20.06.2017 Views

Album_Mari_RomaniMihso

Create successful ePaper yourself

Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.

CUVÂNT ÎNAINTE<br />

FOREWORD<br />

Stimați cititori,<br />

Nu vă aflați în fața unei lucrări exhaustive dedicate acelor personalități deosebite,<br />

originare din România, care și-au câștigat onorurile creativității lor deosebite,<br />

în afara frontierelor României, când mai mari, când mai mici. Este o alegere<br />

subiectivă, și prin aceasta, asumat, subiectivă.<br />

În același timp, o rememorare a cincizeci dintre numele<br />

marilor români, dispăruți și unii dintre ei, pe nedrept<br />

uitați sau fals catalogați.<br />

Numărul acestor noi forme de remarcare a talentului<br />

și inventivității unora ce fie nu au fost înțeleși în epocă,<br />

fie au fost alungați (din țară sau din memoria colectivă)pe nedrept, vor fi, de aici<br />

încolo, o preocupare a Institutului Cultural Român.<br />

Nu voi putea uita momentul de enormă emoție când am intrat în prima formă de<br />

expunere a atelierului brâncușian după moartea marelui sculptor. Vizibilă fiind<br />

emoția, unul dintre custozii expoziției din Palais Tokyo m-a întrebat intrigat de<br />

unde sunt. I-am răspuns că din România. Răspunsul lui m-a indignat! Păi, ce<br />

legătură aveți voi, custozii, cu BRÂNCUȘI?<br />

Iată de ce, vă invit să parcurgeți cu atenție acest mic îndreptar și să-i rememorăm<br />

împreună cu unul dintre marii cărturari români de astăzi, profesorul universitar<br />

francez și academician român, Basarab Nicolescu ce mi-a<br />

permis republicarea unui text remarcabil al său:<br />

“Despre imaginea României”.<br />

Brandul de țară? Falsă întrebare. Fiecare dintre cei<br />

aleși de alcătuitori, fiecare din creațiile lor ar<br />

putea să fie un brand al țării noastre.<br />

Valoarea lor este valoarea perenă românească.<br />

Radu Boroianu<br />

Președintele Institutului<br />

Cultural Român<br />

Dear readers,<br />

What you are about to read is not an exhaustive writing on remarkable native<br />

Romanians who lived abroad and deservingly earned more or less international<br />

acclaim for their outstanding creativity. This is a subjective choice, assumed as<br />

such by the authors.<br />

At the same time, this book constitues the remembrance of fifty outstanding<br />

Romanians that passed away, some of them being undeservingly forgotten or<br />

misjudged.<br />

From now onwards, the number of these new forms of appraisal for the talent and<br />

innovation of personalities either misunderstood by contemporaries, or unfairly<br />

banished from the country or the collective memory will be on the agenda of the<br />

Romanian Cultural Institute.<br />

I will never how excited I was when I saw the atelier of Brâncuși exhibited for<br />

the first time after the great sculptor’s death. My excitement was plainly visible.<br />

One of the guardians of the exhibition in Palais Tokyo could not understand<br />

my reaction and asked me where I was from. I told him I was from Romania. I<br />

was revolted by his question! What do you, guardians, know about BRÂNCUȘI<br />

anyway?<br />

This is why I welcome you to read through this small guide and reminisce these<br />

remarkable Romanians together with one of the greatest Romanian scholars of<br />

our times, French professor and Romanian academician Basarab Nicolescu, who<br />

generously agreed that we republish one of his remarkable essays – On Romania’s<br />

Public Image.<br />

The question of a country brand is false. Any of the personalities herein, each of<br />

their works could stand as our country brand.<br />

Their value builds the everlasting Romanian value.<br />

Radu Boroianu<br />

President of the Romanian<br />

Cultural Institute


Despre imaginea României<br />

Este de domeniul evidenței faptul că imaginea României în lume nu este<br />

bună. Bineînțeles, nu am nicio rețetă miracol, dar pot totuși formula câteva idei<br />

pentru ameliorarea acesteia în următorii ani.<br />

Aud sau citesc prea des discursuri despre caracterul marginal al culturii române,<br />

despre cât este ea de neînsemnată în context mondial, despre fatalitatea supunerii<br />

sale la legile economiei de piață. Aceste discursuri nu sunt numai obositoare, dar<br />

și false pe plan epistemologic. Spiritualitatea nu poate fi măsurată în kilograme sau<br />

număr de cărți. O spiritualitate nu poate fi mică sau mare. Ea este sau nu este. Iar,<br />

prin natura sa, spiritualitatea este universală. O schimbare a imaginii României în<br />

lume este condiționată de reforma reprezentărilor noastre culturale.<br />

O altă greșeală epistemologică constă în reducerea culturii la literatură, obsesie<br />

persistentă a unor intelectuali români din România sau din afara României,<br />

caracteristică a unei subdezvoltări culturale și ignorării realităților secolului XXI.<br />

Astăzi știința, ingineria, informatica, arhitectura urbană, comportamentul politic fac<br />

parte integrantă din cultură. Acest fapt ar putea crea o nouă viziune a ceea ce este<br />

imaginea României în lume.<br />

Un număr mare de persoane au ales calea unui exil fără întoarcere în timpul<br />

regimului totalitar din România. Aceste persoane s-au integrat, în general cu<br />

mari eforturi, în noua lor țară. Ele au contribuit, ca anonimi sau ca personalități<br />

recunoscute, la dezvoltarea culturală, științifică și economică a noilor lor țări, dar, în<br />

același timp, au păstrat, într-o manieră conștientă sau inconștientă, memoria țării<br />

lor de origine – România și memoria propriei lor suferințe. Memoria suferinței va<br />

garanta ca suflul sensului să străbată Europa de mâine.<br />

Diaspora românească nu este numai depozitara memoriei suferinței. Nu trebuie<br />

uitat că, înainte de 1989, ca și acum, opere importante s-au creat în afara granițelor<br />

țării. Cultura română depășește cu mult frontierele României. Diaspora poate juca<br />

un rol important în valorizarea acestei memorii culturale.<br />

Pentru ca ea să poată juca acest dublu rol este de la sine înțeles că nu trebuie<br />

să fie aservită niciunui interes politic. Relația cu autoritățile din țară trebuie să fie<br />

una de parteneriat și nu una de supunere la rațiuni politice sau diplomatice. Orice<br />

activitate festivistă și minoră nu înseamnă numai pierdere de timp și bani, dar și<br />

compromiterea acestui parteneriat.<br />

<strong>Mari</strong>i creatori români au fost dintotdeauna ființe ale transgresiunii –<br />

transgresiunea normelor culturale convenționale, transgresiunea limbii,<br />

transgresiunea credințelor profund înrădăcinate. Dar această transgresiune nu<br />

a fost, în esența sa, agresivă. Ea a fost constructivă. Brâncuși, Ion Barbu, Eliade,<br />

Lupasco, Cioran, Tzara, Gherasim Luca, Vintilă Horia, Andrei Șerban sunt ființe ale<br />

trangresiunii frontierelor între diferite domenii ale cunoașterii și între diferite culturi,<br />

spre disperarea vameșilor de tot felul, vameși ai cunoașterii și culturii. Acest dar al<br />

transgresiunii ar trebui valorizat, pus în lumină, dat ca model.<br />

Metisajul cultural este, cred, inevitabil în Europa de mâine. Diaspora românească<br />

este una dintre precursoarele acestui metisaj. Metisajul cultural nu înseamnă<br />

omogenizare culturală și pierderea identității naționale. Sensul său este crearea unei<br />

noi culturi – europene, care va coexista cu culturi naționale. Unitate în diversitate și<br />

diversitate prin unitate – această străveche expresie a înțelepciunii umane ar trebui să<br />

ghideze pașii noștri.<br />

Cultura română însăși nu este oare produsul unui metisaj, la frontiera între<br />

Orient și Occident, între Balcani și Europa Occidentală? Aici este chiar forța sa,<br />

destinul său unic. În acest context, am putea medita asupra unei strategii culturale<br />

fondate pe axa București – Paris – Atena, crucială în evoluția Europei de mâine.<br />

Ultima mea remarcă privește necesitatea emergenței unei dimensiuni spirituale<br />

a democrației în România. Noi am trăit, în regimul totalitar, o spiritualitate fără<br />

democrație și, după aceea, o democrație fără spiritualitate și chiar o caricatură<br />

a democrației – în țara lui Urmuz, se poate accepta în mod natural ca acte<br />

nedemocratice să fie întreprinse cu respectul deplin al normelor democratice. Este<br />

greu de imaginat efectul nociv și durabil pe care asemenea acte îl pot avea asupra<br />

imaginii României în lume. Dimensiunea spirituală a democrației este indispensabilă<br />

pentru însăși supraviețuirea democrației în România.<br />

Trista imagine a României de Fanar al Europei ar putea astfel fi înlocuită de cea<br />

de Californie a Europei.<br />

Basarab Nicolescu<br />

On Romania’s Public Image<br />

It is more than obvious that Romania’s public image is not good. Certainly, I do not<br />

have a recipe that can miraculously fix that. However, I can think of a couple of ways<br />

to improve it in the following years.<br />

Much too often, I get to hear or read discussions on the marginal character of the<br />

Romanian culture, on the insignificant role it plays in the international context, on<br />

its lethal submission to the laws of market economy. Such discussions are not only<br />

wearing, but also false, from an epistemological perspective. Spirituality cannot be<br />

measured in kilograms or the number of books. Spirituality cannot be small or large.<br />

Spirituality simply is. By nature, spirituality is universal. The change in Romania’s<br />

public image is conditioned by the reform of our cultural representations.<br />

Another epistemological error is the minimization of culture to the level of literature;<br />

this is a persistent obsession of the Romanian intellectuals living in Romania or<br />

abroad, a characteristic of cultural underdevelopment and a sign that the realities<br />

of the 20th century are being ignored. Today, science, engineering, information<br />

technology, urban architecture, political behaviour, they are all cultural components.<br />

This change of perspective can build a new perception on Romania’s public image.<br />

During the totalitarian regime, a large number of people chose the solution of a<br />

definite exile. In general, such people made big efforts to integrate in their adopting<br />

countries. Whether they were renowned personalities or not, they contributed to<br />

the cultural, scientific, and economic growth of their new countries and at the same<br />

time, consciously or not, they preserved the memory of their country of origin –<br />

Romania, and the memory of their personal suffering. The memory of suffering<br />

ensures that its meaning will span tomorrow’s Europe.<br />

The Romanian Diaspora is not only the keeper of the memory of suffering. One<br />

must not forget the accomplishments made abroad before 1989 as well as ever since<br />

then. Romania’s culture spans far beyond its frontiers. The Diaspora can play an<br />

important role in giving prominence to this cultural memory.<br />

It goes without saying that, in order to be able to play this dual role, the Diaspora<br />

must not obey any political interests. The relationship with the national authorities<br />

must take the form of a partnership; it should not be compliant with political or<br />

diplomatic conditions. Any festive or minor event translates not only as a waste of<br />

time and money, but also as a compromise on this partnership.<br />

All the great Romanian creators experienced the act of transgression – the<br />

transgression of conventional cultural norms, the transgression of language, the<br />

transgression of deeply rooted beliefs. However, their transgression did not have<br />

an aggressive essence. It was a constructive transgression. To the exasperation of all<br />

guards – guards of knowledge and culture, Brâncuși, Ion Barbu, Eliade, Lupasco,<br />

Cioran, Tzara, Gherasim Luca, Vintilă Horia, Andrei Șerban, they all transgressed<br />

the boarders of different knowledge fields and cultures. This gift for transgression<br />

should be highlighted, underlined, and set as an example.<br />

I believe that in tomorrow’s Europe cultural crossbreeding is inevitable. The<br />

Romanian Diaspora is one of its forerunners. Cultural crossbreeding does not imply<br />

cultural homogenization and loss of national identity. Its purpose is to create a new<br />

culture – a European culture that will coexist with other national cultures. Unity in<br />

diversity and diversity in unity – this ancient saying of the human wisdom should<br />

guide our steps.<br />

At the crossroad between the East and the West, between the Balkans and Western<br />

Europe, Romania’s culture is the mere result of such crossbreeding, isn’t it? This is<br />

where its force and unique destiny comes from. From this perspective, we should<br />

probably consider building a cultural strategy on the Bucharest-Paris-Athens axis; in<br />

the evolution of tomorrow’s Europe, I find it crucial.<br />

This last remark concerns the need for Romania to bring a new spiritual dimension<br />

to its democracy. During the totalitarian regime, we experienced spirituality in the<br />

absence of democracy. After that, we lived in democracy, actually in a caricature of<br />

democracy, yet not in spirituality. In the country of Urmuz, people find it natural<br />

to allow for undemocratic acts to be carried out in full respect with the democratic<br />

norms. It is hard to imagine the lasting harmful effect of these acts on Romania’s<br />

public image. The spiritual dimension of democracy is vital for the survival of<br />

democracy in Romania.<br />

If Romania was once sadly seen as Europe’s Breadbasket, now it stands a chance to<br />

become Europe’s California.<br />

Basarab Nicolescu


Nicolae Milescu pornește<br />

într-o lungă călătorie în China<br />

Nicolae Milescu sets out<br />

on a long journey to China<br />

A studiat la Academia Vasiliană şi la Colegiul Catolic din Iaşi,<br />

apoi la Academia ortodoxă din Constantinopol. A căpătat, astfel, o<br />

cultură vastă, de la cunoştinţe profunde privind Istoria Europei la<br />

teologie, stăpânind limbile clasice, slavona, cât şi limbile de circulaţie<br />

în epocă, precum turca, araba, rusa, neogreaca, franceza şi germana.<br />

Grămătic la curtea lui Gheorghe Ştefan, înrudirea cu familiile Racoviţă<br />

şi Movilă i-a netezit cariera până la rangul de spătar obţinut din<br />

partea lui Gheorghe Ghica, domnitorul căruia i-a rămas recunoscător<br />

şi credincios, pentru a cărui susţinere voievodul Ştefăniţă Lupu l-a<br />

pedepsit cu tăierea nasului şi cu exilul. A peregrinat prin Europa de la<br />

Constantinopol până la Stokholm, mare parte din timp petrecând-o<br />

în bogatele biblioteci occidentale. În aceste condiţii a tradus în limba<br />

română Vechiul Testament, traducerea sa fiind folosită de fraţii Greceni<br />

la redactarea în română a Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Numele său<br />

ajunsese respectat în toate străvechile regiuni creştine din Imperiul<br />

Otoman. Având cu sine scrisori de recomandare de la patriarhul<br />

Dositei al Ierusalimului, aflat atunci la Iaşi, a intrat în serviciul ţarului<br />

Alexei I Mihailovici în 1671, la scurt timp după căsătoria acestuia<br />

cu Natalia Narîşkina, mama lui Petru cel Mare. Ţarul expansionist,<br />

apreciindu-i cultura – scrisese circa 30 de lucrări! - şi dibăcia<br />

diplomatică, l-a trimis spre finele anului 1674 să descifreze politica<br />

Chinei. În fruntea unei delegaţii de 150 de oameni, a ajuns după<br />

doi ani la Pekin şi a fost primit în audienţă de guvernul împăratului<br />

Kang Xi, pe care l-a convins să încheie un tratat cu Rusia. Reîntors la<br />

Moscova în 1678, a definitivat lucrarea Descrierea călătoriei în China,<br />

redactată în timpul misiunii.<br />

1636 (Vaslui) – 1708 (Moscova)<br />

Milescu studied at the Vasilian Academy and the Catholic College<br />

in Iași, and then at the Orthodox Academy in Constantinople.<br />

Through his studies, he gained a solid education in the European<br />

history of theology. He could also speak classical languages, Slavonic<br />

as well as the international languages at that time – Turkish,<br />

Arabic, Russian, Neo-Greek, French, and German. His position as<br />

a grammarian at Gheorghe Ștefan’s court and his kinship with the<br />

Racoviță and Movilă families helped him advance his career as a<br />

chancellor to ruler Gheorghe Ghica, to whom he always remained<br />

grateful and loyal. Ruler Ștefăniță Lupu punished him for his loyalty<br />

to Ghica by cutting his nose and sending him into exile. Milescu<br />

went on a pilgrimage throughout Europe, travelling all the way from<br />

Constantinople to Stockholm. Along his journey, he spent most of<br />

his time in the Western libraries he came across. That was when<br />

he translated the Old Testament into Romanian. When writing the<br />

Romanian version of the Bible for Ștefan Cantacuzino, the Greceni<br />

brothers used Milescu’s translation. People from all ancient Christian<br />

regions in the Ottoman Empire had great respect for his name. Due<br />

to the recommendation letters written by Patriarch of Jerusalem<br />

Dositei, who was at Iași at that time, in 1671 he entered the service of<br />

Czar Alexei I Mihailovici, soon after the latter’s marriage to Natalia<br />

Narîșkina – the mother of Peter the Great. The Czar had expansionist<br />

ambitions and appreciated Milescu’s education (as he had already<br />

authored 30 books) and diplomatic skills. As a result, in late 1674,<br />

he sent him to China to understand the politics there. Two years<br />

later, Milescu arrived in Pekin with his delegation of 150 people. He<br />

requested an audience with the government of Emperor Kang XI, who<br />

agreed to sign a treaty with Russia. Upon his return to Moscow, in<br />

1678, he finalized his book “Description of China” that he had written<br />

during his mission.<br />

b. 1636, Vaslui – d. 1708, Moscow


“Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul,<br />

de la Vaslui de moşia lui, pre învăţat şi cărturar şi<br />

ştiea multe limbi: elineşte, slavoneşte, greceşte şi turceşte.<br />

Şi era mândru şi bogat.”<br />

Ion Neculce<br />

“There was a boyar - Neculai Milescul Spătariul was his<br />

name. And from Vaslui he came. Many things he knew, many<br />

books he read, and many languages he spoke: Old Greek,<br />

Slavonic, New Greek, and Turkish. All so fair and rich he<br />

was!”<br />

Ion Neculce


DIMITRIE CANTEMIR A FOST ALES<br />

MEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI DIN<br />

BERLIN AL CĂREI PREȘEDINTE ERA ILUSTRUL<br />

GOTTFRIED VON LEIBNITZ<br />

DIMITRIE CANTEMIR IS ELECTED<br />

PERMANENT MEMBER OF THE BERLIN<br />

ACADEMY OF SCIENCE PRESIDED BY<br />

ILLUSTRIOUS GOTTFRIED VON LEIBNITZ.<br />

A fost unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai umanismului<br />

și precursor al iluminismului românesc. A fost atras de studiul<br />

filosofiei, muzicii - a inventat primul sistem de notare utilizat<br />

în muzica turcească, cunoscător al limbilor orientale, autor al<br />

unor lucrări de istorie, geografie, politică, folclor, satire, unul<br />

dintre precursorii beletristicii românești moderne. A urcat pe<br />

Tronul Moldovei în martie - aprilie 1693, după moartea tatălui<br />

său Constantin Cantemir. Această primă domnie nu a fost<br />

recunoscută de sultan. Petrece 22 de ani în exil la Constantinopol,<br />

în care timp studiază documente din arhivele turcești. Scrie Istoria<br />

Ieroglifică, roman ce descrie relațiile tulburi dintre Cantemirești și<br />

Brâncoveni.<br />

Desemnat domn de către Înalta Poartă în 1710, a încheiat<br />

în secret Tratatul de la Luţc (1711) cu țarul Petru I. În urma<br />

pierderii bătăliei de la Stănilești, la care Brâncoveanu s-a abținut<br />

să participe, s-a refugiat cu întreaga familie în Rusia, unde, a fost<br />

investit cu titlul de Principe Serenisim al Rusiei şi i s-a dăruit<br />

domeniul Dimitrievka, în regiunea Harkov. Acolo a elaborat<br />

majoritatea lucrărilor ce i-au adus celebritatea, precum “Creșterea<br />

şi descreșterea Imperiului Otoman” . În 1719, primește demnitatea<br />

de consilier al lui Petru I. La scurt timp după întoarcerea din<br />

Campania persană din 1723, a murit răpus de diabet la moșia<br />

dăruită de Țar. Cel mai învățat principe român este înmormântat<br />

la Moscova, în biserica Sf. Constantin și Elena, clădită de el.<br />

Osemintele lui Dimitrie Cantemir odihnesc, din 1935, la biserica<br />

Trei Ierarhi din Iași.<br />

26 octombrie 1673 (Silişteni) – 21 august 1723 (Dimitrievka)<br />

Cantemir was one of the most renowned representatives of<br />

humanism and a forerunner of the Romanian Enlightenment. He<br />

was passionate about philosophy, music – he invented the first<br />

musical notation system for the Turkis music, he could speak<br />

East Asian languages, he wrote on history, geography, politics,<br />

folk art, satyres, and he was aalso the predecessor of the modern<br />

Romanian literature. He stepped up the throne of Moldavia<br />

in March/April 1693 after the death of his father, Constantin<br />

Cantemir. His first reign was not recognized by the sultan. For<br />

twenty-two years, he lives in exile at Constantinople. That was<br />

when he studied the Turkish archives and wrote A History in<br />

Hieroglyphs – a novel that described the troubled relationships<br />

between the Cantemir’s and the Brânconveanu’s. In 1710, he<br />

was installed on the throne by the Sublime Porte. On April 13,<br />

1711, he secretly signed an alliance with Russian Tsar Peter the<br />

Great, through the Lutk Treaty. After being defeated in the Battle<br />

of Stănilești (July 8-9, 1711), in which Brâncoveanu refused to<br />

participate, Cantemir sought refuge in Russia together with his<br />

entire family. On August 1, 1711, the Czar invested him“Serene”<br />

Prince of Russia and gave him the estate of Dimitrievka in<br />

Harkov. That was where he wrote most of the works that made<br />

him famous, such as The Rise and Fall of the Ottoman Empire.<br />

In 1719, he was appointed counselor to Czar Peter the Great.<br />

Shortly after his return from the Russo-Persian War in 1722-1733,<br />

Cantemir died from diabetes on the domain given by the Tsar. The<br />

Romanian prince with the most remarkable education was buried<br />

in Moscow, at Saints Constantin and Elena Church, which he had<br />

built. Since 1935, Dimitrie Cantemir’s body has been lying at the<br />

Three Hierarchs Church in Iași.<br />

October 26, 1673 (Silişteni) - August 21, 1723 (Dimitrievka)


“Pe vremea când Marte stăpânea<br />

mai cu putere decât Palas, o astfel<br />

de întâlnire se arăta a fi mai mult o<br />

dorinţă decât speranţă. Dar iată că<br />

faptul şi-a găsit împlinirea acum,<br />

că prea luminatul şi prea învăţatul<br />

Dimitrie Cantemir, Principe al<br />

Imperiului Rus, Domn ereditar al<br />

Moldovei, dând o pildă, pe cât de<br />

demnă, pe atât de rară, şi-a închinat<br />

numele ilustru cercetărilor știinţifice.<br />

Iar prin adeziunea sa, Societatea<br />

noastră a dobândit o nouă strălucire şi<br />

o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu<br />

smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o<br />

acordă Principele nouă şi lucrărilor<br />

noastre.”<br />

“When Mars reigned over Pallas,<br />

this reunion was more of a wish than<br />

a hope. Yet, the wish has now turned<br />

into reality – setting an equally noble<br />

and rare example, His Illustrious<br />

Highness, Dimitrie Cantemir, Prince<br />

of the Russian Empire and Heir to<br />

the Throne of Moldova, is devoting<br />

His distinguished name to scientific<br />

research. His adherence has made our<br />

Society more radiant, more valuable<br />

than ever. We humbly bow before the<br />

kindness the Prince is showing to us<br />

and to our works.”<br />

Textul Diplomei de membru al<br />

Academiei de Ştiinţe din Berlin. 11 iulie<br />

1714<br />

The text of his Diploma of the Berlin<br />

Academy of Science. July 11, 1714


25 FEBRUARIE<br />

GEORGE POMUTZ<br />

DEBARCĂ ÎN AMERICA<br />

ON FEBRUARY 25,<br />

GEORGE POMUTZ<br />

DISEMBARKS IN AMERICA<br />

Biografia românului George Pomutz este una fabuloasă.<br />

Născut în 1818, în oraşul Gyula din Ungaria, într-o familie<br />

româno-ortodoxă, aflată ea însăşi în pribegie, a rămas unul dintre<br />

eroii românilor americani, o mare personalitate a exilului politic<br />

românesc al secolului XIX. Nu numai militar. Ci diplomat şi om<br />

de cultură universal. În anul 1848, la vârsta de 30 de ani, tânărul<br />

George Pomutz s-a alăturat revoluţiei maghiare conduse de<br />

inamicul lui Avram Iancu, Ludovic Kossuth. A primit rangul de<br />

locotenent, iar în anul 1849, a devenit căpitan în armata rebelilor<br />

maghiari. A decis să emigreze în Statele Unite ale Americii, unde<br />

a fondat, împreună cu o serie de emigranţi maghiari, aşezarea<br />

New Buda. În anul 1861, la izbucnirea Războiului de Secesiune<br />

din SUA, s-a înrolat ca voluntar în armata Nordului. S-a distins<br />

în bătălia pentru cucerirea oraşului Atlanta, ocupat de rebelii<br />

sudişti. Oraşul era înconjurat de mari depozite de bumbac,<br />

folosite drept avanposturi militare de către rebeli. George Pomutz<br />

a ordonat bombardarea acestor depozite. Multe dintre casele din<br />

Atlanta erau construite din lemn, flăcările s-au extins rapid, iar o<br />

mare parte a oraşului a fost arsă. Rebelii l-au poreclit pe ofiţerul<br />

român “incendiatorul Atlantei”. Pentru meritele sale, a devenit<br />

apoi consul al Statelor Unite ale Americii în Sankt Petersburg,<br />

capitala imperială rusă. George Pomutz a făcut parte din echipa<br />

de negociatori americani care a cumpărat Alaska de la Rusia,<br />

pentru modesta sumă de 7,2 milioane de dolari. A încetat în viaţă<br />

în Sankt Petersburg, în timp ce se afla la postul său diplomatic.<br />

Osemintele sale încă se odihnesc în fosta capitală imperială rusă.<br />

31 mai 1818 (Gyula, Imperiul Austriac) -<br />

12 octombrie 1882 (St. Petersburg, Imperiul Rus)<br />

The biography of Romanian George Pomutz is absolutely<br />

fabulous. He was born in the town of Gyula, in Hungary. He came<br />

from a Romanian Orthodox family living in exile. George Pomutz<br />

was one of the Romanian American heroes, a great personality<br />

of the Romanian political exile of the 19th century. He was not<br />

only an army officer, but also a diplomat and a cultured man.<br />

In 1948, at thirty years of age, young George Pomutz joined the<br />

Hungarian revolution led by Avram Iancu’s enemy – Ludovic<br />

Kossuth. He was appointed to the rank of lieutenant, and in 1849,<br />

he became the leader of the Hungarian Rebels Army. He decided<br />

to immigrate to the United States, where together with other<br />

Hungarian immigrants he co-founded the township of New Buda.<br />

In 1861, when the American Civil War broke out in the United<br />

States, he voluntarily enrolled in the Union Army. He played an<br />

important role in the Battle of Atlanta, which was occupied by<br />

the South rebels. The entire city was surrounded by huge cotton<br />

warehouses that were used as military outposts by the rebels.<br />

Upon his orders, the warehouses were bombarded. Many houses<br />

in Atlanta were made of wood, therefore the fire extended rapidly<br />

and a large city area was burned down. Because of that, the rebels<br />

nicknamed him the arsonist of Atlanta. In recognition for his<br />

merits, he was appointed Consul of the United States of America<br />

in Sankt Petersburg, the capital of the Russian Empire. George<br />

Pomutz was on the negotiation team that bought Alaska from<br />

the Russians for just 7.2 million dollars. He passed away in Sankt<br />

Petersburg. His remains are still in the former imperial capital.<br />

May 31, 1818 (Gyula, the Austrian Empire) – October 12, 1882 (St.<br />

Petersburg, the Russian Empire)


“L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos<br />

ofiţer care se bucura de o mare popularitate<br />

în rândul camarazilor și soldaţilor săi. El<br />

nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate<br />

problemele militare, ci și un om cu o cultură<br />

superioară, un gentleman manierat.”<br />

Generalul Walter O. Gresham, comandantul<br />

Brigăzii a III-a din care făcea parte<br />

și regimentul lui Pomutz<br />

“I’ve met Pomutz. He was a brave officer,<br />

very popular among his fellow officers and<br />

soldiers. He is not only a valuable officer,<br />

experienced in all military affairs, but also a<br />

very cultivated man, a true gentleman.”<br />

General Walter O. Gresham,<br />

Commander of the 3rd Brigade<br />

comprising Pomutz’s regiment as well<br />

“George Pomutz este mai puţin cunoscut românilor, dar este considerat unul dintre cei mai<br />

buni negociatori din istorie. Nu se enerva niciodată şi îşi studia atent partenerii. Avea o<br />

intuiţie extraordinară, fapt care l-a ajutat să se îmbogăţească, dar să şi avanseze rapid<br />

în cariera militară. A fost un erou al americanilor, mai ales după ce a reuşit să convingă<br />

Rusia să renunţe la Alaska pentru o sumă infimă, chiar şi în acele vremuri când dolarul<br />

avea altă putere. Poate fi considerat una dintre personalităţile care au ajutat la făurirea<br />

Americii de azi.”<br />

Prof. Ovidiu Serafim<br />

“George Pomutz is not very famous among Romanians, but he is of the best negotiators<br />

in the history. He would never lose his temper and he would pay close attention to his<br />

partners. He had an extraordinary intuition, which helped him get rich and advance<br />

his career in the military. For the Americans, he was a true hero, especially after he<br />

succeeded in convincing Americans to sell Alaska for practically nothing – even<br />

though the U S dollar value was different than today. He can be considered one of the<br />

personalities who helped in building America as we see it today.”<br />

Prof. Ovidiu Serafim


ELENEI GHICA, CUNOSCUTĂ SUB<br />

PSEUDONIMUL DORA D’ISTRIA, I-A APĂRUT<br />

LUCRAREA CE A FĂCUT-O CELEBRĂ:<br />

DESPRE FEMEI DE O FEMEIE<br />

ELENA GHICA, KNOWN BY HER PEN<br />

NAME DORA D’ISTRIA, PUBLISHED<br />

“ABOUT WOMEN, BY A WOMAN”, A BOOK<br />

THAT BROUGHT HER INTERNATIONAL<br />

RECOGNITION.<br />

Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit, sub influența<br />

mamei, Catinca, neam de boieri olteni, o educație aleasă.<br />

La zece ani cunoștea nouă limbi străine! La unsprezece ani<br />

scrie o nuvelă, la paisprezece ani traduce Iliada lui Homer<br />

din original în germană, iar la șaisprezece ani ia parte la<br />

expoziția de artă figurativă din Dresda. Este prima femeie<br />

româncă ce a publicat o carte: Pentru educația copiilor.<br />

În 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Kolțov<br />

Masalski, urmaș al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi<br />

Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei,<br />

a fost pedepsită exemplar, principesa română fiind bătută<br />

cu cnutul. Cu acordul soțului, pleacă singură, definitiv, din<br />

Rusia. Stabilindu-se în Elveția, a escaladat vârful Moench,<br />

pe care a înfipt tricolorul românesc, fiind prima femeie care<br />

a reușit această performanță, descrisă, de altfel, într-o carte.<br />

A fost începutul unei cariere strălucite, opera sa, extrem<br />

de variată tematic, fiind publicată sub pseudonimul Dora<br />

D’Istria, ce amintește de originile istro-române ale familiei<br />

Ghica. A legat prietenii strânse cu împăratul Braziliei şi<br />

cu Edgar Quinet. Cartea Despre femei de o femeie, apărută<br />

în anul 1869, a fost lucrarea cea mai dragă a principesei<br />

Elisabeta, care a reuşit să obţină mai târziu pentru autoare<br />

medalia Bene Merenti, conferită de Carol I. Ultimii douăzeci<br />

de ani din viaţă i-a petrecut în Italia, urna cu cenușa ei<br />

fiind depusă în Trespiana din Florența. Una dintre cele mai<br />

remarcabile figuri feminine ale secolului al XIX-lea. Dora<br />

D’Istria a vrut tot şi a reuşit să exceleze în tot ce a făcut.<br />

22 ianuarie 1828 (București) - 17 noiembrie 1888 (Florența)<br />

The daughter of Governor Mihai Ghica received a solid<br />

education, mostly due to her mother’s influence – Catinca,<br />

who descended from an ancient boyar family in Oltenia. At<br />

nine, Elena could already speak nine foreign languages. At<br />

eleven, she wrote a short novel. At fourteen, she translated<br />

Homer’s Iliad from Greek into German. At sixteen, she<br />

was a participant in the Art Exhibition in Dresden. She<br />

was the first Romanian woman to publish a book – For the<br />

Education of Children. In 1849, she married Russian Duke<br />

Alexander Koltsov-Massalski, who was a successor of Rurik.<br />

As a punishment for her admiration for France and England<br />

during the Crimean War which ended with Russia’s defeat,<br />

the Romanian Duchess was flogged. With her husband’s<br />

approval, Elena left Russia by herself and for good. After<br />

settled in Switzerland, she climbed the Mönch, at the top<br />

of which she raised the Romanian flag. She was the first<br />

woman to climb it and she wrote about her experience in<br />

a book. It was the beginning of a brilliant career. All her<br />

literary works, which tackled extremely varied themes, were<br />

written under the pen name Dora D’Istria – a name that<br />

evoked the Istro-Romanian origins of the Ghica’s. She was<br />

good friends with the Emperor of Brasil and Edgar Quinet.<br />

Her book, About Women, by a Woman, was a favorite of<br />

Princess Elisabeth, who later on successfully lobbied for the<br />

author to be awarded the Bene Merenti Medal by King Carol<br />

I. She spent the last twenty years of her life in Italy. Her<br />

ashes were buried at Trespiano, in Florence. As one of the<br />

most remarkable women of the 19th Century, Dora D’Istria<br />

wanted to excel in everything and she did.<br />

January 22nd 1828, Bucharest – November 17th 1888, Florence


“Deși a scris mai mult decât oricare altă femeie,<br />

aș spune chiar mai mult decât oricare alt scriitor, în<br />

favoarea cauzei națiunilor, pledând când drepturile<br />

românilor, când pe cele ale sârbilor, ale grecilor,<br />

albanezilor, ungurilor sau italienilor, ea nu vroia<br />

să aparțină nici unei națiuni în parte, simțind că<br />

le aparținea tuturor şi că simpatiza cu toate. E<br />

semnificativ că ultimul său volum publicat este «Gli<br />

eroi della Rumenia. Profili storici», care strânge între<br />

aceleași coperți formele de independență umană față<br />

de legi, prejudecăți, bariere sociale, față de viaţă şi față<br />

de moarte.”<br />

Angelo de Gubernatis<br />

“More than any other woman, I could even<br />

say more than any other writer, she wrote for the<br />

cause of nations, sometimes lobbying for the rights<br />

of the Romanian people, at times for those of the<br />

Serbians, the Greeks, the Albanese, the Hungarians<br />

or the Italians, yet she did not want to belong to any<br />

country all; she felt part of them all and loved them<br />

equally. What is truly remarkable is that her last<br />

published work was «Gli eroi della Rumenia. Profili<br />

storici», where she gathered various forms of human<br />

independence from laws, prejudices, social barriers,<br />

life, and death.”<br />

Angelo de Gubernatis<br />

“Sunetul clopotului care anunţa privegherea ne chema la<br />

biserică. Era miezul nopţii...Natura întreagă ne invita nu la<br />

somn, ci la admirarea creaţiei lui Dumnezeu. Deja, când am<br />

ajuns înaintea ușilor bisericii, inima mea înclina spre reculegere<br />

şi rugăciune. Slujbele care se oficiază în nopţile minunate<br />

ale Orientului nostru sunt poate una din cele mai importante<br />

moșteniri ale geniului religios al părinţilor noștri.”<br />

Dora D’Istria<br />

“The sound of the bell announcing the wake summoned us to go<br />

to church. It was midnight… The whole nature was inviting us<br />

not so much to go to sleep, but to admire God’s creation. As<br />

soon as I arrived at the church door, my heart was already<br />

overwhelmed by sobriety and prayer. The services officiated<br />

in our wonderful Eastern nights are perhaps one of the most<br />

important legacies of our parents’ religious genius.“<br />

Dora D’Istria


EMANUIL GOJDU A PUS PRIN TESTAMENT<br />

BAZELE UNEI FUNDAŢII DE AJUTORARE A<br />

ROMÂNILOR DIN IMPERIUL HABSBURGIC<br />

EMANUIL GOJDU LEAVES HIS FORTUNE<br />

TO A FOUNDATION HE CREATED FOR THE<br />

SUPPORT OF ROMANIANS LIVING IN THE<br />

HABSBURG EMPIRE.<br />

Ca mulţi alţi români de calitate care au făcut avere şi<br />

carieră în Imperiul Habsburgic şi el era de origine aromână,<br />

familia sa fiind originară din Moscopole. A studiat Dreptul<br />

la Oradea, Bratislava şi Budapesta, unde, în anul 1924, a<br />

luat licenţele de avocat şi de notar. Şi-a început cariera de<br />

avocat în biroul unui român din regiunea Timoc, Mihai<br />

Vitcu (Vitkovici), care l-a introdus în cercurile literare<br />

budapestane. Şi-a încercat norocul şi ca poet, în 1826<br />

publicând poezii în revistele maghiare, inclusiv o plachetă<br />

antologică. Ca avocat a conceput pledoarii ce, publicate, au<br />

fost studiate de studenţii Facultăţilor de Drept din Buda şi<br />

din Bratislava. Ca notar a devenit o autoritate căutată din<br />

Salzburg până la Miercurea Ciuc. Iosif Vulcan scria prin<br />

1866, în Familia, revista sa recent înfiinţată, că faima lui<br />

Gojdu depăşise cu mult frontiere imperiului. Nu-i de mirare<br />

că a făcut avere, una uriaşă, pe care, neavând moştenitori,<br />

prin Testamentul redactat în 1869, a lăsat-o “moştenire<br />

naţiunii române din Transilvania şi Ungaria, care aparține<br />

confesiunii ortodoxe orientale” în cadrul unei fundaţii.<br />

Trebuie spus că încă din timpul revoluţiei de la 1848 luptase<br />

pentru utilizarea limbii române în şcoli şi în administraţia<br />

zonelor şi localităţilor locuite de români. Fundaţia a<br />

funcţionat între anii 1870-1917, de banii puşi la dispoziţie<br />

beneficiind studenţi români (dintre care se remarcă: Traian<br />

Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și<br />

Victor Babeș) care au devenit valori naţionale.<br />

1802 (Oradea) – 1870 (Budapesta)<br />

Like many other notable Romanians that build their<br />

careers and made their fortunes during the Habsburg<br />

Empire, Gojdu too was of Aromanian descent. His family<br />

came from Moscopole. He studied law at Oradea, Brastilava,<br />

and Budapest. In 1924, he passed his lawyer and notary<br />

public lincesing exam. He started to work as a lawyer in the<br />

office of a Romanian from Timoc, Mihai Vitcu (Vitkovici),<br />

who introduced him into the literary circles of Budapest.<br />

He tried his luck as a poet as well. In 1926, he published his<br />

poems, including an anthology brochure, in the Hungarian<br />

magazines. His pleadings in court were published and<br />

studied by law school students in Buda and Bratislava.<br />

He was a reputed notary public with people coming to his<br />

office all the way from Salzburg and Miercurea Ciuc. In<br />

1866, Iosif Vulcan wrote in the recently founded Familia<br />

magazine that Gojdu’s fame had passed way beyond the<br />

frontiers of the Empire. It was no surprise that he made a<br />

great fortune. As he did not have any heirs, in a will written<br />

in 1860, he left his entire fortune to a foundation he created<br />

to help the “Romanian Oriental Orthodox people living<br />

in Transylvania and Hungary.” He had always supported<br />

the Romanian language; during the 1848 Revolution, he<br />

fought hard to introduce the Romanian language in schools<br />

and administrative institutions for the areas inhabited by<br />

Romanians. His foundation functionned from 1870 until<br />

1917. Many Romanian students (among them Traian<br />

Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza,<br />

and Victor Babeș), who in their turn became national<br />

personalities, benefited from the scholarships offered by<br />

Gojdu’s foundation.<br />

1802 (Oradea) - 1870 (Budapest)


“Ca fiu credincios al Bisericii mele laud<br />

Dumnezeirea, căci m-a creat Român; iubirea<br />

ce o am faţă de naţiunea mea, neîncetat<br />

mă face să stărui în faptă pentru ca și<br />

după moarte să pot erumpe de sub gliile<br />

mormântului spre a putea fi pururea în sânul<br />

naţiunii mele.”<br />

Emanuil Gojdu<br />

“I can only show respect to my Church by<br />

praising God for making me Romanian. The<br />

love that I have for my country makes me<br />

continue my deeds, so that I can break free<br />

from my grave and remain forever in the<br />

spirit of my nation, even after death.”<br />

Emanuil Gojdu


ÎMPĂRATUL FRANZ JOSEF I-A<br />

ACORDAT LUI EUDOXIU HURMUZACHI<br />

TITLUL EREDITAR DE BARON<br />

EMPEROR FRANZ JOSEF GRANTED<br />

EUXODIU HURMUZACHI THE<br />

HEREDITARY BARON TITLE<br />

Născut la câteva luni de la răpirea Basarabiei de către<br />

Imperiul Rus într-o veche familie boierească, a urmat<br />

Facultatea de Drept a Universităţii din Viena. În anul 1848<br />

cunoştinţele sale juridice l-au determinat pe ministrul de<br />

justiţie al Imperiului Habsburgic, Alexander von Bach, să-l<br />

consulte în vederea redactării şi adoptării regulamentelor<br />

privitoare la Bucovina. Tot lui i s-a încredinţat traducerea<br />

codurilor civil şi penal în limba română. La cererea<br />

fraţilor săi, Gheorghe şi Alexandru, care patronau ziarul<br />

bilingv “Bucovina”, a acceptat să devină colaborator pe<br />

chestiuni juridice. La propunerea expresă a noului ministru<br />

habsburgic de justiţie, Anton von Schmerling, a fost ales în<br />

comisia instituită pentru elaborarea unui lexicon juridic în<br />

limba română. Meritele incontestabile i-au facilitat accesul<br />

în Arhivele Imperiale, cercetarea conducând la redactarea<br />

celor cinci masive tomuri de documente comentate,<br />

fragmente din istoria Românilor. El a preluat de asemenea<br />

examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în<br />

Bucovina. S-a zbătut cu succes pentru ridicarea Bucovinei la<br />

rang de ducat, a fost ales deputat în Dieta Bucovinei şi din<br />

5 decembrie 1862 a devenit “Căpitan al Bucovinei”, funcţie<br />

deţinută până în anul 1870 şi, ulterior, între 1871-1874. În<br />

2 august 1872 Academia Română l-a primit în rândurile<br />

sale, iar în februarie 1873 Împăratul Franz Josef i-a acordat<br />

titlul de baron în semn de mare apreciere a serviciilor aduse<br />

imperiului şi contribuţiilor sale juridice.<br />

29 septembrie 1812 (Cernăuca) – 29 ianuearie 1874 (Cernăuţi)<br />

Hurmuzachi was born into an ancient boyar family,<br />

shortly after Romania was forced to surrender Basarabia<br />

to the Russian Empire. He studied law at the University of<br />

Vienna. In 1848, due to his impressive legal knowledge,<br />

Alexander von Bach, Minister of Justice of the Habsburg<br />

Empire, requested his assistance in the writing and adoption<br />

of the regulations regarding Bukovina. He was also assigned<br />

with translating into Romanian the civil and criminal code.<br />

Upon his brothers’ request, he agreed to write articles on<br />

legal matters for the bilingual newspaper Bucovina owned<br />

by Gheorghe and Alexandru. At the request of Anton von<br />

Schmerling, the new Minister of Justice of the Habsburg<br />

Empire, he was proposed and elected member of the<br />

commission in charge with creating a law dictionary in<br />

Romanian. Due to his undeniable merits, he was given<br />

permission to access the Imperial Archives. His research<br />

led to five massive tomes of studies on documents and<br />

fragments of Romanian history. He also reviewed the school<br />

books for the students of Bukovina. He put a lot of effort<br />

in transforming Bukovina into a duchy of the Crown, and<br />

he succeeded. Hurmuzachi was elected a representative of<br />

the Bukovina Diet, and on December 5, 1862 he became<br />

Captain of Bukovina, a position he held until 1870, and<br />

again from 1871 to 1874. On August 2, 1872, he was<br />

elected member of the Romanian Academy. In February,<br />

1873, Emperor Franz Josef granted him the Baron title in<br />

appreciation for the services brought the empire and the law<br />

improvements he made.<br />

September 29, 1812 (Cernăuca) – January 29, 1874 (Cernăuţi)


“Numai cineva care ia în serios<br />

libertatea acordată poate să<br />

încredinţeze unui prieten al libertăţii<br />

conducerea acestei Diete, numai cineva<br />

care acordă aspiraţiilor naţionale<br />

o libertate de acţiune cumpătată și<br />

îndreptăţită poate onora cu încrederea<br />

sa un om care are pentru naţia sa<br />

pretenţii moderate, dar care nu s-a<br />

lepădat de ea niciodată; numai cineva<br />

care face să progreseze în mod<br />

cinstit viaţa de stat ar vrea să vadă în<br />

fruntea unui corp legiuitor un adept al<br />

progresului.”<br />

Eudoxiu Hurmuzachi<br />

(discurs în Dietă)<br />

“Only he who truly appreciates freedom<br />

can trust a friend of freedom with<br />

leading this Diet. Only he who grants<br />

national ideas with the balanced<br />

freedom they deserve can honor with<br />

his trust a man that has moderate<br />

demands for his country, yet has never<br />

abandoned it. Only he who makes it<br />

possible for a government to progress<br />

in true honesty would like to see a<br />

supporter of progress lead a lawmaking<br />

body.”<br />

Eudoxiu Hurmuzachi (excerpt from his<br />

speech before the Bukovina Diet)


A INVENTAT PRINCIPIUL MOTORULUI<br />

ELECTRIC DE CURENT ALTERNATIV<br />

NICOLAE TESLA INVENTS THE ELECTRIC<br />

ENGINE POWERED BY ALTERNATIVE<br />

ENERGY.<br />

Marele savant şi inventator Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a născut în 10 iulie<br />

1856, că fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici. Este după<br />

ambii părinți din rândul istro-românilor, populație aromână care era răspândită<br />

din Croația de astăzi până în Muntenegru. Numele inițial de familie era Drăghici,<br />

dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă<br />

în familie, de dulgheri (teslari). Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din<br />

vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din București, îl prezenta pe<br />

marele inventator ca român bănățean din Banatul sârbesc. A făcut studii serioase,<br />

la Gymnasiul Real Superior din Karlstadt şi la Institutul Politehnic din Graz,<br />

continuate în 1878 la Universitatea Carolina din Praga. La Budapesta a descoperit<br />

principiul motorului electric de curent alternativ. Va pleca, prin Franța, unde va<br />

sta doi ani. În SUA se va angaja la Edison. Înşelat de acesta, în 1886 va înființa<br />

propria companie. Va inventa motorul cu inducție, principiile bobinei Tesla,<br />

razele X, transmiterea wireless a curentului, folosirea energiei libere . În 1891 a<br />

căpătat cetățenia americană, doi ani mai târziu, a iluminat Expoziția Universală<br />

de la Chicago. Ulterior a descoperit rezonanța Pământului, stabilită la 10 Hertzi.<br />

Descoperirile sale au depășit puterea de înțelegere științifică a sfârșitului de secol<br />

19 cât şi a celui următor. De exemplu, a declarat că a descoperit zidul energetic ce<br />

va face inutil războiul. Era în 1943. Savantul a murit subit, însă documentele au<br />

dispărut şi presei i s-au dat doar informații minore, compromițătoare. Problema<br />

este că nici în prezent nu a fost reabilitat, despre savant spunându-se vrute şi<br />

nevrute, deși nu a avut egal. Astăzi, tot mai multe cercetări confirmă aplicabilitatea<br />

teoriilor lui.<br />

10 iulie 1856 (Smilian) – 7 ianuarie 1943 (New York)<br />

Outstanding savant and inventor Nicolae Tesla (Nikola Tesla) was born on<br />

July 10, 1856. He was the son of Orthodox priest Milutin Tesla and Gica Mandici.<br />

He had Istro-Romanian roots that spred on the current territory of Croatia to<br />

Montenegro. His real last name was Drăghici, but everybody called his family by<br />

their nickname - Teslea, which means carpenters (teslari), a craft with tradition in<br />

their family. Henri Coandă, who met Tesla during his visits to his father’s house<br />

in Bucharest, would introduce the outstanding inventor as the Romanian from<br />

the Serbian Banat. Tesla received a solid education at Gymnasium Real Superior<br />

in Karlstadt and the Polytechnic Institute in Graz. In 1878, he began his studies<br />

at the Charles University in Prague. In Budapest, he invented the principle of<br />

the electric engine powered by alternative energy. After two years in France, he<br />

went to the US and got a job at Edison. Feeling disappointed by Edison, in 1886<br />

he started his own company. That was when he designed the induction motor,<br />

the principles of the Tesla coil, the X rays, the wireless transmission of electricity,<br />

the concept of free energy. In 1891, he became an American citizen. Two years<br />

later, he lighted the Chicago World’s Fair. Later on, he discovered the resonance<br />

frequency of the Earth – a pulse of 10 Hz. His following discoveries were beyond<br />

the comprehension of the scientific world of the 19 and 20th century. For instance,<br />

in 1943, Tesla claimed to have discovered the energetic wall that would make wars<br />

useless. The savant died a sudden death and all his writings vanished. The press<br />

was only given little, compromising information as an explanation. It is regrettable<br />

that his reputation has not been rehabilitated and rumours are still circulating,<br />

even though Tesla was beyond comparison. Today, more and more research<br />

studies are confirming that his theories are applicable and valid.<br />

July 10, 1856 (Smilian) – January 7, 1943 (New York)


“Știinţa modernă declară: Soarele este trecutul,<br />

Pământul prezentul, iar Luna viitorul.”<br />

Nicolae Tesla<br />

“According to modern science, The Sun is the past,<br />

the Earth is the present, and the Moon is the future.”<br />

Nicolae Tesla<br />

Albert Einstein


ESTE ANUL PRIMEI APARIȚII<br />

ÎNTR-UN CONCERT A LUI GEORGE<br />

ENESCU, DEȘI AVEA DOAR 5 ANI<br />

THE YEAR GEORGE ENESCU PLAYED HIS<br />

FIRST CONCERT, EVEN THOUGH HE WAS<br />

BARELY FIVE YEARS OLD.<br />

Inițierea în mânuirea viorii i-a făcut-o un lăutar, pe<br />

urmă a început studiul sub îndrumarea profesorului Eduard<br />

Caudella. Apoi va studia la Conservatorul din Viena. La<br />

doar 12 ani va entuziasma publicul vienez! Între anii<br />

1895-1899 își va continua studiile la Conservatorul din<br />

Paris. În 6 februarie 1898 va debuta la Concertele Colonne<br />

din Paris cu suita simfonică Poema Româna. Din primii ani<br />

ai secolului XX datează cele două Rapsodii Române (1901-<br />

1902), unde este evidentă influența folclorului românesc.<br />

Componistic, Enescu oscilează între stilul romantic<br />

monumental (al lui Richard Wagner) și influențele muzicii<br />

franceze. În anii Primului Război Mondial s-a desfășurat<br />

prima ediție a concursului de compoziție “George Enescu”,<br />

în cuprinsul căruia geniul muzical oferea câștigătorilor<br />

sume importante din veniturile proprii, deopotrivă cu<br />

șansa interpretării pieselor în concerte. Câștigând admirația<br />

Reginei Elisabeta, va fi invitat adesea la Castelul Peleș.<br />

A activat și ca pedagog, între elevii săi figurând Yehudi<br />

Menuhin. Între 1921-1931 a compus opera Oedip (creație<br />

dramatică și muzicală pe care a dedicat-o <strong>Mari</strong>ei Tescanu<br />

Rosetti), în care sunt vizibile tendințele neo-baroce și<br />

exprimarea modernă, cu totul personală. În 1932 va fi ales<br />

membru titular al Academiei Române. Instaurarea dictaturii<br />

comuniste antiromânești îl va determina pe el, cel care<br />

donase 100.000 lei Guvernului pentru apărarea țării, să<br />

părăsească definitiv țara.<br />

19 august 1881 (Liveni) – 4 mai 1955 (Paris)<br />

He took his first violin lesson with a fiddler. Then he<br />

started studying violing with professor Eduard Caudella.<br />

After that, he enrolled in Vienna Conservatory. At twelve,<br />

while in Vienna, he was already taking the public by storm.<br />

Between 1895 and 1899, he continued his academic studies<br />

at the Conservatoire de Paris. On February 6, 1898, he made<br />

his debut with his symphony suite The Romanian Poem<br />

at the Colonne Concerts in Paris. In 1901 and 1902, he<br />

composed two Romanian Raphsodies (1901-1902), which<br />

were highly inspired by the Romanian folklore. The first<br />

edition of the George Enescu International Composition<br />

Competition took place during World War I. The music<br />

genius offered the winners significant prizes that he<br />

financed personally and at the same time he gave them<br />

the opportunity to play the compositions in concert. He<br />

won the admiration of Queen Elisabeth and was invited<br />

to the Peleș Castle. He was also a music professor, and<br />

Yehudi Menuhin was one of his students. Between 1921 and<br />

1931, he composed Oedipe (an opera dedicated to <strong>Mari</strong>a<br />

Tescanu Rosetti). In 1932, he was elected full member of<br />

the Romanian Academy. When the communist regime took<br />

power, Enescu, who had made a 100,000 lei donation to the<br />

Romanian government for the country’s defense, decided to<br />

leave the country for good.<br />

August 19, 1881 (Liveni) – May 4, 1955 (Paris)


“Pentru mine, Enescu va rămâne<br />

una dintre veritabilele minuni ale lumii.<br />

Rădăcinile puternice si nobleţea sufletului<br />

său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară<br />

de o inegalabilă frumuseţe.”<br />

Yehudi Menuhin<br />

Yehudi Menuhin<br />

“For me, Enescu will always be one of<br />

true wonders of this world. His strong roots<br />

and the nobleness of his soul come from his<br />

home country – a country of unparalleled<br />

beauty.”<br />

Yehudi Menuhin


IULIUS POPPER A DEVENIT ŞEF AL<br />

LUCRĂRILOR DE PROSPECTARE A<br />

AURULUI ÎN ŢARA DE FOC<br />

IULIUS POPPER RUNS THE GOLD<br />

PROSPECTING WORKS IN THE<br />

LAND OF FIRE<br />

Avid de cunoaştere, la doar 17 ani tânărul Popper va pleca<br />

să studieze în Franţa la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. În<br />

paralel, acest tânăr care stăpânea 10 limbi, inclusiv cele clasice, a<br />

urmărit la Sorbona cursuri de fizică, meteorologie, geografie şi<br />

etnologie. După absolvire, a ajuns în Egipt, angajat la Compania<br />

Canalului Suez. Cu banii obţinuţi şi-a finanţat o lungă călătorie<br />

în Extremul Orient, rezultatele fiind transmise, la revenirea în<br />

Bucureşti, lui George Lahovary, Secretarul Societăţii Regale de<br />

Geografie. Se va reîntoarce în Asia şi va străbate America de Nord<br />

din Alaska până la New Orleans, unde a fost angajat ca inginer<br />

constructor. Peste câteva luni se va duce în Mexic, unde a activat<br />

ca ziarist. Va pleca şi de acolo cu destinaţia Brazilia, apoi va trece<br />

în Argentina. Este angajat la o Compania ce căuta noi resurse de<br />

aur. A găsit câteva filoane, a început exploatarea lor, însă a trebuit<br />

să facă faţă atacurilor unor bande de hoţi. Pentru restabilirea<br />

ordinii, s-a autointitulat monarh cu drept de judecată, a înfiinţat o<br />

poliţie locală, a bătut o monedă, chiar a emis un timbru. În 1891,<br />

Popper îşi brevetează, cu nr. 830, “maşina de separare a aurului”<br />

care, după el, este capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi,<br />

extrăgând 99,6% din aurul pe care-l conţine nisipul extras. Timp<br />

de şase ani va fi singurul stăpân al Ţării de Foc, informându-l pe<br />

Lahovary cum se descurcă, ce nume a dat unor râuri, munţi şi văi,<br />

desigur, româneşti, ce fac românii care l-au însoţit. În primăvara<br />

anului 1893 a fost chemat în judecată de Statul Argentina sub<br />

motiv că îi subminase autoritatea în Ţara de Foc şi că ucisese<br />

indieni onas. Înainte de pronunţarea sentinţei, în ziua de 5 iunie<br />

1893 cultivatul explorator a suferit un atac de cord.<br />

15 decembrie 1857 (Bucureşti) - 5 iunie 1893 (Buenos Aires)<br />

Eager to learn, young Popper left for France at only seventeen<br />

years of Age. He enrolled in the National School of Bridges and<br />

Highways. At the same, young Popper who could speak ten<br />

languages, including classical ones, studied Physics, Meteorology,<br />

Geography, and Ethnology at the Sorbonne. After graduation, he<br />

went to Egypt and started to work for the Suez Canal Company.<br />

With the money he earned there, he went on a journey to the<br />

Far East. Upon his return to Bucharest, he shared his experience<br />

with George Lahovary, Secretary of the Royal Geographical<br />

Society. Popper returned to Asia, and then crossed North America<br />

from Alaska all the way to New Orleans, where he got hired as<br />

a construction engineer. A few months later, he went to Mexico,<br />

where he worked as a journalist. From there, he went to Brazil and<br />

then to Argentina, where he started working for a company that<br />

was prospecting new gold resources. He found a couple of lodes<br />

and started mining them, but had to keep up with the attacks of<br />

the gangs of thieves. To keep things under control, he proclaimed<br />

himself monarch with the right to put people on trial, founded<br />

a local police, designed a currency, and even issued a stamp. In<br />

1891, Popper patented his gold separator, which in his opinion<br />

could wash seventy-five tons of sand per day and extract 99.6%<br />

of the gold contained in the extracted sand. For six years, he was<br />

the only master of the Land of Fire. He would keep Lahovary<br />

up-to-date with how he was doing, the names that he had given<br />

the surrounding rivers, mountains, and valleys (all Romanian, of<br />

course), how the Romanians who came along were doing, etc. In<br />

the spring of 1893, he was put on trial by the State of Argentina for<br />

having its authority in the Land of Fire and allegedly for having<br />

killed Ona Indians. The highly educated explorer suffered a heart<br />

attack just before receiving his sentence, on June 5, 1893.<br />

December 15, 1857 (Bucharest) – June 5, 1893 (Buenos Aires)


“Dacă n-am şti că în timpul primei expediţii în interiorul<br />

insulei a intrat în conflict cu indienii onas şi n-ar exista<br />

o fotografie care dovedeşte acest lucru, am înclina să<br />

credem, cu respect şi aprobare umană, tot ce s-ar putea<br />

spune în apărarea lui.”<br />

Armando Braun Mendez<br />

“If we did not know that during his first expedition<br />

inside the island he came into conflict with the Ona<br />

Indians and if there hadn’t been a photo to prove it, we<br />

would respectfully believe and agree with everything<br />

that’s being said in his defence.”<br />

Armando Braun Mendez<br />

ȚARA DE FOC, 1887


APARE ÎN LIMBA GERMANĂ, ÎN TRADUCEREA<br />

REGINEI ELISABETA A ROMÂNIEI, VOLUMUL<br />

DE POEZII AL ELENEI VĂCĂRESCU<br />

RAPSODUL DÂMBOVIȚEI<br />

QUEEN ELISABETH OF ROMANIA<br />

PUBLISHED THE GERMAN TRANSLATION<br />

OF THE POETRY BOOK LE RHAPSODE<br />

DE LA DÂMBOVIŢA.<br />

Autoarea, Elena Văcărescu, provenea dintr-o veche şi<br />

cunoscută familie boierească. Variantei în limba franceză<br />

a volumului, Academia Franceză i-a conferit în anul 1900<br />

premiul Jules Fabre. În 1886 publicase la Paris primul volum<br />

de versuri, Chants d’Aurore, care a primit cronici favorabile<br />

şi un premiu special din partea elitistei Academii. Cultura<br />

şi inteligența i-au fost apreciate de Regină, care i-a facilitat<br />

apropierea de principele moștenitor Ferdinand. Idila dintre<br />

prințului moștenitor Ferdinand și Elena Văcărescu se<br />

desfășoară în iarna și primăvara anului 1891. Constituția din<br />

1866 prevedea ca pe tron să se afle o familie străină. Se termina<br />

așa, șirul nesfârșit de intrigi din sânul boierimii autohtone. Ea<br />

interzicea astfel o căsătorie între Ferdinand și o femeie dintr-o<br />

familie românească. Regina a pledat cât a putut pentru cei<br />

doi. Regele Carol I s-a văzut obligat să ordone soției şi tinerei<br />

domnișoare de onoare plecarea în exil. Elena Văcărescu se<br />

va stabili definitiv la Paris, unde va fi în preajma unor mari<br />

scriitori şi artiști. Foarte activă pe tărâm literar, a fost activă şi<br />

politic, fiind cooptată în Delegația română la Conferința de<br />

Pace de la Paris, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea<br />

<strong>Mari</strong>i Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită<br />

de către regele României ca secretar general al Asociației<br />

Române pe lângă Societatea Națiunilor, funcție pe care o<br />

deține douăzeci de ani. În anul 1925, Elena Văcărescu devine<br />

membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima<br />

femeie din România care a beneficiat de acest titlu. După<br />

al doilea Război va fi numită Consilier cultural al Legației<br />

Române din Paris.<br />

21 septembrie 1864 (București) – 17 februarie 1947 (Paris)<br />

The author, Elena Văcărescu, descended from a renowned<br />

ancient boyar family. In 1900, the French Academy awarded<br />

the French translation with the Jules Fabre Prize. Four years<br />

earlier, she had published her first poetry book Chants<br />

d’Aurore, which received critical acclaim and was awarded with<br />

a special prize by the Academy elite. Elena Văcărescu’s cultural<br />

education and her intelligence were highly appreciated by the<br />

Queen, who encouraged her relationship with Crown Prince<br />

Ferdinand. The relationship only lasted through the winter and<br />

spring of 1891. Accordig to the 1866 Constitution, the throne<br />

could only be claimed by a foreign family. The Constitution<br />

requirement put an end to the numerous plots devised by the<br />

Romanian boyars. The Constitution did not allow Ferdinand<br />

to marry a Romanian woman. The Queen advocated their<br />

marriage as much as she could, but King Carol I felt compelled<br />

to force his wife and her lady-in-waiting into exile. Elena<br />

Văcărescu settled in Paris, where she frequented circles of<br />

famous writers and artists. She was not only an active writer,<br />

but also a dedicated diplomat. She was part of the Romanian<br />

Delegation at the Paris Peace Conference. She also militated<br />

for the Union of Transylvania with Romania in 1918. In 1919,<br />

the King appointed her General Secretary of the Romanian<br />

Association for the League of Nations, a position she held for<br />

twenty years. In 1925, she was elected honorary member of the<br />

Romanian Academy; she was the first Romanian woman to be<br />

presented with this title. After World War II, she was appointed<br />

Cultural Counselor of the Romanian Mission in Paris.<br />

September 21, 1864 (Bucharest) – Februarie 17, 1947 (Paris)


ȚSălașul meu parizian a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În<br />

casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească.<br />

Căci dacă nu eram în ţară, ţara era cu mine, în îndepărtata Franţă.<br />

Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată<br />

intereselor neamului nostru, căutând să strâng raporturile dintre Franţa şi<br />

România. Franţa, care a fost pentru mine a doua patrie şi unde din fericire<br />

numele meu este şi va rămâne simbolul celor două popoare pe care le<br />

slăvesc... Eu datorez Franţei mai mult decât respectul pe care orice român<br />

ar trebui să-i închine. Pentru mine, Franţa rămâne ţara care a primit solia<br />

mea românească, ţara care, înţelegându-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu o<br />

generozitate pe care renunţ s-o descriu în culori ditirambice...”<br />

Elena Văcărescu<br />

“My shelter in Paris has always been a small Romanian realm. Not only<br />

has my house been filled with the Romanian spirit, but there has always been<br />

a Romanian feeling about it. Because, even though I am not living in my<br />

country, my country is living here with me, in the distant France.<br />

For almost half a century, I have dedicated my entire activity to serving<br />

the interests of our people, while trying to tighten the relationship between<br />

Romania and France, where I found a second home and where, fortunately,<br />

my name is and always be the symbol of these countries that I worship… My<br />

gratitude towards France goes way beyond the respect that any Romanian<br />

should have for this country. For me, France remains the country that<br />

welcomed me as a messenger, the country that understood my mission and<br />

helped me accomplish it with a generosity that I do not wish to describe with<br />

bombastic words…”<br />

Elena Văcărescu


HARICLEA DARCLÉE A INTERPRETAT ÎN<br />

PREMIERĂ MONDIALĂ ROLUL FLORIEI<br />

TOSCA ÎN OPERA TOSCA DE GIACOMO<br />

PUCCINI<br />

IN A WORLDWIDE PREMIERE, HARICLEA<br />

DARCLÉE PERFORMS THE ROLE OF FLORIA<br />

TOSCA IN GIACOMO PUCCINI’S TOSCA<br />

Venită pe lume în Brăila, într-o familie bogată – Haricli<br />

- din Turnu Măgurele, înrudită cu Mavrocordaţii, şi-a<br />

petrecut copilăria în conacul părintesc din Teleorman. Anii<br />

de şcoală şi de formare muzicală i-a trăit la Viena. La Paris,<br />

începând din anul 1886, a urmat cursuri de canto şi, doi ani<br />

mai târziu, este recomandată de directorul Operei lui Charles<br />

Gounod, marele compozitor francez. Încântat de vocea ei,<br />

a distribuit-o în Faust, în rolul Margaretei. Tot el i-a găsit<br />

pseudonimul Darclée. La finele anului 1890 a debutat pe<br />

scena Scalei din Milano în rolul Violetei din Traviata, fiind<br />

aplaudată îndelung de însuși Giuseppe Verdi. Impresionați<br />

de succes, românii au declarat-o “privighetoarea Carpaților”.<br />

Va reveni pe scena Scalei de 100 de ori! În anul 1900, pe<br />

scena Teatro Constanzi din Roma, la premiera mondială<br />

a operei Tosca, a obținut un succes imens în rolul Floriei<br />

Tosca. Celebra arie “Vissi d’arte” a fost compusă de Puccini<br />

la cererea extraordinarei soprane române. În semn de<br />

omagiere, Regele Carol I i-a acordat Ordinul Bene Merenti<br />

Clasa I. Darclée a interpretat 58 de roluri, vreme de un sfert<br />

de secol fiind considerată cea mai mare cântăreață a lumii.<br />

A contribuit, alături de George Stephănescu şi de George<br />

Enescu, la înființarea Operei Române în anul 1921. La<br />

aniversarea a 135 de ani de la nașterea Haricleei Darclée, în<br />

1995, orașul său natal, Brăila, i-a adus un deosebit omagiu,<br />

organizând Concursul Național de Canto ce-i poartă numele,<br />

prezidat de soprana <strong>Mari</strong>ana Nicolesco și așezat sub Înaltul<br />

Patronaj al Președintelui României.<br />

10 iunie 1860 (Brăila) – 12 ianuarie 1939 (București)<br />

Born in Brăila, into a wealthy family – Haricli<br />

– originating from Turnu Măgurele, related to the<br />

Macrovocordat family, Darclée lived her childhood at<br />

her parents’ manor in Telorman. She did her studies and<br />

musical training Vienna. In 1886, she started taking canto<br />

lessons in Paris. Two years later, she was recommended<br />

by the Opera director to renowned French composer<br />

Charles Gounot. Charmed by her voice, the latter casted<br />

her in the role of Margareta in Faust. He was the one who<br />

suggested her pseudonym – Darclée. In late 1890, she made<br />

her debut on the stage of La Scala playing Violetta in La<br />

Traviata, and gained the applause of Giuseppe Verdi himself.<br />

Impressed by her success, Romanians referred to her as “the<br />

nightingale of the Carpathians.” At La Scala, she performed<br />

in one hundred opera shows. In 1900, she played Floria<br />

in the worldwide premiere of Tosca on the stage of Teatro<br />

Constanzi in Rome. Her performance was a huge success. At<br />

the request of the extraordinary Romanian soprano, Puccini<br />

composed the famous aria “Vissi d’arte.” Darclée played fiftyeight<br />

shows, and for twenty-five years she was considered<br />

the world’s greatest opera singers. In 1921, together with<br />

George Stephănescu and George Enescu, she contributed<br />

to the foundation of the Romanian National Opera. On<br />

the 135th anniversary of Darclée’s birth, the authorities in<br />

her native Brăila honored her memory by inaugurating<br />

Hariclea Darclée International Canto Contest, a competition<br />

organized under the High Patronage of the President of<br />

Romania and chaired by soprano <strong>Mari</strong>ana Nicolesco.<br />

June 10, 1860 (Brăila) – January 12, 1939 (Bucharest)


“Eu nu sunt numai originară din<br />

România, ci româncă de limbă şi<br />

sentiment. În ţara mea sunt multe voci ca<br />

a mea, despre care nu ştie nimeni.”<br />

Hariclea Darclée<br />

“I am Romanian not only by birth, but<br />

also by language and feeling. In my<br />

country, there are many voices like mine,<br />

but nobody knows about them.”<br />

Hariclea Darclée


CLARA HASKIL A DAT<br />

PRIMUL RECITAL PUBLIC<br />

CLARA HASKIL PLAYED<br />

HER FIRST PUBLIC CONCERT.<br />

Primele noțiuni de pian le-a primit de la mama ei, Bertha, rămasă văduvă cu<br />

trei fete. La vârsta de 5 ani cânta în fața reginei Elisabeta, care, încântată, i-a oferit<br />

o bursă de studii. La vârsta de 7 ani pleacă la Viena, unde ia lecții de pian. În 1905,<br />

când abia împlinise 10 ani, acest copil minune a dat primul recital public cu lucrări<br />

executate fără partitură. Degetele neobișnuit de lungi cât şi memoria prodigioasă<br />

vor determina înscrierea la Conservatorul din Paris, unde a devenit eleva<br />

renumitului pianist Alfred Cortot. O vreme şi-a întrerupt activitatea concertistică,<br />

fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Cu greu, în<br />

1921 va reapărea în public, fie ca solistă în recitaluri de pian, fie însoțind muzicieni<br />

prestigioși ca George Enescu, Pablo Casals, Eugene Ysaye, ori pe tânărul Dinu<br />

Lipatti, de care o va lega o strânsă amiciţie. A spus despre el că “dă impresia că se<br />

jenează de propriul său geniu”. În anul 1938 cei doi vor interpreta Concertul la<br />

două piane de Mozart. De altfel, până în prezent este considerată cea mai bună<br />

interpretă a lucrărilor pentru pian mozartiene. Situaţia nesigură din țară şi din<br />

majoritatea țărilor europene a obligat-o, în anul 1942, să se stabilească în Elveția.<br />

După al Doilea Război Mondial, va concerta sub bagheta unor dirijori vestiți, ca<br />

Leopold Stokowski, Sergiu Celibidache sau Thomas Beecham. Au rămas în istoria<br />

muzicii recitalurile ei susținute la Festivalul de la Salzburg, când s-au aniversat 200<br />

de ani de la nașterea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Numele ei este păstrat viu de<br />

unul din cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul Internațional de<br />

Pian Clara Haskil, din Vevey, Elveția.<br />

7 ianuarie 1895 (Bucureşti) – 7 decembrie 1960 (Bruxelles)<br />

She took her first piano lessons from her widdowed mother, Bertha. At five,<br />

she was already playing for Queen Elisabeth of Romania, who was so impressed<br />

with her talent that she offered her a scholarship. At seven, she left for Vienna<br />

to study the piano. In 1905, at ten years old, she played her first public concert<br />

without the score. Relying on her unusually long fingers as well as on her<br />

exceptional memory, she decided to enrol in the Conservatoire de Paris, where<br />

she studied with acknowledged pianist Alfred Cortot. Because of a spine disease<br />

that forced her to wear a cast, she cancelled her concerts for a while. It was only<br />

in 1921 that she came back and continued her performances either as a soloist,<br />

or as an accompanist for George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaÿe, or young<br />

Dinu Lipatti, with whom she remained good friends. In her opinion, Dinu Lipatti<br />

seemed to get embarrassed by his own genius. In 1938, they would play Mozart’s<br />

Concert for 2 Pianos. As a matter of fact, even to this day, Haskil is considered the<br />

best interpreter of Mozart’s piano compositions. In 1942, as Romania and most<br />

European countries were living troubled times, she decided to settle in Switzerland.<br />

After World War II, she played with renowned conductors such as Leopold<br />

Stokowski, Sergiu<br />

Celibidache or Thomas Beecham. The concerts she played at the Salzburg Festival<br />

celebrating 200 years since Mozart’s birth are now part of the history of music. One of the<br />

biggest competitions in the world bears her name through eternity – The Clara Haskil<br />

International Piano Competition, in Vevey, Switzerland.<br />

January 7, 1895 (Bucharest) – December 7, 1960 (Brussels)


Geza Anda<br />

Herbert von<br />

Karajan<br />

Charlie Chaplin<br />

“În viaţa mea am întâlnit trei genii:<br />

pe Clara Haskil, pe Einstein și pe<br />

Winston Churchill.”<br />

Charlie Chaplin<br />

“In my lifetime I have met three<br />

geniuses: Professor Einstein,<br />

Winston Churchill, and Clara Haskil.”<br />

Charlie Chaplin<br />

Igor Markevitch<br />

Dinu Lipati


A REALIZAT PRIMUL ZBOR<br />

AUTOPROPULSAT CU AEROPLANUL ÎN<br />

LOCALITATEA MONTESSON<br />

TRAIAN VUIA BUILDS THE FIRST<br />

SELF-PROPELLED FLYING MACHINE<br />

IN MONTESSON.<br />

Atras din copilărie de zborul zmeielor, după terminarea liceului s-a înscris<br />

la Politehnica din Budapesta şi, după un an, la Facultatea de Drept. Deși la 6 mai<br />

1901 își va da doctoratul în Ştiinţe Juridice, totuși zborul va fi preocuparea de<br />

căpătâi. La Lugoj a conceput primul aeroplan-automobil, rămas, însă, în stadiu de<br />

proiect din lipsa resurselor financiare. Pentru realizarea lui se va decide să plece<br />

la Paris şi să-l atragă de partea sa pe inginerul Victor Tatin, care construise cu un<br />

sfert de secol înainte un prim model de aeroplan. În ziua de 16 februarie 1903<br />

Traian Vuia va prezenta Academiei de Ştiinţe din Paris proiectul aeroplanului<br />

autopropulsat, respins cu superioritate științifică de “nemuritori”, pe motiv că<br />

“problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul nu poate fi rezolvată”!<br />

Fără a fi dezarmat de obtuzitatea înaltului for științific, şi-a brevetat invenția,<br />

aeroplanul automobil. Atunci va breveta în Anglia şi motorul necesar şi va începe<br />

construirea primului aparat de zbor autopropulsat, căruia i-a spus Liliacul. Cu<br />

acest aparat va realiza, primul în lume, zborul la o înălțime de un metru pe o<br />

distanța de 12 m pe câmpul de la Montesson, lângă Paris. Principiile tehnice ale<br />

acestui prim zbor autopropulsat au stat la temelia întregii industrii aeronautice<br />

mondiale! În 1907, după obținerea diplomei de inginer, va fi preocupat de<br />

construirea unui elicopter, numit de el ciclopter, realizând două aparate. Pentru<br />

invențiile sale în 27 mai 1946 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.<br />

17 august 1872 (Surducu Mic, comuna Bujoru) –<br />

3 septembrie 1950 (București)<br />

From an early age, Vuia felt drawn to flying. After finishing high school, he<br />

enrolled in the School of Mechanics at the Budapest Tech, and a year later in<br />

Law School. Even though on May 6, 1901, he earned his PhD in legal studies,<br />

flying was still his main interest. At Lugoj, he designed the first flying machine,<br />

an airplane car. Unfortunately, he was not able to build it because he lacked the<br />

financial resources. Determined to make his design a reality, he left for Paris<br />

hoping to get the attention of Victor Tatin, who had built the first aeroplane<br />

twenty-five years earlier. On February 16, 1903, Traian Vuia presented his selfpropelled<br />

aeroplane before the members of French Academy of Sciences in Paris.<br />

The “immortals” rejected it outright and bluntly because, in their opinion, “it<br />

did not solve the problem of flying a craft that is heavier than air.” Vuia did not<br />

feel defeated by the obtuseness of the high forum, and obtained the patent for his<br />

airplane-car. He went to England to patent the engine for his project and started<br />

building the first self-propelled airplane, which he nicknamed The Bat. With this<br />

aircraft, the first in the world, he flew for 12 meters, 1 meter above the ground<br />

on the fields of Montesson, near Paris. The principles of this first self-propelled<br />

aircraft laid the foundations of the international aerospace industry. In 1907, after<br />

getting his degree in engineering, he worked hard on the design of a helicopter<br />

that he called “cyclocopter”, and managed to build two of them. For his inventions,<br />

on May 27, 1946, he was elected honorary member of the Romanian Academy.<br />

August 17, 1872 (Surducu Mic, Bujoru commune) –<br />

Sepember 3, 1950 (Bucharest)


“Am dovedit că se poate zbura cu un aparat mai greu decât aerul. (…)<br />

Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul<br />

experimentărilor va crește rapid, specialiștii vor realiza motoare speciale,<br />

aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun<br />

comun... Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii,<br />

tot mai mulţi. Așa se realizează progresul.”<br />

Traian Vuia<br />

“I proved that one can fly a craft that is heavier than air. (...) Now that<br />

people are convinced that the mechanical flight is possible, the number of<br />

experiements will increase rapidly; the experts will design special engines;<br />

aviation will have a flourishing industry built on my experience, now a common<br />

property... I did not hide myself. I did all my experiements in plain sight.<br />

More and more people will continue this. That’s how you make progress...”<br />

Traian Vuia


PRINCIPESA MARTHA BIBESCU A<br />

FOST PREMIATĂ DE ACADEMIA<br />

FRANCEZĂ PENTRU ROMANUL<br />

CELE OPT PARADISE<br />

PRINCESS MARTHA BIBESCU<br />

WAS AWARDED FOR HER NOVEL<br />

THE EIGHT PARADISES BY THE<br />

FRENCH ACADEMY.<br />

Fiică a fostului ministru de externe Ioan Lahovari şi a Emmei<br />

Mavrocordat, a fost elevă a Pensionului Dubuc din Biarritz, și s-a<br />

căsătorit la vârsta de 17 ani cu prinţul George Valentin Bibescu,<br />

intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-<br />

Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles şi Elena Văcărescu,<br />

dar şi cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului<br />

Napoleon Bonaparte. A fost una din primele femei-mason ale<br />

României şi una dintre cele mai frumoase şi cunoscute românce<br />

ale începutului de secol XX. Pendulând între Bucureşti şi Paris, a<br />

participat la numeroase întâlniri cu intelectuali de seamă români şi<br />

francezi, călătorind alături de soţ prin țări exotice. Les Huit Paradis a<br />

fost scris în urma unei călătorii în Persia. Martha Bibescu l-a întâlnit<br />

de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în<br />

volumul Au bal avec M. Prous (1928). Curând, infidelitățile soțului<br />

o vor determina să se retragă în Algeria. În semn de regret şi pentru<br />

împăcare, el i-a dăruit domeniul Mogoșoaia. În 1945 aflând, de la<br />

prietenii englezi, probabil de la Winston Churchill, că o jumătate<br />

din Europa, inclusiv România, fusese cedată vreme de 50 de ani<br />

pentru experimentarea comunismului şi atrofierea sentimentului<br />

național, a emigrat în Anglia, stabilindu-se, însă, la Paris, unde a<br />

locuit în Hotelul Ritz. Fiica sa, Valentina, va suferi până în 1958,<br />

când i s-a permis să plece din țară, metodele bestiale de umilire şi<br />

depersonalizare concepute de Makarenco. În anul 1954, Martha<br />

Bibescu a primit Marele Premiu de Literatură al Academiei<br />

Franceze, un an mai târziu devenind membră a Academiei Regale<br />

din Bruxelles. În 1962 va fi onorată cu Legiunea de Onoare.<br />

28 ianuarie 1889 (București) – 28 noiembrie 1973 (Paris)<br />

The daughter of former Secretary of Foreign Affairs Ioan<br />

Lahovari and of Emma Mavrocordat studied at the Dubuc Boarding<br />

School in Biarritz. At seventeen, she married Prince George<br />

Valentin Bibescu and thus became part of a royal family that<br />

included Ana-Elisabeta Brâncoveanu, Countess Ana de Noailles and<br />

Elena Văcărescu. Through her marriage, she became genealogically<br />

related with the family of Emperor Napoleon Bonaparte. She was<br />

one of the first women freemasons in Romania as well as one of<br />

the most beautiful and renowned Romanian woman at the start<br />

of the 20th century. On the occasion of her numerous travels<br />

from Bucharest to Paris, she met many outstanding Romanian<br />

and French intellectuals. She also accompanied her husband in<br />

his travels to exotic places. She wrote The Eight Paradises after<br />

her return from a trip to Persia. Martha Bibescu met Proust on<br />

many occasions. All these interactions are fully detailed in her<br />

book Au Bal avec M. Proust (1928). The infidelities of her husband<br />

would soon determine her to retreat to Algeria. The Prince offered<br />

her the Mogoșoaia domain, thus showing his regret and wish<br />

for reconciliation. In 1945, upon finding out from her English<br />

friends, probably from Winston Churchill himself, that half of<br />

Europe, including Romania, had fallen victim to the experiments<br />

of Communism and the degeneration of the national spirit, she<br />

immigrated to England. Eventually, she settled in France and lived<br />

at the Ritz Hotel. Her daughter, Valentina, however had to endure<br />

the cruel methods of humiliation and depersonalisation conducted<br />

by Makarenko until 1958, when she was finally allowed to leave<br />

Romania. In 1954, the French Academy awarded Martha Bibescu<br />

the Grand Prix de Littérature. A year later, she was elected member<br />

of the Royal Academy of Brussels. In 1962, she was awarded the<br />

Legion of Honour.<br />

January 28, 1889 (Bucharest) – November 29, 1973 (Paris)


“Prinţesa Bibescu a anticipat<br />

unele descoperiri ale<br />

istoriografiei contemporane,<br />

îndeosebi valoarea nepreţuită<br />

a culturilor populare şi<br />

funcţia dătătoare de viaţă a<br />

istoriografiei europene, în sensul<br />

că orice cercetare istorică<br />

adevărată ajunge la conștiinţa<br />

unităţii culturale şi spirituale a<br />

Europei.”<br />

Mircea Eliade<br />

“Princess Bibescu anticipated<br />

many discoveries in modern<br />

historiography, particularly<br />

the immense value of popular<br />

cultures and the life-living<br />

role they play in the European<br />

historiography, in the sense that<br />

each solid historic research<br />

builds the consciousness of<br />

Europe’s cultural and spiritual<br />

unity.”<br />

Mircea Eliade<br />

“Va veni o vreme când acest popor<br />

român, care n-a fost cunoscut până<br />

acum, va fi luat în seamă... Din<br />

această ţară, trecută sub tăcere, vor<br />

răsuna cântece și muzică, neamul<br />

acesta va renaște după un mileniu<br />

de existenţă și lumea se va mira<br />

ca de o minune să afle, în sfârșit,<br />

tot ceea ce el posedă din conștiinţa<br />

universală.”<br />

Martha Bibescu<br />

“There will be a time when the<br />

Romanian people that nobody knew<br />

of so far will be taken seriously…<br />

This country, which was forced to<br />

remain silent, will make itself heard<br />

through songs and music; after a<br />

millennium, the Romanians will<br />

resurrect, and the whole world will<br />

be amazed at their contribution to the<br />

universal knowledge.”<br />

Martha Bibescu


CONSTANTIN BRÂNCUŞI A<br />

DEFINITIVAT SCULPTURA RUGĂCIUNE<br />

CONSTANTIN BRÂNCUŞI<br />

FINISHES THE PRAYER<br />

Absolvent al Școlii de Arte şi Meserii din Craiova şi al<br />

Școlii de Belle-Arte din București, el a devenit cunoscut<br />

după realizarea admirabilului Ecorșeu în anul 1902. Între<br />

1905 – 1906, ca student al Ecole Nationale Superieure des<br />

Beaux-Arts din Paris, a activat în atelierul lui Antonin<br />

Mercie, refuzând să lucreze alături de Rodin ca practician. A<br />

urmat o perioadă extrem de fructuoasă. Brâncuşi schimbă<br />

complet viziunea asupra sculpturii. De la gotic încoace<br />

sculptura a fost invadată de mușchi, de buruieni și de tot<br />

felul de excrescențe care ascund forma. Eliminând ceea ce e<br />

de prisos, readuce în actualitatea artistică conștiința formei.<br />

Sculpturi ce surprind esența, precum seriile de Păsări<br />

Măiestre, Păsări în zbor, Prometeu, Începutul lumii, sau<br />

ritmul, cum este lucrarea Cocoșul, sunt opere semnificative.<br />

În anul 1938 marele sculptor român a inaugurat la Târgu<br />

Jiu ansamblul de monumente Calea Eroilor (Masa Tăcerii,<br />

Poarta Sărutului, Coloana Fără de Sfârșit), dedicat eroilor<br />

căzuți în Primul Război Mondial. Henry Moore scria:<br />

“Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conștiința<br />

formei pure”. Prin obârșia sa țărăneasca, și-a aflat rădăcinile<br />

adânci ale operei sale în tradițiile, miturile si funcția<br />

magică a artei populare românești. Brâncuşi a dat veacului<br />

nostru conștiința formei pure, a asigurat trecerea de la<br />

reprezentarea figurativa a realității, la exprimarea esenței<br />

lucrurilor și a reînnoit în mod revoluţionar limbajul plastic,<br />

îmbogățindu-l cu o dimensiune spirituala.<br />

19 februarie 1876 (Hobiţa) – 16 martie 1957 (Paris)<br />

Brâncuși, who graduated from Craiova School of Arts<br />

and Crafts and the Bucharest School of Fine Arts, became<br />

famous in 1902, when he made his Ecorché. From 1905<br />

until 1906, he attended Ecole Nationale des Beaux-Arts in<br />

Paris and worked in Antonin Mercié’s atelier; he refused<br />

to work under Rodin’s wing. It was the beginning of an<br />

extremely successful period. Brâncuşi would completely<br />

redefine the concept of sculpture. Starting with the Gothic<br />

era, sculpture had been consistently invaded by moss, weeds,<br />

and all sorts of protuberances hiding the form. Among his<br />

most important works, there are sculptures that capture<br />

the essence of things, such as Măiastra, Bird in Space,<br />

Prometheus, The Beginning of the World; or of the rhythm,<br />

as rendered in the Rooster. In 1938, the great Romanian<br />

sculptor inaugurated the Heroes’ Path ensemble at Târgu-Jiu.<br />

The ensemble that he dedicated to the heroes who died in<br />

World War I comprised the Table of Silence, the Gate of the<br />

Kiss, and the Endless Column. According to Henry Moore,<br />

“Brâncuși was the one who gave our time the conscioussness<br />

of the pure form.” Due to his peasant origin, his inspiration<br />

went far back in the traditions, the myths, and the magic<br />

of the traditional Romanian crafts. Brâncuși ensured the<br />

transition from the figurative representation of reality to the<br />

expression of essence of things, and completely renewed the<br />

language of art, enriching it with a spiritual meaning.<br />

February 19, 1876 (Hobița) – March 16, 1957 (Paris)


“Spre imensitatea văzduhului,<br />

aceasta este Pasărea mea. Copil<br />

fiind, am visat totdeauna că aș fi<br />

vrut să zbor printre arbori, spre<br />

ceruri. De 45 de ani port nostalgia<br />

visului acestuia şi continui să creez<br />

Păsări măiestre. Eu nu doresc să<br />

reprezint o pasăre, ci să exprim<br />

însușirea în sine, spiritul ei: zborul,<br />

elanul...”<br />

Constantin Brâncuşi<br />

"It’s for the boundless skies,<br />

that’s what my Bird is for… As a<br />

child, I always dreamt of flyingt<br />

hrough the trees, up in the skies.<br />

For forty-five years, I have been<br />

carrying with me the nostalgia of<br />

that dream and I keep creating<br />

Măiastra’s. I do not want to make<br />

the representation of a bird. I want<br />

to express its meaning, its spirit -<br />

its flight, its rise…"<br />

Constantin Brâncuși


HENRI COANDĂ A CREAT ŞI<br />

EXPERIMENTAT PRIMUL<br />

AVION CU REACŢIE<br />

HENRI COANDĂ DESIGNED AND<br />

TESTED THE FIRST<br />

REACTION-POWERED ENGINE.<br />

Fiu al generalului Constantin Coandă, care va fi primul<br />

şef de guvern al României <strong>Mari</strong> şi al unei bretone, Aida<br />

Danet, Henri <strong>Mari</strong>e Coandă a urmat Şcoala de Ofiţeri din<br />

Bucureşti şi Universitatea Tehnică Charlottenburg din<br />

Berlin. Între anii 1907-1908 a urmat cursuri universitare în<br />

Belgia şi, după o lungă călătorie în Tibet, Şcoala Superioară<br />

de Aeronautică şi Construcţii din Paris. După absolvire,<br />

preocupat de zbor, tânărul inginer va construi în anul 1910<br />

primul avion cu propulsie reactivă, pe care l-a prezentat la<br />

Salonul Internaţional de Aeronautică. Aparatul va fi distrus<br />

în timpul încercării pe aeroportul Issy le Moulineaux din<br />

cauza lipsei de experienţă în pilotaj a lui Coandă. Până la<br />

începutul primului Război Mondial inginerul român va fi<br />

director al Uzinelor de Aviaţie din Bristol. Acolo a construit<br />

prima sanie propulsată de un motor cu reacţie, primul tren<br />

aerodinamic din lume, un avion de recunoaştere. În 1926<br />

a inventat, pentru decoraţiuni interioare, beton-lemnul, iar<br />

în 1934 a brevetat Efectul Coandă, rezultat al observaţiilor<br />

făcute în timpul accidentului din 1910, fiindu-i necesar<br />

un sfert de secol pentru teoretizare. A mai pus la punct şi<br />

un dispozitiv de detecţie a fluidelor utilizat şi în prezent în<br />

industria petrolieră. În 1969 s-a decis să revină definitiv<br />

în România, fiind numit director al Institutului de Creaţie<br />

Ştiinţifică şi Tehnică. Ca o recunoaştere a descoperirilor sale,<br />

Academia RSR l-a primit în anul 1970 în rândul<br />

membrilor ei.<br />

7 iunie 1886 (Bucureşti) – 25 noiembrie 1972 (Bucureşti)<br />

Henri <strong>Mari</strong>e Coandă was the son of General Constantin<br />

Coandă, soon-to-be the first Prime Minister of the<br />

Greater Romania, and of Breton Aida Danet. He attended<br />

the Bucharest Technical Military School, and then the<br />

Charlottenburg Technische Hochschule near Berlin.<br />

From 1907 to 1908, he continued his academic studies in<br />

Belgium and, after a long trip to Tibet, he enrolled in the<br />

Higher Aeronautics and Mechanical Building School in<br />

Paris. After graduation, the young engineer focused solely<br />

on flying and, in 1910, he built the first reaction-powered<br />

airplane, which he exhibited at the Second Paris Air Show.<br />

Because of his lack of experience in flying, the airplane<br />

was destroyed during the flying test he took on the Issy<br />

le Moulineaux Airport. The Romanian engineer was the<br />

technical manager of the Bristol Aeroplane Company until<br />

World War I broke out. At Bristol, he built the first reactionpropelled<br />

sledge, the first aerodynamic railway train, and<br />

a pathfinder. In 1926, he invented the concrete wood for<br />

interior design. In 1943, he obtained a patent for the Coandă<br />

Effect, the summary of all his observations on the occasion<br />

of the plane crash in 1910. It took him twenty-five years<br />

to finalize his theory. He also designed a fluid detector<br />

used in the oil industry to this day. In 1969, he decided to<br />

return to Romania for good. He was appointed director<br />

of the Institute for Scientific and Technical Creation. In<br />

recognition for all his discoveries, the Academy of the<br />

Socialist Republic of Romania elected him a member in<br />

1970.<br />

June 7, 1886 (Bucharest) - November 25, 1972 (Bucharest)


“Mulţi indivizi din societatea modernă sunt<br />

ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu<br />

spatele la viitor.”<br />

“Omul ar putea călători spre stele cu o viteză<br />

fantastică, folosind pentru propulsie propria<br />

sa energie.”<br />

Henri Coandă<br />

“Many individuals in the modern society<br />

are much like boatmen: they pull the oars, but<br />

they sit with their back to the future.”<br />

“If man would use his own energy for<br />

propulsion, man could travel to the stars with<br />

unbeliveable speed.”<br />

Henri Coandă


MARCEL IANCU FONDEAZĂ LA ZÜRICH<br />

ÎMPREUNĂ CU TRISTAN TZARA ŞI ALŢI<br />

ARTIŞTI MIŞCAREA DADA<br />

MARCEL IANCU CO-FOUNDED THE<br />

DADA MOVEMENT IN ZÜRICH,<br />

TOGETHER WITH TRISTAN TZARA AND<br />

OTHER ARTISTS.<br />

În octombrie 1912 a editat împreună cu Tristan Tzara şi Ion<br />

Vinea revista Simbolul de nuanţă simbolistă. Erau foarte tineri<br />

şi la prima colaborare. Elev al lui Iosif Iser între anii 1910-1914,<br />

va pleca la Zürich să studieze arhitectura la Institutul Politehnic.<br />

În Cabaretul Voltaire, organizat de Tzara, va participa în ziua<br />

de 6 februarie 1916 la naşterea Mişcării Dada, ce-şi propunea<br />

demolarea a “tot ceea ce este în momentul actual”. În acelaşi timp,<br />

numele lui va figura în alte două-trei mişcări ce-şi propuneau<br />

înnoirea creaţiei artistice, rămânând, însă, credincios principiilor<br />

dadaiste. În 1919, la Basel, înființează împreună cu Hans Arp<br />

și Alberto Giacometti grupul Artiștii radicali. Revenit în ţară, a<br />

iniţiat împreună cu Ion Vinea şi Jacques Cousin apariţia revistei<br />

Contimporanul. Ca artist a fost extrem de activ, participând<br />

la expoziţiile Contimporanului şi la numeroase expoziţii<br />

internaţionale în capitalele europene. Credincios crezului înnoitor,<br />

va colabora şi cu alte grupări ce promovau modernismul,<br />

precum Grupul de artă şi Criterion. Ca arhitect a proiectat, din<br />

1927 vreme de 15 ani, primele case funcţionaliste inspirate din<br />

constructivism. Semnalul fusese dat la finele anilor 30, când,<br />

alături de Horia Creangă şi Octav Doicescu, publicase manifestul<br />

Către o arhitectură a Bucureştilor. Norii grei ce se abăteau peste<br />

Europa l-au determinat, în anul 1941, să se stabilească definitiv<br />

în Palestina. După înființarea statului Israel, se afirmă ca profesor<br />

și animator al vieții culturale. Organizează grupul Orizonturi noi<br />

și o societate de creație artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în<br />

1952 la Bienala din Veneția. În anul 1967 este laureat al premiului<br />

Israel.<br />

24 mai 1895 (Bucureşti) – 21 aprilie 1984 (Ein Hod)<br />

In October 1921, he co-edited Simbolul magazine together<br />

with Tristan Tzara and Ion Vinea. They were very young, and it<br />

was their first collaboration. From 1910 to 1914, he was a student<br />

of Iosif Iser. He studied architecture at the Polytechnic Institute<br />

in Zürich. On February 6, 1916, he participated in the Cabaret<br />

Voltaire organised by Tzara and co-founded the Dada movement<br />

that aimed at demolishing everything that exists in the present. At<br />

the same time, he was affiliated to two or three other movements<br />

advocating the renewal of the art. However, he remained loyal to<br />

the Dada principles. In 1919, together with Hans Arp and Alberto<br />

Giacometti, he co-founded the Artistes Radicaux group. Upon his<br />

return to Romania, together with Ion Vinea and Jacques Cousin,<br />

he co-founded Contimporanul magazine. He was an extremely<br />

active artist, who exhibited at shows organized by Contimporanul<br />

as well as at many international art fairs organised in various<br />

European capitals. Strongly committed to the idea of renewal, he<br />

collaborated with different movements that promoted modernism<br />

such as Art Group and Criterion. As an architect, from 1927<br />

to 1942, he planned and designed the first functionalist houses<br />

inspired by the constructivist architecture. The manifest Towards<br />

an Architecture of Bucharest co-written with Horia Creangă and<br />

Octav Doicescu in the late 30’s somehow announced his new<br />

approach. The dark clouds hovering over Europe determined<br />

him to settle in Palestine in 1941. Upon the foundation of the<br />

State of Israel, he gained his reputation as a professor and a<br />

cultural personality. In 1953, he founded the Orizonturi Noi (New<br />

Horizons) group and an artistic society at Ein Hod. In 1952, he<br />

participated in the Venice Biennale. In 1967, he was awarded the<br />

Israel Prize.<br />

May 24, 1895 (Bucharest) – April 21, 1984 (Ein Hod)


“Noi vrem să zguduim ideile,<br />

opinia publică, educaţia, instituţiile,<br />

muzeele, bunul simţ aşa cum este<br />

el definit la momentul actual, pe<br />

scurt, tot ceea ce ţine de vechea<br />

ordine.”<br />

Marcel Iancu<br />

“We wish to shake to the ground<br />

ideas, the public opinion, education,<br />

institutions, museums, common<br />

sense the way it is defined right<br />

now. In short, everything related<br />

to the old order.”<br />

Marcel Iancu


TRISTAN TZARA SE NUMĂRĂ PRINTRE<br />

PROMOTORII DADAISMULUI<br />

TRISTAN TZARA IS ONE OF THE<br />

PROMOTORS OF THE DADA MOVEMENT.<br />

Mare admirator al operei Wagneriene Tristan şi Isolda, tânărul<br />

moldovean Samuel Rosenstock şi-a alcătuit un pseudonim literar<br />

cu o sonoritate aparte, memorabilă: Tristan Tzara, varianta “trist în<br />

ţară” fiind puerilă. De altfel, se număra printre admiratorii poeziei<br />

lui Macedonski. Pe când era încă elev la Liceul Sf. Sava, a publicat<br />

împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea revista Simbolul, din care<br />

au apărut patru numere. La absolvirea liceului, deşi dorise să intre<br />

la Politehnică, părinţii l-au înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie<br />

a Universităţii din Bucureşti. A produs o ruptură definitivă între<br />

el şi tatăl său când s-a hotărât, brusc, să plece la Zurich. Acolo l-a<br />

reîntâlnit pe Marcel Iancu şi, împreună cu Hugo Ball, a deschis<br />

Cabaretul Voltaire, publicând şi o revistă cu acest nume. În iulie şi<br />

în decembrie 1916 grupul dezlănţuie revoluţia estetică intitulată<br />

Dada. La începutul anului 1920 va ajunge la Paris pentru a-l cuceri<br />

în favoarea Dada. Aici s-a angajat în activități tumultuoase cu André<br />

Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon pentru a șoca publicul<br />

și a dezintegra structurile limbii.Va căuta o sincronizare teoretică<br />

cu bolşevismul. Treptat, mişcarea se va stinge. Tzara se va apropia<br />

de suprarealism, dar se va distanţa când suprarealiştii au atacat<br />

Dada. Prin 1936 va ajunge în Spania şi cântă victoria potenţială<br />

a republicanilor. Reîntors în Franţa va fi militant comunist, însă<br />

va părăsi partidul roşu când armata sovietică va invada Ungaria.<br />

Lucrările sale de maturitate încep cu L’Homme approximatif (1931;<br />

Omul aproximativ) și continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur)<br />

și La Face intérieure (1953; Fața interioară). Ca formă de exprimare<br />

artistică se va întoarce la ceea ce condamnase.<br />

16 aprilie 1896 (Moineşti) – 25 decembrie 1963 (Paris)<br />

Inspired by Wagner’s opera Tristan and Isolde, which he<br />

appreciated to a great extent, the young Moldavian Samuel<br />

Rosenstock came up with a literary pseudonym that had a special,<br />

memorable sound -Tristan Tzara. The alternative “trist în ţară” (“sad<br />

in the country”) would have been too childish. As a matter of fact,<br />

he was one of Macedonski’s admirers. While he was still a student<br />

at Sf. Sava High School, he published some works with Marcel<br />

Iancu and Ion Vinea in Simbolul magazine, which only came out<br />

in four issues. Just before graduation, even though he wished to go<br />

to the Polytechnic School of Bucharest, his parents had him enrol<br />

in the Faculty of Letters and Philosophy. Because of Tzara’s sudden<br />

decision to leave for Zurich, his father estranged him. At Zurich, he<br />

met Marcel Iancu and, together with Hugo Ball, he created Cabaret<br />

Voltaire and launched a magazine under the same name. In July and<br />

December 1916, the group started the aesthetic revolution entitled<br />

Dada. In early 1920, he left for Paris where he wished to impose the<br />

Dadaist movement. Together with André Breton, Philippe Soupault,<br />

and Louis Aragon, he got involved in a lot of boisterous acts meant<br />

to shock the public and disintegrate language structures. He sought a<br />

theoretical alignment with the Bolsheviks. Eventually, the movement<br />

began to fade. For a while, Tzara was drawn to surrealism. However,<br />

when the surrealists attacked the Dada movement, Tzara cut ties with<br />

them. In 1936, he went to Spain, where he was a supporter of the<br />

Republicans’ potential victory. Upon his return to France, he became<br />

a communist militant. Yet, when the Soviet army invaded Hungary,<br />

he left the Red Party. In his maturity, Tzara authored L’Homme<br />

approximatif (1931, Approximate Man), Parler seul (1950, Speaking<br />

Alone), and La Face intérieure (1953, The Inner Face), and thus came<br />

back to an artistic expression that his movement had condemned.<br />

April 16, 1896 (Moineşti) – December 25, 1963 (Paris)


“Pentru a face o poezie dadaistă<br />

Luaţi un ziar.Luaţi o pereche de foarfeci.Alegeţi din ziar un articol<br />

care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.Decupaţi<br />

articolul.Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul<br />

articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.Agitaţi-l<br />

încetişor.Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea<br />

în care le veţi extrage.Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.Şi<br />

iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate<br />

încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.”<br />

Tristan Tzara din Manifest despre amorul slab şi amorul amar, 1920<br />

“To make a Dadaist poem<br />

Take a newspaper. Take a pair of scissors. Choose from this paper<br />

an article as long as you want your poem to be. Cut out the article.<br />

Carefully cut out each of the words that make up the article and put<br />

them all in a small bag. Shake gently. Take out each word, one after<br />

the other. Copy them conscientiously, in the order in which they left the<br />

bag. The poem will resemble you. And there you are an infinitely<br />

original author of charming sensibility, even though unappreciated by<br />

the vulgar herd.”<br />

Tristan Tzara in Manifesto on Feeble Love and Bitter Love, 1920


GEORGE CONSTANTINESCU A<br />

ELABORAT TEORIA SONICITĂȚII<br />

GEORGE CONSTANTINESCU<br />

DEVELOPED THE THEORY OF SONICS<br />

Savantul, comparabil doar cu Nicolae Tesla, a fost un<br />

student strălucit al Școlii de Poduri și Șosele din București. La<br />

începutul activității sale, în România, a promovat, împreună<br />

cu Tiberiu Eremia, betonul armat, printre clădirile construite<br />

figurând Palatul Patriarhiei, Cazinoul şi Moscheea Carol I<br />

din Constanţa, Hotelul Athenee Palace. Plecarea în Anglia,<br />

unde s-a şi stabilit, a semănat cu o descătușare excepțională a<br />

imaginației, reușind, practic, o invenție pe lună şi circa 400 de<br />

brevete! Marea lui realizare, ce contrazice şi în prezent unele<br />

teorii ale fizicii, cum ar fi incompresibilitatea lichidelor, poartă<br />

numele de Teoria Sonicității. Pe baza ei, genialul inventator<br />

român a conceput mecanismul de tragere cu mitraliera printre<br />

palele elicei, utilizat cu uriaș succes de aviația britanică în<br />

Primul Război Mondial; perforatorul sonic cu vibrații de înaltă<br />

frecvență; cutia de viteze automată, dar şi primul automobil<br />

fără cutie de viteze; convertorul de cuplu; motorul sonic.<br />

De la această teorie a pornit alt român genial, Ion Basgan,<br />

inventatorul “forajului sonic direcțional”, metodă care stă<br />

încă la baza forajului modern. În 1926 revista The Graphic l-a<br />

inclus în tabloul cu portretele celor mai importanți savanți.<br />

Cu puțini ani înainte, în 1920, Academia Română l-a ales<br />

printre nemuritori. Trebuie menționat faptul că multe dintre<br />

demonstrațiile sale teoretice sunt şi astăzi secret de stat în<br />

Marea Britanie.<br />

4 octombrie 1881 (Craiova) – 11 decembrie 1965 (Coniston)<br />

The inventor, who could only stand comparison with<br />

Nikola Tesla, was a brilliant student of the National School<br />

for Bridges and Roads in Bucharest. At the start of his career<br />

in Romania, together with Tiberiu Eremia, Constantinescu<br />

advocated the use of reinforced concrete. The Patriarchal<br />

Palace, Athénée Palace Hotel, Constanța Casino and the Carol<br />

I Mosque are only some of the reinforced concrete buildings<br />

designed by Constantinescu.<br />

His move to England, where he eventually settled, seemed<br />

to unleash his exceptional imagination – every month he<br />

would make a new invention, obtaining around 400 patents.<br />

The Theory of Sonics is his greatest. The genious Romanian<br />

inventor developed a mechanism that enabled machine guns<br />

to be fired through the blades of the propeller; the British Air<br />

Force successfully used his mechanism during World War I.<br />

Based on his theory of sonics, he also invented the sonic drill<br />

head using high-frequency resonant vibrations, the automatic<br />

transmission, but also the first vehicle without transmission,<br />

the torque converter, and the sonic engine. His theory inspired<br />

another Romanian genius, Ion Basgan, the inventor of “the<br />

rotary sonic drilling” – a method still used in modern drilling.<br />

It must be said that Great Britain still keeps classified many of<br />

his theoretical demonstrations. In 1926, The Graphic magazine<br />

featured Constantinescu among the most important scientists.<br />

A couple of years earlier, in 1920, he was elected an honorary<br />

member of the Romanian Academy; in 1965, the Academy<br />

of the Socialist Republic of Romania acknowledged his<br />

contribution.<br />

October 4, 1881 (Craiova) – December 11, 1965 (Coniston)


“Una dintre problemele fundamentale ale<br />

ingineriei mecanice este aceea de a transmite<br />

energia disponibilă în Natură, după o<br />

transformare potrivită, la un punct oarecare<br />

unde ea poate fi întrebuinţată pentru a produce<br />

lucru util.”<br />

George Constantinescu<br />

“One of the fundamental problems in<br />

mechanical engineering is the transmission<br />

of the energy existing in Nature, through<br />

adequate transformation, over to a certain<br />

point where it can be used for building<br />

something useful.”<br />

George Constantinescu


ELVIRA POPESCU A DEBUTAT<br />

PE SCENA TEATRULUI PARIZIAN<br />

DE LA MICHODIERE<br />

ELVIRA POPESCU MADE<br />

HER DEBUT AT THÉÂTRE<br />

DE LA MICHODIÈRE IN PARIS<br />

Absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică din<br />

Bucureşti, unde îl avusese ca dascăl pe Constantin Nottara, a jucat<br />

câteva roluri la Teatrul Național, pe scena căruia a urcat încă de<br />

la vârsta de 16 ani. La 18 ani va interpreta un rol în primul film<br />

românesc Independența României. În capitala Franţei va fi muza<br />

lui Colin Barbie du Bocage, autor de piese ușoare pe care le semna<br />

cu pseudonimul Louis Verneuil, care a scris mult special pentru<br />

ea. De la prima apariție, “L’accent d’Elvira Popescu” a devenit<br />

proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte<br />

rar întâlnit în Franța, supranumindu-o “Reine du Boulevard”,<br />

“Notre Dame du Théâtre”. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a<br />

mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha<br />

Guitry. Toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă<br />

țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public.<br />

Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne<br />

o performanță rareori egalată de alți actori sau actrițe. Elvira<br />

Popescu a condus Theatre de Paris şi Theatre <strong>Mari</strong>gny. A avut o<br />

carieră prodigioasă şi în cinematografie, jucând în 26 de filme.<br />

Fermecătoare și la o vârstă înaintată, a continuat să țină un salon<br />

deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată<br />

protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate<br />

nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques<br />

Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum și mulți<br />

alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.<br />

A jucat în filmele La Présidente, Ils étaient neuf célibataires,<br />

Austerlitz, Plein Soleil ş.a. În 1987 a primit premiul Moliere, iar în<br />

1989 a fost decorată cu Legiunea de Onoare în grad de comandor.<br />

10 mai 1894 (Bucureşti) – 11 decembrie 1993 (Paris)<br />

After graduating from the Conservatory in Bucharest, where<br />

she had studied drama with Constantin Nottara, she played a few<br />

roles at the National Theatre. In fact, at sixteen, she was already<br />

playing on the stage of the National Theatre. At eighteen, she<br />

starred in her first Romanian film The Romanian Independence.<br />

While in Paris, she became the muse of Colin Barbie du Bocage,<br />

who wrote a lot of plays for her. Barbie du Bocage wrote boulevard<br />

theatre plays under the pen name Louis Verneuil. Since her debut,<br />

“L’accent d’Elvira Popescu” became a proverbial expression.<br />

The critics unanimously praised her, which is something rare<br />

in France, calling her “Reine du Boulevard” or “Notre Dame du<br />

Théâtre.” She also played for Henry Bernstein, André Roussin,<br />

and Sacha Guitry. All the plays starring Elvira Popescu were<br />

popular for years and years, as the public wanted very much to see<br />

her perform. For some of these plays, she gave more than 2,000<br />

performances, a record hardly broken by other actors or actresses.<br />

Elvira Popescu ran Théâtre de Paris and Théâtre <strong>Mari</strong>gny. Starring<br />

in more than twenty-six films, she had a lucrative career in<br />

cinema as well. Even in old age, she was extremely charming and<br />

continued to hold salon evenings in her apartment in Avenue<br />

Foch. Important Parisian writers, artists, bankers and all sorts of<br />

politicians attended. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques<br />

Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing were among<br />

those her admirers who listened to her in awe. She starred in La<br />

Présidente, Ils étaient neuf célibataires, Austerlitz, Plein Soleil, and<br />

many other films. In 1987, she was awarded the Molière Prize. In<br />

1989, she was presented with the Commander French Legion of<br />

Honour Medal.<br />

May 10, 1894 (Bucharest) – December 11, 1993 (Paris)


“Când apărea Elvira Popescu<br />

pe scenă, un fluid magnetic<br />

străbătea sala. Orice piesă,<br />

oricât de slabă, căpăta viaţă<br />

şi orice spectacol începea să<br />

strălucească. Spectatorii nu o<br />

lăsau să plece de pe scenă, iar<br />

aplauzele şi bisurile nu mai<br />

conteneau.”<br />

Jerzy Toeplitz, critic de film<br />

“When Elvira Popescu came on<br />

stage, the audience was stricken<br />

by a magnetic wave. Any play,<br />

no matter how poor, would come<br />

to life, and the show would<br />

suddenly begin to glow. The<br />

spectators would not let her leave<br />

the stage, showering her with<br />

unending applauses and encores.”<br />

Film critic Jerzy Toeplitz


VICTOR BRAUNER A AVUT PRIMA<br />

EXPOZIŢIE DE PICTURĂ<br />

VICTOR BRAUNER STAGES HIS FIRST<br />

PAINTING EXHIBITION<br />

Întrucât familia Brauner se mutase temporar la Viena, viitorul pictor va urma<br />

cursurile şcolii primare în capitala Imperiului Habsburgic, apoi, revenit cu familia<br />

în ţară, în preajma declanşării primului Război Mondial, îşi va continua studiile<br />

la Şcoala Evanghelică din Brăila. Obţinând bacalaureatul, s-a înscris la Şcoala<br />

de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1921, urmând şi<br />

cursurile Şcolii particulare de pictură a lui Horia Igiroşanu. La început a fost atras<br />

de Cezanne, pictând un număr de peisaje în această manieră la Balcic. Curând va<br />

încerca şi alte stiluri, mai cu seamă cele la modă, rezultatul concretizându-se în<br />

prima expoziţie personală, vernisată în 26 septrembrie 1924 la Galeriile Mozart.<br />

Întâlnirea cu Ilarie Voronca va conduce la apariţia interesantei reviste 75 HP, în<br />

care va publica manifestul Pictopoezia. Între 1928-1931 va colabora cu desene<br />

la revista bucureşteană Unu, deşi, în 1930 se stabilise în Paris. Acolo va adera la<br />

mişcarea suprarealistă. Îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică.<br />

Tot în această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl<br />

întâlnește pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor.<br />

Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil cu Giacometti și Tanguy.<br />

Pictează Autoportretul cu ochiul scos, temă premonitorie. Revenit în Bucureşti<br />

prin 1935 va intra şi în rândurile PCR, la modă printre intelectualii evrei, însă<br />

militantismul îl va lăsa rece, el preferând libertatea de creaţie şi de exprimare. Se<br />

va întoarce în Franţa, lucrând în diferite orașe și la Paris, unde îşi va pierde ochiul<br />

stâng într-o încăierare. Va lucra şi în Italia. Foarte apreciat de francezi, va fi ales să<br />

reprezinte Franţa la Bienala de la Veneţia din 1966.<br />

15 iunie 1903 (Piatra Neamţ) – 12 martie 1966 (Paris)<br />

Due to the fact that his family had moved to Vienna, the future painter went<br />

to primary school in the capital of the Habsburg Empire. Just before World War<br />

I broke out, the family returned to Romania, and young Victor continued his<br />

studies at the Evangelical School in Brăila. Once he got his Baccalaureate, he<br />

enrolled in the Bucharest National University of Arts. In 1921, after graduating<br />

from the university, he enrolled in Horia Igiroșanu’s private Painting School. At<br />

first, he was drawn to Cezanne’s technique, and painted many Balcic landscapes<br />

in the same manner. Shortly after that, he tried other techniques, particularly<br />

those that were in fashion. Having worked intensively, he was able to stage his<br />

first exhibition, which he opened at Mozart Galleries on September 26, 1924.<br />

Around the same time, he met poet Ilarie Voronca with whom he co-founded<br />

75 HP magazine, where he published his manifest entitled Pictopoesis . From<br />

1928 to 1931, he did illustrations for Unu, a magazine published in Bucharest.<br />

He kept sending his illustrations even after settling in Paris (1930). While in<br />

Paris, he joined the Surrealist movement. He met Brâncuși, who initiated him<br />

into photography. During that period, he befriended Jewish poet Benjamine<br />

Fondane and Yves Tanguy, who later on introduced him to his surrealist friends.<br />

He lived on Moulin Vert Street, where he was neighbour with Giacometti and<br />

Tanguy. On that same year, he painted Self-portrait with Enucleated Eye – a<br />

bizarre premonition. In 1935, when he came back to Bucharest and enrolled in<br />

the Romanian Communist Party, a common trend among Jewish intellectuals at<br />

that time. He did not get involved in the militancy; he was a supporter of freedom<br />

of speech and creation. He returned to France and continued doing art in several<br />

cities, including Paris. During a fight in the capital, he lost sight in the left eye. He<br />

also worked in Italy. As he was highly appreciated by the French, in 1996, he was<br />

invited to represent France at the Venice Biennale.<br />

June 15, 1903 (Piatra Neamț) – March 12, 1966, Paris.


Brancusi ,<br />

><br />

“Fiecare tablou pe care îl fac este<br />

proiectat de izvoarele cele mai adânci<br />

ale angoaselor mele.”<br />

Victor Brauner<br />

Each of my paintings is<br />

designed by the deepest sources<br />

of my anxieties.<br />

Victor Brauner


ÎN 21 FEBRUARIE JEAN YONNEL<br />

DEBUTEAZĂ CU ROLUL DON<br />

RODRIGUE DIN CIDUL DE PIERRE<br />

CORNEILLE, LA COMEDIA FRANCEZĂ<br />

ON FEBRUARY 21, JEAN YONNEL<br />

MAKES HIS DEBUT AT THE COMÉDIE-<br />

FRANÇAISE, PLAYING DON RODRIGUE<br />

IN PIERRE CORNEILLE’S THE CID<br />

În anul 1934, un film făcea săli pline la Paris, un Paris care, deși mereu<br />

progresist și avangardist, socotea subiectul prea curajos, prea “împotriva<br />

curentului”. Filmul se numea “Amok” de Fédor Ozep și era jucat de doi actori de<br />

primă mărime ai scenei franceze: diva absolută Marcelle Chantal și Jean Yonel.<br />

Tineri și frumoși, cei doi actori stârneau comentarii și șușoteli printre romanticii,<br />

visătorii și aventurierii spectatori care se îmbulzeau în săli să-i vadă. Nu lipseau<br />

nici zvonurile despre o idilă ce s-ar fi născut în timpul filmărilor între cei doi<br />

protagoniști. Chiar în franceză pseudonimul artistic are rezonanță românească.<br />

Născut la București, pe numele său adevărat Jean-Esteve Schachmann, după<br />

ce jucase la Teatrul Odeon, pleacă la Paris foarte tânăr și devine unul dintre cei<br />

patru actori români membri ai Comediei Franceze, alături de Eduard Max, <strong>Mari</strong>a<br />

Ventura și Elizabeth Nizan. A fost angajat abia în 1926 și s-a evidențiat mai ales<br />

în roluri de tînăr tragic și romantic, dar devine societar după numai trei ani.<br />

A avut o carieră fulminantă, jucând pe multe scene ale lumii alături de Sarah<br />

Bernard și Mounet Sully, iar Henry de Montherlant îl preferă pentru rolul regelui<br />

Ferrante din La Reine Morte. Critica îl socotește “un actor exigent, onest, riguros<br />

și scrupulos”. Între anii 1913 – 1966 a jucat în peste 30 de filme regizate de Abel<br />

Gance , Maurice Tourneur, Jean Delannoy sau Julien Duvivier etc. alături de<br />

Pierre Renoir, Suzanne Desprès, Jean-Louis Barrault, Bourvil, Jean Marais. Din<br />

1947 a fost profesor la Conservatorul Național de Artă Dramatică iar în 1954 este<br />

ales decan. Generațiile de studenți și contemporanii lui își amintesc de el ca de un<br />

mare actor de tradiție clasică.<br />

21 iulie 1891 (București) - 17 august 1968, Paris (Franța)<br />

In 1934, there was one movie that made quite a sensation, filling the cinema<br />

theatres of Paris to the full. Even though Paris had always been a progressive<br />

and avant-garde city, the public found the subject of the movie too daring, too<br />

much “against the current.” The movie was Fédor Ozep’s Amok and two of the<br />

greatest French actors of those times were playing in it: Marcelle Chantal, the<br />

absolute diva, and Jean Yonel. Young and beautiful, the two actors caused a<br />

lot of comments and whispering among the romantics, the dreamers, and the<br />

adventurers in the audience, who rushed in the cinema theatres to watch them.<br />

There were even rumours of an affair between the two actors. Even in French, the<br />

artistic pseudonym Jean Yonnel has a Romanian sound. Jean-Esteve Schachmann,<br />

by his real name, was born in Bucharest. After several performances on the stage<br />

of the Odeon Theatre, he left for Paris at a very young age. Along with Eduard<br />

Max, <strong>Mari</strong>a Ventura, and Elizabeth Nizan, he was one of the four Romanian<br />

actors at the Comédie-Française. It was only in 1926 that the theatre hired him.<br />

He was highly appreciated for his performances in the roles of romantic and tragic<br />

young men; three years later, he started getting paid a percentage of the box office<br />

as well. He had a fulminating career as he performed on many stages around the<br />

world with Sarah Bernard and Mounet Sully. Henry de Montherlant gave him the<br />

role of King Ferrane in La reine morte (The Dead Queen). The critics described<br />

him as “an exigent, honest, rigorous and scrupulous actor.” From 1913 until 1966,<br />

he played with Pierre Renoir, Suzanne Desprès, Jean-Louis Barrault, Bourvil, and<br />

Jean Marais in over thirty movies directed by Abel Gance, Maurice Tourneur,<br />

Jean Delannoy or Julien Duvivier. In 1947, he became a professor at the National<br />

Conservatory of Dramatic Arts of Paris. In 1945, he was elected dean of the<br />

Conservatory. Generations of students as well as his contemporaries remembered<br />

him as a great classic actor.<br />

July 21, 1891 (Bucharest) – August 17, 1968 (Paris)


“Mă plimbam prin teatrul pustiu. Apoi, am<br />

riscat să intru în sală; era o beznă totală.<br />

Întorcându-mă spre culise m-am încrucișat cu<br />

actorul Julien Bertheau.<br />

- Michel! A strigat el. Ce faci tu aici?<br />

- Taică-su e și el aici parcă tu nu știi! explică<br />

o voce gravă.<br />

M-am întors și m-am trezit nas în nas cu Jean<br />

Yonnel. În timp ce Julien Bertheau, un june<br />

prim a cărui gentileţe era proverbială nu m-a<br />

prea îngrijorat, Jean Yonnel , cu înălţimea lui,<br />

cu prestanţa lui, cu prestigiul și vocea lui de<br />

dincolo de mormânt care l-a ridicat la rangul<br />

de mare tragedian, m-a impresionat profund.”<br />

Christian Grenier, Août 44 - Paris sur scène<br />

I was walking in the empty theatre house. Then<br />

I took a chance and entered the theatre hall. It<br />

was completely dark. On my way backstage, I<br />

ran into Julien Bertheau, the actor.<br />

“Michel!” he called out. “What are you doing<br />

here?”<br />

“His father is here too. As if you didn’t<br />

know…” someone explained in a serious tone.<br />

As I looked back, I bumped into Jean<br />

Yonnel himself. Julien Bertheau was not that<br />

intimidating, even though he was a young star,<br />

well known for his kindness. Jean Yonnel,<br />

however, with his imposing figure, his greatness<br />

and prestige, and that haunting voice from<br />

beyond the grave that made him the memorable<br />

tragedian that he was, left a deep impression on<br />

me.<br />

Christian Grenier, Août 44 - Paris sur scène


RICHARD WURMBRAND SE<br />

CONVERTEȘTE LA CREDINŢA CREŞTINĂ<br />

RICHARD WURMBRAND CONVERTS TO<br />

CHRISTIANITY.<br />

Atras de comunism în adolescenţă, a urmat cursurile<br />

Şcolii Politice din Moscova. Întors după absolvirea şcolii<br />

în ţară, a fost arestat de Siguranţă, condamnat şi închis la<br />

Doftana. Acolo, a meditat despre cele învăţate la Moscova<br />

şi a ajuns la concluzia că teoria bolşevică este o amăgire.<br />

Eliberat din cauză că se îmbolnăvise de tuberculoză, după o<br />

scurtă activitate în rândurile PCR, se va înscrie la Facultatea<br />

de chimie de la Sorbona. Se va converti la creştinism după<br />

absolvire, alăturându-se Mişcării Anglicane de convertire<br />

a evreilor la creştinism. În scurtă vreme, zeci de evrei din<br />

România îmbrăţişează credinţa creştină sub influenţa lui. După<br />

instaurarea guvernului Groza, la Congresul Cultelor a fost<br />

singura voce creştină care s-a ridicat contra îngenunchierii<br />

Cultelor de către puterea roşie, care, de altfel, organizase<br />

congresul. În ziua de 29 februarie 1948 a fost arestat, torturat,<br />

închis singur în subterane, la închisorile Rahova, Jilava, Târgu<br />

Ocna. Atît în închisoare, cît şi după eliberare, Wurmbrand a<br />

ţinut predici, luptând, totodată, pentru drepturile creştinilor<br />

persecutaţi din întreaga lume. În perioada de izolare totală,<br />

alcătuieşte serii de predici proferate în faţa unui public<br />

imaginar, pentru a-şi proteja mintea. După terminarea<br />

regimului de izolare totală, care a durat trei ani, împarte mai<br />

multe celule cu intelectuali, prelaţi de diverse confesiuni, dar şi<br />

cu oameni simpli. Eliberat în 1964, va porni spre SUA, unde,<br />

în 1966, a înfiinţat misiunea creştină Vocea martirilor. Acolo a<br />

făcut cunoscute atrocităţile regimului comunist, exemplu cel<br />

mai convingător fiind propriul corp.<br />

24 martie 1909 (Bucureşti) – 17 februarie 2001 (Torrance)<br />

Drawn to Communism from adolescence, Wurmbrand did<br />

his studies at the Political School in Moscow. Upon his return<br />

to Romania, he was arrested by the Secret Police, charged<br />

and sent to Doftana prison. Behind bars, he reconsidered<br />

everything he had learned in Moscow and concluded that the<br />

Bolshevik theory was an illusion. While in prison, he developed<br />

tuberculosis and because of that he was released. As a free<br />

man, he joined the Romanian Communist Party and enrolled<br />

in the Faculty of Chemistry at the Sorbonne. After graduating<br />

from university, he converted to Christianity and joined the<br />

Anglican Church’s Ministry among Jewish People. Following<br />

the installation of Groza’s government, he was the only<br />

Christian voice at the Congress of Churches that took the stand<br />

against the Red Party’s plans to kneel down the churches, even<br />

though the party itself had organized the event. On February<br />

29, 1948, he was arrested, tortured, and confined to solitary<br />

in Rahova, Jilava, and Târgu Ocna. In prison as well as after<br />

his release, Wurmbrand preached and fought for the rights of<br />

persecuted Christians from all around the world. During his<br />

solitary confinement, to protect his mind, he would preach<br />

loudly at an imaginary audience. After three years in solitary<br />

confinement, he shared cells with many intellectuals, priests<br />

of many confessions, and simple men. In 1964, he got out of<br />

and fled to the United States. In 1966, he laid the foundations<br />

of a Christian mission The Voice of the Martyrs, where he<br />

made public the atrocities of the Communist regime. His most<br />

convincing argument was his own body.<br />

March 24, 1909 (Bucharest) – February 17, 2001 (Torrance)


Wurmbrd's Anglican Church, 1937<br />

“Eşti şovăielnic? Spui că religia este lipsită de<br />

importanţă? Sunt întru totul de acord cu tine.<br />

Întrebarea este ce semnificaţie are pentru noi cuvântul<br />

importanţă. Cât de importanţi suntem tu şi eu? Cât de<br />

importantă este părerea ta sau a mea despre ce este<br />

important?”<br />

Richard Wurmbrand<br />

Are you reluctant? Do you say to yourself that<br />

religion is not important? I completely agree with<br />

you. The question is: what does the word importance<br />

mean to us? How important are you and I? How<br />

important is your opinion or mine on what is important?<br />

Richard Wurmbrand


APARE CARTEA NUMĂRUL DE AUR<br />

- RITURI ȘI RITMURI PITAGORICE<br />

ÎN DEZVOLTAREA CIVILIZAȚIILOR<br />

OCCIDENTALE DE MATILA GHYKA CU<br />

O PREFAȚĂ DE PAUL VALÉRY.<br />

MATILA COSTIESCU GHYKA PUBLISHED<br />

HIS BOOK THE GOLDEN NUMBER:<br />

PYTHAGOREAN RITES AND RHYTHMS<br />

IN THE DEVELOPMENT OF WESTERN<br />

CIVILIZATION, PREFACED BY PAUL VALÉRY.<br />

Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în<br />

Războiul de Independență. După luptele de la Plevna a fost decorat de<br />

țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Mama sa era prințesa <strong>Mari</strong>a Ghyka. În<br />

1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa. E înscris la școala “Sainte<br />

Anne” din Saint Ouen. În 1899 termină Şcoala Navală. Pleacă din nou la<br />

Paris înscriindu-se la “École supérieure d’électricité”, obţinând diploma<br />

de inginer electrician în 1905. A început să se preocupe de problema<br />

influenţei vieţii asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei<br />

neînsufleţite, expunându-și teoriile lui Gustave Le Bon și lui Henri<br />

Poincaré. În timpul șederii la Paris a fost prieten cu Paul Valéry, Léon-<br />

Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry. Publică în 1927<br />

prima sa lucrare: Estetica proporțiilor în natură și în artă. În același timp<br />

și-a continuat scrierile în domeniul esteticii, cea mai importantă fiind<br />

Numărul de aur - Rituri și ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizațiilor<br />

occidentale publicată în 1931 cu o prefață de Paul Valéry. În 1945, la<br />

University of Southern California, Los Angeles a introdus în cursurile<br />

sale și elemente metafizice, transformându-le în cursuri de simbolism,<br />

concentrându-se asupra teoriei matematice a ritmurilor în literatură . Îl<br />

ajută pe Dali colaborând cu el pentru definitivarea unora dintre tablourile<br />

la care Dalí lucra în acea vreme. Este de menționat Leda atomica, pentru<br />

care Ghyka a calculat proporțiile pentagonului în care este înscrisă figura<br />

principală a tabloului. Teoria numărului de aur, expusă de Matila Ghyka,<br />

l-a inspirat pe arhitectul francez Le Corbusier, al cărui țel era să creeze<br />

proporții armonice în spațiile de locuit. În 1950, în vârstă de aproape 70<br />

de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o<br />

mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia<br />

avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani au fost triști.<br />

13 septembrie 1881 (Iaşi) - 14 iulie 1965 (Londra)<br />

His father, Matila Costiescu, was an army officer who fought in<br />

the Romanian War of Independence. After the battle of Plevna, he was<br />

decorated by Russian Czar Alexander II. His mother was Princess <strong>Mari</strong>a<br />

Ghyka. In 1891, he left for Paris with his mother. He was enrolled in the<br />

Sainte Anne School in Saint-Ouen. In 1899, he graduated from the Naval<br />

School, and returned to Paris. He enrolled in Supélec (Ecole supérieure<br />

d’électricité) and, in 1905, he took his degree in electrical engineering.<br />

He started taking a lot of interest in the influence of life upon the laws of<br />

physics describing the behavior of the inanimate matter. He presented<br />

his studies to Gustave Le Bon and Henri Poincaré. While he lived in<br />

Paris, he was good friends with Paul Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel<br />

Proust, and Antoine de Saint-Exupéry. In 1927, he published his first<br />

work – Aesthetics of Proportions in Nature and the Arts. He continued<br />

his writings on aesthetics and, in 1931, he published his most important<br />

work - The Golden Number: Pythagorean Rites and Rhythms in the<br />

Development of Western Civilization, prefaced by Paul Valéry. In 1945, he<br />

was a visiting professor at the University of Southern California, in the city<br />

area of Los Angeles. Due to their metaphysical elements, Ghyka’s lectures<br />

were more about symbolism; he tried to apply mathematical theories to<br />

literary rhythms. He gave Dali inspiring ideas that helped him finish some<br />

of the paintings he was working on at the time. For Dali’s Leda Atomica,<br />

Ghyka calculated the proportions of the pentagon enframing the main<br />

character. The theory of the golden ratio inspired French architect Le<br />

Corbusier, who aimed at finding a harmonious measurement system for<br />

the living space. In 1950, at almost seventy years of age, he came back to<br />

Europe. For a couple of years, he lived in Chapelizod, a little town west<br />

of Dublin. Although his achievements entitled to him to fully-deserved<br />

recognition, his last fifteen years were marked by sadness.<br />

September 13, 1881 (Iaşi) – July 14, 1965 (London)


Le Corbusier<br />

“Nu știu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii<br />

strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre<br />

d’Or să fie silit, la bătrâneţe, să facă pachete la<br />

Bon Marché (pachete cu hârtie colorată, căci era<br />

săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el,<br />

Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată. Nimănui!”<br />

Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii<br />

“I do not know who is responsible for this<br />

outrageous injustice: to allow that the author of<br />

the unforgettable Nombre d’Or wraps up parcels<br />

at Bon Marché (in coloured paper, since it was<br />

Christmas!). I’m certain, however, that Matila<br />

Ghyka never complained. To anyone!”<br />

Mircea Eliade, Against despair


BENJAMIN FONDANE PUBLICĂ<br />

VOLUMUL RIMBAUD, LE VOYOU<br />

BENJAMIN FONDANE PUBLISHES<br />

RIMBAUD, LE VOYOU<br />

Poet vizionar şi tragic, gânditor existenţial dar nu existențialist, comentator<br />

literar şi analist politic, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricărui<br />

extremism străin de spiritualitate şi de cultură. Acesta a fost B. Fundoianu /<br />

Benjamin Fondane, născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, într-o familie de<br />

intelectuali. Debutează în periodice româneşti şi evreieşti, unde publică poeme<br />

şi traduceri din limba idiş, semnând, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după<br />

toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. În decembrie 1923,<br />

emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov,<br />

a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna, făcând din studiile filosofice<br />

preocuparea centrală a perioadei franceze. O parte din eseurile închinate unor<br />

filosofi contemporani vor constitui materia vol. La conscience malheureuse<br />

(1936). La cartea de răsunet despre Rimbaud Rimbaud, Le Voyou, (1933) vin să<br />

se adauge Faux traite d esthetique (1938) și, postum, Baudelaire et l’expérience du<br />

gouffre (1947). De la Paris, cu ajutorul prietenilor din țară, face să apară volumul<br />

de poezii Priveliști (1930). În martie 1944, este arestat, împreună cu sora sa,<br />

Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Prietenii au reuşit să obţină eliberarea<br />

lui, invocând faptul că era căsătorit cu o franţuzoaică. Poetul însă n-a vrut s-o<br />

părăsească pe Lina, al cărei destin l-a împărtăşit până la urmă. A murit în 1944<br />

la Birkenau. Rămâne în istoria literaturii române ca înnoitor de sensibilitate și<br />

tehnică poetică, iar în conștiința literară franceză și europeană ca deschizător de<br />

drumuri în exegeza poeziei moderne.<br />

14 noiembrie 1898 (Iași) - 2 octombrie 1944 (lagărul<br />

nazist de exterminare Auschwitz, Polonia)<br />

Benjamin Fondane (Fundoianu) was a tragic, visionary poet, a rather<br />

existential than existentialist thinker, a literary critic, and a political analyst<br />

affiliated to avant-garde movements, yet a fierce adversary to any form of spiritual<br />

and cultural extremism. He was born into a family of intellectuals from Iași on<br />

November 14, 1898. He made his debut in Romanian and Jewish periodicals,<br />

where he published poems and translations from Yiddish. In the beginning, he<br />

signed his works as B. Fundoianu, using the toponym Fundoaia – his father’s<br />

place of birth. In December 1923, he immigrated to France. A few months later,<br />

he met Lev Șestov, who would have a huge influence on him; in the years spent<br />

in France, he focused entirely on the study of philosophy. He will use many of his<br />

essays on contemporary philosophers in La conscience malheurese (The Unhappy<br />

Consciousness), a book he published in 1936. In 1933, he published his highly<br />

acclaimed book on Rimbaud – Rimbaud, Le Voyou. Two more books followed:<br />

Faux traité d’esthétique (False Treaties of Aesthetics) in 1938 and, posthumously,<br />

Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire and the Experience of the Abyss).<br />

In 1930, even though he was in Paris, he published his poetry book Sights with the<br />

help of his friends in Romania. In March 1944, he was arrested together with his<br />

sister, Lina. They were both imprisoned in the Drancy camp. His friends managed<br />

to have him released using his marriage to a French woman. The poet however<br />

refused to leave his sister behind. Just like Lina, he died in Birkenau in 1944.<br />

Fondane enriched the history of the Romanian literature with a new approach to<br />

poetic sensibility and technique. The French and European literature remembers<br />

Fondane as the author who opened new roads for modern poetic exegesis.<br />

November 14, 1898 (Iași) – October 2, 1944 (Birkenau,<br />

Nazi concentration camp, Poland)


“SI N G U R! Eram deodată-n lume singur,<br />

eu numai și cu râsul meu,<br />

singur eram și mă căzneam să aflu unde-i Dumnezeu.<br />

Sertarele-n sfârșit deschise, toate.<br />

Unde se-ascunde? Sfâșiam<br />

mucavaua ce-nvelea neantul.<br />

Unde se-ascunde, unde se strecoară?<br />

Unde să dau de cel<br />

ce pleoapa-mi apăsase-atâta vreme?”<br />

Lui Ilarie Voronca<br />

“A L ON E! There I was, alone in the world and all of<br />

a sudden,<br />

No one else but my laughter and I,<br />

Alone with my self, striving to see God passing us by.<br />

All of my drawers are finally open.<br />

Where is he? I asked my self as I tore<br />

The cardboard wrapped around the endless hole.<br />

Where is he hiding, why is he gone?<br />

Where’s the one pressing my eyelids this long?”<br />

To Ilarie Voronca


GHERASIM LUCA PUBLICA ROMAN<br />

DE DRAGOSTE, ÎN COLECȚIA ALGE,<br />

ILUSTRATĂ DE JULES PERAHIM.<br />

GHERASIM LUCA’S ROMANCE NOVEL WITH<br />

ILLUSTRATIONS BY JULES PERAHIM IS<br />

PUBLISHED IN ALGE COLLECTION.<br />

Avangardist de prim rang, teoretician al suprarealismului, poet. Gherasim<br />

Luca, fiul unui croitor evreu, s-a născut la Bucureşti, în ziua de 23 iulie 1913.<br />

Versurile cu care-şi începe activitatea în revista Alge au starea de spirit sfidătoare<br />

a revoltatului care neagă complet o lume. Este instaurat ca expresie artistică<br />

neconvenţionalul, şocantul, marginalul. Atitudinea insurgentă a lui Gherasim<br />

Luca se exprimă şi în planul publicisticii, acuzând cu fervoare “burghezismul<br />

artistic”. Aderînd la concepţia marxistă, utilitară, a artei, poetul nu-şi poate renega<br />

vocaţia avangardistă. Devine un pledant al ideologizării “limitate”, “inteligente”.<br />

Din 1938, a călătorit frecvent la Paris, unde a intrat repede în cercurile mişcării<br />

Suprarealismului. În 1952 a părăsit România, şi s-a mutat la Paris, prin Israel.La<br />

Paris va colabora cu alţi artişti celebri, producând un număr impresionant de<br />

colaje, desene, obiecte sau texte-instalaţii.Poetul este dublat de un original artist<br />

vizual, cum descoperim citind cartea sa Iubită cantitativ / Quantitativement aimée,<br />

publicată la Bucureşti în 1944, apoi în albumul Les Ora Quanta din 1946, în<br />

Vampirul Pasiv din 1945. Documentarul TV din 1988, Comment s’en sortir sans<br />

sortir, în care citește opt poezii, a făcut înconjurul lumii. Pe 9 februarie 1944, la<br />

vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul sau, Paul Celan.<br />

23 iulie 1913 (Bucuresti) - 9 februarie 1994 (Paris)<br />

A high-class avant-garde author, a theorist of surrealism, poet Gherasim Luca<br />

was born in Bucharest on July 23, 1913. His father was a Jewish tailor. His first<br />

poems were published in Alge magazine; they rendered the state of mind of the<br />

rebel who wholeheartedly denies a whole world. Through his artistic expression,<br />

Gherasim Luca enforced a new type of poetry, that of the unconventional, the<br />

outrageous, and the marginal. Fervently criticising the “artistic bourgeoisie,”<br />

Luca expressed his insurgent attitude in journalism as well. A supporter of the<br />

Marxist utilitarian theory of art, the poet could not deny his avant-garde calling.<br />

He became an advocate of the “limited”, “intelligent” ideology. In 1938, he began<br />

travelling to Paris, where he soon joined the Surrealist circles. In 1952, he left<br />

Romania and moved to Israel. When in Paris, he collaborated with other famous<br />

artists, creating an impressive number of collages, drawings, and object or text<br />

installations. The poet was equally an original visual artist, and his books prove it:<br />

Beloved Quantitatively (Quantitativement aimée), published in Bucharest in 1944;<br />

The Passive Vampire in 1945; The Orgies of Quanta (Les Orgies des Quanta), in<br />

1946. In 1988, the TV documentary, Comment s’en sortir sans sortir, where he<br />

read eight poems was broadcasted worldwide. At eighty years of age, in 1994, he<br />

committed suicide by jumping into the Seine, just like his friend Paul Celan.<br />

July 23, 1913 (Bucharest) – February 9, 1994 (Paris)


“Alegeţi trei scaune, două pălării, câteva<br />

umbrele, câteva pietre, mai mulţi arbori, trei<br />

femei goale şi alte cinci bine îmbrăcate,<br />

şaizeci de bărbaţi, câteva case, vehicule din<br />

toate epocile, mănuşi, telescoape, etc. Tăiaţi<br />

totul în bucăţi mici (de exemplu, 6x6)<br />

şi amestecaţi-le bine într-o piaţă largă.<br />

Reconstituiţi după legile hazardului sau cum vi<br />

se năzare şi veţi obţine peisajul pe care vi l-aţi<br />

dorit întotdeauna.“<br />

Gherasim Luca, Lecţie de cubomanie<br />

“Choose three chairs, two hats, several stones<br />

and umbrellas, several trees, three naked and<br />

three well-dressed women, sixty men, several<br />

houses, some cars from each period, some<br />

gloves, some telescopes, etc. Cut everything<br />

into little pieces (for example 6 by 6 cm)<br />

and mix them well in a large city square.<br />

Reconstitute them according to the laws of<br />

chance or to your whim, and you will obtain<br />

an unknown or a popular landscape, object or<br />

a very beautiful woman, the woman and the<br />

landscape of your desires.”<br />

Gherasim Luca, Cubomania Lesson


MIRCEA ELIADE ŞI-A LUAT<br />

DOCTORATUL CU O DISERTAȚIE<br />

DESPRE YOGA ŞI VA PUBLICA<br />

ROMANUL MAITREY<br />

MIRCEA ELIADE TOOK HIS<br />

PHD WITH A THESIS ON<br />

YOGA AND PUBLISHED HIS<br />

NOVEL MAITREY<br />

După terminarea învățământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa,<br />

Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret. Interesat de științele naturii şi de<br />

chimie, ca şi de ocultism, a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda<br />

tatălui său care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi așa slabă,<br />

Eliade citește cu pasiune. În 1924, Eliade încheie munca la volumul său de debut,<br />

volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop. Îl cunoaște personal pe<br />

Giovanni Papini, unul din autorii săi preferați, celălalt fiind Balzac. După cultura<br />

italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând<br />

o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath<br />

Dasgupta, în Calcutta. Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a<br />

constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Va scrie carte după carte,<br />

studii, nuvele sau romane, va călători. După război, înfricoşat de eventualitatea<br />

represiunilor comuniste, a plecat în SUA. Începând din 1957, Mircea Eliade se<br />

stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea<br />

Loyola. Reputația sa crește cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută.<br />

Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele,<br />

ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. În<br />

ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat<br />

să lucreze editând cele 18 volume de Enciclopedia religiilor. Acest erudit de<br />

talie universală a scris peste 100 de lucrări: de istoria religiilor, memorialistică,<br />

beletristică şi circa 1200 de articole. În 1990 devine, post mortem, membru<br />

alAcademiei Române.<br />

13 martie 1907 (Bucureşti) – 22 aprilie 1986 (Chicago)<br />

After finishing primary school in Mântuleasa Street, Eliade attended Spiru<br />

Haret College. He was interested in natural sciences and chemistry, but also in<br />

occultism. As a high-school student, he wrote short plays tackling entomology.<br />

In spite of his father, who was worried that he was putting his already low vision<br />

in danger, Eliade was an avid reader. In 1924, he finished his first book, an<br />

autobiographical work entitled The Novel of the Nearsighted Adolescent. He met<br />

Giovanni Papini in person. Papini and Balzac were his favorite writers. Indian<br />

philosophy became his second passion, right after the Italian culture. Thanks to a<br />

private scholarship, Eliade went to Calcutta where he studied Sanskrit and Yoga<br />

with Surendranath Dasgupta. Many generations of Romanians were truly taken<br />

by his novel Maitreyi. He wrote studies, short stories or novelsv without rest,<br />

and travelled a lot. After the war, he was frightened by the possible Communist<br />

repression, so he fled to the US. From 1957, he lived in Chicago. He was a<br />

professor of comparative religious history at Loyola University. With every work<br />

he published, he became even more popular. The Chair of History of Religions<br />

at the University of Chicago bears his name, confirming his major contribution<br />

to the field. Towards the end of his life, even though he was in poor health,<br />

Eliade continued to work, editing the eighteen tomes of his History of Religious<br />

Ideas. The world-renowned schollar wrote more than 100 works on the history<br />

of religions, memoirs, and fiction, and around 1,200 articles. In 1990, he was<br />

posthumously elected member of the Romanian Academy.<br />

March 13, 1907 (Bucharest) – April 22, 1986 (Chicago)


“Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile<br />

lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa<br />

şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare<br />

sterile din fire.”<br />

“Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru,<br />

călătorie pe care o facem în singurătate.”<br />

Mircea Eliade<br />

“The historical mission of a people is measured after its<br />

spiritual works. A people’s cultural values alone justify its<br />

existence and mission. History does not acknowledge a<br />

people with a dry spirit.”<br />

“The most precious journey is the one we take towards our<br />

soul, the journey we take in solitude.”<br />

Mircea Eliade


EMIL CIORAN A PUBLICAT<br />

PE CULMILE DISPERĂRII,<br />

LUCRAREA CE-I VA DEFINI<br />

ÎNTREAGA CARIERĂ<br />

EMIL CIORAN’S ON THE<br />

HEIGHTS OF DESPAIR WAS<br />

PUBLISHED, CHANGING<br />

HIS DESTINY.<br />

Elev precoce, la 17 ani începe să studieze filozofia la Universitatea din<br />

București. În 1933 a obținut o bursă ce i-a permis să continue studiile la<br />

Universitatea din Berlin, unde îl va cunoaște pe Nicolai Hartmann, profesor<br />

şi filozof. În 1934 a publicat volumul Pe culmile disperării distins cu premiul<br />

“Tinerii Scriitori Români”. După un an, în timp ce era profesor la Liceul Andrei<br />

Șaguna din Brașov, a plecat cu o bursă la Paris. Înainte de a se stabili definitiv<br />

în Franța, va mai publica încă patru cărți în limba română: Cartea amăgirilor,<br />

Schimbarea la față a României, Lacrimi şi Sfinți, Amurgul gândurilor, volume<br />

care, după instalarea comunismului, vor rămâne în Fondul secret al bibliotecilor<br />

din România. Abia din 1990 cărțile lui de tinerețe încep să fie reeditate şi redate,<br />

astfel, publicului larg. Nu a cerut niciodată cetățenia franceză. La prestigioasa<br />

editură Gallimard îi apare în 1949 Precis de decomposition, volum în care criticii<br />

francezi remarcă “noutatea gândirii tânărului autor, suplețea ideilor şi stilul plin<br />

de distincție şi finețe al limbii”. Pentru “debutul” francez, Emil Cioran primește<br />

premiul Rivarol. Este, de altfel, singura distincție pe care a acceptat-o, refuzând<br />

toate celelalte importante premii literare decernate ulterior. În anul 2009 a fost<br />

declarat membru post-mortem al Academiei Române. A fost nu numai filozof, ci<br />

şi un mare stilist al limbii franceze. “N-am inventat nimic, am fost doar secretarul<br />

senzațiilor mele”, scrie undeva Emil Cioran.<br />

8 aprilie 1911 (Rășinari) – 20 iunie 1995 (Paris)<br />

Cioran was a precocious student. At seventeen, he was already studying<br />

philosophy at the University of Bucharest. In 1933, he won a scholarship that<br />

enabled him to continue his studies at the University of Berlin, where he met<br />

professor and philosopher Nicolai Hartmann. In 1934, he published On the<br />

Heights of Despair, for which he won the Young Writers Prize. A year later, while<br />

he was teaching at Andrei Șaguna College in Brașov, he won a scholarship to Paris.<br />

Before settling in France, he published four more books in Romanian: The Book<br />

of Delusions, The Transfiguration of Romania, Tears and Saints, The Twilight of<br />

Thoughts. Once the Communist regime took over, these books were confined<br />

to the secret repository of libraries. It was only in 1990 that the books from his<br />

youth were republished and thus made known to the public. He never requested<br />

French citizenship. In 1949, the renowned publishing house Gallimard published<br />

his Précis de décomposition. The French critics acknowledged “the young author’s<br />

novel thinking, the suppleness of his ideas as well as his distinguished and refined<br />

language.” Cioran’s French “debut” earned him the Rivarol Prize. In fact, that was<br />

the only recognition he ever accepted. Later on, he refused all the other important<br />

literary prizes he was presented with. In 2009, he was posthumously elected<br />

member of the Romanian Academy. Cioran was not only a philosopher, but also a<br />

remarkable stylist of the French language.<br />

“I haven’t invented anything. I’ve been the mere secretary of my own<br />

sensations,” confessed Cioran.<br />

April 8, 1911 (Rășinari) – June 20, 1995 (Paris)


“Cu cât eşti mai normal, cu atât eşti mai departe de<br />

adevăr şi mai aproape de viaţă.”<br />

“Singurele momente la care mă gândesc consolat<br />

sunt cele în care am dorit să nu însemn nimic pentru<br />

nimeni, în care am roşit la gândul de a lăsa cea<br />

mai mică urmă în memoria oricui ar fi.”<br />

Emil Cioran<br />

“The more normal, the farther from the truth and<br />

the closer to life.”<br />

“The only moments I can console myself are those<br />

when I wished I didn’t mean anything to anyone,<br />

when I blushed at the thought of leaving the<br />

feeblest trace in the memory of whomever.”<br />

Emil Cioran


În anul 1935 Ætefan Baciu, în vârstÃ<br />

de 17 ani, a primit douà premii: al<br />

Fundaåiei Carol II Æi al SocietÃÅii<br />

Scriitorilor pentru volumul de<br />

debut Poemele poetului tânÃr<br />

In 1935, at 17 years old, ætefan Baciu<br />

was awarded for his debut poetry<br />

book poems of the Young Poet by the<br />

King Carol II Foundation and the<br />

Romanian Writers’ Society<br />

S-a născut la Braşov în 29 octombrie 1918, fiu al lui<br />

Ioan Baciu, profesor de limba germană la Liceul Andrei<br />

Şaguna. A absolvit Facultatea de Drept în anul 1941.<br />

În paralel cu studiile universitare a fost redactor la mai<br />

multe ziare şi reviste literare, precum Rampa, Gândirea,<br />

Universul literar, la ultimul ziar activând din 1938 şi până<br />

în octombrie 1946, când, cu sprijinul lui Constantin<br />

Titel Petrescu, a fost numit ataşat de presă al Legaţiei<br />

Române din Berna. Schimbarea sistemului şi a regimului<br />

politic din România l-a determinat să-şi afle norocul<br />

cât mai departe de ţară. Între anii 1949-1962 a activat în<br />

Rio de Janeiro, la Revista Tribuna da Imprensa, în acest<br />

răstimp ţinând conferinţe – majoritatea gravitând în jurul<br />

suprarealismului - în toate statele Americii latine. Faima<br />

lui a determinat Universitatea din Seatle să-l invite în<br />

anul 1964 ca profesor de literatură hispano-americană, cu<br />

aceeaşi specialitate fiind angajat, ulterior, la Universitatea<br />

din Washington. Doi ani mai târziu se va stabili – până<br />

în 7 ianuarie 1993, când a decedat, - la Honolulu. A scris<br />

circa 100 de volume şi peste 5000 de studii şi de articole,<br />

mai mult decât Nicolae Iorga!<br />

A fost declarat “Cetăţean de onoare al oraşului Rio<br />

de Janeiro”, “Consul de Bolivia” în Honolulu, “Profesor<br />

Emeritus” al Universităţii din Honolulu, a primit Decoraţia<br />

de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor a<br />

Statului Bolivian.<br />

29 octombrie 1918 (Braşov) - 6 ianuarie 1993 (Honolulu)<br />

Ștefan Baciu was born at Brașov on October 29, 1918.<br />

His father, Ioan Baciu, taught German at Andrei Șaguna<br />

High School. He graduated from Law School in 1941.<br />

During his academic studies, he worked as an editor for<br />

several newspapers and literary magazines such as Rampa,<br />

Gândirea, and Universul literar. For the latter, he worked<br />

from 1938 until October 1946, when thanks to the support<br />

of Constantin Titel Petrescu he was appointed a press<br />

attaché for the Romanian Mission in Bern. The change in<br />

the Romanian system and political regime pushed him to<br />

try his luck as far away from home as possible. From 1949<br />

until 1962, he worked for “Tribuna da Imprensa” in Rio de<br />

Janeiro. During that time, he also held conferences in all<br />

Latin American countries – most of them on the subject of<br />

surrealism. He had become so famous that, in 1964, Seattle<br />

University invited him to lecture on Latin American<br />

literature. Later on, Washington University offered him a<br />

contract for the same position. Two years later, he settled<br />

in Honolulu, where he remained until his death – January<br />

7, 1993. He authored approximately 100 books and over<br />

5,000 studies and articles – that is even more than Nicolae<br />

Iorga. He received several distinctions: “Honorary Citizen of Rio<br />

de Janeiro”, “Consul of Bolivia”, “Distinguished Professor Emeritus<br />

of Honolulu University.” The State of Bolivia awarded him the<br />

Cultural Merit Order in the rank of Commander.<br />

October 29, 1918, Brașov – January 6, 1993, Honolulu


“Exilul meu n-a fost “blând”; nici un exil nu este blând. Dimpotrivă,<br />

am avut parte de un exil greu, amar, tulburat. [...] Mi-am pierdut ţara,<br />

mi-am pierdut oraşul natal, biblioteca, familia din ţară. Şi aici, în exil,<br />

mi-am pierdut nevasta. Şi pierdusem la un moment dat tot, încât, când<br />

scriam acasă, la Braşov, adresa era: numele familiei mele, oraşul<br />

Stalin, fost Braşov, strada Bicaz, fostă Dr. Baiulescu, Republica<br />

Populară Romînă, fostă România.”<br />

Stefan Baciu<br />

“My exile has not been “kind”; no exile is. On the contrary, mine was<br />

difficult, bitter, and troubled. […] I lost my country, my hometown,<br />

my library, and my family back home. Here, in exile, I lost my wife<br />

too. At some point, I lost everything considering that, whenever I sent<br />

letters home to Brașov, the address on the back of the envelope read<br />

like this: my family name, town of Stalin instead of Brașov, Bicaz<br />

Street instead of Dr. Baiulescu Street, and The Romanian People’s<br />

Republic instead of Romania.”<br />

Stefan Baciu<br />

Te păstrez în suflet, ţara mea tristă,<br />

Pământ roditor încolţit de foame,<br />

Şi nu pot uita nici în somn<br />

Că în zile amare tu ai hrănit<br />

Dorul meu de libertate.<br />

Mie numai îmi apari curată,<br />

Printre atâtea stele reci o caldă stea,<br />

Şi-n noaptea neagră ca marea ta întinsă<br />

Adorm cu tine sub pernă zidind<br />

Inefabilu-ţi chip într-o lacrimă pură.<br />

Cu patria poţi vorbi la telefon<br />

s-o porţi, ca firmituri, în buzunare,<br />

poţi s-o asculţi în al distanţei zvon<br />

şi s-o găseşti decapitată-n ziare<br />

In my soul is where I keep you, sad homeland of mine,<br />

My rich land tormented by hunger.<br />

Not even in my sleep can I forget<br />

The bitter days in which you fed<br />

My longing for freedom.<br />

You’re only showing yourself to me,<br />

A warm star among so many cold ones.<br />

And in the black night as wide as your sea,<br />

I fall asleep with you under my pillow,<br />

Carving your indescribable face into a pure teardrop.<br />

You can talk to your motherland on the phone,<br />

You can keep it as breadcrumbs in your pockets,<br />

You can listen to it in a distant tone,<br />

Yet you may find it beheaded in the news.<br />

Ștefan Baciu, Patria<br />

Ștefan Baciu, Homeland


ANUL DEBUTULUI, CÂND<br />

DINU LIPATTI A ENTUZIASMAT<br />

PUBLICUL DIN GERMANIA<br />

DINU LIPATTI’S YEAR OF DEBUT,<br />

WHEN HE ENCHANTED<br />

THE GERMAN AUDIENCE<br />

S-a născut într-o familie de muzicieni amatori din<br />

București, naș de botez fiindu-i însuși George Enescu. La<br />

4 ani, tânărul Lipatti interpreta, de pe genunchii mamei<br />

sale, primul preludiu de Bach, învățat după ureche în timp<br />

ce-i asculta pe părinții săi cântându-l la pian şi vioară.<br />

Elev strălucit al Floricăi Muzicescu, a fost admis la clasa<br />

de pian a Academiei Regale de Muzică din Capitală.<br />

La 16 ani câștigă Concursul de vioară de la Paris, în al<br />

cărui juriu se afla Rahmaninov, alt compozitor cu nobilă<br />

ascendență românească. La concursul internațional de<br />

la Viena din 1934 i s-a decernat doar premiul al doilea,<br />

apreciere contestată de Alfred Cortot, care l-a invitat să-şi<br />

continue studiile la Ecole Nationale de Musique din Paris.<br />

Începându-şi cariera concertistică în anul 1936, în câțiva<br />

ani va fi unul dintre cei mai cunoscuți pianiști europeni.<br />

S-a stabilit cu soția sa, Madeleine, născută Cantacuzino,<br />

în Geneva, unde, pe lângă activitatea concertistică, va<br />

preda la Conservatorul din oraș. Acolo a aflat că este<br />

bolnav de leucemie. Tratamentul cu Cortizon, urmat cu<br />

ajutorul financiar venit din partea lui Yehudi Menuhin,<br />

Igor Strawinski şi al fostului său profesor, Charles Munch,<br />

i-a adus doar o ameliorare temporară. În ziua de 16<br />

septembrie 1950 a susținut la Besancon ultimul său<br />

concert, încheiat cu o bucată de Bach. Se va stinge din<br />

viaţă la Geneva, în 2 decembrie 1950, în vârstă de numai<br />

33 de ani, regretat în unanimitate de marii compozitori şi<br />

interpreți contemporani.<br />

19 martie 1917 (București) – 2 decembrie 1950 (Geneva)<br />

He was born into a family of amateur musicians and<br />

his godfather was George Enescu himself. At four years<br />

old, while sitting in his mother’s lap, Lipatti would play<br />

Bach’s Prelude No. 1, which he had learnt by heart by<br />

listening to his parents play it on the piano and the violin.<br />

The brilliant student of Florica Muzicescu was admitted<br />

in the Piano Class of the Royal Academy of Music and<br />

Dramatic Art in Bucharest, where his former teacher was<br />

lecturing. In 1934, he was awarded the Second Prize in the<br />

Vienna International Competition - a decision contested<br />

by Alfred Cortot, who invited him to continue his musical<br />

studies at Ecole Nationale de Musique in Paris. In 1936,<br />

Dinu Lipatti started playing concerts and a few years<br />

later he was already one of the most renowned pianists in<br />

Europe. Together with his wife, Madeleine Cantacuzino,<br />

he settled in Geneva. Aside from playing concerts, he<br />

also taught music at the Conservatory. In Geneva, he<br />

discovered he had leukemia. The cortisone treatment he<br />

received with the financial help of Yehudi Menuhin, Igor<br />

Strawinski and his former professor, Charles Munch,<br />

improved his health only for a while. On September 16,<br />

1950, at Besançon, he played his last concert, which ended<br />

with one of Bach’s compositions. On December 2, 1950,<br />

he passed away. He was only thirty-three years old. All the<br />

great composers and performers of his time mourned his<br />

death.<br />

March 19, 1917 (Bucharest) – December 2, 1950 (Geneva)


“Arăta fragil și mai vulnerabil; dar doar până începea să cânte...<br />

Brusc, devenea o altă prezenţă: o anume sursă ascunsă inevitabil,<br />

o forţă ce îl ghida indestructibil îl sprijineau să resimtă conotaţii<br />

și subtilităţi de nuanţă pe care nu le-aș fi putut niciodată percepe<br />

fără ajutorul lui... Începând cu dinamica, cu energia aproape<br />

senzaţională a frazei de deschidere a concertului, ţi-ar fi fost greu<br />

să-ţi imaginezi că era altceva decât expresia unei sănătăţi robuste...<br />

Toţi am fost subjugaţi de personalitatea lui Lipatti: de lumea lui<br />

spirituală, de tandreţea și modestia lui. A fost ca și cum toţi cei de<br />

faţă acolo eram prezentaţi unui sfânt în viaţă...”<br />

Violoncelistul Alexandr Kok, Orchestra Philarmonia din Londra<br />

“He looked frail and slightly vulnerable, but that would change<br />

as soon as he started to play. All of a sudden, he would become<br />

somebody else: this inevitably hidden source, this force that would<br />

guide him flawlessly, they would always be his side, helping him<br />

sense meanings and subtleties that I could have never deciphered<br />

if it had not been for him... Looking at his dynamics, at the almost<br />

sensational energy displayed in the opening sequence of his concerto,<br />

one could only imagine everything was the expression of solid<br />

health... We were all conquered by Lipatti’s personality: his spiritual<br />

world, his tenderness, and his modesty. It was as if all the people in<br />

the audience were being introduced to a living saint...”<br />

Cellist Alexandr Kok, The London Philharmonic Orchestra


ALEXANDRU ŞAFRAN A FOST<br />

ALES RABIN ŞEF AL COMUNITĂŢII<br />

EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA<br />

ALEXANDRU ȘAFRAN<br />

IS ELECTED CHIEF RABBI<br />

OF ROMANIA<br />

Fiu de rabin conducător de şcoală rabinică, a fost iniţiat de la<br />

o vârstă fragedă în cunoaşterea cărţilor sfinte ale iudaismului. În<br />

1930 a plecat la Viena, unde a studiat atât la Facultatea de Filozofie<br />

a Universităţii cât şi la Seminarul rabinic din capitala Austriei.<br />

Studios şi înţelept, în 1934 şi-a luat doctoratul în filozofie şi i s-a<br />

acordat titlul de Mare Rabin de către Consistoriului Iudaic din<br />

Bruxelles. După decesul omului de excepţie care a fost Rabinul Şef<br />

Iacob Niemirower, în ziua de 4 februarie 1940 a fost ales, dintre 8<br />

candidați, Rabinul Şef al Cultului Mozaic din România. Întrucât,<br />

prin lege, liderul religios de peste 40 de ani devenea automat<br />

senator, a fost necesară o decizie a Înaltei Curți de Casație pentru<br />

ca tânărul rabin-șef să ocupe locul din Senatul României cuvenit<br />

comunității sale religioase. El s-a luptat pentru ocrotirea evreilor<br />

din România în anii Holocaustului și, ca un sprijinitor activ al<br />

sionismului, a avut o poziție independentă și de respingere a<br />

presiunilor de infiltrare comunistă pe linie religioasă între evreii<br />

din România, în anii postbelici, fapt pentru care a fost demis și<br />

expatriat. După război, Alexandru Şafran a fost înlocuit cu Moses<br />

Rosen şi nevoit să se refugieze la Geneva, unde, în 1947, a fost<br />

numit Rabin Şef al comunității din Geneva, funcție pe care a<br />

îndeplinit-o până în 1997. A publicat cărți în domeniul religiei,<br />

filozofiei moralei și misticii iudaice. Printre lucrări se remarcă<br />

Israelul în timp și spațiu și Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea<br />

Evreiască din România, 1939-47. Atașat de limba și cultura<br />

românească el a fost un activ promotor al dialogului între iudaism<br />

și creștinism. A revenit în România în 1995 şi în 1997, când a fost<br />

ales membru al Academiei Române.<br />

12 septembrie 1910 (Bacău) – 27 iulie 2006 (Geneva)<br />

As the son of a rabbinical school director, Șafran began to<br />

study the Holy Books of Judaism from an early age. In 1930, he<br />

left for Vienna and enrolled in the Faculty of Philosophy as well<br />

as in the Rabbinical Seminary. In 1934, due to his diligence and<br />

wisdom, he took his PhD in philosophy and was named Chief<br />

Rabbi by the Jewish Central Consistory of Belgium. After the<br />

death of Chief Rabbi Iacob Niemirower, on February 4, 1940, he<br />

was nominated for the Chief Rabbi of Romania title, along with<br />

other seven candidates. According to the law, religious leaders over<br />

forty years of age automatically became members of the Senate.<br />

The High Court of Cassation and Justice had to intervene so that<br />

the young Chief Rabbi could become a member of the Romanian<br />

Senate, as required by law. During the Holocaust, he fought for<br />

the protection of the Jewish community of Romania. An active<br />

supporter of Zionism, he remained independent and resisted the<br />

pressure of Communist infiltrations into the Romanian Jewish<br />

community after the war. Because of that, he was removed from<br />

his position and forced into exile. After the war, Alexandru Șafran<br />

was replaced by Moses Rosen and forced to flee to Geneva. In<br />

1947, he was appointed Chief Rabbi of Geneva and held this<br />

title until 1997. He published several works on religion, moral<br />

philosophy, and the Jewish mysticism, such as Israel in Time and<br />

Space and Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea Evreiască din<br />

România, 1939-47 (The Cinder Saved from the Fire: The Jewish<br />

Community of Romania, 1939-1947). Șafran was strongly attached<br />

to the Romanian language and culture, and actively encouraged<br />

the dialogue between Judaism and Christianity. He returned to<br />

Romania in 1995 and in 1997, when he was elected member of the<br />

Romanian Academy.<br />

September 12, 1910 (Bacău) – July 27, 2006 (Geneva)


“Valorile limbei române, cuprinse în comoara<br />

literaturii româneşti, mi-au fost dintotdeauna, din<br />

frageda mea copilărie, foarte preţioase. Le retrăiesc<br />

şi acum, vorbind cu Dv. şi exprimându-mă în graiul<br />

românesc, care-mi este atât de drag...”<br />

“Memoria este un act etic, şi etic înseamnă acţiune,<br />

înseamnă viitor.”<br />

Alexandru Șafran<br />

“Ever since my early childhood, I have always<br />

cherished the values of the Romanian language<br />

enclosed within the treasures of the Romanian<br />

literature. Now, as I am talking to you and I’m<br />

expressing myself in Romanian, a language that<br />

I hold so dear, I get the chance to feel them once<br />

again…”<br />

“Memory is an ethical act, and ethics is about taking<br />

action – it’s about the future.”<br />

Alexandru Șafran


ȘTEFAN LUPAȘCU ESTE NUMIT<br />

CERCETĂTOR LA CENTRE NATIONAL<br />

DE LA RECHERCHE SCIENTIFIQUE, LA<br />

SECȚIUNEA EPISTEMOLOGIE<br />

ȘTEFAN LUPAȘCU IS APPOINTED<br />

RESEARCHER OF EPISTEMOLOGY AT<br />

THE INTERNATIONAL CENTRE FOR<br />

TRANSDISCIPLINARY RESEARCH<br />

Se naște la 11 august 1900 în București. Provine dintr-o<br />

familie de boieri moldoveni, tatăl său fiind politician și avocat. În<br />

1916 ajunge în Franța, unde va trăi până la sfârșitul vieții. Între<br />

anii 1924 - 1927 studiază filosofia, biologia și fizica la Sorbona,<br />

obținându-și licența în 1928. Publică la Paris primul și singurul<br />

său volum de poezii – Dehors.... Teza de doctorat intitulată<br />

Du devenir logique et de l’affectivité, susținută la Sorbona, este<br />

publicata in 1935. Cinci ani mai târziu publică în România<br />

Experiența microfizică și gândirea umană. În 1951 publică Le<br />

principe d’antagonisme et la logique de l’énergie - Prolégomènes à<br />

une science de la contradiction. În paginile acestei cărți își enunță,<br />

pentru prima dată, principiul antagonismului, pe bazele căruia<br />

fundamentează o logică non-aristotelică (a terțului inclus). În<br />

lumina noilor descoperiri științifice, procesul cunoașterii trebuia<br />

refondat din punct de vedere logic și epistemologic. Lupașcu<br />

pune în centrul construcției sistemului său filosofic noțiunea<br />

de contradicție, acordându-i acesteia un rol predictiv esențial,<br />

valorizând-o ca pe un dat intrinsec oricărei achiziții științifice și ca<br />

pe un factor propulsor în progresul cunoașterii.<br />

Cartea Les trois matières, publicată în 1960 îi aduce faimă și<br />

cunoaștere internațională. L’univers psychiqueîi aduce premiul<br />

Academiei Americane de Arte și Științe. Cu un an înaintea morții,<br />

în 1987, devine membru fondator al Centre International de<br />

Recherches et Études Transdisciplinaires. În 1991 - a fost ales<br />

membru de onoare post-mortem al Academiei Române.<br />

11 august 1900 (București) - 7 octombrie 1988 (Paris)<br />

Lupașcu was born in Bucharest on August 11, 1900. He came<br />

from a Moldavian family of boyars. His father was a lawyer and<br />

a politician. In 1916, he left for France where he lived until his<br />

death. From 1924 until 1927 he studied Philosophy, Biology, and<br />

Physics at the Sorbonne. In 1928, he graduated from university. He<br />

published his first and last poetry book entitled Dehors (Outside)<br />

in Paris. His PhD thesis at the Sorbonne, Du devenir logique<br />

et de l’affectivité (On Logical Becoming and Affection), was<br />

published in 1935. Five years later, he published The Experience<br />

of Microphysics and the Human Thought in Romania. In 1951,<br />

he published “Le principe d’antagonisme et la logique de l’énergie<br />

- Prolégomènes à une science de la contradiction” (The Principle<br />

of Antagonism and the Logic of Power - Prolegomena to a Science<br />

of Contradiction). That was when he first mentioned the principle<br />

of antagonism, on which he developed a non-Aristotelian logic (of<br />

the included middle). In the light of the new scientific discoveries,<br />

the process of knowing had to be reshaped from the point of<br />

view of logics and epistemology. Lupașcu placed the notion of<br />

contradiction at the centre of his philosophical system and gave<br />

it an essential predictive role. In his opinion, contradiction is an<br />

intrinsic given in any scientific acquisition, a propelling factor<br />

in the progress of knowing. His book, Les trois matières (The<br />

Three Matters), published in 1960, gained international acclaim.<br />

The American Academy of Arts and Sciences awarded him for<br />

L’univers psychique (The Psychic Universe). The year before<br />

his death, in 1987, he became the founding member of Centre<br />

International de Recherches et Études Transdisciplinaires (The<br />

International Centre for Transdisciplinary Research). In 1991, he<br />

was posthumously elected honorary member of the Romanian<br />

Academy.<br />

August 11, 1900 (București) - October 7,1988 (Paris)


“Lupașcu este cel mai mare<br />

gânditor al secolului al X X-<br />

lea și lasă cu mult în urma lui<br />

pe de-alde Sartre, Husserl,<br />

Merleau-Ponty și alţi<br />

succesori ai fenomenologiei,<br />

ori ai structuralismului.”<br />

Georges Mathieu<br />

“Nu materia conţine o<br />

dialectică [...], ci dialectica<br />

este cea care creează materia.”<br />

Ștefan Lupașcu - Logica<br />

dinamică a contradictoriului<br />

“Lupașcu is the greatest<br />

thinker of the 20th century,<br />

leaving way behind Sartre,<br />

Husserl, Merleau-Ponty<br />

and other successors<br />

of phenomenology or<br />

structuralism.”<br />

Georges Mathieu<br />

“Dialectics is not contained by<br />

matter (...). On the contrary,<br />

dialectics creates the matter.”<br />

Ștefan Lupașcu, The Dynamic<br />

Logic of Contradictions


CONSTANTIN BRĂILOIU A ÎNFIINŢAT<br />

LA GENEVA, ARHIVELE INTERNAŢIONALE<br />

DE MUZICĂ POPULARĂ<br />

CONSTANTIN BRĂILOIU LAYS THE<br />

FOUNDATIONS OF THE INTERNATIONAL<br />

ARCHIVES OF FOLK MUSIC IN GENEVA<br />

Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor din București poartă<br />

numele lui Constantin Brăiloiu, etnomuzicolog, compozitor şi<br />

critic muzical. Născut în Bucureşti, în 13 august 1893, într-o familie<br />

aristocratică originară din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu,<br />

a făcut studii muzicale la Bucureşti,Viena, Lausanne, Paris. După<br />

întoarcerea în ţară, în 1920, împreună cu alţi compozitori, a pus bazele<br />

Societăţii Compozitorilor Români, pe care a prezidat-o între anii 1926-<br />

1943. În anul 1928, s-a alăturat echipei sociologului Dimitrie Gusti,<br />

în mijlocul căreia a efectuat primele studii de teren asupra folclorului<br />

român. A creat Arhivele Folclorului în cadrul Societăţii Compozitorilor<br />

Români, adunînd circa 3.000 de cilindri de fonograf, aproape 6.000<br />

de melodii populare din 289 de sate şi înregistrând 1784 de cântece<br />

populare pe 851 de discuri. A creat o nouă disciplină teoretică,<br />

etnomuzicologia, prin acea inegalabilă şi originală metodă de cercetare<br />

a folclorului, publicată în 1931.Ca fondator al Catedrei de folclor a<br />

Conservatorului din Bucureşti, a încercat să ridice prima generaţie de<br />

etnomuzicologi români, care au dat ştiinţei universale personalităţi de<br />

prestigiu autentic. Această amplă activitate practică a fost completată şi<br />

fundamentată ştiinţific de o serie de manuale de muzică (din anii 1935-<br />

1938) şi de numeroase culegeri tipărite pe teme la fel de variate ca şi<br />

diversitatea ritmurilor, scărilor muzicale şi poeziilor cântate, ritualurilor<br />

funerare sau a creaţiilor muzicale colective. Stabilindu-se la Geneva,<br />

a înfiinţat, şi aici, Arhivele internaţionale de muzică populară. Îşi<br />

consacră ultimii 15 ani din existenţa sa unei misiuni colosale: aceea de a<br />

culege la Geneva înregistrări de muzică populară din întreaga lume. A<br />

fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 30 mai 1946.<br />

În 20 decembrie 1958 moare la Geneva.<br />

13 august 1893 (București) - 20 decembrie 1958 (Geneva)<br />

The National Institute of Ethnography and Folklore in Bucharest is<br />

named after Constantin Brăiloiu –an ethnomusicologist, a composer<br />

and a music critic. He was born into an aristocratic family in Bucharest<br />

on August 13, 1893. His family originated from Oltenia and was<br />

genealogically tied to the Brâncoveanu family. He studied music in<br />

Bucharest, Vienna, Lausanne, and Paris. Upon his return home, in<br />

1920, together with other composers, he co-founded the Romanian<br />

Society of Composers, which he presided from 1920 to 1943. In 1928,<br />

he joined the team of sociologist Dimitri Gusti and did his first field<br />

research on the Romanian folklore. He created the Folklore Archives<br />

within the Society, where he gathered around 3,000 phonograph<br />

cylinders, approximately 6,000 folklore songs in 289 willages, and<br />

recorded 1,784 songs on 851 disks. Through his unprecedented and<br />

unparalleled method of folklore research, he created a new theoretical<br />

discipline – ethnomusicology. As a founder of the Folklore Chair<br />

of the Music Conservatory of Bucharest, he tried to build the first<br />

generation of Romanian ethnomusicologists; some of them became<br />

great personalities, who brought an authentic contribution to universal<br />

science. Brăiloiu complemented his complex research activity with a<br />

theoretical approach which he fundamented in a series of music text<br />

books that he authored (from 1935 to 1938) as well as in numerous<br />

omnibuses on various themes such as the diversity of rhythms, musical<br />

scales and sung poems, funeral rites or collective musical compositions.<br />

After settling in Geneva, he laid the foundations of the International<br />

Archives of Folk Music and dedicated the last fifteen years of his life<br />

to a monumental mission, that of archiving in Geneva folklore music<br />

recordings from around the world. On May 30, 1946, Brăiloiu was<br />

elected correspondent member of the Romanian Academy. He passed<br />

away at Geneva, on December 20, 1958.<br />

August 13, 1893 (Bucharest) – December 20, 1958 (Geneva)


“Folclorul muzical este o știinţă care își caută încă legile... Oricum vom<br />

părăsi adeseori, vrând-nevrând, tărâmul muzicii, intrând pe al știinţelor<br />

anexe: fie estetica, fie filologia, fie oricare alta. Indiferent de loc, de<br />

timp şi de condiţiile în care se naşte muzica, ea se bazează pe un fel de<br />

ordine a lucrurilor, care nu poate fi schimbată.”<br />

Constantin Brăiloiu<br />

“Musical folklore is a science still searching for its own laws... Either<br />

we like it or not, many of times we will find ourselves tresspassing the<br />

territories of related sciences – aesthetics, philology, or any other. No<br />

matter the place, time, and the conditions music is born, it relies on a nature<br />

of things that cannot be changed.”<br />

Constantin Brăiloiu


ALEXANDRU BUSUIOCEANU SE STABILEȘTE<br />

LA MADRID UNDE ÎNFIINȚEAZĂ CATEDRA<br />

DE LIMBĂ ȘI LITERATURĂ ROMÂNĂ LA<br />

UNIVERSITATEA SPANIOLĂ<br />

ALEXANDRU BUSUIOCEANU MOVED TO<br />

MADRID AND LAID THE FOUNDATIONS<br />

OF THE ROMANIAN LANGUAGE AND<br />

LITERATURE DEPARTMENT AT THE<br />

UNIVERSITY OF MADRID.<br />

S-a distins de la bun început pe tărâmul culturii, în 1905-<br />

1906 participând, împreună cu Tudor Vianu şi cu Mihai Ralea, la<br />

conducerea revistei Lumina Nouă ce propunea un tip de eseistică<br />

erudită şi în care a semnat cu pseudonimul “rector”. În 1921 s-a<br />

numărat printre fondatorii revistei tradiţionaliste Gândirea, fiind<br />

destul de activ, cu studii şi poezii, în paginile ei după ce redacţia<br />

s-a mutat de la Cluj la Bucureşti. Concomitent şi-a continuat<br />

studiile în domeniile filozofiei artei şi istoriei artei, urmând<br />

cursurile Universităţii din Viena în anii 1920-1922, unde asistă<br />

la cursurile profesorului Josef Strzygowski. Între 1923-1925 s-a<br />

numărat printre bursierii Accademiei di Romania din Roma.<br />

Revenit în ţară, încoronat cu laude din partea iluştrilor Adolfo<br />

Venturi şi Solomon Reinach, va susţine în mod strălucit doctoratul<br />

la Universitatea din Bucureşti, în faţa adoratului profesor Vasile<br />

Pârvan. Din 1938 a fost conferenţiar de Istoria Artei la Academia<br />

de Arte Frumoase, iar în 1941 a plecat la Madrid în funcţia de<br />

consilier cultural al Legaţiei Române. Va reveni de câteva ori în<br />

ţară până la instaurarea regimului ruso-comunist, când a decis<br />

să rămână în Spania. La Universitatea din Madrid va întemeia<br />

Catedra de Limbă şi Literatură Română. Tot acolo a înfiinţat<br />

Institutul Român de Cultură şi va fi ales membru al Academiei de<br />

Critică de Artă. A scris enorm şi mereu la cel mai înalt nivel fie ca<br />

istoric de artă, fie ca istoric, când a comentat Zalmoxis sau mitul<br />

dacic în istoria şi legendele spaniole. Alexandru Busuioceanu s-a<br />

dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române<br />

în spațiul spaniol.<br />

10 iunie 1896 (Slatina) - 23 martie 1961 (Madrid)<br />

From his very first intitiatives, Busuioceanu stood out as<br />

a cultured From 1905 to 1906, together with Tudor Vianu and<br />

Mihai Ralea, he coordinated Lumea Nouă magazine, which<br />

brought forward a new kind of writing – the scholarly essays.<br />

Busuioceanu himself would write for the magazine under the pen<br />

name Rector. In 1921, he co-founded the traditionalist magazine<br />

Gândirea. When the editorial team moved from Cluj to Bucharest,<br />

he contributed with a lot of studies and poems. At the same time,<br />

from 1920 to 1922, he studied philosophy and history of art at the<br />

University of Vienna, where he attended the lectures of professor<br />

Josef Strzygowski. From 1923 to 1925, he had a scholarship at the<br />

Accademia di Romania in Rome, where he was highly praised<br />

by Adolfo Venturi and Solomon Reinach. Upon his return to<br />

Romania, he gave a brilliant PhD presentation at the University of<br />

Bucharest before the board of examination conducted by the much<br />

appreciated professor Vasile Pârvan. In 1938, he started lecturing<br />

on art history at the National University of Fine Arts. In 1941, he<br />

was appointed cultural counsellor for the Romanian Mission in<br />

Madrid. He came back to Romania on several occasions, but when<br />

the Russo-Communist took power, he decided to settle in Spain.<br />

He founded the Romanian Language and Literature department<br />

at the University of Madrid. He also laid the foundations of the<br />

Romanian Cultural Institute. Around the same time, he was<br />

elected member of the Academy of Art Criticism. Whether we<br />

are talking about his studies on art history or history in general,<br />

Busuioceanu was a prolific and exquisite writer. His study<br />

Zamolxis or the one discussing the Dacian mythology within the<br />

Spanish history and legends are the living proof. Throughout his<br />

entire life, Alexandru Busuioceanu remained fully committed to<br />

promoting the Romanian culture in Spain.<br />

June 10, 1896 (Slatina) - March 23, 1961 (Madrid)


“Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în<br />

cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau<br />

se disimulează sub nume deformate în care nu mai<br />

poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărţit<br />

de legenda dacică, aşa cum i-a impresionat ea pe<br />

antici şi a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”.<br />

Alexandru Busuioceanu<br />

“Zamolxis, the Carpathian god of immortality,<br />

goes way back in the Spanish chronicles that<br />

reveal him as a philosopher or disguise him under<br />

distorted names that make him unrecognizable;<br />

the myth, however, cannot be separated from<br />

the Dacian legend, just like the legend itself<br />

fascinated the ancients and found its way in the<br />

writings of Spanish authors.”<br />

Alexandru Busuioceanu


SERGIU CELIBIDACHE A FOST<br />

NUMIT DIRIJOR AL ORCHESTREI<br />

FILARMONICE DIN BERLIN<br />

SERGIU CELIBIDACHE WAS APPOINTED<br />

CONDUCTOR OF THE BERLIN<br />

PHILHARMONIC ORCHESTRA<br />

Pasionat încă de pe băncile liceului din Roman de muzică, filozofie şi<br />

matematică, pleacă la Iaşi, oraș în care s-a inițiat în muzică, apoi s-a înscris la<br />

facultățile de Filozofie şi Matematică ale Universității din București. În 1935<br />

a plecat la Paris, unde a compus primul său cvartet, care l-a entuziasmat pe<br />

profesorul Heinz Tiessen de la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich<br />

Wilhelm din Berlin. Devenit din anul 1936 student al prestigioasei Universități,<br />

a studiat concomitent cu muzica şi filozofia, îndeosebi cursurile lui Nicolai<br />

Hartmann şi Eduard Spranger. Între 1941-1942 a fost dirijorul Orchestrei<br />

prietenilor berlinezi ai muzicii. Curând va ajunge al doilea dirijor, în preferințele<br />

specialiștilor germani, după Wilhelm Furtwängler. În 1945 îl va înlocui o vreme<br />

pe marele dirijor german la conducerea Orchestrei Filarmonice din Berlin, iar<br />

din 1948 va preda la Institutul Internaţional de Muzică din Berlin. În același an<br />

va conduce şi celebra London Philharmonic Orchestra, ulterior fiind invitat la<br />

pupitrul tuturor marilor orchestre ale lumii. Fără să neglijeze compoziţia, din anul<br />

1979 a fost numit director muzical general al oraşului Munchen, sub bagheta sa<br />

Filarmonica din capitala Bavariei impunându-se în rândul celor mai apreciate în<br />

întreaga lume. Pentru întreaga sa carieră, în 1992 a fost ales membru de onoare<br />

al Academiei Române şi, în 1993, distins cu Ordinul Maximilian pentru Ştiinţă şi<br />

Artă. Este dirijorul care a refuzat cu încăpățânare, de-a lungul anilor, orice fel de<br />

înregistrări audio, pe motiv c[ ar scădea emoția prestațiilor sale.<br />

28 iunie 1912 (Roman) – 14 august 1996 (La Neuville sur Essonne)<br />

As a high-school student in Roman, he had a great passion for music,<br />

philosophy, and mathematics. He started his intitiation into music in Iași, then he<br />

went to Bucharest and enrolled in the Faculties of Philosophy and Mathematics. In<br />

1935, he left for Paris, where he composed his first quartet that won over Professor<br />

Heinz Tiessen from the Music Department of the Friederich Wilhelm of Berlin.<br />

In 1936, he was admitted at the Berlin University and started studying music and<br />

philosophy, attending the lectures of Nicolai Hartmann and Eduard Spranger.<br />

From 1941 until 1942, he was the conductor of the Friends of the Berliner<br />

Philharmoniker. Shortly after that, he became the second favorite conductor of the<br />

German musicologists, after Wilhelm Furtwängler. In 1945, he briefly replaced<br />

the great German conductor of the Berlin Philharmonic. In 1948, he started<br />

teaching music at the International College of Music in Berlin. That same year,<br />

he also conducted the famous London Philharmonic Orchestra. From then on,<br />

he received invitations to conduct all the big orchestras in the world. In 1979, he<br />

was designated a General Music Director of the City of Munich, but that did not<br />

stop him from composing. Under his baton, the Bavarian Philharmonic Orchestra<br />

became one of the most appreciated philharmonics in the world. In appreciation<br />

for his entire career, in 1922 he was elected an honorary member of the Romanian<br />

Academy. In 1993, he was awarded The Bavarian Maximilian Order for Science<br />

and Art. He is the conductor who along the years stubbornly said no to any audio<br />

recording request, simply because he belived that it would minimize the level of<br />

emotion in his performances.<br />

June 28, 1912, Roman – August 14, 1996, La Neuville sur Essone


“Să trăiești înseamnă să trăiești evoluţia sunetului, evoluţia stărilor<br />

afective, nu să le înţelegi... Ce e logic în muzică? Nimic! Ce e<br />

logic în percepţia culorii roșii? Nimic!”<br />

“Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva<br />

care naște, crește, ajunge la un punct de maximă expansiune<br />

şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orișice activitate<br />

omenească.”<br />

Sergiu Celibidache<br />

“To live means to experience the evolution of sound, the evolution<br />

of your emotional states. It doesn’t mean you have to understand<br />

them!... Where is the logic in music? Nowhere! What is logical in<br />

perceiving the color red? Nothing!”<br />

“Music does not correspond to a way of being. Music is<br />

becoming, something that gives birth, grows, reaches a moment of<br />

maximum expansion and then dies, like a plant, like a feeling –<br />

like any human process.”<br />

Sergiu Celibidache


ALEXANDRU CIORĂNESCU A FOST<br />

NUMIT PROFESOR LA UNIVERSITATEA<br />

DIN LA LAGUNA, INSULELE CANARE<br />

ALEXANDRU CIORĂNESCU WAS<br />

APPOINTED PROFESSOR AT THE<br />

UNIVERSITY OF LA LAGUNA, IN THE<br />

CANARY ISLANDS.<br />

Enciclopedist într-o familie de enciclopediști, a absolvit<br />

Facultatea de Litere şi Filozofie a Universității din București<br />

în anul 1933, în același an dobândind şi calitatea de expert în<br />

paleografie. În 1939 a obținut doctoratul la Sorbona cu lucrarea<br />

Ariosto în Franța. După un stagiu de doi ani ca lector de limba<br />

şi literatura română la Universitatea din Lyon, cu sprijinul lui<br />

Nicolae Iorga, a fost câteva luni, până la asasinarea ilustrului<br />

istoric, secretarul Institutului de Istorie Universală din București.<br />

Suspectat de ocupanții germani că ar fi simpatizant al Franţei,<br />

i s-a interzis plecarea în străinătate. În fruntea unui colectiv a<br />

lucrat la Enciclopedia Universul, lucrare nepublicată. Către finele<br />

anului 1945 a fost numit consilier cultural al Legației Române<br />

din Paris, dar a fost destituit de noul regim. În această situație,<br />

când România nu mai aparținea românilor, a ales exilul. În 1948<br />

a fost numit profesor la Universitatea din La Laguna, Tenerife,<br />

unde a predat până în anul 1979 limba şi literatura franceză<br />

şi a predat cursuri de literatură comparată. În 1958 a obținut<br />

cetățenia franceză. A mai predat la Universitățile din Bordeaux,<br />

Bahia Blanca, Londra şi Oxford. A elaborat, singurul dicționar<br />

etimologic complet al limbii române, tradus în românește abia în<br />

anii ’90. Barocul sau descoperirea dramei, ultima carte publicată,<br />

reprezintă rodul unei viziuni (“m-am trezit într-o dimineață<br />

că știu ce este barocul”), avea ca punct de plecare descoperirea<br />

conflictului interior şi a dramei. Pentru enciclopedismul şi<br />

apetitul insațiabil pentru toate domeniile culturii umaniste stau<br />

mărturie cele peste trei sute de titluri publicate, de o extremă<br />

erudiție şi acribie.<br />

15 noiembrie 1911 (Moroeni) –<br />

25 noiembrie 1999 (Insulele Canare)<br />

Descending from a family of encyclopedists, an encyclopedist<br />

himself, Ciorănescu graduated from the Faculty of Philosophy<br />

and Letters of Bucharest in 1933; that same year, he got his PhD<br />

at Sorbonne with the thesis Ariosto in France. He lectured on<br />

Romanian language and literature at the University of Lyon. With<br />

the support of Nicolae Iorga, he was secretary of the Institute<br />

of Universal History in Bucharest for a couple of months,<br />

until the illustrious historian was murdered. Suspecting that<br />

Ciorănescu was a supporter of France, the German occupiers<br />

forbade him to leave abroad. Together with a team he conducted,<br />

Ciorănescu worked on The Universe Encyclopedia, which did<br />

not get published. By the end of 1945, he was appointed Cultural<br />

Counsellor of the Romanian Mission in Paris, but was soon<br />

removed by the new regime. In the new context, Romania no<br />

longer belonged to Romanians, so he chose the exile. In 1948,<br />

he was appointed professor at the University of La Laguna, on<br />

the island of Tenerife, where he lectured on French language and<br />

literature, but also on comparated literature until 1979. He also<br />

lectured at the University of Bordeaux, the University of Bahia<br />

Blanca, the University of London and at Oxford. He wrote the<br />

only Etymological Dictionary of Romanian Language, which was<br />

translated into Romanian in the 90’s. His last published book,<br />

The Baroque or the Discovery of Drama, grew on the discovery<br />

of the inner conflict and drama and summed up his lifetime<br />

vision (“One day I woke up and I knew what the baroque was”).<br />

His encyclopedic nature and insatiable appeal for all the cultural<br />

aspects of humanism are confirmed by the hundreds of books he<br />

published, all of them standing for his erudition and accuracy.<br />

November 15, 1911 (Moroeni) –<br />

November 25, 1999 (Canary Islands)


"Prin creaţia sa, desfășurată pe arii vaste, Alexandru Ciorănescu<br />

s-a manifestat ca un mediator între culturi, care a propus, a transpus,<br />

a tradus şi a impus personalităţi şi fenomene literare dintr-o zonă în<br />

alta, fiind pe plan cultural un precursor al unificării europene."<br />

Crisula Ștefănescu - Revista Luceafărul, nr. 44-45/2010<br />

“Through his widespread work, Alexandru Ciorănescu was a<br />

mediator between cultures. A cultural predecessor of the European<br />

Union, Ciorănescu proposed, translated, and imposed literary<br />

personalities and phenomena from one area to another.”<br />

Crisula Ștefănescu – Luceafărul Magazine, Issue 44-45/2010


PAUL CELAN PUBLICĂ LA PARIS<br />

PRIMA SA COLECȚIE DE POEME,<br />

NISIPUL DIN URNE<br />

PAUL CELAN PUBLISHES HIS FIRST<br />

POETRY BOOK, SAND FROM THE URNS,<br />

IN PARIS.<br />

Cine altcineva decât Paul Celan l-ar fi putut traduce în limba română mai<br />

bine pe Kafka. Kafka era evreul ceh, de limbă germană, trăitor într-un imperiu<br />

în descompunere, din care motive în veșnică nesiguranță, derută, căutare a<br />

identității. Paul Celan era născut la Cernăuţi-Bucovina, ținut românesc ce<br />

a aparținut când imperiului, când României, când Rusiei. Provenea dintr-o<br />

familie de evrei sioniști, datorită tatălui, care vorbea în casă limba germană,<br />

datorită mamei iubitoare de literatură. Băiatul își trăiește tinerețea în acest spațiu<br />

multicultural și învață limba română de la prietenii de joacă. Sătul de sionism,<br />

devine un membru activ al mişcării socialiste şi suporter al cauzei republicanilor<br />

în timpul războiului civil din Spania. În 1939, a izbutit să fie admis ca student<br />

la Universitatea din Cernăuți, la literatură şi limbile romanice. În 1945 s-a decis<br />

să se stabilească la București, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al<br />

comunității literare evreiești din România, a tradus literatură rusă în limba<br />

română și a publicat cărți sub diferite pseudonime. André Breton, întemeietorul<br />

suprarealismului, afirma: “Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.<br />

După un scurt interludiu la Viena, Celan se stabilește la Paris unde a întâlnit-o pe<br />

graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit. Poezia sa de maturitate a devenit<br />

treptat tot mai criptică, fracturată și monosilabică, suportând o comparație cu<br />

muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să<br />

refacă din temelii limba germană. A scris în limba germană și a tradus în această<br />

limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba<br />

germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka.<br />

23 noiembrie 1920 (Cernăuţi) – 20 aprilie 1970 (Paris)<br />

No one else could have better translated Kafka into Romanian. Kafka was the<br />

German-speaking Jewish Czech man living in a falling empire, who had all the<br />

reasons to feel unceasingly insecure and confused, constantly searching for his<br />

own identity. Paul Celan was born at Cernăuţi-Bucovina, a Romanian territory<br />

with too many owners: the Empire, then Romania, and eventually Russia. Celan<br />

was a Zionist by his father, who would speak German at home because his wife<br />

was passionate about literature. Young Celan lived his childhood in a multicultural<br />

environment and learned Romanian from the children he was playing with. At<br />

one point, he got tired of the Zionist ideology and became an active member of<br />

the Socialist movement and a supporter of the Republicans in the Spanish Civil<br />

War. In 1939, he enrolled in the Faculty of Romance Languages and Literatures<br />

at the University of Cernăuți. In 1945, he decided to move to Bucharest, where<br />

he lived until 1947. As an active member of the Jewish literary community in<br />

Romania, he translated Russian literature into Romanian and published his own<br />

writings under various pseudonyms. At some point, André Breton, the founder<br />

of Surrealism said that “the centre of the (Surrealist) world moved to Bucharest.”<br />

After a short stay in Vienna, Celan settled in Paris. There he met graphic artist<br />

Gisèle Lestrange, whom he married. His mature poetry was getting more and<br />

more encrypted, fragmented, and monosyllabic, somewhat resembling Weber’s<br />

music. Some critics were of the opinion that Paul Celan tried either to destroy<br />

the German language, or to rebuild it from scratch. He wrote in German and did<br />

a lot of translations. He translated Romanian, Portuguese, Russian, and English<br />

literature into German, as well as Franz Kafka’s works into Romanian.<br />

November 23, 1920 (Cernăuţi) – April 20, 1970 (Paris)


“Dintre marii devastaţi ai secolului trecut,<br />

Celan e poate cel mai magnetic. Sinuciderea<br />

lui i-a inventat mitul personal – cu aceeaşi<br />

forţă cu care poezia lui a reinventat limba<br />

germană, după ce mai întâi a devastat-o. E<br />

imposibil să gândeşti poezia secolului trecut<br />

fără mitul Celan.”<br />

Radu Vancu<br />

“Poezia nu e plăcere. Textul nu e nicidecum<br />

bucurie. Limbajul nu e altceva decît o manieră<br />

superficială de a uita. Cine-l citeşte pe Celan<br />

va înţelege. Nu se poate înainta nicăieri.”<br />

Dan Coman<br />

“Among last century’s most devastated<br />

writers, Celan is perhaps the most magnetic.<br />

His suicide led to the birth of his personal<br />

myth – using the same force he used for<br />

reinventing the German language after<br />

destroying it first. One cannot think of last<br />

century’s poetry without including Celan’s myth<br />

in it too.”<br />

Radu Vancu<br />

“The poetry is no pleasure. The text is no<br />

joy either. Language is nothing else but a<br />

superficial way to forget. Read Celan and<br />

you’ll understand. You simply cannot step<br />

forward.”<br />

Dan Coman


DEBUTEAZĂ LA METROPOLITAN OPERA<br />

DIN NEW YORK CU OPERA TRISTAN ŞI<br />

ISOLDA DE RICHARD WAGNER<br />

IONEL PERLEA MAKES HIS DEBUT IN<br />

RICHARD WAGNER’S TRISTAN AND<br />

ISOLDE AT THE METROPOLITAN OPERA<br />

IN NEW YORK<br />

Rămasă văduvă în 1905, Margareta Perlea, născută<br />

Haberlein, s-a retras cu familia la Munchen, în casa<br />

părinților. Dovedind de copil înclinație spre muzică, la 18<br />

ani a fost înscris la Conservatorul din Leipzig, unde va<br />

studia compoziţia şi dirijatul, dar va reveni la Munchen, la<br />

Conservatorul din oraș. Primul premiu pentru compoziție,<br />

Premiul George Enescu, l-a obținut în anul 1926, fapt ce<br />

l-a propulsat la pupitrul Operei Române din Cluj. Calitatea<br />

viziunii dirijorale a fost imediat remarcată, din 1929 până<br />

în 1936 funcționând cu întreruperi ca director al Operei<br />

Naționale din București. Invitația dirijării unor opere la<br />

Theatro Dell’Opera din Roma în anul 1945 l-a determinat<br />

să rămână definitiv în Occident. Va fi la pupitrul celor<br />

mai mari şi importante teatre de operă de pe mapamond,<br />

în 1955 fiind numit dirijorul Connecticut Symphony<br />

Orchestra, iar în 1965 profesor de dirijat la Manhattan<br />

School of Music, ambele posturi în locul şi la recomandarea<br />

lui Arturo Toscanini, care, în semn de apreciere, îi dăruise<br />

propria baghetă. Efortul şi-a spus cuvântul, dirijorul<br />

român suferind un atac cerebral care i-a afectat mobilitatea<br />

brațului drept. A învins, însă, acest handicap reușind<br />

nu doar să dirijeze cu mâna stângă, ci să interpreteze<br />

memorabil partituri de mare dificultate. Cumnat al lui<br />

Mircea Eliade, Ionel Perlea a susținut în mai 1969, în Sala<br />

Palatului şi a Ateneului Român, ultimele sale concerte: era<br />

bolnav de cancer. Şi-a luat, astfel, adio de la ţara şi de la<br />

națiunea română.<br />

13 decembrie 1900 (Ograda) – 29 iulie 1970 (New York)<br />

In 1905, Margareta Perla, born Haberlain, lost her<br />

husband and returned with her family to her parents’ house<br />

in Munchen. From early childhood, Ionel Perlea had a<br />

calling for music. At eighteen, he enrolled at the University<br />

of Muisc and Theatre Leipzig, where he studied composing<br />

and conducting. Later on, he transferred to the University<br />

of Music and Performing Arts in Munich. Due to his first<br />

award for music composition, George Enescu Prize, in<br />

1926, he became the conductor of the Romanian National<br />

Opera in Cluj. He was acknowledged for his exquisite<br />

approach to conducting right away. As a result, from 1929<br />

to 1936, with only a few breaks, he was the director of the<br />

Romanian National Opera in Bucharest. After conducting<br />

several operas at Theatro Dell’ Opera in Rome, in 1945, he<br />

decided to settle in the West for good. He conducted the<br />

most important opera theatres in the world. In appreciation<br />

for his work, Arturo Toscanini gave Perlea his baton<br />

and recommended him as a conductor of Connecticut<br />

Symphony Orchestra (1955) and a professor of conducting<br />

at Manhattan School of Music (1965). Perlea’s effort took<br />

its toll<br />

13 decembrie 1900, Ograda – 29 iulie 1970, New York


"De câte ori gândul meu nu fuge hoinar, descătuşat<br />

de convenienţele rostului meu în depărtările<br />

străinătăţii, de câte ori cugetul meu nu evada din<br />

emisferele universului muzical pentru a-mi oferi<br />

un popas la Ograda, satul meu natal, din marea<br />

ialomiţeană a spicelor de grâu a Bărăganului,<br />

de câte ori cu încălţămintea pe marmura marilor<br />

săli de concerte şi de operă din America sau din<br />

centrele muzicale ale Europei nu mi-aş fi dorit<br />

tălpile desculţe în pulberea uliţelor din Ograda,<br />

după cum visam o plimbare în forfota străzilor<br />

bucureştene?"<br />

Ionel Perlea<br />

“So many times I found my thoughts roaming<br />

around, relieved from the burden of my<br />

responsibilities in faraway lands! So many times<br />

my spirit escaped from the hemispheres of the<br />

musical universe and took me for a ride at Ograda,<br />

my native village in Ialomiţa, a sea of spikes<br />

of Bărăgan. So many times, as I stepped on the<br />

marble floor of the great concert halls and opera<br />

houses in America or Europe, I only wished<br />

I could walk barefooted in the dusty alleys of<br />

Ograda just as much as I wished I could go for<br />

a walk in the bustling streets of Bucharest!”<br />

Ionel Perlea


11 MAI, A AVUT LOC PE SCENA TEATRULUI<br />

NOCTAMBULES PREMIEREA PIESEI<br />

CÂNTĂREŢA CHEALĂ<br />

ON MAY 11, THE BALD SOPRANO<br />

PREMIERED AT THE<br />

NOCTAMBULES THEATRE.<br />

Autorul, Eugen Ionescu, era din Slatina. Legătura cu Franţa a fost mama sa,<br />

<strong>Mari</strong>e Therese, născută Ipcar, o alsaciană de confesiune protestantă. De altfel,<br />

mare parte din copilărie şi-a petrect-o în Franţa. “Paradisul în care a copilărit“,<br />

aşa a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La<br />

Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei. Timpul petrecut acolo<br />

avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. "În Chapelle-<br />

Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie".<br />

Parintii se despart și este nevoit să se întoarcă, cu tatăl său în Romania.<br />

Bacalaureat al Colegiului Naţional Carol I şi absolvent al Facultăţii de<br />

Litere, cu licenţa pentru limba şi cultura franceză, a debutat ca scriitor cu poezii<br />

publicate de Tudor Arghezi în Bilete de Papagal. Însă, în sclipitorul volum Nu!,<br />

primul dintre cei atacaţi ca scriitori superficiali este Arghezi. În 1938 a plecat cu<br />

o bursă la Paris. Prelungirea şederii o va datora guvernului Antonescu, rămânând<br />

ca ataşat cultural în cadrul Legaţiei Române. Ocuparea ţării de către Armata<br />

Roşie şi instaurarea regimului stalinist l-au determinat să rămână definitiv la<br />

Paris. Răzbate greu, dar sigur. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve<br />

(Cântăreața cheală) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în<br />

regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu,<br />

marcând astfel nașterea teatrului absurdului. În ’66 La Comedie Francaise îi<br />

prezintă piesa Setea şi foamea urmată de Regele moare. Opera sa dramatică va fi<br />

scrisă exclusiv în limba franceză, valoarea ei conducând în anul 1970 la alegerea<br />

primului român ca membru titular al Academiei Franceze.<br />

26 noiembrie 1909 (Slatina) – 28 martie 1994 (Paris)<br />

The author, Eugen Ionescu, was from Slatina. He was French by his mother,<br />

<strong>Mari</strong>e Thérèse born Ipcar, a protestant from Alsace. He spend most of his<br />

childhood in France. He described the period spent with his mother’s family in<br />

La Chapelle-Anthenaise, a small village in northwest France, as the “paradise<br />

of his childhood.” Those years marked his life and heavily influenced his work.<br />

“In Chappele-Anthenaise, time does not exist! You only live in the present. You<br />

live gracefully, joyfully.” Because of his parents’ separation, he was forced to<br />

return to Romania with his father. He got his Baccalaureate at Carol I National<br />

College and graduated from the Faculty of Letters with a Bachelor of Arts in<br />

the French language and literature. His first poems were published in Tudor<br />

Arghezi’s magazine Bilete de papagal. Arghezi, however, was the first writer he<br />

criticized for being superficial in his brilliant book No! In 1938, he went to Paris<br />

on a scholarship. Due to the support received from Antonescu’s government,<br />

he extended his stay as a cultural attaché for the Romanian Mission. When the<br />

Red Army took power and the Stalinist regime was installed in Romania, he<br />

decided to settle in Paris. Although it was hard, he managed to pull it through.<br />

Following Monica Lovinescu’s advice, on May 1950, he premiered his first play<br />

– La Cantatrice Chauve (The Bald Soprano), at Théatre de la Huchette. The play<br />

directed by Nicholas Bataille marked the beginning of the theatre of the absurd. In<br />

1966, his plays Hunger and Thirst and Exit the King premiered at the Comédie-<br />

Française. He wrote all of his plays in French. In appreciation for their value, in<br />

1970, the French Academy elected him full member. He was the first Romanian to<br />

receive this recognition.<br />

November 26, 1909 (Slatina) – March 28, 1994 (Paris)


"Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi,<br />

primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca<br />

puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun<br />

puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc<br />

de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu<br />

mai sar. Paharul poate fi ridicat. Și iată-i pe purici<br />

avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinși cu degetul, se<br />

poate sufla peste ei, nu mai sar.”<br />

Eugen Ionescu<br />

“One can build a flea circus. The fleas must be<br />

trained. The first thing that needs to be done is to make<br />

fleas no longer jump. How does one get there? Just<br />

place the fleas inside a glass. The fleas will try to<br />

jump, they will hit against the glass, and fall back.<br />

At a certain point, they will no longer jump. You can<br />

remove the glass then. You will see the fleas move<br />

slowly, dumbed-down. You will be able to push them<br />

forward with your finger. You may even blow on them.<br />

They will no longer jump.”<br />

Eugen Ionescu


TÂNĂRUL ISIDORE ISOU A LANSAT LA<br />

FESTIVALUL DE LA CANNES FILMUL<br />

EXPERIMENTAL ȘI REVOLUȚIONAR<br />

TRAITÉ DE BAVE ET D’ETERNITA,<br />

PRIMUL FILM LETRIST<br />

YOUNG ISIDORE ISOU PREMIERED<br />

AT CANNES HIS EXPERIMENTAL AND<br />

REVOLUTIONARY FILM - TRAITÉ<br />

DE BAVE ET D’ÉTERNITÉ, THE FIRST<br />

LETTERIST FILM<br />

Filmul a fost considerat revoltător de mulți critici prezenți la premieră.<br />

Devenit manifestul virtual al Letrismului în film, era însoțit de un discurs<br />

reflexiv al autorului de 25 de ani. Isou ataca convențiile “învechite ” ale filmului,<br />

introducând conceptul de “cinema discrepant”, în care coloana sonoră are puțin<br />

sau nimic de a face cu imaginile însoțitoare. În film, pista de sunet începe cu<br />

zgomote umane urâte și neplăcute, care continuă în volum redus de-a lungul<br />

dialogul vorbit. Imaginea este alterată, atacată cu tehnici distructive, cum ar fi<br />

zgârieturi și albire. După scandalul produs la Cannes a fost difuzat în America,<br />

unde a influențat avangarda realizatorilor de film ca Stan Brakhage. Isidore<br />

Isou, pseudonimul lui Ioan-Isidor Goldstein, s-a născut într-o familie evreiască<br />

în Botoșani. În 1942, la vârsta de 16 ani, a publicat Manifestul Letrismul, o<br />

mișcare care avea inițial un singurul membru și a publicat un sistem de letrism<br />

hipergrafic, care transformă scrierea în semne, ideograme, desene. Și-a început<br />

cariera ca jurnalist de artă avangardist, în timpul celui de al doilea război mondial.<br />

A fondat revista Da, împreună cu viitorul psiholog social Sergiu Moscovici,<br />

revistă repede interzisă de autorități. Pleacă la Paris, unde dezvoltă mai multe<br />

concepte care urmăresc o reînnoire artistică totală, pornind de la elementele cele<br />

mai de bază ale scrisului și comunicării vizuale. În anii 60, “Letrismul” a influențat<br />

mișcarea artistică internațională, se pare, mai puternic decât existențialismul și<br />

suprarealismul, fiind mai aproape de a produce transformări reale decât aceste<br />

mișcări. Lucrarea lui de căpătâi rămâne La Créatique ou la Novatique (1941-1976).<br />

31 ianuarie 1925 (Botoșani) - 28 iulie 2007 (Paris)<br />

Many critics at the premiere considered that the film was outrageous. The<br />

virtual manifesto of Letterism in cinema was accompanied by a self-reflective<br />

speech given by the twenty-five years old filmmaker. Isou criticized the “outdated”<br />

conventions in filmmaking and introduced the concept of “discrepant cinema”<br />

where the soundtrack had more or less to do with the images it accompanied.<br />

More specifically, the film soundtrack would start with ugly, unpleasant human<br />

sounds that are retiterated in a low voice throughout the spoken dialogue. The<br />

motion picture is altered with destructive techniques such as scratching and<br />

whitening. After the scandal it caused at Cannes, the film circulated in the US,<br />

exerting a great influence on avant-garde filmmakers such as Stan Brakhage.<br />

Isidore Isou, the pseudonym of Ioan Isidore Goldstein, was born into a Jewish<br />

family from Botoșani. In 1942, at sixteen years of age, he published The Letterism<br />

Manifesto, a movement that initially had only one member and brought forward a<br />

system of hypergraphic lettrism, which transformed writing into signs, ideograms,<br />

and drawings. He started his career during World War II, when he did avantgarde<br />

art journalism. Together with future social psychologist Sergiu Moscovici,<br />

he founded Da magazine, which was immediately censored by the authorities. He<br />

left for Paris, where he developed several concepts aiming for an ultimate artistic<br />

renewal, starting with the basic elements of writing and visual communication. In<br />

the 60’s, Letterism had a great influence on the international artistic movement;<br />

apparently, it was even stronger than existentialism and surrealism, and unlike<br />

them, more likely to produce real transformations. La Créatique ou la Novatique<br />

(1941-1976) is Isou’s masterpiece.<br />

January 31, 1925 (Botoșani) – July 28, 2007 (Paris)


“Cred că despre mine s-a spus cam tot ce se putea<br />

spune de rău.”<br />

“Ceea ce mi s-ar părea original și rar ar fi binele<br />

care s-ar putea descoperi în faptele mele.”<br />

“Prefer dezgustul meu actual, gustului vechi,<br />

dezgustător.”<br />

Isidore Isou<br />

“I think the meanest things that could be said about<br />

me have been said. “<br />

“I’d find it really original and rare if the good in<br />

my deeds were discovered. “<br />

“I’d rather have my new distaste than the old<br />

distasteful taste.”<br />

Isidore Isou


EUGEN DRĂGUȚESCU PRIMEȘTE<br />

PREMIUL BIENALEI DE LA VENEȚIA<br />

EUGEN DRĂGUȚESCU WINS THE<br />

VENICE BIENNALE AWARD.<br />

Pictorul și graficianul Eugen Drăguțescu, născut la Iaşi, şi-a petrecut copilăria<br />

şi adolescența la Vicovu de Jos şi la Rădăuți. Între 1932 și 1938 studiază la<br />

Academia de Belle-Arte din București. Încă din perioada studenției, participă cu<br />

două lucrări, Căsuța la mahala si Copil orb, la Salonul Oficial de desen și gravură,<br />

patronat la vremea respectivă de Ministerul Culturii și Artelor. Din comisia de<br />

selecție făceau parte Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Francisc Șirato și <strong>Mari</strong>us<br />

Bunescu. În 1939 a câștigat concursul pentru Premiul Romei, care îi va permite<br />

sa studieze în Italia. În 1940 expune șapte lucrări la Salonul Oficial de toamnă<br />

din București. Adevărata afirmare şi recunoaștere artistică le dobândește însă<br />

la maturitate, în Italia, unde a avut numeroase expoziții şi a primit prestigioase<br />

premii: Premiul oraşului Messina, Premiul SAROM - Veneția, Medalia oraşului<br />

Florența. Are numeroase expoziții personale în Italia, Olanda, Mexic, U.S.A.,<br />

Elveția. Ca portretist, Eugen Draguțescu este capabil să surprindă gestul<br />

semnificativ, emoția mișcării, trăirea captivată şi captivantă a personajelor sale.<br />

Portretele arheologului Lambrino, dirijorilor Constantin Silvestri și George<br />

Georgescu, pianistului Carlo Zecchi, pictorului Georgio de Chirico care sunt<br />

surprinși în desenele sau seriile grafice de mici dimensiuni, sunt de mare eleganță<br />

şi rafinament, în tehnica mixtă a peniței şi cretei albe, însoțită uneori cu delicate<br />

intervenții ale acuarelei. Câteodată, desenele sale părăsesc orice referință la<br />

aspectele lumii vizibile, evoluând spre o lume imaginara. Atunci când creația<br />

artistului părea definitiv fixată în limitele figurativului, se produce o schimbare<br />

majoră, interesul lui îndreptând-se către expresivități abstracte, care au devenit o<br />

constantă a operei sale.<br />

19 mai 1914 (Iași) – 1993 (Roma)<br />

The painter and graphic artist was born in Iași. He lived his childhood and<br />

teenage life at Vicovu de Jos and at Rădăuți. From 1932 to 1938, he studied at the<br />

Fine Arts Academy in Bucharest. While he was still a student, he exhibited two of<br />

his paintings, The Small Slum House and The Blind Child, at the Official Drawing<br />

and Engraving Salon organized at that time by the Ministry of Culture and Art.<br />

The selection committee included Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Francisc Șirato,<br />

and <strong>Mari</strong>us Bunescu. In 1939, he won the Rome Prize, which allowed him to<br />

continue his studies in Italy. In 1940, he participated in the Official Autumn Salon<br />

in Bucharest with seven paintings. As an artist, he only gained full appreciation<br />

in mature age and while in Italy, where he staged a series of exhibitions and was<br />

awarded many prizes: The Messina Award, The SAROM Award (Venice), The City<br />

of Florence Medal. He had many personal exhibitions in Italy, the Netherlands,<br />

Mexico, United States, and Switzerland. As a portrait artist, Eugen Drăguțescu<br />

could easily render significant gestures, the emotion in movement, the fascinated<br />

and fascinating expression of his characters. The portrait of archaeologist<br />

Lambrino, those of conductors Constantin Silvestri and George Georgescu, pianist<br />

Carlo Zecchi, painter Georgio de Chirico are small-sized drawings or graphic<br />

series. They have an elegant and refined touch and combine ink pen and white<br />

chalk techniques, sometimes enriched with delicate insertions of watercolours.<br />

Sometimes, his drawings have no reference to the visible reality; they are creating<br />

an imaginary world. Whenever the artist’s work seems confined within the limits<br />

of figurative art, a sudden change occurs; the artist’s interest swiftly moves towards<br />

abstract expressions – frequent elements in his works.<br />

May 19, 1914 (Iași) – 1993 (Rome)


"Prima mea întalnire cu Brâncuși... Usa se deschide încet si un bătrânel<br />

îmbrăcat in alb, cu barbă albă, ne fixează sever cu ochi vii și pătrunzãtori.<br />

O adevărată apariţie biblică. După o clipă de ezitare, ne surâde:Entrez,<br />

messieurs!<br />

...Un imens atelier, și el văruit, în care Coloana fără sfârșit se repetă în<br />

diferite mărimi în lemn și gips: era prima imagine ce ni se prezenta în faţa<br />

ochilor. Încet, încet, se desprind din mulţimea lucrărilor, Pasărea, Pasărea<br />

Mãiastră, repetate de trei-patru ori în diferite mărimi și materiale...<br />

Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse bine si căruia-i<br />

fusese un drag prieten. La un moment dat, Brâncusi ne-a pus într-o grea<br />

confuzie. Ne vorbea de o invazie de muște care ameninţa umanitatea. Dar<br />

noi n-am înţeles despre ce fel de muște vorbea și nici când această invazie<br />

va avea loc..."<br />

Eugen Drăguțescu<br />

Revista Scriitorilor Români, Anul I, Nr. 1, Munchen 1962<br />

"The first time I met Brâncuși... The door opened slowly and a whitebeared<br />

short man dressed in white appeared from behind. He looked at us<br />

severely with vivid and penetrating eyes. He was like a Biblical vision.<br />

After a short moment of hesitation, he smiled and invited us in: Entrez,<br />

messieurs!<br />

We entered an enormous atelier, painted in white as well. It was full of<br />

different sizes of the Endless Column, some made of wood, others of<br />

plaster. It was the first thing we laid our eyes on. Then, we slowly began<br />

to recognize three or four Măiastra sculptures made in different sizes and<br />

materials. The master started telling us about Modigliani, whom he was<br />

close friends with and thus knew very well. At one point, Brâncuși lost us<br />

to confusion. He started talking about a fly invasion that would endanger<br />

the humankind. We did not understand what kind of flies he was talking<br />

about, or when it would happen..."<br />

Eugen Drăguțescu<br />

The Romanian Writers’ Magazine, Year I, 1st Issue, Munchen 1962


CONSTANTIN SILVESTRI DIRIJEAZĂ<br />

PREMIERA ROMÂNEASCĂ A OPEREI<br />

OEDIP DE GEORGE ENESCU, LA OPERA<br />

ROMÂNĂ DIN BUCUREȘTI<br />

CONSTANTIN SILVESTRI<br />

CONDUCTED THE PREMIERE OF<br />

GEORGE ENESCU’S OEDIP AT THE<br />

ROMANIAN NATIONAL OPERA IN<br />

BUCHAREST<br />

Muzician iconoclast, dirijor, compozitor și pianist, a avut<br />

parte de o viaţă agitată, curmată prematur, cu trei luni înainte de<br />

împlinirea a 56 de ani. Își trăise ultimii opt ani în Anglia, ca dirijor<br />

de succes al apreciatei Bornemouth Symphony Orchestra, pe care<br />

are meritul de a o fi transformat dintr-un ansamblu de provincie<br />

într-unul cu reputaţie internaţională. A deţinut consecutiv<br />

posturile de dirijor permanent al orchestrelor Filarmonicii din<br />

Bucureşti, Radiodifuziunii Naţionale şi Operei Române. Între<br />

1959 şi 1961, Silvestri a trăit la Paris, unde a primit prestigioase<br />

trofee, printre care premiul I al Academiei Charles Cross, pentru<br />

discul cu Simfonia Din Lumea Nouă, de Antonin Dvorak, şi Grand<br />

Prix du Disque, pentru Dixtuorul de suflători, de George Enescu.<br />

În atmosfera dezgheţului provocat de raportul lui Hruşciov la<br />

congresul PCUS din anul precedent, Constantin Silvestri reuşeşte<br />

să debuteze ca dirijor al London Symphony Orchestra în ianuarie<br />

1957. Numai până la emigrarea sa dincolo de Cortina de Fier,<br />

la finele deceniului 1950, el realizase deja peste 24 de discuri în<br />

diverse ţări est-europe, precum şi cu Filarmonica din Viena.<br />

Genial, vanitos, frământat de îndoieli, cu o putere de muncă<br />

ieşită din comun, nedreptăţit de cei care nu-i recunoşteau sau nu<br />

voiau să-i recunoască talentul, revoltat de dictatele ideologice de<br />

inspiraţie sovietică impuse creatorilor români, nehotărât dacă să<br />

rupă toate punţile cu ţara, dar temător că altfel nu va putea circula<br />

liber în occident, profund dezamăgit de cei care reprezentau<br />

România în străinătate, inabil în a-şi valorifica pe deplin<br />

potenţialul financiar odată ajuns în străinătate. Şi, în cele din urmă,<br />

un Silvestri răpus de efort şi boală şi jefuit în propria ţară.<br />

31 mai 1913 (București) - 23 februarie 1969 (Londra)<br />

The iconoclastic musician, conductor, composer and pianist<br />

led a troubled life that ended suddenly, just three months before<br />

his 56th anniversary. He spent his last eight years in England,<br />

where he conducted the highly acclaimed Bornemouth Symphony<br />

Orchestra. He was credited for having turned the provincial<br />

ensemble into a world-renonwned orchestra. He was a permanent<br />

conductor of the Bucharest Philharmonic, the National Radio<br />

Orchestra of Romania and the Romanian National Opera. From<br />

1959 to 1961, Silvestri lived in Paris, where he was awarded<br />

numerous recognitions such as the First Prize of the Charles<br />

Cross Academy for his interpretation of Antonín Dvořák’s<br />

New World Symphony, and the Grand Prix du Disque for the<br />

rendition of George Enescu’s Decet for Winds. In the new political<br />

context created by Khrushchev’s intervention at the Congress of<br />

the Communist Party of the Soviet Union in 1956, Constantin<br />

Silvestri was able to make his debut as a conductor of the London<br />

Philharmonic Orchestra in January 1957. By late 50’s, when he<br />

emmigrated far away from the Iron Curtain, he had already<br />

recorded 25 discs with orchestras from various Eastern European<br />

countries, but also with the Vienna Philharmonic. He was a genius<br />

who had a lot of vanities and doubts. Unusually hardworking, he<br />

felt wronged by the people that could not or would not acknowlege<br />

his talent. He retaliated against the Soviet ideology imposed on<br />

Romanian artists. He was tormented by the decision whether<br />

to cut ties with his country or not. He was frightened by the<br />

thought that he would not be allowed to travel in the West. He felt<br />

completely disappointed by the Romanian representatives abroad.<br />

And once he settled abroad, he was incapable of fully exploiting his<br />

financial potential. In the end, Silvestri felt victim to his hard effort<br />

and ill health.<br />

May 31, 1913 (Bucharest) – February 23, 1969 (London)


“Avea o mare răbdare şi lucra o piesă în cele mai mici detalii.<br />

Pentru noi era ca o ucenicie: trebuia să ascultăm ce se întîmplă<br />

în celelalte părţi ale orchestrei, chiar atunci cînd nu cîntam,<br />

pentru a ne obişnui cu ceea ce vroia... Aveam în general şase<br />

ore de repetiţii, plus trei în ziua concertului. Silvestri vroia dublul<br />

şi cred că ne-am pus de acord cu 12 ore de repetiţii.. Îmi<br />

amintesc ochii minunaţi - un fulger ce comunica, şi nu o rază<br />

mortală; aşa că ştiam întotdeauna ceea ce vroia de la noi...”<br />

Amintiri consemnate pe discurile BBC<br />

“He was extremely patient and worked on every piece to the<br />

last detail. For us, it was serving an apprenticeship: even when<br />

we were not playing, we had to listen to the other members of the<br />

orchestra, so that we could get used to what he wanted… Usually,<br />

we rehearsed for six hours, plus three more hours on the concert<br />

day. Silvestri wanted to double the hours, so we agreed to twelve<br />

hours of rehearsal every day… I remember his wonderful eyes<br />

– they were like lightning sending us messages, not deadly rays.<br />

So, we knew at all times what he expected from us…”<br />

BBC recordings


VINTILĂ HORIA A PRIMIT PREMIUL<br />

GONCOURT PENTRU ROMANUL<br />

DUMNEZEU S-A NASCUT IN EXIL<br />

VINTILĂ HORIA IS AWARDED<br />

PRIX GONCOURT FOR<br />

GOD WAS BORN IN EXILE<br />

Fost elev al Colegiului Sf. Sava, Vintilă Horia a absolvit strălucit, deşi le<br />

urmase concomitent, Facultăţile de Drept, de Litere şi de Filozofie ale Universităţii<br />

din Bucureşti. Câţiva ani a activat în presă unde, cu articolele sale laice, de nuanţă<br />

paşoptistă, va cădea în dizgraţia legionarilor, adepţi ai unui puritanism ortodox.<br />

Acest aspect, apreciat de Regele Carol II, a determinat trimiterea sa ca ataşat de<br />

presă la Legaţia Română din Roma. Dat afară de guvernul legionar instaurat<br />

în 1940, revine în diplomație la Viena, la căderea acestuia. După 23 august<br />

1944 e internat cu soția într-un lagăr nazist. Eliberat, va pleca în Italia. In țară,<br />

“Tribunalul Poporului”, o făcătură juridică stalinistă, îi înscenează un proces, și îl<br />

condamnă, în contumacie, la moarte. Era învinuit că ar fi fost legionar! Alungat<br />

de străini din ţara lui, nu-i mai rămânea decât exilul. A locuit la Buenos Aires,<br />

unde a fost profesor de Literatura Româna la Facultatea de Litere, până în 1953.<br />

A călătorit şi a scris mult, în cele din urmă stabilindu-se în Spania unde a fost<br />

profesor universitar la Catedra de literatură comparată. Aici fondează colecția<br />

Punto Omega și deține funcția de director al revistei Futuro Presente. Din opera<br />

lui: Le chevalier de la resignation, Les impossibles, Une femme pour L’apocalips, Le<br />

journal d’un campasieu du Danube, Espania y otras mundos. În Franţa a publicat<br />

romanul Dumnezeu a murit în exil, obţinând în anul 1960 Premiul Goncourt,<br />

premiu imediat contestat de comunistul André Würmser tot pe motivul că autorul<br />

ar fi fost legionar... Demn, scriitorul refuză premiul. Goncourt consemnează la<br />

anul 1960 – Premiu acordat și nedecernat. Bătălia pentru reabilitarea acestui mare<br />

scriitor român continuă.<br />

18 decembrie 1915 (Segarcea) – 4 aprilie 1992 (Collado Villalba)<br />

After finishing St. Sava High-School, Vintilă Horia simultaneously attended<br />

three faculties at the University of Bucharest from which he graduated with<br />

honours: Law School, Letters, and Philosophy. For a couple of years, he practised<br />

journalism, but his secular articles, sometimes filled with references to the 1848<br />

Revolution, attracted the antipathy of the Legionnaire movement (far-right<br />

movement in Romania), which advocated an Orthodox Puritanism. King Carol<br />

appreciated his writings and delegated him as a press attaché of the Romanian<br />

Mission in Rome. In 1944, when the Legionnaire government took power, he<br />

was removed from his position. As soon as the government fell, he continued<br />

his diplomatic work in Vienna. After August 23, 1944, Vintilă and his wife were<br />

sent to a Nazi camp. Upon their release, they left for Italy. Back in Romania, the<br />

People’s Tribunal, a Stalinist legal scam, staged a trial against him in absentia and<br />

he received death penalty. He was charged for being a Legionnaire. Banished<br />

from his own country, Vintilă was forced to live in exile. He lived in Buenos Aires<br />

and taught Romanian literature at the Faculty of Letters until 1953. He travelled<br />

and wrote a lot, and eventually settled in Spain, where he worked as a professor<br />

of comparative literature. In Spain, he founded the Punto Omega Collection and<br />

managed Futuro Presente magazine. He authored Le chevalier de la resignation,<br />

Les impossibles, A Woman for Apocalypse, Le journal d’un campasieu du<br />

Danube, Espania y otras mundos. In France, he published God Was Born in Exile,<br />

for which he was awarded the Prix Goncourt in 1960. André Würmser contested<br />

the prize claiming that the author was a member of the Legionnaire movement.<br />

Vintilă refused the prize with dignity. In 1960, Goncourt stated that the prize was<br />

awarded, yet not accepted by the recipient. The fight for the rehabilitation of this<br />

outstanding Romanian writer continues to this day.<br />

December 18, 1915 (Segarcea) – April 4, 1992 (Collado Villalba)


"Ceea ce constituie originalitatea acestui roman e mai puţin<br />

faptul de a fi memoriile apocrife ale poetului Ovidiu exilat<br />

la Tomis de Augustus, cât de a prezenta într-un ton absolut<br />

nou imaginea omului în exil… Confesiunea lui Ovidiu atinge<br />

protestarea dureroasă pe care mii de exilaţi, victime ale<br />

imperiului şi ale noţiunii de imperiu, fac să se cutremure<br />

pământul de când există oameni. Această împăcare în tristeţe,<br />

pe care o regăsim până şi în limba scriitorului român, e<br />

împăcata certitudine a unei fiinţe transformată în suferinţă,<br />

a unui reînviat care nu uită că durerea lui e trăită de mii de<br />

suferinzi."<br />

La Revue Nouvelle, Bruxelles<br />

“The originality of this novel lies not so much in the<br />

apocryphal memories of poet Ovid who was exiled at Tomis<br />

by Emperor Augustus, but in the entirely new portrayal of the<br />

exiled… Ovid’s confession translates as the painful turmoil<br />

of thousands of exiled, victims of both the empire and its<br />

concept, which shook the ground ever since man existed.<br />

This sad reconciliation, also present in the language of the<br />

Romanian writer, is the reconciled certainty of a human being<br />

transformed by suffering, that of a resurrected man who never<br />

forgets that his pain is experienced by thousands of other<br />

suffering men.”<br />

La Revue Nouvelle, Brussels


MONICA LOVINESCU ARE PRIMA<br />

EMISIUNE LA EUROPA LIBERĂ<br />

MONICA LOVINESCU GOES ON AIR<br />

ON HER FIRST RADIO SHOW AT<br />

EUROPA LIBERĂ (FREE EUROPE)<br />

Cine uită nu merită. Milioane de români, în secret, ascultau în<br />

surdină postul de radio Europa Liberă. Era ca şi cum undele emiteau<br />

un soi de oxigen într-o poluare politică de ipocrizie şi lozinci,<br />

compensând traiul prost cu adevărul ideilor. Vocea inegalabilă<br />

a Monicăi Lovinescu a dăruit cu tenacitate şi talent o altă faţă a<br />

lumii. Din 1962 şi până la revoluţia din decembrie 1989 a reuşit să<br />

ne prezinte o altă actualitate românească - cea reală. A făcut parte<br />

din acea categorie rară de oameni pentru care compromisul nu<br />

există, fiind coşmarul securităţii din România comunistă. Fiica<br />

scriitorului Eugen Lovinescu, licenţiată în Litere şi asistenţă a<br />

scriitorului Camil Petrescu, a făcut parte dintr-o familie de scriitori;<br />

crescută în cultul cuvintelor, în verticalitatea ideilor; jurnalist, critic<br />

literar, scriitoare, avea să plătească foarte scump pentru toate aceste<br />

calităţi cu moartea mamei în închisoarea Jilava, cu atentatul asupra<br />

propriei vieţi, comandat de securitate în domiciliul de la Paris.<br />

Alături de Virgil Ierunca, partener de-o viaţă, a reuşit din Franţa să<br />

readucă în România simţul normalului, scoaterea din acea adâncă<br />

amnezie a personalităţilor româneşti indezirabile, imparţialitatea<br />

cu care a luptat pentru valorile reale din literatură. Numeroasele<br />

disctinctii care au recompensat-o după 1989 nu i-au alterat această<br />

imparţialitate; a continuat să-şi exprime ideile cu aceeaşi obiectivitate<br />

într-o lupta continuă devoratoare de împlinire personală şi ne-a<br />

lăsat multe moşteniri: cărţi, jurnale, numeroase traduceri în limba<br />

franceză a textelor scriitorilor români, apartamentul din Paris<br />

(pentru scriitorii tineri), casa “Lovinescu”, mărturia prieteniei cu<br />

Paul Goma, Gabriel Liiceanu, Eugen Ionescu etc şi ne-a mai lăsat fără<br />

putinţă de tăgadă MEMORIA DEMNITĂŢIi.<br />

19 noiembrie 1923 (București) – 20 aprilie 2008 (Paris)<br />

Those who forget are undeserving. Millions of Romanians were<br />

secretly listening to Europa Liberă at a lower volume. It was if it<br />

broadcasted oxygen through the political pollution full of hypocrisy<br />

and slogans, compensating the harsh living with truthful ideas.<br />

With her unparalleled voice, talented Monica Lovinescu tenaciously<br />

revealed a new view on the world. From 1962 until the December<br />

1989 Romanian Revolution, she depicted a different Romanian<br />

reality – the real one. She was one of those rare people for whom<br />

compromise does not exist – the nightmare of the secret police in<br />

the Communist Romania. Monica Lovinescu came from a family<br />

of writers; she was the daughter of writer Eugen Lovinescu, had<br />

a degree in Philology and worked as the assistant of writer Camil<br />

Petrescu. From an early age, she was brought up to treasure words<br />

and integrity. She was a journalist, a literary critic, and a writer who<br />

paid a hard price for her character: her mother died in the Jilava<br />

communist prison and the secret police attempted to assassinate<br />

her in her Paris apartment. Although in France, together with her<br />

lifetime partner Virgil Ierunca, she managed to recreate a state<br />

of normality for the Romanian people; she brought back to the<br />

surface of memory the Romanian personalities blacklisted by the<br />

communists, leading an impartial fight in support of the real values<br />

of literature. The numerous recognitions she was awarded after the<br />

1989 Revolution did not alter her impartiality. She continued to<br />

express her ideas with the same objectiveness. In her never-ending<br />

fierce fight for personal accomplishment, she left us a precious<br />

legacy: novels, journals, numerous French translations of Romanian<br />

writings, her apartment in Paris (for young writers), Lovinescu<br />

House, and the proof of her friendship with Paul Goma, Gabriel<br />

Liiceanu, and Eugen Ionescu. She also left us an undeniable heritage<br />

– THE MEMORY OF DIGNITY.<br />

November 19, 1923 (Bucharest) – April 20, 2008 (Paris)


“...Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră<br />

interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat.<br />

Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi<br />

verdict. [...]


EUGEN COŞERIU A FOST NUMIT<br />

PROFESOR LA UNIVERSITATEA<br />

DIN TUBINGEN<br />

EUGEN COŞERIU IS APPOINTED<br />

PROFESSOR AT THE UNIVERSITY<br />

OF TÜBINGEN.<br />

După absolvirea liceului din Bălţi, din anul 1939, a<br />

urmat cursurile universităţilor din Iaşi, Roma şi Milano.<br />

Cum Basarabia natală şi restul României căzuseră în<br />

mâinile ruşilor sub forma comunismului, după absolvirea<br />

Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Milano s-a<br />

decis să rămână în zona liberă a Lumii. Încă din 1951<br />

va fi profesor la Universitatea din Montevideo. Lucrările<br />

în domeniul lingvisticii îl vor face cunoscut până în<br />

Germania, unde va profesa la Bonn, iar Universitatea<br />

din Tübingen i-a oferit o catedră din anul 1963 până la<br />

moarte. S-a vorbit de “o iradiere universală” a cursurilor<br />

sale, aria de cercetare fiind vastă: istoria limbilor,<br />

lexicologie, etnolingvistică, dialectologie, teoria şi filozofia<br />

limbii. Cunoştea 30 de limbi, inclusiv pe cele clasice.<br />

Pentru cei mai de seamă specialişti în domeniu de pe toate<br />

meridianele “lingvistul numărul 1” căpătase dimensiuni<br />

colosale, aproape astronomice, fiind gratulat cu sintagma<br />

“Gigantul de la Tübingen”. Autor a peste 50 de volume,<br />

toate de prim rang în domeniul ştiinţei lingvisticii, Doctor<br />

Honoris Causa al aproape 50 de Universităţi şi membru<br />

de onoare al tuturor Societăţilor Lingvistice de anvergură,<br />

Eugen Coşeriu a făcut parte din categoria celor care se<br />

nasc unul pe secol, un geniu printre genii. În anul 1991<br />

Academia Română l-a ales, cum era, de altfel, normal,<br />

membru de onoare. A murit învățând limba tasmaniană.<br />

27 iulie 1921 (Mihăileni) – 7 septembrie 2002 (Tübingen)<br />

After finishing high school in Bălți in 1939, he did<br />

his academic studies in Iași, Rome, and Milan. As his<br />

native Basarabia and the rest of Romania had been taken<br />

over by the Communists, and implicitly by the Russians,<br />

after graduating from the Faculty of Philosophy at the<br />

University of Milan, Coșeriu decided to remain in the free<br />

world. In 1951, he was already a professor at Universidad<br />

de Montevideo. His writings on linguistics gained<br />

worldwide appreciation. He taught in Bohn and, in 1963,<br />

the University of Tübingen offered him a teaching position<br />

that he held until his death. His classes were described as<br />

having “universal reverberations.” His area of research was<br />

impressively wide: the history of languages, lexicology,<br />

ethnolinguistics, dialectology, the theory and philosophy<br />

of language. He could speak thirty languages, including<br />

classical languages. For the most respectable specialists<br />

in his field, “The No.1 Linguist” had reached a colossal,<br />

almost astronomical level, as they often referred to him as<br />

“The Tübingen Giant.” He authored more than fifty books<br />

on linguistics and all of them were highly acclaimed.<br />

Awarded Doctor Honoris Causa of nearly fifty universities<br />

and elected honorary member of all high-profile<br />

Linguistics Societies, Eugen Coșeriu was one of those<br />

people that are born once in a century – a genius among<br />

geniuses. In 1991, as it was only natural, the Romanian<br />

Academy elected him honorary member. Just before he<br />

died, he was studying the Tasmanian languages.<br />

July 27, 1921 (Mihăileni) – September 7, 2002 (Tübingen)


“A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită<br />

de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o<br />

greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric<br />

şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e<br />

o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act<br />

de genocid etnico-cultural.”<br />

Eugen Coşeriu<br />

“Advocating the Moldavian language as being independent<br />

from the Romanian language, from the point of linguistics, is<br />

either an innocent mistake, or a scientific fraud. Historically and<br />

practically speaking, it is an absurdity, a fantasy. From a political<br />

perspective, it translates as the annihilation of a nation’s cultural<br />

and ethnic identity. In other words, we are talking about an ethnic<br />

and cultural genocide.”<br />

Eugen Coşeriu


PREGĂTEȘTE ÎNTÂLNIREA ISTORICĂ<br />

DE LA IERUSALIM ÎNTRE PAPA PAUL AL<br />

VI-LEA ȘI PATRIARHUL ATHENAGORAS I<br />

ORGANIZES THE HISTORICAL<br />

JERUSALEM MEETING BETWEEN POPE<br />

PAUL VI AND ECUMENICAL PATRIARCH<br />

ANTHENAGORAS I<br />

Intre anii 1943-1948 este student al Facultății de Litere și Filozofie din<br />

București, fiind și asistentul lui Anton Dumitriu, la Catedra de Logică și Istoria<br />

Filozofiei, în ultimii doi ani. Profesorul îl va introduce în atmosfera Rugului<br />

Aprins de la Mânăstirea Antim. În 1949 se înscrie la Teologie, absolvită în 1956.<br />

Câștigă aprecierea Patriarhului Justinian, care îl recomandă pentru o bursă în<br />

India, și îl susține în obținerea pașaportului împotriva refuzului Securității.<br />

Va sta cinci luni la Geneva, la Institutul Ecumenic. Aici scrie Simple reflecții<br />

despre comunism, un text foarte acuzator la adresa ideologiei comuniste, publicat<br />

postum. Pleacă la Muntele Athos și de aici la Benares, unde va lucra pentru<br />

doctorat până în 1959. Se întoarce la Paris, unde în 1960 își va obține cetățenia<br />

franceză. Patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului îl trimite<br />

ca reprezentant personal al său la Conciliul Vatican II, sub noul papă Paul al<br />

VI-lea , între 1963 și 1965. Devine arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice de<br />

Constantinopol și face posibilă întâlnirea istorică de la Ierusalim. Între 1968<br />

și 1989 va fi profesor la Universitatea din Beirut și arhimandrit la o mănăstire<br />

ortodoxă din Liban, la Deir-El-Harf. Este membru fondator al Academiei<br />

Internaționale de Ştiinţe Religioase din Bruxelles. După căderea regimului<br />

comunist se întoarce în România în 1991, și se va stabili definitiv aici după 1995.<br />

Colaborează cu Andrei Pleșu la Colegiul Noua Europa. Editura Humanitas îi<br />

publică seria Operelor complete.<br />

1 decembrie 1925 (Gheorgheni, județul Ciuc interbelic) - 19 august 2000 (București)<br />

From 1943 to 1948, Scrima studied at the Faculty of Letters and Philosophy<br />

in Bucharest. For two years, between 1946 and 1948, he was the assistant<br />

of Anton Dumitriu at the Department of Logic and History of Philosophy.<br />

His professor introduced him to the Burning Bush movement at the Antim<br />

Monastery. In 1949, he enrolled at the Faculty of Theology and graduated<br />

in 1956. In appreciation for his results, Patriarch Justinian recommended<br />

him for a scholarship to India and supported him in obtaining a passport in<br />

spite of the refusal of the Secret Police. For five months, Scrima studied at the<br />

Ecumenical Institute in Geneva. That was where he wrote Simple Reflections on<br />

Communism – a book posthumously published, in which he fervently criticised<br />

the Communist ideology. He visited Mount Athos and from there he left to<br />

Benares, where he worked on his PhD until 1959. He returned to Paris and in<br />

1960 he obtained French citizenship. From 1963 to 1965, he was the personal<br />

representative of Ecumenical Patriarch Athenagoras I of Constantinople at<br />

the Second Vatican Council under the new Pope Paul VI. He was appointed<br />

Archimandrite of the Ecumenical Patriarchate of Constantinople; while holding<br />

this position, he arranged the historical Jerusalem meeting. From 1968 to 1969,<br />

he held lectures at the University of Beirut. He was also the archimandrite of an<br />

Orthodox monastery at Deir-El-Harf, in Lebanon. He was a founding member<br />

of the International Academy of Religious Sciences in Brussels. His first visit<br />

to Romania after the fall of Communism was in 1991. In 1995, he returned to<br />

Romania for good. He collaborated with Andrei Pleșu at the New Europe College.<br />

His complete works were published by Humanitas Publishing House.<br />

December 1, 1925 (Gheorgheni, Ciuc County in the interwar period) – August<br />

19, 2000 (Bucharest)


"S-ar putea spune că, într-o încercare supremă şi monstruoasă,<br />

comunismul ia asupra lui şi concentrează în el toate păcatele<br />

lumii, însă nu pentru a o mântui, ci pentru a o duce la pierzanie.<br />

Dar astfel, el oferă conștiinţei creștine oglinda întunecată a<br />

propriei ei imagini, locul în care aceasta își poate contempla<br />

căderea."<br />

"Am eu dreptul, așa de ușuratic, sa îl definesc, să îl ţin in<br />

sărmanele mele conturi, să îl posed pe Hristos pana la a<br />

proiecta în El lucruri decurgând din mărunţimea unei vieţi pe<br />

care El a venit s-o ridice, să o deschidă, nu să o închidă?<br />

Daca pornești de la creștinism ca religie a excluziunii, daca<br />

faci din «superioritate» un pretext pentru excluziune, mă tem ca<br />

nu ești în Duhul lui Hristos. Ori El spune: «Sunt acolo unde<br />

voi nu m-aţi căutat»".<br />

Andrei Scrima<br />

"One could say that, in a supreme and monstrous experiment,<br />

Communism takes over and contains all the sins of the world,<br />

but not so as to save the world, but to drag it into perdition.<br />

Communism thus forces the Christian conscience to gaze at its<br />

own image reflected by a dark mirror. Communism provides<br />

the Christian conscience with a place where it can contemplate<br />

its fall.<br />

Do I have this superficial right to define Christ, to keep Him<br />

in my poor accounts, to possess Him and project in Him petty<br />

things originating from a world which He came to rise and<br />

to open, yet not to close? If you see Christianity as a religion<br />

of exclusion, if you are using superiority as a pretext for<br />

exclusion, I’m afraid you do not live in Christ’s Spirit. For<br />

He says: «I am where you have not sought me.»”<br />

Andrei Scrima


APARE THE ENTROPY LAW AND<br />

THE ECONOMIC PROCESS (LEGEA<br />

ENTROPIEI ȘI PROCESUL ECONOMIC)<br />

THE ENTROPY LAW AND THE<br />

ECONOMIC PROCESS COMES OUT.<br />

Concilierea între domenii aparent ireconcilabile este se pare o<br />

vocație a românilor. Prințul Ghyka a aplicat legile fizicii la biologic,<br />

legându-le matematic de numărul de aur. Profesorul Nicolae Georgescu-<br />

Roegen este fondatorul teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un<br />

mod revoluționar și integrator de a vedea economia. La sfârșitul anilor<br />

60, economia și ecologia păreau a nu avea nici o tangență. Profesorul<br />

le-a adus împreună, într-un mod fundamentat matematic și fizic de<br />

mare eleganță. Revoluția industrială și progresul tehnic nu avea până<br />

atunci nici o legătură cu evoluționismul lumii vii și ecologia. Astăzi<br />

pare de la sine înțeles că cele două fenomene sunt strâns legate și în<br />

interdependență, dar numai după ce economistul român a venit cu o<br />

clarificare decisivă, având și conotații evidente de economie politică<br />

contemporană. Georgescu-Roegen a reliefat contradicția dintre<br />

principiul al doilea al termodinamicii și legea entropiei - adică între<br />

degradarea de neevitat a resurselor naturale, ca urmare a folosirii<br />

lor și creșterea materială nelimitată. A făcut studii de matematică la<br />

Universitatea București, a studiat statistică la Universitatea Sorbonne<br />

din Paris, apoi în Anglia. Fiind secretarul general al comisiei de mediere<br />

a armistițiului dintre România și țările vest-europene, membre ale<br />

Aliaților, în anul 1944 , contribuie decisiv la apropierea punctelor de<br />

vedere ale părților implicate. Era evident că pentru rolul pe care l-a<br />

jucat în aceste tratative și pentru activitatea sa diplomatică din timpul<br />

războiului și după acesta, urma să ajungă pe mâna comuniștilor români<br />

aserviți Moscovei. A emigrat în Statele Unite ale Americii împreună cu<br />

soția sa . Fusese profesor la Universitatea București, înainte de emigrare.<br />

După, a predat la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee, și,<br />

respectiv, la cele din Geneva și Strassbourg.<br />

4 februarie 1906 (Constanța) - 30 octombrie 1994 (Nashville)<br />

Romanians seem to have a vocation for reconciliation on apparently<br />

irreconcilable fields. Prince Ghyka applied the law of physics to biology,<br />

using the golden ratio as a mathematical link. Professor Nicolae<br />

Georgescu-Roegen founded the theory of bioeconomics introducing<br />

a revolutionary and comprehensive approach to economy. In the late<br />

60’s, economy and ecology apparently had anything in common. The<br />

professor elegantly connected them in a theory using principles of<br />

mathematics and physics. Until then, the industrial revolution and<br />

technical progress had nothing to do with evolutionism and ecology.<br />

Today, they are unanimously seen as two interdependent phenomena<br />

that are closely tied, and that is the merit of the Romanian economist<br />

who elucidated them, shedding light on the evident implications in<br />

contemporary political economy. Georgescu-Roegen emphasized the<br />

contradiction between the second principle of thermodynamics and<br />

the entropy law – that is between the inevitable degradation of natural<br />

resources due to usage and the unlimited asset growth. Georgescu-<br />

Roegen studied mathematics at the University of Bucharest and statistics<br />

at the Sorbonne. He continued his academic education in England.<br />

In 1944, he was the general secretary of the Armistice Commission<br />

that negotiated Romania’s peace conditions with the members of the<br />

Allies, and played significant role in the process of reconciliation.<br />

Obviously, due to his contribution to these negotiations as well as to his<br />

diplomatic activities during the war, after 1948 he would have endured<br />

the vengeance of the Romanian communists affiliated to Moscow. Before<br />

immigrating to the United States with his wife, he was a professor at<br />

the University of Bucharest. In the United States, he held lectures at the<br />

Vanderbilt University in Nashville, Tennessee as well as at universities in<br />

Geneva and Strasbourg.<br />

February 4, 1906 (Constanța) – October 30, 1994 (Nashville)


"Fizica însăşi ne învaţă astăzi că<br />

nu trebuie să ţinem cu orice preţ<br />

să înghesuim realitatea într-un<br />

cadru necontradictoriu. După<br />

cum principiul complementarităţii<br />

formulat de Niels Bohr ne învaţă<br />

că trebuie să acceptăm faptul<br />

că electronul se comportă atât<br />

ca o undă, cât şi ca o particulă<br />

– noţiuni ireductibile între ele -,<br />

tot aşa trebuie să ne împăcăm<br />

acum cu existenţa fenomenelor<br />

termodinamice alături de cele<br />

mecanice, chiar dacă ele sunt<br />

opuse."<br />

Nicholas Georgescu-Roegen<br />

Physics in itself teaches us<br />

that we mustn’t insist on making<br />

reality fit into a context with<br />

no contradictions. Just as<br />

Niels Bohr’s principle of<br />

complementarity teaches us that<br />

we must accept the fact that the<br />

electron behaves both as a wave<br />

and as a particle – two irreducible<br />

options. In the same way, we need<br />

to accept that thermodynamic and<br />

mechanical phenomena coexist,<br />

even though they are completely<br />

different.<br />

Nicholas Georgescu-Roegen


E. G. ROBINSON PRIMEȘTE<br />

POST-MORTEM OSCARUL PENTRU<br />

ÎNTREAGA CARIERĂ<br />

E.G. ROBINSON POSTHUMOUSLY WINS<br />

HONORARY OSCAR FOR LIFETIME<br />

ACHIEVEMENT.<br />

Singurul român al cărui nume se regăsește în palmaresul celor 87 de ediții<br />

de până acum ale Premiilor Oscar este Edward G. Robinson, unul dintre cei<br />

mai importanți actori ai lumii, cariera sa întinzându-se pe parcursul a 50 de<br />

ani, în care a apărut în peste 101 filme. Robinson s-a născut în București, la 12<br />

decembrie 1893, cu numele de Emanuel Goldenberg. A emigrat în SUA, alături<br />

de părinții lui, la vârsta de numai 10 ani, pentru ca la 22 de ani să joace deja în<br />

piese de teatru, pe Broadway. Absolvent al American Academy of Dramatic Arts,<br />

are un considerabil succes, interpretând roluri de gangsteri, iar figura lui devine<br />

emblematică pentru imaginea de “băiat dur” a mafiotului american al anilor<br />

’30-’40. Kid Galahad și Key Largo sunt doar două dintre filmele ce i-au adus<br />

celebritatea, în multe dintre pelicule avându-l ca partener pe Humphrey Bogart.<br />

În deceniile următoare realizează roluri notabile în producții precum Cele 10<br />

porunci și The Cincinatti Kid. În contrast vizibil cu multe dintre personajele sale<br />

de pe ecran, Robinson a fost un om sensibil, indrăgostit de artă și de cultură,<br />

care a vorbit șapte limbi. A fost un pasionat colecționar de artă, în cele din<br />

urmă a adunat destule tablouri pentru ca în parteneriat cu Vincent Price să<br />

deschidă o galerie. Mai mult decât atât, Robinson ar fi trebuit să interpreteze<br />

partitura principală în celebrul film Nașul, regizorul inițial, Peter Bogdanovich,<br />

distribuindu-l în rolul lui Vito Corleone. Aducerea lui Francis Ford Copolla ca<br />

regizor a făcut ca acesta să-și impună propria preferință, rolul revenindu-i lui<br />

Marlon Brando.<br />

Robinson is the only Romanian ever awarded in the 87 editions of the Oscars.<br />

With a career over fifty years and performances in more than one hundred<br />

movies, he was one of the most important actors of the world. Robinson was born<br />

in Bucharest on December 12, 1893. His real name was Emanuel Goldenberg.<br />

At only ten years of age, he emigrated to the United Stated with his parents.<br />

At twenty-two, he was already playing on Broadway. He graduated from the<br />

American Academy of Dramatic Arts and had a huge success in gangster roles.<br />

Everybody remembers him as “the bad guy”, the American gangster of the 30’s<br />

and 40’s. Kid Galahad and Key Largo are only two of the movies that made him<br />

famous. He often played with Humphrey Bogart. In the years that followed, he<br />

gave wonderful performances in movies such as The Ten Commandments and<br />

The Cincinnati Kid. Unlike many of his characters, Robinson was a sensitive<br />

man drawn to art and culture. He could speak seven foreign languages. He was a<br />

passionate art collector; he partnered with Vincent Price and, using his impressive<br />

collection of paintings, he opened an art gallery. What’s more, Robinson was<br />

supposed to play Vito Corleone in The Godfather as Peter Bogdanovich, the initial<br />

director, gave him the part. Eventually, the new director, Francis Ford Copolla,<br />

preferred Marlon Brando over him.<br />

December 12, 1893 (Bucharest) – January 25, 1973 (Hollywood, California)<br />

12 decembrie 1893 (București) - 25 ianuarie 1973 (Hollywood, California)


“Cum este să te simţi pregătit pentru cele mai<br />

importante roluri scrise vreodată? Este de-a<br />

dreptul frustrant. Eşti gata să înfrunţi toate<br />

provocările, dar acestea nu există.”<br />

Edward G. Robinson<br />

“What is it feel like to feel prepared for the<br />

most important roles ever written?It’s really<br />

frustrating. You’re ready to take up all the<br />

challenges, only there aren’t any.”<br />

Edward G. Robinson


GEORGE EMIL PALADE A PRIMIT<br />

PREMIUL NOBEL<br />

GEORGE EMIL PALADE WAS AWARDED<br />

THE NOBEL PRIZE<br />

Admiterea la Facultatea de Medicină din Bucureşti a însemnat o deschidere<br />

pentru spiritul scrutător al tânărului student spre universul microscopic. Un<br />

deceniu mai târziu, a obţinut doctoratul în medicină. Între 1942-1945 îşi va servi<br />

patria în Corpul Medical al Armatei Române, apoi, simţind că se instaurează<br />

un sistem şi un regim străin intereselor şi elitelor române, va emigra cu soţia în<br />

SUA. A fost imediat angajat la Universitatea Rockefeller din New York şi a fost<br />

invitat de Albert Claude să lucreze în acelaşi laborator aferent departamentului<br />

de patologie celulară. Beneficiând de puterea microscopului electronic, împreună<br />

cu Philip Siekewitz, a stabilit rolul fracţiunilor mitocondriale în producerea<br />

energiei. Savantul român a explicat mecanismul celular în producerea proteinelor.<br />

Recunoaşterea valorii cercetărilor sale va fi făcută devreme, în 1961, când a<br />

fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din SUA, şi în 1974, când, alături de<br />

profesorii Albert Claude și Christian Duve, i s-a decernat Premiul Nobel. În ţara<br />

natală, în 1975, a fost ales membru de onoare al Academiei RSR. În 12 martie<br />

1986 preşedintele Reagan i-a conferit Medalia Naţională pentru Ştiinţă, iar în<br />

1989 a fost ales şi membru de onoare al Academiei Româno-Americane de Arte<br />

şi Ştiinţe. Ultima decoraţie a primit-o în anul 2007 când i s-a decernat Ordinul<br />

Naţional Steaua României.<br />

19 noiembrie 1912 (Iaşi) – 8 octombrie 2008 (New York)<br />

Palade’s admission to the University of Medicine of Bucharest opened new<br />

doors for the sharp spirit of the young student, leading him even closer to the<br />

microscopic universe. A decade later, he got his PhD in medicine. From 1942 to<br />

1945, he did his military service in the Medical Corps of the Romanian Army.<br />

Anticipating the installation of a new regime that betrayed the national interest<br />

and the Romanian elite, he emmigrated with his wife to the United States. He was<br />

soon hired by the Rockefeller University in New York, and Albert Calude invited<br />

him to do research in the laboratory of the Department of Cellular Pathology.<br />

Thanks to Philip Siekewitz and the capabilities of digital microscopy, he was able<br />

to establish the role of mitochondrial fractions in the production of energy. The<br />

Romanian scientist explained the cellular mechanism within the production of<br />

proteins. The value of his research was acknowledged quite early: first, in 1961,<br />

when he was elected member of the American Academy of Sciences, then in 1975,<br />

when George Emil Palade, Albert Claude, and Christian Duve were awarded the<br />

Nobel Prize. In 1975, he was elected honorary member of the Academy of the<br />

Socialist Republic of Romania. On March 12, 1986, President Regan awarded<br />

him the National Medal of Science. In 1989, he became honorary member of the<br />

American Romanian Academy of Arts and Sciences. In 2007, he was awarded his<br />

last decoration – the National Order “Star of Romania.”<br />

November 19, 1912 (Iași) – October 8, 2008 (New York)


"Palade a fost pentru biologia celulară ceea ce Einstein<br />

a fost pentru fizică.“<br />

Günter Blobel, elev al savantului de la<br />

Rockefeller, el însuşi laureat cu Nobel<br />

“Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat<br />

în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii<br />

pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau<br />

şotiile camaradeşti.“<br />

Ion Juvara<br />

“Multidisciplinar, prima calitate... Perfecţionist. Asta<br />

e a doua calitate a lui Palade. În toată munca lui, a<br />

insistat asupra rigorii şi calităţii, nu doar în ceea ce-l<br />

privea pe el însuşi, ci şi pe colaboratorii săi. Pentru<br />

el, ştiinţa era, de asemenea, artă. Şi, nu în ultimul rând,<br />

Palade era şarmant. Era un gentleman de şcoală<br />

veche, cu o etichetă şi cu o carismă de excepţie. Radia<br />

autoritate, dar fără nicio urmă de aroganţă.“<br />

Christian de Duve<br />

“Palade was to cell biology what Einstein was to<br />

physics.”<br />

Günter Blobel, former student of the Rockefeller<br />

scientist, also a Nobel Prize winner<br />

“He was a handsome slender man, who showed dignity<br />

and balance in everything that he did. He had thick<br />

black hair and a penetrating gaze. He was very<br />

sociable, had a great sense of humour, and loved pulling<br />

innocent pranks.”<br />

Ion Juvara<br />

“Multidisciplinarity was Palade’s first quality;<br />

perfectionism, his second. Throughout his work, he was<br />

obsessed with rigour and quality, and he expected the<br />

same from his collaborators. For him, science was also<br />

an art. Last but not least, Palade was truly charming:<br />

an old school gentleman with an exceptional etiquette<br />

and charisma. He could impose authority without the<br />

slightest sign of arrogance.”<br />

Christian de Duve


IOAN PETRU CULIANU ÎNCEPE<br />

ACTIVITATEA DIDACTICĂ LA DIVINITY<br />

SCHOOL DIN CHICAGO<br />

JOHN PETER CULIANU BECOMES A<br />

PROFESSOR AT UNIVERSITY OF CHICAGO<br />

DIVINITY SCHOOL<br />

Şcoala generală şi liceul le-a urmat la Iaşi. Din 1967 va fi student al Facultăţii<br />

de Litere, Secţia Italiană, a Universităţii din Bucureşti. Teza de licenţă a avut titlul<br />

Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere. A fost îndrumat de Cicerone Poghirc să<br />

se specializeze în Italia. S-a Înscris în PCR pentru a obţine bursa necesară studiilor<br />

şi s-a îndreptat spre Perugia, unde a cerut azil politic. Între 1973-1976 a studiat<br />

istoria religiilor la Universitatea Catolica del Sacro Cuore din Milano, pe care a<br />

absolvit-o cu o teza despre Gnosticism. După o şedere în Olanda, unde, după<br />

ce a stat o vreme în lagărul de refugiaţi din Groningen, a predat la Universitatea<br />

din localitate, în 1986 s-a stabilit în SUA, acolo devenind professor la Divinity<br />

School din Chicago. Un an mai târziu îşi va susţine doctoratul la Sorbona.<br />

Atunci i-a atras atenţia lui Mircea Eliade, sub a cărui îndrumare s-a specializat în<br />

creştinism timpuriu, Gnosticism şi istoria Renaşterii. Deosebit de activ, va ţine<br />

conferinţe de specialitate şi va publica numeroase studii şi cărţi foarte apreciate<br />

de Eliade pentru erudiţia şi spiritul de pătrundere al autorului. Considerând<br />

revoluţia ce-l înlăturase pe Ceauşescu o lucrare pusă la cale de Moscova, a pledat<br />

pentru restaurarea Monarhiei, fapt ce se pare că i-a cauzat sfârşitul, nici până în<br />

prezent elucidat. Specializat în gnosticism, creștinism timpuriu, istoria și cultura<br />

Renașterii, este autorul a trei cărți publicate cu ajutorul lui Mircea Eliade la mari<br />

edituri din Franța și Italia, traduse apoi în engleză: Eros et magie à la Renaissance<br />

(1984), The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern<br />

Nihilism (1992) sau Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to<br />

Albert Einstein (1991).<br />

5 ianuarie 1950 (Iaşi) – 21 mai 1991 (Chicago)<br />

Culianu did his primary and secondary studies at Iaşi. In 1967, he was<br />

already studying Italian at the Faculty of Letters at the University of Bucharest.<br />

He wrote his diploma on Marsilio Ficino and Platonism in the Renaissance.<br />

Cicerone Poghirc recommended him to specialize in Italy. After enrolling in the<br />

Romanian Communist Party so that he could benefit from a scholarship, he left<br />

for Perugia, where he requested political asylum. From 1973 to 1976, he studied<br />

the history of religions at the Catholic University of the Sacred Heart of Milano<br />

and graduated with a thesis on Gnosticism. He then went to the Netherlands. At<br />

first, he stayed in the refugee camp in Groningen, and then worked as a professor<br />

at the university in town. In 1986, he settled in the United States and started his<br />

activity as a professor at the University of Chicago Divinity School. A year later,<br />

he held his PhD presentation at the Sorbonne. That was when he caught the<br />

attention of Mircea Eliade, who helped him specialize in Early Christianity and<br />

the history of the Renaissance. Culianu was extremely active – he held conferences<br />

and published numerous studies and books that were highly acclaimed by<br />

Eliade for their erudition and deep analysis. In his opinion, the revolution that<br />

ousted Ceauşescu had been the work of Moscow. Therefore, he advocated the<br />

reinstallation of Monarchy, which presumably caused his death – a mystery to<br />

this day. Specialized in Gnosticism, Early Christianity, history and culture of the<br />

Renaissance, Culianu authored three books that, with Mircea Eliade’s support,<br />

were published by big publishing houses in France and Italy, and then translated<br />

into English: Eros and Magic in the Renaissance (1984), Out of this World.<br />

Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (1991), and The Tree of<br />

Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (1992),<br />

January 5, 1950 (Iași) – May 21, 1991 (Chicago)


"Singurul univers de proporţii mondiale care duce direct<br />

la moarte prin pietrificare, prin îngheţare, este universul<br />

comunist. El nu este capabil a-și trancede în nici un<br />

fel condiţia de existenţă, care e falsificarea unor date<br />

de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul<br />

lumii... universul comunist e singurul care nu are viitor,<br />

fiindcă nu are viaţă. Efectul său este genocidul cultural.<br />

Cauza sa este păcatul împotriva Spiritului."<br />

Ioan Petru Culianu<br />

“The Communist universe is the only universe of global<br />

proportions that leads directly to death by petrification,<br />

by freezing. It is absolutely incapable of transcending<br />

existing conditions, meaning falsification of data. Of<br />

all the earthly universes... the Communist universe is the<br />

only one without a future, because it has no life. Cultural<br />

genocide is its effect. The sin against the Spirit is its<br />

cause.”<br />

Ioan Petru Culianu


LA 31 AUGUST, PRIN EDICT PAPAL,<br />

MONSENIORUL VLADIMIR GHIKA<br />

ESTE BEATIFICAT.<br />

ON AUGUST 31, POPE FRANCES APPROVES<br />

THE BEATIFICATION OF MONSIGNOR<br />

VLADIMIR GHIKA.<br />

Nepot al ultimului Domnitor al Moldovei Principele Grigore V. Ghica Vod[,<br />

născut în ziua de Crăciun a anului 1873, avea să reediteze atât cât îi este dat unui<br />

om, parcursul hristic, prin toate actele sale de credinţă şi iubire faţă de semeni<br />

şi prin cupa amară a morţii martirice. Personalitate plurivalentă, se instruieşte<br />

în ştiinţe politice, drept, medicină, botanică, arte, litere, filozofie, pentru că,<br />

ulterior să urmeze Facultatea de Filozofie-Teologie a Dominicanilor din Roma<br />

dedicându-se apostolatului laic în lume. Astfel oameni din Roma, Paris, Tokyo,<br />

Sidney, Buenos Aires beneficiază de harică sa prezenţă întru sănătatea trupului<br />

şi a spiritului, timp de peste patru decenii. Reuşeşte să înfiinţeze o nouă parohie<br />

“Sfânta Tereza” a muncitorilor din suburbia Parisului, şi întemeiază Opera Fraţilor<br />

şi Surorilor “Sf.Ioan” că Societate auxiliară de misiuni. Al doilea război mondial<br />

îl găseşte în România unde sfârşeşte că victimă a regimului comunist, întemniţat<br />

la Jilava, omorât prin tortură. Ziua morţii sale, 16 Mai, va fi ziua în care va fi<br />

sarabatorit de către Biserica Catolică . Autor al mai multor articole şi conferinţe,<br />

notează idei ce vor fi strânse în lucrarea “Gânduri pentru zilele ce vin” din care<br />

citez “ Sângele pătează întotdeauna. Numai sângele care răscumpăra nu pătează.<br />

Dimpotrivă.El spală. Spală chiar şi ceea ce e de neşters”. Beatificarea prin edict<br />

papal, reprezintă un act firesc, un omagiu postum întru credinţă.<br />

25 decembrie 1873, Istanbul (vechiul Constantinopol),<br />

Imperiul Otoman - 16 mai 1954, Jilava, București)<br />

The grandson of the last ruling Prince of Moldova, Grigore V. Ghica, was<br />

born on Christmas, in 1873. Through his acts of faith and his love of people as<br />

well as through the bitter cup of his martyrdom, his walk through life somewhat<br />

resembled Christ’s path. He was versatile and had solid knowledge of political<br />

sciences, law, medicine, botanic, art, philology and philosophy. After graduating<br />

from the Faculty of Philosophy and Theology of the Dominican College in Rome,<br />

he spent his life in a perpetual apostolate in the secular world. For more than forty<br />

years, he inspired people from Rome, Paris, Tokyo, Sydney, and Buenos Aires to<br />

lead a healthy life in both body and spirit. He founded Saint Theresa’s Parish for<br />

Paris’ slum workers. He also founded St. John Opera of Brothers and Sisters - an<br />

auxiliary missionary society. When World War II broke out, he was in Romania.<br />

The Communists imprisoned him at Jilava and tortured him to death. The day he<br />

died, May 16, is now commemorated by the Catholic Church. He wrote several<br />

articles and held many conferences. All his meditations are included in his book –<br />

Thoughts for Days Ahead. Here are some fragments: “Blood always leaves a stain.<br />

Except for the redeeming blood; this one doesn’t. On the contrary, it washes away<br />

everything, even what cannot be erased.” His beatification was a natural gesture, a<br />

posthumous tribute in the name of faith.<br />

December 25, 1873 (Istanbul/Old Constantinople in the<br />

Ottoman Empire) – May 16, 1954 (Jilava, Bucharest)


“Calea spre Paradis are doar lărgimea unei<br />

persoane şi înălţimea unei cruci.<br />

Se suferă proporţional cu dragostea pe care o<br />

ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu<br />

capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei<br />

arzătoare şi teribilă.”<br />

Monseniorul Vladimir Ghika<br />

“The path to Paradise is as wide as person<br />

and as high as a cross.<br />

One suffers just as much one loves. Our<br />

capacity to suffer is the same with our capacity<br />

to love. In a way, it is its terrible, mystifying<br />

shadow.”<br />

Monsignor Vladimir Ghika

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!