GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Eliade, se instaurează un raport vectorial, cu caracter
paradigmatic.
2.3. Se impune precizarea că acest dialog intertextual
trebuie înţeles în sensul pe care M. Riffaterre îl
acordă termenului de intertext. Distincţia dintre intertext
şi intertextualitate a fost împărtăşită, printre alţii, de
Cristina Hăulică, Paul Cornea şi Smaranda Vultur,
teoreticieni care operează doar prin exploatarea acestei
delimitări conceptuale. Prin urmare, intertextul de care
aminteam mai sus ar fi suma textelor pe care un lector
competent o poate asocia unui text; sau, potrivit definirii
lui Riffaterre, “ansamblul textelor care pot fi apropriate
de cel pe care îl avem sub ochi, ansamblul textelor
regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat.” 40
Rămas într-o oarecare stare de pasivitate, textul dezvoltă
totuşi o potenţialitate dinamică, deşi aşteaptă intervenţia
lectorului ca element activ. Acest factor latent o face pe
Julia Kristeva să numească fenomenul când intertext,
când intertextualitate. Termen – şi el – extrem de
operant în cazul lui Mircea Eliade. Astfel, textul nu se
închide asupra elaborării sale şi nici asupra contextului
din care izvorăşte. Pigmentat de alte texte, el suferă o
absorbţie şi transformare a multiplicităţii lor. Marchează
un polilog al acestora (termenul Juliei Kristeva). O reţea
textuală ca ansamblu nou al enunţurilor precedente –
iată definirea intertextualităţii. Se produce, în acest mod,
o dublă orientare a textului: un traseu care ţinteşte
sistemul semnificant (limba şi limbajul unei societăţi
determinate) şi altul care vizează procesul social în
cadrul căruia se desfăşoară ca discurs. Pentru Julia Kristeva,
intertextul este sinonim cu un câmp de formule – a
căror origine este uneori de neidentificat – şi de citări (a