Oltean Anca (2007) - Mansardare in Targu Mures.pdf - Română

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Spaţiul ca şi proiect al acţiunii colective
Mansardarea vechilor blocuri socialiste în Târgu-Mureş
COORDONATORI:
Conf. univ. dr. Rudolf Poledna
Asis. univ. drd. Norbert Petrovici
1
ABSOLVENT:
Oltean Anca

Cuprins
Introducere .................................................................................................................................... 3
Capitolul 1.Repere Teoretice........................................................................................................ 5
1.1 Puncte de pornire ............................................................................................................... 6
1.2 Economia politică a spaţiului............................................................................................. 9
1.2.1 Oraşul ca unitate de consum colectiv ........................................................................... 10
1.2.2 Spaţiul ca expresie a intereselor contradictorii............................................................. 11
1.2.3 Piaţa imobiliară şi creşterea urbană .............................................................................. 13
1.2.4 Concepţia, percepţia şi trăirea spaţiului........................................................................ 14
1.3 Teorii ale acţiunii colective ............................................................................................. 17
1.4 Oraşul post-socialist context al acţiunii colective ........................................................... 23
Capitolul 2.Aspecte Metodologice.............................................................................................. 27
2.1 Prezentarea temei............................................................................................................. 28
2.2 Obiectivele studiului, întrebări de cercetare, universul cercetării ................................... 30
2.3 Metode de cercetare.........................................................................................................32
2.4 Eşantionarea .................................................................................................................... 34
Capitolul 3. Prodcţia socială a spaţiului.................................................................................... 36
3.1 Spaţiu al renegocierii poziţiilor: Legea 260 din 2006 .................................................... 37
3.2 Spaţiul ca loc de intersecţie al intereselor........................................................................ 40
3.3 Modalităţi de acţiune colectivă: cooperare voluntară, intercaţiune strategică,
recompense selective ............................................................................................................. 44
3.4 Acţiunea colectivă dincolo de calcule raţionale .............................................................. 60
3.5 Posibile rezolvări ale acţiunii colective ........................................................................... 64
3.6 Limite şi posibile deschideri ........................................................................................... 69
Concluzii....................................................................................................................................... 69
Bibliografie................................................................................................................................... 80
Anexe
2

Introducere
Ideea realizării unei cercetări care vizează aspecte particulare ale fenomenului locurii
a pornit de la existenţa unei probleme practice vizibile atât la un nivel al simţului comun
(aspectul peisajului rezidenţial urban) cât şi sesizate de organizaţii care au ca obiect de
activitate reglementarea problemelor din acest domeniu (Ministerul Transporturilor şi
Construcţiilor, Liga Asociaţilor de Proprietari HABITAT, Comisia Economică pentru Europa
a Naţiunilor Unite).
Potrivit raportului Comisiei Economice Europene a Naţiunilor Unite elaborat în anul
2001 previziunile în domeniul locuinţelor nu sunt deloc optimiste nevoia acţiunilor în acest
sector fiind una stringentă :
„peste 20 de ani aproximativ 80% din locuinţe vor atinge sfârşitul duratei de utilizare dacă
nu se iau măsuri serioase care să se opună tendinţlor curente, de asemenea eforturi şi
resusrse considerabile trebuie investite în renovarea şi menţinerea clădirilor mai vechi
alături de construirea şi înlocuirea acestora cu locuinţe noi. Chiar dacă se vor mai afla în
utiulizare, majoritetae locuinţelor vor fi mai degrabă adăposturi, neputând să asigure un
standard decent de locuire. Locuinţele multifamiliale (care reprezintă 35% din stocul de
locuinţe) se află într-o situaţie particulară de nevoie de îmbunătăţiri.” 1
Problema reabilitării clădirilor de locuinţe colective este aşadar una de actualitate şi de
intres general într-cât în România există 83.800 blocuri în care traiesc aproare 7 milioane de
oameni 2 . În acest context apariţia Legii 260 din 2006 vine să rezolve o serie de dificultăţi
ridicare de lipsa resurselor proprietarilor de a acţiona în sensul reparării şi îmbunătăţirii
spaţiilor private şi comune aferente unei clădiri de blocuri.
Punctul central al analizei de faţă îl reprezintă procesul de producţie socială a
spaţiului, proces prin care am înţeles modalităţi particulare prin care actorii şi interese
asociate acestora se articulează şi se materializează construind spaţii urbane. Având ca punct
de plecare procesul legislativ care regelementează cadre de acţiune menite să sprijine
producerea de bunuri colective, am urmărit un caz particular de materializare a intereselor
care acţionează pe o piaţă imobiliară. În acest sens am realizat o distincţie între tipuri de actori
(economici, instituţionali, sociali) care acţionează în virtutea unor valori (de utilizare şi de
schimb) pe care un spaţiu le incorporează în propria materialitate. Producerea unui spaţiu este
1
Housing Stock and Construction în Country Profile on the Housing Sector of Romania, pp 16, raport
disponibil la: http://www.unece.org/hlm/prgm/cph/countries/romania/Chapter%20II.pdf ;
2
http://www.regenerareurbana.ro/reabilitarea.html , site-ul oficial al Asociaţiei Naţionale de Locatari
HABITAT;
3

ezultatul atingerii unui consens care să interesecteze difetitele tipuri de interese în punctul în
care fiecare dintre agenţi obţine cel puţin minimum din valoarea pe care o urmăreşte.
Problema consensului este o problemă de control şi coordonare a acţiunilor agenţilor care
acţionează pe piaţă, altfel spus este vorba despre puterea pe care fiecare agent o poate câştiga
pe piaţă. La modul general, lucrearea prezintă „drumul” parcurs în rezolvarea proceselor de
control şi coordonare de către diferiţi actori implicaţi în acest proces. Ţinând cont de faptul că
aplicarea proiectului propus de Legea 260 se află într-o etapă incipientă am considerat acest
moment ca fiind unul al „normalizării” adică al consolidării rolurilor pe care actorii le pot juca
în contextul legislativ oferit, accentul căzând pe descrierea şi înţelegerea intereselor,
motivaţiilor şi poziţiilor principalelor categorii de agenţi implicaţi.
Prima parte a lucrării cuprinde o scurtă incursiune în principalele terorii elaborate în
câmpul sociologiei urbane care au ca subiect conceptualizarea spaţiului urban precum şi o
scurtă introducere a conceptelor relevante care vor servi ulterior analizei tipurilor de acţiuni
colective posibile în contextul social oferit de oraşul post-comunist. Urmează apoi o parte de
metodologie care prezintă obicetivele acestui demers, principalele întrebări la care lucrarea
răspunde, precum şi prezentarea drumului „pe care îl parcurge gândirea” adică a metodelor,
tehnicilor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea datelor relevante cu privire la acest
subiect. Cea de a treia parte prezintă principalele dimensiuni prin care producţia socială a
spaţiilor prinde sens demersul încheindu-se cu o precizare a limitelor şi deschiderilor pe care
lucrarea de faţă le propune. În final sunt formulate concluziile.
4

CAPITOLUL I
Repere Teoretice
5

1.1 Puncte de pornire
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze tema producţiei sociale a spaţiului luând ca
punct de analiză proiecul de legislativ aprobat prin legea 230 din 30 iunie 2006 cu privire la
reabilitarea termică a construcţiilor multietajate. Modul în care un astfel de proiect se
reprecutează asupra unui spaţiu din oraşul Târgu Mureş, mai precis, actorii şi interesele
angrenate într-un asemenea proiect precum şi formele în care acestea se articulează şi se
materializează construind spaţii urbane reprezintă înţelesul cel mai tangibil al procesului de
producţie a spaţiului. În acest sens literatuta de specialitate a dezvoltat o sumedenie de
perspective din care procesul de producţie a unui spaţiu poate fi analizat (Lefebvre, 1974;
Harvey, 1974; Castells, 1977; Molotch, 1976) însă una dintre primele deosebiri care trebuie
făcute este între construcţie şi porducţie a spaţiului.
Urmând distincţia făcută de Low (1990;1993) am considerat că producţia socială a
spaţiului se referă la aspectele ce ţin de natura materială a spaţiului, importanţa studiului
sociologic în acest sens se referă la studierea factorilor sociali, economici, ideologici,
tehnologici care interacţionează şi au ca rezultat producerea unei locaţii. Spre deosebire,
construcţia socială a spaţiului accentuează dimensiunea fenomenologică a spaţiilor,
construcţia unui spaţiu se referă astfel la transformarea acestuia în scene şi acţiuni care
comunică sensuri şi semnificaţii. În această lucrare am ales studierea procesului de producţie
a spaţiului într-cât după cum precizează şi programul legislativ de la care am pornit,
rezultatul final este crearea unui bun colectiv (Hardin, 1892; Heckathorn, 1996) care are prin
excelenţă un caracter material dar care înglobează în sine acţiunea socială a mai multor puncte
de interes relevante social.
Operaţionalizarea conceptului de producţie a spaţiului face trimitere la agenţi sociali
relevanţi din punct de vedere al controlului pe care îl deţin în procesul de producţie şi
coordonare a spaţiilor. În cazul de faţă putem vorbi de agenţi economici (care deţin capital
economic şi urmăresc producerea plusvalorii prin investiţii în sectorul imobiliar): investitorii
care au iniţiat procesul de mansardare prin reabilitare şi instituiile bancare care au pregătit
oferte de creditare pentru a sprijinii acţiuni autonome, agenţi sociali care sunt proprietarii
apartamentelor ce constituiesc blocuri aflate în situaţii potenţiale de reabilitare termică şi
agenţi instituţionali precum primăriile şi consiliile locale care prin receptivitatea faţă de
programul dezvoltat de guvern pot influienţa alocarea de fonduri pentru reparaţii sau alte
forme de parteneriat în folosul cetăţenilor oraşului.
6

Contextul teoretic care încadrează această lucrare porneşte de la o sinteză asupra
teoriilor producţiei sociale a spaţiului realizată de Lawerece şi Low (1990). Astfel, atenţia
acestor teorii se focalizează în descoperirea şi descrierea forţelor sociale, economice şi
politice care modelează mediul construit şi asupra impactului pe care aceste spaţii le au asupra
acţiunii sociale. Printre cele mai importante abordări teoretice autorii enumeră:
studiile clasice de dezvoltare urbană care au apărut ca urmare a proiectelor de
renovare urbană din America anilor ’50 şi ’60 şi care aveau ca obiective de
cercetare problemele sociale şi patologiile ale noului oraş;
istoriile sociale care aboredează evoluţia formelor, istoria socială a anumitor
tipuri de clădiri în relaţie cu contexte socio-istorice şi semnificaţii ideologice;
economia politică a spaţiului analizează cum relaţiile de clasă, etnie, gen sunt
reproduse în mediul construit; accentul cade pe modalitatea în care mediul fizic
este produs, planificarea urbană fiind înţeleasă ca mod de reproducţie a
relaţiilor de putere şi de control social.
teoria structurării afirmă necesitatea incorporării studiului spaţiului în teoria
socială; spaţiul nu trebuie văzut doar ca mediu pentru că orice pattern de
interacţiune are loc în spaţiu şi timp. Reproducţia socială este un proces care se
bazează pe performarea unor activităţi şi comportamete rutiniere, în acest sens
afirmaţia „structura spaţială este în sine hegemonică” vorbeşte despre puterea
spaţiului de a modela şi structura acţiunea socială.
Pornind de la această sinteză, am continuat prin prezentarea câtorva dintre cele mai
importante concepte ale economiei politice a spaţiului întru-cât aceste teorii surprind cel mai
bine punctul de vedere al actoriilor care deţin capital economic în procesul de producere a
spaţiilor. Aceste concepte au rolul de a servi derpt unelte în demersul descriptiv pe care îl
presupune lucarea de faţă, intenţia unei prezentări detaliate a teoriilor este departe de
scopurile şi obiectivele aceste cercetări având în vedere meandrele ideatice care se dezvoltă o
dată cu adăncirea în sistemele teoretice propuse. Am continuat apoi cu o prezentare a
procesului care presupune mobilizarea actorilor sociali în producerea unui spaţiu, mai precis
teorii ale acţiunii colective. Relevant din punct de vedere al agenţilor instituţional este
contextul în care ne plasăm adică oraşul post-comunist, cea de a treia parte teoretică are rolul
de a descrie căteva din problemele cele mai comune cu care se confruntă oraşele care au trăit
experienţa unei economii planificate urmănd o direcţie neoweberiană care accentuează
importanţa deciziilor şi reformelor politice în conturarea realităţii sociale.
7

1.2. Economia Politică a Spaţiului
Legătura stabilită între studiile urbane şi economia politică porneşte de la ideea că
arena urbană reprezintă o extensie fizică a influienţei factorilor pieţei şi a politicilor
guvernamentale (Flanagan, 1993). Modul în care o măsură politică antrenează forţe
economice în procesul de producţie a spaţiilor urbane precum şi costurile şi beneficiile pe care
astfel de „produse” le imiplică la nivelul diferitelor categorii sociale reprezintă câteva din
întrebările de bază a abordării spaţiului folosind aparatul conceptual al economiei politice.
Tema producţiei spaţiului a fost puternic dezvoltată de sociologia urbană neomarxistă :
spaţiul este văzut în contextul sistemului capitalist de producţie ca având capacitatea de a
adânci şi de a transforma relaţiile de clasă anatagoniste, după cum afirma Lefebvre ( apud
Butler, 2005)„reînoirea conceptelor lui Marx este cel mai bine pusă în evidenţă prin
considerarea pe deplin a spaţiului”.
Sociologia urbană de orintare neomarxistă a realizat primele încercări serioase de a
integra conceptele lui Marx (capital, producţie, marfă, dominaţie, exploatare, etc) în studiul
urbanizării şi a politicilor urbane în oraşul contemporan descriind modul în care procesele
economice au dimensiuni şi efecte spaţiale. Putem face o distincţie între teorii structuraliste şi
antistructuraliste având în minte aderenţa la ontologia determinismului structurii în
înţelegerea dezvoltării urbane (Flanagan,1993). Teoriile structuraliste conţin ideea unui
determinism strict economic al relaţiilor sociale şi spaţiale, eludând din ecuaţia explicativă a
prezentului şi viitorului rolul ideilor – care sunt ideologii ce servesc reproducţiei sociale.
Teoriile antistructuraliste recunosc importanţa capitalismului – a unui anumit tip de relaţii,
moduri de producţie şi de distribuţie a bunurilor – dar, postulează influienţa autonomă şi
reactivă a culturii şi a statului de-alungul dezvoltării istorice. În continuare voi prezenta
succint câteva dintre cele mai relevante idei pentru acest studiu ale difetitor teorii urbane
neomarxiste care se află paradigmatic pe un continuum structuralism-antistructuralism.
Intenţia este de a găsi concepte adecvate care să ne ajute în înţelegerea procesului analizat,
care să furnizeze o grilă în ghidarea punctelor de interes ce trebuie luate în considerare.
8

1.2.1 Oraşul ca unitate de consum colectiv
Punctul de pornire în analiza spaţiului la Castells (1977) îl reprezintă asumarea ideii că
oraşul este proiecţia societăţii asupra spaţiului, alfel spus, spaţiul este expresia concretă a
circumstanţelor istorice în care o societate este poziţionată.
Spaţiul este un produs material aflat în relaţie cu alte elemente materiale care îi
conferă acestuia forme, funcţionalităţi, semnificaţii sociale. Spaţiul urban este structurat, nu
este construit la întâmplare, este rezultatul unor procese sociale care îi definesc caracteristicile
esenţiale. Pentru Castells orice societate şi formă socială – spaţiu – poate fi înţeleasă pornind
de la modurile de producţie existente într-o perioadă istorică. Prin moduri de producţie se
înţelege o „matrice specifică de combinaţii a instanţelor fundamentale ale structurii
sociale”(Castells, p.26), analiza spaţiului este analiza sistemelor economice, politice şi
ideologice, a practicilor sociale care derivă din interacţiunea acestora.
Un loc aparte în analiza lui Castells în are modul în care se spaţializează elementele
ce ţin de sistemul economic. Astfel, producţia reprezintă expresia spaţială a mijloacelor de
producţie, mai precis „ansamblul elementelor spaţiale care derivă din procesul social de
reproducţie a mijloacelor de producţe şi a obiectului produs” (Castells, 1977:130). Consumul
este expresia spaţială a forţei de muncă, mai exact „ansamblul elementelor spaţiale care
derivă din procesul social de reproducţie a forţei de muncă” (Castells, 1977:130). Relaţiile de
circulaţie care există între producţie şi consum sunt numite schimburi având de asemenea o
expresie spaţială care pune în legătură celelalte elemente. Astfel, spaţializarea producţiei
derivă din activităţi productive de bunuri sau informaţii şi poate lua forma fabricilor sau a
clădirilor de birouri, spaţializarea consumului se alimentează din activităţi de apropriere
individuală sau colectivă a produselor un exemplu în acest sens sunt blocurile sau alte forme
de locuire, spaţiile publice de loisir, spaţializarea schimburilor reprezintă forme ce facilitează
tranzitul de la producţie la consum ce de exemplu comerţul .
Ţinând cont de aceste caracteristici, Castells defineşte oraşul în relaţie cu procesele de
reproducţie a forţei de muncă, unităţile urbane sunt în procesul reproducţiei ceea ce
companiile preprezintă pentru procesul de producţie , nu doar locuri ci originea unor efecte
specifice a structurii sociale (Castells, 1977:237). Oraşul capitalist este arena în care
reproducţia muncii este concentrată, este un sistem în care indivizii îşi reproduc forţa de
muncă (se odihnesc, învaţă, etc.) prin intremediul consumului privat sau colectiv. Oraşul este
9

un mediu construit, un subsistem produs de sistemul structural, expresia fizică a logicii
capitalismului.
1.2.2 Spaţiul ca expresie a intereselor contradictorii
Analiza lui Harvey se focalizează aspura modului în care se desfăşoară urbanizarea în
capitalism, spaţiul urban este arena în care se dezvoltă bazele economice ale ordinii sociale :
acumularea de capital 3 şi conflictele de clasă. Aceste fenomene reprezintă caracteristicile de
bază ale procesului de expansiune a capitalului. Societatea capitalistă crează un peisaj urban
specific servind scopurilor de producţie şi reproducţie, iar acest proces de creare de spaţii este
plin de contradicţii şi tensiuni.
Dezvoltarea oraşelor este manifestarea spaţială a acumulării de capital, din acest punct
de vedere oraşul este un produs raţional care serveşte accelerării circulaţiei de capital. Harvey
înţelege mediul construit (built enviroment) asemenea unei infrastructuri fizice menită să
servească producţiei, consumului şi circulaţiei; ceea ce vedem şi recunaştem ca fiind un oraş
este de fapt o reţea de fabrici, magazine, oraşe, şcoli, drumuri toate servind scoplului de
acumulare a capitalului şi stând sub semnul efemerităţii ca rezultat al devalorizării, al
incapacităţii de a mai produce profituri şi al nevoii permanente a capitalului de a atrage noi
circuite (Walton, 1993). Oraşul este de aceea într-o continuă restructurare ca urmare a
reorientării continue a producţiei în locuri care generează profituri mai mari.
Din punct de vedere funcţional oraşul este un punct de intersecţie între economia
spaţiului şi producţia spaţiului dependente de circuitele de capital din sectorul secundar 4
(Butler, 2005). De aceea ipoteza lui Harvey este că investiţia în mediul construit este
rezultatul supara-acumulării în sectorul primar (bunuri, mărfuri ).
Pentru Harvey (1970) terenul şi îmbunătăţirile adus acesutia reprezintă mărfuri care au
o valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare specifică. Prin valoare de întrebuinţare
Harvey înţelege reflectarea unor nevoi şi cerniţe sociale mixte precum idiosincrazii personale,
obiceiuri culturale, stiluri de viaţă, care nu sunt rezultatul unei supremaţii pure a
3 Capitalul este pentru Harvey (1984) „ puterea socială a banilor folosită pentru a face mai mulţi bani la modul
tipic printr-o formă de circulare în care banii sunt folosiţi pentru a cumpăra mărfuri (forţă de muncă, mijloace de
producţie) , care în combinaţie cu un proces producţie particular produce o marfă nouă care poate fi vândută
câştigînd un profit”
4 Există trei circuite ale capitalului: circuitul primar se referă la investiţii în mărfuri pentru producţie – pot apărea
probleme de supraproducţie care vor genera crize; circuitul secundar presupune investiţii în active imobilizate –
fabrici , utilaje, mediu de producţie (drumuri, clădiri) şi fonduri de consum – utilaje de întreţinere, mediu de
consum(locuinţe, trotuare); circuitul terţiar al capitalului se referă la investiţii în ştiinţă şi tehnologie şi în
cheltuieli sociale – măresc productivitatea muncii şi asigură consens şi cooperare.
10

consumatorului ci rezultă din sitemul de susţinere a vieţii individului (life support sistem).
Altfel spus, în cazul locuirii valoarea de utilizarea îşi primeşte semnificaţia în momentul în
care caracteristicile individului se interscetează cu caracteristicile spaţiului de locuit,
poziţionaându-se dincolo de sfera economiei politice. Valoarea de schimb se referă la o
cuantificare monetară a valorii de utilizare existente, relaţia dintre cele două concepte este una
dialectică în sensul în care valoarea de utilizare poate deveni un depozitar fizic al valorii de
schimb devenind astfel obiect de schimb şi de consum. De exemplu dacă vorbim de actorii
care participă pe piaţa locinţelor putem identifica valori de întrebuinţare şi valori de schimb
care operează diferit în funcţie de grupul la care ne referim (Harvey,1970:163). Pentru cei
care ocupă diferite forme de locuinţe vorbim în primul rând de o valoare de folosinţă - aflată
la intersecţia între de nevoi personale şi reprezentările despre ce ar trebui să fie o locuinţă pe
de o parte, şi situaţia efectivă a locuirii într-un anumit loc – valoarea de schimb apare în
momentul în care se doreşte cumpărarea unei locuinţe sau dacă reparaţii majore sunt necesare
şi există o contrângere bugetară. Agenţii imobiliari acţionează pe piaţa imobiliară cu scopul de
a obţine valori de schimb cât mai ridicate. Ei realizează profit prin cumpărare şi vânzare sau
prin comisioanele pe care le percep în urma unor tranzacţii. Pentru aceştia valoarea de
folosinţă a unui imobil stă în volumul de tranzacţii pentru că din aceasta ei câştigă valoarea de
schimb. Rolul lor se situează pe un continuum: de la o atitudine pasivă de coordonare a pieţei
spre încurajarea activităţii pe piaţă chiar forţarea pieţei. Grupul proprietarilor au ca obiectiv
numai valoarea de schimb. Proprietarii unor clădiri privesc locuirea doar ca mijloc de schimb:
serviciile de locuire se tranzacţionează contra unor sume de bani. Strategiile unui astfel de
proprietar se bazează pe două alternative: fie cumpără un imobil pe care îl va închiria şi astfel
va obţine un capital pe investiţia făcută, fie cumpără o proprietate apelând la un credit
financiar care prin închiriere, prin renta obţinută , aprecierea valorii clădirii şi deprecierea
valorii creditului generând creşterea valoarii nete a imobilului. Prima alternativă maximizează
veniturile prezente în timp ca a doua maximizează cerşterea de bogăţie. Alegera primei
alternative are ca şi consecinţe o degradare rapidă a clădirii, pe când, cea de a doua presupune
atenţie spre aspecte de îngrijire şi menţinere în condiţii optime a clădirii. Antreprenorii şi
actorii implicaţi în industria construcţiilor sunt interesaţi de ce reprezintă valori de folosinţă
pentru alţii (chiriaşi sau proprietari individuali) dar, interesul major este realizarea valorii de
schimb. Pentru a realiza profit interesul acestora este de a găsi valoarea de întrebuinţare
necesată susţinerii beneficilor pe care valoarea de schimb o aduce la investiţia făcută.
Interesele acestui grup se materializează mai ales sub forma procesului de suburbanizare şi
mai puţin în proiecte de reabilitare şi redezvoltare urbană centrul garvitaţional al activităţiilor
11

întreprinse întemeindu-se pe creştere şi reconstrucţie urbană. Instituţiile financiare sunt
interesate de valori de schimb prin finanţarea oportunităţilor de creare şi procurare de valori
de utilizare, criteriul alocării fondurilor fiind cel al evitării riscurilor şi maximizării
profitabilităţii. Aceste instituţii au şi rolul de a „aloca” utilizări diferitelor terenuri prin
controlul financiar pe care îl exercită. Cel de al şaselea grup impilicat în evaluarea locuirii ca
marfă specifică este reprezentat de instituţiile guvernamentale. Presiunea asupra acestor
instituţii este de a crea valori de utilizare prin intervenţie directă sau indirectă. Pe de o parte
aceste instituţii alocă servicii şi facilităţi petru crearea unor valori de utilizare, pe de alta
contrbuie indirect prin modelarea mediului înconjurător.
În concluzie ceea ce reprezintă valoare de folosinţă pentru un grup este valoare de
schimb pentru altul, aceeaşi locuinţă poate avea semnificaţii diferite în funcţie de relaţiile
sociale pe care indivizii, organizaţii şi instituţiile le exprimă în ea . Locuirea este o marfă
asupra căreia planează diferite grupuri de interese care acţionează pe piaţă.
1.2.3 Piaţa imobiliară şi creşterea urbană
Pentru Molotch şi Logan ( 1987) piaţa în domeniul imobiliar şi în domenul afacerilor
este cea care ordonează fenomenele urbane şi determină posibilităţile de existenţă a unui oraş.
Oraşul este definit ca expresie spaţială a intereselor unei elite care caută să maximizeze
profituri prin intensificarea folosinţei terenurilor. Astfel, terenul este o marfă pe o piaţă care
ara capacitatea de a genera bogăţie şi putere. În consecinţă afrimă Molotch (1976) cercetarea
sociologică bazată pe definiţii tradiţionale – ce este spaţiul? – are puţină relevanţă în a
surprinde modul în care viaţa urbană se produce. Aşezările urbane trebuie privite din
persepectiva economiei politice a spaţiului pentru că „esenţa economică şi politică a oricărei
localităţi, în contextul american prezent, este creşterea”, iar esenţa unei localităţi este „modul
de a opera asemenea unei maşini de creştere” (Molotch, 1976:310).
Toate activităţile economice au loc într-un spaţiu (o locaţie) , întrebarea fundamentală
pentru o societate se referă la modalităţile în care un sistem de producţie coordonează
sistemul de generare a spaţiilor (Molotch, Logan, 1984). Astfel, capitalul şi spaţiu se află
într-o poziţie de coordonare datorită faptului că oaşele funcţionează asemenea unor „maşini
de creştere” care atrăgând capitaluri generează dezvoltare şi creştere urbană. Acest fenomen
are la bază o ideologie care modelează modul în care oamenii percep producţia şi utilizarea
12

spaţiului în cadrul producţiei. Creşterea urbană (urban growth) este văzută ca fiind ceva
dezirabil, pozitiv, cel mai bun mod de a câştiga profituri şi de a aduce beneficii maselor,
eludându-se întrebarea asupra ce este produs şi care sunt efectele producţiei asupra localităţii.
Orice hartă geografică poate fi înţeleasă asemena unui mozaic de interese imobiliare aflate în
competiţie, dar aceste interese sunt capabile de coalizare şi de acţiune: „parcela de pământ
reprezintă un interes, iar orice loc reprezntă un agregat de interese bazate pe pământ”
(Molotch, 1976:310). Raritatea resurselor de dezvoltare transformă guvernele în arene
principale în care interesele de grup imobiliare intră în competiţie pentru fonduri publice.
Comunităţile de interese încearcă să influienţeze deciziile politice care afectează modurile în
care terenurile vor fi folosite, în acest context poate fi înţeles şi faptul că localităţile
concurează între ele pentru a câştiga pre-condiţiile creşterii. Marile coorporaţii au o influienţă
majoră asupra producţiei spaţiului, dar deciziile guvernului sunt de natură să avantajeze
anumite investiţiile în spaţii şi să le descurajeze pe altele. De exemplu pentru a promova
creşterea nivelul taxelor ar trebui să fie „rezonabil”, juridic trebuie să se protejeze
proprietatea, forţele de ordine trebuie să-şi orienteze acţiunea în sensul minimizării
conflictelor sciale deschise. Totuşi, susţin autorii, creşterea urbană are mai degrabă
consecinţe negative decât pozitive pentru individul obişnuit plătitor de taxe. Pe lângă
consecinţele ecologice – poluarea apei, aerului, aglomerarea urbană, creşterea urbană
afectează şi din punct de vedere financir locuitorul unui oraş prin creşterea nivelului taxelor.
Pentru Molotch, creştera urbană înseamnă transferul calităţii vieţii şi a bogăţiei de la la un
public local general spre un segment a unei elite locale.
1.2.4 Percepţia, concepţia să trăirea spaţiilor urbane
Lefebvre (1974) îşi începe teoria despre spaţiu pronind de la ideea evitării
reducţionismului de orice tip. Spaţiul are un caracter complex, de aceea abordarea lui trebuie
să fie una multidimensională tinând cont de perspectivele din care un spaţiu poate fi analizat.
Modul în care concepem un un spaţiu este geometric însă modul în care îl percepem,
modul în care reacţionăm la un spaţiu nu este de natură geometrică, matematică. Lefebvre
porneşte de la opoziţia care există între modul în care oamenii concep un spaţiu – abstract,
geometric, mental – şi modul în care oamenii percep un spaţiu – concret, material, fizic.
Pentru a putea face progrese în cunoaşterea spaţiului trebuie să înţelegem împreună
dimensiunea abstractă şi concretă.
13

În acest sens, orice spaţiu este o construcţie materială dar şi o construcţie mentală. De
exemplu un parc care este conceput conform unor idei şi principii arhitecturale şi urbanistice
dominante într-o perioadă istorică, dar semnificaţia spaţiilor construite şi a spaţiului însuşi
este adaptată şi transformată în funcţie de modul în care spaţiul respectiv este perceput şi trăit
de actorii sociali sau de grupuri de actori. Aceast exmplu circumscrie ideea de spaţiu ca
„abstracţiune concretă” adică, spaţiul este atât un produs material al relaţiilor sociale cât şi o
manifestare a acestora, o relaţie în sine.
Spaţiul trebuie înţeles ca mediu fizic care este perceput, ca o abstracţiune semiotică
care informează asupra modului în care oamenii negociază spaţiul şi ca mediu în care corpul
interacţionează cu ate corpuri. Această sinteză a lui Gottdiener (1993) se bazează pe „triada
spaţială” pe care Lefebvre o descrie pornind de la dimensiunea fizică, mentală şi socială a
spaţiilor. Aceste dimensiuni pot fi surprinse în momente diferite care coexistă simultan:
perceperea, conceperea şi trăirea spaţiului(Lefebvre ,1974:48-53).
• Perceperea spaţiului se referă la practicile spaţiale, la spaţiul real, folosit, la
rutinele zilnice, reţelele şi „drumurile” prin care totalitatea vieţii sociale se
reproduce. Mai spimplu spus, practicile sociale sunt o refecţie a modurilor în
care este percepută realitatea.
• Conceperea spaţiului desemnează pentru Lefebvre conceptul de reprezentări
ale spaţiilor care se referă la modul în care oamenii de ştiinţă, arhitecţi,
urbanişti, ingineri înţeleg spaţiul, propunând o ideologie dominantă de folosire
a acestuia.
• Spaţiul trăit are ca şi corespondent conceptul de spaţiu al reprezentării care este
un spaţiu trăit şi experimentat prin imaginile şi simbolurile ataşate. Acesta este
produs şi modificat în timp prin practici prin investirea cu sensuri şi
semnificaţii de către actorii sociali.
Lefebvre introduce alte două concepte utile în analiza semnificaţiilor şi a formelor
spaţiului: spaţiul abstract şi spaţiul social. Spaţiul abstract (reprezentări asupra spaţiului care
înlocuiec şi domină experienţa trăită) se află la intersecţia dintre cunoaştere şi putere, şi este
un instrument – al statului, şi al puterii politice – care serveşte la reproducerea relaţiilor de
producţie existente într-un timp istoric. Spaţiul social apare din practică, din experienţa
cotidiană externalizată şi materializată în acţiuni, trangresând limitele concepute ale spaţiului.
Spaţiul social ete un produs social (Lefebvre, 1974:61), fiecărui mod de organizare
socială îi corespunde un mediu,consecinţa relaţiilor sociale care sunt a rândul lor rezultatul
structurii de organizare. Oraşele, străzile, bisericile, parcurile, blocurile, nu sunt date de la
14

natură ci sunt construite şi imaginate de indivizi care interacţionează concret; în acelaşi timp
aceste locuri produse prin activitatae socială fac acţiunea socială posibilă: „rezultat al
acţiunilor trecute, spaţiul social este ceea ce permite ca acţiunea nouă să aibă loc” (Lefebvre,
1974, 41). Producând un spaţiu în funcţie de propra natură, o societate nu doar materializează
forme constitutive distincte dar în acelaşi timp se reproduce. În acest sens se poate vorbi de o
„dualitate a structurii” (Gottdiener, 1993:4), adică spaţiul este un mediu cât şi un produs
material care afectează relţiile sociale.
Pentru Lefebvre (1974: 402) spaţiul social este simultan:
• forţă de producţie care înlocuieşte rolul naturii în configurarea spaţială;
• un produs privilegiat care poate fi consumat ca marfă simplă – deplasări,
călătorii, loisir etc. – sau consumat ca resursă productivă –
• un instrument politic care facilitează controlul societăţii;
• un mijloc de producţie – regiunile urbanizate sunt mijloace de reproducere a
forţei de muncă ;
• suport de reproducere a producţiei şi a relaţiilor de proprietate prin legi cere
privesc propriateta, ierarhizarea locurilor, organizarea şi planificarea
terenurilor;
• echivalentul unui ansamblu de suprastructuri instituţionale şi ideologice care
emit false judecăţi de valoare;
• conţine potenţialităţi de re-aproprieire a spaţiului prin activităţi artistice şi
rezistenţă socială;
15

1.3 Teorii ale acţiunii colective
Teoriile acţiunii colective au suscitat un mare interes de-alungul timpului, acest
concept antrenând diferite abordări şi explicaţii ale fenomenelor de comportment colectiv.
Primele încercări de teoretizare au pornit de la premisa că există o tendinţă naturală a
omenilor care împărtăşesc aceleaşi interese de a se asocia şi a acţiona împreună pentru
realizarea scopurilor propuse, că există o congruenţă neproblemtică între interesele
individuale şi interesele de grup. Teza lui Olson (1965) potrivit căreia actorii raţionali, avînd
interese particulare nu vor acţiona să atingă interesul propriu sau al grupului a reprezentat
punctul de turnură în teroria acţiunii colective creând un cadru de regândire a principelelor
asumpţii şi concluzii afirmate până atunci. Până la Olson se considera că actorii acţionează
instinctiv, natural ghidaţi de interese comune şi că inacţiunea este fenomenul care trebuie
expilcat (Oliver,1993). Explicaţiile luau două forme: fie conexiunea dintre acţiune şi interese
era atât de slabă încât nu exista interes colectiv, fie ineacţiunea era pusă pe seama apatiei, a
unor deficite comune (organizare, educaţie, resurse, educaţie). Teza lui Olson a schimbat
sensul întrebării accentuând importanţa cercetării acţiunii colective care este de cele mai
multe ori o excepţie în comportamentul actorilor raţionali: dacă vorbim de un bun colectiv
actorii raţionali vor fi motivaţi să profite (free ride), să nu işi asume costurile procurării
bunului, pentru că, oricum vor beneficia de el. Mai mult, cu cât creşte mărimea unui grup, cu
atât actorii vor fi tentaţi să profite într-cât împărţindu-se costurile participării se crează
percepţia contribuţiei nesemnificative la rezultatele acţunii.
Un bun colectiv are două caracteristici care-l diferenţiază de alte tipuri de bunuri:
caracterul non-exlusiv şi universal (Hardin, 1892; Heckathorn, 1996). Caracterul universal
(jointness in spuly) se referă la faptul că dacă un bun este disponibil unui membru dintr-un
grup, atunci acel bun este disponibil tuturor membriilor acelui grup, caracterul non-exculsiv
desemnează faptul că dacă un membru al grupului se bucură de un bun, nici un alt membru
nu poate fi oprit de la a se bucura de acel bun, participarea nu presupune alte costuri decât
cele iniţiale.
Una dintre cele mai recente abordări a fenomenului acţiunii colective se bazează pe
ideea interdependenţei acţiuniilor individuale care se treansformă într-o foarmă de acţiune
colectivă. Oliver (1993:277) realizează o analogie cu noţiunea de „masa critică” din fizică
care desemnează o cantitate de material radioactiv care trebuie să fie prezentă pentru ca o
16

explozie nuceleară să aibă loc. Astfel pentru ca o acţiune colectivă să aibă loc trebuie atins un
prag de participare care va antrena particiaparea altor actori generând astfel apariţia acţiunii
colective.
Oliver (1985) prezintă cele trei principii carte stau la baza teoriei masei critice:
interdependenţa, heterogenitatea, forma funcţiei de producţie:
• Interdependenţa este înţeleasă ca lipsă totală a independenţei altfel spus în acţiunile lor
actorii se compară mereu cu ceilalţi actori fiind influienţaţii pozitiv sau negativ în
deciziile pe care le iau. Mai mult aceste decizii sunt secvenţiale, asta inseamnă că
indivizii se răzgândesc, reproblematizează, compară hotărările celorlalţi până la a-şi
definitiva poziţia vis-a-vis de o acţiune.
• Problema heterogeniţăţii a fost tratată în literatura de specialitate din punct de vedere
al intereselor şi al resurselor. Olson (1965:29) vorbeste de exemplu de „exploatara
celor mulţi de către cei puţini” referindu-se la participarea diferenţiată a indivizilor
care au interese mai pronunţate în obţinerea unui bun şi a indivizilor care au un interes
pozitiv dar mai puţin accentuat. Hardin (1982, apud Oliver) susţine că acţunea
colectivă este mai probabilă în cazul în care indivizii cu interese puternice nu au
alternative private şi acelaşi bun poate avea consecinţe diferite pentru interesele unor
persoane diferite. Distribuţia diferenţiată resurselor este semnificativă în procesul
acţiunii colective, argumentul lui Hardin (1982, apud Oliver) fiind că procesele
politice tind să producă bunuri de pe urma cărora beneficiază persoanele cu capital
economic mediu spre ridicat. Pentru Oliver (1985) forma distribuţiei heterogenităţii
este interesată pentru că dacă un grup de interese este heterogen atunci există şansa ca
să existe actori foarte interesaţi sau care dispun de resursele necesare pentru a forma o
masă critică, chiar dacă media intereselor sau a resurselor grupului este scăzută.
• Forma funcţiei de producţie modelează matematic întrebarea empirică : „care este rata
de randament care poate fi aşteptată de la un anumit nivel al contribuţei?”. În termenii
cercetării de faţă această întrebare se traduce: „Cum va influineţa acceptarea de către
un locatar a proiectului de mansardare realizarea proiectului final?”. 5 Se consideră că
acţunile colective sunt cel mai bine aproximate de o curbă sub formă de „S”, această
reprezentare grafică este sugestivă în decrierea principalelor evenimente: acţiunea
5 Având în vedere că cercetaraea de faţă adoptă o stratege calitativă de culegere a datelor este imposibil de
cuantificat procentual o măsută absolută a acestui fenomen, însă reconstituind evenimentele prin discuţiile
purteate cu participanţii putem reconstrui itinerarul atitudinilor şi comportamentelor parcurs de membrii
grupului.
17

colectivă începe cu problema iniţială a fezabilităţii, odată rezolvată dilema iniţială
asistăm la o accelearare a dinamicii acţiunii – persoanele cele mai interesate vor fi cele
care vor contribui cel mai mult in această perioadă la obţinerea bunului colectv – în
momentul în care grupul a adunat resursese necesare pentru ca acţiunea să se producă
atorii care rămân în joc sunt cei cu interesele cele mai scăzute şi deci cei mai
neinteresaţi să contribuie. Datorită acestui lucru acţiunea se poate plafona la un nivel
cu mult sub limita maximă. Problema care se poate observa ţine de atragerea
persoanelor neinteresate în realizarea proiectului şi este rezultatul puterii „masei
critice”, a unui grup restrâns de actori , de a contribui la o acţiune care va „exploda”
atrăgând actori cu interese şi resurse mai limitate pentru a atinge potenţialul maxim al
acţiunii.
Pentru Heckathorn (1996: 253) orice acţiune colectivă presupune două niveluri distincte:
primul nivel se referă la contribuţia personală de a produce un bun colectiv, caz în care
individul are posibilitatea de a alege să contribuie sau să nu contribuie; cel de al doilea nivel
se referă la „bunuri colective de ordiunul doi” precum stimulente selective, recompense sau
pedepse care motivează sau demotivează participarea. Combînând variantele posibile rezultă
trei sisteme de acţiune colectivă care conţin la rândul lor diferite strategii de acţiune.
Într-un sistem de cooperere voluntară există două strategii: cooperare privată care este
rezultatul cooperării doar la primul nivel, grupul nu dezvoltă mecanisme de influinţare sau
coerciţie; eşec total indivizii refuză să participe şi le permit celorlalţi indivizi să adopte
aceeaşi atitudine.
Dacă acţiunea este organizată într-un sistem de interacţiune startegică (unii actori iau
decizii orientându-se după deciziile celorlalţi actori), strategia standard va fi de „dinte pentru
dinte” un actor începe prin a coopera şi se compărtă după normele reciprocităţii răspunzănd
cooperării cu cooperare şi refuzului cu refuz.
Dacă acţiunea colectivă este organizată prin recompense selective (selective incentives)
sunt posibile patru strategii: cooperare totală care implică contribuţia la producerea bunurilor
colective şi sancţionarea celor care nu contribuie; coopereare ipocrită actorul eşuează la
primul nivel dar cooperează la cel de al doilea acţionând în sensul convingerii altor actori să
participe la producerea bunului; opoziţie duplicitară adică actorul contribulie la procucerea
bunului dar apără drepturile celorlalţi la a refuza proiectul; opoziţie totală actorul nu paticipă
la producerea bunului şi îi incurajează şi pe ceilalţi să nu participe.
Coleman (1966) atrage atenţia supra unui factor intrinsec oricărui sistem de acţiune
colectivă care influienţează semnificativ cursul evenimentelor: puterea pe care actorii sociali o
18

deţin. Puterea este înţeleasă în sens weberian ca şi abilitate a unui actor într-un sistem al
deciziilor colective de a obţine rezultatele care îi vor generea utilitatea personală cea mai
ridicată (Coleman, 1966: 621). Un actor poate avea diferite nivele de control asupra unor
varietăţi de tipuri de acţiuni, ceea ce contează este interesul pe care ceilalţi actori îl manifestă
pentru acţiunile pe care care acest actor le poate manipula, altfel spus dimensiunea calitativă a
controlului. Pornind de la interese, resurse şi control Coleman (1966:622-3) prezintă o teorie a
puterii actorilor într-un sistem al deciziilor: putem presupune că actorul A are un interes în
realizearea unei acţiuni, ca urmare actorul A va fi dispus să mobilizeze anumite resurse pe
care le deţine pentru a controla parţial acţiunile celorlalţi actori, dar aceste resurse depind de
valoarea acţiunilor pe care actorul A le controlează altfel spus de interesul pe care persoanele
cu putere îl manifestă aspura acţiunilor pe care A le controlează. Presupunând că actorul B
controlează într-o anumită măsură acţiunea asupra careia A este interesat, B va vrea cel mai
mare preţ pe care îl poate oferi pentru ca să cedeze o parte a controlului său lui A şi va încerca
să păstreze în continuare cât mai multă putere fie prin controlarea acţiunilor care îl
interesează fie controlând acţiuni pe care le poate schimba în viitor în favoarea altor interese.
Exemplul clasic care ilustrează această situaţie este cel al regelui care are control asupra
tuturor acţiunilor din regatul să dar dintr-o dată se îndrăgosteşte de o fată frumoasă care nu
deţine nimic înafară de propria autonomie. Interesul regelui este acum focalizat asupra
acţiunilor asupra căruia el nu are control adică asupra acţiunilor fetei. Dintr-o dată puterea
afetei in societate urcă de la zero la cea mai mare într-cât ea controlează acţiunile care îl
interesează pe rege cel mai mult, care la rândul lui controlează acţiunile care privesc restul
populaţiei.
Interesele colective nu produc în mod necesar acţiune colectivă şi asta pentru că orice
acţiune colectivă conţine în sine o dilemă socială. Analizînd diferitele sisteme de acţiune
colectivă Heckathorn (1996) prezintă cele mai comune dileme care pot apărea în contextul
producerii unor bunuri colective:
• problema încrederii – apare în cazurile în care actori individuali raţionali produc
un rezultat colectiv iraţional, cooperarea universală este preferată eşecului
universal dar de cele mai multe ori se ajunge la situaţia de cooperare unilaterală
sau eşec unilateral, exepmlpar tentru acest caz este paradigma dilemei
prizonierului;
• problema negocierii – apare în momentul în care actorii au interese comune dar
manifestă atitudini opuse cu privire la modul în care aceste interese se pot realiza;
19

• problema coordonării – apare în momentul in care fiecare fiecare actor poate fi
motivat să participe prin simpla asigurare că şi ceilalţi actori vor participa;
participarea este puternic valorizată, există un consens cu privire la direcţia
acţiunii dar singura incertitudine rămâne faptul că indivizii nu vor să participe
decât dacă şi alţii participă;
• problema supra-coordonării – costul producţiei bunului depăşeşeste valoarea
beneficiilor pe care le poate genera iar producerea bunului este din punct de vedere
colectiv iraţională, suparcoordonarea poate genera pârghia prin care altruiştii îi
constrâng pe ceilalţi actori să adopte un comportament altruistic;
• absenţa problemei – raţionalitatea individuală coincide cu raţionalitate colectivă,
tentativa de a refuza dispare din cauza că pierderea netă a valorii bunului colectiv
după refuz este mai mare dcât costul contribuţiei.
Aceste dileme par a fi răspunzătoare pentru „evaluarea” gradului de fezabilitate a
acţiunii pentru producerea unui bun olectiv şi de aceea soluţionarea lor pare a fi răspunsul.
Totuşi teoretic vorbind se pot încerca şi alte variante care să catalizeze atitudinile actorilor. O
primă variantă este ca în loc să încercăm să rezolvăm o dilemă să schimbăm jocul aferent
dilemei, altfel spus să creem o altă dilemă. De exempul dacă valoarea bunului colectiv se
modifică semnificativ în sens pozitiv se ajunge la o situaţie cel mai bine modelată de un joc
„privilegiat” care are ca si dilemă absenţa problemei. O a doua variantă este reducerea
mărimii grupului, eficienţa aceste alternative depinde de distribuţia resurselor a potenţialilor
participanţi. Cea de a treia variantă propusă se referă la mărimea subcoaliţiilor prin care
acţiune colectivă îşi sporeşte şansele de organizare. Dacă mărimea subcoaliţiilor creşte se
crează efectul scăderii mărimii grupului , dar problema care apare este cea a eviării costurilor
iniţiale de participare. Aceste costuri pot fi mai uşor absorbite dacă cei care contribuie pot
garanta participarea celor convinşi.
Un alt aspect care trebuie luat în considerarea în analiza acţiunii colective este ce
înţelegem prin alegere raţională. Un prim model de teorii pronesc de la premisa că actorii
formulează expectanţe cu privire la beneficiile pe care fiecare alternativă de acţiune le aduce.
Astfel actorii aleg varianta care promite cele mai substanţiale beneficii. Acest model raţional a
fost numit şi modelul previziunilor întru-cât accentuează dimensiunea viitoare a consecinţelor
acţiunilor. Un al doilea model este cel al învâţării experimentale care accentuează mai puţin
capacităţile de calcul a actorilor şi face apel la memorie. Astfel actorii sunt „predispuşi” să
participe la acele acţiuni care au adus recompense în trecut evitând acţiunile pe în care au
experimentat mai degrabă pierderi (Macy, 1990). Cel de al treilea model de raţionalitate
20

eflectă procesul de învăţare observaţională; actorii compară propriile rezultate cu rezultatele
celorlalţi imitându-i pe cei care obţin rezultatele cele mai bune. În esenţă, actorii se compară
în permanenţă cu alţi actori şi iau ca şi model comportamentul acelor actori care par că au cel
mai mare succes.
Am considerat că un model realistic care să aproximeze cel mai bine modelul
raţionalităţii actorilor sociali ar trebui să fie o sinteză a celor trei variante prezentate până
acum într-cât orice individ formulează expectanţe cu privire la viitor, învaţă din propria
experienţă şi poate beneficia din experienţa celorlalţi. Mai mult, putem avansa ideea că
indivizii aleg mecanisme alternative de raţionalitate în funcţie de credibilitatea şi costurule
informaţiilor pe care fiecarae mecanism le presupune într-o situaţie dată, caracterul raţional al
alegeriilor fiind mai mult decât un simplu calcul cost beneficii.
21

1.4 Oraşul post-socialist context al acţiunii colective
Oraşele post-socialiste se prezintă ca fiind contextul unor teme de cerecetare
sociologică interesante în primul rând datorită transformărilor care au loc la diferite nivele
cauzând schimbări structurale complexe. Aceste transformări pot fi privite în trei dimensiuni
(Petrovic, 2005):
• tranziţia de la o societate totalitară la o societate democratică , de la o economie
planificată la o economie de piaţă dominată de legile cererii;
• din punct de vedere al dezvoltării, trecerea de la o economie industrială la una
post-industrială bazată pe servicii; o economie şi o societate a serviciilor;
• transformarea de la o poziţie izolată la o poziţie integrată în economia lumii, care
la rândul ei a trecut de la un caracter internaţional la unul global.
În literatura de specialitate se vorbeşte depre oraşe post-socialiste însă măsura în care
astfel de oraşe există este dată de măsura în care putem vorbi de oraşe socialiste sau mai
presis de urbanizare socialistă. Există două direcţii care au făcut carieră de-alungul timplului
prin răspunsul care l-au dat la această întrebare: pe de o parte teoria lui Enyedi (1996) care
argumentează că urbanizarea socialistă reprezintă o variantă regională a unui proces global,
altfel urbanizarea socialistă nu este un model nou al urbanizării moderne ci se încadrează în
stagiile de dezvoltare ce descriu un proces global, la polul opus este teoria sub-urbanizării a
lui Szelenyi (1996) care prezintă dezvoltarea urbană în sistemul socialist ca fiind foarte
diferită de cea în sistemul capitalist analizate la un nivel similar al creşterii economice.
Lucrarea de faţă asumă poziţia lui Szelenyi datorită accentului mare pus pe rolul politicilor
statului în configurarea unui sistem social.
Teza lui Szelenyi susţine că oraşele Europei de Est au cunoscut o dezvoltare diferită de
ceea ce am putea anticipa dacă aceleaşi oraşe ar fi urmat o traiectorie specifică oraşelor
capitaliste de dezvoltare după cel de al doilea război mondial. Caracterul unic al dezvoltării
urbane stă în faptul că aceste oraşe au fost oraşe industriale în care proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie a fost abolită, caracteristicile socialiste ale oraşelor nu reprezintă
consecinţe intenţionate ale planificării urbaniste ci sunt efectele acestei dispariţii a proprietăţii
private,a monompolului statului asupra mijloacelor de producţie şi a unui sistem economic
redistribuitv planificat central. Poziţia lui Szelenyi este neoweberiană pornind de la ipoteza
22

că societăţi caracterizate de o ordine socio-economică diferită vor produce condiţii urbane
calitativ difereite. Accentul cade pe „ordinea” socială ca rezultat al unui anumit mod de
specific de organizare economică: în cazul particular al sistemului socialist această ordine
derivă din natura redistributivă a sistemului economic, eliminarea proprietăţii private, politica
industrializării extensive care a determinat investiţii minore în mijloace de consum colectiv
(locuinţe). Astfel oraşul socialist se preznită ca un spaţiu caracterizat de o diversitate limitată
în ceea ce priveşte serviciile urbane (magazine, restaurante, vânzări ambulante, etc.), de o
economisire a spaţiului urban mai puţin accentuată având în vedere că terenul urban nu avea
nici o valoare în perioada socialistă (o folosire mai generoasă a spaţiilor interioare urbane,
crearea unor sapaţii ceremoniale de autoreprezentare care nu şi-ar fi găsit locul într-o logică a
spaţiului determinată de regulile pieţei, vorbim astfel de o structură ecologică diferită a
oraşelor socialiste de cele capitaliste) , o marginalitate mai scăzută în sensul în care oraşul
socialist prezenta observatorului puţine efecte secundare ale diveristăţii sociale precum
expresii extreme ale sărăciei: cerşetori, oamnei fără adăpost, prostiutate etc.
Urmând aceaşi direcţie neoweberiană, Tosics (2004) prezintă câţiva factori politici şi
instituţionali care au avut o influienţă semnificativă în determinarea politicilor de locuire şi
politicilor urbane în Europa de Est:
• cotrolarea de către stat a veniturilor rezidenţilor;
• controlul direct şi puternic al statului asupra modalităţile de folosinţă a
terenurilor, fapt care a dus la crearea unor pattern-uri de folosinţă care exprimă
preferinţele statului socialist;
• trecerea semnificativă în proprietatea statului a terenurilor şi locuinţelor din
interiorul oraşelor;
• limitări administrative de consum al locuirii (o unitate pe familie);
• limitări administrative a mărimii şi dezvoltării oraşelor mari;
• cotrolul direct asupra resurselor financiare ale oraşului şi asupra proceselor
politice de decizie;
Această distincţie între postularea unui proces global de urbanizare unde diferenţa este
dată de gradul de dezvoltare economică şi existenţa unui tip specific de urbanizare (cea
socialistă) care derivă dintr-un sistem redistributiv economic prinde semnificaţie în lumina
existenţei unui proces al dependenţei de cale. După cum afirma Putnam : „locul în care ajungi
depinde de unde porneşti, iar unele destinaţii pur şi simplu nu le poţi ajunge de unde ai
pornit”(Putnam, 1993), altfel spus, ţinând în minte subiectul acestei lucrări, tranziţia de la un
23

oraş socialist – plaificat economic, spre unul post-socialist- în care este dominantă piaţa,
legea cererii şi a ofertei, nu este una simplă, ce fel de oraş va fi oraşul nostru este dificil de
prezis pentru că se întrevăd mai multe variante.
Un lucru este sigur, moştenirea lăsată de acest sistem nu este nesemnificativă, printre
caracteristicile spaţiale cele mai importante ale oraşelor socialiste care necesită corectare se
numără (Bertaud, 2004):
• construcţii rezidenţiale realizate din panouri mari care găzduiesc un număr
mare de locatari, de aici aglomerarea şi densităţile crescute ale
• un număr mare de clădiri industriale situate în interiorul oraşelor, în zone
relativ apropiate de centrele oraşelor,
• ca urmare, oraşul post socialist se găseşte în situaţia lipsei spaţiului pentru
servicii şi retali în centrele oraşelor
• o infrastructruă slăbită şi prost întreţinută incapabilă să menţină densităţile
mari de populaţie care locuiesc în clădirile rezidenţiale;
• probleme venite o dată cu reglementările drepturilor de proprietate mai ales în
zonele centrale care împiedică renovarea acestora;
• un sistem al taxării local subdezvoltat care se bazează mai degrabă pe
transferuri decât pe folosirea resurselor locale, altfel spus, problema
descentralizării.
Aceste „malformaţii” spaţiale cum le denumeşte Bertaud reprezintă fapte concrete ce se
constituie în provocări de schimbare ale prezentului şi viitorului.
Continuând viziunea lui Tosics (2004) trecerea de la socialism la post-scoialism este o
perioadă acompaniată de colapsul unei structuri vechi şi emergenţa unei structuri eminamente
nouă; dar în realitate dispariţia bruscă a vechii structuri nu a fost înlocuită imendiat prin
introducerea unui sistem bine dezvoltat. Tosics conceptualizează procesului de schimbare
pornind de la câteva elemente principale ale tranziţiei parcurse succesiv: decizii politice la un
nivel de bază, reglementări detaliate, şi politici publice. Tranziţia începe o dată cu decizii
politice de bază cu privire la modul de organizarea al sistemului politic: partidele politice,
alegeri, sistemul de guvernământ, restructurarea economiei, locuire, etc... urmează apoi
reglementările detaliate, întemeierea unui sistem legal nou, care apare însă cu o oarecare
întârziere la fel ca şi politicile publice care trebuie să se ajusteze la noile circumstanţe create
de o economie orientată înspre piaţă.
24

Incepând cu mijlocul anilor 90, în majoritatea ţărilor noile reglementări legislative
pentru diferite sectoare economice, au fost stabilite, în acelaşi timp s-au realizat schimbări
majore în relaţiile de proprietate (privatizare, restituire). Astfel după Tosics a putut apărea
perioada de adaptare în care jucătorii majori şi-au adaptat strategiile la noile circumstanţe. În
lipsa unor politici publice (scheme de suport social, subvenţionări care să exprime nevoi ale
diferitelor categorii de public) pieţele nu au putut funcţiona în întregime, preţurile întregi nu
au putut fi aplicate având în vedere incapacitatea consumatorilor de a plăti. Pe la sfârşitul
anilor 90, în multe din ţările est europene au fost discutate şi adoptate politici publice la nivel
naţional şi local. Din acest moment, în principiu pieţele ar trebui sa poată funcţiona fără
constrângeri artificiale, actorii şi instituţiile noului sistem pot să realizeze ultimele ajustări şi
să îşi dezvolte strategii, întrucât noile politici publice pot apăra perdanţii până la un anumit
nivel. Deci după o perioadă de ajustare începe adevărata dezvoltare bazată pe principiile
pieţei, şi tranziţia se sfârşeşte. Una dintre problemele tranziţiei politice ţine de împuternicirea
formelor de guvernământ local (consilii locale) pentru că descentralizarea este o dimensiune
cheie a tranziţiei de la o economie planificată la una de piaţă. Tosics concluzionează că
schimbarea de la socialism la postsocialism este de fapt o răsturnare totală: dictatura unei
planificări centrale şi a sectorului public a fost înlocuită cu dictatura pieţei şi a sectorului
privat. În aceste circumstanţe rolul sectorului public s-a schimbat dramatic. În loc sa
determine procesele dintr-o pozoţie dominantă, principala datorie este să regleze aceste
procese dintr-o poziţie subordonată însă Tosics argumentează că oraşele post socialiste nu
performează bine acest rol de intermediar în reglarea proceselor de piaţă. Motivul pentru acest
lucru este că sectorul public are o putere mica şi limitată: problemele financiare ale oraşului
post-socialist stau în supracentralizarea modelului financiar ,formele de guvernământ locale se
bucură de un suport limitat din partea statului ţinând minte responsabilităţile delegate.
Sfârşitul perioadei tranziţionale trebuie să fie marcat de îmbunătăţirea situaţiei financiare şi a
relaţiilor de putere a sectorului public.
25

CAPITOLUL II
Aspecte Metodologice
26

2.1 Prezentarea temei
Tema generală pe care acest studiu o abordează este producţia socială a spaţiului.
Pornind de la înţelesurile pe care acest concept le are în teoria neomarxistă urbană am
considerat ca obiectiv general studierea factorilor sociali, economici, ideologici care
interacţionează şi au ca rezultat producerea unei locaţii. În mod specific prin producţia
spaţiului am înţeles crearea unei locaţii ca urmare a interacţiunii a trei categorii distincte de
agenţi care reprezintă înterse specifice. Aceste interese derivă din proprietăţiile spaţiului
urban de a se prezenta pentru agenţii care interacţionează asemenea unor mărfuri ce
incoprorează valori de schimb şi valori de întrebuinţare. Măsura în care se ajunge la un
consens cu privire la manipularea acestor valori de către o tabără sau alta este rezultatul final
care se materializează prin crearea unui bun colectiv, adică prin re-crearea unui spaţiu care
conţine în sine dimenisunea conciliată a intereselor negociate de părţile implicate în proces. În
acest sens putem vorbi de agenţi economici, antreprenorii şi instituţii de creditare care
urmăresc oţinerea unor valori de schimb cât mai ridicate prin investiţii în domeniul imobiliar,
agenţi sociali adică proprietarii apartamentelor aflate într-o situaţie potenţială de reabilitare
care au ca scopuri maximizarea confortului personal deci crearea unor valori de utilizare cât
mai ridicate şi agenţi instituţionali, primăriile reprezentate prin consilii locale, care instituie
presiuni pentru crearea valorilor de utilizare în condiţiile unei pieţe aflate în dezechilibru din
punct de vedere al capacităţii cererii. Modul în care aceste interese se articulează producând
un spaţiu este punctul central al analizei de faţă.
Orice cercetare trebuie să pornească de la un fapt empiric, de la un eveniment care a
avut loc în realitatea socială. Problema practică de la care porneşte acest studiu este Legea
230 din 23 iunie 2006 care reglementează Prograul Naţional de Reabilitare Termică, o
încercarea a guvernului de a veni în ajutorul proprietarilor apartamentelor care se află în
situaţii de degradare fizică. Guvernul propune o schemă de finanţare a recondţionării termice
a imoblilelor în care aportul proprietarilor este redus la 33% din valoarea toală a costurilor
reparaţiilor, restul fiind subvenţionat din fonduri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale.
Chiar dacă această lege a fost pusă în dicuţie încă din anul 2000 iar aprobarea ei se face în
anul 2006 la începutul anului 2007 Primăria Municipiului Târgu Mureş nu are încă o strategie
clară de acţiune în acest sens. Totuşi primele tentative de reabilitare se fac simţite din partea
unor antreprenori locali care vin cu propuneri de reabilitare „subvenţionate” total în schimbul
27

permisiunii locatarilor de a construi pe terasa blocului încă un etaj de apartamente care va
urma să fie vândut. Această problemă se pune în termeni juridici puţin mai complicaţi,
„permisiunea” este de fapt un un contract prin care antreprenorii devin proprietarii terasei şi a
unei cote părţi din terenul de sub construcţie, iar în schimbul acestui statut investitorii se
obligă la efectuarea unor reparaţii ale blocului. Gradul de deschidere al proprietarilor
apartamentelor este însă mic, aflăm dintr-o discuţie cu un antreprenor că din 18 blocuri în
care s-a făcut o astfel de propunere doar un singur bloc a acceptat proiectul, în ciuda
pachetului foarte atractiv de servicii pe care investitorii au ajuns să-l ofere în urma unor
negocieri cu proprietarii. Aparent această situaţie se poate prezenta ca o oportunitate din
ambele sensuri: pe de o parte pentru afaceri imobiliare, de de altă parte ca resurse atrase
pentru reabilitarea funcţioanlă şi estetică a locuinţelor multor indivizi lipsiţi de posibilităţi,
totuşi aflăm că sunt puţine blcurile unde acordul unanim al proprietarilor poate fi obţinut,
producerea spaţiului eşuând. De aici porneşte studiul de faţă. Ţinând cont de perioada de
început în care se află proiectul am considerat cea mai oportună abordare una calitativă bazată
pe descrierea şi înţelegerea intereselor, motivaţiilor şi poziţiilor principalelor categorii de
agenţi implicaţi. Momentul desfăurării cercetării este unul al negocierii între agenţi , al
normalizării, ceea ce caraterizează cel mai bine această periadă este construirea şi
consolidarea rolurilor pe care fiecare agent le poate juca ţinând cont de contextul creat de
Legea 260. Sigur că există limite serioase într-un astfel de demers, iar considerând această
situaţie drept una particulară pretenţiile de generalizare dispar. Reformulând, ceea ce ne
interesează este modul specific în care se cristalizează aceste roluri şi identificarea căilor prin
care se ajunge la ele.
Problematica abordată în acest studiu a fost atinsă folosind metode calitative de
producre şi interpretare a datelor. Ţinînd cont de specificul temei alese am ales ca stratgie de
cerectare o strategie abductivă care porneşte de la premisa că realitatea trăită, modul în care
actorii sociali îşi construiesc realitatea şi interpretează activităţi pe care le desfăşoată
împreună - deci produc şi reproduc spaţii rezidenţiale- poate fi descoprită din spusele
actorilor care interacţionează. Asumţia ontologică care stă în spatele acestei premise este că
„realitatea socială este un produs al procesului prin care actorii sociali negociază împreună
înţelesuri şi situaţii”(Agabrian, 2004, 32).
28

2.2 Obiectivele studiului, întrebări de cercetare, universul cercetării
Obiectivul general propus în acest studiu este de a descrie şi înţelege mecanismele
sociale care contribuie la producerea spaţiului rezidenţial din cartierul 7 Noiembrie, Târgu
Mureş . Obiectivele particulare se înscriu în logica evidenţierii actorilor specifici care iau
parte la procesul de producţie a spaţiului rezidenţial, a tipurilor specifice de interese şi
motivaţii pe care aceştia le manifstă , a modalităţilor de cristalizare a intereselor private în
interese colective.
În acest sens întrebările la care această cercetare răspunde sunt:
Care sunt principalii actori sociali impilcaţi în procesul de producţie a
spaţiului?
Care sunt motivaţiile şi interesele acestor actori?
Cum se cristealizează interesele private în interese colective?
Cum se poate ajunge la acţiune colectivă pentru a se produce un spaţiu?
Tipurile de date folosite pentru a se elabora răspunsuri la aceste întrebări sunt : date
primare rezultate ca urmare a realizării 17 interviuri cu persoane direct implicate în procesul
de reabilitare a spaţiului rezidenţial precum şi date obţinute din observaţia nemijlocită a
evenimentelor şi a caracteristicilor rezidenţiale ce definesc spaţiul studiat; şi date secundare
documente oficiale ce tratează problema reabilitării termice la nivel legislativ precum şi
documente puse la dispoziţie de către investitori pentru a vizualiza mai uşor proiectul propus.
Universul cercetării cuprinde la modul teoretic totalitatea proprietarilor de apartamente
care au fost supuşi stimulului venit din partea investitorilor locali de a accepta un program de
reabilitare termică şi estetică a blocului în care trăiesc printr-un proiect de mansardare.
Dintr-un total de 18 blocuri în care s-a propus acest proiect, doar un singur bloc a acceptat în
unanimitate proiectul. Am ales deci ca şi colectivitate reprezentativă pentru cazul de
acceptare a proiectului proprietarii acestui bloc precum şi pentru cazul de respingere
proprietarii unor apartamente învecinate blocului. Această alegere este motivată în primul
rând de scopul cercetării adică de a surprunde mecanismele care au dus la acceptarea
proiectului. Motivaţiile , temerile, speranţele proprietarilor care locuiesc în blocul unde a fost
acceptat proiectul au constituit un punct major de interes. Trecerea s-a făcut apoi la cazul
negativ, blocul imediat învecinat unde mobilizarea unanimă a eşuat considerând tipuri de
29

oluri jucate de actorii sociali în producerea acţiunii colective. Paradigma de la care am pornit
a fost cea a acţiunii colective, demersul integrându-se în logica surpinderii structurii şi
dinamicii acţiunii colective.
Un alt punct de interes este constituit poziţia agenţilor instituţional şi economici în
procesul producţiei acestui bun colectiv. Pentru a răspunde întrebărilor propuse am realizat
interviuri şi cu alţi actori sociali ce ocupă poziţii relevante: funcţionari de la Primărie,
antreprenorul care a iniţiat procesul de mansardare prin reabilitare, un arhitect, constructorul
care se ocupă de proiect, un funcţionar bancar.
30

2.3 Metode de cercetare
Ţinând cont de specificitatea momentului în care se desfăşoară cercetarea, proiectul
guvernamental aflându-se într-o fază incipientă la nivelul acţiunilor propriu-zise (în primul
rând din punct de vedere al autorităţilor locale care prin poziţia lor influienţează ) am
considerat această etapă una a „normalizării”, a creării precedentului care ajunge să devină
criterui de evaluare şi în cele din urmă regulă sau contra-exemplu. Până în momentul
demarării cercetării nu a existat în oraşul Târgu Mureş nici un proiect de acest fel, de aici şi
situaţia deosebită care implică o atenţie aprofundată asupra micilor detalii care crează
diferenţele. Urmând această logică a evaluării dimensiunii calitative a procesului am optat
pentru utilizarea unei metode de cercetare care presupune acordarea unei atenţii deosebite
detaliilor care însoţesc orice formă de acţiune. Un alt criteriu luat în calcul a fost cel al
adecvării mijloacelor în sensul în care anumite categorii de agenţi (economici , instituţionali)
– dat fiind caracterul singular şi gradul de concentare al puterii decizionale – se află în
poziţia de a oferii informaţii cele mai consistente în situaţia de interviu.
După cum afirmă Iluţ (1997,p. 53) „studiile calitative au ca obiectiv aspectul
dinamic, interactiv al relaţionărilor din cotidian, cu alte cuvinte convorbirile” . Astfel munca
de teren a început prin provocarea la dialog a actorilor sociali consideraţi relevanţi alegând ca
metodă de colecatre a datelor interviul. Interviul ştiinţific, sistematic, efectuat după anumite
rigori îşi atinge scopul de a genera informaţii autentice destinate cunoaşterii ştiinţifice (Iluţ,
1997, 86). Printre motivele alegerii aceste metode se numără:
• Obiectivul fixat, anume de a înţelege procesul de produţie a spaţiului din
punct de vedere al subiecţilor implicaţi, de a descoprii „lumea trăită” a
acestora, de a găsi semnificaţiile experienţelor cotidiene care influienţează
atitudini şi luări de poziţii;
• Flexibilitatea metodei, în sensul în care permite paricipantului descrierea
în cuvinte proprii a atitudinilor şi părerilor cu privire la proiectul de reabilitare
propus ceea ce generează un plus de informaţii şi ajută la o înţelegere nuanţată
a complexităţii poziţionării vis-a-vis de proiect;
• Permite examinarea detaliilor şi asigurarea fidelităţii instrumentului în
sensul în care există posibilitatea verificării şi corectării modului în care
participanţii interpretează întrebările în conformitate cu intenţiile cercetării;
31

Ca şi tehnică am optat pentru interviul semistructurat (interviu calitativ de profunzime)
care a oferit posibilitatea de a urmări un plan de subiecte sau de probleme care le-am propus
iniţial dar şi de a a intra în subiecte neprevăzute dar promiţătoare pentru scopurile cercetării.
Trebuie menţionat că obiectivul aplicării aceste tehnici nu a fost de a descoperii adevărul sau
de a concluziona asupra unor ipoteze prestabilite (Agabrian, 2004, 72) ci de a clarifica modul
în care anumite experienţe au fost trăite şi modalitatea în care subiecţii au ajuns la anumite
concluzii.
Motivele care au incurajat alegerea acestei tehnici sunt:
• Nevoia unei imagini detaliate, bogate asupra atitudinilor şi luărilor de poziţie,
înţelese ca rezultate ale unor experienţe trăite şi interpretate subiectiv;
• Identificarea factorilor situaţionali şi contextuali care influienţează atitudinile
şi comportamentele de acceptare sau refuz;
• Nevoia adaptării permanente la noile informaţii obţinute;
O altă metodă de culegere a datelor utilizată este observaţia deschisă, neparticipativă,
nestructurată. Situaţiile de observaţie au fost facilitate de întrevederile avute cu locatarii
zonei anchetate. Astfel fiecare interviu a oferit prilej de observaţie a mediului rezidenţial
specific pentru participantul la interviu: observaţia s-a focalizat pe elemente materiale ce ţin
de specificitata spaţiului urban analizat. Atenţia a fost centrată asupra elementelor definitorii a
calităţii locuirii: prezenţa/absenţa finisajelor pardoselii (gresie, parchet), înlocuirea
ferestrelor vechi cu ferestre moderne (geam termopan), finisajele pereţilor (vopsitorii stil
vechi-var, humă / stil nou – zugraveli lavabile), caliatea mobilierului (vechimea), prezenţa
igrasiei, a mirosurilor asociate umezelii şi degradărilor interioare, distribuţia în spaţiu a
apartamentelor de care se leagă gradul de aglomerare.
32

2.4 Eşantionarea
Alegerea eşantionului s-a făcut având în vedere principiul eşantioanelor contrastante
(Iluţ, Rotariu, 2001). Dacă presupunem că un fenomen X depinde de un alt fenomen Y atunci
vom lua două eşantioane de indivizi cu stări radical diferite după caracteristica Y, pe care le
chiestionăm separat având în vedere roducerea fenomenului X. (Iluţ, Rotariu, 2001: 183). În
cazul de faţă fenomenul X este producerea socială a unui spaţiu, mai precis producerea unui
bun colectiv iar fenomenul Y se referă la mobilizarea la acţiune colectivă situţie care are ca şi
finalitate materializarea unui spaţiu. Acţiunea colectivă este înţeleasă ca proces al controlării
comune de către proprietari şi al luării de decizii comune cu privire la întreţinerea şi
managementul proprietăţii comune (blocul). Am considerat diferenţa dintre acţiune-inacţiune
echivalentă conceptual ideii de constructiv-neconstructiv, altfel spus, acţiunea este rezultatul
colaborării unanime a unui grup de actori, rezultatul propus fiind unul constructiv, adică de
transformare a spaţiului, în mod opus, inacţiunea este produsă de incapacitatea ce a atinge un
compropmis, a gradului de unanimitate a opinilor nesar pentru a genera un spaţiu nou.
Interviurile cu agenţii sociali s-au realizat selectând două unităţi spaţiale diferite, mai întâi am
ales un bloc unde acţiunea colectivă a reuşit (de altfel singurul până în momentul desfăşurării
cercetării) şi un bloc învecinat unde acţiunea colectivă a eşuat.
Pentru a descrie principalele categorii de actori sociali implicaţi în procesul de
producţie a spaţiului rezidenţial, precum şi prentru a surprinde motivaţiile şi interesele
acestora am apelat la o startegie graduală de eşantionare. Astfel, eşantionarea a fost ghidată de
scopurile cercetării, deciziile cu privire la alegerea cazurilor s-au făcut „din mers” adică pe
măsură ce am colectat date şi am aflat informaţii relevante din interviurile iniţiale. Alegerile
au fost ghidate de principiul optimităţii eforturilor în sensul în care am încercat descoperirea
cazurilor care promit cele mai consistente reprezentări ale situaţiei studiate pornind de la
informaţiile dobândite. Atfel întrebarea avută mereu în gând poate fi pusă în cuvintele lui
Glaser şi Strauss ( apud Agarbian, 2004, p 46) „ce grupuri sau subgrupuri urmează pentru
colectarea datelor? Şi pentru ce scop teoretic?”, mai mult, interesul a fost direcţionat spre
„evenimente şi întâmplări şi nu spre persoane pentru ele însele” (Agabrian, 2004, p 47) adică
criteriul reprezentivităţii în sens statistic a fost înlocuit cu criteriul relevanţei cazurilor.
Primele interviuri au avut rolul de oferi o imagine de ansamblu asupra realităţii
studiate prin identificarea principalilor actori sociali şi a intereselor aferente poziţilor acestora.
33

Am selectat cazurile critice – ca fiind acele cazuri în care relaţiile ce vor fi studiate devin
clare (Agabrian, 2004, p 51) – pornind de la actorii sociali ce ocupă poziţii importante în
procesul producţiei spaţiului: investitorul care a iniţiat proiectul şi reprezentanţi ai direcţei de
urbanism de la Primărie. Selecţia subiecţilor a continuat pornind de la informaţiile obţinute de
la investitor, adică , am ales un punct concentrat de cercetare blocul în care s-a acceptat în
unanimitate proiectul iar o a doua dimensiune a universului de cercetat este reprezentată de un
bloc învecinat în care se dezbătea fervent problema acceptării proiectului.
În cazul blocului cu acord unanim am pornit de la presoana descrisă de investitor ca
fiind susţinătorul cel mai activ al proiectului care m-a recomandat unor persoanaje cheie din
punct de vedere al interesului cercetării. În termeni tehnici eşantionarea a fost făcută conform
principiului „bulgărelui de zăpadă” ţinând cont şi de o caracteristică esenţială a zonei studiate
anume faptul că este vorba de un carier vechi (consruit în anii 60) în care rezidenţii originari
au construit reţele de cunoştinţe destul de vaste.
În ceea ce priveşte cel de al doilea bloc accesul spre primul subiect mi-a fost mijlocit
de „informatorul” sugerat de invstitor, apoi accesul la ceilalţi subiecţi s-a făcut pornind de la
recomandările locatarilor din acel bloc. Am încercat să aflu din fiecare interviu care au fost
persoanele cele mai „active” în dezbaterea care a fost cauzată de prezentarea proiectului şi
apoi am trecut la contacterea acestor persoane.
Strategia care a ghidat slecţia poate fi formalizată astfel: am pornit de la cazurile
critice, am continuat prin identificarea cazurilor extreme (acceptare/neacceptare absolută) în
cele din urmă am căutat să găsesc cazurile particulare tipice (acceptare/neacceptare relativă,
în sensul în care a existat o flexiblitate în asumarea poziţiei).
Decizia de a opri selecţia şi deci de a închide eşantionul a apărut în momentul în care
„saturerea teoretică” a fost atinsă, mai precis cînd nu a mai apărut nimic nou în interviurile
realizate. Demersul calitativ precizează puţine reguli cu privire la acest moment , totuşi în
alegerea lui am ţinut cont de trei criterii: exhaustivitatea mijloacelor, apariţia regularităţilor
şi trecerea dincolo de limitele obiectivelor impuse (Guba, apud Agabrian, 2004, p. 48).
34

CAPITOLUL III
Producţia socială a spaţiului
35

3.1 Spaţiu al renegocierii poziţiilor: Legea 260 din 2006
Programul Naţional de Reabilitare Termică apere în contextul mai larg al aderării
României la Carta Europeană a Energiei situaţie ratificată prin legea nr.14 din 3 februarie
1997. Unul dintre obiectivele principale ale Tratatului îl reprezintă conservarea şi utilizarea
raţională a energiei, din acest motiv acţiunile sprijinite se referă la evitarea pierderilor de
enegie şi creşterea eficienţei energiei cel mai vizibil program în acest sens referindu-se la
reabilitarea termica a unor cladiri de locuit multietajate şi a instalatiilor aferente, realizate
dupa proiecte tip in perioada 1950-1985.
În acest sens Guvernul României şi-a asumat un rol important în dezvoltarea unui
cadru legislativ prin emiterea Ordonanţelor de Urgenţă OUG 29/2000, OUG 174/2002 şi
OGU 187/2005 aprobate prin Legea nr. 325 din 27 mai 2002, Legea 211 din 16 mai 2003 şi
Legea nr. 260 din 23 iunie 2006. Potrivit programului coordonat de Ministerul Transportului,
Comerţului şi Turismului 6 :
„Piaţa liberă acţionând singură nu va fi suficientă pentru a se face faţă problemelor
de locuire actuale şi de perspectivă din domeniul locuinţelo [...] Guvernul recunoaşte faptul
că o parte semnificativă a cetăţenilor ţării are nevoie de sprijin financiar pentru a-şi menţine
condiţiile de locuire la un nivel corespunzător, iar pentru aceasta prin Programul naţional de
reabilitare termică a clădirilor de locuit se face un efort financiar semnificativ pentru
asigurarea unor fonduri publice în această direcţie”. Acesată poziţie înscrie situaţia actuală
într-o perioadă a adapătării în care eforturile guvernamentale se îndreaptă în direcţia
elaborarii de politici publice de natură să regleze deficienţele existente pe piaţă. Este
momentul în care pornind de la o anumită politică actorii importanţi pot să negocieze roluri
ţinând cont de caracteristicile contextului în care se mişcă. În situaţia în care proprietarii se
confruntă cu o stare de imposibilitate de acţiune datorită unor lipsuri de natură materială, alţi
actori pot interveni şi renegocia poziţia transformând dezavantajele în avantaje.
Prin intermediul Programului de reabiltare termică se asigură subvenţionarea în
proporţie de două treimi a proiectelor de reabilitare termică 7 :
• 34% din alocaţii de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această
destinaţie în bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului;
6 http://www.pmtgv.ro/index/ghid/intro.pdf
7 Legea nr. 260 din 23 iunie 2006, descarcată de pe
http://www.cdep.ro/proiecte/2006/100/30/2/leg_pl132_06.pdf
36

• 33% din fonduri aprobate anual cu această destinaţie în bugetele locale şi din alte
surse legal constituite, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene;
• 33% din fondul de reparaţii al asociaţiei de proprietari şi in alte surse legal constituite,
inclusiv fonduri ale Uniunii Europene.
Un alt punct care vine în sprijunul unor astfel de lucrări este eliminarea măsurii instituirii
ipotecii asupra locuinţei pe perioada creditului. Legea 260 vine să sprijine astfel iniţiativele
individuale considerâmdu-se că instituirea ipotecii asupra locuinţei în perioada contractării
creditului care să acopere acel procent de 33% contribuţia proprietarilor a reprezentat
principalul impediment care a întârziat atât de mult demararea proiectelor.
Potrivit datelor furnizate de Recensământul din anul 2002 8 în municipiul Târgu Mureş
95,89% din totalul locuinţelor sunt deţinute în proprietate privată şi 5800 de locuinţe din
efectivul total de 8466 au fost construite în perioada 1945-1985. Procentul care depăşeşte
68% din totalul efectivului se prezintă astăzi într-o stare de degradare mai mult sau mai puţin
avansată ţinând cont de vârsta construcţiei şi de investiţiile aproape inexistente în menţinerea
şi reamenajarea fondului locativ. Chiar dacă există o populaţie teoretică care ar putea
beneficia de Programul de reabilitare termică informaţiile primite de la Primărie confirmă
faptul că până la sfârşitul anului 2006 nu au existat cereri din partea asociaţilor de locatari
pentru a participa la acest program: „ nu vă pot spune nimic încă despre Programul de
Reabilitare Termică pentru că acesta intră în agenda Primăriei oraşului Târgu Mureş doar
începând cu anul 2007. Deocamdată nu au existat cereri pentru că nu a existat nici ofertă.
Cadrul legislativ a fost destul de instabil, şi atunci nici Primăria nu a luat o atitudine în
acest sens....deocamdată priorităţiile noastre au fost altele, mă refer în special la investiţii în
reamenajarea zonei de Centru a oraşului, a spaţiilor de agrement mari, reabilitarea
drumurilor...probleme absolut necesare. Incepând cu anul 2007 sperăm să realizăm mai
multe în acest domeniu” declară un consilier al Primăriei (Subiect1).
Totuşi oportunitatea pe care acest proiect legislativ a deschis-o nu a rămas departe de
ochii vigilenţi ai actorilor cu resurse pe paţă. Pe fondul unor lipse generale de resurse
financiare se pot face speculaţii imobiliare profitabile şi pot apărea afaceri, una dintre soluţii
fiind mansardarea blocurilor. Primul proiect de mansardare din oraşul Târgu Mureş a început
să ia formă materială începând cu luna aprilie 2007 după cum declară investitorul:
„mansardarea este un business bun dacă vrei să lucrezi în construcţii”(Subiect 2). Legătura
cu proiectele de reabilitare termică este simplă: constsruind la standarde calitative superioare
8 http://www.mures.insse.ro/main.php?id=443
37

prima mansardă din oraş investitorul căştigă încredere şi credibilitate (capital simbolic) şi
poate acţiona pe piaţa „reabilitărilor termice” ca un actor important care şi-a demonstrat
seriozitatea: „ în momentul în care construieşti primul bloc! Atunci, acel bloc va face mai
mult decât o şedinţă şi orice discuţie individuală...dar încă nu există blocul!”(Subiect 2).
Beneficiile unui astfel de proiect nu sunt deloc neglijabile în ochii potenţialior „donatori” de
platforme: „în primul rând, mansardarea asta, cei care o propun o fac din considerente strict
materiale. Ei obţin practic un teren pe care pot să construiască patru apartamente într-o
zonă ultra centrală...unde să zicem că preţul ar fi cam de 200 euro pe metru pătrat...dacă un
apartament ar avea 60mp atunci el ar construi 240 mp..iar preţul unui teren ar fi pe la 50-
60.000 euro, plus, nu mai au nevoie de avize : apă, canal, curent, au toate utilităţile landemână
, nu mai eu nevoie de fundaţie...deci ei practic construiesc o mansardă ... la aceeaşi
spurafaţă desfăşurată pentru o construcţie din temelii, mansarda este pe undeva la 60% din
preţ. Sincer, nu cred că vor avea sorţi de izbândă!”(Subiect 10)
Proprietarii de apartamente nu se arată foarte încântaţi de asemena proiecte cu toate că
starea imobilelor este în continuă degradare şi posibilităţile de acţiune individuale sunt
limitate. În ciuda faptului că proiectul de mansardare a fost propus în 18 blocuri până în
momentul de faţă s-a abţinut acord unanim într-un singur bloc. La prima vedere se poate
presupune că această reticenţă se datorează lipsei de încredre în investitor, situaţie generată de
experienţa perioadei post-decembriste care a adus cu sine multe himere dar i-a lăsat mulţi
oameni cu ochii în soare : „o să vedeţi că aşa va fi ca FNI-ul!” spuenau oamenii.. noi am
pierdut munca de o viaţă, la FNI..un apartament de trei camere, am banii o lună acolo,
atâta...si i-am pierdut pe toţi[..]Foarte foarte muţi de aici din bloc au pierdut, cel puţin cei cu
care am vorbit eu... Caritas, SAFI, FNI...o grămadă de oameni au pierdut o dată cu
democraţia asta, şi atunci ...cred că nu existiă cineva, vreo familie care nu a fost furat,
excrocat, numai cone nu a avut nu a pierdut!” (Subiect 3).
Momentan, adaptarea proiectului guvernamental la realitate s-a făcut prin intermediul
unui parteneriat primărie-antreprenori locali, o firmă locală a propus preluarea cheltuielilor
care trebuie suportate din bugetul local precum şi cheltuielilor suportate de proprietarii
apartamentelor în schimbul obţinerii terasei blocului. Din punctul de vedere al primăriei acest
parteneriat preprezintă un prim pas în demararea unui program care a fost de mult iniţiat în
alte oraşe ale ţării (Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, Târgovişte) însriindu-se pe un
traseu al „normalităţii”. Pentru unii din proprietarii de locuinţe este o oportunitate de
rezolvare a unor probleme care altfel ar fi rămas în discuţie o perioadă lungă de timp, pentru
alţii însă problemele se pot pune la un nivel al câştigului individual în sensul valorificării
38

personale a proprietăţii de care dispun. Pentru antreprenori beneficiile sunt evidente: în primul
rând se câştigă un teren unde vor construi noile apartmente în plus subvenţia de la bugetul
statului în valoare de o treime din totalul construcţiei poate fi interpretată în favoarea lor în
contextul unie reglementări puţin rigide, amortizând în acest fel o parte cheltuielilor.
3.2 Σπαţiul ca loc de intersecţie a intereselor: Valoare de întrebuinţare şi
valoare de schimb
Definită ca situaţie de oportunitate pe de o parte pentru afaceri imobiliare, de de altă parte
ca resurse atrase pentru reabilitarea funcţioanlă şi estetică a locuinţelor multor indivizi lipsiţi
de posibilităţi, problema mansardării reflectă caracterul spaţiilor de a produce şi reproduce
inegalităţi. Acest caracter derivă din faptul că spaţiul devine un bun, o marfă care are pentru
diferiţi actori interesaţi valori de utilizare şi valori de schimb.
Valoarea de întrebuinţare se referă la nevoi şi cerinţe sociale mixte precum idiosincrasii
personale, obiceiuri culturale, stiluri de viaţă, care nu sunt rezultatul unei supremaţii pure a
consumatorului ci rezultă din sitemul de susţinere a vieţii individului (life support sistem), de
cele mai multe ori traducându-se prin sentimentul de confort. Altfel spus, în cazul locuirii
valoarea de utilizarea îşi primeşte semnificaţia în momentul în care caracteristicile individului
se interscetează cu caracteristicile spaţiului de locuit, poziţionaându-se dincolo de sfera
economiei politice. Valoarea de schimb se referă la o cuantificare monetară a valorii de
utilizare existente, relaţia dintre cele două concepte este una dialectică în sensul în care
valoarea de utilizare poate deveni un depozitar fizic al valorii de schimb devenind astfel
obiect de schimb şi de consum.
Astfel pentru proprietarii de apartamente prima problemă care se pune se referă la
valoarea de întrebuinţare a imobilelor întru-cât: „aceasta este locuinţa noastră! Aici ne
petrecem zilele obişnuite, este spaţiul în care te simţi bine, unde poţi să faci ce vrei, unde ai
cât de cât intimitatea ta....un spaţiu după chipul şi asemănarea ta! Am prieteni care lucrează
acasă, aduc un venit suplimentar... poţi spune că este şi un loc unde mai produci câte
ceva...este acasă, ceva confortabil”(Subiect 1). În acelaşi timp oportunitatea mansardării a
adus în prim plan valoarea de schimb a imobilelor: „ eu zic că dacă facem mansardarea, dacă
pun geamuri termopane, izolează, zugrăvesc....creşte valoarea apartamentelor...cel puţin cu
5000 euro... Hat, e ceva!”(Subiectul 6). Pe de altă parte gândindu-se la moştenirea pe care o
poate lăsa copiilor un subiect formulează speranţe cu privire la ce poate deveni apartamentul
39

pe care îl louieşte momentan:„totuşi cred că putem lăsa ceva la copii...dacă am avut aşa o
pierdere mare, că foarte mare a fost pierderea..dar valoarea locuinţei ca şi cartier rămâne,
aici este o zonă foarte frumoasă, este o zonă de agrement foarte bine pusă la punct, aici este
pădurea..este foarte frumos, şi atunci totuşi am făcut ceva, eu asta mă gândesc...eu aşa văd
parcă Dumnezeu a echilibrat balanţa”(Subiectul 3)
Antreprenorii şi actorii implicaţi în industria construcţiilor sunt interesaţi de ce reprezintă
valori de folosinţă pentru alţii (chiriaşi sau proprietari individuali) dar, interesul major este
realizarea valorii de schimb. Pentru a realiza profit interesul acestora este de a găsi valoarea
de întrebuinţare necesată susţinerii beneficilor pe care valoarea de schimb o aduce la investiţia
făcută. Argumentul principal pe care l-au dat investitorii a fost acela al unei necesităţi estetice
şi funcţionale de reabilitare a faţadelor bolocurilor : “am pornit acest proiect de la imaginea
blocurilor gri e care le vedem în fiecare zi […] ne-am gandit să facem ceva, cel puţin noi
ăştia mai tineri. Ne-am gandit iniţial la o eventuală reabilitare prin mansardare, nu neapărat
ca şi confort termic, mai mult architectural […] am ajuns să negociem cu proprietarii şi aşa
am ajuns aici. De aici a pornit, oraşul ăsta arată aşa cum arată,adică e deplorabil, dar
această situaţie se menţine în toată ţara, nu doar aici”(Subiectul 2). Nimic nu este însă
dezinteresat şi pe măsură ce înaintăm în discuţii subiectul declară potenţialul pe care îl are o
astfel de investiţie:„Este un buissnes bun pentru cine vrea să se bage în construcţi!”(Subiectul
2).
Pe de altă parte avem Primăria, dar poate că deocamdată ar fi mai corect să vorbim doar
de presiunile instituţiilor guvernamentale de a crea valori de utilizare prin intervenţie directă
sau indirectă. Pe de o parte aceste instituţii alocă servicii şi facilităţi petru crearea unor valori
de utilizare ca de exemplu subvenţionarea de la bugetul de stat a unor sume care să acopere
investiţii în fondul locativ, pe de alta contrbuie indirect prin modelarea mediului înconjurător
prin reglementările care stabilesc care sunt obligaţiile proprietarilor faţă de amenajarea
anumitor spaţii comune. În acest context putem interpreta apariţia ordonanţelor de urgenţă
guvernamentale încă din anul 2000 finlizate abia prin legea 260 din 2006. Drumul sinuos al
acestor ordonanţe însă a pregătit terenul pentru interpretări şi acţiuni “ Legislaţia nu e foarte
clară, este destul de permisivă în unele domenii. Nu că am profitat de lacune, dar
întotdeauna când nu se face referire la subiect nu înseamnă că ţi se interzice să rezolvi o
problemă. Faptul că nu s-a făcut referire la o platformă nu înseamnă că nu putem să
construim pe o platformă. Ulterior au apărut şi aceste regelementări, dar pe atunci era un
teren abrupt. Am forţat să se clarifice anumite aspecte, probabil că alte companii vor profita
de pe urma muncii noastre. […] în momentul de faţă se poate face; legislaţia permite şi chiar
40

există un program care permite legrea reabilitării termice de mansardare. Este un buissnes
bun pentru cine vrea să se bage în construcţii”(Subiectul 2). Se poate observa că sancţionarea
şi ratificarea pe o perioadă de 6 ani a ordonanţei din 2000 a creat o situaţie de confuzie din
care primii care sau tras concluzii au fost actorii care au reuşit să speculeze cel mai bine
posibilităţiile care ar putea apărea. Totuşi, drumul de la proiect la realitate nu este unul
simplu, după cum declară investitorul: “Oficial, primăria susţine un astfel de program,
neoficial, aşa cum ţi-am spus este un business, o afacere care atrage interese. Interese
politice, interese financiare. Jocurile politice sunt greu de controlat iar noi încercăm să
învăţăm din mers. Trebuie să ai o bună colaborare cu primăria în persepctivă este foarte
important pentru că poziţia ei influienţează multe lucruri.” (Subiectul 2).
Instituţiile financiare sunt interesate de valori de schimb prin finanţarea oportunităţilor de
creare şi procurare de valori de utilizare, criteriul alocării fondurilor fiind cel al evitării
riscurilor şi maximizării profitabilităţii. Din punctul de vedere al băncilor problema se pune la
nivelul asocaţiei de locatari. Primele programe demarate de bănci au în vedere atragerea
asociaţilor de locatari în sfera serviciilor bancare prin deschiderea de conturi în care să se
efectueze operaţiuni de plată a diferitelor utilităţi de care proprietarii beneficiază. Scopul
acestei acţiuni este de atragere a proprietarilor apartamentelor în bancă şi popularizarea a
diferitelor produse pe care banca le are de oferit. De aici a apărut o idee nouă care vizează
procesul analizat în această lucrare: creditul pentru asociaţia de locatari. Raţionamentul de
creditare propus de instituţia bancară este următorul „să presupunem că terasa blocului
valorează 100 milioane. Numai un apartament construit acolo va valora cu mult mai mult!
Dacă ei iau un credit de 300.000 de euro şi girează cu terasa aia de bloc. Să zicem că nu
ajunge aia, dar totuşi este o parte de la care pornim. Creditul îl dăm pe bucăţi ale
construcţiei, deci banii nu îi dăm toţi o dată ci în tranşe pe măsură ce se construieşte. În
momentul în care se ajunge la un anumit nivel se evaluează din nou, se reface acea girare şi
se merge mai departe cu creditul. Când ajung la final cu mansarda înainte să o vândă,
viitorul proprietar face plata către ei...ne-am gîndit să o scoatem la licitaţie toată mansarda
în aceaşi zi... şi în ziua următoare se va trece de pe proprietatea băncii în proprietatea
lor...este un program pe care l-am pus în practică rămâne să vedem cât o să
meargă.”(Subiectul 5). Totuşi lucrurile nu sunt atât de simple întru-cât riscul de creditere este
foarte mare: „ca şi organizaţie, asociaţiile de locatari sunt persoane juridice şi nu sunt, ei nu
dezvoltă o afacere...au venituri şi nu au în acelaşi timp...dobânda nu va fi mai mică decât la
alt credit, tocmai pentru asta”(Subiectul 5). Problema majoră constă în lipsa unui control
efectiv al plăţii proprietariilor pentru că, creditul este acordat Asociaţiei de locatari nu este
41

nominalizat pentru fiecare proprietari în parte: dacă un locatar refuză să plătească, refuză şi al
doilea proiectul eşuează iar banca pierde banii. Interesul băncii în producerea valorii de
utilizare maschează de fapt interesul creării unor valori de schimb care să producă venituri
sub forma dobânzilor. Deocamdată programul se află în dicuţii şi încă nu s-a dat acordul de
creditare a Asociaţilor de locatari, un astfel de credit ar ridica multe probleme de ţin de
organizarea acţiunii colective cea mai mare dilemă care se ridică fiind cea a free rider-ului.
Totuşi poziţia băncii pare să încurajeze iniţiativele private prin Asociaţia de locatari mesajul
lor fiind unul care vizează capacitatea individuală a proprietarilor de a face o afacere şi de a
câştiga. Astfel producerea valorii de schimb prin spaţiu de către o bancă este de fapt
rezultatul aducerii în prim plan a valorii de schimb pentru proprietarii spaţiilor colective care
pot înlocui valoriile de utilizare (precum depozitare, uscarea hainelor) cu valori cuantificabile
monetar.
O primă concluzie care se poate trage este că orice spaţiu poate fi privit ca o marfă care
conţine în sine valori de întrebuinţare şi de schimb reflectate de interesele diferenţiate pe care
grupurile de actori le manifestă; ceea ce reprezintă valoare de folosinţă pentru un grup este
valoare de schimb pentru altul, aceeaşi locuinţă poate avea semnificaţii diferite în funcţie de
relaţiile sociale pe care indivizii, organizaţii şi instituţiile le exprimă în ea . Locuirea este o
marfă asupra căreia planează diferite grupuri de interese care acţionează pe piaţă. Producţia
socială a spaţiilor implică actori care au interese, capacităţi şi resurse diferite iar modul în are
acestea se articulează producând o materialitate este una dintre principalele întrebări care
trebuie răspunse.
Un concept clarificator este cel de putere deţinută de actori ca rezultat al controlului pe
are aceştia îl au asupra acţiunilor care prezintă interes pentru alţi actori. La prima vedere
problema mansardei şi mai larg a reabilitării termice se reduce la mobilizarea la acţiune
colectivă a locatarilor imobilelor vizate de aceste programe
42

3.3 Modalităţi de acţiune colectivă: Cooperare voluntară, interacţiune
strategică, recompense selective.
Investitorii deţin un capital pe care sunt dispuşi să îl investească pentru a câştiga controlul
aspura acţiunilor viitoare a locatarilor imobilului („vânzarea” a unei cote părţi din platforma
acoperişului precum şi a unei cote părţi din terenul de sub construcţie în schimbul unui pachet
de servicii, acceptarea unor noi vecini). Aflaţi într-o relaţie de autonomie faţă de investitori,
locatarii controlează acţiunile investitorilor (proiectul de mansardare) prin acceptarea sau
refuzul pachetului de servicii. Din punct de vedere al pieţei imobiliare, chiar dacă investitorii
deţin resurse, locatarii sunt cei care deţin puterea pentru că ei controlează acţiunile actorilor
care joacă pe acest segment de piaţă. Problema investitorului este de a oferi un pachet de
servicii (ţinând cont de poziţionarea tranzacţiei în zona „trocului”) valorizat de locatari, altfel
spus valoarea resurselor puse la bătaie de investiotor depinde de valorea intereselor pe care
cei ce deţin puterea le ataşează acestora şi în general de valoarea acţiunilor pe care investitorul
le poate controla. Puterea este într-un sistem de decizii colective abilitatea actorului de a
obţine rezultatele care îi conferă utilitatea cea mai mare, iar modalitatea de a realiza acest
lucru stă în controlul asupra acţiunilor celorlalţi.
Acţiunea colectivă este înţeleasă ca proces al controlării comune de către proprietari şi al
luării de decizii comune cu privire la întreţinerea şi managementul proprietăţii comune
(blocul). În această lucrare am considerat diferenţa dintre acţiune-inacţiune echivalentă
conceptual ideii de constructiv-neconstructiv, altfel spus, acţiunea este rezultatul colaborării
unanime a unui grup de actori, rezultatul propus fiind unul constructiv, adică de transformare
a spaţiului, în mod opus, inacţiunea este produsă de incapacitatea ce a atinge un compropmis,
a gradului de unanimitate a opinilor nesar pentru a genera un spaţiu nou.
Două aspecte sunt relevante în strategiile de acţiune ale proprietarilor din locuinţe
colective:
• pe de o parte locuirea ţine de sfera privată ceea ce înseamnă că interesele şi
obiectivele individuale care se realizează prin startegii individuale,
• pe de altă parte strategiile individuale sunt inter-relaţionate cu strategiile celorlalţi
rezidenţi , altfel spus alegerile individuale sunt constrânse de alegerile celorlalţi
rezidenţi şi iar aceste alegeri îi constrâng la rândul lor pe ceilalţi rezidenţi.
43

Dincolo de dimensiunea pe care o aduce puterea într-un sistem al deciziilor colective
acţiunea colectivă este şi rezultatul modului în care rezidenţii înţeleg oportuniţăţile şi
obligaţiile de a-şi folosi drepturile şi responsabilităţile de proprietari. Mobilizarea actorilor în
sensul acţiunii se poate face în măsura în care aceştia înţeleg că din statutul de proprietar
derivă anumite responsabilităţi (cooperare voluntară), prin convingerea lor de necesitatea şi
importanţa participării la un asemena proiect (interacţiune strategică) şi/sau apelând la
sancţiuni sau recompense care să încurajeze participarea (recompense selective).
Cooperarea voluntară având ca formă specifică coopererea privată este o paticipare
„spontană” la acţiune fără a aştepta sau a le impune celorlalţi norme de reciprocitate sau
sancţiuni. Cooperarea privată a actorilor are ca sursă un sentiment puternic de datorie asociat
cu statutul de proprietar, această înţelegere fiind rezultatul concepţiei, percepţiei şi trăirii
spaţiului locuit.
Din acest punct de vededre spaţiul reprezintă o „abstracţiune concretă” adică, spaţiul este
atât un produs material al relaţiilor sociale cât şi o manifestare a acestora, o relaţie în sine.
Modul în care un spaţiu este conceput (cum gândesc arhitecţii, urbaniştii organizarea şi forma
spaţiilor) influienţează modul în care spaţiul este perceput de utilizatori dar în acelaşi timp,
practicile care au loc într-un spaţiu, experienţa, trăirea spaţiului reprezintă o a treia
dimensiune fundamentală care marchează caracteristicile unice ce definesc o locaţie.
O primă dimensiune care trebuie deci lămurită este cea a concepţiei despre spaţiu. Ţinând
cont că zona analizată a fost construită între anii 1962-1965 este clar că înţelegerea construirii
şi urbanizării în general se află sub auspiciile raţionalităţii specifice sistemului socialist.
„Blocurile staliniste” aşa cum au rămas în imaginarul colectiv al celor mai vechi rezidenţi ai
oraşului exemplifică perioada de dinanintea introducerii materialelor prefabricate în
construcţii, dinaintea masificării şi aglomerării locuinţelor colective.
Istoria acestei zone ne este relatată de o arhitectă care a lucrat în cadrul direcţiei de
sistematizare în perioada resectivă: ”Din punct de vedere al poziţiei geografice zona aceasta
este sub cornişă, Târgu Mureşul are o zonă de luncă, iar la circa 20 m mai sus este o
platfrmă, aşa zisa cornişă, care se resimte mereu [...] această zonă era au fel groapă a
fabricii de cărămide care a fost abandonată cam înainte de a se începe construirea
blocurilor. În partea de sus era platforma care era absolut liberă, era teren de fotbal, iar în
partea dinspre oraş era ţigănia, delimiterea era deci între fabrica de cărămidă, ţigănie şi
44
*

platforma pe care nu era practic nimic, cealaltă zonă ea drumul naţional care duce spre
Reghin. Această zonă se oferea ca şi zonă de construit pentru că era destul de aprope de
centru şi în plus era aproape de Spitalul Clinic.[...] în jurul anilor 60 s-a pus problema de a
da nişte fonduri pentru universităţi, atunci s-au construit căminele studenţeti, cantina
studenţească pe platformă şi s-a considerat dat fiind apropierea de spital, [...] era o zonă a
clinicilor, şi atunci s-a dat această zonă ca să se construiască locuinţe pentru personalul
didactic, aşa zise blocurile UMF. Blocurile universitarilor. [...] atunci, s-a completat
cartierul cu blocurile aşezate la şosea şi câteva blocuri care să formeze un pandant, blocuri
ceva mai mari, dar nu chiar ca şi CDU-urile...corpul didactic universitar.[...] Ceea ce era
interesant în cartierul ăsta este că s-a păstrat o zonă destul de mare de verde, adică este o
zonă destul de mare de joacă pentru copii.”(Subiectul 17)
Construite în anul 1962 aceste blocuri au ca destinaţie găzduirea lucrătorilor de
intreprinderile din oraş precum şi a cadrelor universitare de la Universitatea de Medicină şi
Farmacie. Blocurile respectă suprafaţa normată a încăperilor care corespunde conform
prinicpiilor vremii suprafeţei necesare unei familii pentru a trăi „bine”. Astfel pentru un
apartament de două camere se considera suficient o suprafaţă de 35 mp iar pentru unul de trei
camere suprafaţa se ridică la 45mp. Comparând însă cu alte zone „este o zonă destul de
aerisită, acolo nu avem densităţiile care care au fost impuse ulterior”(Subiectul 15), de altfel
construită chiar la începuturile dezvoltării urbane acest cartier a scăpat multe dintre
reglementările impuse mai târziu de principiile economiei socialiste „ această super
economie, pentru că nu aveam voie să depăşim nici costurile, nici consumurile de materiale,
nici finisajele, toate erau îngrădite să fie cât mai ieftin[...]nici nu se mai punea la un moment
parchet, se punea linoleu din ăla nenorocit,[...] faianţă nu aveam voie să depăşim, era 1 mp
în bucătărie şi la baie, nu-mi mai amintesc exact...totuşi nu era de jur-imprejur...adică să nu
depăşeşti faianţă, să nu depăşeşti consumul de fier şi de ciment, în fiecare an se reducea
consumul de fier şi de ciment ca şi când aceste materiale ar fi devenit de pe o zi pe alta tot
mai durabile! La un moment dat s-a micşorat înălţimea uşilor cu patru cm...a fost culmea
stupizeniei!”(Subiectul 17).
Povestea cartierului analizat este similară poveşilor din alte cartiere, confruntându-se cu
aceleaşi probleme ce ţin de organizarea urbanistică „În general carierele mari au fost peste
tot cartiere dormitor, din punct de vedere social într-un cartier nu ai doar nevoia de a te
culca, să faci de mâncare şă mănânci, să-ţi iei cina... lipseau... grădiniţe s-au făcut în ‘66
când s-a dat decretul..care astăzi nu mai sunt necesare! [..] s-au mai făcut nişte şcoli care
toate sunt şcoli tip cu 16 clase[...] făceam calcule că e necesar comerţul, dar fiind că
45

comerţul nu se raporta atunci constructorl punea accentul numai pe locuinţe, comerţul tot
amâna de pe un an pe altul, iar atunci tot amânând nu erau spaţii comerciale. De aici şi
bătălia asta pentru spaţiile comerciale, pentru că nu s-au construit! Timp de 50 de ani, nu sau
făcut nici măcar atâtea spaţii comerciale cât spunea normativul de atunci”(Subiectul 17).
Dincolo de efectele intenţionate de planificarea urbanistă (în general aceste efecte
circumscriu ideologic realizarea unei egalizări a condiţiilor de viaţă pentru toţi locuitorii
oraşului) există efecte neplanificare care derivă din percepţia spaţiilor şi trăirea lor de către
actorii sociali.
Percepţia spaţului este rezultatul planificării dar şi a interacţiunilor care au loc într-un
spaţiu. Omenii construiesc semnificaţii şi ataşează sensuri spaţiilor ca urmare e experienţelor
cotidiene, spaţiul devine astfel un produs diferit de ceea ce au planificat urbaniştii. În acest
sens un concept important este cel de proprietate care face legătura între agent şi spaţiu, în
sensul în care semnificaţia idei de proprietate se constituie într-un factor semnificativ care
influienţează modul în care proprietarii se gândesc şi acţionează într-un spaţiu.
Măsura în care agenţii ataşează obligaţii faţă de proprietate este problematică dată fiind
experienţa sistemului comunist de locuire în care atribuţiunile de întreţinere revenau
instituţiilor statului şi nu chiriaşilor: „se strica ceva şi...Cum era? „ Acoperişul nu este al
nostru!” ...şi atunci faceam cerere... atunci o mai fost făcut de I.G.L ... o schimbat ţigle,
familia de sus, o mai făcut, o rezolvat.. dacă era cu ţevile ceva, atunci făceam hârtie,
trimiteam la Energomur, veneau...dacă erau ţevile principale nu trebuia plătit, dacă erau
ţevile secundare trebuia plătit, făcea factură, o trimitea la bloc, împărţeam”(Subiectul 7).
Majoritatea locatarilor intervievaţi nu simt ataşate anumite obligaţii specifice statutului de
proprietari. Diferenţa dinainte de privatizarea locuinţelor şi de după a adus pentru majoritatea
sentimentul lipeslor de obligaţii faţă de bunul colectiv, totuşi povestea se spune pe un ton
nostalgic, regretând parcă strălucirea vremurilor când „toţi trebuia atunci să participăm la
curăţenia de primăvară şi de toamnă... astăzi numai câţiva, mereu aceaşi ne mai strângem
de două ori pe an şi mai strângem frunzele şi mizeria.”(Subiectul 8)
Perioada de chiriaş este văzută ca o perioadă uşoară din punct de vedere al constrângerilor
bugetare, însă controlul pe care l-a exercitat statul asupra vieţii private prin monopolizarea
decizilor individuale era preţul care echilibra balanţa: „ plăteam chirie atunci...în comparaţie
veniturile de atunci era o sumă foarte mică, deci nu se simţea că acuma trebuie să mă duc să
plătesc consumul curent.. în comparaţie cu acum, pe atunci consumul plus chiria era mai
puţin de jumătate din venituri[...]pe atunci numai cu aprobări speciale puteai să faci cea
modificări...pentru tot trebuia autorizaţie...omul era mult mai controlat şi prin asta că nu ai
46

voie să închizi balconul..o dată un vecin m-a denunţat la Consiliul Popular că îmi făcusem
fiind la etajul patru o improvizaţie să nu ploaie in balcon, au venit ăia şi m-au pus să
demolez...în orice să băgau ca să te controleze.”(Subiect 6). Chiar dacă reglementări există şi
astăzi în contextul unei dezvoltări estetice armonioase a faţadelor oraşului, aceste sunt privite
ca lipsite de importanţă întru-cât lipsa unui control şi a sancţiunilor vizibile sunt asociate cu
lipsa reglementărilor de orice fel: „Astăzi dacă vreau îmi închid cum vreau eu balconul...nu
vine să mă controleze nimeni, nu se ocupă cu aşa ceva!”(Subiect 6)
Sentimentul proprietăţii era destul de confuz mai ales pentru locuitorii de la oraş şi pentru
tânara generaţie îndoctrinată de principiile inutilităţii proprietăţii „pe atunci, cel puţin aşa
cum îmi amintesc eu nu se ştia de chiriaş şi nechiriaş, conceptul de proprietar aproape
dispăruse...cel puţin în ce priveşte imobilele şi terenuriele...aşa am fost crescuţi, educaţi şi
ştiam că totul e al statului...bunurile tale se limitau la nişte bunuri mobile de fapt...al meu, cei
al meu? E maşina mea, e mobila mea, sunt banii mei, mai erau pe la ţară, că am o casă la
ţară, dar nu ţi se părea mare lucru şi nu puneai mare preţ...avea o mare însemnătare
sentimentală dar nu materială!”(Subiect 10).
Exista totuşi o diferenţă în percepţia statutului de proprietar din punctul de vedere al unui
locuitor de la oraş şi unul de la ţară iar această diferenţă se face cel mai simţită între noua
generaţie crescută în spiritul socialist şi persoanele mai în vârstă socializate în alte principii:
„Prin 70 şi ceva am participat la un conflict între bunicul meu şi un verişor de-al lui în care
şi-au dat efectiv cu sapa în cap pentru un metru de teren...mie mi se părea o prostie pe
vremea aia...ei, uite aum se omoară oameni pentru un metru de teren...vorbesc pentru cei de
la oraş, că am crescut la oraş, nu exista sentimenul ăsta, fiind că erai nascut la oraş, stăteai
într-un bloc pe care ţi l-a dat cineva...după Revoluţie s-a întâmplat că lumea şi-a dat seama
că ce valoare are totul! [...] Mie pe vremea respectivă mi se părea o stupizenie să-ţi cumperi
apartamentul[...] ce înseamnă să fi proprietar...obligaţia unui locatar într-un imobil...ţine
cam de regula celor 7 ani de acasă...obligaţie faţă de proprietate nu cred că există, tu nu ai
obligaţie să faci nimic! Faptul că eşti proprietar înseamnă că e un bun al tău...e clar că nu
eşti obligat la nimic! Chestia că ar trebui să-ţi întreţii proprietatea ...astea-s poveşti! unu-şi
ară pământul, unu-şi face seră, unu-şi lasă pârloagă...unde scrie ce trebuie să faci ?îs
poveşti...du-te într-un sat..la unu-i cade casa pe el...dacă aşa vrea el! Sunt nişte reguli minime
aş zice...ceva în genul libertatea mea se sfârşeşte în momentul în care începe libertatea
ta!”(Subiect 10).
47

Interacţiunea strategică desemnează mobilizarea la participare ca urmare a existenţei unor
norme de reciprocitate. Actorii motivează participarea la acţiune ca urmare a încrederii pe
care o au în deciziile altor actori deja angrenaţi în joc. De multe ori în motivaţiile acceptului
sau refuzului de a semna actul notarial care oficializează hotărârile, subiecţii au luat decizii în
conformitate cu atitudinile şi opiniile altor subiecţi. Astfel, au existat poli de acceptare şi de
respingere care s-au format ca urmare a unor caracteristici deosebite care i-au recomandat pe
subiecţii „magnet”.
În urma interviurilor realizate putem realiza o tipologie a rolurilor actorilor luând în
considerarea două dimensiuni relevante situate pe un continuum: activ-pasiv, constructivdeconstructiv.
Dimensiunea activ – pasiv se referă la strategiile personale (acţiune, implicare,
atitudini) iar dimensiunea constructiv – deconstructiv se referă la impactul pe care strategiile
personale îl au asupra acţiunii colective. Potrivit acestor dimensiuni, strategiile individuale
pot fi divizate în cinci tipologii: pesoane cheie (lideri), suporteri activi, suporteri condiţionali,
martori şi opoziţie.
Persoanele cheie se comportă precum nişte lideri, rolul lor fiind crucial în iniţierea şi
susţinerea acţiunii colective. În termenii distincţiei introduse, liderii au un rol activ şi
construciv în acelaşi timp, ei mobilizează actorii în sensul acţiunii pentru producere bunului
colectiv. După ce furtuna a trecut, mulţi „viteji” se arată iniţiatorii programului „ eu cred că
lumea s-a luat după noi adică a spus că dacă voi sunteţi de acord, atunci facem şi noi..cum
este în orice comunitate, mereu sunt oameni care sunt mai înainte...şi la câini este unul care
conduce.”(Subiect 4) mărturisete un subiect de la etajul 3, dar discutând cu mai mulţi locuitori
datele problemei se schimbă. Probabil că adevăratul lider a fost: „Doamna V. o mare
afaceristă! Este o femeie hotârâtă şi când vorbeşte ea toţi o ascultă.”(Subiect 3). Doamna V.
reprezintă subiectul cel mai „deviant” al blocului, avînd o maşină de lux, o a doua locuinţă în
construcţie, propria afacere şi fiind probabil cea mai tânără locuitoare (53 ani) este cunoscută,
respectată şi invidiată de toţi locatarii. A fost promotarea singurelor acţiuni de reabilitarea a
bunurilor colective care s-au produs ca rezultat el eforturilor şi resurselor personale. Locatarii
blocului par a se asemăna foarte mult între ei: poveştile lor urmează traiectorii similare;
apartamentele lor prezintă caracteristici aproape identice în multe întâlnim aceaşi mobilă
veche , aceeaşi aranjare a spaţiilor, aceeaşi calitate a finisajelor şi a locuirii în general; fiind
48
*

majoritatea pensionari resursele materiale sunt destul de limitate, doamna V. prin diferenţele
sub aspectul resurselor deţinute şi a motivaţiilor este elmentul care conferă heterogenitate
acestui grup şi deci şi predipoziţia spre acţiune.
Intrarea în bloc este limitată de un interfon, iar o dată ce se deschide uşa blocului se
observă o casă a scării destul de bine întreţinută chiar flori la unul dintre etaje, însă
majoritatea uşilor de apartament sunt vechi, socrojite de trecerea timpului: „ eu stau puţin mai
bine decât ei din punct de vedere material...dacă o fost un bec ars, l-am schimbat pe casa
scării, daca o fost nu ştiu ce, am făcu pe casa scării... uşa de la intrare şi interfon, n-o vrut
nicidecum...”ooo nu punem!” ... nu se poate să nu pui, când îţi era lumea mai dragă un ţigan
îţi intră pe uşă...m-am inervat atunci şi i-am sunat pe ăia cu interfonul, o venit, l-am plătit
eu...şi le-am spus: „no, acum eu l-am plătit, imi daţi banii pe rând, fiecare cum are”...lumea
când e constrânsă face...imediat o dat, în două rate s-o terminat...no fost, au ei mândria lor,
nici aşa să rămână.... Când am pus interfonul, era o uşă răblăgită...l-am chemat pe un
tâmplar, n-o făcut el mare lucru....dar o pus ce era de pus...am zugravit atunci şi uşa de la
intare, şi stâlpii ăia, că era tragedie ce era...şi ăla o fost vreo 2 milioane, şi mi-au dat pe rînd,
fiecare....”(Subiect 9). Singurele încercări de amanajare a spaţiilor colective s-au făcut ca
urmare a voinţei unui actor care a dispus de resurse şi a fost capabil să le mobilizeze pentru
crearea unui bun colectiv dar la care în cele din urmă toată lumea a contribuit. Se remarcă
interesele pentru calitatea mediului rezidenţial care au motivat în cele din urmă acţiunea.
Calitatea mediului este înţeleasă în primul rând ca asigurarea unui nivel minim de decenţă,
adică vorbim de investiţii colective care s-au făcut în cele mai multe blocuri şi care
corespund asigurării unui nivel de bază de siguranţă şi confort în bloc (ex. interfonul).
Posibilitatea de a-şi asuma riscuri dar şi credinţa de a cunoaşte caracterul oamenilor au
determinat hotărârea de a investii în bunuri colective. Una dintre cele mai mari probleme cu
care se confruntă un actor raţional în demararea unei acţiuni colective este cea a „profitorului”
(free-rider), astfel cel mai convenabil comportament pentru un actor raţional este inacţiunea
pentru că, în cazul bunurilor colective de pe urma cărora toată lumea profită este mai raţional
să stai deoparte şi să îi laşi pe ceialţii să acţioneze, minimizând şi eventual sustrăgândute de la
plata costurilor procurării bunului. Este tocmai argumentul pentru care în majoritatea
cazurilor acţiunea colectivă eşuează: toţi aşteaptă de la ceilalţi dar nimeni nu acţionează.
Departe de orice gest altruist, actorul care avea să devină liderul grupului manipulează
situaţiile astfel încât să-şi atingă scopul, totul porneşte însă de la credinţa cunoaşterii unor
predispoziţiile comportamentale ale vecinilor: „ştiam sigur că îmi vor da banii, dar nu vor săi
deie înainte decât constrânşi, că la noi aşa e, constrânşi! Chiar dacă e pentru el... lumea nu
49

este obişnuită să gândească în favoarea ei, să-şi caute avantajele dintr-un lucru...mai ales la
generaţia asta după 40 de ani pentru că aşa o fost obişnuiţ, mi-o dat salar, mi-o dat locul de
muncă, mi-o dat aia...Domnule, mai mult nu ne dorim! [...] se mulţumesc că ziua de astăzi nu
o fost mai rea decât cea de ieri, nicidecum nu se gandesc să aibă mai mult, să facă mai
mult.”(Subiect 9).
Povestea intrării în joc ne este relatată asemenea unei investiţii care presupune evaluarea
beneficiilor,costurilor şi riscurilor pe care proiectul de mansardare le aduce spere deosebire
de atitudinea celorlalţi loctari care văd în acest proiect doar o modalitate de tulburare la
liniştii şi a vieţii cotidiene aşa cum o ştiu ei: „într-o seară mă trezesc aici la uşă cu şefa de
scară [...] care mi-a spus că ei ştiu că eu imi construiesc o casă, şi că au venit ăia cu
mansardarea, şi eu, să nu cumva să fiu de acord că ăia o să facă mizerie şi gălăgie. I-am
spus atunci: „stai dragă să studiem, să vedem despre ce e vorba! Aţi întrebat: Ce ? Cine-s
ăia? Ce...”... eu mai văzusem în Sibiu... „NU! Că nu ne intereseauă, eu am vorbit cu cutare şi
cutare” (Subiect 9).
Pasul următor a fost de informare şi apoi negociere a cerinţelor: „Aduceţi planurile să
vedem! Am luat am studiat, am întrebat în stânga şi în dreapta...eu am un copil care are 30
de ani şi întreb, că noua geraţie altfel gândeşte...no uite, ce vor să facă ăştia, iar el mă
întreabă „dar vezi ce avantaj aveţi...că poate vă interesează”...eu îl întreb ”dar ce avantaje
să le impunem, ce să le cerem, ce să ne intereseze?... şi ne-am interesat,am vorbit cu prietenii
din Sibiu ce şi cum a fost, am sunat la Râmnicu Vâlcea la o prietenă.” (Subiect 9). Liderul
observă poziţia privilegiată şi avantajele pe care le poate aduce această tranzacţie pentru toţi
locatarii şi dă verdictul profitabilităţii ei în condiţiile pe care ea le impune şi apoi le negociază
cu investitorii: „apoi am chemat-o pe şefa de bloc şi i-am spus „tu, hai să vedem, nu ne fac şi
asta şi asta şi aia, că ceva tot trebe să ne propună ceva ca să-i lăsăm” şi apoi.... cu ce o venit
ei şi cu ce am venit noi [...] (la inceput) noi i-am întrebat: şi noi ce avantaje avem? Păi că...
No, păi atunci n-are rost, nu suntem de acord, oricum ei erau atunci la mâna noastră”
(Subiect 9). Rolul este jucat până la capăt: dilema încrederii în investitor este înlocuită de
dilema negocierii şi până la urmă ajungem la un joc cu o lipsă de problemă în care proprietarii
îşi dau seama că valoarea bunului colectiv este considerabilă şi costul pierderii oportunităţii
este mai mare decât costul participării la acţiune. Altfel spus, liderul trece de la încredere, la
negociere şi ajunge apoi la dovedirea unei lipse de probleme în mansardarea blocului reuşind
mobilizarea la acţiune a tuturor proprietarilor.
Suporterii activi sunt persoane care susţin deciziile şi acţiunile liderului şi mobilizează
reţelele persoanele pentru convingerea altor actori: „există şi un poştaş, care a mers tot timpul
50

dintr-un bloc în altul de la unul la altul....se duc, circulă şi întreabă, dacă în blocul vostru e
de acord sau nu.” (Subiect 9) . Fiind vorba de un bloc vechi, proprietarii se cunosc foarte
bine între ei având în vedere că sunt persoane de vârste apropiate care locuisec în acest bloc
din perioade apropiate. Blocul a fost dat în folosinţă în octombrie 1962, schimbările de
proprietate au fost preponderent intergeneraţionale, adică, proprietarii de astăzi sunt copiii
persoanelor care au locuit aici începând cu 1962. Astfel s-a format o reţea de cunoştinţe care
trenscende limitele propriului bloc, de multe ori informaţiile pe care le poţi obţine de la unii
dintre locatarii acestui bloc vizează şi locatarii blocurilor învecinate.
Chiar dacă convingerea de utilitatea proiectului a venit o dată cu trecerea timpului a
existat un actor cu un rol foarte important în transmiterea noutăţilor şi susţinerea proiectului
de mansardare, nu doar în blocul unde era proprietar al apartamentului ci şi în blocurile
vecine:„eu am fost în spate, definitiv în spate, eu am dat telefon la domnul T.(investitorul) şi
el îmi spunea ce să fac , să încerc aici, aici....şi în blocul celălalt am fost .. dacă nu era ea
(şefa de scară) nu ar fi avut atâtea probleme.”(Subiectul 3).
Influienţarea reciprocă s-a produs ca urmare a încrederii ataşate judecatei celuilalt, de
multe ori argumentele cele mai convingătoare fiind cele care implicau un calcul raţional al
evaluării costurilor şi beneficiilor: „la început co-locatarii au fost foarte reticenţi, de
exemplu, aici este o tanti care locuieşte singură care o rămas cu doi nepoţi că fiica dânsei şi
cu ginerele au murit mai demult... ei, bunica lor nu o fost de acord ... dar vorbind eu cu
băiatul, uite mă copile despre ce este vorba, asta înseamnă mansardare, asta vor să facă!
Vezi sunt avantaje! „Da aveţi dreptate! ” pe urmă nepoţii au lămurit-o pe bunica”(Subiect 9).
În acelaşi timp, deciziile de a participa sau nu la proiect au fost secvenţiale, în sensul în
care a existat un proces individual de deliberare care a presupus de multe ori schimbări
radicale ale deciziilor: „E un lucru ciudat...K. o spus la şedinţă că dacă F. e de acord...adică
eu, atunci şi el semnează...Aşa o spus, la toată lumea, dar acum, nu ştiu ce s-a întâmplat...nu
mai vrea, s-o răzgândit...cel mai periculos e etajul patru, pentru că acolo e totul distrus după
atâţia ani, lemnul, ţiglele...tot e putrezit. Acolo cineva nu vrea... a convins-o cineva că nu sunt
serioşi cine s-au angajat, ca pot să facă anumite lucruri....Acuma a fost soţia sus şi a lămurito
pe doamna Szebesczey, care nu vroia, soţia spune acum că vrea.”(Subiect 11)
Pe de altă parte funcţionează şi raţionamentul invers: un actor nu este de acord cu
proiectul tocmai pentru că alt actor a fost de acord. Aflăm din interviurile realizate într-un
bloc în care nu s-a accepta proiectul existenţa unor astfel de cazuri: „păi, sunt două tabere.
Dacă L.o semnat şi o susţinut proiectul ăsta, atunci ăia de sus nu o mai vrut, şefa de scară nu
51

o vrut! Ele au fost în proces [...]. şi şefa o lucrat împotrivă...le-o convins pe doamna S.şi pe
M. să nu semneze, că nu e bine!” (Subiect 12)
Atitudinea de susţinere condiţionată poate fi surprinsă mai mult în subtext observaţie
care se bazează pe experienţa interviurilor şi discuţiilor libere purtate cu unii proprietari. O
observaţie este că realizând o triangulaţie a datelor, adică rugând intervievaţii să descrie şi să
identifice persoanele cu rolurile cele mai importante negative sau pozitive în susţinerea
proiectului obţinem informaţii de cele mai mmulte ori contradictorii. Altfel spus, mai ales în
identificarea cazurilor negative, în cazul blocului unde se realizează deja mansardarea, de
multe ori ne prezentăm în faţa următoarei situaţii: subiectul A spune despre subiectul B că
acesta nu a fost de acord cu proiectul şi a susţinut vehement abandonarea, întrebat de
atitudinea lui faţă de proiect, subiectul B neagă existenţa unei atitudin extreme, recunoscând
cel mult o atitudine iniţială negativă, declarându-se mai degrabă suspicios în privinţa
investitoriilor decât în opoziţie cu progresul. Ţine deci de o sferă a dezirabilităţii sociale ca
după ce toţi actorii au fost de acord, rememorarea procesului de ajungere la un numitor comun
să fie mai degrabă una uniformă, în care toţi actorii au militat pentru un bun colectiv, unii mai
mult, alţii mai puţin, dar aproape nimeni nu s-a autopoziţionat într-un exemplu de „caz
aberant” de genul „eu împotriva tuturor” chiar dacă relatările celorlalţi actori implicaţi
realizează acest lucru. Ţinând cont de această limită a reconstruirii traseului este destul de
greu să vorbim de cazurile extreme dar şi mai greu de cazurile „moderate” cum sunt
susţinătorii condiţionali, de aceea această atitudine este de cele mai multe ori surprinsă în
subtext : „ la noi o venit prima dată o doamnă, şi mama sub nici o formă nu o fost de acord,
dar până la urmă o spus că dacă majoritatea aşa hotărăşte vom fi şi noi de acord. Ne-a dat
seama de avantajele pe care la avem, că până la urmă avem şi nişte avantaje...pentru noi
termopanele au fost hotărâtoare..când au spus că pun termopane, au convins-o pe
mama!”(Subiect 8).
Pe de altă parte ţinând cont de faptul că la situaţia acceptare a proiectului de mansardare a
stat o negociere, investitori propunând iniţial mult mai puţin decât s-au angajat să facă în
final, putem spune că susţinerea condiţionată a proiectului este rolul principal pe care
comunitatea locatarilor şi l-a asumat ca grup.
Categoriia opozanţilor cuprinde persoane care militează împotriva realizării proiectului şi
încearcă să convingă de inoportunitatea unei astfel de acţiuni. Altfel sups, ţinând minte
distincţiile prezentate la început atitudinea lor este una activă dar deconstructivă, pentru că
prin acţiunile lor ei influienţează la respingerea acţiunii colective. De cele mai multe ori,
persoanele intervievate au idicat în unanumitate o persoană sau un grup de persoane ca
52

opozanţi înverşunaţi. În ambele situaţii analizate, şeful de scară a fost nominalizat ca jucând
rolul de opozant - ceea ce este important în acest lucru este faptul că această poziţie este una
strategică pentru popularizarea şi câştigarea adepţilor întru-cât facilitează interacţiuni: „şefa
de scară s-a opus cel mai tare, adică, conteză că ea umbla pe la toată lumea şi spunea
concepţia lui .... ea o mers peste tot, ea mergea la domnul B., după ce pleca de acolo,
mergeam eu la domnul B. ...ea aşa este că ea pe toată lumea o lasă înăuntru dar pe mine nu,
adică mi-o deschis uşa, dar nu peste tot m-o poftit înăuntru că eu nu-s din aia că intru
oricum... o fost foarte greu, unde ea o stricat, eu a trebuit să repar.”(Subiect 3)
La modul teoretic şeful de scară ar trebui să fie o persoană alesă de propriatari care se
bucură de influienţă în rândul acestora, un lider formal. Aflăm însă că proprietarii nu sunt
dispuşi să-şi sume responsabilităţi şi alegerea şefului de scară nu coincide cu liderul informal
al blocului. Caracterizată drept „fată bătrână”(Subiect 13), pe un ton plin de sarcasm ni se
spune că „ea e cea mai importantă persoană! Te poate scoate din sărite...e tipul acela
băgăcios. Eu nu cred că ea nu a fost de acord...mai mult a făcut ceva în stilul ăsta să se bage
în seamă, că ce importantă e ea, şi că totul depinde de ea!”(Subiect 8 ), şefa de scară se nu
bucură tocmai de respectul şi susţinerea proprietarilor. Aceste păreri sunt confirmate de toate
persoanele intervievate din bloc care vorbesc mereu pe un ton ironic referindu-se la calităţiele
şi acţiunile ei. Liderul formal a fost în acest caz perceput ca fiind depăşit de situaţie,
anacronic, nedemn de luat în seamă şi nu a reuşit să canalizeze atitudini în jurul lui şi să-şi
impună poziţia. Pe de altă parte, liderul informal care a reuşit să dea un exemplu prin
succesele personale, a înclinat balanţa deciziilor în sensul hotărârii date de el, reuşind astfel să
controleze acţiunile celorlalţi proprietari în sensul mobilizării la acţiune colectivă. Altfel spus
liderul informal a reuşit să câştige cea mai mare putere în sistemul deciziilor colective iar
mecanismele realizării acestui fapt stau în biografia trăită a vieţii de la bloc, în experienţele
vieţii cotidiene, în reuşita personală care îl fac să se distingă şi îl recomand ca actor care nu a
pierdut şi a reuşit să câştige din sitaţiile care s-au ivit.
Celălalt bloc analizat este un caz mai deosebit. Aici liderul formal este o persoană tânără
care după cum afirmă: „eu nu am vrut să fiu şefă de scară, dar ei m-au propus şi m-au
votat”(Subiect 14). Aflăm că logica propunerii nu este una care se bazează pe nişte merite
deosebite ale persoanei, pe calităţi dovedite sau reuşite personale ci vine din experienţele
dezamăgitoare anterioare cu care s-au confruntat locatarii în care lideri formali au fost ales
persoane mai în vârstă pe criteriul experienţei şi înţelepciunii: „eu am propus-o! A fost
greşeala mea! Am zis atunci să fie cel mai tânăr om din bloc, că dacă e tânăr va face mai
mult, va umbla, va fi mai interesat!”(Subiect 13). Situaţia în momentul realizării cercetării se
53

prezenta astfel 12 proprietari în favoarea proiectului şi 4 poprietari împotrivă. Lucrurile sunt
însă destul de neclare având în vedere caracterul foarte heterogen din punct de vedere al
intereselor al grupului proprietarilor: sunt oameni cu viziuni diferite, care la un moment dat sau
aflat în conflict unii cu alţii pe diferite planuri: doi proprietari s-au judecat în instaţă pentru
o sumă de bani lipsă şi necontribuţie la fondurile Asociaţiei de locatari , alţi doi s-au denunţat
la poliţie şi pompieri pentru depozitarea de materiale în podul blocului, un alt proprietar este
„oaia neagră” a blocului datorită alcoolismului şi a certurilor pe care le provacă. Este destul
de greu de identificat un lider informal pentru că aflându-se în conflicte proprietarii se află
mereu în două tabere diferite polarizând simpatii şi antipatii în grupuri distincte. După cum
aflăm această fragmentare este rezultatul unor tentative anterioare de a produce sau folosi
bunuri colective; de exemplu este cazul reparării (mai bine spus cârpelii) acoperişului în urmă
cu câţiva ani, când s-au adunat bani de la toţi proprietarii dar există suspiciuni că aceşti bani
nu s-au cheltuit în totalitate pe scopurile propuse, unii locuitori manifestând antipatie şi
rensentimente faţă de cei care s-au angajat la această acţiune şi au profitat de pe urma
naivităţii lor. Liderul informal diferă in funcţie de cum au perceput oamenii această acţiune
colectivă: pe de o parte o tabără o susţine pe şefa de scară iniţiatorul proiectului de reparare
cealaltă tabără este impotiva ei. Totuşi din discuţiile purtate cu proprietarii nu am observat
nominalizarea unei persoane anume ca fiind una respectată şi apreciată în bloc. Probabil că
neputinţa de a se impune ca lider informal a unui alt actor decât cei implicaţi în eternele
dispute a determinat inacţiunea în cazul acestui grup. Refuzurile au fost motivate de către
actorii opozanţi prea puţin, din cele patru familii care au fost nominalizate ca opozanţi situaţia
se prezintă astfel: un prim proprietar ne ţine la uşă şi răspunde laconic că motivul lui este că
nu mai vrea alţi vecini, un alt proprietar ne trânteşte uşa în nas spunând că nu are ce declara şi
încheind cu un foarte nepoliticos „La revedere!”, cel de al treilea proprietar nu dechide uşa de
loc, iar în fine, cel de al patrulea proprietar- şefa de scară – neagă opoziţia ei în această
chestiune şi declară că a susţinut întotdeauna proiectul, chiar dacă pe parcursul interviurilor ne
prezintă nişte argumente care ne îndreptăţesc să credem total opusul.
În ceea ce proveşte rolul de martor, acesta a fost jucat de foarte puţini actori având în
vedere interesul suscitat de această acţiune. Atitudinea tipică a unui astfel de actor este „Ce
decide lumea aia fac şi eu!”, şi a fost identificată în cazul persoanelor care nu dispuneau de
resursele necesare intrării în jocul negocierii (energie şi timp): este cazul familiei unui
proprietar care cu puţin timp înainte s-a îmbolnăvit şi care s-a retras din joc lăsând celorlalţi
loc pentru a dicuta oprtunitatea sau inoportunitatea mansardării. De asemenea în categoria de
martori intră şi chiriaşii unor apartemente, persoane care nu au nici o putere de decizie iar
54

spaţiul respectiv nu reprezintăpentru ei o valoare care se poate transforma într-un interes cere
merită efortul de a fi susţinut.
Producerea recompenselor selective ţine de o problemă mai largă acopetită de teorie sub
conceptul de „bunuri colective de ordinul doi” care implică dezvoltarea de către participanţii
la o acţiune colectivă a unui sistem de recompense şi pedepse care să încurajeze participarea.
Analizând cazul de faţă putem spune că de fapt problema de bază constă în manipularea
valorilor asociate spaţiului şi transformarea acestor valori în termeni de recompense şi
pedepse; de fapt asistăm la construirea unui sistem „normativ” în care pedepsele şi
recompensele nu pot fi asociate decât cu valori materiale având în vedere tipul de constrângeri
la care pot apela actorii: argumente ale profitabilităţii individuale din punct de vedere
economic pentru participarea la programul de reabilitare prin mansardare.
Problema acceptării programului a fost una destul de dificilă după cum afirmă
iniţiatorii care descriu procesul de convingere drept „o muncă titanică”(Subiect 2).
Acceptarea programului de mansardare prin reabilitare a fost mai degrabă „o problemă de
comunicare decât de constructor [...]Ca să faci afacerea asta trebuie să şti să comunici, să
ştii să fi un bun psihilog. Dacă te gândeşti că eşti un bun constructor şi atât nu vei putea face
afacerea asta. Trebuie să şti să discuţi cu oamenii să existe o comunicare … noi pur şi simplu
am legat relaţii cu locatarii, am format o familie ca să spun aşa”(Subiect 2).
Problema cea mai mare a fost ridicată de faptul că propunerea cu care au venit
investitorii constituie o tranzacţie care ia forma trocului şi nu se cuantifică în valori monetare:
„gândeşte-te că omul trebuie să-ţi cedeze o cotă parte din teren,din platformă, iar oamenii şiau
dezvoltat după Revoluţie un simţ al proprietăţii foarte puternic. Mulţi se gândesc că dacă
aşteaptă poate vor primi mai mult... mai ales în perioada asta cu aderarea... greu îţi cedează
ceva din bunul lor chiar dacă este vorba despre 2 mp de platformă sau teren de sub
construcţie, el trebuie să câştige pentru a-ţi da ceva! Crede-mă e o luptă!” (Subiect 2).
Această „luptă” trebuie privită în contextul a ceea ce reprezintă astăzi pentru oameni
55
*

proprietatea privată: potrivit unor date furnizate de BNR 9 în la sfârşitul anului 2005, 85% din
activele românilor se provin din valoarea imobilelor, doar 15% reprezintă active financiare.
Mai mult, portivit aceluiaş raport averea totala a crescut de patru ori in perioada 2001-2005, în
timp ce "economiile" din circuitul financiar au crescut doar de doua ori. Această creştere se
traduce printr-o „cozmetizare statistică” prin intermediul preţului activelor imobilizate care a
cunoscut creşteri spectaculoase 10 . La modul practic aceste date ne indică faptul că fiind cea
mai importantă sursă de capitalizare, proprietatea imobiliară reprezintă activul cel mai de
preţ, iar considerând caracterul singular al proprietăţii este uşor de justificat atitudinea
circumspectă a proprietarilor de apartamente în faţa oricărui proiect iniţiat de un agent care nu
şi-a dovedit încă credibilitatea afirmaţiilor.
Practic investitorii trebuie să convingă că ceea ce oferă ei este valoros iar argumente în
acest sens au fost în primul rând raţionamente de ordin economic: scade valoarea cheltuielilor
de întreţinere cu 30-40%, creşte valoarea proprietăţii ca urmare a noilor amenajărilor au
existat şi argumente de ordin estetic care însă nu s-au bucurat de mare popularitate. De
asemenea, expereinţa acţiunilor colective necoordonate de o organizaţie în producerea de
bunuri locative colective este una dezamăgitoare: singurele lucrări care au existat de-alungul
timpului reprezintă mai degrabă cârpeli şi nu rezolvări ale problemelor cu care se confruntă
loucitorii blocurilor. În mare acestea au fost principalele linii ideatice cu care investitorii au
încercat să căştige încrederea şi participarea la program, dar deocamdată şansa de reuşită a
fost de 1 bloc la 18 blocuri vizate:„ Este uşor să obţii acordul de la 80-90% din proprietari şi
să fie 1, 2 care care să nu-ţi dea acceptul. Suntem în situaţia asta cu vreo 6 blocuri.”(Subiect
2).
Din interviurile realizate converge ideea că măsura în care actorii au reuşit să perceapă
această tentativă de renovare ca o investiţie personală în valoarea imobiliară a dat mărimea
succesului şi a aderenţei la program. Odată pornit însă raţionamentul „investiţiei” acesta poate
acţiona şi împotriva acţiunii întru-cât mulţi actori înţeleg câştigul investitorului ca un câştig
mult prea mare, nemeritat: „Dacă nu şti cum să pui problema cel mai simplu refuz este „ de
ce să se îmbogăţească alţii pe seama a ce am eu?”. E foarte important cum pui problema
când începi negocierea! Pentru că e vorba de negociere... Nu trebuie să laşi impresia că tu
câştigi şi el priede!” (Subiect 2). Aşa cum declară şi investitorul rezolvarea problemei de
negociere este de fapt apariţa percepţiei unui câştig bilitareal echitabil: „Omul trebuie să
9
potrivit prezentării facute de prim-viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu, in cadrul Forumului Financiar Sud-Est
European, în data de 23 mai 2006 , informaţie preluată de pe http://www.infonews.ro/article37557.html
10
aceaşi sursă menţionează că preţurile în momentul 2006 sunt de 2,5 ori mai mari comparând cu anul 2003,
creându-se astfel efectul de îmbogăţire.
56

simtă când te duci la el nu faci un business numai pentrut tine, că te duci să-l ajuţi şi pe el. În
momentul în care l-ai convins că e bine şi pentru el şi că tot efortul ăsta de a merge la el şi de
a-i sta pe cap va fi un efort în special pentru el, ca el să beneficieze de un confort sporit...
dacă reuşeşti să-l convingi că pentru el va fi bine şi că pentru el merită să faci treaba asta
atunci vei primi acordul”(Subiect 2) . Consecvent, variante ale acestei ideei au fost surprinse
în discuţiile cu locatarii care au semnat acordul la participarea acestui program: „aia e o
afacere bună, din care toată lumea câştigă!”(Subiect 4) sau „pe noi nu ne interesează cât
câştigă ei din asta! Nu are de ce să ne intereseze cu cât vând ei apartamentele din moment ce
nu vrei să cumperi.”(Subiect 13)
Transformarea valorii propuse de investitor ca substituient pentru valoarea „terenului”
aferent construcţiei viitoare a fost rezultatul unei negocieri care a avut ca rezultat final
producerea unor norme de raţionalitate economică care vizează eficienţa câştigului
inndividual al participării. Astfel, caracterul „coercitiv” al recompensei face apel la ideea de
câştig individual în urma înlocuirii unei valori de utilizare cu o valoare de schimb care va
putea fi în viitor cuantificată material: „ mai foloseam podul pentru uscatul hainelor. Am
făcut un calcul, ce pierdem şi ce câştigăm. Şi e clar că merită să facem aşa ceva!”.(subiect
15) Pedeapsa neparticipării constă în deprivarea de viitoare economii asociate consumului şi
în capitalizarea într-un un ritm mai lent al imobilului, altfel spus se traduce într-un cost
asociat inacţiunii pus de cele mai multe ori pe seama unor atitudini iraţionale: „ la ce
raţionalitate te opţi aştepta de la o babă de 80 de ani care nu vrea de aia că X i-a spus ei nu
ştiu ce!”(Subiect 13)
Din punct de vedere al actorilor implicaţi la producere bunurilor colective putem face
o distincţie între roluri de cooperare totală, cooperate ipocrită, opoziţie duplicitară şi opoziţie
totală. Cooperarea totală impilică participarea atât la producerea bunurilor colective cât şi la
cele colective de gradul doi: aceştia sunt actorii care care şi-au asumat un rol activ pe o
dimensiune constructivă a acţiunii, sunt actorii care au semnat convenţia de participare şi în
plus au acţionat pentru trezirea unei conştiinţe a nevoii uni astfel de program. În general, rolul
este jucat de lideri şi susţinători activi ai acţiunii care convinşi de profitabilitatea reabilitării
prin mansardare au încercat să facă cunoscute argumentele ce susţin această acţiune creând
astfel percecpţii ale unor recompense şi „pedepse” asociate participării.
Cooperarea ipocrită se referă la faptul că actorii nu participă direct la producerea
bunului colectiv ci indirect prin motivarea altor actori adică prin susţinerea recompenselor sau
a pedepselor asociate acţiunii ca fiind corecte. Ţinând cont de specificul acestei zone vechi în
care oamenii cunosc istoriile vieţiilor vecinilor şi au construit de-alungul timpului reţele
57

destul de întinse acest rol a fost adoptat de indivizi care au influienţat decizia unor proprietari,
indivizi care nu aveau nici un drept de acţiune în cazul respectiv. Este vorba de mesagerii care
transmiteau din bloc în bloc informaţii despre cine participă şi de ce, „poştaşul”, care au
reuşit să furnizeze modele comportamentale şi altor proprietari şi astfel să întărească
percepţiile despre recompense şi pedepse.
Opoziţia duplicitară este rolul care caracterizează situaţia în care actorul participă la
producerea bunului colectiv dar în aceaşi măsură apără drepturile celorlalţi de a refuza
proiectul. Această situaţie este mai degrabă una ipotetică şi ţine în acest caz de afirmaţiile care
se situează în sfera dezirabilităţii sociale având în vedere atitudinea paradoxală pe care o
presupune o astfel de situaţie în cazul producerii unui bun colectiv: teoretic este situaţia în
care subiectul se declară de acord cu proiectul şi semnează convenţia dar în acelaşi timp
susţine vocile opoziţiei ca având dreptul la auzire. Exemplele întâlnite se referă la întrebarea
dacă ar fi de acord cu un proiect de lege care să permită realizarea unei astfel de lucrări în
cazul în care 80% din proprietari şi-ar da acordul. Cei mai mulţi subiecţi au fost de acord cu
ignorarea proporţiei ipotetice de 20%, un singur subiect care a semnat că este de acord cu
lucarerea a susţinut dreptul celorlalţi 20% la o opinie semnificativă. Crezând că este vorba
mai degrabă de o glumă decât de o posibilitate reală, subiectul a susţinut imposibilitatea
adoptării unei astfel de legi: „asemenea lege după părerea mea nu poate să apară!”(Subiect
11).
De asemenea este rolul adoptat în unele interviuri de persoane care de fapt nu erau de acord
cu proiectul , dar declarau că sunt şi foloseau această autopoziţionare ca modalitate „neutră”
de apărare a dreptului opozanţilor să fie auziţi.
Opoziţia totală o întâlnim în cazurile în care actorul refuză să participe la producerea
bunului colectiv şi la întărirea normelor de participare existente. Acest rol este jucat de
opozanţii proiectului care au un rol activ decosnstructiv încercând prin acţiunile lor să
împiedice producerea proiectului. De foarte puţine ori a fost dezvolatată această poziţie în
interviuri de persoanele în cauză - unele refuzând dialogul, altele autopoziţionându-se în altă
categorie – cele mai multe informaţii sunt strânse din relatările altor subiecţi despre aceste
persoane.
58

3.4 Acţiunea colectivă dincolo de calcule raţionale
Totuşi există şi decizii care trec de raţionalitatea calculuilui, a experienţei sau a succeselor
persoanelor care ajung să devină modele pentru un grup. Din interviurile realizate într-unul
dintre blocuri în care nu s-au adunat semnăturile proprietarilor în unanimitate întâlnim
situaţii în are experienţa comună cotidiană, tipul interacţiunilor dintre proprietari reprezintă
elementul care influienţează semnificativ deciziile.
O primă diferenţă evidentă ochiului este calitatea amenajării spaţiului colectiv: casa scării
este murdară, pereţii sunt zgâriaţi, necesită zugrăvire, becurile arse de la un etaj nu au fost
înlocite, pe hol este întuneric. Pe măsură ce ni se deschid uşile întâlnim oameni frustraţi de
hotârârile veciniilor iar nu de puţine ori folosind cuvinte dure la adresa acestora, oameni
suspicioşi care bănuiesc existenţa unei legături cu firma investitorului şi văd în provocarea de
a sta la o discuţie o altă modalitate mai subtilă de convingere , oameni care trăgând cu urechea
la discuţia purtată pe hol cu un vecin îţi trântesc uşa în nas, pentru că acel vecin este cel mai
mare inamic, şi în fine, oameni care declară pur şi simplu „nu mai vreau nici un
vecin!”(Subiect 16) şi cu asta încheie conversaţia pentru că simte că nu mai trebuie adăugată
nici o explicaţie la o asemenea hotărâre.
Lipsa interesului de a participa la acţiunea colectivă este motivată din mai multe
perspective: în primul rând argumentul cel mai des invocat motiv pentru a refuza proiectul de
mansardare a fost crearea dezordinii, a mizeriei, a gălăgiei pe perioada (relativ scurtă, patru
luni) în care se execută construcţia, o a doua dimensiunea motivaţională se referă la
incapacitatea proprietarilor de a recunoaşte probleme acolo unde ele există, o a treia problemă
derivă din natura tranzacţie care face referire la elemente non-raţionale (sentimentul
încrederii) pentru acceptarea proiectului, în fine, cea de a patra dimensiune presupune
concilierea punctelor de vedere diferite, trecerea peste anumite tensiuni personale în folosul
realizării unor bunuri de care să beneficieze toţi locatarii.
Probabil cea mai surprinzătoare dimensiunea a refuzului este invocarea creării deranjului,a
gălăgiei, a mizeriei pe perioada construcţiei. Nu au fost puţini cei care s-au împotrivit tocmai
din aceste motive ale inconfortului pe care o perioadă de patru luni de construcţie le aduce cu
sine. După cum aflăm chiar în blocul în care s-a acceptat mansardarea prima grijă a fost cea a
confortului personal pe perioada demamrării lucrărilor: „să nu cumva să fiu de acord că ăia o
să facă mizerie şi gălăgie!!!”(Subiectul 9). Întrebat în legătură cu temerile pe care le au în
legătură cu începerea construcţiei, aflăm de la un inginer care momentan lucrează pe un post
59

de muncitor necalificat la hipermarketul Real că: „nu o să mă pot odihnii. De asta mi-este cel
mai groază. Că vin acasă şi este zgomot”(Subiectul 8). Problema a fost într-atât de mare
încât constructorii au trebuit în primă fază sa-şi ia angajamentul că vor sista lucrările pe
perioada de linişte şi că vor folosi casa scării foarte puţin, apelând la alternative de transport al
materalelor folosind căi prin exteriorul blocului .
Locuitorii blocului sunt acuzaţi de a nu avea o cunoaştere şi înţelegere a problemelor
tehnice pe care un imobil cu o vârstă 45 de ani le presupune ca urmare: „ aici în blocul ăsta
nici practic nu au făcut, nici teoretic, şi nici măcar nu au umblat prin cercurile alea pe unde
să tragă cu urechea la ceva! Oamenii nu judecă până la capăt...cum spune: „de-asupra mea
nimeni să nu ţopăie! Vecinul de la patru care nu vrea...e un beţiv, un om pierdut,
ratat...trăieşte din ajutorul social.” (Subiectul 13).
Lipsa cunoştinţelor atrage după sine o lipsă în înţelegerea propunerii tehnice de reabilitare
a acoperişului angrenând multe explicaţii pseudo-ştiinţifice cu privire la posibilitatea sau
imposiblitatea realizării unui alt acoperiş. Chiar dacă s-a realizat de către specialişti un studiu
de fezabilitate cu privire la structura de rezistenţă a blocului care a atestat oportunitatea
construirii unei mansarde, s-au găsit şi în bloc „experţi” care să contrargumenteze această
decizie. Funcţionează astfel raţionamentul „micului om de ştiinţă” care se simte competent în
orice problemă şi simte că are răspunsurile potrivite pentru orice întrebare : „blocurile astea,
practic...eu aşa am auzit că nu au fundaţie! Astea-s construite pe o placă de beton! Pentru că
pentru fundaţie trebuie normal să sapi pentru că are apă solul, normal s-a construit
altcumva! Deci nu are fundaţie...o trebuit să construiască altcumva! De aia se zice că
blocurile astea la cutremure nu se...zgâlţie...se deplasează...ca şi cum e un bloc pe machetă
şi-l pui pe pâmânt..sau îl îngropi foarte puţin în pământ”( Subiectul 14).
Dezinformarea şi manipularea veciniilor pe acest subiect este însă sancţionată de vecinii
care vor să realizeze propiectul: „Vorbesc aşa de parcă fiecare ar fi terminat o facultate de
construcţii şi spun că nu suportă clădirea încă un etaj! Aia nu e traba lor! E treaba
inginerilor care fac! Dar au intervenit bătrânele care: „vai că nu suportă, că ăsta cade! Se
lasă în jos... îs bătrâni proşti! [..]Ce te interesează dragă cât câştigă ce dacă îţi face blocul,
că suntem ca ţiganii!!!cu ei nu se poate!!! Nu au capacitate intelectuală să analizeze o
situaţie, ce se poate realiza şi ce nu!” (Subiectul 13). Se poate surprinde în subtext situaţia
conflictuală în care se află atitudinile diferiţilor vecini. Probabil această situaţie este elementul
care diferenţiază cel mai bine cele două blocuri: faptul că există o opoziţie la fel de puternică
ca şi cei care susţin proiectul care încearcă diferite explicaţii ale realităţii dar care vin de
multe ori în puternică contradicţie cu ceea ce susţine tabăra adversă. Contra-agumentele
60

dezvoltate de opoziţie nu sunt de natură complementară ci sunt antonimele argumentelor
susţinătorilor, de aici şi situaţia de conflict şi gradul mic de credibilitate pe care le au în ochii
care ar trebui deschişi.
Calitatea locuirii este văzută ca depinzând de „de persoana care ocupă spaţiul respectiv,
şi de posibilităţile lui materiale şi de cultură şi cunoştinţe, dacă are aşa ceva!”(Subiectul 13).
Intrând în apartamente situaţia observată nu este una grozavă: lipsa finisajelor, frigul, mobila
veche trădează lipsa investiţiilor în mediul ambiant şi de asemenea imposibilitatea realizării
din forţe proprii a unui program unitar de reparare şi reabilitare a spaţiilor. Pe de o parte
situaţia este explicată de un locatar ca o consecinţă a îmbătrânirii vecinilor care a atras după
sine o lipsă a posibilităţilor materiale „acum că au îmbătrânit locuitorii cel puţin jumate nu au
posibilităţi să trăiască aşa în mod decent[...] unii ai cultura necesară..numai unii, cam 20-
25%” (Subiectul 13) totuşi speranţa rămâne şi stă în realizarea mansardei în blocul învecinat
care să constituie un exemplu pentru vecinii opozanţi: „sper ca atunci când e gata aici să
vadă ce diferenţă este şi să se răzgândească” (Subiectul 13)
O a treia dimensiune a refuzului derivă din natura tranzacţiei propuse de investitor (un fel
de troc), una dintre cele mai comune probleme ridicate de locatari a fost cea a garantării.
Garantarea serviciilor promise a reprezentat punctul de cel mai disputat ţinând cont de
experienţele dezamăgitoare trăite de unii dintre locuitori. De altfel o chestiune raţională
problema garantării îşi găseşte răspunsul în primă fază într-un factor non-raţional: intuiţia
încrederii în propmisiunile investitorului. Această atitudine este argumentată însă raţional ca
urmare a schimbărilor structurale prin care a trecut societatea românesacă unde lumea de după
anii 90 trebuie înţeleasă ca o lume a riscurilor, în care nimic nu mai este sigur, iar capacitatea
de a asuma un risc este singurul drum care duce la atingerea unor scopuri: „oamenii greu
înţeleg lumea asta nouă, vorbesc de anii 90 încoace. Mulţi m-au întrebat pe mine, tu unde ai
băgat banii, şi le-am spus, eu la BCR. Dar aia e sigur?- m-au întrebat...şi eu le-am spus ce
poate să fie sigur în lumea asta? Deci lumea aşa gândeşte, nu-şi dau seama că nimic nu este
sigur, nici ziua de mâine nu este sigură... nici o bancă din lume nu este sigură... este un
miracol că am ajuns la înţelegere.”(Subiectul 4)
Dincolo însă tot tot ce s-a prezentat rămâne problema dificultăţii vieţii la bloc, mai precis
concilierea punctelor de vedere diferite, trecerea peste anumite tensiuni personale în folosul
realizării unor bunuri de care să beneficieze toţi locatarii. De cele mai multe ori această
problemă este ilustrată de vopsirea casei scării una dintre puţinele acţiuni colective pe care
locatarii le pot organiza fără costuri foarte ridicate. Aflăm însă că această formă minimă de
amenajare a spaţiului colectiv nu s-a realizat de o perioadă de 12 ani, motivul pentru întârziere
61

şi inacţiune momentană este relaţia foarte proastă pe care şefa de bloc o are cu un locatar care
refuză să participe la orice fel de acţiune colectivă. Explicaţia pe care o primim înglobează în
sine o raţionalitate extremă de cele mai multe ori contra-productivă: „am adunat bani de la
majoritatea, dar mai rămâne unul care nu plăteşte...Datornica aceea care nu-şi plăteşte
consumul...nu vrea să dea bani să zugrăvim casa scării. Şi ea trăieşte exact în blocul
ăsta...păi da cum? Dacă nu-i place să trăiască în mizerie să contribuie şi ea! Dacă nu eu las
aşa cum e! Îi place...eu aş putea să fac în felul următor: să se zugrăvească până la etajul unu
şi parterul să-l las aşa. Dar n-ar fi corect pentru cei care stau la parter!” ( Subiectul 14).
62

3.5 Posibile rezolvări ale dilemelor acţiunii colective
Evidenţa faptului că un grup se confruntă cu o problemă, toţi membrii fiind afectaţi într-o
măsură mai mică sau mai mare de aceaşi problemă - altfel spus existenţa unei comunităţi de
interese – nu asigură automat apariţia unei acţiuni colective care să urmărească rezolvarea ei.
Orice acţiune colectivă se caracterizează prin prezenţa unei dileme sociale care face ca
respectiva acţiune să reuşească sau să eşueze, depinde de actorii implicaţi să găsească
modalităţi de a depăşi pragul critic care circumscrie starea de inacţiune. Teoria ne spune că
ceea ce este neobişnuit este acţiunea colectivă, în condiţile unei raţionalităţi totale actorii fiind
tentaţi la inacţiune pentru a minimiza costrurile pe care orice formă de acţiune le prezintă.
Totuşi exitenţa acţiunii colective nu ne plasează în sfera iraţionalului, apariţia şi existenţa
acţiunii fiind rezultatul existenţei uni scop prestabilit care să facă să merite efortul.
Concluziile care se pot trage analizând cele două trasee diferite parcurse de unităţile luate
în analiză confirmă importanţa interdependenţei deciziilor, a heterogenităţii resurselor şi
valorilor şi a efectului masei critice. În primul caz apariţia unui pol de acceptare a proiectului
care nu a cunoscut o opoziţie pe măsură, existenţa unui lider informal care a reuşit să
transmită tuturor mesajul rentabilităţii acceptării proiectului a făcut ca acţiunea colectivă să
aibă loc, în ciuda unei opoziţii iniţiale aparoape unanimă. În cel de al doilea caz, existenţa a
două tabere adverse cu o istorie conflictuală, inexistenţa unui lider informal altul decât cei ce
reprezintă taberele aflate în dispută, incapacitatea de a porduce (contra)argumente
complementare face ca situaţia de fapt să fie în continuare una conflictuală. În condiţiile în
care hotărârile sunt segvenţiale şi interdependente, asistăm la două cazuri care au pornit din
acelaşi punct – respingere cvasi-unanimă – dar au adoptat hotârâri total opuse . Aceste situaţii
sunt caracterizate de capacitatea sau incapacitatea producerii bunurilor colective de gradul doi
adică a unui sistem de valori care să încurajeze participarea în virtutea unor principii
convingătoare care să aibă un efect constrângător.
Prima concluzie care se poate trage este că măsura în care se reuşeşte crearea unor norme
de participarea creşte considerabil şansa ca bunul colectiv să se producă. Aceasta este prima
diferenţă majoră care deosebeşte cele două cazuri: producecrea unei norme a profitabilităţii
individuale care a convins majoritatea proprietarilor de oportunitatea acceptări programului de
reabilitare prin mansardare. În primul caz analizat se reuşeşte crearea acestei norme, însă în
63

cel de al doilea caz încercarea eşuează ca rezultat al unor animozităţi existente între locatari
blocului care conferă puţină credibilitate ideilor ce se vehiculează.
Dincolo de acestă problemă, acţiunea colectivă depinde de tipul de dileme pe care le
suscită. În cazul de faţă, ţinând cont că este prima tentativă de reabilitare prin mansardare din
oraş, dilema care apărut a fost legată de măsura în care un investitor nou pe piaţă poate
credita afirmaţiile şi promisiunile, poate câştiga încrederea proprietarilor. Teoria acţiunii
colective etichetează această situaţie sub numele de dilema prizonierului, o situaţie în care
deciziele individuale sunt raţionale, însă efectul colectiv al acestor decizii poate fi unul
iraţional. Presupunând că fiecare actor în parte adoptă strategia acea mai raţională şi că
aceasta este acceptarea proiectului, în condiţiile în care partenerul de proiect nu respectă
promisiunile făcute, rezultatul chiar dacă a pornit din aplicarea unor criterii raţionale, este
unul iraţional, în sensul în care proprietarii cedează o parte din terasă şi nu se aleg cu nimic în
schimb. Problema care trebuie rezolvată ţine de încrederea în partener, situaţiile de eşec pot fi
unilaterale sau bilaterale.
Interviurile realizate cu 13 proprietari relevă faptul că marea problemă şi frică în faţa unui
astfel de proiect a fost generată de asigurarea, garantarea că ceea ce se promite se va realiza
şi că proprietarii nu vor fi înşelaţi: „mă întrebau oamenii ce garanţie avem că noi semnăm,
noi nu am primit încă nimic, noi am cedat, se poate ataca dar durează şi costă, deci nu este
rezolvat încă artea asta juridică, că noi am cedat dar nu avem garanţii” (Subiectul 4).
Implicarea antreprenorilor în rezolvarea cât mai rapidă a problemelor care s-au ivit a fost
privită cu multă suspiciune: „Cum adică, vin cu aşa ceva..e prea frumos să fie adevărat!
Umblă ei să-ţi facă actele...umblă ei...să convingă lumea..umblă ei la notar. E cam dubios!
Nu prea am avut încredere.” (Subiectul 14) Totuşi hotărârea anterprenorilor a dat roade,
aceştia reuşind să câştige semnăturile locatarilor şi astfel creând precedentul care va dizolva
dilema încrederii în ceva nou.
O dată rezolvată această dilemă nu înseamnă că proiectul se va desfăşura în situaţii
similare în celelalte blocuri. Trebuie să ţinem cont că este vorba de o afacere care luând în
considerare contextul în care se desfăşoară a presupus o investiţie iniţială mai mare. Oferta
negociată până la urmă a fost una foarte generoasă, însă acţiuea antreprenorului nu este una
altruistă ci interesată de maximizarea profitului. Ceea ce s-a făcut prin crearea acestui
precedent este o schimbare de joc, prima construcţie va servi drept exemplu al posibilităţilor
pentru celelalte blocuri, dilemele sociale care vor apărea din repoziţionarea investitorului pe
piaţă vor fi altele. Jocul acţiunii se transformă din dilema prizonierului în jocul temătorului
(chicken game) care presumpune că actori au interese comune dar manifestă atitudini opuse
64

cu privire la modul în care aceste interese se pot realiza (Heckathorn, 1996). Mai clar, atât
investitorii cât şi proprietarii sunt interesaţi de acţiune însă, o dată renegociată poziţia
investitorul este acum dispus să ofere cât mai puţin iar proprietarii convinşi de calitatea
lucrărilor propuse sunt dispuşi să accepte o ofertă mai puţin consistentă. Având o situaţie
monopololistică pe piaţă, poziţia investitorului este una privilegiată pentru că o dată prima
mişcare făcută, cererea potenţială se transformă într-un procent mare în cerere reală. Dilema
care apare aici este cea a negocierii: cât de mult poate antreprenorul şi proprietarii negocia
fiecare în folosul propriu astfel încât norma creată de „alegere ideală” să-şi menţină
semnificaţia în ambele sensuri. Eşuarea acţinii în acest sens este rezltatul unei imposibilităţi
de a atinge un compromis între pragul de profit până la care este hotărt să ajungă investitorul
şi pragul de confort până la care proprietarii sunt dispuşi să coboare. Cel mai temător că va
pierde oferta va ceda pragurile fiind atinse în funcţie de modalitatea de negociere. Negocierea
ţine in primul rând de poziţia pe piaţă a investitorului mai precis de reprezentările favorabile
ale proprietarilor cu privire la credibilitatea şi determinarea antreprenorului. Este eivdentă
poziţia privilegiată, raportul de putere iniţial fiind uşor schimbat: dacă în momentul
premergător primei construcţii investitorii erau controlaţi de proprietari, după realizarea
primelor construcţii, raportul de putere se îndreaptă în spre egalizare, mai mult atâta timp cât
investitorii deţin resursele care au început să fie valorizate de proprietari, raportul de putere va
tinde să se inverseze în timp.
Parteneriatul încheiat cu primăria este de natură să mărească puterea investitorului pe
piaţă şi deci implicit gardul de control asupra proprietarilor. Faptul că primăria sprijină
proiectele care se fac prin intermediul acestei firme este o măsură care limitează posibilităţile
de alegere ale proprietarilor accentuând efectele situaţiei de concurenţă imperfectă. Altfel
spus, această măsură nu este în concordanţă cu principiile unei pieţe libere atâta timp cât
„privilegiul” parteneriatului nu se acordă tuturor firmelor care îşi dovedesc competenţa în
domeniu. Efectele perverese care derivă din situaţia unui dezechilibru de putere sunt de
natrură contra-productivă şi în principal se referă la scăderea valorii pachetelor de servicii
care constituie oferta şi scăderea caliatăţii construcţiilor puncte de interes major privind
dreputurile pe care Primăria trebuie să le controleze în folosul cetăţenilor.
Mai rămâne de discutat situaţia în care proprietarii ajung la un consens şi hotărăsc
realizarea reabilitării şi poate chiar a mansardării din resurse proprii (credit ipotecar), apelând
pentru acoperirea cheltuielilor şi la fondurile pe care le propune statul şi consiliul local.
Dilema socială care apare în această situaţie este cea a coordonării. Acestă dilemă se referă la
faptul că există un consens cu privire la direcţia acţiunii dar singura incertitudine rămâne
65

faptul că indivizii nu vor să participe decât dacă şi alţii participă. Problema coordonării
proprietarilor a fost de altfel soluţionată în primă instanţă de antreprenori, dar măsura în care
proprietarii vor reuşi să mobilizeze în primul rând toţi locatarii şi apoi celelalte organizaţii
care intră în acest joc va da măsura succesului.
O primă concluzie care se întrevede este că dilemele acţiunii colective pot fi rezolvate sau
se poate trece la o schimbare de joc. Analizând mai atent ceea ce au făcut investitorii putem
spune că acţiunea lor nu a fost neapărat o rezolvare a dilemei iniţiale ci mai degrabă au
manipulat jocul, aducându-l într-un alt registru. Oferta finlă propusă a fost într-atât de
generoasă încât practic ceea ce au realizat constructorii a fost să creeze o valoare foarte mare
a bunului colectiv. Jocul ce caracterizezază dilema prizonierului s-a transformat într-un joc
privilegiat (priviledge game) unde raţionalitatea individuală coincide cu raţionalitate
colectivă, tentativa de a refuza dispare din cauza că pierderea netă a valorii bunului colectiv
după refuz este mai mare decât costul contribuţiei. Mai mult reuşind prima transformare a
jocului, urmează mutarea proiectelor viitoare în contexte redefinite unde miza se schimbă o
dată cu datele problemei.
Dincolo de dimensiunea care poate fi formalizată la nivelul jocurilor, alte modalităţi de
rezolvare a inacţiunii colective stau spre a fi dezbătute: este vorba despre o nouă ordonanţă
guvernamentală care să reducă pragul opinilor semnificative în luarea unei decizi cu privire la
acceptarea proiectelor de reabilitare de la 100% la 80%. O astfel de măsură ar încuraja clar
demararea proiectelor de reabilitare după cum mărturiseşte investitorul din propria
experienţă: „Este uşor să obţii acordul de la 80-90% din proprietari şi să fie 1, 2 care care să
nu-ţi dea acceptul. Suntem în situaţia asta cu vreo 6 blocuri.”(Subiectul 2). Această facilitare
a acţiunii are ca şi efect pervers creşterea gradului de putere al investitorului, însă poate avea
şi efectul contrar, apare astfel o scuză bună care exonerează din faţa „oprobiului” public
refuzul de a partcipa, susţinând astfel retragerea prin dizolvarea sentimentului responsabilităţii
vis-a-vis de această problemă.
Teoria mai propune o soluţie de angrenare în acţiune: creşterea numărului subcoaliţiilor.
Acest feomen se referă la crearea gruprilor de suport cât mai multe care să acţioneze în sensul
acceptării acţiunii „noi pur şi simplu am legat relaţii cu locatarii, am format o familie ca să
spun aşa…în blocul unde avem taote acordurile parcă am fi o familie. Aceată relaţie s-a
creat în timp pentru că de 7-8 luni suntem acolo cam de 2 ori pe spătămână” (Subiectul 2).
Metoda a fost folosită din plin de investitori care au încercat să fie cât mai aproape de
proprietari şi cât mai receptivi la nevoile acestora, mai mult prin legăturile create cu unii
dintre proprietari ideile propuse au reuşit să penetreze cercul de cunoştinţe, mulţi dintre
66

susţinătorii proiectului devenind în timp suporteri activi care au reuşit influienţarea
opozanţilor. Am asiatat la un moment în care unul din cei doi investitori vorbea cu o
proprietară din blocul unde se construieşte mansarda, acesasta dându-i un raport delatiat a
persoanelor care au acceptat în blocul vecin, al perosanelor care credea că sigur nu vor
accepta şi în fine, a persoanelor pe care ea le va vizita şi va incerca să le convingă. Întreaga
strategie a investitorului s-a bazat pe interacţiuni faţă-în-faţă şi pe mobilizarea celor convinşi
la convingerea celor împotrivă, după cum declară investitorul: „există un secret în toată
chestia asta, un secret pe care l-am dobândit în timp (râde).” (Subiectul 2). Secretul se referă
şi la identificarea persoanelor celor mai încrezătoare în proiect şi coalizarea lor pentru a îi
convinge pe ceilalţi, după cum aflăm, deciziile nu s-au luat în spatele unor uşi închise ci
situaţia de interacţiune a contribuit la formarea opiniilor şi conturarea comportamentului final.
67

3.6 Limite şi posibile deschideri
Am precizat în partea destinată lămuririi aspectelor de metodologie că perioada
desfăurării cercetării este deosebită favorizând o abordare te tip calitativ. Astfel, momentul
considerat în analiză este caracterizat de procese de negociere între agenţi, altfel spus este o
etapă a „normalizării” ceea ce defineşte cel mai bine această perioadă este construirea şi
consolidarea rolurilor pe care fiecare agent le poate juca ţinând cont de contextul creat de
Legea 260.
Dintre avantajele care decurg din uitilzarea unui aparat calitativ de culegere şi
interpretare a datelor se numără:
• flexibilitatea metodei interviului, în sensul în care permite paricipantului
descrierea în cuvinte proprii a atitudinilor şi părerilor cu privire la proiectul de
reabilitare propus ceea ce generează un plus de informaţii şi ajută la o
înţelegere nuanţată a complexităţii poziţionării vis-a-vis de proiect;
• interviul permite examinarea detaliilor şi asigurarea fidelităţii
instrumentului în sensul în care există posibilitatea verificării şi corectării
modului în care participanţii interpretează întrebările în conformitate cu
intenţiile cercetării;
• interviul contribuie în mod esenţial la crearea unei imagini detaliate,
bogate asupra atitudinilor şi luărilor de poziţie, înţelese ca rezultate ale unor
experienţe trăite şi interpretate subiectiv;
• un alt aspect acoperit de situaţia de interviu se referă la identificarea
factorilor situaţionali şi contextuali care influienţează atitudinile şi
comportamentele de acceptare sau refuz;
• nu în ultimul rând adaptarea permanente la noile informaţii obţinute nu se
poate realiza decât pornind la drum cu o metodă flexibilă ;
Dacă problemele ce ţin de fidelitatea instrumentului sunt mai uşor de rezolvat având în
vedere gradul ridicat de control continuu asupra acestiua, problemele ce ţin de validitatea
cercetării sunt oarecum mai spinoase. Silverman (2004:261) precizează două metode menite
să aducă un plus de validitate cercetărilor calitative: metoda constant-comparativă şi analiza
cazurilor deviante. În definitiv ceea ce realizează aceste metode este o cuprindere mai
detaliată a realităţii luate sub lupă. Păstrate ca şi criterii de selectare a cazurilor şi de ghidare a
68

eşantionării aceste metode se regăsesc şi în lucrarea de faţă în forma eşantionului contrastant
şi al criteriului avut mereu în minte în selecţia subiecţilor ( în mod specific au fost căutate
cazurile care promit cele mai consistente reprezentări ale situaţiei studiate pornind de la
informaţiile dobândite).Totuşi un punct slab îl constituie disponibilitatea subiecţilor în
participarea la cercetare. Se poate întâmpla ca un subiect cheie să refuze orice formă de
dialog şi atunci problema saturării teoretice poate apare în sensul în care un caz nu poate fi
acoperit. În aceste cazuri am preferat o „triangulaţie” a datelor, adică o culegere a
informaţiilor despre caracteristicile şi motivaţiile subiectului în cauză de la mai mulţi vecini.
Considerând însă această situaţie drept una particulară pretenţiile de generalizare dispar.
Ceea ce ne interesează este modul specific în care se cristalizează aceste roluri şi identificarea
căilor prin care se ajunge la ele, demersul fiind aşa cum sugerează întrebările care au ghidat
cercetarea de natură descriptiv-comprehensivă.
Sigur că o astfel de temă ar putea fi continuată cu pretenţii de generalizare, dar având
în vedere dimensiunea temporală a realităţii studiate întrebările de cercetare ar trebui să sune
altfel şi implict să să adreseze alte probleme. Un aspect interesant care ar putea fi aprofundat
prin viitoare studii este modul în care diferite tipuri de capital (social, economic, simbolic,
cultural) pot prezice răspunsul de acceptare sau respingere a unui proiect de reabilitare prin
mansardare.
Într-un articol publicat în 1947 Louis Wirth argumentează semnificaţia fenomenului
locuirii asupra studiilor sociologice precizând trei dimensiuni care se deschid cercetătorului
intresat şi chiar neinteresat de acest domeniu: în primul rând locuirea încorporează o serie de
valori iar studiul acestor valori nu poate fi lipsit de importanţă având în vedere universalitatea
locuirii; apoi există o legătură puternică între locuire şi viaţa din comunitate ţinând în minte
faptul că o locuinţă este întotdeauna parte a unui cartier, a unei counităţi locale , a oraşului;
cel de al treilea aspect menţionat de Wirth este legătura dintre locuire şi politici publice,
locuirea devine în oraşul modern un interes public care exprimă un set de reglementări
publice formale şi informale rezultate atât din presiunile oficiale ale statului cât şi ale
comunităţilor locale. Privită din aceste puncte de vedere locuirea devine o problemă socială
care înglobează aspecte semnificative ce se recomandă unei examinări riguroase şi
sistematice. Urmând logica propusă de Wirth cercetarea de faţă atinge cele trei aspecte
evidenţiate: locuirea ca punct de intersecţie a valorilor, locuirea ca subiect al acţiunii
colective, locuirea ca proiect de realizare prin programe politice.
69

CONCLUZII
70

*
Punctul de pornire al lucrării de faţă îl reprezintă apariţia Legii 260 din 30 iunie 2006,
mai precis consecinţele pe care un astfel de program îl are asupra unei pieţe imobiliare locale.
Dimensiunile relevante ale modalităţilor în care aceste consecinţe se articulează au fost tratate
în contextul înţelegerii spaţiului asemenea unui produs social. Spaţiul urban este rezultatul
unor factorilor sociali, economici, ideologici, tehnologici care interacţionează şi au ca rezultat
producerea unei locaţii. Unicitatea unei locaţii este de fapt unicitatea modului în care aceşti
factori interacţionează, orice locaţie fiind o extensie fizică a acestor influienţe.
Conceptul de producţie a spaţiului face trimitere la agenţi sociali relevanţi din punct de
vedere al controlului pe care îl deţin în procesul de producţie şi coordonare a spaţiilor. În
lucrarea de faţă am realizat o distincţie între agenţi economici (care deţin capital economic şi
urmăresc producerea plusvalorii prin investiţii în sectorul imobiliar) investitorii care au iniţiat
procesul de mansardare prin reabilitare şi instituiile bancare care au pregătit oferte de
creditare pentru a sprijinii acţiuni autonome; agenţi sociali care sunt proprietarii
apartamentelor ce constituiesc blocuri aflate în situaţii potenţiale de reabilitare termică şi
agenţi instituţionali precum primăriile şi consiliile locale care prin receptivitatea faţă de
programul dezvoltat de guvern pot influienţa alocarea de fonduri pentru reparaţii sau alte
forme de parteneriat în folosul cetăţenilor oraşului.
Această distincţie este rezultatul analizării difertielor interese şi motivaţii care generează
acţiunea de producere a spaţiilor, orice spaţiu poate fi privit ca o marfă care conţine în sine
valori de întrebuinţare şi de schimb reflectate de interesele diferenţiate pe care grupurile de
actori le manifestă; ceea ce reprezintă valoare de folosinţă pentru un grup este valoare de
schimb pentru altul, aceeaşi locuinţă poate avea semnificaţii diferite în funcţie de relaţiile
sociale pe care indivizii, organizaţii şi instituţiile le exprimă în ea. Producţia socială a spaţiilor
implică actori care au interese, capacităţi şi resurse diferite iar modul în are acestea se
articulează producând o materialitate reprezintă principalul punct de interes.
Locuirea este o marfă asupra căreia planează diferite grupuri de interese care acţionează
pe piaţă. Astfel, pentru agenţii sociali principalul interes pe care îl presupune locuirea este
valoarea de întrebuinţare tradusă printr-un grad de confort în utilizare cât mai ridicat, pentru
agenţii economici interesul major este de realizare a valorii de schimb prin producerea unei
valori de utlizare care să întâlnească nevoile cererii care acţionează pe piaţă iar în cazul de
71

faţă succesul acestei acţiuni depinde de măsura în care agenţii economici (antreprenori şi
instituţii bancare) reuşesc să manipuleze interesele de întrebuinţare şi cele de schimb ale
proprietariilor de apartamente potrivite pentru mansardare, pentru agenţii instituţionali scopul
declarat de agenda de acţiune este acela de a crea presiuni pentru realizarea unor valori de
întrebuinţare care altfel, în condiţiile unei pieţe libere, nu pot fi realizate dată fiind
incapacitatea de acţiune a unor grupuri sociale. Producerea unui spaţiu este rezultatul atingerii
unui consens care să interesecteze difetitele tipuri de interese în punctul în care fiecare dintre
agenţi obţine cel puţin minimum din valoarea pe care o urmăreşte. Problema consensului
devine o problemă de control şi coordonare a acţiunilor agenţilor care acţionează pe piaţă,
altfel spus este vorba despre puterea pe care fiecare agent o poate câştiga pe piaţă. Putere
deţinută de actori este inţeleasă ca rezultat al controlului pe are aceştia îl au asupra acţiunilor
care prezintă interes pentru alţi actori, din punct de vedere al agenţilor economici, câştigarea
puterii vizează mobilizarea la acţiune colectivă a locatarilor imobilelor vizate de aceste
programe.
Am analizate trei cazuri de producere a acţiunii colective: cooperarea voluntară,
interacţiunea strategică şi producerea recompenselor selective.
Specific pentru cazul de cooperare voluntară este producerea spontană, nemijlocită a
acţiunii colective ca urmare a ataşamentului faţă de anumite valori legate de proprietate.
Aceste valori se descoperă ca un ansamblu constituit din modul în care un spaţiu este
conceput, perceput şi trăit. Concepţia spaţiului avut în analiză se leagă de principiile
raţionalităţii specifice perioadei socialiste. Dezvoltarea urbanistică a unui oraş se leagă de
utilizarea forţei de muncă, dar economia planificată socialistă a căutat realizarea unui
echilibru între dezvoltarea industrială şi alocarea forţei de muncă angajare politică care a atras
după sine o serie de probleme cu care se confruntă oraşul post-socialist.
Blocurile construite în acea perioadă sunt caracterizate de realizarea unei economii la
materialele de construcţii şi de egalizare a condiţiilor de viaţă pentru toţi locuitorii. Spaţiile
sunt la fel de mici şi de strâmte pentru toţi chiriaşii iar amenajarea lor este la fel de precară şi
economicoasă pentru toate apartamentele. Chiriaşii care consumă aceste spaţii sunt de profesii
şi clificări diferite, începând cu muncitori, maiştrii şi terminând cu doctori sau profesori
univesitari având o înţelegere diferită asupra mediului rezidenţial. Acţiunea individuală este
îngrădită pe de o parte pe fondul unei acute lipse de materiale de construcţii care să
folosească la amenajări mai deosebite (explicată într-o oarecare măsură de ideologia
egalizării, dar şi de raţionalizarea mijloacelor de producţie) de pe de alta datorită statutului de
chiriaş care limitează acţiunile.
72

Percepţia spaţului este rezultatul planificării dar şi a interacţiunilor care au loc într-un
spaţiu, spaţiul devine astfel un produs diferit de ceea ce au planificat urbaniştii. Legătura între
agent şi spaţiu este dată de modul în care este percepută ideea de proprietate. Din interviurile
realizate se desprind câteva idei generale :
• sentimentul proprietăţii este foarte difuz în perioada comunistă pentru locuitorii de
la oraş, mai ales pentru tinerii socialzaţi în spiritul vremii, însă o dată ce
proprietatea a prins o valoare substanţială, cuantificabilă monetar, apare o
repoziţionare vis-a-vis de ceea ce reprezintă acest bun din punct de vedere
economic;
• faptul că o proprietate imobiliară are o valoare cuantificabilă crează necesitatea
unei atitudini prudente faţă de modul în care oportunităţile care se propun pot fi
valorificate, ideea de valorificare devine una care poate fi folosită ca argument în
favoarea privirii oricărei acţiuni de reabilitare, reamenajare sub forma unei
investiţii care va genera câştiguri viitoare;
• subiecţilor intervievaţi le-au fost greu să găsească obligaţii pe care statutul de
proprietar le presupune, în cazul locuirii în clădiri colective obligaţiile identificate
se referă mai mult la nişte reguli de bun simţ care reglementează viaţa cotidiană în
diferite momente ale zilei;
• ataşerea unor obligaţii specifice faţă de proprietatea comună este problematică
având în vedere experienţa comunistă a locuirii unde majoritatea problemelor se
rezolvau făcând apel la instituţiile statului şi nu la puterea de acţiune individuală;
• pe de altă apare sentimentul lipsei de obligaţii faţă de bunul comun ca o
reminescenţă a datoriilor care existau în perioada comunistă cu privire la
amenajarea spaţiilor din jurul blocului, această obligaţie este percepută de către
unii ca fiind una artificială specific „comunistă” care astăzi nu mai poate
funcţiona;
• lipsa unor sancţiuni specifice vizibile care să reglemeteze acţiunile individuale în
domeniul amenajărilor spaţiilor deţinute în proprietate este înţelească de cele mai
multe ori ca o lipsă obiectivă a unor asemenea reglementări, având în vedere
experienţa comunistă unde exista un control de natură punitivă foarte vizibil care
se aplica asupra oricăror tipuri de schimbări;
Acţionând asemena unor constrângeri aceste percepţii influienţează modul în care proprietarii
trăiesc şi se gândesc asupra spaţiilor pe care le deţin. O acţiune colectivă care să îşi tragă seva
73

din ideea necesităţii îngrijirii proprietăţii şi a existenţei unei datorii faţă de proprietate este
aproape inexistentă. Nu a putut fi identificată nici o atitudine care să sprijine ideea de
amenajare, îngrijire a proprietăţii de dragul proprietăţii, să sprijine o continuă reînnoire în
virtutea unor principii ale unei necesităţi atât obiective cât şi subiective.
Cel de al doilea tip de acţiune colectivă luat în calcul este interacţiunea strategică şi se
se bazează pe ideea că deciziile individuale de participare sau refuz sunt interdependente de
cele mai multe ori acţionând norme de reciprocitate. Dinamica procesului de acţiune colectivă
este cel mai bine surprinsă prin intermediul rolurilor startegice asumate de diferiţi actori în
momente semnificative pentru derularea acţiunii. Considerând dimensiunile activ-pasiv,
constructiv-deconstructiv am realizat o tipologie a tipurilor de roluri care au apărut şi care au
contribuit la realizarea bunului colectiv:
• persoane cheie se comportă precum nişte lideri, rolul lor fiind crucial în iniţierea şi
susţinerea acţiunii colective. În termenii distincţiei introduse, liderii au un rol activ şi
construciv în acelaşi timp, ei mobilizează actorii în sensul acţiunii pentru producere
bunului colectiv;
• suporterii activi sunt persoane care susţin deciziile şi acţiunile liderului şi mobilizează
reţelele persoanele pentru convingerea altor actori;
• susţinere condiţionată este rolul de susţinere a proiectului ca urmare a apariţei unor
beneficii care să facă să merite participarea. Putem vorbi de susţinere condiţionată la
nivelul actorilor individuali care au devenit susţinători ca urmare a negocierii unor
interese, şi în acelaşi timp atitudinea de susţinere condiţionată este ceea ce
caracterizează întreg grupul de proprietari, care a susţinut realizarea proiect ca urmare
negocierii unor beneficii vizible;
• opozanţii sunt persoane care militează împotriva realizării proiectului şi încearcă să
convingă de inoportunitatea unei astfel de acţiuni. Altfel sups, ţinând minte distincţiile
prezentate la început atitudinea lor este una activă dar deconstructivă, pentru că prin
acţiunile lor ei influienţează la respingerea acţiunii colective;
• martorul este rolul jucat de actorii care nu dispun de resursele necesare pentru a intra
în joc şi nici nu prezintă interesele specifice care determină în ultimă instanţă
participarea sau neparticiparea la proiect;
Datale culese prin intermediul interviurilor indică faptul că acţiunea colectivă în cazul analizat
are ca determinante: interdependenţa alegerilor în sensul în care subiecţii se influienţează
reciproc, deciziile sunt segvenţiale ceea ce face să apară o dată atins un prag angrenarea cât
74

mai multor actori în în direcţia stabilită de masa critică, şi heterogenitatea grupului
responsabilă pentru existenţa unor indivizi „execepţionali” care se diferenţiază de grup (din
punct de vedere al resurselor şi al intereselor) şi care sunt responsabili de cele mai multe de
„decolarea” acţiunii. De asemenea un rol important care derivă din heterogenitatea grupului
este existenţa unui lider informal care să fie capabil să canalizeze atitudinile în sensul acţiunii.
O a treia sursă a acţiunii colective este reprezentată de producerea recompenselor
selective, a „bunurilor colective de ordinul doi” mai precis este vorba de apariţia unor
recompense şi pedepse care să favorizeze sau împiedice participarea la acţiune. În cazul de
faţă este vorba de apariţia unei forme de raţionalitate normativă, adică de apariţia unei norme
a profitabilităţii participării ca urmare percepţiei rezultatelor acţiunii sub forma unei
investiţii. Profitabilitatea punereii în execuţie a proiectului de mansardare este însă o
chestiune alunecoasă care trebuie manipulată cu tact de către antreprenori. Aceştia trebuie să
creeze percepţia uni câştig bilateral echitabil dacă vor beneficieze de aderenţa în direcţia
participării altfel ideea profitabilităţii o dată deschisă devine o cutie a Pandorei care nu lasă
pentru antreprenor decât speranţa realizării lucrării.
Din punct de vedere al actorilor implicaţi la producere bunurilor colective putem
face o distincţie între roluri de cooperare totală, cooperate ipocrită, opoziţie duplicitară şi
opoziţie totală.
• Cooperarea totală impilică participarea atât la producerea bunurilor colective cât şi la
cele colective de gradul doi: aceştia sunt actorii care care şi-au asumat un rol activ pe
o dimensiune constructivă a acţiunii, sunt actorii care au semnat convenţia de
participare şi în plus au acţionat pentru trezirea unei conştiinţe a nevoii uni astfel de
program. În general, rolul este jucat de lideri şi susţinători activi ai acţiunii care
convinşi de profitabilitatea reabilităţii prin mansardare au încercat să facă cunoscute
argumentele ce susţin această acţiune creând astfel percecpţii ale unor recompense şi
„pedepse” asociate participării;
• Cooperarea ipocrită se referă la faptul că actorii nu participă direct la producerea
bunului colectiv ci indirect prin motivarea altor actori adică prin susţinerea
recompenselor sau a pedepselor asociate acţiunii ca fiind corecte; este vorba de
mesagerii care transmiteau din bloc în bloc informaţii despre cine participă şi de ce,
„poştaşul”, care au reuşit să furnizeze modele comportamentale şi altor proprietari şi
astfel să întărească percepţiile despre recompense şi pedepse;
• Opoziţia duplicitară este rolul care caracterizează situaţia în care actorul participă la
producerea bunului colectiv dar în aceaşi măsură apără drepturile celorlalţi de a refuza
75

proiectul. Această situaţie este mai degrabă una ipotetică şi ţine în acest caz de
afirmaţiile care se situează în sfera dezirabilităţii sociale având în vedere atitudinea
paradoxală pe care o presupune o astfel de situaţie în cazul producerii unui bun
colectiv;
• Opoziţia totală o întâlnim în cazurile în care actorul refuză să participe la producerea
bunului colectiv şi la întărirea normelor de participare existente. Acest rol este jucat
de opozanţii proiectului care au un rol activ decosnstructiv încercând prin acţiunile lor
să împiedice producerea proiectului.
Concluziile prezentate în aceste rânduri au pornit de la prezumţia raţionalităţii deciziilor
actorului, raţionalitate înţeleasă ca: raţionalitatea calculuilui (evaluarea costuri-beneficii-risc),
a experienţei (învăţarea ca urmare trăirii unor evenimente) sau a succeselor persoanelor care
ajung să devină modele pentru un grup (imitarea ca urmare a comparării). Din interviurile
realizate într-unul dintre blocuri în care nu s-au adunat semnăturile proprietarilor în
unanimitate întâlnim situaţii în are experienţa comună cotidiană, tipul interacţiunilor dintre
proprietari reprezintă elementul care influienţează semnificativ deciziile, dezvoltarea unei
norme a raţionalităţii investiţiei eşuând.
Se conturează deci un grup de factori puşi în evidenţă prin procesul de comunicare şi
negociere care nu pot fi eliminaţi de un discurs raţional care urmăreşte profitabilitatea
proiectului: în primul rând argumentul cel mai des invocat motiv pentru a refuza proiectul de
mansardare a fost crearea dezordinii, a mizeriei, a gălăgiei pe perioada (relativ scurtă, patru
luni) în care se execută construcţia, o a doua dimensiunea motivaţională se referă la
incapacitatea proprietarilor de a recunoaşte probleme acolo unde ele există, o a treia problemă
derivă din natura tranzacţie care face referire la elemente non-raţionale (încrederea necâştigată
anterior) pentru acceptarea proiectului, în fine, cea de a patra dimensiune presupune
concilierea punctelor de vedere diferite, trecerea peste anumite tensiuni personale în folosul
realizării unor bunuri de care să beneficieze toţi locatarii.
Mutând discuţia un nivel mai sus, putem formula câteva modalităţi de rezolvare a
dilemelor pe care le aduce acţiunea colectivă. Analizând cele două trasee diferite parcurse de
unităţile luate în analiză avem confirmarea importanţei interdependenţei deciziilor, a
heterogenităţii resurselor şi valorilor şi a efectului masei critice, altfel spus a rolurilor care au
apărut şi care au favorizat realizarea mansardei şi cu acest drum reabilitarea termică a clădirii.
În primul caz apariţia unui pol de acceptare a proiectului care nu a cunoscut o opoziţie pe
măsură, existenţa unui lider informal care a reuşit să transmită tuturor mesajul rentabilităţii
acceptării proiectului a făcut ca acţiunea colectivă să aibă loc, în ciuda unei opoziţii iniţiale
76

aparoape unanimă. În cel de al doilea caz, existenţa a două tabere adverse cu o istorie
conflictuală, inexistenţa unui lider informal altul decât cei ce reprezintă taberele aflate în
dispută, incapacitatea de a porduce (contra)argumente complementare face ca situaţia de fapt
să fie în continuare una conflictuală. În condiţiile în care hotărârile sunt segvenţiale şi
interdependente, asistăm la două cazuri care au pornit din acelaşi punct – respingere cvasiunanimă
– dar au adoptat hotârâri total opuse . Aceste situaţii sunt caracterizate de capacitatea
sau incapacitatea producerii bunurilor colective de gradul doi adică a unui sistem de valori
care să încurajeze participarea în virtutea unor principii convingătoare care să aibă un efect
constrângător. Astfel, măsura în care se reuşeşte crearea unor norme de participarea creşte
considerabil şansa ca bunul colectiv să se producă.
Dincolo de acestă problemă, acţiunea colectivă depinde de tipul de dileme pe care le
suscită. În cazul de faţă, ţinând cont că este prima tentativă de reabilitare prin mansardare din
oraş, dilema care apărut a fost legată de măsura în care un investitor nou pe piaţă poate
credita afirmaţiile şi promisiunile, poate câştiga încrederea proprietarilor. Problema care
trebuie rezolvată ţine de încrederea în partener, situaţiile de eşec pot fi unilaterale
(investitorul nu realizează ceea ce promite în folosul comunităţii dar proprietarii cedează
partea la care se angajează fiind păcăliţi, sau invers) sau bilaterale (atât investitorii cât şi
proprietarii implicaţi nu-şi respectă promisiunile). Interviurile realizate cu 13 proprietari
relevă faptul că marea problemă şi frică în faţa unui astfel de proiect a fost generată de
asigurarea că ceea ce se promite se va realiza şi că proprietarii nu vor fi înşelaţi. Rezolvarea a
venit prin crearea unei norme de raţionalitatea care crează din participarea la proiect
percepţia unei investiţii rentabile care generează în viitor creşteri de valoare după cum
sugerează şi sloganul antreprenorilor „Mansarda, alegerea ideală!”
O dată rezolvată această dilemă nu înseamnă că proiectul se va desfăşura în situaţii
similare în celelalte blocuri. Ceea ce s-a făcut prin crearea acestui precedent este o schimbare
de joc, prima construcţie va servi drept exemplu al posibilităţilor pentru celelalte blocuri,
dilemele sociale care vor apărea din repoziţionarea investitorului pe piaţă vor fi altele. Dilema
iniţială a încerderii se transformă într-o dilemă a negocierii unde atât investitorii cât şi
proprietarii sunt interesaţi de acţiune însă, investitorul este acum dispus să ofere cât mai puţin
şi să câştige cât mai mult iar proprietarii convinşi de calitatea lucrărilor propuse sunt dispuşi
să accepte o ofertă mai puţin consistentă. Dilema negocierii se traduce astfel: cât de mult
poate antreprenorul şi proprietarii negocia fiecare în folosul propriu astfel încât norma creată
de „alegere ideală” să-şi menţină semnificaţia în ambele sensuri.
77

Negocierea ţine in primul rând de poziţia pe piaţă a investitorului mai precis de
reprezentările favorabile ale proprietarilor cu privire la credibilitatea şi determinarea
antreprenorului. O dată realizată prima construcţie raportul de putere se schimbă uşor: dacă în
momentul premergător primei consreucţii investitorii erau controlaţi de proprietari, după
realizarea primelor construcţii, raportul de putere se îndreaptă în spre egalizare, mai mult
atâta timp cât investitorii deţin resursele care au început să fie valorizate de proprietari,
raportul de putere va tinde să se inverseze în timp. De asemenea, parteneriatul încheiat cu
primăria este de natură să mărească puterea investitorului pe piaţă şi deci implicit gardul de
control asupra proprietarilor, ducând la la scăderea valoarii pachetelor de servicii care
constituie oferta şi scăderea caliatăţii construcţiilor.
Dilema suscitată de realizarea proiectului prin resurse proprii se caracterizează prin faptul
că există un consens cu privire la direcţia acţiunii dar singura incertitudine rămâne faptul că
indivizii nu vor să participe decât dacă şi alţii participă. Problema coordonării proprietarilor a
fost de altfel soluţionată în primă instanţă de antreprenori, dar măsura în care proprietarii vor
reuşi să mobilizeze în primul rând toţi locatarii şi apoi celelalte organizaţii care intră în acest
joc va da măsura succesului.
Rezolvarea problemelor de participare îşi găseşte mai multe răspunsuri, în primul rând se
dacă dilema pare imposibil de rezolvat, se poate încerca o schimbare a jocului. Dacă faza
iniţială a proiectului poate fi formalizată sub forma unui joc al dilemei prizonierului, crescând
valoarea bunului colectiv situaţia se transformă într-un joc privilegiat lipsit de dileme, pentru
că valoarea bunului care se va produce este atât de mare încât neparticiparea devine cea mai
iraţională decizie. Este o strategie care a fost adoptată şi în cazul de faţă, unde s-a ajuns ca
oferta finală rezultată în urama discuţiilor şi negcierilor să fie foarte consistentă, scăzând cu
mult profitabilitatea efortului pentru anterprenor. Această schimbare de joc este de natură să
rezolve dilema iniţială în ochii celorlalţi potenţiali clienţi ai mansardei. O dată construită
prima mansardă, investitrul câştigă încrederea proprietarilor, renegociind astfel poziţia lui pe
piaţă. De acum înainte proiectul de reabilitare prin mansardare se desfăşoară într-un context
redefinit, în care antreprenorul se află pe o poziţie strategic diferită, puterea pe care o are întrun
sistem al deciziilor colectuive fiind modificată. De altfel acesată schimbare de joc este şi
pentru antreprenor o investiţie iniţială crescută care va genera câştiguri substanţiale pe viitor
şi nu imediat.
Rezolvarea problemei de participare poate găsi răspuns şi prin micşorarea grupului de
acorduri, ideea la care a început să se lucreze pe plan instituţional. Mai precis este vorba
despre adoptarea unei decizii care să reducă pragul opinilor semnificative în luarea unei decizi
78

cu privire la acceptarea proiectelor de reabilitare de la 100% la 80%. Această facilitare a
acţiunii are ca şi efect neintenţionat creşterea gradului de putere al investitorului, însă poate
avea şi efectul contrar scopului pentru care a fost concepută, apare astfel o scuză bună care
exonerează din faţa „oprobiului” public refuzul de a partcipa, susţinând astfel retragerea prin
dizolvarea sentimentului responsabilităţii vis-a-vis de această problemă.
O a treia cale de stimulare a acţiunii se referă la creşterea numărului subcoaliţiilor,mai precis
crearea gruprilor de suport cât mai multe care să acţioneze în sensul acceptării acţiunii. În
cazul de faţă strategia investitorului s-a bazat pe interacţiuni faţă-în-faţă şi pe mobilizarea
celor convinşi la convingerea celor împotrivă. Deciziile de participareau fost rezultatul
hotărârii definitive a unui grup de vecini că acest proiect trebuie să se realizeze, efortul depus
de aceştia în convingerea vecinilor împotruviţi fiind semnifiativ.
79

BIBLIOGRAFIE
80

Bibliografie
• Agabrian, Mircea. (2004) Cercetarea Calitativă a Socialului. Design şi Performare,
Institutul European, Iaşi.
• Bertaud, Alain. (2004), The Spatial Structures of Central and Eastern European
Cities: More European than Socialist?, Conference: “Winds of Societal Change:
Remaking Post-Communist Cities”, University of Illinois, June 18-19, 2004, descărcat
în data de 4 mai 2007 ora 22:00 de pe
•
www.reec.uiuc.edu/events/FisherForum/FisherForum2004/Bertaud.pdf
Butler, Christopher. (2004), Law and the Social Production of Space, Austaralian
Digital Thesis Program, Griffith University, descăcat în data de 4 mai 2007, ora 13:56
de pe http://www4.gu.edu.au:8080/adt-root/public/adt-QGU20040521.141805/
• Castells, Manuel. (1977), The Urban Question: A Marxist Approach, Edward Arnold,
London.
• Coleman, James S. (1966), Foundations for a Theory of Collective Decisions, The
American Journal of Sociology, 71: 615-27.
• Enedyi, Gyorgy. "Cities Under Socialism: and After", în G. Andrusz, M. Harloe şi I.
Szelenyi (coord.), Cities after Socialism: Urban and Regional Change and Conflict in
Post-Socialist Societies, Oxford, Blackwell.
• Flanagan, William G.(1993), „Contemporary Urban Sociology” ,Cambridge
University Press, Cambridge.
• Gottdiener, Mark. (1993), A Marx for Our Time: Henri Lefèbvre and The Production
of Space, descărcat în data de 4 mai 2007, ora 14:23 de pe
http://www.anarchitektur.com/aa01-lefebvre/gottdiener.html
• Harvey, David. (1973), Social Justice and the City, The John Hopkins University
Press, Baltimore, Maryland.
• Heckathorn, Douglas D. (1996), The Dynamics and Dilemmas of Collective Action
• American Sociological Review, 61: 250-277.
• Iluţ, Petru. (1997), Abordarea Calitativă a Socioumanului, Polirom, Iaşi
• Lefebvre, Henri. (1974), La Production de l’Espace, Editions Anthropos, Paris
• Low, Setha. Lawrence, Denise L.(1990), The Built Environment and Spatial Form,
Annual Review of Anthropology, Vol. 19: 453-505.
• Low, Setha. (1993), Spatializing Culture: The Social Production and Social
Construction of Public Space in Costa Rica, American Ethnologist, vol 23:861-79.
81

• Macy, Michael W. (1990), Learning Theory and the Logic of Critical Mass, The
american Sociological Review, 55:809-26
• Molotch, Harvey. (1976), The City as a Growth Machine: Toward a Political
Economy of Place The American Journal of Sociology, 82:309-332.
• Molotch, Harvey. Logan, John. (1984), Tensions in the Growth Machine: Overcoming
Resistance to Value-FreeDevelopment, Social Problems, 31:483-499.
• Oliver, Pamela E. (1993), Formal Models of Collective Action, Annual Review of
Sociology, 19: 271-300.
• Oliver, Pamela. Marwell, Gerald. Teixeira, Ruy., (1985), A Theory of the Critical
Mass. I. Interdependence, Group Heterogeneity, and the Production of Collective
Action, The American Journal of Sociology , 91: 522-56.
• Petrovic, Mina. (2005) Cities after Socialism as a Research Issue, Centre for the Study
of Global Governance, London, UK, 34:1-26.
• Rotariu, Traian, Iluţ, Petru.(2001) Ancheta Sociologică şi Sondajul de Opinie. Teorie
şi practică, Polirom, Iaşi
• Silverman, David. (2004) Interpretarea Datelor Calitative. Metode de analiză a
comunicării, textului şi interacţiunii, Polirom, Iaşi.
• Szelenyi, Ivan. 1996, "Cities Under Socialism: and After", în G. Andrusz, M. Harloe
şi I. Szelenyi (coord.), Cities after Socialism: Urban and Regional Change and
Conflict in Post-Socialist Societies, Oxford, Blackwell.
• Tosics, Iván. (2004), Determinants and Consequences of Spatial Restructuring in
Post-Socialist Cities, Conference: “Winds of Societal Change: Remaking Post-
Communist Cities”, University of Illinois, June 18-19, 2004, descărcat în data de 4
mai 2007 ora 21:58 de pe
www.reec.uiuc.edu/events/FisherForum/FisherForum2004/Tosics.pdf
• Walton, John. (1993), Urban Sociology: The Contributions and Limits of Political
Economy, Annual Review of Sociology, 19: 301-320.
• Wirth, Louis. (1947) , Housing as a Field of Social Research, American Sociological
Review, vol 12:137-43.
82

Resurse citate de pe Internet
• http://www.unece.org/hlm/prgm/cph/countries/romania/Chapter%20II.pdf , Profilul
României în sectorul Locuirii, accesat de pe site-ul oficial al Comisiei Economice
Europene a Naţiunilor Unite : http://www.unece.org
• http://www.regenerareurbana.ro/reabilitarea.html, accesat de pe site-ul oficial al Ligii
Naţionale a Asociaţiei de Proprietari Habitat http://www.regenerareurbana.ro
• http://www.pmtgv.ro/index/ghid/intro.pdf , Ghidul Investitorului disponibil în Format
.pdf pe site-ul municipiului Târgovişte;
• http://www.cdep.ro/proiecte/2006/100/30/2/leg_pl132_06.pdf , Legea 260 din 2006;
• http://www.infonews.ro/article37557.html , articol care prezintă câteva statistici
discutate în cadrul Forumului Financiar Sud-Est European, mai 2006;
• http://www.mures.insse.ro/main.php?id=443 , Institutul Naţional de Statistică, Direcţia
Judeţeană de Statistică Mureş, statistici cu privire la numărul de locuinţe existente în
oraş şi perioada de construcţie a acestora;
83

Anexe
84

ANEXA I. Subiecţi intervievaţi citaţi în lucrare: scurtă detaliere
1. Agenţi economici
• Subiect 2 – investitorul care a iniţiat programul de „reabilitare prin mansardare”,
masculin, 32 ani, etine român, studii medii, profesie economist;
• Subiect 5 – consilier persoane juridice, BRD , masculin, 24 ani, etine român, studii
superioare, profesie şi ocupaţie economist;
2. Agenţi sociali
Blocul A- acceptarea programului de mansardare
• Subiect 3 – locuitor bloc A, 53 ani, feminin, etnie maghiară, studii liceale,
profesie vânzător, ocupaţie pensionar anticipat;
• Subiectul 4 – locuitor bloc A, 57 ani, masculuin, etnie maghiară, studii medii,
profesie tehnician arhitect, ocupaţie desenator;
• Subiectul 6 – locuitor bloc A, 55 ani, masculin, etnie maghiară, studii medii,
profesie economist;
• Subiectul 7 – şef de scară bloc A, 63 ani, feminin, etnie maghiară, ocupaţie
pensionar;
• Subiectul 8 – locuitor bloc A, 34 ani, masculin, etnie maghiară, profesie
inginer, ocupaţie muncitor la un mgazin de retali;
• Subiect 9 – lider (informal) bloc A, 53 ani, feminin, etnie română, studii
economice, ocupaţie om de afaceri;
85

Blocul B – respingerea programului de mansardare
• Subiect 10 – locuitor blocul B, 45 ani, masculin, etnie român, studii superioare,
profesie şi ocupaţie inginer;
• Subiect 11 – locuitor bloc B, 67 ani, masculin, etnie maghiar, studii medii,
profesie economist, ocupaţie pensionar;
• Subiect 12 – fostul şef de scară bloc B, 72 ani, masculin, maghiar, ocupaţie
pensionar;
• Subiect 13 – locuitor bloc B, 65 ani, masculin, etnie maghiar, studii medii,
profesie maistru mecanic, ocupaţie pensionar;
• Subiect 14 – şefa de scară bloc B, 34 ani , feminin, etnie română, studii
superioare recent finalizate în domeniul contabilităţii;
• Subiect 15 – locuitor bloc B, 35 ani, masculin, etnie român, profesie inginer,
ocupaţie inginer;
• Subiect 16 - locuitorul blocului B, 45 ani, masculin, etnie maghiară, profesie
medic, ocupaţie pensionar anticipat; replica pe care acest subiect o dă: „nu mai
vreau nici un vecin!” este de fapt singurul lucru pe care îl declară înainte să
trântească uşa;
3. Agenţi instituţionali
• Subiectul 1 – consilier local la Primăria mun. Târgu Mureş, 47 ani, feminin,
profesie inginer constructor; subiectul nu a acceptat folosirea reportofonului, notiţele
luate în timpul dicuţiei vor fi reproduse în anexe;
• Subiect 17 – arhitectul oraşlui în perioada 1970-1984, feminin, 77 ani, profesie
arhitect, ocupaţie pensionar;
86

ANEXA II. Grile interviu
Grilă interviu agenţi instituţionali: Primărie
1. Aş vrea să vorbim pentru început despre situaţia locuinţelor din oraş. În ce măsură există o
criză de locuinţe, şi ce programe are Primăria pentru a o întâmpina?
2. Ce îmi puteţi spune despre Programul de reabilitare tremică? Au existat cereri? S-au
reabilitat locuinţe colective? Care este amplitudinea programelor în oraş?
3. Ce tip construcţii de locuit s-au autorizat în acest ultim an (case particulare, locuinţe
colective, masardări)? Exsită un tip predilect de construcţii?
4. Există un Plan Urbanistic General al oraşului? Se fac proiecte unitare coerente, sau se
construieşte la întâmplare fără a se gândi în perspectivă?
5. Ce stiţi despre existenţa unor proiecte de mansardare? Cum sunt reglementate acestea de
P.U.G ? Care sunt aprobările necesare? Care este cadrul legislativ îîn care se mişcă
asemenea proiecte? Din experienţa dvs. cine sunt investitorii? De ce credeţi că proprietarii
nu preiau iniţiative?
6. Aş vrea să vă pun câteva întrebări legate de istoria urbanistică a oraşului. Mă interesează
în special zona carierului 7 Noiembrie. În ce perioadă a fost construit acest cartier? Pentru
ce categorii sociale? Cine locuieşte astăzi în cartier? Ce îmi putezi spune despre zona
Constantin Romano Vivu?
7. Spaţiu public şi spaţiu privat. Ce înseamnă spaţiul public intr-un bloc? Până la ce distanţă
de clădire funcţionează proprietatea privată? Până unde permite legislaţia amenajarea
spaţiilor de către proprietari? Cine se îngrijeşte de spaţiile verzi? Dar de spaţiile comune?
Există o legislaţie care impune acţiuni comune în aceste spaţii?
87

Grilă interviu agenţi instituţionali: Arhitectul Oraşului în periaoda comunistă
1.Zona de interes particular este Constantin Roamno Vivu. Când au început
construcţiile de locuinţe colective (blocuri) în această zonă a oraşului? Care a fost contextul
politic care a determinat dezvoltarea acestei zone a oraşului? A fost o urbanizare normală,
naturală sau din contră o creare de locuinţe forţată care să acopere necesarul de forţă de
muncă pentu susţinerea unei dezvoltări industriale (de exemplu, istoria cartierului Manăştur
din oraşul Cluj Napoca este istoria unei astfel de necesităţi de forţă de muncă din perioada
industrializării puternice din comunism)?
2. Cine au fost locuitorii acestei zone? De unde au venit? Din punct de vedere socioprofesional
cum i-aţi caracteriza (profesii, venituri, prestigiu, educaţie,etnie)? Cum aţi
caracteriza stilul de viaţă al locuitorilor acestei zone.
3. Cine credeţi că sunt locuitorii acestei zone astăzi? Credeţi că au rămas în mare
aceeaşi sau, populaţia este schimbată? Cum aţi caracteriza stilul de viaţă al locuitorilor acestei
zone (în măsura în care consideraţi că se poate vorbi de un stil de viaţă omogen adică
cacracteristic unei majorităţi, sau este mai adecvat să vorbim de stiluri de viaţă).
4. Cum aţi caraceriza istoria oraşului Tg Mureş în linii mari? Care sunt principalale
perioade de urbanizare şi sub ce auspicii politice s-au desfăşurat acestea? Cum aţi caracteriza
populaţia oraşului Tg Mureş? Care credeţi că este carierul cel mai bine văzut din oraş, dar cel
mai prost famat? Ce se află la mijloc? Există cartiere de intelectuali, de muncitori.... adică
există o segregare teritorială socio-profesională?
88

Grilă interviu agenţi economici: investitorii
1. Pentru început aş vrea să vă întreb de unde a apărut ideea de a construi mansarde? De
la ce?
2. De cât timp aţi început să faceţi ceva pentru a pune în practică această idee?
3. Care este legislaţia care reglementează un proiect de mansardare? Este clară?
Consceventă? Cerinţele sunt realizabile? Din punct de vedere legislativ, care au fost
principalele probleme care au trebuit realizate?
4. Aş vrea să-mi povestiţi despre relaţia cu Primăria. În ce măsură primăria vine să
sprijine o astfel de iniţiativă? Cum trebuie abordată o asemenea problemă la nivel de
Primărie?
5. Cum aţi ales locaţia mansardelor?
6. Aş vrea să-mi povestiţi despre relaţia cu locatarii. Căt de deschişi au fost în faţa unui
astfel de proiect? Cum aţi caracteriza proprietarii apartamentelor din punct de vedere
al educaţiei şi veniturilor? Care au fost principalii oameni care au trebuit convinşi? De
unde a venit rezistenţa? Cum aţi caracteriza din punct de vedere al locuirii calitatea
apartamentelor? Care sunt temerile proprietarilor?
7. Cum trebuie abordată o astfel de problemă cu proprietarii? Cât de mult a trbuit să
negociaţi? Cât timp a luat pentru a convinge primul bloc? Dar celelelte?
8. Care sunt planurile dvs pentru viitor?
89

Grilă interviu agenţi economici: reprezentant instituţie de creditare
1. Aş vrea să-mi spuneţi pentru început care ar putea fi poziţia unei bănci în Programul
de reabilitare termică?
2. Care sunt principalele tipuri de produse pe care o bancă le poate oferi în contextul
introdus de Programul de reabilitare termică?
3. Ce programe aţi elaborat in sprijinirea Asociaţiilor de locatari?
4. Îmi puteţi spune dacă programele propuse au avut şi finalităţi?
5. Care este în general atitudinea clienţilor băncii faţă de credit şi creditare?
6. Care sunt planurile de viitor cu privire la eventuale posibilităţi de finanţare în acest
domeniu?
90

Grilă interviu agenţi sociali: proprietarii apartamentelor
1. Aş vrea să vă întreb pentru început de când locuiţi în acest apartament? Când v-aţi
mutat aici? Cum arăta atunci carterul, blocul, apartamentul dvs? Cât de mult s-a
schimbat această zonă de atunci?
2. Care erau drepturile şi obligaţiile dvs. atunci (în perioada comunistă)? Existau
iniţiative, acţiuni colective de înfrumuseţare, reparare? Cum erau relaţiile între
locatari? Cum s-au transformat în timp aceste relaţii şi peisajul rezidenţial?
3. Cum aţi caracteriza în momentul de faţă blocul dvs. din punct de vedere al calităţii
locuirii (acces la utilităţi, apropiere de servicii, zgomot, satisfacţie estetică)?
4. Aş vrea să vorbim despre proiectul de mansardare. Iniţial, cum a ajuns la urechile dvs.
esitstenţa unui asemenea proiect? Ce părere aţi avut dvs.? Dar co-locatarii? Cine a fost
cel mai îndârjit opozant? Dar cel mai mare susţinător? Cât timp au trebuit ca oamenii
să fie convinşi? Cum s-au pus de acord? Au mai existat până atunci iniţiative de
reabilitare? S-au încercat renovări ale spaţiilor comune? Dar private? Care au fost cele
mai mari temeri ale dvs? Dar ale locatarilor? În general ce motive au fost invocate ca
opoziţie la ideea mansardării?
5. De ce credeţi că vecinii dvs. nu-şi doresc mai mult?
6. Ce speranţe aveţi pentru viitor?
91

ANEXA III. Transcriere interviu
Interviu Investitor
(transcriere)
Î:De unde a pornit idea de mansardare? De la ce?
R:De la imaginea blocurilor gri e care le vedem în fiecare zi. Ne-am gandit să facem
ceva, cel puţin noi ăştia mai tineri. Ne-am gandit iniţial la o eventuală reabilitare prin
mansardare, nu neapărat ca şi confort termic, mai mult architectural am ajuns să negociem cu
proprietarii şi aşa am ajuns aici. De aici a pornit, oraşul ăsta arată aşa cum arată,adică e
deplorabil, dar această situaţie se menţine în toată ţara, nu doar aici.
Î:De cât timp lucraţi efectiv pentru a pune în practică acest proiect?
R:Din septembrie anul trecut (2005) am început serios demersurile, şi te rog să mă
crezi că în urmă cu două trei luni ne gândeam că nu o să iasă nimic. Au fost situaţii în care
autorităţiile nu aveau.. de exemplu: taxa pentru cota părţi la cartea funciară, eram într-un
pionerat; nu ştiau cum să reglementeze problema platformei... noi a trebuit sa rezolvăm nişte
probleme juridice şi de aia a durat aşa de mult... o singură persoană din toţi juriştii cu care am
discutat a fost în stare să-mi spună pe atunci paşii aproximativi care trebuiesc făcuţi.
Î:Care este legislatia care reglementează un proiect de mansadare?
R:Greu de răspuns. Nu există o lege specială care să se ocupe de treaba asta. În
principiu este legea 50. Şi apoi legea 230 care reglementează reabilitarea termică a blocurilor.
Î:Este clara? Coerentă? Cerinţele sunt realizabile? Din punct de vededre legislativ care au
fost principalele probleme care au trebuit realizata?
R: Legislaţia nu e foarte clară, este destul de permisivă în unele domenii. Nu că am
profitat de lacune, dar întotdeauna când nu se face referire la subiect nu înseamnă că ţi se
interzice să rezolvi o problemă. Faptul că nu s-a făcut referire la o platformă nu înseamnă că
nu putem să construim pe o platformă. Ulterior au apărut şi aceste regelementări, dar pe atunci
era un teren abrupt. Am forţat să se clarifice anumite aspecte, probabil că alte companii vor
profita de pe urma muncii noastre. În momentul de faţă se poate face; legislaţia permite şi
chiar există un program care permite legrea reabilitării termice de mansardare. Este un
buissnes bun pentru cine vrea să se bage în construcţii. Sunt situaţii în care reabilitarea se
poate face cu mansardarea dar problema este că pentru aşa ceva primăria organizează licitaţii,
iar licitaţiile ridică alte probleme. Ca să evităm aceste probleme noi am mers pe resurse
proprii, adică vom face şi reabilitarea termică prin resurse proprii… (licitaţiile) sunt interese
92

de natură politică şi financiară care hotărăsc pentru câştigarea licitaţiilor, noi încă nu ne
permitem un astfel de risc.
Legislaţia poate fi interpretată… în principiu legea 50 reglementează. Pentru blocurile cu 4
etaje se impunea un lift…este o condiţie foarte costisitoare pentru că poţi avea un bloc cu mai
multe scări, iar achiziţionarea unui singur lift te costă 30.000 euro. Ce ar insemna 3,4 lifturi?
În plus , amplassarea lifturilor este o problemă… între timp primăriile, consiliile judeţene au
scos hotărâri prin care se renunţă la lift.
Î:Cum aţi ales locaţia mansardei?
R: Când porneşti la un aşa drum trebuie să iei în considerare mai mulţi factori. Am
luat în calcul amplasamentul la modul foarte serios şi în plus tipul de construcţie existent.
Acolo sunt blocuri de 3 etajeiar la vremea respectivă aceste a puteau fi mansardate fără
problemă… e o zonă rezidenţială, sunt pomi, copaci, o mică pădure, aproape de spitalul
judeţean, şcoală, grădiniţă, piaţă. Marele avantaj aici este că, casa scării este până în pod. Să-ţi
imaginezi că am îneceput cu 18 blocuri şi am terminat cu unul. Cu unele suntem aproape
finalizati, dar mai sunt 2-3 locatari care tergiversează…până nu ai acceptul tuturor locatarilor
nu poţi să începi lucrările dacă nu vrei să ai probleme mai târziu trebie să ai accord 100%.
Este uşor să obţii acordul de la 80-90% din proprietari şi să fie 1, 2 care care să nu-ţi dea
acceptul. Suntem în situaţia asta cu vreo 6 blocuri....sunt multe aspecte… am întâlnit situaţii
în care personae cu intelect şi oameni destul de bine situaţi să pună problema la modul
absurd…chiar îmi vine să râd…am avut cazuri în care îşi imaginau unii proprietari că este o
afacere şi că pot să facă ei o astfel de investiţie… dar să mansardezi tot blocul nu e o treabă
uşoară. Este destul de fals să crezi că ai putea mobiliza toţi oamenii şi să mansardezi cu forţe
proprii. Da , s-a făcut mult tam-tam. Au venit băncile cu propunneri de creditare : „da este o
oportunitate bună pentru dvs. să faceţi afaceri!”, chiar şi emisiuni televizate pe tema asta au
existat...dar gândeşte-te că întotdeauna vei găsi cel puţin 4-5 care ... o văduvă, un pensionar, o
persoană cu mari probleme, şi niciodată o persoană cu probleme sau care are o anumită vârstă
şi stabilitate nu o să se împrumute de la bănci . atâta timp cât are o stabilitate... oamenii de 70-
80 de ani nu se mai gâmdesc la afaceri..ei vor spune nu! Pentru ca nu îi interesează chiar dacă
trăiesc în comunitate. Asta este una din sitaţii ..dar sunt foarte multe ... există un secret în
toată chestia asta, un secret pe care l-am dobândit în timp (râde).”
Î:Relaţia cu primăria. În ce măsură primăria vine să sprijine un astfel de proiect sau
acţionează mai degrabă ca oprelişte?
R: Oficial, primăria susţine un astfel de program, neoficial, aşa cum ţi-am spus este un
business , o afacere care atrage interese. Interese politice, interese financiare. Colaborarea cu
93

primăria a fost deocamdată una bună, una bună pentru că am cam avut intrări peste tot… dacă
nu aveam aceste intrări probabil că dura acm 2-3 ani. Dar, am participat la şedinţele
consiliului judeţean, la şedinţele cu asociaţii de locatari, şi am învăţat din mers unele lucruri.
Primăria este dezinteresată, official este interesată, neoficial…sunt jocuri….primăria are
anumite firme preferate. Jocurile politice sunt greu de controlat iar noi încercăm să învăţăm
din mers. Trebuie să ai o bună colaborare cu primăria în persepctivă este foarte important
pentru că poziţia ei influienţează multe lucruri.
Î:Cum trebuie abordată o astfel de problemă la nivel de primărie? Ce strategie aţi aplicat?
R: Nu prea vreau să comentez aici... este confidenţială discuţia noastră, aşa că îţi spun
ca trebuie să ai coloană vertebrală, dar de fiecare dată când intrii în primărie trebuie să fi
îmbrăcat altfel…cameleonic.
Î: Cum aţi ales locul?
R: Am început cu mai multe cartiere în zona respectivă. Ne-am concentrate pe C.
Romano Vivu pentru că acolo e chestia cu planşeul. Mai sunt încă vreo 4-5 blocuri pe care le
urmărim. Este foarte important să ai condiţiile optime pentru a demara construcţia, ne gândim
şi la alte blocuri pe partea de acorduri în zona asta. Acum de când s-a dat acceptul şi la
blocurile de 4 etaje, vom începe şi acolo…
Î: Relaţiia cu locatarii...cât de deschişi au fost pentru un astfel de proiect? Ce fel de oameni
locuisec în aceste blocuri?
R: Cam un sfert, de multe ori 10% din oameni au foat deschişi şi restul nici nu vroiau
să audă, ori nu erau deloc interesaţi. Problema mansardării nu este neapărat o problemă de
constructor. Ca să faci afacerea asta trebuie să şti să comunici, să ştii să fi un bun psihilog.
Dacă te gândeşti că eşti un bun constructor şi atât nu vei putea face afacerea asta. Trebuie să
şti să discuţi cu oamenii să existe o comunicare … noi pur şi simplu am legat relaţii cu
locatarii, am format o familie ca să spun aşa…în blocul unde avem taote acordurile parcă am
fi o familie. Aceată relaţie s-a creat în timp pentru că de 7-8 luni suntem acolo cam de 2 ori
pe spătămână.
Î:Cum aţi caracteriza locuitorii blocului din punct de vedre al ocupaţiei?
R: ...locuiesc acolo persone preponderant pasive. Noi când am pornit căutarea
blocurilor ne-am interesaat în primul rînd de cele care nu necesitau lift...ei în zona asta sunt în
proprţie de 70% oameni pasivi...mai sunt şi oameni care au trecut de o anumită vârstă dar încă
mai lucrează... hai să zic 50% pasivi.
Î: Dar nivelul de şcolaritate? Credeţi că e important, că afectează deciziile?
94

R: Nu cred că este importantă educaţia în ceea ce priveşte acordurile...au fost multe
situaţii, perosane, familii care credeam că ne vor da acordul imediat şi nu a fost aşa...nu e
relevant că ai un anumit statut social sau că eşti un om simplu... sunt printre ei şi oameni
deschişi, oameni care au profesii bine cotate şi mi-au răspuns pozitiv..dar sunt şi persoane
care tregiversează...cel mai cumplit lucru nu este să spună nu ci să ne ţină în stand-by.
Î: Cred că un alt aspect care merită discutat având în vedere că suntem în Târgu Mureş este
diferenţa români maghiari.
R: La fel, eu cred ca etnia români-maghiari, nu are relevanţă...în blocul care au semnat
cam 60% sunt maghiari ... încă o dată spun, este chestiune de comunicare. Omul trebuie să
simtă când te duci la el nu faci un business numai pt tine, că te duci să-l ajuţi şi pe el. În
momentul în care l-ai convins că e bine şi pentru el şi că tot efortul ăsta de a merge la el şi de
a-i sta pe cap va fi un efort în special pentru el, ca el să beneficieze de un confort sporit... dacă
reuşeşti să-l convinfi că pentru el va fi bineşi că pentru el merită să faci treaba asta atunci vei
primi acordul.”
Î: Cum trebuie abordată o astfel de chestiune cu proprietarii?
R: A fost o muncă titanică... iar problema anu se rezolvă la şedinţe! Înainte ca tu să
ajungi la şedinţă trebuie să ai în bloc câteva persoane pe care să te poţi bazacare să dorească
să se facă aceste lucrări pentru că acest persoane te pot susţine. Noi, nu ştiam cum să
procedăm...problema de comunicare...încă o dată spun...să mergem la şedinţe...dar soluţia a
fost discuţiile individuale chiar dacă acestea iau mult timp şi presupun o muncă titanică. Până
la şedinţă locatarii erau cam dezorientaţi ... şedinţa aducea la cunoştinţă...cei care ştiu nu
redau informaţia corectă, la şedinţă se clarificau anumita aspecte.. se ajungea ca ultimul om
care află despre chestia asta să ştie că trebuie să plătească , să dea bani, că e foarte
rău...informaţia ajunge deterirată. Şedinţele nu fac decât să calrifice anumite lucruri , dar nu
acolo îi căştigi pe oameni de partea ta! Probabil vor mai fi 2-3 de acord... dar în momentul în
care construieşti primul bloc! Atunci, acel bloc va face mai mult decât o şedinţăşi orice dcuţie
individuală...dar încă nu există blocul!.
Î: Cine au fost principalii oameni care au trebuit convinşi? De unde a venit rezistenţa?
R: Îţi spun cum gândesc oamenii ăştia, păi am fost şocat! (cei care refuză vehement)...
vorbesc de oameni în vârstă care depăşesc 60 de ani... mi-au spus că ei aşteaptă să moară, că
ei nu vor deranj...este foarte imporatntă reabilitarea pentru că pentru ei înseamnă costuri mai
mici la întreţinere... oricum în perspectivă vor fi obligaţi să participe la programul de
reabilitare, pentru că dacă mai mult de 50% vor fi de acord cu reabilitarea, atunci aceasta se
va face indiferent de restul 49%... chiar şi în situaţia în care nu-i costă nimic, şi tot nu vor, ei
95

aşteaptă să moară. Atât de multe probleme s-au pus, sunt aşa de diferiţi oamenii...sunt multe,
foarte multe de spus... sunt situaţii în care a spus de faţă cu vecinul „că pe mine nu mă
interesează dacaă ţie ţi-e rece şi ca tu stai pe colţ! E treaba ta! Izolează-ţi!” . Când vezi că
încep să se certe te întrebi ce soluţii mai poţi să găseşti..cu ce să mai vii, ce să mai propui....
Am întîlnit şi oameni care mi-au spus că nu se poate face mansarda pentru că blocul deja s-a
lăsat în comparaţie cu cealaltă parte , că în ultima perioadă şi-a schimbat
verticalitatea!!!...foarte multe motive, cam la tot ce te poţi gândi a fost invocat.
Î: Cît timp au durat negocierile? ? De ce le este teama locuitorilor?
R: Dacă nu şti cum să pui problema cel mai simplu refuz este „ de ce să se
îmbogăţească alţii pe seama a ce am eu?”. E foarte important cum pui problema când începi
negocierea! Pentru că e vorba de negociere... Nu trebuie să laşi impresia că tu câştigi şi el
priede! Eu nu câştig la un bloc! Eu câştig la 10-20 de blocuri... trebuie să ştii cum să pui
problema, de multe ori tinerii au fost cu iniţiativa, dar am găsit demulte ori foarte mulţi tineri
care îşi imaginau că pot să facă ei! Investiţia este destul de mare, nu poţi să faci o mansardă
fără să oferi nimic. [...]Este chestie de incredere . eu nu semnez pentru că tu îmi promiţi ceva
ce nu poţi face!
chiar şi sub aspect juridic,gândeşte-te că omul tretuie să-ţi cedeze o cotă parte din teren,din
platformă, iar oamenii şi-au dezvoltat după revoluţie un simţ al proprietăţii foarte puternic.
Mulţi se gândesc că dacă aşteaptă poate vor primi mai mult... mai ales în perioada asta cu
aderarea... greu îţi cedează ceva din bunul lor chiar dacă este vorba despre 2 mp de platformă
sau teren de sub construcţie, el trebuie să câştige pentru a-ţi da ceva! Crede-mă e o luptă! Pe
de altă parte funcţionează efectul de turmă. Dacă au început câţiva să fie de acord, poate ai
norocul şi şansa ca şi alţii să fie de acord.
A fost un pionerat, la început nu am fost susţinuţi de publicitate, dar mai apoi au apărut
articole în ziare, reportaje la televizor..dar să convingi primul bloc a necesitat mult timp...sunt
multe situaţii: proprietarul a dat apartamentul în chirie si este plecat din ţară, apartamentul
este o moştenire şi încă nu s-a făcut succesiunea... situaţii de genul ăsta găseşti în fecare
bloc...şi sunt mulţi români plecaţi în afară....ia legatura cu consulatul, apoi cu ei, convinge-l
să-ţi trimită împuternicire, corespondenţa.... eu estimez cam 6 luni 1 an timp necesar pentru
aprobări, foarte mult timp pentru că apar probleme tehnice care mă blochează...în plus trebie
să suporţi din cheltuieli pentru că nimeni nu le face de dragul mansardării!!!”
Î: Ce îmi puteţi spune despre concurenţă. Există concureţă pe acest segment de piaţă? Care
sunt preţurile din Tg Mureş? La ce preţ se vinde un apartament in oraş? Cu cât vă gandiţi sa
vindeţi un apartament.
96

R: Concurenţa a început să apară şi pe acest segment...în rest nu pot să-ţi dau detalii.
Nu ştiu să spun...concurenţa pe alte segmente deocamdată nu m-a interesat...acum sunt foarte
ocupat de ceea ce trebuie să mai fac pentru a obţine acorduri si a putea începe lucrerea. Preţuri
nu ştiu... exact, dar cred că le ajung preţurile din Cluj, încet, încet... cam 28-30000 de euro
pentru o gasonieră şi de aii în sus pentru alte apartamente...”
Î: Care sunt planurile pe viitor?
R: Păi, sperăm în martie să ne apucăm de lucrări...sperăm să obţinem până atunci
acoduri la încă două blocuri şi să demarăm lucările... astea sunt planurile de viitor apropiat.
97

ANEXA 4. Transcriere discuţie
Discuţie Consilier Local Primăria Tg. Mureş
Î:Aş vrea să vorbim pentru început despre situaţia locuinţelor din oraş. În ce măsură există o
criză de locuinţe, şi ce programe are Primăria pentru a o întâmpina?
„Se poate vorbie despre o criză de locuinţe pentru că după perioada 89 nu s-a mai construit
aproape nimic, decât din iniţiative particulare. Oricum şi acestea sunt destul de sporadice, cele
mai multe aprobări le dăm pentru locuinţe unifamiliale, deci case particulare. În ultima vreme
se construiesc în oraş, mai bine spus la periferia oraşului cartiere de case care ar veni să ofere
soluţii în această problemă. De asemenea mai sunt câteva aproiecte ANL care demarează
anul acesta. În oraş sunt deja câteva blocuri construite prin ANL.”
Î: Ce îmi puteţi spune despre Programul de reabilitare tremică? Au existat cereri? S-au
reabilitat locuinţe colective? Care este amplitudinea programelor în oraş?
„Nu vă pot spune nimic încă despre Programul de Reabilitare Termică pentru că acesta
intră în agenda Primăriei oraşului Târgu Mureş doar începând cu anul 2007. Deocamdată nu
au existat cereri pentru că nu a existat nici ofertă. Cadrul legislativ a fost destul de instabil, şi
atunci nici Primăria nu a luat o atitudine în acest sens....deocamdată priorităţiile noastre au
fost altele, mă refer în special la investiţii în reamenajarea zonei de Centru a oraşului, a
spaţiilor de agrement mari, reabilitarea drumurilor...probleme absolut necesare. Incepând cu
anul 2007 sperăm să realizăm mai multe în acest domeniu
Î: Ce tip construcţii de locuit s-au autorizat în acest ultim an (case particulare, locuinţe
colective, masardări)? Exsită un tip predilect de construcţii?
„Deocamdată nu am aprobat mansardări de blocuri. Cele mai multe clădiri de tip
locuinţă sunt casele familiale. Mai sunt multe extinderi...dar în general sub aspectul locuirii,
casele reprezintă tipul predilect.”
Î: Există un Plan Urbanistic General al oraşului? Se fac proiecte unitare coerente, sau se
construieşte la întâmplare fără a se gândi în perspectivă?
„Da! Sigur că există. De altfel noi aprobăm construcţiile în funcţie de acest PUG. Nu
spe poate face nimic dace nu e în concordanţă cu principiile specificate acolo. oricum pentru
98

construcţii mai semnificative trebuie să se întocmească şi un PUZ, un Plan Urbanistic Zonal
care iarăşi se face ţinând cont de PUG.”
Î: Ce stiţi despre existenţa unor proiecte de mansardare? Cum sunt reglementate acestea de
P.U.G ? Care sunt aprobările necesare? Care este cadrul legislativ în care se mişcă
asemenea proiecte? Din experienţa dvs. cine sunt investitorii? De ce credeţi că proprietarii
nu preiau iniţiative?
„Decocamdata problema mansardării rămâne suspendată. Iniţial Primăria vroia să
folosească acest cadru pentru realizarea unor locuinţe sociale la mansardă. Nu ştiu dacă vom
reuşi. Este mult de discutat şi problema este mereu cea a fondurilor ... Nu există un cadru
special care să reglementeze problema mansardei..este tot Legea 50, de aia sunt atâtea
discuţii..a fost şi problema liftului, dacă se cosntruieşte o mansardă...până la urmă s-a
rezolvat... Nu vă pot spune nimic despre investitori deocamdată, după cum am spus doar de la
anul devenim activi în sensul acesta....Cred că lipsa iniţiativelor este legată de lipsa de resurse
materiale. Prprietarii nu fac nimic entru că nu au cu ce sa facă ceva!”
Î: Aş vrea să vă pun câteva întrebări legate de istoria urbanistică a oraşului. Mă interesează
în special zona carierului 7 Noiembrie. În ce perioadă a fost construit acest cartier? Pentru
ce categorii sociale? Cine locuieşte astăzi în cartier? Ce îmi putezi spune despre zona
Constantin Romano Vivu?
„Acesta este probabil unul dintre primele cartiere construite în oraş. S-a construit prin
1960. De altfel blocurile acelea sunt „blocurile staliniste”, le recunoşti după ferestrele înguste
şi mai înalte. Este o zonă bună a oraşului, fiind situată apropae de Centru, de asemenea acolo
sunt foarte multe spaţii verzi, e foarte plăcut. Eu am locuit acolo vreo 10 ani. Despre oameni,
cred că sunt de toate categoriile ... şi doctori şi profesori şi muncitori. Pe atunci se primea
repartiţie fiecare intreprindere avea un număr de locuri pe care le aloca
personalului...depindea oricum şi atunci de relaţii şi de poziţie, dacă erai sau nu membru de
partid...primeai un loc mai bun sau unul mai puţin bun.”
Î: Spaţiu public şi spaţiu privat. Ce înseamnă spaţiul public intr-un bloc? Până la ce distanţă
de clădire funcţionează proprietatea privată? Până unde permite legislaţia amenajarea
spaţiilor de către proprietari? Cine se îngrijeşte de spaţiile verzi? Dar de spaţiile comune?
Există o legislaţie care impune acţiuni comune în aceste spaţii?
99

„spaţiul public într-un bloc este casa scării, terasa, uscătoria dacă există şi o cotă parte a
spaţiului din jurul blocului care se calculează în funcţie de suprafaţa blocului... de obicei
variază de la 60 de cm la 1 m. Proprietarii apartamentelor au datoria să îngrijească aceste
spaţii. Proprietarii trebuie deci să aibă grija de aceste spaţii...din câte am văzut eu, au, se
ocupa, poate nu toţi, dar în fiecare bloc sunt câţiva... cât priveşte spaţiile comune, aici este
deja treaba Asociaţiei de Locatari, Primăria nu poate intervenii...deciziile se iau prin
ascoiaţie.”
100

ANEXA 6 POZE
101