Gyongyi (2006) - Urbanizarea în România.pdf

Specificul Urbanizării în România
Analiza perioadei socialiste şi postsocialiste
Drd. Pásztor Gyöngyi
În această lucrare voi analiza procesul urbanizării României în perioada
socialistă şi postsocialistă. Analiza se va concentra pe această perioadă, deşi formarea
structurii urbane actuale este rezultatul unui proces a mai multor decenii anterioare,
însă consider că această perioadă este foarte importantă şi relevantă în istoria
urbanizării româneşti, perioadă care aduce elemente noi în această privinţă. Cele două
schimbări majore care au afectat urbanizarea României în această perioadă sunt pe de o
parte introducerea sistemului socialist după cel de al Doilea Război Mondial respectiv
procesul democratizării după 1989.
Termenul de urbanizare are două semnificaţii distincte (Enyedi, 1988): pe de o
parte descrie procesul de concentrare a populaţiei în oraşe precum şi creşterea
numărului de localităţi de tip urban. Procentul populaţiei urbane în cazul unei ţări se
poate realiza în consecinţă fie prin migraţie de tip rural-urban, fie prin redefinirea
administrativă – oarecum artificială – a unor localităţi în oraşe. Termenul de urbanizare
este însă strâns legat de urbanism 1 , un fenomen care surprinde un proces legat mai
degrabă de aspecte culturale, şi anume în ce constă aşa numitul mod de viaţă şi cultură
urbană, respectiv modul în care aceasta tinde să devină general nu doar în oraş ci şi în
cazul tuturor tipurilor de localităţi. Urbanizarea este deci un proces complex, a cărei
analiză necesită o perspectivă inter-disciplinară.
În lucrarea de faţă voi analiza în special aspectul cantitativ al urbanizării
României în perioada socialistă şi post-socialistă, care se referă la creşterea populaţiei
din mediu urban şi la raportul dintre mediul urban şi cel rural bazându-mă pe datele
1 Abordarea are o tradiţie Simmeliană. El a văzut oraşul ca fiind un spaţiu cultural, în sensul
antropologic al termenului, centrându-se în special pe descrierea modului în care viaţa urbană
schimbă conştiinţa individuală. Consideră că viaţa cotidiană în oraş alterează modul de gândire
şi convieţuire comparativ cu modul de viaţă tradiţional rural, specific satului. Teoretizarea mai
amplă a ceea ce înseamnă urbanismul provine de la Luis Wirth (1973) în celebrul său studiu
„Urbanism as a Way of Life”
1

ecensămintelor din această perioadă 2 , realizată în prisma diferitelor teorii legate în
special de urbanizarea Europei Centrale şi de Est.
Teorii ale urbanizării Europei de Est. Urbanizare convergentă şi
divergentă
Termenul de urbanizare se referă în special la procesul formării oraşelor şi la
modul în care socialul se localizează în spaţiu racordându-se la dezvoltare şi schimbare
socială. O primă parte a teoriilor legate de urbanizare caracteristică abordării ecologice
formulează imperativul industrializării asupra urbanizării, afirmând că creşterea
economică prin industrializare implică o creştere a populaţiei urbane, indiferent de
organizarea socio-politică sau culturală a unei societăţi. Implicarea politică sau
planificarea poate abate procesul de la cursul său optim (normal, ideal), dar tendinţa va
fi întotdeauna de a echilibra aceste intervenţii. Abordarea istorică – neomarxistă şi
neoweberiană – formulată în anii 60, 70 – se arată mult mai sensibilă vizavi de
specificul istoric şi instituţional al dezvoltării urbane descriind modul în care oraşele s-
au format. Se regăsesc aici scrieri ce tratează modelul oraşelor tradiţionale, premoderne
(Sjoberg, 1973; Cox, 1964), modelul oraşului industrial şi formarea acestuia atât în
cazul ţărilor vestice (Lees, 1985) cât şi descrierea urbanizării ţărilor est-europene sau
din lumea a treia (Castells, 1972).
Adepţii abordării neomarxiste (ex. Harvey, Castells, Mingione, Riesman,
Enyedi) susţin faptul că doar modurile de producţie au istorie, astfel cercetarea oraşelor
şi implicit a urbanizării trebuie analizată ca aspectul spaţial al diferitelor forme de
producţie. Cercetează oraşul sub aspectul inegalităţilor de clasă, acumulării de capital,
problemei restructurării teritoriale şi a gentrificării afirmând că socialismul este o
posibilă rezolvare a problemelor acumulate în oraşele capitaliste. Deşi caracterizată
prin abordare istorică, neoweberienii (ex. Pahl, Harloe, Szelényi) afirmă că prin
descrierea problemelor sociale nu poate fi formulată a critică a capitalismului, deoarece
reacţii asemănătoare a generat şi sistemul comunist (socialist). Îi este caracteristică deci
2 Fac acest lucru conştientizând totodată că există şi un aspect mai degrabă calitativ al acestui
proces care încercă să surprindă cele mai importante aspecte ideologice. Altfel spus cum anume
a influenţat aspectul oraşelor urbanizarea socialistă (industrializarea, migraţia populaţiei rurale,
modelele de locuire caracteristice etc.).
2

o analiză comparativă a procesului urbanizării, fără a presupune că socialismul este o
alternativă a oraşului capitalist, afirmând că societăţile cu diferite caracteristici socio-
economice vor produce modele de urbanizare semnificativ diferite.
Totodată literatura sociologică încearcă să găsească răspunsul la întrebarea dacă
aceste modele istorice de urbanizare regăsite în diferite societăţi sunt singulare sau se
încadrează într-un model unic de urbanizare. Pentru a răspunde acestei provocări
teoretice s-au născut două categorii de abordări numite: teoria urbanizării convergente
formulată de neomarxişti şi teoria urbanizării divergente formulată de neoweberieni.
Conform teoriilor convergenţei există un singur model al urbanizării, având
diferite stadii ale dezvoltării diferenţiate în timp. În această abordare urbanizarea este
privită ca un proces universal şi general, cu stadii bine definite, evoluţia urbanizării
urmând peste tot acelaşi model. Această teorie se bazează pe teoria clasică a
modernizării formulată de Lenski şi Lenski (1987), conform căreia evoluţia societăţii
porneşte de la societăţile premoderne, agrare evoluând spre cele industriale şi
postindustriale. Un model teoretic al urbanizării generale (sau convergente) este
formulat de către Enyedi (1988), ca o modalitate de teoretizare a modelului de
urbanizare socialistă. Conform acestei teorii procesul urbanizării are un model unic,
general, care este urmat de fiecare societate care a intrat în acest proces. Conform lui
Enyedi stadiile urbanizării sunt următoarele: 1. creşterea industrial-urbană – realizată
printr-o puternică migraţie a populaţiei din rural, 2. concentrarea populaţiei în zonele
metropolitane, 3. suburbanizarea – determinată de schimbarea structurii ocupaţionale şi
răspândirea autoturismului şi 4. declinul industriei, decentralizarea absolută, ceea ce
mai numeşte literatura de specialitate „contraurbanizare” (Enyedi, 1988). Conform
acestei viziuni Europa de Est se găseşte în primul stadiu al urbanizării, Europa
Occidentală în stadiul al doilea iar Statele Unite ale Americii în al treilea. Enyedi
acceptă totuşi că există anumite diferenţe între ţările estice şi vestice, aceste diferenţe
însă sunt considerate a fi nesemnificative explicabile cu dezvoltarea târzie, strategii
diferite de urbanizare respectiv ponderea diferită a industrializării în urbanizare
(Enyedi, 1988).
3

Vizavi de acest model teoria lui Riesman (1966) diferă de cel al lui Enyedi prin
faptul că deşi trasează anumite stadii ale urbanizării, modelul nu este neapărat unul
linear, prin aceasta înţelegând faptul că nu fiecare societate ar trebui să treacă prin
fiecare stadiu schiţat, până ajunge la stadiul metropolei sau megalopolisului, ritmul
acestor schimbări diferind de la o societate la alta. Astfel deşi există stadii bine
delimitate, alternative întotdeauna există, societatea fiind nevoită să decidă între aceste
alternative. Există deci diferenţe atât la nivelul de pornire cât şi la stadiul de oprire în
cazul fiecărui oraş aparte (Riesman, 1966: 212-213). Riesman delimitează patru stadii
de dezvoltare generală a oraşelor, diferitele stadii însă nu sunt denumite, pentru că în
fiecare sunt implicate mai multe tipuri de societăţi. Privind însă sensul acestora pot fi
privite ca fiind asemănătoare, ambele bazându-se pe aceleaşi fundamente ale teoriei
dezvoltării difuzioniste sau teoria modernităţii evoluţioniste.
Nerelevanţa acestei teorii a modelului urbanizării convergente fost demonstrată
în special de cercetările ţărilor „Lumii a treia”, modelul de urbanizare al acestor ţări
fiind fundamental diferit de cel al ţărilor capitaliste, neputând fi încadrate într-un model
convergent. Ca o alternativă a modelului urbanizării convergente s-a născut cea a
urbanizării divergente, conform căreia nu există un pattern comun al urbanizării,
acestea fiind specifice în funcţie de dotarea geografică, condiţiile sociale şi politice
respectiv mediul construit moştenit (Abraham, 1991:42).
Castells (1972) demonstrează faptul că urbanizarea urmează modele diferite în
funcţie de tipul societăţii, formulând astfel teoria urbanizării divergente. El nu oferă
însă doar o analiză a urbanizării ţărilor Europei de Vest, afirmând că nu poate realiza o
analiză a urbanizării ţărilor Est Europene din lipsa unor date şi teorii privind modul de
producţie al acestor societăţi. Ajunge totuşi la concluzia că unele aspecte ale urbanizării
în estul Europei sunt similare cel puţin din punct de vedere cantitativ cu cele din vestul
Europei, funcţia lor este însă esenţial diferită (Castells, 1972). Această teorie al lui
Castells este revizuită ulterior de sociologii neoweberieni, care susţin de asemenea
modelul divergent, concluzionând însă că nu modul de producţie ci nivelul acesteia
(nivelul industrializării, productivitate) este cea care determină modelul de urbanizare
specific fiecărei societăţi în parte (Abraham, 1991:43).
4

O analiză detaliată a urbanizării Europei de Est este realizată de către Szelényi
(1996), bazându-se datele empirice din Ungaria, Polonia, fosta Cehoslovacie respectiv
fosta Germanie de Est. Teoria lui Szelényi poate fi încadrată în cea a urbanizării
divergente, prin teoretizarea modelului estic demonstrând diferenţa şi implicit
necomensurabilitatea cu modelul vestic. Specificul modelului socialist este definit de
sistemul economic şi social caracteristic, respectiv de strategiile specifice, adică logica
raţională şi sistematizată a producerii, colectării şi redistribuţiei centralizate a
plusvalorii (Szelényi şi Kostello, 1998). Asemeni proceselor de producţie şi procesul
urbanizării şi a construirii oraşelor apare ca una centralizată şi exclusiv panificabilă şi
asta în special datorită naţionalizării tuturor pământurilor şi suprafeţelor.
Szelényi (1996) numeşte două caracteristici importante care derivă din aceste
caracteristici ale sistemului socialist: urbanizarea extensivă şi sub-urbanizarea (under-
urbanization). 3 Urbanizarea extensivă apare în opoziţie cu cea intensivă caracteristică
sistemului capitalist, prin utilizarea raţională (economic) şi cât mai intensivă a spaţiului
urban. Datorită lipsei de percepţie a spaţiului ca şi resursă – eminamente insuficientă –
sistemului socialist îi este caracteristică un model generos de utilizare a spaţiului creând
astfel forme urbane specifice. Termenul de sub-urbanizare (under-urbanization) apare
de asemenea ca termenul pereche al supra-urbanizare (over-urbanization) termeni care
se leagă în special de relaţia ofertelor de muncă existente şi populaţia urbană. În cazul
oraşelor socialiste putem vorbi de o creştere mai lentă a numărului populaţiei vizavi de
cea a locurilor de muncă în comparaţie cu ţările Europei de Vest unde relaţia este
inversă. Acestui fapt se datorează lipsa aproape totală a şomajului şi a diferitelor
probleme sociale specifice oraşelor capitaliste.
Din lipsă de date – special cele legate de locurile de muncă disponibile într-o
perioadă sau alta – nu voi putea realiza o analiză completă prin care aş putea testa în ce
măsură teoria lui Szelényi este valabilă şi în cazul urbanizării româneşti. Voi încerca
3 Szelényi (1996) formulează nu doar caracteristicile urbanizării Europei de Est ci şi cele mai
importante caracteristici ale oraşelor acestei zone: diversitate mai redusă, utilizarea mai mică a
spaţiului, o prezenţă mai redusă a extremelor respectiv segregare locativă mai mică. Nu detaliez
însă aceste caracteristici deoarece analiza oraşului şi a aspectului acestuia nu reprezintă obiectul
lucrării de faţă.
5

totuşi o analiză cât mai apropiată acesteia încercând să demonstrez faptul că creşterea
populaţiei anumitor oraşe sau chiar formarea acestora se datorează în primul rând
amplasării unor ramuri ale industriei. Prin aceasta demonstrând că populaţia migrantă
spre oraş urmează de fapt locurile de muncă disponibile şi nu invers.
Urbanizarea în perioada 1945-1989
Perioada analizată este 1945-2000, voi face însă referiri şi la perioadele
anterioare acesteia, pentru a putea trasa evident schimbările petrecute în perioada
socialistă. Procentul populaţiei urbane în perioada pre-socialisă a fost una foarte mică,
mult sub nivelul Europei. În anul 1930 procentul populaţiei urbane este de doar 21,4%
(142 oraşe), majoritatea acestora locuind în reşedinţe de judeţ (Cucu, 1977). Datorită
acestui procent redus au fost introduse diferite măsuri administrative pentru o mărire
(desigur artificială) a acestuia. Aceste măsuri constau în crearea unor categorii
administrative noi, care adăugate populaţiei urbane să mărească procentul acestora.
Prima categorie de acest fel a fost cea de comune suburbane 4 , reglementate în
1925 (Benedek, 2004). Înainte de 1950 denumirea fiecărei localităţi era de comună,
aceasta cuprinzând două categorii: comune rurale şi urbane (Varga E., 1994).
Comunele rurale erau compuse fie dintr-unul sau mai multe sate, în funcţie de
capacitatea lor de a susţine o administraţie proprie. De asemenea datele privind
comunele urbane cuprind două categorii de localităţi, cea a oraşelor respectiv cea a
comunelor suburbane. În cazul recensămintelor din 1930, 1941 şi 1948 datele
comunelor suburbane erau subsumate comunelor urbane (Kardhordó, 1942:142-143).
Astfel în Recensământul din 1930 figurează 105 comune suburbane, numărul acestora
scăzând până la recensământul din 1941. De asemenea în perioada interbelică, apare
categoria de suburbie 5 , menită să delimiteze o zonă (cartier) periferic, fără identitate
4 Anumite comune erau catalogate drept comune suburbane, în funcţie de numărul populaţiei,
structura ocupaţională a populaţiei active, nivelul infrastructural respective distanţa de la cel
mai apropiat oraş. Astfel au fost alese acele comune care puteau fi asemănate cel mai mult
standardelor de viaţă urbane, majoritatea acestora aflându-se în imediata vecinătate a oraşelor.
5 Acestea adesea au fost rezultate ale industrializării timpurii. În cazul Bucureştiului de
exemplu perioada primilor ani ai industrializării a dus la formarea unor zone industriale
periferice, cum ar fi: Malaxa în Titan, Viscofil în Popeşti-Leordeni, Griviţa (Benedek, 2004).
Populaţia acestora a crescut într-un ritm alert. În timp ce populaţia Bucureştiului în perioada
6

administrativă proprie. Populaţia acestor suburbii în recensământul din 1941 este
adăugată populaţiei urbane (236 suburbii). Ulterior o parte a acestora au devenit mari
cartiere muncitoreşti, părţi organice ale oraşelor urbanizate (ex. Bucureşti), altele în
lipsa unor relaţii funcţionale cu un oraş, au format ele însele oraş (ex. Botoşani).
Cu ocazia recensământului din 1941 apare de asemenea o altă categorie, cea a
coloniilor muncitoreşti. Acestea au format ulterior baza urbanizării socialiste, formând
primul val de oraşe noi (ex. Zărneşti, Anina). Datorită acestor încercări administrative a
crescut în această perioadă procentul populaţiei urbane, în realitate însă nivelul real al
urbanizării a rămas scăzut în această perioadă.
În 1945 a fost implementat un noi sistem politic şi economic, socialismul, care a
creat noi structuri teritoriale, bazată pe o industrializare şi urbanizare impusă (forţată) 6 .
Această perioadă pare a fi una din cele mai intense din istoria urbanizării moderne, în
ceea ce priveşte aspectul cantitativ. În perioada 1948-1989 procentul populaţiei urbane
a crescut de la 23,4% la 53%. Cele mai importante momente ale acestor schimbări au
fost naţionalizările din 1948,colectivizarea şi politica dezvoltării industriale bazată pe
industria grea (Benedek, 2004), creând prin aceasta o structură în care statul devenise
actorul principal al acestor schimbări. Caracteristicile ideologice ale acestor schimbări
precum şi a structurii urbane şi a noului aspect al oraşelor le voi trata după evidenţiere
aspectelor cantitative ale acestor schimbări.
Analiza detaliată a acestor procese este însă mult îngreunată de modul în care a
fost categorizată populaţia urbană şi implicit de modalitatea de publicare a acestora, în
multe cazuri acestea putând fi greu comparabile. De exemplu, datele publicate după
1948 conţin doar informaţii parţiale. În această perioadă sporul natural este publicat
doar însumat în cazul oraşelor, de aceea nu pot fi comparate sporurile diferitelor oraşe.
1930-1941 a crescut de 1,4-ori, populaţia comunelor suburbane şi suburbiilor, de 2,6-ori
(Nicolae, 2002).
6 Industrializarea şi urbanizarea în România nu au fost procese organice ale întregii societăţi,
ele fiind impuse de către administraţia centrală, fapt pentru care acest model poate fi
caracterizată ca fiind o modernitate impusă sau cum unii autori o numesc, o „modernitate
falsă”. Ritmul acestei modernizări a fost mult mai alert asemănător cu cel al ţărilor vestice,
scopul primordial fiind depăşirea procentelor statelor vestice pentru demonstrarea eficienţei
economiei planificate a sistemului socialist. Un element important al acestui mod de urbanizare
şi industrilaizare forţată a fost înfiinţarea unor oraşe specializate, monoindustriale, oraşe care
sunt numite de unii autori „oraşe create” (Abraham, 1991; Szirmai, 1996).
7

Aceste date însumate începând cu 1956 sunt publicate la nivel judeţean, din perioadele
1966-1972 respectiv 1985-1989 însă aceste date lipsesc. Un alt element care perturbă o
astfel e analiză sunt schimbările permanente ale criteriilor de evidenţă şi publicare a
astfel de statistici. Datele publicate până în 1981 de exemplu se referă la aşa numitul
mediu urban, un termen relativ elastic care poate cuprinde lucruri foarte diferite. Doar
după anul 1981 pot fi separate datele referitoare la oraşe de celălate tipuri de localităţi.
De asemenea numărul populaţiei cu domiciliu nu este acelaşi cu cel al populaţiei
stabile. Populaţia stabilă cuprinde alături de cea cu domiciliul stabil şi pe cea cu
domiciliul temporar. Diferenţa dintre cele două este crescândă în ultimele două decenii
ale perioadei comuniste. În perioada de după 1979 anuarele statistice au publicat
ambele criterii, astfel în analiză după această perioadă este inclusă numărul populaţiei
cu domiciliul stabil.
Analiza este de asemenea îngreunată şi de modalitatea de categorizare a
urbanului. Diferitele categorizări urbane nu sunt însă invenţia acestui sistem, cum am
văzut anterior, astfel de tendinţe întâlnim deja în perioadele anterioare. Pentru o analiză
detaliată a datelor privind procesele statistice legate de urbanizare este necesară în
primul rând o investigare asupra a ceea ce cuprinde termenul de populaţie urbană
conform bibliografiei statistice româneşti. În publicaţiile statistice pot fi întâlniţi doi
termeni: populaţie urbană şi rurală, respectiv populaţie din mediul urban şi rural.
Pentru înţelegerea acestor termeni este necesară cunoaşterea unor aspecte ale
administraţiei teritoriale caracteristice diferitelor perioade.
În cazul recensământului din 1948 datele comunelor suburbane erau subsumate
comunelor urbane, asemeni anilor 1930 şi 1941 (Kardhordó, 1942:142-143). După
1950 odată reorganizarea administrativ-teritorială în datele recensământului din 1956 a
apărut o nouă categorie cea numită localitatea asimilată urbanului. Aceasta cuprindea
trei tipuri de localităţi: 1. centre muncitoreşti, în cazul cărora procentul populaţiei
ocupate în agricultură este mai mic de 50 %, 2. staţiuni balneo-climaterice, unde
procentul turiştilor atingea măcar jumătate din cea stabilă, 3. comune limitrofe,
localităţi aflate în zona de influenţă, acele localităţi care se aflau la o distanţă de maxim
10 km de la marile centre urbane (Şerbu, 1962:58-59). Aceste categorii conform unui
8

plan de dezvoltare trebuia să îndeplinească roluri asemenea oraşelor. În anul 1966 drept
consecinţă a unei ordonanţe numărul acestor localităţi a crescut simţitor, statutul lor a
rămas însă neschimbat rămânând comunele incluse în mediul urban. Pe scurt, sensul
acestora era ca alături de populaţia oraşelor propriu-zise mediul urban să includă şi alte
localităţi, în majoritatea lor de tip rural, astfel schimbând sensul tradiţional al oraşului
(Varga E., 1994).
La recensământul din 1956 apar în total un număr de 183 localităţi asimilate
urbanului, a cărei populaţie reprezintă 13,3% din totalul populaţiei urbane. Majoritatea
oraşelor noi ai anilor 60-70 vor fi din cadrul acestor localităţi: Cugir, Luduş, Călan,
Becaş, Boldeşti-Scăeni, Valea Călugărească, Ţicleni – foste centre muncitoreşti,
respectiv Băile Tuşnad şi Băile Borşa – foste localităţi turistice etc. (Nicoale, 2002). De
pe această listă apar şi oraşe noi ale anului 1989: Teiuş, Tălmaş, Nehoiu, Bumbeşti-Jiu,
Colibaşi, Aninoasa, Piatra Olt. O mare parte a acestor localităţi asimilate urbanului însă
au rămas cu acest statut fără a deveni oraşe: Iaşalniţa (lângă Craiova), Brazi (lângă
Ploieşti), Săvineşti (lângă Piatra Neamţ), Chişcani (lângă Brăila) etc. În recensământul
din 1966 numărul acestor comunelor incluse/asmiliate urbanului creşte simţitor la 238.
După reforma administrativă din 1968 pe de o parte a crescut semnificativ
numărul oraşelor pe de altă parte au fost incluse noi localităţi sub administrarea directă
a unor oraşe, a dispărut însă categoria existentă anterior, cea de comunele incluse în
mediul urban, care aveau în special funcţia de a oferi domiciliu (Varga E., 1994). O
mare parte a acestor localităţi intră însă în categoria de sate aparţinătoare (232 de sate),
acestea fiind localităţi de sine stătătoare, populaţia acestora fiind însă însumată celei
urbane. Acesta fusese considerat primul pas în urbanizarea unei localităţi, scopul final
fiind cea a unificării acestora cu oraşul de care aparţineau (Oroveanu, 1986:325). O altă
categorie intrată în uz în acest an a fost cea de comune suburbane (145 sate), şi
populaţia acestora fiind inclusă în cea a categoriei urbane. Această categorisire făcea
parte din politica de dezvoltare urbană şi sistematizare a sistemului socialist, scopul
fiind maximizarea populaţiei urbane. Aceste sate însă nu corespundeau criteriilor
urbane, afirmaţie valabilă şi în cazul anumitor localităţi declarate oraşe în această
perioadă. Numărul comunelor suburbane se schimbă semnificativ în 1981, când
9

populaţia acestora depăşeşte numărul de 700.000, adică 6% din populaţia zonei urbane
(Ianoş – Tălângă, 1994). Numărul acesta rămâne constant până în 1989, când dispare
această categorie, rămânând până în prezent cea de localităţi componente (363), o parte
a acestora tind să devină cartiere ale oraşelor în preajma cărora se află.
Ca şi concluzie a acestei scurte prezentări am putea spune că termenii de oraş –
comună, utilizaţi în sensul geografiei umane sau în sens sociologic nu este acelaşi cu
cel utilizat în statistica administrativă. Astfel în sens administrativ localităţile nu apar
ca entităţi individuale ci grupări cu un centru zone adiacente. Conform evidenţelor
statistice populaţia rurală este întotdeauna cea rezidentă în comunele rurale, problema o
constituie acele comune aflate în zone apropiate oraşelor, considerate în unele statistici
fie entităţi separate, fie ataşate populaţiei zonei urbane (Varga E., 1994).
Pe baza acestor observaţii, numărului populaţiei urbane sau a zonelor urbane,
respectiv evoluţia acesteia se prezintă în felul următor:
Tabel 1. Cifrele urbanizării din România din perioada 1930-1989
An
Numărul
populaţiei
zonelor
urbane
%
Numărul
oraşelor
Numărul
populaţiei
urbane
%
Evoluţia
populaţiei
urbane
% *
1910/1912 2.065.020 16,2 118 2.065.020 16,2 -
1930 3.051.253 21,4 142 2.865.027 20,1 27,92
1941 3.806.615 23,6 147 3.512.909 21,8 18,44
1948 3.713.139 23,4 153 3.486.995 22,0 -0,74
1956 5.474.264 31,3 171 4.746.672 27,1 26,54
1966 7.305.714 38,2 183 6.220.089 32,6 23,69
1977 10.239.345 47,5 236 9.395.729 43,6 33,80
1985 12.061.695 53,1 237 11.370.092 50,0 17,36
1992 12.391.819 54,3 260 12.391.819 54,3 1992
* Procentul populaţiei urbane în anii 1930, 1941 respectiv 1948 sunt calculate împreună cu
comunele suburbane.
Surse: Recensământul general al populaţiei României din 29 Decemvrie 1930 Vol. 2 (1938): 2-
519.; Recensământul general al României din 1941 6 aprilie (1944:1-300); Az 1941. évi
népszámlálás (1947:498-642); Geografia României Vol. 2. (1984:29); Anuarul statistic (1986:
14-15), Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 Ianuarie 1992 Vol. 1 (1994:5-9); Varga
E. (1994); Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 2002.
După cum poate fi observat şi pe baza tabelului anterior, în perioada 1930-1989
numărul populaţiei urbane a crescut cu mai mult de 50 de procente, sau altfel spus cu
10

mai mult de şapte milioane de persoane. Conform datelor tabelului precedent este
vizibil că această evoluţie s-a adăugat în special la cea a populaţiei urbane. În timp ce în
1930 procentul populaţiei urbane abia depăşea 20 de procente, aceasta a ajuns să
depăşească în 1985 jumătate din populaţia ţării, aceasta având o tendinţă de creştere
continuă în toată perioada socialistă. În oglinda acestor cifre am putea spune deci, că s-
a atins scopul „urbanizării României”, scop afirmat a fi primordial în „epoca de aur”.
Procentul populaţiei urbane a devenit asemănătoare cu cea a ţărilor vestice.
Să vedem însă în detaliu modul în care au crescut aceste procese şi cauzele
acestora. Cele mai importante procese ale acestei perioade au fost naţionalizarea din
1948, colectivizarea agriculturii, industrializarea bazată în special pe industria grea
respectiv urbanizarea. Deoarece România a încercat să reducă diferenţele majore dintre
ea şi ţările vestice prin industrializare, care a însemnat totodată şi creşterea populaţiei
urbane (Benedek, 2004).
Analizând aceste date în România se poate vorbi de două valuri însemnate de
urbanizare. Primul începe odată cu prima industrializare de la începutul anilor 1950, iar
a doua începe odată cu ceea de-a doua industrializare de la mijlocul anilor 1970,
ambele având însă perioade fluctuante cu intervale mai lungi sau mai scurte. În primul
val de urbanizare, creşte volumul populaţiei din marile oraşe interbelice şi se investeşte
în unele oraşe mai mici aflate în regiuni strategice din punctul de vedere al
industrializării. În al doilea val pe lângă oraşele mari ale perioadei interbelice apar o
serie de oraşe mici care vor fi urbanizate, însă ele nu sunt concentrate în jurul unor zone
cu resurse naturale, ci sunt dispersate în interiorul ţării. Tot în această perioadă se
stopează sau încetineşte urbanizarea multor oraşe mici din prima perioada din zonele cu
resurse naturale. În cel de-al doilea val se preferă dezvoltarea acelor oraşe care să
economisească asupra costurilor de urbanizare. În oraşele industrie al primului val
aducerea de noi muncitori ar fi însemnat costuri suplimentare faţă de investirea în alte
zone, pentru că ar fi însemnat migraţie interjudeţeană în condiţiile în care s-au
modificat tipurile de bunuri de investiţie.
În primii ani ai primului val şi implicit primii ani ai perioadei socialiste (1950-
1953) implementarea industriei a avut loc în special în vechile centre industriale,
11

importanţa acestor oraşe în reţeaua aşezărilor urbane crescând în această perioadă (vezi
tabelul 2.). Datorită acestui fapt în 1956 găsim o concentrare în oraşele mari, jumătatea
populaţiei urbane locuia în primele 20 de oraşe pe baza numărului populaţiei (din 172).
Procentul populaţiei oraşelor mari creşte de la 34,3% în 1948 la 42,9 în 1956. Această
perioadă, de altfel foarte scurtă este şi cea în care are loc cea mai însemnată creştere a
populaţiei urbană (2,71%) (Sandu, 1984). Unor localităţi cu funcţie industriale şi
minerit le sunt acordate statutul de oraş, cum ar fi: Aghireş, Zărneşti, Cugir, Zimbolia,
Lupeni, Vulcani, Moldova Nouă, Vişeu, Azuga, Băicoi şi altele. Acestora li se mai
adaugă localităţi turistice: Borsec, Covasna, Sovata, Băile Herculane, Băile Buziaş,
Breaza, Băile Olăneşti respectiv o serie de comune mari în zone puternic rurale cărora
le este acordat statutul de oraş. Acest proces nu a fost însă unul linear, existând un şir
de oraşe mici, în special în zona Moldovei cărora le este luat statutul de oraş. Cauza
principală a fost că acestea au fost doar centre comerciale, neavând industrie: Fălciu,
Mihăileni, Ştefăneşti-Târg, Vama, Răcari, Filipeşti-Târg, Ostrov şi Pleniţa (Ianoş –
Tălângă, 1994). Această perioadă scurtă a industrializării a fost suficientă şi pentru
activarea migraţiei rurale, aceasta înregistrând un procent de 9,6‰ (Sandu, 1984).
Tabel 2. Procentul populaţiei urbane în funcţie de mărimea oraşelor în perioada
1930- 1992
Categorii ale oraşelor în funcţie
de mărimea lor
Procentul populaţiei urbane (%)
1930 1956 1969 1977 1992
< 10 000 15,2 9,3 8,1 5,7 3,7
10 000-19 999 18,5 18,5 14,6 10,0 9,6
20 000-49 999 14,1 15,5 20 17,6 15,6
50 000-99 999 25,2 13,8 10,6 12,5 13,9
100 000-299 999 7,1 18,1 26,8 34,3 41,0
> 300 000 19,9 24,8 22,0 19,9 16,2
Total 100 100 100 100 100
Sursa: Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15 martie 1966 Vol. 1. Bucureşti,
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992 Vol. 1. Bucureşti
Această scurtă perioadă a industrializării şi urbanizării intense a fost urmată de
una în care scad aceste procente, politicul centrându-se mai degrabă asupra
cooperativizării agriculturii (1954-1962). Acest proces deşi a început deja din 1949,
aceasta este perioada în care procentul investiţiilor în agricultură depăşeşte pe cel în
12

industrie (Benedek, 2004). Aceasta este perioada în care scade procentul populaţiei
migrante din rural spre urban, ajungând chiar valoarea minimă a perioadei socialiste
(5‰).
Perioada dintre 1969 şi 1970 este una intermediară, în care se restructurează
sistemul administrativ. Până în 1966 numărul oraşelor a avut o tendinţă lentă de
creştere, numărul lor ajungând 183, cărora li se mai adaugă 238 comune suburbane,
crescând astfel rata populaţiei zonelor urbane la 38,2%. Între 1966-1968 au fost ridicate
la rang de oraş o serie de localităţi cum ar fi: Motru, Margita, Bălan etc. Nu s-a oprit
însă concentrarea populaţiei în oraşele mijlocii şi mari.
Schimbarea majoră în ritmul migratoric şi implicit în ritmul urbanizării l-a adus
schimbarea structurii administrativ-teritoriale din 1968, când a fost reintrodus sistemul
bazat pe judeţe, ceea ce a favorizat mult creşterea oraşelor reşedinţă de judeţ. Ritmul
creşterii populaţiei urbane începe să crească ajungând la procentul de 1,5% între 1963-
1970. Acest fapt este şi motorul schimbărilor majore prin care va fi caracterizat al
doilea val al urbanizării, semnificativ diferite de perioada anterioară.
Prima perioadă al celui de-al doilea val al urbanizării (1971-1980) este cea mai
intensă în ceea ce priveşte creşterea numărului populaţiei urbane (de 2,28%), fiind
numită de unii autori chiar cea mai intensă perioadă a „dezvoltării socialiste” (Sandu,
1984). În perioada aceasta urbanizarea este mai dispersată teritorial, aceasta printr-o
creştere semnificativă a industriei şi amplasarea diferenţiată a diferitelor unităţi
industriale (Benedek, 2004). Aceasta a fost urmată şi de creşterea migraţiei rurale
ajungând la un procent de 11‰ (Sandu, 1984).
Creşterea semnificativă a populaţiei urbane nu se datorează doar migraţiei ci şi
schimbării statutului administrativ al unor localităţi (în total 49) miniere (ex. Vlăhiţa,
Bălan), turistice (ex. Baraolt, Tuşnad) dar şi o serie comune agrare (ex. Hârlău, Târgu
Frumos, Darabani, Săveni, Negreşti, Bereşti, Târgu Bujor). Ca urmare a acestor
schimbări a scăzut importanţa oraşelor mari (de la 50,5% în 1966 la 41% în 1989),
crescând concentrarea oraşelor mici şi mijlocii. În această perioadă a scăzut şi
importanţa Bucureştiului în ceea ce priveşte procentul populaţiei urbane.
13

Urbanizarea socialistă în România s-a bazat în special pe structura localităţilor
deja existentă, a creat doar două oraşe noi: Victoria (în jud. Braşov) sediul industriei de
armament respectiv sediul industriei chimice, Oneşti (1960) în acea perioadă fiind
cunoscută sub denumirea de Gheorghe Gheorghiu Dej. Şi în acest caz a existat un sat
cu acest nume, însă implementarea industriei şi a cartierelor s-a realizat independent de
aceasta. Oraş nou însă de genul Stalingrad sau Leningrad nu a fost construit, au existat
însă tendinţe în a crea un astfel de oraş, Braşovul purtând în această perioadă
denumirea de Stalingrad.
Industrializarea zonelor rurale nu a fost semnificativă nici în această perioadă,
caracteristica industrializării şi urbanizării României socialiste a fost cea bazată pe
creşterea şi „dezvoltarea” oraşelor mari şi mijlocii. Au crescut în special noile reşedinţe
de judeţ, numărul populaţiei unora s-a triplat (Bistriţa, Miercurea-Ciuc, Alexandria,
Botoşani, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte) sau a crescut de mai mult de patru ori (Slatina,
Zilah, Slobozia, Vaslui).
După această perioadă intensă anii 80 sunt deja cei ai stagnării şi crizei, ceea ce
este vizibil şi în încetinirea procesului de urbanizare. În această perioadă o singură
localitate este ridicat la rang de oraş: Rovinari în 1983. Strategiile de dezvoltare
teritorială au fost stabilite în legea 58 din 1974, conform căreia s-au stabilit şi utilizarea
raţională a zonele pentru investiţii, pentru crearea unor oraşe moderne, şi cu un nivel
ridicat al urbanizării (Cucu, 1977). Conform acestui plan până în anii 1990-2000 s-au fi
înfiinţat 300-400 de oraşe noi. S-a decis totodată crearea unor centre agrar-industriale,
cu un număr de aproximativ 5000 de locuitori şi o zonă de influenţă de 15-20 km, sau
altfel spus ar funcţiona ca centre pentru 4-5 comune adiacente. Între 1971 şi 1975 au
fost alese 340 de localităţi care ar fi fost transformate în oraşe în special prin
implementarea în acele locaţii a unor ramuri industriale respectiv a unor instituţii cu
funcţie socială şi culturală. Scopul formării acestor centre ar fi fost stoparea migraţiei
din rural spre urban şi scăderea aglomeraţiei din marile centre. Dintre acestea 120 au
fost desemnate deja în anii 1976-1980, plan nerealizat însă deja din primii ani (Cucu,
1977).
14

80
70
60
50
40
30
20
10
Astfel atât procentul industrializării cât şi urbanizării a scăzut în anii 80
(47,5%-1977 51,5%-1982), nefiind „realizat” astfel nici acel celebru program al
sistematizării satelor 7 , datorită lipsei de resurse şi a schimbării priorităţilor politice al
acestei perioade. Acestea au fost în primul rând plata datoriilor externe – realizat în
mare parte prin exportul produselor agrar-alimentare – şi realizarea unor investiţii
majore cum ar fi Canalul Dunăre - Marea Neagră, Cernavodă şi Casa Poporului
(Benedek, 2004). Procentul populaţiei urbane creşte însă şi în această perioadă, chiar
dacă nu într-un ritm atât de alert. În 1989 au fost ridicate la rang de oraş încă un număr
de 23 de localităţi rurale. Pe lângă aceasta continuă acea formă administrativă de
creştere a populaţiei urbane prin includerea populaţiei unor categorii de sate în numărul
populaţiei urbane, denumite de asemenea localităţi de tip urban.
0
Tabel 3. Ratele urbanizării pe diferitele regiuni în perioada 1930-2002
1930 1948 1977 1992 2002
Oltenia
Muntenia
Dobrogea
Moldova
Banat
Ardeal
Romania
Sursă: Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992 Vol. 1, Recensământul
populaţiei şi locuinţelor din 2002 Vol. 1, Trebici – Hristache (1986)
7 La începutul anilor 80 fusese lucrat un plan amplu de sistematizare a reţelei localităţilor, ceea
ce consta în concentrarea populaţiei în centre comunale prin eradicarea unui număr de
aproximativ 6000 de sate mici, pământurile fiind astfel introduse în circuitul agricol iar
populaţia mutată în comunele adiacente în blocuri construite special în acest scop (Benedek,
2004).
15

În ceea ce priveşte diferenţe regionale în procentele de urbanizare, deşi există
mici inegalităţi, din punct de vedere al tendinţelor şi al diferitelor valuri migratorice
acestea pot fi privite ca fiind neînsemnate.
Creşterea cea mai semnificativă a numărului populaţiei urbane este observabilă
deci în perioadele 1948-1956 respectiv 1966-1977 (26,54% şi 33,80%), comparativ
însă cu celălalte perioade şi procentul de 23,69 caracteristic perioadei 1956-1966 este
semnificativ. Conform scrierilor publicate în această temă (Varga E., 1994; Mezei –
Rotariu, 1999) cele două surse importante al acestei creşteri masive sunt: migraţia
rural urbană urmare a industrializării forţate respectiv declararea ca fiind oraşe
localităţi cu specific rural, sau ataşarea acestora cel puţin la nivel statistic oraşelor, ca
fiind parte a zonei urbane. Varga E. (1994) demonstrează impactul acestor procese prin
diferenţa dintre sporul real şi cel natural al populaţiei. Consecinţele acestor procese sunt
însumate în tabelul următor:
Tabel 4. Sursa sporului populaţiei urbane în perioada 1931-1991
Perioada Spor real Spor natural Diferenţă
provenită din
migraţie
Schimbări
administrative
1931-1941 755362 72320 650000 33000
1941-1948 -93476 ... ... ...
1948-1956 1033533 132500 675000 226037
1956-1966 1473417 342500 982300 148623
1966-1972 1556700 ... ... 523798
1972-1977 1618940 405000 1213940 –
1977-1981 1089167 456000 633200 –
1981-1985 885196 312064 565723 7409
1985-1989 941711 ... ... 244653
1989-1991 80016 130602 -50586 –
Sursă: Varga E., 1994:160; Italic: estimări ale Varga E.
Urbanizarea României după 1989
În perioada tranziţiei post-decembriste poate fi observată o stagnare, sau chiar
scădere a numărului populaţiei urbane. 8
8 În 1990 observăm o schimbare demografică diferită de tendinţele acestei perioade. Populaţia
oraşelor a crescut cu 139.000. Această creştere însă nu este reală ci se legă probabil în cea mai
mare măsură de legalizarea statutului locuitorilor după o perioadă în care oraşele mari erau
declarate închise.
16

Odată cu destrămarea sistemului comunist intrăm într-o nouă etapă a urbanizării
şi dezvoltării reţelei urbane în România, asemeni celorlalte state postsocialiste (Kovács,
2002). Într-o perioadă extrem de scurtă au loc schimbări sociale şi economice majore,
cum ar fi democratizarea sistemului politic, restructurarea economică, privatizarea,
închiderea sau lichidarea unor mari fabrici sau uzine, dezindustrializarea, formarea
pieţei imobiliare (Csedő – Ercsei – Geambaşu – Pásztor, 2004), procese care au afectat
semnificativ procesele de urbanizare şi urbanism. La nivel economic se observă o tot
mai mare implicare a localului, relaţii economice care au o funcţie din ce în ce mai
mare în formarea pieţei imobiliare.
Tabel 5. Cifrele urbanizării din România din perioada 1989-2002
Numărul populaţiei
Numărul Numărul populaţiei
An zonelor urbane % oraşelor urbane %
1992 12.391.819 54,3 260 12.391.819 54,3
2002 11.436.736 52,7 265 11.436.736 52,7
Surse: Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992. Vol. 1. (1994:5-9); Varga
E. (1994); Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 2002.
De asemenea apar schimbări majore la nivelul structurii populaţiei: inegalităţile
sociale cresc, datorită restructurării industriei a crescut foarte mult numărul şomerilor,
este observabilă a pauperizare accentuată a unor categorii sociale (şomeri, romi, familii
numeroase, pensionari etc.) (vezi Pasti – Miroiu – Codiţă, 1997; Zamfir, 2001; Brucan,
1996; UNDP, 2002). Aceste schimbări majore ale economiei şi structurii sociale duc la
schimbări importante şi în structura oraşelor şi reţelelor de localităţi. Oraşele au
reacţionat diferit la aceste schimbări în funcţie de situarea, de competitivitatea, şi de
structura instituţională care le caracterizează (Benedek, 2004). Această nouă situaţie se
reflectă în primul rând în inegalitatea teritorială a investiţiilor. A crescut semnificativ
rolul situării geografice, investiţiile concentrându-se în special în capitală, marile oraşe
din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea, Sibiu, Satu-Mare, Cluj) respectiv în câteva
oraşe atractive din punct de vedere industrial (Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Craiova)
(Benedek, 2004). Drept consecinţă a acesteia apare a ierarhie foarte pregnantă în
reţeaua localităţilor centrată pe marile oraşe, proces care a fost afectat nu doar de
concentrarea instituţiilor publice (cum ar fi cele medicale sau universităţi). În acest
17

context apar în structura urbană oraşe „învingătoare” şi „învinse” ale tranziţiei. În
prima categorie am putea numi marile oraşe cu sectorul serviciilor în plină dezvoltare,
procentul acesteia fiind în creştere (în primul rând Bucureştiul, apoi Timişoara, Cluj,
Ploieşti), oraşe cu o industrie specializată care produce un profit însemnat (Piteşti,
Sibiu, Târgu Mureş, Alba Iulia etc.), oraşele cu specific turistic de la malul Mării Negre
(conglomeratul Constanţa – Năvodari – Mangalia), respectiv oraşele din vestul ţării
(Satu-Mare, Oradea, Arad). În categoria perdantelor intră în general oraşe mici şi
mijlocii, în special centre industriale în declin (Huedin, Reşiţa, Copşa Mică), oraşe
miniere (cele din Valea Jiului, Motru, Baraolt, Bălan) şi altele. Un indice al acestui
declin este şi scăderea populaţiei acestor oraşe în perioada 1992-2002. Scăderile cele
mai drastice (în jur de 20%) au fost înregistrate în oraşele mici şi mijlocii
monoindustriale bazate pe industrie grea sau minerit: Făgăraş, Cugir, Orşova, Sinaia,
Sinaia, Anina, Moldova Nouă, Bălan şi altele (vezi Anexă).
Tabel 6. Procentul populaţiei urbane în funcţie de mărimea oraşelor în perioada
1992-2002
Categorii ale
1992 2002
oraşelor în funcţie Nr. Nr. populaţiei % populaţiei Nr. Nr. populaţiei % populaţiei
de mărimea lor oraşelor urbane urbane oraşelor urbane urbane
< 10.000 75 453.990 3,66 78 538.489 4,71
10.000-19.999 86 1.183.395 9,55 83 1.111.732 9,72
20.000-49.999 61 1.910.006 15,41 58 1.735.409 15,17
50.000-99.999 23 1.723.713 13,91 21 1.469.820 12,85
100.000-299.999 7 2.741.611 22,12 19 3.089.129 27,01
> 300.000 8 4.379.104 35,34 6 3.492.157 30,53
Total 260 12.391.819 99,99 265 11.436.736 99,99
Sursa: Recensământul populaţiei şi locuinţelor din ianuarie 2002
Aceste schimbări al modelului urbanizării postsocialiste româneşti intervine
într-o perioadă în care se petrec de asemenea schimbări demografice. Sporul natural a
scăzut, mai mult după 1995 a intrat într-o tendinţă negativă (-0,2‰), în primul rând
datorită scăderii natalităţii (mai mic decât 9‰), la care a contribuit însă şi creşterea
mortalităţii.
Statistica migraţionistă în perioada de după 1989 arată o egalizare a diferitelor
sensuri ale migraţiei, proces analizat de mai mulţi autori (vezi Rotariu – Mezei, 1999).
18

Tabel 7. Statistica migraţionistă înregistrată în perioada 1989–1998
Sensul
migraţiei
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
U→U 19,2 18,2 20,2 24,3 25,5 25,6 26,1 27,4 25,0 26,0
U→R 6,5 3,5 10,1 13,7 14,6 18,4 20,8 23,4 26,8 28,4
R→U 55,4 69,8 50,3 39,2 35,0 30,5 25,1 24,7 22,6 22,0
R→R 18,9 8,5 19,4 22,8 25,0 25,5 28,0 24,5 25,6 23,6
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Sursă: Rotariu - Mezei 1999:5–34
Din anul 1997 forma dominantă a migraţiei este cea de la oraş la sat, model ne
mai cunoscut în istoria României moderne. Această tendinţă pare să rămână una
constantă şi în anii următori. Majoritatea oraşelor a pierdut din populaţie în perioada
1992-2002, abia pot fi enumerate câteva exemple: Focşani (0,5%), Mioveni (5,6%),
sediul Dacia-Renault, Năvodari (2%), respectiv câteva oraşe mici având numărul
populaţiei sub 25.000 de locuitori: Dărmăneşti, Dărăbani, Ovidiu, Eforie, Negru Vodă,
Techirghiol, Filiaşi, Bolintin-Vale, Buftea, Baia de Aramă, Topoloveni, Pogoanele şi
Negreşti. 9 Numărul populaţiei celorlalte oraşe a scăzut cu o intensitate mai mare sau
mai mică, simţită în primul rând în marile oraşe cum ar fi Braşov (-12,1%), Constanţa
(-11,4%) şi Galaţi (-8,4%). Scăderile cele mai drastice au fost resimţite însă în oraşele
miniere şi monoindustriale bazate pe industria grea, în special din zona Transilvaniei:
Bălan (-27,8%), Huricani (-20,3%), Făgăras (-19,6%), Orşova (-19%), Cugir (-18,5%),
Moldova Nouă (-17,5%), şi Oraviţa (-15,9%,), oraşele din Valea Prahovei: Predeal (-
23,1%), Sinaia (-19%) şi Buşteni (-16%) respectiv câteva locuităţi periferice şi
monostructurale: Turnu Măgurele (-18,6%), Găieşti (-16%), Roşiori de Vede (-15,4%),
Târgu Ocna (-15,5%) şi Sulina (-16,1%). Ceea ce este important însă în această privinţă
este faptul că populaţia oraşelor reşedinţă de judeţ au scăzut într-o măsură mai mică
decât celălalte oraşe.
Datorită acestor scăderi procentul populaţiei urbane a scăzut la 52,7%. Conform
unor autori (Kovács, 2002; Nicolae, 2002; Benedek, 2004) aceste schimbări nu se
datorează însă doar dezurbanizării şi altor procese cum ar fi suburbanizarea, scăderea
sporului natural al oraşelor, migraţia internaţională, chiar dacă acestea au afectat
9 Majoritatea acestor oraşe se află în judeţe unde sporul natural al oraşelor este încă pozitiv:
Vrancea, Argeş, Botoşani, Maramureş şi Vaslui.
19

scăderea într-un procent încă redus. Apariţia suburbanizării conform opiniei lui
Szelényi (1996) este o dovadă certă a faptului în perioada postsocialiste tranziţia nu se
realizează doar la nivelul economic ci şi social schimbând practic modelul urbanizării
din cea caracteristică sistemului socialist în cea caracteristică sistemului capitalist. Face
acest lucru prin apariţia unor elemente caracteristice modelului vestic, un exemplu tipic
fiind cel al suburbanizării.
Procentul suburbanizării poate fi aproximat prin procentul populaţiei migrante
în satele aflate în aproprierea marilor oraşe (Nicolae, 2002) 10 , populaţia acestora
crescând în perioada 1992-2002 cu 6,6% (2 060 125 persoane). Desigur în cea mai
mare măsură a crescut populaţia satelor din aproprierea Bucureştiului unde creşterea
este de 11% (Corbeanca, Otopeni, Militari, Voluntari, Pantelimon, Mogosoaia, Gruiu,
Snagov, Tunari, Stefăneştii de Jos, Glina, Cornetu, Bragadiru etc.), în timp ce populaţia
capitalei a scăzut cu 6,7%. Procese asemănătoare sunt observabile şi în cazul celorlalte
oraşe mari ale ţării, procentul populaţiei satelor învecinate crescând cu următoarele
procente: Iaşi 15,6%, Galaţi 14,3%, Bacău 10,3%, Constanţa 9,3%, Sibiu 9%, Suceava
7,5%, Cluj 7,3%, Timişoara 7,2%, Piteşti 7,1%, Piatra Neamţ 6,5%, Braşov 5,3%, şi
Botoşani 5,1%.
Concluzie
Analizând aspectele statistice şi demografice ale urbanizării României, putem
afirma, că modelul acesteia se încadrează în modelul ţărilor Est-Europene, formulat de
către Szelényi (1996), al cărei caracteristică este sub-urbanizarea (under urbanization).
La începutul perioadei analizate procentul populaţiei urbane era foarte scăzută,
fapt care a dus la încercarea continuă de a mări acest procent în toate modalităţile
posibile. Urbanizarea a perioadei socialiste a avut două surse majore: mobilitatea
populaţiei rurale către zonele urbane precum şi sporirea numărului de localităţi
declarate oraşe. Între 1930 şi 1992 numărul oraşelor aproape s-a dublat, suprafaţa
oraşelor de asemenea (prin acapararea localităţilor apropiate), iar numărul populaţiei s-
10 Acest mod de a măsura importanţa suburbanizării poate fi doar o aproximaţie, deoarece
creşterea populaţiei acestor sate se poate datora şi altor procese, cum ar fi porul natural sau
efectul dezurbanizării. Analizând datele este observabil însă faptul că populaţia acestor sate
creşte simţitor în comparaţie cu situaţia celorlalte sate unde scăderea este specifică.
20

a triplat (Salvanu, Keszi – Harmath, 1980:34). Procesul urbanizării socialiste a avut
apogeul în anul 1968, când 49 de localităţi (comune) au fost declarate oraşe respectiv
594 de comune au fost incluse ataşate oraşelor, aceasta fiind urmată de un val însemnat
de urbanizare prin aplicarea celebrului plan de sistematizare şi reconstrucţie a satelor.
Pe lângă aceste schimbări de categorii administrative s-au efectuat şi
categorizări statistice, prin includerea în procentul populaţiei urbane alături de
populaţia oraşelor şi alte categorii cum ar fi cea a comunelor suburbane, a comunelor
asimilate urbanului sau a comunelor e tip urban mărind şi în acest mod populaţia
urbană (populaţia zonei urbane).
După 1989, datorită schimbării sistemului economic şi social, modelul
urbanizării se schimbă şi ea, urmând-o pe cea a societăţilor capitaliste. Un indicator
important al acestui fapt este apariţia, deşi într-o măsură mică (greu de măsurat
statistic), procesului de suburbanizare, tipic modelului de urbanizare capitalistă. Alte
posibile indicatoare ale acestui fapt ar putea fi diversificarea urbană (atât la nivel social
cât şi economic) şi creşterea segregării locative, verificarea acestora putând constitui
subiectul unei analize următoare.
Bibliografie
*** A Decade Later: Understanding the Transition Process in Romania. National
Human Development Report 2001-2002, United Nations Development
Programme Romania
*** Geografia României. Vol. 2. Geografia umană şi economică. 1984, Bucureşti,
Editura Academiei RSR.
Abraham, Dorel (1991): Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,
Benedek József (2004): „A romániai urbanizáció jellegzetességei az utolsó évszázad
során” (Caracteristicile urbanizării româneşti în ultimul deceniu al sec XX) In.
Tér és Társadalom 2004⁄
Brucan, Silviu (1996): Stâlpii noii puteri în România, Nemira, Bucureşti
Castells, Manuel (1972): „Urbanization” In. The Castells Reader in Cities and Social
Theory (2002) ed. Ida Susser, Blackwell, Oxford
Csedő Krisztina - Ercsei Kálmán - Geambaşu Réka - Pásztor Gyöngyi (2004): A rurális
imigránsok (Imigranţii rurali), Mentor, Târgu Mureş
21

Cox, Oliver C. (1964): The Pre-industrial City Reconsidered, In. Sociological Quaterly,
1964/5,
Cucu Vasile (1970): Oraşele României Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Enyedi György (1988): Special Features of Urbanisation in East-Central Europe,
Forthcoming, International Edition,
Hunya Gábor (1990): „Románia területi fejlődése és regionális politikája” (Politica şi
dezvoltarea regională a României) In. Románia 1944-1990, Budapesta, Atlantisz
Kardhordó Károly (1942): „Néhány szó a román községekről a 228. számú
rendelettörvény figyelembe vételével” (Câteva idei asupra comunelor româneşti în
oglinda ordonanţei 228) Magyar Kisebbség XXI, 1942/7-8.
Kovács Zoltán (2002): „Az urbanizáció jellemzői Kelet-Közép-Európában a
postszocialista átmenet idején” (Caracteristica urbanizării în Europa Centrală şi de
Est în perioada tranziţiei postsocialiste) In. Földrajzi Közlemények 1-4 pp. 57-78.
Lungu, Gheorghe (1983): “Impactul urbanizării asupra structurii populaţiei R. S.
România” In. Revista de statistică. XXXII, Nr. 12
Nicolae Ion (2002): Suburbanismul ca fenomen geografic în România Editura Meronia,
Bucureşti
Oroveanu, Mihai T. (1986): Organizarea administrativă şi sistematizarea teritorului
Republicii Socialiste România Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
Pasti, Vladimir – Miroiu, Mihaela – Codiţă Cornel (1997): România – Starea de fapt
Vol I. Societatea Nemira, Bucureşti
Riesman, Leonard (1966): The Urban Process, Free Press of Glencoe, New York,
Rotariu, Traian – Mezei Elemér (1999) „Asupra unor aspecte ale migraţiei interne
recente din România.” In: Sociologie Românească serie nouă 3. p. 5–38.
Sandu, Dumitru (1987): Fluxurile de migraţie în România Editura Academiei RSR,
Bucureşti,
Salvanu, Marioară – Keszi-Harmath Sándor (1980): „Város és városiasodás” (Oraş şi
urbanizare) In Ember, város, környezet (Individ, oraş şi mediul înconjurător)
Korunk, Cluj-Napoca
Şerbu, G. R. (1962): „Structura economică şi socială a populaţiei localităţilor asimilate
mediului urban din R .P. R.” Revista de statistică. XI, Nr. 1.
Szirmai Viktória (1996): „Közép-európai új városok az átmenetben” (Oraşe noi esteuropene
în tranziţie ) Szociológia Szemle 1996/3-4
Sjoberg, Gideon (1973): „A preindusztriális város” (Oraşul preindustrial) In.
Városszociológia (Sociologie Urbană) ed Szelényi I., Közgazdasági és Jogi
Könyvkiadó, Budapesta, p. 108-122,
22

Szelényi, Iván (1996): „Cities under socialism – and after” In Cities after Socialism:
Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies eds. Gregory
Andrusz – Michael Harloe – Iván Szelényi, Balckwell Publishers, Oxford, pp.286-
317.
Szelényi, Inván – Eric Kostello (1998): “Outline of an institutionalist theory of
inequality: The case of socialist and postcommunist Eastern Europe.” In. The New
Institutionalism in Sociology eds. Mary C. Brinton – Victor Nee, The Russell Sage
Foundation, New York, pp. 305-326
Trebici, Vasile – Hristache, Ion (1986): Demografia teritorială a României Ed.
Academiei, Bucureşti
Varga E. Árpád (1994): „Városodás, vándorlás, nemzetiség” (Urbanizare, migraţie şi
etnicitate) In Erdélyi Szemle 1994/5-6. pp.156-197.
Vécsei Károly (1993): „A migráció és urbanizáció egyes vonatkozásai Romániában”
(Unele aspecte ale migraţiei şi urbanizării în România) In. A Központi Statisztikai
Hivatal Népességtudományi Intézetének történeti demográfiai füzetei 12. sz.
Budapesta
Weber, Max (1967): Állam, politika, tudomány (Stat, politică, ştiinţă), Közgazdasági és
Jogi Könyvkiadó, Budapesta,
Zamfir, Cătălin (2001): „Situaţia sărăciei în România, dimensiuni, surse, grupuri de
risc”, In. România Socială 2001/2, pp. 44-62
Wirth, Louis (1973): „Az urbanizmus mint életmód” (Urbanismul ca mod de viaţă) In.
Városszociológia (Sociologie urbană) ed. Szelényi Iván, Közgazdasági és Jogi
Könyvkiadó, Budapesta, pp. 41-63.
Date:
Direcţiunea Generală a Statisticei (1923): Anuarul statistic al României 1922. Bucureşti
Direcţia Centrală de Statistică (1967): Anuarul demografic al Republicii Socialiste
România. Bucureşti
Direcţia Centrală de Statistică (1974): Anuarul demografic al Republicii Socialiste
România, Bucureşti
Comisia Naţională pentru Statistică (1990) Anuarul statistic al României, Bucureşti
Comisia Naţională pentru Statistică (1938): Recensământul general al populaţiei
României din 29 Decemvrie 1930. Vol. 2. Bucureşti
Comisia Naţională pentru Statistică (1944): Recensământul general al României din 6
aprilie 1941, Bucureşti
Direcţia Centrală de Statistică (1969): Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15
martie 1966. Vol. 1. Bucureşti.
23

Comisia Naţională pentru Statistică (1994): Recensământul populaţiei şi locuinţelor din
7 ianuarie 1992. Vol. 1. Bucureşti.
Institutul Naţional de Statistică (2001): Anuarul statistic al României, Bucureşti
www.inse.ro (2003)
24

Anexă
Numărul populaţiei României în 1992 şi 2002
Oraşul Judeţul 1992 2002 % 2002
faţă de
1992
Abrud Alba 6.729 6213 92,33
Adjud Vrancea 20346 17677 86,88
Agnita Sibiu 12325 10866 88,16
Aiud Alba 31894 28881 90,55
Alba Iulia Alba 71168 66396 93,29
Aleşd Bihor 10920 10376 95,02
Alexandria Teleorman 58478 50591 86,51
Anina Caraş-Severin 11329 9172 80,96
Aninoasa Hunedoara 5552 5119 92,20
Arad Arad 190114 172824 90,91
Avrig Sibiu 14965 14258 95,28
Azuga Prahova 6487 5213 80,36
Babadag Tulcea 10437 10136 97,12
Bacau Bacău 205029 175921 85,80
Baia de Arama Mehedinţi 5624 5617 99,88
Baia de Arieş Alba - 4673
Baia Mare Maramureş 149205 137976 92,47
Baia Sprie Maramureş 16059 16626 103,53
Bals Olt 24640 21194 86,01
Baraolt Covasna 10493 9614 91,62
Basarabi Constanţa 10742 10888 101,36
Băicoi Prahova 20681 19979 96,61
Băile Govora Vâlcea 3023 2891 95,63
Băile Herculane Caraş-Severin 6340 6026 95,05
Băile Olăneşti Vâlcea 4777 4608 96,46
Băile Tuşnad Harghita 1969 1728 87,76
Băileşti Dolj 22344 20081 89,87
Bălan Harghita 10937 7902 72,25
Bârlad Vaslui 77518 69183 89,25
Beclean Bistriţa-Năsăud 11606 10930 94,18
Beiuş Bihor 12353 10985 88,93
Bereşti Galaţi 3948 3607 91,36
Bicaz Neamţ 8581 8418 98,10
Bistriţa Bistriţa-Năsăud 87710 81467 92,88
Blaj Alba 22425 20758 92,57
Bocşa Caraş-Sevrin 19152 16927 88,38
Boldeşti-Scăeni Prahova 11757 11485 97,69
Bolintin-Vale Giurgiu 11545 11686 101,22
Borsec Harghita 3074 2864 93,17
Borşa Maramureş 27450 27032 98,48
25

Botoşani Botoşani 126145 115344 91,44
Brad Hunedoara 18861 16485 87,40
Braşov Braşov 323736 283901 87,70
Brăila Brăila 234110 216929 92,66
Breaza Prahova 19329 18199 94,15
Brezoi Vâlcea 7547 6828 90,47
Bucureşti Bucureşti 2067545 1921751 92,95
Budeşti Călăraşi 10044 9709 96,66
Buftea Ilfov 19399 20328 104,79
Buhuşi Bacău 21621 18980 87,79
Bumbeşti-Jiu Gorj 11111 10596 95,36
Buşteni Prahova 12486 10374 83,09
Buzău Buzău 148087 133116 89,89
Buziaş Timiş 8041 7714 95,93
Calafat Dolj 20445 18890 92,39
Caracal Olt 39130 34603 88,43
Carei Satu Mare 26372 23268 88,23
Cavnic Maramureş 5778 5216 90,27
Călan Hunedoara 14738 13099 88,88
Călăraşi Călăraşi 76952 70046 91,03
Călimăneşti Vâlcea 9131 8598 94,16
Câmpeni Alba 8878 8096 91,19
Câmpia Turzii Cluj 29307 26865 91,67
Câmpina Prahova 41554 38758 93,27
Câmpulung Argeş 44125 38285 86,76
Câmpulung Moldovenesc Suceava 22143 20153 91,01
Cehu Silvaniei Sălaj 8954 8039 89,78
Cernavodă Constanţa 22043 18961 86,02
Chişineu-Criş Arad 9021 8341 92,46
Cisnădie Sibiu 17807 15615 87,69
Cluj-Napoca Cluj 328602 318027 96,78
Codlea Braşov 24547 24256 98,81
Comarnic Prahova 13762 13372 97,17
Comăneşti Bacău 25020 23796 95,11
Constanţa Constanţa 350581 310526 88,57
Copşa Mică Sibiu 5332 5374 100,79
Corabia Olt 22386 20457 91,38
Costeşti Argeş 12040 10892 90,47
Covasna Covasna 12040 10892 90,47
Craiova Dolj 303959 302622 99,56
Cristuru Secuiesc Harghita 10611 9672 91,15
Cugir Alba 31877 25929 81,34
Curtea de Argeş Argeş 35825 32626 91,07
Curtici Arad 9987 9726 97,39
Dărăbani Botoşani 11804 11867 100,53
Dărmăneşti Bacău 13883 14222 102,44
Dej Cluj 41216 38478 93,36
Deta Timiş 7121 6418 90,13
26

Deva Hunedoara 78438 69390 88,46
Dorohoi Botoşani 33739 31073 92,10
Drăgăneşti-Olt Olt 13079 12223 93,46
Drăgăşani Vâlcea 22126 20783 93,93
Drobeta-Turnu Severin Mehedinţi 115259 104035 90,26
Dumbrăveni Sibiu 9354 8411 89,92
Eforie Constanţa 9316 9482 101,78
Făgăraş Braşov 44931 35759 79,59
Făget Timiş - 7201
Fălticeni Suceava 32807 29899 91,14
Făureni Brăila 4356 4090 93,89
Feteşti Ialomiţa 35374 33197 93,85
Fieni Dâmboviţa 8260 7661 92,75
Filiaşi Dolj 18692 28848 154,33
Focşani Vrancea 101335 103219 101,86
Fundulea Călăraşi 6728 6692 99,46
Galaţi Galaţi 326141 298584 91,55
Găeşti Dâmboviţa 18566 15547 83,74
Geoagiu Hunedoara - 6005
Gheorgheni Harghita 21433 20018 93,40
Gherla Cluj 26277 24030 91,45
Giurgiu Giurgiu 74191 69587 93,79
Gura Humorului Suceava 16629 15837 95,24
Haţeg Hunedoara 11616 10935 94,14
Hârlău Iaşi 11708 11271 96,27
Hârşova Constanţa 10394 10082 97,00
Horezu Vâlcea 7282 6813 93,56
Huedin Cluj 9961 9480 95,17
Hunedoara Hunedoara 81337 71380 87,76
Huşi Vaslui 32673 29582 90,54
Ianca Brăila 11736 11341 96,63
Iaşi Iaşi 344425 321580 93,37
Iernut Mureş 9719 9440 97,13
Ineu Arad 10915 10216 93,60
Isaccea Tulcea 5639 5427 96,24
Insurăţei Brăila 7396 7340 99,24
Întorsura Buzăului Covasna 8626 8905 103,23
Jibou Sălaj 11989 11277 94,06
Jimbolia Timiş 11830 11113 93,94
Lehliu Gara Călăraşi 6622 6567 99,17
Lipova Arad 12059 11246 93,26
Luduş Mureş 18789 17407 92,64
Lugoj Timiş 50939 44571 87,50
Lupeni Hunedoara 32853 30852 93,91
Mangalia Constanţa 43960 40037 91,08
Marghita Bihor 19071 17175 90,06
Macin Tulcea 12370 10607 85,75
Mărăşeşti Vrancea 12370 11854 95,83
27

Megidia Constanţa 46657 43867 94,02
Mediaş Sibiu 64484 55203 85,61
Miercurea Ciuc Harghita 46228 41852 90,53
Mihăileşti Giurgiu 7341 7483 101,93
Mioveni Argeş 33897 35849 105,76
Mizil Prahova 17090 15755 92,19
Moineşti Bacău 25560 24204 94,69
Moldova Nouă Caraş-Severin 16874 13912 82,45
Moreni Dâmboviţa 22886 20931 91,46
Motru Golj 26626 22848 85,81
Nădlac Arad 8458 8154 96,41
Năsăud Bistriţa-Năsăud 12176 10639 87,38
Năvodari Constanţa 31746 32400 102,06
Negreşti Vaslui 9744 9921 101,82
Negreşti-Oaş Satu Mare 16648 13956 83,83
Negru Vodă Constanţa 5458 5566 101,98
Nehoiu Buzău 12664 11643 91,94
Novaci Golj 6427 6113 95,11
Nucet Bihor 2531 2394 94,59
Ocna Mureş Alba 16256 15526 95,51
Ocna Sibiului Sibiu 4423 4116 93,06
Ocnele Mari Vâlcea 3617 3578 98,92
Odobeşti Vrancea 8572 8139 94,95
Odorheiu Secuiesc Harghita 39959 36926 92,41
Oltenia Călăraşi 31821 27217 85,53
Oneşti Bacău 58810 51681 87,88
Oradea Bihor 222741 106527 47,83
Oraviţa Caraş-Severin 15293 12881 84,23
Orăştie Hunedoara 24174 21254 87,92
Orşova Mehedinţi 16009 12967 81,00
Oţelu Roşu Caraş-Severin 13056 11767 90,13
Otopeni Ilfov - 10220
Ovidiu Constanţa 12591 13131 104,29
Panciu Vrancea 10016 8991 89,77
Paşcani Iaşi 44900 42172 93,92
Pancota Arad 7446 7199 96,68
Petrila Hunedoara 29302 25908 88,42
Petroşani Hunedoara 52390 45447 86,75
Piatra Neamţ Neamţ 123360 105499 85,52
Piatra-Olt Olt 6615 6390 96,60
Piteşti Argeş 179337 168756 94,10
Ploieşti Prahova 252714 232452 91,98
Plopeni Prahova 10284 9611 93,46
Pogoanale Buzău 7768 7788 100,26
Predeal Braşov 7302 5625 77,03
Pucioasa Dâmboviţa 16601 15227 91,72
Rădăuţi Suceava 31074 27759 89,33
Râmnicu Sărat Buzău 41405 38805 93,72
28

Râmnicu Vâlcea Vâlcea 113624 107656 94,75
Râşnov Braşov 16384 15436 94,21
Reghin Mureş 39240 36023 91,80
Reşiţa Caraş-Severin 96918 83985 86,66
Roman Neamţ 80328 69483 86,50
Roşiori de Vede Teleorman 37640 31873 84,68
Rovinari Gorj 13335 12497 93,72
Rupea Braşov 6326 5760 91,05
Salonta Bihor 20660 18137 87,79
Satu Mare Satu Mare 131987 115630 87,61
Săcele Braşov 30226 30044 99,40
Săveni Botoşani 8475 8177 96,48
Sângeorz-Băi Bistriţa-Năsăud 10280 10224 99,46
Sânnicolau Mare Timiş 13083 12938 98,89
Scorniceşti Olt 13998 12802 91,46
Sebeş Alba 29754 27680 93,03
Sebiş Arad 6993 6310 90,23
Segarcea Dolj 8581 8075 94,10
Seini Maramureş 9192 10129 110,19
Sfântu Gheorghe Covasna 68359 61512 89,98
Sibiu Sibiu 169656 155045 91,39
Sighetu Marmaţiei Maramureş 44185 41246 93,35
Sighişoara Mureş 36170 32287 89,26
Simeria Hunedoara 14311 13905 97,16
Sinaia Prahova 15465 12525 80,99
Siret Suceava 10071 9371 93,05
Slatina Olt 85168 79171 92,96
Slănic Prahova 7654 7110 92,89
Slănic Moldova Bacău 5311 5017 94,46
Slobozia Ialomiţa 56048 52677 93,99
Solca Seceava 4762 4462 93,70
Sovata Mureş 12112 11568 95,51
Stei Bihor 10415 8648 83,03
Strehaia Mehedinţi 12324 11741 95,27
Suceava Suceava 114462 106138 92,73
Sulina Tulcea 5484 4624 84,32
Şimleu Silvaniei Sălaj 17642 16036 90,90
Talmaciu Sibiu 9369 8828 94,23
Tăşnad Satu Mare 10399 9649 92,79
Târgovişte Dâmboviţa 98117 89429 91,15
Târgu Bujor Galaţi 7965 7617 95,63
Târgu Cărbuneşti Gorj 9281 8731 94,07
Târgu Frumos Iaşi 13875 13619 98,15
Târgu Jiu Gorj 98238 96562 98,29
Târgu Lăpuş Maramureş 14303 13360 93,41
Târgu Mureş Mureş 164445 149577 90,96
Târgu Neamţ Neamţ 22282 20654 92,69
Târgu Ocna Bacău 16071 13598 84,61
29

Târgu Secuiesc Covasna 22912 20465 89,32
Târnăveni Mureş 30520 26537 86,95
Techirghiol Constanţa 6872 7108 103,43
Tecuci Galaţi 46825 42012 89,72
Teiuş Alba - 7279
Timişoara Timiş 334115 317651 95,07
Titu Dâmboviţa 11093 10226 92,18
Topliţa Harghita 17212 15880 92,26
Topoloveni Argeş 9458 10626 112,35
Tulcea Tulcea 97904 92762 94,75
Turda Cluj 61200 55770 91,13
Turnu Măgurele Teleorman 36966 30187 81,66
Ţăndărei Ialomiţa 14212 12515 88,06
Ticleni Gorj 5372 5273 98,16
Uricani Hunedoara 12835 10307 80,30
Urlaţi Prahova 12309 11876 96,48
Urziceni Ialomiţa 19303 17089 88,53
Valea lui Mihai Bihor 10505 10317 98,21
Vaslui Vaslui 80614 70267 87,16
Vascău Bihor 3337 2839 85,08
Vatra Dornei Suceava 18488 16465 89,06
Vălenii de Munte Prahova 13689 12296 89,82
Vânju Mare Mehedinţi 7645 6937 90,74
Victoria Braşov 10247 9046 88,28
Videle Teleorman 13024 12015 92,25
Vişeu de Sus Maramureş 19167 16887 88,10
Vlăhiţa Harghita 7667 7043 91,86
Vulcan Hunedoara 34524 29787 86,28
Zalău Sălaj 68404 63305 92,55
Zărneşti Braşov 26319 25332 96,25
Zimnicea Teleorman 17128 15539 90,72
Zlatina Alba 9391 8607 91,65
Total 12.391.819 11.436.737 92,29
30