Geografie economica.pdf

UNIVERSITATEA HYPERION DIN BUCUREŞTI 

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE 

– 

Geografie Economică 

- SUPORT DE CURS ÎN FORMAT ID 

AUTOR: Lect. univ. dr. Boboc Luminiţa 

Lect.univ.dr. Samoilă Eduardt 

1

INTRODUCERE 

Geografie Economică Mondială 

Formarea viitorilor specialişti în domeniile economiei impune o cunoaştere indispensabilă 

a raporturilor existente , la nivel planetar, între valorile capitalului natural şi intervenţiile, în timp, ale 

capitalului uman. Asemenea raporturi se regăsesc succint în cursurile de Geografie Economică 

Mondială. 

Prezenta lucrare încearcă o cuprindere corespunzătoare a celor mai actuale probleme care 

caracterizează relaţiile dintre creşterile economice spectaculoase înregistrate de începuturile 

mileniului III şi efectele lor asupra dezvoltării echilibrului mediului natural. 

Sunt prezentate astfel relaţiile, în timp şi spaţiu, între mediul social şi cel natural, 

distingând, prin prisma dinamicii contemporane, tendinţele lor de viitor. Avem în vedere o 

cunoaştere detaliată a resurselor pe care le oferă natura societăţii practic varietatea şi amploarea 

resurselor de care dispune planeta noastră şi modul în care omenirea sau o parte din omenire a 

dispus şi dispune de asemenea resurse. 

Nu sunt neglijate nici aspectele care îngrijorează şi alertează omenirea, respectiv riscurile şi 

efectele atât pentru contemporaneitate, cât şi pentru generaţiile viitoare. 

-Universitatea Hyperion / Facultatea de Ș tiinț e Economice - 

2

Cuprinsul suportului de curs 


Unitatea de învăț are nr. 1 – Introducere în Geografia Economică – obiectul, 

principiile şi metodele de cercetare ale geografiei. 

4 

1.1. Obiectul de studiu al geografiei, al geografiei umane şi interrelaţiile cu alte ştiinţe 4 

1.2. Rolul geografiei economice şi politice universale în formarea specialiştilor din 

domeniul relaţiilor internaţionale şi al studiilor europene 

6 

1.3. Tema de control a unităț ii de învăț are nr. 1 7 

1.4. Testul de autoevaluare nr. 1 7 

1.5. Bibliografia specifică unităț ii de învăț are nr. 1 9 

Unitatea de învăț are nr. 2 - Populaţia – consumator, producător, creator 10 

2.1. Structura populaţiei pe continente 11 

2.2. Urbanizarea 17 

2.3. Structurile categoriilor de oraşe 17 

2.4. Factorii care au generat şi impulsionat urbanizarea 26 

2.5. Progresul în transporturi 28 

2.6. Structuri confesionale 28 

2.7. Structuri lingvistice 29 




Unitatea de învăț are nr. 3 - Resursele Terrei 34 

3.1. Resursele naturale – factori primordiali pentru dezvoltarea social-economică 35 

3.2. Tipurile de resurse 37 

3.3. Activităţile industriale 41 



3.6. Bibliografía specifică unităț ii de învăț are nr. 3 43 

Unitatea de învăț are nr. 4 - Valorificarea resurselor planetare 44 

4.1. Clasificarea activităţilor din economia naţională 44 

4.2. Contribuţia principalelor activităţi în realizarea PIB 47 




Unitatea de învăț are nr. 5 - Agricultura – activitate economică de bază 50 

5.1. Condiţionări naturale şi social – economice 51 

5.2. Fondul funciar 52 

5.3. Culturile agricole 54 

5.4. Marile regiuni agricole 59 




Unitatea de învăț are nr. 6 - Resursele energetice. Rolul ș i clasificarea lor 63 

6.1. Conceptul de resurse şi clasificarea acestora 64 

6.2. Industria carboniferă 65 

6.3. Industria petrolului 68 


3


6.4. Industria gazelor naturale 70 

6.5.Tema de control a unităţii de învăţare nr. 6 71 


6.7. Bibliografia specifică unităţii de învăţare nr 6 73 

Unitatea de învăț are nr. 7 - Turismul 74 

7.1. Rolul şi importanţa turismului 74 

7.2. Marile regiuni turistice pe glob 77 

7.3. Marile regiuni turistice din România 77 

7.4. Tema de control a unităţii de învăţare nr. 7 81 


7.6. Bibliografia specifică unităţii de învăţare nr 7 82 

Unitatea de învăț are nr. 8 - Schimburile economice internaţionale 83 

8.1. Caracteristici ale schimburilor economice internaţionale 83 

8.2. Comerţul cu produse 84 




Unitatea de învăț are nr. 9 - ŢĂRI BOGATE, ŢĂRI SĂRACE 88 

9.1. Transformările economice 88 

9.2. Contradicţiile dintre ţările bogate şi ţările sărace 89 




10. TEST DE AUTOEVALUARE FINALĂ (cu răspunsuri) 95 

11. RĂSPUNSURILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE 103 

12. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ ÎNTREGULUI SUPORT DE CURS 105 

13. NOTIȚ ELE CURSANTULUI 107 


4

Unitatea de învăţare nr. 1: 


INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA ECONOMICĂ – OBIECTUL, 

PRINCIPIILE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE GEOGRAFIEI 

Timp de studiu individual estimat: 2 h 

Competenţe specifice unităţii de învăţare: 

La sfârşitul parcurgerii unităţii de învăţare, studenţii trebuie să cunoască: 

- însuşirea noţiunilor privind geografia economică ca ştiinţă 

- cunoaşterea principiilor şi metodele cercetării geografice 

- rolul geografiei economice în formarea specialiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale şi 

al studiilor europene 

Cuprins al unităţii de studiu: 

1.1. Obiectul de studiu al geografiei, al geografiei umane şi interrelaţiile cu alte ştiinţe 

1.2. Rolul geografiei economice şi politice universale în formarea specialiştilor din domeniul 

relaţiilor internaţionale şi al studiilor europene 

1.3. Tema de control a unităț ii de învăț are nr. 1 

1.4. Testul de autoevaluare nr. 1 

1.5. Bibliografia specifică unităț ii de învăț are nr. 1 

1.1. Obiectul de studiu al geografiei, al geografiei umane şi 

interrelaţiile cu alte ştiinţe 

Geografia este ştiinţa care studiază mediul format prin întrepătrunderea geosferelor externe, 

prin influenţa şi acţiunea umană; 


5


Geografia este o ştiinţă unitară care studiază două domenii: partea naturală a mediului 

geografic (geografia fizică) şi partea antropică (geografia umană). 

Apărută mai târziu, geografia umană şi-a extins considerabil sfera de acţiune, în special în 

secolul al XX-lea, de la o abordare relativ restrictivă a relaţiei om-mediu la analiza complexă a 

tuturor aspectelor geografice ale existenţei umane. 

Un rol fundamental în dezvoltarea geografiei umane l-a avut şcoala franceză, reprezentată în 

primul rând Paul Vidal de la Blache. 

Geografia economică este ramura geografiei umane care studiază sursele de existenţă şi 

care operează cu modelele spaţiale ale producţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. 

Geografia economică are ca obiect de studiu aspectele spaţiale ale producţiei, repartiţiei, 

schimbului şi consumului de bunuri materiale, localizarea şi dinamica factorilor economici, 

conexiunea lor teritorială cu compionentele geografico-fizice, geodemografice şi geoecologice. 

Geografia politică este ramura geografiei umane care studiază efectele teritoriale ale 

acţiunii politice. În mod tradiţional, geografia politică se ocupă cu studiul statului, al relaţiilor 

acestor unităţi teritorial-politice cu diferite alte unităţi, cu morfologia şi caracteristicile statului, cu 

frontierele şi graniţele sale. 

Dacă geografia politică examinează condiţiile de existenţă spaţială a statului, geopolitica 

analizează necesităţile spaţiale ale unui stat. Există uneori tendinţa greşită de folosire a acestor 

termeni ca sinonime. 

Dacă în geografia politică „actorul‖ principal este individul sau statul, în geopolitică 

„actorul‖ este numai statul care se comportă ca o entitate izolată şi independentă. Dacă geografia 

politică studiază interacţiunea dintre om şi mediu, geopolitica studiază cu precădere interacţiunea 

dintre state, jocul de putere dintre acetea, rezultat din oferta factorilor de mediu. Prin urmare, 

geopolitica abordează problemele la scară internaţională, iar geografia politică efectuează cercetarea 

la nivel mondial, naţional şi local. 

Prin termenul de geostrategie este definit un concept geopolitic militar referitor la 

planificarea spaţială a unor acţiuni menite să asigure apărarea sau securitatea unui stat. Este un 

concept specific şcolilor geopolitice anglo-saxone, legat în special de unele acţiuni militare 

maritime. 


6


1.2. Rolul geografiei economice şi politice universale în 

formarea specialiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale şi 

al studiilor europene 

Raporturile între geografia politică, geopolitică şi geostrategie sunt complexe. Prima 

sesizează desfăşurarea puterilor în raport cu spaţiul, jocul forţelor care modelează lumea şi 

echilibrele sau crizele care decurg de aici; celelalte două se axează asupra studiului „actorilor‖, 

motivaţiile şi calculele lor. Ele atribuie o importanţă mai mare reprezentărilor. 

Geografia umană cuprinde o serie de ramuri: geografia populaţiei, geografia aşezărilor, 

geografia economică, geografia istorică, geografia socială, geografia culturală etc., unele dintre 

acestea cuprinzând, la rândul lor, două sau mai multe discipline de sine stătătoare. 

Geografia economică şi geografia politică s-au impus ca ramuri ale ştiinţei. 

Geografia economică cuprinde mai multe subramuri: 

geografia resurselor 

geografia agriculturii 

geografia industriei 

geografia serviciilor 

Geografia economică studiază o serie de activităţi: 

primare (extracţia şi exploatarea resurselor naturale – minerale, forestiere, agricole); 

secundare (producţia diferitelor bunuri materiale – manufacturate, fabricate, construite, 

asamblate); 

terţiare (servicii de transport, turism, comerţ, bancare); 

cuaternare (cercetare, consultanţă, de informatică). 

Geografia economică contribuie la organizarea şi modelarea optimă a spaţiului geografic, la 

construirea unor structuri economice şi sociale integrale şi corect proporţionate, la optimizarea 

exploatării resurselor. 

Geografia politică, ramură a geografiei umane, studiază gruparea statelor şi relaţiile globale, 

diviziunile politice, evaluează interacţiunea dintre procesele politice şi organizarea spaţială, relaţiile 


7


dintre procesele politice şi modul geografic, dintre individ sau comunitatea umană şi suprafaţa 

terestră unde aceasta trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, relaţie privită prin prisma, pe de o parte, a 

influenţelor pe care le au deciziile politice asupra teritoriului respectiv. 

După al doilea război mondial, constrângerile exercitate de mediul informaţional asupra 

fiecărei ţări s-au intensificat, locul statului diferă de la o ţară la alta, fiind determinat de suma unor 

opţiuni politice. 

Mondializarea se manifestă printr-o integrare tot mai accentuată a economiilor naţionale şi a 

întreprinderilor de amploare regională, dar şi transregională. 

1.3. Tema de control al unităţii de învăţare nr 1 

Care sunt componentele Geografiei Umane 

Menţionaţi interrelaţiile Geografiei Umane. 

Care este obiectul de studiu al Geografiei Economice 

Care sunt activităţile studiate în cadrul Geografiei Economice 

Există o interdependenţă între politic şi economic Argumentaţi. 

Termeni cheie: geografie umană, geografie politică, geopolitică 

Testul de autoevaluare al unităț ii de învăț are nr. 1 

1. Geografia economică este: 

b. ramura geografiei umane care studiază sursele de existenţă şi care operează cu modelele 

spaţiale ale producţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. 

c. ramura geografiei umane care studiază efectele teritoriale ale acţiunii politice. În mod 

tradiţional, geografia politică se ocupă cu studiul statului, al relaţiilor acestor unităţi teritorial- 


8


politice cu diferite alte unităţi, cu morfologia şi caracteristicile statului, cu frontierele şi graniţele 

sale. 

d. un concept geopolitic militar referitor la planificarea spaţială a unor acţiuni menite să 

asigure apărarea sau securitatea unui stat. 

2. Geografia politică este: 

a. ramura geografiei umane care studiază sursele de existenţă şi care operează cu modelele 


b. ramura geografiei umane care studiază efectele teritoriale ale acţiunii politice. În mod 



sale. 

c. un concept geopolitic militar referitor la planificarea spaţială a unor acţiuni menite să 


3. Geostrategia este: 

a. ramura geografiei umane care studiază sursele de existenţă şi care operează cu modelele 


b. ramura geografiei umane care studiază efectele teritoriale ale acţiunii politice. În mod 



sale. 

c. un concept geopolitic militar referitor la planificarea spaţială a unor acţiuni menite să 


4. Geografia umană cuprinde o serie de ramuri: 

a. geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia economică 

b. geografia resurselor , geografia agriculturii 

c. geografia industriei, geografia serviciilor 


9

5. Geografia economică cuprinde o serie de ramuri: 


a. geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia economică 

b. geografia resurselor , geografia agriculturii 

c. geografia industriei, geografia serviciilor 

6. Geografia economică studiază o serie de activităţi: 

a. primare 

b. secundare 

c. terţiare (servicii de transport, turism, comerţ, bancare); 

d. cuaternare (cercetare, consultanţă, de informatică). 

1.4. Bibliografia specifică unităţii de învăţare nr 1 

Vasile S. Cucu, România – Geografia umană şi economică, Edit. Oraj, Târgovişte, 2001; 

Nicu I. Aur, Cezar C. Gherasim, Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România 

de mâine, Bucureşti, 2002; 

Dragoş Frăsineanu, George Ergeli, Cristian Braghină, Geografie economică mondială, 

Edit. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2000, pag. 60 – 71; 

Bebe Negoescu, Gheorghe Vlăsceanu, Geografia economică. Resursele Terrei, Edit. 

Meteora Press, Bucureşti, 2001, pag. 64 – 86; 


10



POPULAŢIA – CONSUMATOR, PRODUCĂTOR, CREATOR 




- cunoaşterea structurii populaţiei pe continente 

- rolul urbanizării în cadrul economiei mondiale 

- cunoaşterea structurii categoriilor de oraşe 

- impulsurile social – economice 

- analiza creşterii colosale a comerţului mondial 

- progresul în transporturi, 


2.1. Structura populaţiei pe continente 

2.2. Urbanizarea 

2.3. Structurile categoriilor de oraşe 

2.4. Factorii care au generat şi impulsionat urbanizarea 

2.5. Progresul în transporturi 

2.6. Structuri confesionale 

2.7. Structuri lingvistice 



2.10.Bibliografia specifică unităţii nr. 2 


11

2.1. Structura populaţiei pe continente 


Din primele începuturi ale civilizaţiei umane, omul s-a confruntat cu vitregiile naturii, pentru 

a-şi asigura existenţa şi stabilitatea în spaţiu. 

Din primele începuturi, omul s-a dovedit singura fiinţă care reacţionează conştient faţă de 

natură, modelând nu numai mediul teluric cu care intră în contact ci modelându-se pe sine, devenind 

principala forţă „producătoare‖. 

Deci cunoscând în mod firesc natura şi forţele ei, mai presus de tradiţie se impune 

cunoaşterea omului prin mijlocirea căruia s-a născut societatea umană. 

În acest cadru populaţia poate fi considerată „reactivul‖ fundamental, fără de care nici o 

resursă a naturii nu şi-ar fi găsit locul. 

De când se apreciază apariţia pe Pământ, evoluţiile sunt relative, atât teritorial cât şi numeric. 

Prima verigă din lanţul evolutiv al rasei umane este australopitecul, care a trăit în Africa în 

urmă cu 5 milioane de ani. Din el, în urmă cu 2 milioane de ani, s-a dezvoltat genul homo şi cel mai 

vechi reprezentant al său, Homo Habilis. 

L-a urmat acum circa 1,7 milioane de ani Homo Erectus, care în câteva mii de ani s-a extins 

din Africa în toată lumea. Cel mai vechi strămoş al speciei Homo Sapiens a apărut cu 500 000 de ani 

în urmă. 

Din perioada de acum 100 000 de ani datează dovezi din valea râului Omo din Etiopia şi de 

la Qafzeh în Israel, unde au fost găsite primele rămăşiţe ale lui Homo Sapiens Sapiens, iar în Europa, 

cele ale lui Homo Sapiens Neanderthalensis. 

Omul de Neanderthal a dispărut, din motive necunoscute, în urmă cu circa 30.000 de ani, 

fiind probabil înlăturat de strămoşul nostru cel mai apropiat, Homo Sapiens Sapiens. 

DE REȚ INUT ! 

Evoluţia numărului populaţiei la nivel planetar se determină destul de anevoios, ţinând seama 

de faptul că statistica demografică, la nivelul a numeroase state se afirmă de abia după cel de-al 

doilea război mondial. 


12

Estimările ONU confirmă următoarea evoluţie: 

Creşterea populaţiei mondiale în ultimele trei decenii. 

Cu 2000 de ani î.Hr. 110.000.000 

La momentul naşterii lui Hr. 230.000.000 

La 1000 de ani d.Hr 280.000.000 

Anul 1500 (momentul descoperirii 430.000.000 

Americii) 

1800 767.000.000 

1850 1.073.000.000 

1900 1.567.000.000 

1950 2.525.000.000 

2000 6.071.000.000 

2004 6.389.000.000 

2007 6.625.000.000 


Este de remarcat evoluţia numărul de locuitori la nivelul continentelor, evoluţii care ne oferă 

posibilitatea aprecierii tendinţelor de perspectivă a relaţiei populaţie – dezvoltare. 

următor: 

Din perioada anilor 1800 până în anul 2009, populaţia pe continente a evoluat în felul 

Populaţia pe continente în perioada 1800 – 2009 

Nr. 

crt 

Continentul 

1800 

Numărul de locuitori 

1850 1900 1950 2000 2009 

1. Total 767 1073,8 1566,7 2524,6 6071 6625 

2. Africa 55 77 112 219 796 943 

3. America de Nord 

4. America de Sud şi America 

15 33 105 219 316 335 

Centrală (inclusiv zona 

Caraibe) 

10 24 41 111 520 569 

5. Asia 512 675 900 1433 3680 4010 

6. Europa 174 263 403 530 728 733 

7. Australia şi Oceania 1 1,8 5,7 12,6 31 35 


13


Ritmurile de evoluţie numerică a populaţiei, la nivel continental, diferenţiat în funcţie de 

evoluţia indicatorilor demografici, respectiv natalitate şi mortalitate. Evoluţia acestor indicatori 

modifică continu structura populaţiei pe continente, ponderea unor continente devenind alarmantă 

pentru unele continente. 

În numai şapte ani ponderea populaţiei Europei, în raport cu alte continente scade cu 0,9% a 

Americii cu 0,1%, în timp ce ponderea populaţiei Africii creşte cu 1,1%. 

Ritmul de creştere al populaţiei Europei, în perioada 1980-1985, bunăoară nu depăşea 0,3%, 

America de Nord – 0,9%, în timp ce Africa înscria 2,9%, America Latină – 2,3%, Asia 2,2%. 

Contrastele se accentuează în perioadele următoare, de exemplu 1990 - 1995 când sporul 

natural al Europei era de 2%0. 

Dezvoltarea economică a Europei a fost, în bună măsură, influenţată de condiţionări fizico – 

geografice, apoi geoistorice de favorabilitate deosebită. Barierele geografice precum pădurile, 

munţii, mlaştinile, au favorizat mult timp grupări şi regrupări etnice şi în final structura hărţii 

politice. În afirmarea istorică a statelor Europei reţinem câteva condiţionări specifice. 

În primul rând, reţinem rolul poziţiei statelor faţă de componentele geografice majore 1 . De 

remarcat în acest context poziţia „la mare‖ a majorităţii statelor 2 . Unele se disting prin poziţia 

insulară, peninsulară ori prin faţada maritimă considerabilă, poziţii corcondante cu favorabilităţi ale 

structurilor interioare. 

Spre deosebire de alte continente, ca Asia sau America, Europa se distinge printr-o structură 

fizico – geografică de echilibru în zonele înalte montane, de deal şi câmpie. Înălţimea medie a 

reliefului Europei este de circa 300 m, ceea ce înseamnă o mare favorabilitate pentru procesele de 

umanizare. 

În asemenea structură fizico – geografică se distinge grupa ţărilor din aşa-numita Câmpie 

Europeană care cuprinde Ucraina, Polonia, partea centrală a Germaniei, Belgia, Olanda, nordul 

Franţei şi Marea Britanie. Ea se caracterizează prin bogăţiile subsolului (îndeosebi cărbune) precum 

şi prin agricultura sa intensivă. Este o zonă populată continuu din vechime cu o densitate puternică 

datorându-se dezvoltării industriale timpurii (secolul al XIX-lea), tehnicii agricole avansate. 

1 În Regatul Unit al Marii Britanii nu există aşezări umane situate la distanţe mai mari 80 km faţă de mare. 

Media distanţei faţă de mare, pentru întreaga Europă este de 300 km (puţine aşezări sunt situate la distanţe 

mai mari de 600 km). 

2 Poziţia faţă de mările şi oceanele limitrofe în Europa sunt 10 ţări fără ieşire la mare Andorra, Austria, Cehia, 

Elveţia, Lichtenstein, Luxembourg, San Marino, Slovacia, Ungaria, Vatican. 


14


Este de remarcat zona intens populată care cuprinde ţările din bazinul Mării Mediterane. 

Densitatea mare a populaţiei în această parte a Europei s-a datorat resurselor naturale, posibilităţilor 

de valorificare a ţărmurilor, navigaţiei, etc. Această regiune a constituit încă din cele mai îndepărtate 

timpuri un loc de predilecţie a navigatorilor. 

Aici s-au născut vechi civilizaţii, s-a dezvoltat o cultură cerealieră, pomicultura şi viticultura. 

Datorită articulaţiilor peninsulare, insulelor şi munţilor, această regiune a favorizat amenajarea unor 

locuri prielnice de refugiu. 

Ţările din zona mediteraneană se înscriu deci printre regiunile dens populate ale lumii, unde 

predomină funcţiile rurale, dar spre deosebire de alte regiuni, aici viaţa urbană este bine dezvoltată şi 

în continuă ascensiune. 

În acest context reţin atenţia unele condiţionări fizico-geografice şi semnificaţiile lor în 

procesele social – economice. 

Un loc deosebit în structurarea hărţii politice a Europei îl deţine sudul Dunării. Sudul Dunării 

formează, din punct de vedere fizico – geografic, o importantă zonă a Europei sudice balcanice. 

Asemenea poziţii au favorizat „avansul‖ în valorificarea resurselor existente (multiple într-un 

spaţiu relatic restrâns), contactul cu lumea exterioară şi în multe cazuri priorităţile politice şi 

economice. 

Europa este continentul cu puternică „fragmentare politică‖, cu 44 de state independente şi 5 

teritorii dependente (revenind 214.428,57 kmp în medie pentru fiecare stat sau teritoriu), în timp ce 

Asia deţine cea mai joasă valoare, având 46 state independente şi 2 teritorii dependente (rezultând 

939.638, 29 kmp, în medie pentru fiecare stat sau teritoriu). 

Statul cel mai mare ca întindere este Federaţia Rusă – 17.075.400 kmp, iar statul cel mai 

restrâns ca suprafaţă – Vatican – 0,44 kmp. 

Mărimea medie europeană este deci de 215.000 kmp grupând statele aşa-zise de mărime 

mijlocie, specifice Europei (respectiv statele cu suprafaţă între 300.000 – 200.000 kmp). Media de 

mărime demografică a statelor Europei este de circa 12 mil. locuitori (Rusia inclusiv partea asiatică) 

– 25 mil. locuitori. 

lent. 

După câte se observă timp de milenii, numărul locuitorilor planetei noastre s-a mărit foarte 

În perioada actuală globul pământesc este locuit de peste 6 miliarde de locuitori – dintre care 

2,5 miliarde locuitori trăiesc în cele două cele mai populate ţări ale lumii, China şi India – atât cât 

trăiau în anul 1950 în întreaga lume. 


15



Au fost deci necesari 1600 de ani pentru ca populaţia planetei să se dubleze, însă pentru 

următoarele dublări ale numărului populaţiei au fost necesari mai întâi 220 de ani (între 1600 şi 

1820), apoi 110 ani (între 1820 şi 1930), iar în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea doar 40 

de ani. În prezent, numărul locuitorilor globului se măreşte în fiecare an cu 40 până la 50 milioane de 

locuitori (iar până de curând cu 80 până la 90 milioane locuitori), astfel se adevereşte prognoza cu 

privire la mortalitate şi la încetinirea creşterii numărului populaţiei. Este foarte probabil ca până în 

anul 2050, pe Pământ să nu mai trăiască mai mult de 8,5 până la 9 miliarde locuitori. 

Procentul cel mai ridicat de creştere demografică se înregistrează în America Latină şi în 

Africa. În Asia şi mai ales în partea estică şi puţin şi în cea sudică, creşterea numărului populaţiei a 

încetinit foarte mult, ceea ce constituie un lucru foarte important, pentru acestea sunt cele mai 

populate zone ale Pământului. 

Creşterea numărului de locuitori din Europa şi Anglo-America se situează între valorile 

normale; evoluţia numărului de locuitori din anumite ţări europene, mai ales în cele aflate în 

tranziţie, a înregistrat chiar valori negative. Creşterea ceva mai ridicată a populaţiei din Anglo- 

America şi Australia este în parte rezultatul imigrării de pe alte continente. 

O mare diversitate regională o constituie răspândirea geografică a populaţiei. 

Popularea disproporţionată a continentelor şi a anumitor regiuni constituie una dintre 

caracteristicile structurii populaţiei mondiale. Există mari diferenţe între Asia şi Europa pe de o parte 

şi Lumea Nouă, pe de cealaltă parte. Şi mai mari sunt diferenţele dintre ţări. Dacă excludem ţările cu 

suprafaţa sub 1.000 km 2 , Bangladesh este cel mai dens populat stat al lumii, având o densitate de 

peste 900 locuitori/km 2 . 

O densitate ridicată a populaţiei (peste 300 locuitori/km 2 ) se înregistrează şi în ţările asiatice: 

Taiwan, Japonia, Coreea de Sud şi India, ca şi în ţările europene: Olanda şi Belgia. 


16


Dintre cele mai mari ţări ale lumii, numai în China numărul populaţiei se află peste medie, în 

timp ce în Rusia, Canada, S.U.A., Brazilia şi Australia anumite zone sunt foarte populate, iar altele 

aproape că nu au locuitori. 

Distribuirea disproporţionată a locuitorilor este, în mare măsură, rezultatul diferitelor condiţii 

naturale de viaţă şi muncă. Aproximativ 60 % din populaţia globului trăieşte în zona temperată 

nordică, iar în câmpii 2/3, deşi acestea din urmă constituie numai 28 % din suprafaţa uscatului. 

Câmpiile sunt atractive datorită traversării lor uşoare, proximităţii mării şi pământului fertil. 

Altitudinea ridicată influenţează în mod pozitiv viaţa oamenilor numai în zonele tropicale. 

În contextul evoluţiilor social – economice contemporane reţin atenţia ţările cu cea mai mică 

densitate a populaţiei, precum: 

Nr.crt. Ţara 

Numărul de 

locuitori/kmp 

1. Mongolia 1,7 

2. Sahara Occidentală 1,7 

3. Namibia 2,4 

4. Asutralia 2,6 

5. Mauritania 2,9 

6. Botwana 3,0 

7. Islanda 3,0 

8. Surinam 3,0 

9. Canada 3,2 

10. Libia 3,4 

11. Guyana 3,5 

12. Gabon 5,0 

13. Kazahstan 5,6 

14. Republica Centrafricană 6,6 

15. Ciad 7,7 

16. Oman 8,2 

17. Federaţia Rusă 8,4 

18. Bolivia 8,8 

19. Mali 10,1 

20. Niger 10,1 

Raportările, la oricare dintre caracteristicile cuprinse în tabel, sunt contrastante. 


17


Ele se reflectă în evoluţiile şi mutaţiile diverselor perioade istorice. Suficient de a urmări 

asemenea evoluţii din perioada de după marile Descoperiri Geografice. 

O expresie directă a evoluţiilor social – economice şi concentrărilor industriale este dată de 

creşterea impresionantă a oraşelor şi implicit a populaţiei urbane. 

2.2. Urbanizarea 

Urbanizarea, respectiv relaţia industrializare – urbanizare, reprezintă, în zilele noastre, unul 

dintre fenomenele cele mai importante. Milioane de locuitori ai planetei se mută la oraşe, 

contribuind astfel la mărirea acestora. 

Marile industrii sunt concentrate în oraşe. La începutul secolului al XlX-lea, numai Beijing 

avea peste un milion de locuitori. În anul 1850, existau deja trei oraşe ale lumii cu populaţii de 

milioane de locuitori (Beijing, Londra şi Paris); la începutul secolului al XX-lea numărul lor a ajuns 

la 16, în anul 1950 la 80, iar la ora actuală sunt în număr de cca. 300. Procentul populaţiei urbane s-a 

mărit de la mijlocul secolului al XlX-lea şi până la ora actuală de la 5 % până la 50 %. 

Dezvoltarea social – economică a statelor a imprimat ritmuri deosebite de evoluţie a oraşelor, 

reliefând o poziţie ascendentă constantă a marilor oraşe. Iată o asemenea evoluţie la nivelul anilor 

1970. 

2.3. Structurile categoriilor de oraşe 

Este ilustrativă evoluţia (ritmurile) înregistrate de ţări în curs de dezvoltare pe temeiuri, mai 

mult sau mai puţin, ale dezvoltărilor social – economic cum sunt exemplele oraşelor Lagos, etc. 

Avem o situaţie, la nivelul fiecărui stat, deosebit de controversată, datorită, în primul rând, 

ritmurilor de evoluţie a formaţiunilor urbane multimilionare, faţă de restul aşezărilor urbane sau 

rurale. 


18


Avem o situaţie, la nivelul fiecărui stat, deosebit de controversată, datorită în primul rând 

ritmurilor de evoluţie a formaţiunilor urbane multimilionare, faţă de restul aşezărilor urbane sau 

rurale. 

Manifestarea generală reflectă ritmuri de evoluţie contrastante între marile oraşe din ţările 

dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. 

În general, oraşele din ţările dezvoltate au ritmuri stagnante. Aceasta se datorează evoluţiilor 

anterioare specifice trecerii de la fazele de subdezvoltare la dezvoltare şi în primul rând dezvoltării 

industriale. 

În zilele noastre oraşele mari din aceste ţări cunosc o fază de saturaţie. Ele sunt supuse unor 

fenomene, de regulă, de descongestionare, de remodelare corespunzătoare evoluţiilor contemporane. 

Ritmurile de evoluţie a oraşelor mari, milionare, sunt reduse. 

O primă motivaţie a acestei situaţii se datorează ritmurilor, în general, scăzute ale evoluţiei 

populaţiei. Populaţia totală, bunăoară, în Europa de Vest cunoaşte o creştere foarte lentă, cu ritmuri 

frecvent negative. 

Se resimt acut efectele îmbătrânirii demografice concretizate în tendinţele de părăsire a 

oraşelor şi stabilirea în locuri pe cât posibil mai agreabile (de preferinţă zona ţărmurilor cum ar fi 

centura mediteraneeană). 

Altele sunt fenomenele în Europa Centrală şi de Est. 

La nivelul anului 1995 oraşele milionare ale lumii înregistrau cifra de 315 oraşe milionare cu 

o populaţie de 908.935 mii. Ponderea oraşelor milionare în populaţia totală urbană a lumii era de 

35%. 

Repartiţia oraşelor milionare pe continente scoate în evidenţă contraste acute: 

Continent Număr oraşe Populaţie (mii) 

Europa 43 106.849 

America Centrală şi de Sud 42 135.397 

Africa 32 79.935 

America de Nord 39 113.400 

Asia 135 427.807 

Fosta URSS 24 45.530 

O caracteristică fundamentală în aprecierea evoluţiilor contemporane este dată de structurile 

categoriilor de oraşe, de mutaţiile în cadrul acestor structuri. 


19


Reţinem faptul că în anul 2000 reţeaua urbană, pe plan mondial era formată dintr-un total de 

34.675 oraşe din care: 

Oraşe mari şi foarte mari 

-oraşe cu populaţie de peste 1 milion - 281 

-oraşe cu populaţie între 200 mii 1 milion - 1434 

-oraşe cu populaţie între 100.000 - 200.000 - 2061 

Oraşe de mărime mijlocie 

-oraşe cu populaţie între 70 mii - 100 mii - 1935 



-oraşecupopulaţie între 20 mii - 30 mii - 4725 

Oraşe de mărime mică 


-oraşe cu populaţie sub 10 mii - 7310 

Oraşele cu peste 100.000 locuitori, considerate oraşe mari marcau în anul 2000 cifra de 3.776 

oraşe, din care 281 oraşe cu peste 1 milion locuitori. Este un tablou net superior faţă de oricare 

perioadă anterioară care demonstrează o ascendenţă fără precedent a fenomenului urban pe plan 

mondial la nivelul continentelor sau pe categorii de state după nivelul lor de dezvoltare social- 

economică. 

La nivel de continente Europa deţine cel mai mare număr de oraşe, respectiv 11.863 oraşe. 

Europa este urmată de Americi cu 9.484 oraşe, Asia 8.135 oraşe, Africa 4.015 oraşe, 

Australia şi Oceania cu 1.178 oraşe. 

Asemenea proporţii continentale exprimă aspecte fundamentale ale dezvoltării social- 

economice la nivelul ţărilor. 

Contraste izbitoare apar, la nivelul ţărilor, sub aspectul frecvenţei categoriilor de mărimi de 

oraşe. Semnificativă este poziţia grupei oraşelor mici (oraşe cu o populaţie de sub 20.000 locuitori) 

şi mai ales a subgrupei de sub 10.000 locuitori. 

Impulsurile social – economice au dus la apariţia unor formaţiuni distincte precum 

megalopolisurile, conurbaţiile, metropolele, marile aglomeraţii urbane. 


20


În anul 1995 cele mai mari concentrări urbane înscriau valori impresionante ale populaţiei 

(milioane locuitori): 

1. Tokyo (Japonia) – 27,0 

2. Ciudad de Mexico (Mexic) – 16,6 

3. Sao Paolo (Brazilia) – 16,5 

4. New York (SUA) – 16,5 

5. Mumbay (India) – 15,1 

6. Shanghay (China) – 13,6 

7. Los Angeles (SUA) – 12,4 

8. Calcutta (India) – 11,9 

9. Buenos Aires (Argentina) – 11,8 

10. Seul (Rep. Coreea) – 11,6 

Sursa: Images economiques du monde, 2000, SEDES, Paris 

Tokyo, reprezintă cea mai mare suprafaţă urbană şi una dintre cele mai dens populate 

metropole din lume. 3 

Oraşul ocupă cea mai mare parte din sudul Câmpiei Kanto, cea mai mare suprafaţă de teren 

plat din Japonia. Tokyo este centru financiar, industrial, comercial, educaţional şi cultural al 

Japoniei; de asemenea este şi principalul punct pentru comerţ şi relaţii diplomatice cu restul lumii. 

Portul din Tokyo s-a extins rapid în ultimii ani, ajungând acum să fie locul II în Japonia în 

privinţa valorii comerţului (după Yokohama). 

Remarcabilă este şi poziţia oraşului New York, înscris în Uniunea Statelor Americane, o 

populaţie de aproximativ 16.500.000 locuitori. 

Situat în nord-estul Statelor Unite, New York-ul a fost un lider în viaţa politică, culturală şi 

economică a ţării. În ciuda dificultăţilor economice din anii 1970-1980, statul încă se plasează 

printre liderii Statelor Unite în importante sectoare precum comerţul, comunicaţiile şi finanţele. 

În acord cu recensământul din 1995, New York avea 16,5 milioane de locuitori fiind cea mai 

mare aglomeraţie urbană din Statele Unite ale Americii. 

3 Tokyo este cea mai mare zonă urbană din lume, având peste 27 milioane locuitori. În Metropola densitatea 

populaţiei este de 5443 loc./kmp, iar în cele 23 de cartiere de 13.000 loc/kmp, în timp ce în Japonia densitatea 

populaţiei este de 328 loc./kmp. Problemele ce apar datorită aglomeraţiei sunt: blocaje de traffic, preţuri 

foarte mari la chirii, poluarea sonoră şi a aerului, etc. 


21


Los Angeles, cu o populaţie de 12,4 milioane locuitori, este al 11-lea centru urban din Statele 

Unite. În 1781 spaniolii au întemeiat un oraş în zona vestică a Statelor Unite, pe nume El Pueblo de 

Nuestra Senora Reina de Los Angeles. Dominaţia spaniolă a încetat în 1821, însă Statele Unite au 

preluat controlul oraşului 25 de ani mai târziu. Apariţia căilor ferate, precum şi celebra "Goană după 

aur" aduce în aceste ţinuturi foarte mulţi emigranţi. Însă stabilirea după 1913 aici a marilor studiouri 

cinematrografice va avea efectul unei explozii a afacerilor, ceea ce va aduce acestui oraş numele de 

Ţara făgăduinţei. 

Oraşul este denumit familiar L. A. de către locuitori. Extinderea enormă a zonei urbane a 

făcut din Los Angeles oraşul cu cea mai mare arie de întindere din Statele Unite. Economia oraşului 

se bazează pe o diversitate foarte mare a industriei. În fapt, statul California reprezintă o putere 

economică clasificată la nivel mondial de state pe locul 7. Emblema oraşului este industria 

cinematografică, Hollywood-ul. 

De altfel în ultimele decenii au avut loc importante schimbări ce au un impact considerabil 

asupra urbanizării. Deoarece economiile S.U.A. şi Canada sunt dintre cele mai performante de pe 

glob, ele au suferit în consecinţă şi unele dintre cele mai mari schimbări cu implicaţii mari asupra 

fenomenului urban. 


Este vorba despre reorientarea economiei după anii '70 (criza petrolului) mai puţin spre 

prelucrarea resurselor naturale şi mai mult spre servicii (terţializare). 

Unele dintre marile metropole au devenit centre economice mondiale care deţin o mare parte 

din producţia anumitor sectoare economice naţionale şi chiar mondiale (New York, Chicago, 

Montreal etc). 

Una din ultimele tendinţe este apariţia „tehnopolilor" adică a apariţiei de oraşe noi, ale 

ştiinţei şi tehnicii, oraşe care deţin avangarda în cercetarea ştiinţifică şi în producţia tehnologiilor de 

ultimă oră (Silicon Valley). 


22


Creşterea economică, în tot acest timp, a avut ca urmare o dezvoltare a urbanizării, o creştere 

a numărului de oraşe noi, o concentrare a populaţiei în zonele active economic (uneori în mari 

metropole) şi o creştere a interdependenţei între aşezările urbane ale Americii de Nord. 

Sub acest aspect se poate afirma că există o relaţie evidentă între dezvoltare economică şi 

dezvoltare urbană. 

Bine reprezentată din punct de vedere al zecilor de milioane sunt unele ţări ale Americii 

Latine, respectiv Mexic şi Brazilia. 

În America Centrală şi de Sud sunt 42 oraşe milionare, adică cu 3 oraşe milionare mai mult 

decât în America de Nord şi cu 1 oraş milionar mai puţin decât în Europa. 

Cele mai multe oraşe milionare sunt în Brazilia, adică 14 oraşe milionare. Unele din aceste 

oraşe au evoluat îndeosebi în perioada accentuării „exploziei demografice‖. Sao Paulo, bunăoară, în 

anul 1970 concentra 9% din populaţia Braziliei şi cca. 48% din populaţia industrială a ţării. 

Locul al doilea sub aspectul concentrării urbane îl 

ocupă Mexic. Aici sunt localizate 6 oraşe milionare, între 

care oraşul Mexico City cu o populaţie de 16.600.000 

locuitori în zona propriu-zisă. 

Aspectele cele mai spectaculoase şi contrastante 

totodată sunt specifice Asiei şi zonei Pacificului. Acest 

specific este dat atât de mutaţiile (fără a ignora tradiţiile) 

economice, de densităţile de populaţie, cât mai ales de 

poziţia oraşelor milionare şi tendinţele lor de evoluţie. 

Asia - Pacific reprezintă cea mai dinamică zonă de 

pe Glob din punct de vedere economic. Ea cuprinde unele 

dintre cele mai dezvoltate ţări (Japonia, R.P.Chineză, 

Coreea, Singapore, Australia, Noua Zeelandă) alături de 

unele dintre, marile ţări sărace (Afganistan, Laos, 

Bangladesh etc). 

Între aceste două extreme se află o serie de ţări în curs de dezvoltare care înregistrează 

ritmuri considerabile de creştere economică (Indonezia, Malaezia, Thailanda etc). 

De asemenea, aici se află două dintre cele mai mari şi mai populate state ale lumii (China şi 

India), alături de state foarte mici ca Nepal, Singapore, insulele din Pacific etc. 


23


Regiunea deţine 3/5 din populaţia totală a Globului, unele din cele mai repede crescătoare 

oraşe şi o populaţie rurală majoritară (72% din populaţia rurală a lumii). 

Începând cu anii '80 China şi Republica Korea deţin locurile prioritare pe Glob în privinţa 

ratei de creştere economică. Sunt, de asemenea, zone cu ritmuri spectaculos de mari de creştere 

economică, ca Hong Kong, Taiwan, Singapore. 

Este de reţinut că populaţia totală a regiunii s-a dublat între 1955 -1990 în timp ce populaţia 

urbană s-a triplat. În 1990 regiunea avea 3,1 mld. locuitori din care 32% erau locuitori urbani. Per 

ansamblu zona deţine 44,5 din populaţia urbană a Globului. 

De notat că statisticile sunt influenţate de China şi Indica ele deţinând 3/5 din populaţia totală 

a regiunii şi 1/2 din populaţia urbană. Numai China are o populaţie urbană care o egalează pe cea 

totală a Americii Latine. 

Rata de creştere a populaţiei a înregistrat scăderi începând din anii '60, rămânând totuşi pe 

locul II după Africa (ca ritm de creştere pe Glob). 

Ţările dezvoltate au ritmuri de 

creştere a populaţiei foarte mici, în timp ce 

ţările sărace au ritmuri foarte mari. Asia a 

înregistrat de asemenea cea mai mare 

creştere a speranţei de viaţă începând din 

1960. Din această cauză ţările dezvoltate au 

o populaţie mai bătrână în timp ce în ţările 

sărace proporţia de populaţie tânără (sub 15 

ani) atinge 40%. 

Există diferenţieri şi pe oraşe, cele 

industriale având, în general, populaţie 

relativ bătrână. În plus, în oraşele mari 

predomină bărbaţii, cu excepţia Japoniei şi 

Australiei, situaţie datorată nevoii de forţă de muncă pentru economiile repede crescătoare. 

Populaţia urbană a zonei variază foarte mult pe ţări. Se disting trei grupuri de ţări şi zone din 

acest punct de vedere: 

a. Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Singapore, Koreea, Hong Kong. Toate au populaţie 

majoritar urbană. 


24


b. Thailanda, Indonezia, Malayezia, Filipine, Fiji etc. Populaţia urbană este între 30 - 50% 

(mai puţin Thailanda cu 15%). 

c. China şi toate ţările din Asia de Sud (fără Pakistan) au predominanţă rurală. China are 

tendinţe de a se alătura în curând ţărilor din grupul anterior, alte părţi ale unor ţări, precum India, au 

caracteristici asemănătoare. 

Marile oraşe, în speţă cele milionare, sunt influenţate de migraţia internă, respectiv exodul 

rural. Se apreciază că între anii '60 - '70 aproximativ 1/3 din creşterea populaţiei rurale în Asia a fost 

pierdută prin migraţia urbană. O mare pondere în acest proces o deţine China, în mare parte datorită 

cererii de forţă de muncă în zonele cu creşteri economice. 

Asia şi zona Pacificului deţine cel mai mare număr de oraşe milionare, respectiv 135, situate 

în general în zonele litorale sau văile marilor fluvii. Este caracteristică, de asemenea, poziţia oraşelor 

milionare în raport cu zonele de densităţi ale populaţiei. 

Sub aspectul numărului de oraşe milionare, China deţine cel mai mare număr din această 

categorie a oraşelor. Pe teritoriul Chinei se află 48 de oraşe milionare, adică este puţin mai mult 

decât numărul de oraşe milionare în Europa sau în America de Nord. 

Pe locul al doilea se află India cu 29 oraşe milionare. Destul de numeroase sunt oraşele 

milionare din Indonezia şi Paskistan. În Indonezia sunt 9 oraşe milionare, adică de peste 4 ori mai 

multe asemenea oraşe în fosta metropolă a Indoneziei. Pakistanul dispune de 8 oraşe milionare, pe 

când în Japonia sunt doar 6 oraşe milionare. 

În Iran şi Turcia sunt câte 5 oraşe de acest gen, în Coreea de Sud - 6 oraşe milionare, în 

Arabia Saudită. 

Evident că o asemenea răspândire geografică are la bază disparităţile economice teritoriale, 

tendinţele concentrării urbane în fazele subdezvoltării şi nu mai puţin elementele tradiţionale. 

Privind graficul evoluţiei populaţiei urbane la nivel continental, în perspectiva anului 2025, 

fără a ignora evoluţiile anterioare, considerăm că urbanizarea ca efect firesc al industrializării 

constituie o problemă fundamentală a strategiilor social – economice. 


25



În cazul României remarcăm o creştere constantă a numărului de oraşe şi a populaţiei 

urbane. Multe dintre oraşe concentrau, în mod exagerat, ponderi industriale discordante sub aspectul 

resurse – profil industrial, fiind deasemenea surse de afectare a calităţii mediului înconjurător. În 

consecinţă, în ultimii 20 de ani s-au operat restructurări industriale masive. 

Reţine atenţia în cadrul oraşelor mari - Municipiul Bucureşti. 

Bucureştiul, ca formaţiune urbană, face parte, după atestarea documentară, din generaţia 

oraşelor feudale. În perioada secolelor IX - XI înainte de domnia lui Mircea Voievod apar 

elementele primei faze a Bucureştiului – faza de târg. 

În secolul al XIV-lea (1368 şi 1397) în jurul ―Cetăţii Dâmboviţei‖ gravitează aşezările săteşti 

din apropiere, dând naştere târgului şi numelui viitoarei aşezări urbane. 

Aproape un secol, pe vatra cetăţii Dâmboviţei, Vlad Ţepeş ridică fundaţiile noii cetăţi a 

―Bucureştiului‖ – după cum o atestă hrisovul domnesc din 20 septembrie 1459. Este perioada când 


26


localităţile se dezvoltă, trecând de la faza de târg la faza de oraş şi aceasta, desigur, se datorează 

funcţiei, un rol important l-au avut în continuare funcţiile comerciale. Bucureştiul jucând în acea 

perioadă un rol intermediar între comerţul central – european şi cel oriental, prin aceasta, tinzând să 

ajungă printre centrele urbane cele mai însemnate din sud-estul Europei. 

Din această etapă, a secolului al XIV-lea şi până în secolul al XVII-lea, pe teritoriul actual al 

Bucureştiului se atestă circa 40 de sate. Oraşul se prezenta ca o cetate ce cuprindea atunci în 

interiorul ei circa 1500-2000 locuitori. 

Planul Bucureştiului, realizat în 1770, atestă extinderea teritorială radiară a oraşului, atingând 

la finele secolului al XVII-lea o suprafaţă de 50-60 ha, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea circa 

600 ha. 

În această etapă încep să se prefigureze deja anumite zone funcţionale ale oraşului, după cum 

urmează: centrul oraşului, zona târgului central, zona rezidenţială de tranziţie (vechi cartiere 

boiereşti) şi în sfârşit zona exterioară periferică cu case izolate şi sate rând pe rând înglobate în 

perimetrul oraşului. 

Unirea Principatelor în 1859 a dus la alegerea oraşului Bucureşti drept capitală a 

Principatelor Unite, iar de la 1 Decembrie 1918 – capitala României. 

Bucureştiul intră în categoria oraşelor mari mult mai târziu decât marile metropole ale 

Europei. De la data la care Bucureştiul obţine calitatea de ―oraş mare‖, evoluţia lui demografică este 

constant ascendentă. Astfel, timp de numai 30 de ani (deci în anul 1889), Bucureştiul îşi dublează 

numărul populaţiei atingând cifra de 220.000 locuitori. Subdezvoltarea industrială menţine în 

structura urbană a României poziţia unică de oraş mare a Bucureştiului până spre anul 1930. 

În anul 1956 oraşul Bucureşti devine ―milionar‖. În 1985 cifra oraşelor mari ajunge la 21 

pregătind dezvoltarea ca atare a altor oraşe care au trecut în foarte scurt timp de la valorile oraşelor 

mijlocii (sub 50.000 locuitori) la aspiraţiile oraşelor mari (Turnu Severin, Târgovişte, Suceava, 

Botoşani, etc.). În anul 1985 asistăm deja la o nouă subetajare a oraşelor mari respective 5 oraşe se 

situează între 300.000 – 400.000 locuitori. 

Bucureşti, capitală în sensul modern, este menţionat pentru prima dată ca reşedinţă 

domnească în hrisovul domnesc dat de Vlad Ţepeş în 1459. Timp de două secole el va fi, în acelaşi 

timp cu oraşul Târgovişte, capitala secundară a Ţării Româneşti. Prin hrisovul din 1659, capitala 

Ţării Româneşti se mută definitiv şi pentru totdeauna la Bucureşti. Începând cu această dată 

dezvoltarea oraşului Bucureşti înregistrează ritmuri şi direcţii noi, ceea ce treptat îl distanţează în 

ierarhia urbană a ţării. 


27

locuitori. 


Bucureştiul este astăzi cel mai mare oraş al României având o populaţie de 1.944.367 

2.4. Factorii care au generat şi impulsionat urbanizarea 

În decursul ultimului secol şi jumătate procesul de urbanizare a decurs mai rapid şi a atins o 

amploare mai mare decât oricând în trecut. Sintetizând situaţiile existente în diverse ţări, am putea 

grupa factorii care au generat şi impulsionat acest proces în felul următor: 

a. Creşterea colosală a comerţului mondial 

În această perioadă, populaţia oraşelor are posibilitatea de a-şi procura mijloacele necesare de 

existenţă, de pe un teritoriu mai vast. Hinterlandul marilor oraşe se extinde aproape pe întreg globul 

pământesc. Capitalismul a multiplicat schimburile şi le-a centralizat. Evoluţia economică 

concentrând mijloacele de producţie, în trecerea sa la stadiul industrial a necesitat atragerea forţei de 

muncă. 

b. Progresul în transporturi 

c.Revoluţia industrială 

Prin revoluţia industrială, din punct de vedere tehnic, se înţelege crearea industriei de 

fabrică, bazată pe energia mecanică. Trecerea de la industria manufacturieră (de atelier, sau la 

domiciliu), la o industrie bazată pe energia mecanică, folosind maşini-unelte începe către sfârşitul 

sec. al XVIII-lea. 

Cea mai spectaculoasă formă a primei revoluţii industriale este, fără îndoială cea din Anglia. 

În Franţa acest proces industrial a fost mai lent şi se încheie, după unii autori în anul 1848, după alţii, 

abia în 1870. În Germania ea cuprinde întregul secol al XlX-lea, dar mai ales perioada după 1872. 

Industria secolului al XlX-lea este o industrie concentrată geografic în bazine de cărbuni, de 

minereuri (marile bazine engleze, Ruhr, bazinele franco - belgiene, bazinul Doneţului, Uralul etc), în 


28


centre de prelucrare, de finisare, legate de dezvoltarea transporturilor ieftine şi rapide, de pieţele 

marelui consum, ca şi de centrele financiare. 

Până la revoluţia industrială, factorii creşterii oraşelor îi constituiau - comerţul, 

meşteşugurile, iniţiativa administrativă, culturală şi militară; odată cu această revoluţie industrială, 

principalul motor al urbanizării devine industria mecanică. 

Acum începe istoria procesului urbanizării, a cărei caracteristică este nu numai creşterea 

rapidă a centrelor urbane, ci şi extinderea tehnicilor, expansiunea culturală şi a comportamentelor 

tipic urbane. 

d. Un rol important în dezvoltarea oraşelor, în perioada capitalismului, 1-a exercitat şi 

colonialismul care a creat, pe de o parte "oraşul albilor" (în jurul cărora s-au aşezat indigenii), a 

determinat mari transformări, mari deplasări de populaţie către alte regiuni geografice (din Africa 

către continentele americane), iar pe de altă parte - pe seama jafului colonial, cele mai multe 

metropole au acumulat bogăţii şi o serie întreagă de avantaje economice. 

e. "Explozia demografică" specifică secolului al XlX-lea influenţează în mod pregnant 

evoluţia oraşelor, determină începuturile "expansiunii urbane". Începând din sec. al XIX-lea ritmul 

dezvoltării oraşelor şi populaţiei urbane se intensifică în toate ţările. Despre America, afirma 

A.Weber în lucrarea sa „Creşterea oraşelor în secolul al XlX-lea, este ţara în care oraşele apar ca 

ciupercile". Aşa de pildă în S.U.A. în anul 1800 existau 6 mari oraşe cu o populaţie de 210.873 

locuitori, iar cu aproape un secol mai târziu (1890), se întâlnesc 448 oraşe cu o populaţie de 

18.284.385 locuitori. 

2.5. Progresul în transporturi 

Progresul în transporturi, a exercitat un rol deosebit de important. În sec. al XlX-lea, oraşele 

au luat o dezvoltare nebănuită - mai întâi graţie invenţiei şi utilizării maşinii cu aburi, fie în uzine, fie 

la tracţiunea pe apă şi uscat. James Watt a înlocuit munca brută a omului în industrie. Denis Papin, 

Fulton şi alţii au dat avânt dezvoltării navigaţiei, iar Stephenson inventând prima locomotivă a dat 

posibilitatea să se dezvolte centrele populate şi industriale la alte dimensiuni spaţiale. 


29


Apariţia şi extinderea căilor ferate, de asemenea a navigaţiei maritime prin propulsie 

mecanică, au dat impuls atât schimburilor economiei mondiale, cât şi reţelei de oraşe. Mai recent, 

progresul transporturilor rutiere (cu automobilul), de asemenea transporturile aeriene au accentuat 

caracterele acestei dezvoltări. 


Vreme îndelungată extinderea oraşelor a rămas limitată la ceea ce putea să le furnizeze 

teritoriul lor înconjurător. Această frână dispare odată cu dezvoltarea transporturilor, care permit 

oraşelor să se aprovizioneze din întreaga lume. 

2.6. Structuri confesionale 

globului. 

O coloratură puternică, în profil regional, o constituie structura religioasă a populaţiei 

Importanţa apartenenţei religioase a oamenilor reiese şi din faptul că religiile au avut şi încă 

mai au o mare influenţă asupra evenimentelor sociale şi economice ale lumii. Religia stabileşte în 

mare măsură principiile etice care influenţează asupra stilului de viaţă şi a culturii materiale şi 

spirituale. Multe religii au lăsat urme puternice în arhitectură, pictură, muzică şi literatură. 

Dintre numeroasele religii se evidenţiază câteva mai mari, care sunt răspândite la scară 

mondială. Acestea sunt: creştinismul, islamismul, hinduismul şi budismul, care îşi au originile în 

Asia şi ai căror credincioș i reprezintă 3/4 din umanitate. 

Creştinismul (aproximativ 32 % din omenire) a apărut în urmă cu 2000 de ani într-o 

comunitate iudeo-creştină, localizată în partea mediteraneană a Asiei de Sud-Vest. El s-a răspândit 

rapid în întregul Imperiu Roman, apoi în alte părţi ale Europei, iar după descoperirea şi colonizarea 

Noii Lumi, în toate ţările de peste ocean. În secolul al Xl-lea a avut loc ruptura definitivă dintre 


30


Biserica Occidentală (romano-catolică) şi cea Orientală (ortodoxă). Unitatea Bisericii Occidentale s- 

a destrămat în secolul al XVI-lea (reformaţia şi apariţia protestantismului). 

Islamismul (aproximativ 20 % din umanitate) este o religie mai nouă în comparaţie cu 

creştinismul. El a apărut în secolul al VII-lea în Peninsula Arabică, de unde s-a răspândit în Africa 

de Nord şi în anumite părţi ale Africii de Vest şi Asiei de Sud (ţara cu cea mai mare populaţie de 

religie musulmană din Africa este Nigeria, iar din lume, Indonezia). Islamismul joacă un rol 

important în ţările din vestul Asiei Centrale, iar datorită expansiunii Imperiului Otoman, el a fost 

răspândit şi în Europa de Sud-Est. Câmpia Hindustan, prin care curge "râul sacru" Gange, reprezintă 

leagănul hinduismului (15 % din umanitate), o importantă religie politeistă, care s-a dezvoltat din 

brahmanism între secolele al VI-lea şi al X-lea. Hinduismul nu s-a răspândit în mod deosebit în afara 

Indiei. 

Budismul a luat naştere tot în India, de unde a dispărut aproape complet între secolele al VII- 

lea şi al XIII-lea; el a fost răspândit în Asia de Sud-Est şi de Est. El cuprinde într-o formă mai 

generală şi religiile înrudite taoism şi confucianism şi de aceea deseori se vorbeşte despre existenţa a 

trei religii într-una. Evaluările cu privire la numărul credincioşilor budişti (10—15 % din umanitate) 

nu sunt certe pentru că, în mod oficial, China este o ţară atee. Iudaismul (religia ebraică) este înrudit 

cu creştinismul timpuriu. Datorită marii diaspore a evreilor apartenenţi la religia ebraică el are o 

mare influenţă în diferite părţi ale lumii. 

Animismul, fetişismul şi totemismul sunt forme neevoluate ale religiei şi se întâlnesc la 

triburile şi popoarele mai puţin evoluate, a căror viaţă este încă foarte influenţată de condiţiile 

mediului înconjurător. 

2.7. Structuri lingvistice 

O imagine distinctă în aprecierea structurilor regionale ale planetei Pământ ne oferă 

diversitatea familiilor de limbi vorbite. 


31


Comunicarea între oameni reprezintă baza cooperării şi propăşirii umanităţii. De aceea, 

cunoaşterea limbilor este foarte importantă. De asemenea, semnificaţia fiecărei limbi nu poate fi 

măsurată numai după numărul persoanelor care o vorbesc ca limbă maternă, ci şi după câte persoane 

pot comunica cu limba respectivă. 

Familia limbilor indo-europene. Dintre limbile cele mai răspândite din acest punct de vedere 

fac parte aproape toate limbile europene şi un mare număr de limbi ale Asiei de Sud şi de Sud-Vest. 

În Europa se evidenţiază trei mari grupări de limbi: slavice (rusa, ucraineana, poloneza ş.a.m.d.), 

germanice (engleza, germana ş.a.m.d.) şi romanice (franceza, italiana, spaniola, româna şi 

portugheza). Din restul limbilor indo-europene sunt foarte răspândite limbile: hindustana, bengali, 

persană, urdu, pashtu sau afgană. 

Cea de-a doua familie de limbi este cea a limbilor est-asiatice, vorbite de aproximativ 34% 

din umanitate. Este vorba despre limbile: chineză, thai, tibetană, malaeziană, polineziană, japoneza şi 

coreeana. Cea mai răspândită este chineza, limba chineză standard fiind dialectul din zona 

Beijingului. 

Restul limbilor sunt vorbite de către aproximativ 20 % din populaţia mondială. 

2.8. Tema de control al unităţii de control nr 2 

1.Ce înţelegeţi prin natalitate, mortalitate si spor natural? 

2.Cum influenţează indicii demografici economia mondială? 

3.Menţionaţi rolul poziţiei statelor faţă de componentele geografice majore? 

4.Prezentati ritmurile de evoluţie a oraşelor mari, milionare 

5.Ce înţelegeţi prin revoluţie industrială? 

Termeni cheie: urbanizare, megalopolis, metropolă, conurbaţie 


32


2.9. Testul de autoevaluare al unităţii de învăţare nr. 2 

1. Primul miliard de locuitori s-a realizat în anul: 

a. 1850 

b. 1947 

c. 1999. 

2. Al şaselea miliard de locuitori s-a realizat în anul: 

a. 1850 

b. 1947 

c. 1999. 

3. La nivel de continente cel mai mare număr de oraşe îl deţine: 

a. Europa 

b. Asia 

c. America. 

4. Evaluările cu privire la numărul credincioşilor budişti reprezintă 

a.10—15 % din umanitate 

b. 20% din umanitate 

c. 32% din umanitate. 

5. Evaluările cu privire la numărul credincioşilor islamici reprezintă 

a.10—15 % din umanitate 

b. 20% din umanitate 

c. 32% din umanitate. 


33



Ion Florin Mihăilescu, Vasile Nicoară, Elemente de Geografie economică mondială, Editura 

Ex-Ponto, Constanţa, 2000, pag. 12-23. 

Silviu Neguţ şi colab., Geografie economică mondială, Edit. Independenţa Economică, 

Bucureşti, 1997, pag. 16-30. 

George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei, Edit. Corint, Bucureşti, 2001. 


34


RESURSELE TERREI 





- resursele umane ale Terrei 

- rolul şi clasificarea resurselor energetice 

- repartiţia geografică a zăcămintelor de cărbuni 

- repartiţia geografică a gazelor naturale şi a petrolului 

- evoluţia şi rolul energeticii 

- producţia de energie electrică bazată pe combustibili. 

Cuprins al unităţii de învăţare nr. 3: 

3.1. Resursele naturale – factori primordiali pentru dezvoltarea social-economică 

3.2. Tipurile de resurse 

3.3. Activităţile industriale 





35


3.1. Resursele naturale – factori primordiali pentru dezvoltarea 

social-economică 

Ne amintim de dictonul mult folosit în geografie: ―Natura oferă, omul dispune‖. Natura oferă 

într-adevăr mijloacele de existenţă necesare vieţuirii, mijloace care dau conţinutul noţiunii de 

―resurse naturale‖. 

Resursele naturale constituie, la rândul lor, elementele fundamentale ale mediului natural 

care pot fi folosite pentru producerea energiei, produselor alimentare sau formează materia primă 

necesară diverselor tipuri de industrii. 

La modul general resursele naturale se impart în două mari categorii respectiv: 

a. Resursele inepuizabile, resurse permanente mecesare susţinerii existenţei umane şi nu 

numai umane, precum aerul, diferite radiaţii şi chiar apa. 

b. Există o a doua categorie de resurse, respectiv resursele epuizabile, care la rândul lor 

cuprind resursele neregenerabile şi resursele regenerabile. 

O importantă practică o constituie resursele neregenerabile care impun anumite strategii de 

calibru şi protecţie în procesele de valorificare. Este vorba de resurse ca cele energetice şi nu mai 

puţin minereurile. 

Resursele au constituit din totdeauna problema de influenţă majoră în politicile interne şi 

externe ale statelor. 

În perioada contemporană impactul lor pe planul relaţiilor internaţionale a atins cote maxime. 

Cel mai important aspect care generează alarme cuprinzătoare îl constituie faptul că resursele 

naturale au un caracter finit. Lipsa de gospodărire naţională duce la epuizare, pentru unele (cum este 

petrolul sau gazele naturale) într-un timp relativ scurt. 

Un alt aspect deja îngrijorător îl constituie impactul asupra ţărilor subdezvoltate (dar 

posesoare de resurse) generat de deţinătorii de capital care absolutizează puterea lor decizională 

favorizând accentuarea sărăciei. Discrepanţa între ţările bogate şi ţările sărace conducând spre cote 

explozive. 

Aproximativ 2,5 miliarde din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi. 


36


Necesitatea găsirii unor noi surse, în special de energie, în vederea preîntâmpinării unor 

cataclisme naturale (precum încălzirea planetei) a devenit deja un imperativ al tuturor ţărilor. 

Aspectul cel mai important atestă cu prisosinţă faptul că evoluţiile contemporane economice 

şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii, în ansamblu, nu mai pot fi separate de consecinţele 

activităţii umane atât asupra capitalului natural cât şi uman. Primul semnal în acest sens l-a dat 

Clubul de la Roma în anul 1972. 

În raportul intitulat „Limitele creşterii‖ se subliniau foarte clar efectele. 

Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat apoi în preocupările comunităţii 

internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a 

concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. 

Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 intitulat Viitorul nostru comun, a oferit prima 

definiţie acceptată a dezvoltării durabile. Potrivit acestui raport, dezvoltarea durabilă vizează „o 

dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de 

a-şi satisface propriile nevoi‖. 

Asemenea definiţie presupunea o serie de abordări integrate a factorilor politici şi 

decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt considerate 

complementare şi reciproc dependente. 

De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune 

politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi 

Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi 

adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltarea Durabilă de 

la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global şi local 

conform dictonului „să gândim global şi să acţionăm local‖. 

În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care stabilesc 

obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările climatice 

conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor umede, limitarea folosirii 

anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele, care conturează un 

spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a perceptelor dezvoltării durabile. 

Se cunoaşte astfel că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de 

resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale folosirii 

lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, 

reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea 


37


existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a 

resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării 

socio – economice şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei. 

Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană este un 

subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul acesteia, de 

stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, 

precum Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi 

menţionerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea 

mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate. 

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una din 

opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca rezultat 

statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de 

mediu. 

Rezultă cu prisosinţă faptul că problematica resurselor este, prin ea însăşi, 

multidimensionată, respectiv economică, politică, socială, ecologică şi nu mai puţin globală 

mondială. 

3.2. Tipurile de resurse 

globale. 

Resursele au devenit în zilele noastre una din cele mai importante şi complexe probleme 

Practica social – economică ne arată că, în plan cantitativ, epuizarea unor resurse naturale de 

bază este inevitabilă. În plus utilizarea unor resurse naturale, cum sunt combustibilii, în plan 

calitativ, conduc la agravarea şi deteriorarea factorilor de mediu, factori fundamentali ai civilizaţiei 

umane, precum apa, aerul, solul. 

economice. 

În acest context reţinem semnificaţia climei care se resimte direct asupra unor activităţi 

Cea mai importantă caracteristică este aceea că ele contribuie la crearea unui mediu terestru 

favorabil de care existenţa şi activitatea societăţii omeneşti nu ar fi posibilă. 


38


O influenţă directă are, asupra agriculturii, zonalitatea climatică, aceasta influenţând 

zonalitatea culturilor agricole. 

În acelaşi timp, existenţa unor fenomene meteorologice nefavorabile (secetele, îngheţul, 

temperaturile extreme, ciclonii tropicali, ş.a) aduc uneori pagube însemnate economiei diferitelor 

regiuni afectate. 

Totodată, componentele atmosferice şi unele radiaţii extraatmosferice constituie resurse ale 

activităţilor economice, fiind integrate direct în procesele de producţie, sub formă de materii prime 

(de pildă azotul atmosferic). 

Principalul domeniu al cercetărilor şi folosirii resurselor atmosferice îl constituie energetica. 

Folosirea unor surse de energie din atmosferă şi spaţiul extraatmosferic a început să înlocuiască 

combustibilii folosiţi (cărbuni şi hidrocarburi). 

Alături de alte resurse, energia solară, prin diferite sisteme de captare, constituie o 

certitudine energetică viabilă în viitorul apropiat. 

Soarele reprezintă o sursă inepuizabilă de energie; problema principală – care nu este însă 

rezolvată corespunzător – o constituie transformarea energiei solare radiative în altă formă de 

energie utilizabilă (termică, chimică, electrică, mecanică). 

Energia solară reprezintă, aşadar, o resursă de primă însemnătate pentru dezvoltarea omenirii, 

de a cărei utilizare în viitor sunt legate multe speranţe. 

Dintre celelalte resurse atmosferice, menţionăm folosirea gazelor componente (N, O2, H, He) 

sub formă lichefiată, îndeosebi în industria chimică. 

Energia eoliană, folosită de mult timp în diferite scopuri practice (navigaţie, mori de vânt), a 

început să fie şi ea utilizată, printr-o tehnică modernă, în obţinerea energiei electrice. 

Se pare că energia eoliană de o actualitate deosebită se bucură care prin amplasamentele şi 

capacităţile turbinelor poate influenţa remarcabil viaţa urbană. Exemplele actuale din Scoţia şi Ţara 

Galilor demonstrează eficienţa acestor surse care produc mult mai ieftin şi fără implicaţii negative 

asupra calităţii mediului înconjurător. 

Este de reţinut că producţia şi capacităţile generatoare de energie eoliană sporesc constant. 

Capacitatea de generare a energiei eoliene, pe plan mondial, în perioada 1980 – 1994 a crescut de la 

10 MW (1980) la cca. 3700 MW (1994). 

În 1994 Germania deţinea o capacitate energetică eoliană de 300 MW, urmată de Marea 

Britanie, Danemarca, Grecia, Spania, etc. 


39


Resursele atmoferice şi extraatmosferice au două avantaje importante: sunt practic 

inepuizabile şi nu poluează mediul înconjurător. 

Un loc important, în cadrul resurselor naturale, îl deţine relieful. Rolul economic al reliefului 

provine din faptul că reprezintă suportul material sau spaţial al existenţei societăţii omeneşti, locul 

de habitat al omenirii. La nivelul suprafeţei reliefului, omul cumulează şi foloseşte atât energia 

solară, cât şi celelalte energii stocate în scoarţă. De asemenea, relieful este, în anumite cazuri, obiect 

al muncii (atunci când omul îi transformă înfăţişarea naturală, făcând terasări, canale de irigaţie, 

etc.). Pe de altă parte, varietatea mare a formelor de relief conduce la o folosire foarte diversă, la o 

capacitate de producţie diferită de la un loc la altul, ceea ce influenţează productivitatea muncii. 

Planetar. 

În zilele noastre, o importanţă deosebită o constituie utilizarea economică a Oceanului 

Oceanul Planetar exercită o influenţă deosebită asupra continentelor, asupra vieţii oamenilor, 

precum şi asupra producţiei materiale. El este principala sursă a umidităţii şi deci veriga de bază în 

circuitul apei pe Pământ. În plus, oceanul reglează regimul climatic, este o adevărată „cămară‖ de 

substanţe chimice, posedă o imensă bogăţie de vieţuitoare, multe constituind hrană pentru om, este 

principala sursă a oxigenului din atmosferă, dispune de mari resurse energetice şi reprezintă cea mai 

ieftină cale de transport. Resursele oceanului sunt însă încă departe de a fi folosite din plin de către 

societate, în raport ce cele ale uscatului. De aceea, el reprezintă pentru viitor o mare speranţă a 

omenirii. 

Apele Oceanului Planetar au o imensă enegie, manifestată prin puterea de lovire a valurilor, 

prin ridicarea nivelului la flux, prin curenţi. 

A devenit în ultimul timp, deosebit de actuală problema resurselor din platformele litorale, 

cum este şi platforma litorală a României. 

Platformele litorale joacă un rol deosebit în economie. Aproape întreaga activitate a omului, 

legată de mare se desfăşoară pe litoral şi platforma continentală. Celelalte zone cu excepţia 

pescuitului, sunt doar traversate de nave. În zona paltformei se practică cel mai aglomerat pescuit, 

agricultura, extragerea unor săruri, traficul naval cel mai intens etc; în ultimul timp au apărut aici şi 

platformele de valorificare intensivă şi foraj pentru hidrocarburi. 

Problema apei a devenit în zilele noastre parte integrantă a resurselor naturale fundamentale. 

Explozia demografică, urbanizarea, creşterea nivelului de trai, inclusiv celui igienic, au 

mărit permanent consumul casnic de apă. Dacă în evul mediu un om consuma în medie 10—15 litri 

apă pe zi, azi media este 15-160 litri. 


40


Dezvoltarea industriei a mărit considerabil consumul de apă în procesele producţiei. Industria 

consumă pe Glob aproximativ 200 km 3 /an (din care 160 km 3 se reîntorc în râuri ca apă poluată, iar 

40 km 3 se evaporă. Pentru industrie, apa este tot atât de necesară ca şi materia primă. 4 

Consumul de apă în agricultură, deasemenea, a crescut puternic, iar în viitor va spori şi mai 

mult. Media pentru 1 ha irigat este de cca. 10 000 m 3 pentru o tonă de grâu, se utilizează circa 1 000 

m 3 apă iar la orez ajunge la un necesar de 3 - 4 000 m 3 apă. În prezent sunt irigate peste 230 milioane 

ha iar pentru anul 2015 se estimează circa 460 milioane ha irigate, în vederea asigurării necesarului 

de cereale pentru populaţia de atunci a Pământului. 

Râurile sunt o sursă de energie, care poate fi transformată în forţă de producţie. În lungul lor 

se realizează hidrocentrale tot mai mari sau cascade de baraje şi hidrocentrale. Există ţări unde 

ponderea hidroenergiei în producţia totală de energie este foarte mare (Norvegia 100%, Suedia 

78,9%, Canada 76,5%, Franţa (32,4%). 

Unele calcule indică un potenţial hidroenergetic al râurilor de pe Glob de 3 750 milioane 

kilowaţi, ponderea cea mai mare având-o Asia (35%), apoi Africa (20%), iar pe locul trei America 

de Nord (14,6%). 

În privinţa valorificării, situaţia este inegală: pe primul loc se plasează Europa, urmată de 

America de Nord, în timp ce Africa dă numai 2% din totalul mondial al hidroenergiei. Pe ţări, ca 

volum total al producţiei de hidroenergie, ordinea este următoarea: S.U.A., Canada, Federaţia Rusă. 

Odată cu crearea barajelor pentru hidroenergie, sunt realizate şi lacuri care pot fi folosite 

pentru pescuit, navigaţie, irigaţii, alimentarea cu apă a populaţiei şi industriei. Să nu uităm şi rolul de 

căi de drenaj al râurilor pentru transportul impurităţilor spre mare. 

Apele subterane sunt întrebuinţate pentru alimentarea aşezărilor şi în irigaţii, în special în 

zone de deşert sau de stepă aridă. 

Când acestea sunt mineralizate, pot constitui o sursă de extragere a unor săruri sau elemente 

chimice (iod, brom etc.) sau sunt utilizate în scopuri medicale. 

Cele mai importante resurse aparţin litosferei iar în cadrul acestora rolul primordial în are 

solul, premiză prioritară a dezvoltării agriculturii. 

4 Pentru o tonă de oţel se consumă 300m 3 apă, pentru tona de aluminiu 1 200 m 3 pentru tona de zahăr 100 m 3 , iar pentru 

1 litru de bere 30 litri apă. Pe viitor se întrevăd reduceri ale consumului specific de apă pe produs, prin introducerea de 

tehnologii noi şi prin reciclarea apei pe scară tot mai mare. Totuşi, consumul total de apă se va mări şi în acest sector prin 

dezvoltarea industrie. 


41


Solul este o adevărată ‖uzină‖ a naturii. Pentru agricultură, solul este cel mai important 

mijloc de producţie. 

Pe măsură ce populaţia s-a înmulţit şi uneltele s-au perfecţionat, suprafeţe tot mai întinse de 

pădure, savană sau stepă au fost desţelenite şi cultivate. Stepa Europei de Est, cea mai mare parte a 

pădurilor de câmpie şi podiş ale Europei, pampasul sud-american ş.a. au devenit, în sec. al XlX-lea, 

mari grânare ale omenirii. 

Şi în România s-au făcut desţeleniri pe suprafeţe mari tot în secolul al XlX-lea, cu precădere 

în Câmpia Română. 

3.3. Activităţile industriale 

naţionale. 

Multitudinea tipurilor de resurse stă la baza amplei game de activităţi prezentă în economiile 

În afara resurselor naturale primare menţionate, un rol important în balanţa economică a 

omenirii o au materiile prime agricole, resurse de origine vegetală sau animală, cu destinaţie 

industrială (lemn, bumbac, fibre tari, cauciuc natural, lână, et 

alimentară. 

O gamă extrem de bogată o reprezintă resursele care constituie materii prime pentru industria 

O categorie distinctă pentru marea industrie o constituie materiile prime minerale industriale. 

În componenţa materiilor prime minerale se disting două categorii mari, respectiv: 

a. mineralele metalifere (minereurile) care pot fi feroase sau neferoase, distinse prin 

conţinutul diferenţiat de fier, cupru, cositor, aluminiu, plumb, crom, nichel, mangan, magneziu, 

cobalt, mercur, aur, argint, platină, ş.a. 

b. nemetalifere care cuprind diamante, sarea, săruri potasice, fosfaţi naturali, abrazivi 

naturali, azbest, materiale de construcţii. 

prelucrătoare 

Sunt materii prime care vor fi prezentate pe larg la ramurile industriei extractive şi 


42


3.4. Tema de control a unităţii de învăţare nr. 3: 

Clasificarea resurselor naturale 

Clasificarea resurselor epuizabile 

Definiţia dezvltării durabile 

Tipurile de resurse 

Utilizarea economică a Oceanului Planetar 

Importanţa energiei eoliene 

Termeni cheie: resurse energetice, resurse umane, explozie demografică 

3.5.Testul de autoevaluare nr. 3 

1. Resursele naturale se impart în două mari categorii respectiv: 

a. epuizabile, inepuizabile 

b. eoliene, solare 

c. resursele regenerabile şi neregenerabile 

2. Resursele epuizabile se impart în două mari categorii respectiv: 

a. resursele regenerabile şi neregenerabile 

b. eoliene, solare 

c. naturale, antropice 

3. După nivelul de utilizare se disting: 

a. resurse comerciale, resurse necomerciale 

b. epuizabile, inepuizabile 

c. resursele regenerabile şi neregenerabile 

4. Principalele bazine huilifere în România se află în: 

a. Depresiunea Petroşani şi în Munţii Banatului. 

b. Munţii Bucegi şi Munţii Făgăraş 


43

c. Câmpia de Vest şi Câmpia Română 

5. 70,6% din rezervele mondiale de petrol deţine: 

a. Asia (fără partea asiatică a CSI) 

b. Europa 

c. America 


3.6. Bibliografia specifică unităţii de învăţare nr. 3 

a. Simion P. Teodor, Nicoară V., Geoeconomia Terrei, Edit. Domino, Târgovişte, 1997, pag. 223 – 

260; 

b. Bran Florina şi colab., Geografia economică mondială, Edit. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 

131 – 148; 

c. Ergeli George şi colab., Geografia economică mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, 

Bucureşti, 1998, pag. 106 – 134; 


44


VALORIFICAREA RESURSELOR PLANETARE 





- stabilirea noilor nomenclatoare şi clasificările de interes general utilizate în înregistrarea, 

prelucrarea, publicarea şi diseminarea datelor de profil economic. 

- analiza contribuţiei principalelor activităţi la realizarea P.I.B. 


4.1. Clasificarea activităţilor din economia naţională 

4.2. Contribuţia principalelor activităţi în realizarea PIB 



4.5. Bibliografía specifică unităț ii de învăț are nr. 4 

4.1. Clasificarea activităţilor din economia naţională 

Resursele formează una din categoriile cele mai importante ale omenirii. 

Epoca contemporană se distinge prin însemnătatea economică a resurselor şi ponderea lor în 

circuitul economic internaţional, în speţă, în sfera producţiilor şi a comerţului mondial. 

Genurile de activitate necesare valorificării s-au diversificat şi amplificat continuu 

constituind un sistem complex de produse şi servicii, de la prelucrările primare până la produsele 

industriale cele mai sofisticate. 


45


Structurarea detailată a categoriilor de activităţi în economia naţională a oricărei ţări are la 

bază agricultura, exploatările forestiere, activităţile de vânat sau pescuit. 

Valorificarea superioară a produselor primare este asigurată de industrie. 

În perioada relativ scurtă a existenţei sale, industria s-a dezvoltat continuu înregistrând o 

creştere în ritm tot mai accentuat. Noi ramuri industriale de mare însemnătate apar şi se dezvoltă 

impetuos: cea de aluminiu, de tractoare, de autovehicule după 1990, cea de avioane, produse 

electrotehnice ş.a. după 1920, pentru că după cel de-al doilea război mondial să se dezvolte 

ramurile petrochimiei (cauciuc sintetic, mase plastice, fire şi fibre sintetice) a maşinilor - unelte de 

înaltă tehnicitate, de calculatoare electronice, etc. 

impresionante. 

Paralel cu aceasta, producţia principalelor ramuri industriale a crescut în proporţii 

În perioada contemporană, în condiţiile trecerii de la o economie tradiţională bazată pe 

creşteri economice la economia modernă care implică o reală concordare între creşterea 

economică şi dezvoltarea economică, un accent deosebit se pune pe îmbunătăţirea gestionării 

resurselor naturale şi evitarea exploatării lor excesive. 

Astăzi, riscurile majore ale economiei moderne le constituie degradarea ecosistemelor, 

schimbările climatice şi inegalităţile economice. Sunt riscuri ce se corelează între ele şi ca atare 

impun noi strategii de adevărată dezvoltare. 

Aşa se face că strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene (2001 şi 

2006) tind să pună accentul, într-o măsură crescândă, pe conservarea şi valorificarea prudentă a 

capitalului natural. 

Printre factorii determinanţi ai acestei evoluţii a fost conştientizarea pericolelor reale ale 

schimbărilor climatice cauzate de activităţile umane precum şi percepţia publică tot mai accentuată 

asupra avantajelor folosirii unor produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte 

benefice asupra sănătăţii şi bunăstării oamenilor. 

În cadrul acţiunilor de armonizare şi aliniere la standardele internaţionale, de actualizare 

permanentă a strategiei de dezvoltare a sistemelor informaţionale în conformitate cu priorităţile 

naţionale şi cu tendinţele mondiale a stabilit noile nomenclatoare şi clasificările de interes general 

utilizate în înregistrarea, prelucrarea, publicarea şi diseminarea datelor de profil economic. 

În acest context au fost realizate Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN) şi 

Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA), adoptate în anul 1999. 


46


În baza actelor normative utilizarea celor două clasificări este obligatorie pentru întregul 

sistem instituţional, agenţi economici cu capital majoritar de stat sau privat, organizaţii patronale, 

profesionale, politice, sindicale, asociaţii şi alte personaje juridice şi fizice care îşi desfăşoară 

activitatea pe teritoriul României, în toate documentele oficiale care se referă la activitatea 

desfăşurată sau la produsele şi serviciile realizate. 

Utilitatea Clasificării activităţilor din economia naţională (CAEN) depăşeşte cu mult sistemul 

activităţilor specifice statisticii publice. În funcţie de modul de încadrare a activităţilor instituţiilor, 

agenţilor economici şi a altor categorii de utilizatori se reglementează şi relaţiile acestora cu sistemul 

financiar (codificarea activităţii în bilanţurile contabile, în declaraţiile pentru plata TVA etc.) cu 

sistemul juridic, cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi alte organizaţii. 

Clasificarea CAEN reprezintă un triunghi comun pentru un sistem nou, complet şi complex 

de clasificări şi nomenclatoare. 

În cadrul acestui nou sistem a fost elaborată Clasificarea produselor şi serviciilor asociate 

activităţilor (CPSA), care reprezintă o detaliere a CAEN, prin ordonarea după principiul 

omogenităţii a tuturor familiilor de produse şi servicii pe nivele ierarhice succesive. 

sociale; 

servicii; 

Clasificarea CAEN asigură informaţii pentru: 

- fundamentarea şi evaluarea politicilor sectoriale şi gestionarea proceselor economico - 

- satisfacerea cerinţelor de agregare şi detaliere a datelor referitoare la producţia de bunuri şi 

- identificarea sistematizată a produselor şi serviciilor din economia naţională; 

- compararea şi interpretarea unitară a datelor statistice, constituind totodată un instrument 

oferit utilizatorilor pentru efectuarea grupărilor economice după principii unitare, indiferent de 

domeniul de activitate. 

Clasificarea CPSA poate genera alte clasificări şi nomenclatoare specializate, cu o strânsă 

legătură între ele, fiind concepută ca o structură flexibilă pe baza căreia se pot face detalieri sau 

combinaţii într-un anumit domeniu, în vederea unor aplicaţii specifice. 


47


Clasificările CAEN şi CPSA reprezintă o expresie a disponibilităţii de armonizare şi aliniere 

a sistemului de clasificări din România la sistemul clasificărilor internaţionale. 5 

4.2. Contribuţia principalelor activităţi la realizarea P.I.B. 

Agricultura, silvicultura, vânătoarea şi pescuitul de o parte, industria, construcţiile şi 

serviciile pe de altă parte sunt principalele activităţi care contribuie la realizarea produsului intern 

brut (P.I.B.). 

Diferenţierile de la o ţară la alta sunt extrem de contrastante. De regulă contribuţia majoră 

aparţine industriei şi construcţiilor şi serviciilor. Tendinţa actuală are la bază sporirea serviciilor 

promovarea principală fiind aşa numita terţializare. SUA, bunăoară, îşi alcătuia produsul intern brut, 

în anul 2000, majoritar din servicii (care deţineau 76%). Situaţii similare (valori procentuale între 

70-77) caracterizau Franţa, Marea Britanie, Grecia, Germania, Belgia, Danemarca, Elveţia, Letonia, 

Suedia. În alte ţări ponderea principală revine industriei şi construcţiilor. 

Sunt ţările în care ponderea acestui sector înscrie 40-45%, cum sunt R.P.Chineză, Rep. 

Coreea, Norvegia cu tendinţe echilibrate de terţializare. În Rep. Populară Chineză, bunăoară, 

serviciile deţin o pondere de 40% iar agricultura, silvicultura, vânătoarea şi pescuitul 12%. 

România înscrie o pondere de 40% a industriei şi construcţiilor, 51% prin servicii şi 9% prin 

agricultură, silvicultură, pescuit şi vânătoare. 

De remarcat tendinţa generală de terţializare în defavoarea agriculturii, silviculturii, 

pescuitului şi vânătoarei. Această grupă de activităţi înscrie ponderi extreme între 1% (Belgia, 

Elveţia, Germania, SUA) şi 18% (India, Rep. Moldova). 

5 Clasificările CAEN este derivată din Nomenclatorul Activităţilor din Comunitatea Europeană şi prin tabele 

de corespondenţă se asigură legătura cu Clasificarea Internaţională Standard a Activităţilor elaborată de 

organismele de specialitate ale ONU. Clasificările CPSA este derivată din Clasificarea Internaţională CPA 

(Clasificarea Produselor Asociate Activităţilor derivată din NACE) 


48


4.3. Tema de control al unităţii de învăţare nr. 4 

1. Să se stabilească noile nomenclatoare 

2. Clasificaţi activităţile din economia naţională 

3. Menţionaţi contribuţia principalelor activităţi în realizarea PIB 

Termeni cheie: terţializare, nomenclator 


1. Structurarea detailată a categoriilor de activităţi în economia naţională a oricărei ţări are la bază: 

a. agricultura 

b. exploatările forestiere 

c. activităţile de vânat sau pescuit. 

2. CAEN reprezintă: 

a. Clasificării activităţilor din economia naţională 

b. Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor 

c. Clasificarea agriculturii din economia naţională 

3. CSPA reprezintă: 

a. Clasificării activităţilor din economia naţională 

b. Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor 

c. Clasificarea agriculturii din economia naţională 

4. România înscrie o pondere de 40% în: 

a. industriei şi construcţiilor 

b. servicii 

c. agricultură, silvicultură, pescuit şi vânătoare. 


49

5. România înscrie o pondere de 51% în: 

a. industriei şi construcţiilor 

b. servicii 

c. agricultură, silvicultură, pescuit şi vânătoare. 


4.5. Bibliografia specifică unităţii de învăţare nr 4: 

Mihăilescu Ion Florin, Elemente de geografie economică mondială, Edit. Ex-Ponto, Constanţa, 

2000, pag. 136 – 203. 

Simion P. Teodor, Nicoară V., Geoeconomia Terrei, Edit. Domino, Târgovişte, 1997, pag. 223 – 

260. 

Vasile S. Cucu, România , Geografia umană şi economică, Edit. Oraj, Târgovişte, 2001. 


50



AGRICULTURA – ACTIVITATE ECONOMICĂ DE BAZĂ 




- importanţa economică a agriculturii 

- cunoaşterea premiselor dezvoltării agriculturii 

- culturile vegetale 

- tipuri actuale ale agriculturii 


5.1. Condiţionări naturale şi social – economice 

5.2. Fondul funciar 

5.3. Culturile agricole 

5.4. Marile regiuni agricole 





51


5.1. Condiţionări naturale şi social – economice 

Pământul constituie spaţiul în care omul îşi dezvoltă întreaga activitate. 

Indiferent de schimbările ce vor surveni în structura pe medii (urban - rural) sau în dinamica 

populaţiei, produsele agricole rămân mai departe baza hranei zilnice. 

Problema se pune în a defini resursele reale la nivelul globului şi de a aprecia ce rezerve 

există în direcţia ridicării productivităţii agricole. Calculele specialiştilor FAO, ONU, organizaţiilor 

naţionale, dau răspunsuri relativ apropiate, marea lor majoritate mergând spre aptitudini pozitive în 

aprecierea posibilităţilor planetei noastre. 

Solul, subsolul, pădurile şi apele formează baza naturală a oricărui proces de producţie. Rolul 

pământului şi însuşirile lui sunt mereu de mare actualitate. Aşa se explică faptul că întreaga lume 

este confruntată cu probleme de gospodărire raţională a tuturor resurselor naturale, de amplificare a 

funcţiilor de nesubstituit ale pământului, limitat ca întindere şi recuperabil doar în anumite condiţii şi 

cu un însemnat efort material. 

Pământul este direct supus degradării prin eroziune, salinizare, extinderea platformelor 

industriale, a aşezărilor umane, căilor de comunicaţie, extracţiilor miniere, petroliere etc. 

Pământul are semnificaţii pentru toate ramurile activităţii materiale ale societăţii, dar, în 

primul rând, pentru satisfacerea cerinţelor de hrană ale populaţiei. 

Dezvoltarea agriculturii este condiţionată de numeroşi factori, dintre care, pe primele locuri 

se înscriu cei economici şi sociali, fără a-i subestima pe cei naturali. 

Condiţiile naturale şi economico-sociale impun variaţia teritorială a sistemelor de producţie, 

iar realizarea unui echilibru între potenţialul ecologic şi sistemele de exploatare necesită o anumită 

structurare a spaţiului funciar. 

Relieful, constituit din munţi, dealuri şi câmpii a permis dezvoltarea unei economii agrare 

bine diferenţiate, respectiv, una de tip montan, de proporţii reduse în ceea ce priveşte cultura 

plantelor (sfecla de zahăr, cartofi, cânepă pentru fuior, legume etc., în depresiunile intramontane dar 

cu o zootehnie dominantă, dezvoltată în principal pe baza păşunilor şi fâneţelor, alta specifică 

dealurilor, în care sunt îmbinate mai ales agricultura zootehnică cu viticultura şi pomicultura şi, 

ultima specifică câmpiilor, cu dominarea culturii cerealelor, plantelor tehnice şi furajere. 


52

5.2. Fondul funciar 

funciar. 


Dimensionarea agriculturii la nivelul fiecărei ţări se determină prin caracterul fondului 

Prin fond funciar naţional se înţelege totalitatea suprafeţelor de teren cuprinse între graniţele 

unui stat, inclusiv cele aflate sub apă. El reprezintă condiţia de bază a existenţei popoarelor şi 

statelor. 

Se subdivide în fond funciar agricol, silvic, al apelor, al construcţiilor şi al drumurilor. 

La nivel planetar suprafaţa fondului funciar se apreciază la 13.100 milioane hectare. 6 

Pe primele locuri, ca suprafaţă se înscrie Africa cu aproximativ 2900 mil ha., urmată de Asia 

(cca. 2700 ha), fosta U.R.S.S. şi America de Nord cu câte 2240 mil. ha şi America de Sud cu 1750 

mil. ha. 

Suprafeţele arabile deţin aproximativ 1440 mil. ha (cca. 10,1 %) din suprafeţele agricole. 

Păşunile şi fâneţele aproximativ 3400 mil. ha (cca. 27%), iar pădurile – 4000 mil. ha. (cca. 31%). 

Rolul principal, în economia naţională a ţărilor, îl are ponderea suprafeţelor arabile faţă de 

totalul suprafeţelor agricole. 

Din acest punct de vedere, la nivel mondial, situaţiile sunt foarte diferenţiate. Există ţări în 

care ponderea suprafeţelor arabile nu depăşeşte 2% (Columbia 1,76%), în altele se depăşeşte 

ponderea de 50% (Bangladesh – 55,29%, Republica Moldova – 54,61%, Ucraina – 53,77%). 

Pentru comparaţii, putem grupa ţările după criteriul ponderii suprafeţei arabile faţă de total 

suprafeţe agricole, în următoarele categorii: 

a. Ţări debitoare, care înscriu o pondere a suprafeţelor arabile de până la 10% (Columbia – 

1,76%, Egipt – 3%, Mali – 3,87%, Suedia – 6%, Federaţia Rusă – 7,12%), Kazahstan – 8,21%, 

Republica Islamică Iran – 9,47%, Elveţia – 9,93%); 

b. Ţări în care ponderea suprafeţelor arabile înscrie valorile între 10-20%. Din această 

categorie fac parte ţări ca Grecia (19,91%), SUA (18,11%), Islanda (87,29%), Austria (16,54%), 

Republica Letonia (16,91%), Coreea (16,36%), Portugalia (13,70), Indonezia (13,08%), Japonia 

(13,08%); 

6 fără apele curgătoare 


53


c. Ţări diferenţiate prin valori între 20-40% suprafaţă arabilă. Din această categorie face 

parte România (39,52%), Polonia (38,83%), Slovacia (28,37%), Spania (27,11%), Franţa (33,56%), 

Germania (33,34%), Lituania (29,19%), Pakistan (26,72%), Rep. Arabă Siriană (26,31%), Italia 

(25,70%), Regatul Unit (23,52%), Olanda (21,26%); 

d. Ţări în care ponderea suprafeţelor arabile depăşeşte 40%. Din această categorie fac parte 

ţări ca Bangladesh, Rep. Moldova, Ucraina, Ungaria (49,45%), India (48,57%). 

După câte am văzut, România se află la limita superioară a acestei categorii optime – 39,52% 

terenuri arabile, adică 9.423,3 mii hectare. 7 

Din structura fondului funciar rezultă că întreaga suprafaţă a uscatului (fără Antarctica) 

este de 13,1 miliarde ha. 

Numai 10% din suprafaţa uscatului este folosită ca terenuri arabile. Nici măcar toate 

terenurile fertile din câmpii nu sunt cuprinse într-un asemenea procentaj. 

La nivelul globului, calculele ne indică următoarele categorii de terenuri, după calităţile 

determinate de poziţia acestora în cadrul marilor unităţi fizico-geografice: 

- 12,5% din suprafaţa totală a uscatului aparţine terenurilor celor mai fertile din câmpii 

(suprafeţele de stepă din Europa şi Asia Centrală, preeriile din America de Nord, pampasul din 

America de Sud, savana din Africa ş.a.) 

- 36,4% sunt terenuri intermediare (suprafeţe cu soluri de pădure şi stepă); 

- 11,8% păşuni de munte şi păduri; 

- 8,0% pustiuri, stepă sudică şi tundră, terenuri unde este posibilă activitatea agricolă. 

Rezultă deci că din întreaga suprafaţă a uscatului, aproximativ 68% (adică circa 10 miliarde 

ha) sunt terenuri care pot fi cuprinse în circuitul agricol, adică au un potenţial de aproximativ 6-7 ori 

mai mare decât realităţile actuale. 

Fondul agricol ar putea fi deci împrospătat cu cele circa 30% din pământurile părăsite în 

Africa şi America de Sud (adică circa 350 000 000 ha) cu cele circa 10% din pământurile acoperite 

7 sursa: România. Anuar Statistic, 2008, pag. 992, 589 


54


cu soluri podzolite din Canada şi Federaţia Rusă (aproximativ 120 000 000 ha), în cele circa 40 000 

000 ha din Oceania şi Australia. 

La acestea se pot adăuga cele 3,5 - 4 miliarde ha de regiuni de deşert şi semideşert care în 

condiţiile tehnicii actuale pot fi transformate în terenuri agricole roditoare. 

În condiţiile actuale de prelucrare a pământului, fără investiţii capitale, suprafaţa arabilă 

poate fi ridicată la circa 3 miliarde ha; în condiţiile unor investiţii capitale, circa 5,5 miliarde ha, iar 

în condiţiile introducerii unor noi metode de prelucrare şi a unor investiţii capitale, la circa 9,4 

miliarde ha. 

Specialiştii apreciază că în însăşi condiţiile actuale, printr-o exploatare normală a pământului, 

ridicând numai productivitatea medie la nivelul economiilor înaintate se poate asigura hrana pentru 

mai mult de 9 miliarde locuitori. 

Dacă însă întreg pământul bun pentru agricultură ar intra în circuitul normal al producţiei 

agricole şi pentru prelucrarea lui s-ar folosi mijloacele tehnice existente, recoltele lui ar fi suficiente 

şi pentru hrana a 30 miliarde de oameni. 

5.3. Culturi agricole 

Culturi temporare 

Culturile temporare, care comportă o anumită rotaţie pe un număr de ani în cadrul sistemelor 

de asolament sunt mult mai răspândite decât culturile permanente (pomicultura, viticultura etc.) şi 

cuprind: culturile cerealiere, plantele industriale (bumbac, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, floarea 

soarelui etc.), plantele leguminoase şi furajere. 


55



Problema asigurării cu cereale constituie o preocupare majoră pentru mult timp, uneori, în 

cadrul diferitelor state, se impune ca terenurile arabile să fie folosite cât mai mult pentru cultivarea 

cerealelor. Deoarece cerealele sunt plante de un singur an şi supuse unor puternice oscilări de 

producţie, păstrarea se face prin depozitarea în silozuri de mare capacitate. 

Cerealele se folosesc în alimentaţia omului şi ca nutreţ. Pe lângă aceasta apare tot mai mult şi 

utilizarea lor ca materie primă industrială, mai ales în acele ţări unde există mari surplusuri. 

Producţia de cereale constituie baza agriculturii mondiale. Recolta globală depăşeşte 1,5 

miliarde tone, din care grâul deţine 28%, orezul 25%, porumbul 24%, iar restul fiind constituită din 

producţiile de orez, mei, sorg, ovăz şi secară. 

Pentru alimentaţie, grâul şi orezul joacă un rol foarte important. Partea cea mai mare a 

producţiei de porumb se întrebuinţează ca nutreţ pentru creşterea animalelor. Chiar dacă celelalte 

cereale trec pe planul al doilea, regional ele joacă, totuşi, un rol mare (meiul în Asia şi Africa, secara 

în Europa nord-estică etc.). 

Diferitele evaluări cantitative atestă că pe plan mondial culturile cerealiere deţin primul loc. 

Astfel, 55% din terenul arabil mondial, respectiv 744 mil. ha revin suprafeţelor cerealiere, lucru pe 

deplin justificat de nevoile mereu crescânde ale populaţiei. În plus, condiţiile naturale sunt în general 

favorabile, iar măsurile cu caracter agrotehnic cunosc o continuă perfecţionare. 

Dinamica suprafeţelor cerealiere poate fi comparată cu dinamica populaţiei, în acest sens se 

remarcă o coincidenţă absolută. 

În ultimele decenii suprafaţa cultivată şi producţia la principalele culturi cerealiere a crescut 

atingând volumul de 2 075 387 000 tone (în anii 1999-2001). 

Grâul şi orezul - Grâul deţine în cadrul culturii cerealiere un loc de frunte. El ocupă 

suprafeţe mari, fiind adaptabil prin soiurile noi create la diferite condiţii naturale. Condiţii optime 

solicitate de cultura grâului se întâlnesc la latitudini corespunzătoare climatului temperat. Calităţile 

nutritive şi folosirea din ce în ce mai intensă a grâului în alimentaţie, prin diversele produse 

industrializate, au făcut să crească productivitatea la ha, ca şi suprafaţa cultivată. Suprafaţa totală 


56


cultivată cu grâu este de cca. 340,0 mil. ha, iar recolta mondială de 605,9 mil. tone (în anul 2006), 

cele mai mari ţări producătoare de grâu fiind: R.P.Chineză, India, S.U.A., Rusia, Franţa, Canada, 

Germania, Turcia, Australia, Argentina, Italia, Kazahstan, Ucraina, R.I.Iran, România, etc. 

Pe continentul european această cultură ocupă cu predilecţie câmpiile cu soluri cernoziomice, 

existente între 30° şi 55° latitudine nordică, de la Oceanul Atlantic, nordul Italiei, bazinul mijlociu şi 

inferior al Dunării, până în Câmpia Ucrainei şi Bielorusiei. În această zonă au fost create ferme 

specializate în care au fost introduse noi soiuri de grâu. 

În continentul asiatic cultura grâului este extinsă în nord-estul R.P. Chineze, pe cursul 

superior al Gangelui şi al Indului. 

În Australia, unde terenurile arabile deţin numai 6,3% din suprafaţa totală, grâul reprezintă 

principala cultură cerealieră (9,8 mil. tone în 2006) fiind răspândită mai ales în sudul, sud-estul şi 

vestul ţării. 

În Canada, culturile agricole au un grad ridicat de mecanizare şi specializare, producţia fiind 

destinată cu precădere comercializării. Cea mai reprezentativă cultură din partea sudică şi sud-estică 

a Canadei este cea a grâului (10 mil. ha). 

În America Latină, grâul se localizează în Câmpia La Plata din Argentina apoi în Brazilia, 

Chile ş.a. Recoltarea în perioada noiembrie - ianuarie, transportul lesnicios cu vasele oceanice, 

calitatea producţiei determină fluxul comercial spre Europa. 


Grâul se cultivă în România de peste 4000 de ani. Principalele zone de cultură sunt: Câmpia 

Română, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Getic, sudul Dobrogei. 

Dintre soiurile introduse în cultură se pot menţiona: A15, Cenad 117, Bancut 1201 (în zonele mai 

înalte) sau pe cele din import (Triumph, San Pastore, Etoile de Choisy etc.). S-au mai experimentat 

unele soiuri cum sunt: Dacia, Ileana, Potaisa, Silvana. 

În producţia de grâu pe locuitor, în 2006 se detaşează Danemarca (889 kg\loc), Kazahstan 

(892 Kg\loc.), Canada (837 Kg\loc.), Franta (578 Kg\loc.), Ungaria (434 Kg\loc.), Rusia (316 

Kg\loc.), România se înscrie cu 256 Kg\loc. ş.a. 


57


Dintre cereale, o importanţă deosebită o prezintă şi cultura orezului. Mari producătoare de 

orez sunt: R.P. Chineză, India, Indonezia, Bangladesh, Japonia, Thailanda, Vietnam etc.. 

Porumbul. O mare extindere o are cultura porumbului, până la paralela de 50º în emisfera 

nordică şi până la cea de 40º în emisfera sudică. Producţia mondială în 2006 a fost de 695,2 mil. 

tone. Cele mai mari suprafeţe şi producţii se obţin în S.U.A. (mai ales în Câmpia Missisippi) care 

concentrează aproape jumătate din producţia mondială de porumb (267,6 mil. tone). Urmează apoi 

R.P.Chineză, Brazilia, India, Franţa, Indonezia, România. Pe locuitor, cele mai mari producţii se 

înregistrează în S.U.A. (895 kg), Ungaria (836 kg), Croaţia, România, Argentina etc. 


În România porumbul s-a introdus ca plantă de cultură în Transilvania în anul 1963. Este 

folosit în alimentaţie, în hrana animalelor şi ca materie primă în industrie. Are o arie de răspândire 

mai mare decât grâul, fiind mai puţin pretenţios la condiţiile pedoclimatice, cultivându-se atât în 

zonele de câmpie cât şi în regiunile colinare şi în depresiunile intracarpatice. În prezent cele mai 

mari suprafeţe sunt cultivate cu porumb hibrid sau dublu hibrid (H.D. 101, 208, 410, H.S. 400). 

Dintre celelalte culturi cerealiere, mai extinse sunt cele de secară, concentrate în Rusia, 

Polonia, Germania, de orz şi orzoaică, cu largi întrebuinţări în industria berii şi în hrana animalelor, 

fiind răspândită cu precădere în Rusia, China, SUA, Canada, Germania, Franţa, Turcia; de sorg şi 

mei – plante rezistente la secetă şi cultivate mai ales în SUA, India şi Argentina şi respectiv în 

China, India, Rusia, Nigeria, Egipt. 

Plante legumicole. O largă răspândire o au legumele şi zarzavaturile, cultivate atât pentru 

nevoile directe ale producătorilor, cât mai ales pentru comercializare. Dintre acestea, se remarcă 

cultura cartofului, cu o producţie medie la ha de 16.734 kg (2006) şi o producţie totală de 315.100 

mii tone. 


58


Maniocul, este răspândit în Brazilia, Nigeria, Zair şi Indonezia, care dau la un loc aproape 

jumătate din producţia mondială. 

Cartoful dulce sau batata (pătate), cultivat pentru rădăcinile sale dulci şi făinoase, se cultivă 

pe circa 14,3 mil. ha. Cele mai mari ţări producătoare sunt cele din Asia (R. Chineză, India, 

Indonezia, Vietnam, Coreea de Sud etc), care obţin peste 90% din producţia mondială. 

Tomatele (2,2 mil. ha) au o mare răspândire în Europa, care deţine mai bine de o cincime din 

suprafaţa cultivată pe Glob şi 30% din producţia mondială. Suprafeţe apreciabile se găsesc şi în 

Asia, în America de Nord şi America Latină. 

Plantele uleioase (floarea-soarelui, ricinul, soia, palmierul de ulei, arahidele, etc.) ocupă un 

loc important în structura plantelor industriale. 

Floarea-soarelui este mai răspândită în Ucraina, Argentina, Franţa, S.U.A., R.P.Chineză. 

În România, floarea – soarelui a fost introdusă în cultură la începutul secolului al XIX-lea, în 

Moldova. Se cultivă cu precădere în Dobrogea şi Câmpia Română, în Podişul Moldovei, urmat de 

partea centrală a Câmpiei de Vest. 

În România soia s-a extins foarte mult în ultimii ani, mai ales în S.U.A., R.P.Chineză, 

Brazilia, Argentina, Ucraina, etc. 

Soia se cultivă mai ales în nordul Moldovei, în Câmpia Transilvaniei şi în Câmpia de Vest. 

Tutunul se cultivă din anul 1688 în Muntenia, după care s-a extins în Piemontul Getic, 

centrul Câmpiei Române, nordul Dobrogei (partea centrală), Colinele Tutovei şi în Banat. 

Uleiul de măsline se obţine cu precădere în Spania, Italia, Grecia, Turcia, Tunisia, 

Portugalia, Maroc, S.U.A. (California) ş.a. Uleiul cocos şi copra, produs în ţările din Asia de SE şi în 

Africa, arahidele, frecvent: China, S.U.A., Senegal, Sudan ş.a., uleiul de palmier ce se realizează 

cu precădere în ţările Africii (Angola, Republica Populară Congo, Nigeria, Ghana, Tanzania), în 

Asia Indonezia, Malaysia şi America de Sud sunt tot mai mult solicitate pe piaţa mondială. 

Valoarea culturilor permanente (bananierii, curmalii, ananasul, citricele, merii, perii, 

piersicii, caişii, viţa-de-vie ş.a.) a sporit pe măsura industrializării acestora a extinderii plantaţiilor 

intensive şi superintensive de pomi şi viţă-de-vie, a dezvoltării spaţiilor de depozitare etc. 

Bananierul este întâlnit în zonele tropicale. Cea mai mare producţie se realizează în Brazilia, 

Ecuador, Mexic apoi în Indonezia, India şi Filipine. 


59


Curmalul, cu înălţimi de 15-20 m, preferă regiunile calde, dar cu un sol foarte umed, 

constituie arborele specific al oazelor sahariene. Are o răspândire mai mare în Orientul Apropiat şi 

în mai mică măsură în Asia de sud-est şi Africa. Producţii prioritare realizează îndeosebi Irak, Egipt, 

Iran, Arabia Saudită, Pakistan şi Algeria. 

Ananasul, cultivat în plantaţii în ţările tropicale, este originar din Brazilia. Cea mai mare 

producţie se obţine în Mexic, Brazilia, R. Chineză, Filipine, Malaysia, Thailanda, Ghana şi Africa de 

Sud. 

Viticultura se individualizează foarte bine în cadrul Europei. Regiunile mediteraneene au o 

pondere însemnată în producţia mondială de struguri şi vinuri. Importante areale viticole mai apar şi 

în America de Nord (S.U.A.) şi America de Sud (Chile, Argentina), precum şi în Australia. 

Producţia totală de struguri în anul 2006 era de 68.953 mii tone. 

Pe plan mondial, se detaşează, sub raportul producţiei de struguri, Italia, Franţa, Spania, după 

care urmează R.Chineză S.U.A., Turcia, Republica Islamică Iran, Argentina, Australia, Chile, Africa 

de Sud, Germania, Egipt, Brazilia. 

5.4. Marile regiuni agricole 

Regiunile agericole ale Terrei, determinate, în mare parte, pe zonele climatice, de zonalitatea 

latitudinală, influenţată de etajarea altitudinală, cât şi de activitatea antropică, se prezintă astfel: 

1. Regiunea tropicelor permanent umedă se distinge prin: pomi şi arbuşti de un deosebit 

interes economic cum sunt: palmierul de ulei, cocotierul, arborele de cacao, de cauciuc, bananierul. 

Printre plantele cultivate predomină orezul, porumbul şi meiul. Condiţiile naturale favorizează 

obţinerea anuală a câte 2-3 recolte de orez, dacă se practică o gospodărire îngrijită a solului şi a apei, 

o muncă continuă a câmpului, ceea ce explică şi densitatea mare a populaţiei (în medie peste 100 

loc\kmp). Aici pădurile ecuatoriale au o mare extensiune (bazinul fluviului Zair, bazinul 

Amazonului, etc.), de aceea şi arealele agricole sunt limitate, existând mai ales în lungul fâşiilor 

litorale. În limitele acestei regiuni se întâlnesc încă mari suprafeţe care nu sunt introduse în circuitul 

agricol (din Africa, America de Sud). 

2. Regiunea tropicelor cu umiditate alternantă remarcată prin temperaturi ridicate în tot 

timpul anului ei, perioade mai mult sau mai puţin scurte de secetă. Aici culturile de câmp sunt cele 


60


mai caracteristice, urmate de cele ale arborelui de cafea şi ceai, apoi de culturile de bumbac şi trestie 

de zahăr. Plantele de câmp, bogate în ulei, ca susanul, ricinul, arahidele şi bumbacul ocupă suprafeţe 

întinse. Culturile de porumb, mei şi leguminoase se practică la limita cu regiunea aridă, unde se 

întâlnesc şi terenurile de păşunat. 

3. Regiunea aridă cuprinde o agricultură efectuată, în principal, în perimetre irigate şi în 

oaze. Se cultivă orez, porumb, mei, orz, bumbac, curmale, etc. În limitele acestei regiuni se practică 

păşunatul, iar pe alocuri chiar şi nomadismul. 

4. Regiunea subtropicală cu subregiunea mediteraneană şi musonică. Subregiunea 

mediteraneană se caracterizează prin marea extensiune a culturilor irigate (orez şi bumbac) şi a 

culturilor de câmp fără irigaţie (grâu, porumb, orz, etc.). Nota predominantă pentru subregiunea 

mediteraneană o dau însă pomicultura (plantele citrice) şi viticultura. Caractere relativ similare 

prezintă şi subregiunea musonică, plantele caracteristice fiind: orezul (în Câmpia Chinei de Est, 

Câmpia Indogangetică), porumbul, meiul, leguminoasele, tutunul, soia şi bumbacul. 

5. Regiunea cerealieră din zonele temperate caracterizată prin succesiunea anotimpurilor. 

Sunt cultivate: grâul, secara, ovăzul, orzul, porumbul, plante de nutreţ, etc. În zona de influenţă 

maritimă predomină în cultura de câmp porumbul şi grâul. Economia agricolă a zonei latitudinilor 

temperate include în profilul ei culturile cerealiere urmate de culturi de plante de nutreţ şi apoi de 

păşuni naturale pe seama cărora se dezvoltă şi creşterea animalelor. 

5.5. Tema de control a unităţii de învăţare nr 5: 

Gruparea ţărilor după criteriul ponderii suprafeţei arabile. 

Importanţa culturilor temporare. 

Prezentaţi cele mai mari producătoare de grâu. 

Prezentaţi cele mai mari producătoare de tutun. 

Prezentaţi marile regiuni agricole de pe glob. 

Termeni cheie: fond funciar, regine agricola 


61

5.6. Testul de autoevaluare nr 5 

1. FAO reprezintă: 

a. Organizatie pentru Alimentatie si Agricultura 

b. Organizaţia Naţiunilor Unite 

c. Organizaţia pentru agricultură. 

2. ONU reprezintă: 

a. Organizatie pentru Alimentatie si Agricultura 

b. Organizaţia Naţiunilor Unite 

c. Organizaţia pentru agricultură. 

3. Mari producătoare de orez sunt: 

a. R.P. Chineză, India, Indonezia 

b. India, China, Argentina 

c. China, India, SUA. 

4. Cea mai mare producţie de ananas se obţine în: 

a. Mexic, Brazilia, R. Chineză 

b. R.P. Chineză, India, Indonezia 

c. India, China, Argentina. 

5. Producţii prioritare de curmali realizează îndeosebi: 

a. Irak, Egipt, Iran 

b. R.P. Chineză, India, Indonezia 

c. India, China, Argentina. 



62



a. Aur, Nicu I.; Gherasim, Cezar, Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de 

mâine, Bucureşti, 2002. 

b. Cândea, Melinda; Isbăşoiu, Constantin, Geografia agriculturii, Edit. Universitatea Bubureşti, 

1999. 

c. Cucu, Vasile S., Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino Târgovişte, 2000. 


63

Unitatea de studiu nr. 6: 


RESURSELE ENERGETICE. ROLUL Ș I CLASIFICAREA LOR 




- rolul şi clasificarea resurselor energetice 

- repartiţia geografică a zăcămintelor de cărbuni 

- repartiţia geografică a gazelor naturale şi a petrolului 

- evoluţia şi rolul energeticii 

- producţia de energie electrică bazată pe combustibili 

- producţia de energie bazată pe sursele reînoibile. 


6.1. Conceptul de resurse şi clasificarea acestora 

6.2. Industria carboniferă 

6.3. Industria petrolului 

6.4. Industria gazelor naturale 





64


6.1. Conceptul de resurse şi clasificarea acestora 

Resursa este elementul material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unor 

trebuinţe umane. Ele sunt direct influenţate de nivelul de dezvoltare al societăţii umane şi de 

sistemul de valori practicat. 

Resursele cuprind: 

resurse antropice (populaţia) 

resurse naturale 

resurse capital 

Resursele naturale sunt: radiaţia solară, apa, aerul, biomasa vegetală şi animală, solurile, 

substanţele minerale din subsol, rocile, combustibilii fosili, minereurile. Geografia resurselor 

naturale cercetează relaţiile de cauzalitate dintre cerinţa socială şi prelevarea resurselor din mediul 

natural, evaluarea acestora, gestionarea şi prelevarea celor rămase. 

Noile dimensiuni ale retehnologizării sunt de neconceput fără un mare consum de energie 

electrică; aceasta poate fi convertită în alte forme de energie, se transportă uşor la distanţe mari cu 

pierderi minime, este nepoluantă, poate fi produsă aproape în orice loc, prin folosirea combustibililor 

fosili sau a resurselor neconvenţionale. 

criterii: 

energiei solare; 

Toate formele de energie din Univers provin din două surse majore: 

fuziunea atomilor uşori din Soare (stele); 

gravitaţia universală; 

Marea diversitate a surselor de energie le face susceptibile de a fi clasificate după o serie de 

Din punct de vedere fizic, sursele de energie primară se împart în: 

- surse regenerabile, care au un caracter continu, determinat de acţiunea permanentă a 

- surse neregenerabile, care cuprind combustibilii fosili ce necesită un ciclu îndelungat de 

formare, combustibilul nuclear şi materialele fisiunii nucleare. 


65


După gradul de stăpânire a tehnologiei de valorificare, resursele de energie sunt: 

- convenţionale (combustibilii fosili de pământ, petrolul, cărbunii de pământ, gazele naturale, 

energia apelor, biomasa); 

- neconvenţionale (radiaţia solară directă, energia eoliană, şisturile şi nisipurile bituminoase, 

fuziunea nucleară, energia mărilor). 

Producţia şi consumul de energie impun o altă clasificare: 

- surse comerciale; 

- surse necomreciale. 

6.2. Industria carboniferă 

Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se remarcă prin 

volumul mare al rezervelor, vechimea exploatării şi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă 

sursă de energie primară, ci şi materie primă pentru industria chimică. 

vârste, etc. 

În anul 2000, cărbunii reprezentau 27% din consumul mondial de energie. 

Cărbunii sunt clasificaţi în raport de numeroase driterii: geneză, proprietăţi fizico-chimice, 

După conţinutul în carbon şi puterea calorică există: 

cărbunii superiori: 

- antracitul (94-96% carbon, putere calorică peste 9000 kcal/kg, cocsifică, folosit în industria 

chimică sau combustii); 

- huila (cea mai mare răspândire; conţine 79-90% carbon şi are o putere calorică de 7000- 

9000 Kcal/Kg, este utilizată la obţinerea cocsului, pentru combustii casnice şi industriale). 

cărbunii inferiori: 

- cărbunele brun 

- lignitul 


66

- turba 

După criteriul genetic: 


cărbunii humici (formaţi prin incarbonizarea masei vegetale, în masa lor predomină 

celuloza; include turba, lignitul, cărbunele brun, huila şi antracitul, cu grosimi ale straturilor care 

oscilează de la câţiva centimetrii la zeci de metri); 

proteice); 

cărbunii sapropelici sau bituminoşi (provin dinrăşini, polen, plante, conţin substanţe 

cărbunii liptobiologici (care au o răspândire restrânsă, se găsesc în partea inferioară a 

straturilor de cărbuni şi fac tranziţia spre depozitele anorganice). 

variabile. 

Rezervele mondiale de cărbuni 

Evaluarea rezervelor mondiale de cărbuni este dificilă şi, ca urmare, sunt avansate cifre 

În prezent se estimează că rezervele modiale de cărbuni variază între 10.000 – 11.000 

miliarde tone; 2/3 din rezervele mondiale sunt alcătuite din huilă şi antracit. Dintre toţi combustibilii 

minerali, cărbunii deţin 90% din rezervele de combustibili fosili, faţă de numai 4% petrol şi 2% gaze 

naturale. În ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este inegală, 95% fiind 

concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică. Trei state deţin peste 80% din rezervele 

probabile: CSI, SUA şi China. 

Între combustibilii minerali clasici (cărbune, petrol, gaze naturale), cărbunii ocupă în ţara 

noastră primul loc după mărimea rezervelor. Acestea sunt totuşi destul de modeste şi alcătuite în 

majoritate din cărbuni inferiori. Producţia era de 25,9 milioane tone în 2000. 

Huila este cărbunele superior de bază al ţării noastre, antracitul găsindu-se în cantităţi 

neînsemnate la Schela judeţul Gorj. Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi 

în Munţii Banatului. 


67


Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi nume, este cel 

mai mare bazin huilifer al ţării. Principalele exploatări huilifere ale bazinului sunt la Uricani, Lupeni, 

Vulcan, Aninoasa, Livezeni, etc. 

În Munţii Banatului exploatările prezintă două concentrări: una în apropiere de Reşiţa la 

Anina, Doman, Secu şi alta în vecinătatea defileului Dunării la Baia Nouă, Cozla, Bigăr, etc. 

noastră. 

În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de cărbune reprezentativ pentru ţara 

Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul şi Subcarpaţii Getici, unde există 

mai multe bazine: 

a. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, situat în Podişul Getic, se întinde de la Valea Jiului (în 

est) până la Valea Motrului (în vest). Este cel mai mare bazin al ţării deţinând cea mai mare parte a 

rezervelor de lignit şi asigură 50% din totalul producţiei de cărbune energetic al ţării. 

b. Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi 

c. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii, cu exploatări în 

carieră şi în subteran. 

Alte bazine carbonifere: 

- Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu-Goleşti bazinul Ceptura 

- Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord-estul Crişanei 

- Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud. Covasna), are exploatări în 

subteran şi în carieră în centrele Vârghiş şi Căpeni 

carieră. 

- Bazinul Valea Crişului, amplasat în vecinătatea oraşului Sfântu Gheorghe, cu exploatări în 

Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti, din 

depresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, Almaşului, situat în Depresiunea cu acelaşi nume la 

poalele Munţilor Apuseni şi Brad – Ţebea, localizat în Depresiunea Brad din Munţii Apuseni. 


68

6.3. Industria petrolului 


Petrolul brut sau ţiţeiul este un combustibil mineral clasic, de origine organică. Constituie un 

amestec complex de hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide şi s-a format în 

decursul unei lungi perioade de timp. 

Petrolul era cunoscut şi utilizat în Orientul Mijlociu cu 5.000 – 6.000 de ani î. Hr., existenţa 

şi utilizările lui în această zonă, tot în perioada antică, fiind menţionate şi în lucrările lui Herodot şi 

Strabon. 

În antichitate, utilizările petrolului se rezumau la iluminat şi încălzit, ca liant şi izolant hidro 

în construcţia zidurilor de apărare ori a clădirilor şi ca medicament. În prezent, folosinţele principale 

sunt în combustie, ca lubrifiant şi drept materie primă în petrochimie. 

Cea mai mare parte a producţiei actuale de petrol este destinată utilizărilor energetice, iar 

scumpirea lui exagerată, începând cu anul 1973 (când a avut loc primul ―şoc al petrolului‖) a fost 

unul din factorii importanţi în declanşarea şi accentuarea crizei energetice mondiale. 

În ţara noastră, petrolul era cunoscut încă de pe vremea dacilor, iar în secolul al XVII-lea 

sunt menţionate puţurile de la Moineşti şi Păcureşti. 

Rezervele de petrol de repartizează, pe continente sau zone, ţări, după cum urmează: 

ASIA (fără partea asiatică a CSI) deţine 70,6% din rezervele mondiale. Cele mai mari 

deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia Saudită (36 mild tone), ocupând primul 

loc în lume, urmată de Iran (18 mild tone), locul II pe glob, Iraq, Kuweit şi Emiratele Arabe Unite. 

Tot în Asia rezerve mari mai deţin China (3,2 mild tone), India şi Indonezia. 

EUROPA inclusiv CSI deţine 9% (14,5 mild tone) din rezervele mondiale, în cadrul ei 

remarcându-se CSI (9,5mild tone), Norvegia (1,4 mild tone) şi Marea Britanie. 

AMERICA deţine 14,4 % (23,4 mild tone) din totalul rezervelor de petrol ale lumii. Se 

remarcă America de Nord cu 5,5 % rezerve concentrate în cea mai mare parte pe teritoriul SUA, 

Mexicului, Canadei. America de Sud şi Centrală concentrează 8,9% din rezervele mondiale, 

remarcându-se Venezuela (11,2 mild tone). 


69


AFRICA participă cu doar 10% la producţia mondială. Libia deţine cele mai mari rezerve de 

pe continent (4,7 mild tone), urmată de Algeria (mai veche producătoare decât Libia), Egipt, Angola, 

etc. 

OCEANIEI (inclusiv Australiei) nu-i revine decât 0,4% din rezervele de petrol ale lumii. 

Cele mai mari rafinării sunt amplasate în oraşele port, specializate în produse petrochimice şi 

în centrele mari ale industriei chimice. 

Prima zonă importatoare a lumii este Europa Occidentală (40-45%) în cadrul său 

distingându-se Franţa, Germania, Italia, Olanda, urmată de America de Nord (SUA). În estul şi sudul 

Asiei Japonia concentrează cea mai mare parte a fluxurilor de petrol iar dintre ţările Americii de 

Sud, importatoarea principală este Brazilia. 

CSI. 

Cea mai importantă zonă exportatoare este Orientul Mijlociu şi Apropiat, urmat de Africa, 

În anul 1960 a luat fiinţă Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), organism 

internaţional interguvernamental, cu sediul la Viena. Iniţial, din OPEC au făcut parte cinci ţări (Irak, 

Kuweit, Arabia Saudită, Iran şi Venezuela), la care ulterior au aderat încă şapte ţări (Gabon, 

Indonezia, Libia, Emiratele Arabe, Algeria, Nigeria şi Ecuador). OPEC are rolul de a coordona 

politicile petroliere ale statelor membre, de a apăra interesele lor şi a asigura raporturi echitabile între 

ţările posesoare de zăcăminte petroliere şi marile societăţi petroliere. Ţările membre deţin controlul 

asupra uneu însemnate părţi din rezervele mondiale ale acestei resurse de energie. 

Săpata, etc. 

Rezervele pe teritoriul României sunt restrânse apreciate a fi de 100. milioane de tone. 

Zone de exploatare: 

I. Zona Podişului şi a Subcarpaţilor Getici, cuprinde 4 grupări de centre de extracţie: 

a. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la Drăganu, Merişani, Cocu, Ciureşti, 

b. Gruparea Vâlcii, între văile Oltului şi Olteţului, cu exploatări la Băbeni-Bistriţa, 

Tomşani, Alunu, etc 


70

Iancu Jianu 


c. Gruparea dintre oraşele Târgu Jiu şi Craiova, cu extracţii la Ţicleni, Bâlteni, Turburea şi 

d. Gruparea situată de o parte si de alta a Oltului din cuprinsul Podişului Getic, cu 

exploatări la Drăgăşani, Teslui, Corbu, etc. 

Berca, etc. 

II. Câmpia Dunării asigură în prezent 25% din totalul producţiei ţării si cuprinde: 

a. Perimetrul Videle cu exploatări la Blejeşti, Videle, Cartojani, Bălăria, etc 

b. Perimetrul Urziceni-Galaţi cu exploatări la Pogoanele, Ulmu, Oprişeneşti, etc. 

III. Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Buzău unde exploatările prezintă trei concentrări: 

a. Concentrarea Dâmboviţei cu extracţii la Şotânga, Cobia, etc. 

b. Gruparea situată de o parte şi de alta a văii Buzăului, cu exploatările Sărata Monteoru, 

IV. Câmpia de Vest cu exploatări la Satchinez, Călacea. 

V. Subcarpaţii şi Carpaţii Moldovei cu exploatări la Tescani, Moineşti. 

VI. Depresiunea Târgu Secuiesc cu însemnate extracţii la Ghelinţa 

VII. Platforma continentală a Mării Negre. 

În anul 2003, producţia României a atins valoarea de 5,9 milioane tone, fiind în scădere după 

1989. Pentru acoperirea nevoilor, în ultima vreme s-au importat 10 – 15 milioane tone anual. 

6.4. Industria gazelor naturale 

Gazele naturale sunt constituite din hidrocarburi gazoase în care predomină metanul. 

Gazele naturale sunt de două categorii: gaz de sondă şi gaz metan. 


71


Gazul metan numit şi gaz uscat se găseşte singur în zăcământ, conţine o mare proporţie de 

metan. Zăcămintele de gaz metan au origine organică şi sunt cantonate la adâncimi între 400-4000 

m, în unele cazuri ajung foarte aproape de suprafaţă. Se exploatează cu ajutorul sondelor, extracţia 

fiind de 8 ori mai ieftină decât cea a petrolului şi de 12 ori decât cea a cărbunilor. 

Gazele de sondă, numite şi gaze umede sau asociate se găsesc în zăcământ împreună cu 

petrolul şi s-au format odată cu acesta. Gazele de sondă mai sunt cunoscute sub denumirea de gaze 

asociate sau petroliere. Gazul de sondă poate fi extras direct din zăcământ, fiind exploatat odată cu 

petrolul, dar poate proveni şi din rafinarea petrolului 

Ţările cu cele mai mari rezerve de gaze naturale sunt: Rusia, SUA, Canada, Marea Britanie, 

Algeria, Olanda. 

Gazul metan se găseşte în structuri situate în apropierea marilor bazine petroliere, fie în 

domuri gazeifere. Dintre primii zece producători mondiali de gaze naturale fac parte: CSI (39,8%), 

SUA, Canada, Marea Britanie, Indonezia. Olanda, etc. 

În prezent gazele naturale sunt folosite la producerea amoniacului, îngrăşămintelor chimice, 

maselor plastice, cauciucului sintetic, firelor şi fibrelor sintetice, etc. În termocentrale şi la încălzitul 

casnic, gazele naturale sunt folosite drept combustibil. Din butan şi propan se obţine gazolină iar din 

aceasta benzine uşoare cu cifra octanică ridicată, utilizate în aviaţie. 

Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una dintre cele mai importante resurse 

naturale ale subsolului. Există atât gaz metan cât şi gaze de sondă. 

Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt concentrate 

îndeosebi în zonele extracarpatice. Zone de exploatare sunt: Podişul Transilvaniei cu centre la 

Sângeorgiu de Câmpie, Puini (Câmpia Transilvaniei), Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic, Câmpia 

Română, Câmpia de Vest. 

6.5. Tema de control a unităţii de învăţare nr. 6 

1. Clasificaţi cărbunii după conţinutul în carbon şi puterea calorică 

2. Prezentaţi rezervele mondiale de cărbuni 

3. Prezentaţi rezervele mondiale de petrol 


72

4. Prezentaţi rezervele mondiale de gaze naturale 

Termeni cheie: resurse naturale; resurse epuizabile. 

6.6. Testul de autoevaluare nr. 6: 

1. Cărbunii inferiori sunt: 

a. cărbunele brun, lignitul, turba 

b. hiulă, antracit 

c. humici, sapropelici. 

2. Cărbunii superiori sunt: 

a. cărbunele brun, lignitul, turba 

b. huilă, antracit 

c. humici, sapropelici. 

3. Trei state deţin peste 80% din rezervele probabile de cărbuni: 

a. CSI, SUA şi China 

b. Rusia, SUA, India 

c. Rusia, China, Japonia. 

4. Gazul metan în România se găseşte numai în 

a. Podişul Transilvaniei 

b. Podişul Moldovei 

c. Podişul Mehedinţi. 


5. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a luat fiinţă în anul: 

a. 1860 

b. 1960 

c. 2000. 


73



a. Brown L. şi colab., Starea lumii, Edit. Tehnică, Bucureşti. 

b. Mihăilescu V., Nicoară F.I., Elemente de geografie economică mondială, Edit. Ex-Ponto, Constanţa, 

2000. 


74


TURISMUL 





- importanţa economică a turismului 

- cunoaşterea premiselor dezvoltării turismului 

- tipuri actuale ale turismului 

Cuprins al unităţii de studiu 

7.1. Rolul şi importanţa turismului 

7.2. Marile regiuni turistice pe glob 

7.3. Marile regiuni turistice din România 




7.1. Rolul şi importanţa turismului 

Turismul constituie o activitate umană complexă, care, pornind de la nevoia oamenilor de 

recreere şi de deplasare pentru cunoaşterea altor situri şi moduri de viaţă, a antrenat importante 


75


circuite economice care oferă cadrul şi mijloacele pentru valorificarea principalelor atracţii naturale 

şi culturale). 

În accepţiunea Organizaţiei Mondiale a Turismului, turismul include activităţile persoanelor 

care călătoresc în afara mediului lor cotidian de viaţă, pentru o perioadă specificată de timp şi cu alt 

scop decât acela de exercitare a unei activităţi remunerate la locul de vizitare. 

Cu alte cuvinte, ansamblul activităţilor prin care oamenii îşi petrec timpul liber călătorind în 

alte localităţi sau ţări decât cele de origine, pentru a vizita locuri şi oameni, peisaje şi rezervaţii 

naturale, muzee şi monumente, pentru a-şi îngriji sănătatea în baze de tratament etc. 

Turismul s-a impus ca activitate cu caracter economic îndeosebi după cel de-al doilea război 

mondial, când a căpătat un caracter de masă, chiar dacă forme organizate de practicare a turismului 

apăreau pe alocuri încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea. 

La dezvoltarea turismului ca activitate economică au contribuit mai mulţi factori, printre 

care, de cea mai mare însemnătate ar fi cei: economici, sociali, psihologici şi culturali. 

Din punct de vedere economic, dezvoltarea infrastructurilor de căi de transport şi de 

comunicaţie, precum şi iniţiativele antreprenoriale de activare a serviciilor în zone naturale, urbane 

sau de patrimoniu cultural deosebit, au avut cea mai pronunţată influenţă. 

Din punct de vedere social, cel mai important impact l-au avut creşterea bugetului de timp 

personal, prin mărirea în timp a perioadelor de concediu şi prin reducerea gradată a timpului 

consacrat muncii, cât şi câştigurile salariate în creştere. 

Din punct de vedere psihologic, se pot reţine necesitatea alternării perioadelor de activitate 

instituţionalizată cu cele consacrate activităţilor recreative. 

Turismul constituie o activitate mică care atrage mase tot mai mari atât din ţările respective 

cât şi din străinătate. 

Încasările rezultate de pe urma activităţilor complexe ale turismului naţional şi internaţional 

se ridică anual la sume considerabile. 

Turismul internaţional înseamnă export de servicii; multe state îşi îmbunătăţesc balanţa de 

plăţi externe de pe urma turismului. 

Astfel, în balanţa comerţului exterior al unor state turismul deţine unul din primele locuri. 

Sumele realizate de pe urma activităţii turistice internaţionale reprezintă valoarea exportului. 


76


Activitatea turistică a devenit extrem de complexă, cu obiective multilaterale. După 

obiectivele principale se remarcă: 

turismul balnear, climateric 

turismul de agrement 

turismul cultural 

turismul ştiinţific 

turismul piscicol 

turismul sportiv. 

După zona de sejur se poate vorbi despre turism: 

- maritim, 

- montan, 

- citadin (legat de vizitarea muzeelor, a monumentelor istorice, artistice, arhitectonice, etc.). 

Turismul balnear, climateric şi de agrement au în emisfera boreală un sezon mai activ în 

lunile mai - septembrie, cu un maximum în iulie-august. Turismul montan cunoaşte două maxime 

aproape de egală intensitate: iulie - august şi decembrie - ianuarie. 

Turismul de agrement, cultural, ştiinţific, sportiv ca si cel citadin sunt, în general, asezonale; 

totuşi sunt mai active în timpul verii, în perioada concediilor de odihnă. 

Ariile geografice ale acestor categorii de turism sunt difuze. Turismul cinegetic şi piscicol 

sunt legate de perioadele de vânat şi pescuit, iar ariile lor geografice sunt bine conturate. 

În general activitatea de turism este mult mai intensă în timpul verii. 

Turismul (naţional şi internaţional) necesită un grad ridicat de dotare tehnică: reţele de 

transport moderne, comode, ieftine, reţele de găzduire (hoteluri, moteluri, cabane, locuri de parcare 

etc), reţele comerciale — îndeosebi cele de alimentaţie publică — la nivelul cerinţelor internaţionale 

şi deservite de personal foarte bine pregătit. În întreaga lume au apărut unităţi de pregătire a 

personalului de deservire a turiştilor. 


77

7.2. Marile regiuni turistice pe glob 


După fluxul geografic de turişti internaţionali se deosebesc trei grupe de state: ţări emitente, 

de tranzit şi de sejur. 

Dintre ţările emitente, de dispersie turistică, semnalăm în America de Nord, S.U.A. şi 

Canada; în Europa: Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, ţările din Peninsula Scandinavică, 

din Europa Centrală (îndeosebi R. Polonă şi R. Cehia) şi Rusia. 

Europa rămâne principalul continent beneficiar, cu cei mai mulţi vizitatori şi cele mai 

ridicate venituri obţinute din turism. 

Un prim loc al destinaţiilor majore în deţin statele situate pe litoralul nordic al Mediteranei şi 

litoralul Atlanticului de Est. Destinaţiile de preferinţă vizează Italia, Franţa, Spania. Fiecare din 

aceste ţări dispun de un variat patrimoniu natural şi îndeosebi de patrimoniu istoric şi cultural. 

Ţările alpine şi carpatice domină turismul montan european şi nu mai puţin mondial. 

Numeroase destinaţii evidenţiază recunoscutele destinaţii evidenţiază recunoscutele staţiuni 

ale Alpilor precum Grenoble, Chamonix, Cortina D'Ampezzo, Basel, Geneva, Oebersdorf, Innsbuck 

şi multe altele. 

7.3. Marile regiuni turistice din România 

Remarcabilă în sistemul montan al Europei Centrale şi de Sud-Est este zona spaţiului 

carpatic în care locul principal îl deţine România. 

Locul României se impune atât prin poziţia geografică a teritoriului ei, dar mai ales prin 

veritabilul tezaur turistic. 

O primă imagine este dată de malestuosul sistem montan al Carpaţilor adunaţi aici în cea mai 

spectaculoasă formă, atenţionată încă de învăţaţii antici şi denumită chiar Corona Montium. Unică în 

peisajul Europei. 


78


Corona Montium sugerează o distribuţie a marilor unităţi de relief rar întâlnită – un relief în 

cercuri concentrice şi în trepte din ce în ce mai joase începând cu munţii şi terminând cu câmpiile, 

cu lunca şi Delta Dunării. 

Asemenea distribuţie dă întregului teritoriu naţional al României caracterul unui bastion în 

centrul căruia se află străvechea vatră românească. 

Carpaţii Orientali acoperă spaţiul central al ţării, de la graniţa de nord cu Ucraina până la 

Valea Prahovei. 

Fascinaţia turistică este dată de originalitatea structurală, respectiv distribuţia zonală a celor 

trei fâşii paralele de rară măreţie turistică: 

a. brâul vulcanic întins dela cunoscuta „Ţară a Oaşului‖ şi până la „Ţara Făgăraşului‖; 

b. culmile semeţe ale aşa-numitei zone cristalino-mezozoice; 

c. în est este zona mai domoală a flişului. 

Trei fâşii aproape perfect paralele care se întrec prin frecvenţa depresiunilor, culmilor 

impunătoare, dar mai ales prin numeroasele pasuri de culme şi trecători prin care osmoza naturii cu 

viaţa umană este de neîntrecut. 

Sunt deja cunoscute dimensiunile etno-culturale şi naturale ale pasurilor de culme Prislop 

(1416 m), Rotunda (1271m) şi Mestecăniş (1096m). 

Spectaculozitatea naturală în întreaga ramură a Carpaţilor Orientali este prezentă la tot pasul. 

Din nord-vestul acestora se desfăşoară treptat (de la cca. 850 m în Oaş la 1800 m în Ţibleş), munţii 

vulcanici cristalini ai Rodnei şi Munţii Bistriţei în partea centrală. Aici se adună şi culmile semeţe 

păduroase ale Maramureşului ce coboară din nord. 

De o rară spectaculozitate, prin formele lor şi înscrierea generală în spaţiul se prezintă spre 

est Obcinele Bucovinei (Obcina Mestecănişului, Feredeu, Brodinei) sau depresiunile 

Maramureşului, Dornelor, Câmpulung Moldovenesc, Pojorâta sau Gura Humorului – neîntrecute 

vetre ale civilizaţiei româneşti şi ca atare admirabile zone turistice de interes naţional şi 

internaţional. 

Aici se detaşează un ridicat potenţial şi habitat viguros, susţinut de bogate activităţi 

industriale (zăcăminte de mangan, sulf), de originalitate, îndeletniciri ale prelucrării lemnului, de 

creşterea bovinelor şi ovinelor. 

O zonă oicumenică şi nu mai puţin turistică de prim ordin, o zonă prelungită spre sud de 

continuitatea şirului de munţi vulcanici (Călimani – 2100 m, Gurghiu – 1776 m, Harghita – 1801m, 


79


Bodoc, Perşani), care încep a ceda uşor din înălţimile lor, plecându-se parcă în faţa înălţimilor ce au 

a se contura în sud prin abrupturile Bucegilor şi Făgăraşului. 

Grandoarea turistică a Orientalilor în această zonă centrală şi sudică este dată de 

monumentalitatea naturală a culmilor, a serpentinelor şi cheilor, a defileelor, pasurilor şi trecătorilor. 

Aici se înscrie încă din secolul XIV-XVI „drumul cel mare al Braşovului‖ (urmărea Valea 

Teleajenului) care asigură cea mai lesnicioasă cale de legătură între Occident şi Orient. 

La întâlnirea celor două frunţi ale Carpaţilor româneşti, se desfăşoară remarcabila zonă 

turistică a României, Valea Prahovei, cu perlele ei carpatice – Predeal, Azuga, Buşteni, Sinaia. 

Renumitele staţiuni balneoclimaterice amintite sunt străbătute de drumul european Oradea şi 

respectiv Arad – Braşov – Ploieşti – Bucureşti – Constanţa. 

Grandoarea (nu numai turistică) a Bucegilor, este dată şi de prezenţa Culoarului Rucăr-Bran 

o zonă depresionară ce se desfăşoară pe nivele ciclice de la cotele de 800-850 m, 900-1100m, 1150- 

1200m, până la 1250-1300m, pe o lungime de circa 45 km şi o lăţime de aproximativ 10 km. 

În spaţiul Culoarului se află situate localităţile de amplă vocaţie turistică: Bran, Moeciu, 

Măgura, Şirnea, Fundata şi Rucăr. 

Şirul Carpaţilor Meridionali este continuat de marile blocuri montane formate din Munţii 

Făgăraş, Parâng şi Retezat, blocuri separate de văile transversale ale Oltului şi Jiului. 

Calea de acces, una din marile realizări din ultimele decenii Transfăgărăşanul pune în valoare 

fiecare microunitate a acestui spaţiu montan – peisajul natural şi îndeosebi pe cel antropic, definit în 

principal de marele complex hidroenergetic de la Vidraru. 

României. 

Un adevărat tezaur turistic cuprinde Munţii Apuseni din cadrul Munţilor Occidentali ai 

În cadrul Europei Centrale distingem renumite destinaţii ale Cehiei (Praga, Karlovy Vary, 

Marianske Lazne), Slovaciei (masivul Tatra, Tratanska Polianka), Ungaria (Budapesta, Balaton) ş.a. 

Destinaţii turistice remarcabile deţin ţările din Marea Nordului şi Marea Baltică precum 

Belgia („oraşele de artă‖), Olanda (Amsterdam, Haga, Haarlem, Anvers, etc.), Germania, Polonia. 

Rusia deţine locuri de atracţie distinctă prin diversitatea capitalului natural, obiective unice 

de patrimoniu cultural-istoric. Dintre numeroasele destinaţii reţinem valorile oferite de Moscova şi 

Sankt Petersburg. 

O zonă distinctă în peisajul turistic mondial o formează litoralul Mării Negre unde sunt 

remarcabile staţiunile din Crimeea şi de la poalele Caucazului. 


80

Bulgariei. 


De un deosebit interes turistic se bucură litoralul Mării Negre din spaţiile României şi 

Peisajul turistic al României este magistral integrat de spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră 

prin tot ce oferă zona unicat a Europei – Delta Dunării şi Litoralul Mării Negre, zone turistice bine 

profilate în tursimul naţional şi internaţional. 

Şirul destinaţiilor turistice continuă în numeroase ţări din Asia (R.P.Chineză, India, 

Indochina, ş.a.) ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu, America de Nord (S.U.A., Mexic, Canada, 

Brazilia, Peru, Argentina, Ecuador, Venezuela ş.a. oferă destinaţii de deosebit interes de patrimoniu 

istoric şi nu mai puţin de capital natural). 

Ţările Africii, îndeosebi de pe ţărmul Mării Mediterane, insulele Oceaniei, Australia şi Noua 

Zeelandă au devenit zone de atracţie turistică pentru ţările Europei şi Americii. 

Multă vreme s-a considerat ca turismul, ca activitate economică profitabilă şi ca motor de 

dezvoltare pentru multe regiuni ale lumii nu prezintă riscuri de alterare a cadrului natural, iar 

presiunea turistică nu prezintă motive de îngrijorare. 

În ultimul timp, sub influenţa curentelor de protecţie a mediului şi de promovare a dezvoltării 

durabile, se insistă frecvent pe atenuarea influenţelor "perturbatoare" pe care le induc uneori 

fluxurile turistice. 

De cele mai multe ori sunt descurajate excesele comerciale care nu ţin sub control afluenţa 

turiştilor în situri de mare fragilitate fie că e vorba de rezervaţii naturale fie de situri istorice care 

există de secole sau milenii. Se evocă deseori dificultăţile administrative de urmărire a circulaţiei 

turistice (care prezintă un caracter difuz). 

Concentrările turistice temporare care depăşesc capactitatea de suport a locurilor, 

multiplicarea reşedinţelor secundare cu implicaţii complexe în contactele cu populaţia autohtonă, în 

păstrarea nealterată a unor moduri de viaţă etc. 

Formarea şi promovarea locurilor turistice constituie preocupări legate de dezvoltarea 

viitoare a turismului. În timp, locurile turistice au apărut, în principal, fie prin schimbarea (totală sau 

parţială) funcţiei dominante a unui teritoriu (reducerea valenţelor utilitare şi sporirea valenţelor 

estetice), fie prin încorporarea unor spaţii naturale cu o redusă încărcătură umană. 

Pentru turismul cultural, mai ales în mediul rural, în cazurile în care modul de viaţă 

tradiţional a devenit incompatibil cu evoluţia social-economică generală, şi a dispărut în bună 

măsură, muzeele au rezervat mărturii şi "mostre" ale unor moduri de viaţă dominante în urmă cu 

decenii. 


81


Pe lângă muzeele amenajate în acest scop, se vorbeşte deseori de tendinţa de transformare în 

"muzee vii" a unor aşezări rurale tradiţionale prin multiplicarea reşedinţelor secundare ocupate doar 

în perioada vacanţelor de citadini cu implicare deseori modestă în viaţa rurală locală şi, aferent, prin 

schimbări aduse arhitecturii locale şi profilului funcţional al localităţilor. 

În general, sunt distinse diferenţe notabile între amenajările turistice în spaţii nepopulate sau 

puţin populate, care pun mai puţine probleme de etică a raporturilor dintre turişti şi localnici şi cele 

rezultate din "colonizările turistice" ale spaţiilor populate cu mod de viaţă tradiţional unde se 

înregistrează raporturi mult mai complexe. 


1. Menţionaţi rolul şi importanţa turismului 

2. Reprezentaţi cartografic marile regiuni turistice pe glob 

3. Prezentaţi marile regiuni turistice din România 

Termeni cheie: agroturism; turism rural 

7.5. Testul de autoevaluare nr.7 

1. După fluxul geografic de turişti internaţionali se deosebesc: 

a. ţări emitente 

b. de tranzit 

c. de sejur. 


82


2. Principalul continent beneficiar, cu cei mai mulţi vizitatori şi cele mai ridicate venituri obţinute 

din turism este: 

a. Europa 

b. Asia 

c. America 

3.Un adevărat tezaur turistic în România cuprinde 

a. Munţii Apuseni 

b. Munţii Făgăraş 

c. Munţii Bucegi 

4. Un prim loc al destinaţiilor majore în deţin statele: 

a. situate pe litoralul nordic al Mediteranei şi litoralul Atlanticului de Est 

b. situate pe litoralul nordic al Negre şi litoralul Atlanticului de Est 

c. situate pe litoralul nordic al Ionice şi litoralul Atlanticului de Est 

5.Ţări alpine sunt: 

a. Elveţia, Franţa, Austria 

b. Germania, România, Slovacia 

c. Elveţia, Germania, Uganda 


Cocean P., Geografia turismului, Editura Carro, Bucureşti, 1996. 

Glăvan V., Turismul în România, Editura Economică Bucureşti, 2000. 

Teodorescu Camelia, Turismul cultural, Editura Transversal, Bucureşti, 2009. 


83


SCHIMBURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE 





- principalele caracteristici ale schimburilor economice internaţionale 

- factorii geografici care influenţează comerţul mondial 


8.1. Caracteristici ale schimburilor economice internaţionale 

8.2. Comerţul cu produse 




8.1. Caracteristici ale schimburilor economice internaţionale 

Comerţul internaţional reprezintă totalitatea operaţiilor de export şi import, generate de 

schimbul de mărfuri şi servicii dintre ţări. 


84


Schimburile economice internaţionale antrenează în circuitul lor alături de mărfuri (care sunt 

preponderente) şi servicii, lucrări de construcţii, tehnologie, licenţe, închirieri, turism, cooperare în 

construirea unor obiective economice. 

Factorii economici, sociali şi politici care influenţează evoluţia comerţului internaţional sunt: 

nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, modificarea raporturilor de forţe pe plan mondial, 

revoluţia ştiinţifică şi tehnică, evoluţia demografică, politica economică a ţărilor, ş.a. 

Factorii geografici care influenţează comerţul mondial constau în caracterul condiţiilor 

naturale, resursele solului şi subsolului, poziţia geografică a locurilor de producţie şi de consum, 

căile de comunicaţie, ş.a. 

Schimburile economice internaţionale, pe ansamblul lor, au o serie de caracteristici, care se 

referă la dinamica lor, la structura şi la orientarea lor geografică. 

Dinamica schimburilor economice internaţionale se caracterizează prin creşterea rapidă a 

volumului acestora. 

În structura comerţului internaţional respectiv volumul schimburilor cu produse de 

prelucrare, comparative cu produsele de bază. 

Orientarea geografică a comerţului internaţional respective schimburile ce se realizează 

între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. 

În cadrul schimburilor economice internaţionale există pronunţate diferenţieri teritoriale (pe 

ţări, grupe de ţări, regiuni, organizaţii interstatale, continente), în ceea ce priveşte comerţul cu 

diferite produse de bază şi prelucrate şi sub raportul orientării, volumului şi structurii curenţilor de 

mărfuri. 

8.2. Comerţul cu produse 

Comerţul cu produse de bază cuprinde comerţul cu produse agricole, materii prime 

neagricole şi combustibili. 

Comerţul cu produse agricole s-a amplificat în ultimul timp datorită creşterii necesităţilor. Pe 

primele locuri se înscrie grâul urmat de bumbac, carnea de vită şi lâna, cafeaua, ceaiul, citricele. 

Comerţul cu materii prime neagricole (minereuri feroase, neferoase, minereuri nemetalifere, 

lemn, ş.a.) s-a dezvoltat mult datorită sporirii activităţilor industriale. Pe primul loc se situează 


85


comerţul cu minereuri de fier dinspre ţările producătoare (Canada, Franţa, Rusia, Brazilia, Suedia, 

Australia) spre ţările consumatoare (S.U.A., Anglia, Germania, Italia, Belgia, Japonia, R. Polonă, 

România). 

Datorită sporirii consumului energetic şi industrial, a crescut foarte mult comerţul cu 

combustibili, dintre care pe primul plan se situează petrolul. 

Petrolul este exportat din zonele şi ţările producătoare spre cele consumatoare, astfel: din 

zona Golfului Persic (Arabia Saudită, Iran, Kuweit, Emiratele Arabe Unite) spre Europa şi Japonia, 

din Africa de Nord (Libia, Algeria) spre Europa Occidentală, din America de Sud (Venezuela) spre 

S.U.A. şi Europa. În Arabia Saudită, Gabon, Emiratele Arabe Unite, Ecuador, Indonezia, Irak, Iran, 

Kuweit, Libia, Nigeria şi Venezuela au format Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). 

Gazele naturale sunt exportate de Rusia (prin conducte) spre ţări europene. 

Cărbunii superiori, folosiţi în industria siderurgică, sunt exportaţi din Rusia şi R.Polonă spre 

Europa Centrală, din S.U.A. spre Japonia, Canada şi Europa Occidentală şi din Australia spre 

Japonia. 

Dintre minereurile neferoase, menţionăm îndeosebi exportul bauxitei (din Australia, Jamaica, 

Haiti, Surinam, Franţa, ş.a. spre S.U.A., Canada, Japonia şi Europa Occidentală) şi al minereurilor 

de cupru (din Zambia, Zair, Chile spre S.U.A. şi Europa de Vest). 

Dintre celelalte materii prime mai menţionăm lemnul care se exportă din ţările cu zone 

forestiere reci (Rusia, Suedia, Finlanda, Canada) spre ţările cu zone forestiere reci (Rusia, Suedia, 

Finlanda, Canada) spre ţările consumatoare (S.U.A., Japonia, Europa de Vest). 

Comerţul cu produse prelucrate cuprinde comerţul cu produse siderurgice, chimice, 

maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte produse prelucrate. 

Produsele siderurgice (oţel, laminate) sunt exportate de marile ţări producătoare, astfel: din 

Rusia spre ţări europene, din Japonia spre sudul Asiei, din Europa Occidentală (Germania, Belgia, 

Luxemburg, Franţa, Italia, Anglia) spre diferite ţări consumatoare. 

Gama produselor chimice, maşinile, utilajele şi mijloacele de transport este foarte largă, iar 

structura schimburilor este diferită de la o ţară la alta. Dintre produsele exportate de menţionat, în 

principal, sunt utilajele şi echipamentele tehnice (S.U.A., Rusia, Germania, Anglia, Japonia), maşini 

agricole (S.U.A., Rusia, Anglia, Germania, R.P.Chineză), autovehicule (S.U.A., Japonia, Germania, 

Franţa, Italia, Rusia), nave maritime (Japonia, Suedia, Germania, Franţa, Rusia), avioane (S.U.A., 


86


Rusia, Franţa, Anglia), îngrăşăminte chimice (S.U.A., Rusia, Japonia), mase plastice (S.U.A., 

Germania, Rusia), fibre sintetice (Japonia), ş.a. 


Prezentaţi factorii geografici care influenţează comerţul mondial 

Menţionaţi principalele caracteristici ale schim burilor economice internaţionale 

Importanţa comerţului cu produse prelucrate 

Termeni cheie: comerţ internaţional, comerț cu produse de bază, comerț cu produse prelucrate 


1. Comerţul internaţional reprezintă 

d. totalitatea operaţiilor de export şi import 

e. piaţa turistică 

f. raportul dintre cerere si oferta. 

2. Factorii economici, sociali şi politici care influenţează evoluţia comerţului internaţional sunt: 

a. nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie 

b. modificarea raporturilor de forţe pe plan mondial 

c. revoluţia ştiinţifică şi tehnică, evoluţia demografică. 

3. Comerţul cu produse de bază cuprinde: 

a. comerţul cu produse agricole 

b. materii prime neagricole 

c. combustibili. 


87

4. Pe primul loc se situează comerţul cu : 

a minereuri de fier 

a minereuri de cupru 

a minereuri de zinc. 

5.Comerţul cu produse prelucrate cuprinde: 

a.comerţul cu produse siderurgice 

b. comerţul cu produse chimice 

c. maşini, utilaje. 



Minciu Rodica, Economia turismului, Editura Uranus, 2007. 

Snak O., Baron P., Neacşu N., Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001. 

Stănciulescu Gabriela, Micu Cristina, Economie şi gestiune în turism, Editura C.H.Beck, 

Bucuresti, 2009. 


88


ŢĂRI BOGATE, ŢĂRI SĂRACE 




La sfârşitul parcurgerii unităţii de învăţare, studenţii trebuie să cunoască : 

- transformările economice profunde, specifice perioadelor istorice ale omenirii. 

- contradicţiile dintre ţările bogate şi ţările sărace 

Cuprinsul unităţii de studiu: 

9.1. Transformările economice 

9.2. Contradicţiile dintre ţările bogate şi ţările sărace 



9.5. Bibliografia selectivă a unităţii de învăţare nr 9 

9.1. Transformările economice 

Progresul uman continu a condus la transformări economice profunde, specifice perioadelor 

istorice ale omenirii. 

Mult timp în istoria popoarelor a dominat mica sau marea posesiune a pământului (fie de 

către biserici, mănăstiri sau boieri) şi intensitatea schimburilor economice. 

Condiţiile social – economice şi politice de la sfârşitul secolului al XVII-lea au favorizat 

trecerea la o nouă civilizaţie, civilizaţia industrială, generatoare a unui sistem nou de economie. 


89


Revoluţia industrială a promovat un model economic bazat pe regulile pieţei, ceea ce a dus la o 

creştere economică spectaculoasă în următoarele două secole. 

Revoluţia industrială a impus noi raporturi faţă de domeniile productive ale pământului, 

fabricile şi capitalul financiar devenind factorii principali ai creşterii economice. 

9.2. Contradicţiile dintre ţările bogate şi ţările sărace 

Evoluţiile, în acest timp, atât de diferenţiate de la ţară la ţară, au generat formarea unor mari 

puteri, intuite încă din perioada Renaşterii când se renunţă la conceptul medieval bazat pe spiritul 

religios. 

Când vorbim de marile puteri luăm în considerare nu atât atributele fizice ale teritoriului 

politico – administrativ, cât mai ales valorile potenţiale sau reale de importanţă economică socială 

pentru interesele proprii sau pentru dimensionarea relaţiilor internaţionale. 

Din păcate de-a lungul istoriei s-au evidenţiat o serie de state care s-au impus prin diverse 

forme de dominaţie militară, economică sau ideologică generând convulsii care uneori s-au 

transofrmat în conflicte, unele din acestea menţinându-se până în zilele noastre. 

S-au creat raporturi inegalabile între creşterea economică şi dezvoltarea, prioritatea revenind, 

în tot acest timp, valorificării intensive exagerate a resurselor adâncind constant contradicţiile dintre 

ţările bogate şi ţările sărace 8 generând riscurile degradării ireparabile ale mediului natural. 

Asemenea evoluţii au impus prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale 

statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu, nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane 

asupra capitalului natural al Terrei. Este de remarcat raportul Clubului de la Roma (1972) intitulat 

„Limitele Creşterii‖, apoi Prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972). 

Încă de atunci s-au semnalat aspectele îngrijorătoare privind: 

creşterea numerică a populaţiei 

impactul industrializării 

efectele poluării 

8 Unele din ele deţinătoare de bogate resurse naturale 


90

producţia de alimente 

tendinţele de epuizare a resurselor. 


După 15 ani de la Conferinţa ONU 1972, Comisia Mondială pentru Mediu, instituită de ONU 

în 1985 a prezentat componentele conceptului „dezvoltării durabile (1987)‖. 

Suntem locuitorii unei planete bogate, capabilă să ne suporte, să ne întreţină, şi să asigure 

prosperitate tuturora. Din păcate evoluţiile omenirii au generat încă din primele faze ale existenţei 

sale inegalităţi sociale, perpetuate în cele mai cumplite şi dramatice forme ale existenţei. 

Pe de o parte s-a conturat ''polul sărăciei" care domină deja sute de milioane de oameni lipsiţi 

de cerinţele elementare ale vieţuirii – hrană, adăpost, asistenţă socială. Polul sărăciei îşi extinde 

constant tentaculele suprimând numeroase ţări şi respectiv un număr impresionant din populaţia 

globului. 

În timp paradoxal pentru nivelul civilizaţiei contemporane, paralel evoluează activ "polul 

bogăţiei", lumea consumurilor exacerbate. 

După indicatorii ce diferenţiază ţările lumii spre unul din cei doi poli, putem deja vorbi de 

începuturile unei geografii a sărăciei. 

Este adevărat că o ţară se dezvoltă treptat în funcţie de resursele pe care le deţine şi de 

capacitatea de a le valorifica şi nu mai puţin de relaţiile de cooperare stabilite cu unele ţări. 

Din păcate, evoluţiile politice, pe diverse planuri regionale, motivaţiile atât de complexe şi 

complicate care au stat la baza acţiunilor stăpânite de anumite puteri, au favorizat apariţia şi 

perpetuarea unor decalaje dramatice în procesele de dezvoltare social - economice la nivel planetar. 

Supremaţia unor mari puteri politice au dominat relaţia populaţie - resurse - economie - mod de 

viaţă. Aşa s-a ajuns la faptul că ţări cu bogate resurse umane şi materiale să devină şi să rămână 

sărace şi invers. 

Aşa se face că astăzi, planeta noastră este configurată din ţări bogate şi ţări sărace sau în 

termeni mai atenuaţi ţări dezvoltate, ţări în curs de dezvoltare şi ţări puternic subdezvoltate. 

În zilele noastre, la începutul mileniului al III-lea, contrastele social-economice dintre ţările 

dezvoltate şi în curs de dezvoltare se adâncesc constant pe fondul degradării fără precedent a 

mediului. 


91


La rândul ei, aşa cum se sublinia la Summit-ul 2002 de la Johannesburg, cauza majoră a 

deteriorării continue a mediului la nivel global este reprezentată de modelul deficitar de consum şi 

producţie, în special din ţările industrializate. 

15% din populaţia lumii care trăieşte în ţările dezvoltate totalizează 56% din consumul 

mondial, în timp ce procentul de 40% - reprezintă oamenii cei mai săraci din ţările în curs de 

dezvoltare – totalizând doar 11% din consum. 9 

Consumul nu este însă numai o problemă de folosire raţională a resurselor. Dacă toţi oamenii 

din lume ar trăi la nivelul unei persoane cu venituri medii dintr-o ţară cu venituri mari, am mai avea 

nevoie de încă 2,6 planete ca să ajungă pentru toţi 2 . 

Se apreciază că nivelurile curente de consum şi producţie, bazate pe măsurătoarea 

ecologică medie globală, sunt cu 25% mai mari decât capacitatea ecologică a planetei. Asta ar 

însemna că, la nivelurile actuale, umanitatea erodează capitalul natural al planetei într-un ritm 

semnificativ. 

brut. 

În argumentarea celor afirmate ne vom folosi, deocamdată, de indicatorul produsului naţional 

Majoritatea specialiştilor sunt de acord că pentru a evidenţia decalajele social-economice 

dintre statele lumii, a reliefa prăpastia care există între „cei bogaţi" şi "cei săraci" se poate folosi cu 

succes Produsul Naţional Brut (PNB), pe locuitor. 10 

Totodată P.N.B. pe locuitor arată, sub anumite aspecte şi "ierarhia" deţinută pe scara 

dezvoltării economice de către diferite ţări ale lumii. 

Locul care îi revine fiecărei ţări pe această scară este o expresie sintetică a nivelului atins de 

dezvoltarea forţelor sale de producţie care, la rândul său, este o funcţie a numeroaselor variabile 

economice: 

- gradul dotării cu resurse naturale, 

- nivelul 

- eficienţa utilizării acestora 

- mărimea numărului populaţiei 

- nivelul său de calificare şi de ocupare, 

9 Deşi majoritatea oamenilor consumă mai mult astăzi date fiind dezvoltarea economiei mondiale într-o 

gospodărie africană obişnuită consumul este cu 20% mai mic decât era acum 25 de ani 

10 PNB cuprinde venitul naţional creat în producţia naţională, veniturile derivate din servicii şi alocaţii pentru 

consumul de capital fix ca şi soldul pozitiv sau negativ al balanţei de plăţi externe. 


92

- mărimea şi eficienţa capitalului productiv 

- amploarea şi calitatea infrastructurii productive şi sociale 


- gradul şi mai ales eficienţa participării la circuitul economic mondial etc. 

După mărimea P.N.B. ţările lumii se pot grupa astfel: 

»ţări sărace 

»ţări bogate 

Primele au avut în anul 2000 un P.N .B. sub 500 dolari (după Enciclopedia Statelor Lumii 

2001) pe cap de locuitor şi în cadrul lor se poate distinge un grup de ţări foarte sărace care au un 

P.N.B. pe cap de locuitor sub 200 dolari. Acest grup este constituit din ţări afro-asiatice precum; 

Niger (190), Malawi (180), Guineea-Bissau (160), Sierra Leone (130), Brunei (120), Somalia (110), 

Etiopia (100), R.D. Congo (85). 

Grupul ţărilor sărace este mai numeros şi are un P.N.B. cuprins între 200 - 500 dolari pe cap 

de locuitor alcătuit în proporţie de aproximativ 75% din ţări africane, la care se adaugă 20% ţări 

asiatice, ţări din zona Caraibilor, ş.a.. 

Din această categorie putem aminti: Eritreea (200), Mozambic (220), Nepal (220), Mali 

(240), Burkina Faso (240), Ruwanda (250), Madagascar (250), Nigeria (260), Angola (270), 

Uganda, Togo (320), Zambia, Sudan, Gambia (330), Kenya (360), Benin (380), Ghana (400), 

Guineea (490) în Africa, apoi în Asia - Cambodgia (260), Tadjikistan (280), Kârgâstan (300), 

Yemen (360), Vietnam, Bangladesh (370), Mongolia (390), India (440), Timorul de Est (451). 

Ţările bogate ale lumii pot fi considerate cele cu peste 5.000 dolari pe cap de locuitor şi sunt 

fie ţări capitaliste industrializate, fie unele ţări bogate în rezerve de petrol a căror exploatare le 

asigură un P.N.B. ridicat pe cap de locuitor. La nivelul anului 2000, acest grup era format din 51 de 

state, din care în Europa 26, Asia 11, America de Nord 2, Caraibe 4, America de Sud 2, Oceania 4 şi 

2 în Africa. 

lată câteva exemple (P.N.B. exprimate în dolari pe cap de locuitor): 

»America de Nord: Canada (20.140), S.U.A. (31.910). 

»Europa: Cehia (5020), Malta (9210), Slovenia (10.000), Portugalia (11.030), Cipru 

(11.950), Grecia (12.110), San Marino (13.200), Spania (14.800), Andorra (16.930), Italia (20.170), 

Irlanda (21.470), Lichtenstein (23.000), Marea Britanie (23.590), Franţa (24.170), Monaco (24.460), 

Belgia (24.650), Finlanda (24.730), Olanda (25.140), Austria (25.430), Germania (25.620), Suedia 


93


(26.750), Islanda (29.540), Danemarca (32.050), Norvegia (33.470), Elveţia (38.380), Luxembourg 

(42.930). 

»Africa: Seychelles (6500), Libia (6700). 

»Asia: Oman (5950), Arabia Saudită (6900), Bahrein (7640), R.Coreea (8490), Qatar 

(11.600), Israel (16.310), Emiratele Arabe Unite (17.965), Kuwait (20.910), Brunei (22.278), 

Singapore (24.150), Japonia (32.030). 

»Caraibe: Saint Kitts şi Nevis (6330), Barbados (8.600), Antigua şi Barbuda (8.990), 

Bahamas (1890). 

»America de Sud: Uruguay (6.220), Argentina (7.550). 

»Oceania: Palau (8.806), Nauru (11.538), Noua Zeelandă (13.990), Australia (20.950). 


1. Să se prezinte transformările economice profunde, specifice perioadelor istorice ale omenirii. 

2. Să se menţioneze contradicţiile dintre ţările bogate şi ţările sărace. 

Termeni cheie: ţări sărace, ţări bogate 

9.4. Testul de autoevaluare al unităț ii de învăț are nr. 9 

1. După mărimea P.N.B. ţările lumii se pot grupa astfel: 

a. ţări sărace, ţări bogate 

b. ţări mari, mijlocii, mici 

c. ţări dezvoltate sau în curs de dezvoltare 

2. 15% din populaţia lumii care trăieşte în ţările: 

a. dezvoltate 


94

. în curs de dezvoltare 

c. puternic dezvoltate 


a. dezvoltate 

b. în curs de dezvoltare 

c. sărace 


a. dezvoltate 

b. în curs de dezvoltare 

c. puternic dezvoltate 


5. Grupul ţărilor sărace este mai numeros şi are un P.N.B. cuprins între: 

a. 200 - 500 dolari pe cap de locuitor 

b. 500 – 1000 dolari pe cap de locuitor 

c. 1000 – 1500 dolari pe cap de locuitor 

9.5. Bibliografia selectivă a unităţii de învăţare nr 9 

2000 

Conea I, Geopolitica o ştiinţă nouă, în ―Sociologie Românească‖, nr. 9-10, an II/1937 

Brown L. şi colab., Starea lumii, Edit. Tehnică, Bucureşti 

Mihăilescu V., Nicoară F.I., Elemente de geografie economică mondială, Edit. Ex-Ponto, Constanţa, 


95


10. Test de autoevaluare finală 

1. Preferinţa relativă reprezintă: 

(cu răspunsuri) 

a. un indicator al circulaţiei turistice ce reflectă fluxul de turişti dintre două destinaţii 

b. un indicator al circulaţiei turistice ce arată numătul mediu de zile de şedere a turiştilor într-o 

anumită zonă sau unitate de cazare 

c. un indicator care arată cât de solicitate sunt ţările de destinaţie 

d. un indicator care oferă informaţii cu privire la potenţialul pieţelor turistice 

e. indicatorii valorici ce caracterizează circulaţia turistică internă şi internaţională 

2. Sejurul mediu reprezintă: 


b. un indicator al circulaţiei turistice ce arată numătul mediu de zile de şedere a turiştilor 

într-o anumită zonă sau unitate de cazare 




3. Densitatea turistică reprezintă: 








96

4. Intensitatea turistică reprezintă: 








5. Încasările şi cheltuielile turistice reprezintă: 







6. Preferinţa relativă are: 

a. o modalitate de calcul 

b. două modalităţi de calcul 

c. trei modalităţi de calcul 

d. patru modalităţi de calcul 

e. cinci modalităţi de calcul 

7. Sejurul mediu are: 







97

8. Densitatea turistică are: 






9. Intensitatea turistică are: 






10. Până în anul 1995 hotelurile şi motelurile: 

a. au fost înregistate separat 

b. au fost înregistate cumulat 

c. au fost înregistate împreună cu campingurile 

d. au fost înregistate împreună cu bungalourile 

e. au fost înregistate împreună cu vilele 


11. 15,7% din turiştii ce părăsesc Bulgaria se îndreaptă spre România în anul: 

a. 1899 

b. 1999 

c. 2004 

d. 2008 

e. 2010 

12. Formele principale ale turismului sunt:: 

a. turism intern, receptor, emiţător 

b. turism intern, extern 

c. turism montan, de deal şi câmpie 


98

d. turism recreativ, de odihnă şi tratament 

e. turism social, economic, politic 

13. Din industria turistică fac parte sectoarele: 

a. turism social, economic, politic 

b. turism recreativ, de odihnă şi tratament 

c. locuinţă şi alimentaţie, transport, atracţii-agrement 

d. excursiile, drumeţiile 

e. forţa de muncă 


14. Factorii determinanţi ai turismului după conţinutul sau natura lor pot fi : 

a. economici, tehnici, demografici 

b. cu acţiune pemanentă saqu de durată, sezonieri, conjuncturali 

c. primari, secundari 

d. ai cererii turistice, ai confruntării cerere-ofertă 

e. 

15. Factorii determinanţi ai turismului după importanţa sau rolul lor pot fi : 


b. cu acţiune pemanentă sau de durată, sezonieri, conjuncturali 



e. naturali, antropici 

16. Factorii determinanţi ai turismului după durata acţiunii lor pot fi: 







99


17. Factorii determinanţi ai turismului în raport cu orientarea influenţei lor sunt 

structuraţi în: 






18. Veniturile populaţiei constituie: 

a. raportul calitate - preţ 

b. atracţiile turistice 

c. suportul material, obiectiv al dezvoltării turismului 

d. bogăţia de valoti naturale şi antropice 

e. încasările pe o lună raportate la anul precedent 

19. În funcţie de locul de provenienţă turismul poate fi: 

a. intern şi internaţional 

b. organizat, pe cont propriu şi semiorganizat 

c. de sejur şi itinerant 

d. permanent şi sezonier 

e. feroviar, maritim, aerian 

20. În funcţie de gradul de mobilitate a turistului există turism:: 






21. În funcţie de modalitatea de comercializare a vacanţelor există turism:: 




100





22. În funcţie de frecvenţa de manifestare a cererii există turism:: 






23. În funcţie de tipul mijlocului de transport există turism: 






24. Turismul urban se referă, în genere, la petrecerea timpului liber doar în: 

a. megalopolisuri 

b. conurbaţii 

c. metropole 

d. oraşe 

e. atât oraşe cât şi sate 

25. Agroturismul presupune: 

a. toate activităţile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp determinate în mediul rural 

b. petrecerea timpul liber în sate 

c. şederea în gospodăria ţărănească, consumarea de produse agricole din gospodăria 

respectivă şi participarea la activităţile agricole spcifice 

d. tranzitarea mediului rural 

e. dezvoltarea agriculturii cu ajutorul fondurilor europene 


101

26. Preferinţa relativă reprezintă: 

a. turiştii din ţara x spre ţara y/populaţia ţării 

b. numărul sosirilor de turişti într-o zonă/suprafaţa ţării 

c. numărul înnoptărilor/numărul de turişti sosiţi 


d. numărul total al plecărilor în străinătate/populaţia ţării emiţătoare 

e. volumul încasărilor/numărul înnoptărilor 

27. Densitatea turistică reprezintă: 

a. turiştii din ţara x spre ţara y/populaţia ţării x 

b. numărul sosirilor de turişti într-o zonă/suprafaţa ţării sau populaţia ţării 




28. Sejurul mediu reprezintă: 






29. Intensitatea turistică reprezintă: 







102

30. Încasările şi cheltuielile turistice se calculează astfel: 








103

Răspunsurile la testul de autoevaluare nr 1: 

1. a; 2. b; 3. c; 4. a; 5. b,c; 6. a,b,c,d 

Răspunsurile la testul de autoevaluare nr. 2: 

1. a; 2. c; 3. a; 4. a; 5. c 


1. a; 2. a; 3. a; 4. a; 5. a 


1. a,b,c; 2. a; 3. b; 4. a; 5. b. 


1 .a; 2. b; 3. a; 4. a; 5. a 


1.a; 2.b; 3.a; 4.a; 5.b. 

Răspunsurile la testul de autoevaluare nr. 7: 

1.a,b,c; 2.a; 3.a ; 4.a; 5.a. 


12. Rezultatele testelor de 

autoevaluare 


104


1. a; 2. a,b,c; 3. a,b,c; 4. a; 5. a,b,c. 


1. a; 2. a; 3. c; 4. b; 5. A. 



105



106 

11. Bibliografia întregului suport de 

curs 

1. Andrieş M., (1963), Comorile Oceanului Planetar, Ed. Ştiinţifică Bucureşti 

2. Beaujeau – Garnier, Jaqueline (1965), Geography of Population, Londra 

3. Bonnefous E. (1970) L'homme Ou La Nature, Paris 

4. Boboc Luminiţa, Cucu V (2010), Geografie economică mondială, Editura Sitech, Craiova 

5. Caloianu N., (1971), Geografia economică regională, p.I, Centru de Multiplicat al Univ. 

Bucureşti 

6. Chabot, G., Beaujeau – Garnier J. (1971), Geografie urbană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 

7. Cucu V. (1974), Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didactică şi 

Pedagogică, Bucureşti 

8. Cucu V. (2002), România – geografie umană şi economică, Editura Transversal, Târgovişte 

9. Cucu V., Soare Ionica (2001), Dicţionar de geografia populaţiei, geografia aşezărilor 

umane, geografie economică, Editura N'Ergo, Brăila 

10. Cucu V., Toma E., Samoilă Ed., Populaţia Terrei, Ed. Transversal, Târgovişte 

11. Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., Geografie economică mondială, Ed. Fundaţiei 

„România de Mâine‖, Bucureşti, 1998 

12. Erdeli G. şi colab. (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti 

13. Gâştescu P., Cioacă I. (2003), Insulele Terrei, Editura Transversal, Târgovişte 

14. Ianoş I., (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Ed. Academiei Române 

15. Myrdal G., Economic Development and Underdeveloped Regions, Duckworth, London, 1957 

16. Neguţ S., (1978), Un singur Pământ...Omul şi mediul înconjurător, Ed. Albatros 

17. Neguţ S., Matei C., Nicolae I., Radu C., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Ed. Meronia, 

Bucureşti 

18. Neguţ S., (coord.), Geografie economică mondială, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2002, 2003, 

2004, 2005, 2006


19. Neguţ S., Gheorghe Vlăsceanu, Florina Bran, Claudia Popescu, Liviu Bogdan Vlad, Marius 

Cristian Neacşu, Geografie economică mondială, Ed. Meteor Press, 2009 

20. Popescu C., Industria mondială în era globalizării, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001 

21. Surd V. (1982), Populaţia, aşezările şi economia mondială, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 

22. Şandru I. (1973), România. Geografie economică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 

23. Toma Elena (2003), Aspecte aupra urbanizării Globului la nivelul anului 2000, Analele 

Universităţii Valahia, Târgovişte 

24. Tufescu V., Maria Chiţu, (1973), Geografia resurselor naturale. Note de curs, Centru de 

Multiplicare al Univ. Bucureşti 

25. Tufescu V., Natură-om-economie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 

26. Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Ed. „Sansa‖ 

SRL Bucureşti 

*** (1988) United Nations: World Population Prospect (New York, United Nations) 

*** (1988) United Nations: World Population: Trend and Policies (New York, United Nations) 

*** (1992) Recensământul populatiei şi locuinţelor, DNS, Bucureşti 

*** (1993,1994) Etat de la population mondiale, FNUAP, New York 

*** (1995) Urban agglomerations 1994, United Nation, New York 

*** (1996) Atlas Istorico – Geografic, Ed. Academiei Române, Bucureşti 

*** (2001) Anuarul statistic al României, DNS, Bucureşti 

*** (World Demographique Estimates and Projections 1950 – 2025, United Nation, New York) 


107

13. Notiţele cursantului 


------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 


108


------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 


109


------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 


110

Geografie economica.pdf

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template ?