Norbert Petrovici - Noua urbanizare.pdf

INEGALITĂŢI SOCIO-SPAŢIALE ÎN CARTIERELE DE VILE
drd. Norbert Petrovici
Universitatea Babeş-Bolyai
Ver. 2.1
Dacă urbanizarea socialistă este cointensivă cu proiecte publice de contrucţii,
perioada postsocialistă, din punctul de vedere al locuirii, tinde să fie caracterizată de
construcţii private. În interiorul oraşelor şi la marginea lor au apărut o serie de noi spaţii
urbane dominate de „vilele” celor nouveaux riches. Cum se produc aceste spaţii? Care
este perspectiva actorului social jucător pe pieţele imobiliare şi care este perspectiva
autorităţilor locale care constituie reglementatorul noilor zone? Nu ne interesează
procesele de construcţie propriu-zisă a noilor spaţii locative ci, mai degrabă, ne înscriem
într-o tradiţie marxistă, pe lina lui Lefebvre (1974), şi înţelegem prin producerea spaţiului
procesul prin care se atribuie semnificaţii prin negociere şi lupte de putere, astfel încât se
legitimează şi se reifică inegalităţile de acces la resurse economice şi politice localizate.
Spaţiul poartă marca poziţiilor şi a diferenţierilor sociale, a ierarhiilor de clasă, gen şi
etnie. Este o creaţie a raporturilor sociale de putere. Piaţa şi statul reprezintă instituţiile
sociale prin care, în actuala formă socială, actorii îşi mobilizează resursele pentru a-şi
negocia poziţiile socio-spaţiale. Suntem intersaţi nu atât de modul în care funcţionează
cele două instituţii, ci, mai degrabă, cine sunt actorii care le accesează şi care sunt
resursele şi ideologiile lor în procesele de producţie a spaţiului.
Cercetarea noastră 1 a vizat două zone rezidenţiale dinamice din punctul de vedere
al numărului de construcţii noi din Cluj-Napoca. Ne-am concentrat atenţia, din raţiuni
comparative, asupra a două arii: una este un cartier nou înfiinţat (Buna ziua), iar cealaltă
arie este continuarea unei cartier mai vechi, de lângă centrul oraşului (Andrei Mureşanu).
Amândouă ariile rezidenţiale sunt arii cu un statut social ridicat, prestigiu asociat cu
1 Cercetarea Locuire şi stiluri de viaţă în Cluj-Napoca s-a derulat în luna iulie 2004, în cadrul
grantului de cercetare „Inegalităţi de locuire în oraşele post-socialiste. Cartiere de vile şi cartiere
sărace în Cluj-Napoca” (finanţat de Ministerul Educaţie şi Cercetării din România, contractul nr.
33374/29.06.2004, cod CNCSIS 392, tema nr. 39), am urmărit analiza a 185 de
gospodării/rezidenţe urbane din două zone ale municipiului Cluj-Napoca: Andrei Mureşanu (153
rezidenţe urbane) şi Buna ziua (32 gospodării).
1

calitatea construcţiilor, deseori etichetate ca vile.
Pornind de la întrebarea „cine sunt actorii sociali ai acestor zone”, folosind harţile
mentale ale actorilor şi datele socio-demografice preluate în ancheta mai sus amintită,
vom încerca să probam teza conform căreia capitalul cultural este principalul tip de
resursă pe care actorii sociali îl instrumentează pe diferitele pieţe postsocialiste şi care
oferă cele mai importante avantaje sociospaţiale. Capitalul economic este de asemenea
important, dar ca principiu secund în organizarea sociospaţială a inegalităţilor. În a doua
parte, pornind de la o serie de interviuri, vom contura ideologia reglementatorului
administrativ şi vom arăta că aceasta joacă un rol important în producţia noilor spaţii
urbane care pot fi caracterizate ca spaţii care emerg în mod spontan şi se dezvoltă mai
degrabă extensiv, decât intensiv, iar din puctul de vedere al drepturilor de proprietate am
putea vorbi de privatizări spontane. Pentru început vom face o scrută descriere a ariilor
studiate.
CÂTEVA ELEMENTE DE CONTEXT ISTORIC
Cartierul Andrei Mureşanu a cunoscut trei perioade de extindere succesivă, trei
perioade de încorporare simbolică a periferiei în zona centrală: perioada interbelică,
perioada comunistă până la începerea industrializării Clujului din anii `70 şi perioada
postcomunistă, începând cu anii `90. Acest cartier foarte apropiat de zona centrală a
oraşului s-a bucurat de un statut social ridicat încă de la începutul construcţiei sale. Zona
a fost percepută întotdeauna unitar, fără segmentări interioare, chiar dacă ele existau
pentru locuitorii lui, atât la nivel perceptiv, cât şi la nivelul resurselor de care dispuneau
actorii sociali. Cartierul a fost instituit de proiectul edilitar al administraţiei interbelice
care a echipat cu utilităţi în cinci ani cea mai mare parte a zonei şi pe măsură ce înainta
echiparea, înainta şi construcţia cartierului. Din cauza războiului proiectul edilitară nu s-a
încheiat, iar zonele periferice au rămas, în mare măsură, fără utilităţi. Iar mai târziu în
perioada socialistă, cartierul fiind catalogat ca „burghez”, echiparea edilitară a rămas la
stadiul interbelic, administraţiile comuniste nu şi-au asumat costurile extinderii utilităţilor
la întreaga zonă.
2

Figura 1 şi Tabel 2. Cartierul Andrei Mureşanu. Date recensământ (secţiile de recenzare 43, 51 şi 53)
Notă explicativă: Delimitarea
secţiilor de recenzare in 1992,
care acoperă cartierul Andrei
Mureşanu, se suprapun cu
hărţile mentale, spaţiile
reprezentate ale locuitorilor mai
vechi din aceste zone.
Diviziunea principală este
trasată de strada Ady Endre,
linia de demarcaţie dintre secţia
51 şi secţia 53. Zona acoperită
de secţia 51 este considerată
zona în care locuiau cei
„bogati”, iar zona acoperită de
secţia 53 era cea locuită de
„oameni mai săraci”. Zona
acoperită de secţia 43 atinge cu
o latură zona centrală a Clujului.
Datorită fondului locativ specific
de pe unele străzi, cum ar fi
Anatole France unde sunt
construite blocuri de locuinţe
interbelice, zona şi-a constituit o
identitate aparte. În ciuda
acestor diferenţe de percepţie
din interior şi diferenţe reale,
precum se vede din tabelul
alăturat, cartierul este perceput
din exterior ca o singură zonă
cu statut ridicat.
Sectia 43 Sectia 51 Sectia 53
N=1738 N=1513 N=1150
Varstă 0-15 ani 11.9 12.1 11.8
16-59 ani 56.0 57.8 52.3¤
60 ani si peste 27.2* 29.5 31.8
sex M 42.8 44.8 43.7
F 52.2 54.7 52.3
Gospodării Total 38.9 35.2 37.1
1 persoană 8.1 6.2† 7.8
2-3 persoane 22.3* 18.4† 18.5
4 persoane 8.5* 10.6† 10.8
Etnie Romană 38.1 40.8 39.1
Maghiară 9.1 9.3 7.5
Educaţie Superior 39.5* 38.5 17.3¤
Mediu 35.4* 34.5 36.0
Elementar 18.0 23.9† 38.6¤
Populaţie Activă 41.0 41.2 41.4
Inactivă 59.0 64.2† 58.6
Clădiri Total 100 100 100
Locuite 100 99.7 99.7
construite până in 1945 80.4* 54.0† 31.9¤
construite între 1946-1970 8.4* 29.3† 52.4¤
construite între 1971-1992 11.1 16.4 15.4
clădiri per gospodărie 1,02 1,01 1,00
Locuinţa Total 701 556 454
locuinţe per clădire 3.12* 1.66† 1.23
camere per locuinţă 3.74* 2.85† 2.38
suprafaţa camere 18.84 21.32 18.85
persoane per clădire 2.51 2.79 2.68
Utilităţi Apa rece 98.4 99.3† 77.1¤
Canalizare 98.1 97.1† 72.0¤
Electricitate 99.7 100.0 99.6
† p

În mod paradoxal, pentru ideologia oficială comunistă, această decizia a accentuat
inegalitălie existente, defavorizându-i pe cei mai degrabă săraci, pentru că de la începutul
construcţiei cartierului cei cu educaţie mai scăzută au locuit înspre periferie, iar cei cu
educaţie superioară înspre zona centrală. Diviziunea a funcţionat la nivel de reprezentare
mentală până în anii `70, însă doar pentru cei din interiorul cartierului, iar ea a luat forma
diferenţei între cei „bogaţi” şi cei „săraci”. Zona cea mai apropaită der centru era ocupată
de clasele intelectuale (professionals) interbelice şi ulterior de clasele intelectuale
comuniste. Zona periferială a cartierului a fost ocupată de clase populare.
Cartierul surprinde în mod emblematic atitudinea ambivalentă şi politicile
duplicitare ale proiectului de egalizare comunist. După 1970, momentul demarării
investiţiilor majore ale industrializare socialiste la nivelul oraşului, spaţiile de locuire
devin o resursă rară, iar administraţia caută metode de a găsi noi spaţii locative sub
presiunea demografică a industrializării. Una din soluţii este „pedepsirea” clasele sociale
înstărite „burgheze” interbelice prin impunerea normelor de închiriere a spaţiilor
„excedentare” în funcţie de mărimea locuinţelor. De aceea în perioada de după 1970
apare un val de chiriaşi în cartierul Andrei Mureşanu. Însă noii chiriaşi ai caselor
„burgheze” nu sunt muncitorii, ci clasele profesionale comuniste. Aceste categorii
sociale, evident mai înstărite sunt reţinuţi în reprezentările de acum ale populaţiei sub
sintagme precum „securişti” sau „fii de securişti”.
Chiar dacă fondul locativ al zonei cunoaşte o stopare a construcţiilor după 1970
(restricţionările survenite datorită proiectelor urbane socialiste, care aveau nevoie de
spaţii), din punct de vedere tranzacţional, zona devine dinamică abia după această dată.
Dacă până în 1970 locatarii caselor erau copiii din prima sau a doua generaţie a celor care
au construit casa, după 1970, locul devine spaţiul predilect pentru cadrele socialiste
tehnice superioare şi medii, ocupaţiile de comandă ale industrializării socialiste.
Tabel 1. Perioada de achiziţie a actualei case în funcţie de modalitatea de achiziţie
Perioada achiziţiei (%)
Modalitate achiziţie casă 1991-2000 1971-1990 1956-19970 1930-1956
prin construcţie 62.7 27.7 51.6 22.2
Prin cumpărare 25.5 48.9 22.6 16.7
prin moştenire 7.8 19.1 22.6 55.6
Sursa: Locuire şi stiluri de viaţă în Cluj-Napoca, 2005
4

Cea mai mare parte a fondului locativ a zonei „sărace” (52,4%) a fost construită
în perioada comunistă din 1950 până în 1970 şi zona devine dinamică tranzacţional după
1970. Însă modul în care a funcţionat sistemul comunist a întărit inegalităţile din perioada
interbelică. În timpul comunismului marginea cartierului fiind şi marginea oraşului, pe o
parte din teren a funcţionat o vreme o cooperativă agricolă. Agricultorii care lucrau la
această cooperativă au putut primi teren în această zonă, astfel încât s-au întărint
diviziunile dintre cele două arii ale cartierului („bogată” şi „săracă”). Iar atunci când
comuniştii refuzau să investească în sistemul edilitar al zonei îi defavorizau pe cei care
erau deja defavorizaţi.
Din punct de vedere reprezentaţional, hărţile mentale ale actorilor sociali care s-au
mutat după 1970 în Andrei Mureşanu, inclusiv cei ce au devenit rezidenţi după perioada
potcomunistă, redau imaginea unui cartier nefragmentat, unitar, care se extinde radial
dinspre centru spre periferie. Aria este delimitată de două mari căi de acces, iar punctul
central este un mic parc. Însă acest parc oferp o slabă auto-reprezentativitate a locului şi
mai degrabă funcţionează ca punct de întâlnire şi punct comercial. Modul în care se
utilizează denumirile străzilor ne arată că relaţia cu spaţiul este una mediată social, că
este o relaţie socializată. Datorită ideologiei naţionaliste promovată de primăriei şi
datorită proiectelor de eliminare a simbolisticii comuniste foarte multe din străzi au
primit denumiri noi. Însă, deopotrivă locuitorii vechi ai cartierului cât şi cei mai noi
folosesc vechile denumiri, care nu se mai regăsesc astăzi înscrise pe plăcuţele oficiale. Ba
mai mult unele denumiri vechi funcionează din punct de vedere formal în acelaşi timp cu
cele noi: nu puţine sunt cazurile în care facturile instituţiilor furnizoare de utilităţi,
destinate aceleaşi familii poartă adresa veche şi adresa noua.
Cel de-al doilea cartier analizat, „Buna ziua”, are o istorie scurta.. Terenul pe care
este construit cartierul a fost până în 1990 domeniu public şi era o parte a unei zone de
agrement, împădurite, a Clujului. După 1990 o parte din teren a fost privatizat fie prin
retrocedări, fie prin împroprietăriri. Până în 1996 el a fost clasificat ca şi extravilan. După
această dată terenul a fost trecut în intravilan, dar nu a fost scos din circuitul agricol, ceea
ce îl facea mai puţin atractiv pentru construcţii. Totuşi, în urma unor presiuni, această
restricţie de construcţie a fost depăşită, astfel încât din 1997 încep să se construiască, iar
după 2000 tot mai multe clădiri sunt date în folosinţă. Construcţiile din perioada
5

postcomunistă în cartierul Andrei Mureşanu a început din 1991, media din eşantionul
nostru fiind 1997, faţă de 1999 din Buna ziua.
URBANIZARE ŞI INEGALITĂŢI DE LOCUIRE
Câteva dezbateri central europene
Inegalităţilor de locuire ridică problema principiilor strucuturale care determină
aproprierea surplusului într-o societate şi tematizează problematica beneficiarului
structural al acestei aproprierii şi anume clasele dominante sau cele hegemonice.
Locuinţa este unul din cele mai scumpe bunuri de consum care acoperă o nevoie
fundamentală, prin urmare este un indicator relevant pentru poziţia diferitelor categorii de
actori în câmpurile de putere ale unei societăţii în curs de dezvoltare. Identificarea
principiilor şi a resurselor necesare pentru a accesa acest bun şi mai ales modul în acre au
evoluat aceste principii ne pot indica sursele majora de putere şi privilegii în cadrul
societăţii. Tema acestui studiu sunt noile spaţii urbane postsocialiste însă pentru a integra
discursul nostru într-un context narativ mai larg vom trece pe foarte scurt în revista
câteva punct legate de disputele asupra problematicii inegalităţilor sociospaţiale din
oraşele socialiste şi postsocialiste.
Szelényi (1983), pe baza unor studii din anii ’70, argumentează că statul socialist
este sursa principală a inegalităţilor de locuire prin intermediul redistribuirii. Acest
mecanism de alocare a locuinţelor era considerat a fi în favoarea muncitorilor şi a claselor
sociale mai puţin privilegiate. Însă, datorită configurării puterii în statul socialist,
locuinţele noi erau alocate sistematic managerilor, intelectualilor şi funcţionarilor, în
defavoarea muncitorilor. Szelényi argumentează că unele categorii sociale sunt împinse
cu totul pe piaţa informală a locuinţelor, astfel încât piaţa creează un mecanism secundar
de temperare a inegalităţilor. Tosics (1987) şi Hegedus (1987), pe baza unor studii din
anii ’80, argumentează că nu există categorii sociale împinse cu totul pe piaţă şi că atât
sistemul redistributiv al statului, cât şi piaţa creează inegalităţi în locuire. Studiile asupra
perioadei postsocialiste pe locuire arată că piaţa este principalul mecanism de creare a
inegalităţilor (Dan şi Dan, 2003; Bodnár, 1996; Clapham, 1995), iar inegalităţile sociale
specifice spaţiilor sociale postcomuniste se transformă în inegalităţi spaţiale în funcţie de
organiarea socială şi economică a diferitelor pieţe şi a reglementărilor urbanistice.
6

Aceste poziţii contradictorii în studiul inegalităţilor socio-spaţiale din spaţiul
Cental şi Est European pot fi sintetizate prin periodizarea socialismului şi
postsocialismului (Szelényi şi Kosetllo, 1996, 1998; Bodnár & Böröcz, 1998; Rona-Tás,
1994). În socialismul clasic, piaţa juca un rol de reducere a inegalităţilor, iar statul - de
creare a inegalităţilor. În socialismul reformat, piaţa şi statul sunt, amândouă, mecanisme
de creare a inegalităţilor. În postsocialism piaţa este mecanismul principal de creare a
inegalităţilor de locuire, iar statul le reduce. În funcţie de mecanismul de producere a
inegalităţii avem anumite categorii sociale care beneficiază de condiţii de locuire mai
bune. În socialismul clasic beneficiază birocraţia şi tehnocraţia. În socialismul reformat
beneficiază şi noul antreprenoriat, iar în postsocialism noii manageri ai firmelor
postsocialiste (a firmelor de stat privatizate, a noilor firme apărute şi a corporaţiilor
multinaţionale). Beneficiarii principali sunt deţinătorii capitalului cultural. Întrebările
care se ridică, pornind de la acest conext teoretic, sunt: Cum au evoluat inegalităţiile de
locuire de-a lungul perioadei postsocialiste până în acest moment? şi Care sunt
capitalurile care favorizază accesul la pieţele postsocialiste? Dacă şi cum s-au modificat
raporturile dintre aceste capitaluri în timp?
Andrei Murenau şi Buna ziua două zone urbane noi
Noile construcţii din periferia cartierului Andrei Mureşanu şi a cartierului Buna
ziua poate fi analizat la două nivele: caracteristicile imobilelor şi caracteristicile noilor
ansambluri de imobile. Distingem între Andrei Mureşanu Vechi şi Andrei Mureşanu Nou
şi prin acest lucru avem în vedere că în cel dintâi ansamblu de case clădirile au fost
ridicate înainte1990 iar în cel de-al doilea ansamblu după 1990.
Casele construite în cele două cartiere sunt mai spaţioase decât casele din Andrei
Mureşanu vechi, construite înainte de 1990, ele având şi mai multe camere, băi şi
bucătării dar şi o suprafaţă utilă medie a camrei mai mare. Casele din cartierul Buna ziua
sunt ridicate pe parcele de teren mult mai mari decât cele din Andrei Mureşanu Nou
(2827,9 m 2 faţă de 595, 2 m 2 ) şi au în proporţie mai mare terase sau verande (87,5% faţă
de 57,9%) şi piscine (18,8% faţă de10,5%). Există, în Buna ziua, o proporţie mai mare de
case a căror valoare de piaţă, estimată de proprietar, este de peste 300 mii de euro (18,8%
faţă de 2,6%), dar şi un număr mai mic de case pe segmentul mediu 150-200 mii (15,6%
7

faţă de 39,5%). Noii proprietarii din Buna ziua au moştenit în mai mică proporţie terenuri
în această zonă spre deosebire de cei din Andrei Mureşanu (15,6 faţă de 23,7). Pornind de
la aceste date am putea să spunem că în zona Buna ziua noile case sunt în mai mare
măsură vile, construite pentru un stil de viaţă suburban cu case detaşate, înconjurate de
spaţii personale mari (verzi), opulenţa sau dorinţa de a indica opulenţa fiind mai vizibilă
şi asumată.
Din perspectiva ansamblului constituit de noile case se poate nota pornind de la
observaţiile de teren că parcelele pe care sunt ridicate casele sunt neregulate si au mărimi
variabile, străzile între parcele sunt trasate ad-hoc, unele dintre ele fiind mai mici de
limita legală. Aprovizionarea cu utilităţi edilitare este mai redusă în Buna ziua, unde
18,7% din cei intervievaţi nu erau racordaţi la sistemul public de canalizare, faţă de
10,5% în Andrei Mureşanu Nou şi doar 1,5% în cel Vechi. Spaţiile este mono-funcţional,
în afară de locuinţe nu există alte utilizări în aceste cartiere, iar dacă spaţiile comerciale,
precum în cartierul Andrei Mureşanu, ele sunt foarte reduse la număr şi ca importanţă.
Cartierele nu sunt centrate şi nu au locuri de auto-reprezentare, prin urmare spaţiile
publice sunt practic inexistente. Cartierele îşi construiesc imaginea pornind de la statutul
social al celor care îl locuiesc şi al clădirilor care îl compun.
În zona nouă Andrei Mureşanu se construiesc şi multe blocuri de locuinţe noi. Ele
depăşesc reglementările de înălţime admise. De aceea antreprenorii construiesc repede
aceste clădiri, ca în eventualitatea în care sunt daţi în judecată sau amendaţi construcţia să
fie deja gata, iar autorităţile să fie puse în faţa faptului împlinit. Cel mai rău lucru care se
poate întâmpla în cazul nerespectării normelor de urbanism este amenda sau un proces pe
rol. Cele mai multe construcţii noi în Andrei Mureşanu se realizează, pe de o parte, de-a
lungul străzilor deja trasate din perioada planului urbanistic din perioada interbelică şi, pe
de altă parte, la capătul acestor străzi. În Buna ziua construcţiile se desfăşoară după străzi
trasate ad-hoc între case. Nu există un plan urbanistic zonal şi aceste străzi nu apar încă
pe hărţile oficieale ale Clujului. Nu există nici un plan care să reglementeze construcţiile,
ele sunt dispuse spontan. Noile străzi sau continuările celor vechi sunt întortocheate şi
înguste.
Pentru cartierul Andrei Mureşanu externalităţile legate de faptul că întreaga zonă
de Nord se află în construcţie sunt destul de mari şi ele sunt plătite mai degrabă de cei
8

deprivaţi deja. Străzile aici nu sunt asfaltate, iar construcţiile de blocuri şi construcţiile de
vile necesită utilaje de tonaj mare a cărui transport nu este adecvat pe aceste străzi
avariind, prin trepidaţiile produse. casele fără o fundaţie prea puternică, cum de altfel sunt
cele mai multe case din această arie a cartierului. Populaţia din întreg cartierul este o
populaţie îmbătrânită, dar în special în zona de nord sau zona „săracă”, unde se şi
construieşte. Această populaţie ea este cea mai afectată de efectele negative a
construcţiilor pentru că ea este cea mai deprivată relativ (40,6% declară că venitul
gospodăriei este mai mic de 7 milioane).
Compoziţia socială a noilor cartiere
Din punct de vedere al compoziţiei ocupaţionale nu există diferenţe semnificative
între cele trei zone. Aceste arii par a fi locuite de cei cu ocupaţii intelectuale, fie cu
educaţie superioară, fie de tehnicieni şi maiştrii (professionals în terminologia anglosaxonă).
Acestea sunt zone rezidenţiale ale clasei de mijloc şi a celor care deţin mai
degrabă ocupaţii non-manuale. Există şi persoane care aparţin claselor populare, însă
proporţia lor este mai mică. Cei care locuiesc în zonele noi, spre deosebire de cele vechi,
cum era de aşteptat datorită schimbării sistemului social, lucrează în cadrul unor firme cu
capital autohton privat, şi o proporţie mai mică dintre ei sunt angajaţi în firme de stat. O
proporţie mai mare dintre aceştia vor avea şi o ocupaţie secundară. Prin urmare,
diferenţele par să fie doar de ciclu de viaţă, populaţia din Andrei Mureşanu zona veche
fiind mai în vârstă decât populaţia din zona nouă sau cartierul Buna ziua. Iar deosebirile
legate de calitatea construcţiilor din cele trei zone, în cele mai multe cazuri, ţin de
momentul istoric al construirii şi, deci, de tehnologiile utilizate.
Poziţia ocupaţională
Tabel 3. Poziţia ocupaţională în cele trei zone
Andrei
Mureşanu
Vechi
Andrei
Mureşanu
Nou
Buna
ziua
Total
Ocupaţii intelectuale şi poziţii de conducere 34,8 39,5 37,5 36,2
Tehnicieni şi maiştrii şi poziţii de conducere
de rang secund
30,4 31,6 25,0 29,7
Rutinieri non-manuali 12,2 10,5 9,4 11,4
Muncitori manuali, supervizori şi agricultori 18,3 10,5 18,8 16,8
Sursa: Locuire şi stiluri de viaţă în Cluj-Napoca, 2004
9

Cele trei zone (Andrei Mureşanu Vechi, Andrei Mureşanu Nou şi Buna ziua) sunt
caracterizate de o lipsă de diferenţiere a locuitorilor săi, în sensul că zonele sunt utilizate
de clasa de mijloc, indiferent de sistemul social care produce clasele sociale (România
interbelică, socialistă sau postsocialistă). Ei înşişi se percep ca atare, adică consideră că
zona este locuită de cei mai degrabă bogaţi, oameni de afaceri şi care au terminat o
facultate. Totuşi există şi unele diferenţe de compoziţie percepută legată de proporţiile
diferite de oameni de afaceri percepuţi cărora li se atribuie prezenţă în zonă: în cartierul
Buna ziua, ultimul construit, numărul proporţia percepută de oameni de afaceri este mai
mare.
Tabel 4. Surse de venit ale întregii familii în cele trei zone
Surse de venit
Andrei
Mureşanu
Vechi
Andrei
Mureşanu
Nou
Buna
ziua
Total
salarii ocupaţie de baza 49,6† 65,8 75,0 57,3
salarii din alte activităţi 7,8 10,5 9,4 8,6
venituri din străinătate 1,7 2,6 6,3 2,7
Pensii 57,4† 34,2* 15,6٭
45,4
profit de la firma 6,1 23,7* 3,1٭ 9,2
Chirii 8,7 18,4 0,0٭ 9,2
Altele 3,5† 10,5 15,6 7,0
† p

părinţilor pensionaţi. Probabilitatea ca cineva din familie să deţină încă o locuinţă dată
spre închiriere este mai mare. Şi, totodată, probabilitatea este mai mare ca unul din
membrii familiei să fie plecat în străinătate pentru a munci.
Tabel 5. Poziţia ocupaţională şi educaţia tatăului
Ocupaţia tatălui
Ocupaţii intelectuale şi poziţii de conducere
(superioare şi secundare)
Andrei
Mureşanu
Vechi
Andrei
Mureşanu
Nou
Buna
ziua
Total
42,6 52,6 25,0* 41,6
Rutinieri non-manuali 7,8 7,9 6,3 7,6
Muncitori calificaţi şi supervizori manuali 18,3 18,4 15,6 17,8
Muncitori semi- şi necalificati 9,6 10,5 12,5 10,3
Agricultori şi muncitori în domeniul agricol 17,4 7,9 21,9 16,2
Educaţia tatălui
Elementară 28,7 18,4 37,5 28,1
Medie 22,6 21,1 25,0 22,7
Superioară 25,2 28,9 9,4* 23,2
* p < 0,05 dintre Mureşanu nou şi Buna ziua
Sursa: Locuire şi stiluri de viaţă în Cluj-Napoca, 2004
Tipuri de resurse şi raporturi de dominaţie în accesarea pieţelor
Din punctul de vedere al compoziţiei sociale, comparaţia dintre cele trei zone
ridică două întrebări: (1) Dacă ignorăm efectul de ciclu de viaţă şi de îmbătrânire, de ce
poziţia socială dobândită nu diferă semnificativ între cele trei zone? (2) De ce capitalul
cultural moştenit diferă semnificativ între cele două zone noi? Adică, de ce nu există
diferenţe de statut ocupaţional şi educaţional dobândit, între cei care locuiesc în Buna
ziua şi cei care locuiesc în zona nouă a cartierului Andrei Mureşanu (chiar dacă există
diferenţe de structură a venitului şi a gospodăriei), însă există diferenţe între statutul
ocupaţional şi educaţional moştenit (cei din în zona nouă a cartierului Andrei Mureşanu
au un volum mai mare de capital moştenit).
Am putea lansa câteva ipoteze care ar propune câteva scenarii pentru a explica
diferenţele dintre cele două noi spaţii urbane şi, în general, diferenţele dintre noile spaţii
urbane postsocialiste. Aceste spaţii sociale ar putea fi produse de diferenţierea socială
creată pornind de la patru tipuri de resurse distincte: capitalul cultural, capitalul
economic, capitalul social, capitalul simbolic. (a) Raportul dintre capitalul cultural şi
11

capitalul economic s-a schimbat în timp, favorizând în mod diferenţiat accesul actorilor la
piaţa şi la spaţiu. (b) În contextul pieţelor distorsionate postcomuniste reţelele sociale de
care dispun actorii reprezintă un mecanism mult mai important de reducere a costurilor
de tranzacţie decât mecanismele pieţei. (c) Capitalul simbolic al unui spaţiu reprezintă
principala sursă de atracţie a unei zone, însă pentru a cunoaşte o zonă trebuie să o
recunoşti, adică cunoaşterea capitalului simbolic este dependentă de capitalul cultural,
mai ales de forma moştenită.
I. Destinaţia locativă (alegerea cartierului de vile) ar putea fi determinată de
accesul diferenţiat, de-a lungul anilor ’90, la pieţele postcomuniste. Unii actori au dispus
de capitaluri mai degrabă la începutul perioadei postcomuniste, iar alţi actori au început
să acumuleze capital pe măsură ce regulile jocului economic se restructurau, iar pieţele se
autonomizau de câmpul politic. Disponibilităţile de capital au determinat posibilităţile de
investire în bunuri imobiliare. Cazul studiat mai sus pare să indice că la începutul
perioadei postcomuniste au beneficiat de jocul pieţelor imobiliare mai degrabă cei cu
captial cultural dobândit mai mare, iar ulterior acest tip de capital a fost tot mai puţin
valoros în noile structuri sociale care evoluat, iar capitalul economic a devenit tot mai
importat. Adică, s-ar putea ca, de-a lungul anilor 1990, să se fi inversat raportul de
dominanţă în cadrul ierarhiei sociale, astfel încât, dacă la începutul deceniului capitalul
cultural ar fi putut juca un rol diferenţiator socio-spaţial şi de creere a inegalităţilor,
atunci spre sfârşitul anilor 1990, când începe construcţia cartierului Buna ziua, capitalul
economic începe să joace rolul de creator de inegalitate. Principiul de stratificare socială
s-a schimbat. În perioada socialistă capitalul cultural a jucat un rol central în producerea
inegalităţilor socio-spaţiale (Szelényi, 1983). S-ar putea ca raporturile de putere specifice
perioadei socialiste să se fi reprodus încă în sistemul de putere economic şi politic care
păstra încă marca sistemului socialist până la mijlocul anilor 1990, iar ulterior importanţa
capitalului cultural să se fi diminuat. Baza noastră de date nu ne permite să testăm o astfel
de ipoteză, însă putem să explorăm această problematică pornind de la BOP 2003 mai,
barometru în care există un modul care vizează locuinţele.
Piaţa imobiliară din România a avut un comportamanet de tipul curbei J
(Petrovici, 2004), comportament ce a carecterizat toate pieţele est europene în deceniul
nouă datorită contracţiilor produse de restructurărilor acestora (Blanchard, 1997). Însă,
12

piaţa imobiliară din România cunoaşte amplitudine mai mică decât cea a economiei
româneşti în general, şi un punct important de revenire a volumului tranzacţiilor îl
reprezintă anul 1994, anul 1996 fiind un punct de maxim al curbei J, iar decolarea pieţei
credem că s-ar situa undeva în jurul anului 1999. De aceea vom segmenta, din punct de
vedere al axei timpului, piaţa imobiliară în funcţie de anii de reper: 1990 şi 1996.
Analiza achiziţiilor de locuinţe în oraşele mai mari de 30 mii locuitori în funcţie
de capitalul cultrual moştenit şi dobândit ne rezervă unele surprize. Precum s-a constatat
şi în cazul celor două cartiere din Cluj, volumul capitalul cultural dobândit nu este
semnificativ din punct de vedere diacronic. El rămâne constant şi influenţează volumul
investiţiilor pe piaţa imobiliara. Capitalul cultural moştenit ceste cel care produce
discriminare din punct de vedere al axei timpului.
Tabel 6. Momentul achiziţiei locuinţei în funcţie
de capitalul cultural moştenit - reziduri ajustate
Educaţie tatăl
Momentul achiziţie locuinţei Elemetară Medie Superioară
Înainte de 1990 2.7 -1.1 -2.7
După 1990 şi înainte de 1996 -0.5 -0.2 1.1
După 1996 -3.1 1.6 2.5
χ 2 = 13.815, p. = 0.008; φ = .133, p = 0.008; C = .131, p = 0.008. N = 786
Însă, direcţia este diferită de cea observată în cele două cartiere din Cluj.
Volumul capitalului cultural dobândit a reprezentat un avantaj atât în perioada socialistă
cât şi cea postsocialistă. Însă capitalul cultural moştenit devine un avantaj pe piaţa
imobiliară urbană abia după 1996. Ar pute să existe două explicaţii.
Prima explicaţie este aceea că structura socială s-a schimbat într-un mod care să
favorizeze transferurile de bunuri de la o generaţie la alta. Şi pentru că deţinătorii de
diplome universitare au fost principalii beneficiari ai sistemului redistributiv comunist,
părinţii care deţineau un capital cultural mai mare au avut şi proprietăţi imobiliare mai
bune care au putut să le valorifice pe piaţă după 1996. Ei au putut să îşi ajute copiii la
achiziţionarea unei locuinte în mai mare măsură decât alţi părinţi. Însă, această explicaţie
este pusă în dubiu de faptul că actorii care au achiziţionat locuinţe după 1996 declară un
venit salarial lunar mai mare în 2003, decât cei care au achiziţionat locuinţe înainte de
această dată (F=5.266, p=0.005). Adică, în cadrul sistemului de stratificare s-au produs şi
alte tipuri de schimbări simultane cu valorizarea capitalului cultural moştenit. De aceea,
13

mai degrabă, ar trebui să căutăm o cauză comună pentru cele două schimbări sociospaţiale,
decât să vedem în bunurile imobiliare ale părinţilor sursa diferenţierilor.
A doua explicaţie ar fi că sistemul social s-a schimbat astfel încât capitalul
cultural a primit o importanţă mai mare în producerea capitalului economic. Iar capitalul
cultural moştenit este o sursă suplimentară de capital cultural datorită puternicelor efecte
de reproducere a diplomelor superioare a tatălui la nivelul copiilor (cel mai important
efect, la nivelul barometrului, de reproducere a diplomelor, comparativ cu celelalte nivele
educaţionale). De aceea atât salariile, cât şi pattern-urile de consum ale celor cu capital
cultural moştenit se schimbă după 1996, astfel încât devin principalii beneficiari ai
schimbărilor sociale din punct de vedere spaţial. Un efect care vine să confirme această
ipoteză este că mărirea convertibilităţii capitalului cultural în capital economic face ca
inegalităţile socio-spaţiale, între nivelul educaţional mediu şi superior, să se diminueze
de-a lungul anilor ‘90. În sistemul socialist diplomele universitare au fost supraevaluate
iar acest lucru avea ca şi consecinţă o mărire a inegălităţilor de locuire între cei care
terminau un nivel mediu de pregătire şi cei cu un nivel superior. În perioada postcomnistă
distanţa între condiţiile de locuire a celor două clase educaţionale a scăzut.
Aprecirea capitalului cultural după 1996 la nivelul populaţiei urbane vine în
sprijunul ipotezei lui Iván Szelényi (1995) cu privire la modul în care sistemul social
postsocialist s-a schimbat. El argumentează că, în termenii structurii de clasă, capitalul
cultural a devenit sursa majoră de putere şi privilegii şi este doar complementat de
posesia capitalului economic. Structura de clasă în post-comunism, în loc să fie identică
sau să conveargă cu cea a capitalismului modern, este imaginea lui în oglindă. În sistemul
capitalist de tip occidental capitalul economic este sursa principală a privilegiilor şi este
complementat de capitalul cultural.
II. Totuşi, această ipoteză a dominaţiei capitalului cultural ar putea fi
problematică dacă avem în vedere că o sursă importantă a poziţiei dominante pe piaţa
imobiliară o au cei cu capital cultural, pentru că ei beneficiază de un volum mai mare de
capital relaţional, iar acest lucru este vizibil în special la cei cu capital cultural moştenit
mare. Cei care au părinţi cu studii superioare e mai probabil să fie integraţi într-o reţea de
influneţe mai extinsă şi cu mai multe resurse decât celelalte persoane. Această ipoteză
pare să fie confirmată de procentul mare (peste 40%) de persoane care locuiesc în Andrei
14

Mureşanu — zona nouă şi care au moştenit (fie teren, fie casă) sau au locuit în Andrei
Mureşanu – zona veche. Făcând apel la BOP 2003 mai, am construit doi indicatori ai
capitalului social. Primul indicator vizează utilităţile disponibile subiectului prin reţelele
sociale de care dispune (îngrijire medicală, utilităţi juridice, găsirea unui loc de muncă,
un credit, un loc de muncă în străinătate; cunoştinte în lumea afacerilor, la primărie şi la
polţie). Al doilea indicator este un indicator de centralitate. Întrebarea chestionarului este:
„De obicei, de unde aflaţi despre cazurile de corupţie?”, iar răspunsurile posibile sunt:
„mass-media, experienţa personală, Rude/prieteni/cunoştinţe, atcineva, NR”. Dacă ţinem
seama că, de fapt, corupţia a fost conceptualizată ca o formă de capital social negetiv
(Bjørnskov, 2003) şi de teoria în doi paşi a comunicării meidatice (Katz, 1957)
întrebarea surprinde poziţia actorilor în reţelele locale în care sunt integrate.
Tabel 7. Legătura dintre valoarea locuinţei şi capitalu social şi cultural - regresie multiplă
Coeficienţi Coeficienţi
nestandardizaţi standardizaţi
b ε β t p
(Constant) 229.234 45.529 5.035 0.000
capsoc 72.619 53.226 0.069 1.364 0.173
Educatie tata 59.081 18.015 0.169 3.280 0.001
Educatie
Subiect
29.475 21.061 0.071 1.399 0.162
Variabila dependentă: „Dacã v-aţi vinde locuinţa astăzi ce sumã de (milioane) lei aţi
putea obţine?”. R 2 ajustat = .046.
În urma analizei datelor se poate constata că volumul mai mare de capital social utiliar
este legat de o valoarea declarată mai mare a locuinţei. Totuşi, acestă relaţie nu se
păstrează dacă ţinem constantă educaţia şi mai ales capitalul cultural moştenit. Un volum
mai mare de capital social de centralitate creşte probabilitatea ca achiziţia unei noi
locuinţe să se facă spre sfârşitul deceniului. Adică, acest tip de capital social ar putea fi o
sursă de segregare spaţială în noile zone urbanizate. Şi în acest caz relaţia nu se păstrează
dacă educaţia este ţinută constantă şi capitalul social variabil. Se pare că şi aici capitalul
cultural până la urmă este sursa diferenţierilor. Prin urmare, adevăratul factor al
diferenţierilor sociospaţiale postcomuniste este cel al educaţiei. Capitalul cultural jocă un
rol foarte important în cadrul noii structuri sociale.
III. A treia ipoteză leagă producţia spaţiului de reproducerea habitus-urilor
actorilor sociali şi afirmă că recunoaşterea şi atribuirea unor semnificaţii spaţiului nu
15

poate fi realizată în afara unor semnificaţii socializate care să favorizeze producerea
recunoaşterii distincţiei sociale. Cei care se mută în Andrei Mureşanu au fost învăţaţi din
familie elementele socio-spaţiale care produc diferenţiere pornind de la tradiţia unui loc.
Ei reproduc semnificaţiile, nu le produc. Din nefericire nu putem testa această ipoteză
nici la nivelul celor două cartiere, nici la nivelul mediului urban din România, pornind de
la BOP. Însă în condiţiile în care această ipoteză s-ar verifica capitalul cultural ar fi
principala sursă de diferenţiere, nu capitalul simbolic: recunosc prestigiul unui spaţiu
doar cei învăţaţi să îl recunoască. Iar acest lucru ar reconfirma ipoteza capitalului cultural
ca resursă dominantă în noul sistem social.
Din punctul de vedere al distribuţiei spaţiale, cei care deţin diplome universitare
nu mai domină centrele oraşelor în aceeaşi măsură ca şi în perioada socialistă. Legătura
dintre ce spaţiu central şi capital cultrual devine nesemnificativă de-a lungul anilor ‘90.
Însă se pot observa unele tendinţe de suburbanizare. Legăturile dintre poziţiile noncetrale,
dar neperiferice în cadrul oraşului şi capitalul cultural sunt la limita semnificativului
statistic. Tendinţa este observabilă şi la nivelul oraşului Cluj. Până la mijlocul anilor 1990
s-au colonizat spaţiile interne ale oraşului, spaţiile vacante. Aceste terenuri s-au epuizat şi
au început să fie exploatate zone aflate la marginea oraşului, apărând cartiere rezidenţiale
precum Buna ziua sau Bună Ziua.
IDEOLOGIE ŞI POLITICI URBANE ÎN CLUJUL POSTCOMUNIST
Textura spaţială a noilor zone urbanizate credem că este produsul unei viziuni
particulare a rolului statului atât din partea actorilor care compun administraţia locală, cât
şi din partea actorilor sociali exteriori administraţiei locale. Spaţiul şi timpul nu sunt
niciodată neutre din punctul de vedere al relaţiilor sociale. Ele exprimă întotdeauna într-o
formă sau alta conţinuturi de clasă, inegalităţi sociale sau ideologiile care le legitimează.
Prin textură spaţială înţelegem modul în care este configurat raportul de proximitate pe
care îl dezvoltă proprietăţile unele faţă de altele (reţeaua de străzi, servicii edilitare,
raporturile de înălţime şi aliniament, mărimea parcelelor, etc.). Producţia texturii urbane
chiar dacă este un efect de interacţiune a actorilor sociali pe diferitele pieţe imobiliare şi
pieconexe, responsabilitatea principală revine administraţiei locale şi naţionale, pentru că
16

ea controlează accesul la consumul public al spaţiului. Prin urmare, atât ideologia
administraţiei publice care este planificatorului accesului la consumul public al spaţiului,
cât şi modul de organizare a acţiunii de planificare va avea un impact major asupra
texturii spaţiale. În urma interviurilor realizate credem că la nivelul oraşului Cluj
ideologia planificării şi organizarea planificării s-ar putea sintetiza cu ajutorul a trei
concepte: (a) reificarea proprietăţii, (b) delegitimarea intervenţiilor reglementative şi
(c) informalizarea politicii.
Reificarea proprietăţii
„La noi, dacă s-o pus două cărămizi una peste alta, nu se mai poate demola. Dar când te
uiţi şi vezi amplasarea haotică, nici un aliniament, nici o... un urbanism, nici o
sistematizare... Deci efectiv tu, care o să locuieşti acolo, o să ai un disconfort. Ia unul un
teren, terenurile sunt aşa întortocheate cum o fost păşunile... şi fiecare: eu în colţul ăsta,
eu acolo, eu fac acolo, eu deranjez pe vecinul de aici... drumurile nu se pot trasa...”
(bărbat, consilier judeţean)
Din punctul de vedere al rolului prescris, actorii care compun administraţia ar
trebui să codifice relaţia lor cu proprietăţile imobiliare în termeni de legal/ilegal, iar apoi,
în funcţie de atribuirile făcute în baza codului, ei ar trebui să manipuleze aceste
proprietăţi. Acest lucru nu se întâmplă pentru că, odată o construcţie realizată,
manipularea ei devine foarte dificilă, construcţia fiind reificată. Conceptul de reificare se
referă la transformarea sau considerarea unei relaţii abstracte drept obiect. Drepturile de
proprietate desemnează o relaţie socială între actori, cu privire la recunoaşterea reciprocă
a condiţiilor de manipulare a unor obiecte, însă prin reificare drepturile de proprietate
desemnează doar obiectele, ignorând relaţiile sociale, astfel încât, numai o parte îl poate
manipula pentru că acel obiect devine „proprietatea” sa. Chiar dacă o construcţie este
ridicată pe teren public (în parcuri, de exemplu), pe proprietatea funciară a unei alte
persoane sau nu respectă normele de aliniament şi înălţime (deci, de cele mai multe ori,
prejudiciază proprietatea altei persoane), în practică, acea construcţie nu este şi nu poate
fi demolată, ea poate fi cel mult sancţionată contravenţional, chiar dacă legal este
prescrisă demolarea ei. Manipulabilitatea proprietăţii a scăzut pentru o parte, cea a
reglementatorului care nu mai este „proprietarul” ei. Justificarea raţionalităţii acestui
reificări este construită în jurul lipsei unui fond locativ adecvat la cerere în Cluj şi în
România şi în jurul sărăciei celor care trăiesc în această ţară, adică imposibilitatea celor
17

mai mulţi de a-şi satisface această nevoie. De aceea a califica ilegală o construcţie şi a o
demola este o încălcare a proprietăţii private, devine o alterare a unui obiect care nu se
află în posesia administraţiei.
Prin reificare şi prin suspendarea codului de lectură administrativ legal/ilegal
proprietatea privată devine nereglementabilă. Această viziune asupra proprietăţii
caracterizează deopotrivă administraţia şi actorii sociali. Actorii sociali văd orice
reglementare asupra proprietăţii lor ca ilegitimă şi de aceea încearcă să o eludeze prin
nerespectarea normelor urbanistice. Mecanismul prin care se realizează reificarea
proprietăţii este schematizarea. Drepturile de proprietate presupun o relaţie socială prin
care părţile îşi specifică tipurile de manipulări la care poate fi supus un obiect.
Schematizarea înseamnă reducerea drepturilor de proprietate la relaţiile dintre proprietar
şi obiect şi eludarea caracterului lor social. Schematizarea eludează funcţia de
conectivitate, de relaţionare socială, o trece sub tăcere. Pentru că relaţiile sociale pot
deveni oricând conflictule şi prin urmare şi recunoaştere reciprocă a tipurilor legitime de
manipulări poate să intre în criză, se recurge la o a treia parte, de obicei statul, care
codifică relaţia socială, astfel încât transgresarea înţelegerii să poată fi catalogată ca
legală sau ilegală şi să se acţioneze în conformitate. Când un proprietar construieşte o
clădire dincolo de graniţele recunoscute printr-o relaţie socială, iar administraţia locală nu
demolează aceea clădire, ea eludează existenţa unei relaţii sociale între părţi şi investeşte
obiectul cu un statut mai mare decât relaţia, schematizând astfel relaţia de proprietate.
Administraţia reifică drepturile de proprietate, reducându-le la un simplu obiect a cărui
existenţă nu ar trebui negată. De asemenea, proprietatea nu mai este este legată relaţional
de celelalte proprietăţi. Se reifică proprietatea considerând că proprietarul nu comunică
cu celelalte proprietăţi, că el nu consumă spaţiul interstiţial dintre proprietăţi sau calităţile
estetice ale altor proprietăţi, ci el îşi exercită controlul simbolic şi controlul efectiv doar
până în limitele spaţiului propriu. Vila sa poate să fie construită într-o zonă rezidenţială a
cărui constituire estetică şi funcţională, ca ansamblu, să îi displacă.
Administraţia locală înţelege apariţia unei noi proprietăţi într-un mod delocalizat,
decontextualizat (disembedded) de locul în care este construit. Delocalizarea spaţiului
construit se face prin eludarea esteticului, funcţionalului şi al caracterului relaţional al
proprietăţii. Schematizarea face invizibile sau puţin vizibile problemele legate de
18

acţiunea colectivă. Acţiunea se desfăşoară în spaţiu şi timp şi prin efecte de proximitate
apar nivele emergente ale acţiunii. Administraţia selecţionează doar relaţiile de limitare a
graniţei înspre proprietate. Noile construcţii prin proximitatea lor reciprocă produc
probleme comune proprietarilor, legate de producţia şi consumul proximităţii. Relaţiile de
comunicare între graniţe nu sunt neproblematice. Comunicarea între graniţe este un nivel
emergent care necesită de cele mai multe ori reglementarea unei terţe părţi. Aceste
probleme emergente sunt controlabile în cazul unui număr mic de actori aflaţi în
interacţiune, însă dacă sistemul interacţional creşte în complexitate cel mai sigur mod de
a reduce această complexitate este apariţia unui corp reglementativ care joacă rolul celei
de-a treia parte.
Terţul este de obicei statul, însă pot fi şi alte grupuri organizate, precum asociaţia
proprietarilor sau asociaţia profesională a arhitecţilor. Administraţia locală s-a retras din
acest rol. Ea nu îşi mai asumă rezolvarea problemelor colective care emerg din efectele
de interacţiune a proximităţii inerente a noilor proprietăţi. Ea îşi ocultează acest rol prin
reificarea proprietăţii prin mecanisme de schematizare a acesteia şi este legitimată în
acest joc de către actorii sociali prin împărtăşirea unei viziuni similare. Această producţie
ideologică spaţială particulară îşi are originea, credem, în modul în care opera la mai
multe nivele administraţia locală şi statul în timpul sistemului socialist.
Delegitimarea intervenţiilor reglementative
„Casa noastră nu era încă demolată şi i-am zis lui Paul: vino, o să petrecem ultima noapte
împreună, pentru că ştiam când în dimineaţa următoare trebuiau să sosească buldozerele.
Cu Paul am spart ferestrele cu plăcere, ca să nu lăsăm plăcerea buldozerelor. Ne-am
despărţit, cu Paul, ca într-un film indian; îmi făcea semne cu mâna, plângeam ca nebunii.
Ne-am îmbrăţişat, casele erau demolate!” (fragment de interviu despre demolarea satului
Mănăştur, Bekis et. al., 2004)
Administraţia socialistă credem că a avut câteva caracteristici importante care au
favorizat apariţia incapacităţii de a reglementa a succesoarei ei legitime de astăzi,
administraţia locală descentralizată. Administraţia socialistă deţinea în proprietatea sa
cele mai multe spaţii urbane, nu le controla sau reglementa. Ea deţinea în proprietate şi
cele mai multe terenuri pe care erau construite casele. Când manipula un spaţiu ea o făcea
din perspectiva proprietarului şi nu din perspectiva managerului urban, avea astfel drept
19

discreţionar. Controlul terenurilor a fost foarte dur, iar instrumentalizarea lor de către
actorii privaţi era puternic restricţionată. Restricţiile s-au înăsprit după 1970 când oraşul
intră în expansiune datorită proiectelor industriale socialiste, iar spaţiul urban devine o
resursă limitată pentru proiectele urbanistice ample generate de procesul industrializării.
În modelul clasic al urbanizării socialiste se încerca minimizarea costurilor
urbanizării, dar nu din punctul de vedere al producţiei, ci prin minimizarea costurilor
sociale asociate. Se demolează casele din satele de la periferia oraşului pentru a fi
construite noile cartiere ale socialismului triumfător. Cartierele sunt înghesuite pentru a
minimiza utilizarea terenului, deci a costurilor edilitare asociate şi pentru a nu intra prea
mult în terenul agricol al oraşului, teren exploatat extensiv. Piaţa tranzacţiilor cu terenuri
este practic îngheţată, vânzarea unui teren devenind o adevărată aventură. Obţinerea unui
teren se putea face acum prin redistribuirea lui de la una din întreprinderile sau
cooperativele meşteşugăreşti sau agricole. Orice încercare de construcţie ilegală era
sancţionată.
Aceste restricţii ale pieţei urbane şi modul discreţionar de a dispune de proprietate
a administraţiei socialiste a delegitimat intervenţiile reglementative ulterioare asupra
proprietăţii a administraţie postsocialiste (atât în faţa populaţiei, cât şi în faţa ei însăşi).
Astăzi, orice intervenţie a statului postsocialist de natură reglementativă vizavi de
utilizarea bunurilor imobiliare este considerată nelegitimă datorită gravelor abuzuri ale
urbanizării din regimul precedent asupra proprietăţii indivizilor. Acest lucru a facilitat
apariţia unei viziuni asupra proprietăţii în care statul nu are nici un drept legitim de a
interveni asupra obiectului drepturilor de proprietate, indiferent de condiţii. A facilitat
reificarea proprietăţii.
În plus, administraţia socialistă era proprietara terenului, pe când administraţia
postsocialistă nu mai este. Pentru că intervenţia asupra proprietăţilor particulare a fost
delegitimată, administraţia actuală nu se mai consideră îndreptăţită să intervină în afara
proprietăţii sale. De aceea în mod statul socialist, în mod surprinzător, pentru a manipula
un bun, mai întâi îl aducea în proprietatea sa. Acesta era codul care îi legitima acţiunea.
Dispariţia statului socialist a însemnat limitarea ariei de proprietate a administraţiei
locale, deci a responsabilităţilor şi a capacităţilor acestora. Pentru a putea să intervină ca
factor reglementativ al urbanizării, actorii din cadrul administraţiei publice locale ar
20

trebui să redefinească rolul instituţiei astfel încât să răspundă nu numai de propriile
bunuri, ci şi de rezolvarea problemelor emergente ale acţiunii colective. Însă această
redefinire a rolului ei este blocată de modul schematizat de a vedea proprietatea, care
ascunde caracterul ei relaţional, deci problematic.
Informalizarea politicii
„şi atunci acest, această pădure [Făget] a fost amenajată, aranjată, nu ştiu ce... Sigur,
primăria de atunci, comunistă n-a avut puterea ca prin APS - Administraţia Parcurilor şi
Străzilor să întreţină pădurea. Primul secretar a dat dispoziţie la Direcţia pădurilor, că ei
au specialişti, să întreţină pădurea. Ca pădure de agrement. În comunism, povestea asta a
fost extrem de uşor de făcut! Primul secretar a dat dispoziţie, ală a făcut! Şi într-adevăr,
era curăţat, plantat, tăiat, aşa... 1990, răstălmăcirea privatizării care dădea terenurile la
dispoziţia celor care administrează, ei s-au întăbulat, aceşti pădurari cu dreptul de a
dispune asupra pădurii. Ce au făcut? S-au apucat să aprobe schimburi de păduri între
persoane fizice din Zalău, Bistriţa... deci, noi doi-trei am fost nişte şmecheri după
Revoluţie aici. Şmecheri! Cu bani, fără bani, nu ştiu ce. Am cumpărat cu doi bani nişte
pădure în Sălaj şi am venit aicea şi Romsilva mi-a dat un hectar de acolo, un hectar din
Făget. Furt din buzunarul, de la oamenii Clujului. Este ceva incredibil, domnule,
incredibil! Nu se poate aşa ceva! Se poate la noi, se poate nu ştiu ce, dar unde se face,
asta se taie, se agaţă, pe cetate, pe poarta cetăţii!! Cum se poate aşa ceva! Şi acuma
vedeţi, uite ce se... pădurea Făget!” (int. nr. 8)
Administraţia socialistă era una centralistă şi coercitivă, însă alături de Bounce
(1999) credem că acest lucru avea şi un important impact asupra organizării sistemului
administrativ. În procesul de exercitare a puterii şi de maximizare a ei prin coerciţie
liderii politici socialişti au creat o reţea instituţională densă asupra căreia această putere
să poată fi exercitată. Mecanismul crea, însă, incertitudine, pentru că diferenţierea între
responsabilităţi, resurse şi reguli, în cadrul reţelelor instituţionale create, era neclară,
deoarece nu se urmărea raţionalizarea administrativă, ci mărirea cadrului puterii. Efectul
a fost că, pe lângă ineficienţa administrativă inerentă, această organizare a sistemului
mărea arbitrarietatea luării deciziilor pentru că le făcea mai puternic dependente de
diferitele nivele ale puterii cu sfere de competenţă incert trasate. Maximizarea puterii
liderilor minimiza până la urmă capacitatea de implementare de politici în sistem. Statul
socialist, chiar dacă era intrusiv şi complex ca număr de persoane angrenate, era totuşi
un stat incapacitat administrativ.
Reglajele informale la diferitele eşaloane ale administraţiei au devenit foarte
21

importante. Reţelele interpersonale şi arbitrariul personal erau mecanismele secundare
care întreţineau angrenajul funcţional. Însă ele erau menţinute sub control de câţiva actori
nodali care se aflau în aceste reţele, erau ţinute în parte sub control de partid. Odată
dispărut partidul practica relaţiilor interpersonale a rămas o regulă, însă aceste relaţii au
început să se desfăşoare în afara vechiului control regularizant al actorilor nodali din
partidul socialist. Politica se realizează şi acum în afara unor dezbateri care să faciliteze
ajungerea la un consens raţional, dar de data aceasta puternic descentralizat. Politica
urbană se realizează prin luarea în calcul a intereselor personale şi introducerea acestora
într-un sistem de influenţe reciproce în reţele informale politice. Planul urbanistic al
Clujului nu a fost realizat prin dezbaterea unei strategii criticabile într-un proces
transparent, ci prin intermediul consultării opiniilor politicienilor locali de către firma
care a câştigat licitaţia pentru trasarea planului urbanistic general. Nu este vorba aici de
oportunitatea sau nu a unor grupuri de lobby care doresc să influenţeze luarea deciziilor.
Ci este vorba că deciziile urbanistice esenţiale pentru oraş depind de opinii arbitrare şi nu
de procese comunicaţionale publice, care să permită încercări de raţionalizare a
intereselor, de universalizare a opiniilor şi de formare a consensului (chiar dacă
distorsionat de relaţii de putere). Planul urbanistic nu a fost dezbătut, ci a fost creat prin
influenţare arbitrară. Pădurea Făget, locul în care se construieşte cartierul Buna ziua, a
fost deschisă posibilităţii urbanizării prin intermediul reţelelor informale dintre diferitele
nivele ale administraţiei locale şi a actorilor locali influenţi. Urbanizarea Făgetului nu a
venit ca urmare a unui plan strategic construit prin dezbatere politică, publică,
administrativă. A fost o decizie informală, inchisă dezbaterii publicului. De aceea
considerăm că politica urbana a fost informalizată.
Politica urbană
Datorită celor trei factori amintiţi, reificarea proprietăţii, delegitimarea
intervenţiilor reglementative şi informalizarea politicii, politica urbană a Clujului poate fi
caracterizată cu ajutorul următoarelor concepte: privatizare spontană a unor teritorii
publice, dezvoltarea extensivă în detrimentul cele intensive şi urbanizarea spontană.
Prin privatizare spontană înţelegem, pe de o parte, transferul din proprietatea
publică în cea privată a unor terenuri sau construcţii şi, pe de altă parte, manipularea
22

clasificărilor oficiale a terenurilor (de ex. intravilan/extravilan) în beneficiul unor grupuri
de proprietari. Vom exemplifica aceste idei cu câte un pasaj de interviu:
Manipularea clasificărilor:
„In Faget – e dezastru ce se intampla: s-a ajuns pana la liziera padurii, au taiat din
padure,...multe chestii ilegale, dar nu comentez. Dar interesele politice determina
construirea unui plan urbanistic, inclusiv intravilanul. Interesele care erau pentru diversi
proprietari sa zic in zona (???), in zona Faget, chiar si-n Zorilor, Campului, toate erau
extravilan. Chiar si de la Buna Ziua spre Liliacul, Liliacul era construit in extravilan, in
’90, strict interzis! A fost un mare scandal si cu ala. Ca sa pui in legalitate cateva aiureli
din astea, s-a bagat in intravilan totul, pe motive politice” (bărbat, proiectant primăria
Cluj)
Transfer de proprietate:
„Este un decret de guvern din 1991, numarul 834, care spune ca toate unitatile comerciale
si de productie care au terenul in folosinta, in administrare, pe care sunt cladirile care s-au
privatizat, terenul necesar pentru functionarea cladirilor trece in proprietatea astora. Dar,
Consiliile Locale sunt obligate sa verifice ca numai acele terenuri sa treaca in proprietate
care necesita, sunt necesare pentru functionarea cladirilor, iar celelalte suprafete raman in
proprietatea comunitatii. Apoi sa nu... cate suprafete de teren neconstruite industrial au
intrat in proprietatea privata a celor care s-au privatizat!! Combinatul de Utilaj Greu a
primit tot de la comunisti sarcina sa se ocupe de stadionul de parcul sportiv din Parcul
Est, acolo unde este Casa Tineretului in spate, cam trei hectare sunt acolo. Si ei, cu
munca patriotica au... dupa privatizare, au luat in proprietate si terenul ala, si primaria l-a
dat! Teren care este proprietatea comunitatii! Pe ce baza? Crede-ma ca nu pe baza ca
cineva l-o obligat pe ala sa semneze cu pistolul la tampla!” (primărie, arhitect, firmă de
arhitectură)
Prin dezvoltare extensivă în detrimentul celei intensive înţelegem introducerea în
spaţiul intravilan a unei mari suprafeţe de teren, în ciuda faptului că densitatea de locuire,
gradul de dezvoltare, extinderea edilitară sau elaborarea unui plan strategic de dezvoltare
şi investiţii nu reclamau această extindere. Prin această modalitate, administraţia a
privatizat procesul de urbanizare al Clujului, transferând actorilor privaţi
responsabilitatea urbanizării:
„Pentru ca asta-i decizia Consiliului Local, ei au zis dom’le vrem sa marim intravilanul,
sa facem un oras baban. Deci din 4000 ha am facut opt mii si nu stiu cat....va si spun
exact [scoate un registru şi începe să citească]: deci in 1995 era 4069, in 1996 - 6470,
atunci s-a bagat Buna ziua – stiti cladirile alea...era un mic cartier, cele care au fost cu
scandalul asta...acuma se reia,...si pentru Liliacul au devenit 6470 ha si in 2000 – 8815
ha. Deci tot ce vedeti aici se poate construi. Nimeni nu s-a gandit daca tre’ sa aiba
utilitati, ca tre’ sa aiba drumuri, cate costuri implica. Inca n-avem in orasul asta, in
23

vechiul oras, ce trebuie sa avem si noi ne ocupam de interesele politice a unor tipi care au
bani sa construiasca acolo, cu sau fara autorizatii” (bărbat, proiectant primăria Cluj)
Prin urbanizare spontană avem în vedere caracterul nereglementat al construcţiilor
care au loc în afara unui plan şi se derulează în funcţie de terenurile disponibile pe piaţa
funciară urbană, parcelate în mod arbitrar.
“Pai uitati-va numai la strada Campului: merita vazut. Plimbat nu, ca de sus arata frumos,
“uite, dom’le ce case frumoase”. Dar cand te uiti si vezi amplasarea haotica, nici un
aliniament, nici o... un urbanism, nici o sistematizare... de ce se da voie asa? Deci efectiv
tu care o sa locuiesti acolo o sa ai un disconfort. Totul ti se parea haotic. Cand se
construieste ceva, la noi nu stiu,, totul se face invers. In loc sa se ia un teren, se
parceleaza, se elibereaza un certificat urbanistic care sa spuna aici putem construi cladiri
de genul acesta, la aliniamentul acesta, trebuie asigurat un grad de ocupare... totul sa fie
asa, frumos, sa placa, sa fie placut. Nu, ia unul un teren, terenurile sunt asa intortocheate
cum o fost pasunile si asta... si fiecare: eu in coltul asta, eu acolo, eu fac acolo, eu
deranjez pe vecinul de aici. Deci... drumurile nu se pot trasa, deci merita vazut! Pe
Campului si zona aia de padure, cum se construieste, cat e de haotic.” (bărbat, consilier
judeţean)
Modul de constituire ideologică a procesului de planificare şi caracteristicile
politicilor urbane care reies din această ideologie au ca efect reproducerea inegalităţilor
socio-spaţiale din perioada comunistă. Diferenţele de compoziţie socială a celor trei zone
urbane, din cele două cartiere cu statut ridicat analizate de noi, sunt minore. Aceleaşi
clase sociale au beneficiat de structura socială atât în comunism, cât şi în postcomunism,
pentru a produce o structură de inegalităţi urbane. Clasele de mijloc, bine conectate în
structura de relaţii informale a sistemului social, au fost capabile să influenţeze procesele
politice. Aceste clase de mijloc creează noile oportunităţi de extindere spaţială prin
conectarea lor la politica informală locală, şi astfel deschid noi ferestre de oportunităţi
pentru clasele sociale care au reuşit să acumuleze capital economic sau care sunt suficient
de ascetice pentru a acumula cu scopul de a investi într-o proprietate imobiliară care are
încorporate codurile bunăstării (chiar dacă parvenite):
„deci sunt foarte multi oameni- ...deci mai ales astia, taranii, pe care-i zici tu tarani- care
au foast invatati sa aiba casa lor acasa. Deci toata lumea-n sat zice ca “daca n-i construit o
casa inseamna c-ai trait degeaba!”, stii? Deci toata lumea trebe sa construiasca o casa. Si
acuma, ei nu mai construiesc la tara casa, dar trebuia sa construiasca, si atuncea o venit la
oras sa construiasca casa. Dar daca toata lumea in jur construieste vila, “hai ca fac si eu, o
fac putin mai mare!” exact cum o pornit si colegul nostru “deci, fac numai atata, o
24

sufragerie, o bucatarie la parter si sus doua dormitoare si-o mansarda!”. Si cand o facut...
“stai, ca mai poate inca o camera aci sa fac aia si inca ... si ajunge la una mare”.
REMARCI FINALE
La începutul lucrării ne-am propus să identificăm cine sunt producătorii noului
spaţiu urban postsocialist şi care sunt ideologiile prin care acest spaţiu este produs şi
legitimat. Credem că benefciarii principali sunt deţinătorii capitalului cultural, iar
ideologia dominată este cea a laissez faire-ului.
Sursa privilegiilor sociospaţiale în timpul perioadei socialiste o constituia
capitalul politic dublat de cel cultural. Clasele de mijloc, constituite de intelligentsia
tehnică şi umanistă socialistă conectată bine politic, puteau să intervină în procesul
redistributiv socialist, atfel încât au monopolizat spaţiile centrale ale oraşelor şi cartierele
mai noi pe măsură ce era construit socialismul. Această structură sociospaţială era
legitimată pornind de la principiul meritocratic. Tensiunea dintre principiile redistributive
în favoarea claselor populare şi principiile meritocratice de redistribuţie a bunurilor
imobiliare a fost o temă constantă în întreaga Europă Centrală şi de Est (Bodnár &
Böröcz, 1998). În România, însă, ea a fost rezolvată prin duplicitatea şi ambiguitatea
discrusului ideologic. Pe de o parte, vederile şi cardurile socialiste celebrau cartierul
muncitoresc ca marea înfăptuire a proiectului de egalizare socială comunist (Lazăr,
2003), iar pe de altă parte, cartiere noi, construite folosind design-uri mai adecvate
nevoilor de locuire, erau ocupate sistematic de intelligentsia (de exemplu în Cluj cartierul
Zorilor şi Gheorgheni).
Dar sistemul socialist, în ciuda acestor distorsiuni de alocare, pare, din perspectiva
anilor 1990, ca un sistem egalitarist. Cei care au locuinţe noi după 1990 sunt în proporţie
covârşitoare deţinătorii de capital cultural, iar clasele populare sunt practic excluse de la
accesul la acest bun. Procesul se intensifică după 1996 când, analiza o indică, capitalul
cultural moştenit devine o resursă marchetizabilă pe pieţele emergente postsocialiste
româneşti. Poziţia deţinătorilor de diplome universitare s-a întărit în noul sistem social,
aceştia fiind principalii beneficiari ai disparităţilor sociospaţiale: au locuinţe mai bune şi
salarii mai mari. Principiul dominant de stratificare socială în eruopa de est şi centrală,
credem alături de Szelényi, este capitalul cultural secondat de capitalul economic.
25

Dacă înainte intelligentia ocupa centrul oraşului, acum tinde să se suburbanizaze:
se mută spre marginea oraşelor în case unifamiliale, fiind producătorii noii urbanizări
postsocialiste. Însă aceste spaţii sunt puternic subreglementate de către autorităţile
centrale, iar noii locuitori ai vilelor se opun şi rudimentelor de reglementare pe care
autorităţile ar dori să îl exercite. Efectul este că noile spaţii urbanizate au dotări edilitare
şi funcţionale precare şi o configuraţie estetică contorsionată. Am descris ideologia
reglementatorului local (din Cluj) folosind trei concepte cheie: reificarea proprietăţii,
delegitimarea intervenţiilor reglementative şi informalizarea politicii. Reglementatorul
local eludează caracterul relaţional al drepturilor de proprietate considerând că
proprietatea se reduce doar la drepturile de manipulare ale celui care „o deţine”.
Proprietatea nu mai este văzută ca o relaţie socială, ci ca un obiect. Datorită trecutului
socialist şi abuzurilor făcute în procesele urbanizării, spaţiul de mişcare decizional al
statul postsocialist este puternic restricţionat pentru că multe din acţiunile reglementative
au fost delegitimate. Câmpul politic ar fi putut depăşi această problemă dacă
problematica noilor spaţii urbane ar fi fost deschisă dezbaterilor publice, dezbateri în care
interesele particulare sunt supuse presiunilor de universalizare prin discurs pentru a se
legitima. Însă continuând tradiţia administraţiei comuniste, politica este în continuare
informalizată. Iar în absenţa partidului socialist, care îşi exercita controlul în special prin
jocuri ascunse în spatele scenei politice, la nivel informal, reţelele de influenţă
postcomuniste sunt mult mai volatile, mult mai descentralizate, deschise în mai mare
măsură arbitrariului. Efectele sunt privatizarea spontnă a terenurilor aflate sub controlul
administraţiei locale, o politică de dezvlotare extensivă şi mai ales urbanizarea spontană.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Bekis, Dominique, Gabriela Coman, Corina Sârbu şi Gabriel Troc, 2004, „Constituirea
urbană, socială şi simbolică a cartierului Mănăştur”, Balkon, 2-3, 135-149.
Blanchard, Oliver, 1997, The Political Economy of Transition, Oxford: Calderon Press
Bjørnskov, Christian, 2003, “Corruption and Social Capital”, Aarhus School of Business,
Department of Economics in its series Working Papers with number 03-13.
Bodnár, Judit, 1996, “'He That Hath to Him Shall be Given': Housing Privatization in
Budapest after State Socialism”, International Journal of Urban & Regional
Research, 1996, Vol. 20 Issue 4, p616-628.
Bodnár Judit şi József Böröcz, 1998, “Housing Advantages for the Better- Connected?
26

Institutional Segmentation, Settlement Type and Social Network Effects in Late
State-Socialist Housing Inequalities”, Social Forces, 76(4): 1275-1305.
Clapham, David, 1995, “Privatisation and the East European Housing Model”, Urban
Studies, 32(4-5): 679-694
Dan, Adrian-Nicolae şi Mariana Dan, 2003, “Housing Policy in Romania in Transition:
Between State Withdrawal and Market Collapse”, paper for the round table
Globalization, Integration And Social Development In Central And Eastern
Europe, University Lucian Blaga of Sibiu, 6-8 September.
Hegedüs, József, 1987, “Reconsidering the role of the state and the Market in Socialist
Housing System”, International Journal of Urban and Regional Research,
11: 77-79.
Katz, Elihu, 195, “The two-step ow of communication: an up-to-date report on a
hypothesis”, Public Opinion Quarterly, 21, 61–78
Lazăr, 2003, „Metastaza ostentaţiei. Ilustrate în alb şi negru din Clujul tricolor”, Balkon
2-3, p.125-134
Lefebvre, Henri, 1974, La production de l’espace, Paris: Antropos
Petrovici, Norbert, 2004, Acumulare de capital şi organizarea pieţelor emergente
socioaliste: agenţii imobiliari din Cluj+Napoca, Sociologie Românească,
II(4): 256-267
Rona-Tas, Ákos, 1994, “The First Shall Be Last? Entrepreneurship and Communist
Cadres”, American Journal of Sociology, 100(1): 40-69.
Szelényi, Iván, 1983, Urban Inequalities Under State Socialism, Oxford University Press,
Szelényi, Iván, 1995, “The Rise of Managerialism: The New Class after the Fall of
Communism”, Budapest Collegium, Discussion paper No. 16, Budapest, October
Szelényi, Inván şi Eric Kostello, 1996, ”The Market Transition Debate: Toward a
Synthesis?”, American Journal of Sociology 101:1082-96
Szelényi, Inván şi Eric Kostello, 1998, “Outline of an institutionalist theory of inequality:
The case of socialist and postcommunist Eastern Europe.”, p. 305-326, în Mary C.
Brinton and Victor Nee, The New Institutionalism in Sociology. New York, The
Russell Sage Foundation.
Tosics, Iván, 1987, “Privatization in Housing Policy: The case of the Western Countries
and That of Hungary”, International Journal of Urban and Regional Research,
1:61-78.
27