mitificare şi demitificare: modernizarea valorilor culturale ... - Română

MITIFICARE ŞI DEMITIFICARE:
MODERNIZAREA VALORILOR CULTURALE, MITUL EMINESCIAN ŞI
DISPUTE INTELECTUALE ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ
Statutul mitului intelectual în
postsocialism
Prin mit intelectual înţelegem un
mit uzitat în cadrul câmpului intelectual,
întruchipând valorile fundamentale ale
acestuia, fiind un analogon al eroului sau
sfântului în acest spaţiu social.
Mitificarea este procesul de impunere a
unui mit intelectual. Demitificarea este
procesul prin care agenţii culturali
încearcă să restabilească corespondenţa
dintre valoarea percepută ca reală a unei
imagini intelectuale şi valoarea ei de
circulaţie. Aceste sunt definiţii de lucru,
pe care vom încerca sa le specificăm pe
parcursul lucrării. Dorim să arătăm pe
parcursul lucrării că una din trăsăturile
care dă specificitate dezbaterilor culturale
în Europa de Est postcomunistă şi în
Norbert Petrovici - masterand Universitatea Babes-Bolyai
În aceasta lucrare susţin că demitificarea în societăţile din Europa de
Est e o modalitate prin care se instrumentalizează reformele culturale.
Totodată propun un model de funcţionare al miturilor intelectuale. Valorile şi
normele sunt una din resursele importante ale tranziţiei în aceste ţări, iar
intelectualii sunt unii din principalii agenţi ai gestiunii şi schimbării lor.
Miturile intelectuale întruchipează valorile fundamentale ale câmpului
intelectual, iar redefinirea lor are un impact direct asupra societăţii, în
ansamblul ei, prin intermediul intelectualilor formatori de opinie şi prin
intermediul reformelor curriculare din şcoli. Folosind o analiză de conţinut
tematică şi o anchetă, descriu spaţiul luărilor de poziţie a unor intelectuali
români relativ la mitul eminescian, ca apoi să deduc de aici structura mitului.
Datele arată că structura mitului variază în funcţie de procesele în care sunt
angajaţi agenţii, de mitificare sau demitificare, şi că e stratificată într-un
nucleu semnificativ comun şi o periferie semantică variabilă. Facţiunile care
ies învingătoare din aceste tipuri de confruntări pot să îşi difuzeze propriile
definiţii, deci au acces la putere. Statul intervine şi el în acest proces prin
sprijinul instituţional pe care îl oferă diferitele facţiuni ale elitei politice,
anumitor elite intelectuale. Ca o concluzie practică statul poate interveni mai
puternic în modernizarea valorilor câmpului intelectual sprijinind orientările
mai deschise modernităţii. 1
special în România, este natura
demitificăriilor. Ordinea culturală nu este
contestată din punctul de vedere a unor
valori care ar fi anacronice din
perspectiva unui nou stil estetic sau o
nouă paradigmă, ci valorile sunt
contestate pentru nerelevanţa lor socială,
pentru caracterul lor antimodernist şi
tradiţionalist, frenator al dezvoltării
sociale. Demitificarea este unul din
instrumentele cele mai puternice ale
avangardei care vizează nucleul câmp
intelectual în care activează: valorile sale
centrale. Iar mitificarea sau remitificarea
este un instrument puternic pentru a
răspunde acestor contestări.
Sociologie Românească, 1-2/ 2002, p.76-99

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
Acest articol este structurat în cinci afirmaţii conclusive, care rezumă
secţiuni. În prima parte trecem în revistă rezultatele obţinute.
două cadre de conceptualizare a mitului,
sugerând că ar putea exista mai multe
moduri prin care intelectualii din Europa
de Est postcomunsită ar putea înţelege
demitificarea.
În această secţiune formulăm ipoteza
că demitificarea miturilor intelectuale în
acest spaţiu social este un model al
reformelor care vizează valorile
fundamentale ale câmpurilor culturale. În
partea a doua prezentăm design-ul de
cercetare prin care încercăm să
confruntăm ipoteza noastră cu câmpul
intelectual din România. Datorită poziţiei
lui centrale în cultura română, am ales
mitul eminescian în acest sens. Am
folosit o analiză de conţinut tematică
asupra unei dezbateri, cu întindere de
peste un an, în jurul acestui mit, generată
de un număr al săptămânalului Dilema.
Demitificare în Europa de Est:
procese de modernizare culturală
Societăţile din Europa de Est sunt
angajate într-o serie de reforme
economice politice şi sociale, iar factorii
culturali joacă un rol important în aceste
procese (Almond şi Verba, 1989;
Ingelhard, 1997; Putnam, 2001, Sandu,
2000, Bădescu, 2001). Poate cei mai
importanţi agenţi ai reformelor culturale
sunt intelectualii. Ei sunt antrenaţi în
procese de sincronizare culturală,
evaluare critică, expertiză, constituire a
societăţii civile, diseminare a valorilor
occidentale, construcţia unor alternative
de dezvoltare etc. Puterea lor de a
propune şi implementa aceste reforme
variază în funcţie de variatele contexte
naţionale în care se manifestă (Eyal et al.,
1998). Însă indiferent de puterea pe care o
Am mai folosit şi rezultatele unei deţin probabil cel mai spectacular proces
anchete asupra studenţilor din Cluj- în care sunt antrenaţi este cel al
Napoca pentru a indica succesul pe care îl reformelor valorilor fundamentale ale
are mitizarea şcolară. În partea a treia acestui spaţiu social sau a sub-câmpurilor
conturăm structura luărilor de poziţie în acestuia. Spectacular pentru că nu de
cadrul dezbaterii. Analiza arată că ipoteza puţine ori el ia forma unor contestări
noastră se confirmă în acest caz, radicale care sunt însoţite de contra-
demitizările legitimându-se făcând apel la reacţii puternice la care participă nu
modernizare şi modernitate. În partea a numai specialiştii ci şi opinia publică.
patra clarificăm ipoteza prin detalierea şi Cazul manualelor de istorie a României
celui de-al doilea termen, cel al mitului este un exemplu de acest tip. Mitu et al.
intelectual, în condiţiile în care primul, 1999 a propus un manual care aloca
cel al demitizării, a fost tratat în prima şi figurilor considerate exemplare ale
a treia secţiune.
istoriei naţionale doar câteva paragrafe,
Sugerăm că mitul intelectual
(eminescian) are o structură semantică
stratificată în nucleu şi periferie şi că el
este un efect neaşteptat al modului în care
funcţionează câmpul intelectual. În partea
oferind un spaţiu considerabil, în schimb,
istoriei recent. O parte însemnată a presei,
a opiniei publice, şi a oamenilor politici
au interpretat acest fapt ca un atentat la
conservarea etno-identităţii româneşti.
a cincea continuăm detalierea acestui În această secţiune vom indica moduri
concept propunând o schemă a funcţiilor alternative de a trata miturile,
sale şi a modului în care se reproduce în concluzionând că sunt posibile trei tipuri
câmpul intelectual şi cel non-intelectual. de a înţelege demitificarea şi mitificarea.
Lucrarea se încheie printr-un set de
77
Primul mod de a înţelege mitul este cel
al definiţiei iluministe, unde este asimilat

iluziei, iar demitificarea, risipirii aceste
iluzii. Acest conţinut al conceptului îşi
are originile în raţionalismul gânditorilor
iluminişti. Ei au atacat vehement
creştinismul medieval, argumentând că
miturile acestuia sunt lipsite de
întemeiere raţională, fiind obscure
construcţii al unui intelect privat de
lumina clarităţii şi a ştiinţei. Caracterul
lor anacronic nu se pretează modernităţii,
în raport cu aceasta fiind reacţionare. Întro
interpretare ulterioară, în spiritul acestei
epoci, religia şi elementele ei constitutive
(miturile, simbolurile, ritualurile şi
sentimentul sacrului), nu sunt decât un set
de instrumente de legitimare a dominaţiei
şi a exploatării, statutul său fiind unul de
“opium al popoarelor”. Demitificarea
unor astfel de construcţii iraţionale, ba
mai mult, a unei ordini sociale ilegitime
este o datorie de credinţă.
Al doilea mod de înţelegere a mitului
este definiţia postiluministă care îl
asimilează unei reflectări simbolice a unei
ontogeneze. “Mitul relatează o întâmplare
sacră, adică un eveniment primordial care
s-a petrecut la începuturile Timpului, ab
inition” (M. Eliade, 2000: 65).
Personajele mitului sunt Eroii civilizatori
sau zeii, relatând întotdeauna o creaţie,
“mitul spune cum s-a făcut un lucru cum
a început să fie. […] E legat de ontologie,
pentru că nu vorbeşte decât de realităţi ce
s-au petrecut cu adevărat, de ceea ce s-a
manifestat din plin” (M. Eliade, idem). Iar
ontologiile sunt legate de transformări
simbolice a unor evenimente în
imaginarul colectiv.
La acest cadru de interpretare se pot
articula mai multe teorii asupra modului
în care au loc transformările:
psihanalitice, sociologice sau
hermeneutice (Wunenburger, 1998). Însă
din punctul nostru de vedere cele mai
interesante sunt cele sociologice, în
special cea durkheimiană. Transformările
sunt realizate prin proiecţia a unor forţe
Norbert Petrovici
sociale în afara societăţii şi prin reificarea
lor. Societatea se întoarcere spre sine
(serbări, evenimente de masă, ritualuri)
prin proiecţii în afara sa, în ontogeneze
(simboluri, mituri, concepte) – în acest
caz mitul nu este altceva decât social
obiectivat Natura miturilor este aceea de
“forţe colective ipostaziate, adică forţe
morale; sunt alcătuite din ideile şi
sentimentele pe care le trezeşte în noi
spectacolul societăţii, nu din senzaţiile
care provin din lumea fizică” (E.
Durkheim, 1995: 297) 1 .
Demitificarea este în acest caz un mod
de dezarticulare a forţelor simbolice ale
unei comunităţi şi deci este în ultimă
instanţă un mod de destructurare a
comunităţii. Acest cadru de înţelegere a
mitului a fost elaborat la sfârşitul
secolului al XIX-lea, începutul secolului
al XX-lea, când Europa constata
dezacumulările simbolice masive pe care
le-a realizat prin desconsiderarea
civilizaţiilor arhaice. Modernitatea ca
identitate se definea şi se defineşte prin
opoziţie cu primitivismul. Modern există
doar în măsura în care există un primitiv
şi invers (Karnoouh, 1994). Prin această
turnură cultura occidentală a încercat să
nu mai impună un astfel de stigmat
inferiorizant şi a început să abordeze
civilizaţiile tradiţionale fenomenologic,
fără a le desconsidera.
Din cele de mai sus putem decela două
definiţii opuse ale demitificării:
(a) demitificarea ca disipare a unor
neadevăruri, şi (b) demitificarea ca şi
dezarticulare a valorilor unei comunităţi.
Însă pentru intelectualul est-european se
deschide şi o a treia opţiune:
(c) dezarticularea unor iluzii pentru
conservarea unor valori autentice.
Regimurile socialiste au etatizat şi
1 Textul citat se referă la natura “forţelor
religioase”, dar textul poate fi aplicat asupra mitului, o
formă a acestor forţe religioase
78

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
câmpurile intelectuale prin controlul
instituţional (edituri, cenacluri şi cercuri
de discuţii, recompense, cenzură) şi prin
anexare ideologică a miturilor şi figurilor
centrale. Etatizarea a avut intensităţi
diferite de-a lungul perioadei socialiste şi
intelectualii au avut o libertate, care a
variat de-a lungul timpului, de a se întâlni
şi de a publica fără a fi cenzuraţi. Pentru
anumite perioade ei puteau să îşi reintre
în posesia miturilor şi figurilor centrale.
Însă acest lucru nu s-a întâmplat în
întregime decât după disoluţia regimului
(Muşina, 2001; Szelényi şi Kostello,
1998, Eyal eta al., 2002). Şi un mod de
reapropiere a miturilor şi figurilor
centrale în post-socialism este cel al
demitificării, înţeleasă ca şi
dezideologizare şi restaurare a mitului.
Concluzionând intelectualii
reformatori ai Europei de Est demitizând
pot să (a) elibereze de iluzii;
(b) dezacumuleze semnificaţii;
(c) risipească un supramit ilegitim pentru
a restaura un mit legitim.
Miturile în această zonă sunt supuse
unei duble nevoie de reformulare. Pe de o
parte ele trebuiesc reevaluate din
perspectiva contaminării lor ideologice
(i.e. ale perioadei socialistă, ale
naţionalismului interbelic). Pe de altă
parte reevaluarea lor este necesară din
perspectiva viitorului, a modernizării şi
occidentalizării. Ipoteza noastră este că
această contestare a miturilor intelectuale
nu se face de către o avangardă estetică
sau ştiinţifice, ci se face de către o
avangardă care face apel la valori cu miză
socială şi politică, spre deosebire de
spaţiile occidentale unde avangarda
contestă miturile intelectuale făcând apel
la raţiuni interne ale câmpului sau subcâmpului
intelectual în care activează
(Bourdieu, 1986, 1998). Demitizarea va
avea în primul rând această funcţie în
societăţile post-comuniste, de
modernizare a valorilor. Aceasta nu
79
înseamnă, totuşi, că ea nu poate fi
disfuncţională (de exemplu în cazul în
care este prea radicală luând forma unei
negări în bloc). Şi pentru a fi mai exacţi
ipoteza ar trebuie însoţită de două
întrebări adiacente, care vin să îi clarifice
termenii: (1) care este structura unui mit
intelectual, şi (2) cum funcţionează el.
Datele şi metodele folosite
Pentru a confrunta ipoteza noastră am
ales cazul demitificării lui Mihai
Eminescu. aşa cum apare în cadrul
dezbaterii iniţiate de unul din numerele
săptămânalului Dilema. Am ales acest
mit intelectual urmând două argumente.
Primul argument este că sub-câmpul
literar ocupă o poziţie centrală în cadrul
spaţiului cultural românesc (M. Lazăr,
2002). Al doilea este că în cadrul
panteonului literar Eminescu ocupă o
poziţie dominantă, mitul eminescian fiind
probabil cel mai elaborat şi puternic mit
literar.
La iniţiativa lui Cezar Paul-Bădescu, o
serie de intelectuali au răspuns la
întrebările propuse de acesta, relativ la
Eminescu şi receptarea lui actuală,
răspunsuri care au luat forma unor
articole publicate în numărul 256 din
1998 în Dilema. Săptămânal de tranziţie.
Numărul a stârnit o vie dezbatere, cu o
întindere de peste un an. Urmând
antologia publicata de Cezar Paul-
Bădescu (1999) am încercat să
surprindem spaţiul luărilor de poziţie
printr-o analiza de conţinut tematică. Am
inclus în analiză şi unele luări de poziţie
relevante care au survenit după publicarea
acestei antologii (respectiv cele ale lui T.
Paleologu 1999 şi C. Preda 1999).
Analize de conţinut s-au concretizat
într-o bază de date care conţine: poziţia
faţă de fiecare tema abordată şi două
variabile de evaluare generală: prima
indică orientarea autorului spre
demitizare sau nu, iar a doua indică dacă

autorul evaluează pozitiv sau nu
abordarea critică a mitului. Datorită ratei
mare de non-răspunsuri nu a fost posibilă
agregarea unui indicator care să surprindă
dacă o luarea de poziţie per ansamblu
mitizează sau demitizează şi dezavuează
sau nu spiritul critic. Nu a fost posibilă
din aceleaşi motive o imputare a valorilor
lipsă (nu au existat variabile cu un
procent de non-răspunsuri acceptabile)
De aceea pentru a clasa luările de poziţie
am folosit cele două variabilele de
evaluare generală. Pentru a diminua
subiectivismul clasărilor am utilizat doi
operatori. Nu au existat diferenţe
semnificative de clasare (un mai bun
control al acestui factor ar fi presupus
utilizare mai multor operatori, însă acest
fapt nu a fost posibil datorită bugetului
mic pe care l-a avut cercetarea)
Pe parcursul argumentaţiei, pentru a
ilustra succesul de mitificare realizat de
sistemul de învăţământ, vom face referire
şi la o cercetare asupra studenţilor din
cadrul Cluj-Napoca.
In secţiunea următoare vom analiza
luările de poziţie concluzionând că există
mai multe tipuri de demitizări, iar
obiectul lor îl constituie valorile cu mize
sociale şi politice.
Cazul Eminescu: structura luărilor
de poziţie
Spaţiul luărilor de poziţie. În cadrul
dezbaterii pot fi identificaţi doi poli ai
luărilor de poziţie. Unul al demitizării
radicale, iar celălalt al mitizării radicale.
Cei care ocupă polul demitizării susţin
lipsa de eficacitate intelectuală a lui
Eminescu. El nu mai este actual,
paradigmatic, şi nu poate oferi soluţii
noilor probleme intelectuale. Mitul
marelui geniu sucombă în lipsa unor
reinterpretări viabile. Iar lipsa unor
reinterpretări nu se datorează nepuţintei
câmpului intelectual contemporan, ci unei
epuizări a pistelor posibile de interpretare.
Norbert Petrovici
Structural, Eminescu e depăşit. Şi aceasta
dacă nu cumva Eminescu nu a reprezentat
niciodată un astfel de deschizător de
spaţii a posibilelor 2 . Aceşti intelectuali
utilizează o definiţie iluministă a
demitizării.
Cei care ocupă polul mitizării
consideră că Eminescu este întemeietorul
poeziei româneşti moderne, este un Erou
Civilizator care a ordonat haosul unei
limbi rebele, pentru a-şi exprima propriile
gânduri, raţiunea sa – logos seminal. E un
fapt adevărat, care s-a întâmplat ab initio.
Este geniul întemeietor / reîntemeietor al
culturii intelectuale într-un spaţiu dat.
Actul său iniţial nu este un act pentru
sine, ci un act cu reverberaţii largi, cu
caracter structurant şi identitar, care
răspunde şi se desfăşoară într-un context
axiologic care l-a preluat mitic. Aceşti
intelectuali utilizează o definiţie
postiluministă a demitizării.
Încercarea de a clasifica luările de
poziţie în “demitificatoare” respectiv
“mitificatoare” s-a soldat cu obţinerea
unei categorii în care autorii articolelor se
poziţionau simultan în cei doi poli ai
dezbaterii. Argumentele puteau fi
amendate de inconsistenţă. Pe de o parte
constatau utilitatea unui proces de
“dezvrăjire” a iluziilor ţesute în jurul lui
Eminescu, pe de altă parte condamnau
atacurile “virulente”, considerând
nedreaptă “dezvrăjirea” unui Eminescu
“peren şi adevărat”. Aceste luări de
poziţie ambivalente devin decriptabile
dacă luăm în considerare cel de-al treilea
mod de a înţelege mitul. Ei nu doresc
decât eliberarea mitului real al lui
Eminescu de iluziile ideologice create de
încorporările lui Eminescu în diferitele
mituri politice 3 . Eminescu a fost utilizat
2
De ex. R Rădulescu îi neagă un astfel de rol de
deschizător de spaţii al posibilelor.
3
O astfel de interpretare ne-a fost sugerată chiar de
unele luări de poziţie. În special G. Grigurcu, 1998 şi
A. Antim 1998.
80

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
în construcţii legitimatoare ale diferitelor
ideologii, dar mai ales de protocronismul
naţionalist şi ideologia comunistă.
Funcţia lui Eminescu ca simbol cultural a
fost deturnată, iar simbolul pervertit.
Eminescu trebuie restaurat, iar acest fapt
nu se poate face decât risipind
neadevărurile. Aceşti intelectuali
utilizează o definiţie combinată iluministă
şi postiluministă a demitizării.
Axa demitificare – mitificare este una
din dimensiunile care structurează spaţiul
luărilor de poziţie. Însă această
dimensiune este dublată de axa: spiritului
critic – apologie. Spiritul critic presupune
acceptarea şi valorizarea pozitivă a
criticilor şi reinterpretărilor lui M.
Eminescu. Spiritul critic este o normă
instituţionalizată a câmpului intelectul, de
cele mai multe ori prereflexivă. Ea
discriminează poziţiile care sunt mai
apropiate de, sau chiar în, câmpul
intelectual (pur, autonom), de poziţiile
care sunt mai apropiate de câmpul politic
(câmpul neautonom). De exemplu există
o serie de luări de poziţie în care se refuză
procesele de demitizare, considerând că
Eminescu nu a fost epuizat intelectual şi
ne fiind de acord cu plasarea lui într-un
statut marginal în câmpul cultural. Chiar
când contestă demitizările lui Eminescu,
nu refuză însă şi spiritul critic în lectura
acestuia, ba mai mult pledează în
favoarea lui ca fiind unicul mod legitim
de apropriere a poetului. Cei care au
poziţii de acest tip sunt integraţi în
câmpul intelectual. Există şi o serie de
luări de poziţie care au o reacţie mult mai
virulentă la procesele de demitificare,
refuzând spiritul critic în apropierea
simbolică a mitului. Şi aceasta pentru că
demitizarea în acest caz presupune atacul
asupra unor categorii identitare sau a
legitimărilor politice. Să vedem care este
efectul spiritului critic asupra definiţiilor
demitificării
81
Pentru cei care utilizează o definiţie
postilumisită a mitului eminescian şi îl
abordează din perspectiva spiritului critic
acesta este un mit cultural. Pentru cei ce
îl abordează fără a face apel la spiritul
critic mitul eminescian face parte din
mitomotorul 4 românesc. (1) Pentru cei
care îl consideră un mit cultural
Eminescu a (re)structurat câmpul
intelectual şi totodată a devenit unul din
simbolurile lui cele mai puternice sau
chiar cel mai puternic. (2) Cei care îl
includ pe Eminescu în mitomotorul
românesc consideră că societatea se
întoarce asupra ei înseşi prin (şi în)
mituri, simboluri, ritualuri, efigii, spre aşi
crea modalităţi prin care se recunoaşte
şi se reprezintă. Eminescu ar fi un simbol
şi un mit prin care societatea se
recunoaşte pe sine (în mod inconştient,
alienat). De aici şi forţa lui politică şi
valorificările lui politice succesive, el
fiind încorporat, în repetate rânduri,
miturilor mobilizatoare politice (în
mitomotoare), fie ele de dreapta, fie de
stânga. Reacţiile au un caracter politic,
tocmai datorită efectului delegitimator al
discursului ideologic prin atacul
mitomotorului 5
Iar pentru cei care utilizează o definiţie
ilumisită a mitului eminescian şi îl
abordează din perspectiva spiritului critic,
acesta este o resursă intelectuală, chiar
dacă insuficientă, sau consideră că a fost
specifică generaţiilor anterioare, iar acum
şi-a epuizat acest potenţial.
4 “The ‘mythomoteur’ is the constitutive myth of the
ethnic polity” [“Mitomotorul” este mitul consittutiv al
politicilor etnice] A.D. Simith, 1986
5 Probabil cele mai reprezentative luări de poziţie de
acest tip sunt cele ale lui G. Alboiu în Romania Mare.
El scrie la un organ de partid care se legitimează
explicit prin românitate. Iar M. Eminescu
întruchipează în această interpretare ideal tipul
românului.

Însă Eminescu poate fi demitificat
necritic şi acest lucru ia forma unor
negaţii Atunci el devine un mit împotriva
căruia trebuie luptat, fiind o forţă
anacronică sau centripetă, sursa multor
tare sociale. 6 Se neagă în bloc sau se fac
judecăţi de valoare ideologice 7 care nu
pot fi încadrate într-un discurs cultural.
6 “…lenea de a gândi, ignoranţa sunt mărcile culturii
politice de la noi. În acest context, Eminescu e un
personaj manipulat. Din nefericire, influenţa sa a fost
mare, în măsura în care pamfletul eminescian a
devenit gen al literaturii politice. Conservarea acestui
gen este sinonimă cu transformarea superficialităţii
agresive într-un fel de canon al receptării. Eminescu
trebuie contestat şi demitizat…”, (s.n.) C. Preda,
1998a.
7 “…să ne întrebăm cum de ceilalţi «poeţi naţionali» ai
altor popoare au fost, toţi, antemergători,
revoluţionari şi progresişti (Victor Hugo, Byron sau
Shelley, Goethe sau Schiller, Dante, Puşkin sau
Lermontov, Mickiewicz, Petöfi etc.) iar Eminescu,
totuşi, un paseist conservator. Nu spune asta mult
despre psihea (s.a.) României profunde?” (s.n.) Z.
Ornea, 1998.
Norbert Petrovici
Tabelul 1. Raportul intre spiritul critic
si mitul eminescian
82
spirit
critic
da
nu
def.
iluministă
mit
anacronic
negaţie în
bloc
mit
def.
postiluministă
mit cultural
mitomotor
Graficul 1. Spaţiul luărilor de poziţie în
dezbaterea mitului eminescian
O negare în bloc de acest tip nu
poate fi asimilată unui proces cultural
care poate fi elocvent ilustrat de
manifestul lui Eugen Ionesco, NU (1990).
Ea nu poate face parte dintr-un proces de
reconstructie culturala, ci e pur si simplu
o deconstrucţie.

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
Tabelul 2. Tabel de asocierea între tipurile de raportări la demitificare şi
valorizarea spiritului critic
Reziduuri ajustate spirit critic
Coeficienţi de
asociere
oportun inoportun Valoare
Semn.
Aprox.
demitificare 0.8 -1.0 Phi 0.748 0.00
demitificarea
supramitului
mitificare -2.8 3.4
Sintetizând, am putea afirma că
spaţiul luărilor de poziţie este structurat
de două dimensiuni:
(1) Prima dimensiune care relevă
poziţiile autorilor în funcţie de modul în
care percep şi definesc demitificarea. Mai
exact, sunt posibile trei moduri de a o
defini demitificare
(a) cei care consideră mitul eminescian
ca o simplă iluzie, iar demitifacrea lui
ca un proces de asanare culturală; o
numim sintetic demitificare
(b) cei care consideră mitul eminsecian
ca o acumulare de semnificaţii care
deschide un spaţiu al posibilelor
culturale iar demitificarea este un
proces dedezacumulare; sintetic
mitificare
(c) şi în sfârşit cea de-a treia poziţie,
ambivalentă, care pledează pentru
demitificarea iluziilor ideologice şi
8 J. Fox, 2001: 29
2.4 -2.9 V Cramer 0.748 0.00
Coeficient de
Contingenţă
0.599 0.00
Graficul e reprezentarea tabelului de asociere de mai sus (care
raportează reziduurile standardizate şi coeficienţi de asociere) între:
(a) poziţia relativă la demitificare (demitificare, demitificarea supramitului,
mitificare)
(b) valorizarea pozitivă a spiritului critic faţă de opera eminesciana (da, nu).
Reprezentarea s-a făcut prin metoda jittered scatter plot 8 (reprezentarea
cazurilor printr-un grafic de asociere, după ce fiecărui caz i s-a adăugat
o valoare aleatoare pe orizontală şi pe verticală). Poziţiile în cadrul
căsuţelor sunt aleatorii şi nu pot fi interpretate. Pentru a mări
vizibilitatea şi a reduce suprapunerile dintre etichete nu tuturor
cerculeţelor le corespunde un nume. Prelucrarea statistică a fost
realizată folosind SPSS 8.0.
conservarea mitului fundamental
eminescian, adică demitificarea unui
supramit ilegitim; denominat ca
demitificare a supramitului
(2) A doua dimensiune diferenţiază
câmpul intelectual în funcţie de
acceptarea sau nu a spiritului critic în
evaluarea operei eminesciene în:
(a) câmp autonom şi
(b) câmp neautonom.
Anticipăm următoarea parte a acestei
secţiuni afirmând că în cadrul câmpului
autonom, cele trei grupuri pe care tocmai
le-am decelat le vom numi:
(a) avangardiştii 9 ,
(b) tradiţionaliştii 10 ,
(c) moderniştii 11 .
Iar în cadrul câmpului neautonom,
vom decela două grupuri
(a) conservatorii şi socialiştii şi
(b) liberalii
9
de ex. R. Rădulescu, S Foarţă, T.O. Bobe, N.
Manolescu.
10
de ex. E. Simion, Al. Stefănescu, G. Pruteanu.
11
de ex. M. Cartarescu, I.B. Lefter, G. Grigurcu, Al.
Paleologu, T. Paleologu.
83

Câmpul autonom.
Una din tentaţiile interpretative ar
fi aceea de a explica poziţiile în câmpul
autonom al dezbaterii prin gradul de
consacrare a autorilor. Autorii cunoscuţi
şi recunoscuţi în câmpul intelectual ar
avea poziţii asemănătoare în dezbatere
diametral opuse faţă de cei necunoscuţi şi
nerecunoscuţi în câmp. Practic, o astfel
de explicaţie ar suprapune câmpul
intelectual, sui generis, asupra spaţiului
dezbaterii. Acest tip de explicaţie nu este
posibilă din cel puţin două motive.
Primul motiv ar fi acela că nu avem în
categoriile enunţate (avangardişti,
modernişti, tradiţionalişti) eterogeneitate
din punctul de vedere al consacrării în
câmp. În aceeaşi categorie îi regăsim de
exemplu pe T. O. Bobe şi pe N.
Manolescu sau pe N. D. Petniceanu şi E.
Simion. Al doilea motiv ar fi acela că pe
parcursul dezbaterii există o serie de
intelectuali care în luările lor de poziţie
succesive îşi schimbă categoriile în care
pot fi integraţi. Iar dacă poziţiile lor se
schimbă, faptul că sunt cunoscuţi şi
recunoscuţi (consacraţi) nu se schimbă.
Iar ceea ce dorim să explicăm sunt
luările de poziţie (poziţiile lor relative
una faţă de cealaltă)
Am optat în explicarea luărilor de
poziţie pentru raportul autorului cu
timpul cultural naţional reprezentat, în
Norbert Petrovici
acest caz, de raportul cu opera lui M.
Eminescu. Respectiv pe momentul
temporal pe care cade accentul valorizant
al autorului. Sunt posibile trei mari
poziţii. Accent asupra viitorului, accent
asupra prezentului sau accent asupra
trecutului. În cadrul câmpului intelectual,
unde raporturile de forţă se tranşează şi
cu ajutorul normei originalităţii unui
artefact intelectual, aceste accente nu se
pot înţelege decât din perspectiva noului.
“Lentila” prin care sunt văzute cele trei
momente ale timpului e noutatea (sau
formulat paradoxal: e viitorul). Şi nu
avem de a face cu ideal tipurile culturale
blagiene ale timpului (torent, havuz şi
cascadă). Ci avem în vedere de raportul
cu doi termeni: primul termen e cel al
continuităţii timpului şi al doilea termen e
cel al negaţiei. Prin timp cultural
continuu înţelegem un timp fără rupturi,
în care epocile culturale se succed firesc
una după alta. Iar prin timp cultural
discontinuu un timp cu rupturi în care
fiecare nouă epocă culturală se reia sau ar
trebui să se reia de la capăt, să se
reinventeze aproape complet sau complet.
Prin negaţie înţelegem raportarea
dialectica la epocile culturale precedente
(acţiune-reacţiune/sinteză), în timp ce
prin afirmaţie un raport critic
încorporator, nedialectic. Să luăm pe rând
cele trei categorii:
Tabelul 3. Raportul cu timpul în spaţiul luărilor de poziţie
Avangardiştii valorifică un timp
discontinuu. Un timp în care
continuitatea se realizează prin negare,
trecutul este o piedică pentru viitor.
timp continuu
timp
discontinuu
negaţie moderniştii avangardiştii
afirmaţie tradiţionaliştii –
Prezentul este evaluat în funcţie de o
avancronie utopică, de un viitor posibil
dezirabil, singurul şi probabil unicul
moment în care se va împlini adevărul în
84

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
istorie. Mitul eminescian este un fapt al
trecutului deci al neadevărului.
Demitificarea este un mod de stabilire al
adevărului, fapt care face posibil viitorul
dezirabil. În cadrul subcâmpului poziţiile
se întind de-a lungul a doi poli. Într-un
pol avem cei care consideră că Eminescu
paradigmatic este iremediabil
compromis. Ruptura este un proces
necesar, de refacere culturală. O luare de
poziţie de acest tip o regăsim la R.
Radulescu , T. O. Bobe. În celălalt pol al
subcâmpului se afirmă necesitatea unei
„despărţiri” de Eminescu, dacă mai vrem
câmp cultural
neautonom
rupere despărţire
câmp cultural
autonom
avangardiştii
Moderniştii valorifică un timp
continuu. Perspectiva e incrementală,
prezentul se adaugă trecutului, aducând
plusvaloare. Continuitatea nu exclude
negarea, însă ea este instrumentalizată în
vederea revalorificării. Avangardiştii se
legitimează prin contrapunere.
Moderniştii prin reluare. Trecutul poate
reprezenta şi el un balast. Eminescu al
comuniştilor, ideologizant, nu este un
trecut de revalorificat, în schimb
Eminescu cel “etern”, reprezintă un
85
să-l regăsim cândva. Eminescu nu mai
reprezintă o resursă, iar câmpul
intelectual pentru moment va explora alte
goluri structurale şi spaţii ale posibilului.
Poate într-un viitor mai îndepărtat sau
mai apropiat restructurarea câmpului va
permite noi reinterpretări valorificante. O
luare de poziţie de acest tip o regăsim la
N. Manolescu. Acest pol al subcâmpului
este apropiat de subcâmpul modernist,
fapt care explică de ce următoarele luări
de poziţie ale cunoscutului critic pot fi
încadrate mai degrabă în subcâmpul
modernist
restaurare resursă
moderniştii
refacere conservare
tradiţionaliştii
Figura 1. Raportul cu trecutul în câmpul autonom al dezbaterii
asemenea trecut. Evoluţia se realizează
cu ajutorul trecutului, dar adevăratul
viitor utilizează doar frânturi ale
trecutului şi idealuri ale prezentului.
Şi în cadrul acestui grup avem doi
poli. Un pol în care se accentuează
aluviunile acumulate în interpretările
asupra lui Eminescu. Se doreşte o
restaurare. Acest pol e mai aproape de
poziţiile avangardiste. Aici ii regăsim de
exemplu pe C. Paul-Bădescu (iniţiatorul

dezbaterii), I.B. Lefter, M. Cărtărescu, N.
Manolescu (a doua şi a treia luare de
poziţie). Şi un al doilea pol în care
accentul cade pe faptul ca Eminescu
reprezintă o (re)sursă semnificativă de
gândire.
Accentul nu cade pe balastul ataşat
acestui mit, ci pe caracterului lui
generativ în măsura în care se găsesc
reinterpretări valide şi înnoitoare.
Proxemic el se află mai aproape de
poziţia tradiţionalistă. Iar aici îi putem
regăsi, de exemplu, pe A. Paleologu,
T. Paleologu, E. Simion (prima luare de
poziţie).
Tradiţionaliştii valorifică un timp
continuu fără negaţii. Prin negaţie nu
înţelegem lipsa spiritului critic, el este
tocmai un criteriu care indică prezenţa
unui câmp intelectual autonom. Ci doar
că valorificarea lui Eminescu se face fără
respingerea unui timp în care s-a
privilegiat o anumită interpretare,
acţiunea culturală e un fapt continuu.
Timpul nu are „momente nevaloroase” la
care trebuie să se renunţe. Eminescu nu sa
învechit în urma schimbărilor în cadrul
spaţiului cultural. Actualizările potenţelor
deschise de opera sa nu l-au epuizat,
capacitatea lui generatoare, ca paradigmă,
se conservă. Progresul este posibil doar
dacă nu se renunţă la rădăcini, viitorul se
realizează prin trecut. Demitificarea este
disfuncţională.
De asemenea avem doi poli. O poziţie
mai moderată şi una mai radicală. Cea
moderată e mai apropiată de modernism,
şi propune refacerea imaginii
eminesciene. Tradiţionaliştii nu vor nici
ei să conserve o imagine încremenită.
Aparţin câmpului cultural unde noutatea
şi originalitatea sunt criterii de alocare a
prestigiului. Ei vor să refacă mitul
eminescian, dar fără să renunţe la trecut,
fără să îl anatemizeze într-un fel sau altul.
Norbert Petrovici
De exemplu G. Pruteanu se înscrie în
acest pol. Poziţia mai radicală
reprezentată de un Al. Ştefănescu sau un
E. Simion chiar vor să conserve linia de
interpretări desfăşurată până în acel
moment, totuşi fără să repudieze
criticismul.
Prima poziţie a lui E. Simion a fost
încadrabilă în categoria moderniştilor,
plasată în cel de-al doilea pol al ei,
(valorificarea timpului ca resursă).
Poziţia preşedintelui Academiei
Române s-a radicalizat odată ce
luările de poziţie în cadrul dezbaterii
s-au conturat, iar articolul ulterior
este încadrabil, precum spuneam, în
poziţia tradiţionalistă. O mişcare
asemănătoare se poate constata în
spaţiul dezbaterii în cazul lui G.
Grigurcu. Poziţia lui iniţială a fost “de
centru”, fiind în grupul moderniştilor,
“egal” depărtat de cei doi poli. Însă
pe măsură ce se acumulau răspunsuri
cu caracter polemic la adresa
articolelor publicate în Dilema, poziţia
s-a radicalizat, astfel încât într-un nou
articol, el a trecut în tabăra
avangardiştilor. Un parcurs de sens
invers l-a avut C. Preda, care, odată
cu structurarea poziţiilor dezbaterii,
şi-a atenuat radicalismul discursului,
mai ales în urma răspunsului direct şi
punctual a lui T. Paleologu, astfel
încât articolele au fost încadrabile pe
rând: radical în câmpul neautonom,
avangardist apoi modernist
Câmpul neautonom. Explicarea
luărilor de poziţie în subcâmpul
neautonom este problematică, datorită
proastei structurări a acestui spaţiu. În
două din cele trei poziţii posibile nu am
putut clasa decât trei articole. Pentru
acest fapt pot fi identificate două cauze.
Prima e o imposibilitate de ordin
argumentativ. Este puţin probabil să
86

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
existe luări de poziţie care să dorească să
demitifice supramitul dar să refuze
spiritul critic. O demitificarea moderată
fără distrugerea mitul presupune tocmai
abordare critică, diferenţiată, cu un
instrumetar intelectual. Demitificarea şi
mitificarea radicală se pot face şi prin
negaţie şi respectiv afirmaţie
câmp cultural
neautonom
rupere despărţire
câmp cultural
autonom
avangardiştii
A doua cauză e o imposibilitate de
ordin empiric. La nivelul articolelor
analizate există o slabă discriminare între
interese şi credinţe ideologice pe de o
parte şi idee pe de altă parte. Dinamica
intereselor şi a credinţelor ideologice are
loc în cadrele trasate de idee. Validitatea
practică a unei idei este dependentă atât
de puterea sa intrinsecă de a convinge, de
logica sa internă, cât şi de potenţa sa de a
justifica şi întemeia interesele şi
convingerile ideologice 12 . În unele
articole pretenţiile de validitate a
intereselor sunt camuflate sau exprimate
justificat prin idee. În alte articole în
schimb, aceste pretenţii au fost exprimate
în mod direct, nemediate de idee, forma
lor, fiind cea a unei afirmaţii sau a unei
negaţii. În cazul în care interesele s-au
exprimat nemediat prin idee, autorii
articolelor au fost plasaţi în cadrul
12 J Habermas, 1984 [1981]: 193.
liberali
(viitor)
87
neargumentată. Demitificarea supramitului
care pune în conjuncţie două
atitudini contrarii, e puţin probabil să se
facă cu succes neargumentat. Aşa
explicăm faptul că în această categorie nu
am putut identifica decât o singură luare
de poziţie.
restaurare resursă
moderniştii
socialişti
(trecut apropiat)
conservatori
(trecut îndepărtat)
câmpului neautonom. Norma în cadrul
spaţiului cultural şi social este mitificarea
lui M. Eminescu, aşadar afirmaţiile au
fost mai numeroase decât negaţiile, cu
atât mai mult cu cât aceste afirmaţii au
fost reacţii la negaţii (percepute ca dure).
Cele mai multe poziţii care demitificau
au fost mediate de idee astfel încât nu au
putut fi încadrate în subcâmpul
neautonom.
Doar două poziţii s-au plasat în acest
subcâmp ca demitificării: prima luare
de poziţie a lui C. Preda şi poziţiile a
lui Z. Ornea. C. Preda îl neagă în bloc
pe Eminescu, pornind de articolele
sale politice: “Eminescu trebuie
contestat şi demitizat, dar nu pentru
rudimentele sale de gândire politică.
Din acest punct de vedere, e realmente
nul. Nu ai obiect.” 13 El nu aduce
argumente ci face o serie de judecăţi
13 C. Preda, 1998a.
refacere conservare
tradiţionaliştii
Figura 2. Raportul cu trecutul în câmpul autonom şi cel neautonom al dezbaterii

de valoare în urma căruia lansează
negaţia citată mai sus. Într-un articol
ulterior 14 el îşi argumentează punctul
de vedere ca apoi într-un al treilea
articol 15 să declare: “…am vrut să
provoc minţile cititorilor. Nu am
bănuit vreodată că efectul textului va fi
tulburarea simţirii lor. Speram ca un
punct de vedere radical cum era al
meu să dea naştere unor intervenţii
nuanţate, reînviind astfel discuţia
despre Eminescu, blocată în festivisme
şi clişee naţionaliste. […] mi-am dat
seama că radicalismul provoacă mai
degrabă (sau mai întîi) alte
radicalisme, şi nicidecum nuanţe.”
Poziţiile ulterioare a lui C. Preda sunt
explicit liberale, însă el pune reacţia
sa primă pe un efect calculat de
provocare. Noi o considerăm mai
degrabă simptomatică pentru o
orientare liberală radicală, însă i-am
clasat a doua şi a treia luare de poziţie
în câmpul autonom. Z Ornea se
întreabă dacă e corect ca Eminescu să
fie numit “poetul naţional al
Romanilor” dacă avem în vedere că el
a fost un “paseist conservator” şi nu
un antemergător, revoluţionar şi
progresist. Acest mode de discurs
trădează o intenţie politică şi
justificările care precedă aceste
etichete sunt mai degrabă un inventar
al evaluărilor ideologice a lui
Eminescu decât argumente pentru
afirmaţiile sale. Poziţiile lui C. Preda
şi Z Ornea nu pot fi amendate strict de
lipsa de spirit critic, ci ele sunt plasate
in câmpul neautonom, pentru că
tratează mitul în registru politic. Întro
secţiune viitoare vom detalia acest
aspect.
14 C. Preda, 1998b.
15 C. Preda, 1999.
Norbert Petrovici
Cei ce au luat poziţii care pledau
pentru mitificare, predomină în subcâmp.
Aceste poziţii au putut fi uşor detectate.
Ele erau afirmaţii ale mitului, de cele mai
multe ori revoltate, care respingeau
spiritul critic. Cei care pledau pentru
demitificare radicală sunt subreprezentaţi
din considerente empirice, nu au putut fi
detectaţi. Strategia de lucru adoptată a
fost aceea de a plasa luările de poziţie în
subcâmpului autonom dacă existau dubii
în valorizarea pozitivă a spiritul critic în
interpretarea mitului eminescian sau în
faptul că ei înşişi fac uz de el lui.
Spiritul critic nu înseamnă negare, ci
discernere. Luările de poziţie a lui R
Rădulescu sau T. O. Bobe puteau fi
interpretate ca negări în bloc a
mitului: “nu sunt un fan a lui M.
Eminescu [..] poezia lui Mihai
Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât
poezia predecesorilor săi înşiraţi în
Epigonii. […] Nu am nici o afinitate
cu poezia lui Mihai Eminescu. Îi pot
recunoaşte meritul de a fi un mai mult
decât onorabil poet al sec XIX, născut
nenorocos…” 16 Argumentaţia acestor
negaţii, cele mai multe pe un ton cu un
caracter ludic, se face prin recurs la o
validare expresivă şi evaluativă 17 . Ei
îşi exprimă opiniile într-un mod sincer
particularizând aprecierile estetice la
propria persoană., argumentându-şi
punctul de vedere în orizontul sinelui
care le afirmă. Şi alţii pot avea
aceleaşi opinii dar autorii nu vor să
convingă ci să se exprime. De aceea
au fost clasaţi în câmpului autonom în
care artişti neconsacraţi iau poziţie.
Din aceste considerente este greu să se
ofere o interpretare structurii acestui
16
R. Rădulescu, 1998.
17
Am în vedere distincţiile făcute de J. Habermas
([1981]1984: 23).
88

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
subcâmp. Însă configuraţia lui probabilă
e cea a tensiunii între: a) un grup liberal
şi b) un grup conservator şi socialist.
În orientarea mai degrabă socialistă
avem intelectuali reconvertiţi, activi în
perioada comunistă care sprijineau
regimul într-un fel sau altul. Orizontul
temporal lor este cel au trecutului
apropiat, interpretările lor culturale
avându-şi rădăcina în canonul impus în
vechiul regim (de exemplu: L. Lari, G.
Alboiu). Orizontul temporal al
conservatorilor este a unui trecut
îndepărtat, orizontul tradiţiilor în care
masele erau ţărani luminaţi creatori ai
unei civilizaţi şi culturii demne de
admirat şi conservat şi care văd în
perioada interbelică un model cultural
demn de urmat (de exemplu R. Codrescu,
A. Antim). Cele două grupuri utilizează
similar mitul eminescian, în sensul unei
mobilizări politice.
În orientarea liberală implicată în
construcţia unui proiect de import
civilizaţional valorizează pozitiv viitorul
plasându-şi speranţele într-un orizont al
lui “ceea ce va să vină”. M. Eminescu
este simbolul unei orientări “retrograde”
care periclitează acest proiect prin
prestigiul pe care îl acordă în cultura
română conservatorismului (Z. Ornea,
C.Preda).
Puterea statului în spaţiul
dezbaterii. Statul a intervenit indirect în
această dezbatere prin suportul
instituţional pe care l-a oferit diferiţilor
autori ai unor luări de poziţie. Iar prin stat
înţelegem aici diferitele fracţiuni ale elitei
politice care au fost investite cu putere, în
mod direct sau indirect, prin jocul
electoral. Aceste fracţiuni au
subvenţionat anumite luări de poziţie prin
sprijinul pe care îl acordă instituţiilor în
care sunt integraţi autorii lor. Sprijinul a
fost indirect şi nu punctual. Între fracţiuni
89
şi luările de poziţie există doar omologii.
De exemplu G. Alboiu şi-a publicat
opiniile sale în săptămânalul Partidului
România Mare sau L. Lari în calitate de
deputat al aceluiaşi partid a luat poziţie în
această dezbatere în Parlamentul
României (şi anume au fost sprijiniţi de
elita dominată a clasei politice). Iar
Dilema, săptămânalul în care au fost
publicate cele mai multe luări de poziţie
avangardiste, liberale şi moderniste, este
sprijinită financiar din bugetul statului
Român, adică e sprijinită de fracţiunea
dominantă a elitei politice (care doreşte
modernizarea societăţii, cel puţin la nivel
declarativ).
Discuţia din această secţiune indică că
demitizarea, în forma sa radicală sau în
forma sa moderată, este un mod prin care
intelectualii vor să modernizeze câmpul
lor de acţiune. Ei vor să reinventeze mitul
eminescian într-un mod prin care să
răspundă nevoilor societăţii în care
trăiesc, societate aflată în tranziţie spre
capitalism şi democraţie. Cei care îl
contestă nu o fac din perspectiva unor
valori estetice sau norme ştiinţifice
particulare. Ei nu propun un program
punctual, ci doar îşi exprimă dorinţa de
restructurare a mitului sau de abolire a lui
pentru că în formă pe care o are în
prezent nu constituie o paradigmă prin
care să se poate interpreta societatea
contemporană. Statul are şi el un rol
important în dezbatere prin modul prin
care alocă puterea instituţională
preopinenţiilor. În această dezbatere
există o omologie, şi nu neapărat un
spijin explicit, între elita dominantă
politic şi polii modernişti şi elita politică
dominată şi polii tradiţionalişti.
În continuare vom încerca să
răspundem la două întrebări: ce este un
mit intelectual şi cum funcţionează el.
Răspunsurile la aceste întrebări, care se

vor viza cazul mitului eminescian, vor
clarifica mai bine ipoteza noastră şi
procesele pe care încercăm să le
surprindem.
Structura Mitului Intelectual ;
Cazul Eminescu
Mitul este construit dintr-o serie de
determinaţi care îi conferă identitatea.
Însă anumite determinaţii au un caracter
identitar mai puternic decât altele.
Moderniştii apreciază că există un mit
fundamental eminescian pe care s-a
grefat un corp străin care trebuie
îndepărtat. Adică din multitudinea de
determinaţii ale acestui mit unele sunt
mai importante pentru conturarea şi
recunoaşterea lui ca atare. Ceea ce
sugerează că avem de a face cu o
structură stratificată a conţinutului unui
mit, în care unele elemente se constituie
într-un nucleu de determinaţi mai
puternic identitar şi o margine care nu
joacă un asemenea rol, funcţia
determinaţiilor fiind mai degrabă
periferială.
Caracterul mitului este unul practic. În
ciuda faptului că mitul eminescian
analizat aici este un mit intelectual
(utilizările lui într-un spaţiu intelectual),
nu există definiţii stricte scrise care să
ghideze dezbaterile. Notele sale
caracteristice sunt “un de la sine înţeles”,
având un caracter vag. Extensiunea unei
noţiuni vagi este neclar definită datorită
impreciziei aplicabilităţii criteriilor de
clasare. În cazul mitului intensiunea este
vagă, pentru că notele definitorii sunt
neclare. Dacă pentru o noţiune vagă
extensiunea este stratificată în nucleu şi
margine, în cazul mitului (eminescian)
intensiunea este stratificată în nucleu şi
margine. În cazul noţiunii vagi dispunem
de criterii definite şi clare. Însă obiectele
care cad sub incidenţa ei nu sunt clară.
Norbert Petrovici
90
Tabelul 4. Raportul între intensiune şi
extensiune în cazul noţiunilor vagi,
respectiv a mitului intelectual
stratificarea
se aplică
la...
Extensiunea unei
noţiuni vagi
noţiunea
vagă
Intensiunea unui mit
→ nucleu ← intelectual
periferie
mitul
intelectual
intensiune clară neclară
extensiune neclară clară
Nu pentru orice obiect ales putem spune cu certitudine
dacă aparţine sau nu sferei noţiunii
Figura 3. Structura noţiunii vagi şi a
mitului
În cazul mitului, cunoaştem obiectul /
obiectele care cad sub incidenţa sa, îi
cunoaştem sfera. Aici e vorba de
M. Eminescu. El face obiectul mitificării.
Însă nu cunoaştem exact intensiunea
mitului; ea are un grad mai mare de
volatilitate. Tocmai prin caracterul ei
practic ea trebuie să fixeze
particularităţile individualului şi
universalităţile grupului. Pe de o parte
avem notele universale ale grupului care
constituie nucleul tare al mitului, pe de
altă parte avem periferia semantică a
particularităţile individului. Astfel de
particularităţi învăluie orice noţiune
practică. Ea trebuie să răspundă
necesităţilor cotidiene ale individului şi
totodată e necesar ca să răspundă
nevoilor de comunicabilitate, care nu se
poate înfăptui fără un cod comun (cu un
conţinut aproximativ identic şi pentru
emiţător şi pentru receptor). Neclaritatea
intensiunii se aplică cu atât mai mult în
cazul mitului (eminescian) din două
raţiuni: (1) pentru că el presupune o

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
raportare directă la obiectul său, o
raportare personală (mistică); (2) pentru
ca în acest caz mitificarea lui Eminescu e
un efect neaşteptat al raportării puternic
valorizatoare la un simbol intelectual.
Chiar dacă există un „sacerdoţiu”
intelectual al acestui mit (de ex.
profesorii din şcoli generale şi licee), ei
nu transmit un mit în mod explicit,
sistematizat, în care omiterea unei note
caracteristice este un „sacrilegiu”. Ei
transmit conţinuturi intelectuale şi
atitudini puternice, iar efectul celor două
componente este mitificant. Din raţiuni
teoretice nu am putea generaliza structura
mitului eminescian la structura tuturor
miturilor, însă credem că o structură
asemănătoare o au miturile camuflate, în
care nu există sancţiuni „sacerdotale”
pentru conservarea şi impunerea unui
anumit conţinut, dar există sancţiuni
sacerdotale pentru impunerea acestui mit
şi conservarea lui. De exemplu cele
intelectuale, în care există o preoţie
şcolară care să le asigure conservarea şi
transmiterea. Chiar dacă acest sacerdoţiu
se simte responsabil pentru transmiterea
lui, el nu este conştient sau este puţin
conştient de faptul ca el mitifică.
O structură asemănătoare o au şi alte
tipuri de cogniţii. De exemplu
reprezentările sociale şi paradigmele
ştiinţifice. Reprezentările sociale sunt
cogniţii cu caracter practic care au în
vedere conţinuturi noi şi în primul rând
complexe apărute în cadrul câmpului
social. Ele sunt preluate distinct în
diferitele grupuri sociale şi de diferiţii
actori sociali. Modurile în care sunt
preluate sunt parţiale şi răspund unor
necesităţi practice. Structura lor este şi ea
stratificată într-un nucleu care oferă
identitate reprezentării şi o periferie care
se semnifică prin raporturile cu nucleul şi
91
este mult mai flexibilă la schimbări
sociale 18 . Lakatos a arătat că paradigmele
sunt şi ele organizate stratificat. Periferia
răspunde atacurilor paradigmatice. Ea
este zona semnificativă care se ajustează
negărilor paradigmei pentru a oferi
răspunsuri, fiind mai flexibilă tocmai
datorită caracterului identitar slab. Ea
apără nucleul al cărui atac şi
destructurare conduce la schimbări
paradigmatice 19 .
Reprezentările sociale şi miturile
intelectuale sunt cogniţii practice cu o
organizare internă similară. Dar prin ce se
deosebesc ele? Conţinutul mitului este
însoţit de un fond atitudinal foarte
puternic datorită înscrierii determinaţiilor
sale într-un context axiologic puternic
valorizant, constituind sentimentul de
sacru, de ganz andere, cu totul altul
(„Eminescu a gândit cu totul altfel şi a
fost cu totul altfel” 20 ). Rudolf Otto,
defineşte acest complex afectiv prin
misterium tremendum, să urmărim
schema acestuia exemplificând.
Eminescu a înţeles misterele
Universului: “Să fi înţeles Eminescu […]
ceea ce este acela Universul şi ce este
acela Cuvântul?” afirmă C. Barbu care
apoi se compară cu poetul “Eu personal,
am căutat să aflu ce şi de ce este stranie
vacuitatea şi pot să vă mărturisesc în fine
că sunt prost şi idiot. Pot să vă
mărturisesc că nu e uşor să fii idiot”.
Simţim aici mistica majestăţii, “mistică
născută prin exacerbarea contrastului
dintre majestas şi sentimentul de
creatură” 21 . Se simte un fior sacru, de
inaccesibilitate absolută la un absolut
intelectual, o frică în faţă unui mister, un
18 Asupra structurii şi organizării unei reprezentări
sociale J.-C. Arbic, 1997
19 I. Lakatos, 1970, apud. P. Iluţ, 2000: 63, 98
20 C. Paul-Bădescu, 1999: 60
21 R. Otto, 1912, trad. rom, 1990: 29

tremendum. Eminescu a înţeles ceea ce
numai unui geniu îi este dat, un erou
intelectual care a pătruns misterul
vacuităţii. În schimb autorul afirmaţiilor
de mai sus, în ciuda efortului depus nu a
pătruns schemele universale.
“…grav mi se pare faptul că , deşi
acum noi avem suficiente date despre
omul real şi despre timpul său –
continuăm să impunem imaginile
noastre parţiale, părtinitoare şi fatal
abuzive unui Eminescu întreg,
armonios, etern” (Al. Paleologu 22 , s.n.
NP).
“În ceea ce îl priveşte pe Eminescu
[referitor la traducerea lui în alte limbi
– n.n.], faptul devine mereu întristător,
bineînţeles, dar pe de altă parte ne
procură şi un fel de orgoliu de iniţiaţi,
fiindcă opera lui ajunge un fel de
secret al nostru, ceva misterios, unde,
rămâne întotdeauna ceva de nespus”
(Al Paleologu 23 , s.n. N.P. )
Aici avem de a face cu o mirare,
mirum sau mirable, în termenii lui R.
Otto 24 . O uimire în faţa unui necunoscut,
unui fapt “misterios”, a unui “nespus”
tulburător, în faţa unui “etern” care te
bucură cu existenţa lui. Pentru a
exemplifica caracterul fascinans al
mitului eminescian vom face referire la
textul din manualul din “Limbă şi
literatură română pentru clasa a XII-a”
citat în numărul 256 al Dilemei, cel de la
care s-a pornit dezbaterea.
“Bogăţiea lirică a poemului (scrisoarea
I, n. red.) se revarsă din toate părţile şi
oricare cititor este descumpănit în a
hotărî ce să admire mai întâi, ideea sau
expresivitatea ei verbală aleasă, trăind
22
C. Paul-Bădescu, ibidem, 52
23
ibidem
24
R. Otto, ibidem, 34
Norbert Petrovici
92
din plin sărbătoarea minţii şi inimii
omeneşti prilejuită de cel mai mare
dintre poeţii noştri” 25 .
Autorul textului sugerează existenţa în
text a unei frumuseţi îmbătătoare,
încântătoare, care umple sau ar trebui să-l
umple pe cititor cu o bucurie exuberantă
în faţa unei asemenea creaţii intelectuale.
Şi nu e doar o frumuseţe intelectuală
oricare, e una prilejuită de celui mai mare
dintre “poeţii noştri”. E o creaţie şi un
autor care îi depăşeşte pe ceilalţi, e ceva
colosal 26 , neobişnuit 27 .
Toate aceste elemente afective îi
conferă mitului un caracter distinct de
alte cogniţii. Este un misterium
tremendum, un cu totul altceva. El este
misterios, fascinant, tulburător, colosal,
uneori chiar înfricoşător. Astfel se poate
explica şi succesul popular al cântecului
soţiilor Teodorovici, care este fondul
muzical al multor întâlniri comemorative.
Eminescu doar în aceste condiţii poate să
“judece”. Doar dacă este un tremendum,
pur, numinos. “…«Trăim» mitul, în
sensul că suntem pătrunşi de o putere
sacră, exaltată a evenimentelor pe care ni
le rememorăm şi ni le reactualizăm” 28 .
Nucleul dur al mitului eminescian se
constituie din următoarele note: poet
genial, geniu, viaţă mizeră, viaţă plină de
dezamăgiri (corolar al genialităţii), spirit
universal, moarte tragică. Periferia
mitului e constituită din următoarele note:
gazetar virulent, critic al societăţii în care
a trăit, prozator, orientare politică
conservatoare. Pe lângă aceste
determinaţii direct legate de poet au mai
apărut în dezbatere şi câteva determinaţii
legate de utilizarea lui socială. În nucleul
25 C. Paul-Bădescu, ibidem, 28
26 R. Otto, ibidem, 54
27 Pentru mai multe exemple C. Paul-Bădescu, 1999.
28 M. Eliade, 2000: 19

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
dur al mitului se regăsesc: festivisme
dedicate poetului (şcolare, mediatice,
întruniri laudative) şi abordarea
encomiastică în şcoală.
Putem observa această variaţie chiar şi
în cadrul poziţiilor luate. Structura
mitului variază în diferitele grupuri.
Pentru grupul socialist şi conservator
aproape orice a scris şi a fost Eminescu
este sacru. Critica oricărui element este
un sacrilegiu şi profanatorii trebuie
pedepsiţi. Aici practic nucleul a înghiţit
aproape toate elementele periferiale.
Pentru grupul avangardist aproape orice
este discutabil şi provizoriu. Tot ceea ce a
scris Eminescu trebuie pus sub semnul
întrebării, şi este pus sub semnul
întrebării: poezia, proza, teatru,
jurnalistica, imaginile succesive în
epocile ce i s-au succedat, ritualismele
populare şi al unor intelectuali, clişeele.
Aici abia dacă mai putem vorbi de un
nucleu.
Figura 4. Procentul de luări de poziţie
.
asupra calităţii de gazetar, prozator sau
poet a lui Eminescu
Notă: S-a pus în discuţie calitatea scrierilor
eminesciene în domeniul prozei şi al teatrului,
validitatea opiniilor din gazetărie şi faptul că este sau
nu un poet naţional. Volumul luărilor de poziţie a fost
diferenţiat, în funcţie de centralitatea acestor
determinaţii în cadrul mitului. Calitatea de poet intră
în nucleul dur al mitului, în schimb celelalte nu.
93
Dacă în cazul avangardiştilor abia
dacă putem vorbi de prezenţa unui nucleu
oarecare, totuşi ei atacă puncte
nevralgice, puncte care au generat
reacţiile la aceste contestări. Această fapt
ne îndreptăţeşte să facem constatarea că
la nivel individual avem două regimuri
ale mitului: a) un mit personal, şi b) un
mit al altuia generalizat. Distincţia
urmăreşte linia de demarcaţie între
percepţie şi atitudine. Eu pot să percept
credinţele generalizat, şi aceasta fără să
îmi pierd independenţa propriilor
convingeri. Avangardiştii percep
existenţa unui mit global, cum percepem
existenţa normelor dintr-un câmp, însă ei
au o altă definiţie asupra lui Eminescu
(percepţia poate fi activă sau nu, reflexivă
sau prereflexivă, o cunoaştere practică
sau o cunoaştere cu metodă.) Oricum ei
atribuie unui altul generalizat un mit
eminescian.
Contestarea lor a condus şi miturile
alterităţii, mitul altuia la activarea
componentelor mitului, în ordinea
importanţei lor: componenta afectivă
(sentimentul de sacru), elementele
centrale şi elementele periferiale. Cele
mai multe reacţii au fost globale, şi nu au
răspuns punctual contestărilor. Au fost
reacţii afective, care indicau un sentiment
de revoltă în faţa unei agresiuni
simbolice. Acest tip de reacţii s-au
concentrat mai ales în zona neautonomă a
spaţiului dezbaterii. Putem vorbi aici de o
veritabilă comunitate de ofensă. Apoi sau
activat elementele centrale, dar
activarea s-a făcut în spaţiul autonom
preponderent, unde spiritul critic este
acceptat ca normă. Astfel se poate
contura nucleul dur al diferitelor grupuri.
Cât despre elementele periferiale, în
cazul lor nu putem vorbi de activare.
Elementele periferiale sunt elementele
flexibile prin care se fac ajustările la

critici, ele sunt instrumentalizate în
vederea compromisului. Ele se remarcă
prin absenţe şi concesii. De exemplu
moderniştii au admis mult mai uşor lipsa
de calitate a prozei eminesciene, decât
tradiţionaliştii şi grupul neautonom.
Putem astfel afirma că proza aparţine
elementelor periferiale ale mitului pentru
acest grup.
Aşadar mitul intelectual (eminescian)
are o organizare internă stratificată în
centru şi periferie. Spre deosebire de alte
cogniţii asemănătoare, o componentă
esenţială este sentimentul de sacru, afecte
foarte puternice, dependente de un fond
axiologic valorizant. Se pot decela două
regimuri de existenţă a mitului la nivel
individual. Un mit “generalizat” şi un mit
“personal”. Mitul “generalizat” e o
abstracţie atribuită unui altul generalizat,
iar mitul “personal”, este structura
mitului la nivelul actorului, determinată
de fondul sau afectiv şi valoric. Mitul
personal nu variază numai la nivel
individual ci şi la nivel grupal, unde se
poate constata o relativă omogenitate
intragrupală.
Riturile şi reinterpretarea.
Moduri de reproducere a mitului
intelectual
Din consideraţiile de mai sus, rezultă
că reproducţia mitului intelectual în
câmpul cultural este dependentă de doi
factori: fondul axiologic valorizant şi
valoarea lui paradigmatică.
Generalitatea mitului în întregul câmp
cultural e dependentă şi de generalitatea
valorilor la care face apel. Dacă face apel
doar la valorile unei fracţiuni cu greu se
va putea impune în câmp, şi se va impune
în măsura în care fracţiunea îşi impune
propriile definiţii. În cazul mitului
eminescian avem de a face cu un apel la
valori fundamentale ale câmpului, valori
Norbert Petrovici
care sunt înscrise în chiar logica
câmpului. El este un erou intelectual, care
şi-a dedicat scurta viaţă culturii, atingând
performaţe uimitoare, de dorit. Este un
model intelectual.
În măsura în care nu se redefineşte
modelul intelectual, şi care sunt
canoanele unui asemenea erou, fondul
axiologic care susţine mitul Eminescu se
va reproduce. Practic această afirmaţie
este adevărată pentru că este o tautologie:
dacă nu se schimbă se va conserva. În
esenţă vrem să susţinem că doar o
restructurare axiologică profundă a
câmpului poate să destructureze acest
mit, în condiţiile în care se valoarea
paradigmatică a lui Eminescu nu dispare.
Ca şi orice cogniţie mitul intelectual
răspunde unor nevoi, şi în acest caz e
vorba de un set de răspunsuri şi piste
intelectuale. Doar în măsura în care
Eminescu rămâne actual, adică este încă
un spaţiu al posibilelor intelectuale, acest
mit se va reproduce. Altfel va intra întrun
con de umbră, prin faptul că nu mai
reprezintă un interes activ, iar
socializarea noului sacerdoţiu intelectual
nu se va mai face în spiritul mitificării.
Mitul nu se poate reproduce fără
mitificare continuă. Noile generaţii de
şcolari nu vor fi expuşi proceselor de
ritualizare, şi în acest mod conul de
umbră se va mări, căci noii intelectuali
vor trebui mai degrabă sa-l redescopere
pe Eminescu decât să lucreze cu el, cu de
la “un sine înţeles”. După câteva cicluri
demitificarea se va produce firesc, fără
lupte culturale de impunere a unei
definiţii asupra poetului şi calităţii
acestuia în câmp.
Modul de conservare a mitului şi
reafirmarea lui, aşadar, este dependent de
reinterpretări ale lui Eminescu şi al
criticii sale. Dar aceasta în câmpul
intelectual. În mediul şcolar, viaţa
94

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
politică şi viaţa socială în general, el este
dependent de reafirmările lui ritualice, de
ceremonii, festivităţi şcolare, sau
comemorări politice şi mediatice. E
dependent de ritualuri de depunere de
coroane la statuile lui M. Eminescu, de
show-uri televizate şi serbări şcolare ale
“poetului naţional”. E adevărat că
procesele de mitificare şcolară sunt
obositoare şi elevii le percep de cele mai
multe ori a pe un fapt neplăcut, însă ele
au eficacitate. Majoritatea elevilor care
absolvesc un liceu declară că Eminescu
este poetul lor preferat. De asemenea
* *
Tabelul 5. Topul primilor cinci poeţi
preferaţi de studenţii clujeni chestionaţi 29
Poet Alegeri
Total
răspunsuri
Total cazuri
valide
*
Procent din
răspunsuri
1963
781
Procent
cazuri
Eminescu
Mihai
242 12.33 30.99
Coşbuc
George
128 6.52 16.39
Arghezi
Tudor
114 5.81 14.60
Blaga Lucian 104 5.30 13.32
Bacovia
George
83 4.23 10.63
Notă: S-a cerut să se indice primii trei poeţi preferaţi.
Au răspuns 781 de studenţi care au oferit 1963 de
răspunsuri din cele 3 a câte 781(5889) posibile.
29 Cercetare realizată de Cercului Experimental de
Sociologie (CES) în primăvara anului 2001, finanţată
de Fundaţia pentru o Societate deschisă şi Centru de
Cercetare a Relaţiilor Inter-etnice (CCRIT). Eşantion
reprezentativ al studenţilor din Cluj-Napoca.
95
întrunirile comemorative sunt uneori, sau
poate chiar de cele mai multe ori,
plicticoase şi banale, dar este o afirmare a
unui crez, o afirmare într-un mod
ritualic. Chiar dacă întrunirile sunt anoste
au funcţia de a întări şi conserva credinţa
în mit. În mediile non-intelectuale mitul
are o funcţie identitară şi axiologică, nu
una paradigmatică. Obiectului
comemorat, “poetul naţional”, este
reinvestit în poziţia sa sacră şi cei
prezenţi îl apropriază ca pe un familiar,
care le aparţine, un “al lor”
* *
În mediul intelectual reproducerea
presupune mai degrabă reinterpretare şi
critică. În mediile non-intelectuale
reporducerea presupune mai degrabă
ritualisme. Evident cele trei funcţii ale
mitului intelectual: axiologic, identitar şi
paradigmatic se manifestă în amândouă
mediile, intelectual şi non-intelectual.
Însă accentele sunt diferite, unele funcţii
fiind mai importante într-un mediu decât
în celălalt. Funcţia identitară şi axiologică
primează în mediul non-intelectual, iar
funcţia axiologică şi paradigmatică în cel
intelectual. În cadrul dezbaterii din
câmpul neautonom funcţiile identitare şi
axiologice au avut întâietate în raport cu
funcţiile axiologice şi paradigmatice, care
au configurat luările de poziţie din
câmpul autonom. În primul caz
legitimitatea abordărilor critice a fost
negată tocmai pentru că raportarea la mit
este alta. Raportarea se face prin
identificare, nu numai personală ci şi
grupală. Eminescu nu de puţine ori
ipostaziază însăşi poporul român. De
aceea unele poziţii vorbeau de o
conspiraţie împotriva naţiunii, de o crima
de leze majeste. În al doilea caz
*

abordările critice sunt un fapt de dorit.
Aproape toţi participanţii la dezbatere din
acest câmp se plâng de lipsa unor
abordări pertinente reinterpretative.
Luările lor de poziţie se deosebesc însă
prin cauzele ce le atribuie acestui fapt,
cazurile extreme fiind inactualitatea
cronică a lui Eminescu, pe de o parte şi
neputinţa contemporanilor, pe de altă
parte. E vorba de două logici opuse de
raportare la mit care se confruntă, două
medii distincte.
Concluzionând putem spune că
reproducerea mitului intelectual variază
în funcţie de spaţiile sociale. Dacă în
câmpurile intelectuale el se reproduce în
primul rând prin reinterpretare şi critică,
în câmpurile non-intelectuale (şcolare
politice şi sociale în general) el se
reproduce prin ritualuri (serbări,
comemorări, depuneri de coroane,
spectacole, discursuri publice).
Concluzii
Miturile intelectuale sunt contestate
în Europa de Est postcomunistă. Acesta
este un lucru normal având în vedere
modul în care funcţionează câmpul
intelectual. Miturile sunt reproduse în
acest spaţiu prin reinterpretare. Este un
proces care poate fi reperat şi în
societăţile occidentale. Ceea ce dă
specificitate (în acest sens) câmpurilor
culturale post-socialiste este natura
contestărilor. Demitizarea face apel la o
serie de valori legitimate din perspectiva
modernităţii şi a modernizării.
Demitizarea este un mod prin care agenţii
culturali reformează valorile câmpului în
care activează, ba mai mult, şi pe cele ale
societăţii. Şi aceasta deoarece mitul
intelectual face apel la valori
fundamentale ale câmpurilor intelectuale,
valori care sunt înscrise chiar în logica sa
de funcţionare. Dacă noul canon al
Norbert Petrovici
contestatarilor se impune sau are răsunet,
acesta se va difuza şi în mediile nonintelectuale
(în primul rând prin noua
curriculă şcolară şi prin accesul la
canalele mediatice).
Statul post-comunist este direct
interesat de reforma din câmpul
intelectual pentru că valorile din acest
spaţiu au o mare putere de difuzare spre
populaţie, iar cultura este un factor
accelerator sau frenator al progresului
economic. Iar el are un rol important în
gestionarea reformei culturale prin
efectele indirecte pe care le are şi prin
suportul instituţional divers pe care îl
oferă sau îl poate oferi. Într-un stat
democratic nu se poate şi nu ar fi nici
dezirabil ca elita culturală să fie anexată
câmpului politic prin control direct.
Autonomia câmpului cultural este o
condiţie a democraţiei. Satul nu poate
descuraja sau interzice mişcările culturale
alternative, însă poate să le sprijine pe
cele care militează pentru modernizare şi
modernitate.
Am confruntat ipoteza noastră cu cazul
demitificării unui mit intelectual central
în spaţiul cultural românesc, cel al lui
Mihai Eminescu. Am constatat că luările
de poziţie ale acestei dezbateri pot fi
diferenţiate în doua mari grupuri. Pe de o
parte avem poziţiile loiale câmpului
intelectual şi spiritului critic
instituţionalizat în acesta, iar pe de alta
parte avem poziţiile care repudiază o
astfel de abordare critica a mitului
intelectual, fiind mai apropiate de
modurile de reproducere politică a
mitului.
În cadrul câmpului intelectual se pot
decela trei tipuri mari de luări de poziţie.
Ele se raportează distinct la timpul
cultural naţional şi la modurile de
revalorificare a mitului intelectual.
Avangardiştii consideră că mitul trebuie
96

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
abandonat pentru ca nu reprezintă sau nu
mai reprezintă adevărate valori culturale.
Moderniştii consideră că o remitificarea a
lui Eminescu în spiritului actualei epoci
culturale e un fapt dezirabil.
Tradiţionaliştii argumentează că
reconsiderarea mitului este inoportună, de
vreme ce perenitatea lui este evidentă,
căci procesele de îmbătrânire culturală nu
îl afectează.
Conturarea câmpului non-intelectual
este problematică din considerente
emprice şi teoretice. Structura lui
probabilă este cea a două grupuri aflate în
opoziţie. Liberalii văd în acest mit un
pericol pentru proiectul lor civilizaţional,
datorită prestigiului pe care îl acordă
acest model conservatorismului în cultura
română. Conservatorii şi socialiştii văd în
Eminescu şi complexul de idei asociat cu
el un element indispensabil unei
construcţii civilizaţionale şi ca urmare
mobilizează acest mit ca un capital politic
tocmai datorită caracterului său identitar
în multe din câmpurile non-intelectuale.
Miturile intelectuale nu sunt transmise
în mod explicit, sistematizat, astfel încât
omiterea unei note caracteristice să fie un
Bibliografie
Almond, G.A, şi S. Verba, (1989). The
Civic Culture, Political Attitudes and
Democracy in Five Nations, Newbury
Park, Sage, (1 st ed. 1963).
Antim, A., (1998). “Mit şi Demitizare”,
în Puncte Cardinale, nr. 27.
Arbic, J.-C., (1997). “Reprezentări
sociale: aspecte teoretice”, în
Neculau, A. (coord), Psihologia
câmpului intelectual: Reprezentările
sociale, Iaşi, Polirom şi Societatea
Ştiinţă şi Tehnică S.A..
97
“sacrilegiu”. Acest fapt face ca mitul
eminescian să aibă o organizarea internă
difuză.
Totuşi putem decela în intensiunea
mitului o primă zonă, în care
determinaţiile sunt mai puternic precizate
şi structurate, precum şi o zonă secundă,
în care apartenenţa determinaţiilor la
conţinutul acestuia sunt mai puţin
precizate. Altfel spus, avem de a face cu
un nucleu de determinaţii care îi oferă
identitate şi o periferie care se semnifică
prin raporturile cu nucleul, mai degrabă
decât în sine. Doar prin prezenţa
determinaţilor din nucleu, determinaţiile
periferiale au un caracter indentitar
pentru mit. Determinaţiile periferiale sunt
mult mai flexibile la contestaţiile mitului
şi pot răspunde acestora prin modificări şi
prin compromis. Ele sunt mai deschise
unor schimbări sociale, în raport cu
nucleul care nu este atât de deschis. Doar
contestarea cu succes a determinaţilor din
nucleu ar conduce la disoluţia mitului.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat, ci în
cazul moderniştilor a fost ajustată
periferia, iar pentru celelalte cazuri
contestaţiile au rămas fără nici un efect.
Bădescu, G,( 2001). Participare politică
şi capital social în România, Cluj-
Napoca, Ed. Accent.
Bourdieu, P, (1986) Economia bunurilor
simbolice, Bucureşti, Ed. Meridiane.
Bourdieu, P, (1998) Regulile artei.
Geneza şi structura câmpului literar,
Bucureşti, Ed. Univers.
Durkheim, E., (1995). Formele
elementare ale vieţii religioase, Iaşi,
Polirom.

Eliade, M, (1978). Aspecte ale mitului,
Bucureşti, Ed. Univers.
Eliade, M., 2000, Sacrul şi profanul,
Bucureşti, Humanitas.
Eyal, G, I. Szelenyi şi E. Townsley,
(2001), Capitalism fără capitalişti.
Noua elităconducătoare din Europa de
Est, Bucureşti, Ed. Omega.
Fox, J., (2001). Visualizing Data: An
Itroduction to Statistical Graphics,
Ann Arbor, Lecture Notes, ISPSR.
Grigurcu, G., (1998). “Eminescu între
iconodulie şi iconoclastie”, în Jurnalul
Literar, nr. 1-2, martie.
Habermas, J, (1981). The Theory of
Communicative Action, vol. 1, Reasons
and the Rationalization of Society,
Cambridge, Polity Press, 1984.
Iluţ, P., (2000). Iluzia localismului şi
localizare iluziei, Iaşi, Polirom.
Ingelhard, R, (1997). Modernization and
Postmodernization: Cultural,
Economic and Political Change in 43
Societies, Princenton, NJ: Princenton
University Press.
Ionescu, E., Nu, Bucuresti, Humanitas,
1991.
Karnoouh, C, 1994, Adio diferenţei. Eseu
asupra modernităţii târzii, Cluj-
Napoca, Editura Dacia.
Lakatos, I., (1970).“Falsification and the
Methodology of Scientific Research
Programs”, în I. Lakatos., A
Susugrave, (ed.), Criticism, and the
Growth of Knowledge, Cambridge,
Harvard University Press.
Lari, L., (1998).“Nulităţi şi trădători”,
text rostit în plenul Camerei
Deputaţilor, marţi, 10 martie, 1998,
reprodus în Politica, 14 martie 1888.
Norbert Petrovici
Lazăr, M., 2002, Paradoxuri ale
modernităţii. Elemente pentru o
sociologie a elitelor culturale
româneşti, Cluj-Napoca, ed. Limes.
Mitu, C.(coord.), P. Ovidiu, L. Copoeru,
V. Târau, L. Târau, 1997, Istorie.
Manual pentru clasa a XII-a,
Bucureşti, Ed. Sigma.
Muşina, Al., (2001). Sinapse, Bucureşti,
ed. Aula.
Ornea, Z., (1998). “Poetul naţional”, în
Dilema. Săptămânal de tranziţie, nr.
265.
Otto, R., (1990). Sacrul, Cluj-Napoca,
Dacia.
Paleologu, T, (1999). “Este Eminescu aşa
nul?”, Vineri, nr. 17.
Paul-Badescu, C., (1999). Cazul
eminescu. Polemici, atitudini, reacţii
din presa anului 1998, Piteşti,
Paralela 45.
Preda, C., (1998)a. “Cultură şi cultură
politică: două observaţii”, în Dilema.
Săptămânal de tranziţie, nr. 256.
Preda, C., (1998)b, “Eminescu, Mill şi
Prévost-Pardadol”, în Dilema.
Săptămânal de tranziţie, nr. 273.
Preda, C., (1999). “Din nou despre
eminescianismul politic”, în Vineri, 19.
Putnam, R.D., (2001). Cum funcţionează
democraţia?, Iaşi, Ed. Polirom.
Rădulescu, R., (1998). “Eminescu văzut
de departe” Dilema. Săptămânal de
tranziţie, nr. 256.
Sandu, D., (2000). Spaţiul social al
tranziţiei, Iaşi, Ed. Polirom.
Szelenyi, I., şi E Kostello, (1998).
“Outline of an Institutional Theory of
Inequality: the case of the Socialist and
Postcommunism Ester Europe”, în M.
C. Brinton şi V. Nee (coord.), The New
98

Modernizare culturală şi dispute intelectuale în România post-comunistă
Institutionalism in Sociology, New
York, Russell Sage Foundation.
Smith, A. D., (1986). The Ethnic Origins
of Nations, Cambridge, Blackwell.
99
SPSS for Windows, 1997, Release 8.0.0,
22 dec., SPSS Inc. (1989 –1997).
Wunenburger, J-J., (1998). Sacrul, Cluj-
Napoca, ed. Dacia.
Abstract
In this paper, we argue that de-mythification in Easter Europe is a
way of doing cultural reforms. In addition, we outline a model of how
intellectual myths are working. The norms and the values operating in these
countries are one of the important resources of the ongoing transitions, and
the intellectuals are one of the most important agents that manage them.
The intellectual myths use the basic values of the intellectual fields and
their redefinition has a direct impact on the society through the opinion
makers and through the curricular reforms. Using a thematic content
analysis and some data obtained through questionnaire, we are describing
the structure of the positions of some Romanian intellectuals with regard to
the myth of Mihai Eminescu (the Romanian foremost poet), and then we
draw the structure of the myth. The data are indicating that the structure of
the myth is a function of the processes in which are engaged the agents,
myification or demitification, and is stratified in a common semantic core
and a variable semantic periphery. The victorious fractions of these kinds
of battle can diffuse their own definitions, or in other words, they access
power. The state is indirectly part in this confrontation by his institutional
aid that it is being given by different political fraction to different fraction
of the intellectual elite. A practical conclusion is that the state can
intervene more strongly in the modernization of the values of the
intellectual field assisting those orientations that are more open to
modernity.
Acknowledgements. I would like to thanks for their useful advices to Mr.
Rudolf Poledna, Mr. Marius Lazăr and Mrs. Elisabeta Stănciulescu. In
addition, I would like to thanks for their helpful suggestions offered during
the different stages of writing this paper to Claudiu Bădescu, Cotruţa Cuc,
Alina Dărăban, Horia Domnariu, Raluca Perneş and Vlad Mureşan.
Obviously, for any shortcomings of this paper I am the only responsible.