Finante publice.pdf

Universitatea Hyperion Bucureşti 

Facultatea de Ştiinţe Economice 

Conf.univ.dr. ALEXANDRU 

MARIAN 

Lect.univ.dr. CORINA – 

MARIA ENE 

FINANŢE PUBLICE - MODULUL I 

- SUPORT DE CURS ÎN FORMAT ID - 

1

CUPRINS: 

1. Sistemul economiei sectorului public 

1.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile sectorului public 

1.2. Bunurile publice şi preţul acestora. Serviciile publice 

1.3. Eşecul pieţei şi externalităţile 

1.4. Rolul statului în economia României 

1.5. Managementul bugetar şi financiar al sectorului public 

Idei în rezumat 

Cuvinte cheie 

Întrebări recapitulative şi teste de autoevaluare 

Teme pentru referate/cercetare 

Recomandări bibliografice pentru studiul individual 

Răspunsuri 

2. Finanţele publice. Concept, principii fundamentale, funcţii 

2.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor publice în istoria gândirii economice 

2.2. Conţinutul economic al finanţelor publice 

2.3. Funcţiile şi rolul finanţelor publice în economia de piaţă 

2.4. Finanţele publice ca profesie 

2.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice 


Cuvinte cheie 

Teste de autoevaluare 



Răspunsuri 

3. Public vs. privat în economie 

3.1. Caracteristici comparative ale sectoarelor public şi privat 

3.2. Finanţele publice şi finanţele private 

3.3. Parteneriatul public – privat 


Cuvinte cheie 




Răspunsuri 

4. Mecanismul financiar şi politica financiară. Fluxurile financiare 

4.1. Mecanismul financiar – parte integrantă a mecanismului economic 

4.2. Pârghiile economico - financiare 

2

4.3. Sistemul financiar 

4.4. Politica financiară. Politica, reprezentativitatea şi finanţele guvernamentale 

4.5. Agregatul financiar – monetar în economia de piaţă 


Cuvinte cheie 




Răspunsuri 

5. Bugetul - Procesul bugetar şi instituţiile bugetare 

5.1. Bugetul public 

5.2. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat 

5.3. Principiile bugetare 

5.4. Procesul bugetar 

5.5. Dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Echilibrul bugetar 

5.6. Finanţele instituţiilor publice 


Cuvinte cheie 




Răspunsuri 

6. Sistemul resurselor financiare publice 

6.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice 

6.2. Nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare publice 

6.3. Teorii privind impozitul şi principiile fundamentale ale impunerii 

6.4. Incidenţa fiscală 

6.5. Transparenţa fiscală 

6.6. Competiţia fiscală 


Cuvinte cheie 




Răspunsuri 

7. Impozitele directe 

7.1. Aprecieri generale 

7.2. Impozitele reale 

7.3. Impozitele personale 

7.3.1. Impozitul pe venit 

7.3.2. Impozitele pe avere 

3

7.4. Dubla impunere juridică internaţională 


Cuvinte cheie 

Aplicaţii rezolvate 

Teste de autoevaluare şi aplicaţii propuse 



Răspunsuri 

8. Impozitele indirecte 

8.1. Caracteristici generale 

8.2. Taxele de consumaţie 

8.2.1. Taxele generale pe vânzări 

8.2.2. Taxele speciale de consumaţie (accizele) 

8.3. Veniturile din monopoluri fiscale 

8.4. Taxele vamale 

8.5. Taxele de timbru 


Cuvinte cheie 


Teste de autoevaluare şi aplicaţii propuse 



Răspunsuri 

Bibiliografie selectivă 

4

OBIECTIVELE DISCIPLINEI: 

Suportul de curs (modulul I ), se intinde pe parcursul a 8 unităţi de învăţare, în cadrul 

cărora se ilustrează aspecte teoretice şi aplicaţii practice, elaborate pe baza standardului 

curricular la disciplina „Finanţe publice”; principalele obiective ale suportului de curs 

constînd în: 

formarea unei concepţii ştiinţifice necesare pentru o corectă înţelegere a 

fenomenelor, proceselor şi operaţiunilor financiare ce se nasc ca rezultat al 

constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor publice, în formă bănească; 

formarea unei imagini sistematice asupra finanţelor contemporane şi apoi 

aprofundarea domeniului bugetar, punând accent pe însuşirea strategiilor şi 

tehnicilor bugetare moderne, cu accent pe fiscalitatea şi politica fiscală; 

dezvoltarea spiritului de analiză şi interpretare a fenomenelor, proceselor şi 

fluxurilor financiare din economie precum şi a interdependenţei dintre acestea şi 

fenomenele şi procesele economice reale; 

formarea unui spirit de orientare în aprecierea realistă a fenomenelor, 

proceselor şi operaţiunilor financiare ce constituie conţinutul finanţelor publice, a 

raporturilor dintre finanţele publice şi private, precum şi a capacităţii de a 

soluţiona problemele practice în activitatea profesională. 

5

SISTEMUL ECONOMIEI SECTORULUI PUBLIC 

Obiective: 

Înţelegerea necesităţii, a rolului şi funcţiilor sectorului public; 

Cunoaşterea conţinutului economic al sectorului public; 

Cunoaşterea conceptelor de bunuri şi servicii publice; 

Înţelegerea modului de formare a preţului/tarifului bunurilor/serviciilor 

publice; 

Cunoaşterea conceptelor privind eşecul pieţei şi externalităţile; 

Delimitarea rolului statului în economia României; 

Cunoaşterea elementelor de management bugetar şi financiar al sectorului 

public. 







În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de 

activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vieţii noastre care capătă atributul de 

public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învăţământ public (de stat), bunuri 

publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publică, 

opinie publică, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activităţi 

economice reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de 

exemplu asigurarea calităţii produselor alimentare realizate de societăţi comerciale private 

prin controlul realizat de inspectori publici. 

6

Sectorul public desemnează acea parte a economiei în care se manifestă, pe de o 

parte, proprietatea de stat şi, pe de altă parte, proprietatea publică. Subiecţii acestor 

categorii de proprietate sunt ministerele şi organismele guvernamentale, precum şi toate 

societăţile şi întreprinderile publice şi de stat, care produc diverse bunuri, fie ele de natură 

publică, fie privată. Astfel, ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai 

bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adică cele care îşi pierd din trăsăturile 

bunurilor publice în anumite condiţii de piaţă. 

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizează prin 

două elemente: dimensiune şi intensitate. 

Dimensiunea sectorului public variază de la ţară la ţară, în funcţie de ideologia 

politică a guvernului aflat la conducere şi exprimă domeniile în care se manifestă 

intervenţia statului. 

Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta, dar şi de 

la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimă amploarea acţiunilor statului în domeniu. 

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiază sectorul 

public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector 

public este o consecinţă a pieţei şi mecanismelor ei care nu generează în toate condiţiile 

rezultatele propuse, apărând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public 

abordate complex, în procesul atragerii, utilizării, administrării lor se concretizează în 

elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi 

generale ale societăţii. 

Economia sectorului public este acea parte a economiei (ca ştiinţă) care studiază 

sfera acţiunii guvernului în societate prin intermediul instrumentelor şi metodologiei 

ştiinţei economice. Aceasta înseamnă că abordările din domeniul economiei sectorului 

public vizează, pe de o parte, analiza teoretică a funcţiilor guvernului în societate, cu 

accent pe procesul de alocare a resurselor prin intermediul guvernului şi, pe de altă parte, 

analiza empirică a unor domenii care, în mod tradiţional, ţin de sectorul public, domenii 

cum ar fi educaţia, sănătatea etc. 

Într-o viziune integratoare, obiectul economiei publice conţine problematica 

specifică a optimului, bunăstării, alegerii sociale sau justiţiei economice, precum şi 

concepte economice privind domeniul social. Privită astfel, obiectul economiei publice îl 

va constitui studierea acestei problematici specifice, în contextul interacţiunii mai multor 

indivizi, ceea ce ne conduce la concluzia că, în esenţă, economia publică poate fi 

considerată o teorie economică a interacţiunii sociale. 

Economia pozitivă a sectorului public este acea parte a economiei care studiază 

fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestă în economia 

reală. 

Economia normativă a sectorului public este acea parte a economiei care 

studiază fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui să se manifeste în viaţa 

economică potrivit pieţei, concurenţei şi economiei perfecte din punct de vedere 

economic. 

Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele şi procesele 

economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu 

7

factorii care determină acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent 

economic cât şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrării 

resurselor în mod eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societăţii. 

La fel ca economia politică, economia sectorului public are caracter teoretic, 

istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi găseşte locul în sistemul ştiinţelor 

economice alături de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi creditului sau 

economiei muncii şi explică viaţa economică şi mecanismele economice de piaţă în 

încercarea de ameliorare a funcţionării generale a societăţii, se bazează pe corelaţii, 

argumente ştiinţifice şi analiză economică comparativă, ceea ce îi conferă caracterul 

teoretic. De asemenea, în evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflată 

într-o permanentă schimbare, de la economie la economie, tendinţa actuală în economiile 

de piaţă fiind spre diminuarea mărimii sectorului public, în favoarea sectorului privat şi 

mixt. Aceasta nu înseamnă însă restrângerea rolului statului în viaţa economică, 

intensitatea măsurilor adoptate fiind aceeaşi sau în creştere. Aceasta îi conferă economiei 

sectorului public caracter istoric. Totodată, încercarea de ameliorare a bunăstării generale 

a societăţii demonstrată prin crearea de instrumente de acţiune în care este implicat întrun 

fel sau altul şi sectorul public conferă economiei sectorului public caracter pragmatic. 

În acelaşi timp, preocuparea pentru administrarea resurselor societăţii limitate, pentru 

corelarea intereselor şi posibilităţilor prezentului cu necesităţile şi resursele generaţiilor 

viitoare, în spiritul dezvoltării economice durabile explică latura educativă a economiei 

sectorului public. 

Implicarea sectorului public în activitatea economică ajută la derularea eficientă şi 

echitabilă a fluxurilor economice şi se reflectă schematic prin apariţia altor circuite 

economice. În figura nr. 1-1. acestea reflectă corelaţiile dintre producători-sector public, 

consumatori-sector public. 

Figura 1-1. - Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici 

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor 

economici producători. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub 

forma unor plăţi publice de genul taxelor de parcare sau plăţilor pentru utilităţi. 

În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea 

agenţilor economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale 

8

menajelor. De asemenea, statul asigură unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa 

privată si obţine venituri pentru această activitate. 

În al treilea rând, (fluxul 3) există o legătură între stat şi agenţii economici, prin 

intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în 

urma tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adică se împrumută şi intră în relaţii de 

concurenţă cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plăteşte 

dobândă ca orice debitor. 

În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participă direct la schimburile de pe 

piaţa factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrăgând şi cumpărând resursele 

necesare, atunci când este producător. 

În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se află şi în ipostaza de cumpărător de bunuri, 

participând astfel la schimburile de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor. Pentru plata acestor 

bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi. Aceste 

bunuri cumpărate de stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau firme fie 

indirect, activităţii de producţie publică. 

În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implică în economie şi prin transferul 

plăţilor, de exemplu, prin sistemul asigurărilor sociale. 

Toate aceste fluxuri economice creează o conexiune evidentă între sectorul public 

şi cel privat. Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de producţie în calitate de 

cumpărător, acţiunea sa influenţează, prin deciziile de preţ şi producţie, atât activitatea de 

producţie a agenţilor privaţi, cât si sistemul de preţuri pe piaţă. Atunci când politica 

fiscală se manifestă prin practicarea unor impozite mici, activitatea investiţională privată 

este încurajată şi creşte incitaţia la muncă. Impozitele mari descurajează activitatea 

privată. 

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii majore: 

a) funcţia de alocare 

b) funcţia de distribuţie a veniturilor 

c) funcţia de stabilizare 

Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea 

determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de creştere a 

veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestării acestuia. Desigur, atunci când 

piaţa asigură o utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este minoră şi constă în 

acţiuni menite să încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţă. Dimpotrivă, atunci când 

nu există o competiţie eficientă şi se manifestă o situaţie de monopol sau externalităţi, 

implicarea publică este necesară pentru reglementarea activităţii economice. Aceasta se 

face fie prin producţie publică directă, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea 

deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În acest sens, se face distincţia 

între producţia directă de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este 

asigurată de sectorul public şi producţia publică indirectă în care bunul se realizează de 

firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în 

general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private. 

Distribuţia veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul de 

ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza 

economică nu oferă indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile 

9

de echitate socială şi justă reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a 

cheltuielilor publice. Distribuţia veniturilor se asigură în practică în special prin sistemul 

impozitelor progresive care constă în perceperea unor impozite mai ridicate asupra 

veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încasează fonduri ce pot fi folosite 

pentru acordarea de bonuri sau bilete de masă celor cu venituri mici sau pentru oferirea de 

locuinţe de stat, mai ieftine. 

Stabilizarea reprezintă o funcţie a sectorului public care vizează crearea cadrului 

legal ce asigură şi protejează tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum 

creşterea ocupării forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, creşterea economică se află în 

centrul politicilor macroeconomice. 

Ocuparea forţei de muncă este un proces care poate fi privit în strânsă legătură cu 

fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o 

cerinţă a unei economii de piaţă solide şi prospere şi se asigură prin controlarea inflaţiei şi 

adoptarea pachetelor de măsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea economică este un 

proces complex care apare ca o consecinţă a consolidării economiei şi se reflectă sintetic, 

prin creşterea producţiei totale şi pe locuitor, care se exprimă în creşterea produsului 

naţional brut pe locuitor. 

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi 

stabilizare trebuiau să vizeze corelarea permanentă a deciziilor şi acţiunilor publice. 

Aceasta, deoarece uneori pot să apară contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea 

progresivă poate conduce la scăderea incitaţiei la muncă şi chiar ineficienţă, funcţia de 

distribuţie fiind astfel, în relaţie conflictuală cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie 

esenţială a sectorului public se poate concretiza ea însăşi în prevederi conflictuale de 

legislaţie, ştiut fiind faptul că legile sunt interpretabile, mai ales dacă normele 

metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrării în vigoare. Astfel, 

stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau chiar o încălcare a 

principiului distribuţiei, dacă sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte, 

implicarea statului în economie nu asigură automat eficienţa economică şi echitatea 

socială. 


Bunurile publice reprezintă o marfă sau un serviciu care oferit unui individ 

rămâne disponibil şi altor persoane, fără cheltuieli suplimentare. 

Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt: 

- non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnă că în situaţia consumului unui individ 

din acest bun, nu se diminuează disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali 

consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun. 

- non-excluderea. Aceasta se referă la imposibilitatea frânării consumului prin 

excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său. 

Dacă un bun este asigurat în condiţii de excludere sau consumul său nu este 

complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt sau bun public impur, adică imperfect. 

Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piaţă. Ele nu sunt oferite în mod 

obligatoriu numai de sectorul public, fiind şi piaţa privată implicată în asigurarea lor. 

10

Atunci când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că există 

un preţ care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient. 

Aceasta, deoarece consumul suplimentar gratuit generează satisfacţie consumatorului, dar 

cel pentru care trebuie suportat un preţ este generator de insatisfacţie şi chiar reducere de 

utilitate. În acest fel, bunul public asigurat de către o piaţă privată nu permite atingerea 

nivelului optim al producţiei, respectiv consumului din acel bun. 

Legăturile, respectiv întrepătrunderile şi concurenţa dintre sectorul public şi cel 

privat în domeniul bunurilor publice sunt evidente: 

- un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situaţie în care acestea 

se află în concurenţă. Un exemplu în acest sens este învăţământul public şi privat care 

oferă servicii similare, dar de calitate şi cu preţuri diferite. 

- un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintă 

caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival şi non-exclusiv. Este situaţia 

bunurilor rivale şi cu excludere: hrană, îmbrăcăminte, locuinţe etc. În aceste domenii, 

consumul dintr-un bun diminuează oferta, şi astfel consumul pentru alţi indivizi. În plus, 

producătorul impune excluderea unor indivizi de la consumul de bunuri prin preţul 

solicitat. 

- un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur, cum ar 

fi apărarea naţională, străzile curate, legea etc. de care beneficiază toţi consumatorii în 

acelaşi fel, fără discriminare şi restricţii de nici un fel. 

Bunurile mixte prezintă caracteristici atât ale bunurilor publice, cât şi private; ele 

pot fi cu non-excludere dar rivale, atunci când sunt oferite tuturor consumatorilor în 

aceleaşi condiţii, fără costuri, dar excesul de cerere le suprasolicită şi le face inaccesibile 

pentru alţi consumatori. Mai există şi bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci 

când accesul consumatorilor este frânat, prin practicarea unor restricţii, de preţ sau de 

natură tehnică şi astfel, oferta nu este total satisfăcută de cerere şi bunurile mai pot fi 

consumate de alţi indivizi. 

Crearea de bunuri publice reprezintă o problemă de decizie colectivă. Accesul la 

bunurile publice este gratuit şi nediscriminatoriu, dar aceasta nu înseamnă că producerea 

şi eventual întreţinerea ofertei de bunuri publice se realizează cu costuri zero. Cineva 

trebuie să plătească. Si de cele mai multe ori nu beneficiarii de bunuri publice, sau nu 

aceştia în totalitate sunt şi cei care suportă cheltuielile pentru realizarea bunurilor publice. 

Există două modalităţi prin care se obţin fonduri pentru producţia de bunuri 

publice: 

A. acord voluntar 

B. impozitare obligatorie 

A. Acordul voluntar reprezintă o cale de susţinere materială a producţiei de 

bunuri publice, nu foarte frecventă, în practică. Dificultatea acestei soluţii constă în 

tendinţa unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi 

consideraţi nonbeneficiari şi de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceştia reuşesc să 

evite contribuţia de plată, ei se numesc beneficiari clandestini. 

Acordul voluntar reflectă voinţa unanimă, fără coerciţie şi face obiectul modelului 

de schimb voluntar. 

11

B. Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susţinere materială a 

producţiei de bunuri publice. 

Cererea totală de bunuri publice se determină prin însumarea cererilor 

individuale ale membrilor societăţii. Pentru un bun privat cererea totală se obţine prin 

însumarea orizontală a cererilor individuale (la diferite nivele de preţ se adună cantităţile 

cerute de fiecare persoană). 

În schimb, pentru un bun public curba cererii totale se obţine prin agregare 

verticală a curbelor cererilor individuale 

Nivelul optim al producţiei de bun public se înregistrează atunci când cererea 

agregată coincide cu costul marginal. La acest nivel al producţiei, costul societăţii necesar 

pentru suplimentarea bunului public cu o unitate este egal cu suma pe care societatea este 

dispusă să o plătească pentru aceasta. Desigur, echilibrul este o tendinţă pe care realitatea 

o urmăreşte permanent. În general, atingerea acestui nivel este dificilă, mai ales în acest 

domeniu în care cererea agregată nu poate să exprime cererile reale ale indivizilor. De 

aceea, cererea totală este pseudocerere agregată. Cu toate acestea, în privinţa unor bunuri 

publice pure, acordul indivizilor în legătură cu producţia lor este total; este vorba despre 

bunuri publice cum ar fi apărarea naţională, iluminatul străzilor, protecţia mediului. 

Există trei categorii de bunuri oferite de sectorul public care fac obiectul 

procesului de determinare a preţului: 

a) utilităţile numite monopoluri naturale 

b) bunurile publice suprasolicitate 

c) alte bunuri şi servicii pe care sectorul privat le oferă în cantităţi insuficiente sau pe care 

sectorul public le produce şi oferă, prin tradiţie. 

a) Utilităţile publice 

Este considerată o utilitate publică, o societate comercială cu statut de unic 

ofertant de anumite bunuri sau servicii esenţiale şi face obiectul reglementărilor 

guvernamentale. Cele mai cunoscute utilităţi publice sunt societăţile care oferă servicii de 

apă, electricitate, gaz şi telefon. Controlul public se exercită fie prin atributele 

proprietăţii guvernamentale directe (sau naţionalizate) aşa cum se face Marea Britanie, 

fie prin reglementări publice, ca în SUA. 

Agenţii economici care reprezintă utilităţi publice se caracterizează prin cheltuieli 

ridicate pentru bunurile de capital şi costuri medii joase. Cu alte cuvinte, nu sunt bunuri 

publice pure existând, cel puţin teoretic restricţii de preţ (sunt bunuri ce permit 

excluderea) şi de acces (sunt bunuri rivale). Cu toate acestea, ele nu reprezintă bunuri 

private, fiind oferite în condiţii avantajoase şi existând reţele extinse de furnizare a 

serviciilor care să nu restricţioneze accesul pentru cei mai mulţi consumatori. De aceea, 

pe termen lung, marii producători îşi permit să promoveze tarife inferioare micilor 

producători. Piaţa devine mai eficientă dacă funcţionează o societate comercială mare 

decât mai multe firme mici. 

În aceste condiţii, piaţa prezintă caracteristicile monopolului. Costurile fixe 

(generate de exemplu la un furnizor de apă, de echipamente de tipul rezervoarelor, 

apeductelor şi sistemului de distribuţie) sunt foarte mari comparativ cu cele variabile ceea 

ce face ca la creşterea producţiei, costul total mediu să fie descrescător. O nouă firmă care 

ar dori să pătrundă în acest domeniu ar trebui să-şi construiască aceleaşi facilităţi ca şi 

12

firma monopol, ceea ce i-ar provoca pierderi substanţiale în încercarea de a câştiga o cotă 

de piaţă. 

Serviciile care reprezintă utilităţi publice sunt în general asigurate de companii 

publice sau firme private reglementate de stat. Apariţia unui al doilea producător ar 

antrena creşterea costurilor medii şi deci preţuri mai mari solicitate consumatorilor. De 

aceea, în domeniul utilităţilor publice este mai eficient să funcţioneze o firmă mare, cu 

poziţie de monopol. 

b) Bunurile publice suprasolicitate 

Bunurile publice se caracterizează prin non-rivalitate în consum. Parcurile, 

autostrăzile, plajele utilizate, fără a deveni aglomerate, nu limitează consumul celorlalţi 

subiecţi. Atunci când se manifestă o cerere în exces, pentru a se evita suprasolicitarea 

bunurilor publice, se practică eliminarea non-rivalităţii prin aplicarea unor tarife de acces. 

Astfel, se previne suprautilizarea bunurilor şi se maximizează efectele oferite de 

facilităţile publice. 

c) Alte bunuri produse de sectorul public 

Sectorul public oferă numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizează pieţei şi 

sectorul privat sau pe care acesta din urmă ar putea să le asigure dacă nu ar fi reglementări 

contrare. Câteva exemple în acest sens vizează învăţământul superior, colectarea 

deşeurilor sau producţia unor băuturi alcoolice. Explicaţia care stă la baza implicării 

sectorului public în aceste activităţi se rezumă la externalităţi pozitive, la nivelul 

veniturilor şi la tradiţii. 

Apariţia bunurilor cu externalităţi pozitive (numite şi bunuri benefice) oferă 

avantaje suplimentare societăţii faţă de cele de care beneficiază direct indivizii. Astfel, 

consumatorii individuali sunt dispuşi să plătească mai puţin pentru aceste bunuri faţă de 

cât apreciază societatea în ansamblu. Pentru creşterea consumului de aceste bunuri, 

societatea sprijină fie producătorul privat, fie consumatorul şi oferă serviciile la preţuri 

inferioare pieţei. În această categorie se includ locuinţele, îngrijirea medicală, educaţia, 

muzeele de artă etc. 

Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri. 

De exemplu, operaţiile şi sistemul de loterie, sau producţia de băuturi monopol de stat 

sunt generatoare de venituri. Dar, dincolo de acest efect, scopul implicării sectorului 

public în aceste domenii este limitarea criminalităţii şi violenţei. De asemenea, colectarea 

gunoiului reprezintă o activitate cu efect asupra sănătăţii publice. şi exemplele pot 

continua. 

Se cunoaşte deja că bunurile publice pot fi oferite unele, gratuit iar altele, la 

anumite preţuri. Preţurile bunurilor publice nu ignoră relaţia cerere-ofertă, dar nici nu o 

consideră factor prioritar al determinării nivelului de preţ. Aceasta deoarece, în general, 

bunurile publice sunt produse în condiţii de monopol sau ofertă limitată comparativ cu 

cererea, ceea ce pe o piaţă concurenţială ar conduce la preţuri mari. Ori, bunurile publice 

sunt oferite la preţuri avantajoase consumatorilor. 

Se pot identifica mai multe modalităţi de determinare a preţurilor bunurilor 

publice: 

a) tarifarea la costul marginal; 

b) tarifarea la costul mediu; 

13

c) tarifarea din două părţi; 

d) tarifarea discriminatorie; 

e) tarifarea dublă pe perioade diferite; 

f) tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice. 

a) Tarifarea la costul marginal 

Preţurile multor bunuri publice se determină pe baza costului marginal: poduri, 

zone de agrement, reţele de apă şi canalizare etc. Preţurile acoperă costurile variabile care 

în general sunt scăzute, în timp ce cheltuielile fixe care în general, sunt mari se suportă 

din veniturile totale. 

La nivelul producţiei eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât 

costul mediu ceea ce înseamnă un deficit ce poate fi acoperit din surse diferite. La nivel 

local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietăţii, iar la 

nivel central, din impozitele pe venituri şi cifra de afaceri. 

Uneori însă, sectorul public oferă bunuri publice la un preţ mai mic decât costul marginal 

pentru a-l face accesibil pentru toţi indivizii. Este de exemplu, cazul transportului public. 

b) Tarifarea la costul mediu 

Formarea preţurilor la nivelul costurilor medii este o alternativă la preţurile pe baza 

costurilor marginale şi vizează bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor 

necesitate: utilităţi aflate în proprietate privată şi publică. În graficul nr. 4 se observă că 

preţul dat de costul mediu este mai mare decât cel determinat pe baza costului marginal, 

iar producţia oferită de bun public este mai scăzută. Astfel, deşi cheltuielile totale 

necesare pentru echipamente şi lansarea producţiei sunt acoperite, societatea înregistrează 

pierderi în ansamblu, deoarece preţul este mai mare decât venitul suplimentar. 

Preţul pe baza costului mediu este suportat nu de plătitorii de impozit, ci de 

utilizatori. Desigur, nivelul său este o povară mai mare sau mai mică, în funcţie de natura 

bunului şi nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii. 

În multe situaţii însă, bunurile publice sunt oferite de agenţii publice autonome, 

care funcţionează cu monopoluri şi practică preţul maximizator de profit. Nivelul ridicat 

al acestui preţ conduce însă la descurajarea consumului şi subutilizarea bunului. 

c) Tarifarea din două părţi 

Tarifarea din două părţi reprezintă o alternativă la formarea preţurilor bunurilor 

publice în funcţie de costul marginal sau mediu. Procedeul de determinare a preţurilor 

prin această metodă presupune însumarea unei părţi fixe numită taxă de membru care 

exprimă disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilă numită taxă de 

consum care se modifică în funcţie de nivelul consumului. Această metodă este frecvent 

folosită în practică: la cluburi sportive se plăteşte o taxă anuală şi o taxă de utilizare, la 

serviciile de distribuţie a gazului, energiei, la companiile telefonice etc. 

Formarea preţurilor pe baza a două elemente: abonament şi consum porneşte de la 

aprecierea potrivit căreia cererea pentru accesul la un bun public este mai inelastică decât 

cererea pentru utilizarea bunului. De aceea şi suma exprimând taxa de membru poate fi 

mai mică sau chiar zero pentru anumiţi consumatori, în sensul că această cheltuială nu 

este plătită de utilizator ci de exemplu, de societatea comercială la care lucrează (aşa se 

întâmplă angajaţilor companiilor telefonice sau ai unor bănci, etc.). 

14

Dezavantajul esenţial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a căror 

disponibilitate de plată este mai mică decât taxa de membru, dar mai mare decât costul 

marginal. 

d) Tarifarea discriminatorie 

Bunurile publice pot fi oferite la preţuri diferite consumatorilor. Preţul 

discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care consumatorul îl plăteşte la 

nivelul cel mai mare al sumei la care este dispus să renunţe. Desigur, în practică, preţul 

fără rentă a consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin preţ este 

frecventă: furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori 

individuali şi industriali, vârstnicii beneficiază de reduceri la transportul public etc. 

Aşadar, discriminarea prin preţ este posibilă ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu 

poate fi vândut la preţuri diferite din considerente neasociate cu costul său. Desigur, o 

firmă cu poziţie de monopol se află întotdeauna într-o situaţie mai avantajoasă atunci 

când intră într-o practică discriminatorie, în virtutea faptului că este singurul ofertant al 

unui produs specific. Dar discriminarea prin preţ poate fi utilizată şi în alte condiţii de 

piaţă, adică în care firmele nu reprezintă monopoluri şi chiar se întâlneşte destul de 

frecvent în anumite sectoare. Tarifarea discriminatorie se realizează atunci când se 

manifestă câteva condiţii: 

- imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni 

vânzarea produsului achiziţionat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin natura sa, 

să fie inaccesibil unei noi comercializări. De exemplu, este aproape imposibilă vânzarea 

pâinii la diferite preţuri unor clienţi diferiţi, având în vedere că cel care beneficiază de 

produs la un preţ mai mic poate cumpăra şi cantitatea necesară altui consumator, care, 

direct, ar plăti mai mult. În schimb, un medic poate solicita în cazul unei operaţii identice, 

taxe diferite pe care pacienţii trebuie să le accepte. Deci, este evident că vânzarea unui 

bun de la un cumpărător la altul depinde de natura acestuia, în general serviciile fiind cele 

care nu se pot supune unei revânzări (coafură, transport, asistenţă medicală etc.); 

- segmentarea pieţei permite firmei împărţirea cumpărătorilor în grupuri 

identificabile. Astfel, devine relativ simplă practicarea unui preţ pentru un grup şi a altuia 

pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulţi şi copii). Pe acest criteriu se 

formează şi preţurile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizată 

consumatorilor individuali la niveluri mai joase faţă de cele ale energiei destinate 

utilizatorilor industriali. Totodată, mai este posibilă solicitarea unor preţuri diferite în 

funcţie de cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producătorul 

putând să ceară un preţ mai mic; 

- existenţa a diferite elasticităţi ale cererii se referă la faptul că diferiţi 

consumatori ai unui bun nu prezintă aceeaşi dorinţă de a-l cumpăra, ceea ce se poate 

explica pe baza gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacă o cerere 

individuală este inelastică, adică purtătorul ei nu modifică cantitatea cerută la variaţia 

preţului, iar o alta este elastică, atunci câştigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea 

produsului la un nivel de preţ mare către cumpărătorul cu cerere inelastică şi la un nivel 

scăzut către cel care manifestă o cerere elastică pentru marfa respectivă, adică cel pentru 

care cantitatea achiziţionată suferă modificări dacă preţul se schimbă. Rezultă că, în 

condiţiile respectării primei cerinţe a practicii discriminatorii, a imposibilităţii revânzării 

15

mărfii, agentul economic poate solicita preţuri discriminatorii şi este în avantajul său să o 

facă. Mai mult chiar, ori de câte ori piaţa este segmentată în funcţie de elasticitatea 

diferită a cererii, practica folosirii de preţuri diferite determină venituri superioare din 

vânzări, faţă de cazul comercializării bunurilor la acelaşi preţ către toţi clienţii. 

Există trei nivele de discriminare: 

- discriminarea de gradul I care se referă la determinarea consumatorului să plătească 

maximul pe care este dispus; 

- discriminarea de gradul II care vizează diferenţierea preţurilor între consumatorii 

nerăbdători şi cei dispuşi să aştepte ieftinirea produsului; 

- discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea de tarife diferite pe pieţe 

diferite. 

e) Tarifarea dublă pe perioade diferite 

Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp. Aceasta 

înseamnă că există perioade în care bunul public este mai solicitat şi devine mai 

aglomerat şi perioade cu cerere mai mică. Identificarea perioadelor de vârf şi a celor mai 

lejere este o necesitate pentru tarifarea distinctă în timp. În acest fel se urmăreşte 

utilizarea eficientă a bunului public. 

Schema de tarifare pe două perioade (de vârf şi mai puţin aglomerate) este 

eficientă atunci când preţul se determină la nivelul costului social marginal 

corespunzător fiecărei perioade. 

De multe ori, stabilirea perioadelor de vârf este dificilă. În plus, impactul preţurilor 

pe două perioade asupra echităţii este negativ, deoarece tarifele din perioadele aglomerate 

sunt mari şi devin suportate numai de cei care acordă valoare mare timpului. 

f) Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice 

În cazul unui bun public existent, tarifarea se poate face diferenţiat în funcţie de 

gradul de utilizare a acestuia. Dacă bunul public se caracterizează printr-o utilizare slabă, 

şi nu apar perioade de suprasolicitare tariful poate fi zero sau scăzut. Cu alte cuvinte, 

bunul public se oferă fie gratuit, fie la un preţ mic necesar pentru acoperirea cheltuielilor 

de amortizare şi întreţinere. Dacă însă bunul public se caracterizează printr-un grad 

ridicat de utilizare, intervine aglomerarea şi insuficienţa ofertei, ceea ce impune 

practicarea unui preţ suficient de ridicat pentru a acoperi costul de aglomerare. 

În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul lansării 

bunului cu scopul de a se acoperi cheltuielile de amortizare şi eventual de aglomerare. 

Ulterior, preţul se diminuează dacă bunul public îşi pierde din solicitanţi sau rămâne la un 

nivel ridicat dacă există o cerere considerabilă. 


Externalităţile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi 

externe, efecte locale sau generale. De multe ori se utilizează termenul de efecte externe 

tehnologice în scopul diferenţierii conţinutului externalităţilor de economiile sau 

pierderile economice băneşti. 

Apariţia externalităţilor este o consecinţă a interdependenţelor care se manifestă 

între funcţia utilităţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producător. Cu 

16

alte cuvinte, acţiunile unui producător au efecte care se pot răsfrânge asupra 

consumatorilor, influenţându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor 

generează efecte pozitive asupra vecinilor prin oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea 

reprezintă în schimb, un efect negativ. În timp ce externalitatea pozitivă măreşte utilitatea 

sau producţia agenţilor afectaţi, cea negativă le diminuează. 

Teoria economică identifică externalităţile pozitive şi negative ca fiind marginale 

sau inframarginale. Externalităţile marginale se manifestă atunci când o schimbare a 

activităţii generatoare de externalitate influenţează producţia sau utilitatea resimţită de 

agenţii afectaţi. În schimb, externalităţile inframarginale sunt cele la care o modificare 

în activitatea generatoare de externalitate nu influenţează în nici un fel producţia sau 

utilitatea resimţită de agenţii afectaţi. 

În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modifică în aşa fel 

încât activitatea afectată de externalitate se îmbunătăţeşte fără ca cea generatoare de efect 

să se înrăutăţeasă, se spune că este o externalitate tip Pareto. 

Externalităţile apar datorită insucceselor pieţei. Acestea, la rândul lor, se explică 

prin incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate. 

Dreptul de proprietate asupra resurselor se referă la capacitatea de utilizare a 

resurselor, bunurilor şi serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea 

următoarelor drepturi: 

- de folosire a activului; 

- de modificare a formei şi substanţei bunului; 

- de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare. 

Externalităţile exprimă diferenţa dintre costurile sau avantajele economice 

înregistrate la nivel de agent economic şi costurile sau avantajele sociale manifestate în 

societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau 

servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalităţile se produc ori de câte ori 

acţiunile unui agent economic influenţează mediul în care acţionează alt agent economic, 

fără a afecta sistemul de preţuri. 


Repetarea şi adâncirea unor dezechilibre economice sub forma crizelor de 

supraproducţie, accentuarea inegalităţilor în repartiţia venitului naţional, adâncirea 

contradicţiilor între metropole şi colonii, lupta acerbă de concurenţă pe piaţa mondială au 

reprezentat probleme grave ale perioadei de la începutul secolului XX, pentru care 

liberalismul economic clasic nu avea soluţii convingătoare. Pe acest fond s-au înmulţit 

atacurile împotriva liberalismului, culminând cu critica marxistă şi apariţia curentului 

dirijist, consacrat pe plan teoretic de J.M. Keynes. Creşterea rolului statului în economie a 

determinat schimbarea opticii despre finanţele publice care nu mai constituiau un simplu 

mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor publice, ci, în primul rând, un mijloc de 

intervenţie în economie. Astfel, după primul război mondial, autoritatea statului şi 

pârghiile de politică economică pe care acesta le avea la dispoziţie (bugetul statului, 

politica monetară, politica fiscală etc) au fost solicitate tot mai mult în legătură cu 

rezolvarea unor probleme sociale (atenuarea şomajului cronic de masă), cât şi în legătură 

17

cu reducerea dezechilibrelor macroeconomice. În majoritatea statelor occidentale, 

intervenţia statului în economie, denumită dirijism s-a manifestat prin realizarea unor 

lucrări publice, în scopul reducerii şomajului, precum şi prin facilitarea desfacerii 

mărfurilor, recurgând la sporirea consumului de stat. Curentul de gândire economică 

keynesist a fundamentat necesitatea unei intervenţii de substanţă şi a precizat inclusiv 

modalităţile prin care o astfel de intervenţie se poate realiza. Esenţa politicii economice 

dirijiste preconizată de J.M. Keynes a constat în promovarea unor măsuri de politică 

economică pentru a determina o concordanţă între înclinaţia spre consum şi imboldul la 

investiţii. În esenţă este vorba despre două grupe de măsuri (politica veniturilor şi politica 

creditului ieftin) şi de folosirea a două categorii de pârghii economico-financiare: 

monetare şi fiscale. Pentru stimularea înclinaţiei spre consum şi descurajarea tezaurizării 

sterile, J.M. Keynes a recomandat reducerea salariilor reale şi sporirea consumului public, 

recurgând în acest sens la sporirea cantităţii de bani de pe piaţă şi la ajustarea veniturilor 

prin măsuri de politică fiscală (creşteri ale cotelor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor). 

Pentru stimularea imboldului la investiţii au fost propuse reducerea ratei dobânzii şi 

majorarea volumului investiţiilor publice, atât în ramuri productive, cât şi în ramuri 

neproductive, pe seama cheltuielilor publice. Pârghiile economico-financiare pe care 

statul le avea la dispoziţie urmau a fi utilizate şi pentru dirijarea comportamentului 

agenţilor economici în sensul corelării şi coordonării înclinaţiilor psihologice, astfel încât 

să fie realizată echilibrarea ofertei de mărfuri cu cererea efectivă pentru acestea. 

Problema rolului ce revine autorităţilor publice în desfăşurarea activităţilor 

economice şi sociale a constituit obiect de studiu pentru toate curentele de gândire 

economică. 

Până la marea criză economică mondială (1929-1933), reprezentanţii 

liberalismului economic (principalul curent de gândire economică) au susţinut 

necesitatea evitării oricărei intervenţii din partea autorităţilor publice care ar fi putut 

perturba iniţiativa privată, libera concurenţă şi acţiunea legilor obiective ale pieţei. 

Atribuţiile autorităţilor publice trebuiau limitate la asigurarea apărării ţării, menţinerea 

ordinii publice, înfăptuirea justiţiei şi realizarea unor lucrări şi acţiuni de interes public, 

atunci când acestea nu prezentau interes pentru iniţiativa privată. 

Potrivit acestor concepţii sarcina finanţelor publice consta în asigurarea resurselor 

necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice. Cheltuielile publice trebuiau 

reduse la minim în condiţiile păstrării echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare. 

Acţiunile întreprinse după marea criză economică mondială dintre 1929-1933 de 

statele occidentale în domeniul finanţelor publice au fost cunoscute sub numele de 

dirijism. Dirijismul a îmbrăcat forme diferite de la un stat la altul, în funcţie de nivelul de 

dezvoltare economică al statului respectiv, de tradiţiile economice existente, precum şi de 

scopurile urmărite. Cea mai completă formă de dirijism a fost cea aplicată în S.U.A., 

începând cu 1932, de F.D. Roosevelt cunoscută sub denumirea de „New Deal”. 

Programul de dezvoltare economică iniţiat de preşedintele american a utilizat, în 

principal, două instrumente: reglementarea activităţii sectorului bancar, agricol şi 

industrial şi bugetul federal. Astfel, pentru firmele care acceptau noile reglementări statale 

a fost creat un sistem de subvenţii federale iar statul şi-a asumat responsabilitatea 

finanţării unei serii de lucrări publice de anvergură: canale, autostrăzi, aeroporturi, 

18

împăduriri etc., în scopul reducerii numărului mare de şomeri. Pentru ca bugetul federal 

să poată suporta toate aceste cheltuieli s-a acceptat ideea deficitului bugetar şi s-au luat 

măsuri pentru majorarea impozitelor. 

Pe fundalul teoriei keynesiste în ţările din vest şi al teoriei marxiste a reproducţiei 

lărgite în ţările socialiste funcţiile statului în viaţa economică au înregistrat o extindere 

semnificativă. În acest context au fost observate importante schimbări de natură şi de 

volum a finanţelor publice. Sectorul publice s-a dezvoltat considerabil cuprinzând pe 

lângă serviciile publice tradiţionale (poştă, telecomunicaţii, căi ferate, ş.a.) şi o serie de 

întreprinderi de stat producătoare de mărfuri din diverse domenii (extracţie de cărbune şi 

minereuri, întreprinderi siderurgice, constructoare de automobile, avioane, şantiere 

navale, centrale termonucleare, bănci, societăţi de asigurare etc). 

Prin intermediul finanţelor publice şi al măsurilor de natură monetară, în ţările cu 

economie de piaţă, statul a reuşit să intervină asupra nivelului activităţii economice (prin 

împrumuturi, subvenţii, facilităţi fiscale, investiţii publice) şi a încercat să lupte împotriva 

unor inegalităţilor sociale prin redistribuirea veniturilor. Prin intervenţiile sale, statul a 

favorizat în această perioadă realizarea unei creşteri economice cât mai puternice şi 

echilibrate, în condiţiile unei inflaţii, a unui şomaj şi a unui deficit comercial cât mai 

reduse. Punându-se accent pe creşterea economică, omenirea a cunoscut după al doilea 

război mondial un avânt economic puternic care a durat până la declanşarea crizei 

economice din 1973-1974. În acest interval, denumit şi „cei treizeci de ani glorioşi”, 

P.I.B. a crescut rapid în ţările sistemului capitalist, ţările dezvoltate înregistrând ritmuri 

medii în jur de 4% în deceniul 1950-1960 şi 5% în deceniul 1960-1970. Având la bază 

creşterea economică înregistrată în această perioadă, statul capitalist începe să fie 

preocupat mai mult de asigurarea binelui întregii comunităţi. Astfel, în perioada 

postbelică se conturează un nou tip de stat denumit „Welfare State” sau „Statul providenţă 

sau al bunăstării” care presupune intervenţia autorităţilor publice asupra forţelor pieţei 

pentru a-i proteja pe cetăţeni de evenimentele neprevăzute si pentru a le asigura un nivel 

de trai minim. Doctrina politică şi economică „welfare state” a oferit metode, măsuri şi 

tehnici prin care autorităţile publice acţionează în vederea satisfacerii necesităţilor 

colective legate de protecţia, siguranţa şi bunăstarea indivizilor. În principal sunt vizate 

următoarele: 

- garantarea unui venit minim; 

- diminuarea ariei de nesiguranţă a indivizilor în situaţii determinate de boală, 

bătrâneţe, şomaj etc; 

- asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde de viaţă mai ridicate. 

Existenţa statului bunăstării presupune niveluri înalte ale cheltuielilor sociale, 

fiscalitate ridicata, sector public extins si o protecţie socială larga, cuprinzând numeroase 

categorii ale populaţiei. Acestor trăsături li se adaugă o birocraţie masivă si un set de 

programe publice foarte costisitoare. 

Pe fondul crizei mondiale a energiei din anii 1970-1980, modelul clasic al statului 

bunăstării, întâlnit, în special, în ţările din nordul Europei nu a mai reuşit să facă faţă 

necesarului de creştere economică, menită a putea asigura menţinerea nivelului de 

bunăstare. În majoritatea statelor vest-europene creşterea economica atinsese nivele de 1- 

2% sau chiar devenise nulă, lansându-se conceptul de „creştere zero”. Scăderea nivelului 

19

investiţional prin demotivare fiscala, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre 

creştere industrială şi ignorarea sectorului terţiar, supraîncărcarea organigramelor în 

întreprinderi şi dificultăţile de desfacere pe piaţa mondială a unei producţii tradiţionale au 

făcut ca Europa occidentala sa piardă serios teren în competiţia cu Statele Unite şi cu 

ţările din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive şi mai flexibile. 

Criza fiscală şi birocratică s-a manifestat printr-o creştere a rezistenţei populaţiei şi 

agenţilor economici faţă de nivelele înalte de impozitare şi prin refuzul societăţii civile de 

a se mai supune regulilor din ce în ce mai complicate impuse de birocraţia de stat. 

Apariţia evaziunii fiscale şi scăderea dramatică a investiţiilor au fost fenomene conexe ale 

crizei economice propriu-zise. Un aspect deosebit l-a constituit dimensiunea sociodemografică 

a crizei. Creşterea speranţei de viaţă, asociată cu politicile de pensionare 

timpurie au determinat supraîncărcarea socială a sistemului. Numărul mare de pensionari, 

nivelul ridicat al pensiilor şi prelungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de 

ani au adus în pragul falimentului sistemul de pensii şi asigurări sociale, multe companii 

solicitând cu insistenţă regândirea întregului sistem de asigurări. 

Un pas important în dezvoltarea keynesismului a fost realizat de Paul Samuelson, 

care a combinat aporturile economiştilor clasici şi pe cel al lui Keynes în aşa numita 

„sinteză neoclasică”. Principalele idei afirmate de Paul Samuelson au fost: 

- regimul economic existent în ţările occidentale este un regim mixt întrucât se 

bazează pe sistemul preţurilor pentru organizarea lor economică, dar foloseşte o varietate 

de intervenţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeconomice şi 

imperfecţiunilor pieţei; 

- intervenţia statului în economie constituie un mijloc de redistribuire a 

veniturilor şi de influenţare a cererii de consum a populaţiei ori a investiţiilor. 

Pe termen scurt, politica dirijistă preconizată de J.M. Keynes a avut rezultate 

încurajatoare, contribuind la reducerea şomajului şi atenuarea dezechilibrelor economice 

specifice perioadei de la începutul secolului al XX-lea. Pe termen lung, însă, efectele 

acestei politici au fost mult mai complexe. Astfel, creşterea considerabilă a cheltuielilor 

publice, însoţită de creşterea deficitelor bugetare au generat agravarea fenomenelor 

inflaţioniste şi declanşarea unor crize economice. Pe de altă parte, în numeroase cazuri 

autorităţile statului au modificat caracterul şi destinaţia investiţiilor publice care au fost 

orientate spre sectoare neproductive. 

Subliniind efectele negative ale amestecului excesiv al statului în economie, dar 

recunoscând faptul că autoreglarea economiei de piaţă prin intermediul mecanismului 

preţurilor nu este posibilă, tot mai mulţi economişti contemporani recomandă o 

intervenţie limitată a autorităţilor publice în viaţa economică. Ca o reacţie la politica 

dirijistă promovată de statele occidentale s-au afirmat alte teorii, curente şi şcoli de 

gândire economică de inspiraţie liberală: monetarismul, teoria economică neoclasică 

(teoria aşteptărilor raţionale), teoria economiei ofertei şi noii economişti, reprezentate 

de L.V. Mises, F.A. Hayek, Milton Friedman, Arthur Laffer, George Childer, Paul Craig 

Roberts, James Buchanan, Gordon Tullock ş.a. 

Susţinătorii acestor teorii consideră că politica fiscală de origine keynesistă a 

descurajat iniţiativa privată şi a frânat investiţiile, ducând la scăderea productivităţii 

muncii, iar măsurile monetare şi fiscale discreţionare ale statului au creat confuzie în 

20

ândul agenţilor economici, deformând comportamentul lor normal şi provocând o risipă 

de resurse. 

L.V. Mises şi F.A. Hayek, spre exemplu, au arătat că atât socialismul cât şi 

dirijismul nu i-au în considerare nesocotesc rolul stimulator al iniţiativei private şi nu 

dispun de un instrument capabil să asigure calculul economic eficient care să realizeze 

alocarea raţională a resurselor în funcţie de cerinţele reale ale societăţii. F.A. Hayek s-a 

pronunţat împotriva intervenţiei statului în economie prin măsuri care împiedică sau 

deformează funcţionarea liberă a mecanismului pieţei, îndeosebi în mecanismul 

preţurilor, considerând că acestea pot constitui cauze ale unor crize economice. Rolul 

statului trebuia să se mărginească la crearea cadrului legal pentru asigurarea desfăşurării 

activităţii economice într-un mediu concurenţial şi la furnizarea acelor bunuri şi servicii 

necesare societăţii dar de care agenţii economici privaţi nu sunt interesaţi întrucât nu obţin 

profit corespunzător. În ceea ce priveşte politica fiscală, Hayek consideră justificate 

impozitele percepute pentru acoperirea cheltuielilor de administraţie şi pentru furnizarea 

bunurilor publice precum învăţământul, sănătatea, cultura, dar respinge ideea utilizării 

acestora ca mijloace de redistribuire a veniturilor în favoarea unor grupuri sociale 

considerate dezavantajate. 

Şi monetariştii au afirmat că statul exercită, prin amestecul său, o influenţă 

negativă asupra economiei întrucât favorizează corupţia şi creează privilegii anumitor 

agenţi economici în detrimentul altora. Din acest motiv, ei se pronunţă împotriva 

intervenţiei statului în procesul de fixare a preţurilor, împotriva deficitelor bugetare, 

împotriva acordării de subvenţii întreprinderilor particulare şi împotriva politicii sociale 

care are ca scop susţinerea materială a păturilor celor mai dezavantajate. 

În anii 1980 s-a afirmat teoria economiei bazată pe ofertă (supply siders) care 

susţine stimularea investiţiilor în vederea creşterii economice, folosind ca principal 

instrument reducerea impozitelor pe venituri şi pe avere. Teoria economiei bazată pe 

ofertă porneşte de la ideea că politica de tip dirijist generează în economia de piaţă efecte 

negative precum: distorsiuni în modul de alocare a resurselor comunităţii şi diminuarea 

iniţiativelor private. Reducerea anumitor categorii de impozite şi taxe ar putea contribui la 

creşterea veniturilor cuvenite după impozitare posesorilor de capital şi forţei de muncă şi 

la sporirea ofertei agregate. 

Adepţii teoriei ”supply side economics” susţin că reducerile de impozite şi taxe 

trebuie să vizeze următoarele domenii: 

stimularea formării capitalului prin reducerea impozitării câştigurilor de 

capital, amortizarea accelerată a activelor fixe şi reducerea impozitării profiturilor pentru 

operatorii economici; 

stimularea economisirii prin diminuarea impozitării veniturilor provenind 

din economii (dobânzi) şi din investiţii (dividende); 

stimularea creşterii ofertei pentru forţa de muncă prin reducerea ratelor de 

impozitare a venitului personal; 

încurajarea progresului tehnologic prin intermediul creditului fiscal pentru 

cercetare şi dezvoltare. 

La adresa teoriei ”supply side economics” au fost aduse o serie de critici bazate, în 

principal, pe următoarele argumente: 

21

- reducerea fiscalităţii nu generează, de obicei, o creştere importantă a ofertei de 

muncă şi a economisirii populaţiei; 

- diminuarea fiscalităţii conduce la creşterea cererii agregate din economie cu 

efecte inflaţioniste pe termen scurt; 

- efectele pozitive asupra reducerii inflaţiei sunt limitate, datorită reacţiei lente a 

ofertei agregate la stimuli fiscali; 

- reducerea impozitelor pe câştigurile de capital şi pe veniturile provenind din 

economii şi din investiţii favorizează persoanele care deţin deja importante elemente de 

avere, astfel încât aplicarea unei astfel de politici conduce la creşterea inechităţilor în 

distribuirea veniturilor în societate; 

- bugetul statului înregistrează pierderi de venituri, astfel încât, pe lângă 

măsurile de relaxare fiscală, autorităţile publice vor fi nevoite să adopte şi măsuri de 

reducere a cheltuielilor bugetare. 

Problema cheltuirii în condiţii de eficienţă redusă a resurselor financiare publice a 

stat la baza apariţiei la jumătatea secolului XX, în S.U.A. a teoriei „alegerilor publice” 

(public choice). Această teorie a atras atenţia opiniei publice din întreaga lume în anul 

1986, când James Buchanan, unul dintre cei doi economişti care au abordat problematica 

alegerilor publice (celălalt este Gordon Tullock) a câştigat Premiul Nobel pentru 

economie. După cum precizează James Buchanan, „choice” este actul de a selecta dintre 

mai multe alternative, iar „public” se referă la oameni. Alegerile sunt făcute de oameni, 

putând avea caracter privat sau public. O persoană face alegeri private în viaţa de zi cu zi 

şi alegeri publice atunci când alege pentru alţii din mai multe soluţii alternative. În 

general, economia politică a interpretat fenomenele economice pornind de la alegerile 

private ale indivizilor pe piaţă, iar ştiinţa politică a analizat rareori comportamentul 

alegerii individuale. Teoria „public choice” se află la intersecţia celor două ştiinţe întrucât 

abordarea problematicii instituţionale ţine de ştiinţa politică, iar metoda de studiu este 

specifică economiei politice. 

Adepţii teoriei „public choice” realizează că pieţele sunt imperfecte, dar subliniază 

că alternativa instituţională (intervenţia statului în economie) poate genera efecte 

negative, după cum s-a dovedit, de altfel, pe parcursul timpului. Pornind de la constatarea 

că, în prezent, oamenii acceptă să cedeze o parte importantă din veniturile obţinute în 

schimbul realizării unor obiective cu caracter public, menite a îmbunătăţii nivelul de viaţă 

al tuturor categoriilor sociale, economiştii „public choice” îşi propun să semnaleze opiniei 

publice acele măsuri ale politicii guvernamentale care generează alocarea ineficientă şi 

incorectă a resurselor financiare publice şi să mobilizeze societatea civilă în vederea 

menţinerii unei presiuni puternice asupra guvernanţilor, astfel încât aceştia să nu se abată 

de la principiile politice enunţate în timpul campaniilor guvernamentale, în baza cărora au 

câştigat alegerile. Economiştii americani adepţi ai teoriei „public choice” au format o 

organizaţie apolitică cu obiective ştiinţifice şi sociale denumită „Public Choice Society”. 

Programul ştiinţific şi social al „Public Choice Society”a avut un impact puternic asupra 

comunităţii ştiinţifice internaţionale din domeniul economic şi efecte vizibile în atitudinea 

opiniei publice vis-à-vis de interesele colective şi acţiunile guvernanţilor pentru atingerea 

acestora. Printr-o simplă comparaţie cu climatul de opinie existent în S.U.A. în anul 1950, 

se constată că atât populaţia, cât şi specialiştii sunt mult mai critici faţă de actul de 

22

politică şi politicieni şi mult mai cinici în legătură cu motivaţiile acţiunilor politice. În 

mod cert, aceste schimbări de atitudine au legătură şi cu pierderea încrederii în eficienţa 

măsurilor de politică economică de factură socialistă după criza complexă a „welfare 

state” şi prăbuşirea comunismului în ţările din estul şi centrul Europei. 

Metoda de studiu a „public choice” a preluat din economia politică un principiu 

fundamental: acela că pe piaţă, oamenii sunt motivaţi în special de propriile interese. 

Economiştii „public choice” consideră că mecanismele viaţii politice au la bază acest 

principiu. Astfel, toate persoanele implicate în viaţa politică (politicieni, alegători, 

funcţionari din structurile administraţiei de stat centrale sau locale, organizaţiile care 

realizează acţiuni de „lobby” în favoarea anumitor proiecte legislative etc) urmăresc 

propriul lor interes. Pentru că prin realizarea unor acţiuni cu caracter public, alegătorilor 

nu le sunt satisfăcute interesele particulare, aceştia sunt puţin interesaţi de modalitatea de 

repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice. În aceste condiţii, deciziile politice 

privind utilizarea resurselor publice pot favoriza anumite grupuri de interese, mai ales 

dacă acestea au furnizat politicienilor sprijin material şi uman în timpul campaniilor 

electorale. 

Economiştii „public choice” examinează şi analizează acţiunile guvernanţilor, 

stabilind dacă acestea urmăresc interesul public sau interesele anumitor grupuri sociale. 

Datorită sceptimismului lor în legătură cu natură civică şi etică a actului de 

guvernare, economiştii „public choice” au fost etichetaţi ca libertarieni sau conservatori, 

în sensul că mesajul teoriei pe care o sprijină s-ar afla în opoziţie cu doctrina liberală. În 

realitate mulţi economişti „public choice” nu au o poziţie politică sau ideologică clară, iar 

unii (spre exemplu Mancur Olson) sunt adepţii unei guvernări puternice. 

Aplicând teoria jocului, economiştii „public choice” elaborează modele 

matematice în vederea determinării rezultatelor economice şi sociale ale alegerilor 

publice, astfel încât iniţiativa publică deţine un rol din ce în ce mai important în realizarea 

actului de guvernare, iar politicienii sunt siliţi să nu ignore semnalele venite din partea 

populaţiei. Se consideră că decizia colectivă este singura decizie politică corectă (întrucât 

este o decizie în interesul public), ea având suportul unanim al alegătorilor. Omogenizarea 

intereselor şi realizarea unanimităţii sunt obiective dificil de realizat sau chiar imposibil 

după cum a demonstrat Kenneth Arrow în lucrarea „Social Choice and Individual 

Values” (1951). Conştienţi de faptul că deciziile colective nu-i pot mulţumi pe toţi 

alegătorii, economiştii „public choice” îşi focalizează atenţia asupra intenţiilor de politică 

economică a guvernanţilor, încercând să limiteze puterea acestora prin impunerea unor 

măsuri rezultate în urma alegerilor publice. 

Indiferent de opiniile exprimate de reprezentanţii diverselor curente de gândire 

economică, se poate afirma că în ultimul secol rolul economic al statului a crescut în mod 

simţitor. Întoarcerea la liberalismul absolut este puţin probabilă. Oamenii au ajuns să 

accepte constrângerile impuse de stat chiar dacă intervenţia acestuia în viaţa economicosocială 

generează adesea risipă sau redistribuirea inadecvată a veniturilor. În prezent 

statul influenţează procesul reproducţiei sociale utilizând sistemul de impozite şi taxe şi 

cheltuielile bugetare. Astfel, pentru a stimula creşterea producţiei în anumite ramuri ale 

economiei sau pentru dezvoltarea economică a unor zone geografice rămase în urmă 

autorităţile publice utilizează impunerea diferenţiată a veniturilor, degrevările fiscale 

23

pentru diverse categorii de contribuabili sau acordă diverse subvenţii de la bugetul de stat. 

Prin majorarea sau diminuarea cotelor la impozitele şi taxele existente, statul acţionează 

asupra consumului privat. Pentru orientarea cererii de consum spre anumite produse, 

statul are la îndemână taxele de consumaţie care permit majorarea sau diminuarea 

preţurilor de vânzare în funcţie de scopul urmărit. Taxele vamale şi instrumentele 

netarifare, diferenţiate în funcţie de originea şi gradul de prelucrare al produselor care fac 

obiectul tranzacţiilor internaţionale, pot fi utilizate şi pentru influenţarea schimburilor 

comerciale cu străinătatea, urmărindu-se, de cele mai multe ori, protejarea producătorilor 

autohtoni de concurenţa străină. 


Pentru orice activitate de interes public sunt necesare fonduri care sunt atrase prin 

sistemul de impozite şi taxe. Natura şi limitele activităţii guvernamentale sunt determinate 

de consistenţa bugetului. Tranzacţiile guvernamentale, politica de echilibrare a economiei 

naţionale sunt susţinute de către Buget. Bugetul este şi un document politic pentru că 

cererea este mai mare decât Bugetul (există criterii de repartiţie de la Buget). 

Sunt de menţionat trei elemente: 

alocarea (raportul dintre sectorul public şi cel privat); 

distribuirea (încercarea guvernului de a echilibra venitul mediu); 

furnizarea de informaţii adecvate. 

Funcţiile financiare ale bugetului sunt: 

evaluarea cheltuielilor sectorului public privat; 

acţiunea ca instrument legislativ şi de control. 

- 


Necesitatea intervenţiei statului în viaţa economică şi socială a fost recunoscută de 

majoritatea curentelor de gândire economică. Însă, împotriva implicării masive statului în 

economie şi a redistribuirii resurselor de către autorităţile publice s-au pronunţat numeroşi 

economişti aducând argumente variate: 

- statul modern nu are suficiente resurse pentru a satisface numeroasele deziderate 

economice sau sociale tuturor oamenilor care ar putea dori sprijin şi ajutor; 

- statul nu poate aduna şi prelucra imensa cantitate de informaţii privind resursele 

existente la un moment dat, posibilităţile efective ale tuturor producătorilor, 

priorităţile indivizilor şi ale întreprinderilor, nevoile reale de consum etc. 

Succesul economic şi bunăstarea ar apărea ca rezultat final necontrolat al unui 

imens număr de acţiuni individuale, dar nu ca rezultat proiectat şi urmărit 

intenţionat de stat; 

- statul nu este capabil să repartizeze în mod adecvat la nivel global resursele de 

care dispune, stabilirea exactă a tuturor nevoilor şi a priorităţilor existente, lucru 

imposibil de realizat; 

24

- asistenţa de stat este contraproductivă. Pe termen lung ea nu a determinat 

scăderea, ci creşterea numărului de oameni dependenţi de ajutorul statului; 

- intervenţia statului presupune concentrarea la nivel central a unui vast ansamblu 

de resurse care declanşează inevitabil o luptă pentru controlul acestora. Astfel, 

ajutorul statului va fi gestionat mai puţin în folosul celor defavorizaţi şi mai mult 

în folosul grupurilor favorizate care pot exercita presiunile necesare pentru 

acapararea resurselor publice. 

Cuvinte cheie 

management bugetar 

bunuri publice 

externalităţi 

public choice 

monetarism 


liberalism 

utilităţi publice 

tarifare 

economia pozitivă 

economia normativă 

1. Sarcinile statului în concepţia clasică nu sunt: 

a) menţinerea ordinii interne; 

b) apărarea ţării; 

c) întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, 

d) să influenţeze procesele economice; 

e) menţinerea ordinii publice. 

2. Conceptul de finanţe publice în statul modern are un pronunţat caracter: 

a) juridic; 

b) economic; 

c) social; 

d) politic; 

e) relativ. 

3. Care este în concepţia liberală clasică temeiul distincţiei dintre sfera publica si 

cea privata? 

a) distinctia dintre viata în familie si viata în societate; 

b) distinctia dintre actiunea guvernarii si actiunea individuala; 

c) distinctia dintre economie si politica. 

4. Potrivit conceptiei lui J. St. Mill, cum putem deosebi intre sfera publica si cea 

privata? 

a) prin distinctia dintre actiunile care interfereaza si cele care nu interfereaza cu interesele 

altcuiva; 

b) prin distinctia dintre bunuri private si bunuri publice; 

c) prin distinctia dintre actiuni individuale si actiuni colective. 

5. Care sunt relatiile dintre public si privat în gândirea liberala clasica? 

a) interesul public este opus celui privat; 

25

) nu exista nici un fel de relatie; 

c) interesul public nu este opus celui privat. 

6. Ce fel de bun este pestele care poate fi pescuit în Marea Neagra? 

a) bun vamuit; 

b) bun comun; 

c) bun public. 

7. Care bunuri din urmatoarele este un bun privat? 

a) o casa; 

b) un pod cu taxa; 

c) un post de radio national. 

8. Ce argumente se aduc pentru a sustine ca existenta bunurilor publice face 

necesara interventia statului ? 

a) fara interventia statului bunurile publice ar fi consumate numai de unii membri ai 

societatii; 

b) fara interventia statului bunurile publice nu s-ar produce în cantitati suficiente, fiindca 

oamenii ar adopta comportamentul irational al ‘blatistului’ ; 

c) fara interventia statului bunurile publice nu s-ar produce în cantitati suficiente, fiindca 

oamenii s-ar comporta rational ca niste ‘blatisti’. 

9. Cum se explica cresterea sectorului public in perioada contemporana? 

a) prin interventia statului; 

b) prin evolutia economiei de piata; 

c) prin cresterea demografica. 

10. Care sunt caracteristicile care fac diferenta între bunurile publice si cele 

private? 

a) rivalitatea si exclusivitatea; 

b) exclusivitatea si durarata folosirii; 

c) accesibilitatea si rivalitatea. 


1. Rolul statului modern în relaţia optimului finanţelor publice cu echilibrul general al 

economiei. 

2. Statul şi economia. 

3. Funcţia de guvernare şi funcţionarea sistemului economic. 

4. Economia sectorului public, evoluţii macroeconomice şi sistemul de pieţe. 


1. Ailenei Dorel – Economia sectorului public, Ed. Bren, 2002. 

2. Marinescu Cosmin – Economie instituţională, Ed. ASE, 2004. 

26

Răspunsuri 

1 d 6 b 

2 b 7 a 

3 b 8 c 

4 a 9 a 

5 c 10 a 

27

FINANŢELE PUBLICE. CONCEPT, PRINCIPII 

FUNDAMENTALE, FUNCŢII 

Obiective: 

Definirea conceptului şi a sferei de manifestare a finanţelor; 

Cunoaşterea conţinutului economic al finanţelor; 

Cunoaşterea abordărilor clasică şi modernă a finanţelor publice; 

Înţelegerea funcţiilor şi a rolului finanţelor publice în economia de piaţă; 

Cunoaşterea asemănărilor şi deosebirilor dintre finanţele publice şi cele 

private; 

Delimitarea finanţelor publice ca profesie; 

Cunoaşterea organismelor cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul 

finanţelor publice din România. 

2.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor publice în istoria 

gândirii economice 




2.5. Organisme cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor 

publice 

2.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor publice în istoria gândirii 

economice 

Apărute în perioada de trecere de la orânduirea gentilică la orânduirea sclavagistă, 

finanţele sunt strâns legate de istoria statului. Ele însoţesc pe scena istoriei instituţia 

statului, prin utilizarea banilor şi a formele valorice în procesul repartiţiei produsului 

social. Altfel spus, finanţele au apărut atunci când existau deja comunităţi umane, când se 

vehicula ideea de proprietate, se dezvoltau forţele de producţie şi apăreau primele 

elemente ale pieţei de schimb. 

Aşadar, apariţia şi consolidarea finanţelor a fost condiţionată de următoarele două 

elemente: 

1. dezvoltarea schimbului de produse. La început, acest schimb s-a realizat prin 

intermediul banilor, apoi cu ajutorul monedelor de hârtie, pentru ca astăzi moneda de cont 

şi cea electronică să nu ni se mai pară ceva neobişnuit; 

2. existenţa statului. Încă din primele etape de dezvoltare, statul a avut nevoie de 

susţinere economică, nu numai morală, socială şi politică. Odată cu apariţia şi circulaţia 

28

anilor, susţinerea materială a statului a devenit susţinere financiară 1 . Prin urmare, 

finanţele sunt strâns legate de bani, iar apariţia şi dezvoltarea lor constituie un proces 

istoric îndelung şi complex. 

De la apariţia timidă a primelor elemente de finanţe şi până în zilele noastre, 

finanţele au făcut parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. Drept 

urmare, se poate spune că finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în 

expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat“ 2 . 

Schematic, traseul istoric al finanţelor este prezentat în figura 2-1. 

Muncă în comun 

Repartizarea 

rezultatelor în comun 

Separarea statului 

pe economie 

Apariţia banilor 

Dezvoltarea 

economiei de 

schimb 

Resurse băneşti 

Element de finanţare 

visteria statului 

Realţii marfă – bani 

în stadiu incipient 

Domină producţia de mărfuri 

Dezvoltarea relaţiilor băneşti şi 

acoperirea nevoilor publice 

Economie 

naturală 

Economie 

de schimb 

Apariţia primelor 

elemente de finanţe 

Comuna primitivă 

Sclavagism 

Feudalism 

Capitalism 

Apariţia finanţelor 

publice 

Figura 2-1. – Evoluţia istorică a finanţelor 

Apare: 

- diviziunea 

socială a muncii 

- proprietatea 

privată 

- statul ca formă 

de organizare 

socială 

1 Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 111. 

2 Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 36. 

29

Aşa cum se poate observa, sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, fiind 

limitată în sclavagism şi feudalism de nivelul scăzut al productivităţii muncii al producţiei 

de mărfuri şi al relaţiilor băneşti, precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace 

pentru întreţinerea aparatului de stat. 

În capitalism, finanţele au cunoscut o mare dezvoltare ca urmare a creşterii 

productivităţii muncii, a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a creşterii nevoilor de resurse 

băneşti ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale. 

Indiferent de orânduirea socială, în procesul procurării şi repartizării resurselor de 

care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale se nasc anumite 

relaţii sociale care sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din 

produsul social, între diferite grupuri sociale. Aceste relaţii „apărute în procesul de 

mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului sunt relaţii financiare sau, pe scurt, 

finanţe. Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii pune 

în evidenţă caracterul istoric al acestora”. 3 

Potrivit lui Gaston Jeze, termenul „finanţe“ îşi are originea din limba latină şi 

provine de la cuvântul „finis“, folosit adesea în sensul de termen de plată: „finanţele 

publice vizează banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea 

banilor publici“ 4 . 

Ulterior, de la acest cuvânt au derivat financia şi mai târziu financia pecuniaria, 

care însemnau încheierea unei tranzacţii prin plata unor sume de bani. 

Franţa este ţara care a întrebuinţat pentru prima data (secolul al XIV-lea) cuvântul 

finance, în legătură cu venitul statului. Finanţele erau pentru Jean - Baptiste Colbert, 

ministrul al finanţelor Franţei (1661-1683), „partea cea mai importantă şi esenţială a 

statului” 5 . De asemenea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru 

denumirea arendaşilor care încasau impozitele regelui, les finances pentru patrimoniul 

statului. 

Între secolele XV şi XVII, în limba germană se foloseau expresiile finanz care 

desemna o plată în bani şi Finanzer, în sensul de cămătar. 

În ţara noastră, noţiunea de fisc s-a folosit încă din secolul al XIX-lea, cu sensul de 

organ financiar responsabil cu încasarea impozitele, taxele, amenzile etc. 

Pe măsura dezvoltării statului şi a relaţiilor de schimb, cuvântul finanţe a căpătat 

un sens mai larg incluzând: bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi de bursă, 

relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane etc., adică 

toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul 

banilor. 

Trebuie subliniat însă faptul că sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a 

relaţiilor băneşti, cuprinzând numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, 

nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii. 

3 Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. Bodnar, Fl. Georgescu – Finanţe 

publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p.33. 

4 Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 40. 

5 Colbert Jean-Baptiste – Lettres, Instructions, Mémoires, citat de Gh. Popescu în Fundamentele gândirii economice, 

Ed. Anotimp, Cluj Napoca, 1993, pag. 23. 

30

Într-o accepţiune generală, finanţele reprezintă „un tip de relaţii de repartiţie a 

produsului social şi îndeosebi a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la 

agenţi economici, instituţii sau persoane fizice către bugetul de stat, de la bugetul de stat 

către agenţi economici, instituţii sau persoane fizice (transferuri pe verticală), precum şi 

între agenţi economici, instituţii, diverse structuri economice, persoane fizice (transferuri 

pe orizontală)” 6 . 

Când abordăm problema „finanţelor, în general“, putem accepta includerea în 

cadrul acestei noţiuni şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, însă când ne 

referim la noţiunea de „finanţe publice“ trebuie să avem în vedere faptul că în cadrul lor 

putem încadra numai acele raporturi, relaţii, care se nasc între stat, pe de o parte, şi 

membrii săi, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, dar şi de beneficiari ai unor 

servicii publice şi semipublice, şi uneori de resurse băneşti, în mod direct 7 . 

Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura de 

specialitate şi în legislaţie, relaţiile financiare la care statul participă ca entitate de sine 

stătătoare, sunt desemnate prin termenul de finanţe publice. 

Termenul de finanţe publice face referire mai cu seamă la plăţile băneşti de interes 

public pe care le angajează statul în relaţiile sale cu colectivităţile publice. În sprijinul 

acestei afirmaţii vine şi Louis Trotabas, care subliniază faptul că finanţele publice „au ca 

obiect regulile fundamentale, organele şi procedurile care permit colectivităţilor publice 

îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare” 8 . 

Maurice Duverger consideră finanţele publice ca „ştiinţa care studiază activitatea 

statului, în calitatea sa de utilizator al unor tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, 

taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget etc.” 9 . 

Cu toate că există deosebiri de nuanţă în definirea finanţelor, marea majoritate a 

economiştilor şi autorilor care s-au aplecat asupra studierii ştiinţei finanţelor este unanimă 

în a aprecia că, înainte de toate, ele reprezintă „relaţii sociale de natură economică ce se 

stabilesc în procesul formării şi utilizării resurselor publice de care statul are nevoie 

pentru a-şi putea exercita drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de naţiune“, dar ele 

nu se rezumă numai la acest rol deosebit, ci au atribuţii tot atât de importante şi în ceea ce 

priveşte intervenţia statului în economie 10 . 

Potrivit celei mai simple accepţiuni referitoare la finanţele publice, acestea 

conturează un domeniu de sine stătător în cadrul economiei naţionale şi au ca obiect de 

activitate managementul veniturilor şi cheltuielilor publice ale statului, inclusiv a 

relaţiilor sociale mutuale pe care acestea le generează. 

În timp, concepţiile legate de finanţe au evoluat continuu, însă literatura de 

specialitate conferă acestei evoluţii două etape distincte: 

1. Concepţiile clasice (secolele XVIII-XX, perioadă ce corespunde în linii mari, 

capitalismului ascendent); 

6 

Toma Mihai – Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 2. 

7 

Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 25. 

8 

Trotabas Louis – Finances publiques, Paris, 1964, citat de Gliga I. – Dreptul finanţelor publice, Ed. Didactică şi 

Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 4. 

9 

Duverger Maurice - Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, citat de Văcărel Iulian în 

Finanţe publice. Teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 13. 

10 

Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 24. 

31

2. Concepţiile moderne (secolele XVIII-XX, perioadă ce corespunde dezvoltării 

monopolurilor, mai ales după marea recesiune economică mondială din 1929-1933). 

Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală potrivit căreia activitatea economică 

trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul „laissez-faire, laissez-passer”. Se 

considera că intervenţia statului ăn economie ar putea perturba iniţiativa privată, libera 

concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul trebuia să se limiteze la sarcinile 

sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii publice, apărarea frontierelor ţării şi 

întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice trebuiau restrânse la 

minimum. 

Potrivit acestei concepţii, sarcina finanţelor publice consta în asigurarea resurselor 

financiare necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice. Impozitele, 

împrumuturile şi celelalte mijloace de procurare a resurselor financiare trebuiau astfel 

utilizate încât să aibă caracter neutru, să nu modifice relaţiile socio-economice existente. 

Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o 

cerinţă fundamentală a bunei gestiuni, esenţa finanţelor publice. 

Este o perioadă în care prevala doctrina liberalismului economic, preocuparea 

specialiştilor fiind orientată îndeosebi spre problemele legate de procurarea resurselor 

necesare statului şi utilizarea lor eficientă. De asemenea, se urmărea modul de repartizare 

a sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, modul de contractare şi rambursare a 

împrumuturilor, întocmirea şi executarea echilibrată a bugetului, respectarea anumitor 

reguli de disciplină financiară şi de bună gestionare a fondurilor, conceptul de finanţe 

avea un pronunţat caracter juridic. 

Concepţiile moderne iau naştere după primul război mondial. Spre sfârşitul 

secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, mai ales după recesiunea din 

perioada 1929-1933, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia 

statul este chemat să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele 

economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze 

efectele negative. Este apreciată şi încurajată intervenţia statului în economie prin măsuri 

ca:acordarea de subvenţii şi de facilităţi întreprinderilor private, acţiuni pentru combaterea 

şomajului, acţiuni pentru restabilirea echilibrului general economic vremelnic perturbat, 

acţiuni pentru redresarea economiei stagnante, etc. 

Finanţele publice devin un mijloc de intervenţie a statului în economie. 

Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora 

statul poate interveni în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor 

economice şi a relaţiilor sociale. Se analiează mijloacele de intervenţie ale statului în 

economie prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor publice. 

Lordul J.M. Keynes este un susţinător al acestui curent de gândire, prin politici 

bugetare, monetare şi valutare, în influenţarea proceselor economice spre un curs 

favorabil. Analiza keynesiană a permis integrarea finanţelor publice în activitatea 

economică, ca instrument esenţial în reglarea pe care puterea publică încearcă să o pună 

în funcţiune. 

Locul statului jandarm este luat de către statul providenţă, afirmându-se rolul activ 

în viaţa economică a acestuia. Această modificare de poziţie, care pune în evidenţă cea 

de-a doua concepţie (modernă) a fost determinată de adâncirea contradicţiilor interne şi 

32

externe ale modului de producţie capitalist şi de necesitatea de a găsi soluţii la problemele 

complexe cu care e confruntată economia. 

Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o schimbare de 

dimensiune care a transformat raportul lor cu economia generală. Această schimbare 

îmbracă un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentele sale în PIB), 

precum şi un aspect calitativ, întrucât au apărut şi s-au dezvoltat cheltuielile publice de tip 

nou, în special cheltuielile de transfer 11 . 

Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti prin intermediul 

cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi se 

utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. 

Finanţele private circumscriu în rândul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile 

create în cadrul asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de 

băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în 

această direcţie, bursele de valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, 

realizarea şi maximizarea profitului 12 . 

Drept urmare, studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care entităţile private şi 

indivizii le angajează în principal în scopul maximizării bunăstării personale fac obiectul 

de studiu al finanţelor private. Cheltuielile Guvernului sunt orientate spre organisme de 

stat şi instituţii publice, iar scopul acestora vizează bunăstarea socială generală, 

bunăstarea tuturor membrilor societăţii. În acest sens statul mobilizează resurse variate. 

Finanţele publice sunt cele care studiază aceste venituri, dar şi cheltuielile statului. Astfel, 

apelând la definiţia furnizată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, finanţele 

desemnează „totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care 

sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale” 13 . 

De ce se face delimitarea între finanţele publice şi cele private? Nu se folosesc oare 

aceleaşi principii de management financiar, aceleaşi instrumente şi concepte în ambele 

domenii? În timp ce finanţele private au ca obiectiv maximizarea valorii firmei (societăţii 

comerciale) sau a satisfacţiei personale pentru proprietarii/patronii acesteia prin controlul 

şi alocarea judicioasă a resurselor, finanţele publice, cu toate că folosesc instrumente 

analitice, tehnice şi manageriale similare pentru controlul şi distribuirea resurselor, sunt 

supuse unor constrângeri, au o altă formă de proprietate şi vizează atingerea unor 

obiective diferite. 

Guvernul foloseşte resursele publice în vederea finanţării unor obiective de interes 

naţional care vizează creşterea dezvoltării economice şi bunăstării sociale. Cheltuielile 

pentru sănătate, învăţământ, asistenţă socială, servicii publice şi locuinţe, infrastructură, 

ordine publică, apărare etc. sunt doar câteva exemple în acest sens. Pentru a face faţă 

acestor cheltuieli, guvernul mobilizează resurse financiare variate, denumite generic 

venituri publice (impozite, tarife pentru servicii guvernamentale, vărsăminte ale 

întreprinderilor cu capital de stat etc.). 

Diferitele resurse financiare publice aflate la dispoziţia statului sunt prezentate 

sintetic în figura 2-2. 

11 Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 114. 

12 Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 26. 

13 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 380. 

33

Impozite 

directe 

(Impozit pe 

venit, pe 

profit etc.) 

Venituri fiscale 

Figura 2-2. – Veniturile publice 

Drept urmare, sursele de venit şi cheltuielile statului sunt similare cu cele ale 

indivizilor? Putem răspunde la această întrebare numai identificând şi centralizând 

diferenţele dintre finanţele publice şi cele private (Tabelul 2.1.). 

Finanţe publice vs. Finanţe private 

Finanţe publice Finanţe private 

După luare deciziei privind obiectivele de 

finanţat (cheltuielile publice) guvernul 

mobilizează resursele financiare 

Cheltuielile sunt angajate cu scopul 

creşterii gradului de dezvoltare economică 

şi a bunăstării societăţii, în ansamblul său 

Guvernul poate împrumuta bani de pe 

pieţele externe 

Veniturile şi cheltuielile statului sunt aduse 

la cunoştinţa cetăţenilor 

Bugetul de stat este elaborat pentru o 

perioadă de un an 

Finanţarea deficitului bugetar este un 

privilegiu pecuniar al guvernului 

Guvernul poate adopta legi care au în 

vedere măsuri de constrângere a cetăţenilor 

privind plata impozitelor şi taxelor 

Veniturile publice 

Impozite 

indirecte 

(TVA, taxe 

vamale, accize 

etc.) 

Venituri nefiscale 

Vărsăminte ale instituţiilor 

publice, veniturile instituţiilor 

publice şi activităţilor 

autofinanţate etc. 

Tabelul 2.1. 

Cheltuielile se efectuează numai după 

estimarea veniturilor 

Cheltuielile au ca obiectiv creşterea 

bunăstării personale (individuale) 

Şansele de a împrumuta bani din străinătate 

sunt limitate 

Veniturile şi cheltuielile sunt confidenţiale 

Bugetarea nu este constrânsă de o perioadă 

dată 

Nu pot proceda la finanţarea deficitelor 

Lipsa autorităţii coercitive 

În concluzie, finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică care se 

nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi 

34

membrii săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a 

societăţii. În acest proces statul joacă un rol activ în viaţa economică şi socială a ţării 

folosindu-se de metodele, tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin 

intermediul cărora caută să atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să 

influenţeze pozitiv procesele economice şi sociale din societate. Spre deosebire de 

acestea, finanţele private exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc în 

procesul de constituire şi utilizare a resurselor entităţilor private în vederea satisfacerii 

nevoilor de interes individual, având drept scop maximizării bunăstării personale. 

Economiştii recunosc statutul de ştiinţă al finanţelor. Fiecare ştiinţă în parte se 

individualizează, se defineşte însă prin obiectul său de studiu şi prin metoda sa de 

cercetare sau de analiză. 

Finanţele au ca obiect de studiu: 8 

- relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi 

extrabugetare ale autorităţilor publice centrale, ale instituţiilor administrativ teritoriale şi 

ale altor instituţii de drept public, denumite generic fonduri de resurse financiare publice; 

- metodele de gestiune folosite în cadrul sectorului public; 

- modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi a veniturilor 

nefiscale; 

- metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi 

beneficiari; 

- procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi 

extrabugetare; 

- întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli publice 

la diferite eşaloane ale instituţiilor publice; 

- modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor 

goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare; 

- organizarea şi efectuarea controlului financiar de către diversele organe; 

- plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat; 

- metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare; 

- metodele de planificare, proiectare şi prognoze financiară; 

- politica financiară promovată de stat; 

- criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul aprobării şi 

finanţării cheltuielilor publice; 

- efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice ale repartizării 

şi utilizării acestora asupra procesului reproducţiei sociale; 

- metodele de determinare a eficienţei sau eficacităţii cu care sunt utilizate fondurile 


- alte probleme de natură economică, socială etc. cu efecte financiare. 

Ştiinţa finanţelor, ramură a economiei politice, are ca obiect studierea modului de 

gestionare a finanţelor publice şi private. Principiile generale ale dreptului, economiei şi 

ale politicii constituie izvoarele ştiinţei finanţelor. Ştiinţa finanţelor are raporturi strânse 

cu mai multe discipline de studiu, cum sunt: dreptul constituţional şi administrativ, 

8 Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 44 - 45. 

35

dreptul civil, monedă şi credit, asigurări interne şi internaţionale, contabilitate, statistică, 

relaţii financiar-valutare, economie politică. 


Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii implică importante resurse financiare 

aflate la dispozitia statului. Necesităţile colective sunt determinate de faptul că ele nu se 

pot produce şi furniza decât prin intermediul unor organisme special create în acest scop. 

Dintre necesităţile colective care necesită implicarea unor organizaţii şi organizări 

speciale fac parte: apărarea, ordinea publică, securitatea naţională, asistenţa socială, 

iluminatul public, drumuri şi poduri etc. Toate acestea sunt numite generic utilităţi 

publice, strict necesare tuturor membrilor societăţii. 

Nevoile individuale se satisfac de obicei prin activitatea proprie a fiecărui individ, 

situaţie în care de cele mai multe ori intervine piaţa (hrana zilnică, îmbrăcămintea etc.) 

Independent de nevoile individuale şi cele colective, există o a treia categorie de 

utilităţi, cele semipublice, din cadrul cărora fac parte cheltuielile pentru: educaţie, cultură, 

ocrotirea sănătăţii, asigurările sociale etc. În acest caz, acordarea sprijinului de către 

societate membrilor săi se face în mod selectiv, pe baza anumitor criterii stabilite de 

autorităţi. 

Mobilizarea resurselor la dispozitia autorităţilor statului se realizează pe seama 

produsului intern brut sau a venitului naţional, prin transfer de resurse şi implicit, de 

putere de cumpărare, de la persoane fizice şi juridice, la dispoziţia statului. Ulterior, din 

aceste fonduri se efectuează transfer de putere de cumpărare către diverşi beneficiari, 

persoane fizice şi juridice. 

Constituirea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare statului se realizează prin 

intermediul unor procese financiare care antrenează fluxuri băneşti către stat şi de la stat. 

36

- impozite 

- taxe 

- contribuţii 

- prelevări 

- etc. 

Mobilizare 

Venituri ale: 

- persoanelor fizice 

- persoanelor juridice 

- diferitor entităţi 

economice şi/sau 

instituţii 

Fonduri financiare 

- persoane fizice 

- persoane juridice 

- entităţi economice 

- instituţii publice 

- alţi beneficiari 

Repartizare 

Cheltuieli de: 

- învăţământ 

- cultură 

- sănătate etc. 

Figura 2-3. – Conţinutul economic al finanţelor publice 

Aceste relaţii presupun transferuri de venituri (sau de putere de cumpărare) 

reprezentând relaţii de repartiţie a produsului intern brut şi se pot grupa în două categorii, 

aşa cum se poate observa în figura 2-3.: 

1. relaţii în legătură cu constituirea resurselor financiare ale statului; ele se 

stabilesc între persoane fizice sau juridice şi de stat cu ocazia transferării unei părţi din 

venituri acestora sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc. 

2. relaţii în legătură cu repartizarea resurselor financiare ale statului, care se 

stabilesc între stat şi diverşi beneficiari persoane fizice, instituţii publice, întreprinderi, 

sub formă de cheltuieli pentru învăţământ, sănătate, cultură, alocaţii, pensii, ajutoare, 

subvenţii şi alte cheltuieli publice. 

În faza de constituire a resurselor financiare ale statului participă toate persoanele 

(fizice şi juridice) care au capacitate contributivă, cu atât mai mult cu cât resursele care 

alimentează fondurile publice, în marea lor parte, îşi au izvorul în PIB şi, într-o mai mică 

măsură, în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. 

Faza de repartizare a resurselor financiare publice constă în repartizarea fondurilor 

către beneficiari (persoane fizice şi juridice), în funcţie de nevoile sociale şi importanţa pe 

care o prezintă unele în raport cu celelalte. Astfel, pe măsură ce creşte cuantumul 

fondurilor publice, vor spori şi posibilităţile autorităţilor publice de a satisface nevoile 

sociale. 

Relaţiile prezentate sunt eminamente relaţii financiare. Trebuie însă precizat că, 

deşi finanţele se prezintă sub formă bănească, nu toate relaţiile băneşti sunt finanţe, ci 

numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare. Există şi alte tipuri de relaţii 

băneşti, care însă nu sunt relaţii financiare (formarea preţurilor, operaţiunile de vânzarecumpărare 

de mărfuri, prestările de servicii, salarizarea personalului etc.). 

37

Pentru ca relaţiile băneşti de natură financiară să facă parte din sfera finanţelor 

publice, este nevoie să îndeplinească cumulativ cel puţin trei condiţii: 

• transferul de valoare să fie făcut sub formă bănească de la persoane fizice sau 

juridice către bugetul statului sau invers, de la stat către diverse persoane juridice sau 

fizice. 

• transferul de valoare să se facă fără vreo contraprestaţie directă, în sensul că 

persoana care a vărsat bugetului o sumă cu titlu de impozit nu poate solicita statului nici 

rambursarea acestuia, nici altă prestaţie de valoare egală. 

• transferul de valoare să aibă, de regulă, caracter nerambursabil 

Toate aceste aspecte elemente evidenţiază faptul că, în sens larg, finanţele publice 

exprimă relaţiile care se referă la un transfer de resurse băneşti, fără echivalent şi cu titlu 

nerambursabil. Structura finanţelor publice evidenţiază influenţa acestora asupra 

caracterului relaţiilor financiare, publice şi private, precum şi nivelul organizatoric în 

cadrul căruia se derulează aceste relaţii financiare. 

În literatura de specialitate, conceptul de finanţe este utilizat în două sensuri: 

1. Finanţele în sens larg, care fac referire la: veniturile şi cheltuielile bugetare, 

relaţiile de credit, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, dar şi 

finanţele întreprinderii; 

2. Finanţele în sens restrâns, cu referire numai la finanţele publice, respectiv la 

veniturile şi cheltuielile bugetare. 

Finanţele publice sunt legate de stat şi de instituţiile sale, care acţionează la nivel 

macroeconomic, satisfac necesităţile publice şi sunt reglementate prin dreptul public. 

Astfel, finanţele publice implică administraţia statului (centrală şi locală) în relaţiile de 

mobilizare a resurselor băneşti la dispoziţia statului, precum şi în relaţiile de repartizare, 

adică alocarea şi folosirea resurselor, conform destinaţiei prestabilite prin legi. Prin 

finanţele publice se constituie şi repartizează fonduri care reprezintă, în ţările dezvoltate, 

peste 50% din produsul intern brut, fapt ce demonstrează importanţa deosebită a lor în 

asigurarea îndeplinirii obiectivelor statelor. Finanţele publice se referă la cheltuielile 

publice, resursele financiare ale statului, împrumuturi de stat interne şi externe, resursele 

întreprinderilor publice. 

Finanţele publice studiază mijloacele, mecanismele, tehnicile utilizate de către stat 

pentru acoperirea cheltuielilor din veniturile publice şi pentru a interveni în domeniul 

economic şi social. Printre acestea un loc important îl deţine bugetul statului, bugetele 

colectivităţilor locale, sistemul fiscal, trezoreria, organismele protecţiei sociale etc. 

De menţionat că finanţele publice se află în raport de cauzalitate cu conjunctura 

economică, prin însăşi variaţiunea veniturilor şi cheltuielilor statului, care sunt provocate 

de fluctuaţiile conjuncturale ale vieţii economice. 

Finanţele private studiază resursele şi cheltuielile întreprinderilor, băncilor, 

societăţilor de asigurare sau altor unităţi proprietate particulară sau mixtă. Ele au ca obiect 

gestiunea financiară a întreprinderilor a căror activitate se desfăşoară în scopul obţinerii 

de profit. Finanţele private se bazează pe prevederile dreptului comercial şi resursele 

întreprinderilor şi destinaţiile acestora sunt stabilite şi realizate pe baze contractuale, în 

condiţiile cererii şi ofertei de mărfuri, servicii, capitaluri. 

38


Finanţele publice permit îndeplinirea anumitor sarcini care nu pot fi înfăptuite cu 

alte mijloace sau pe altă cale. În acest context, misiunea socială şi economică a finanţelor 

publice se realizează prin funcţiile pe care le exercită. 

Se apreciază că funcţiile finanţelor publice (Figura 2-4.) sunt cel mai bine 

exprimate prin următoarele 14 : 

1. funcţia de repartiţie, cu cele două subfuncţii, de constituire şi de alocare a 

resurselor; 

2. funcţia de control; 

3. funcţia de intervenţie a statului în economie. 

În consecinţă, funcţia de repartiţie a finanţelor publice constă în constituirea 

resurselor financiare la dispoziţia autorităţii publice, respectiv alocarea acestora. Cele 

două subfuncţii sunt interdependente. 

Constituirea resurselor financiare la dispoziţia autorităţii publice presupune 

implicarea activă, în proporţii diferite şi în raport cu capacitatea financiară, a următoarelor 

categorii de contributori: entităţi economice, indiferent de forma de proprietate, instituţii 

publice, persoane fizice, asociaţii şi colectivităţi care nu dau naştere unei persoane 

juridice etc. 

Constituire 

a resurselor 

Funcţia de 

REPARTIŢIE 

Alocare a 

resurselor 

Funcţiile finanţelor publice 

Funcţia de 

CONTROL 

Figura 2-4. – Funcţiile finanţelor publice 

Funcţia de 

INTERVENŢIE a 

statului în economie 

Resursele financiare provin, în cea mai mare parte, din procesul distribuirii şi 

redistribuirii produsului intern brut şi a unei părţi din avuţia naţională, între diverse 

persoane fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte. 

Fondurilor publice provin din: 

impozite, taxe, contribuţii obligatorii, amenzi, penalităţi, vărsăminte ale 

instituţiilor publice; 


39

edevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri 

proprietate de stat; 

venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat; 

împrumuturi de stat primite de la persoane fizice şi juridice; 

rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; 

dobânzi aferente împrumuturilor acordate; 

donaţii, ajutoare, resurse primite cu titlu nerambursabil şi alte transferuri 

primite; 

alte venituri. 

Alocarea resurselor financiare publice presupune repartizarea acestora 

beneficiarilor (persoane fizice şi juridice), însă nu înainte de a se prioritiza nevoile sociale 

existente în perioada (anul) de referinţă. Prioritizarea este necesară datorită faptului că, în 

general, cererea de resurse financiare este mult mai mare decât oferta lor. 

Alocarea acestor resurse reprezintă de fapt dimensionarea volumului cheltuielilor 

publice pe destinaţii şi obiective. Se au în vedere domenii precum: 

- învăţământ, cultură, sănătate; 

- protecţie socială; 

- infrastructură şi locuinţe; 

- apărare naţională; 

- siguranţă şi ordine publică; 

- acţiuni economice; 

- datoria publică; 

- alte acţiuni. 

În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni, 

precum sunt: 

- plata salariilor şi a altor drepturi de personal; 

- achiziţia de materiale, consumabile etc. şi plata unor servicii; 

- subvenţii acordate; 

- transferuri; 

- investiţii etc. 

Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către beneficiari se realizează 

tot în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut, în cadrul aceleiaşi forme 

de proprietate (prelevări de resurse de la unităţile de stat la fondurile publice şi transferuri 

de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea formei de proprietate 

(prelevări de resurse de la unităţi economice private la fondurile publice şi de la fondurile 

publice la întreprinderi private). 

Apreciem că subfuncţia de alocare are un caracter subiectiv din următoarele 

considerente: 

organele decizionale nu au întotdeauna capacitatea de a răspunde prompt şi 

corect nevoilor sociale care se manifestă la un moment dat; 

dezvoltarea economică a ţării la un anumit moment dat nu permite 

satisfacerea nevoilor sociale decât într-o mică măsură; 

dirijarea resurselor financiare este tributară opţiunii partidelor politice 

aflate la putere la un moment dat. 

40

Posibilităţile autorităţilor publice de satisfacere a nevoilor sociale cresc odată cu 

sporirea resurselor financiare. Diminuarea resurselor, pe care o înregistrează plătitorii de 

impozite şi taxe, devine plus de resurse pentru beneficiarii de alocaţii bugetare pentru 

investiţii, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor, subvenţii pentru unele întreprinderi şi 

respectiv pentru beneficiarii de pensii, burse, ajutoare pentru populaţie. 

Dacă la scară naţională, volumul resurselor financiare publice egalează volumul 

resurselor alocate de stat, se poate induce ideea că redistribuirea mijlocită de finanţele 

publice nu influenţează procesul reproducţiei sociale, nu modifică proporţiile în economia 

naţională. În realitate însă, chiar în condiţiile egalităţii dintre prelevări şi alocări, se 

produc importante mutaţii între sferele de activitate, între ramurile şi subramurile 

economice, între sectoarele sociale, între zonele geografice şi între membrii societăţii, 

pentru că resursele prelevate se depersonalizează şi nu se mai poate stabili ce destinaţie au 

căpătat impozitele încasate. 

Prin urmare, funcţia de repartiţie a finanţelor publice acoperă distribuirea 

resurselor mobilizate şi disponibilizate, în conformitate cu destinaţiile stabilite de 

legiuitor. Relaţiile de repartizare a fondurilor băneşti apar între stat şi beneficiarii 

alocaţiilor acordate din fondurile publice. Beneficiarii pot fi persoane juridice (sub forma 

instituţiilor publice, agenţilor economici etc.) şi persoane fizice care primesc alocaţii 

bugetare, subvenţii etc. 

Funcţia de control a finanţelor publice se intercondiţionează cu funcţia de 

repartiţie, prin două componente specifice activităţii de control. În prima fază, se face 

controlul asigurării, formării, mobilizării şi distribuirii resurselor financiare publice, iar 

apoi se efectuează controlul modului de gestionare şi folosire efectivă a resurselor 

financiare distribuite fiecărui ordonator de credite deschise de la bugetul statului sau altui 

beneficiar al fondurilor de natură publică. 

Controlul statului are o sferă largă de manifestare, cuprinzând toate domeniile 

vieţii sociale care ţin de sectorul public, şi anume: activitatea economică, activitzatea 

cultural-educativa, de ocrotire a sănătăţii, de asigurări sociale de stat, de apărare naţională 

etc. În consecinţă, controlul îmbracă forme diferite, se realizează de organe diferite şi 

foloseşte instrumente diferite. 

Controlul financiar al statului cuprinde în sfera sa administrarea şi utilizarea 

mijloacelor financiare publice, precum şi respectarea reglementărilor financiar – contabile 

în activitatea desfăşurată de către agenţii economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor 

acestora faţă de stat. Concret, controlul financiar al statului are ca obiective 15 : 

- administrarea şi utilizarea fondurilor acordate de la buget pentru cheltuieli de 

funcţionare şi întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat şi 

unităţilor finanţate de la buget; 

- utilizarea fondurilor acordate de către stat pentru realizarea de investiţii de interes 

general, subvenţionarea unor activităţi sau produse şi pentru alte destinaţii 

prevăzute de lege; 

- folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare cu respectarea reglementărilor 

financiar – contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu 

capital de stat; 

15 Boulescu Mircea, Ghiţă Marcel – Control fnanciar, Ed, Eficient, Bucureşti, 1997, pag. 31. 

41

- exactitatea şi realitatea înregistrărilor urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea 

integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat etc. 

Sfera controlului financiar al statului cuprinde, de asemenea, probleme referitoare 

la prevenirea şi combaterea fraudelor, contravenţiilor sau infracţiunilor la regimul fiscal, 

vamal şi de preţuri. Acest control este operativ şi inopinat şi are ca obiective: 

- aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale, urmărind 

împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor; 

- respectarea normelor de comerţ, urmărind să împiedice activităţile de contrabandă 

şi orice procedee interzise de lege. 

Controlul financiar în domeniul finanţelor publice vizează următoarele aspecte 

generale: 

- modul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice; 

- păstrarea integrităţii patrimoniului public; 

- buna gestionare a patrimoniului public; 

- încasarea integrală şi la timp a creanţelor statului; 

- onorarea plăţilor datorate de către stat terţilor etc. 

În faza repartiţiei, controlul urmăreşte: 

provenienţa resurselor care alimentează fondurile publice şi destinaţia 

acestora; 

nivelul la care se constituie aceste fonduri; 

mobilizarea şi repartizarea către diverşi beneficiari; 

gradul şi modul de redistribuire a fondurilor financiare publice între sferele 

de activitate, sectoarele sociale, membrii societăţii şi între diverse regiuni şi 

zone geografice; 

modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi 

posibilităţile de procurare etc. 

În faza producţiei, controlul financiar urmăreşte producţia realizată în sectorul 

public; 

În faza schimbului, controlul urmăreşte dacă oferta întreprinderilor proprietate de 

stat corespunde cererii şi dacă preţurile mărfurilor, stabilite prin mecanismul pieţei, 

acoperă cheltuielile de producţie şi generează profit; 

În faza consumului, controlul financiar vizează atât consumul productiv al 

unităţilor economice cu capital de stat, cât şi consumul final al instituţiilor publice. 

Literatura de specialitate menţionează următoarele forme general-valabile ale 

controlului financiar 16 : 

a) controlul financiar preventiv - este forma cea mai importantă şi se exercită 

înainte de efectuarea propriu-zisă a operaţiunilor economice şi financiare. Nici o 

cheltuială nu se aprobă sau efectuează fără viza de control financiar preventiv a 

conducerii compartimentului financiar-contabil sau altor persoane însărcinate cu aceasta. 

Sunt supuse controlului financiar preventiv încheierea şi executarea contractelor, 

plata salariilor şi a altor drepturi, constituirea de fonduri prevăzute de lege, înregistrarea la 

cheltuieli a pierderilor, casarea şi declasarea bunurilor, cererile de credit, lucrările de 

investiţii. 

16 Boulescu Mircea, Ghiţă Marcel – Control fnanciar, Ed, Eficient, Bucureşti, 1997, pag. 27 – 33. 

42

) controlul financiar operativ-curent sau concomitent – se efectuează în timpul 

realizării obiectivelor din programele economice şi financiare, adică în acelaşi timp cu 

realizarea operaţiunilor care necesită mijloace materiale şi băneşti. 

c) controlul financiar postoperativ sau ulterior - se efectuează după ce actele 

economice, sociale şi financiare au fost înfăptuite şi se exercită de mai multe organe, cum 

ar fi: organele Curţii de Conturi, ale Ministerului Finanţelor Publice, organe specializate 

ale ministerelor, întreprinderilor, instituţiilor de stat, garda financiară, precum şi 

parlamentul şi guvernul ţării. 

După mulţi autori şi specialişti în domeniu, atributul finanţelor publice nu trebuie 

să fie numai acela de asigurare cu resurse financiare a necesităţilor statului, ci odată cu 

acest lucru un mijloc eficient de intervenţie a statului în economie 17 . 

Instrumentele şi tehnicile folosite de stat pentru a interveni în viaţa economică a 

ţării, prin a-i stimula pe unii subiecţi economici şi a-i inhiba pe alţii, ţin, în primul rând, 

de politicile fiscale şi de cele bugetare. Pârghiile şi instrumentele concrete în aceste 

direcţii pot fi: subvenţiile bugetare, transferurile bugetare, acoperirea unor diferenţe de 

preţ (când preţul de vânzare este mai mic decât costul de producţie) pentru unele produse 

sau servicii, prime pentru export, producţie etc. 

Astfel, se oferă statului posibilitatea a influenţa decisiv procesele economice şi, pe 

această cale, relaţiile sociale între membrii acelei societăţi. 

Statul, prin intermediul fondurilor publice, influenţează direct sau indirect: 

economia; gradul de instruire a populaţiei; sănătatea publică; cultura; ordinea publică; 

gradul de siguranţă a ţării; alte sfere şi domenii ale vieţii sociale. 

Efectele utile ale acţiunilor sociale, economice şi de altă natură, finanţate din 

fondurile publice, nu sunt direct proporţionale cu efortul cerut de acestea. Greşelile 

comise de autorităţile publice, a căror sarcină este să stabilească priorităţile şi opţiunile în 

satisfacerea nevoilor sociale pot provoca efecte adverse ca limitarea progresului socialeconomic 

din cauza orientării lor spre acţiuni ineficiente sau neconforme cu nevoile reale 

ale ţării, în perioada considerată. De modul în care statul reuşeşte să influenţeze pozitiv 

economia şi să finanţeze corespunzător acţiunile social-culturale depinde asigurarea unui 

nivel de trai corespunzător sau, dimpotrivă, mai puţin corespunzător populaţiei acelei ţări. 

De aceea perfecţionarea deciziilor financiare ale autorităţilor publice constituie o 

preocupare de cea mai mare actualitate şi importanţă în toate ţările. 


Dacă solicităm unui economist să definească finanţele publice, acesta va integra 

conceptul în sfera disciplinelor macroeconomice care studiază impactul economic al 

sectorului public asupra întregii economii a unei ţări. Opinia sa se va focaliza în jurul 

politicii fiscale a statului, dar şi asupra impactului acesteia asupra produsului intern brut. 

Aceiaşi întrebare adresată unui inspector de venituri din cadrul Trezoreriei statului 

va avea ca răspuns o abordare diferită. Acesta va defini termenul de finanţe publice ca 

activitate de colectare a veniturilor statului, venituri destinate proiectelor de infrastructură 


43

şi capital. Unele persoanele ar putea include în explicarea conceptului şi problema 

impozitării şi a managementului datoriei publice. 

Consultanţii financiari şi bancari din sectorul privat se autointitulează, de cele mai 

multe ori, „profesionişti” în domeniul finanţelor publice. Abordarea este greşită, din 

punctul nostru de vedere. Ei pot fi numiţi teoreticieni specializaţi în acest domeniu, însă 

pentru a putea fi numit „profesionist” trebuie, înainte de toate, să fi practician. 

Dacă vom întreba un manager al unei organizaţii non-guvernamentale sau a unei 

asociaţii profesionale cu activităţi în domeniul serviciilor publice dacă se consideră 

profesionist în domeniul finanţelor publice, răspunsul va fi cu certitudine afirmativ. Nimic 

mai fals, deoarece obligaţia acestor entităţi nu este aceea de a contura şi coordona 

activităţi din domeniul finanţele publice, ci de a se asigura de promovarea unui 

management public profesionist în beneficiul public. 

Drept urmare, finanţele publice conturează o profesiune aparte. Aceasta 

concentrează un mix de activităţi publice, profesionale şi economice, care asigură 

finanţarea şi managementul financiar al bunurilor şi serviciilor publice. 

Atât ca vocaţie, cât şi ca profesie, domeniul finanţelor publice are caracteristici 

unice. 

Una dintre particularităţile care definesc finanţele publice ca şi profesie se referă la 

spiritul de responsabilitate şi responsabilizare. În România, majoritatea celor care se 

angajează în domeniul finanţelor publice ajung aici din întâmplare sau din lipsă de 

altceva. Însă, pentru adevăraţii practicieni, o carieră în domeniul finanţelor publice este o 

chestiune de alegere conştientă şi responsabilă. Aceia care se implică pe termen lung în 

finanţele publice renunţă voluntar la oportunităţile de acumulare de bogăţie şi 

prosperitate, care abundă în lumea finanţelor private. Funcţionarii publici nu pot deţine 

societăţi comerciale, nu pot fi acţionari sau asociaţi în astfel de societăţi, situaţii de acest 

fel generând conflicte de interese. 

Spre deosebire de sectorul privat, unde angajaţii sunt recompensaţi şi stimulaţi prin 

diferite modalităţi, funcţionarii publici obţin, din nefericire, creşteri modice ale salariilor 

sau, din ce în ce mai rar, stimulente şi bonusuri pentru performanţă. Chiar şi aşa, suntem 

de părere că, compensaţiile băneşti în acest sector al economiei sunt inferioare celor 

oferite angajaţilor de nivel mediu din sectorul privat. 

Opinia noastră este că, persoanele ocupate în domeniul finanţelor publice, fără 

excepţie, sunt persoane care posedă capacitatea unică de a merge înainte, în ciuda tuturor 

dificultăţilor materiale. Ei sunt fideli statului, managerilor lor şi colegilor de breaslă. 

Munca în finanţe necesită abilităţi tehnice: implică cifre şi o serie de calcule 

matematice. Domeniul finanţelor publice diferă de celelalte domenii financiare în ceea ce 

priveşte modul de colectare al datelor, construcţia modelelor, simularea unor fenomene 

economice etc. De asemenea, calculele şi datele prelucrate diferă prin natura lor de cele 

utilizate în finanţele private. Funcţionarii publici, profesionişti în marea lor majoritate, 

trebuie să se replieze după politica economico-financiară promovată de autoritatea 

publică, diferită de la un ciclu electoral la altul. Orice funcţionar din sfera bugetului 

public va confirma faptul că datele publice finale sunt doar o mică parte a muncii care stă 

în spatele bugetului public al ţării. Bugetul presupune, pe lângă cifre, valoare adăugată şi 

44

politică, respectiv nuanţe şi valenţe politice ale formaţiunilor aflate la putere la un 

moment dat. 

În spatele oricărui profesionist în domeniul finanţelor publice stau ani de şcoală, 

specializări şi traininguri profesionale, dar şi lecturarea unei vaste literaturi de 

specialitate. 

Alte calităţi solicitate de finanţele publice, ca profesie au în vedere următoarele: 

a. Standarde personale 

Funcţionarii publici trebuie să demonstreze şi să fie dedicaţi unor idealuri înalte de 

onoare şi integritate atât în relaţiile publice, cât şi în cele personale. Ei trebuie să-şi 

câştige şi să merite respectul şi încrederea înalţilor demnitari, a altor oficiali, a colegilor şi 

a contribuabililor. Trebuie să-şi dedice timpul, talentul şi energia muncii pe care o 

prestează în beneficiul întregii societăţi. 

b. Responsabilităţi ale funcţiei publice 

Funcţionarii publici trebuie să cunoască şi să fie conştienţi de responsabilităţile 

care le solicită funcţia publică. Trebuie să fie sensibili şi prompţi, să acorde consiliere de 

nivel calitativ ridicat, să manifeste prudenţă şi integritate în managementul fondurilor pe 

care le gestionează, dar şi în toate tranzacţiile financiare pe care le derulează în numele 

statului, să respecte litera şi spiritul constituţiei, legislaţia şi reglementările interne şi să 

raporteze orice încălcare a acestora. 

c. Dezvoltare profesională 

Funcţionarii publici trebuie să-şi dezvolte permanent competenţele, să se 

perfecţioneze continuu, pentru a fi capabili să promoveze excelenţa în serviciile publice. 

d. Integritate profesională în managementul informaţiilor 

Funcţionarii publici trebuie să demonstreze integritate profesională în colectarea şi 

managementul informaţiilor financiare. Trebuie să se asigure că datele furnizate 

funcţionarilor ierarhic superiori, rapoartele şi informările nu conţin date false sau sunt 

incomplete. Întocmirea materialelor financiare informative trebuie să respecte legislaţia în 

vigoare şi bunele practici în domeniu. De asemenea, trebuie să respecte şi să protejeze 

informaţiile confidenţiale, iar comunicatele de presă trebuie să fie responsabile, în 

concordanţă cu politica publică promovată de guvern. 

e. Integritate profesională în relaţiile publice şi private 

Acţiunile funcţionarilor publici din domeniul finanţelor publice trebuie să fie 

caracterizate de integritate, onoare şi virtute. Trebuie să manifeste loialitate şi încredere 

pentru apărarea intereselor ţării. Nu trebuie însă să se angajeze în activităţi ilegale sau 

improprii statutului lor. 

f. Conflictul de interese 

Acţiunile funcţionarilor publici din domeniul finanţelor publice trebuie să evite 

conflictele de interese: nu trebuie să se angajeze în activităţi incompatibile cu funcţia pe 

care o ocupă. De asemenea, nu trebuie să caute sau să accepte, în mod direct sau indirect, 

câştiguri personale care să le influenţeze îndatoririle publice şi să nu folosească resursele 

publice în interes personal sau în scopuri politice. 

În concluzie, trebuie să admitem că finanţele publice reprezintă un domeniu 

profesional aparte. Profesionalismul funcţionarilor publici din domeniul finanţelor publice 

este o condiţie necesară a realizării unei politici financiare publice eficiente. 

45

2.5. Organisme cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice 

Din categoria instituţiilor cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice 

fac parte următoarele: 

- Parlamentul; 

- Guvernul; 

- Corpul de control al guvernului; 

- Autorităţile unităţilor administrativ – teritoriale; 

- Ministerul Finanţelor Publice; 

- Autoritatea Naţională a Vămilor; 

- Garda Financiară; 

- Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat; 

- Trezoreria finanţelor publice; 

- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; 

- Curtea de Conturi; 

- Banca Naţională a României; 

- Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale. 

Distingem două grupe de instituţii: 

- organisme ale statului cu competenţă generală, care au importante atribuţii şi în 

domeniul finanţelor publice: Parlamentul, Guvernul, consiliile locale, ministerele, 

celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi institutiile publice 

de subordonare centrală sau locală. 

- organisme ale statului cu competenţă specială, care au atribuţii exclusiv în 

domeniul finanţelor publice. Din această categorie fac parte: organele centrale de 

specialitate (Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Conturi, Corpul de control al 

primului ministru, Garda Financiară) şi organele teritoriale de specialitate (Direcţiile 

generale ale finanţelor publice judetene şi a Municipiului Bucureşti, având în subordine 

administraţiile financiare municipale şi ale sectoarelor capitalei, precum şi secţiile din 

teritoriu ale Gărzii Financiare). 

În domeniul finanţelor publice, Parlamentul are următoarele atribuţii: 

o dezbate şi aprobă programul Guvernului care cuprinde liniile directoare ale 

politicii interne şi externe a statului şi controlează aplicarea acestuia; 

o adoptă legi care reglementează activitatea din toate domeniile vieţii sociale, 

inclusiv cele referitoare la problemele economice, financiare şi monetare, 

cum sunt, de exemplu: 

o legea privind finanţele publice; 

o legile privind impozitele şi taxele; 

o legea asigurărilor sociale de stat; 

o legea bancară; 

o legea privind datoria publică; 

o legea contabilităţii; 

o legea asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; 

o legea privind finanţele publice locale; 

46

o legea privind impozitele şi taxele locale; 

o legile privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, a 

ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii publice. 

o examinează şi aprobă, anual, bugetul naţional public, precum şi conturile de 

execuţie ale componentelor acestuia. 

Guvernul României îndeplineşte, potrivit reglementărilor în vigoare, următoarele 

atribuţiuni în domeniul finanţelor publice: 

asigură realizarea politicii financiare a statului, conform programului de 

guvernare acceptat de Parlament; 

elaborează, anual, proiectele bugetului de stat, bugetului asigurărilor 

sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum şi ale conturilor 

generale anuale de execuţie ale acestora, le supune spre aprobare 

Parlamentului, iar după aprobare răspunde de realizarea prevederilor 

bugetare; 

examinează, periodic, execuţia bugetului naţional public şi a bugetelor 

fondurilor speciale şi adoptă măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea 

echilibrului bugetar, după caz; 

răspunde de recuperarea creanţelor externe ale statului; 

emite hotărâri pentru organizarea executării legilor (respectiv norme 

metodologice, regulamente de aplicare etc.); 

în perioada vacanţelor parlamentare, emite ordonanţe pentru reglementarea 

unor probleme ce nu suferă amânare, din domeniul finanţelor publice. 

Departamentul de Control al Guvernului are următoarele atribuţii în domeniul 

finanţelor publice: 

- controlează legalitatea alocărilor bugetare şi utilizarea acestora conform aprobărilor şi 

principiilor de eficacitate; 

- întocmeşte coraportul asupra execuţiei bugetului de stat; 

- controlează modul de utilizare a creditelor guvernamentale sau garantate de către 

Guvern; 

- verifică mărimea şi cauzele datoriei publice şi propune măsuri de diminuare a acesteia; 

- controlează integritatea patrimoniului statului din ţară şi străinătate, inclusiv a 

societăţilor din străinătate cu capital de stat; 

- controlează activitatea desfăşurată de împuterniciţii statului la regiile autonome şi 

societăţile comerciale cu capital de stat; 

- verifică, preventiv şi ulterior, utilizarea subvenţiilor acordate de Guvern; 

- controlează, preventiv şi ulterior, realizarea obiectivelor de investiţii din fondurile 

statului; 

- controlează, din însărcinarea Guvernului, realizarea programelor de protecţie socială; 

- îndeplineşte orice altă sarcină de control şi analiză dată spre rezolvare de către primulministru 

sau Guvern. 

La nivel local, primarului îi revin, printre altele, şi următoarele atribuţii: 

- prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea 

economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţa cu atribuţiile ce revin 

47

autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere 

la îndeplinire a hotărârilor consiliului local; 

- întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le 

supune spre aprobare consiliului local; 

- exercită funcţia de ordonator principal de credite; 

- verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi 

comunică de îndată consiliului local cele constatate; 

- altele. 

Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii în calitate de organ de 

specialitate al administraţiei publice centrale: 

aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice; 

exercită administrarea generală a finanţelor publice; 

elaborează proiectul legii bugetare anuale, a legii de rectificare a bugetului 

de stat; 

stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de 

stat şi a rectificării acestuia; 

stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a 

proiectelor bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale; 

urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat şi stabileşte măsurile 

necesare pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea 

încadrării în deficitul bugetar aprobat; 

elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice; 

elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului 

asigurărilor sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a 

acestuia; 

stabileşte sistemul de organizare şi funcţionare a trezoreriei statului în 

vederea asigurării efectuării operaţiunilor de încasări şi plăţi pentru sectorul 

public; 

elaborează şi administrează bugetul de venituri şi cheltuieli al trezoreriei 

statului; 

contractează şi garantează împrumuturi de stat de pe piaţa financiară internă 

şi externă; 

exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor 

bugetare de către instituţiile publice; 

acţionează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale şi a 

corupţiei; 

înfşptuieşte politica vamală a statului; 

propune strategii de dezvoltare pe termen lung şi soluţii de reformă în 

domeniul finanţelor; 

îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul 

său de activitate. 

Prin Trezoreria statului se asigură: 

48

- execuţia de casă a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor 

locale, prin încasarea veniturilor bugetare cuvenite şi asigurarea finanţării obiectivelor 

prevăzute, în limita creditelor bugetare stabilite; 

- gestionarea mijloacelor băneşti extrabugetare şi a celor aferente fondurilor speciale; 

- gestionarea datoriei publice interne şi externe; 

- efectuarea de plasamente pe diferite termene a disponibilităţilor mobilizate în conturile 

sale şi a altor operaţiuni financiare în contul administraţiei centrale de stat. 

Fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi: 

- formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale 

de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea 

fondurilor între aceste bugete; 

- constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur; 

- formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale 

pentru credite interne şi externe; 

- utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a 

altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativteritoriale; 

- constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către instituţiile 

publice autonome cu caracter comercial şi financiar şi de către organismele 

autonome de asigurări sociale; 

- situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al 

statului şi al unităşilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile 

autonome, societăţile comerciale sau de către alte persoane juridice în baza unui 

contract de concesiune sau închiriere. 


De la apariţia timidă a primelor elemente de finanţe şi până în zilele noastre, 

finanţele au făcut parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. 

Sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, fiind limitată în sclavagism şi 

feudalism de nivelul scăzut al productivităţii muncii al producţiei de mărfuri şi al relaţiilor 

băneşti, precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului 

de stat. 

În capitalism, finanţele au cunoscut o mare dezvoltare ca urmare a creşterii 

productivităţii muncii, a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a creşterii nevoilor de resurse 

băneşti ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale. 

Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura de 

specialitate şi în legislaţie, relaţiile financiare la care statul participă ca entitate de sine 

stătătoare, sunt desemnate prin termenul de finanţe publice. 

Studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care entităţile private şi indivizii le angajează 

în principal în scopul maximizării bunăstării personale fac obiectul de studiu al finanţelor 

private. Cheltuielile Guvernului sunt orientate spre organisme de stat şi instituţii publice, 

iar scopul acestora vizează bunăstarea socială generală, bunăstarea tuturor membrilor 

societăţii. În acest sens statul mobilizează resurse variate. Finanţele publice sunt cele care 

studiază aceste venituri, dar şi cheltuielile statului. 

49

Mobilizarea resurselor la dispozitia autorităţilor statului se realizează pe seama 

produsului intern brut sau a venitului naţional, prin transfer de resurse şi implicit, de 

putere de cumpărare, de la persoane fizice şi juridice, la dispoziţia statului. Ulterior, din 

aceste fonduri se efectuează transfer de putere de cumpărare către diverşi beneficiari, 

persoane fizice şi juridice. 

Se apreciază că funcţiile finanţelor publice sunt cel mai bine exprimate prin 

următoarele: 

1. funcţia de repartiţie, cu cele două subfuncţii, de constituire şi de alocare a 

resurselor; 

2. funcţia de control; 

3. funcţia de intervenţie a statului în economie. 

Statul, prin intermediul fondurilor publice, influenţează direct sau indirect: 

economia; gradul de instruire a populaţiei; sănătatea publică; cultura; ordinea publică; 

gradul de siguranţă a ţării; alte sfere şi domenii ale vieţii sociale. 

Cuvinte cheie 

finanţe publice 

finanţe private 

buget 

utilităţi publice 

nevoile individuale 


utilităţi semipublice 

repartiţie 

constituirea resurselor 

alocarea resurselor 

funcţia de control 

1. Finanţele publice nu sunt asociate cu: 

a) resursele statului; 

b) cheltuielile statului; 

c) împrumuturile statului; 

d) datoria statului; 

e) obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private. 

2. Finanţele private cuprind: 

a) resursele agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private; 

b) cheltuielile agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private; 

c) împrumuturile agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private; 

d) obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor; societăţilor de asigurare private; 

e) toate variantele. 

3. Apariţia finanţelor publice a fost generată de: 

a) apariţia comunei primitive; 

b) apariţia societăţii; 

c) scindarea societăţii în clase antagoniste; 

d) apariţia economiei de schimb; 

e) apariţia banilor. 

50

4. Finanţele publice au apărut şi au evoluat în condiţiile: 

a) diviziunii sociale a muncii şi apariţia economiei de schimb; 

b) existenţei omului pe măsura angajării acestuia în susţinerea statului care la rândul lui îi 

apăra interesele; 

c) folosirii banilor în schimbul trocului; 

d) apariţia economiei de schimb; 


5. Într-un cadru mai larg, finanţele publice cuprind: 

a) relaţiile social-economice băneşti prin mijlocirea cărora instituţiile publice îşi constituie 

şi utilizează resursele financiare publice; 

b) operaţiunile pe pieţele valutare şi de capital; 

c) relaţii economico-sociale ce apar temporar datorită caracterului sezonier al activităţilor; 

d) funcţiile şi principiile de bază ale sectorului terţiar; 

e) obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor; societăţilor de asigurare. 

6. Finanţele publice reprezintă: 

a) relaţiile apărute în procesul de asigurare şi repartizare a fondurilor necesare statului, 

exprimate în formă bănească; 

b) cheltuielile agenţilor economici; 

c) împrumuturile statului; 

d) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii şi alocării banilor; 

e) finanţele statului şi finanţele organizaţiilor meşteşugăreşti. 

7. Conceptul de finanţe publice în statul modern are un pronunţat caracter: 

a) juridic; 

b) economic; 

c) social; 

d) politic; 

e) formal. 

8. Conceptul clasic de finanţe publice are un pronunţat caracter: 

a) juridic; 

b) economic; 

c) social; 

d) politic; 

e) formal. 

9. Dintre funcţiile finanţelor publice fac parte: 

a) funcţia economică; 

b) funcţia de repartiţie şi de control; 

c) funcţia de distribuire a PIB; 

d) funcţia socială; 

e) funcţia moderatoare. 

10. Principalul rol al finanţelor publice este: 

a) de a încuraja munca în echipă; 

b) de a asigura statului resursele financiare publice necesare pentru susţinerea activităţilor 


c) de a organiza şi coordona activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii; 

51

d) de a perfecţiona sistemul economiei de piaţă; 

e) de a asigura protecţia socială. 

11. În prima fază a funcţiei de repartiţie, de constituire a resurselor financiare 

publice, sunt angrenaţi: 

a) agenţii economici indiferent de forma de proprietate; 

b) instituţiile publice; 

c) persoanele fizice; 

d) asociaţii profesionale sau nonguvernamentale; 


12. Angrenarea contribuabililor în procesul constituirii resurselor financiare publice 

îmbracă diverse forme şi anume: 

a) impozite, taxe, contribuţii diverse; 

b) regie şi telecomunicaţii; 

c) cheltuieli profesionale; 

d) cheltuieli deductibile; 

e) prime. 

13. Constituirea fondurilor publice se realizează: 

a) în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB, între diverse persoane juridice şi fizice, pe 

de o parte, şi stat, pe de alta; 

b) în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB între diverse persoane juridice; 

c) în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB între diverse persoane fizice; 

d) în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB între diverse persoane juridice şi stat; 

e) în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB, între diverse entităţi economice. 

14. Destinaţiile fondurilor publice sunt: 

a) învăţământ, cultură, sănătate; 

b) asigurări sociale şi protecţie socială; 

c) apărare naţională; 

d) ordine publică; 


15. Controlul financiar nu se efectuează: 

a) în faza repartiţiei, 

b) în faza producţiei, 

c) în faza schimbului, 

d) în faza consumului, 

e) se efectuează în toate fazele de mai sus. 


1. Perspective de viitor în domeniul finanţelor publice 

2. Aspecte internaţionale ale finanţelor publice 

3. Analiza finanţelor publice în România în perioada 2007-2010 

4. Influenţa ciclurilor politice asupra finanţelor publice 

52

5. Analiza posibilităţilor de finanţare ale administraţiei publice şi propunerea de noi surse 

de finanţare a unor proiecte importante 

6. Eficienţa utilizării resurselor financiare publice la nivelul autorităţilor publice centrale 

şi locale 

7. Implicaţiile restructurării economico – financiare asupra finanţelor publice 

8. Analiza comparativă a finanţelor publice din Marea Britanie, Franţa şi SUA 

9. Evaluarea calităţii furnizării bunurilor publice pe categorii şi niveluri în România, pe 

cicluri de guvernare 

10. Implicarea statului în economie 


1. Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, 

Bucureşti, 2005. 

2. Boulescu Mircea, Ghiţă Marcel – Control fnanciar, Ed, Eficient, Bucureşti, 1997. 

3. Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. 

4. Moşteanu T.- Finanţe publice, note de curs şi seminar, Ed. Tribuna Economică, 


5. Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., 


6. Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. Bodnar, Fl. 

Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 

2001. 

7. Văcărel Iulian – Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Ed. Economică, 


8. Moşteanu Roxana – Finanţe publice. Concepte cheie şi aplicaţii practice, Ed. Semne, 


9. *** Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 

597/iulie 2002. 

Răspunsuri 

1 e 6 a 11 e 

2 e 7 b 12 a 

3 c 8 a 13 a 

4 b 9 b 14 e 

5 a 10 b 15 e 

53

PUBLIC VS. PRIVAT ÎN ECONOMIE 

Obiective: 

Definirea finanţelor publice comparativ cu cele private; 

Cunoaşterea caracteristicilor sectorului public şi a celui privat; 

Înţelegerea funcţiilor şi a rolului sectorului public în economia de piaţă; 

Cunoaşterea asemănărilor şi deosebirilor dintre finanţele publice şi cele 

private; 

Înţelegerea conceptului de parteneriat public – privat. 





Multitudinea organizaţiilor este una din caracteristicile dominanate ale vieţii 

sociale contemporane. Incercarea de a introduce o clasificare in varietatea organizaţiilor 

s-a concretizat in separarea celor private pentru profit sau ale pieţei de organizaţiile 

publice instituite de stat pentru elaborarea, promovarea sau aplicarea propriilor politici. In 

felul acesta s-ar circumscrie două sectoare distincte ale vieţii sociale: sectorul public si 

sectorul privat. Recent s-a conturat si cel de al reilea sector, cel nonprofit sau sectorul 

independent. 

Analiza diferenţelor dintre sectoare devine deosebit de relevantă in momentul in 

care se doreste dezvoltarea diverselor forme de parteneriat. Gestionarea afacerilor publice 

in scopul asigurării interesului public de către instituţii solicită o guvernare eficientă, 

coerentă si dreaptă. 

De fapt putem identifica sase criterii conform cărora se pot face distincţii intre cele 

două sectoare: 

1. autoritatea guvernamentală si libertatea individuală, ce este legitim ca 

guvernarea să impună si libertatea de acţiune individuală; 

2. alocări publice ( pentru consum, dar si investiţiile guvernamentale) si alocări 

private: consumul si, respectiv, investiţiile private, care se realizează din venitul net - din 

care au fost extrase taxele; 

54

3. transferuri publice si cele private. Cum redistribui statul veniturile sale este o 

problemă de mare importanţă pentru toţi membrii societăţii: spre exemlu cat din bugetul 

de stat revine educaţiei sau sănătăţii sau culturii sau cercetării; 

4. proprietatea publică si proprietatea privată; 

5.contractările publice si cele private. Statul poate să ofere un bun fară ca el insusi 

să il producă: de pildă, prin contracte cu firme particulare sau prin concesionare către 

unele firme private a anumitor activităţi. 

6. angajaţii in sectorul public si angajaţii in sectorul privat. 

Totusi, in sistemele dezvoltate, de multe ori este dificil de a face o distincţie clară 

intre organizaţii publice si private. 

Două dintre cele mai utilizate criterii de a analiza publicul si privatul sunt 

proprietatea si finanŢarea. De obicei, se presupune că organizaţiile publice sunt 

proprietatea guvernului, in timp ce organizaţiile private sunt in proprietatea unor indivizi 

sau a unor grupuri din afara domeniului guvernamental. 

Organizaţiie publice, de regulă, sunt finanţate după criteriul de număr al 

beneficiarilor (numărul de bolnavi, numărul de copii, numărul de crime procesate, etc.) si, 

foarte rar, după criteriul de rezultat produs. Organizaţiile publice sunt focusate pe 

inputuri/intrări si nu pe rezultate/outputuri. 

Astfel, sunt descurajate să producă rezultate. In sectorul comercial există o regulă 

clară si transparentă: rentabilitatea, profitul acţionarilor pe fiecare dolar investit. In 

sectorul public, in lipsa sistemelor si practicilor de responsabilitate, accountability 

(transparenţă), există tendinţa de a transfera resursele in scopul maximalizării propriilor 

resurse organizaţionale in detrimentul altor scopuri. 

In domeniile unde piaţa nu este funcţională, iar guvernul nu este eficient, apare un 

al treilea sector, organizaţiile non - profit. Desi organizaţiile non-profit pot fi definite 

drept organizaţii private, acestea sunt distincte de guvern si organizaţiile private profit. 

Organizaţiile non-profit diferă de cele profit, deoarece acestea tind să fie 

determinate de o anumită misiune, proprietatea aparţine organizaţiei si nu se distribuie 

intre acţionari, precum in cadrul firmelor private. 

Organizaţiile non-profit sunt private in formă si publice prin finalităţi, oferind 

consumului comunităţilor bunuri colective sau produse cu utilitate publică ( servicii de 

sănătate, educative, culturale, protective etc), sunt ghidate de pricipiul nondistributivităţii 

profitului intre cei care le deţin in proprietate sau le conduc, sunt independente de 

instuţiile si aparatul guvernamental, dispunând de mecanisme de conducere autonomă 

similare cu cele ale organizaţiilor pentru profit, presupun participarea membrilor si sub 

formă de voluntariat intr-o proporţie variabilă, dar oricum inevitabilă. 

O organizaţie neguvernamentală trebuie să indeplinească următoarele criterii: 

- Să funcţioneze ca entitate structurată – poate face dovada unei anumite structuri 

organizaţionale instituţionalizate (deţine mecanisme interne de decizie, elaborează si 

respectă in activităţile desfăsurate reguli si proceduri proprii de funcţionare, etc.). Cel mai 

adesea, aceste instituţii sunt inregistrate ca persoane juridice. 

- Să fie de natură privată – este instituţional separată de autorităţile publice (fapt care nu 

exclude finanţarea din bugetul public), fiind constituită pe baza exercitării drepturilor la 

libera iniţiativă si libera asociere. 

55

- Să respecte criteriul non distribuţiei profitului – poate genera venituri, respectiv obţine 

“profit” din activităţile desfăsurate, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau 

organelor de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate. 

- Să se auto-guverneze – are capacitatea de a-si asuma decizii privind funcţionarea internă 

sau relaţiile cu alte instituţii in mod independent, iar structurile de conducere nu sunt 

dominate de reprezentanţii autorităţilor publice. 

- Să fie voluntare – se bazează, in general, pe implicarea voluntară in acţiunile pe care le 

desfăsoară (fapt care nu exclude posibilitatea angajării de personal) sau in procesul de 

conducere. 

- Să fie de interes public – serveste unor scopuri de interes public sau contribuie la 

realizarea binelui public. 

Organizaţiile nonguvernamentale au caracteristici ce aparţin atat sectorului public, 

cat si sectorului privat. Ele au flexibilitatea specifică sectorului privat si au mai puţine 

constrangeri in activitate decat sectorul public. Prin recunoasterea statutului de utilitate 

publică organizaţii nonguvernamentale sunt mult mai aproape de sectorul public decat de 

cel privat in abordarea scopurilor propuse si a mijloacelor utilizate in atingerea lor. Prin 

combinaţia de caracteristici specifice ambelor sectoare, organizaţiile nonguvernamentale 

sunt foarte adecvate ca parteneri in formule de tip public-privat. 


Vorbind de „finanţe”, în sens generic, majoritatea oamenilor asimilează termenul 

cu acela de „bani” sau resurse „băneşti”. În acest sens, potrivit opiniei academicianului 

Iulian Văcărel, finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în expresie 

bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat” 18 . 

Orice familie îşi gestionează cheltuielile în funcţie de veniturile de care dispune 

sau pe care urmează să le obţină. Asemenea unei familii, Guvernul are la dispoziţie o 

varietate de surse de venit, dar şi o serie de cheltuieli. 

Studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care entităţile private şi indivizii le angajează 

în principal în scopul maximizării bunăstării personale fac obiectul de studiu al finanţelor 

private. Cheltuielile Guvernului sunt orientate spre organisme de stat şi instituţii publice, 

iar scopul acestora vizează bunăstarea socială generală, bunăstarea tuturor membrilor 

societăţii. În acest sens statul mobilizează resurse variate. Finanţele publice sunt cele care 

studiază aceste venituri, dar şi cheltuielile statului. Astfel, apelând la definiţia furnizată de 

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, finanţele desemnează „totalitatea mijloacelor 

băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care sunt necesare pentru îndeplinirea 

funcţiilor şi sarcinilor sale” 19 . 

Drept urmare, potrivit celei mai simple accepţiuni referitoare la finanţele publice, 

acestea conturează un domeniu de sine stătător în cadrul economiei naţionale şi au ca 

obiect de activitate managementul veniturilor şi cheltuielilor publice ale statului, inclusiv 

a relaţiilor sociale mutuale pe care acestea le generează. 

18 Iulian Văcărel & col. – Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 36. 

19 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 380. 

56

De ce se face delimitarea între finanţele publice şi cele private? Nu se folosesc oare 

aceleaşi principii de management financiar, aceleaşi instrumente şi concepte în ambele 

domenii? În timp ce finanţele private au ca obiectiv maximizarea valorii firmei (societăţii 

comerciale) sau a satisfacţiei personale pentru proprietarii/patronii acesteia prin controlul 

şi alocarea judicioasă a resurselor, finanţele publice, cu toate că folosesc instrumente 

analitice, tehnice şi manageriale similare pentru controlul şi distribuirea resurselor, sunt 

supuse unor constrângeri, au o altă formă de proprietate şi vizează atingerea unor 

obiective diferite. 

Guvernul foloseşte resursele publice în vederea finanţării unor obiective de interes 

naţional care vizează creşterea dezvoltării economice şi bunăstării sociale. Cheltuielile 

pentru sănătate, învăţământ, asistenţă socială, servicii publice şi locuinţe, infrastructură, 

ordine publică, apărare etc. sunt doar câteva exemple în acest sens. Pentru a face faţă 

acestor cheltuieli, guvernul mobilizează resurse financiare variate, denumite generic 

venituri publice (impozite, tarife pentru servicii guvernamentale, vărsăminte ale 

întreprinderilor cu capital de stat etc.). Diferitele resurse financiare publice aflate la 

dispoziţia statului sunt prezentate sintetic în figura 1. 

Impozite 

directe 

(Impozit pe 

venit, pe 

profit etc.) 

Venituri fiscale 

Veniturile publice 

Impozite 

indirecte 

(TVA, taxe 

vamale, accize 

etc.) 

Figura 3-1. – Veniturile publice 

Venituri nefiscale 

Vărsăminte ale instituţiilor 

publice, veniturile instituţiilor 

publice şi activităţilor 

autofinanţate etc. 

Drept urmare, sursele de venit şi cheltuielile statului sunt similare cu cele ale 

indivizilor? Putem răspunde la această întrebare numai identificând şi centralizând 

diferenţele dintre finanţele publice şi cele private (Tabelul 3.1.). 

57

Finanţe publice vs. Finanţe private 

Finanţe publice Finanţe private 

După luare deciziei privind obiectivele de 

finanţat (cheltuielile publice) guvernul 

mobilizează resursele financiare 

Cheltuielile sunt angajate cu scopul 

creşterii gradului de dezvoltare economică 

şi a bunăstării societăţii, în ansamblul său 

Guvernul poate împrumuta bani de pe 

pieţele externe 

Veniturile şi cheltuielile statului sunt aduse 

la cunoştinţa cetăţenilor 

Bugetul de stat este elaborat pentru o 

perioadă de un an 

Finanţarea deficitului bugetar este un 

privilegiu pecuniar al guvernului 

Guvernul poate adopta legi care au în 

vedere măsuri de constrângere a cetăţenilor 

privind plata impozitelor şi taxelor 

Tabelul 3.1. 

Cheltuielile se efectuează numai după 

estimarea veniturilor 

Cheltuielile au ca obiectiv creşterea 

bunăstării personale (individuale) 

Şansele de a împrumuta bani din străinătate 

sunt limitate 

Veniturile şi cheltuielile sunt confidenţiale 

Bugetarea nu este constrânsă de o perioadă 

dată 

Nu pot proceda la finanţarea deficitelor 

Lipsa autorităţii coercitive 

De menţionat următoarele forme de organizare a activităţilor sectorului public: 

1) Regiile autonome şi întreprinderile de stat: sunt unităţi economice aflate în 

proprietate publică, respectiv în proprietatea privată a statului, unităţi constituite şi 

întreţinute în acele ramuri economice care sunt considerate de interes strategic: industria 

energetică, industria de armament, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi 

transporturi feroviare, precum şi în alte domenii stabilite de guvern. De exemplu, potrivit 

legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi 

societăţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune 

economică şi autonomie financiară. 

2) Administraţia publică este constituită din totalitatea autorităţilor publice 

(centrale şi locale) care produc bunuri şi servicii pentru colectivităţi şi redistribuie avuţia 

în societate prin diferite instrumente administrative. 

3) Fondul funciar este a treia componentă a domeniului sectorului public. Aici se 

includ, în principal, suprafeţele de terenuri pe care se află unităţile proprietate publică, 

regii autonome ori administraţii publice, cât şi terenurile aflate în proprietatea publică. 


„Parteneriatul public - privat” a devenit o temă comună in randul instituţiilor 

statale si a organizaţiilor ne-guvernamentale, care activează in diferite domenii ale vieţii 

sociale. Desi parteneriatul public privat este recunoscut din ce in ce mai mult ca o soluţie 

cost eficientă in soluţionarea diverselor tipuri de probleme abordate atat la nivel central, 

cat si local, definirea termenului de „parteneriat” tinde a fi controversat in literatura de 

58

specialitate. Totusi, inţelegerea comună despre ce este un parteneriat se referă la orice tip 

de cooperare sau iniţiativă intre cel puţin două părţi, cu scopul obţinerii unei cooperări, in 

care partenerii isi definesc intr-o formulă exactă rolurile si responsabilităţile in 

organizarea unor activităţi de interes comun pentru societate. Din aceast motiv, 

parteneriatul public privat, considerat drept un vehicul pentru politicile de dezvoltare, a 

inregistrat, in ultimul timp, o expansiune surprinzătoare in prestarea multiplelor forme de 

servicii publice. Dezvoltarea diverselor forme de parteneriat public privat a fost posibilă 

datorită unui cumul de factori determinanţi de natură atăt politică, cât si economică. 

Printre cei mai relevanţi factori determinanţi putem menţiona: 

1. Implicarea comunităţii in producerea bunăstării colective si impactul acestor schimbări 

asupra programelor sociale. 

2. Aplicarea conceptului de cetăţean si participare socială, extrem de important in 

contextul producerii statului bunăstării sociale. 

3. Implementarea conceptului de reformă a guvernării in contextul reformei sectorului 

public. 

In virtutea statutului si atribuţiilor sale, autorităţile publice locale dispun si pot 

mobiliza resurse: financiare, de muncă, de solidaritate, naturale pentru anumite domenii 

de interes comunitar: 

- reabilitarea infrastructurii comunitare; 

- amenajări teritoriale si activităţi de reabilitare a ecosistemului; 

- realizarea unor obiective de interes public: scoli, spitale, locuri de agrement, complexe 

sportive; 

- dezvoltarea de capacităţi productive atat de tip individual, cit si cooperativ, prin 

stimularea dezvoltării de afaceri, a creării de locuri de muncă; 

- cresterea securităţii individuale si colective care reprezintă pentru societăţile actuale, 

extrem de vulnerabile, obiectul frecvent al acţiunilor comunitare; 

- forme permanente de suport si intrajutorare (sprijinul pentru tinerii căsătoriţi, pentru 

persoanele in dificultate – bătrani, orfani, copii abandonaţi, mame singure etc.) 

Dar, capacitatea unei instituţii publice este determinată nu doar de modul de 

organizare internă, dar si de măsura in care este legat de societate, problemele căreia 

trebuie să fie soluţionate prin intermediul unor politici adecvate orientate spre producerea 

bunăstării si care trebuie să implice toţi actorii comunitari. Tendinţa occidentală 

contemporană este de a sparge monopolul de stat al politicilor sociale si de a-l orienta 

spre sectorul nonprofit si spre comunitatea locală. Dar pentru aceasta este nevoie ca 

instituţiile statale să renunţe la monopolul tuturor serviciilor sociale, sprijinind 

organizaţiile locale, nonguvernamentale să preia unele activităţi de soluţionare a nevoilor 

comunităţii. Astfel, are loc restrangerea responsabilităţii statului, de la furnizarea si 

finanţarea serviciilor sociale publice, la finanţarea acestor servicii. Administraţia publică 

centrală si locală deleagă un sir de responsabilităţi specifice privind gestiunea serviciilor 

sociale către instituţii neguvernamentale realizand diverse tipuri de contracte, pornind de 

la subsidii si granturi pană la privatizarea unor servicii. Această strategie dezvoltă 

conceptul de imputernicire locală, care incredinţează responsabilităţi sporite colectivităţii 

locale, delegandu-se autoritatea si slăbind centralismul administrativ. 

59

Astfel, se incearcă o descentralizare a serviciilor, adică statul este pus in situaţia in 

care trebuie să se retragă din funcţia sa de principal furnizor de bunăstare, asumandu-si 

rolul de coordonare si monitorizare a activităţilor unor agenţi care vor presta servicii 

direct in comunitate. 

Rolul statului si a instituţiilor publice devine unul de formulare a strategiilor, 

monitorizând aplicarea acestora, fără insă a interveni direct. Statul isi stabileste criteriile 

de performanţă ce trebuie indeplinite de către cei care vor furniza respectivul serviciu. In 

plus, se deleagă o serie de responsabilităţi la nivel local si in ceea ce priveste asigurarea 

fondurilor pentru a se acorda anumite beneficii. Resursele financiare nu vor mai veni 

exclusiv de la nivel central, ci vor trebui asigurate de la bugetul local; pentru aceasta este 

necesar ca acest buget sa fie astfel constituit, incat sa poată acorda cetăţenilor beneficiile 

stabilite prin lege. 

Astfel are loc legitimarea unui parteneriat comunitar cu implicarea diversilor actori 

comunitari, in care părţile alocă resurse, isi asumă responsabilităţi pentru realizarea unui 

scop comun, iar distribuţia riscurilor si beneficiilor este impărţită in mod echitabil. 

Parteneriatul este o modalitate de extindere a solidarităţii si responsabilităţii pentru sfera 

publică. Parteneriatele in dezvoltarea serviciilor sociale constituie soluţia pentru multiple 

probleme si situaţii care vizează diverse categorii de persoane dezavantajate sau in situaţii 

de risc. In contextul elaborării strategiei de acţiuni este extrem de important de a 

determina, deopotrivă cu alte elemente, structurile si grupurile care, de asemenea, sunt 

interesate in soluţionarea problemei si care pot deveni parteneri. 


Crearea parteneriatelor intre sectorul public si privat prezintă multe avantaje pentru 

organele administraţiei locale: 

• mobilizează atat resursele public, cat si cele private; 

• creează noi aptitudini; 

• invăţă din experienţă, creează incredere, contribuind la intărirea parteneriatului si 

crescand dorinţa de sprijinire reciprocă. 

Desi punctul de plecare intr-un parteneriat public privat poate fi diferit intre 

administraţia publică, care este interesată in prestarea unor bunuri sau servicii publice, si a 

partenerului privat, orientat spre profit, scopul final, insă, devine unul comun: prestări de 

servicii cost eficiente in comunitate. 

Semnificaţia termenului de parteneriat public privat s-a extins de la colaborarea 

intre un organ public si un agent economic din sectorul privat la colaborarea dintre un 

organ public si sectorul asociativ, neguvernamental, format din organizaţii controlate si 

aflate in proprietate privată, dar al căror scop este satisfacerea unor necesităţi publice si 

sociale si nu doar acumularea profitului. 

Astfel, principalii Parteneri in parteneriatele publice private sunt: 

I. sectorul public, reprezentat printr-o autoritate a administraţiei publice, care contribuie in 

60

ealizarea parteneriatului prin subvenţii, investiţii de capital in infrastructură, terenuri 

(transfer de proprietate, concesionare), legislaţie (planificare fizică, expropriere), 

imprumuturi, garanţii; 

II. sectorul privat, inclusiv si sectorul neguvernamental (ONG-urile), care contribuie la 

realizarea parteneriatului prin cunostinţe manageriale, investiţii de capital, chirii, 

abilitatea de a mobiliza anumiţi actori. In general, parteneriatele combină resurse si knowhow-uri 

pentru beneficiul comun al tuturor partenerilor. 

Cuvinte cheie 

finanţe publice 

finanţe private 

sector public 

sector privat 


parteneriat public - privat 

bugetare 

regii autonome 

fond funciar 

1. Nu se poate vorbi despre un parteneriat atunci când: 

- există mai multe persoane sau mai multe organizaţii care au unul sau mai multe interese 

comune; 

- impreună, părţile interesate pot să răspundă mai bine acestor interese; 

- părţile dialoghează, negociază şi cad de acord asupra obiectivelor comune şi a celor mai 

eficiente căi de atingere a acestor obiective; 

- se stabilesc structurile de decizie şi se distribuie responsabilităţile între părţi. 

a) Adevărat 

b) Fals 

2. Parteneriatul este un proces prin care, două sau mai multe tipuri diferite de actori 

(sector public, sector privat) stabilesc şi implementează un plan de acţiune, un program 

sau un proiect comun prin intermediul unor strategii şi acţiuni . 

a) Adevărat 

b) Fals 

3. Natura diferită a actorilor implicaţi în proiectarea, dar şi modul în care are loc 

construcţia unui parteneriat, nu îndepărtează parteneriatul de conceptul de simplă 

cooperare care defineşte în general o relaţie între egali sau actori similari. 

a) Adevărat 

b) Fals 

4. Există o gamă largă de motivaţii pentru stabilirea unei relaţii parteneriale: 

- interese comune; 

- complementaritatea rolurilor; 

- împărţirea pierderilor şi beneficiilor; 

- împărţirea riscurilor; 

- finanţarea comună. 

a) Adevărat 

61

) Fals 

5. Există mai multe variante ale modelului de parteneriat pentru care se poate opta, 

în funcţie de situaţia specifică. 

a) Adevărat 

b) Fals 


1. Analizaţi constrangerile managementului in sectorul public si presupusele deficienţe 

din cadrul sectorului public in comparaţiei cu sectorul privat. 

2. Stabiliţi limitele intre sectoarele public, privat si non-guvernamental drept rezultat al 

recentelor reforme in administraţia publică. 

3. Care sunt problemele cu care se confruntă instituţiile publice in prestarea serviciilor 

calitative si eficiente, provocările pieţii si importanţa evaluării eficacităţii si eficienţei 

serviciilor publice? 

4. Explicaţi noţiunea de parteneriat public privat, acţiuni operaţionale pe care trebuie să le 

intreprindă administraţia publică pentru a implementa PPP. 

5. Analizaţi un serviciu care in mod obligatoriu ar trebui să rămană sub controlul 

guvernului. Justificaţi alegerea in baza realităţilor contextului naţional in care activaţi si in 

baza argumentelor ce susţin divizarea funcţiilor intre sectoare. 

6. Una dintre caracteristicile finanţelor publice se referă la faptul că Guvernul foloseşte 

resursele publice în vederea finanţării unor obiective de interes naţional care vizează 

creşterea dezvoltării economice şi bunăstării sociale. Identificaţi alte caracteristici ale 

finanţelor publice şi comparaţi-le cu caracteristicile finanţelor private. 

7. Ce înţelegeţi prin cheltuieli publice? Exemplificaţi. 

8. Indicaţi 3 domenii care consideraţi că supradimensionează cheltuielile publice. 

Argumentaţi. 

9. „Serviciul Rutier amendează şoferii care nu respectă disciplina rutieră.” Pornind de la 

această afirmaţie, care consideraţi că este categoria de venituri în care se încadrează 

amenzile? 

10. Ce măsuri consideraţi că ar trebui adoptate în vederea reducerii cheltuielilor publice? 


1. Barrz Bozeman - Tehnology transfer and public policy: a review of research and 

theory, Research Policy, 29, 2000. 

2. Bryson J. - Strategic planning for public and nonprofit organizations: A guide to 

strengthening and sustaining organizational achievement, San Francisco, 1988. 

62

3. Bryson, J. - Planificare strategică pentru organizaţii publice si nonprofit, Ghid pentru 

consolidarea si susţinerea realizării organizaţionale, Ediţie revăzută, 3-49, Editura Arc, 

Chisinău, 2002. 

4. *** Best Practices Review of Public-Private Partnerships, published by the Crown 

Investments Corporation of Saskatchewan, 2000. http://strategis.ic.gc.ca. 

Răspunsuri 

1 b 3 b 5 a 

2 a 4 a 

63

MECANISMUL FINANCIAR ŞI POLITICA FINANCIARĂ. 

FLUXURILE FINANCIARE 

Obiective: 

Definirea mecanismului financiar ca parte integrant[ a mecanismului 

economic; 

Cunoaşterea pârghiilor economico - financiare; 

Cunoaşterea componentelor sistemului financiar din România; 

Înţelegerea politicii financiare a statului; 

Cunoaşterea noţiunilor de reprezentativitate şi finanţe guvernamentale; 

Delimitarea agregatului financiar – monetar în economia României; 

Cunoaşterea componentelor agregatului financiar - monetar din România. 

4.1. Mecanismul financiar – parte integrantă a mecanismului 

economic 

4.2. Pârghiile economico - financiare 


4.4. Politica financiară. Politica, reprezentativitatea şi finanţele 

guvernamentale 


4.1. Mecanismul financiar – parte integrantă a mecanismului economic 

Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte 

atât similitudini, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor economii. 

Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există 

condiţionări istorice comune sau ţeluri politice – ideologice, sociale, economice sau de 

altă natură asemănătoare sau foarte apropiate. Printre acestea se numără: - forma 

(formele) de proprietate predominantă asupra mijloacelor de producţie; - sistemul de 

conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei de piaţă sau a 

planului de stat cu caracter imperativ); - sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în 

funcţie de gradul de participare la capitalul social, de munca depusă etc.); - regimul politic 

ideologic (democraţie, pluripartidic sau totalitar, monopartidic); - acceptarea unei singure 

64

ideologii sau tolerarea mai multor ideologii; - participarea la alianţe politice militare sau 

la uniuni cu caracter economic, constituite după criterii regionale etc. 24 

Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de: - nivelul forţelor 

de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională, condiţiile naturale 

şi dimensiunea teritoriului; - structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de 

producţie, a suprastructurii şi a democratismului economic; - gradul de independenţă a 

economiei faţă de străinătate; - obiectivele de politică economică urmărite pe termen 

lung. 25 

În fiecare ţară, interesele economice joacă un rol extrem de important: interesele 

individuale ori de grup, locale sau regionale nu întotdeauna sunt convergente cu cele 

naţionale; interesele imediate, de moment, conjuncturale intră adeseori în contradicţie cu 

interesele pe termen lung ale naţiunii; - dorinţa de satisfacere neîntârziată şi în cât mai 

mare măsură a nevoilor sociale intră în conflict cu caracterul limitat al resurselor 

materiale şi financiare de care dispune economia naţională la un moment dat. Dar nevoia 

naţională acţionează ca un factor stimulator al dezvoltării forţelor de producţie, iar aceasta 

ca un factor de multiplicare a resurselor economiei naţionale, de creştere a gradului de 

satisfacere a trebuinţelor sociale, ca un mijloc de soluţionare a contradicţiilor de interese. 

Pentru depăşirea acestor contradicţii, se caută soluţii, se elaborează politici, se 

adoptă legi, se iau decizii de către agenţii economici şi de către organele centrale şi locale 

ale administraţiei de stat. Metodele şi mijloacele folosite ieri cu succes pentru 

soluţionarea contradicţiilor nu mai corespund condiţiilor de azi. De aceea, mecanismul 

economic al ţării trebuie continuu adoptat cerinţelor şi posibilităţilor economiei naţionale. 

Acesta nu înseamnă că mecanismul de funcţionare a economiei se poate schimba de la o 

zi la alta. Mecanismul de funcţionare a economiei trebuie să se caracterizeze printr-o 

stabilitate relativă şi nu prin rigiditate. 

Pentru tratarea cât mai fidelă în viaţă a cerinţelor legilor obiective, este necesară 

constituirea unui mecanism care să faciliteze funcţionarea normală, neîntreruptă şi 

eficientă a economiei naţionale. 

Eficacitatea mecanismului economic depinde de măsura în care el corespunde 

nevoilor obiective de dezvoltare a economiei naţionale, ca şi modul în care oamenii 

acţionează pentru buna funcţionare a acesteia. 

Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor 

de conducere şi/ sau reglare, de către factorii de conducere societali ai funcţionării 

economiei naţionale împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau 

reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează. 26 Acest 

mecanism este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între care un loc deosebit ocupă 

funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele 

naţionale. 

24 Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria Bodnar, Florin 

Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001. 


Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001. 

26 Alexandru Lăzărescu – Finanţe publice, Editura Naţional, 2000. 

65

Statul influenţează selectiv activitatea economică. Tot el este acela care creează 

cadrul instituţional şi juridic necesar activităţii economice. Dintre modalităţile de 

influenţare a activităţii economice de către stat, numai unele au un caracter financiar sau 

produc efecte financiare (constituirea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare 

publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în calitate de agent 

economice etc.). Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde 

o serie de componente de natură financiară, care împreună alcătuiesc mecanismul 

financiar. 

Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: 

- sistemul financiar; 

- pârghiile financiare; 

- metode administrative folosite în domeniul finanţelor; 

- cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organul cu atribuţii în domeniul 

finanţelor publice; 

- cadrul juridic format din legi, hotărâri etc. 

4.2. Pârghiile economico – financiare 

Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţională, 

sunt alimentate pe seama unor prelevări obligatorii ori facultative, de la diferite persoane 

juridice şi fizice şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui 

privat sau populaţiei, cu titlul definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de 

rambursabilitate, după caz, în funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de 

resurse financiare. 29 

Funcţionarea normală, eficientă a mecanismului de conducere a economiei de piaţă 

presupune sau necesită, printre altele, utilizarea unui ansamblu de instrumente sau de 

pârghii, cu ajutorul cărora pot fi înfăptuite anumite obiective economico-sociale. 

Un loc deosebit de important în cadrul acestui ansamblu de instrumente îl deţin 

pârghiile economico-financiare. 

Pârghiile economico-finaniare sunt acele categorii valorice (de natură economică, 

financiară, monetară şi valutară) care pot fi utilizate de către stat ca instrumente de 

influenţare a interesului economic al unităţilor administrativ-teritoriale şi economicosociale, 

al tuturor participanţilor la viaţa economică, pentru realizarea unor obiective 

economice, sociale, politice, demografice, dar şi ca metode de coerciţie, de sancţionare a 

acelora care nu-şi respectă obligaţiile legale sau contractuale ca le revin. 30 

Un mecanism de conducere a economiei naţionale încorporează o multitudine de 

instrumente financiare. Scopurile urmărite cu ajutorul instrumentelor financiare sunt: 

- estimarea de resurse financiare necesare dar şi posibilitatea de procurare a acestora la 

nivel microeconomic; 

- determinarea efortului financiar reclamat de realitatea unor obiective sau acţiuni, a 

efectelor scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi efect: 


Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, pag.96. 

30 Alexandru Lăzărescu – Finanţe publice, Editura Naţional, 2000, pag.49 

66

- constituirea fondurilor publice de resurse financiare; 

- repartizarea şi dirijarea resurselor financiare 

- repartizare şi dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către 

diverşi beneficiari; 

- influenţarea proceselor economice a acţiunilor sociale, a fenomenelor 

demografice, etc. în direcţia indicată de către autorităţile publice. 31 

Categoriile valorice folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor de 

resurse financiare pot constitui pârghii numai în măsura în care ele îndeplinesc realmente 

anumite funcţii economice, contribuind la soluţionarea, pe baze economice, a unor 

probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face privi metode administrative. 

Instrumentele de conducere economică, respectiv pârghiile economico-financiare, 

îndeplinesc o funcţie dublă în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, şi 

anume: 

- de prelevare şi repartizare a resurselor financiare; 

- de influenţare a proceselor economico-sociale. De exemplu, impozitele, taxele etc. pot fi 

folosite de către stat la constituirea fondurilor publice de resurse financiare, şi, totodată, la 

repartizarea acestora către diverşi beneficiari, iar alocaţiile, subvenţiile etc., pot fi utilizate 

de către autoritatea publică la influenţarea proceselor economice, a fenomenelor 

demografice etc. 

Utilizarea pârghiilor economico-financiare nu exclude şi folosirea unor metode 

administrative de conducere precum: 

- elaborarea de prognoze, planuri sau programe economice; 

- exercitarea controlului financiar; supravegherea şi coordonarea de către autoritatea 

publică a operaţiilor de import-export; 

- reglementarea de către stat a împrumuturilor publice etc. 

Pârghiile economico-financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul 

acţionează pentru stimularea interesului economic al unei activităţi determinate sau al 

membrilor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv sau obiective. 


Termenul de finanţe, în sens larg, include: - relaţii ce exprimă un transfer de 

resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil (finanţe publice): - relaţiile care 

exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi care este 

purtător de dobândă (creditul); - relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau 

obligatoriu de resurse băneşti în schimbul unor contraprestaţii care depinde de producerea 

unui fenomen aleatoriu (asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă); relaţiile care 

apar în procesul formării şi repartizării fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia 

întreprinderilor (finanţele întreprinderii). 27 



27 

Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria Bodnar, Florin 


67

Finanţele ca sistem pot fi privite: 

- ca sistem de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse 

financiare, ce se produc în anumite condiţii; 

- ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite 

eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate; - ca un sistem de planuri 

financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul 

unei perioade de timp determinate; - ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la 

organizarea relaţiilor, la constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, 

executarea şi controlul planurilor financiare. 28 

Sistemul financiar, privit ca relaţii economice este alcătuit din: 

- relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale; 

- relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de 

sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale; 

- relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare; 

- relaţiile de credit bancar; 

- relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; 

- relaţii generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor. 

Primele trei componente, împreună luate formează sistemul financiar public iar 

ultimele trei alcătuiesc sistemul financiar privat. 

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă, mai multe 

fonduri de resurse financiare. Fondurile pot fi grupate după diferite criterii: - după nivelul 

la care se constituie; - după destinaţie; - după forma de proprietate; - după titlul cu care se 

fac prelevări la fonduri şi plăţi de la acestea. 

După nivelul la care sunt constituite, există fonduri: 

- la nivel macroeconomic sau central (fondul bugetului de stat, fondul asigurărilor 

sociale, fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, fondurile de 

creditare); 

- la nivel mediu (fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi 

comunelor); 

- la nivel microeconomic (fond de rezervă, etc.). 

După destinaţie: 

- de înlocuire; 

- de dezvoltare; 

- de consum; 

- de rezervă; 

- de asigurare; 

- de intervenţie. 

După forma de proprietate: 

- ale proprietăţii private; 

- ale proprietăţii publice. 

După titlu cu care se fac prelevări de fonduri şi plăţi de la acestea; 

28 Idem, pag.85. 

68

- cu titlu definitiv; 

- cu titlu rambursabil. 

4.4. Politica financiară. Politica, reprezentativitatea şi finanţele 

guvernamentale 

Fiecare partid sau formaţiune are un caracter politic şi elaborează propriul său 

program care stabileşte liniile directoare ale activităţii sale în vederea ajungerii la putere 

sau a păstrării şi consolidării acesteia. 

Ca atare, programul trebuie înţeles şi aprobat prin intermediul votului. Interesul 

fiecărei formaţiuni politice este să înţeleagă preferinţele votantului pentru a obţine votul 

majoritar. 

Votantul se orientează în funcţie de propriile interese, respectiv: - utilitatea adusă 

de obiectivul prevăzut (exprimată prin utilitatea marginală ca o cheltuială adiţională 

privind bunurile publice); - costul necesar (considerat un cost marginal). 

La nivelul societăţii se stabileşte beneficiul marginal net ca diferenţă între utilitatea 

marginală şi costul marginal. Aceasta trebuie să fie pozitiv. 

Utilitatea pentru diferite categorii sociale (bogaţi şi săraci) este diferită ca şi 

nivelurile cheltuielilor. Astfel: în condiţiile unei impozitări uniforme, cei cu venituri mari 

preferă dezvoltarea cheltuielilor publice, iar cei cu venituri modeste preferă un nivel mai 

redus al acestora; în cazul unei impozitări progresive, bogaţii vor dori mai puţine bunuri 

publice (adică mai puţine cheltuieli), iar săracii mai multe bunuri publice. 

Programul acceptat de forul legislativ stabileşte obiectivele economice, sociale şi 

de altă natură care urmează să fie realizate de echipa guvernamentală în perioada pentru 

care a primit investitura, mijloacele necesare pentru realizarea acestora, precum şi 

măsurile de luat în acest scop. 

Programul guvernamental defineşte politica statului atât pe plan intern cât şi pe 

plan extern. 

Prin politică în general se înţelege activitatea desfăşurată de clasele, păturile sau 

grupurile sociale în lupta pentru realizarea intereselor lor, precum şi metodele şi 

mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate aceste interese. 

În cadrul politicii interne, un loc aparte ocupă obiectivele cu caracter economic, 

social la care se adaugă obiectivele şi acţiunile legate de apărare naţională, creşterea 

eficacităţii activităţii desfăşurate de organele de ordine, securitate civilă şi administraţie. 

Pe plan extern se definesc relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale, 

militare şi de altă natură cu statele vecine, cu celelalte state etc. Atingerea obiectivelor 

stabilite reclamă importante resurse financiare din partea statului. 

Realitatea obiectivelor prevăzute presupune, pe lângă asigurarea resurselor 

financiare publice necesare, intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor 

economice şi al instrumentelor, instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare. 

Politica economică reprezintă forma sub care se realizează intervenţia statului în 

economie. 

Politicile economice urmăresc: stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă, 

creşterea economică, echilibrul extern, controlul deficitului bugetar. 

69

Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor 

financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat 

pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, 

constituie componentele politicii financiare a acesteia. 

Politica financiară poate fi definită ca un ansamblu de metode, mijloace şi 

instrumente prin care se asigură mobilizarea, repartizarea şi utilizarea resurselor 

financiare necesare realizării obiectivelor economico-sociale dintr-o anumită perioadă. 

Politica financiară include, de asemenea, reglementările şi instituţiile prin intermediul 

cărora se derulează resursele financiare publice. 

Politica generală a oricărei guvernări este indisolubil legată de politica financiară 

prin intermediul căreia se asigură resursele de care are nevoie statul la un moment dat, iar 

prin politicile fiscale şi bugetare pe care le promovează se prefigurează sau nu o anumită 

dezvoltare a economiei şi a societăţii în general. De aceea, atenţia autorităţilor statului 

este îndreptată, în primul rând, spre identificarea a cât mai multe resurse financiare 

publice, fără a depăşi un anumit prag al fiscalităţii, în condiţiile unor cheltuieli minime 

ocazionate de colectarea acestora. 

O maximizare a resurselor publice s-ar putea obţine într-o economie funcţională 

prin: 

- depistarea întregii materii impozabile şi evaluarea corectă a acesteia; 

- aplicarea corectă a metodelor şi tehnicilor fiscale privind determinarea impozitelor şi 

taxelor; 

- descurajarea fenomenului de evaziune fiscală. 

Gradul de fiscalitate de care orice guvern trebuie să ţină seama se defineşte ca un 

raport între nivelul total al prelevărilor obligatorii (venituri fiscale şi venituri nefiscale) şi 

un indicator macroeconomic (produsul intern brut, produsul naţional brut, venitul 

naţional). În acest fel, rata presiunii fiscale (limita fiscalităţii) exprimă în mod relativ 

sarcinile publice din punct de vedere fiscal care presează asupra economiei, indicatorul 

reflectând, spre exemplu, partea din produsul intern brut creată într-o anumită perioadă de 

timp, care este preluată la fondurile publice, în scopul acoperirii cheltuielilor statului. 

Sugestivă în acest sens este curba lui Lafer care exprimă, în timp, evoluţia raportului între 

volumul prelevărilor obligatorii şi rata presiunii fiscale; volumul absolut al prelevărilor de 

resurse publice poate creşte până la un anumit prag, până la un anumit grad de fiscalitate, 

de la care, cu toate că cotele de impozite ar creşte, volumul absolut al resurselor publice 

pe termen mediu şi lung va înregistra o tendinţă de scădere. Teoretic, dacă gradul 

fiscalităţii va tinde spre 100%, mărimea absolută a prelevărilor va tinde spre zero. 

Deşi nivelul pragului admisibil al fiscalităţii este greu de precizat, stabilirea unor 

mărimi a cotelor de impozite trebuie alese în aşa fel, încât: 

- să nu ducă la reducerea motivaţiei oamenilor de afaceri şi astfel la scăderea efortului 

productiv; 

- să nu ducă la încurajarea evaziunii fiscale, în situaţii disperate ale agenţilor economici; 

- să nu ducă la scăderea puterii concurenţiale a producătorilor autohtoni faţă de 

străinătate, cu o fiscalitate mai redusă. 

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt: 

- domeniul cheltuielilor publice; 

70

- domeniul resurselor financiare publice; 

- domeniul creditului bancar; 

- domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă. 

Tranziţia de la economia centralizată, în care majoritatea covărşitoare a mijloacelor 

de producţie se aflau în proprietate de stat sau cooperatistă, iar întreaga activitate era 

dirijată prin planul naţional unic de dezvoltare economico-socială a ţării, obligatoriu de 

sus până jos, spre economia de piaţă, descentralizată, reclamă elaborarea unei strategii 

adevărate care să prevadă obiectivele urmărite, mijloacele şi instrumentele necesare şi, pe 

această bază, stabilirea de măsuri hotărâte pentru traducerea acestora în viaţă. 

În acest scop o comisie guvernamentală a elaborat Schiţa privind strategia 

înfăptuirii economiei de piaţă în România care a fost aprobată de Guvern în aprilie 1990. 

Potrivit acestei schiţe, obiectivele principale constau: 

- înlocuirea repartizării de tip administrativ a resurselor pentru producţie şi investiţie, cu 

alocarea bazată pe criteriile pieţei ale cererii şi ofertei de fonduri, ale eficienţei 

economice; 

- transformarea bugetului de stat, a monedei şi creditului în instrumente principale 

politicii macroeconomiei – afirmarea iniţiativei şi creativităţii, asigurarea ocupării forţei 

de muncă, stabilitatea monetară, menţinerea sub control a tendinţelor inflaţioniste. 36 

Programele ce au stat la baza procesului transformării a unei economii planificate 

într-o economie de piaţă conţin trei mărimi fundamentale: 

- liberalizarea economică prin desfiinţarea controlului asupra preţurilor şi producţiei, 

- stabilitatea macroeconomică prin controlul masei monetare şi prin eliminarea 

deficitului bugetar; 

- vânzarea proprietăţii de stat către persoane şi corporaţii particulare. 37 

În anii tranziţiei au fost elaborate mai multe programe de guvernare pe unul, doi 

ani sau pe durata unei legislaturi. 

Toate acestea pun în lumină faptul că s-a încercat o implementare a reformei 

pentru a răspunde cât mai repede angajamentelor luate faţă de Uniunea Europeană de 

către Guvernul României. 

De obicei, în construcţia unui sistem bugetar, care are în vedere asigurarea optimă 

a resurselor financiare publice de care statul are nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile şi 

funcţiile sale, ar trebui să aibă ca punct de plecare dimensionarea corectă a cheltuielilor 

necesare pentru a se putea îndeplini obiectivele de strategie stabilite pentru acea etapă. 

Astfel, odată stabilit cuantumul necesarului de resurse publice, obiectivul următor 

al sistemului ar trebui să fie acela de a face rost de acele resurse. 

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei (formarea şi dirijarea 

fondurilor publice pentru satisfacerea nevoilor sociale), dar ea influenţează puternic şi 

celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi consumul. 

Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară este chemată să 

contribuie, în primul rând, la creşterea potenţialului economic al statului şi, pe această 



37 Jan Kregel, Egon Matzner, Gernot Grabher – Şocul pieţei, Editura Economică, 1995, pag.20. 

71

ază, la satisfacerea cât mai deplină a nevoilor sociale ale populaţiei, în fiecare etapă ea 

fiind definită prin strategia şi tactica specifică. 

Reglementările cu caracter financiar-bugetar care stabilesc coordonatele politicii 

financiare, precum şi prognozele financiare pe termen mai îndelungat formează strategia, 

iar actele administrative de planificare (programare, prognozare) pe perioade mai scurte, 

precum şi măsurile concrete care se iau pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite 

reprezintă tactica. 

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească 

mărimea, destinaţia şi structura optimă a acestora şi să definească obiectivele majore ce 

trebuie atinse în domeniile economic, social-cultural, al asistenţei sociale, apărare, ordine 

publică, siguranţă naţională, administraţie şi să precizeze căile, metodele şi instrumentele 

ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu un efort financiar 

minim. 

a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute şi 

relative a acestora (ponderea lor în produsul intern brut), în raport cu o serie de indicatori, 

printre care: 

- anul precedent; 

- cheltuielile dintr-un anumit domeniu (sănătate, învăţământ etc.) ce revin pe un 

indicator de ordin general (locuitor, de exemplu) exprimate în lei sau valută; 

- cheltuielile ce revin pe un indicator specific, spre exemplu, cheltuielile ce revin 

cu instruirea unui elev, student sau cheltuielile ce revin pe un pat de spital, bolnav 

ambulatoriu etc. 

Referitor la stabilirea cuantumului cheltuielilor publice important este ca acestea să 

reflecte necesităţile strict legate de funcţionarea normală a instituţiilor în cauză. 

b) În stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să se aleagă domeniile şi 

acţiunile strict necesar a fi finanţate în perioada anului bugetar respectiv. Stabilirea 

priorităţilor este o decizie de prim ordin a puterii şi executivului unui stat, întrucât de 

modul în care acestea sunt stabilite depinde în mare măsură situaţia economică, financiară 

şi socială pe termen mediu şi lung a acelui stat. 

c) În cuantificarea cheltuielilor publice pe destinaţii (beneficiari) trebuie să se 

asigure stimularea acestora prin metode de finanţare şi gestionare, ori prin alte 

instrumente specifice fiscalităţii şi practicii bugetare, printre care se pot menţiona: 

- autofinanţarea pe baza resurselor proprii, cu completarea acestora pe seama 

alocaţiilor bugetare; 

- autofinanţarea integrală din venituri proprii; 

- apelarea numai în ultimă instanţă la finanţarea integrală de la buget cu titlu 

definitiv şi nerambursabil. 

În domeniul resurselor financiare publice, „politica“ trebuie să stabilească volumul 

resurselor financiare în condiţiile unei economii funcţionale prin metode şi tehnici fiscale 

normale, acceptate de majoritatea participanţilor la acest proces. 

a. Volumul resurselor financiare ce trebuie realizate din economie este 

determinat, în primul rând, de volumul cheltuielilor publice necesare de finanţat în 

exerciţiul bugetar respectiv. Volumul resurselor susceptibile de a fi mobilizate la 

fondurile publice este cu atât mai mare, cu cât este mai dezvoltat acel stat din punct de 

72

vedere economic, cu alte cuvinte, cu cât este mai mare produsul intern brut. Dar volumul 

resurselor publice nu este întotdeauna direct proporţional cu cuantumul produsului intern 

brut, ci şi cu gradul fiscalităţii, respectiv, cu raportul dintre consumul individual şi cel 

social (colectiv) stabilit prin politica financiară a statelor în cauză. 

b. Politica financiară în domeniul resurselor publice are în vedere şi provenienţa 

acestora, din plan intern sau din resurse externe, în completare. 

Resursele interne pot fi clasificate în funcţie de structura proprietăţii care le 

produce, şi anume: 

- resurse financiare provenite din domeniul public (societăţi comerciale cu capital 

de stat, regii autonome, instituţii publice etc.); 

- resurse financiare provenite din domeniul privat. 

Indiferent de sursa de provenienţă a veniturilor publice, din sectorul public sau 

privat, contribuabilii respectivi trebuie trataţi în mod egal, în conformitate cu principiile 

unei fiscalităţi echitabile şi raţionale, la venituri egale – impozite egale, precum şi prin 

prisma universalităţii impunerii. 

c. În politica financiară a veniturilor trebuie ţinut cont şi de tipul canalelor prin 

care acestea se prelevă, şi anume: 

- în mod individual de persoane fizice sau juridice, în funcţie de venit, avere, profit 

etc. (impozitele directe); 

- la vânzare, la import, la prestarea serviciilor, fără ca aceste obligaţii să fie 

nominalizate pe suportator, ci pe cel care le colectează şi apoi le achită (impozitele 

indirecte). 

d. Aplicarea politicilor fiscale în domeniul veniturilor poate avea în vedere şi 

forma sub care ele se prelevă, care diferă în funcţie de modul de organizare şi 

funcţionare a contribuabililor în: 

- societăţi comerciale; 

- regii autonome; 

- instituţii publice. 

e. Politica financiară în domeniul veniturilor poate fi diferenţiată şi în funcţie de 

modul în care se abordează echilibrele financiare (Veniturile bugetare ≤,≥ Cheltuielile 

bugetare), astfel: 

- unele state abordează problema deficitelor ca o stare anormală, situaţie în care îşi 

construiesc bugetele în mod echilibrat sau excedentar; 

- alte state consideră dezechilibrele o stare normală (deficitul bugetar), situaţie în 

care îşi construiesc bugetele cu deficit. 

f. De asemenea, politica financiară din domeniul veniturilor statului trebuie să aibă 

în vedere politica împrumuturilor de stat, opţiune extrem de importantă pentru prezentul 

şi viitorul acelei ţării. 

Politica financiară a statului în România, în domeniul creditului bancar, se 

realizează în principal prin intermediul Băncii Centrale, Banca Naţională a României, a 

sistemului de bănci comerciale şi a altor instituţii financiare cu activităţi similare. 

Deoarece Banca Centrală, Banca Naţională a României, este cea care acordă credite 

pentru refinanţarea unor bănci comerciale, Trezoreriei Statului sau a altor instituţii de 

credit, ea este cea care determină dobânzile pe piaţa bancară. Dobânzile pe care le 

73

stabilesc băncile comerciale pentru creditele pe care le acordă solicitanţilor sunt strâns 

legate de dobânda pentru creditele pe care le stabileşte Banca Naţională a României în 

vederea finanţării şi refinanţării băncilor comerciale sau deficitelor bugetare. Este 

important ca dobânzile care se percep de către băncile comerciale la creditele pe care le 

acordă subiecţilor economici să fie avantajoase pentru aceştia în vederea menţinerii 

motivaţiei afacerilor acestora, o scumpire a împrumuturilor ducând nemijlocit la o 

stagnare şi recesiune a economiei, cu toate consecinţele negative care decurg de aici. 

În acest cadru, intervenţia posibilă a statului în domeniul acestor categorii de 

resurse financiare este limitată şi restrânsă la nivelul asigurărilor de tip obligatoriu pentru 

bunuri sau persoane. Paleta mai largă a asigurărilor, facultative, nu poate fi influenţată în 

mod direct de către autorităţile statului decât, eventual, indirect prin măsuri adiacente care 

să determine un plus de resurse persoanelor fizice şi juridice, care apoi, pe această bază, 

să ducă la sporirea posibilităţilor lor financiare de a apela la asigurările facultative de 

bunuri şi persoane, extrem de necesare pentru contracararea efectelor nefavorabile ale 

dezastrelor, calamităţilor naturale şi a altor factori de risc. 


Finanţele publice nu pot coexista singure într-o economie, circumscrierea lor fiind 

obligatorie într-un cadru mai larg complementar, fără de care practic nu pot exista. Acest 

cadru care asigură funcţionarea finanţelor publice poate fi denumit generic agregatul 

financiar-monetar care, sinoptic, prin intermediul monedei, cuprinde finanţele publice, 

finanţele private, piaţa monetară şi piaţa financiară. El se constituie sub forma unor relaţii 

economico-financiare de interdependenţă dintre stat, agenţii economici, persoanele fizice, 

instituţiile financiar-monetare, ocazionate de desfăşurarea activităţilor economice 

producătoare de valoare adăugată şi pe această bază de constituire de resurse financiare 

publice şi de utilizare a lor. Între componentele agregatului financiar-monetar au loc 

relaţii în dublu sens: de formare, respectiv, de utilizare a unor resurse umane, materiale, 

informaţionale, care toate se desfăşoară prin intermediul banilor. 

Desfăşurarea şi efectul acestor relaţii au la bază legităţile economiei de piaţă, iar în 

cadrul relaţiilor de acest gen, care se desfăşoară pe plan internaţional, agregatul 

funcţionează sub incidenţa legităţilor şi a reglementărilor pieţei, la nivelul căreia moneda 

este instrumentul de evaluare a bunurilor şi serviciilor ce intră în circuitul economic. 

Prin urmare, moneda circumscrie integral fluxurile componentelor agregatului 

financiar-monetar, finanţele publice, finanţele private, piaţa financiară şi piaţa monetară, 

dar moneda, luată separat, comportă şi ea analize şi discuţii distincte referitoare la masa 

monetară, baza monetară, puterea de cumpărare, echilibrul monetar etc. 

Fluxurile băneşti însoţesc pretutindeni fluxurile de bunuri şi servicii care se 

concretizează în final prin mişcarea masei monetare între finanţele publice, finanţele 

private, piaţa financiară şi piaţa monetară. 

1. Astfel, fluxurile privind constituirea resurselor financiare publice, repartizarea 

lor pe destinaţii şi cheltuirea lor îmbracă în exclusivitate forma bănească şi antrenează o 

parte importantă din masa monetară în operaţiile de încasări şi plăţi prin intermediul 

74

Băncii Naţionale a României, a Trezoreriei Statului, societăţilor bancare, precum şi a 

instituţiilor publice angrenate în acest proces. 

2. Fluxurile privind formarea resurselor financiare private determină operaţiuni de 

constituire a veniturilor proprii ale subiecţilor economici, urmare a valorificării 

producţiei, serviciilor acoperirii cheltuielilor acestora, dimensionarea rezultatelor şi 

repartizarea lor, inclusiv către finanţele publice, antrenează o parte din masa monetară, 

constituind în final fluxurile băneşti ale finanţelor private. 

3. Formarea resurselor societăţilor bancare se realizează în principal pe calea 

atragerii disponibilităţilor băneşti din economie, pe baza cărora acestea, la rândul lor, 

acordă credite, operaţiuni care determină fluxuri monetare care antrenează masa monetară 

disponibilă returnată apoi prin intermediul creditelor bancare înapoi în economie, în urma 

cărora au loc încasări şi plăţi de dobânzi, comisioane etc. Acest gen de fluxuri financiare 

sunt controlate în mare măsură de către Banca Centrală, dar şi ele se circumscriu, în 

ultimă instanţă, în cadrul finanţelor private. 

4. Fluxurile care se derulează pe piaţa financiară determină mişcarea valorilor 

mobiliare în contrasens cu mişcarea capitalurilor prin intermediul societăţilor de 

intermediere şi instituţiilor bursiere. Ele sunt în exclusivitate fluxuri băneşti care reflectă 

mişcări caracteristice valorilor mobiliare pe piaţa de capital, care şi ele, în final, determină 

finanţe private. 

Dimensionarea valorică a resurselor şi cheltuielilor publice, a resurselor şi 

cheltuielilor întreprinderilor depinde de puterea de cumpărare a monedei, de gradul de 

acoperire a acesteia cu rezervele monetare ale ţării şi, în ultimă instanţă, cu bunurile şi 

serviciile existente în economie. Cum volumul şi structura nevoilor publice ce urmează a 

fi acoperite din resurse publice, de regulă, depăşesc nivelul normal al resurselor publice 

formate din veniturile proprii, acest fapt generează circuite băneşti suplimentare prin 

intermediul împrumuturilor publice. 

Volumul şi structura cheltuielilor la nivelul finanţelor private depind de 

posibilităţile proprii de dezvoltare, modernizare, creştere şi diversificare a producţiei, de 

asigurarea echilibrului trezoreriei proprii. Ele pun deseori societatea comercială în situaţia 

de a apela la credite bancare care pot forţa moneda în echilibrul ei. De asemenea, 

dobânzile care nu au efectul scontat în strategia băncilor conduc de multe ori la creşterea 

cheltuielilor publice, a preţurilor, inflaţiei, care toate laolaltă determină o monedă mai 

slabă. 

În situaţia insuficienţei resurselor publice, Trezoreria Statului apelează frecvent la 

Banca Centrală, băncile comerciale sau la alţi subiecţi din economie persoane juridice sau 

fizice care dispun de capitaluri financiare pentru a procura resursele financiare necesare 

pe calea împrumuturilor pe termen scurt sau lung în funcţie de perioada dezechilibrului. 

În acest context, emiterea de titluri de valoare publice sau private, 

vânzareacumpărarea acestora şi răscumpărarea lor se integrează în mecanismul pieţei 

financiare. 

a) Legăturile dintre finanţele publice şi finanţele private se realizează prin: 

- plata impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii obligatorii ce formează resursele 

financiare publice ale statului; 

75

- fluxul invers este reprezentat de sprijinul financiar acordat de către stat întreprinderilor, 

sub diferite forme (subvenţii, prime de export, producţie, diferenţe de preţ, transferuri 

nerambursabile etc.). 

b) Trezoreria Statului sau organele executive ale administraţiei publice locale participă la 

tranzacţiile pe piaţa financiară în situaţia în care bugetul de stat sau bugetele locale 

înregistrează insuficienţă de resurse sub forma golurilor temporare de casă, sau chiar a 

deficitelor bugetare a căror acoperire presupune emisiunea titlurilor de stat. 

c) Instituţiile financiare publice – Trezoreria Statului etc. – participă la rândul lor, prin 

intermediul Băncii Naţionale a României, la plasarea eventualelor disponibilităţi ale 

contului curent general al Trezoreriei Statului către cei care duc lipsă de capitaluri 

financiare. 

d) Întreprinderile private îşi păstrează disponibilităţile băneşti în conturi bancare, 

beneficiază de serviciile acestora în operaţiunile lor de încasări şi plăţi şi, de asemenea, 

pot beneficia de credite bancare, dacă au insuficienţă de capitaluri financiare. Băncile pe 

seama disponibilităţilor clienţilor îşi constituie resursele de creditare şi acordă 

împrumuturi. 

e) Întreprinderile private participă la efectuarea tranzacţiilor pe piaţa financiară, prin 

emisiunea, cumpărarea şi vânzarea de valori mobiliare. 

f) Băncile, în calitatea lor de operatori pe piaţa financiară, vând şi cumpără valori 

mobiliare şi înregistrează efecte favorabile sau nefavorabile de pe urma acestor tranzacţii. 

Instituţiile specifice pieţei financiare intermediază mişcarea capitalurilor financiare 

existente inclusiv la bănci prin cumpărarea şi vânzarea valorilor mobiliare. 

Fluxurile financiar-monetare au loc deci sub forma unor mişcări de resurse băneşti 

între componentele principale ale agregatului financiar-monetar, în cadrul cărora finanţele 

publice joacă un rol important. 

Fluxurile financiare publice 

Fluxurile financiare publice sunt consecinţa procesului de constituire şi utilizare a 

resurselor publice, derulate prin componentele bugetului general consolidat. În acest 

context, statul poate fi considerat un agent economic de un tip deosebit. Atragerea 

resurselor publice la dispoziţia sa se realizează prin organe strict specializate, Ministerul 

Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casa Naţională de Asigurări 

de Sănătate şi alte instituţii publice etc., precum şi organele lor teritoriale. De asemenea, 

prin aceleaşi organisme se îndeplinesc condiţiile pentru finanţarea propriu-zisă a 

cheltuielilor prevăzute prin bugetele ordonatorilor de credite, ministerelor şi altor instituţii 

publice centrale. 

În execuţia de casă a componentelor bugetului general consolidat pot să apară 

fluxuri financiare specifice care nu reprezintă venituri sau cheltuieli ale vreunui buget, ci 

resursele financiare ale Trezoreriei formate din disponibilităţile şi depozitele agenţilor 

economici şi persoanelor fizice, ele putând însă constitui resurse financiare care în mod 

vremelnic pot contribui la acoperirea golurilor temporare de casă ale componentelor 

bugetului general consolidat, atunci când veniturile proprii nu pot acoperi ieşirile de 

resurse. 

Fluxurile financiare publice sunt determinate deci de cauze specifice, şi anume: 

76

1. În procesul de constituire a resurselor publice sunt angrenate finanţele private 

ale societăţilor comerciale, bancare şi de asigurări, regiilor autonome şi altor categorii de 

contribuabili, persoane fizice, precum şi resursele externe mai ales sub forma fondurilor 

nerambursabile sau a împrumuturilor de stat. 

2. Resursele care îmbracă forma impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii 

obligatorii, precum şi a împrumuturilor publice interne şi externe sunt colectate şi 

administrate printr-un întreg sistem de bugete, bugetul de stat, bugetele locale, bugetul 

asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele mijloacelor extrabugetare 

şi bugetul Trezoreriei Statului, care însumate formează ceea ce numim „bugetul general 

consolidat“. De asemenea, pe baza împrumuturilor externe contractate de stat sau 

garantate, precum şi a fondurilor nerambursabile se constituie bugetul împrumuturilor de 

stat externe şi al fondurilor nerambursabile. 

3. Aceste importante resurse publice sunt destinate finanţării cheltuielilor socialculturale, 

asigurărilor sociale de stat, apărare, ordine publică, administraţie de stat, 

precum şi pentru sprijinirea agenţilor economici şi persoanelor fizice sub forma 

subvenţiilor, primelor de export, diferenţelor de preţ şi prin alte tehnici bugetare în 

vederea acoperirii unor cheltuieli din cadrul unor ramuri, subramuri, acţiuni şi obiective 

faţă de care statul are interes. 

De asemenea, o parte importantă a resurselor publice este destinată rambursării 

împrumuturilor privind datoria publică internă şi externă a statului, şi a cheltuielilor 

colaterale determinate de aceasta, dobânzi, comisioane şi altele. 

Fluxurile finanţelor private 

Finanţele private reflectă fluxurile financiare prin intermediul cărora se constituie 

şi se majorează capitalul social, se încasează venituri şi se efectuează cheltuieli de către 

agenţii economici, în calitatea lor juridică de societăţi comerciale, regii autonome, 

asociaţii şi alte forme organizatorice cu o activitate economică, în scopul obţinerii de 

profit. 

Resursele financiare în cadrul finanţelor private, după provenienţă, se pot clasifica 

în: 

1. Resurse proprii, formate din: 

- capitalul social la înfiinţare; 

- majorări ale capitalului social prin autofinanţare pe seama profitului, rezervelor 

constituite şi a amortismentului, sau prin emisiuni de noi acţiuni. 

2. Resurse împrumutate, formate, în principal, din: 

- credite contractate de la bănci pentru nevoile producţiei şi a investiţiilor; 

- împrumuturi obţinute prin emisiunea de obligaţiuni pe termen mijlociu şi lung, necesare 

de regulă pentru dezvoltare; 

- credite comerciale, care se creează direct între agenţii economici potrivit clauzelor 

contractuale prin care se convine plata facturilor după o anumită perioadă. 

3. Resurse provenite din plasamente financiare, care cuprind: 

- dividende încasate din participări cu acţiuni, la formarea capitalului social al altor firme; 

- dobânzi încasate pentru depozitele păstrate la bănci şi la obligaţiunile deţinute în 

portofoliu; 

77

- diferenţe favorabile de curs provenite din tranzacţii cu valută sau din operaţiuni de 

import-export, ca şi cele provenite din tranzacţii cu valori mobiliare. 

4. Alte resurse, care pot să cuprindă: 

- donaţii şi sponsorizări de pe piaţa internă sau externă; 

- subvenţii sau sprijin financiar sub diferite forme de la buget în conformitate cu 

prevederile legale etc. 

Utilizarea resurselor 

Principalele direcţii de utilizare a resurselor financiare în cadrul finanţelor 

private sunt: 

1) Constituirea fondului de dezvoltare pentru finanţarea investiţiilor. 

Din acesta se efectuează cheltuieli pentru: 

- investiţiile prevăzute pentru exerciţiul financiar respectiv; 

- rambursarea creditelor, plata comisioanelor şi a dobânzilor la acestea, pentru creditele 

primite anterior în acelaşi scop. 

2) Cheltuielile curente, determinate de plata facturilor pentru producţie, care se reflectă în 

costurile acesteia constând din: 

- contravaloarea materiilor prime, materiale, energie, combustibili etc. 

- amortismente; 

- cheltuieli salariale şi adiacente acestora; 

- accesul la informaţie şi transparenţă etc. 

a. Toate aceste cheltuieli reprezintă costuri de producţie şi ele se recuperează odată 

cu vânzarea şi încasarea produselor sau serviciilor prestate, în acest fel reconstituindu-se 

permanent resursele financiare, în condiţii de profitabilitate. 

b. Pentru plata unor alte obligaţii ale întreprinderii, cum ar fi: plata taxei pentru 

folosirea terenurilor proprietate de stat, cheltuielilor de cercetare, cu perfecţionarea 

personalului, comisioane plătite agenţilor economici legate de activităţile de importexport, 

prelevări la fondul de rezervă, contribuţii şi prelevări la fondurile publice speciale 

(impozite, taxe etc.), acoperirea pierderilor din anii precedenţi, cheltuieli de protocol, 

reclamă, publicitate şi altele. 

c. Datorii bancare care se pot referi la: 

- rambursarea împrumuturilor pe termen scurt contractate de la bănci pentru completarea 

resurselor proprii, în cazul activităţilor curente de producţie; 

- plata dobânzilor şi a comisioanelor pentru aceste credite. 

3) Obligaţii fiscale. 

Dintre acestea cele mai importante sunt: 

- plata impozitului pe profit; 

- a taxei pe valoarea adăugată; 

- a taxelor vamale; 

- diverse alte impozite şi taxe. 

4) Obligaţiile financiare, din care cele mai importante constau în: 

- răscumpărarea titlurilor de valoare, rambursarea împrumuturilor contractate, cheltuieli 

determinate de modificarea structurii portofoliului de valori mobiliare; 

- plata dividendelor pentru acţiunile emise; 

- plata dobânzilor aferente obligaţiunilor emise; 

78

- acoperirea diferenţelor nefavorabile de curs valutar rezultate din tranzacţiile cu valută şi 

din operaţiuni de import-export; 

- acoperirea diferenţelor nefavorabile de cursuri bursiere urmare acestor tranzacţii. 

5) Donaţii şi sponsorizări legale. 

Fluxurile financiar-monetare 

Fluxurile financiar-monetare sunt mijlocite de sistemul bancar, în cadrul căruia 

rolul principal îl are Banca Naţională a României. Prin intermediul acestuia au loc 

constituirea şi repartizarea resurselor financiare temporar disponibile din economie, iar 

pentru a evidenţia cât mai corect fluxurile financiar-monetare care se formează în cadrul 

sistemului includem pe lângă băncile comerciale şi Trezoreria Statului. Remarcăm faptul 

că activitatea băncilor comerciale şi a Trezoreriei Statului este puternic influenţată de 

politica promovată de Banca Centrală, respectiv, Banca Naţională a României. 

Principalele fluxuri financiar-monetare intermediate de sistemul bancar sunt: 

A) Fluxurile de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor în contul 

componentelor bugetului general consolidat. În scopul mobilizării acestor importante 

resurse publice sunt antrenate băncile comerciale, unde contribuabilii, plătitori de 

impozite şi taxe, îşi au deschise conturile, Trezoreria Statului, prin contul deschis la 

Banca Naţională a României, şi instituţiile publice în contul cărora se evidenţiază 

veniturile şi cheltuielile. De asemenea, prin intermediul Trezoreriei Statului sunt 

mobilizate resurse financiare importante, care nu reprezintă în fapt venituri sau cheltuieli 

bugetare, ci resurse de trezorerie. În situaţia în care bugetul statului este deficitar, sau alte 

componente ale bugetului general consolidat sunt neechilibrate, în primul rând se 

apelează la aceste resurse de Trezorerie, şi numai după epuizarea acestei posibilităţi la 

credite bancare, la împrumuturi publice prin emisiunea de titluri de stat a căror 

valorificare se face pe piaţa financiară. 

De obicei, contractarea de către stat a împrumuturilor publice pentru acoperirea 

deficitelor bugetare şi refinanţării datoriei publice se realizează prin Banca Naţională, care 

acţionează ca agent al statului, atunci când împrumuturile care urmează a se contracta 

vizează sectorul băncilor comerciale, agenţiilor economici şi alte persoane juridice, iar în 

cazul în care împrumutul public urmează a fi contractat de la persoanele fizice, 

contractarea acestuia se realizează prin intermediul Trezoreriei Statului, în cazul 

împrumuturilor în lei, sau a băncilor comerciale, în cazul împrumuturilor în valută. 

Folosirea emisiunii, ca resursă extraordinară de acoperire a deficitului bugetar, în care 

este implicată Banca Centrală, are consecinţe dintre cele mai nefaste asupra întregii 

economii, dacă aceasta se face fără acoperire, cu efecte nefavorabile şi asupra deteriorării 

nivelului de trai al populaţiei. 

B) În relaţiile băncilor comerciale cu agenţii economici se nasc, de asemenea, 

fluxurile băneşti de mobilizare a disponibilităţilor băneşti, temporar libere ale acestora şi 

folosire a lor, în principal, pentru acordarea de credite pe termen scurt şi mijlociu în 

vederea completării necesarului de capitaluri băneşti la aceiaşi sau alţi subiecţi din 

economie. Resursele provin din disponibilităţile băneşti păstrate de agenţii economici în 

conturile lor la bănci, din cumpărarea de către aceştia a certificatelor de depozit emise de 

bănci, din plata unor dobânzi şi comisioane pentru credite şi alte servicii bancare de care 

au beneficiat. La rândul lor, băncile comerciale, gestionând resursele clienţilor, efectuează 

79

la dispoziţia lor plăţi prin conturile acestora, le acordă credite, plătesc dobânzi la depozite 

şi la titlurile de stat plasate prin ele. Băncile comerciale, Trezoreria Statului pot efectua 

diferite tranzacţii pe piaţa financiară, în scopul unei fructificări bune a disponibilităţilor pe 

care le au. Totodată, efectuează la cererea şi în numele clienţilor operaţii de schimb 

valutar şi alte decontări. 

C) Instituţiile publice generează fluxuri financiar-monetare în legătură cu 

finanţarea activităţii lor prin conturile deschise la unităţile Trezoreriilor Statului prin 

operaţii de încasări şi plăţi, în care sens se deschid finanţări bugetare pe numele lor, iar 

prin intermediul instituţiilor publice financiare (Direcţiile generale ale finanţelor publice 

din teritoriu) se realizează încasarea resurselor financiare publice în contul componentelor 

bugetului general consolidat, unde evidenţierea acestora se face pe surse de provenienţă şi 

plătitori. Pentru disponibilităţile Trezoreriei Statului, păstrate la Banca Naţională a 

României sau la băncile comerciale, Trezoreria Statului primeşte dobânzi şi plăteşte, de 

asemenea, dobânzi pentru împrumuturile contractate de la acestea în vederea acoperirii 

eventualelor goluri temporare de casă. 

D) Populaţia apare în calitatea de deponent şi de beneficiar al resurselor băneşti 

prin intermediul sistemului băncilor comerciale, Trezoreriei Statului şi Casei de Economii 

şi Consemnaţiuni. Principalele instituţii antrenate în aceste fluxuri sunt deci Casa de 

Economii şi Consemnaţiuni, Trezoreria Statului, băncile comerciale şi casele de schimb 

valutar, care prin activităţile lor specifice atrag disponibilităţile băneşti de la populaţie în 

conturi de depozite cu ajutorul unor instrumente specifice de economisire, vânzarea 

valutei către populaţie la cursul de schimb al zilei, dobânzilor şi altor comisioane plătite 

de populaţie pentru diferite servicii bancare. Fluxurile băneşti generate de utilizarea 

acestor resurse vizează restituirea la cerere a sumelor depuse de populaţie şi plata 

dobânzilor bonificate la depozitele acestora, câştiguri acordate la instrumentele de 

economisire, răscumpărarea certificatelor de trezorerie sau a altor titluri de stat, 

cumpărarea de valută sau acordarea de credite populaţiei. 

E) Pe lângă resursele băneşti posibile de mobilizat de pe piaţa internă, statul, 

băncile au posibilitatea să-şi procure resurse (în valută) de pe piaţa externă, în principal de 

la bănci private, precum şi de la unele organisme financiare internaţionale (Banca 

Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional, Banca 

Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare). Statul, prin reprezentantul său Ministerul 

Finanţelor Publice, are posibilitatea primirii şi a unor credite guvernamentale, mai ales în 

contul unor acorduri de cooperare economică internaţională. De asemenea, în cazul în 

care o bancă din România îşi păstrează disponibilităţi la bănci cu sediul în alte ţări, 

dobânzile bonificate la aceste depozite reprezintă pentru România resurse băneşti atrase 

din exterior. Utilizarea resurselor în relaţiile cu străinătatea se materializează în principal 

prin intermediul fluxurilor, reprezentând rambursările creditelor externe primite, precum 

şi a dobânzilor şi comisioanelor aferente acestora. 

Piaţa financiară şi poziţia ei în agregatul financiar general 

Piaţa financiară reflectă fluxuri pe termen lung prin intermediul cărora se 

mobilizează resurse financiare, cu caracter definitiv, sau şi rambursabil, ca rezultat al 

tranzacţiilor de vânzare a valorilor mobiliare. Operatorii pe această piaţă sunt: agenţii 

economici, instituţiile bancare, statul, instituţiile financiare şi populaţia. Toţi aceşti 

80

subiecţi generează cererea sau oferta de capital financiar. Cererea de capital financiar 

poate fi structurată, determinată, în principal de nevoile legate de desfăşurarea normală a 

activităţii agenţilor economici sau de factorii conjuncturali, în cadrul cărora cel mai 

important este cel inflaţionist. În scopul satisfacerii cererii de capital se emit valori 

mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) sau se vând titlurile deţinute în portofoliu. Oferta 

aparţine agenţilor economici, sau altor posesori (instituţii bancare, financiare, de asigurări 

etc.) care deţin capitaluri băneşti şi urmăresc un plasament cât mai eficient al acestora. În 

acelaşi timp posesorii de disponibilităţi băneşti le vor plasa pe acestea în acţiuni, 

obligaţiuni şi alte valori mobiliare în aşa fel, încât fructificarea acestora prin dividende şi 

dobânzi să corespundă rentabilităţii aşteptate de deţinătorii titlurilor. 

În această direcţie principalele fluxuri ce se derulează în cadrul pieţei financiare 

pot fi sintetizate astfel: 

1. Emitenţii de titluri ca şi deţinătorii acestora adresează ordine de vânzare 

societăţilor de intermediere pentru a-şi satisface nevoia de capitaluri financiare. Posesorii 

de disponibilităţi băneşti, respectiv, investitorii pe piaţa financiară, sunt cei care adresează 

ordinele de cumpărare a titlurilor, tot societăţilor de intermediere. 

2. În acest context, ordinele de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare sunt 

adresate unor societăţi de intermediere (brokeraj), care au ca obiect de activitate vânzarea 

şi cumpărarea de valori mobiliare. Cu ocazia emiterii ordinelor de vânzare, în unele 

cazuri, posesorii valorilor mobiliare precizează şi preţul minim pe care-l acceptă la 

vânzarea acestora, sau nu condiţionează acest lucru atunci când nevoia de capitaluri 

financiare este stringentă. De asemenea, emitenţii ordinelor de cumpărare precizează şi ei, 

în anumite situaţii, sumele maxime pe care le pot oferi la cumpărare, alteori acceptă preţul 

aşa cum acesta se formează pe piaţă, indiferent care este acela. Principala instituţie a 

pieţei financiare este Bursa de Valori, unde se concentrează ordinele de vânzarecumpărare 

şi unde se stabileşte cursul bursier, ca punct de echilibru dintre cerere şi oferta, 

şi unde se execută apoi ordinele de vânzare-cumpărare primite. 

3. Fluxurile financiare propriu-zise, ca mişcare a unor sume de bani de la un agent 

economic la altul, sau de la un subiect la altul, participant la aceste tranzacţii se realizează 

doar ca efect al executării ordinelor de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare. Astfel, 

vânzătorii de acţiuni primesc contravaloarea acestora la cursul bursier din ziua efectuării 

tranzacţiei, ceea ce înseamnă că ei intră în posesia unor capitaluri băneşti, pierzându-şi 

drepturile conferite de deţinerea titlurilor în cauză, şi de fapt dreptul de a încasa un 

divident sau o dobândă, înregistrând efecte favorabile sau nu în funcţie de diferenţele de 

curs al titlurilor respective între momentul cumpărării sau emiterii şi momentul vânzării 

acestora. 

Cumpărătorii de acţiuni prin plata titlurilor cumpărate efectuează o investiţie 

încasând la încheierea anului financiar dividende pentru acţiuni sau dobânzi pentru 

obligaţiunile deţinute (la scadenţa acestora), sau le pot renegocia în orice moment pe piaţa 

de capital pe toată durata de viaţă a titlurilor respective. Orice nouă negociere generează 

noi fluxuri de încasări şi plăţi, iar nivelul acestora şi al efectelor favorabile sau 

nefavorabile este influenţat de evoluţia cursului bursier al titlurilor respective la acea nouă 

dată. 

81

Aşadar, raportul dintre cererea şi oferta de titluri pe piaţa financiară va genera 

efecte favorabile sau nefavorabile în funcţie de cursul bursier al titlurilor respective, 

efecte care se vor evidenţia în contul vânzătorului sau al cumpărătorului. 

4. Efectele executării ordinelor de bursă se reflectă deci în conturile agenţilor 

economici sau altor participanţi pe piaţa de capital care au generat cererea şi oferta de 

valori mobiliare prin adresarea ordinelor cumpărătorilor de titluri, care intrând în posesia 

lor le restructurează portofoliul propriu de valori mobiliare, iar vânzătorii de titluri intră în 

posesia unor capitaluri băneşti, cu ajutorul cărora pot efectua alte tranzacţii pe piaţa 

financiară sau pot acoperi alte nevoi. 

În consecinţă, pe piaţa financiară se realizează două circuite paralele: unul al valorilor 

mobiliare sub forma lor de înscrisuri ce atestă un drept de coproprietate sau de creanţă şi 

altul al fluxurilor băneşti aferente tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a acestor titluri. 


Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor 

de conducere şi/ sau reglare, de către factorii de conducere societali ai funcţionării 

economiei naţionale împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau 

reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează. Acest 

mecanism este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între care un loc deosebit ocupă 

funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele 

naţionale. 

Statul influenţează selectiv activitatea economică. Tot el este acela care creează 

cadrul instituţional şi juridic necesar activităţii economice. Dintre modalităţile de 

influenţare a activităţii economice de către stat, numai unele au un caracter financiar sau 

produc efecte financiare (constituirea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare 

publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în calitate de agent 

economice etc.). Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde 

o serie de componente de natură financiară, care împreună alcătuiesc mecanismul 

financiar. 

Pârghiile economico-finaniare sunt acele categorii valorice (de natură economică, 

financiară, monetară şi valutară) care pot fi utilizate de către stat ca instrumente de 

influenţare a interesului economic al unităţilor administrativ-teritoriale şi economicosociale, 

al tuturor participanţilor la viaţa economică, pentru realizarea unor obiective 

economice, sociale, politice, demografice, dar şi ca metode de coerciţie, de sancţionare a 

acelora care nu-şi respectă obligaţiile legale sau contractuale ca le revin. Pârghiile 

economico-financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru 

stimularea interesului economic al unei activităţi determinate sau al membrilor acesteia 

luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv sau obiective. 

Sistemul financiar, privit ca relaţii economice este alcătuit din: 

- relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale; 

82

- relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de 

sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale; 

- relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare; 

- relaţiile de credit bancar; - relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi 

răspundere civilă; 

- relaţii generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor. 

Primele trei componente, împreună luate formează sistemul financiar public iar 

ultimele trei alcătuiesc sistemul financiar privat. 

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă, mai multe 

fonduri de resurse financiare. Fondurile pot fi grupate după diferite criterii: - după nivelul 

la care se constituie; - după destinaţie; - după forma de proprietate; - după titlul cu care se 

fac prelevări la fonduri şi plăţi de la acestea. 

Politica financiară poate fi definită ca un ansamblu de metode, mijloace şi 

instrumente prin care se asigură mobilizarea, repartizarea şi utilizarea resurselor 

financiare necesare realizării obiectivelor economico-sociale dintr-o anumită perioadă. 

Politica financiară include, de asemenea, reglementările şi instituţiile prin intermediul 

cărora se derulează resursele financiare publice. 

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei (formarea şi dirijarea 

fondurilor publice pentru satisfacerea nevoilor sociale), dar ea influenţează puternic şi 

celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi consumul. 

Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară este chemată să 

contribuie, în primul rând, la creşterea potenţialului economic al statului şi, pe această 

bază, la satisfacerea cât mai deplină a nevoilor sociale ale populaţiei, în fiecare etapă ea 

fiind definită prin strategia şi tactica specifică. 

Finanţele publice nu pot coexista singure într-o economie, circumscrierea lor fiind 

obligatorie într-un cadru mai larg complementar, fără de care practic nu pot exista. Acest 

cadru care asigură funcţionarea finanţelor publice poate fi denumit generic agregatul 

financiar-monetar care, sinoptic, prin intermediul monedei, cuprinde finanţele publice, 

finanţele private, piaţa monetară şi piaţa financiară. El se constituie sub forma unor relaţii 

economico-financiare de interdependenţă dintre stat, agenţii economici, persoanele fizice, 

instituţiile financiar-monetare, ocazionate de desfăşurarea activităţilor economice 

producătoare de valoare adăugată şi pe această bază de constituire de resurse financiare 

publice şi de utilizare a lor. Între componentele agregatului financiar-monetar au loc 

relaţii în dublu sens: de formare, respectiv, de utilizare a unor resurse umane, materiale, 

informaţionale, care toate se desfăşoară prin intermediul banilor. 

Cuvinte cheie 

mecanism economic 

mecanism financiar 

sistem financiar 

pârghii financiare 

grad de fiscalitate 

limita fiscalităţii 

liberalizarea economică 

agregat financiar-monetar 

83


1. Sistemul financiar public nu cuprinde: 

a) relatiile care se evidentiază în bugetul de stat; 

b) relatiile care se evidentiază în bugetul asigurărilor de sănătate si în bugetele altor 

actiuni care tin de asigurările sociale; 

c) relatiile evidentiate la nivelul întreprinderilor private; 

d) relatiile generate de constituirea si repartizarea fondurilor speciale extrabugetare; 

e) relatiile care se evidentiază în bugetele sociale; 

2. Sistemul financiar privat cuprinde: 

a) relatiile de credit bancar; 

b) relatiile care se evidentiază în bugetul de stat; 

c) relatiile care se evidentiază în bugetele sociale; 

d) relatiile generate de constituirea fondurilor la dispozitia statului; 

e) relatiile generate de utilizarea fondurilor publice. 

3. Sistemul financiar nu cuprinde: 

a) bugetul de stat si bugetele locale; 

b) impozitele si taxele locale; 

c) asigurările sociale de stat; 

d) fondurile speciale extrabugetare; 

e) creditul public si bancar. 

4. Realizarea obiectivelor prevăzute în programul guvernului presupune, pe lângă 

existenţa resurselor financiare şi: 

a) interventia statului în economie cu ajutorul pârghiilor; 

b) acordul organismelor internationale; 

c) sprijinul populatiei; 

d) este suficient să existe resurse financiare pentru realizarea programului de guvernare; 


5. Politica financiară, în raport cu politica generală a statului: 

a) nu se întrepătrund; 

b) este total dependentă; 

c) are o independentă relativă; 

d) este total independenta; 

e) nu se poate preciza. 

6. Politica financiară actionează nemijlocit: 

a) în sfera productiei, 

b) în sfera repartitiei, 

c) în sfera consumului, 

d) în sfera schimbului; 

e) în toate sferele economico-financiare. 

7. Politica financiară diferă de la o tară la alta în functie de: 

a) potentialul economic al tării si nivelul de dezvoltare economică; 

b) interesele pe care le exprimă partidul (coalitia) de la putere; 

84

c) metodele de conducere a economiei nationale; 

d) conditiile interne si internationale; 

e) toate variantele de mai sus. 

8. Printre principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului nu 

sunt: 

a) domeniul cheltuielilor publice; 

b) domeniul resurselor financiare publice; 

c) domeniul investitiilor agentilor privati; 

d) domeniul creditului bancar; 

e) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane si răspundere civilă. 

9. În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară promovată trebuie 

să stabilească: 

a) volumul resurselor financiare publice; 

b) provenienta resurselor financiare publice; 

c) numărul si tipul canalelor (modalitătilor) de prelevare a contributiei la fondurile 


d) instrumentele (pârghiile financiare) de influentare a proceselor economice; 


10. Care dintre următoarele elemente nu se regăseşte printre componentele 

mecanismului financiar: 

a) aparatul financiar; 

b) cadrul juridic; 

c) pârghiile financiare utilizate de stat pentru a influenţa activitatea economică; 

d) metodele de conducere centralizată utilizate în domeniul economiei naţionale; 

e) pârghiile fiscale. 


1. Perspective de viitor în domeniul politicii financiare în România 

2. Politici financiare şi monetare în România 

3. Direcţii esenţiale ale politicii financiare în România 

4. Politici financiare şi monetare în Uniunea Europeană 

5. Sistemul financiar în România şi posibilităţi de îmbunătăţire a funcţionării acestuia 






85







2001. 






597/iulie 2002. 

Răspunsuri 

1 c 6 b 

2 a 7 e 

3 b 8 c 

4 a 9 e 

5 c 10 d 

86

BUGETUL - PROCESUL BUGETAR ŞI INSTITUŢIILE 

BUGETARE 

Obiective: 

Definirea bugetului public şi înţelegerea importanţei acestuia; 

Cunoaşterea conţinutului şi caracteristicilor bugetului de stat; 

Cunoaşterea principiilor bugetare; 

Înţelegerea etapelor procesului bugetar; 

Cunoaşterea posibilităţilor de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor 

bugetare; 

Înţelegerea conceptului de echilibru bugetar; 

Cunoaşterea sistemului finanţelor instituţiilor publice. 






5.5. Dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare. 

Echilibrul bugetar 


Bugetul public cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale unui 

stat. Componentele bugetului public sunt autonome. Ele au venituri şi cheltuieli proprii, 

se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora 

au independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite de Constituţie. 

Bugetul general consolidat – deşi nu reprezintă un buget de sine-stătător în nici 

una din fazele sale de elaborare, aprobare şi execuţie – cuprinde bugetul de stat, bugetele 

locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul fondului 

pentru plata ajutorului de şomaj, bugetul creditelor interne şi externe, bugetul Trezoreriei 

Statului. Legea finanţelor publice 500/2002 îl mai defineşte ca fiind „ansamblul tuturor 

bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un 

întreg”. 

Bugetul de stat este documentul elaborat şi administrat de Guvern şi aprobat de 

Parlament, prin lege, cuprinzând veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetară 

anuală. 

Bugetul de stat poate fi definit din mai multe puncte de vedere, astfel: 

87

- sub aspect juridic, prevede şi reglementează, în formă legislativă, cheltuielile şi 

resursele statului; 

- sub aspect economic, exprimă relaţiile economice în formă bănească, ce iau naştere în 

procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică 

economică, socială şi financiare ale fiecărei perioade. 

Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte distinct de 

bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată, fiind administrat şi gestionat 

de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. 

Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli 

bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv. 

Totodată, revine o obligaţie mai fermă pentru autorităţile asigurărilor sociale de stat de a 

urmări modul de stabilire şi de încasare a veniturilor sale, pentru a se putea asigura plata 

pensiilor, ajutoarelor şi a celorlalte cheltuieli prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de 

stat. 

Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu personalitate 

juridică, elaborate autonom, fapt ce stimulează iniţiativa locală în realizarea veniturilor şi 

satisfacerea cerinţelor sociale locale. 

Unităţile administrativ – teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu 

nevoile proprii, în corelare cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe şi 

celelalte venituri stabilite prin legea bugetară, efectuând controlul asupra modului de 

utilizare a fondurilor alocate. 

În cazul în care bugetele locale nu-şi pot acoperi cheltuielile din venituri proprii 

stabilite în conformitate cu legea, acestea pot beneficia de transferuri de fonduri băneşti 

de la bugetul de stat. 

Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării anumitor obiective 

şi acţiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie prelevări obligatorii pe 

baza unor legi speciale. 

Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise 

veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată de aceasta în scopul 

îndeplinirii funcţiilor sale. 

Bugetele instituţiilor publice autonome include veniturile şi cheltuielile 

instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept 

public. 

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de 

stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale include 

veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei 

alte instituţii de drept public şi care primesc subvenţii de la bugetul de stat, bugetul 

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor 

proprii. 

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii sunt 

documentele în care sunt prevăzute şi aprobate anual veniturile şi cheltuielile instituţiilor 

publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public. 

Veniturile proprii provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, 

88

concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse 

din activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea. 

Bugetele fondurilor provenite din credite externe este documentul în care sunt 

prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat şi a 

căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice. 

Bugetele fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt 

prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care nu 

trebuie rambursate. 


Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea 

căreia concură o abordare juridică şi alta economică. Sub aspect juridic, bugetul 

reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale 

statului. Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă legislativă, cheltuielile şi 

resursele statului. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare 

a indicatorilor bugetari. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii 

legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu şi este un act de previziune a 

resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează 

pentru o perioadă de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia 

veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi 

aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadru aceluiaşi 

exerciţiu bugetar. 

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile 

macroeconomice şi în special legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. 

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în 


economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu 

sens: pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la 

dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse. 

La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete corelate care 

alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie de structura 

organizatorică a fiecărui stat. 

Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul 

cărora funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. Aşa de exemplu, 

teritoriul Franţei este divizat în departamente şi comune. Structura sistemului bugetar în 

statele de tip unitar cuprinde un buget al autorităţilor publice centrale şi bugete locale, 

care corespund unităţilor administrativ teritoriale. 

Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele, 

provinciile sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii 

fiecărui stat membru al federaţiei. La nivelul federaţiei funcţionează organe supreme ale 

puterii şi administraţiei federale, care au competenţe atât pe plan intern cât şi în relaţiile 

internaţionale ale statului respectiv. Statele, provinciile sau regiunile membre ale 

federaţiei dispun de parlamente şi Guverne proprii, dar nu au competenţe în relaţiile 

89

internaţionale. Organele legislative şi executive federale orientează în anumite domenii 

activitatea statelor membre, în timp ce în altele, statele membre ale federaţiei au 

competenţe depline. Fiecare stat, provincie sau regiune membră a federaţiei se subdivide 

în unităţi administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organele locale ale puterii şi 

administraţiei de stat. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: 

bugetul federaţiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi 

bugetele locale. 

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare 

stat se face în funcţie de modul în care au fost delimitate atribuţiile între aparatul de stat 

central şi cel local. De regulă veniturile cele mai importante şi principalele categorii de 

cheltuieli fac obiectul bugetului central sau federal, în bugetele statelor membre ale 

federaţiei şi în bugetele locale fiind înscrise venituri şi cheltuieli de importanţă mai mică. 

În România nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire a 

acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat. Legea privind finanţele publice 

precizează faptul că gestionarea resurselor financiare publice se realizează printr-un 

sistem unitar de bugete care cuprinde: „bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de 

stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetelor 

altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar”. Acest 

sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se 

dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale 

celorlalte instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile 

financiare publice de formare a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora 

pe destinaţii în conformitate cu nevoia socială şi cu obiectivele de politică financiară 

specifice anului la care se referă. 

Bugetul general consolidat cumulează la nivel naţional toate veniturile şi 

cheltuielile publice reflectate în bugetele precizate mai sus. În bugetul de stat sunt 

reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului, repartizate în principal 

pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea ordinei publice, 

autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic, 

asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecţie 

socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe 

domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital. Veniturile 

sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în venituri curente (fiscale şi nefiscale) şi venituri 

din capital. 


Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus 

următoarelor principii: 

1. Anualitatea este primul principiu bugetar aplicat în practică care s-a menţinut 

de-a lungul timpului, deşi conţinutul tradiţional a fost uneori reconsiderat din raţiuni 

tehnice legate de asigurarea stării de echilibru sau din cauze economice referitoare, mai 

ales, la finanţarea cheltuielilor de investiţii care necesită alocarea resurselor pe intervale 

mai mari de un an. 

90

Principiul anualităţii a fost impus, iniţial, din considerente de natură politică 

(puterea legislativă a fiecărei ţări trebuie să se pronunţe anual în legătură cu toate 

veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul pentru anul următor). Examinarea în fiecare an 

a proiectului de buget permite şi analiza modului de realizare a veniturilor şi efectuarea 

cheltuielilor în perioada precedentă. 

Tot mai mulţi economişti contemporani susţin necesitatea renunţării la principiul 

anualităţii şi trecerea la adoptarea unor bugete plurianuale. Argumentul principal pe care 

îl aduc în sprijinul teoriei bugetelor plurianuale îl constituie faptul că în cadrul 

cheltuielilor cu caracter economic un loc important îl ocupă cheltuielile de investiţii, care 

necesită aprobări pe perioade mult mai îndelungate. 

Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la perioada de 

timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp 

în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile înscrise în autorizaţia dată 

Guvernului de către Parlament. 

De regulă, bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de 12 luni. Anul 

bugetar poată să coincidă sau nu cu anul calendaristic. 

2. Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice 

trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări 

reciproce. Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a 

veniturilor şi cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest 

principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea între cheltuieli şi 

venituri proprii. 

Bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget „brut”, permite analiza corelaţiilor 

existente între diferite categorii de venituri şi cheltuielile corespunzătoare acestora, 

precum şi cunoaşterea volumului total al cheltuielilor de efectuat şi al veniturilor de 

încasat. În practică cerinţele universalităţii bugetului nu se mai respectă decât parţial. 

Astfel, în locul bugetelor „brute”, întocmite cu includerea tuturor veniturilor şi 

cheltuielilor în sume totale, s-a trecut la elaborarea de bugetul „mixte”, în care veniturile 

şi cheltuielile unor instituţii publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu 

soldurile. 

Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la 

principiul universalităţii, ca de exemplu: 

- resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au 

o afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia; 

- fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia 

administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii 

determinate; 

- reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor 

necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu. 

3. În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune 

înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur 

document. Respectarea acestei cerinţe conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă 

informaţii de ansamblu privind resursele publice şi utilizarea lor, permite aprecierea 

importanţei relative a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi facilitează nivelul 

91

soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget unitar permite 

puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra structurii şi volumului cheltuielilor 

propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amânare sau respingere a 

anumitor cheltuieli considerate inoportune, oferind cadru favorabil exercitării unui control 

mai riguros asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice. 

Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, 

în cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile 

statului, cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale. 

Principiul tradiţional al unităţii bugetare, riguros respectat în trecut, a fost adaptat 

cerinţelor finanţelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează 

operaţiunea de debugetizare. Debugetizarea este o politică care constă în modificarea 

modului de finanţare a cheltuielilor, în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite 

şi alte resurse pe lângă veniturile ordinare ale statului. Debugetizarea presupune două 

accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la finanţarea publică la cea privată, iar pe de altă 

parte, semnifică un proces de dezangajare a statului prin glisarea unor cheltuieli publice 

din bugetul general spre bugetele anexe şi conturi speciale de trezorerie. Debugetizarea 

constă, aşadar, în scoaterea unor cheltuieli în afara bugetului general al statului (ca de 

exemplu: cheltuieli privind construcţia de autostrăzi, construcţia de locuinţe, etc.) şi 

acoperirea lor din surse alternative. 

Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe 

seama unor resurse complementare în condiţiile în care veniturile ordinare sunt 

insuficiente. 

4. Neafectarea veniturilor bugetare. Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că 

veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se 

utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit 

venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. 

În practică se înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru 

finanţarea unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care 

provin din anumite surse. Acestea fac obiectul unor bugete extraordinare, anexe, 

autonome sau conturi speciale de trezorerie. Deci, abaterile de la principiul unităţii 

bugetare reprezintă, în acelaşi timp, şi abateri de la regula neafectării veniturilor. 

Chiar în cadrul bugetului ordinar poate fi permisă afectarea unor venituri. 

5. Specializarea bugetară reprezintă principul potrivit căruia veniturile bugetare 

trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar 

creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, 

înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua 

plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice. 

Pentru ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stat 

este necesar ca veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în buget după o schemă unitară. 

Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis 

determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară. 

Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după 

provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinut economic. 

92

6. În teoria finanţelor clasice, cerinţa de bază a echilibrului bugetar o constituie 

acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar. 

Anualitatea şi echilibrul bugetului erau indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul 

anual al bugetului, considerat drept principiu de aur al gestiunii bugetare. 

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la 

păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a bugetului. 

Acest principiu al echilibrului bugetar strict a fost, în mod progresiv, abandonat 

sub impactul economiei reale care nu asigura un randament fiscal suficient pentru 

acoperirea cheltuielilor publice anuale. Principiul echilibrului nu putea fi respectat, ceea 

ce a determinat recurgerea la diferite practici cum ar fi: întocmirea a două bugete, unul 

ordinar echilibrat şi altul extraordinar deficitar, ce putea fi echilibrat pe seama veniturilor 

provenind din împrumuturi şi emisiune bănească. 

7. Publicitatea bugetului. Este principiul potrivit căruia după ce este supus 

dezbaterii şi aprobării Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice. 

Legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de încheiere a exerciţiului 

bugetar pe anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial şi în culegeri 

de legi. 

Cifrele înscrise în proiectul de buget sunt date publicităţii în presa scrisă şi audiovizuală. 

Publicitatea bugetului se impune ca o necesitate şi în contextul participării fiecărei 

ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale în cadrul cărora statele 

partenere solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, evoluţia veniturilor şi 

a cheltuielilor bugetare, starea de echilibru sau dezechilibru bugetar, nivelul fiscalităţii, 

evoluţia serviciului datoriei publice şi alte asemenea date, pe baza cărora să poată fi 

stabilit gradul de bonitate şi de risc al ţării respective. 


Conţinutul procesului bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor 

întreprinse de instituţiile abilitate ale statului în scopul transpunerii în practică a politicii 

financiare a guvernului. Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, 

precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice. 

Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi 

cheltuielile publice este bugetul general consolidat, care cuprinde ansamblul bugetelor ce 

reflectă fluxuri de venituri şi cheltuieli ale sectorului public şi anume: bugetul de stat, 

bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale (toate trei constituind bugetul public 

naţional), bugetele fondurilor speciale (extrabugetare), bugetul trezoreriei statului, 

bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom (ca de exemplu bugetele instituţiilor 

care se ocupă cu privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat), bugetele 

instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din 

credite externe contractate sau garantate de stat şi bugetul fondurilor externe 

nerambursabile. 

93

Pentru ca sistemul de bugete de mai sus să devină operaţional este necesar să existe 

cadrul juridic (legislativ) care să reglementeze categoriile şi nivelul impozitelor şi taxelor 

ce urmează să se încaseze de la persoanele fizice şi juridice şi destinaţiile spre care vor fi 

orientate alocaţiile bugetare pentru furnizarea de bunuri şi servicii publice. 

Pe baza cadrului legislativ existent, care trebuie să fie în concordanţă cu programul 

de guvernare aprobat de Parlament, Executivul (Guvernul) poate declanşa procesul 

bugetar. 

Etapele procesului bugetar sunt: 

a) elaborarea proiectului de buget; 

b) aprobarea bugetului; 

c) execuţia bugetului; 

d) încheierea execuţiei bugetului; 

e) controlul execuţiei bugetului; 

f) aprobarea execuţiei bugetului. 

Caracteristicile procesului bugetar, care se regăsesc în toate ţările democratice cu 

economie de piaţă, sunt următoarele: 

- este un proces decizional deoarece constă în alocarea unor resurse bugetare 

limitate pentru bunuri şi servicii publice destinate să satisfacă nevoile prioritare ale 

perioadei respective; 

- este un proces democratic pentru că pe parcursul derulării etapelor procesului 

bugetar se manifestă principiul esenţial al statului de drept, cel al separării puterilor în 

stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale grupului de cetăţeni 

care deţin majoritatea politică de decizie; 

- este un proces preponderent politic, deoarece adoptarea unei anumite politici 

economice, financiare şi monetare, reflectate toate în buget, reprezintă un act de decizie 

politică a majorităţii din Parlament; 

- este un proces cu continuitate ciclică, deoarece etapele procesului bugetar sunt 

stabilite prin legi speciale, pe baza principiului anualităţii şi publicităţii bugetare, cu 

precizarea termenelor concrete de derulare şi finalizare; 

- este un proces cu impact public şi implicaţii la nivel macro şi microeconomic 

care se manifestă în plan economic şi social. La nivel macroeconomic bugetul este 

principalul instrument al politicii de stabilizare macroeconomică prin faptul că soldul 

bugetului influenţează direct sau indirect evoluţia creşterii economice, a nivelului 

preţurilor, a şomajului, a ratei dobânzii. La nivel microeconomic, agenţii economici 

resimt influenţa negativă sau pozitivă a unei anumite opţiuni de politică, reflectată în 

buget. Impactul economic şi social se datorează faptului că elaborarea, aprobarea şi 

execuţia unui anumit tip de buget se repercutează asupra cererii agregate din economie, 

precum şi a gradului de satisfacere a nevoilor de bunuri şi servicii ale societăţii. 

Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice se 

realizează prin intermediul sistemului instituţiilor publice specifice statului de drept. 

Aceste instituţii publice se caracterizează prin faptul că sunt separate pe orizontală 

în trei subsisteme ale celor trei puteri din stat (puterea legislativă, executivă şi 

judecătorească), iar pe de altă parte, subordonarea pe verticală a instituţiilor în cadrul 

fiecăruia din aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care 

94

participă la realizarea procesului bugetar asigură prevenirea abuzului de putere din partea 

oricărei instituţii participante prin aceea că fundamentarea bugetului se face de Guvern, 

aprobarea lui de către Parlament, iar instituţiile din subordinea Guvernului, care execută 

bugetul, sunt controlate din punct de vedere financiar de către Curtea de Conturi care 

funcţionează sub autoritatea Parlamentului. 

Autonomia subsistemelor instituţionale aparţinând celor trei puteri ale statului 

precum şi controlul public democratic asupra acestor instituţii asigură premise pentru 

utilizarea eficientă a resurselor financiare publice. 

Elaborarea proiectului de buget 

Proiectul de buget este elaborat de Guvern prin subsistemul instituţiilor publice 

aflate în structura acestuia, ţinând cont de rezultatele obţinute în domeniile economicofinanciare 

finanţate de la buget, şi pe baza: 

a) prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru 

care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani; 

b) politicilor fiscale şi bugetare; 

c) prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de 

înţelegere sau ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare 

internaţionale, semnate şi/sau ratificate; 

d) politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea 

propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite; 

e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite; 

f) programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul 

finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi 

indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a 

perfor-manţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, 

obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin 

indicatori precişi, a căror alegere este justificată; 

g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum 

şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale; 

h) posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar. 

Pentru aceasta este necesar să se elaboreze criterii de performanţă specifice fiecărui 

domeniu de activitate cu ajutorul cărora să se evalueze eficienţa, eficacitatea şi 

economicitatea programelor cu finanţare bugetare. 

Eficienţa exprimă rezultatele ce se obţin dintr-o activitate economico-socială prin 

utilizarea anumitor surse economice. Cuantificarea se face ca raport între efecte (rezultate 

obţinute) şi efort (cheltuială făcută). 

Eficacitatea constituie calitatea pe care o are o acţiune de a produce rezultatele 

scontate. Cuantificarea este dată de raportul dintre rezultatul sau efortul efectiv obţinut 

sau făcut şi rezultatul sau efortul prevăzut la proiectarea unui anumit program economicosocial. 

Economicitatea se materializează în surprinderea fenomenului de reducere a 

volumului mijloacelor consumate efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al 

rezultatelor proiectate. 

95

Coordonarea, finalizarea şi prezentarea către Guvern a proiectului de buget o 

realizează Ministerul Finanţelor Publice care, împreună cu instituţiile de prognoză, Banca 

Naţională şi celelalte ministere, stabileşte pe baza programului de guvernare elaborate de 

Parlament principalii parametrii macroeconomici care să asigure echilibrul financiar şi cel 

economic general. În mod concret este vorba de indicatori sintetici referitori la: rata 

inflaţiei, gradul de fiscalitate, evoluţia creditului intern (expansiune sau contracţie în 

raport de politica monetară), volumul finanţării externe (credite de la organisme 

financiare internaţionale, de la guvernele altor ţări sau de pe piaţa privată de capital). 

Aceşti parametri macroeconomici permit determinarea nivelului maxim al cheltuielilor 

bugetare în raport cu posibilităţile de finanţare internă şi externă a unui anumit deficit 

bugetar care, la rândul său, trebuie să se afle în concordanţă cu obiectivul asigurării 

echilibrului financiar, monetar şi general economic. 

Elaborarea proiectului de buget se face în mai multe faze succesive, astfel: 

- indicatorii macroeconomici şi sociali prevăzuţi pentru anul bugetar pentru care se 

elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, vor fi elaboraţi de 

organele abilitate până la data de 31 martie a anului curent. Aceşti indicatori vor fi 

actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului bugetar. 

- până la data de 1 mai, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului obiectivele 

politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de 

buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatori 

principali de credite. 

- până la data de 15 mai Guvernul urmează să aprobe aceste nivele şi să informeze 

comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale 

politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice. 

- până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministrul Finanţelor Publice va transmite 

ordonatorilor principali de credite o scrisoare-cadru care va specifica contextul 

macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de 

elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern ,limite în care 

ministerele şi instituţiie subordonate acestora trebuie să se încadreze cu propunerile lor 

de cheltuieli pentru anul următor. 

- dacă schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli, 

acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice. 

Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor principali 

de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor 

de buget. 

- la rândul lor, ministerele defalcă plafoanele orientative de cheltuieli pentru 

fiecare instituţie din subordine, în funcţie de activitatea lor previzionată pentru anul 

următor, solicitându-le, în limita nivelurilor orientative, propuneri proprii de cheltuieli 

detaliate după natura lor economică (curente, cu defalcare pe cheltuieli de personal şi 

materiale, şi de capital); 

- ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să 

depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele 

la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările 

pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Autorităţile 

96

administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri 

consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. 

- deoarece fundamentările de cheltuieli ale verigilor de bază (instituţiilor) depăşesc 

nivelurile orientative emise de Ministerul Finanţelor Publice, este nevoie de concilierea 

între Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte ministere, care se realizează în următoarele 

trei etape: 

- între direcţiile de specialitate din celelalte ministere şi respectiv din Ministerul 

Finanţelor Publice; 

- divergenţele rămase nesoluţionate în prima etapă se conciliază între ministrul 

finanţelor şi ceilalţi conducători ai instituţiilor publice centrale; 

- în final divergenţele neconciliate în etapele anterioare se rezolvă în cadrul 

Guvernului; 

- proiectele de buget şi anexele la acesta definitivate conform procedurii de mai sus se 

depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an . 

- pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului 

propriu, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele 

bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. 

Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică 

pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în 

următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în 

contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în 

domeniul investiţiilor publice. Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima 

politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu. 

- după însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le 

supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui 

an. 

Proiectul de buget finalizat se concretizează într-un pachet de documente care 

cuprinde: 

- expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat; 

- anexele la proiectul de lege bugetară care conţin structura veniturilor şi 

cheltuielilor pe agenţii guvernamentale şi pe clasificaţia economică a cheltuielilor, 

precum şi bugetele de venituri şi cheltuieli ale fondurilor speciale extrabugetare; 

- informaţii suplimentare privind modul de fundamentare a bugetului. 

Aprobarea bugetului 

Instituţia abilitată prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este Parlamentul, 

unde proiectul de buget parcurge următoarele etape: 

- prezentarea de către primul ministru sau ministrul finanţelor a raportului pe 

marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului; 

- examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului 

urmată de analiza şi aprobarea acestuia în comisia de buget, finanţe şi bănci; 

- dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament. Bugetele se aprobă de 

Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, 

după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar. 

- promulgarea de către preşedintele Republicii a legii bugetului. 

97

Există situaţii când legea bugetului nu este aprobată până la termenul limită 

prevăzut de Legea finanţelor publice, fie din cauza nedepunerii ei la termen de către 

Guvern, fie din cauza prelungirii duratei dezbaterilor în Parlament. În această situaţie 

Constituţia prevede fie continuarea execuţiei vechiului buget, fie execuţia unui buget 

propus de Guvern. 

În mod concret , dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte 

de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul 

anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din 

prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic 

justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele 

propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul 

precedent. Instituţiile publice şi acţiunile noi aprobate în anul curent, dar care încep cu 

data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea legii 

bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget. 

Execuţia bugetului 

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în 

Monitorul Oficial al ţării şi se trece la execuţia lui pe durata anului bugetar. 

Execuţia bugetară constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor 

prevăzute în buget şi antrenează un număr mare de operatori ca: aparatul fiscal, instituţii 

bugetare (ministere şi unităţi subordonate cum ar fi: şcoli, spitale, muzee, teatre, unităţi 

militare etc.), unităţi administrativ teritoriale şi alte entităţi. 

Responsabilitatea execuţiei bugetului revine Guvernului prin instituţiile sale 

componente, atât în ceea ce priveşte încasarea veniturilor cât şi efectuarea plăţilor. 

Veniturile reprezintă limite minime de realizat, pe când cheltuielile bugetare aprobate 

reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite. 

Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au 

calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil. 

Rolul ordonatorilor de credite constă în următoarele: 

- ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru 

bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror 

conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu 

sarcinile acestora, potrivit legii. 

- ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru 

bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători 

sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. 

- ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate 

numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din 

bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. 

Corespunzător competenţelor acordare ,ordonatorii de credite au şi responsabilităţi 

care sunt stabilite prin Legea finanţelor publice şi care se referă în principal la : 

a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare 

repartizate şi aprobate 

b) realizarea veniturilor; 

c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare; 

98

d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc; 

e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor 

financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare; 

f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a 

programului de lucrări de investiţii publice; 

g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora; 

h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor 

legale. 

Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor se face prin trezorerie care este 

subordonată Ministerului Finanţelor Publice. Execuţia părţii de venituri a bugetului se 

realizează prin aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor Publice şi cuprinde, în cazul 

impozitelor directe, următoarele faze succesive: 

- aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei 

impozabile a unei persoane fizice sau juridice care intră, conform legii, sub incidenţa 

impozitării; 

- lichidarea constă în determinarea cuantumului impozitului care se înscrie în rolul 

fiscal deschis pentru fiecare persoană fizică sau juridică; 

- emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului 

impozitului respectiv într-un document pe baza căruia se autorizează perceperea unui 

venit bugetar; 

- perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către 

debitor în cazul achitării acestuia la timp. Dacă termenul limită pentru plată a fost depăşit 

se trece la urmărirea sumelor în vederea încasării lor, recurgându-se la executări silite. 

Primele trei faze (aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) 

sunt executate de organele fiscale, iar operaţiunea de percepere (încasare) de către 

organele trezoreriei statului. 

Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului presupune parcurgerea următoarelor faze 

succesive: 

- angajarea reprezintă orice decizie prin care o autoritate competentă, potrivit legii, 

afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate, 

decizie care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti o anumită sumă de bani 

către furnizori de bunuri şi servicii. Materializarea unei astfel de decizii poate fi 

contractul, decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou 

apărute. Angajarea cheltuielilor poate fi făcută de către conducătorii instituţiilor publice 

care pot delega integral sau parţial această competenţă altor persoane din subordine 

- lichidarea este faza în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa 

angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică 

condiţiile de exigibilitate ale angajamentului pe baza documentelor justificative care să 

ateste operaţiunile respectiv , fază în care instituţia recepţionează furnizarea bunurilor şi 

serviciilor angajate anterior (contractate) 

- ordonanţarea este o altă fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că 

livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că 

plata poate fi realizată şi constă în emiterea unor ordine de plată în favoarea unui terţ; 

99

- plata cheltuielilor este ultima fază în procesul execuţiei bugetare, reprezentând actul 

final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi şi constă în achitarea 

efectivă de către instituţia publică a sumei datorate furnizorului sau creditorului. 

Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea) se 

fac pe baza avizelor serviciilor de specialitate (aprovizionare, financiar-contabilitate) de 

către conducătorul instituţiei denumit ordonator de credite bugetare (sau de înlocuitorul 

acestuia). Ordonatorii de credite sunt de gradul I sau principali şi sunt conducători ai 

ministerelor şi celorlalte organe centrale din subordinea Executivului, de gradul II sau 

secundari reprezentate de conducătorii unităţilor din teritoriu ale ministerelor 

(Inspectoratul Şcolar Judeţean, Direcţia Agricolă judeţeană etc.) şi de gradul III sau 

terţiari (instituţii publice operaţionale ca şcoli, spitale, teatre, unităţi militare, etc.). 

Operaţiunile legate de faza a patra sunt efectuate de contabil, care este angajatul 

serviciului financiar al instituţiei publice şi care verifică documentele justificative şi 

întocmesc instrumentele de plată a cheltuielilor efectuate pe seama fondurilor publice . 

Încheierea execuţiei bugetare 

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se face prin întocmirea la sfârşitul 

anului bugetar a contului de execuţie bugetară care reflectă modul cum Executivul, prin 

instituţiile publice din subordinea sa, a respectat încadrarea în veniturile şi cheltuielile 

aprobate de parlament. 

Conţinutul contului de execuţie bugetară este diferit, în funcţie de metoda de 

evidenţă bugetară adoptată de autorităţile guvernamentale, respectiv: 

- sistemul de execuţie cuprinde totalitatea operaţiunilor care privesc anul bugetar 

respectiv, chiar dacă unele încasări sau plăţi se realizează după încheierea anului bugetar. 

Ca urmare a acestui sistem, pentru câteva luni de la începutul anului următor se conduce o 

evidenţă paralelă corespunzătoare veniturilor şi cheltuielilor care se referă atât la anul 

curent cât şi la anul bugetar precedent 

- sistemul de gestiune cuprinde numai operaţiunile de încasări şi plăţi ale anului 

bugetar respectiv, indiferent de anul bugetar la care se referă. Deci, operaţiunile 

neefectuate în anul curent se reflectă în anul următor. 

Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de Ministerul Finanţelor Publice 

pe baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului 

elaborat de fiecare instituţie publică şi centralizate pe verticală la nivelul fiecărui minister 

(ordonator principal de credite) care depune la Ministerul Finanţelor Publice situaţia 

execuţiei bugetare din domeniul său de activitate. Totodată, la nivelul fiecărui judeţ se 

realizează o centralizare pe orizontală a dărilor de seamă ale instituţiilor (ordonatorilor de 

credite) existente în judeţul respectiv care, centralizate la nivelul Ministerul Finanţelor 

Publice, permit verificarea corectitudinii execuţiilor raportate de ordonatorii principali de 

credite. 

Contul general de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor Publice se 

prezintă Guvernului care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului 

pentru dezbatere şi aprobare. 

Controlul execuţiei bugetare 

După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite 

documentul instituţiei supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe 

100

ţări, poartă denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o instituţie publică exterioară 

Guvernului, care funcţionează în mod autonom, după legea proprie de organizare, pe 

lângă forul legislativ. Curtea de Conturi raportează Parlamentului asupra rezultatelor 

controalelor efectuate, propunând totodată, măsuri de îmbunătăţire a unor dispoziţii legale 

în vederea creşterii eficienţei utilizării banului public. 

În privinţa contului de execuţie bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare 

instituţie publică controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în 

acest document. 

Totodată, bazându-se pe criteriile de performanţă bugetară ce trebuie elaborate şi 

aprobate de Guvern, cu reflectarea specificului fiecărui domeniu de activitate economicosocială 

finanţată de la buget, Curtea de Conturi verifică eficienţa, eficacitatea şi 

economicitatea execuţiei bugetare, pronunţându-se şi asupra calităţii gestiunii banilor 

publici la nivelul fiecărei instituţii şi pe ansamblul bugetului. La încheierea verificărilor 

efectuate prin structurile sale funcţionale, dacă nu se constată nelegalităţi şi prejudicii 

aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi emite actul de descărcare de gestiune a 

conducătorului (ordonatorului de credite) fiecărei instituţii publice. Dacă se constată 

operaţiuni nelegale, generatoare de pagube materiale, acestea se recuperează prin organele 

de jurisdicţie ale Curţii de Conturi – atunci când acestea se află, conform legii de 

organizare, în structura Curţii – sau prin instanţele de profil din sfera puterii judecătoreşti. 

În final, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului raportul privind controlul 

contului de execuţie bugetară în vederea dezbaterii şi aprobării acestui cont. 

Organizarea şi funcţionarea controlului financiar, în general, asupra execuţiei 

bugetare, în special, prezintă particularităţi de la o ţară la alta. Important este ca, prin 

formele concrete de organizare şi funcţionare a controlului financiar, să se evite 

manifestarea conflictului de interese şi să se realizeze controlul reciproc al puterilor în 

stat, în sensul că organismul care gestionează bugetul (Guvernul) să fie controlat şi de o 

entitate publică exterioară acestuia, aprobarea execuţiei bugetare efectuând-o o altă putere 

în stat, respectiv forul legiuitor (Parlamentul). 

În afara controlului financiar (intern şi extern, în cadrul fiecăreia din aceste 

categorii existând cele două forme de exercitare: preventiv şi ulterior), mai funcţionează 

controlul politic executat de Parlament. Acest tip de control se manifestă atât cu prilejul 

examinării şi aprobării proiectului de buget, cât şi la aprobarea contului de execuţie 

bugetară, precum şi pe parcursul execuţiei bugetare. 

Aprobarea execuţiei bugetare 

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia 

specializată de control al finanţelor publice, parlamentul declanşează procedura de 

dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile 

permanente reunite de buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul 

Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară. 

Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economicofinanciare 

din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia 

acesteia. Apoi, are loc exprimarea punctelor de vedere ale formaţiunilor politice 

reprezentate în forul legislativ, prilej cu care se fac aprecieri privind calitatea gestiunii 

bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat. Totodată, se pot avansa propuneri 

101

privind modificarea unor legi în vederea creşterii eficienţei utilizării banilor publici. În 

continuare, se trece la discutarea pe articole a proiectului legii privind aprobarea contului 

de execuţie bugetară. În conţinutul său, pe lângă articolele privind aprobarea contului 

respectiv, se pot introduce prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea 

de Conturi a anumitor aspecte ale execuţiei bugetare şi la raportarea către Parlament a 

constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate. 

Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de 

execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar. 

5.5. Dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Echilibrul bugetar 

Bugetul de stat, în forma sa tradiţională, este considerat a fi un „buget de mijloace” 

care prezintă şi detaliază mijloacele financiare alocate diferitelor categorii de servicii 

publice. Resursele financiare ale statului sunt însă limitate şi de aceea se impune o 

selectare, pe baza unor criterii ce se referă, în principal, la costul şi la randamentul 

serviciilor publice, a cheltuielilor ce pot fi finanţate la un moment dat. Un astfel de buget 

este orientat în funcţie de mijloacele ce pot fi utilizate la nivelul unui an şi nu în funcţie de 

scopuri sau obiective ce ar urma să fie atinse în anul bugetar respectiv, având caracterul 

unui buget funcţional. Avantajele unui buget funcţional sunt legate de faptul că facilitează 

informarea asupra modului de utilizare a resurselor publice şi permite o gestionare 

riguroasă şi clară a acestor resurse. Informaţiile furnizate de bugetul funcţional sunt 

complexe, deoarece regrupează cheltuielile după finalitatea lor. În acest mod, 

parlamentarii şi opinia publică percep mai bine opţiunile guvernamentale şi, în acelaşi 

timp, controlul bugetar poate fi realizat mai facil. Bugetul funcţional permite evidenţierea 

exactă a soldului dintre veniturile şi cheltuielile publice, eliminând dublele înregistrări şi 

mişcările de fonduri între bugetul general, conturile speciale de trezorerie şi bugetele 

anexe. Prin urmare, bugetul funcţional grupează cheltuielile publice pe destinaţii. 

Pe lângă caracterul său informativ, bugetul funcţional prezintă avantajul că 

sporeşte eficacitatea gestionării resurselor, reflectând costurile reale şi clare ale opţiunilor 

bugetare. Cunoscând mijloacele alocate şi costurile serviciilor publice finanţate, într-un 

astfel de buget pot fi ierarhizate diversele cheltuieli în raport de utilitatea lor socială şi de 

eventualele economii pe care le degajă. În plus bugetul funcţional nu este condiţionat de 

trecut. Finanţarea unei cheltuieli va fi menţinută numai dacă se justifică şi în viitor 

utilitatea socială a acesteia. 

„Bugetele-program”, ca instrumente moderne ale gestiunii finanţelor publice, sunt 

elaborate în funcţie de obiectivele propuse în condiţiile lărgirii orizontului de referinţă la 

un număr mai mare de ani. De la un buget de mijloace, care are o finalitate anuală, se 

trece la bugetul-program, în care se înscriu cheltuielile legate de realizarea unor obiective 

pe termen mediu şi lung. 

Metodele de previzionare a fluxurilor de venituri şi cheltuieli prezintă importanţă 

deosebită pentru politica guvernamentală şi pentru gestiunea finanţelor publice, în 

general. 

102

Bugetul de stat trebuie să reflecte, prin intermdiul indicatorilor săi, pe de o parte, 

necesităţile de resurse financiare ale statului, iar pe de altă parte, posibilităţile de 

acoperire a acestor resurse. 

Se pune astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi 

cheltuielilor publice, pentru determinarea cărora în practica financiară se folosesc metode 

clasice şi metode moderne bazate pe analiza cost-avantaje şi alte studii de eficienţă. 

Metode clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt: metoda 

automată, metoda majorării (diminuării) şi metoda evaluării directe. 

Potrivit metodei automate se iau drept bază pentru întocmirea bugetului pe anul 

următor (t+1) veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an al cărui exerciţiu a fost 

încheiat. Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul următor nu se 

cunosc încă realizările certe ale bugetului pe anul în curs (t). Metoda este simplă, nu 

necesită un volum mare de lucrări, dar prezintă dezavantajul că este departe de realitate, 

deoarece condiţiile economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot 

menţine ca atare şi în anul pentru care se elaborează proiectul de buget. 

Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în considerare rezultatele 

exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada 

premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget. Pe baza acestor date se 

determină ritmul mediu anual de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor 

bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor şi cheltuielilor anului bugetar în 

curs se determină nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pe anul următor. 

Determinarea veniturilor şi cheltuielilor prin extrapolarea tendinţelor rezultate din 

evoluţia indicatorilor aferenţi perioadei considerate drept bază este aproximativă, 

deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influenţă mai mare sau mai mică 

asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale 

unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii care au servit drept bază 

de calcul. 

Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursă de 

venit şi fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop, se au în vedere execuţia preliminară 

a bugetului pe anul în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul 

bugetar următor. La estimarea veniturilor aferente bugetului pe anul viitor se ţine seama 

de nivelul acestora prevăzut pentru anul în curs, care se ajustează în funcţie de eventualele 

modificări ce vor interveni în legislaţia cu privire la impozite şi alte venituri, precum şi de 

influenţa unor factori de natură economică, socială şi politică, ca şi de conjunctura 

internaţională. Evaluarea cheltuielilor publice se face la nivelul necesităţilor anului 

bugetul următor. Acesta presupune o armonizare a solicitărilor de credite bugetare cu 

posibilităţile economiei reale de a susţine, cu venituri corespunzătoare, creşterea 

cheltuielilor publice. 

Evaluarea cheltuielilor publice nu înseamnă în mod automat creşterea acestora, ci 

dimensionarea lor în aşa fel încât, în condiţiile unor resurse publice insuficiente, deficitul 

bugetar previzionat să fie suportabil. 

Metoda evaluării directe, deşi este considerată a fi mai aproape de realitate, totuşi 

nu asigură o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari, impunându-se rectificări ale 

acestora în timpul execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice. 

103

Metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor se referă la: 

1. Metoda de planificare, programare, bugetizare. Este metoda de dimensionare a 

cheltuielilor publice, aplicată iniţial în domeniul militar şi extinsă, apoi, la nivelul 

bugetului federal al SUA, având la bază analiza „cost-avantaje”. Obiectivul urmărit în 

elaborarea metodei a fost acela de a defini criterii mai raţionale de gestionare a banului 

public, în sensul repartizării creditelor bugetare pe baza randamentului sau avantajelor 

nete pe care le comportă diferitele categorii de cheltuieli. 

Utilizarea metodei presupune identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite 

pe termen lung, cuantificarea (pe baza unor calcule specifice) a costurilor şi avantajelor 

diferitelor programe ce pot fi finanţate de la buget şi stabilirea unui clasament al acestora 

în raport de indicatori de eficacitate. 

2. Metoda „Managementului prin obiective” s-a aplicat în S.U.A. începând cu anii 

’60, fiind inspirată din managementul marilor firme americane. Esenţa metodei constă în 

aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare domeniu 

de activitate. Fiecare gestionar de resurse publice defineşte propriile sale obiective 

contribuind astfel, la realizarea finalităţilor propuse. În cadrul unui anumit minister se 

procedează la rediscutarea şi coordonarea finalităţilor, obiectivelor şi resurselor. În acest 

mod, s-a realizat o descentralizare a deciziei, dar au apărut dificultăţi referitoare la 

asumarea răspunderii la nivelul noilor centre descentralizate de decizie, la determinarea 

precisă a obiectivelor şi, mai ales, la coordonarea acestora cu obiectivele generale ale 

bugetului. 

3. Metoda bază bugetară zero: reprezintă metoda de programare bugetară al cărei 

scop este de a preîntâmpina creşterea excesivă a cheltuielilor bugetare de la un an la altul. 

Metoda constă în a alege acea combinaţie de programe care minimizează costurile 

determinate de realizarea unui anumit obiectiv şi la un anumit nivel al resurselor posibil 

de obţinut. Programarea bugetară are, în acest caz, elemente comune cu planul de afaceri 

al unei întreprinderi private care-şi propune producerea unor „ieşiri” date, cu costuri 

minime, în condiţiile maximizării profitului. 

4. Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare: a constituit metoda franceză bazată 

pe analiza sistemică, folosită pentru dimensionarea indicatorilor bugetari, în contextul 

gestiunii prin obiective a resurselor publice. Analiza sistemică are drept scop ca, prin 

iteraţii succesive, să reformuleze obiectivele şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor, 

permiţând decidentului să aleagă un mod de acţiune preferenţial dintre mai multe 

alternative posibile. Ţinând seama de un număr de restricţii referitoare la caracterul 

limitat al mijloacelor, metoda raţionalizării opţiunilor bugetare constă în identificarea şi 

studierea obiectivelor, compararea soluţiilor alternative, adoptarea deciziei pe baza 

analizei cost-avantaje şi controlul permanent al cheltuirii resurselor. 

Originalitatea metodei constă în capacitatea de adaptabilitate şi de reformulare a 

opţiunilor. 

Problema alegerii unui raport optim între volumul veniturilor bugetare şi cel al 

cheltuielilor publice (şi, implicit, a diferenţei între cei doi importanţi indicatori) a 

preocupat de-a lungul vremii mulţi specialişti în domeniu, teoreticieni sau guverne. 

Astfel, teoreticienii clasici şi chiar postkeynesieni au în vedere judecarea impactului 

104

financiar al bugetului asupra economiei, în funcţie de realizarea echilibrului acestuia, 

respectiv venituri mai mari decât cheltuielile sau, în cel mai rău caz, egale cu acestea. 

După criza economică din 1929-1930 majoritatea ţărilor cu o economie 

concurenţială de piaţă au început să-şi construiască bugetele naţionale cu deficit. În 

nenumărate situaţii, pentru a trece mai uşor examenul parlamentar în demersul lor pentru 

aprobarea bugetelor, guvernele camuflează cuantumul real al deficitului prin practici de 

genul debugetizării sau al artificiilor contabile, prin conturile speciale de Trezorerie 

publică etc, care permit finanţarea unor acţiuni şi cheltuieli mai puţin publice şi determină 

în final goluri temporare de casă. Din această cauză, trebuie menţionată importanţa 

deosebită pe care o au instituirea şi aplicarea unor reguli riguroase, care să fie 

respectate în construcţia bugetelor publice, în special a bugetului de stat. Bugetele 

trebuie să reflecte posibilităţile reale şi corecte ale economiei acelei ţări, în ceea ce 

priveşte volumul cheltuielilor publice care pot fi finanţate la un moment dat. 

Indicatorul cel mai des folosit în analiza amplorii deficitelor bugetare şi a crizelor 

bugetare în general, aşa cum parţial este şi cea pe care o traversează ţara noastră în 

prezent, este raportul dintre: 

Soldul bugetului de stat Soldul bugetului de stat 

sau 

Cheltuieli totale PNB, PIBsau 

Venitul net 

În situaţia în care echilibrul bugetului este realizat, impactul execuţiei sale cu 

realităţile economice duce la deflaţie bugetară (resurse suficiente) cu consecinţe 

favorabile asupra consolidării monedei naţionale şi a economiei, în general. 

În situaţia inversă, în care S < 0, înregistrăm „impasul bugetar” (echivalentul 

deficitului), frecvent în majoritatea ţărilor lumii în ultimul timp. Acest fenomen are efecte 

inflaţioniste, generează o cerere mare de fonduri şi o eroziune a puterii de cumpărare a 

monedei naţionale. 

Impactul negativ asupra economiei este şi mai mare atunci când deficitul s-a 

produs cu predilecţie din cauza cheltuielilor de consum, cum s-au petrecut lucrurile şi în 

ţara noastră, în mulţi ani. 

În situaţia în care acesta s-ar produce ca urmare a unor cheltuieli de capital (mai 

ales productiv) este posibilă o relansare economică, cu efecte favorabile asupra veniturilor 

viitoare ale bugetului de stat. 

Aprecierea asupra gestiunii corespunzătoare a resurselor publice este însă mai 

dificilă decât rezultă din simpla analiză a deficitului din Legea bugetului de stat. Din 

punctul de vedere al Trezoreriei statului, este necesar a se determina cheltuielile „nete 

totale” de finanţare, în cazul deficitului bugetar, sau veniturile „nete”, în cazul 

excedentelor bugetare. 

Nevoia de resurse publice suplimentare, în afara celor curente (ordinare), este 

determinată de trei cauze majore, şi anume: 

■ întocmirea bugetelor naţionale cu deficite; 

■ neconcordanţa între termenele de încasare a resurselor curente ordinare, mai ales a celor 

din impozite şi taxe, şi necesitatea de a efectua plăţi în conformitate cu prevederile 

bugetului aprobat; 

■ construirea unor bugete nerealiste, care nu sunt axate pe realităţile concrete ale 

economiei. 

105

Necesitatea de resurse suplimentare, pe care Trezoreria publică trebuie să le 

procure în anumite perioade ale exerciţiului, este determinată de nevoia de a efectua plăţi 

potrivit programului bugetar şi de insuficienţa fluxului de resurse din veniturile curente în 

acea perioadă, datorită următoarelor cauze: 

■ fluctuaţia cheltuielilor bugetare pe trimestre, în cursul anului (stat, locale, asigurări 

sociale de stat) faţă de nivelul stabilit iniţial; 

■ ritmul necorespunzător al încasărilor bugetare, determinat de o serie de cauze, mai ales 

economice (recesiune etc); 

■ fluctuaţia nefavorabilă a soldului net al conturilor speciale ale corespondenţilor 

trezoreriei. 

Execuţia cheltuielilor bugetare prezintă în fiecare an o structură proprie, 

determinată fie de deciziile deliberate ale politicii economice, de conjuncturile economiei 

mondiale, fie pur şi simplu de graba, sau încetineala organelor administraţiei centrale sau 

locale de a efectua anumite cheltuieli. 

Totuşi, de-a lungul anilor, s-au impus anumite reguli, respectiv: 

■ fenomene de întârzieri cu perioade de recuperări ulterioare, precum şi o tendinţă de 

creştere a cheltuielilor în lunile de vacanţă şi spre sfârşitul exerciţiului, când serviciile 

publice caută să consume maximul de credite bugetare şi tot în această perioadă 

realizându-se şi un număr foarte mare de operaţiuni de regularizare; 

■ cheltuielile curente, de tipul celor cu materiale, cu salarii, transferuri etc. sunt mai 

regulate decât cele care vizează cheltuielile de capital. 

Ritmul necorespunzător de intrare a resurselor în gestiunea trezoreriei publice este 

cauzat de: 

■ termenele de încasare lunară sau trimestrială a resurselor, care nu coincid decât 

întâmplător cu cele de efectuare a plăţilor. 

■ termenele de plată a impozitelor, care nu sunt respectate de un număr mare de 

contribuabili, fie din cauza dificultăţilor economico-financiare pe care le au, fie din cea a 

proastei educaţii civice. 

În acest context, unele venituri, deşi au o regularitate mai bună (spre exemplu, cele 

indirecte - taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, în general taxele de 

consumaţie; şi unele directe, care au scadenţe mai lungi), încasarea lor este determinată în 

mare măsură de voinţa plătitorului, din care cauză ele au o intrare neuniformă în 

trezorerie. 

Dezechilibrul financiar public este rezultatul cererii prea mari de resurse 

financiare publice, în comparaţie cu fondurile ce se pot constitui la nivelul statului. Astfel, 

pentru a exprima valoric acest decalaj, se utilizează cel mai frecvent conceptul de deficit 

bugetar. 

În România, pentru măsurarea dezechilibrului financiar public se folosesc metode 

diferite, în funcţie de care se identifică un anumit tip de deficit bugetar respectiv: 

deficitul/surplusul bugetului general consolidat; deficitul/surplusul convenţional; 

deficitul/surplusul primar, deficitul/surplusul operaţional; deficitul/surplusul 

structural; deficitul/surplusul cvasi-fiscal. 

Utilizarea metodelor moderne pentru dimensionarea cât mai corectă a 

dezechilibrului financiar public a condus la apariţia de noi tipuri de deficite/ surplusuri ale 

106

sectorului public. Astfel, putem vorbi de deficit/surplus convenţional, primar, operaţional, 

structural şi cvasifiscal. 

Deficitul/surplusul convenţional, calculat ca diferenţă între încasările şi plăţile 

efective, reprezintă necesarul de finanţare a sectorului public. în metoda de măsurare a 

acestui tip de dezechilibru public, veniturile nu includ împrumuturile interne şi externe. 

La nivelul cheltuielilor nu sunt luate în considerare rambursările datoriei publice din acel 

an, insă se regăsesc dobânzile la datoria publică. 

Deficitul/surplusul primar exclude din deficitul convenţional cheltuielile 

reprezentând dobânzile la datoria publică. Acest indicator este utilizat în analiza 

ajustărilor ce trebuie realizate la nivelul politicii fiscale. 

Deficitul/surplusul operaţional include deficitul primar şi dobânda reală plătită 

în contul datoriei publice interne. 

Deficitul/surplusul structural exclude din deficitul convenţional încasările din 

privatizare, ce sunt considerate surse de finanţare şi nu de venituri. 

Deficitul cvasi-fiscal evidenţiază deficitul convenţional şi operaţiunile cvasifiscale 

ce iau forma: 

• subvenţiilor pentru dobânzile la împrumuturile acordate de Banca Naţională a României 

şi de băncile comerciale societăţilor cu capital de stat din sectoarele agricultură şi energie; 

• subvenţiilor pentru cursul de schimb de care beneficiază sectorul energetic; 

• împrumuturilor preluate de stat pe bază de legi speciale; 

• împrumuturilor garantate de stat; 

• arieratelor faţă de buget a agenţilor economici. 

Deficitele cvasi-fiscale pot apăsa foarte mult asupra bugetului general consolidat 

mărind deficitul şi împingând guvernul să se împrumute de pe piaţa externă tot mai mult. 

Teoretic, între datoria externă şi deficitele cvasi-fiscale, precum şi cel operaţional, există 

o legătură pozitivă, evoluând în acelaşi sens, atâta vreme cât investiţiile directe sunt 

reduse, iar exporturile sunt prea mici în comparaţie cu importurile. 

Deficitele cvasi-fiscale se referă la pierderile întreprinderilor din sectorul public. 

Când aceste pierderi nu mai sunt tolerate de sistemul economic, ele se transformă într-o 

povară efectivă asupra bugetului public, prin preluarea la datoria publică, ceea ce 

suplimentează cheltuielile cu refinanţarea acesteia. De exemplu, obligaţiile BANCOREX 

şi ale Băncii Agricole. 

Deficitele cvasi-fiscale privesc numai o parte din arieratele din economie, respectiv 

numai acele pierderi pe care trebuie să le suporte guvernul. Aceste deficite pot fi analizate 

ca stoc de datorie, iar, în dinamică, drept fluxuri ce modifică dimensiunea stocului. 

Soluţia pentru reducerea nivelului deficitului cvasi-fiscal este impunerea 

disciplinei financiare, privatizarea şi restructurarea societăţilor generatoare de pierderi. În 

plus, o concurenţă adecvată pe piaţă, care să stimuleze eficienţa, ar putea constitui un alt 

factor important pentru diminuarea dezechilibrului real din sectorul public. 

În economiile ţărilor dezvoltate, ale căror finanţe publice funcţionează pe baza 

tehnicilor deficitelor bugetare, se folosesc o mulţime de instrumente de credite 

guvernamentale care ar putea fi avute în vedere şi de autorităţile noastre abilitate în 

gestionarea deficitelor bugetare, a golurilor temporare de casă şi a datoriei publice, şi 

anume: 

107

- bonuri de trezorerie sau alte instrumente de credit guvernamental, cu termen de 

rambursare de până la un an; 

- obligaţiuni guvernamentale pe termen mediu şi lung (negociabile); 

-instrumente de credit guvernamental nenegociabile, accesibile mai ales micilor 

întreprinzători; 

- instrumente de credit pentru sectorul bancar şi instituţiile financiare; 

- alte tehnici (aranjamente) de împrumuturi guvernamentale. 

Bonurile de trezorerie sau alte instrumente de credit pentru acoperirea deficitelor 

curente sau a golurilor temporare de casă, în cadrul unui an fiscal, sunt adresate băncilor, 

instituţiilor financiare, precum şi publicului larg. 

Scadenţa acestor hârtii de valoare poate fi cea tradiţională (trei, şase sau nouă luni) 

sau poate fi fixată în aşa fel încât să se asigure „prinderea” perioadei de intrare a 

resurselor fiscale, procedeu des folosit în unele ţări ale OECD (SUA, Canada şi Japonia). 

În Franţa, spre exemplu, Trezoreria publică pune în circulaţie, pe suport material sau în 

cont curent: 

- bonuri cu dobândă anuală, ale căror dobânzi sunt plătite în funcţie de durata limitată la 

doi, cinci sau chiar şapte ani; 

- bonuri cu dobândă variabilă, denumite BDV, şi care, contrar bonurilor cu dobândă fixă, 

sunt în permanenţă rezervate operaţiunilor tradiţionale ale pieţei monetare. 

Emisiunea bonurilor şi a obligaţiunilor de trezorerie în Franţa a creat un nou 

concept mai general, acela de „valori de trezorerie”. Acestea prezintă calităţi specifice 

(girul statului) şi o lichiditate superioară tuturor celorlalte titluri de valoare. 

În anumite situaţii, din motive de politică monetară, biletele de trezorerie pot 

constitui pentru bănci importante instrumente monetare, pe care le pot utiliza în faţa 

băncii centrale pentru asigurarea rezervelor de lichiditate. În acest context, fondurile puse 

la dispoziţia trezoreriei vor putea creşte (din vânzarea acestor hârtii de valoare), fapt ce ar 

putea constitui un prim pas pentru realizarea unei pieţe monetare secundare, unde banca 

centrală să intervină pentru reglarea lichidităţilor bancare şi a dobânzilor pe termen scurt. 

Pentru acoperirea deficitelor anilor precedenţi, trecute de altfel la datoria publică, 

majoritatea ţărilor dezvoltate folosesc titlurile de stat pe termen mediu şi lung. 

În alegerea instrumentelor de credit trebuie optat pentru acele variante care să 

asigure necesităţile de acoperire a deficitului de fonduri, pe de o parte, şi satisfacerea 

preferinţelor grupurilor de investitori, pe de altă parte. 

În ţările dezvoltate, instrumentele cel mai des folosite pentru acoperirea datoriei 

publice sunt titlurile de stat sub forma obligaţiunilor. De asemenea, în ultimul timp, în 

unele ţări s-au dezvoltat instrumente de credit negociabile pentru micii întreprinzători 

denumite şi „bonuri guvernamentale de economii”. 

Aceste titluri au, de regulă, valori mici, pentru a fi accesibile unui număr cât mai 

mare de ofertanţi; totodată, ele au rate ale dobânzii destul de înalte şi o lichiditate 

asigurată. De obicei, aceste titluri nu reprezintă un subiect de Comercializare pe piaţa 

secundară, deci nu sunt expuse riscurilor de pierderi de capital, având prevăzută şi o 

clauză specifică, potrivit căreia, după o perioadă relativ scurtă, posesorii pot cere oricând 

rambursarea lor. Din această cauza, gestionarul lor trebuie să-şi asigure provizioane 

pentru cazul răscumpărărilor înainte de termenul scadenţei. 

108

Rata dobânzii pentru aceste titluri este de obicei progresivă, pe ani, în funcţie de 

evoluţia ratei inflaţiei, pentru a o compensa pe aceasta şi a se asigura investitorului un 

profit rezonabil (măcar mediu).Un alt sector important, care poate dispune de resurse 

pentru finanţarea şi refinanţarea datoriei publice, este sistemul instituţiilor financiare. 

Atragerea resurselor financiare disponibile din acest sector, de către gestionarul datoriei 

publice, se poate realiza pe calea unor instrumente nenegociabile, prin care se obţin 

„împrumuturi private” sau „împrumuturi contra cambiei”. 

Avantajele unor asemenea împrumuturi constau în aceea că nivelul creditelor 

scadente, modul de rambursare şi rata dobânzii (fixă sau variabilă) pot fi adaptate 

cerinţelor investitorilor. 

În majoritatea ţărilor, recomandarea autorităţilor, dar mai ales cea a organismelor 

financiare internaţionale (FMI), impune gestionarului datoriei publice să utilizeze tehnici 

şi mijloace specifice pieţei, determinând colectarea resurselor financiare într-un mod 

descentralizat şi pe o piaţă cât mai extinsă, inclusiv de pe cea externă. 

Finanţările externe se pot constitui în resurse importante şi, de multe ori, ele 

reprezintă o ultimă soluţie pentru acoperirea deficitelor bugetare curente, dar mai ales a 

datoriei publice, soluţie ce se concretizează în: 

- atragerea de lichidităţi internaţionale; 

- contractarea de împrumuturi în devize. 

Noţiunea de lichiditate internaţională are în vedere evoluţia unui ansamblu de 

posturi ale bilanţurilor Trezoreriei publice şi ale băncii centrale, în operaţiunile lor pe 

termen scurt, mediu şi lung cu nerezidenţii, prin instituirea de depozite sau încasarea 

datoriilor scadente sau greu solvabile de la debitori internaţionali. În cadrul acestei 

categorii am putea include şi demersurile de a obliga exportatorii să-şi încaseze Ia termen 

creanţele în devize pentru exporturile făcute, inclusiv demersurile autorităţilor pentru a 

contingenţa importurile în vederea preîntâmpinării unei balanţe comerciale şi de plăţi 

pasive, care ar determina diminuarea stocului de devize al ţării. 

Împrumuturile externe constau în operaţiuni pe termen lung şi, în mai mică 

măsură, pe termen mediu. Acest lucru nu înseamnă altceva decât o „soluţie brutală" de a 

plasa o economie în recesiune pe calea redresării, prin revigorarea conturilor externe, 

demersul acesta asigurând o anume relaxare moderată a economiei (pe calea finanţării 

provizorii a deficitului prin finanţări externe). 

Tehnicile şi instrumentele de credit folosite până în prezent în România, pentru 

finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare şi a datoriei publice, s-au rezumat la un 

număr restrâns de asemenea procedee şi mijloace, printre care creditele pe termen scurt, 

acordate de Banca Naţională a României, mai ales pentru acoperirea golurilor temporare 

de casă şi a deficitelor bugetare curente. Fluxurile financiare determinate de aceste 

operaţiuni sunt simple şi apreciem că ele nu necesită explicaţii suplimentare. 

În primii ani de după revoluţie, aceste categorii de credite erau nepurtătoare de 

dobânzi, iar, în prezent, dobânda lor este cea oficială (a dobânzii oficiale a Băncii 

Centrale) şi este suportată din bugetul de stat. În contrapartidă, Banca Naţională a 

României plăteşte o dobândă la cursul zilei pentru disponibilităţile Trezoreriei statului 

aflate în contul curent general aflat la Banca Naţională a României. Avantajul acestor 

resurse este acela că ele se pot procura rapid, în funcţie de necesităţi, sporind imediat 

109

lichidităţile Trezoreriei statului, dezavantajul constând însă în aceea că aceste resurse 

trebuie restituite tot aşa de rapid cum au fost şi procurate. 

O a doua resursă pentru finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare şi a datoriei 

publice a fost aceea pusă în practică din anul 1992, prin obligaţiunile de stat seriile „A” şi 

„B”, cu dobândă fixă, vândute populaţiei prin intermediul Casei de Economii şi 

Consemnaţiuni. Deoarece în acea perioadă nu erau încă organizate Trezorerii ale statului, 

centralizarea resurselor în contul bugetului de stat s-a efectuat prin intermediul 

sucursalelor judeţene ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni, prin sucursalele judeţene 

ale Băncii Naţionale a României, Centrala Casei de Economii şi Consemnaţiuni şi 

Centrala Băncii Naţionale a României. 

Un alt tip de împrumut contractat de Trezoreria statului este cel obţinut prin 

intermediul sistemului bancar sau al agenţilor economici. Dobânda acestor credite se 

stabileşte prin licitaţie publică, organizată de Banca Naţională a României, care 

acţionează ca agent al statului. 

În cazul acestor împrumuturi s-a practicat, de regulă, tehnica dematerializării 

titlurilor de stat în contul curent al investitorului. Obligativitatea evidenţierii acestora, 

precum şi conducerea contabilităţii subscrierilor au revenit deopotrivă Băncii Naţionale a 

României şi Trezoreriei statului. 

Începând din anul 1999, Trezoreria statului a recurs la modalitatea de a se 

împrumuta şi de la populaţie, prin atragerea economiilor disponibile ale acesteia, folosind 

certificatele de trezorerie cu dobândă fixă, prin subscrieri în numerar şi ulterior în cont, 

prin virament. Aceste emisiuni au fost derulate prin unităţile sale teritoriale, realizându-se 

însemnate economii pentru bugetul de stat, prin eliminarea comisioanelor care erau plătite 

pentru asemenea operaţiuni unităţilor Casei de Economii şi Consemnaţiuni şi altor 

intermediari. 

Întrucât certificatele de trezorerie sunt purtătoare de dobândă fixă, diferenţiată 

aproape pe fiecare emisiune, iar în majoritatea cazurilor ele nu se rambursează la 

scadenţă, subscrierile transformându-se în depozite, la calculul dobânzii finale trebuie 

ţinut cont de suma subscrisă, precum şi de dobânda capitalizată. 

La fel cum se procedează şi în alte economii, dobânda care se calculează pentru 

subscrierile la împrumuturile de stat, precum şi la cele transformate în depozite, se 

suportă din prevederile bugetului de stat. Până în exerciţiul bugetar 2002, dobânda 

aferentă sumelor trecute în conturile de depozit se suporta din bugetul Trezoreriei statului. 

Din cele prezentate rezultă că, în procesul de atragere a capitalurilor disponibile 

din economie pentru finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare şi a datoriei publice în 

România, s-au folosit şi se folosesc încă un număr restrâns de instrumente (hârtii de 

valoare) fără varietate, din punctul de vedere al caracteristicilor pe care acestea le pot 

îmbrăca. 


În funcţie de modul de finanţare a instituţiilor publice şi de eventualele venituri 

proprii pe care le pot încasa în condiţiile legii, distingem diferite abordări în ceea ce 

priveşte bugetele instituţiilor publice: 

110

- instituţiile publice care îşi acoperă integral cheltuielile din veniturile proprii 

obţinute în mod curent şi nu se află în subordinea unei alte instituţii publice poartă 

denumirea generică de instituţii publice autonome. 

- instituţiile publice care nu obţin venituri proprii în mod curent îşi asigură 

finanţarea, de regulă, prin deschideri de credite bugetare din bugetul de stat sau cel local. 

- instituţiile publice care obţin venituri curente în mod regulat, dar insuficiente în 

raport cu nivelul cheltuielilor, sunt instituţii publice subvenţionate. Aceste instituţii 

primesc subvenţia de la ordonatorul superior de credite bugetare sau direct de la bugetul 

de stat. 

Instituţiile publice autonome sunt acele instituţii publice care se finanţează integral 

din venituri proprii şi nu se află în subordinea unei alte instituţii. Numărul acestora este 

foarte mic şi sunt, în principal, instituţii publice care reglementează anumite domenii de 

activitate. 

Dintre instituţiile publice autonome din ţara noastră putem aminti: 

1. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare; 

2. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din România; 

3. Casa Naţională de Asigurări Sociale de Sănătate; 

4. Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei; 

5. Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale; 

6. Agenţia Naţională pentru Locuinţe; 

7. Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior; 

8. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare etc. 

O situaţie deosebită o prezintă Casa Naţională de Asigurări Sociale de Sănătate, 

deoarece aceasta se finanţează din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de 

sănătate. Restul instituţiilor publice autonome au prevăzute în legile de funcţionare 

categoriile de venituri pe care le pot încasa şi din care se autofinanţează. 

Bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la buget 

Majoritatea instituţiilor publice primesc alocaţii bugetare sau subvenţii pentru 

acoperirea cheltuielilor proprii. Modul de finanţare este stabilit prin actul de înfiinţare a 

instituţiei publice. 

În cazul instituţiilor publice finanţate integral de la buget, acestea primesc alocaţii 

bugetare de la ordonatorul superior de credite. Dacă este vorba de un ordonator principal 

de credite (de exemplu un minister) deschiderea de credite bugetare se face la Ministerul 

Finanţelor Publice în funcţie de execuţia bugetară la momentul respectiv. 

Având în vedere că finanţarea acestor instituţii publice se realizează din alocaţii 

bugetare, nu se întocmeşte decât buget de cheltuieli pentru aceste instituţii publice. 

Cheltuielile instituţiilor publice finanţate de la buget se înregistrează la Trezoreria 

Statului în conturi de cheltuieli. Soldul contului de cheltuieli nu poate fi mai mare decât 

creditul bugetar alocat (reflectat în Trezorerie în conturile extrabilanţiere de credite 

bugetare). 

Creditele bugetare neutilizate se anulează de drept la sfârşitul anului bugetar fără a 

avea posibilitatea utilizării acestor credite bugetare în anii bugetari ulteriori. 

111

Instituţiile publice subvenţionate primesc subvenţii de la ordonatorul superior de 

credite pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile proprii ale instituţiei şi veniturile 

încasate de acestea. 

Instituţiile publice subvenţionate au cont de disponibil la Trezorerie prin care 

derulează operaţiunile financiare. În cazul în care la sfârşitul anului rămâne un surplus, 

acesta se returnează ordonatorului de credite care a acordat subvenţia, însă fără a depăşi 

cuantumul subvenţiei. 

Bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii 

Unele instituţii publice încasează taxe pentru serviciile prestate. Aceste taxe le 

ajung să se susţină singure, fără a apela la alocaţii de la buget. În consecinţă, ele se 

autofinanţează din veniturile proprii obţinute. Diferenţa dintre aceste instituţii publice şi 

cele autonome constă în faptul că instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii 

se află în subordinea altor instituţii publice (ordonatori principali sau secundari de 

credite). Faptul că o instituţie publică se află în subordinea altei instituţii publice nu 

înseamnă că cea din urmă trebuie să asigure finanţare sub o formă sau alta. Ordonatorul 

superior de credite trebuie să vegheze asupra bunului mers al activităţii instituţiei 

subordonate şi trebuie să fie la curent în permanenţă cu toate aspectele activităţii acesteia. 

În consecinţă, bugetul oricărei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii 

trebuie avizată de ordonatorul superior de credite. 

Cel mai frecvent, astfel de instituţii se întâlnesc în sfera învăţământului superior şi 

spitalelor. Acest lucru nu înseamnă că nu există şi alte categorii de instituţii finanţate 

integral din venituri proprii. Dimpotrivă, tendinţa este de creştere a domeniilor în care 

serviciile publice vor fi asigurate prin intermediul unor astfel de instituţii. 

Mecanismul de finanţare al instituţiilor finanţate integral din venituri proprii este 

similar cu cel al instituţiilor publice autonome. Şi aceste instituţii au conturi de disponibil 

la Trezoreria Statului şi îşi păstrează surplusul înregistrat la sfârşitul anului reportând 

acest surplus pentru anul bugetar ulterior. Prin excepţie, surplusul înregistrat de instituţiile 

publice de subordonare locală finanţate integral din venituri proprii poate fi preluat la 

bugetul local (decizia se ia la nivel de consiliu local sau judeţean, după caz). 

Bugetul activităţilor finanţate integral din venituri proprii 

Legea finanţelor publice permite organizarea unor activităţi finanţate integral din 

venituri proprii. Aceste activităţi se organizează pe lângă instituţiile publice (de regulă pe 

lângă cele finanţate integral de la buget) şi sunt tratate similar instituţiilor finanţate din 

venituri proprii deoarece se întocmeşte un buget distinct pentru ele, se deschide cont de 

disponibil la Trezorerie, unde se derulează doar veniturile şi cheltuielile aferente 

activităţii. 

Organizarea unor astfel de activităţi trebuie să aibă la bază un act normativ. 

În cazul în care, la înfiinţare, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a 

unor instituţii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, acestea 

nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, 

ordonatorii principali de credite pot acorda împrumuturi fără dobândă din bugetul propriu, 

pe bază de convenţie. Aceste împrumuturi vor fi rambursate integral în termen de 6 luni 

de la data acordării, pentru activităţile organizate la nivel central şi de un an, pentru cele 

organizate la nivel local. 

112

Exemple de activităţi finanţate integral din venituri proprii: 

Institutul Naţional de Statistică şi direcţiile teritoriale de statistică asigură contra 

cost diseminarea informaţiilor statistice româneşti, constând din: 

- difuzarea datelor şi a informaţiilor statistice din bazele de date statistice prin 

publicaţii pe suport de hârtie sau electronic, în condiţiile respectării protecţiei şi 

confidenţialităţii datelor; 

- editarea de publicaţii, altele decât cele cuprinse în programul cercetărilor 

statistice; 

- realizarea de lucrări statistice, în afara celor cuprinse în programul anual aprobat 

etc. 

Execuţia de casă a bugetelor instituţiilor publice 

Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, 

efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile Trezoreriei Statului în a căror rază 

sunt înregistrate fiscal, cu excepţia instituţiilor publice ai căror conducători au calitatea de 

ordonatori principali şi secundari de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor 

sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale şi instituţiilor publice autonome cu sediul 

în municipiul Bucureşti, precum şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care 

efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin Trezoreria Municipiului Bucureşti. 

În vederea efectuării cheltuielilor, instituţiile publice, indiferent de sistemul de 

finanţare şi de subordonare, au obligaţia de a prezenta unităţilor Trezoreriei Statului la 

care au conturile deschise bugetul de venituri şi cheltuieli, aprobat şi repartizat pe 

trimestre în condiţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002. 

La decontarea sumelor în numerar sau prin virament din conturile instituţiilor 

publice pentru efectuarea cheltuielilor, unităţile Trezoreriei Statului verifică existenţa 

bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor respective şi a listelor de investiţii, 

aprobate în condiţiile legii, urmărind respectarea limitei creditelor bugetare deschise şi 

repartizate sau a disponibilităţilor de fonduri, după caz, şi a destinaţiei acestora, precum şi 

alte obiective stabilite prin norme metodologice de către Ministerul Finanţelor Publice. 

Din conturile de cheltuieli sau de disponibilităţi, după caz, ale instituţiilor publice, 

deschise la Trezoreria Statului, se pot elibera sume pentru efectuarea de plăţi în numerar, 

reprezentând drepturi salariale, precum şi pentru alte cheltuieli care nu se justifică a fi 

efectuate prin virament. 

Instituţiile publice au obligaţia să organizeze activitatea de casierie, astfel încât 

încasările şi plăţile în numerar să fie efectuate în condiţii de siguranţă, cu respectarea 

dispoziţiilor legale în vigoare şi în limita plafonului de casă stabilit de către unităţile 

Trezoreriei Statului pentru fiecare instituţie publică. 

Sumele achitate în numerar de către contribuabili, reprezentând venituri ale 

bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale şi 

venituri extrabugetare ale instituţiilor publice, se încaseazăp prin casieriile proprii ale 

instituţiilor care gestionează bugetele respective, dacă legea nu prevede altfel. Aceste 

venituri pot fi încasate în numerar şi prin unităţile CEC Bank, pe bază de convenţii 

încheiate cu persoanele abilitate, cu condiţia asigurării fondurilor necesare achitării 

comisioanelor stabilite pentru efectuarea acestor operaţiuni. 

113

Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare, au obligaţia să vireze 

sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau 

lucrărilor executate în conturile agenţilor economici beneficiari, deschise la unităţile 

Trezoreriei Statului în a căror rază aceştia sunt înregistraţti fiscal. 

Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare, pot emite bilete la ordin 

pentru garantarea plăţii anumitor sume la date fixe. Aceste bilete la ordin pot fi avalizate 

de către terţi, cu excepţia Trezoreriei Statului. 


Bugetul public cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale unui 

stat. Componentele bugetului public sunt autonome. Ele au venituri şi cheltuieli proprii, 

se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora 

au independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite de Constituţie. 

Bugetul general consolidat – deşi nu reprezintă un buget de sine-stătător în nici 

una din fazele sale de elaborare, aprobare şi execuţie – cuprinde bugetul de stat, bugetele 

locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul fondului 

pentru plata ajutorului de şomaj, bugetul creditelor interne şi externe, bugetul Trezoreriei 

Statului. Legea finanţelor publice 500/2002 îl mai defineşte ca fiind „ansamblul tuturor 

bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un 

întreg”. 

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în 


economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu 

sens: pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la 

dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse. 

Conţinutul procesului bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor 

întreprinse de instituţiile abilitate ale statului în scopul transpunerii în practică a politicii 

financiare a guvernului. Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, 

precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice. 

Etapele procesului bugetar sunt: 

g) elaborarea proiectului de buget; 

h) aprobarea bugetului; 

i) execuţia bugetului; 

j) încheierea execuţiei bugetului; 

k) controlul execuţiei bugetului; 

l) aprobarea execuţiei bugetului. 

Evaluarea cheltuielilor publice nu înseamnă în mod automat creşterea acestora, ci 

dimensionarea lor în aşa fel încât, în condiţiile unor resurse publice insuficiente, deficitul 

bugetar previzionat să fie suportabil. 

Dezechilibrul financiar public este rezultatul cererii prea mari de resurse 

financiare publice, în comparaţie cu fondurile ce se pot constitui la nivelul statului. Astfel, 

114

pentru a exprima valoric acest decalaj, se utilizează cel mai frecvent conceptul de deficit 

bugetar. 

În funcţie de modul de finanţare a instituţiilor publice şi de eventualele venituri 

proprii pe care le pot încasa în condiţiile legii, distingem diferite abordări în ceea ce 

priveşte bugetele instituţiilor publice: 

- instituţiile publice care îşi acoperă integral cheltuielile din veniturile proprii 

obţinute în mod curent şi nu se află în subordinea unei alte instituţii publice poartă 

denumirea generică de instituţii publice autonome. 

- instituţiile publice care nu obţin venituri proprii în mod curent îşi asigură 

finanţarea, de regulă, prin deschideri de credite bugetare din bugetul de stat sau cel local. 

- instituţiile publice care obţin venituri curente în mod regulat, dar insuficiente în raport 

cu nivelul cheltuielilor, sunt instituţii publice subvenţionate. Aceste instituţii primesc 

subvenţia de la ordonatorul superior de credite bugetare sau direct de la bugetul de stat. 

Cuvinte cheie 

bugetul de stat; 

buget general consolidat; 

proces bugetar; 

principii bugetare; 

echilibru bugetar; 


instituţii publice ; 

credit bugetar ; 

ordonatori de credite ; 

Trezoreria Statului ; 

deficit bugetar. 

1. Conceptul de „sistem unitar de bugete” înglobează: 

1) bugetele fondurilor speciale; 

2) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale; 

3) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele 

fondurilor speciale, bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom; 

4) bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom; 

5) bugetul trezoreriei statului. 

a) 1; 

b) 1 + 2; 

c) 3 + 4; 

d) 2 + 4; 

e) 2. 

2. Principalele modalităţi de acoperire a deficitului bugetar sunt: 

1) emisiune monetară; 

2) finanţare directă de către bănci; 

3) împrumuturi de stat contractate pe piaţa financiară internă; 

4) împrumuturi de stat contractate pe piaţa financiară externă; 

5) disponibilităţi aflate temporar în contul general al trezoreriei statului. 

a) 1 + 2; 

115

) 3 + 4; 

c) 1 + 3 + 4; 

d) 3 + 4 + 5; 

e) 1 + 2 + 3 + 4 + 5. 

3. Bugetului de stat îi sunt caracteristice următoarele trăsături: 

1) este un act previzional; 

2) poate funcţiona cu deficit; 

3) poate funcţiona cu excedent; 

4) este un act anual; 

5) este legea prin care executivul este împuternicit de legislativ să cheltuiască şi să 

perceapă venituri publice. 

a) 1 + 2 + 3 + 4 + 5; 

b) 1 + 2 + 4; 

c) 1 + 3 + 4; 

d) 2 + 3; 

e) 1 + 2 + 3. 

4. Bugetul public consolidat reprezintă: 

a) totalitatea resurselor şi cheltuielilor bugetului de stat; 

b) totalitatea resurselor şi cheltuielilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de 

stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, bugetelor altor instituţii publice cu 

caracter autonom, cumulate la nivel naţional, din care se scad transferurile dintre bugete; 

c) totalitatea resurselor şi cheltuielilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de 


caracter autonom; 

d) totalitatea resurselor şi cheltuielilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de 


caracter autonom, cumulate la nivel naţional, la care se adaugă transferurile dintre bugete; 

e) totalitatea resurselor şi cheltuielilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de 

stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi 

bugetelor altor instituţii publice cu caracter autonom, cumulate la nivel naţional. 

5. Aplicarea principiului universalităţii în elaborarea bugetului de stat se 

concretizează în: 

a) înscrierea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat în acelaşi document în sume 

globale; 

b) prezentarea bugetului de stat într-o singură lege; 

c) efectuarea cheltuielilor publice pe seama veniturilor curente; 

d) depersonalizarea veniturilor bugetare; 

e) prioritizarea cheltuielilor în funcţie de anumite elemente. 

6. Aplicarea principiului unităţii în elaborarea bugetului de stat se concretizează în: 

a) înscrierea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat în acelaşi document în sume 

globale; 

b) prezentarea bugetului de stat într-un singur document; 

c) efectuarea cheltuielilor publice pe seama veniturilor curente; 


116

e) prioritizarea cheltuielilor în funcţie de anumite elemente. 

7. Derogarea de la principiul unităţii bugetare se concretizează prin: 

a) bugetele extraordinare; 

b) bugetele – anexe; 

c) conturile speciale ale tezaurului public; 

d) rectificările legii bugetare anuale; 


8. Bugetele extraordinare reprezintă: 

a) cheltuieli ale trezoreriei statului; 

b) conturi ale afectaţiilor speciale; 

c) bugete care asigură finanţarea cheltuielilor excepţionale, în afara regulilor generale ale 

contabilităţii bugetare; 

d) bugete ale instituţiilor statului care au autonomie financiară; 

e) anumite resurse financiare cu caracter extraordinar. 

9. Principiul anualităţii bugetului de stat are în vedere: 

a) prezentarea bugetului într-un singur document; 

b) perioada în care au loc întocmirea şi aprobarea bugetului de stat; 

c) clasificarea şi repartizarea anumitor indicatori financiari; 

d) prezentarea bugetului într-un singur document şi perioada în care au loc execuţia 

veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat; 

e) perioada în care au loc execuţia veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat. 

10. Aplicarea principiului echilibrului în elaborarea bugetului de stat se 

concretizează în: 

a) asigurarea efectuării cheltuielilor bugetare din veniturile curente ale statului; 

b) prezentarea bugetului într-un singur document; 

c) perioada în care au loc întocmirea şi aprobarea bugetului de stat; 


e) înscrierea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat în acelaşi document în sume 

globale. 

11. Principiul neafectării veniturilor bugetare presupune: 

1) asigurarea efectuării cheltuielilor bugetare din veniturile curente ale statului; 

2) depersonalizarea veniturilor bugetare; 

3) ansamblul resurselor este afectat pentru acoperirea ansamblului cheltuielilor; 

4) un anumit venit este folosit pentru acoperirea unei anumite cheltuieli; 

5) repartizarea resurselor financiare pe destinaţiile cheltuielilor nu implică 

egalitatea dintre un anumit venit şi o anumită cheltuială. 

a) 1 + 2 + 3 + 4 + 5; 

b) 1 + 2 + 4; 

c) 2 + 3 + 5; 

d) 2 + 3; 

e) 1 + 2 + 3. 

12. În legătură cu rolul alocativ al bugetului de stat se fac următoarele afirmaţii: 

1) decurge din asumarea de către stat a sarcinii de finanţare a serviciilor publice; 

2) are ca efect bugetele – anexe; 

117

3) are ca efect conturile speciale de trezorerie; 

4) conturează politica economică promovată de guvern; 

5) reflectă relaţiile de mobilizare şi repartizare a resurselor pentru finanţarea unor 

acţiuni şi activităţi determinate expres. 

a) 1 + 2 + 3 + 4 + 5; 

b) 1 + 2 + 4; 

c) 2 + 3 + 5; 

d) 2 + 3; 

e) 1 + 2 + 3. 

13. Excepţiile de la principiul universalităţii se concretizează în următoarele: 

1) donaţii; 

2) bugete mixte; 

3) fonduri de sprijin; 

4) bugete anexe; 

5) conturi speciale de trezorerie. 

a) 1 + 2 + 3 + 4 + 5; 

b) 1 + 2 + 4; 

c) 2 + 3 + 5; 

d) 1 + 3; 

e) 1 + 2 + 3. 

14. Reprezintă derogări de la principiul unităţii bugetare: 

1) rectificările bugetare; 

2) bugetele extraordinare; 

3) bugetele mixte; 

4) bugetele autonome; 

5) bugetele program. 

a) 1 + 2 + 3 + 4; 

b) 1 + 2 + 4; 

c) 2 + 3 + 5; 

d) 1 + 3; 

e) 1 + 2 + 3. 

15. Bugetele autonome nu sunt elaborate de către: 

a) instituţiile publice din sfera administraţiei de stat; 

b) instituţiile publice care nu au în mod obligatoriu personalitate juridică; 

c) serviciile publice cu personalitate juridică; 

d) regiile autonome; 

e) colectivităţile cu personalitate juridică. 


1. Deficitul bugetar: cauze, consecinţe şi căi de diminuare. 

2. Procesul bugetar în România: experienţa acumulată şi posibilităţi de perfecţionare. 

118

3. Analiza evoluţiei bugetului de stat în România în perioada 2000 – 2010. 







4. Moşteanu T. (coord.) – Finanţe-Buget. Sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Ed. 

Economică, Bucureşti, 2001. 




Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 

2007. 

Răspunsuri 

1 c 6 b 11 c 

2 d 7 e 12 e 

3 a 8 c 13 d 

4 e 9 d 14 a 

5 a 10 a 15 b 

119

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE 

Obiective: 

Definirea resurselor financiare publice; 

Cunoaşterea conţunutului şi a structurii resurselor financiare publice; 

Cunoaşterea nivelului şi dinamicii resurselor financiare publice; 

Înţelegerea teoriilor privind impozitul; 

Cunoaşterea principiilor fundamentale ale impunerii; 

Înţelegerea termenului de incidenţă fiscală; 

Cunoaşterea noţiunilor de transparenţă şi competiţie fiscală. 








Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a 

necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au un 

caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezintă o accentuată tendinţă de creştere. 

Prin resursă se înţelege rezerva sau sursa de mijloace susceptibile de a fi 

valorificate într-o împrejurare dată. Sursa, locul unde se produce, unde se poate găsi sau 

de unde se propagă ceva. 38 

Prin resurse economice se înţelege totalitatea elementelor, împrejurărilor şi 

premiselor utilizate – direct sau indirect – sau utilizabile la producerea şi obţinerea de 

bunuri economice. 39 

Pentru satisfacerea întregului sistem de nevoi socio-umane, oamenii apelează la 

resursele economice de care dispune societatea la un moment dat. Acestea reprezintă 

totalitatea elementelor materiale, umane şi financiare care pot fi atrase şi utilizate în 

38 Dicţionarul explicativ al limbii române – Editura Academiei R.S.R., 1984 

39 Idem. 

120

procesul de producţie a bunurilor economice, în scopul satisfacerii trebuinţelor sau 

nevoilor socio-umane. 40 

În cadrul resurselor economice necesare societăţii în vederea satisfacerii nevoilor 

sale, un loc deosebit de important îl deţin resursele financiare. Această categorie de 

resurse constă în totalitatea mijloacelor băneşti, de care dispune societatea într-o perioadă 

de timp determinată, pentru realizarea unor obiective economice şi sociale. 

La nivelul întregii societăţi, resursele financiare includ: - ansamblul resurselor 

financiare de care dispun autorităţile şi instituţiile publice; - resursele financiare 

aparţinând întreprinderilor publice şi private; - resursele care se află la dispoziţia 

organismelor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei. 41 

Mărimea resurselor financiare ale societăţii la nivel macroeconomic depinde de 

dimensiunile produsului intern brut, de proporţiile în care acesta serveşte pentru consum 

şi pentru formarea brută de capital, de nivelul preţurilor, de volumul şi structura 

producţiei, precum şi de posibilităţile pe care le are societatea în ansamblul ei de a apela 

la resurse financiare externe (împrumuturi, donaţii, ajutoare etc.). 

Deosebirile care există între finanţele publice şi finanţele private se reflectă şi în 

domeniul resurselor financiare. Astfel, resursele financiare publice şi resursele financiare 

private sunt părţi constituente ale resurselor financiare ale societăţii. Resursele financiare 

publice reprezintă o parte a resurselor financiare ale societăţii, între acestea existând un 

raport ca de la parte la întreg. 

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi 

locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter 

autonom, precum şi resursele de trezorerie. 

Datorită caracterului limitat al resurselor financiare se pune problema alocării 

resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri atât publice cât şi private. 

În economia contemporană statul este un actor important care intervine fie direct, 

în calitate de producător sau consumator de bunuri, fie ca partener al vieţii publice care 

asigură funcţionarea normală a pieţei. 

În teoria finanţelor publice, se consideră ca alocarea efectivă a resurselor între 

sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se 

accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute 

la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public. 

Pe plan mondial se înregistrează o tendinţă de creştere a cererii de resurse 

inanciare publice ca urmare a evoluţiei cheltuielilor publice. 

Factorii care influenţează posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un moment 

dat, sunt în principal următorii: 

- factori economici care au influenţă directă asupra creşterii produsului intern 

brut, ceea ce determină o sporire a veniturilor impozabile; 

- factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa 

prin preţ. Creşterea preţurilor şi a inflaţiei generează sporirea resurselor din 

impozite şi taxe (ca mărime nominală); 

40 Alexandru Lăzărescu – Finanţe publice, Editura Naţional, 2000, pag.70. 

41 Alexandru Lăzărescu – Finanţe publice, Editura Naţional, 2000, pag.70. 

121

- factori sociali care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării 

nevoilor de educaţie, protecţie socială, sănătate, etc.; 

- factori demografici, care pot însemna creşterea populaţiei active şi deci a 

numărului contribuabililor; 

- factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică sau 

financiară pe care le implică, pot avea ca efect creşterea producţiei şi a 

veniturilor, creşterea contribuţiei pentru asigurări sociale, sporirea fiscalităţii; 

- factori de natură financiară, care sintetizează influenţa celorlalţi factori prin 

mărimea cheltuielilor publice. 

După conţinutul lor economic, principalele resursele financiare publice sunt: 

- venituri cu caracter fiscal (prelevări cu caracter obligatoriu reprezentând 

impozite, taxe, contribuţii), care sunt insuficiente şi a căror creştere este 

limitată şi greoaie datorită necesităţii modificării sistemului fiscal din punct de 

vedere al cotelor sau al introducerii de noi impozite, ceea ce presupune 

aprobarea legislativului (parlamentului) ceea ce determină dezbateri, deci un 

timp destul de îndelungat; 

- resursele de trezorerie, intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent 

al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, acoperirea golurilor de 

casă ale bugetelor locale şi a deficitului temporar al bugetelor fondurilor 

speciale. 

Trezoreria generală a statului este un organ specializat prin intermediul căruia se 

efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în contul tuturor categoriilor de bugete ce intră în 

alcătuirea bugetului general consolidat, precum şi în contul instituţiilor publice care, 

potrivit reglementărilor, se administrează în regim extrabugetar. Trezoreria asigură, 

prin împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe piaţa de capital prin vânzarea 

unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.), concordanţa între nivelul 

cheltuielilor şi cel al veniturilor, care la un moment dat nu sunt suficiente. 

- resurse financiare provenind din împrumuturi publice interne şi externe care se 

gestionează tot prin trezoreria publică şi au ca scop acoperirea deficitului 

bugetar 

- emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar 

(finanţare inflaţionistă) are efecte negative. Deşi ca urmare a inflaţiei cresc 

resursele financiare publice mobilizate în special din impozitele directe 

(impozitul pe venit) şi din impozitele indirecte (TVA, accize) şi are loc o 

scădere relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte 

datoria publică, aceste avantaje sunt contracarate de consecinţele grave pe care 

le are inflaţia în plan economic şi social. 

După structura organizatorică a statelor, resursele financiare publice se grupează, 

în cazul statelor federale, pe trei nivele şi anume: resurse ale bugetului federal, resurse ale 

statelor, provinciilor sau regiunilor componente şi resurse ale bugetelor locale. În statele 

de tip unitar există resurse publice ale bugetului central şi resurse ale bugetelor locale. 

Resursele mobilizate pe linia contribuţiei pentru asigurări sociale (CAS) figurează în 

bugetul central, care se întocmeşte ca un buget consolidat prin cumularea tuturor 

categoriilor de resurse din structura sistemului bugetar. 

122

Privită prin prisma bugetului general consolidat structura resurselor financiare 

publice cuprinde: 

- resurse financiare ale bugetului de stat din care fac parte veniturile curente 

(impozite, taxe, venituri nefiscale) şi veniturile de capital; 

- resurse financiare ale asigurărilor sociale de stat care provin din contribuţia 

pentru asigurări sociale (CAS) şi din celelalte surse care alimentează bugetul 

asigurărilor sociale; 

- resurse financiare cu destinaţie specială, constând, în principal, din contribuţii 

ce alimentează fondurile speciale constituite la nivel central; 

- resurse financiare ale bugetelor administrativ-teritoriale cum sunt: impozite, 

taxe şi venituri nefiscale cu caracter local, cotele şi sumele defalcate din unele 

venituri ale bugetului de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de 

stat şi transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat. La acestea se 

adaugă diverse venituri proprii ale bugetelor locale, inclusiv venituri de capital. 

În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice sunt de 

două categorii şi anume: 

- resurse ordinare sau curente, sunt cele care se încasează în mod obişnuit, în 

condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită 

regularitate. 

În această categorie intră veniturile fiscale, contribuţia pentru asigurări sociale de 

stat, contribuţiile pentru fondurile speciale, veniturile nefiscale. 

- resurse extraordinare, incidentale sau întâmplătoare sunt cele la care statul 

recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu acoperă cheltuielile 

publice ca de exemplu: împrumuturi de stat interne şi externe, transferurile, 

ajutoarele şi donaţiile primite din străinătate, sumele rezultate din lichidarea 

unor participanţi de capital ale statului în străinătate, emisiunea bănească fără 

acoperire. 

În funcţie de provenienţă, resursele financiare se grupează în: 

- resurse interne ca impozite, taxe, contribuţii, veniturile nefiscale, împrumuturi 

contractate la persoane fizice şi juridice din propria ţară, alte venituri 

excepţionale 

- resurse externe sunt, în principal, împrumuturile de stat externe contractate la 

instituţii financiare străine, la guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte 

state, la orice deţinător străin de capital bănesc. 

La toate acestea se pot adăuga transferurile externe primite sub forma ajutoarelor 

nerambursabile de la organisme internaţionale. 

În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice şi se 

gestionează printr-un sistem unitar de bugete şi anume: 

a) bugetului de stat; 

b) bugetului asigurărilor sociale de stat; 

c) bugetelor fondurilor speciale; 

d) bugetului trezoreriei statului; 

e) bugetelor instituţiilor publice autonome; 

123

f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul 

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; 

g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; 

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi 

ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; 

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile. 

Principalele categorii de resurse financiare publice sunt: 

1. Resursele bugetului de stat: venituri curente, fiscale şi nefiscale şi venituri de 

capital. 

2. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat: venituri fiscale (CAS) şi 

venituri nefiscale. 

3. Resursele bugetelor locale: venituri proprii (fiscale şi nefiscale), cote şi sume 

defalcate din venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului 

de stat şi ale bugetelor locale, transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat. 

4. Resursele fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale şi 

nefiscal. Fondurile speciale sunt resurse financiare publice constituite prin legi speciale 

prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora. Pentru acest motiv ele se mai numesc şi 

fonduri cu afectaţie specială , respectiv încasarea unui anumit venit destinat finanţării unei 

cheltuieli determinate (precise). Fondul special răspunde unor nevoi temporare specifice 

fiecărui program de guvernare, de aceea numărul şi destinaţia lor diferă de la o perioadă la 

alta. 

5. Veniturile instituţiilor publice se structurează în venituri proprii, venituri primite 

ca alocaţii de la buget şi subvenţii pentru activităţi autofinanţate. Veniturile proprii ale 

instituţiilor de stat sunt venituri extrabugetare şi provin din chirii încasate, valorificarea 

unor produse din activităţi proprii sau anexe, venituri din prestaţii editoriale, etc. 

6. Resursele bugetului trezoreriei statului care provin din dobânzile încasate pentru 

plasamentele financiare făcute sau pentru finanţarea temporară a deficitului bugetar din 

contul general al trezoreriei statului, comisioane şi alte venituri încasate de la beneficiarii 

interni ai unor împrumuturi garantate de Ministerul Finanţelor Publice în numele statului, 

venituri din recuperarea unor creanţe preluate la datoria publică, majorări de întârziere şi 

altele. 


Nivelul resurselor financiare publice se apreciază pe baza următorilor indicatori: 

Volumul resurselor financiare publice, determinat prin însumarea tuturor 

veniturilor publice, exprimate în preţurile curente ale anului de calcul 

(venituri publice nominale) sau în preţurile constante ale unei perioade de 

bază (venituri publice reale 20 ); 

Ponderea resurselor financiare publice în produsul intern brut, determinat 

prin raportarea volumului resurselor financiare publice la PIB, prin care se 

observă partea din PIB care este mobilizată la dispoziţia statului pentru 

satisfacerea nevoilor de interes public ; 

20 Se obţin prin împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ. 

124

Volumul resurselor financiare publice ce revine în medie pe un locuitor, 

determinat prin raportarea volumului resurselor financiare publice la numărul 

de locuitori, prin care se observă suma alocată fiecărui locuitor în urma 

distribuirii resurselor în economie.. 

Pentru a analiza structura resurselor financiare publice ale unei ţări, este 

necesară stabilirea ponderii fiecărei categorii de resurselor financiare publice în totalul 

acestora, pe baza relaţiei: 

PVpi = ( Vpi Vpt)•100, 

în care: 

PVpi = ponderea categoriei de venituri publice i, în totalul cheltuielilor publice; 

Vpi = veniturile publice ale grupării i; 

Vpt = veniturile publice totale. 

Cu ajutorul ponderilor PVpi,, se poate observa modul de formare a veniturilor în 

funcţie de provenienţa fiecărei categorii de venit. 

Dinamica resurselor financiare publice exprimă modificările care intervin în 

volumul acestora în decursul unui interval de timp. Indicatorii dinamicii cheltuielilor 

publice sunt: 

Modificarea absolută nominală şi reală a resurselor financiare publice ce pot fi 

calculate conform relaţiilor: 

V n p 1/0 = V n p 1 – V n p 0; 

şi 

C r p 1/0 = V r p 1 – V r p 0; 

V r p 1 = V n p 1/Ip 1/0, 

în care: 

V n p 1/0 = creşterea nominală a resurselor financiare publice, în perioada 1 faţă de 0; 

V n p 1, V n p 0 = resurselor financiare publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0, exprimate în 

preţuri curente; 

V r p 1/0 = creşterea reală absolută a resurselor financiare publice, în perioada 1 faţă de 

perioada 0; 

V r p 1, V r p 0 = resurselor financiare publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0, exprimate în 

preţuri constante; 

Ip 1/0 = indicele de modificare a preţurilor în perioada 1 faţă de perioada 0. 

Modificarea relativă nominală şi reală a resurselor financiare publice prin care se 

arată procentul cu care variază resursele financiare publice de la o perioadă la alta, se 

determină astfel: 

% Vp = (Vp 1 – Vp 0)/ Vp 0•100 

Modificarea ponderii resurselor financiare publice în produsul intern brut, prin 

care se observă modificarea proporţiei de alocare a PIB destinată acoperirii nevoilor 

colective, se calculează astfel: 

Vp /PIB = Vp 1/PIB1•100 – Vp 0/PIB0•100 

125

Modificarea volumului mediu al resurselor financiare publice ce revin pe un 

locuitor, prin care se determină modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe 

cap de locuitor, se calculează astfel: 

Vp /Populaţie = Vp1 /Populaţie1 – Vp 0/Populaţie0 

Modificarea structurii resurselor financiare publice, prin care se observă mutaţiile 

ce se produc la nivelul categoriilor de venituri care formează resursele financiare publice, 

se calculează astfel: 

PVp i = PVp i1 – PVp i0 

Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi 

modificarea PIB, se calculează astfel: 

în care: 

PIB. 

PIB. 

K = IVp / IPIB 

IVp = VP1/VP0•100 

IPIB = PIB1/PIB0•100 

Dacă K1, se observă o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport cu 

Dacă K1, se observă modificarea cu aceeaşi mărime a veniturilor publice şi a 

Dacă K1, se observă o modificare a veniturilor publice inferioară modificării PIB. 

Elasticitatea resurselor financiare publice faţă de produsul intern brut, prin care 

se arată modificarea procentuală a veniturilor publice la modificarea cu 1% a PIB, se 

calculează astfel: 

Vp 1/0 PIB 1/0 

ECp = ———— :────── 

Vp 0 PIB 0 


Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi nerambursabile, 

efectuate de către administraţia publică de la persoane fizice şi juridice, în scopul 

constituirii fondurilor financiare publice prin intermediul cărora sunt satisfăcute o serie de 

necesităţi de interes general. Spre deosebire de impozite, taxele presupun obligaţia 

prestării unui serviciu de către anumite instituţii de drept public în favoarea 

contribuabilului. 

Veniturile fiscale, în special impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, 

financiar, economic şi social. Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele 

126

eprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând 80-90% din 

totalul acestora. Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia 

şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririlor fiscale, statul poate încuraja sau nu 

activitatea economică. Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care 

o dobândeşte statul, de a atinge o serie de obiective de ordin social: protejarea sănătăţii 

cetăţenilor prin majorarea accizelor pentru produsele dăunătoare sănătăţii, influenţarea 

natalităţii prin introducerea unui impozit special în sarcina celibatarilor sau persoanelor 

fără copii etc. 

Dreptul de a introduce impozite revine autorităţilor statului (centrale şi locale). 

Având în vedere principalele aspecte de formă şi de fond, impozitele se împart în 

impozite directe şi impozite indirecte. 

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau 

juridice, în funcţie de nivelul veniturilor obţinute şi/sau mărimea averii deţinută, pe baza 

cotelor de impozit prevăzute de lege. 

Impozitele indirecte se aşează asupra vânzării bunurilor şi serviciilor, calitatea de 

plătitori ai impozitelor fiind atribuită altor persoane decât suportatorii acestora. Impozitele 

indirecte se manifestă sub forma taxelor de consumaţie, a monopolurilor fiscale, a taxelor 

vamale şi a taxelor de timbru şi înregistrare. 

Impozitele pot fi caracterizate cu ajutorul următoarelor elemente: 

1. Subiectul impozitului – persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. 

2. Suportatorul impozitului – persoana care suportă efectiv impozitul. 

3. Obiectul impunerii – materia supusă impunerii (venitul şi averea în cazul impozitelor 

directe, cheltuiala în cazul impozitelor indirecte). 

4. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În 

cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa, în timp ce în cazul 

impozitelor pe avere, de regulă, impozitul se plăteşte din veniturile realizate de 

contribuabil şi numai arareori acestea diminuează substanţa averii respective. 

5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură a obiectului impozabil (unitatea 

monetară în cazul impozitelor pe venit, metrul pătrat pe suprafaţa utilă în cazul 

impozitelor pe clădiri, hectarul de teren în cazul impozitului funciar etc). 

6. Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Cota 

impozitului poate fi fixă sau procentuală. 

7. Asieta reprezintă totalitatea măsurilor luate de organele fiscale pentru identificarea 

obiectului impozabil, stabilirea materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat 

statului. 

8. Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit de către 

contribuabili. 

Principiile generale ale impunerii sunt: 

- principiul echităţii fiscale, prin care impunerea este generală iar sarcina fiscală este 

stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, luându-se în considerare 

mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii şi situaţia personală a 

contribuabilului; 

- principiul randamentului impozitelor, prin care impunerea trebuie să aibă caracter 

universal, să nu existe posibilităţi de sustragere de la plata impozitelor iar volumul 

127

cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor 

trebuie să fie cât mai redus; 

- principiul necesităţii impozitelor: prin folosirea impozitelor statul urmăreşte în primul 

rând procurarea resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice, dar trebuie 

să ia în considerare şi posibilitatea utilizării veniturilor fiscale ca instrumente de 

impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare sau 

reducere a producţiei sau consumului unor mărfuri, de extindere sau restrângere a 

relaţiilor comerciale internaţionale etc; 

- principii social-politice: prin politica fiscală promovată, partidul de guvernământ 

încearcă satisfacerea intereselor categoriilor sociale pe care le reprezintă şi/sau atingerea 

unor obiective de ordin social (creşterea natalităţii prin introducerea unui impozit special 

în sarcina persoanelor fără copii, limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii 

prin majorarea taxelor de consum aferente acestora ş.a.). 

Ponderea impozitelor şi taxelor în PIB – denumită sintetic rata fiscalităţii fiscalitate 

– este un indicator macroeconomic ce caracterizează media „poverii fiscale” într-o ţară 21 . 

Faptul că trebuie să plăteşti impozite este, pentru cetăţeanul de astăzi, un lucru firesc. 

Stabilirea nivelului impozitelor este, însă, o problemă cu implicaţii importante atât pentru 

contribuabili, cât şi pentru autorităţile statului. 

Nivelul mediu al impunerii are relevanţă nu numai pentru contribuabili, ci şi pentru 

buget. Pentru contribuabil, un nivel ridicat al impunerii înseamnă o „povară fiscală” mai 

mare, o diminuare a puterii de cumpărare a veniturilor sale. Un nivel ridicat de impunere 

descurajează activităţile economice, generând îngustarea bazei de impozitare, cu efecte 

negative asupra veniturilor bugetare. În principal, efectele presiunii fiscale se împart în 

două mari categorii, care se intercondiţionează: 

Efectele economice sunt puse în legătură cu modificarea cererii agregate la nivelul 

economiei, precum şi la nivel individual. La nivel agregat, creşterea presiunii fiscale 

conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei părţi mai mari din venitul 

nominal la dispoziţia statului. Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este, 

într-o oarecare măsură, compensată prin creşterea cheltuielilor publice, adică prin 

creşterea consumului de bunuri publice. Dimpotrivă, scăderea presiunii fiscale are ca 

urmare creşterea acelei părţi din venitul nominal lăsat la dispoziţia agenţilor economici, 

ceea ce măreşte cererea de bunuri private. Aceste efecte sunt avute în vedere la nivelul 

politicii fiscale astfel: pentru relansarea economică se va reduce presiunea fiscală, iar 

pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste se va spori presiunea fiscală. Trebuie luat în 

considerare şi faptul că manevrarea presiunii fiscale din perspectiva necesităţilor de 

finanţare a deficitului bugetar are unele restricţii descrise de curba Laffer şi anume: există 

un grad optim al presiunii fiscale, la care veniturile bugetare sunt maxime. Creşterea 

presiunii fiscale peste acest prag are ca efect nu creşterea veniturilor bugetare, ci scăderea 

lor, ca urmare a descurajării muncii şi a afacerilor care sunt penalizate suplimentar prin 

valoarea mai mare a prelevărilor la buget a veniturilor obţinute. 

Efectele sociale se manifestă sub forma scăderii capacităţii de cumpărare, în urma 

scăderii venitului nominal. Totuşi, acest efect este contradictoriu, întrucât cei cu venituri 

mici sunt compensaţi prin politica de protecţie socială asigurată prin intermediul 

21 Stroe, R., Armeanu, D., Finanţe, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p. 102. 

128

ugetului de stat. Presiunea fiscală exercită un efect direct şi asupra muncii. Efectul 

imediat al creşterii impozitelor asupra muncii este reprezentat de reducerea venitul 

disponibil. În cazul în care impozitarea salariului este o impozitare proporţională 

omogenă (adică nu este defalcată pe tranşe de venit), creşterea impozitării va reduce 

venitul nominal al salariaţilor proporţional cu venitul lor brut. Acest lucru descurajează 

munca, deoarece, cu cât este mai mare venitul brut obţinut, cu atât este mai mare 

impozitul plătit către stat. 

Arthur Laffer a prezentat o relaţie între rata impozitelor şi nivelul veniturilor din 

impozite, care arată că dacă se depăşeşte un anume nivel al ratei impozitelor, orice nouă 

rată a impozitelor „marginale” duce la reducerea veniturilor din impozite datorită 

diminuării activităţii economice şi apariţiei şi dezvoltării faptelor de evaziune fiscală. 

Pentru determinarea unui nivel de impunere optim A. Laffer a propus un model 

care urmăreşte realizarea unui maxim de încasări fiscale în condiţii de echilibru general 

cerere/ofertă. 

Încasarea propriu-zisă a impozitelor reprezintă ultima etapă a unui proces complex 

ce vizează aşezarea şi perceperea impozitelor. 

Pentru început organele fiscale constată existenţa veniturilor sau averii persoanelor 

fizice şi juridice şi procedează la determinarea mărimii acestora. 

Evaluarea materiei impozabile se poate realiza cu ajutorul unor metode de 

evaluare directe sau indirecte. 

În cadrul metodei de evaluare indirecte, frecvent, este utilizată evaluarea 

administrativă prin care organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza 

elementelor pe care le au la dispoziţie. 

Metoda evaluării directe cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza 

declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului. 

În cazul primei variante mărimea obiectului impozabil se stabileşte pe baza 

declaraţiei scrise pe care o terţă persoană (care cunoaşte această mărime) este obligată să 

o depună la organele fiscale. Utilizarea acestei modalităţi de evaluare nu poate fi 

generalizată, ea fiind limitată la anumite venituri: salarii, chirii etc. 

Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului, pe care acesta este obligat să o 

întocmească şi să o pună la dispoziţia organelor fiscale prezintă avantajul unei 

aplicabilităţi întinse, însă prezintă neajunsul (comparativ cu evaluarea pe baza declaraţiei 

unei terţe persoane) că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi din materia 

impozabilă. 

După stabilirea obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului propriu-zis 

prin aplicarea unor cote procentuale (proporţionale sau progresive) asupra obiectului 

impozabil. 

Perceperea impozitelor este realizată de către aparatul specializat al statului 

astfel: 

-direct de către organele fiscale de la plătitori; 

-prin stopaj la sursă (impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă persoană); 

-prin aplicarea de timbre fiscale mobile. 

129


Cine plăteşte, de fapt, toate impozitele percepute de administraţie? Bineînţeles, nu 

indivizii sau firmele care cedează statului veniturile fiscale sunt cei care plătesc cu 

adevărat impozitele. Firmele pot transpune sarcina plăţii impozitelor „înainte”, adică 

asupra clienţilor lor, prin creşterea preţurilor proporţional cu valoarea impozitului care 

trebuie plătit. Ori, dimpotrivă, pot să „paseze” această sarcină „înapoi” asupra furnizorilor 

care vor obţine salarii, rente şi alte preţuri ale factorilor de producţie mult mai mici decît 

în situaţia în care n-ar fi existat impozit. 

Economiştii insistă asupra examinării incidenţei impozitelor, adică a modului în 

care se repartizează sarcina fiscală şi a efectelor acesteia asupra muncii depuse, a 

economisirii, a preţului mărfurilor, a preţului factorilor de producţie, a alocării resurselor 

şi a structurii producţiei şi consumului. 

Repartizarea şi transpunerea impozitelor este o problemă de natură economică, 

socială, dar şi politică. Analiza profundă a acestor procese face posibilă identificarea 

agenţilor economici care efectiv vor suporta toată greutatea poverii fiscale. Problema 

respectivă este generată de necorespunderea subiectului impozabil cu destinatarul 

impozitului. Practica naţională de transpunere a impozitelor rămîne, cu părere de rău, în 

afara cercetărilor ştiinţifice. Cauza acestor deficienţe sunt experienţa insuficientă a 

Republicii Moldova în aplicarea impozitelor în condiţiile pieţei, lipsa unui sistem 

impozitar stabil, iar de aici - inexistenţa unor şiruri dinamice de date fiscale, asigurarea 

insuficientă cu tehnică de calcul şi programe specializate aferente acesteia creează 

obstacole obiective în cercetarea complexă a eficienţei sistemului impozitar din Republica 

Moldova şi, în special, în cercetarea reacţiilor pieţei la introducerea impozitelor. 

Teoria economică utilizează conceptul de incidenţă fiscală pentru a evidenţia 

efectul atît la nivel microeconomic, cît şi macroeconomic. 

Incidenţa impozitului este analizată în cadrul: 

- Echilibrului parţial, pe o piaţă concurenţială în echilibru înainte de introducerea 

impozitului. În acest fel se evidenţiază incidenţa impozitului asupra: 

a. Preţurilor nominale; 

b. Cantităţilor oferite sau cerute. 

- Echilibrului general – ţinînd cont de interacţiunile dintre produse, sectoare şi factori de 

producţie, punînd în evidenţă incidenţa impozitului asupra preţurilor relative. 

Analiza incidenţei fiscale arată: 

1. cum se difuzează povara impozitului, prin sistemul preţurilor, în întreaga 

economie; 

2. cine suportă în final această povară. 

Repartizarea poverii fiscale între ofertanţi şi cumpărători depinde, în principal, de: 

- elasticitatea în raport cu preţul a ofertei şi a cererii; 

- tipul de concurenţa de piaţă respectivă. 

130


Sistemul transparenţei fiscale are la bază idea că nu se impune profitul companiei, 

ci se impun ca venit al fiecărui asociat părţi din veniturile companiei (încasări minus 

cheltuieli) proporţional cu participarea la beneficii şi pierderi a fiecărui asociat, ca şi când 

compania nu ar avea personalitate juridică. 

Dacă societatea ar fi impozitata conform regulilor stiute, atunci impozitul cumulat 

ar fi de 28,5% (adica, un impozit pe profit de 16% si un impozit pe dividende de 16%, 

calculat asupra partii din profit ramas dupa plata impozitului pe profit). In locul acestui 

impozit in cascada pe aceeasi plusvaloare, transparenta fiscala duce la plata unui singur 

impozit pe venit, de 16%, ceea ce permite concluzia dubla ca asociatul in cauza va avea la 

dispozitie mai multe lichiditati pe care fie le va reinvesti, fie le va consuma, fie le va 

economisi si ca acelasi asociat va fi mai putin tentat sa caute metode de evaziune fiscala 

sau de evitare a platii impozitului cumulat de 28,%. De aici, un grad mai mare de 

conformare voluntara, cu consecinta unui volum mai mare de incasari la buget. Nu este 

deloc de neglijat si un efect indirect al acestui mecanism: beneficiarii vor putea sustine 

mai usor o afacere, o vor extinde sau vor incepe altele noi daca vor avea la dispozitie mai 

multe lichiditati, de unde o sursa de locuri de munca. Salariatii acestor beneficiari ai 

transparentei fiscale vor putea continua sa consume si, deci, vor putea alimenta in 

continuare bugetul cu tva si alte impozite indirecte, statul fiind scutit de sarcina de a-i 

asista social in calitate de someri. 

Solutia legala ar fi modificarea Legii societatilor comerciale si a Codului fiscal in 

asa fel incit sa permita adoptarea mecansimului transparentei fiscale. In esenta, 

modificarile necesare, alaturi de introducerea contabilitatii in partida simpla, ar viza doar 

formele de organizare a afacerilor sub forma de intreprindere. Afacerile mici, cele 

individuale si de familie si afacerile profesionale, care se caracterizeaza printr-o mare 

mobilitate a obiectului de activitate, sediului si duratei, dar si prin mobilitatea locurilor de 

munca, ar trebui sa fie singurele beneficiare ale transparentei fiscale. 

Sistemul transparentei fiscale este practicat si aproape generalizat in Germania, 

Marea Britanie, Franta si Olanda. 

Sistemul transparenţei fiscale este in prezent adoptat si in Romania, dar limitat la 

societatile profesionale de practicieni in insolventa si la cele de avocat. Pentru prima data, 

acest sistem a fost adoptat in 2006, cind s-a reglementat, printr-un proiect de lege elaborat 

de mine, noua forma de organizare a practicienilor in insolventa, respective, societatea 

profesionala cu raspundere limitata. Dupa acest model, in 2008 a fost adoptata si 

societatea profesionala cu raspundere limitata de avocati, care se supune aceluiasi regim 

al transparentei fiscal. 

131


În UE există 27 sisteme fiscale aferente fiecărui stat membru, cu importante 

diferenţe, în funcţie de politica fiscală a fiecărui stat membru. În funcţie de obiectivele la 

care trebuie să răspundă, politicile fiscale au fost subiecte controversate, dar statele 

membre, la unison, sunt de acord că scopurile acestor politici fiscale ar trebui: 

1. să permită tuturor categoriilor de agenţi economici, dar şi populaţiei, să beneficieze 

de avantajele unei pieţe unice; 

2. să urmărească realizarea obiectivelor stabilite ale politicii fiscale a UE; 

3. să fie în concordanţă cu alte politici ale UE şi anume politica locurilor de muncă, 

politica mediului etc. 

Pentru a putea ca agenţii economici şi populaţia acestor ţări să beneficieze de 

avantajele unei pieţe unice, trebuie eliminată ineficienţa coexistenţei celor 27 regimuri 

fiscale diferite, deoarece sunt afectate datorită diferenţelor, atât circulaţia pe piaţă a 

produselor, serviciilor şi forţei de muncă, cât şi competiţia ca motor al dezvoltării 

economice. 

Competiţia fiscală între ţările membre poate apărea tocmai din cauza existenţei 

celor 27 regimuri fiscale şi poate avea două laturi: 

1. una negativă – competiţia devine dăunătoare şi distorsionează caracterul pieţei unice. 

De exemplu.: politici fiscale diferite ar putea distorsiona politica firmelor cu privire la 

investiţii, dacă acestea ar avea filialele şi sucursalele în diferite ţări ale UE. 

2. una pozitivă – de exemplu.: populaţia ar fi avantajată de faptul că guvernele ar oferii 

servicii publice la costuri mici, suportate de aceasta. 

Obiectivul principal al UE este ca economia UE să devină cea mai competitivă şi 

mai dinamică din lume, obiectiv stabilit de Consiliul European la Lisabona, în anul 2000. 

Pentru a se putea realiza acest obiectiv trebuie redus gradul general al fiscalităţii 

din UE, concomitent cu realizarea unui echilibru între această reducere şi susţinerea 

consolidării financiare prin diminuarea datoriei publice şi investiţiile în serviciile publice 

esenţiale. 

UE a dezvoltat politici pentru protecţia muncii, crearea de noi locuri de muncă, 

raţionalizarea consumului de energie, dar nu a reuşit încă armonizarea pentru a se ajunge 

la o politică fiscală unitară. 

132


Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi 

locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter 

autonom, precum şi resursele de trezorerie. 

Datorită caracterului limitat al resurselor financiare se pune problema alocării 

resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri atât publice cât şi private. 

În economia contemporană statul este un actor important care intervine fie direct, 

în calitate de producător sau consumator de bunuri, fie ca partener al vieţii publice care 

asigură funcţionarea normală a pieţei. 

În teoria finanţelor publice, se consideră ca alocarea efectivă a resurselor între 

sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se 

accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute 

la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public. 

Pe plan mondial se înregistrează o tendinţă de creştere a cererii de resurse 

inanciare publice ca urmare a evoluţiei cheltuielilor publice. 

Factorii care influenţează posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un moment 

dat, sunt în principal următorii: 

- factori economici care au influenţă directă asupra creşterii produsului intern 

brut, ceea ce determină o sporire a veniturilor impozabile; 

- factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa 

prin preţ. Creşterea preţurilor şi a inflaţiei generează sporirea resurselor din 

impozite şi taxe (ca mărime nominală); 

- factori sociali care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării 

nevoilor de educaţie, protecţie socială, sănătate, etc.; 

- factori demografici, care pot însemna creşterea populaţiei active şi deci a 

numărului contribuabililor; 

- factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică sau 

financiară pe care le implică, pot avea ca efect creşterea producţiei şi a 

veniturilor, creşterea contribuţiei pentru asigurări sociale, sporirea fiscalităţii; 

- factori de natură financiară, care sintetizează influenţa celorlalţi factori prin 

mărimea cheltuielilor publice. 

Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi nerambursabile, 

efectuate de către administraţia publică de la persoane fizice şi juridice, în scopul 

constituirii fondurilor financiare publice prin intermediul cărora sunt satisfăcute o serie de 

necesităţi de interes general. Spre deosebire de impozite, taxele presupun obligaţia 

prestării unui serviciu de către anumite instituţii de drept public în favoarea 

contribuabilului. 

Veniturile fiscale, în special impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, 

financiar, economic şi social. Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele 

reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând 80-90% din 

totalul acestora. Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia 

şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririlor fiscale, statul poate încuraja sau nu 

133

activitatea economică. Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care 

o dobândeşte statul, de a atinge o serie de obiective de ordin social: protejarea sănătăţii 

cetăţenilor prin majorarea accizelor pentru produsele dăunătoare sănătăţii, influenţarea 

natalităţii prin introducerea unui impozit special în sarcina celibatarilor sau persoanelor 

fără copii etc. 

Cuvinte cheie 

resurse financiare 

impozit 

impunere 

principiile impunerii 


incidenţă fiscală 

transparenţă fiscală 

competiţie fiscală 

sistem fiscal 

1. Unul dintre factorii care determină creşterea resurselor financiare publice este 

preţul. În anumite condiţii creşterea acestuia poate determina: 

a) scăderea salariilor; 

b) creşterea impozitelor; 

c) scăderea impozitelor; 

d) creşterea salariilor şi a resurselor provenind din impozite directe; 

e) scăderea salariilor şi creşterea resurselor provenind din impozite directe. 

2. Cea mai importantă categorie de resurse financiare publice este reprezentată de: 

a) împrumuturile primite de la BNR; 

b) veniturile fiscale; 

c) veniturile nefiscale; 

d) transferurile; 

e) vărsămintele din profitul regiilor autonome. 

3. Resursele financiare publice consolidate nu cuprind: 

a) profitul net al regiilor autonome; 

b) veniturile bugetului de stat; 

c) veniturile bugetelor locale; 

d) veniturile bugetului asigurărilor sociale; 

e) veniturile bugetelor fondurilor speciale. 

4. Constituirea fondurilor publice se realizează: 

a) în procesul distribuirii si redistribuirii PIB, între diverse persoane juridice si fizice, pe 

de o parte, si stat, pe de alta; 

b) în procesul distribuirii si redistribuirii PIB între diverse persoane juridice; 

c) în procesul distribuirii si redistribuirii PIB între diverse persoane fizice; 

d) în procesul distribuirii si redistribuirii PIB între diverse persoane juridice si stat; 


5. Destinatiile fondurilor publice sunt: 

134

1) învătământ, cultură, sănătate; 

2) asigurări sociale si protectie socială; 

3) investitii ale agentilor economici privati; 

4) gospodărie comunală si constructii de locuinte; 

5) satisfacerea necesitătilor de consum ale persoanelor fizice, 

6) apărare natională; 

7) ordine publică; 

8) actiuni economice de interes public; 

9) alte actiuni de interes public; 

10) datorie publică. 

a) 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10; b) 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10; c) 1, 2, 4, 6, 7, 8, 9, 10; d) 1, 2, 7, 8, 

9, 10; e) 1, 2, 5, 6, 7, 8, 9, 10. 

6. Resursele financiare publice, din punct de vedere al continutului lor economic, 

nu se concretizează în: 

a) prelevările cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contributii); 

b) resursele de trezorerie; 

c) economiile populatiei; 

d) resursele provenind din împrumuturi publice; 

e) resursele provenind din emisiune monetară fără acoperire. 

7. Resursele extraordinare sunt resursele: 

a) pe care statul le obtine în mod curent; 

b) care apar datorită falimentării unor întreprinderi private; 

c) la care statul recurge în mod exceptional; 

d) resursele care pot fi folosite numai cu aprobarea presedintiei; 

e) pe care statul le transferă la bugetele fondurilor speciale. 

8. Care din următoarele venituri sunt venituri curente? 

a) impozite; 

b) încasări din rambursări de împrumuturi; 

c) venituri din fonduri pentru locuinţe; 

d) încasări din valorificarea unor bunuri; 

e) venituri din donaţii şi sponsorizări. 

9. Rolul impozitelor se manifesta pe plan: 

a) monetar, economic si social; 

b) financiar, economic si social; 

c) politic, economic si social; 

d) cultural, economic si social; 

e) nici unul dintre domeniile de mai sus. 

10. Distribuirea fondurilor publice de resurse financiare constă în: 

a) repartizarea acestora pe beneficiari, persoane fizice; 

b) repartizarea acestora pe beneficiari, persoane juridice; 

c) repartizarea acestora pe beneficiari, persoane fizice si juridice; 

d) repartizarea acestora pe creditori; 

e) repartizarea acestora pe ordonatori de credite. 

135

11. Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispozitia statului, 

în vederea îndeplinirii functiilor si sarcinilor sale: 

a) se resimte în toate tările, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică, ceea ce 

conferă functiei de repartitie un caracter obiectiv; 

b) se resimte numai în tările în curs de dezvoltare, ceea ce conferă functiei de repartitie un 

caracter obiectiv; 

c) se resimte numai în tările dezvoltate, ceea ce conferă functiei de repartitie un caracter 

obiectiv; 

d) toate variantele (a, b, c); 

e) nici o varianta din cele de mai sus. 

12. Care dintre următoarele modalităti de constituire a resurselor financiare publice 

au ca efect imediat aparitia inflatiei? 

a) prelevările fiscale, 

b) împrumuturile pe termen scurt; 

c) împrumuturile pe termen lung; 

d) finantarea prin emisiune monetară fără acoperire; 

e) fondurile nerambursabile. 

13. În functie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice se 

grupează în: 

1) resurse ordinare si resurse extraordinare; 

2) resurse curente si resurse întâmplătoare sau incidentale; 

3) resurse fiscale si resurse nefiscale; 

4) resurse ordinare si resurse curente; 

5) resurse exrtraordinare si resurse incidentale. 

a) 1, 2, 3; b) 2, 3, 4; c) 1, 2; d) 2, 3; e) 4, 5. 

14. Facilitătile fiscale aferente impozitului nu se pot concretiza, după caz, în: 

a) exonerări pentru anumite categorii de subiecti; 

b) perioade de scutire; 

c) reduceri de impozite; 

d) plata de despăgubiri de la bugetul de stat; 

e) restituiri de impozite. 

15. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare se împart 

în: 

a) resurse ordinare şi resurse extraordinare; 

b) resurse ordinare şi resurse curente; 

c) resurse extraordinare şi resurse incidentale; 

d) venituri fiscale şi venituri nefiscale; 

e) venituri fiscale şi resurse curente. 


1. Nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare în România ultimilor cinci ani 

136

2. Principiile fundamentale ale impunerii şi abordarea acestora de către Guvernul 

României 

3. Incidenţa impozitelor în România. Studiu de caz 

4. Legislaţia României privind transparenţa fiscală 

5. Competiţie şi concurenţă fiscală. România vs. UE 












2001. 






597/iulie 2002. 

Răspunsuri 

1 d 6 c 11 a 

2 b 7 c 12 d 

3 a 8 a 13 c 

4 a 9 b 14 d 

5 c 10 c 15 a 

137

IMPOZITELE DIRECTE 

Obiective: 

Definirea impozitelor directe; 

Cunoaşterea conţinutului taxelor de consumaţie; 

Cunoaşterea conceptului de venit din monopol fiscal; 

Înţelegerea funcţiilor şi a rolului taxelor vamale; 

Cunoaşterea utilităţii taxelor de timbru. 








Impozitele directe se stabilesc fie pe obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie 

pe venit sau pe avere. Ele s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut o 

dezvoltare însemnată la începutul secolului 20 când, pe lângă impozitele de tip real pe 

obiecte materiale sau activităţi (ca cele comerciale şi industriale), s-au dezvoltat cele de 

tip personal stabilite pe diverse venituri (salarii, profit , rentă) sau pe avere (mobiliară sau 

imobiliară), prin cuprinderea în rândul contribuabililor a maselor tot mai largi de 

muncitori şi funcţionari. 

Prin faptul că impozitele directe sunt nominative, au mărimea şi termenele de plată 

stabilite precis şi sunt comunicate din timp plătitorului, ele sunt mai echitabile decât cele 

indirecte la care contribuabilul nu ştie, de regulă, cât şi când va plăti statului taxe de 

consumaţie şi alte impozite indirecte. 


Aceste impozite au cunoscut o mare dezvoltare în capitalism şi au înregistrat 

evoluţii corespunzătoare dezvoltării capitalismului. 

Formele concrete pe care le-au îmbrăcat impozitele reale au fost: 

138

- impozitul funciar (pe pământ) a apărut la începuturile capitalismului, când 

pământul reprezenta principala formă a bogăţiei şi principalul mijloc de 

producţie. Criteriile avute în vedere la stabilirea mărimii acestui impozit au 

fost: mărimea suprafeţei de teren, calitatea pământului (fertilitatea), mărimea 

arendei, preţul pământului etc. Aceste criterii nu permiteau stabilirea exactă a 

capacităţii de plată a proprietarului terenului, deoarece nu se aveau în vedere 

decât o parte a factorilor care determinau nivelul producţiei agricole 

- impozitul pe clădiri a apărut pe măsura dezvoltării în special a centrelor urbane, 

care ofereau o masă impozabilă tot mai însemnată, corespunzător creşterii 

numărului de clădiri folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri, magazine. Stabilirea 

mărimii impozitului se făcea tot pe baza unor criterii exterioare cum ar fi 

numărul de camere, destinaţia lor, suprafaţa construită, numărul uşilor şi 

ferestrelor, chiria etc. Aceste criterii nu asigurau o impunere echitabilă, 

deoarece nu ofereau o imagine completă asupra mărimii obiectului impozabil; 

- impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesiile libere a apărut odată 

cu dezvoltarea manufacturilor, fabricilor şi creşterea numărului comercianţilor 

şi liber profesioniştilor. Criteriile exterioare folosite pentru stabilirea 

impozitelor au fost: mărimea localităţii unde era amplasată afacerea, felul 

întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ), mărimea capitalului, numărul 

muncitorilor etc., şi nu capacitatea contributivă a plătitorului; 

- impozitul pe capitalul bănesc s-a instituit ca urmare a dezvoltării relaţiilor de 

credit, a băncilor şi comerţului cu hârtii de valoare. Impozitul se stabilea în 

funcţie de volumul dobânzilor plătite de debitor pentru capitalul împrumutat 

sau în funcţie de volumul dobânzilor încasate de creditor pentru capitalul dat cu 

împrumut. Acest impozit a avut un randament scăzut datorită interesului comun 

al debitorului şi creditorului de a nu declara toate tranzacţiile efectuate între ei. 

Impozitele reale se practică şi azi, impunerea făcându-se nu pe baza produsului net 

(venitul real) al obiectelor impozabile, ci pe baza produsului brut sau mediu prezumat. 


Apariţia şi dezvoltarea impozitelor de tip personal s-a făcut la sfârşitul secolului 

XIX şi începutul secolului XX, pe baza următoarelor cauze: 

- imposibilitatea cuprinderii în sistemul de impozitare directă, de tip real, a 

maselor tot mai numeroase de muncitori şi funcţionari care nu aveau în 

proprietate terenuri, clădire, fabrici, ateliere, magazine, etc., dar care realizau 

venituri din muncă sub forma salariilor. 

- necesitatea eliminării neajunsurilor manifestate în cazul impozitelor reale şi 

înlăturării inechităţii impozitelor indirecte exercitată asupra persoanelor cu 

venituri mici, prin asigurarea unei impuneri progresive a veniturilor sau a 

averii, prin introducerea unui minim neimpozabil şi acordarea de înlesniri 

contribuabililor cu familii numeroase, ceea ce, în termeni generali, a însemnat 

diferenţierea contribuabililor în funcţie de situaţia lor concretă, respectiv de 

puterea lor contributivă. 

139

Formele sub care se regăsesc impozitele personale sunt: impozitul pe venit şi 

impozitul pe avere. 

a) impozitele pe venit s-au introdus odată cu sporirea numărului de muncitori şi 

funcţionari care realizau venituri din salarii, a industriaşilor, comercianţilor şi bancherilor 

care realizau venituri sub forma profitului şi a proprietarilor funciari care realizau venituri 

sub forma rentei.În aceste cazuri subiectele impunerii sunt persoanele fizice şi juridice 

care realizează venituri din diverse surse. 

b) impozitul pe veniturile persoanelor fizice se aplică persoanelor fizice care au 

domiciliul sau rezidenţa într-un stat, precum şi nerezidenţilor care realizează venituri pe 

teritoriul acelui stat (cu unele excepţii prevăzute de lege). 

Obiectul impunerii este reprezentat de veniturile realizate din industrie, agricultură, 

bănci, asigurări, meşteşuguri, profesii libere, subiecţi ai impunerii fiind capitaliştii, 

întreprinzătorii, micii meseriaşi, muncitorii, funcţionarii, liber profesioniştii, aşezarea 

impozitului făcându-se deci pe fiecare contribuabil. Venitul impozabil este cel rămas din 

venitul brut, după scăderea cheltuielilor permise de lege. De la plata acestui impozit sunt 

scutite în general persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului 

impozabil. Stabilirea impozitului de plată se face uneori cu luarea în consideraţie a 

situaţiei concrete a contribuabilului (starea civilă, vârsta, numărul persoanelor aflate în 

întreţinere). 


Întrucât în calitate de subiecţi ai impozitelor pe venit apar contribuabili persoane 

fizice şi juridice, acestea se diferenţiază în: impozite pe veniturile persoanelor fizice şi 

impozite pe veniturile persoanelor juridice (societăţilor de capital). 

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt datorate de persoanele fizice care 

au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează 

venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. 

În cazul persoanelor fizice, venitul supus impozitării este determinat prin realizarea 

unor scăzăminte (cotizaţiile la asigurările de sănătate, de accidente şi de şomaj, la casele 

de pensii, cheltuielile de producţie pierderile provocate de calamităţi naturale ş.a.) din 

venitul brut. 

Stabilirea impozitului de plată se poate face fie cu luarea în considerare a unor 

factori sociali (numărul persoanelor aflate în întreţinerea contribuabilului, starea civilă a 

acestuia etc), fie fără a se ţine cont de aceştia. 

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile 

persoanelor fizice: sistemul impunerii separate şi sistemul impunerii globale. 

Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe 

venit, care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit, fie prin 

instituirea mai multor impozite care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o 

anumită sursă. 

Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o 

persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui 

singur impozit. 

140

În cele mai multe ţări impunerea veniturilor persoanelor fizice se realizează pe 

baza cotelor procentuale progresive. De regulă, în statele care au adoptat regimul cotei 

unice 22 impunerea se realizează pe baza cotelor procentuale proporţionale (vezi tabel nr. 

3.2). 

Impunerea în cote progresive a veniturilor persoanelor fizice este preferată de 

majoritatea autorităţilor fiscale întrucât aceasta permite: 

- respectarea principiilor de echitate fiscală (se ţine seama de puterea 

contributivă diferită a contribuabililor); 

- îndeplinirea cu succes a rolului financiar al impozitului pe veniturile 

persoanelor fizice (odată cu creşterea venitului are loc şi creşterea cotei 

impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul 

impozabil). 

În funcţie de modalitatea de repartizare a profitului obţinut de societăţile de capital, 

impunerea veniturilor persoanelor juridice (societăţilor de capital) cunoaşte mai multe 

forme: 

- se impune mai întâi profitul total obţinut de societatea de capital şi apoi separat 

profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende (acest sistem este întâlnit în 

Olanda, Belgia, Elveţia, Suedia, S.U.A., România etc); 

- se impun numai dividendele, în timp ce partea de profit lăsată la dispoziţia societăţii 

de capital este scutită de impozit; 

- se impune numai partea de profit care rămâne la dispoziţia societăţii de capital, în timp 

ce dividendele repartizate acţionarilor se exonerează de la impunere; 

- sunt impuse în mod separat dividendele repartizate acţionarilor şi partea de profit care 

rămâne la dispoziţia societăţii de capital. 

Pentru stabilirea venitului impozabil al societăţii de capital se scad din veniturile 

brute (determinate prin cumularea rezultatele de bilanţ, a soldului stocurilor, a veniturilor 

din câştigurile de capital, a dobânzilor la conturile curente, a veniturilor din dobânzi la 

creditele acordate, a veniturilor din chirii etc) cheltuielile efectuate pentru realizarea 

acestora (cheltuieli de producţie, dobânzi plătite, prelevări la fondul de rezervă şi la alte 

fonduri speciale, pierderile din activitatea anului curent şi/sau a anilor precedenţi etc). 

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice şi juridice sunt stabilite, de regulă, 

anual, pe baza declaraţiilor de impunere întocmite de subiecţii impozabili iar impunerea 

se realizează pe baza cotelor procentuale proporţionale. 


Impozitele pe avere sunt instituite în legătură cu dreptul de proprietate asupra 

unor bunuri mobile sau imobile. 

În practica fiscală se întâlnesc următoarele forme ale impozitelor pe avere: 

a) impozitele asupra averii propriu-zise; 

b) impozitele pe circulaţia averii; 

22 

Regimul cotei unice presupune supunerea tuturor veniturilor obţinute de persoanele fizice şi juridice la un impozit 

cu cota unică, în scopul simplificării sistemului de impunere, reducerii costurilor aferente aşezării impozitului, 

stimulării investiţiilor şi muncii. 

141

c) impozitele asupra creşterii valorii averii; 

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite ca impozite stabilite asupra 

averii (care se plătesc din veniturile contribuabililor) şi impozite instituite pe substanţa 

averii (care se plătesc chiar din substanţa averii supuse impunerii, ducând la micşorarea 

materiei impozabile). Cel mai frecvente impozite stabilite asupra averii sunt impozitele 

asupra proprietăţilor imobiliare (terenuri şi clădiri). În unele ţări (Luxemburg, Franţa ş.a.) 

impozitele stabilite asupra averii au ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă a 

contribuabililor (persoane fizice şi/sau juridice). Impozite instituite pe substanţa averii 

sunt instituite numai în situaţii excepţionale (război). 

Impozitele pe circulaţia averii sunt instituite în legătură cu trecerea dreptului de 

proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. (Ex. impozitul 

perceput cu ocazia vânzării – cumpărării bunurilor imobile, impozitul pe succesiuni, 

impozitul pe donaţii, impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale ş.a.). 

Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au 

înregistrat unele bunuri într-o anumită perioadă de timp. Aceste impozite sunt întâlnite 

frecvent sub forma impozitelor pe plusul de valoare imobiliară prin care autorităţile 

fiscale impun sporul de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (terenuri, clădiri) 

în intervalul de timp de la cumpărare şi până la vânzare, luând în considerare reevaluările 

autorizate de lege şi cheltuielile efectuate de proprietar pentru amenajarea, modernizarea 

imobilului respectiv. 


Dubla impunere juridică internaţională reprezintă impozitarea aceleiaşi materii 

impozabile, pentru aceeaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale din ţări 

diferite. 

Dubla impunere juridică internaţională nu se poate referi (nu poate să apară) decât 

la impozitele directe (impozitele pe venit şi impozitele pe avere). În cazul impozitelor 

indirecte nu poate fi vorba de dublă impunere juridică internaţională deoarece cetăţenii 

unui stat, care se află pe teritoriul altui stat, suportă, în calitate de consumatori, aceleaşi 

impozite cuprinse în preţurile mărfurilor cumpărate ca şi cetăţenii statului respectiv. 

Pentru aceste mărfuri consumate, cetăţenii nu mai plătesc impozite indirecte în ţara lor. 

În practica fiscală internaţională, se întâlnesc mai multe criterii de impunere a 

veniturilor sau a averii, astfel: 

- criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal) ţine cont de domiciliul contribuabilului, 

impunerea făcându-se de autoritatea fiscală a ţării căreia aparţine rezidentul, indiferent de 

locul unde se realizează venitul sau se află averea; 

- criteriul naţionalităţii, conform căruia, un stat impune rezidenţii săi care 

realizează venituri sau posedă avere din (în) statul respectiv, indiferent dacă ei locuiesc 

sau nu în ţara lor; 

- criteriul originii veniturilor, conform căruia, impunerea se realizează de organele 

fiscale din ţara pe al cărui teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, făcându-se 

abstracţie de rezidenţa sau de naţionalitatea beneficiarilor de venituri. 

142

Aplicarea acestor criterii pot conduce la apariţia dublei impuneri juridice 

internaţionale, ca în cazul combinării criteriilor unu şi trei, respectiv dacă într-o ţară 

impunerea se face pe baza criteriului rezidenţei (domiciliului fiscal), iar în alta pe criteriul 

originii venitului, atunci o persoană din prima ţară care realizează venituri în cea de-a 

doua ţară, va fi impusă (va plăti impozite) în ambele ţări, ceea ce înseamnă dublă 

impunere. 

Evitarea dublei impuneri se poate face fie prin măsuri legislative unilaterale 

(acordarea de scutiri de impozite pentru veniturile impozabile în alte state, măsuri ce ar 

veni în contradicţie cu interesele oricărui stat de a încasa cât mai multe impozite) sau bi şi 

multilaterale. 

Convenţia pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe 

avere instituite de statele contractante. 

Pentru evitarea dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică mai 

multe metode ca: 

- scutire totală 

- scutire progresivă 

- creditare ordinară 

- creditare totală a impozitului 

- conform procedeului scutirii totale, veniturile realizate de rezidentul unui stat 

pe teritoriul celuilalt stat membru al convenţiei în care venitul realizat a fost şi 

impozitat, se deduce în întregime din venitul total impozabil al acestuia în statul 

de rezidenţă (venitul realizat în străinătate de rezidentul unui stat şi care a fost 

impozitat acolo, nu se mai cumulează în vederea impozitării cu venitul realizat 

în ţară); 

- conform procedeului scutirii progresive, venitul obţinut în străinătate se 

cumulează cu venitul realizat în statul de rezidenţă numai pentru a se stabili 

cota progresivă care se va aplica însă numai venitului obţinut în statul de 

rezidenţă; 

- procedeul creditării ordinare (imputării ordinare) constă în scăderea 

impozitului plătit statului străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia de 

către rezidentul altui stat, din impozitul plătit de către persoană în ţara sa de 

rezidenţă, dar în limita impozitului ce ar rezulta prin calcularea lui în ţara de 

rezidenţă; 

- procedeul „creditării” (imputării) totale, presupune scăderea integrală a 

impozitului plătit în străinătate (pentru venitul realizat acolo) din impozitul 

datorat în statul de rezidenţă. 


Impozitele directe au o incidenţă fiscală directă şi definitivă asupra contribuabililor 

plătitori nominalizaţi, datorită faptului că încasarea se face direct de la aceştia în funcţie 

de mărimea veniturilor şi/sau a averilor acestora, la anumite termene dinainte stabilite şi 

pe baza unor cote de impunere prevăzute de lege. Subiectul şi suportatorul sunt una şi 

143

aceeaşi persoană. În funcţie de criteriile care stau la baza lor, impozitele directe pot fi: 

reale (obiective) şi personale (subiective). Cele reale sunt aplicate asupra unor obiecte 

materiale (terenuri, clădiri etc.) făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului 

impozabil. Cele personale sunt aşezate asupra veniturilor sau averilor diferiţilor 

contribuabili plătitori, ţinându-se seama de situaţia personală a acestora. 

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării, respectiv al circulaţiei unor 

bunuri comerciale, atât directe sau de consum final, cât şi indirecte sau de producţie, 

precum şi al prestării unor servicii. Aceste impozite nu sunt stabilite asupra subiectului 

impunerii în mod direct şi nominal, ci indirect, asupra vânzării unor bunuri şi prestări de 

servicii. 

Dacă impozitele directe vizează direct veniturile şi/sau averea contribuabililor, cele 

indirecte vizează utilizarea sau cheltuirea acestor venituri şi averi. 

Cuvinte cheie 

taxa pe valoarea adăugată 

accize 

taxe vamale 

taxe de consumaţie 


monopoluri fiscale 

taxe de timbru 

taxe vamale de retorsiune 

impozite indirecte 

Un agent economic realizează, în anul 2010, cumulat de la începutul anului, venituri în 

valoare de 10000 lei, din care 7000 lei reprezentând contravaloarea veniturilor din export, 

încasate în valută printr-un cont deschis în România. Cheltuielile totale aferente efectuate 

de agentul economic sunt în sumă de 6000 lei, din care 2000 lei reprezintă cheltuieli 

nedeductibile. Să se determine impozitul pe profit datorat de contribuabil. 

Rezolvare: 

Profitul impozabil = venituri – cheltuieli totale + cheltuieli nedeductibile = 

10000 – 6000 + 2000 = 6000 lei. 

Vom determina impozitul separat pe export şi pe alte activităţi. Pentru export, cota de 

impozitare aferentă este 16%. 

Impozit aferent exportului = 6000 x 16% = 960 lei. 


1. Dacă beneficiarii dividendelor sunt persoane fizice rezidente, acestea vor fi 

impuse cu o cotă de: 

a) 10%; b) 5%; c) 16%; d) 15%; e) 0%. 

2. Sunt incluse în veniturile salariale şi sunt impozabile în înţelesul impozitului pe 

venit: 

144

a) ajutoarele de înmormantare; 

b) contravaloarea chiriei pentru locuinţele puse la dispoziţia oficialităţilor publice; 

c) drepturile de soldă lunară ale personalului militar, acordate potrivit legii; 

d) contravaloarea echipamentului individual de protecţie şi de lucru; 

e) veniturile din salarii, ca urmare a activităţii de creare de programe pentru calculator. 

3. Care dintre afirmaţiile de mai jos este falsă? Sunt obligate la plata impozitului 

pe profit: 

a) persoanele juridice române; 

b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu 

permanent în România; 

c) instituţiile publice, pentru fondurile publice; 

d) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în 

România într-o asociere fără personalitate juridică; 

e) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi 

imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute 

la o persoană juridică română. 

4. Venitul brut din activităţi independente nu cuprinde: 

a) echivalentul în lei al veniturilor în natură obţinute din desfăşurarea activităţii; 

b) veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale; 

c) sumele primite ca despăgubiri; 

d) sumele încasate din desfăşurarea activităţii; 

e) câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii. 

5. Sunt considerate avantaje în natură, asimilate salariilor, următoarele: 

a) contravaloarea abonamentelor pe mijloacele de transport în comun pentru angajaţii a 

căror activitate presupune deplasarea frecventă în interiorul localităţii; 

b) reducerile de preţuri practicate în scopul vânzării, de care pot beneficia angajaţii în 

calitate de clienţi; 

c) costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice efectuate în vederea 

îndeplinirii sarcinilor de serviciu; 

d) avantajele sub forma dreptului la stock options plan; 

e) acordarea de bilete de tratament şi odihnă. 

6. La calculul impozitului pe salarii nu sunt deductibile: 

a) cotizaţia de sindicat plătită în luna respectivă; 

b) deducerea personală; 

c) contribuţiile obligatorii; 

d) contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale, mai mari decât echivalentul 

în lei a 200 euro; 

e) contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale, astfel încât să nu 

depăşească echivalentul în lei a 200 euro; 

7. Sistemul impunerii separate a veniturilor persoanelor fizice: 1. este avantajos 

pentru stat deoarece încasează impozite din mai multe surse; 2. presupune impunerea 

separată a fiecărui venit provenit dintr-o anumită sursă; 3. avantajează persoanele care 

realizează venituri din mai multe surse de venit pentru că nu mai sunt afectate de 

progresivitate; 4. este mai rar întâlnit decât sistemul impunerii globale; 5. numărul 

145

surselor din care se obţine venitul nu are nici o influenţă asupra mărimii impozitului; 6. 

este mai frecvent întalnit decât sistemul impunerii globale; 7. avantajează persoanele care 

realizează venituri dintr-o singură sursă de venit. 

a) 1, 2, 3, 6; 

b) 2, 3, 6; 

c) 1, 2, 3, 4; 

d) 2, 3, 4; 

e) 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. 

8. Informaţiile referitoare la calculul impozitului pe veniturile din salarii se cuprind 

în: 

a) statul de funcţiuni; 

b) fişele fiscale; 

c) situaţiile departamentului resurse umane; 

d) fişa postului; 

e) contabilitate. 

9. Impozitele directe sunt reprezentate de: 

1. taxe de timbru; 2. venituri din amenzi; 3. contribuţii obligatorii; 4. impozit pe venit; 5. 

impozit pe dividende; 6. taxe vamale. 

a) 1, 2, 4, 5; b) 1, 2, 6; c) 3, 4, 5; 

d) 2, 3, 4, 5; e) 1, 5, 6. 

10. Au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice 

sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit 

prevăzute în lege: 

a) impozitele indirecte; 

b) impozitele directe; 

c) impozitele reale; 

d) impozitele personale; 

e) impozitele financiare şi de ordine. 


1. Caracterizarea succesivă a elementelor principalelor impozite directe 

2. Structura şi dinamica impozitelor directe în România în perioada ... 

3. Impactul impozitelor directe asupra consumatorilor 

4. Rolul impozitelor directe în economie 




146









2001. 






597/iulie 2002. 

Răspunsuri 

1 c 6 d 

2 c 7 d 

3 c 8 b 

4 c 9 c 

5 e 10 b 

147

IMPOZITELE INDIRECTE 

Obiective: 

Definirea impozitelor indirecte; 

Cunoaşterea conţinutului taxelor de consumaţie; 

Cunoaşterea conceptului de venit din monopol fiscal; 

Înţelegerea funcţiilor şi a rolului taxelor vamale; 

Cunoaşterea utilităţii taxelor de timbru. 









Impozitele indirecte reprezintă venituri ale bugetului care constau în instituirea 

unor taxe asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru 

stabilirea acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de venituri, averea sau situaţia 

personală a celor care cumpără mărfurile sau apelează la serviciile ce fac obiectul 

impozitelor indirecte. Ele afectează persoanele cu venituri mici într-o măsură mai mare 

decât pe cei cu venituri mari deoarece impozitele indirecte se percep, în majoritatea 

cazurilor, la vânzarea bunurilor de larg consum şi la prestarea serviciilor către populaţie. 

Impozitele indirecte sunt preferate în multe ţări celor directe deoarece sunt mai 

uşor de încasat, reclamă cheltuieli mici de aşezare, percepere şi urmărire. În plus ele sunt 

mai voalate, fiind cuprinse în preţul de vânzarea al produselor. Astfel cumpărătorul nu 

ştie cât din preţul mărfurilor reprezintă câştigul agentului economic şi cât impozit. 13 

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către industriaşi, 

comercianţi, dar sunt suportate de consumatori. Ele nu afectează veniturile nominale, ci 

numai cele reale, ceea ce înseamnă că ele micşorează puterea de cumpărare. 

13 vezi Iulian Văcăreş “Spre o “nouă filozofie” în materie de resurse financiare publice?” în Economistul nr.60 din 30 

martie 1998 

148

În ţările dezvoltate cele mai importante impozite indirecte le constituie taxele de 

consumaţie, Încasările din taxele de consumaţie deţin o pondere importantă din totalul 

veniturilor bugetare, pondere care diferă în limite foarte mari de la o ţară la alta. 


Sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al unor produse de larg 

consum (ca zahăr, paste făinoase, orez, sare, ulei, vin, bere, ceai, cafea, cacao, textile, 

încălţăminte, etc.). 

Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs 

(denumire şi taxe speciale de consumaţie sau accize) fie forma taxelor generale pe 

vânzări când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor (bunuri de consum sau mijloace de 

producţie). 

Taxele speciale de consumaţie (accizele) sunt aşezate asupra produselor ce se 

consumă în cantităţi mari şi nu pot fi înlocuite cu alte produse. În România aceste produse 

sunt: băuturile alcoolice de orice fel, produsele din tutun, produsele petroliere, cafeaua, 

băuturile răcoritoare, confecţiile din blănuri naturale, articolele din cristal, bijuteriile din 

metale preţioase, autoturismele, parfumurile, aparatele video, camere video etc. 

Taxele de consumaţie (accizele) se calculează fie în sumă fixă pe unitate de măsură 

fie pe baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. 


Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. 

Din punct de vedere al verigii la care se încasează (unitatea producătoare, unicate 

comercială cu ridicata sau cu amănuntul), impozitul pe cifra de afaceri îmbracă forma 

impozitului cumulativ (multifazic) sau forma impozitului unic (sau monofazic). 

În cazul impozitului cumulativ mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile 

prin care trec, de la producţie, până la consumator. Aceasta face ca să se perceapă impozit 

la impozit, aspect cunoscut sub denumirea de impozit în cascadă, deoarece se calculează 

impozit asupra preţului mărfii din amonte care cuprinde în el şi impozitul stadiului 

anterior. 

Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, fie la vânzarea mărfii 

de către producător (când se numeşte taxă de producţie) fie în stadiul comerţului cu 

ridicata sau cu amănuntul (când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare). 

Spre deosebire de impozitul pe circulaţie taxa de producţie are avantajul că se percepe de 

la un număr mai mic de plătitori (numai de la producători) ceea ce permite statului să 

exercite un control mai riguros asupra aşezării şi perceperii impozitului. 

În funcţie de baza de calcul impozitul pe cifra de afaceri cunoaşte forma 

impozitului pe cifra de afaceri brută şi impozitului pe cifra de afaceri netă. 

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit 

asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile 

anterioare. 

149

Aceasta conduce la un randament ridicat, ca urmare a calculării impozitului la o 

bază care cuprinde deja impozit calculat şi plătit anterior, însă are ca efect concentrarea 

producţiei, deoarece întreprinderile integrate evită plata impozitului la una sau două 

verigi. De asemenea acest impozit este netransparent în sensul că nu se poate şti exact cât 

s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final. 

Impozitul pe cifra de afaceri netă – (sau taxa pe valoarea adăugată) se aplică 

numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai 

asupra valorii adăugate de fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie a mărfii 

respective. Prin acest mod de aşezare a impozitului se ajunge ca suma datorată bugetului 

de stat să fie aceeaşi, indiferent de numărul de verigi prin care trece marfa. Datorită 

avantajelor pe care le are impozitul pe cifra de afaceri netă (taxa pe valoarea adăugată), 

acest mod de impozitare este adoptat de peste 70 de state din întreaga lume. 

Obiectul taxei pe valoarea adăugată este reprezentat de livrările de mărfuri către 

terţi şi pentru consum propriu, achiziţii de bunuri, prestări de servicii, bunurile importate, 

precum şi operaţiuni asimilate vânzării-cumpărării ca de exemplu, creditul pentru 

consum, cesiunea de mărfuri sau orice tranzacţie care are ca efect transferul dreptului de 

proprietate asupra unui bun material. 

Baza de calcul a TVA o reprezintă preţul de vânzare al mărfii sau valoarea 

serviciului prestat. 

La baza aplicării TVA poate sta principiul originii mărfii sau principiul destinaţiei 

acesteia. 

Conform principiului originii, se impozitează valoarea adăugată tuturor bunurilor 

autohtone, inclusiv a celor ce urmează a fi exportate, fără a fi impozitată valoarea 

adăugată creată în străinătate. Cu alte cuvinte exporturile se impozitează iar importurile 

sunt scutite de impozit. 

Conform principiului destinaţiei se impozitează întreaga valoare adăugată realizată 

atât în ţară cât şi în străinătate pentru bunurile destinate consumului ţării respective. Ca 

urmare exporturile sunt scutite de plata TVA, iar importurile vor fi impozitate. 

Cel mai adesea, pe plan internaţional, s-a optat pentru impozitarea pe baza 

principiului destinaţiei. 

Vărsarea TVA la bugetul de stat se face de către fiecare agent economic care apare 

în calitate de vânzător şi se suportă de consumatorii mărfurilor şi serviciilor respective o 

dată cu cumpărarea lor. 

Numărul şi nivelul cotelor TVA diferă de la o ţară la alta, sau de la o perioadă la 

alta în cadrul unei ţări. În prezent nivelul TVA în România este 19% şi respectiv cota 0 

pentru exportul de bunuri. 

În România începând cu 1990 s-a practicat o formă a impozitelor indirecte de 

natura impozitului pe cifra de afaceri brută denumit impozit pe circulaţia mărfurilor, care 

a fost înlocuit începând cu 1.07.1992 cu TVA. În prezent, reglementarea TVA se face 

conform Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, titlul VI. 

Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate 

din care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: 

- preţurile negociate între vânzător şi cumpărător inclusiv accizele stabilite 

conform legii; 

150

- tarifele negociate pentru prestări de servicii; 

- sumele rezultate din aplicarea cotei de comision sau cea rezultată din negociere, 

pentru operaţiunile de intermediare; 

- valoarea în vamă, la care se adaugă taxa vamală şi alte taxe şi accize datorate 

pentru bunurile şi serviciile din import; 

- preţurile stabilite pentru licitaţii. 


Accizele reprezintă o categorie importantă de impozite indirecte prin care statul îşi 

realizează venituri la buget. Ele sunt taxe de consumaţie şi spre deosebire de taxa pe 

valoarea adăugată, sfera bunurilor asupra cărora se calculează este mult mai restrânsă. 

Accizele majorează preţul mărfurilor asupra cărora se aplică, statul folosindu-le şi ca 

pârghie pentru limitarea consumului la unele produse dăunătoare sănătăţii (tutun, alcool) 

sau pentru dirijarea consumului către anumite grupe de mărfuri. Prin aplicarea unor accize 

ridicate la mărfuri importate preţul acestora creşte substanţial, iar cumpărătorii sunt 

orientaţi spre cumpărarea unor mărfuri similare din producţia internă. Indiferent de 

nivelul accizelor acestea duc în final la diminuarea consumului. 

Accizele se aplică unui număr restrâns de produse impozabile acestea sunt 

nominalizate în anexele la actul legislativ care reglementează această taxă de consumaţie. 

În legislaţia României sunt supuse acestui impozit indirect la această dată 

următoarele grupe de produse: 

- alcoolul brut, alcoolul etilic rafinat, băuturile alcoolice şi orice alte produse 

destinate industriei alimentare sau consumului care conţin alcool etilic 

- produsele din tutun 

- produsele petroliere 

- cafeaua şi produse din cafea 

- confecţii din blănuri naturale (cu excepţia celor de iepure, oaie, capră) 

- bijuterii din aur şi/sau din platină cu excepţia verighetelor 

- autoturisme 

- unele produse electronice: aparate video, combine auto etc., cuptoare cu 

microunde. 

Plătitorii accizelor 

Legislaţia în vigoare diferenţiază plătitorii accizelor în funcţie de produsele care 

sunt supuse acestui impozit indirect. 

Pentru băuturile alcoolice în calitate de plătitori sunt agenţii economici, asociaţiile 

familiale, persoanele fizice autorizate – care produc sau importă astfel de produse. 

Pentru tutun şi produsele din tutun plătitorii sunt agenţii economici, asociaţiile 

familiale, persoanele fizice autorizate care produc sau importă astfel de produse. Accizele 

pentru tutun şi produse din tutun se datorează şi importatori sau producători interni şi în 

cazul când acestea se acordă sub formă de dividende, salarii în natură precum şi pentru 

cele folosite pentru reclamă şi publicitate. 

Pentru produsele petroliere în calitatea de plătitori de accize sunt agenţii economici 

producători, procesatori sau importatori de astfel de produse. 

151

Pentru cafea şi produse din cafea plătitori sunt agenţii economici importatori. 

În cazul celorlalte produse în calitate de plătitori apar agenţi economici, asociaţiile 

familiale, persoane fizice autorizate care produc, importă şi/sau comercializează aceste 

produse. 


Monopolurile fiscale se instituie asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: 

tutun, sare, alcool, jocuri de noroc etc. În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile 

pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât 

asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri. 

Monopolurile parţiale sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu 

ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul. 

Veniturile realizate de stat din monopolurile fiscale sunt formate, pe de o parte, din 

profitul creat în procesul de producţie ca orice agent economic, iar pe de altă parte, din 

impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii produselor 

respective. 


Taxele vamale fac parte din categoria impozitelor indirecte şi sunt percepute 

asupra bunurilor şi serviciilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale României. Ele 

au un dublu rol: constituie o sursă de venit pentru bugetul statului, dar sunt şi un 

instrument de politică comercială cu impact direct asupra preţului produselor care fac 

obiectul comerţului exterior. 

Plătitorii taxelor vamale sunt persoane juridice (agenţi economici etc.) şi persoane 

fizice române sau străine care introduc sau scot din ţară bunuri ce intră sub incidenţa 

codului vamal. 

Obiectul taxelor vamale îl constituie bunurile, mărfurile, prestările de servicii 

importate. Excepţie fac bunurile şi serviciile care sunt prevăzute expres ca fiind scutite de 

la plata taxelor vamale. 

Bunurile importate pot intra în regim vamal definitiv sau în regim vamal 

suspensiv. 

Regimul vamal suspensiv presupune suspendarea taxelor vamale pentru bunurile 

intrate în ţară pentru a fi supuse unor transformări înainte de a fi utilizate la intern, pentru 

a fi exportate ulterior sau pentru a se livra în afară în contrapartidă. 

Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă valoarea în vamă transformată în lei la 

cursul de schimb stabilit şi comunicat de Banca Naţională a României. 

Valoarea în vamă a bunurilor şi serviciilor se stabileşte prin însumarea 

următoarelor elemente: 

- valoarea facturii privind bunurile intrate (transformată în lei conform celor 

menţionate mai sus) 

- cheltuielile de transport ale bunurilor importate până la frontiera română 

- cheltuielile de încărcare-descărcare şi de manipulare a bunurilor respective 

aferente parcursului extern 

152

- costul asigurării pe parcursul extern. 

Transformarea acestor cheltuieli în lei se face la cursul de schimb comunicat de 

BNR şi se cuprind în declaraţia vamală completată de importator. Taxele vamale calculate 

pe baza informaţiilor cuprinse în declaraţia vamală se achită direct la buget, ca o condiţie 

a eliberării bunurilor din vamă. 

În situaţia în care, din motive întemeiate, determinarea definitivă a valorii în vamă 

nu se poate efectua imediat, importatorul poate solicita ridicarea bunurilor din vamă, ce 

condiţia constituirii unei garanţii băneşti sau bancare, acceptate de autoritatea tutelară. 

Importatorul este obligat ca, în termen de 30 de zile, de la data ridicării mărfii să 

prezinte documentele necesare pentru determinarea valorii în vamă. Dacă acesta nu se 

conformează autoritatea vamală trece la executarea garanţiei, încasându-se astfel taxele 

vamale. 

Taxele vamale sunt stabilite diferenţiat de la o ţară la alta, de la un bun sau serviciu 

la altul în funcţie de anumite criterii şi de politicile comerciale practicate. În practică se 

întâlnesc următoarele modalităţi: 

- cote procentuale proporţionale diferenţiate în funcţie de bunurile importate 

- sume fixe pe unitatea fizică de măsură a bunului 

- combinaţii între aceste două modalităţi 

Clasificarea taxelor vamale 

Taxele vamale practicate pe plan mondial sunt foarte diferite şi diferenţiate în 

funcţie de criterii economice, politice, financiare etc. 13 

1. Din punct de vedere al modului de percepere: 

- taxe vamale ad valorem 

- taxe vamale specifice 

- taxe vamale mixte 

2. Din punct de vedere al scopului impunerii: 

- taxe vamale cu caracter fiscal 

- taxe cu caracter protecţionist 

3. Din punct de vedere al obiectului impunerii: 

- taxe vamale de import 

- taxe vamale de export 

- taxe vamale de tranzit. 

4. Din punct de vedere al modului de stabilirea a taxelor vamale 

- taxe vamale autonome 

- taxe vamale convenţionale 

- taxe vamale preferenţiale 

- taxe vamale de retorsiune. 

Taxele vamale ad valorem sunt aplicate asupra valorii vamale a bunurilor 

importate sau exportate. Ele sunt stabilite în cote procentuale şi sunt cele mai răspândite 

pe plan mondial şi cele mai vechi. 

Taxele vamale specifice se diferenţiază de taxele ad valorem prin modalitatea de 

percepere şi stabilire. Ele se percep pe unitatea de măsură a bunurilor importate (mp, tonă, 

bucată etc.) şi se stabilesc sub forma unei sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii. 

13 Vasile Juravle, Lucian Ţâtu, Fiscalitate aplicată în economie, Editura Rolcris, Bucureşti, 2001 

153

Taxele vamale mixte sunt utilizate în situaţiile în care taxele ad valorem nu sunt 

suficient de eficiente şi constau în îmbinarea avantajelor celor două forme de taxe 

prezente mai sus. 

Taxele vamale cu caracter protecţionist au rolul de a reduce forţa concurenţială a 

bunurilor importate şi protejarea pieţei interne de concurenţa străină. 

Taxele vamale de import au cea mai largă arie de aplicare şi sunt cunoscute de 

foarte mult timp. Ele se percep asupra bunurilor importate atunci când acestea trec 

graniţele vamale ale unei ţări. Ele contribuie la protejarea produselor naţionale prin 

influenţa pe care o au asupra creşterii preţurilor ca bunurile importate. 

Taxele vamale de export se percep asupra bunurilor exportate. Ele sunt mai 

restrânse ca număr şi pe lângă rolul lor de venituri la bugetul de stat ele pot contribui la 

limitarea exportului unor bunuri care în ţară pot fi deficitare sau pot influenţa negativ 

producerea în ţară a unor produse cu grad ridicat de prelucrare. Exemplu exportul de 

cherestea, materii prime etc. În unele situaţii prin aceste taxe se urmăreşte creşterea 

preţului la aceste bunuri pe piaţa internaţională. 

Taxele vamale de tranzit se percep asupra bunurilor străine care tranzitează 

teritoriul vamal al ţării respective. Ele sunt relativ scăzute şi se întâlnesc destul de rar, 

multe state având încheiate convenţii prin care bunurile sunt scutite de aceste taxe pe 

criterii de reciprocitate. 

Taxele vamale autonome se percep numai pentru bunurile ce provin din ţări cu care 

ţara respectivă nu are încheiate convenţii sau acorduri comerciale. 

Taxe vamale convenţionale sunt stabilite de către stat prin înţelegeri cu alte state în 

baza unor acorduri încheiate. Ele se utilizează în statele care îşi acordă reciproc clauza 

naţiunii celei mai favorizate. 

Taxele vamale preferenţiale se stabilesc numai pentru anumite categorii de bunuri 

şi servicii ce provin din anumite state şi au cote foarte reduse. 

Taxe vamale de retorsiune sunt practicate ca represalii şi ca răspuns la politica 

economică neloială a unor state. Ele îmbracă forma de taxe antidumping si taxe 

compensatorii. Ele se aplică sub forma unor taxe suplimentare, peste taxele vamale în 

vigoare. 

Taxele vamale practicate diferă de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta şi de la 

un guvern la altul fiind influenţate direct de politica clasei conducătoare şi de situaţia 

economică a ţării respective. 

Taxelor vamale se determină prin aplicarea tarifului vamal corespunzător asupra 

valorii bunurilor importate. 

Plata taxelor vamale la buget se face de importator sau de reprezentantul său în 

vamă în contul unităţii care a efectuat vămuirea. 


Taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane fizice şi/sau juridice pentru 

serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice. Taxele întrunesc 

majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu, titlu 

154

nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Spre deosebire de impozite care nu presupun 

o contraprestaţie din partea statului, taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un 

anumit serviciu, dar nivelul acestora (al taxelor) este superior costului serviciilor prestate 

de instituţiile respective. 

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: taxe judecătoreşti, taxe de notariat, 

taxe consulare şi taxe de administraţie. 

Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu 

acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice. 

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de 

diferite acte, copii etc., fiind încasate de către notariate. 

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificate de 

origine, acordarea de vize etc. 

Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de 

stat în legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor 

persoane. 

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de 

două feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare. 

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, 

cum sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de 

identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.), legalizări acte, etc. Taxele de 

timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre 

fiscale. 

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea 

sau dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii 

de vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc. 

Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem 

(atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se 

calculează prin aplicarea unor cote procentuale la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în 

toate celelalte cazuri. Încasarea taxelor se poate face în numerar, prin aplicarea de timbre 

fiscale sau prin virament. 

În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o 

categorie intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie. 

Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la 

persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupunse de care acestea 

beneficiază. Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte 

de la început participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor 

efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv. 

În unele ţări (de exemplu, în Germania) se percep contribuţii pentru construcţia de 

şosele de la proprietarii terenurilor limitrofe, apreciindu-se că ei sunt avantajaţi în mod 

deosebit de pe urma acestora. De asemenea, se mai întâlnesc contribuţii pentru circulaţia 

străinilor pe care le plătesc cei care beneficiază de anumite avantaje economice de pe 

urma circulaţiei străinilor (hoteluri, magazine etc.). 

155


Ponderea impozitelor indirecte în totalul resurselor financiare este diferită de o ţară 

la alta, în funcţie de nivelul ei de dezvoltare, fiind mai redusă în cazul ţărilor dezvoltate şi 

preponderentă în cazul ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie, ca urmare a faptului că 

în aceste ultime două categorii de ţări nivelul veniturilor şi al averilor este modest şi deci 

şi nivelul impozitelor directe aferente este modest. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că 

ţinerea unei evidenţe stricte a veniturilor şi cheltuielilor în cazul desfăşurării unor 

activităţi aducătoare de venit este dificilă şi ca urmare randamentul impozitelor pe venit 

este scăzut. 

Preferinţa pentru impozitele indirecte este determinată de următorii factori: 

- perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de instituire a impozitului 

(sau majorare a cotei) printr-un act normativ şi până devine operaţional; 

- cheltuieli foarte mici pentru aşezare, percepere şi urmărire; 

- sunt mai voalate, fiind cuprinse în preţul de vânzare al produselor sau în tariful 

prestărilor de servicii, nemulţumirea cumpărătorului sau beneficiarului de 

servicii îndreptându-se împotriva agentului economic care a majorat preţurile, 

nu împotriva statului care a ordonat creşterea impozitelor care a dus la creşterea 

preţului sau tarifului. 

În general, impozitele indirecte se instituie asupra vânzărilor de mărfuri de larg 

consum şi a prestărilor de servicii, având o cotă unică pe produs sau serviciu, nefiind 

diferenţiate în funcţie de avere, venit sau situaţie personală. Ca urmare a acestui fapt ele 

crează impresia falsă că afectează în aceeaşi măsură veniturile tuturor consumatorilor de 

mărfuri şi servicii, când de fapt ele afectează mai mult consumatorii cu venituri mici. 

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către comercianţi 

şi agenţi economici, dar sunt suportate de consumatori, ceea ce înseamnă că ele afectează 

veniturile reale nu cele nominale ale contribuabilului. 

Există opinii conform cărora impozitele indirecte ar avea caracter benevol, 

deoarece plata lor poate fi evitată dacă se renunţă la consumul de bunuri şi servicii. Având 

însă în vedere faptul că impozitele indirecte se percep mai ales la bunurile şi serviciile de 

larg consum şi nu numai asupra obiectelor de lux, aceste opinii nu au argumente de 

susţinere. În cazul impozitelor indirecte este vorba de o constrângere economică, în timp 

ce la impozitele directe, este vorba de constrângere politică. 

Impozitele indirecte au o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică, având 

randamente bune în perioadele de avânt economic şi randamente scăzute când economia 

este în declin, ca urmare a reducerii consumului. 

Impozitele indirecte se regăsesc sub următoarele forme: taxe de consumaţie, 

monopoluri fiscale, taxe vamale şi alte taxe. 

Cuvinte cheie 

taxa pe valoarea adăugată monopoluri fiscale 

156

accize 

taxe vamale 

taxe de consumaţie 


taxe de timbru 

taxe vamale de retorsiune 

impozite indirecte 

O societate comercială produce o cantitate de coniac de 150 hectolitri. Concentraţia 

alcoolică a coniacului este 35%. Acciza unitară este stabilită la 280 euro / hectolitru 

alcool pur, iar cursul de schimb este 1 euro = 4,1 lei. Care este valoarea accizei? 

Rezolvare: 

Formula de calcul a accizei este cantitatea (în hl) x concentraţia alcoolică x acciza unitară 

x cursul de schimb. 

Acciza = 150 hl x 35% x 280 euro/hl alcool pur x 4,1 lei/euro = 6027 lei. 


1. Prin armonizarea legislaţiei fiscale din România cu legislaţia Uniunii Europene, 

acciza pentru produsele accizabile devine exigibilă: 

a) în momentul intrării produselor accizabile în ţară şi se achită în vamă; 

b) la data eliberării în consum a acestora şi se achită la termenele prevăzute în legislaţia 

fiscală specifică fiecărui stat; 

c) agenţii economici sunt exoneraţi de la plata accizelor; 

d) în momentul intrării produselor accizabile în ţară se achită o acciză minimă, conform 

normelor UE; 

e) în momentul producerii de produse accizabile se achită o acciză minimă, conform 

normelor UE. 

2. Cota redusă a TVA este de 9% şi se aplică asupra: 

a) veniturilor realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare; 

b) veniturile rezultate din anularea datoriilor datorate bugetului statului; 

c) veniturile rezultate din anularea majorărilor datorate bugetului statului; 

d) serviciile funerare prestate de unităţile sanitare; 

e) serviciilor prestate de unităţile de cazare hoteliere. 

3. Operaţiuni scutite la plata TVA sunt: 

a) spitalizarea; 

b) dreptul de intrare la case memoriale; 

c) medicamente de uz uman şi veterinar; 

d) livrările de produse ortopedice; 

e) livrările de cărţi. 

4. Să se stabilească pentru care din următoarele impozite şi taxe cotele de impunere 

sunt exclusiv procentuale: 

157

1. accizele; 2. impozitul pe profit; 3. impozitul pe clădiri; 4. taxa pe valoarea adăugată; 5. 

impozitul pe venit; 6. taxele vamale. 

a) 1, 2, 3, 4, 5; 

b) 2, 3, 4, 5, 6; 

c) 3, 4, 5, 6; 

d) 1, 2, 4, 5, 6; 

e) 2, 3, 5, 6. 

5. Accizele intră în baza de calcul a: 

a) TVA; 

b) taxelor vamale; 

c) comisionului vamal; 

d) tuturor impozitelor şi taxelor; 

e) nici unei taxe/impozit. 

6. Nu se cuprind în baza de impozitare a TVA: 

a) comisioanele, decontate cumpărătorului; 

b) cheltuielile de ambalare, decontate clientului; 

c) cheltuielile de asigurare, decontate cumpărătorului; 

d) remizele acordate de către furnizori; 

e) accizele, pentru produsele care sunt supuse acestui impozit. 

7. Baza de impozitare a TVA, în cazul serviciilor, este determinată de: 

a) costul serviciilor; 

b) tarifele negociate între prestator şi beneficiar; 

c) media tarifelor practicate pe piaţă; 

d) durata de timp ce se scurge între încheierea contractului pentru prestarea serviciilor şi 

prestarea efectivă; 

e) dorinţa vânzătorului. 

8. Antrepozitul vamal reprezintă: 

a) operaţiunea de transport al mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal, 

fără ca acestea să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială; 

b) locul aprobat de autoritatea vamală, aflat sub controlul acesteia, în care mărfurile pot fi 

depozitate; 

c) supunerea, pe teritoriul României, la una sau mai multe operaţiuni de transformare sau 

prelucrare a mărfurilor străine destinate a fi reexportate în afara teritoriului vamal al 

României, sub formă de produse compensatoare, fără a face obiectul drepturilor de import 

sau măsurilor de politică comercială; 

d) folosirea pe teritoriul României, fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea de 

măsuri de politică comercială de mărfuri străine pentru a fi supuse unor operaţiuni care le 

transformă felul sau starea iniţială; 

e) lista mărfurilor care pot fi plasate sub regim de transformare sub control vamal. 

9. TVA de dedus se determina prin aplicarea pro-ratei la: 

a) TVA colectată; 

b) TVA deductibilă; 

c) TVA de plată; 

d) TVA exigibilă; 

158

e) TVA neexigibilă. 

10. Următoarele categorii de impozite sunt impozite indirecte: 1. accize; 2. 

contribuţia pentru pensia suplimentară; 3. impozitul pe venit; 4. impozitul pe gazele 

naturale din producţia internă; 5. taxele vamale; 6. impozitul pe veniturile din pensii. 

a) 1, 2, 3, 4; 

b) 1, 4, 5; 

c) 2, 4, 5; 

d) 1, 2, 4, 5; 

e) 2, 3, 6. 


1. Caracterizarea succesivă a elementelor principalelor impozite indirecte 

2. Structura şi dinamica impozitelor indirecte în România în perioada ... 

3. Impactul impozitelor indirecte asupra consumatorilor 

4. Rolul impozitelor indirecte în economie 












2001. 






597/iulie 2002. 

159

Răspunsuri 

1 b 6 d 

2 e 7 b 

3 a 8 b 

4 b 9 b 

5 a 10 b 

160

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 

1. Ailenei Dorel – Economia sectorului public, Ed. Bren, 2002. 

2. Barrz Bozeman - Tehnology transfer and public policy: a review of research and 

theory, Research Policy, 29, 2000. 




5. Bryson J. - Strategic planning for public and nonprofit organizations: A guide to 

strengthening and sustaining organizational achievement, San Francisco, 1988. 

6. Bryson, J. - Planificare strategică pentru organizaţii publice si nonprofit, Ghid pentru 

consolidarea si susţinerea realizării organizaţionale, Ediţie revăzută, 3-49, Editura Arc, 

Chisinău, 2002 

7. Ene Corina Maria – Economia subterană. Teorie, modele, aplicaţii, Ed. Transversal, 

Târgovişte, 2010. 


9. Marinescu Cosmin – Economie instituţională, Ed. ASE, 2004. 





12. Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. 

Bodnar, Fl. Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi 

Pedagogică, Bucureşti, 2001. 



14. Moşteanu Roxana – Finanţe publice. Concepte cheie şi aplicaţii practice, Ed. 

Semne, Bucureşti, 2000. 

15. *** Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, publicată în „Monitorul Oficial” 

nr. 597/iulie 2002. 

16. *** Best Practices Review of Public-Private Partnerships, published by the Crown 

Investments Corporation of Saskatchewan, 2000. http://strategis.ic.gc.ca. 

161

Finante publice.pdf

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles