Varianta PDF - Viaţa Românească

NICOLAE PRELIPCEANU
POEZIa. MOD DE întrEbuInțarE
editorial
De când cu versul lui Hölderlin, multă lume se întreabă „la ce bun poezia
în vremuri”, grele, de restriște etc., cuvinte pe care le găsește
fiecare, așa cum a găsit și ana blandiana în conferința sa de la bCu,
din ziua de 9 martie a.c. Poeta s-a întrebat la ce bun poezia în vremuri de restriște
și și-a/ne-a răspuns că poezia e, totuși, necesară în asemenea vremuri, pentru a ne
păstra spiritul drept, neinfluențat de accidentele istoriei. Sigur, ilustra conferențiară
a spus-o cu alte cuvinte, iar dl profesor Sorin alexandrescu, inițiatorul seriei de
conferințe puse sub un generic optimist, „Cultura bate criza”, a continuat, în felul
său, demonstrația, neuitând „modelul ana blandiana”. In plus, ana blandiana a
mai accentuat despre rezistența prin cultură că e necesară și azi.
în jurul Parisului, în zilele de 2 și 3 martie, au avut loc trei lecturi ale unor poeți
români, Ioan Es Pop, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, roxana Sicoe-tirea și subsemnatul,
în organizarea unei instituții foarte răspândite în spațiul francofon, La
Maison de la Poésie, de data asta cea din Guyancourt - Saint-Quentin-en-Yvelines.
trei episoade dintr-o bienală a poeziei, cu tema Poètes du monde, patronată de
directorul Casei poeziei de la Guyancourt, dl Jacques Fournier. Lecturi la Muzeul
de la Port-royal, unde mai stăruie urme ale abației de altădată lângă frumoasa
clădire a muzeului, care păstrează memoria lui Pascal. Cu noi, Christian roux,
romancier, de data asta interpret la pian și saxofon. Și public puțin, normal, la
capătul lumii și la câteva ore după căderea nopții. a doua zi la prânz, iată-ne mai
în mijlocul lumii, în auditorium de la bibliothèque universitaire de l’université de
Versailles Saint-Quentin-en-Yvelines Guyancourt. Public ceva mai numeros,
studenți ai dnei roxana bauduin (pe numele de poetă româncă roxana Sicoetilea),
co-organizatoare, împreună cu ICr Paris, a evenimentului (ca să mă exprim
în spiritul vremii), mulți mai dinspre est, care au ascultat placizi cele debitate de
noi și vă asigur că nu erau texte de aruncat la coșul de gunoi, mă refer, firește, la
cele citite de colegii mei. Dl Jacques Fournier, neobosit, a îndeplinit și de data asta
funcția publicului interesat, care întreabă, noi i-am răspuns cam ca la Musée
national de Port-royal des Champs Magny-les-Hameaux, despre relația culturii
române cu cea franceză, rostul poeziei și interesul față de ea.
risc să par un defetist, dar nu-mi pot reprima impresia că pe măsură ce poezia

2
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
este mai puțin prezentă în conștiința oamenilor, ea se bucură de celebrări tot mai
insistente din partea profesioniștilor și a celor, puțini, care nu acceptă să o uite.
Semănăm tot mai mult, citind din poezia noastră sau a altora, cu acei oameni-carte
din teribilul roman al lui ray bradbury, numai că nu am ajuns încă în faza izolării
totale, deși nici departe nu suntem. Sau cu primii creștini (ar mai fi, deci, o
speranță?). Și știți care e tristețea în această lume? aceea că mai toate SF-urile
marilor autori se dovedesc în cele din urmă a nu fi decât prevestiri, vezi Fahrenheit
451, vezi Minunata lume nouă a lui Huxley, vezi, încă înaintea lor, romanele lui
Jules Verne…
a treia lectură din seria franceză pe care am început să o relatez s-a desfășurat
chiar la Paris, într-o sală a primăriei arondismentului doi, în preajma bursei (!).
tiens, tiens! Près de la bourse! Cu vreo oră înainte, în holul primăriei se deschisese
o expoziție de fotografii, cu șampanie la sfârșit, unde lumea se înghesuia.
Fotografiile le plăceau, ele evocau ba una ba alta. Când să urce, însă, la etaj, unde
era sala destinată poeziei, lumea s-a rărit substanțial, au rămas numai cei interesați,
poate altfel, unii români, vreo trei-patru, alții francezi. M-aș fi întristat dacă n-aș fi
știut de mult pe ce lume trăiesc și că astfel se îndeplinește un ritual la care aderă
tot mai puțini, dar care este ținut în viață tocmai de aceea.
Câteva zile după asta, pe prima pagină a lui Le Figaro, o relatare a deschiderii
“Primăverii poeților”, în stația subterană auber, cu actori de prima mână. Ministrul
prezent, nu cel al culturii, ci o doamnă care patronează ministerul de l’Outre Mer,
Marie-Luce Penchard, a citat, spre deliciul reporteriței, care știa, spre deosebire de
cei de la noi, că nu e cazul, Zazie dans le metro, în sprijinul poeziei, declarând că
aceasta apropie oamenii. treizeci de actori, care stăteau cuminți în public, au
ridicat tot atâtea umbrele albe și au citit câte un poem. Doi actori, spune reporterița,
au masacrat Le bateau ivre al lui rimbaud. „Ce se întâmplă aici?” ar fi întrebat un
trecător tânăr, iar altul, cu urechile înfundate de instalații ultramoderne, ar fi trecut
nepăsător. Dacă-mi pare rău pentru ceva este că nu am fost acolo, neștiind dinainte,
doar aveam timp, că aș putea s-o văd/aud pe Juliette binoche, această actriță minunată,
recitând, spune reporterița de la Le Figaro, inspirată, un text de un poet arab
din secolul al XIII-lea. relatarea se încheie scurt, cu vorbele unui domn în vârstă,
care crede că e interesant, dar nu trebuie să rămâi prea mult la așa ceva.
bănuiesc cum ar fi fost dacă scenele acestea s-ar fi petrecut în vreuna dintre
puținele stații ale metroului din bucurești, unde, de altfel, teatrul Masca a dat
multe spectacole, stranii pentru pasagerii întâmplători. Diferențele ar fi fost
minime. Poate puțină violență în plus, din partea unor golani mai determinați decât
cei din stația pariziană, vecină, totuși, cu Opera Garnier, deci cam în centrul burghez.
(nu numai de aceea mă simt acasă la Paris.) Speranța care rămâne e în cei
vreo sută de gură cască din stația de lângă operă și în alții ca ei.
Dar poate că nu poezia e de vină de ce i se întâmplă, ci noi, cei care nu-i găsim
modul de întrebuințare, altul decât cel de până acum.

ION POP
un POEt, un CrItIC, un PrIEtEn
aniversări
Surpriză: Gheorghe Grigurcu împlineşte 75 de ani! S-ar zice că sunt mulţi,
că e o vârstă a „senectuţii”, „a treia”, dar pentru mine poetul, criticul,
prietenul de demult au rămas cam aceiaşi, într-un raport de constantă
fidelitate faţă de sine în primul rând, care califică un caracter şi o tărie de spirit nu
tocmai comune. Vreau să spun că n-am simţit oscilaţii însemnate în modul lui de a
fi, omeneşte, şi în cel de a scrie, că l-am simţit mereu egal cu sine în consistenţa
ideilor, în profunzimea descifrării scrisului altora, în propriul stil. Şi mi-a rămas
aproape, prin ani, aplecându-se cu înţelegere şi generozitate şi asupra unor pagini
de ale mele.
Când l-am cunoscut, adică pe vremea când eu purtam chipiu de licean în anii
studenţiei sale clujene, mi s-a impus deja prin opţiunile sale poetice în primul rând,
căci am descoperit, şi mai ales mi-a descoperit, un număr de poeţi pe care am avut
timp apoi să-i „verific” ca făcând parte din raftul esenţial al literaturii române şi
europene – de la arghezi şi blaga, la Voiculescu ori adrian Maniu, arătaţi şi împrumutaţi
mie în eleganta colecţie de la Fundaţiile regale, ori la Esenin şi alţi autori
pe care îi frecventa. Ştiam că se afla şi în cercul de admiratori tineri din jurul autorului
Marii treceri, şi nu era puţin lucru pentru un june aflat abia la începutul uceniciei
literare. tot prin el am aflat de o întâlnire de la Filologie cu Ion agârbiceanu,
la care am participat topit de emoţie... am văzut la el prima oară şi un volum de
a.E. baconsky, încă redactor şef al revistei Steaua, cred că era Cântece de zi şi
noapte, adică unul din epoca scrisului său conformist, – mi-a arătat atunci şi o dedicaţie
scrisă cam „de sus”, ce va fi lăsat urme în sensibilitatea dedicatarului, căci
peste ani nu s-a mai putut apropia cu seninătate de poezia lui. în ce mă priveşte,
am aflat în felul acesta despre revista clujeană de mare prestigiu în acel moment,
unde am putut citi mereu pagini revelatoare, sub semnături precum cele ale lui
arghezi, blaga, bacovia, Călinescu, adrian Maniu, Vianu, unde scria şi tânărul critic,
devenit prieten mai mare. Publicaţie în care am debutat şi eu, stângaci încă la
cei optsprezece ani ai mei încă neîmpliniţi, în mai 1959... Era prezent acolo, cu
state mai vechi, şi tânărul Gheorghe Grigurcu.
I-am urmărit aşadar, de la început, şi pe critic şi pe poet, cu cel mai mare interes.
am admirat întotdeauna în glosele sale critice dedicate cu precădere tot poe-

4
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
ziei şi criticii – lucru ce-mi pare foarte firesc, de vreme ce, scriind, la rândul meu,
şi una şi alta, urmez cam aceleaşi căi paralele. Mai ataşat, totuşi, fenomenului poetic
şi critic curent, confratele meu mai mare a simţit mai puţin tentaţia, cumva „academică”,
a studiului monografic, exersându-se în spaţiul cu mult mai liber al foiletonului,
iar aici nu cred să aibă mulţi concurenţi redutabili, poate pe nicolae
Manolescu ori Eugen Simion. Producţia lui în acest „teritoriu critic” – cum suna şi
o carte a sa de pe la începuturi – este imensă, cred că mai niciunul dintre titlurile
poetice ce meritau un popas reflexiv n-a rămas necomentat. Cu generozitate, cu har
expresiv, cu o plastică a formulărilor nu o dată memorabilă. Mi-a plăcut şi îmi
place la criticul de poezie empatia lui faţă de text, înclinaţia spre o identificare
cumpănită cu pagina scrisă. De aici, un impresionism superior, cu decantări punctuale
de mare fineţe, ca tot atâtea popasuri după ce efortul convocării citatelor definitorii
a atins pragul zisului „salt calitativ”. Căci cititorului pasionat de obiectul
său îi place să întârzie în texte, multiplicând mostrele aduse în sprijinul concluziilor
şi judecăţilor de etapă sau de final al lecturii. E, aici, şi voluptatea poetului care
este el însuşi, de a se întâlni şi reîntâlni cu versurile altora, de a le întoarce pe toate
feţele şi cântări... imponderabilele. Exemplul călinescian a mobilizat în mare
măsură acest fel de a scrie, cu ştiuta „tehnică a citatului” şi cu transformarea, întrun
anume sens al „criticii creatoare”, a discursului comentator într-un concurent al
textului comentat. nu prin redundanţă şi pastişă stilistică, ci dimpotrivă, prin capacitatea
de a asigura o culoare proprie a frazei interpretante, care face ca textul din
ecou să poată fi citit adesea şi „în sine”, pentru frumuseţea limbajului şi a structurării
ideilor. Căci, dincolo de „structurile probabile” intuite în scrisul altora, cititorul
specializat al poeziei îşi traduce mereu intuiţiile şi judecăţile în formulări inspirate,
adesea memorabile.
nu ne întâlnim, desigur, şi e firesc să fie aşa, în toate judecăţile asupra unor
autori. Eu, unul, mă încăpăţânez să cred că un a. E. baconsky nu merită tratamentul
minimalizant la care e supus de critic, după cum nu sunt tentat să accept că despre
un Marin Sorescu e de vorbit chiar cu atâtea rezerve; iar nichita Stănescu îmi
pare a fi, oricâte slăbiciuni ori frivolităţi i s-ar găsi, un mare poet, cel mai mare, de
fapt, din a doua jumătate a secolului XX românesc. Dar asemenea puncte de vedere
ţin de un gust anume, foarte personal, şi se încheagă la intersecţii complexe de
circumstanţe şi stări de spirit. Le condiţionează într-un fel şi o exigenţă privind
etica, nu doar a scrisului ci şi a autorului, exprimată mereu maximalist şi neconcesiv,
până la punctul în care păcatele făcute publice al omului, ca impietând asupra
calităţii estetice a operei, riscă să afecteze, uneori, şi judecata, detaşată în principiu,
asupra ei. însă Gheorghe Grigurcu e o fire pasională, care pune multe energii
sufleteşti în cercetările sale şi ia paralel probe din solul producător şi din recoltele
de la suprafaţă. unele dintre intervenţiile sale publice, scrise mereu cu nerv polemic
şi cu expresive aţâţări verbale, au putut trezi reacţii de adversitate, părând
excesive în intransigenţa lor morală: s-au adunat prea multe ambiguităţi şi compromisuri
ale breslei scriitoriceşti sub dictatura comunistă, pentru ca ele să treacă,

ANIVERSăRI 5
totuşi, neînregistrate şi neamendate, fie şi cu întârzierile şi cu blocajele puse în
calea dezvăluirii lor de moştenitorii sistemului.
Prezenţa foarte vie, decenii de-a rândul, a cronicarului literar şi a eseistului,
remarcabilă şi remarcată, întărită şi de implicările polemice ale orei, aproape ubicuă,
pe de altă parte, – căci avem de-a face cu un autor de o spectaculoasă productivitate
– a împins-o într-o anume penumbră pe cea a poetului. E o foarte mare
nedreptate, încă nereparată, cred, fiindcă Gheorghe Grigurcu – trebuie spus cu
toată vocea – este unul dintre poeţii de prim plan din spaţiul românesc actual. nu
sunt o afirmaţie şi o apreciere de conjunctură, cred că ştiu ce spun, fiind unul dintre
cititorii atenţi şi consecvenţi în timp ai versurilor sale. Poetul are o operă consistentă
şi de o evidentă originalitate, în care lirismul real apare mereu decantat, filtrat
de straturi purificatoare ale expresiei. titlul volumului său de debut din 1968,
care e şi al unei mari antologii a operei, de maturitate, este Un trandafir învaţă
matematica – şi el spune mult despre natura acestei poezii supusă rigorilor intelectuale,
unei discipline a reflecţiei ce supraveghează dispoziţia afectivă, dar e departe
de o înăbuşi. un subiect retras în micile citadele de cuvinte contemplă cu un soi
de detaşare surdinizat-elegiacă o lume despre care ştie că nu va putea fi decât procentual
şi a sa, un univers de singurătăţi şi de retrageri protectoare. Complexa şi
rafinata artă combinatorie (căci Grigurcu este unul dintre cei mai exersaţi „operatori
ai limbajului” din poezia noastră contemporană) apare ca un soi de compensaţie,
permiţând bucurii ale întâlnirilor insolite dintre cuvânt şi obiecte, o solidaritate,
fie şi precară, dintre scris şi trăit. E şi aici ceva din valéryana „sărbătoare a intelectului”,
din jocul „reglat” al textului, e şi o cotă de manierism, în sensul tipologic
al cuvântului, care face ca fraza să fie supusă unor caligrafieri cu peniţă subţire,
în ecuaţii insolite, uimitoare, nestrăine nici de hazardul, controlat totuşi aici, al
suprarealiştilor. Gândul şi starea lirică aproximate/deviate prin cuvânt fac ca plăcerea
lecturii să se distribuie astfel între emoţia intelectualizată, înviorată de sugestia
unor tandre contacte cu lumea senzaţiei, cu obiecte şi făpturi menţinute în
vibraţie şi palpit sagvin, şi cea a privirii de spectator la performanţa asociativă, la
meandrele şi modulaţiile barochizante ale sintaxei, ale unei gramatici a poeziei
aduse în stare de graţie expresivă. am mai citat cândva o Ars poetica ce spune foarte
mult despre această vecinătate cumva oximoronică de stări şi scrisuri: „nimic la
voia întâmplării, totul construit / cu o rigoare care strigă sălbatică, / cu o dezordine
care tace / resignată, civilizată”... „amarul târg” în care poetul trăieşte de ani
buni, ca şi răsfrângerile unei lumi mai largi, mai curând cenuşiu-bacoviene decât
promiţătoare de exultanţe vitale, şi-a lăsat tot mai profund amprenta asupra acestui
discurs, în care frustrările fundamentale ale unei existenţe silite să se consume în
tensiunile şi reveriile propriei solitudini găseau, ceva mai devreme, paliative, precare
compensaţii. însă Gheorghe Grigurcu-poetul îşi continuă, încrezător, în fond,
în steaua lui de veghe, drumul de-acum cu făgaşe adânci şi lesne de identificat ca
fiind ale sale. trebuie să vină şi ziua unei mai generoase şi mai apăsat exprimate
recunoaşteri.

GHEORGHE GRIGURCU:
interviu
„LăuntrIC, nu Intru în tIParuL VîrStEI MELE aCtuaLE”
Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, în dorinţa de a realiza acest interviu
aniversar cu dumneavoastră, am încercat să-mi reîmprospătez cât de cât
memoria, răscolind mai cu seamă excelenta carte de convorbiri pe care
v-a consacrat-o recent Dora Pavel: O provocare adresată destinului. Cartea, de
aproape 250 de pagini, este – trebuie să recunosc – un seducător vademecum,
documentar autobiografic al devenirii dumneavoastră interioare şi nu numai,
ingenios montat din cadre scripturale care mai de care mai pregnant-memorabile,
închipuind pe parcurs, din întrebare în întrebare, portretul unei mari conştiinţe a
scrisului, complet articulat, surprins în mişcare, parcă întreg, fără rest. Sensul discursului,
„regizat” de Dora Pavel şi „jucat” de protagonist cu nedisimulată
voluptate a spectacolului de „gîndiri şi de imagini”, pare – dacă am observat bine
– marcat ascensional, ca să nu spun vorba mare, apoteotic: secvenţele finale sondează
la minuţie raportul cu divinitatea sau, prin simpatie ori ricoşeu, problematica
geniului. N-are rost să insist, colegul meu Ion Zubaşcu a scris un comentariu
aplicat la respectiva carte. Fapt e că după „epuizanta” Dora Pavel, îmi va fi greu
să vă adresez o întrebare cu adevărat „nouă”. Consimţind la această fatalitate, vă
rog să acceptaţi, pentru început, cuminţenia unei întrebări, iată, inevitabile: ce mai
faceţi, cum vă simţiţi la 75 de ani, domnule Grigurcu?
aş minţi, stimate domnule Marian Drăghici, dacă v-aş răspunde că mă simt
strălucit, aş jigni Providenţa dacă m-aş plînge excesiv. Lăsînd la o parte faptul că
îndrăznesc a mă socoti, atît cît aş putea fi „reprezentativ” pe eşichierul literelor, în
primul rînd poet, îmi amintesc de-o remarcă a lui nicolae Manolescu, care spunea,
mi se pare că la aniversarea lui Matei Călinescu, că puţini critici români au atins
vîrsta de 75 de ani. aşadar, să fiu mulţumit pentru moment de împrejurarea că pot
citi şi scrie, că pot face preumblări zilnice cu cîinii mei. Vă mărturisesc pe deasupra
că, lăuntric, nu intru în tiparul vîrstei în chestiune. Mă uit în oglindă şi mi se
pare că sunt grimat în vederea unui spectacol, ceea ce mă amuză. în fiinţa mea, trăiesc
concomitent şi adesea se frămîntă, căutînd o ieşire în afară, copilul, adolescentul,
tînărul care am fost odinioară, cărora le datorez actuala mea configuraţie morală.
nemaiînregistrîndu-se ca atare în catalogul obiectiv al existenţei, numitele ipostaze
au devenit ficţiuni tutelare, ocrotitoare în pofida ordinii cronologice. au pres-

INtERVIu 7
tigiul, aura iradiantă a unor eroi romaneşti, cu specificarea că se cuprind într-un
roman pe care îl pot citi doar eu. în ultimii ani, în tot mai puţinele ceasuri „libere”
pe care le mai am, de regulă cele insomniace, mă asaltează amintirile, acoperindumi
întreg ecranul minţii. încerc să fac o deosebire între memorie şi amintire. Pe
cînd memoria e un act administrativ, dacă vreţi un inventar sau un proces-verbal,
amintirea e o ficţiune, o metaforă a trecutului. Implicînd selecţia, stilizarea, transfigurarea,
e asemănătoare unui fapt estetic. Memoria ţine de contingent, amintirea
de absolut. Mă pomenesc captivul amintirilor, ca şi cum ele ar încerca să mă încredinţeze
că dispun de-o continuitate a eului, de-o organicitate imună la ravagiile
timpului, simplă convenţie acesta, rezultat al laturii fizice a fiinţării noastre. Sunt
gardat de propriile-mi figuri succesive, pe un drum care nu peste foarte multă
vreme va avea neîndoielnic un capăt. Oare neantul ce mi se va deschide în faţă îmi
va cere acest chip multiplu şi totodată unitar cu care încerc, iată, a supravieţui?
adică ultima rezistenţă, ultimul resort al identităţii! Ori, Doamne, e un locaş al
tuturor posibilităţilor, un miraculos depozit de virtualităţi, ca-n Mallarmé sau în
vechea gîndire chineză? Cum se zice: vom trăi şi vom vedea…
À propos de „captivul amintirilor”... S-au petrecut în astă iarnă exact 105 ani
de cînd, la Iaşi, G. Ibrăileanu îşi lăsa în antreul camerei de lucru a lui C. Stere
băţul de cireş noduros cu care se ferea de cîini şi de lunecuş şi năvălea peste prietenul
său mai înstărit, spre a-l îndemna, a cîta oară, cu stăruinţa febrilă a unui
mistic răsăritean, ba să se lase ales primar al urbei bahluiene, ba să facă o revistă
de cultură. Cum ştim, C. Stere primar de Iaşi nu s-a ales, Àpublicaţie, în martie
1906, a fondat, sub denumirea Viaţa românească. Banii, logistica, or fi venit dinspre
C. Stere, dar prestigiul excepţional, dăinuitor pînă astăzi, revista şi l-a tras de
la truditul Critic...
Se ştie prea bine că v-aţi format la Cluj, în raza lui Lucian Blaga, a revistei
Steaua, în paginile căreia aţi şi debutat. Momentul este evocat cu căldură de profesorul
Ion Pop în articolul alăturat. Vă amintiţi cum era Viaţa românească şi în
ce împrejurări aţi descoperit-o, la începuturile dumneavoastră literare?
Să recunosc mai întîi că Viaţa Românească din anii ’50, ori de la începutul anilor
’60, nu m-a prea interesat. Cîteva numere ale revistei ce mi-au căzut în mînă
erau, în pofida înfăţişării lor „serioase” de carte, anoste, înţesate de rumeguşul lozincard
al epocii. în schimb, ca student la universitatea din Cluj, am avut prilejul de-a
citi o serie de numere ale Vieţii Româneşti interbelice. am urmărit în ele mai cu
seamă polemicile lui G. Ibrăileanu, care, deşi oponent al lui E. Lovinescu şi al cenaclului
său, mi-a cîştigat simpatia pentru vibraţia scriiturii denotînd o bună conştiinţă,
o dăruire dincolo de jocul, şi acesta suficient de ingenios, al argumentelor de pe
poziţia adesea contrară „autonomiei esteticului”. Simpatie ce a devenit admiraţie,
după ce am cunoscut Privind viaţa şi Adela. Ibrăileanu a murit chiar în anul naşterii
mele, ca şi C. Stere, care, după cum am auzit în familie, ar fi fost rudă prin alian-

8
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
ţă cu o mătuşă a mea. în anul de pomină pentru mine, 1954, cînd m-am înscris la
Şcoala de literatură, de unde m-am văzut izgonit peste numai un trimestru ca „element
duşmănos”, am încercat enorma bucurie de a-i asculta conferenţiind pe G.
Călinescu despre Cehov, sub cupola academiei, şi pe M. ralea despre anatole
France, în sala fostei Fundaţii Carol I. în ochii adolescentului venit de la capătul
ţării, cei doi se oglindeau aidoma unor semizei. Marcaţi de-o bătrîneţe incipientă ca
de eternitate… L-am cunoscut şi pe longevivul D. I. Suchianu, care, în copilărie, a
stat pe genunchii lui I. L. Caragiale. Văd că aţi binevoit a-l aminti pe blaga. nu e în
zadar. într-una din numeroasele convorbiri pe care le-am avut cu marele om, a venit
vorba şi de revistele noastre importante dintre cele două războaie. Spre surprinderea
mea, blaga n-a pus pe locul întîi, aşa cum mă aşteptam, Revista Fundaţiilor
Regale, în opinia sa „eclectică”, „de tip magazin”, ci Gândirea şi Viaţa
Românească, pentru că aveau „un program”, „un profil aparte”. După ani destui, mam
apropiat de Viaţa Românească, revenită pe făgaşul cel bun, pe cînd se afla sub
directoratul lui Ioanichie Olteanu, membru al Cercului literar de la Sibiu, care mă
cunoştea încă de la Oradea, cînd, elev în ultima clasă de liceu, participasem la o
„şezătoare literară” de la bibliotecă, urmată de o întîlnire la restaurant cu scriitorii
ce ne-au onorat urbea. Intelect ager, cu un simţ fin al valorii, natură echilibrată întrun
mediu nescutit de tensiuni, Ioanichie Olteanu purta cu eleganţă o melancolie a
poetului refulat. am devenit redactor al Vieţii Româneşti, îndată după evenimentele
din decembrie, la propunerea lui Petre Got, cînd director al publicaţiei ajunsese strălucitorul
Petru Creţia. Lua sfîrşit astfel un lung răstimp de restrişte, cînd, din pricini
politice, n-am putut beneficia de un serviciu şi nici de dreptul de a părăsi amarul
tîrg. regret că, neizbutind a căpăta o locuinţă în Capitală, n-am putut avea la redacţie
decît o prezenţă sporadică. Conducerea revistei a avut bunătatea de a-mi tolera,
în aceste condiţii, prestaţia de cele mai multe ori exclusiv scriptică.
Spre folosul revistei, desigur. Căci sunteţi, domnule Grigurcu, fără dubiu, criticul
literar cel mai important legat de Viaţa românească după căderea comunismului,
colaborator dar şi redactor, perioadă în care programul fondatorilor, clasicizat
de stînga, s-a dat complet peste cap,redirecţionat într-o direcţie de dreapta
„naturală”, perfect vizibilă - cred. Schimbarea s-a făcut sub presiunea istoriei,
cum se spune, şi era inevitabilă după o revoluţie anticomunistă, cu redactori ca
Petru Creţia, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Grigurcu, Vasile Andru,
Liviu Ioan Stoiciu, Caius Traian Dragomir, Nicolae Prelipceanu. Din perspectiva
dumneavoastră, o atare convertire poate fi considerată ca „trădătoare” a cauzei
iniţiale? S-ar răsuci, adică, C. Stere şi G. Ibrăileanu în mormînt citind azi, acolo
unde sunt, revista lor? Întrebarea se adresează criticului, dar şi directorului de
acolada care sunteţi…
Da, e o întrebare interesantă. nu cred că C. Stere şi G. Ibrăileanu „s-ar răsuci în
mormînt”, deoarece actuala faţă a publicaţiei lor se arată mai apropiată de ceea ce

INtERVIu 9
era aceasta iniţial, decît faza sa „realist socialistă”. Importantă a fost – nu-i aşa? –
apertura spre normalitate care s-a înfăptuit, chiar dacă nu la modul optim, după
„liberalizarea” din 1965. „Stînga” vechilor socialişti ne apare azi idilică, revolută,
cu neputinţă de resuscitat în prezentul nostru echivoc, apăsător, de „tranziţie” mereu
tergiversată. Semnificativ, formaţia lui Sergiu Cunescu s-a văzut înghiţită fără
menajamente de PSD, după tipicul sacrificării Partidului Social-Democrat al lui
Constantin titel-Petrescu. Infestată de comunism, ideea însăşi de stînga, nu pare,
pentru moment, a avea un viitor. Comunismul a avut grijă a o compromite. aşa
încît, dreapta readuce la viaţă acele valori ale societăţii pe care le respecta în cea mai
mare parte şi stînga antebelică. O orientare ilustrată de personalităţi precum C.
Dobrogeanu-Gherea, Paul bujor, C. Stere, G. Ibrăileanu, care s-ar cutremura să afle
că, în pretinsul lor siaj, s-au aşezat proletcultiştii, condeierii aserviţi unei propagande
primitive. Era nevoie de o apăsare energică pe un taler al balanţei, pentru ca
lucrurile să se îndrepte. Contradicţia ce apare în diagrama istorică a Vieţii Româneşti
nu este, prin urmare, între stînga şi dreapta, ci între cenzură şi ideologizarea forţată,
pe de-o parte şi exprimarea liberă, statutul democratic, pe de alta. redacţia venerabilei
reviste a avut într-adevăr şansa de-a beneficia în ultimele două decenii de cîţiva
autori nu doar înzestraţi, ci şi posedînd o dignitate a spiritului, uneori chiar de o
dispoziţie polemică în apărarea crezului lor. Situarea acestora la polul dreptei e, în
primul rînd, un semn al „politicii corecte” sub raport intelectual.
Aş vrea să vă întreb cum apreciaţi literatura tinerilor şi rostul lor, ca scriitori,
în societatea actuală? Încurajaţi angajarea în cariera scrisului, ca „destin sever”
total implicat?
Literatura tinerilor? E în principiu promiţătoare, conţinînd acel mister al noutăţii
care urmează, în cazurile fericite, „cu destin”, a se developa. Precum la multe
concursuri, la startul fiecărei noi serii de poeţi se întîmplă să fie o oarecare îmbulzeală,
pentru ca, pe parcurs şi mai ales la final, să se aleagă doar cîteva nume. La
ceasul actual întîlnim mulţi poeţi de 20 sau 30 de ani, circumstanţă ce mă opreşte
(deşi unii mi-au plăcut mult) să dau nume. n-am o perspectivă mulţumitoare a
manifestării lor şi mi-e teamă să nu greşesc. Profit, totuşi, de ocazie pentru a-mi
exprima din nou surprinderea faţă de un fenomen extins în rîndul junilor literaţi: o
decuplare faţă de trecut, faţă de predecesori. O surprindere „bătrînească”, o puteţi
lua la rigoare şi aşa, deşi, cunoscînd la viaţa mea vreo cinci generaţii, aş înclina să
vorbesc mai curînd de o mutaţie de conştiinţă. noi eram cu totul altfel. Eu unul
nutream o adevărată evlavie faţă de scriitorii mai în vîrstă, îi căutam cu febrilitate,
nu doar pe cei mai „mari”, ci şi pe alţii pe care-i ştiam din cărţile lui E. Lovinescu,
G. Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, interzise în anii
mei de liceu şi facultate şi chiar după aceea. Pe cînd azi, ce vedem? tinerii se izolează
într-un soi de rezervaţie generaţionistă, etanşă. nu ne adresează cuvîntul şi
au aerul că puţin le pasă de al nostru. De parcă fiecare ar vorbi o limbă pe care n-

10
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
o înţelege celălalt…nu e o iluzie, căci şi alţi literaţi de leatul meu mi-au confirmat
cu jenă impresia. Să fie cumva o reacţie iritată pentru că li se pare tinerilor confraţi
că inovaţiile „s-au fumat” şi lor nu le-ar rămîne modalităţi suficiente de afirmare?
Ori pentru că preiau o anume asperitate a comportării, un egotism frust din mediile
ariviste şi interlope, ca un brand al „succesului”? Ori pentru că ambiţia uscată
pe care o nutresc are o alonjă atît de mare, încît nu se mai sinchiseşte de contextul
autohton, poate în genere de contextul epocii, ţintind direct o proiectare în absolut?
Există şi excepţii, dar, din păcate, asemenea întrebări planează asupra multora dintre
condeierii tineri pe care-i urmăresc, nu doar cu interes, ci şi, uneori, cu strîngere
de inimă. Oricum, le urez tuturor o frumoasă realizare literară şi omenească.
În cartea sa, Dora Pavel vă întreabă la un moment dat, după o preparare atentă,
plină de tact, în stilu-i curat imprevizibil, ba direct-la-ţintă, ba tandru-învăluitor:
„Aveţi o operă impresionantă, domnule Grigurcu. Cele peste 50 de volume de
versuri, aforisme, eseuri, studii literare (adevărate istorii literare) v-au legitimat
de mult ca pe un veritabil „critic de direcţie”, cum aţi fost numit, grefat pe un spirit
vertical, justiţiar. Dacă aţi fi invitat să intraţi în Academia Română, credeţi că
acolo, în acel for, v-aţi mai manifesta la fel de intransigent? Şi credeţi că aţi reuşi,
din acel rang, să vă faceţi auzit, să schimbaţi ceva în ierarhiile culturii române?”.
Au trecut trei ani, dar întrebarea rămîne valabilă. Deşi, în gustul meu, să nu se
supere Dora Pavel, aş renunţa de bună voie la ultima interogaţie ca pur utopică,
adică întrecînd, în context autohton, puterile unei personalităţi singulare. Fie insul
cît de înstelat pe frunte, schimbarea – ne-am mai înţelepţit şi noi un pic – nu de un
singur ins depinde, oricît de excepţional înzestrat ar fi insul acela, ci de sistem. Iar
sistemul… Vă menţineţi răspunsul din 2008, trist, nuanţat-dezabuzat, invocînd
cuminte „această etapă crepusculară”?
„Etapa crepusculară” în care m-am pomenit e un dat obiectiv. repet, poate cu naivitate,
că n-am cu toate acestea simţămîntul de-a mă fi schimbat mult odată cu scurgerea
ultimelor decenii, exceptînd desigur aspectul somatic. urmez a-mi exprima
anumite opinii asupra vieţii literare în curs, chiar dacă unele din ele au produs contrarietăţi.
nu m-am gîndit, dar un autor mai tînăr mi-a atras atenţia că aş fi azi cronicarul
literar cu cel mai îndelungat stagiu de activitate din ţară. în sfîrşit! Să ajung
ditamai academician şi să schimb „ierarhiile culturii române”? Vorbe mari pe care
prefer să le ocolesc pentru a reaminti că „ierarhiile” cu pricina nu sunt imuabile. Se
schimbă oarecum de la sine, precum priveliştea, pe bolta cerească, a norilor. Factori
previzibili sau imprevizibili, obscuri sau aflaţi la vedere dau cîte un bobîrnac falselor
glorii şi scot la iveală nume revelatoare. unele dintre propoziţiile mele critice au
fost luate în seamă, altora poate le va veni rîndul mai tîrziu. La un moment dat, n.
Manolescu, cel atît de norocos împlîntat în prezent, susţinea că n-ar trebui să ne
punem nădejdea în posteritate, deoarece aceasta va avea propriile-i probleme. aş zice
şi da şi nu! Mai ales nu! Dacă posteritatea ar fi fost oarbă şi surdă la durata care a

INtERVIu 11
făcut-o posibilă, nu s-ar mai vorbi nici de bach, nici de Hölderlin, nici de rimbaud,
nici de Van Gogh. Şi noi, românii, ne-am mai aminti oare de budai-Deleanu sau de
Macedonski? nimeni n-ar putea prognoza cu seriozitate ce vor spune urmaşii noştri.
Să ne mărginim, prin urmare, dacă slujim critica, la satisfacţia pe care ne-o poate produce
stabilirea unor valori care se întîmplă sub pana noastră. refuzînd să jur pe
geniul lui nichita Stănescu şi să subscriu la elogiul exacerbat adus unor şaizecişti, mă
bucur că am scris între primii, în tonalitatea meritată, despre poeţi precum Leonid
Dimov, M. Ivănescu, Emil brumaru, Constantin abăluţă, Miron Kiropol, Daniel
turcea şi, nu în ultimul rînd, Florin Mugur, pe care „fruntaşii” comentariului şaizecist
i-au tratat (uneori îi mai tratează) cu mare rezervă.
Cum spuneţi, şi aici am vrut să ajungem, printre şaizeciştii pe care i-aţi apreciat
şi comentat se numără şi Florin Mugur, poetul „Dansului cu cartea”, de la a cărui
dispariţie s-au împlinit douăzeci de ani în februarie. În paranteză fie spus, am încercat
cu trei-patru ani în urmă, dintr-un soi de revoltă la tăcerea fioroasă, compactă,
neagră în cerul gurii, ce învăluie o atare valoroasă poezie, necunoscută de generaţiile
mai crude, să alcătuiesc aşa, de dragul poetului şi-a poeziei lui, o culegere
reprezentativă. Îi fusesem cumva apropiat, prin poezie şi boala soţiilor, îndelung
umilitoare, incurabilă, necruţătoare. Când a luat Premiul revistei tomis pentru Firea
lucrurilor, în vara lui 1989 – eu luam acolo premiul pentru debut –, Mugur spunea,
şi se vedea pe el, că nu mai ieşise din Bucureşti de şapte ani. Era proaspăt rămas
văduv, dacă se poate spune aşa, tremura întruna, surîdea ca epuizat, nu-şi găsea
defel locul – condiţie pe care aveam s-o încerc, iertată fie-mi această mărturisire, tot
după şapte ani de agonie a jumătăţii conjugale.La moartea lui aşa cum a fost, pe
nepusă masă, ce era să fac, am scris dintr-o suflare un text poematic vag tînguitor
publicat în Contrapunct, cu titlul a mers pe pămînt ca pe apă. Pentru cine nu-l
cunoaşte, aşa călca Florin Mugur, şontîc-şontîc, pe pămînt ca pe apă. O sechelă a
poliomielitei... Bun, şi intenţia antologatoare, telefonic exprimată, s-a izbit de refuzul
categoric al lui Petru Romoşan, deţinătorul copyright-ului:„Mai întîi fac eu o
antologie, şi pe urmă”…Foarte bine, am răsuflat în barbă a uşurare, numai s-o
facă… Trecut-au anii – şi nimic. Buna mea credinţă aştepta ca moştenitorul drepturilor
poetului (editor foarte bun, nimic de zis) să vină cu o carte-Mugur acum în
februarie, la comemorarea a două decenii de la plecarea poetului –, şi tot nimic. Mă
rog, poate n-am auzit eu, deocamdată, de noua carte-Mugur scoasă de discretul
Romoşan!... Închid paranteza, rugîndu-vă să evocaţi, pentru cititorul de azi, persoana
şi poezia celui ce s-a prăpădit în urmă cu două decenii...
regret mult că se întîmplă ceea ce se întîmplă cu Petru romoşan. nu sunteţi
singurul care se plînge de nepăsarea acestui poet faţă de predecesorul său, despre
ale cărui începuturi acesta îmi vorbea cu mare căldură, întrucît o decepţie analogă
mi-a comunicat-o şi nicolae tzone, care şi el voia să-l retipărească pe cel dispărut
prematur, în împrejurări se pare nu tocmai elucidate (sinucidere?), acum exact

12
două decenii. Poate că, la apariţia prezentelor rînduri, dl. romoşan se va explica…Mă
simt încă tulburat gîndindu-mă la Florin Mugur. a fost unul dintre acele
personaje ale vieţii mele de amintirea cărora te apropii cu sfială, ca de un fluture
ce palpită, din teama de-a nu-i leza fragilitatea aripilor. Suferind în copilărie de
poliomielită, Mugur păstra stigmatul fizic al bolii şi presupun că şi cel psihic. Pe
de-o parte, făcea figura unui „domn” veritabil, din vremi apuse, ceremonios şi totodată
nespus de delicat, incapabil de cea mai măruntă vulgaritate, cu maniere alese
ce nu păreau învăţate, ci topite în sîngele său, native. Pe de altă parte, era devorat
de pasiunea literaturii. avea aerul a trăi într-o ardenţă continuă, într-o tortură
voluptuoasă a cuvîntului scris-citit-comentat, aidoma unui jucător la ruletă, a unui
alcoolic. Se desluşea în comportarea lui Mugur o impacienţă, o precipitare, ca şi
cum ar fi vrut a înghesui cît mai multă trăire în cadrele paginii sau ale conversaţiei
sale, a le ticsi cu semnele unui neastîmpăr candid-dureros. în ciuda fizicului său
tremurător la propriu, nu l-am surprins niciodată nici obosit, nici dezamăgit. am
avut prilejul de a-l cunoaşte încă în zilele trecerii mele meteorice prin „fabrica de
poeţi”, cînd mă provoca la „extemporale” lirice. Doi-trei-patru inşi, aşezaţi unul
lîngă altul, aşterneam o poezie pe temă dată, în cîteva minute. De regulă, Mugur
excela printr-o scînteietoare spontaneitate. L-am revăzut după o pauză îndelungată,
cînd devenisem redactor al revistei Familia, iar el ajunsese redactor la Editura
Cartea românească. ne-am împrietenit. în nici o situaţie, Mugur nu-şi dezminţea
gentileţea, atenţia generoasă faţă de Celălalt, fineţea vibratilă în faţa textului, care,
dacă tu îi erai autorul, te făcea să-l simţi părtaş la eventuala reuşită a acestuia.
Făptura sa degaja o bunătate caligrafică. n-am cunoscut un cititor mai calificat de
poezie decît Mugur. Cît priveşte propria sa creaţie, ce ar fi trebuit să-l plaseze pe
unul dintre primele locuri ale topului şaizecist, ea a rămas într-o nemeritată penumbră.
Explicaţia nu e greu de găsit. Producţia poetică a lui Mugur distona de cele ale
şaizeciştilor aflaţi atunci pe vîrful valului, n-avea nimic comun nici cu expresionismul
colţuros, nici cu fantazarea strident abstractizantă, nici cu glumiţele pe bandă
rulantă ce se aflau la maximă cinste. Stihurile sale, ca şi comentariile, excepţionale,
închinate barzilor contemporani, îşi aşteaptă, răbdătoare, momentul fast. Daţimi
voie să depun acum pe memoria dragului Florin Mugur o floare de hîrtie sub
forma uneia dintre poeziile ce mi le-a inspirat, cînd soţia sa a încetat din viaţă:
„Ca o corabie Ea se scufundă-n carnea ta
cu-ntreaga-i povară blînd promisă
cu tot ce-a fost fiindcă e şi tot ce va fi
un aprig ţipăt al dorinţei preschimbat
cu-ncetul într-un tril de ciocîrlie
în ţesătura mătăsoasă cu iz stătut a tăcerii
cu care chipul şi-l atingea în fiecare dimineaţă
cum să-i răspunzi? cum să aperi
VIAÞA ROMÂNEASCÃ

excesul de gingăşie împotriva lui însuşi?
(e ca un fluviu pulsînd într-un ou
e ca priveliştea tăriei în bulbul unei flori)
la capătul nervilor tăi
ca-n vîrful copacilor iarna e numai zăpadă
iar cîinele mîrîie şi se urcă-n pat
spre-a mirosi întunericul cum o pată de sînge veşnic
liber mai mult ca oricînd cauţi febril o ieşire
tavanul scîrţîie cum roata unui puţ
ţurţurii lunii se dezgheaţă la geam
acum în plină zi de vară
neruşinaţi picură pe pavajul străzii bibescu Vodă
INtERVIu 13
nu, nu e o certitudine ci o spaimă
ce-mbracă certitudinea cuviincios ca degetul unei mănuşi
şi-ţi faci o cafea în liniştea neclintită-a bucătăriei
ca o agonie teatrală a lucrurilor fără sfîrşit
şi cu gesturi ecleziastice iei o pastilă contra misterului” (Clipa de cumpănă).
„...întunericul, o pată de sânge veşnic”! Da, extraordinar poem! La Festivalul
de la Sighet, în urmă cu aproape doi ani, ascultîndu-vă rostind asemenea 7-8
poeme, sau mai multe, am avut şocul descoperirii unui mare poet, impresie mărturisită
atunci, la faţa locului. Impresia mi-este confirmată de fiecare dată, sau
aproape de fiecare dată, când vă citesc. Căci vă citesc, când vă citesc, în reviste
sau în volume, cu vocea de la Sighet a poetului Grigurcu. O voce, pare-mi-se, accidentat-copilină,
dramatic-proaspătă, cu nazale uneori la limita stridenţei, a unuia
care tocmai s-a oprit dintr-o mare criză de tăcut plâns interior şi comunică, înainte
de-a se prăbuşi iar în plânsul acela, un mesaj „la pielea găinii”, frisonant,
poate salutar, în regim de urgenţă, speciei sale periclitate. Vocea, tonul ei, coagulează
paginile într-o emisie continuă, leagă fragmentele/insuliţe poematice într-un
fabulos arhipelag liric marca Grigurcu. O asemenea marcă există, da, nu e secret
pentru nimeni. Dificultatea la receptare este a cartografierii şi reconfigurării
acestui domeniu în toată evanescenţa hotarelor lui, a unei viziuni, cum să zic, dilatant-cosmogonice.
Cine se rezumă, în degustarea acestei lirici, la poemul-fragment,
ba chiar la volumul-fragment, scapă din vedere, cred, taman esenţialul:
anvergura respiraţiei, ansamblul şi proporţiile ciclopice ale şantierului poeziei lui
Gheorghe Grigurcu. Este ca şi cum, nimerind în laboratoarele NASA şi privind fix,
eventual cu uimire, câteva eşantioane selenare prelevate de Armstrong & comp în
1969, ai pretinde că în fapt tu contempli, transfigurat, Luna. Nu contempli Luna,
doar te uiţi la nişte “pietroaie”, la nişte roci îmbucătăţite, stranii, interesante,

14
care, vai!, păstrează doar o imaginară relaţie cu magia Lunii. Fiindcă Luna,
adevărata, reala Lună, este sus, pe cer – şi, culmea!, intactă…
Sunt emoţionat. restul e tăcere…
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Totuşi, nu înainte de o ultimă întrebare, ca finalul să vă aparţină, cum e şi
cazul. Convingerea dumneavoastră –, citită printre rînduri în cartea Dorei Pavel,
ca de altfel în tot ceea ce scrieţi, că un om, şi cu atât mai mult un poet, nu poate fi
întreg, adică normal, decît în interiorul relaţiei comunicante cu Dumnezeu – mi se
pare neapărat de semnalat. Să mărturiseşti public, cum aţi făcut în cartea pomenită,
că te rogi de cîteva ori pe zi, mi se pare un act de smerenie şi bravură, de
libertate interioară, admirabil. În ce măsură şi în ce chip mai este poetul (poezia)
instrument (cale) de manifestare a sacrului în lume?
trăim într-o epocă de secularizare progresivă, care nu promite nimic bun. înlăturată
fiind religia, e înghesuită-n corzi morala, fapt ce deschide cale largă anomaliilor,
aberaţiilor, culminînd cu crimele în masă care au purtat cu cinism ecusonul raţiunii,
începînd cu revoluţia franceză şi mergînd pînă la cea bolşevică. Credinţa, cîtă mai
e, cată a se retrage în intimitate. Din acest unghi, socotesc că ne putem referi mai convenabil
la relaţia dintre sacru şi creaţia poetică. O relaţie sinuoasă, cîteodată inaparentă,
pierdută sub straturi de imagistică ce par a o nesocoti. Dacă făptura omenească
îl are ca arhetip suprem pe Dumnezeu, aşadar unul, unicitatea absolută, poetul
tinde, în plăsmuirea sa, a realiza, la rîndu-i, un unicat. unicatul estetic conţine un
sîmbure transcendent, reflex al unicatului divin. Gînditorii moderni care s-au străduit
a analiza sentimentul religios au relevat natura puternic individualizată a acestuia.
Credem fiecare într-un fel propriu, aşa cum scriem, ne străduim să scriem într-un fel
distinctiv. Şi să mai ţinem seama neapărat de materia sufletească similară a credinţei
şi a artei care este emoţia. Esenţă a ambelor domenii, emoţia se vede tot mai subestimată,
suspectată, relegată într-un spaţiu inferior al fiinţei noastre, faţă de care raţiunea
îşi arogă o supremaţie discreţionară. S-a dezvoltat o tehnică a raţiunii adesea abuzivă,
care invadează spaţiul disciplinelor umaniste, semnalată de Cioran, ca şi de n.
Steinhardt şi al. Paleologu. Filosofia, precum şi interpretarea operelor literare, suferă
nu o dată sub povara unei conceptualizări sofisticate, deviante. Să mai demonstrăm
că în ochii individului pragmatic, materialist, mercantil al prezentului emoţia
face, de asemenea, o figură de Cenuşăreasă? Dar viaţa noastră interioară tinde spre
întoarcerea la natura sa adevărată, reacţionînd împotriva mistificării, a fărîmiţării, a
rătăcirii fie şi cu alură savantă. Iată un motiv temeinic pentru ca prezenţa pietăţii să
ne apropie de poezie şi prezenţa poeziei să ne apropie de fiorul sacru.
Vă mulţumesc, domnule Grigurcu. La mulţi ani!
7 martie 2011
a pus întrebările MarIan DrăGHICI

DESPrE IMPOStură
ancheta VR
1. Oare suntem în stare să depistăm impostura în viaţa de toate zilele? Şi dacă
da, care sunt semnele indubitabile după care o faceţi?
2. Există un punct de inflexiune, de unde competenţa se declină în impostură?
3. Sunt profesii mai expuse imposturii, în care aceasta să fie mai greu de depistat
şi altele, unde ea se vede mai clar?
4. Dar artele, literatura y compris? Dar rescrierea autobiografiilor după căderea
comunismului, în aşa fel încât persoane fără atitudine să apară drept mari
opozanţi? Asta cum vă pare?
5.Credeţi că eternitatea tolerează vreun caz de impostură şi îl perpetuează sau
ea este infailibilă în a o depista?
LIVIU ANtONEsEI
EHEI, IMPOStura nOaStră CEa DE tOatE ZILELE!
1. – 2. un îndepărtat, aproape antic, gînditor liberal francez avea o vorbă: „Ştiu
că nu valorez mare lucru în absolut, dar cîştig foarte mult prin comparaţie”. Ei,
bine, în absolut, cu excepţia sfinţilor, geniilor şi eroilor, cu toţii sîntem nişte impostori
fără pereche. Prin comparaţie, de bună seamă că nivelele de impostură pot
varia foarte mult. Pe de altă parte, cum condiţia de sfînt, geniu sau erou nu se verifică
decît a posteriori, care-va-să-zică, postum, cel mai adesea ne comportăm toată
viaţa ca şi cum nu am fi nişte impostori, după care toată moartea trebuie să pună
lucrurile în ordine! După cum cred, impostura pare a se stabili în şi prin relaţia dintre
„a fi” şi „a părea”, dintre „être” şi „paraître”, cum ar spune francezul. Mai explicit,
senzaţia mea este că dacă omul este mai obsedat de „a părea” decît de „a fi”,
dacă eforturile sale se îndreaptă obstinat spre „imagine”, în dauna „substanţei”,
şansele de a accede la un nivel de impostură mai mare sînt şi ele mai ridicate. Prin
urmare, cred că în acest punct are loc glisarea, dintre competenţa, fie şi relativă,
cum sînt cam toate cele omeneşti, şi impostură. Mai cred că drumul nu este neapă-

16
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
rat fără întoarcere – există evenimente în viaţă care te tulbură, chiar te zdruncină,
te obligă să-ţi pui întrebări în legătură cu tine, cu viaţa ta de pînă atunci, care te pot
ajuta să-l găseşti pe „a fi” în spatele nenumăratelor măşti ale lui „a părea”.
3. – 4. De bună seamă că, în profesiile „pozitive”, locul pentru dezlănţuirea
imposturii este destul de redus. un medic zboară din branşă dacă nu cu primul,
măcar cu al doilea malpraxis. un arhitect e aruncat cu prima casă ce cade proprietarului
în cap, dar nu şi cu prima oribilitate concepută pe post de modernitate de
ultimă oră. un cizmar impostor dispare de pe piaţă cu cea dintîi pereche de papuci
defecţi – e drept, dacă se recalifică politruc, va căpăta un cîmp imens de manifestare
a imposturii! Şi nu e doar cazul lui Ceauşescu, din păcate. Democratura mai
întîi, apoi democraţia asta de tranziţie, ne-au reconvertit puzderie de activişti, securişti,
ingineri ai falimentatei industrii socialiste etc. în bravi politicieni democraţi!
Din nefericire, cum artele şi literatura nu pot fi evaluate nici cu metrul, nici cu kilogramul,
ci în funcţie de puzderie de „inefabile”, locul lăsat liber imposturii e ca şi
nesfîrşit. în timpul vieţii, mulţi artişti revoluţionari nu au un statut foarte clar precizat,
fiind etichetaţi ba genii, ba impostori, ba amîndouă în acelaşi timp!
Posteritatea, poate nu cea imediată, mai aşează lucrurile în firescul lor.
rescrierea biografiilor? Da, mi se pare un caz tipic, un caz-şcoală de impostură.
Şi foarte răspîndit în epocile tulburi, de după marile răsturnări sociale şi politice.
E amuzant să vezi cum un preşedinte care s-a definit el însuşi drept comunist
în campania electorală din 2004 ajunge campionul anticomunismului şi-l condamnă
public. bun, ar fi putut fi vorba şi despre o răsturnare interioară, desigur, însă
faptul că respectiva condamnare a rămas în aer, nefiind urmată de aplicarea celor
18 măsuri de decomunizare anunţate cu acel prilej, mă face să constat, ,,că e vorba
de o impostură.” Cum tot impostură este şi în cazul anti-comuniştilor de ziua a şaptea
şi de a douăzecişicincea oră, deci de după helicopterizarea lui Ceauşescu, adunaţi
sub pulpana dumisale. trecutul anti-comunist al unora s-a măsurat în sinecuri,
burse, călătorii aprobate în străinătate. al altora, după un stagiu de propagandă
comunistă aici, a apărut abia după ce au pus între ei şi fenomen o distanţă de cîteva
mii de kilometri de uscat, ba chiar şi un Ocean. După care, sub pulpana cu pricina,
au încercat să monopolizeze anti-comunismul, de parcă acesta ar fi tot un fel
de comunism, cumva cu semn schimbat! Păi, dacă nici asta nu e impostură în viaţa
publică, ce naiba mai este? Şi à propos de sporirea „fără număr, fără număr” a anticomuniştilor
după helicopterizarea cu pricina – pe 22 decembrie 1989, mergeam
cu tereza şi Dan Petrescu, cu Luca Piţu şi alţi cîţiva amici spre radio Iaşi, care
urma să fie redeschis – fusese oprit în ianuarie 1985. acolo, puzderie de lume, de
la muncitori la foşti activişti, ba chiar şi ceva turnători, după bănuielile noastre,
unele confirmate ulterior. Văzînd atîţia anticomunişti laolaltă, cu umor, tereza a
constatat: „Iată, băieţi, puţini am fost, mulţi am rămas”! Măcar de-ar fi fost aşa…

5. Cum n-am trăit încă eternitatea, nu pot să-mi dau seama dacă ea este eficientă.
Ceea ce constat este că posteritatea, cel puţin cea imediată şi chiar cea pe termen
mediu şi lung, nu repune neapărat lucrurile pe făgaşul normal. Manualele şcolare
încă îi mai vehiculează pe Vlahuţă ori Hogaş drept mari scriitori, ceea ce este
o exagerare incredibilă. Ca şi cum l-ai putea pune pe Vlahuţă alături de Eminescu,
cînd e greu să-l pui alături de Minulescu sau Coşbuc. Sau ca şi cum l-ai putea
măcar compara pe Hogaş cu Creangă! Poţi găsi zeci, poate sute de cazuri de
„impostură” menţinută cu deceniile, dacă nu cu secolele în cultura noastră. Dar
avem şi cazul, foarte recent, al lui Păunescu. La moartea sa, televiziunile, ba chiar
şi unii inşi pe care îi puteai bănui că au ceva în cap, au vrut să ni-l vîndă drept un
al doilea Eminescu! Şi asta deşi poetul Păunescu era „mort” încă de la începutul
anilor şaptezeci, de la Fîntîna somnambulă. în noiembrie trecut, a murit un histrion,
un propagandist şi un profitor al tuturor regimurilor, care purta întîmplător
acelaşi nume!
în viaţa asta relativ lungă, am mai constatat ceva. Impostorii nu sînt defel preocupaţi
de propria lor impostură, nu-şi pun întrebări legate de aceasta, nu au tulburări
provocate de eventualitatea că viaţa lor ar fi putut merge în zadar. Doar cei care
au făcut, fac ceva cu oarecare sens şi de oarece valoare îşi pun asemenea întrebări,
pot fi tulburaţi de eventualitatea imposturii. Dacă aş spune că am asemenea angoase,
s-ar putea înţelege că mă socotesc un non-impostor. Or, eu habar nu am dacă nu
sînt exact pe dos!
AL. CIstELECAN
ANChEtA VR 17
IMPOStura E EtErnă, nu ŞI IMPOStOrII
Pe cît mi-aduc aminte, parcă există o lege a lui Murphy care ne aşează pe toţi,
dacă nu direct sub semnul imposturii, măcar în perspectiva sau proiectul ei. ba
încă, face din impostură (de fapt, din incompetenţă, dar e totuna), capătul eforturilor
de autodepăşire. E, probabil, punînd-o acolo, cel mai pozitiv mod, de a valorifica
impostura şi de a o face să rezulte din strădanie, altminteri, de apreciat. Poate
că-i numai unul, dintre paradoxurile cinice ale celebrului cod de legi, deşi s-ar prea
putea să nu fie deloc paradox gratuit, să fie chiar o regulă de ascensiune care-l atinge
pe tot omul cu oarece ambiţii. Şi ce om n-are, cît de cît, ambiţii – profesionale,
sociale? Dacă legislatorii ăia cinici şi glumeţi aveau dreptate, înseamnă că mergem
toţi, fatal, spre impostură. E posibil ca drumul unora spre acest ţel să fie mai lung
şi să nu-l poată ajunge, dar astea ar fi pure excepţii, chiar dacă multe. regula e să

18
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
ajungi repede, în locul în care nu te mai pricepi. Impostura ar fi, aşadar, ţelul spre
care mergem neabătut, vrem-nu vrem. ne putem irita, dar numai ca în faţa oricărei
fatalităţi.
Strict după bunul simţ, impostura se vede mai uşor, acolo unde criteriile profesiunii
sînt mai riguroase, mai legate, iar încălcarea lor e, de îndată, evidentă. Ea nu
prea e vizibilă unde „profesiunea” n-are criterii ferme, acolo unde, de fapt, vorbim
de competenţă profesională, oarecum la modul abuziv, de nu de-a dreptul la figurat.
un medic, bunăoară, îşi vădeşte numaidecît impostura/incompetenţa; dar unui
politician, în schimb, e posibil să nu-i ajungă viaţa, pentru a şi-o „demonstra”.
Oriunde criteriile „profesionale” sînt fluide, impostura poate fi discutabilă, oricît
de eminentă.
bine-ar fi ca ea să survină deodată, cu nişte semne lizibile de identificare. Dar,
asta ar fi fatal pentru impostură, căci odată recunoscută, ea nu s-ar mai putea realiza,
nu s-ar mai putea produce (decît dacă am admite-o, dacă am închide ochii; dar
atunci nu ea ar fi de vină). Obişnuit, ea e recunoscută, după ce s-a manifestat, după
ce s-a concretizat, după ce şi-a făcut opera. nu există impostură în virtualitate, ci
doar în actualitate. realizăm impostura întotdeauna prea tîrziu. Ea lucrează ca şi
dragostea: o realizăm după ce s-a produs, nu anticipat. Fireşte că de aceea se şi
poate răspîndi aşa de uşor. Şi tot ca şi iubirii, nu mai ai ce-i face. a o demasca e
justiţiar, e nobil, dar şi gratuit.
în literatură e, oarecum, ca şi-n politică. nu există criterii casante, linii abrupte
de despărţire a vocaţiei de impostură. ba chiar, dimpotrivă, există o zonă întinsă în
care cele două sînt indiscernabile. Iar asta e chiar zona profitabilă şi favorabilă a
imposturii. un scriitor lipsit de orice urmă de talent sau abilitate nici măcar nu e un
impostor; e doar o victimă a propriilor iluzii. Impostura presupune aici oarece
amestec, indiferent că el vine pe cale de mimetism, sau pe cale spontană. Ea lucrează
în gramaje variabile şi interpretabile. Dacă ar fi să sancţionăm fără milă această
zonă literară delicată, ar fi să facem masacru prea mare. Oricum, sociologii literari
spun că puţine cărţi trec anul în care apar, aşa că există, totuşi, cineva care o
sancţionează. Poate că nici posteritatea nu se prinde imediat la cazurile de impostură,
dar pînă la urmă tot se prinde. Fireşte că ei îi vine mai uşor, întrucît are timp
să discearnă şi să aştepte ca lucrurile să se aşeze. nu m-aş irita prea tare de impostura
în artă; dacă există o critică funcţională, ea nu poate face prea mult rău şi nici
viaţă lungă nu poate avea. Ea e eternă în prezent, ca fenomen etern al actualităţii,
nu e eternă în sine. Cum ar veni, impostura e eternă, nu şi impostorii.
nu m-aş irita nici de rescrierea biografiilor, de eroizarea lor. Se ştie că memoria
eufemizează (uneori dramatizînd) şi eroizează. Iar dacă nu putem fi eroii propriei
noastre biografii, măcar să fim eroii propriei autobiografii (dacă-mi permiteţi
acest pleonasm). E o soluţie psihologică, nu neapărat o soluţie de artă.

GHEORGHE GRIGURCU
ANChEtA VR 19
IMPOStura La PutErEa SCrIItOruLuI rOMân
Viciu general uman, impostura ia avînt în epocile instabile, dezechilibrate, tulburi,
în care identităţile personale ca şi cele de grup pot fi mai lesne contrafăcute.
astfel comunismul a devenit un Paradis pentru impostori. Crezul ideologic mimat
ca şi acceptarea servituţilor propagandistice au deschis calea carierelor mănoase ale
unor autori tineri şi le-au îngăduit unora vîrstnici a se compromite contra unor avantaje
materiale şi de mediatizare. Mihai beniuc, Maria banuş, nina Cassian, Mihu
Dragomir, Dan Deşliu, aurel baranga, Ion Vitner, Ov. S. Crohmălniceanu şi atîţia
alţii s-au văzut cot la cot cu Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, ulterior
arghezi. Cu inima strînsă suntem nevoiţi a-i trece pe cei din urmă la rubrica
imposturii, căci nimic din scrisul lor anterior nu prognoza, nu justifica o apropiere
de doctrina comunistă şi de punerea ei în operă. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin,
aşa cum pretind unii interlocutori ai noştri, certaţi rău cu bunul simţ, că nu-i socotim
mari scriitori, coloane de susţinere ale literaturii noastre din interbelic, răstimp
în care, din norocire, se aşează cea mai mare parte a creaţiei lor. Cineva ne-ar putea
obiecta: de ce ne permitem să vorbim de impostura scriitorilor proregim, de după 23
august 1944? n-ar putea fi la mijloc o convingere autentică, un entuziasm sincer, un
idealism dezinteresat? Extrem de puţin probabil, ca să nu zicem imposibil. Chiar
dacă am pune la socoteală simpatiile de stînga anterioare ale unora dintre ei, puţini,
cum ne-am putea închipui că, în anii ’50, aceştia ar fi celebrat, în afara mistificării
lozincarde şi a unor aranjamente de existenţă foarte profitabile, „progresul”, „viaţa
fericită”, „eliberarea”, „construcţia”, „viitorul luminos” chipurile asigurate de o cîrmuire
ilegitimă, abuzivă la culme? Chiar mai săraci cu duhul să fi fost, cum ar fi
putut să nu vadă mizeria, minciuna, ideologizarea forţată, teroarea din jur?
Explicaţia unui comerţ cu conştiinţele este, din păcate, de neînlăturat. La început,
preţul plătit de autorităţi pentru „colaborare” era atractiv. ulterior, s-a tot diminuat,
aşa încît acestea mizau mai mult pe reflexul condiţionat al supuşeniei, id est pe
lichelismul cohortei de condeieri dispuşi a aşterne omagiile proceauşiste, fie şi întro
atmosferă de relativ dispreţ pentru prestaţia lor. Fără însă ca exponenţii de frunte
ai valului secund de oportunişti, afirmat în „epoca de aur”, gen Eugen barbu sau
adrian Păunescu, să nu se căpătuiască zdravăn. au existat şi „realist-socialişti”
păguboşi precum G. Călinescu, intrat, în ciuda strădaniilor sale de ataşament la
„linia” partidului, într-un con al suspiciunilor şi hărţuielilor. Petru Dumitriu, care, la
un moment dat, „a ales libertatea”, descinzînd de pe culmile succesului literar şi
pecuniar de la bucureşti, n-a mai izbutit, aşa cum nădăjduia, să se impună ca un cap
de afiş în Occident. avem motive a crede că o seamă de scriitori care nu s-au dat în

20
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
lături de la encomii numeroase şi insistente depuse la picioarele regimului comunist
s-au alăturat diasporei cu voia, dacă nu chiar la îndemnul acestuia. numele a doitrei
critici ne stau pe buze, unul dintr-o generaţie mai vîrstnică…
a fost oare impostura adeziunii la comunism compactă, continuă pe întreaga
durată a acestuia? nu tocmai. Cîteva vedete ale literaturii oficializate au poftit să
figureze şi-n topul unei „opoziţii”, atunci cînd cursul normalizării, chiar şi puternic
contracarat de politrucii culturali, nu mai putea fi oprit. Deşi fără a-şi asuma riscuri,
avînd grijă de a-şi păstra privilegiile dobîndite. De fapt, pentru a rămîne sub reflectoare
şi pe mai departe. îi avem în vedere, întîi de toate, pe Eugen Jebeleanu, pe Geo
bogza şi, într-o oarecare măsură, pe Marin Preda. La autorul Moromeţilor prevala
însă în aşa grad ambiţia unei „puteri” personale în cadrul breslei, încît acesta nici nu
şi-a îngăduit o mai accentuată desprindere de anvelopa mentală a „măreţei învăţături”
comuniste, pledînd, pînă-n ultimul moment, pentru o literatură „revoluţionară”.
numitul trio a întruchipat o foarte comodă „rezistenţă de cafenea”, desfăşurată între
restaurantul uniunii Scriitorilor, Capşa, şi athenee Palace, deloc deranjantă pentru
„foruri”, ba avem impresia că dimpotrivă, întrucît oferea avantajul unei aparente
„democratizări”. un caz burlesc îl înfăţişează Ov. S. Crohmălniceanu. Campion al
slujirii partidului, denigrator al valorilor, cerber la porţile cetăţii ideologice ameninţate
de „otrava” influenţelor burgheze, pînă-n preziua „liberalizării” din jurul anului
1965, s-a strecurat în noua formaţie, prima oară cu texte de-o scurtime penitentă, apărute
în România literară, apoi, prinzînd curaj, printr-un discurs ce contrazicea total
aserţiunile sale anterioare. Fără nici o remuşcare, fără nici o scuză. însă revenind cu
promptitudine la matca „angajamentului” partinic, atunci cînd i se solicita aşa ceva,
bunăoară pentru a-l osîndi pe nicolae breban, după defecţiunea politică a romancierului.
Oscilînd între contrarii, ca un oportunist paradigmatic.
Se poate pune întrebarea, dacă toţi cei care au semnat pactul cu Diavolul i-au rămas
fideli pentru totdeauna. ne luăm îngăduinţa de a sugera cîteva excepţii. Dan Deşliu,
care şi-a dat din timp demisia din partid, aducînd în mediile intelectuale o voce sonoră
a protestului împotriva despotismului ceauşist, asumîndu-şi în felul acesta riscuri cu
mult mai mari decît cele ale ultraprudenţilor „rezistenţi de cafenea”. La fel, a.E.
baconsky, cel al ultimei etape, intransigent în estetismul său redobîndit, străin de orice
concesie făcută celor cărora în juneţe n-a şovăit a le cînta în strună. De asemenea S.
Damian, stabilit în Germania cu ani buni înainte de căderea dictaturii, întreţinînd relaţii
cordiale cu I. negoiţescu şi cu alţi reprezentanţi ai diasporei noastre, vădind o desăvîrşită
bună credinţă în comentariile pe care le-a putut publica în ţară îndată după
decembrie, într-o conjunctură în care destui „anticomunişti” au ajuns să tune şi să fulgere,
sub pulpana iliesciană, împotriva firavei opoziţii din jurul partidelor istorice.
Dar aceste lucruri aparţin deja trecutului. în ce fel ne-am putea raporta la impostura
confraţilor noştri în actualitate? Ce aspecte a luat o asemenea impostură în anii
„tranziţiei”, pesemne încă neîncheiate, de la „democratură” la democraţie?
reprezentînd eşalonul doi al partidului unic care s-a debarasat de eşalonul întîi, dar
nu şi de năravurile totalitare, puterea instaurată la finele lui 1989 a ţinut a-şi înjghe-

ANChEtA VR 21
ba la repezeală o curte din rîndul intelighenţiei. act nu doar de vanitate, ci şi izvorînd
din dorinţa evidentă de-a avea o faţă mai îmbietoare în opinia publică, inclusiv
în cea de peste hotare. un ecuson cultural la reverul postcomuniştilor încă
nedezmeticiţi de comunism „dădea bine”, nu-i aşa? De unde a răsărit o echipă de
personalităţi care posedau, ori cărora li se putea încropi acum o reputaţie de „disidenţi”:
augustin buzura, Mihai botez, Paul Everac, Marin Sorescu, andrei Pleşu,
aurel Dragoş Munteanu, nicolae breban, răzvan theodorescu. Fără zăbavă aceştia
s-au văzut învestiţi cu înalte demnităţi de miniştri, diplomaţi, şefi de însemnate
instituţii de cultură etc. acum, una din două: ori era vorba de opozanţi autentici
ai comunismului, ce s-ar fi cuvenit a proba o disciplină a consecvenţei, şi atunci ne
întrebăm cum de au marşat la învoiala cu „emanaţii” nu ai revoluţiei, ci ai structurii
răsturnate, ori aveam a face cu oportunişti, cu inşi care au jucat pe mai multe
cărţi şi înainte de cotitura din 1989. a treia explicaţie ne temem că nu încape. Ori
impostori înainte de prăbuşirea „geniului Carpaţilor”, ori impostori după!
aservindu-se guvernării Iliescu, ei s-au contrapus automat celor ce-şi exprimau
dezamăgirea şi revolta faţă de deturnarea revoluţiei populare, adică veritabililor
anticomunişti. acceptînd postura de exponenţi ai FSn şi PDSr, intrau în rolul
similar deţinut de intelectualii ce s-au afiliat conducerii comuniste, după ocuparea
ţării de către armata sovietică. Istoria se repetă, chiar dacă în formule părelnic mai
blînde. Pe eşichierul vieţii politice, favoriţii comunismului „liberalizat” se situau
faţă în faţă cu numele lăsate, din motive uşor de înţeles, pe dinafară: Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion negoiţescu, Paul Goma, Dorin tudoran, bujor
nedelcovici, dintre cei ce se aflau în exil (şi s-a procedat de aşa manieră încît ei să
rămînă înstrăinaţi), Doina Cornea, ana blandiana, romulus rusan, Gabriel
andreescu, Ileana Mălăncioiu, dintre cei trăitori în ţară.
tentaţia curţii de intelighenţi n-a dispărut nici ulterior. Guvernarea băsescu a
ilustrat-o, bucurîndu-se de sprijinul aşa-zişilor „elitişti”, unul dintre ei înzestrat cu
foarte importante dregătorii şi-n momentul Iliescu, ba chiar şi-n momentul
Constantinescu, atraşi, se vede, de flacăra puterii în curs, gata a-şi suspenda spiritul
critic, a-şi înghiţi mai mult decît fireştile disocieri faţă de aceasta, disocieri care,
fie şi cu naivitate vorbind, erau de aşteptat din partea lor. E foarte greu de crezut în
spontana admiraţie a distinşilor cărturari şi scriitori în cauză faţă de o figură precum
cea a preşedintelui de azi, nu doar de o şcolire precară dar şi contaminată de
un comportament de tip activist, cu trăsături doar uşor remaniate, întrupînd un
autoritarism de mahala. La fel de greu de crezut e că „elitiştii” ar putea face abstracţie
de descendenţa formaţiunii de guvernămînt, de care ne bucurăm în prezent,
din trupul FSn, acesta trup din trupul ex-partidului unic. La fel de greu de crezut
e că probăsescienii iau în serios inversarea – da, pur şi simplu inversarea! – orientării
PDL, care, de la stînga sa organică, a virat peste noapte spre… dreapta. nu
s-a oprit, măcar din decenţă, în centru! împrejurări din care se vede că arcanele
imposturii la puterea scriitorului român sunt destule şi că e foarte probabil să ne
mai vedem puşi în situaţia, nu tocmai agreabilă, de a mai reveni asupra lor.

22
DORIN tUDORAN
DESPrE IMPOStură
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
1. Suntem, cum să nu fim? Mai ales când este vorba de alţii. Când suntem noi
înşine atinşi de puseuri de impostură, lucrurile sunt mai complicate. nici
“aparatura” cea mai modernă nu ne ajută prea tare. Credem absolut tot ce ne pune
într-o lumină bună, favorabilă şi ne îndoim, câteodată chiar vehement, când suntem
prinşi cu imposturica…mică.
Surprinderea celorlalţi “în flagrant de impostură” este oarecum mai uşoară. Dar
şi ea este complicată tot de propria noastră duplicitate, ca să nu-i zic impostură.
Depistăm două plagiaturi grosolane. Pe unul îl înfierăm energic, fiindcă aparţine
unui ne-amic. Despre altul vorbim în surdină – oricum nu public – , între amici,
fiindcă plagiatorul este un amic al nostru.
2. Da. Există din ce în ce mai puţini “renascentişti” printre noi, oameni pricepuţi
dacă nu chiar la toate, oricum la foarte multe. Cu toate acestea, numărul a-toateştiutorilor
creşte exponenţial în fiecare zi. De la crainicul de televiziune care citeşte
ca un papagal informaţii scrise de alţii şi habar nu are ce citeşte, dar zâmbeşte plin
de sine, la parlamentarii prezenţi mai mult pe ecranul televizoarelor, decât în sălile
de lucru ale instituţiei ce îi plăteşte.
Faceţi un sondaj şi întrebaţi parlamentarii români care este diferenţa între o
federaţie şi o confederaţie sau ce implică o republică prezidenţială în raport cu una
parlamentară şi veţi fi sideraţi de răspunsurile pe care le veţi primi.
Critica literară a devenit şi ea o meserie pe care o poate face oricine: dai un
search/o căutare pe Internet. Găseşti sute de pagini despre un autor sau o carte.
înveţi câteva fraze pe dinafară şi, după o vreme, nu doar cei cărora te adresezi, dar
chiar tu însuţi începi să fii convins că ai şi citit cartea respectivă, autorul respectiv.
Iată varianta păguboasă a „folklorului electronic”.
3. Gazetăria şi politica au devenit două profesii dintre cele mai expuse imposturii.
De aceea, dacă nu ştii foarte bine cu ce se ocupă unul sau altul, poţi lua un gazetar
drept politician şi un politician drept gazetar. De altfel, nu ştiu dacă aţi observat,
suntem chiar o ţară unicat: eu, unul, nu cunosc prea multe altele în care oamenii
politici – mai cu seamă membri ai echipelor de guvernare, înalţi demnitari de stat
etc. – să semneze rubrici permanente la gazetă. aş spune că un chirurg are o viaţă
mai scurtă, ca impostor, decât impostorii din alte domenii. Sau aşa ar fi de dorit…

4. acel “De gustibus….” spune multe. uneori impostura “artistului” este ajutată
de impostura “cunoscătorului”. asemenea tandemuri pot perpetua impostura pe
termen lung. Găştile, coteriile, grupurile de interese joacă şi ele un rol determinant
în cât de lungă poate fi viaţa imposturii artistice…
rescrierea trecutului, mai ales în forma memoriilor, autobiografiilor, jurnalelor
contrafăcute constituie o industrie înspăimântătoare. Daţi-mi un singur exemplu de
Memorii, Jurnal, autobiografie post-decembristă care să înceapă cu: “am fost un
fricos, un laş, uneori m-am pretat şi la câte-o turnătorie. regret, dar ăsta am fost.”
Doar bietul tudor Postelnicu (“Am fost un dobitoc…”, parcă) a încercat genul cu
degetul, dar el nu era scriitor...
5. Depinde ce înţelegem prin eternitate. Cu ani în urmă, citeam uimit că printre
savanţii unui anume domeniu ,“o eternitate” înseamnă fix “un miliard de ani”.
Deci, două eternităţi = două miliarde de ani.
nu mă pot pronunţa în legătură cu infailibilitatea eternităţii, când este vorba de
depistarea şi deconspirarea imposturii. Să presupunem însă că Eternitatea este
chiar Dumnezeu. asta înseamnă că, într-o bună zi, ne va spune cine este impostorul
care se ascunde sub numele de Shakespeare.
Vor exista atunci doar două probleme. Prima – dacă în momentul deconspirării
divine vom mai şti ce înseamnă aia “Shakespeare”. a doua – dacă voi apuca
momentul acela divin, pe mine unul nu mă va tulbura prea mult aflarea adevărului,
fiindcă eu voi rămâne un mare fan al impostorului Shakespeare.
Se cuvine să închei cu o urare adusă acestui gen de impostură: “La mai mulţi
Shakespeare înainte!”
ION VIANU
ANChEtA VR 23
DESPrE IMPOStură
Marile prietene ale imposturii, în viaţa curentă, sunt incultura şi sugestibilitatea.
Marele ei duşman este simţul critic, calitatea complexă care provine dintr-o temeinică
metodă de gândire, din refuzul de-a accepta adevărurile primite, din dominarea
fricii de-a fi zdrobit de un interlocutor aflat pe o poziţie socialmente superioară,
sau cocoţat pe un soclu. Cu cât o societate este mai puţin liberă, cu cât incultura
este mai profund ancorată cu atât ea este mai dominată de impostură. Fiindcă
impostura este forma cea mai elementară a voinţei de putere, este atitudinea morală
prin care bruta încearcă să domine pe omul de rând. Dacă nu ar exista dispreţul

24
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
pentru celălalt, nu ar exista nici impostura. nu ar exista această formă vulgară de
megalomanie care calcă în picioare pe cel aflat în căutarea adevărului, măcar al
unui început de certitudine în haosul moral al societăţilor de ieri şi de azi. nu vom
putea niciodată elimina impostura, atâta vreme cât vor exista raporturi de forţă
între oameni. Orice veleitate de-a convinge un individ sau un popor începe, în
modul cel mai natural, cu afirmaţii „tari”, cu anularea simţului critic. numai în
faţa rezistenţei, opuse de individ sau de public, unor afirmaţii incontrolate sau
incontrolabile afirmaţiile încep să se rafineze, intrăm pe planul argumentaţiei şi
acceptăm logica, ştiinţa. numai când societatea face un loc mai mare culturii, minimizează
frica, instaurează cu forţă decalogică regulile dialogice, numai atunci
impostura, adică forma cea mai elementară, mai primitivă, mai veche a voinţei de
putere începe să scadă ca forţă.
Expresia L‘état c‘est moi , eu sunt statul, prin care se definea absolutismul
monarhic era contrariul imposturii. Era constatarea unei stări de fapt, o expresie a
unui termen la care parveniseră societăţile medievale. Societăţile totalitare ale
secolului al douăzeci şi unulea se bazează însă pe impostură. Fundamentală este
proclamarea puterii populare, imprimarea în mentalitatea colectivă a convingerii că
dictatura, omul providenţial, reprezintă mai bine interesele „poporului” decât
mecanismul democratic. ridicarea acestui pseudo-adevăr la rangul de dogmă se
însoţeşte de instaurarea fricii ca mecanism fundamental al mecanicii sociale. în
acest caz, legea o fac tot atât afirmaţia peremptorie cât şi frica, frica fizică, frica de
pierderea libertăţii şi a vieţii.
Dar dacă impostura politică este brutală mintal şi primejdioasă pentru integritatea
corporală, ea este şi fragilă. în lumea totalitară, simpla afirmare a libertăţii unui
ins, oricât de slab ar fi el, oricât de dezarmat în faţa puternicului aparat de represiune,
apare ca o inadmisibilă deviere şi chiar ca o primejdie insuportabilă.
Disidenţa, în societăţile totalitare, nu este mai mult decât atât. într-adevăr, cel mai
benign „nu”, care nici nu ar fi remarcat într-o societate democratică capătă, în
lumile totalitare, un ecou care nu încetează să răsune. Şi dacă violenţa obosește,
impostura începe să aibă zile grele. Este ilustrarea cea mai evidentă a proverbului
buturuga mică răstoarnă carul mare . Cu mult mai rezistentă va fi impostura, care
ia naştere şi se dezvoltă într-o societate relativ liberă. în fapt, ea trebuie să-şi ia o
serie de precauţii, să-şi combine ţesătura de ficţiune, cu zone sau petece verificabile.
aşa se preface impostura brută în sofism.
însă impostura nu apare numai în contextul politic. Este mult mai răspândită. în
general, ea se dezvoltă atunci când un individ se bucură de prestigiu. Cu atât mai
influentă este impostura, cu cât se bucură profesia pe care o exercită, sau pretinde
că o exercită impostorul, de un prestigiu mai mare. Prin urmare, nu numai politicianul
şi liderul maselor vor deveni cu uşurinţă impostori, ci şi medicul, profesorul,
preotul. Impostura se hrăneşte din nevoia de certitudine a omului. Iar nevoia
de certitudine este cu atât mai mare, cu cât facem parte dintr-o lume mai haotică.

ANChEtA VR 25
Şi cu asta vin la impostura contemporană. Eşecul ideologiilor, (superioritatea raselor,
dictatura proletariatului...) ne aruncă azi în braţele unor caracatiţe cu braţe
mai slabe, dar mai numeroase. nevoia de-a crede, aspiraţia către o formă de mântuire
(nu neapărat cerească), face să rodească „ştiinţa” în forme din ce în ce mai
baroce şi mai aberante. Este secolul esoterismelor de doi bani, al naturopaţilor care
n-au păşit niciodată într-o margine de pădure, al religiilor inspirate de extratereştri,
al scientologilor înfometaţi de bani şi de putere, şi al câtor alţii. Informaţia mediilor
este atotputernică şi refractează prin unde (ele însele în căutarea sacro-sanctei
„audienţe”), persuasiunea, exploatând credulitatea.
Macrototalitarismul secolului douăzeci s-a dizolvat în mini-totalitarismul unor
culte particulare. După ce ideologia înlocuise superstiţia, aceasta din urmă a fost
înlocuită cu pseudoştiinţa.
O întrebare a dvs. se referă la relaţia dintre artă şi impostură. nu există, după
părerea mea, posibilitatea de-a livra o operă de artă reuşită, care să fie în acelaşi
timp o impostură. arta (exemplul cel mai evident este arta literară) conţine în ea
tot atât adevăr câtă frumuseţe conţine. arta tezistă, arta care înşeală pe spectator
sau pe cititor, vrând să insinueze convingeri sau ideologii acolo unde este presupusă
să aducă frumuseţe sau satisfacţie, se demască cu uşurinţă. Dar cultura artistică
este şi ea expresia culturii în genere. Marile erori de gust se comit din incultură. Şi
vor fi din ce în ce mai multe, într-o vreme în care învățământul umanist este într-o
criză generală, mondială. numai aşa se poate întâmpla la ce asistăm azi, anume ca
publicul să aibă mari dificultăţi în a lua drept mare poet un versificator, ceea ce
este ca şi cum nu ai putea deosebi meseria de zugrav de cea de pictor. Prin urmare,
coherenţa, originalitatea, bunul gust, toate proprietăţile intrinseci operei de artă
elimină, prin definiţie, impostura. reciproc, locul unde se refugiază buna credinţă,
onestitatea, cultul binelui este domeniul marii arte. Marea artă are proprietatea
miraculoasă de-a salva chiar pe creator de propriile lui rătăciri. Eminescu este
ultraconservator, reacţionar câteodată. Dar sensibilitatea rănită îi este congenitală,
unită fiind indisolubil cu geniu-i al cărui izvor stă în aceast rană profundă. îl iertăm,
îl adorăm.
Dacă ne referim acum la folosirea literaturii ca o pledoarie pro domo sua, nu
avem de spus ceva prea diferit de afirmaţiile de mai sus. Ceea ce este fals într-o
povestire autobiografică se demască de la sine. Este lipsit de coherenţă, emfatic,
narcisic. Legile autobiografiei şi ale romanului coincid în mare parte. Imaginaţia
creatoare este arma cea mai puternică prin care adevărul îşi face drum în lume. Ea
se deosebeşte clar de confabulaţie. nu trebuie confundate minciuna şi mitul. Ele îşi
sunt chiar contrarii.
Sunt categoric de părere că impostura nu rezistă la proba timpului. întemeietorii
marilor religii au putut fi consideraţi la vremea lor impostori, nevropaţi, epileptici
etc. Sunt uitaţi azi mii de fondatori de secte, dar marii inspiraţi nu. Ceea ce a
putut să treacă, odată, drept pură exaltare, nebunie, a suferit o selecţie. umanitatea
selectează arhetipurile. tot ce corespunde unei aspiraţii profunde, autentice a fiin-

26
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
ţei umane se regăseşte în religiile care au reuşit. Chiar un ateu perfect ca S. Freud
se crede îndreptăţit să afirme că religiile sunt depozitul natural al unor aspiraţii
umane legitime (în Moise şi monoteismul ).
Imposturile sunt trecătoare, dar impostura este eternă. atâta timp cât omul va fi
dominat de voinţa de putere, el va începe să-şi exercite dominaţia prin impostură,
şi numai după aceea va recurge la forme mai subtile, de persuasiune sau de violenţă.
nu este de sperat că progresele ştiinţei şi ale raţionalităţii vor reduce impostura.
Cât timp omul va fi om, va exista imponderabilul, ireductibilul la raţiune. în
acest interstiţiu pasional se va insinua impostura. Omul este prin definiţie dezorientat,
are nevoie să creadă. are nevoie de soluţii noi într-o lume veche. Este inevitabil
să se strecoare falsificarea adevărului în această căutare plină de anxietate.
Omul este sugestionabil. Chiar omul evoluat. în acelaşi timp, rezultă nevoia de-a
rezista la minciună, la semi-adevăruri, la prejudecăţi. numai că dezvăluirea brutală
a adevărului, reducţionismul, nu sunt armele cele mai bune în demascarea
imposturii. nu trebuie înlocuită minciuna cu jignirea. Drumul omului cuminte spre
limpezirea conştiinţelor este încetinit, presărat de obstacole. Orice pedagogie este,
prin definiţie, lentă. Ea trebuie să ţină seama, nu numai de raţiune, ci şi de
tendințele inconștiente. raţiunea şi emoţiile, ideile şi fantasmele au nevoie de
nutriri diferite. în ce mă priveşte, cred că ideologiile, oricare ar fi ele, joacă un rol
falsificator. Singură arta, toate genurile artistice, spun adevărul despre om (şi omul
este în mijlocul lucrurilor). Cu o singură condiţie, pentru artă, să răspundă exigenţelor
pe care chiar ea şi le formulează, de calitate artistică. Oricât de sceptic aş fi‚
Divina Comedie spune mai mult despre om decât un tratat de psihologie.
Va reuşi epoca următoare să reabiliteze cultura artistică? – nu ştim. Cu toate
acestea, de răspunsul la întrebare depinde viitorul nostru. Dacă arta rămâne doar
divertisment, dacă se aşează ea însăşi, în mod oportunist, ca o activitate secundară,
dacă degenerează în roman de aeroport, ne vom lipsi de un instrument puternic,
singurul demn de încredere, în slujba falsificărilor. Drumul pe care se găseşte
azi omenirea pare să fie acesta. Dar trebuie să recunoaştem că suntem incapabili să
prevedem, chiar pe termen scurt (nici măcar meteorologia nu este o ştiinţă exactă).
Istoria, istoria minţii omeneşti de asemeni, este imprevizibilă. recent am citit că în
Statele unite o profesoară de la universitatea Harvard, de origine chineză, reabilitează
confucianismul în educaţie, adică severitatea, accentul pus pe marea cultură.
Poate că lumea de azi are o nevoie să se salveze mai mare decât avem tendinţa să
apreciem.

GEORGE BANU
MOARTEA COPILULUI
Sau SEnSurILE unuI MOtIV tEatraL
Un motiv şi arhitectura dezvoltării sale
scena și textele
Moartea copilului e un motiv recurent. revenind mereu, el sfârşeşte
prin a se constitui în centru radiant, în „temă cu variaţiuni”, ca să folosesc
un termen muzical. El se organizează în jurul unui personaj,
copilul definit întotdeauna prin vârstă, fără identitate şi fără biografie, copilul sortit
morţii, prin crimă sau accident. El este fie legat, prin legături de sânge, de o
celulă familială, fie implicat, fără să vrea, în planul politic. Moartea copilului, dincolo
de tot ce înseamnă ea ca tulburare morală, ca doliu personal, cristalizează un
raport cu lumea, dezvăluie strategii de putere, concentrează temerile unei epoci.
Motivaţiile prezenţei acestui motiv diferă în funcţie de momentul istoric şi de
locul acordat copilului într-o societate dată, dar, în ciuda diversităţii autorilor, pe
durata unei secvenţe temporale mai mult sau mai puţin lungi, câteva constante se
observă. astfel se explică de ce „moartea copilului” poate avea uneori sensul de
simptom difuz, revelator secret al zeitgeist-ului, spiritul timpului, cu tot ce implică
el ca teamă şi relaţie cu valorile specifice unei epoci. în „moartea copilului” se lasă
citită relaţia pe care o întreţine o societate cu posibila sa regenerare şi cu perspectivele
sale de viitor.
Pruncucidere şi crimă politică
Ca de obicei, totul se află la început. Prima mamă care îşi ucide copilul este
Medeea. Gest ultim, gest al excesului, al lipsei de măsură şi al derutei supreme.
Pruncuciderea comisă de Medeea, emblematică şi reluată de nenumărate ori, distruge
orice perspectivă de viitor, este actul care izolează şi interzice orice viaţă
ulterioară. Pruncuciderea conduce la sihăstria unui personaj fără viitor. Medeea,
care rupsese legăturile cu trecutul, prin asasinatul comis se vede în situaţia de a i
se interzice viitorul, fiind pentru totdeauna ţintuită în prezentul actului său.
Pruncuciderea este la origine înfăptuită de o femeie, iar femeile sunt, de-a lungul
timpului, cele care o comit cel mai adesea, cele care sfârşesc prin a ucide copilul

28
în numele unei sancţiuni sau al unei panici, mereu în afara oricăror norme.
tot antichitatea oferă şi celălalt model, de data asta politic. Şi asta plecând de
la dezbaterea creată în jurul soartei lui astyanax, aflat în centrul Troienelor lui
Seneca : deşi Hecuba şi, în jurul ei, toate femeile, tinere şi mai puţin tinere, cer
îndurare pentru fiul lui Hector, ulise nu se va lăsa înduplecat şi, în ciuda promisiunilor
sale, îl va sacrifica. raţiunea politică este cea care i-o impune şi pe care o va
invoca pentru a-şi motiva surditatea faţă de rugăminţile care se înalţă tragic din
corul femeilor înecate de plâns ! Copilul, prin originea lui şi prin pulsiunea revanşardă
de care, devenind adult, poate dispune, îi nelinişteşte pe tirani şi pe uzurpatori.
Pentru a pereniza puterea ilicit dobândită, ei nu ezită, la capătul unui război
sau al unei conspiraţii, să-l ucidă pe moştenitorul legitim, strategie unanimă care
începe cu grecii şi se termină cu Stalin. astyanax rămâne o figură emblematică
pentru toţi aceşti copii asasinaţi, al căror destin a fost evocat deopotrivă de
Shakespeare şi de racine, care, şi ei, le-au sesizat mizele politice. Se crede că astfel
se poate întrerupe filiaţia şi asigura perenitatea puterii. Odată copilul ucis, nu
mai poate interveni nicio contestaţie, nu ne putem teme de nicio răzbunare.
Securizarea stăpânului printr-o crimă preventivă ! De data asta e vorba de o afacere
bărbătească. Dacă taţii nu ucid, deţinătorii masculini ai puterii n-au nicio ezitare.
Crima pleacă de la o strategie prevăzătoare. Logicii distructive a Medeei,
femeia trădată, îi corespunde logica prospectivă a politicienilor. La Medeea, pruncuciderea
este o sancţiune, la ei, este o măsură de protecţie.
O nelinişte generalizată
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Există un copil la Shakespeare, unul singur a cărui moarte scapă acestei logici
binare evocate mai sus şi care anunţă viitoare morţi. E vorba de Mamilius din
Poveste de iarnă, a cărui dispariţie misterioasă, străină de orice voluntarism, feminin
sau masculin, se înrudeşte cu moartea secretă şi lipsită de vreun sens explicit
a copiilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, al căror trist precursor este. Copii nu
ucişi, ci loviţi de un tragic cotidian secret şi imprevizibil.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, moartea copilului
n-are nimic fortuit, ea revine constant şi devine un adevărat simptom. Motivul
„copilului mort” circulă obsesiv de la o operă la alta. îl regăsim la Ibsen în Micul
Eyolf sau Brandt, la Maeterlinck în Interior sau Moartea lui Tintagiles, la Cehov în
Pescăruşul sau Livada de vişini, iar, mai târziu, chiar la Pirandello în Să-i îmbrăcăm
pe cei goi. Motivele acestor decese diferă, dar ele par mereu să nu fie determinate de
voinţa oamenilor : boli, mai mult sau mai puţin diagnosticate, accidente, înecuri,
căderi... neprevăzutul tragic intervine de fiecare dată pentru a dezorganiza vieţi, a
rupe alianţe, oficiale sau nu, într-un cuvânt pentru a deruta fiinţele care suportă şocul
acestei dispariţii a copilului. Ele comportă consecinţe extreme, deoarece protagoniştii
trebuie de fiecare dată nu numai să suporte prăbuşirea planurilor de viaţă, ci şi să
trăiască sentimentul ruperii legăturii organice primordiale, legătura parentală. Şi ast-

SCEna ȘI tEXtELE 29
fel, mortalitatea infantilă, curentă în epocă, mortalitate reală, este integrată – trebuie
să insistăm – în mod simbolic în textele timpului. Ceea ce ne surprinde este că această
mutaţie semnificativă – de la starea reală la tratarea simbolică – intervine la un
moment istoric foarte precis. Secolele precedente cunoscuseră şi ele o mortalitate
infantilă ridicată – Montaigne, extrem de prolific, nu îşi mai aducea aminte de numărul
copiilor pe care i-a pierdut. Iar exemplele sunt nenumărate. Compozitorii, ca să
rămânem în sfera artistică, sunt şi ei îndoliaţi de dispariţia copiilor lor, fără a mai
vorbi de oamenii de rând. Şi totuşi, abia de la finele secolului al XIX-lea datele concrete
legate de mortalitatea infantilă sunt convertite în motiv dramatic recurent.
această conversie capătă sens prin unicitatea sa. Observăm mai întâi o schimbare de
mentalitate – copilul este valorizat ! – dar şi o accentuare a doliului care apasă de
acum înainte familiile burgheze, familii care nu mai cultivă aceeaşi fecunditate ca
poporul de rând sau aristocraţia odinioară. Moartea copilului capătă de acum caracter
diferit, mult mai dramatic.
Motivul morţii copilului din secolul al XIX-lea e precedat de varianta sa melodramatică,
în care regăsim cel mai adesea crima, premeditată sau accidentală, cu
toate consecinţele pe care le antrenează la nivel familial. în melodramă, „regatul”
din Shakespeare sau racine este asimilat unei proprietăţi sau unui castel pe care
un intrigant vrea să pună mâna, o moştenire pe care doreşte să şi-o însuşească,
diverse bunuri de care îi deposedează pe succesorii legitimi. apriori, puţin contează
natura mediocră a motivaţiilor, instrumentalizarea crimei ţine de mecanismul
deja evocat, propriu tragediilor politice. Diferenţa constă în faptul că, în melodramă,
prin însăşi natura genului, intervine o răsturnare de ultim moment în care aflăm
că crima n-a fost comisă – ciudată apropiere de soarta lui Oedip sau, mai târziu, a
Perditei din Poveste de iarnă ! – şi care face posibilă reparaţia finală. Dacă actul
crimei pare a fi efectuat într-un prim timp, el se dovedeşte în cele din urmă o înşelăciune
a cărei denunţare finală atrage pedeapsa „monstruoşilor” vinovaţi. Variantă
sentimentală a unui exces asasin care, altundeva, începând cu Medeea şi terminând
cu Richard al III-lea, a dus la o concluzie tragică pe care, printr-o mişcare bruscă
şi neaşteptată, melodrama o neagă sentimental. Pruncuciderea nu este aici decât o
încercare mereu ratată ce permite melodramei, graţie acestei ultime surprize, să
scape de tragic, să-i pedepsească pe vinovaţi şi să reinstaureze ordinea legitimă.
„Moartea copilului” este un subterfugiu de construcţie dramatică.
Chestiunea nu se rezumă doar la teatru. „Moartea copilului” are rezonanţă şi în
sfera muzicii. Compozitorul ceh Smetana va scrie un celebru Trio pentru pian, violoncel
şi vioară în memoria copilului său dispărut. un alt compozitor ceh, Dvořak,
va dedica la rândul său un oratoriu, Stabat mater, defunctei sale fiice, moarte odată
cu soţia compozitorului. Debussy are şi el o fiică moartă de tânără, căreia îi va dedica
o operă. Saint-Saens a avut şi el doi copii al căror deces va avea impact asupra
operei sale. Dar exemplul cel mai celebru rămâne faimosul ciclu al lui Mahler,

30
Kindertotenlieder. L-a scris în amintirea micuţului său frate, a cărui dispariţie l-a
afectat profund. alma Mahler îi va reproşa de a fi compus această operă, dat fiind
că aveau un copil împreună, care mai apoi se va îmbolnăvi şi va muri, ca şi cum
Mahler ar fi presimţit ceea ce urma să se întâmple. alma Mahler va mai avea o fiică,
pe Marion, care va muri şi ea şi căreia alban berg îi va dedica celebrul său Concert
pentru vioară. Copilul mort produce o experienţă tragică. Şi compozitorii o transfigurează
în felul lor, mai abstract decât în teatru.
în pictură, unde în general copilul apare ca imagine a fericirii şi a bucuriei de a
trăi, „moartea copilului” intervine ceva mai târziu şi trimite cel mai adesea la calamităţile
provocate de război. Pentru a-l invoca, se pictează sau se arată copii asasinaţi...
tablourile în care apar copii morţi sunt de o violenţă insuportabilă şi se
constituie într-un adevărat strigăt care dezvăluie, condamnă, acuză rănile războiului.
Dar „moartea copilului”, datorită chiar violenţei pe care o comportă reprezentarea
sa plastică, va face o carieră mult mai puţin importantă : acolo unde cuvintele
evocă, sunetele sugerează, imaginile arată. Şi imaginile sunt insuportabile!
La cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea, „moartea copilului”
trezeşte spaimele reziduale pe care societatea credea că le poate tempera, chiar
învinge graţie manifestărilor progresului atât de lăudat. Orgoliul acestui optimism
raţionalist e sancţionat tragic de hazardul accidentului, care provoacă moartea
copilului şi întrerupe brutal ciclul generaţiilor. acolo unde moare copilul nu mai
există siguranţă în ceea ce priveşte succesiunea şi supravieţuirea familiilor.
Progresul îşi pierde astfel virtuţile liniştitoare, iar perspectiva imobilităţii începe să
mijească : accidentul morţii se sustrage viziunii securizante legate de performanţele
tehnicii şi de încrederea pe care ele le generează. ameninţarea stagnării şi secarea
fecundităţii le perturbă pe toate aceste fiinţe care şi-au pierdut copilul.
Progresul şi certitudinile sale sunt destabilizate, perspectiva înnoirii e întreruptă :
moartea copilului, aceasta-i alerta !
Revenirea Medeei
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
în a doua parte a secolului al XX-lea, scriitorii, bărbaţi şi femei deopotrivă, au
purces la revenirea Medeei. această revenire se explică prin hotărârile ce se cer
luate în faţa dezastrului, dar se constituie de asemenea într-un exemplu afişat de
emancipare a femeii care contestă puterea bărbaţilor. Pe de o parte, pruncuciderea
originară implică discursul privind orice refuz de iertare – în secolul al XX-lea, al
totalitarismelor, această chestiune reapare neîncetat ! –, iar, pe de altă parte, ea permite
femeii să dobândească o identitate. această hotărâre extremă o plasează pe
Medeea alături de figura Gorgonei, figura cea mai temută de greci, figură care
inspiră o spaimă absolută şi-l zdrobeşte pe cel care o priveşte drept în ochi. Medeea
supravieţuieşte suportând efectele gestului tragic suprem. acesta e paradoxul
implicat de gestul său. în faţa dezastrului nupţial, Medeea refuză să i se facă milă
de Jason şi declară război total tuturor celor care au contribuit la nefericirea ei.

Pentru ca nimeni să nu scape neatins ! Ca în acest spectacol rar cu piesa lui Heiner
Müler, care este Medeea-Material, în regia lui anatolii Vassiliev. aici, mama care
şi-a ucis copilul şi-a pierdut atât deprinderea de a vorbi cât şi condiţia sa de femeie,
sfârşind prin a pierde tot... un autor german şi un regizor rus ştiau împreună mai
bine ca oricine până unde poate merge distrugerea fiinţei ; propria lor viaţă le-a arătat
în ce măsură totalitarismele sunt capabile să ducă la negarea omului.
Cum să uităm că această revenire a Medeei a început la operă, că o femeie,
Maria Callas, a fost cea care a impus-o, iar Pasolini a confirmat-o? La Callas,
Medeea îşi îmbracă hainele mitice, în vreme ce în versiunile teatrale mai recente
ea este acoperită doar de zdrenţele urii de sine şi de strigătul de revoltă care îi
înăbuşă glasul. niciun spectacol modern nu se poate naşte azi decât din indispensabila
lor confruntare. Ştim asta de la Dostoievski şi ai săi Fraţii Karamazov...
nimic nu poate explica sau ierta moartea copiilor ! Doar în cazul Medeei ?
aceasta-i întrebarea.
Viitorul blocat
SCEna ȘI tEXtELE 31
Observăm în ultima vreme că „moartea copilului” revine, dar într-un mod diferit.
această resurgenţă, întâmplare care merită să fie semnalată, chiar interpretată,
a apărut asemenea celei de odinioară, la cumpăna dintre două secole, de data asta
între secolul al XX-lea şi secolul al XXI-lea. tranziţia produce din nou efecte neaşteptate
şi semnificative. La bond în Piese de război sau Scaunul , la Copi în Turnul
de la Défense, ca şi la Sarah Kane în Distruşi, iar mai recent la Joël Pommerat în
Neguţătorii, motivul revine, dar, radicalizat, deoarece se trece în mod radical de la
„moartea copilului” la „uciderea copilului”. Ceea ce la precursorii recenţi se producea
sub impactul bolii sau al accidentului rezultă acum dintr-o pruncucidere asumată.
are astfel loc deplasarea de la „hazardul tragic” la „gestul tragic” deliberat
şi voluntar. De data asta nu destinul, ci chiar mama este cea care ucide... uciderea
copilului e înfăptuită întotdeauna de mâna femeilor! Femei-mame, dar femei singure,
care luptă cu o dificultate de a trăi exacerbată, insurmontabilă: pentru a se
apăra, ele se comportă asemeni Medeei, sub semnul căreia are loc gestul extrem.
Medei moderne... Şi astfel motivul uciderii copilului trimite iarăşi, dar altfel, la tragedie.
asasinarea copilului se produce în diverse feluri, prin înjunghiere, prin sufocare...
dar întotdeauna din cauza aceleiaşi tulburări profunde. rătăcire fără ajutor,
durere fără răspuns ! acest exces de suferinţă o împinge la pruncucidere pe mama
care nu mai găseşte nicio ieşire din oroarea lumii. Dezarmată, în cădere liberă, lipsită
de orice perspectivă, ea comite actul ucigaş. De data asta nu e vorba de a prevesti
prin moartea copilului o viitoare stingere a speciei, o negare a raţiunii securizante,
ci şi mai grav, e vorba de o moarte a copilului decisă, dorită, asumată....
aceasta explică şi dorinţa frecventă de a împiedica venirea pe lume a copilului
nedorit : motivul avortului e recurent. îl regăsim în Lucru acasă al lui Kroetz, în

32
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
piesele lui Michel Deutsch şi la mulţi alţii. teama de a nu putea asuma copilul în
lumea de azi duce la uciderea sa în germene ! apoi, când totuşi se naşte, copilul e
în pericol şi e deseori ucis ! Mamele, mamele mereu, nu sunt sterile, au dat viaţă,
dar întrucât viaţa a sfârşit prin a le deveni insuportabilă, n-are niciun sens să mai
continue. roditoare fiind, ele decid să facă lumea neroditoare ! Fără nicio protecţie
din partea comunităţii, fără siguranţă sau orizont, ele se adâncesc în singurătatea
crimei. Crima nu vizează, ca în cazul Medeei, un partener care şi-a încălcat promisiunile,
nu e vorba de niciun Jason aici... crima se adresează lumii care a abandonat
femeia şi a aruncat-o în impas. uciderea propriului copil – actul unei fiinţe
fără soluţie şi totodată actul libertăţii absolute ! El conduce la acest hybris care este
pruncuciderea. Lipsă de măsură imposibil de depăşit. O ştim de la Dostoievski şi
ai săi Fraţi Karamazov... nimic nu poate explica sau ierta moartea copiilor !
bond, Sarah Kane, Pommerat... uciderea copilului se difuzează ca o dâră de
pudră. Ea dovedeşte implicit o agresiune deliberată faţă de viaţa însăşi, în numele
unei înfrângeri care atrage după sine dorinţa de a o sacrifica. în faţa neantului
negru, opac, mamele refuză să-şi lase copilul ca pe o victimă supusă aneantizarii.
având în vedere această lipsă de perspectivă, această negaţie tragică, ele procedează
la fel ca preotesele templelor care ucid „dorinţa de a trăi”, doar că pentru ele, în
logica lor, „a omorî înseamnă şi a salva”. De aceea mamele preferă pruncuciderea
în locul sinuciderii. Şi astfel, prin actul cel mai violent pe care şi-l poate produce
sieşi, femeia se îngroapă în durere. Se distruge... moartă vie ! tânăra ucigaşă se
cufundă în tăcere şi în moarte. Fără nicio protecţie din partea comunităţii, fără siguranţă
şi fără orizont, mamele se izolează în singurătatea crimei. S-au atins limitele
tragicului.
tranziţia dintre secolul al XIX-lea şi finalul secolului al XX-lea este aşadar
tranziţia care duce de la „accidentul tragic” la „actul tragic”. Dincolo de o criză
familială, el atestă teama de viitor. teama asumată şi deliberată, iraţională şi disperată.
Prima care o încarnează este Medeea, dar urmaşele sale actuale constituie
astăzi o cohortă tragică. Ele sunt mărturia unei tulburări mintale mai mult decât
familiale, a unei înfrângeri totale căreia pruncuciderea îi apare ca un răspuns.
răspunsul femeii asasine! Să nu vă mai rămână ţipenie de om când viaţa şi-a pierdut
raţiunea de a fi ! no future.
„uciderea copilului” şi „moartea copilului” – două etape ale aceleiaşi curse spre
dezastru. Ipostaze ale vieţii întrerupte, refuzate sau interzise, altfel spus ale unei
inaptitudini ontologice de a asigura regenerarea. Sub efectul hazardului sau al actului
deliberat, este vorba, de fiecare dată, de stagnare. Două variante ale aceleiaşi
inaptitudini de a produce...noul e soarta lumilor unde copiii mor sau sunt ucişi!
GEOrGE banu
În româneşte de LIANA LăPăDATU

OVIDIU IVANCU
exerciţii de luciditate
POEZIa întrE GuStuL PubLIC ŞI EStEtICă
De câtva timp poezia a coborât pe stadioane. Sau, mai degrabă, în arenă
se află nu poezia însăşi, ci ruda ei ceva mai puţin evoluată intelectualiceşte,
versificaţia. Fenomenul pare a se fi produs cu o lentoare care nea
scăpat tuturor. Zi de zi, secundă de secundă, poezia românească a parcurs drumul
dinspre Poetica lui aristotel sau scrierile lui Maiorescu înspre arenele cu gladiatori.
Când a început să se petreacă asta? Poate că tendinţa s-a manifestat pe la jumătatea
secolului XIX, când s-a făcut simţită confuzia între poezie şi poezia utilitaristă.
atunci, însă, metastaza a fost oprită de o generaţie de critici şi poeţi care s-a
întors către estetică, culminând, desigur, cu Eminescu. Ceva mai bine de un secol
mai târziu, cancerul a recidivat. El s-a numit proletcultism. numai că de data
aceasta, niciun doctor priceput nu a fost pe aproape pentru a opri înaintarea unei
tumori aparent benigne. Momentul de cotitură a fost marcat odată cu instaurarea
deplină a unei confuzii regretabile: emoţia a substituit criterii estetice, catharsisul
aristotelian, subtil, aproape metafizic, greu de înţeles şi digerat, a lăsat locul declamaţiei,
metafora revelatoare a lui blaga a fost înlocuită de cea plasticizantă, de limbajul
explicit, mobilizator. Şi, de parcă nu era şi aşa de ajuns, a dispărut rigoarea şi
severitatea canonului. Poezia a încetat să fie sinteză a „condiţiunii materiale” şi
„condiţiunii ideale”, devenind un prozaic demers de a răscoli sentimentalisme şi
de a reitera clişee.
aşadar, fenomenul poetic e astăzi la noi supus unei duble presiuni (a se citi,
într-o versiune mai puţin eufemistică, „imposturi”). Pe de o parte, cazul adrian
Păunescu ne arată că textul în sine e judecat în funcţie de facilitatea rimei şi minimalismul
înflăcărat al ideilor, pe de altă parte poezia tânără românească e imposibil
de clasificat şi calificat din cauza evidentei grafomanii postrevoluţionare şi a
lipsei unei critici de sinteză. încearcă ceva Dan C. Mihăilescu în cele trei volume
ale Literaturii române în postceauşism, însă demersul e insuficient şi focusat pe
eseistică şi proză. Zilnic, apar în diverse colţuri ale ţării volume de versuri, uneori
în tiraje ridicole gen 50-100 de exemplare, periodic se publică în reviste literare
cronici de întâmpinare, aproape în exclusivitate favorabile. ne-am întors cumva pe
la 1840, când Kogălniceanu remarca profunda fărâmiţare a literaturii naţionale şi
lipsa regretabilă de criterii (Kogălniceanu însuşi făcea, de altfel, câteva confuzii

34
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
regretabile în celebrul său manifest din Dacia Literară). Ca argument, vă propun
un exerciţiu simplu: încercaţi să urmăriţi destinele poetice ale celor premiaţi în ultimii
ani de edituri prestigioase gen Cartea românească sau de reviste literare de
prestigiu. Cu puţine excepţii, numele celor laureaţi (vorbesc de generaţia tânără)
sunt departe de a confirma. atât fenomenul Păunescu, cât şi debusolantul peisaj
poetic contemporan sugerează un singur lucru: o lipsă de instrumente în analiza
poeziei. Sau, mai bine spus, un soi de amatorism generat de ideea, în integralitate
falsă, că poezia e lovită de subiectivitate într-o asemenea măsură încât despre orice
poet se poate afirma orice, oricărui text putându-i-se lipi etichete dintre cele mai
variate, începând cu deja supralicitata „genialitate”.
Stilistica e căzută în desuetudine, fiind adesea privită în opoziţie cu modernitatea,
rigoarea analizei e la rândul ei catalogată drept fanfaronadă de salon.
Scabrosul, escatologicul şi câteva raportări la realitatea imediată (în stil optzecist)
îşi fac loc în textele unora ca Dan Sociu, Stoian G. bogdan, Mihai Vakulovski sau
alexandru Vakulovski cu aerul infatuat că ele ar reprezenta noutăţi absolute pentru
poezia românească iar patetismul şi invocaţia de largă respiraţie din textele lui
adrian Păunescu ne sunt şi ele prezentate ca fiind invenţii de ultimă oră. Că în
cazul primilor e vorba de un filon venit pe direcţia bacovia-arghezi-brumaru iar
în cazul celui din urmă de o prelungire anacronică a romantismului românesc de
secol XIX gen bolintineanu, nu pare a mai interesa pe nimeni. Se cuvine amintit,
ca relevant studiu de caz, şi pseudo-curentul literar denumit de Marius Ianuş „fracturism”.
El e, oarecum, inedit, având un manifest teoretic (confuz), dar nebeneficiind
de texte consistente care să-l susţină. apărut, după mărturia autorilor (Marius
Ianuş şi Dumitru Crudu) „în noaptea de 10 spre 11 septembrie 98 (când am fost
bătuţi pe stradă)”, acest curent literar are un singur avantaj major. E primul care
poate fi datat cu precizie… a apărut, deci, fix în noaptea de 10 spre 11 septembrie
1998 (e adevărat că nu cunoaştem cu precizie ora). în rest, textul-manifest e de un
umor involuntar irezistibil. „Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural,
psihologic, estetic şi, în consecinţă, curentul nostru este reflectarea literară a unei
realităţi noi. în plan politic este reprezentat prin anarhism” sau „Fracturismul desfide
(sic!) şoarecii de bibliotecă şi poeţii premianţi, cât şi o poezie scrisă pe diplomele
de absolvire a facultăţii”. aici, se ignoră şi limba română prin eludarea corelaţiei
necesare la nivelul frazei între „atât” şi „cât”. Şi în fine, un ultim citat pe care
personal îl prefer pentru doza lui de aroganţă şi ignoranţă: „Fracturismul, după ce
a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de
strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. Superb!!! După
ce, aşadar, într-o singură noapte cei doi au descoperit „fisurile existenţei”, s-au şi
hotărât să reinstituie o confuzie de care generaţii întregi de critici literari, nu numai
români, se străduiseră să scape. După ce aristotel vorbise de autonomia artei, după
ce, la noi, Maiorescu insistase pe necesitatea separării autorului de textul său, după
ce ni se puseseră tuturor la dispoziţie noţiunile de eu liric sau eu empiric tocmai
pentru a face distincţiile necesare, vine fracturismul şi, cu o nonşalanţă de invidiat,

ESEu 35
ne întoarce la un soi de critică literară de factură lombroziană. adică, ne spune
fracturismul, un criteriu de evaluare a textului literar ar fi acela al concordanţei
între „cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. După acest criteriu, Glossa lui
Eminescu e invalidată. Păi nu spune acolo poetul „tu rămâi la toate rece”? în realitate,
însă, implicându-se politic, Eminescu a creat o fisură intre ceea ce afirmă şi
ceea ce face. Concluzia e una singură: când lipseşte instrumentarul teoretic, orice
poate fi afirmat.
Pentru a valida sau a invalida un poem, avem nevoie de o analiză pe trei paliere.
Dacă, în final, textul analizat se plasează în grila superioară a tuturor celor trei
paliere de analiză, ne aflăm în prezenţa unei poezii veritabile, dacă nu, în funcţie
de profunzimea şi dimensiunea eşecului, ne găsim în faţa unei simple versificaţii
sau a unui poem mediocru. ne interesează, deci: 1. textul ca text, 2. textul ca mesaj
şi 3. contextul. Voi folosi ca exemplificare două poeme: Scrisoare (Lucian blaga)
şi Rugă pentru părinţi (adrian Păunescu).
1. Pe acest palier fundamentale sunt prospeţimea vocabularului, folosirea
coerentă a sintaxei, sonoritatea internă a cuvintelor, tropii, capacitatea de a selecta
dintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substanţa
poetică şi, nu în ultimul rând, cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul propriu,
dobândesc unul figurat, literar, poetic. „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci
tot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri/ şi plecat peste întrebările lumii” (Lucian
blaga). Observăm aici uluitoarea alternanţă a unui plan fizic, terestru, sugerat de
lexeme precum „mamă” şi „bătrân” cu unul metafizic (vizualizaţi doar scena eului
liric aplecat peste… „întrebările lumii”). Până la conjuncţia „şi” totul se desfăşoară
în plan orizontal iar după aceasta întregul text capătă înălţime („întrebările
lumii”) prin doar un verb la participiu, o prepoziţie şi două substantive, unul în acuzativ,
altul în genitiv. O înălţare de factură oximoronică, de vreme ce, paradoxal, e
sugerată de verbul „plecat”. Mijloace stilistice minime, forţă maximă de sugestie.
De cealaltă parte, avem textul păunescian: „Enigmatici şi cuminţi/terminându-şi
rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinţi/ Cheamă-i Doamne,
înapoi/Că şi-aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”.
Ceea ce deranjează aici este neinspirata, aproape cacofonica alegere a adverbului
„prost” şi repetarea unui imperativ urmat de pronume, „fă-i”. De altfel, alternanţa
de vocative şi imperative conferă textului structura unui lamento patetic. Cu excepţia
adjectivului „enigmatici”, toate celelalte lexeme sunt racolate din proximitatea
unei cotidianităţi seci, prozaice.
2. Mesajul poetic încorporează ideea poetică. Interesează aici puterea de sugestie
şi putem considera un defect al textului mesajul explicit, frust, dez-ambiguizat.
blaga apelează la intertextualitate. Cocoşul care cântă de trei ori („dar cocoşi au
cântat de trei ori în noapte”), naşterea privită ca o expulzare „în lumină” (aici avem
nevoie și de sistemul filosofic şi estetic blagian dezvoltat în trilogiile sale), sugerarea
mitului lui Icar şi Dedal, a unei aspiraţii înăbuşite („trupul meu cade la picioarele
tale/ greu ca o pasăre moartă”) sunt tot atâtea exemple ale unei idei poetice care

36
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
nu se lasă uşor descoperită, ce solicită deopotrivă efort intelectual şi sensibilitate. La
Păunescu, toate cele 38 de versuri sunt subsumate unui singur sentiment primar:
acela al durerii faţă de pierderea fizică a părinţilor. în vreme ce la blaga, emoţia e
puternică prin plasarea eului liric în mijlocul ei („nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis
în lumină.”) la Păunescu eul liric face salturi derutante, e uneori exterior, contemplativ,
integrat unui cor de bocitoare („Ia priviţi-i cum se duc/ Ia priviţi-i cum se
sting”).
3. Contextul literar presupune familiarizarea cercetătorului cu istoria literară.
Cu alte cuvinte, se cuvine să descoperim dacă anumite mijloace stilistice sunt în
acord cu ceea ce tacitus numea „saeculum”(„zeitgeist” la Herder, „spiritul veacului”
la Eugen Lovinescu) sau dacă ele sunt ecouri ale unor epoci trecute, reverberaţii
târzii ale unui mod de a scrie depăşit. tehnica refrenului, metrica ce supune
textul la încorsetări ideatice, invocaţia, legătura cu socialul (părinţii care au dus-o
„prost”), tonul minor-elegiac, uşoara tentă mesianică, patetismul pe linia Goga-
Coşbuc, toate regăsibile în textul păunescian nu sugerează nicidecum un poem de
secol XX. La blaga, însă, ritmul interior, intertextualitatea, planul metafizic, ideea
de cunoaştere („numai ca să umblu printre lucruri”), frecvenţa oximoronului, reactivarea
binomului filozofic adevăr-frumos, refuzul verdictelor şi sentinţelor morale
sau moralizatoare, toate sunt apanaje ale poeziei moderne.
Concluzia e aproape axiomatică, ea ţine de domeniul evidenţei odată ce se
impune la finalul unei analize pe aceste trei paliere. Important este, atunci când discutăm
despre poezie, să începem cu analiza şi, în măsura în care este posibil, să
avem ca finalitate verdictul. Când, însă, considerăm drept criterii estetice exclusive
emoţia colectivă, eventual cantitatea de lacrimi generată de recitarea textului
sau forţa acestuia de a şoca, de a trezi instincte din zona lubricului (aşa cum face
de multe ori poezia tânără românească), evident că poeţi gen adrian Păunescu
devin geniali, poeţi gen Marius Ianuş sau Stoian G. bogdan devin profund originali,
în vreme ce nume precum Eminescu, bacovia, arghezi, blaga, nichita sau
brumaru par a sugera o zonă a minoratului, a unei lirici expirate.

MIHAI ZAMfIR
VaSILE aLECSanDrI
(1818 – 1890)
clasici revizitați
tradiţia şcolară îl consideră pe alecsandri drept cel mai reprezentativ
scriitor paşoptist, iar opera lui – sinteză a paşoptismului. Caracterizarea
este doar parţial exactă. Dacă, în tinereţe, el a putut trece drept un paşoptist
tipic (nu doar pentru Moldova, ci şi pentru Muntenia), în a doua jumătate a vieţii
traseul literar al autorului s-a modificat sensibil. trăind pînă spre sfîrşitul secolului,
alecsandri a ţinut pasul cu secolul şi a depăşit considerabil paşoptismul iniţial.
nici una dintre marile voci paşoptiste nu a avut un traseu similar: Heliade,
alexandrescu, bolintineanu, negruzzi ori bolliac au rămas pur paşoptişti, indiferent
cîţi ani au mai trăit după 1859, an la care mişcarea se sfîrşeşte în chip natural.
alecsandri, în schimb, a început exact atunci o nouă viaţă literară.
biografia sa este paralelă celei a lui Kogălniceanu ori Ion Ghica – studii în străinătate,
la Paris, dar fără ambiţii ştiinţifice, pregătire şi participare la revoluţia de
la 1848, protagonist în epoca unirii, personalitate politică şi culturală de prim rang
în românia de după unire; spre deosebire însă de toţi paşoptiştii, el a practicat literatura
de la debut şi pînă la sfîrşit, făcîndu-şi din literatură îndeletnicirea principală.
Suficient de bogat pentru a şi-o putea permite, a vrut să se impună – şi a reuşit
– mai ales ca scriitor, în defavoarea omului politic, a diplomatului ori a îndrumătorului
cultural. La fel de precoce ca şi Kogălniceanu, descoperă literele la vîrsta
de 20 de ani şi, spre deosebire de acesta, nu le mai părăseşte niciodată.
Poezia lui alecsandri a fost preţuită în mod covîrşitor, atît în timpul vieţii, cît şi
în deceniile imediat următoare: în conştiinţa publică, el a rămas „poetul”, „bardul
de la Mirceşti”. Lectura contemporană a operei schimbă însă accentele, favorizînd
alte zone; poate că deceniile următoare îl vor privilegia pe alecsandri-epistolierul,
pînă acum ignorat, iar corespondenţa lui va ajunge cea mai preţioasă mărturie lăsată
de autor – aşa cum sunt toate şansele să se întîmple cu bălcescu ori
Kogălniceanu. Deocamdată să vedem ce rămîne din imensa operă alecsandriană,
cîndva înălţată la ceruri, astăzi citită doar din obligaţie. Există însă şi obligaţii plăcute.
1. Poezia nu ridică, la prima vedere, mistere insondabile: este cea a unui improvizator
continuu, talentat, incapabil să reflecteze prea mult la ceea ce scrie.

38
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Definind modul în care şi-a compus primele poezii de succes, poetul însuşi va
spune mai tîrziu: „Atunci scrisei sau mai bine zis improvizai cele mai bune poezii
ale mele: Baba Cloanţa, Strunga, Doina…”. Citatul merită să fie reţinut. nu numai
în cazul acestor doine, ci şi în cazul tuturor poeziilor reuşite, alecsandri ar fi trebuit
să utilizeze verbul a improviza. Poeţii s-au încadrat dintotdeauna în două scheme
de creaţie opuse: cea a perfecţionării continue de variante iniţiale şi cea a
improvizaţiei, a redactării dintr-o dată a variantei definitive. L. Gáldi numea cele
două structuri „beethoveniană” şi „mozartiană”. nu trebuie să ne întrebăm căreia
dintre ele îi aparţine improvizatorul alecsandri. nimic nu e mai puţin eminescianbeethovenian
decît regimul creativ al lui alecsandri. Opoziţia lui cu Eminescu
întruchipează cele două prototipuri ale poeziei româneşti din secolul al XIX-lea şi
dintotdeauna.
Improvizaţia – de la cea mai inspirată la cea mai fadă – îi străbate versurile.
Primul său ciclu erotic, Lăcrămioare, nu reprezintă decît jurnalul în versuri al iubirii
poetului pentru Elena negri (întîmplată între 1845-1847), jurnal atît de exact,
încît etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. alecsandri dădea imediat
impresiilor sale o formă versificată, parcă de frică să nu le uite. toate etapele biografiei,
plecările din ţară ori revenirile, evenimentele istorice (revoluţia, înfrîngerea
ei, exilul, unirea, domnia lui Cuza) s-au bucurat de celebrări poetice compuse
în febra clipei. Dacă mai adăugăm zecile de improvizaţii pe albume, cu adresă precisă,
intuim fondul ultim al acestui versificator extrem de volubil, volatil şi superficial.
Chiar Pastelurile stau sub semnul aceleiaşi improvizaţii triumfătoare: toamna
tîrzie a anului 1867, greaua iarnă 1867-1868, venirea primăverii şi apoi a verii
lui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Serile la
Mirceşti, Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, Miezul iernei, La gura sobei,
Viscolul, Sfîrşitul iernei, Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa,
Tunetul, Floriile, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. toate aceste consemnări
poetico-meteorologice sunt cuprinse între noiembrie 1867 şi aprilie 1868.
ultimul volum publicat de poet aduce o ultimă apologie a evenimentului curent: în
Ostaşii noştri putem urmări campania militară de la 1877-1878, începînd cu zvonurile
privind războiul şi pînă la întoarcerea în ţară a luptătorilor de la Griviţa.
Veritabil jurnal poetic de front!
Paşoptismul convenţional şi mediocru este, în poezia tînărului alecsandri,
extrem de întins. Dacă poezia romantică din Muntenia, patronată de Heliade, s-a
deschis sub auspiciile versului lamartinian, primele versuri scrise de alecsandri
descind direct şi afişat din Lamartine. acest paşoptism de factură muntenească
durează la poetul moldovean pînă spre epoca Pastelurilor. trei sferturi din ciclurile
Lăcrămioare, Suvenire şi Mărgăritărele ar fi putut fi scrise de oricare poet din
şcoala lui Heliade. „Sus, în taină dulce, pe-a nopţei senin/ Ca un vas de aur luna
plutea lin.// Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul;/ Negrele lui coame atingeau
pămîntul.// Ne duceam în cale precum visul duce,/ Ca genii de spaimă, ca două
năluce.// Zburam noi pe lume precum gîndul zboară/ Cînd iubirea dulce inima-

CLaSICI rEVIZItațI 39
mpresoară” (Visul).
De cine să fie aceste versuri foarte aproape de parodie? De bolintineanu, am fi
tentaţi să răspundem, de un bolintineanu aflat într-o zi proastă. nici gînd! Versurile
provin din lungul poem Visul, ce deschide volumul Suvenire, şi ele au fost scrise la
1843. în zeci de exemple, încă nu foarte „veselul alecsandri” pare ecou minor al
lui bolintineanu, poet pentru care făcuse o adevărată fixaţie din moment ce îl considera
„cel mai poet dintre poeţii Valahiei”. Vis de poet, din volumul
Mărgăritărele, pare un bolintineanu parodiindu-l pe bolintineanu: „Ea era frumoasă,
dulce-ncîntătoare/ Ca o floare vie căzută din soare;// Lumea-namorată şi
de doruri plină/ O slăvea în taină ca pe o regină”.
Imaginile lui bolintineanu şi lexicul acestuia îl urmăresc pe alecsandri constant;
poeziile Bosforul ori Cîntecul Margaritei descind direct din Florile
Bosforului, fără cea mai mică amendare a lui bolintineanu.
Dar parcă numai bolintineanu! Pe malul mărei provine direct din Grigore
alexandrescu şi chiar Heliade, obiectul glumelor lui alecsandri, lasă urme vizibile
în poezia autorului moldovean. Ce să mai spunem despre zecile de improvizaţii,
facile chiar pentru vremea în care au fost compuse şi căzute rapid în auto-parodie.
Caducităţile întregii poezii paşoptiste defilează în strofele din Frumoasa copiliţă
(domnişoarei Z. Filipescu), pînă la cele închinate domnişoarelor Maria Docan,
a. Jora, Florescu, rosetti, natalia Ghica şi altor nume de rezonanţe aristocratice.
Să fi vrut oare alecsandri să ironizeze, subtil, boierimea română? ar fi prea frumos
să fie adevărat.
Poetul descoperă un filon interesant doar atunci cînd are revelaţia poeziei populare,
pe la începutul anilor ’40; culegînd primele mostre folclorice, lui alecsandri
îi vine ideea de a compune poezie în stil popular. Ideea s-a dovedit extraordinară.
Simţind că versul de sorginte lamartiniană cădea încet în desuetudine, devenind tot
mai previzibil, poetul se gîndeşte că o soluţie ar fi opţiunea pentru forma diametral
opusă – şi aceasta nu putea fi decît poezia populară.
Frapat de noutatea şi mai ales de naturaleţea unui asemenea discurs poetic,
alecsandri s-a decis să-l adopte imediat: dar sub ce formă? aici ne întîmpină cea
de a doua mişcare inspirată a poetului; el a imaginat o variantă cu totul personală
de folclorizare, prin care poezia „originală” să pară folclorică, iar cea propriu-zis
populară, culeasă pe teren de el însuşi, să fie supusă unei corijări, care să o apropie,
estetic, de rigorile poeziei culte. aşa apar Doinele (publicate în 1853 într-un
volum de poezii originale), paralel cu poeziile populare, culese însă după propriul
sistem.
Originalitatea lui alecsandri constă în structurarea unei poezii aflate la jumătatea
distanţei dintre folclor şi poemul cult; iau naştere versuri culte cu aparenţe
populare atît de acuzate, încît un neprevenit le-ar putea considera folclor propriuzis.
Paralel, întîlnim (în culegerea sa de poezii populare) texte ce se proclamă
autentice, dar care sunt substanţial „îndreptate” de poetul însuşi cu atîta abilitate,
încît acelaşi neprevenit le poate considera indubitabil folclorice.

40
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Doinele, prim ciclu autonom publicat de alecsandri, cuprinde unele dintre cele
mai inspirate poezii ale autorului: Doina, Baba-Cloanţa, Sora şi hoţul, Strunga,
Cîntic haiducesc etc. Poezia ce deschide ciclul a rămas emblematică: „Doină, doiniţă!/
De-aş avea o puiculiţă/ Cu flori galbine-n cosiţă,/ Cu flori roşii pe guriţă!//
De-aş avea o mîndrulică/ Cu-ochişori de porumbică/ Şi cu suflet de voinică!// Deaş
avea o bălăioară/ Naltă, veselă, uşoară,/ Ca un pui de căprioară!”(Doina).
învelişul folcloric păstrează cu grijă iluzia: octosilabul trohaic tipic, monorima
dominantă, simplitatea căutată a termenilor (este evitat orice neologism, oricare
cuvînt din afara ariei semantice a satului); dar ansamblul este prea coerent pentru
a nu fi rezultatul unei selecţii deliberate. Mai ales la capitolul figurativ, poetul se
arată extrem de scrupulos: nici urmă din metaforele, personificările şi comparaţiile
lamartiniene, nici un epitet noţional; rarele metafore (cu flori galbine-n cosiţă)
provin din arsenalul imagistic popular.
însă faptul că avem a face cu o poezie fals-populară iese la iveală, pentru că
anumite procedee folclorice apar cu frecvenţă exagerată. Dacă diminutivarea descinde
din folclor, cele 8 diminutive în doar 9 versuri marchează contribuţia brevetată
a lui alecsandri. în această poezie, distanţarea intimă a poetului faţă de obiectul
admiraţiei sale a ajuns perceptibilă; poezia se transformă într-un fel de sinteză
a principalelor tipuri de doine existente. în Baba-Cloanţa, legenda populară devine
pretext ludic pentru o farsă tragi-comică, în timp ce întîmplările din Sora şi
hoţul ori Andrii-Popa sunt relatate cu un surîs complice, foarte departe de angajarea
totală, proprie baladei autentice.
autorul însuşi şi-a dat seama de noutatea frapantă a apelului la o poezie simplă
şi naturală, dar şi de imposibilitatea ca această inovaţie să fie speculată la nesfîrşit.
După şocul estetic provocat de Doine, alecsandri n-a mai cultivat maniera populară
decît sporadic: nu ţinea să ajungă un fel de bard popular, atunci cînd aspiraţiile
sale vizau mari înălţimi! a continuat să apeleze la folclor doar atunci cînd ritmul
săltăreţ şi limbajul frust trebuiau să impună un adevăr general (vezi însufleţita
Horă a Unirii); mai tîrziu, în Legende, apelul la folclor va viza un strat poetic
adînc, aflat dincolo de versificaţie şi de terminologie.
Cu o intuiţie plină de subtilitate, alecsandri reţine de la început din poezia
populară mai ales melodia, muzicalitatea interioară, bazată nu doar pe versificaţie,
ci şi pe un întreg complex lexico-figurativ. Sensibilitatea lui la folclor a fost multiplă.
Prin talent mimetic, bazat pe o ureche muzicală neobişnuită, poetul – atras de
folclorul italian, spaniol, ba chiar şi turcesc-arab – a scris poezii al căror unic merit
constă în sugerarea unei vagi atmosfere orientale, hispanice ori italiene (Barcarola
veneţiană, Canţoneta napolitană, Seguidilă, El R’ba). alecsandri trata folclorul
străin cu aceeaşi nonşalanţă ca şi pe cel românesc.
a compus poezii culte la limita folclorului şi a intervenit, pe nevăzute, în textul
popular cules. aşa au luat naştere variate capodopere, în fruntea cărora se află
Mioriţa. E greu de spus în care dintre cele două variante a fost alecsandri mai
inspirat – probabil că în transformarea, după gust propriu, a poeziei populare.

CLaSICI rEVIZItațI 41
Scriitorul evoluează însă odată cu secolul şi abandonează paşoptismul. Pragul
anilor 1867-1868, cînd se apropia de 50 de ani, aflîndu-se vizibil „la jumătatea drumului”,
semnifică schimbarea gravă a registrului poetic. acum, îşi găseşte o voce
proprie, distinctă de aceea a colegilor de generaţie. biografia poetului acompaniază
schimbarea. El renunţă complet la activismul politic, începe să dispreţuiască
poezia „uşoară”, aspiră la monumentalitate, se clasicizează, se însoară. retras din
viaţa publică, nu mai doreşte decît mandarinat cultural. avînturile vag revoluţionare
ale paşoptismului vor fi abandonate în favoarea Junimii, grupare de care se ataşază
spontan şi căreia îi va rămînea fidel pînă la sfîrşitul vieţii. Din paşoptist ajunge
„convorbirist”. După ce publicase, după revoluţie, în Revista română a lui
Odobescu (1861-1862) şi în propria sa revistă, România literară (1852), începe să
publice la Convorbiri literare, la revista cea mai autoritară şi mai „serioasă” din
ţară. Convins că ajunsese „numărul unu” al literaturii române, face tot ce-i stă în
putinţă pentru a-şi consolida acest renume.
noua fază debutează cu poeziile scrise una după alta în iarna-primăvara 1867-
1868, Pastelurile. Cu Floriile şi Paştele, ne aflăm în primăvara anului 1868.
Concertul în luncă datează din aceeaşi perioadă. I se vor mai adăuga unele tablouri
de vară, compuse în anul următor, 1869, dar anotimpurile esenţiale fuseseră deja
surprinse.
La nivel formal, trecerea spre o nouă etapă e spectaculoasă. Pastelurile devin
formă distinctă: dincolo de obligativitatea temei, existentă şi pînă atunci, poetul
român introduce o variantă de poezie aproape fixă compusă din patru strofe.
Strofele se constituie pe un principiu de simetrie binară, pînă atunci inexistent în
poezia românească: strofe compuse mereu din 4 sau din 2 fraze; comparaţii avînd
comparantul format mereu din 2 termeni, dintr-un nume însoţit de adjectiv: „Din
văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n
cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspîndind fiori
de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.// Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge
iar!/ Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară;/ Soarele rotund şi palid se prevede
printre nori/ Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.// Tot e alb pe cîmp, pe
dealuri, împregiur, în depărtare./ Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,/
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,/ Se văd satele pierdute sub clăbucii
albi de fum.// Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă
oceanul de ninsoare./ Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…/ În văzduh
voios răsună clinchete de zurgălăi” (Iarna).
un balans sintactic şi prozodic perpetuu, o obsesie a cifrei pare constituie structura
profundă a pastelului; el denotă căutarea obstinată a echilibrului, cel puţin aparent.
Clasicizarea din această fază a evoluţiei lui alecsandri înseamnă însă şi altceva
decît echilibru afişat. Din Pasteluri a dispărut orice aluzie personală indiscretă,
ca şi etalarea intimităţii, atît de frecventă pînă acum. Persoana I singular nu mai
apare decît excepţional, fără emfază. Impersonalizarea textului se accentuează prin
explorarea unor realităţi eterne care transcend clipa prezentă. aluziile mitologice

42
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
survin la alecsandri doar începînd cu Pastelurile (femeia visată din Serile la
Mirceşti este „acea Venus cînd a ieşit din unde”, iar La gura sobei schiţează o
mitologie românească de inspiraţie homerică). trans-temporalitatea se înscrie cel
mai clar în natură. Dintr-un colţ al luncii Siretului, de la Mirceşti, poetul contemplă
natura universală şi veşnică. Poeziile sale descriu Iarna, Primăvara, Vara,
Păsările, Rîul etc. ca entităţi indiferente la timp şi la loc. Dincolo de natura particularizantă
a Moldovei, surprindem mecanica imuabilă a universului şi reacţia
omului în faţa ei.
tendinţa se accentuează în Legende, punctul maxim de evoluţie a poeziei lui
alecsandri în noua ei fază. Stilistic, Legendele continuă Pastelurile, ducînd însă la
limită anumite procedee descoperite aici. Şi Legendele sunt scrise într-un interval
de timp relativ redus – între februarie 1872, cînd alecsandri citeşte la Junimea poemul
Dumbrava Roşie, prima legendă din serie, şi începutul anului 1875; pentru un
ciclu de dimensiuni epopeice, ritmul este mai degrabă alert. Vocaţia binară a versului
se fortifică la nivel sintactic, de data aceasta cu o amploare verbală copleşitoare,
imensă în raport cu forma strictă a Pastelurilor.
în Legende şi Legende nouă, contemplăm o întreprindere de proporţii hugoliene,
un fel de istorie fragmentară a Moldovei, plasată în decor legendar. au existat,
în paşoptismul românesc, două direcţii poetice opuse, concurente pe parcursul
deceniilor, cea lamartiniană şi cea hugoliană. Dacă lirismul romantic s-a născut la
noi sub semn lamartinian, direcţia minoritară hugoliană a existat şi ea dintotdeauna,
cultivînd o poezie socială, ironică, epică. Ea izbucneşte puternic abia în a doua
jumătate a secolului, odată cu Junimea şi cu alecsandri, pentru a nu mai vorbi de
Eminescu, cel din poemele epice de tinereţe. Pe alecsandri, La légende des siècles
l-a condus spre legendele locale, după cum dramele istorice în versuri ale aceluiaşi
Hugo i-au sugerat dramaturgia istorică din anii bătrîneţii.
Instalat într-un fel de „clasicitate romantică”, autorul Legendelor preia limbajul
Pastelurilor pentru a construi ample tablouri. rezultatul va fi dintre cele mai interesante,
cu toate că legendele rămîn extrem de inegale între ele. Poemele compuse
pe tema istoriei naţionale (Dumbrava Roşie şi Dan, Căpitan de plai) ori inspirate
de istoria otomană (Murad Gazi Sultanul, Garda saraiului) sunt, de departe, cele
mai slabe. Fastidioase şi de un dramatism factice, tablouri epice ample – grandioase
în intenţie –, ele nu posedă vreo forţă internă care să le pună în mişcare, iar sutele
de versuri din care se compun descriu la nesfîrşit ori rostogolesc nume proprii,
în manieră evident hugoliană. Cînd vrea cu tot dinadinsul să ajungă Victor Hugo,
alecsandri rămîne doar alecsandri. Eroii lui „de epopee” (Ştefan cel Mare, Dan)
sunt figuri de mucava, extrem de convenţionale.
reuşitele ultimei perioade de creaţie se plasează în zona legendarului popular
şi a peisajului fantastic, adică acolo unde Legendele continuă spiritul Pastelurilor.
Cînd poetul întoarce spatele istoriei pentru a regăsi eternitatea naturii, poezia se
animă. nu istoria Moldovei i se potriveşte lui alecsandri, ci istoria universului,
adică succesiunea anotimpurilor, legendele antropomorfice, natura în veşnică

CLaSICI rEVIZItațI 43
schimbare (Legenda Ciocîrliei, Legenda Lăcrămioarei, Răzbunarea lui Statu-
Palmă, Toamna ţesătoare etc.).
Se întîmplă ceva benefic şi surprinzător cu stilul lui alecsandri din ultimii săi
ani. Fără să fie vorba de vreo influenţă – imposibil de presupus, din raţiuni strict
materiale – poeticitatea sa se apropie pe nesimţite de cea eminesciană din marile
poeme epice postume, care vor ajunge la cunoştinţa publicului doar multe decenii
mai tîrziu. acelaşi romantism fantastic, somnoros, aceeaşi cadenţă calmă a versului
amplu, destinat să descrie un univers tot mai detaşat de recognoscibil, tot mai
depărtat de lunca Siretului. Dacă adăugăm încărcătura lor legendară, ultimele versuri
ale lui alecsandri sună ca fragmente încă nefinisate din Povestea magului
călător în stele ori din Memento mori. De exemplu, Legenda Ciocîrliei este, ca
tramă narativă, prefigurarea evidentă a Luceafărului, aflată încă la forma intermediară
din Fata în grădina de aur. în aproximativ aceiaşi ani, fără să ştie unul de
altul, doi poeţi moldoveni – unul aflat în expansiune genială, celălalt la apusul operei
– dădeau romantismului crepuscular şi profund, romantism deja stins în Europa,
o întruchipare verbală nouă şi asemănătoare. „Prin valuri spumegoase ce-n giurui
se alină/ Cîntînd o melodie simfonică, malină,/ Ajunge Lia grabnic la insula dorită/
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită./ Ea intră în palatul acel de feerie/ Cu iniman
bătaie de dulce bucurie/ Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni/ Pe-acel
care-au vrăjit-o aicea de-a veni.” (Legenda Ciocîrliei).
înainte de a se fi întrupat în Dacia de basm din Memento mori, raiul cu semn
romantic se ivea sub pana lui alecsandri în Legenda Lăcrămioarei. „În rai nici o
minune plăcută nu lipsea,/ Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,// Căci albele
potire în veci tot înflorite/ Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite.// Lumina era
moale şi-ndemnătoare şopţii./ Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.// Prin
arbori cîntau pasări, prin aer zburau îngeri,/ Şi nu găseau răsunet în el a lumii
plîngeri;// Căci era scris pe ceruri, pe frunze şi pe unde:/ „Nici umbra de durere
aice nu pătrunde”.
în imensitatea de versuri conformiste ale lui alecsandri, versurile de mai sus
răsună ca o presimţire a marii poezii, trăită cu surprindere de însuşi autorul lor.
2. Proza a fost considerată, pînă nu demult, partea cea mai rezistentă a operei
prolificului autor; îndeosebi criticii care i-au detestat vehement poezia găseau în
proză un fel de generoasă consolare. Examinată fără reacţii humorale, proza în
cauză nu reprezintă însă o zonă superioară celei poetice. numai că spiritul ei nu e
nici pe departe cel al poeziei omonime. Pe cît de elaborată şi uneori de artificială
e poezia, pe atît de spontană şi naturală pare proza: sunt două entităţi complementare
şi îţi vine greu să crezi că au fost compuse de acelaşi autor.
Ca tematică, ca atitudine stilistică şi ca gen (prin excelenţă memorialistic),
proza lui alecsandri se încadrează natural celei paşoptiste moldovene. Preocupată
de surprinderea trăsăturilor perioadei de tranziţie de la fanariotism la europenizare,
ea creionează o umanitate variată, pitorească, la fel ca proza prietenilor săi moldoveni,
fără a etala însă ironia muşcătoare a lui Kogălniceanu şi nici adînca melan-

44
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
colie a lui russo; cel mai mult seamănă cu proza lui C. negruzzi, deşi a lui
alecsandri este mai variată şi mai spontană. Iaşul, capitala plină de contraste a unei
ţări ce se trezea din somnul oriental, apare descris de toţi prozatorii momentului:
imaginea oferită de alecsandri (Iaşii în 1844) este apropiată de realitate, fără ca
blînda ironie care survine din cînd în cînd să altereze liniile desenului.
Scriind mult şi fără mare alegere, alecsandri ne-a lăsat o cantitate considerabilă
de proză. Dacă nuvela de debut, Buchetiera de Florenţa (1840), nu are nici o
valoare şi dacă o mare parte a portretelor de contemporani ori studiile literare şi
folclorice nu privesc direct literatura, există un grup de proze datînd din prima
jumătate a vieţii autorului care rămîn pînă astăzi interesante. Exact ca la poezie,
găsim şi la proză un prag cronologic bine marcat, situat tot în jurul anului 1870.
Pînă la acea dată, prozatorul alecsandri scrisese nuvele de mici dimensiuni, schiţe
pe teme contemporane, portrete (Borsec, Balta-Albă, Iaşii în 1844, Un salon în
Iaşi, Istoria unui galbîn şi a unei parale). O singură zonă, prin excelenţă memorialistică,
pare aproape exclusiv apanajul autorului nostru – însemnările de călătorie
cu valoare literară. Voiajor insaţiabil, globe-trotter de vocaţie, alecsandri s-a simţit
obligat să-şi consemneze în scris observaţiile de pe parcursul drumului.
Odată cu intrarea poetului în cercul Junimii, paşoptismul va fi abandonat şi în
proză. urmează o largă suită de rememorări, evocînd personaje cunoscute cîndva,
amintiri din episoade cruciale ale vieţii (revoluţia şi unirea), suvenire din copilărie
şi tinereţe. aproape lună de lună Convorbirile publică memorialistică de
alecsandri sub diferite forme. în plus, scriitorul îi invită şi pe alţi contemporani din
generaţia sa să-i urmeze exemplul. Curînd alecsandri se transformă într-un fel de
„programator de memorii”, de păstrător – prin el şi prin alţii – al memoriei istorice
şi culturale ca instituţie în sine. Datorită lui o bună parte a paginilor din
Convorbiri se metamorfozează într-un fel de arhivă contemporană. Scriitorul se
simţea dator să-şi exercite „regalitatea” şi sub această formă, oferind posterităţii o
imagine convenabilă despre trecut, imagine la care el, alecsandri, să poată subscrie.
Stilistic vorbind, ceea ce frapează la alecsandri este neglijenţa programată,
intenţia autorului de a sugera că el doar improvizează, că nu construieşte după
vreun plan, ci se lasă purtat de inspiraţia momentană. Şi-a concentrat eforturile
explorării acestui filon literar, identificat încă din extrema tinereţe:
„Iarna au venit aducîndu-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările
în sănii, conţertele încîntătoare, petrecerile teatrului, şi mai ales priveliştea drăgălaşă
a focului în sobe. Eu care, slavă Domnului, sunt încă departe de a fi în
numărul celor ce jălesc primăvara vieţii, găsesc o mare mulţămire a mă pune
seara în faţa sobii şi a privi giocul fantastic a focului. Îmi place să reînviez în
închipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfăţişăz
ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franţia, Italia, Germania ş.c.l. mi se
arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor. Cîte planuri
de fericire, cîte casteluri de Spania rîdic în ceasul acela! Mă prifac îndată

CLaSICI rEVIZItațI 45
într-un arhitect atît de măiestru, că mă mir eu însumi de frumuseţile operilor mele.
Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adîncit în idei filozofice asupra
omului. Aşa sunt gîndurile ce se nasc în faţa focului, noaptea, cînd toată lumea
odihneşte” (Borsec).
Se găsesc în aceste prime rînduri ale primei bucăţi reuşite scrise de alecsandri
şi oferite revistei Propăşirea (1844) toate calităţile şi defectele prozei autorului:
cursivitatea sintaxei, obsesia de a nu plictisi cititorul, limba evoluată şi nuanţată,
trecerea cu graţie de la o temă la alta; dar tot aici întîlnim narcisismul incurabil al
naraţiunii la persoana I singular, pretenţia de a face „filozofie” acolo unde nu se
produc decît locuri comune. abordarea de la egal la egal a cititorului în stil jovial
cucereşte însă simpatia acestuia.
în grupul primelor proze, Istoria unui galbîn şi a unei parale (1844) se detaşează
ca valoare. Subiectul nu-i aparţine autorului, care adaptează cu această ocazie o
nuvelă străină, dar „moldovenizarea” ei se realizează deja cu mînă de maestru:
impresionanta galerie de personaje cuprinde toată societatea vremii, de la robii
ţigani la marea boierime, trecînd prin ţărani, boiernaşi, negustori, militari, escroci.
Modelul îndepărtat – o celebră nuvelă a lui Francisco Manuel de Melo din secolul
al XVII-lea. Scrierea marelui prozator baroc portughez a fost tradusă imediat în
spaniolă şi s-a răspîndit în întreaga Europă, creînd modelul naraţiunii picareşti ce
are drept eroi monede vorbitoare. Dacă pretextul literar al nuvelei nu e inventat de
alecsandri, în schimb virtutea literară principală a Istoriei unui galbîn – şi anume
arta perfecţionată a dialogului – poartă semnătura distinctă a autorului român. Cele
mai reuşite bucăţi în proză scrise de autor în tinereţe rămîn naraţiunile dramatizate,
unde dialogul acoperă uneori întreaga suprafaţă a textului (aşa cum se întîmplă
şi cu Un salon din Iaşi).
însemnările de călătorie sunt, la alecsandri, mai interesante decît ale oricărui alt
paşoptist. ahtiat după deplasarea în spaţiu, incapabil, literalmente, să stea locului,
şi-a teoretizat pornirile încă din prima tinereţe.
„(…) eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a să face robul unui
plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a să
abate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiaj
acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriţiilor vremelnice
a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît.
Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă
unde l-a duce fantazia lui”(Iaşii în 1844).
trei decenii şi jumătate mai tîrziu, călătorind – în condiţii infinit mai comode –
pentru a cine ştie cîta oară de la Paris la Londra („zece ore sunt astăzi de ajuns spre
a te transporta din capitala Franţiei… în capitala Engliterei”, spunea, în 1878,
rememorîndu-şi misiunile diplomatice), el observă pe vaporul ce traversa Canalul
Mînecii o figură pitorească de englez, „un John Bull scurt, gros, roş la faţă ca o
rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Hong Cong în plimbare”.
aproape bătrînul alecsandri, ce străbătuse în lung şi în lat lumea pe atunci

46
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
accesibilă, nu-şi poate reţine cu această ocazie năduful: „O plimbare de trei luni de
la China prin India! Fericit roşcovan!”(Misia mea la Londra). Pasionatul de călătorie
uita instantaneu zecile de mii de kilometri pe care le parcursese pînă atunci şi
îl invidia pe un om despre care credea că voiajase mai mult decît el.
în cele mai bune proze pe această temă (O primblare la munţi, 1844 şi Călătorie
în Africa, 1853), există, fără îndoială, o latură documentară ce poate reţine atenţia
– bunăoară revelaţia folclorului, descoperirea munţilor Moldovei cu aceeaşi uimire
cu care ar fi descoperit o ţară străină; apoi lumea Mediteranei, cu infinitele ei
curiozităţi pitoreşti, ideea de a fi primul român explorator al africii etc. însă nu peisagistica,
oricît de colorată şi de nuanţată (ca şi în poezie, alecsandri e cel mai sensibil
la culoare şi la lumină), oferă originalitatea ultimă a scrierilor, ci propria postură
de călător a scriitorului. Parcurgînd Europa şi africa, alecsandri îşi execută un
involuntar autoportret; din notaţiile sale, aflăm mai mult decît ar fi dorit să ne mărturisească.
anxios care se ignoră, el caută locurile cele mai stranii, doreşte să ajungă
acolo unde nimeni n-a ajuns, alege traseele în funcţie de ecouri livreşti sau de
poveşti auzite (asta se întîmplă mai ales în Călătorie în Africa). Voiajorul
alecsandri e croit din altă stofă decît cea dunăreană. E cel mai puţin autohton dintre
călătorii paşoptişti, nu are ambiţii pedagogice şi nici nu călătoreşte cu patria
depărtată în suflet, cum făceau comilitonii săi.
nu întîmplător se întovărăşeşte cu un englez extravagant, întîlnit din întîmplare
la biarritz, şi îşi găseşte în el companionul ideal: alecsandri se ataşase deja
instinctiv habitudinilor de voiaj englezeşti. Petrecînd săptămîni alături de angel,
poetul moldovean adoptă treptat un aer extrem de british: nu mai e Vasile din
Mirceşti, e un lord englez în căutare de inedit, speriat de fantoma spleen-ului, interesat
de „sălbatici” şi convins intim că este infinit superior tuturor băştinaşilor carei
ies în cale.
însemnările sale se resimt intens de această psihologie a aristocratului.
redactate aparent neglijent, ele caută întîmplarea bizară, le bon mot şi jocurile de
cuvinte; sunt scrise de un european abstract. Dezordinea îl animă şi îl amuză, de
aceea reproduce poezii publicate prin volume sau istorii care n-au nici o legătură
cu călătoria (O intrigă la bal-masché, Toader şi Mărinda, Muntele de foc). Priveşte
totul de la o înălţime pe care nici măcar n-o realizează, iar aerul ingenuu de superioritate
nu-l părăseşte nici o clipă. Pretutindeni se consideră purtător al unei civilizaţii
europene care, atunci, nu exista în românia decît în stadiu de proiect.
în a doua parte a vieţii, specializat în memorii, aerul british al lui alecsandri nu
numai că nu dispare, ci se accentuează. Faţă de toţi contemporanii săi iluştri (D.
ralet, C. negruzzi, alecu russo, anton Pann), adoptă un ton protector, chiar şi
atunci cînd personajul în cauză are o veritabilă statură de erou, la care poetul moldovean
n-ar fi putut aspira niciodată (cum e cazul lui bălcescu). O face, ca întotdeauna,
fără să-şi dea seama şi plin de bunăvoinţă
De cîteva ori, literatura a contaminat însă rememorarea. nuvela Dridri, prefigurare
moldavă a Damei cu camelii, scrisă într-o tonalitate mult mai destinsă şi fără

CLaSICI rEVIZItațI 47
tragism, interesează astăzi nu prin episoadele ei franceze, ci prin cele descriind
înfrîngerea mişcării de la 1848 din Moldova. Mărgărita, mărturisire autobiografică
directă, rezistă lecturii doar în paginile iniţiale, care surprind aura indicibilă a
întoarcerii în ţară după o lungă absenţă, fericirea regăsirii atmosferei locale, concomitent
cu naşterea unei iubiri. în fine, luînd Scrisorile lui Ion Ghica drept punct
de emulaţie, alecsandri încearcă să dea o replică prietenului său, devenit între timp
un extraordinar prozator. Departe griva de iepure! Scrisorile semnate alecsandri nu
sunt nici pe departe la nivelul ilustrului său corespondent. Vecinătatea „prinţului”
n-a trecut însă fără urmări: parcă influenţat de superba proză a acestuia, textul lui
alecsandri din Vasile Porojan ori din Introducere rezonează, fără voie, la cel al lui
Ghica. bineînţeles că alecsandri nu-şi dă seama şi îl tratează pe Ghica de la egal
la egal: „Hai să vorbim între noi, boierii, despre trecut şi despre cîte am făcut noi
pentru ţară”, pare a-i spune el lui Ghica, prin aproape fiecare pagină din corespondenţă.
Există un domeniu al prozei alecsandriene unde poetul scapă de orice constrîngeri:
este corespondenţa lui privată, extrem de întinsă, desfăşurată pe mai bine de
o jumătate de secol. aici alecsandri este – pentru o singură dată în opera lui – doar
el însuşi. avea vocaţia, fortificată printr-un continuu exerciţiu, a scrierii de epistole;
aproape toată viaţa a scris zilnic una sau mai multe. De unde un mirific spectacol
al lumii traversate de scriitor, poate singurele lui pagini care se citesc şi astăzi
cu real interes.
Doar aici, în miile de scrisori trimise în cele patru vînturi, alecsandri şi-a putut
valorifica talentul de a surprinde esenţialul situaţiei printr-o singură scenă, printrun
singur portret. boierul răzbate şi aici, dar fără ostentaţie: bunul gust, delicateţea
în raporturile umane, căutarea eleganţei şi a măsurii în formulare ne întîmpină
peste tot. Surprindem şi o indiferenţă bine mascată faţă de oamenii şi de lumea din
jur, reducerea naturală a întregului univers la dimensiunile persoanei epistolierului.
Limba îi servea lui alecsandri în ocurenţă ca o mănuşă, de aceea a folosit-o
intens, compunîndu-şi în ea un „stil epistolar”. au rămas de la alecsandri chiar şi
cîteva scrisori în engleză, surprinzătoare prin corectitudine lingvistică: se întreţinea
deci natural şi în această limbă, pe lîngă franceza, vorbită şi scrisă ca şi româna.
Pentru cercetătorul dornic să vadă cum arăta viaţa romantică din românia, privită
de un romantic lucid şi fără iluzii, corespondenţa lui alecsandri rămîne sursă indispensabilă.
în ea, omul ni se dezvăluie mai pregnant decît în poezie, teatru ori proză
artistică. Şi-a ţesut principala scriere a vieţii de-a lungul a peste 50 de ani, spontan,
migălos şi, mai ales, fără intenţie.
Stilistica spontaneităţii şi a naturaleţei, divagarea cu artă – iată sursa originalităţii
lui alecsandri. După ce proza românească şi-a construit însă toate registrele
posibile, această trăsătură – extrem de preţioasă în contextul epocii – nu mai pare
la fel de interesantă. Perspectiva de civilizaţie din care scriitorul român a examinat
lumea descrisă în proză devine însă pasionantă, pe măsura trecerii anilor. Există
ceva ciudat în personalitatea lui alecsandri: paşoptist pur-sînge, împărtăşind idea-

48
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
lurile şi eforturile generaţiei sale, el s-a situat de timpuriu pe o poziţie care nu mai
aparţinea moldoveanului de la 1840, ci europeanului etern. încă din tinereţe scriitorul
s-a văzut pe el însuşi sub forma unui „străin”, a unui étranger din Franţa secolului
al XVIII-lea, ce parcurge Principatele ca un excursionist curios şi observă cu
acuitate ceea ce localnicii nu observau. Călătorul înnăscut alecsandri a rămas tot
un călător şi în propria sa ţară:
„(…) ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da
în satul Balta-Albă. Acel bal, care era menit a-mi răsturna toate ideile mele asupra
stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încîntare neaşteptată! Peste două
sute de persoane adunate într-o sală mare ce purta numele de Cazinou alcătuia o
soţietate cu totul evropinească, atît prin toaletele lor plăcute, cît şi prin a lor
maniere civilizate. Cînd făcui cunoştinţă cu cîteva dame românce tinere şi frumoase
şi cînd le auzii pe toate vorbind limba franţeză întocmai ca nişte pariziane, credeţi-mă
că mă socotii în palatul încîntat al unui vrăjitor. Şi cînd se sfîrşi balul şi
cînd ieşii din sală şi mă găsii iarăşi într-un cîmp pustiu, nu mă putui opri de a zice
cu cea mai adîncă încredinţare: În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una
din ţările care sunt descrise în Halima”(Balta-Albă).
3. Teatrul a reprezentat vocaţia primordială a lui alecsandri. Poezia lui datează
iremediabil în cea mai mare parte a ei; proza, încîntător-autobiografică, n-a fost
luată foarte în serios nici măcar de autorul însuşi, care începea bucăţi de proză şi
se plictisea să le mai continue; teatrul, însă, concentrează geniul cu care scriitorul
nostru fusese înzestrat, geniu surprinzător, de mare precocitate şi perfect spontan.
alecsandri este primul nostru dramaturg adevărat, ivit ex nihilo, fără să fi avut nici
un precursor. talentul care să se dispenseze de înaintaşi a fost dintotdeauna un
talent excepţional.
Dramaturgul a scris enorm. timp de aproape o jumătate de secol, între
Farmazonul din Hîrlău (1840) şi ultima variantă a dramei istorice Ovidiu (1886),
a compus vreo 50 de piese de teatru, în diferite specii şi de diferite dimensiuni –
comedii, monologuri, basme dramatizate, drame, drame istorice. Cantitatea se
dovedeşte semnificativă; dacă poetul a versificat constant dar capricios, sub impulsul
inspiraţiei, iar prozatorul a consemnat mai mult întîmplări din propria-i viaţă,
dramaturgul a văzut în teatru un oficiu permanent, o meserie. a scris conştiincios
piese de teatru, fie că inspiraţia îl vizita sau nu, parcă sub impulsul slujirii unei
obligaţii asumate în secret. Instinctul său histrionic nu i-a dat niciodată pace.
Precocitatea acestei vocaţii surprinde pînă astăzi. Şi-a dat seama de la vîrsta de
20 de ani, după ce a luat contact cu teatrul parizian, spre ce trebuie să se îndrepte
– spre teatrul comic – şi şi-a construit rapid o formulă proprie. Chiar şi Farmazonul
din Hîrlău, debutul de la 1840, ne arată deja o surprinzătoare artă a dialogului;
capodopera avea să se ivească peste numai cîţiva ani. Iorgu de la Sadagura, primul
mare succes al noului comediograf de doar 25 de ani, demonstra stăpînirea suverană
a schimbului de replici şi prefigura un „model alecsandri” al comediei româneşti.
un an mai tîrziu, apărea cea dintîi capodoperă a teatrului comic de la noi,

CLaSICI rEVIZItațI 49
Iaşii în carnaval (1845). Drumul se afla de acum trasat. toate marile comedii ulterioare
refac modelul Iaşilor în carnaval, piesă prin care dramaturgul demonstra că
se afla în deplinătatea mijloacelor sale înainte de a fi împlinit 30 de ani.
Comparînd domeniile ilustrate de dramaturg, constatăm, poate cu surprindere,
că el a atins marea realizare doar în comedii. apterul poet şi doar agreabilul prozator
are, în comedie, zboruri înalte. Este unicul domeniu al operei unde bogăţia şi
varietatea limbii folosite atinge cote neaşteptate. acest limbaj suculent şi inspirat,
oglindă perfectă a românei vorbite la jumătatea secolului al XIX-lea, va fi utilizat
pentru a da viaţă la zeci de personaje, cuprinzînd toată societatea secolului romantic.
Citind comediile lui alecsandri, aflăm nu doar cum vorbeau atunci românii, ci
şi cum trăiau, cum se comportau, în ce grupuri sociale erau împărţiţi. nici un alt
romantic român, indiferent în care gen sau specie, nu a realizat o panoramă de asemenea
dimensiuni a ţării noastre.
în producţia dramatică a lui alecsandri există acelaşi prag cronologic din poezie
sau proză. El se plasează tot pe la 1866-1867, după scrierea pieselor Concina,
Millo director ori Arvinte şi Pepelea. Dramaturgul păşeşte apoi într-o altă fază a
existenţei, ca junimist şi convorbirist, abandonînd din păcate teatrul comic. Ca
probă supremă de „seriozitate”, va cultiva de acum încolo drama, pentru care nu
avea reală vocaţie, fie sub forma dramei pe teme contemporane (Boieri şi ciocoi,
1874), fie sub aceea a dramei istorice (Despot Vodă, 1879, Fîntîna Blanduziei,
Ovidiu). Sînziana şi Pepelea, un basm dramatizat, nu mai are nimic comun cu
marile comedii. în dramaturgia sa, abandonarea teatrului comic în favoarea dramei
a însemnat o opţiune interesantă, dar riscată.
După exerciţiul reprezentat de Iorgu de la Sadagura, prim succes al lui
alecsandri, Iaşii în carnaval ne arată un alecsandri care şi-a găsit formula proprie:
aceasta revine, repetitiv-triumfătoare, în aproape toate comediile. Ca şi în teatrul
renaşterii, schema personajelor rămîne aceeaşi: cocheta între două vîrste, pilon
central al acţiunii (la început se numeşte tarsiţa, ajunge apoi Zamfira, pentru a
atinge apogeul în Chiriţa); soţul ei, boierul ruginit (tache Lunătescu, primă figurare
a lui bîrzoi ot bîrzoieni); o tînără fată, în contrast frapant cu protagonista; în
fine, tînărul bonjurist, alter-ego al autorului, eternul Leonil-Leonaş, maestrul intrigii.
înconjurat de cîteva personaje adiacente, uneori mici capodopere caracterologice,
precum în piesele cu Chiriţa, careul personajelor de bază reapare în majoritatea
comediilor, fără să se schimbe, fără să plictisească. Dramaturgul a scris aceeaşi
piesă, la nesfîrşit, amuzîndu-se copios cu reluarea cuplurilor deja familiare publicului,
modificînd de fiecare dată intriga, fără a modifica însă şi personajele ori relaţia
lor. Indiferent de valoarea literară, atît Piatra din casă (1847), cît şi Drumul de
fier, scrisă după aproape 20 de ani, reiau acelaşi model al Chiriţelor.
Conştient sau inconştient, dramaturgul cobora astfel cu secole în urmă, la originile
comediei europene. De ce s-a încăpăţînat alecsandri să rescrie aceeaşi comedie,
de ce şi-a botezat alter-ego-ul cu mereu acelaşi nume, contînd pe complicitatea
nedezminţită a publicului? Şi-a dat, probabil, seama că sensul artei sale comi-

50
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
ce rezidă în cu totul altă zonă decît în varietatea întîmplărilor, în răsturnări de evenimente
sau în personaje inedite: genialitatea comediografului alecsandri se
bazează pe savoarea replicilor, pe uluitoarea bogăţie verbală, pe utilizarea, cu talent
de prestidigitator, a diferitelor registre stilistice proprii limbii române. n-a inventat
personaje noi, a inventat doar replici memorabile.
De altfel, nici urmă de imprevizibil în comediile lui: publicul ştia sau bănuia din
capul locului intriga şi finalul, final pe cît de fericit, pe atît de aşteptat. Sub acest
aspect, comediile lui alecsandri sunt „proverbe” mussetiene, întîmplări cu tîlc
familiare publicului, cărora autorul doar le dă formă dramatică. unele piese pleacă
de la formule populare sau pun riguros în scenă o zicătoare (precum Arvinte şi
Pepelea). De asemenea, caracterul verosimil sau nu al întîmplărilor din piesă pare
să fi fost ultima preocupare a lui alecsandri: scenele de iubire, de înfruntare,
demascările şi împăcările se rezolvă aproape magic, prin intonarea cîtorva cuplete
cîntate. trama epică a comediei este, în ochii autorului, mai degrabă o convenţie şi
cade pe plan secund. Important rămîne schimbul de replici, deseori spumos ca o
şampanie, ca şi atmosfera tipică, pe care autorul se pricepe să le construiască.
Prestigios în regim verbal, alecsandri ne dezvăluie o limbă română a epocii de
tranziţie de toată splendoarea.
„CHIRIŢA (scoţînd capul şi primind omătul în obraz): Ce este? Ce-aţi păţit?
Carnacsî! că era să mă chiorască! Cine azvîrle cu bulgări? Ce te-o apucat, mă
rog, coţofano, de cîrîi ca cioara-n par? Ie sama la lucruri bine şi taci din plisc…Şi
tu, mojicule, ce stai în capră ca un degerat şi nu zici surugiilor să meargă? Vai,
bată-vă crucea mangosiţilor, c-o să-mi faceţi zile fripte.
SLUJITORUL: Cucoană, cum îi numele dumitale?
CHIRIŢA: Cum mi l-o dat nînaşul… Lipseşti d-acole!” (Chiriţa în Iaşi).
Intrînd în lumea comediei sale, trebuie să laşi la poartă prejudecăţile realismului,
ale similitudinii cu lumea din jur. Doar aşa se explică opţiunea lui alecsandri
pentru cea mai „irealistă” dintre formele comice, pentru semi-operetă. Dacă am elimina,
din comediile alecsandriene, versurile şi muzica, textul ne-ar curge printre
degete. astăzi, pentru muzica pieselor, trebuie să solicităm memoria de spectacol
şi imaginaţia, dar cupletele în versuri continuă să fie punctele nodale ale acţiunii.
un personaj mai degrabă anodin şi şters, nicu Pîlciu din Piatra din casă, se salvează
prin cuplete, după cum impozanta Chiriţă îşi dezvăluie caracterul de la prima
apariţie pe scenă, reprodusă mai sus şi continuată în versuri:
„Oricare jivină/ De amor suspină!/ Gîscîşoara gîgîieşte,/ Răţişoara măcăieşte,/
Stăncuşoara cîrîieşte,/ Harmasarul nechezeşte,/ Motănaşul miorlăieşte,/
Cucoşul codcodăceşte…/ Şi eu plin de jale,/ Îţi rostesc matale:/ Duducuţă dragă,/
S-o trecut de şagă” (Piatra din casă); „Lipseşti mojice!/ Lipseşti de-aice,/ Că-ţi
sar în păr/ Şi te bat măr…/ Auzi dîrzie! blăstămăţie!/ Obrăznicie şi mojicie!/ În
catastifuri el să mă scrie;/ Să-mi facă mie catagrafie,/ Parc-aş fi marfă de băcălie,/
Braşovenie sau lipscănie!” (Chiriţa în Iaşi).
Culegerea versurilor din comediile lui alecsandri, cuplet după cuplet în ordi-

CLaSICI rEVIZItațI 51
nea pieselor, ne-ar oferi o probă de inspiraţie şi de bogăţie verbală care îi face concurenţă
lui anton Pann şi este uneori mai convingătoare decît volumele de versuri.
în cele mai bune replici, autorul reuşeşte să menţină o înaltă temperatură comică,
remarcabilă mai ales prin petulanţa dialogului. Contaminate de muzică şi de
poezia cupletelor, replicile dobîndesc o muzicalitate aeriană, un soi de melodie pe
care personajele şi-o transmit unele altora. nucleul ireductibil al talentului comic
alecsandrian este indiscernabil cantitativ, misterios, precum al tuturor marilor dramaturgi.
Specifică lui alecsandri este imaginaţia verbală dezlănţuită, pe care nici
poezia, nici proza lui nu ne lăsaseră să o bănuim. replicile în registre diferite ale
limbii se întretaie în fiecare scenă, oferind un peisaj multicolor fără egal.
autorul rămîne imbatabil şi în utilizarea cu efect comic a limbilor străine. în
Piatra din casă, doctorul Franţ rosteşte replici în germană, în româno-germană,
pentru a fi apoi maimuţărit de ceilalţi. în Iaşii în carnaval, un turc, personaj anonim,
figură de carnaval, apare în scenă doar pentru a demonstra cît haz au cuvintele
româneşti combinate cu cele turceşti; în aceeaşi piesă, arhaicul paznic strigă pe
ruseşte Raita!, sergenţii răspund în cor, în aceeaşi limbă, Niboisa!, pentru ca păzitorul
vechii ordini, Comisarul Săbiuţă, cînd îi atacă pe presupuşii „revoltanţi”, să
strige pe turceşte Iuruş! Două acte ale Chiriţei în provincie îşi extrag o bună parte
a efectelor comice din stîlcirea românească a limbii franceze şi din replicile unui
memorabil francez, Monsiu Şarlă. Iar cînd limbajul franţuzit bonjurist întîlneşte
arhaitatea, efectele vor fi garantate, ca în scena culminantă din Chiriţa în Iaşi:
„PUNGESCU: Dar, siarmantă demoazelă,/ Anima-mi de columbelă/ În etern te
va iubi.
CALIPSIŢA: Chel bonior.
PUNGESCU: Aud?
CALIPSIŢA: Mersi.
BONDICI: Şi eu, tij, o, duducuţă,/ Să fiu bufnă, să fiu cuţă,/ Dacă nu te voi
slăvi…
ARISTIŢA: Pur tujur, tujur, mersi.
CHIRIŢA (ieşind din odaia ei şi văzînd scena de mai sus, vine răpide şi întinde
mînile deasupra lui Bondici şi a lui Pungescu): Amin! Vă blagoslovesc! Şi la capul
altor fete! Luaţi-vă… însuraţi-vă… cununaţi-vă… împărecheaţi-vă…ca hulubaşii…şi
ca cărăbuşii… Eu vă dau blagoslovenia mea… acum şi purure în vecii vecilor…
(în parte) Of, slavă ţie, Doamne, că m-am cotorosit”.
în deceniul 1850-1860, perioada maximei înfloriri a talentului său comic, autorul
conştient de virtuţile prea-plinului său lingvistic a abordat specia monologului
pitoresc. aşa-numitele „cînticele comice” reprezintă turul de forţă al legării unui
personaj aproape abstract de o anumită formă de limbaj. acest personaj execută o
confesiune în faţa publicului, dezvăluindu-şi personalitatea prin cîteva fraze. unele
„cînticele” ating marea artă: Mama Angheluşa doftoroaia reprezintă o colecţie de
false remedii care, aplicate, ar duce fiecare la uciderea bolnavului. Expuse pe nerăsuflate,
în cîteva pagini, ele creează o mostră de comic uriaş, uneori lugubru. Iar

52
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Clevetici, cealaltă mică performanţă lingvistică, personifică discursul politic găunos,
întors direct spre absurd, înainte ca I.L. Caragiale să fi făcut acelaşi lucru.
naivitatea primordială a marelui comediograf alecsandri răzbate nu doar din
indiferenţa lui suverană faţă de verosimil, ci şi din modul decomplexat în care el
tratează însăşi convenţia teatrală. Dramaturgul plasează unele scene de comedie în
decoruri foarte puţin conforme cu tradiţia teatrală canonică. actul secund din Iaşii
în carnaval se petrece într-o noapte de iarnă, în centrul Iaşului; prima scenă din
Chiriţa în Iaşi ne înfăţişează tot o seară de iarnă în capitala Moldovei, pe uliţa
Păcurari. un oraş legendar e sugerat prin cîteva cuvinte:
„Teatrul reprezintă partea uliţii mari despre Trii-Erarhi. Uliţa este pustie şi
întunecoasă. La ridicarea cortinei un orologiu depărtat bate şapte ore şi, după ce
încetează, culucciul strigă Raita!” (Iaşii în carnaval, act.II); „Teatrul reprezintă
uliţa Păcurari plină de omăt; în stînga, în fund, se vede bariera închisă. La ridicarea
cortinei, se aud chiote şi pocnete surugieşti. Începe a însera şi a ninge”
(Chiriţa în Iaşi, act.I). Cîteva didascalii compun rapid o atmosferă, fără de care
piesa şi-ar pierde sensul.
Libertatea plină de naturaleţe cu care alecsandri tratează convenţia teatrală poate
fi urmărită şi pe alte planuri. aşa-numita autoreferenţialitate, exaltată de proza contemporană
şi absentă în teatrul romantic, îşi face o unică şi ciudată apariţie tocmai
la autorul nostru. în actul II, scena VII din Chiriţa în Iaşi, Chiriţa se întoarce revoltată
de la teatru, unde se reprezentase chiar piesa Chiriţa în Iaşi! – piesă, în ochii
spectatorilor, încă neterminată şi despre care nimeni nu ştie cum se va termina. în
casa văduvei afin, adică acolo de unde plecase, personajul Chiriţa continuă cu toată
seriozitatea să ia parte la acţiune. „Lumea întreagă e o comedie”, spusese de mai
multe ori alecsandri, şi el exemplifică adevărul făcînd-o pe Chiriţa să circule între
două realităţi, pentru ea la fel de „secunde”. Suprapunerea dintre lume şi teatru pare
o idee bine fixată în conştiinţa scriitorului, el însuşi om de teatru complet. După ce
fusese actor într-o piesă a sa (Nunta ţărănească, încercare dramatică de tinereţe),
alecsandri şi-a distribuit măiestria histrionică în cele mai variate circumstanţe ale
existenţei: salonard strălucit, revoluţionar la 1848, cu tot ceea ce a însemnat asta ca
spectacol, ministru, diplomat, personaj de prim-plan la curtea regelui Carol I, în
fine, ambasador – iată tot atîtea episoade în care interpretarea de diferite roluri trebuie
să fi fost esenţială. Cînd iubita lui, Elena negri, suferea, aproape muribundă, la
Palermo în 1847, alecsandri n-a scris poezie disperată: pentru a o îmbărbăta – şi
pentru a-şi da lui însuşi curaj – compune, în cîteva zile, comedia Piatra din casă,
aflată, prin temă şi personaje, la mii de leghe distanţă de tragedia pe care amîndoi o
trăiau. Ca să imagineze comedie, alecsandri a găsit oricînd resurse.
Că avea teatrul în sînge – faptul pare astăzi evident. Doar un astfel de autor a
putut da naştere personajelor tarsiţa, tache Lunătescu, cuplul bondici şi Pungescu,
bîrzoi, dar mai ales Chiriţa. nume inventat, inexistent în patronimica noastră,
Chiriţa intră viguros în scenă răspunzînd arţăgos paznicului de la bariera Iaşilor,
transformîndu-se apoi într-un personaj dintre cele mai complexe: femeie coaptă, în

CLaSICI rEVIZItațI 53
căutare de aventuri, dar posedînd şi un acut simţ al familiei; ridicolă prin comportamentul
imediat, dar dorind cu ardoare modernizarea; autodidactă în franceză şi
apreciind cu sinceritate învăţătura; călătoare la Paris ca să vadă lumea, se urcă în
balonul dirijabil, dînd dovadă de mare curaj; îşi acceptă, înţeleaptă şi energică,
înfrîngerile. Pe scurt, un personaj care s-a impus în teatrul românesc încă de la
prima lui apariţie şi nu l-a mai părăsit pînă astăzi. Caragiale, unicul concurent al lui
alecsandri pe teren comic, n-a îndrăznit să compună o replică a Chiriţei, deşi
imitaţii de mîna a doua şi a treia ale acestui personaj vor popula comedia românească
pînă în epoca interbelică. Proverbială în cultura noastră prin stil de comportament
şi replici comice, Chiriţa este cea dintîi mare reuşită a teatrului românesc.
în legătură cu comediile lui alecsandri, să observăm că mult discutata problemă
a originalităţii lor nu poate fi pusă în termeni obişnuiţi: cu excepţia cîtorva prelucrări
declarate, adică a unor amuzante rescrieri (Ginerile lui Hagi-Petcu este localizarea
celebrei Le gendre de Monsieur Poirier a lui Émile augier), comediile alecsandriene
pun complet în umbră obscura sursă de la care pleacă. Situaţie simetrică
celei a lui Molière: nimeni nu mai ştie astăzi mare lucru despre uitatele piese spaniole
ori italiene care au sugerat marile comedii moliereşti. în cel mai bun caz, evocăm
aceste piese doar ca punct de plecare pentru Avarul sau Burghezul gentilom. La
fel stau lucrurile cu alecsandri. Piesele bulevardiere cu care şi-a făcut el educaţia
teatrală erau compuneri efemere, apariţii pasagere pe scenele pariziene din epoca
restauraţiei, scrise de autori ce nu mai pot fi astăzi găsiţi nici în cele mai generoase
istorii ale teatrului francez. Iar comediograful român a avut geniul adaptării temei
date la realitatea locală: acest fapt cufundă de două ori în uitare modestul punct de
plecare francez. Originalitatea lui alecsandri nu constă în intrigă sau în desfăşurare
dramatică (adică în elemente preluate din alte piese), ci în atmosfera sută la sută
moldavă, în strălucirea replicilor, în individualizarea lingvistică a personajelor.
acest genial autor de comedii, care trăia teatrul prin toţi porii, prelua subiectele
străine cu absolută nonşalanţă; imediat ce trecea la adaptarea unei anumite piese
în româneşte, el uita cu toată sinceritatea de unde a pornit, convins intim că asta nu
mai avea nici un fel de importanţă.
abandonînd comedia în favoarea dramei, alecsandri a cîştigat pariul doar pe
jumătate. De fapt, l-a pierdut. Devenind junimist, convorbirist şi primă figură a
literaturii române, s-a simţit obligat să-şi cîştige o nouă onorabilitate şi în domeniul
teatrului. Din păcate, Boieri şi ciocoi e o dramă tezistă, lipsită de inspiraţie şi
jenant de caricaturală; iar Sînziana şi Pepelea, piesă prolixă şi fadă, administrează
lecţii de morală şi de politică în aproape fiecare scenă. Mai reuşite vor fi dramele
istorice în versuri. Dar aici tocmai în performanţa tehnică remarcabilă (compunerea
în versuri a unor lungi acte stufoase) rezidă şi principalul handicap: autor dramatic
care a mizat instinctiv pe spontaneitate, alecsandri se crispează atunci cînd
îşi obligă personajele să vorbească în versuri. Modelul hugolian, strivitor ca autoritate,
îl făcuse pe poetul român să rateze pe jumătate legendele istorice în versuri;
îl va duce spre un rezultat asemănător şi în dramă.

54
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
aparţinînd ultimei faze a versului alecsandrian, Despot-Vodă seamănă din multe
puncte de vedere cu legendele. Există în această piesă cîteva monologuri inspirate;
ele aduc suflul meditativ din cele mai bune legende, în aceeaşi rostogolire gravă de
adevăruri morale, de reflecţii asupra vieţii. Găsim şi aici fragmente de meditaţie cu
iz eminescian, care se revendică din zona sumbră şi sceptică a romantismului. La
1879, anul apariţiei lui Despot-Vodă, Eminescu şi alecsandri semnau finalul romantismului
european, Eminescu împrumutîndu-i, subreptice, dramaturgului aflat pe
culmea vieţii ceva din poemul dramatic Mureşan: „Sunt trist ca clătinarea de arbori
desfrunziţi/ Cînd suflă vîntul iernii pe codrii înnegriţi/ Şi-mi par că-s o ruină pe care
buhna ţipă,/ Şi timpul odihneşte bătrîna lui aripă…/ Destin, destin năprasnic, în
pumnul tău deschis/ Mi-ai arătat corona dincolo de-un abis./ Eu, orb, dorind lumina,
eu, mic, rîvnind mărimea,/ Făr-a vedea abisul, văzui numai nălţimea./ Ce-am
fost cînd, dintre oameni ieşind, am rupt eu rîndul?/ Culegător de umbră cu mîna şi
cu gîndul.” (Despot-Vodă, actul V, scena 4).
Cea mai reuşită dintre cele trei drame rămîne Fîntîna Blanduziei, şi nu întîmplător:
e singura în care romanticitatea gravă şi sumbră se estompează, pentru a lăsa loc
imaginii unei antichităţi calme şi împăcate, scăldate într-o lumină ireală; este exact
imaginea despre roma antică pe care ani la rînd şi-o tot făuriseră romanticii.
Obsedat nu atît de îmbătrînire, cît de pericolul dezactualizării artei sale, eroul principal
al piesei, Horaţiu-alecsandri, afişează un stoicism de nuanţă mai degrabă surîzătoare.
resemnat în ceea ce priveşte destinul său individual, bătrînului poet nu-i
mai rămîne decît consolarea că opera îi va supravieţui şi că, în înfruntarea dintre
iubirea terestră şi poezie, eroul va fi obligat de împrejurări s-o aleagă pe aceasta din
urmă: „Fîntînă Blanduzie! vei deveni tu încă/ Celebră-ntre izvoare cînd voi cînta
stejarul/ Ce-nfige rădăcina-i adînc în alba stîncă/ Din care ieşi vioaie şi dulce ca
nectarul!/ Fîntîna mea iubită… […]/ Dar cine are parte de-al ei duios amor?…/
Poetul ce nu moare, sau omul muritor?/ Poetu-n veci e tînăr cînd omu-mbătrîneşte,/
Şi geniul, nu fruntea, încîntă şi răpeşte.”(Fîntîna Blanduziei, actul I, scena 4).
Ovidiu este o piesă nesemnificativă, pentru că fericitul echilibru din Fîntîna
Blanduziei nu va mai fi atins. Dar suntem deja în 1886! Sursele poeziei seacă la
alecsandri în acelaşi moment cu inspiraţia dramatică. Finalul apoteotic, pe care
alecsandri l-a căutat atît în poezie, cît şi în teatru, va fi ratat pe scenă: autorul de
comedii rămăsese undeva departe în urmă.
Spre deosebire de majoritatea romanticilor noştri, care par închişi într-un secol
revolut, creatorul Chiriţei răzbate pînă la noi prin cîteva trăsături neaşteptate:
comediograf de geniu, coautor al unor balade intrate în subconştientul cultural
românesc (Mioriţa, Meşterul Manole şi alte cîteva), epistolier nesfîrşit şi neobosit,
vorbindu-ne ca nimeni altul despre veacul al XIX-lea. această ultimă trăsătură, ce
ţine mai degrabă de stilul existenţei decît de literatură, face şi ea parte cu drepturi
egale din istoria culturii. Ca prezenţă semnificativă în viaţa ţării sale şi a secolului
– alecsandri n-a fost egalat, la noi, de nimeni.
MIHaI ZaMFIr

ION BOGDAN LEftER
SCrIErI Cu MaI MuLţI autOrI
viaţa literaturii
Colectivismul auctorial: din vremurile folclorice şi pînă-n zilele noastre
Literatura cu autor colectiv nu e o noutate, ba chiar am putea spune că…
dimpotrivă: de-acolo s-a pornit, în epocile folclorice, cînd toată producţia
aşa-zis „literară” (de fapt performată, cîntată, descîntată ş.a.m.d.) era
orală, colectivă, anonimă. în antichitate şi apoi în Evul mediu s-au parcurs treptele
către „individualizarea” autorului, cu încă numeroase cazuri de colaborare, de
preluare a subiectelor sau a textelor. Sînt perioadele din care ne-au rămas opere,
uneori şi capodopere cu autori necunoscuţi sau incerţi, ceea ce a lăsat posterităţii
loc pentru dispute şi argumentaţii ale experţilor, înclinaţi – bunăoară – să „mute”
din cînd în cînd cutare piesă din contul lui Shakespeare în cel al lui Marlowe sau
invers. Incertitudinile de acest fel sînt uneori consecinţele neglijenţei din vremuri
de instituţionalizare precară a culturii, cînd producţia curentă nu era înregistrată şi
catalogată, dar în multe alte cazuri e vorba şi despre importanţa încă scăzută a
paternităţii creative. Mult timp, talentul a trecut drept vocaţie artizanală, drept
„meşteşug”, artele nefiind percepute ca expresie a individualităţii, ci a colectivităţii
sau a divinităţii. Constituirea conceptului de autor aşa cum îl ştim de un secoldouă-trei
încoace a fost lentă. un simptom: abia modernitatea face din furtul de
operă o infracţiune, definind plagiatul şi legiferînd penalizarea lui; înainte, preluările
erau frecvente, transferurile de motive, teme, subiecte – monedă curentă.
nu înseamnă că în perioadele recente auctoriatul colectiv dispare complet. are
– însă – cu totul alt statut: nu mai derivă din „anonimatul” creaţiei, ci devine o decizie
conştientă, cu motivaţii precise, fie că e vorba despre asumarea unor afinităţi,
fie că participanţii îşi propun experimente sau jocuri creative. Scrierea împreună,
prin alternanţă marcată ca atare sau în ansambluri cu contribuţii indiscernabile, e
acum, pentru moderni şi pentru postmoderni, o formulă demonstrativă, o soluţie de
compoziţie, un gest asumat.
tipologie sumară: volume colective cu contribuţii juxtapuse, tip „antologie de
grup” – colegială, amicală, de cenaclu, „generaţionistă” şi în alte posibile feluri;
poeme cu versuri sau secvenţe scrise succesiv de către semnatari (caz extrem:
„cadavrele delicioase” ale avangardiştilor, care adăugau fiecare cîte un rînd, fără să

56
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
le ştie pe cele de dinainte); romane cu subiect dezvoltat din aproape în aproape de
către autorii participanţi; volume cu autori fictivi sub ale căror nume se ascund
echipele adevăraţilor producători; cărţi în dialog, şi anume nu de interviuri, deci
reprezentative doar pentru cel/cea/cei/cele care răspund la tirul întrebărilor, ci cu
autori care discută pe picior de egalitate, participînd solidar la mesaj; şi aşa mai
departe.
Cazuri foarte rare: ale autorilor care nu compun decît împreună. tandem de
notorietate internaţională: Ilf şi Petrov. Echivalenţi cinematografici: fraţii italieni
taviani sau fraţii americani Cohen, celebri în ultimele decenii.
Exemple româneşti. Un caz „preistoric”.
Cîteva experimente moderne şi neomoderniste
Săracă la începuturi, cu un start mult întîrziat, literatura română nu posedă nici
în vremurile mai apropiate de noi un bilanţ bogat în materie de experimentalism în
general, de jocuri colective în special. totuşi, un inventar se poate face.
în preistoria domeniului, printre călugări plagiatori avant la lettre şi interpolatori
ingenui, găsim şi cazuri elocvente de continuare a unor scrieri de către alţi
autori. Cel mai cunoscut: Letopiseţul Ţării Moldovei, luat de la începuturi, „de la
rîm”, de către Grigore ureche, depănat atît cît l-au ţinut curelele, punct din care
sarcina a fost preluată de Miron Costin, pentru ca abia Ion neculce să aducă la zi
cronica. Le-a lipsit – evident – conştiinţa literară, căci nu scriau ficţiune, făceau
istoriografie; dar tot atît de evidentă este şi lipsa de orgoliu auctorial a lui Costin şi
a lui neculce, cărora li s-a părut firesc să ducă mai departe firul poveştii înaintaşului.
Cîteva exemple în modernitate: Caleidoscopul lui A. Mirea (1908) şi celelalte
texte, originale şi traduceri (din franceză), ale lui Şt.O. Iosif şi Dimitrie anghel, a.
Mirea fiind pseudonimul tandemului; experimentul pe care G. Călinescu a încercat
să-l provoace, invitînd mai mulţi prozatori din epocă să participe la scrierea unui
roman colectiv (proiect eşuat); mici combinaţii avangardiste, precum „pictopoezia”
– bi-artistică – a lui Ilarie Voronca şi a lui Victor brauner (fără alte exemple
reputate).
După al doilea război mondial, sub comunism şi pînă la postmoderni, atmosfera
rigidă a regimului politic şi apetitul ludic scăzut al neomodernilor noştri explică
raritatea jocurilor literare de acest fel. Greu de găsit exemple. în perioada stalinistă,
cînd devenise un autor interzis, Vasile Voiculescu a continuat poemele cu formă
fixă ale lui Shakespeare în Ultimele sonete închipuite ale lui… (publicate postum).
Gest cu aparenţă postmodernă, risipită de cuminţenia clasicizantă a versurilor.
Convergenţă intenţionată a abstracţionismelor lirice şi vizuale în Epica magna
(1978) şi Operele imperfecte (1979), cu poeme de nichita Stănescu şi desene de
Sorin Dumitrescu.

Jocurile postmodernilor
VIața LItEraturII 57
în schimb, postmodernii, ludici prin excelenţă, vor trece cu mult mai mult chef
la fapte şi vor furniza exemple mult mai numeroase de experimentalism colectivist,
şi înainte, şi după căderea regimului comunist. „Precursorii” se apropiaseră şi ei de
formulă. Poezia şi desenul stau alături în volumul Amintiri (1973), compus din
două secţiuni cu versuri semnate de Leonid Dimov şi M. Ivănescu şi dintr-o a treia
cu desene de Florin Pucă. Prozatorii „Şcolii de la tîrgovişte” n-au scris efectiv
împreună, dar s-au influenţat reciproc pînă la cvasi-coincidenţa manierelor din
anumite texte. ne putem gîndi şi la situaţii precum cea în care Mircea Horia
Simionescu şi Costache Olăreanu scriu în paralel Ocolul
Bucureştiului/Bucureştilor în 15 ore (vezi textele incluse de MHS în Ulise şi
umbra, respectiv de C. Olăreanu în Fals manual de petrecere a călătoriei, ambele
apărute în 1982), gest care-l reia omagial şi totodată parodic pe cel al lui Geo
bogza din O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (1938). alt caz relevant în
context, anticipator al dezlănţuirilor intertextuale din anii 1980 şi pînă azi: finalurile
pe care Eugen bălan, radu albala, alexandru George (şi Ion Lotreanu?...)
le-au propus pentru proza lui Matei Caragiale, Sub pecetea tainei (bălan – într-un
text publicat în 1970 dar care poate fi mai vechi, eventual chiar de dinainte de război,
cînd autorul îşi începuse cariera literară, apoi întreruptă, reluată tîrziu, la
senectute).
După 1980 – avalanşă. O încercare de sistematizare:
■ Volume colective mai mult ori mai puţin evident programatice: culegerile de
poeme a două grupuri de membri ai Cenaclului de Luni, Aer cu diamante cu
Mircea Cărtărescu, traian t. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan şi Cinci cu
romulus bucur, bogdan Ghiu, Mariana Marin, alexandru Muşina şi autorul acestui
inventar (ambele culegeri – apărute în 1982); Desant ’83 cu Mircea nedelciu şi
toată pleiada prozatorilor Cenaclului Junimea (versiunea nouă, mult-postmaioresciană);
Pauză de respiraţie, tot poezie, cu „Grupul de la braşov” compus din
andrei bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea (1991); volumul
de Ficţiuni (1992) al cenaclului omonim de imediat după 1989, poezie şi proză de
Ion Manolescu, Fevronia novac, Vlad Pavlovici, alexandru Pleşcan, ara Şeptilici,
andrei Zlătescu; din nou ambele genuri în cele două culegeri ale Cenaclului Litere
al Filologiei bucureştene de la mijlocul şi din partea a doua a anilor 1990, Tablou
de familie (1995), cu t. O. bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Mihai Ignat,
Cezar Paul-bădescu, răzvan rădulescu, şi Ferestre 98 (1998), cu Iulian băicuş,
Marius Ianuş, Doina Ioanid, angelo Mitchievici, Victor nichifor, Cecilia
Ştefănescu, Ioana Vlaşin; Manualul de literatură (2004) al „seriei” anterioare de
poeţi, cu Daniel bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu,
nicolae ţone, Floarea ţuţuianu şi Lucian Vasilescu.
■ romane colective. Poate cel mai complex proiect de acest fel, Autobuzul de
însurăţei, citit timp de cîţiva ani în Cenaclul Junimea, acompaniat de încurajările

58
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
energice ale mentorului Ovid S. Crohmălniceanu, a rămas inedit. Practic încheiat
înainte de 1989, greu publicabil atunci, manuscrisul pare să se fi rătăcit ulterior,
fără să fi ieşit pînă astăzi la iveală. autori: nicolae Iliescu, George Cuşnarencu,
Mircea nedelciu, Gheorghe Crăciun, Cristian teodorescu, Hanibal Stănciulescu,
Valentin Petculescu, sussemnatul, poate şi alţii. George Cuşnarencu şi-a inclus
capitolul într-o carte proprie. în ce mă priveşte, am publicat eşantioane din postfaţa
romanului în Contrapunct, în 1990. alte exemple: Brazde peste haturi, parodia
de roman proletcultist a eseiştilor ieşeni Luca Piţu, Dan Petrescu, George Pruteanu
şi Sorin antohi (proiect neîncheiat; după lectura unor fragmente în cadrul unei reuniuni
generaţioniste din 1982, la buzău, Securitatea a pornit o anchetă asupra autorilor);
cunoscutul Femeia în roşu al trioului Mircea nedelciu-adriana babeţi-
Mircea Mihăieş, capodoperă a prozei româneşti postmoderne, încheiată puţin
înainte de finalul comunismului, publicată puţin după, la finele lui 1990; Ghici cine
trage în tine? de Max torpedo, pseudonim ales de braşovenii alexandru Muşina,
andrei bodiu şi Caius Dobrescu pentru parodia lor de roman „miliţist” (1992).
■ Poezie în tandem: Comentarius perpetuus de M. Ivănescu şi rodica braga
(1986); Mahalaua de azi pe mîine de traian t. Coşovei şi Dan Mircea Cipariu
(2000), acelaşi ttC fiind perseverent în asocierea cu autori mai tineri, dovadă şi
Pisica neagră, pisica moartă, semnată împreună cu bogdan O. Popescu (2001);
Submarinul iertat, cu poeme de andrei Codrescu şi ruxandra Cesereanu (2007);
ş.a.
■ Proză în tandem: mai întîi, proiectul de carte în doi al lui Gheorghe Crăciun
şi al lui bedros Horasangian, de la mijlocul anilor ’80, nerealizat (în romanul Sala
de aşteptare al celui de-al doilea, apărut în 1987, e inclus un text scris de cel dintîi
în perspectiva plănuitei cărţi comune); apoi colaborarea constantă din ultimele
două decenii dintre Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, care, în paralel cu literatura
lor aşa-zicînd „pe cont propriu”, au compus împreună volumele de proză documentară
Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, monografie de istorie contemporană
(1994) şi Deportarea în Bărăgan. Destine-documente-reportaje (în
colaborare şi cu Valentin Sămânţă, 1996), împart de multă vreme o pagină în revista
timişoreană Orizont şi, din 2006, rubrica Stereo-dictando din Latitudini, din care
va rezulta curînd un volum în doi, anunţat cu titlul – fireşte! – dual Plînsul bătrînului
tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchişti; un fantasy în tandem e
Războiul fluturilor semnat de criticul Paul Cernat şi aproape-necunoscutul poet
basarabean andrei ungureanu (2005); tot în zona speciilor „de consum”, dar în
registru parodic, s-a înregistrat isprava cea mai recentă a lui traian t. Coşovei,
care, convertit la proză, a produs un roman science fiction, Motocicliştii spaţiali, în
tandem cu Ioana Mănescu (2008).
■ tot în tandem, dar „ambi-gen”: Basmul Prinţesei Repede-Repede (o poveste
pentru adulţi) de Emil brumaru şi Veronica D. niculescu (2009), jumătate poezie
(brumaru), jumătate proză (niculescu).
■ Volume colective de eseuri: tetralogia În căutarea comunismului pierdut

VIața LItEraturII 59
(2001), Explorări în comunismul românesc I şi II (2004 şi 2005) şi O lume dispărută
(2004), proiect de reconstituire culturală şi existenţială a comunismului tîrziu,
prin analize literare şi culturale şi prin memorialistică, avîndu-l ca promotor pe Ion
Manolescu (prozator în înainte-inventariatul Ficţiuni), ceilalţi semnatari fiind
angelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ioan Stanomir; cvartetul a devenit trio după
retragerea lui Manolescu, cei rămaşi semnînd încă un volum, III, de Explorări…
(2008).
■ Eseistică în dialog: Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată
de Dan Petrescu-Liviu Cangeopol, volum scris alternativ la maşină (dactilo) la
finele anilor ’80 şi publicat în 1990, după căderea regimului comunist; Vorbind.
Dialog în trei, iniţiativă a lui Ovidiu Pecican, care i-a provocat pe congenerul
Laszlo alexandru şi pe mai-vîrstnicul Gheorghe Grigurcu la repetate conversaţii
radiofonice, transcrise apoi (publicate în 2004).
■ „Colectivisme” studenţeşti: multe valuri a stîrnit romanul colectiv Rubik,
scris de aproape 30 de autori-studenţi şi prieteni, români şi cîţiva străini, sub coordonarea
Simonei Popescu; mai puţin remarcat – proiectul similar al romaniţei
Constantinescu (ambele autoare predau la Literele bucureştene), Paupera (fabula
rasa) (2006), rezultat al unui seminar de scriere creativă, cu contribuţia a 10 studenţi;
eseizanto-sociologico-narative sînt volumele iniţiate de ruxandra Cesereanu
cu studenţi de la universitatea clujeană „babeş-bolyai”, Fărîme, cioburi, aşchii
dintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (acelaşi an),
Anunţuri mortuare în Re major (2008); din nou la bucureşti, proiectul consacrat
corespondenţei sentimentale Erotographos 50+1. Scrisoarea de iubire, dragoste,
amor, sub coordonarea antoanetei tănăsescu, cu contribuţiile a 51 de autori,
marea majoritate studenţi, plus cîţiva consacraţi.
■ Combinaţii de text şi imagine: Images & Texts/Images et textes cu proze de
Mircea nedelciu şi Gheorghe Crăciun şi cicluri de fotografii realizate de pictorul
Ion Dumitriu, volum iniţiat de Crăciun (2000; nedelciu şi Dumitriu se stinseseră
din viaţă); Isprăvile lui Degeţel şi ale altora ca el, poem de Şerban Foarţă însoţit
de ilustraţiile experimentale ale lui romelo Pervolovici urmate de replicile în versuri
ale lui Foarţă urmate de alte comentarii-prin-ilustraţii ale lui Pervolovici, totul
explicat de mine în postfaţă (2007; volumul nedelciu-Crăciun-Dumitriu l-am
prefaţat).
■ Către noi „suporturi”: Complexul Europa, roman colectiv pe care-şi propun
să-l compună adrian Schiop, Vera Ion, Dan Sociu, Mitoş Micleuşanu şi răzvan
Exarhu. Capitolele succesive sînt „postate” pe un „blog”, astfel încît cititorii să le
poată parcurge şi comenta in progress, făcînd şi sugestii de continuare. Vasăzică,
„suportul” e Internetul. autorii s-au mai exersat în poezie (Vera Ion, Sociu,
Micleuşanu), în proză (aceiaşi, plus Schiop) şi în jurnalistică (Schiop şi Exarhu).
în afară de apartenenţa generică la noul „nou val” al anilor 1990-2000, cei cinci
iniţiatori nu par să formeze un grup bazat pe afinităţi. rămîne de văzut către ce va
conduce tentativa lor.

60
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
În epoca Internetului: co-autoratul „virtual”
apropo de „suport”: co-autoratul a devenit o banalitate în epoca Internetului,
care facilitează intervenţia de la distanţă, „postarea” de mesaje pe site-uri, inserţia
pe „blog”-urile altora etc. etc. etc. Mai mult decît atît, computerul şi Internetul
funcţionează pe un model structural ramificat, diferit de cel liniar al scrierii tradiţionale,
pe hîrtie. Drept urmare, au apărut experimente de tip „hypertextual”, proze
cu „noduri de reţea” din care cititorul decide pe care dintre fire continuă lectura,
„coborînd” pe o ramură sau pe alta, „compunîndu-şi” astfel „propria” operă din
„materia primă” care-i este pusă la dispoziţie. De mult clamată, „colaborarea” dintre
autori şi cititori devine astfel monedă curentă, ultimul avînd decizia asupra
structurii textelor parcurse efectiv. avem cel puţin doi specialişti autohtoni ai acestei
zone, veritabili erudiţi ai domeniului: Ion Manolescu, autor al volumelor
Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale (2002) şi Videologia. O teorie tehnoculturală
a imaginii globale (2003), şi Dragoş avădanei, care a cercetat Literatura
hipertextuală. Către o poetică a interactivităţii creatoare (2005). De notat că prin
experimentele „hiperliterare” au devenit realitate utopiile manieriştilor de altădată
ori cea a lui raymond Queneau din O sută de mii de miliarde de poeme (1961),
cartea gîndită ca permutare opţională a celor 140 de versuri din care sînt alcătuite
cele 10 sonete de pornire.
în textul meu s-a strecurat o mică greşeală: am scris despre experimentele
„hipertextuale” că „au devenit realitate”. De fapt, destinul ironic a decis ca totul să
se producă în aşa-numita „realitate virtuală”...
P.s. O mică erată la articolul Pe cine, cum, cînd „canonizăm”? apărut în Viaţa
Românească nr. 3-4/2009, p. 74-75, în care debutul paragrafului al treilea trebuie
citit astfel: „Cine dintre «cei vechi» mai e citit, cine nu prea? Selecţia publicului nu
e nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă”.
IOn bOGDan LEFtEr

D. ŢEPENEAG
CătrE ŞI DE La IOn POP
literatura română în scrisori
Îl cunoşteam pe Ion Pop încă din anii 70. Ne-am cunoscut însă mai bine,
după 1989, când a fost numit director al Centrului cultural din Paris. E un
om calm, cumpănit, cu o mare stăpânire de sine. Am admirat întotdeauna
discreţia lui: rareori l-am auzit bârfind pe cineva; iar în scrisori – niciodată. Aş
putea spune că în această privinţă era chiar opusul meu. Mai ales în scrisori.
Printre alte isprăvi culturale ale profesorului clujean se cuvine menţionată
coordonarea primului Dicţionar de opere din literatura română. Pe vremea aceea,
eram obsedat de reintegrarea mea în literatura română; ceea ce explică reacţia
mea cam disproporţionată în legătură cu omiterea din Dicţionar a volumului de
nuvele aşteptare apărut în 1971 şi retras după foarte scurt timp din librării.
Dragă Ion Pop, 17 sept.1999
Dintr-un articol din « românia literară » am aflat că sub coordonarea ta se
redactează primul dicţionar de opere din literatura română. a apărut deja volumul
a-D… alex Ştefănescu e aşa cum e şi pe deasupra mândru de subiectivitatea lui,
nu e de mirare că din articol n-am înţeles mare lucru. Ştiu că ai să treci prin Paris,
nu-mi aduci şi mie un exemplar? Sau dacă e prea mult să-ţi cer asta, trimite atunci
un exemplar la soacră-mea, la adresa:
Smărăndiţa Ionescu
Str. alexandru Constantinescu (fostă Câmpina) n° 27 / bucureşti – 71326
Dar trimite-l înainte de 1 oct. să-l poată lua fiul meu când vine la bucureşti.
altfel ce faci? te felicit din toată inima pentru iniţiativa ta. Zaciu a scos şi cel
de-al treilea volum. Primele două le are alain Paruit. ar trebui să fac într-un fel să
mi le procur şi eu. uite, acum trebuie să prezint un grupaj de poezie pentru revista
«Europe» şi trebuie să mă duc la Centrul cultural unde sper să-l găsesc pe Zaciu.
Poate găsesc şi dicţionarul tău.
Salutări amicale Ilenei.
te îmbrăţişez cu prietenie, ţepe

62
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Nu mai ştiu exact dacă textul de mai jos i l-am trimis doar lui Ion Pop sau l-am
publicat şi într-o revistă. Enervarea mea e evidentă şi nu cred că mai trebuie să-i
explic motivele.
în atenţia d-lui Ion Pop, coordonatorul Dicţionarului analitic de opere literare
româneşti:
una din jignirile cele mai stupide de care am avut parte în viaţă a fost aceea
murmurată printre rânduri de prozatorul alexandru Vlad în introducerea articolului
pe care mi-l consacră în «Vatra» (n°4/1994) : « întrebări cu/fără sens» (vezi
articolul alăturat). E, orice s-ar spune, destul de ciudat ca eu, locuitor al Parisului
(din cunoscute pricini politice), să trebuiască să vă semnalez cărţile mele apărute
în românia, ba chiar, culmea! – să fiu nevoit să fac dovada existenţei lor.
S-ar putea ca Aşteptare să nu fi avut impactul pe care l-a avut (după borbely,
vezi articolul său din dicţionar) romanul Cireşarii, deşi nu e sigur, căci toate nuvelele
din volum au fost publicate mai întâi în reviste şi au fost citite şi comentate mai
înainte ca eu să fi căzut în dizgraţia regimului comunist. Şi îţi mai atrag atenţia că
volumul acesta e menţionat deja în lexiconul maghiar şi în dicţionarul de opere
olandez.
încerc să nu mă enervez. Să mă gândesc la altceva, la alţii. Şi atunci constat că
volumul lui Sorin titel, Dejunul pe iarbă, lipseşte din dicţionar. O proză mai
interesantă decât aceea din Lunga călătorie a prizonierului: experiment antetextualist
bazat pe dubla viteză narativă care ar merita să fie predat în şcoli.
Dragă Ion Pop, tu chiar crezi că poezia lui Danilov e mai valoroasă decât proza
lui titel? Sau că toate romanele lui Ivasiuc merită o analiză?
Sunt pur şi simplu perplex. nu ştiu cum să zic: mi-e milă şi de voi, mi-e milă şi
de mine!
Dragă Ion Pop, 6 oct.1999
recunosc că m-am enervat când am văzut că în Dicţionarul (tău !) nu e
menţionată nici o carte de-a mea. Ca să mă liniştesc am aplicat o terapie simplă :
am spus ce-aveam pe suflet…
acum că sunt mai uşurat şi mai calm, mă gândesc că tot efortul meu epistolar
şi poştal nici nu avea cum să servească la altceva decât la potolirea orgoliului de
autor. Şi tot acum îmi vine ideea simplă că în definitiv totul s-ar putea repara, dacă
DICţIOnaruL va lua în considerare volumul ce urmează să apară la Ed. all din
bucureşti, la începutul anului viitor. E un volum de cca. 500 de pagini şi conţine
(aproape) toate textele scurte (schiţe, nuvele, povestiri, fragmente) scrise de mine
în româneşte (am mai scris câteva şi în franceză). Ce crezi ? Poate că un volum de
500 de pagini o să te impresioneze… Se va chema EXErCIţII DE aŞtEPtarE,

LItEratura rOMână în SCrISOrI 63
dar pot, dacă vrei, să-i schimb şi titlul, să-i pun un titlu care să înceapă cu o literă
dinspre coada alfabetului, să ai în felul ăsta timp să-ţi convingi măcar unul din
colaboratori să scrie despre mine.
Ironia n-o să salveze românia şi nici pe mine…
aşa că închei cu această umilă propunere de-a salva măcar DICţIOnaruL,
care va fi acuzat că e incomplet, că privilegiază generaţia 80, poezia şi autorii care
umblă cu săru-mâna pe lângă coordonator.
te salut cu prietenie, ţepe
Dragă prietene, 10 oct. 99
am primit, desigur, şi nu fără o anumită surprindere, cu emoţiile adiacente,
suita mesajelor tale mâhnite, legate de marele Dicţionar de opere. M-am întristat
şi eu un pic văzând că ai putut crede că vei lipsi dintre scriitorii şi operele selectate.
Se află deja printre ele Hotel Europa (articol scris de Ion Vartic) în vol.II, E-L, care
va apărea până la sfârşitul anului, şi vor urma Nunţile necesare, Pont des Arts şi
Zadarnică e arta fugii. nu e tocmai puţin, mi se pare, şi nici nereprezentativ. Sunt
de acord însă că s-ar fi cuvenit să se scrie şi despre Aşteptare sau poate despre
altele – dar cântarul farmaceutic mai greşeşte şi el. Consideră absenţa asta o
scăpare (neplăcută, desigur) şi gândeşte-te că vor fi – sperăm – şi alte ediţii, mai
complete. au fost remarcate, în recenzii, şi alte uitări, şi vor mai fi, fără îndoială.
Prin urmare, te rog să nu interpretezi micul marele gol din vol. I al lucrării ca
pe un gest neamical şi de neglijenţă vinovată. nu s-ar fi potrivit cu nimic din ceea
ce înseamnă scrisul tău pentru literatura română şi Dumitru ţepeneag pentru coordonatorul
dificilei întreprinderi de sinteză. îţi mulţumesc însă pentru referinţele
bibliografice, utile şi în viitor.
am regretat că nu ne-am putut vedea la Paris, la seara Călinescu. apoi am plecat
spre Sens (colocviu Frénaud).
Cu speranţa că m-ai înţeles exact – şi cu aceeaşi prietenie, Ion Pop
Câtă răbdare aveam ! Să pun de-o parte şi cel mai mic articolaş care apărea
despre cărţile mele, să le selectez cu grijă şi să le trimit criticilor şi redactorilor
de revistă. N-a fost deloc uşor. Dar trebuia să compensez într-un fel (să
răscumpăr ?) absenţa mea din ţară.
Dragă ţepe, 28 oct. 1999
Ce să mai zic? am primit şi Exercices d’attente şi alte plicuri cu foarte utile
referinţe critice, am citit şi dialogurile dintre ego şi alter-ego, cu haz de necaz, din
România literară… Credeam că ai primit mesajul meu întrucâtva lămuritor,

64
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
cuprinzând şi regretul pentru scăparea Aşteptării din vol. I al Dicţionarului, plus
menţionarea titlurilor viitoare….Din păcate nu mai pot adăuga acum decât
promisiunea că într-o addenda a seriei de vreo 4 volume vor fi recuperate
omisiunile semnalate deja şi ale altor cărţi sau care, inevitabil, se vor mai produce.
Ele nu sunt, poţi fi convins, rezultatul relei voinţe sau al lipsei de preţuire. în orice
caz, în ce te priveşte, te mai asigur o dată că n-am avut nici o intenţie
neprietenească – ar fi fost în contradicţie cu admiraţia şi afecţiunea sinceră pe care
o am de atâţia ani faţă de tine. S-a întâmplat aşadar să ne scape un text sau altul,
chiar dacă am discutat de fiecare dată cu colegii chestiunile selecţiei. am mai şi
greşit, vom mai greşi, dar am dori desigur să fie cât mai puţin şi mai rar.
în acest moment volumul II (E-L) e pe punctul de-a intra la tipar. Din ţepeneag
conţine Hotel Europa, vom avea în celelalte Pont des Arts, Nunţile… şi Zadarnică
e arta fugii. Cum Exerciţiile de aşteptare vor apărea – îmi spui – anul viitor, nu mai
avem cum să le integrăm din păcate acum. Sper că vei înţelege totuşi şi scuza, cât
se poate, imperfecţiunile selecţiei, în ce te priveşte. Şi te rog, a câta oară, să fii
convins de buna mea (a noastră) credinţă şi, nu mai puţin, de fidela mea prietenie.
Cu bine, Ion Pop
17 dec.99
Dragă ţepe,
Constat cu încântare că se rotunjeşte, cu fiecare zi ce trece, o bibliografie ca şi
completă despre cărţile tale. articolele viitoare din Dicţionarul de opere o vor fructifica,
desigur, cu cel mai mare folos – şi îţi mulţumesc, deloc convenţional, pentru
toate cele trimise. Mărturisesc că mi-a făcut o plăcere aparte să văd că tratezi cu un
înţelept umor episodul pitoresc al «disputei» enciclopedice pe care am declanşat-o
fără să vreau. Deocamdată, tocmai a ieşit volumul doi, în bună ţinută tipografică şi
– sper – intelectuală în care se află, la locul literei sale majuscule şi Hotel Europa.
Vor urma, cum ţi-am mai spus, alte titluri şi acea addenda recuperatoare.
anul ’99 se încheie aşadar cu unele roade, nu mai uşor de obţinut decât cele din
agricultura română în faza prelungită a tranziţiei. Pentru mine, va fi şi un final,
mult dorit, de carieră administrativă, căci în 18 ian. 2000 vor fi noi alegeri de decan
la Facultate, iar eu m-am decis să nu mai accept nici un fel de funcţie, la nici un
nivel al «conducerii» academice. Sper aşadar că mă pot reapuca de mai tăcuta şi
mai calma meserie de şoarece de bibliotecă, pentru a mai citi şi scrie, cât mai e
vreme – şi nu mai e prea multă… acum sunt cam obosit, am multe restanţe de tot
soiul. Imediat după anul nou, voi pleca pentru nişte conferinţe la napoli şi roma,
– momente de respiraţie.
Pentru impresionanta cifră de 2000 sub care intrăm în curând, îţi doresc ţie şi
întregii familii, din partea noastră a tuturor, Sărbători frumoase şi un an nou
fericit.
Cu toată dragostea, Ion Pop

Paris, 14 ian. 2000
Dragă Ion,
îţi trimit niscai epistole care vor putea folosi, cred eu, şi pentru alţi autori făcând
sau nu parte din grupul oniric: Dimov, Mazilescu, turcea, Horia Stamatu. Mai am
scrisori şi de la marii noştri grafomani Eliade şi Cioran, dar mai întâi trebuie să le
fotocopiez. bineînţeles, toate sunt scrisori publicate, fie în România literară, fie în
Caiete critice sau Viaţa Românească.
articolul despre blecher ţi-l trimit ca eventuală indicaţie bibliografică.
îmi pare bine că te-ai hotărît să te eliberezi de obligaţiile administrative care îţi
devorau timpul. Exemplul tragic al lui Papahagi cred că a contat oarecum în
această hotărâre. ai dreptate, ne mai rămâne puţin timp ( mie şi mai puţin!) şi
trebuie să profităm de el. te rog să nu eziţi , dacă ai nevoie de una sau mai multe
cărţi apărute pe meleagurile pariziene. ţi le trimit imediat. Şi ca să nu-ţi faci nu
ştiu ce scrupule, tu ai să-mi trimiţi volumele din dicţionarul de opere.
Salutări Ilenei şi copiilor. al tău cu prietenie, ţepe
27 februarie 2000
Dragă ţepe,
LItEratura rOMână în SCrISOrI 65
Se înţelege că am primit şi plicul cu documente trimis de curând – şi îţi
mulţumesc. Viitoarele articole din dicţionar vor putea profita din plin. Cum ţi-am
mai scris, volumul II e pe piaţă iar în el se află şi articolul semnat de Ion Vartic despre
Hotel Europa, pe care îl vei vedea – de nu l-ai văzut încă – în jur de 11 martie,
când sper să ajung la Paris, în drum spre nantes, unde sunt invitat la universitate,
pentru o conferinţă (în 17 III).
Observă că între 11 şi 17 sunt câteva zile (seri) în care mi-ar cădea bine să
regăsesc ceva din Paris, dacă tot fac drumul ăsta cam lung. Drept care te întreb, fără
prea multe figuri de stil, dacă ai putea suporta ideea să stau (numai nopţile) în
cunoscuta odaie de la etajul tău boem de pe rue du bac. Mi-ai face un uriaş serviciu
– dacă treaba asta nu te deranjează prea tare. Dacă nu e posibil, voi căuta altă
soluţie. Merg cu îndrăzneala până acolo încât te rog mult să-mi dai un semn
telefonic seara după ora 20, după ce primeşti aceste rânduri, ca să-mi pot programa
călătoria în funcţie de răspunsul tău. trag nădejde că vei înţelege şi scuza cutezanţa
mea. Dacă nu poţi – voi înţelege şi eu că… nu poţi.
îţi mulţumesc anticipat pentru bunăvoinţă şi aştept oricum să ne vedem şi
auzim. Până atunci, numai gânduri bune, cu drag, Ion

ELIsABEtA LăsCONI
a brODa PE CatIFEa, a SCana Până La OS
Porţi spre teritoriul interzis
cărți paralele
rareori doi autori contemporani se întâlnesc prin intermediul cărţilor
urmând căi diferite, dar care îi îndreaptă spre acelaşi loc. Şi mai rar, dar
mult mai interesant este fenomenul respectiv, când implică autori pe
care, în afara ţintei profunde a scrisului, totul îi desparte şi îi face aproape incompatibili,
aşa cum se întâmplă cu aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach: profesie
şi orizont cultural diferit, mize ale scrisului şi sursele la care recurg, achiziţii
culturale şi modul de a le interpreta şi apropria.
aurora Liiceanu se bucură de succes remarcabil, cărţile publicate în ultimii doi
ani ating deja tiraje de invidiat, lansările probează că are un public larg, şi mai ales
de foarte bună calitate, iar explicaţiile unei asemenea receptări continuă să intrige.
Dar, dincolo de tot ce observasem până acum (dublă deschidere spre cazuri analizate
cu detaşare şi spre drame ale celor apropiaţi, lecturi profund personalizate şi
experienţe scrutate cu atenţie, mai ales un talent uluitor de povestaşă), am descoperit
şi altceva.
Dar acest „altceva” s-a desprins dintr-o intertextualitate cel puţin bizară. în spaţiul
de cultură germană, un autor a provocat recent atât interesul cititorilor, cât şi
respectul criticii prin Premiul Kleist, decernat în 2010 pentru volumul debutului.
Ferdinand von Schirach este autorul, iar cartea, Crime (Verbrechen, 2009; publicată
la noi în 2010, traducere de Gabriella Eftimie, Ed. Pandora M), se compune din
11 povestiri, inspirate de cazuri autentice pe care le-a cunoscut direct, în calitate de
avocat şi consilier al apărării. a urmat în 2010 a doua carte de povestiri, Schuld,
nominalizată deja pentru premiile anului 2011.
Specializarea aurorei Liiceanu este psihologia: cercetător senior la Institutul de
Filosofie şi Psihologie „Constantin rădulescu-Motru” din cadrul academiei
române, cu doctorat în psihologie şi experienţă de predare la universităţi din
românia, Canada şi Franţa. autorul german Ferdinand von Schirach, născut în
1964 la München, şi-a făcut studiile de drept la bonn şi la Köln, din 1994 s-a stabilit
la berlin, lucrând ca avocat specializat în drept penal.
nu ştiu dacă aurora Liiceanu are un supranume în lumea profesională, poate

„Psihologul cel discret”, însă Ferdinand von Schirach trece drept „avocatul celebrităţilor”:
a apărat pe spionul norbert Juretzko, care făcea parte din bnD
(Serviciul Secret Federal), dar în alt caz, a depus plângere împotriva bnD, l-a
reprezentat pe Günter Schabowski în procesul biroului politic şi a pledat pentru
familia actorului Klaus Kinski, acuzând serviciul de protecţie al datelor de la
berlin că a aprobat publicarea fişelor sale medicale.
nu ştiu dacă La taifas şi celelalte cărţi ale aurorei Liiceanu au intrat deja în
bibliografia studenţilor de la facultăţile de psihologie, presupun că da, dar în mod
sigur, la facultăţile de drept din spaţiul universitar de limbă germană, povestirile lui
Ferdinand von Schirach sunt recomandate studenţilor, semn interesant pentru un
dublu transfer: nu doar ficţiunea are nevoie de hrana oferită de real, ci şi realitatea
îşi hrăneşte ordinea şi legea din ficţiune.
ambele cărţi, La taifas de aurora Liiceanu şi Crime de Ferdinand von Schirach
pornesc din experienţa profesională, dublată de interes acut faţă de firea umană, de
meandrele din interior ce ordonează, ca forţe magnetice subterane, traseele existenţiale.
Fiecare pacient al psihologului şi fiecare caz al avocatului sunt filtrate de privirea
plină de curiozitate ce sesizează rapid punctele sensibile şi zonele nevralgice.
Venind pe căi diferite, cu personalităţi distincte, cu muncă elaborată şi eficientă,
pe lungi durate ori pe termen scurt, psiholog şi avocat deschid portiţe spre teritoriul
interzis, cel al inconştientului personal, atât de bine apărat de fiecare, nu doar
de ceilalţi, ci chiar faţă de sine însuşi. Şi totodată scrutează în adâncime întâmplările
decisive din viaţa personajelor, până se conturează apăsat liniile destinului. în
aproape toate naraţiunile celor doi autori superpersonajul care face jocurile este
destinul. Camuflat perfect, nu aflat la vedere, ca în tragedia greacă.
Două, trei şi mai multe instincte
CărțI ParaLELE 67
Şi aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ştiu că acolo, în pivniţa inconştientului,
zac instincte ce au fost zăvorâte. Chiar când lasă urme în comportamentul
ce iese din normal, ele tot nu pot fi depistate uşor, îmblânzite sau anihilate, ca
nişte sălbăticiuni primejdioase.
Pentru cititor, experienţa este fascinantă şi plină de suspans, respectivele cazuri
descrise au de fiecare dată rezonanţă în viaţa proprie sau a celor din jur, fiindcă
relevă sensul unor episoade ori fapte rămase obscure.
Instinctul erotic, cel de autoconservare, complexe şi fantasme, câte un sindrom
neaşteptat se disting în poveştile de psiholog care nu doarme niciodată: prieteni,
apropiaţi ori simpli cunoscuţi sunt observaţi şi investigaţi cu aceeaşi insistenţă ca
pacienţii, dezvăluind sensul unor reacţii, motivaţia alegerilor surprinzătoare, posibile
cauze ale unor fapte şi feluri de a fi.
în cazurile devenite povestiri la Ferdinand von Schirach domină instinctul thanatic:
hăul ce absoarbe, din întunericul lui rareori eroii pot fi recuperaţi ori salvaţi.

68
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
trecutul fiecăruia dintre clienţii apăraţi acţionează şi reacţionează, conştiinţele
acestora par să se afle mereu într-un echilibru fragil, dificil de păstrat ca să le asigure
supravieţuirea. Lumea, semenii şi evenimentele ce se prind în malaxorul lor
explică bună parte din spaime şi agresivitate.
Câteva povestiri intră în rezonanţe fascinante. Iată povestirea ce deschide volumul
lui Ferdinand von Schirach, Fähner: medicul generalist din rothweil îşi ucide
soţia, scorpia cu care a rămas căsătorit decenii lungi, o viaţă de om. Simetric, personajul
feminin fără nume din textul Mai bine mort decât cu alta al aurorei
Liiceanu trăieşte o dragoste ce rezistă unor încercări crunte de infidelitate, se prelungeşte
chiar şi după moartea bărbatului în forme variate – cult al celui mort şi
grijă pentru familia fiului său din altă căsătorie.
Ce l-a determinat pe Fähner să îndure atâtea ironii şi răutăţi, să suporte asemenea
teroare un timp atât de lung? Legământul făcut la căsătorie, pe care se simte
dator să-l respecte, conform cu educaţia sa. aceeaşi consecvenţă izvorâtă din nevoia
de dragoste o are femeia prezentată de aurora Liiceanu, iar locul unde s-au
petrecut cele două întâmplări esenţiale din viaţa ei a fost plaja: acolo a intrat în cortul
unui necunoscut pentru o partidă sălbatică de sex, acolo bărbatul care a cucerito
definitiv i-a mărturisit că o iubeşte.
uneori, o povestire conţine mai multe nuclee care, dezvoltate, ar duce la o
amplă şi solidă nuvelă psihologică ori microroman. Două naraţiuni au o asemenea
densitate: Violoncelul (din Crime) şi Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă
(din La taifas) se apropie de cazuri clinice pentru psihanaliză, într-atât de limpede
acţionează complexele clasice în destinele personajelor.
Povestirea Violoncelul cuprinde o tragedie – moartea mamei, cu urmări incomensurabile,
drama unui bărbat care nu-şi mai găseşte echilibrul, succesiunea de
iubite reuşeşte doar să umple timpul şi să satisfacă orgoliul, drama copiilor, fiică şi
fiu, tot mai înstrăinaţi de un tată odios. tackler îi pretinde fiului aceeaşi natură
puternică şi agresivă, respectă talentul fiicei fără să o înţeleagă, le oferă o sumă
consistentă când cei doi pleacă de acasă. Viaţa celor trei se sfârşeşte însă ca în tragedia
greacă.
Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă probează efectele situaţiei
inverse, aici dezechilibrul îl provoacă o mamă extrem de puternică de care fiul nu
se poate desprinde în niciun fel, nici devenit matur. tentativele unor relaţii constante
ori a căsătoriei eşuează pe rând, complexul oedipian funcţionează cu atâta intensitate
şi forţă încât pune un văl pe ochii tânărului, nici măcar discuţia cu psihologul
şi întrebările sale pertinente nu reuşesc să-l smulgă ori să-i destrame vălul.
Majoritatea cazurilor penale din povestirile autorului german au ca temă şi
subiect crima şi instinctul criminal, deci apropierea de psihiatrie, nu doar de psihologie,
este inevitabilă. Iar întrebarea tulburătoare din subterana epicii vizează graniţa
ce separă normalitatea de patologie, dificil de fixat chiar şi de către specialişti.
Cele mai interesante povestiri sunt cele ce asociază instinctul erotic şi cel canibalic
(Dragoste) şi cazul clinic de schizofrenie (Verde).

Amănuntul decisiv (sau alt nume pentru destin)
CărțI ParaLELE 69
Cele două volume atât de diferite stau mărturie pentru fluxul trecerii oamenilor
dintr-o ţară în alta, dintr-o lume în alta, puşi în mişcare de marele mecanism al istoriei,
de ambiţii ale unor regimuri şi guverne, de şanse ori neşanse personale.
Destinul se manifestă în cele mai neaşteptate feluri, răstoarnă tot în existenţa indivizilor,
astfel de mesaj freamătă ca pânza freatică în profunzimea celor două cărţi,
multe texte şi povestiri se pot citi şi ca naraţiuni ale destinului.
un amănunt din viaţa personală schimbă tot în traseul unui om. aurora Liiceanu
face o demonstraţie uluitoare prin povestea unui inel cu safir. O femeie rămâne
văduvă cu puţin timp înainte de pensionare, duce o existenţă liniştită, iar monotonia
o întrerupe o excursie la Paris unde o găzduieşte un cuplu de prieteni tineri. Şi
acolo vede în vitrina unui bijutier un inel ca al ei, curioasă întreabă de preţ şi înţelege
că este deosebit şi că ar obţine bani buni pe inelul ei. Prietenii o sfătuiesc să
vândă inelul ca să poată călători în ţara Sfântă unde îşi dorise atâta să ajungă. Ea
ezită să se despartă de inel, dar apoi decide să-l vândă.
astfel, călătoreşte la Ierusalim, iar la hotel este rugată să accepte o cameră cu
glasvand, şi când începe un monolog povestind pentru soţul ei dispărut aventura în
care a pornit, aude o voce de bărbat vorbindu-i în româneşte de dincolo de glasvand.
Iar bărbatul insistă să se vadă şi să ia masa împreună, este evreu plecat din
ţară de mulţi ani, îi place să vorbească româneşte. amândoi se află pentru puţin
timp acolo, cinează împreună seară de seară, se simt bine unul în prezenţa celuilalt.
bărbatul stabilit în Mexic şi venit aici pentru afaceri o cere de nevastă, iar ea
acceptă. Inelul de safir vândut a desprins-o de tot trecutul ei şi i-a schimbat locul,
rostul, viaţa.
Povestirea Fericirea din volumul Crime se derulează într-un şir de răsturnări de
situaţii, demne de o comedie neagră. un client al unei prostituate face infarct şi
moare, iar ea şi prietenul ei acţionează în perfect contratimp: Irina este disperată că
poliţia o va expulza; Kalle este convins că Irina l-a omorât, tranşează cadavrul şi îl
îngroapă în parc. Cei doi ajung în arestul poliţiei şi fiecare se străduieşte să-l apere
pe celălalt. Finalul fericit este precedat de episodul macabru al dezgropării cadavrului
pentru autopsia care elucidează felul morţii şi îi disculpă pe cei doi nevinovaţi.
Cea mai interesantă apropiere contrastantă între cele două volume o realizează
două texte extraordinare despre exil, Fidanakis şi Etiopianul. Fidanakis, grecul
refugiat în românia, nici nu-şi desface bagajele, convins că situaţia de provizorat
se va încheia foarte repede, însă ea durează întreaga viaţă. Etiopianul are un scenariu
invers: un om nu-şi află rostul cel bun decât departe de casă, în Etiopia, într-o
comunitate modestă, în care potenţialul de energie şi iniţiativă iese la lumină şi îl
determină să acţioneze în folosul celorlalţi, iar apoi să-şi întemeieze o familie.
ţara proprie constrânge sau rejectează, locul străin eliberează de poveri şi autocenzură
şi duce la alte alegeri. Eroul din Etiopianul pare Jean Valjean al timpului

70
nostru: Michalka este copil abandonat şi înfiat, repetent apoi în şcoală, sortit delincvenţei.
un furt de la casa de economii îl determină să plece din ţară, ajunge în
Etiopia şi aici începe marea aventură care-i schimbă viaţa şi face din el cu totul alt
om, pe care trecutul îl ajunge din urmă când nu se aşteaptă: chemat în ţară pentru
hoţia mai veche, pare sortit să repete greşeala făcută altădată, ajungând la tribunal.
Patetismul nu lipseşte din cele două naraţiuni, previzibil la români şi greci, dar mai
greu de crezut pentru firea sobră şi reţinută a nemţilor. Când prietenul său sosit din
Etiopia ca să depună mărturie prezintă filmuleţul cu tot ce a realizat Michalka pentru
a face din satul sărac o aşezare prosperă, judecătorii au ochii în lacrimi. Iar când este
eliberat, judecătorii civili fac chetă să-i cumpere biletul de avion ca să se reîntoarcă
acolo unde îi era locul.
subtilitate şi concizie
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
broderia narativă a aurorei Liiceanu, de mare fineţe la fiecare text, este pusă în
lumină de unul sau mai multe motto-uri ce orientează şi captează cititorii, în combinaţii
insolite, de la Paul Valéry la Henry Miller, de la thomas Mann la Iris
Murdoch, de la G. Călinescu la andrei Pleşu, fără a exclude bogăţia de proverbe
româneşti străvechi („Dragostea scurtă este cu suspin lung”) sau reflecţiile proaspete
ale unei ţărănci: „Că mă întreb: cine organizează roşia să fie roşie şi ardeiul să
fie iute?”
titlurile de capitole sunt simple şi clare (timpul; noi şi alţii; Şi diferiţi, şi asemănători;
Destin şi cine-mi face viaţa) demonstrând claritate şi rigoare în organizarea
textelor, ce pendulează aleatoriu între naraţiune şi eseu. în schimb, subcapitolele
au titluri delicioase. Câteva exemple – „ah, psihicul meu! ah, chimia mea!”;
„O femeie normală: graba lui la pat, graba ei la altar” sunt suficiente ca să probeze
că funcţionează ca magneţi în captarea cititorilor.
Subtilitatea se vede în câteva notaţii ce probează ochi de prozator. în textul despre
femeia dornică de iubire, se strecoară detalii interesante: ceşti negre, funerare,
numite parastase, covorul persan roşu ca aşternut pentru amor pasional. în alt text,
apare „sindromul Karin” şi se asociază cu „banana verde”: o tânără are o relaţie
amoroasă cu un bărbat mai mare ca ea şi ezită să se căsătorească pentru că „el era
în vârf, iar ea încă urca”. Poate că este şi cel mai bun exemplu pentru felul în care
fuzionează inventivitatea psihologului şi spiritul ficţional al preaînzestratei autoare.
însă Ferdinand von Schirach scanează cazurile pe care le prezintă. Stilul său
aminteşte de comportamentismul vizibil la Ernst Hemingway şi la Dashiell
Hammet. Deşi inserţiile persoanei întâi ar tenta spre o abordare subiectivă, ea este
evitată deliberat: privirea nu este cea personală, ci a camerei video sau a scanerului
culegând imagine cu imagine, suficient de repede ca să dea iluzia fluidităţii,
suficient de lent ca să se distingă toate detaliile semnificative.
una dintre cele mai reuşite povestiri, Ariciul, are ca miez replica fiului de sclav,

CărțI ParaLELE 71
personaj al lui arhiloh, care o considera motto-ul lui: „Vulpea ştie multe, ariciul un
singur lucrul”. Este povestea unui tânăr supradotat intelectual, dintr-o familie arabă
formată din bărbaţi delincvenţi, dar el câştigă bani din tranzacţii la bursă, nu din
trafic de droguri, îşi salvează fratele de închisoare, cunoscând foarte bine legile şi
manevrând impecabil juriul şi pe judecător. alte povestiri au drept emblemă un
obiect, aşa cum se întâmplă în Ceaşca de ceai a lui Tanata.
Şi iată şi efectul de rezonanţă între volume: ambii autori aleg pasaje din Scott
Fitzgerald. La aurora Liiceanu, motto-ul ales este primul far luminând tema timpului:
„timpul este un hoţ, / bucurie şi mâhnire / atârnă pe o frunză / Ce se îngălbeneşte.”.
La Ferdinand von Schirach, citatul cu funcţie de emblemă încheie
povestirea Violoncelul – „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de
curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” şi este cheia ce întoarce lanţul
tragic la prima verigă, plasată în depărtarea anilor.
aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ilustrează farmecul apropierii şi al
diferenţei între două literaturi contemporane, între două mari zone în care se aventurează
ficţiunea – cea a psihologiei şi a justiţiei, între două minţi creative şi imaginative,
între două stiluri, unul feminin şi altul masculin, între două scriituri: o broderie
pe catifea cu ape ce ameţesc irezistibil şi scanare până la os dătătoare de frison.
ELISabEta LăSCOnI

NICOLAE MAREŞ
raPOartE DIPLOMatICE DE La VICHY
SEMnatE DE EuGEn IOnESCu
restituiri
Misionarismul cultural maghiar în 1943 la Vichy şi la Paris
Pe măsură ce ostilităţile pe toate fronturile s-au înteţit, în 1943-1944, nevoia
de propagandă a sporit şi ea pe întreg teritoriul francez, mai ales că infiltrarea
propagandistică maghiară, care ne interesa în mod direct, a crescut
la proporţii nebănuite. aceste aspecte îi vor fi sesizate ministrului Mihai antonescu,
dar şi subsecretarului de stat al Propagandei, prof. alexandru Marcu, de consilierul
de presă, şeful direct al lui Eugen Ionescu, Ion Dragu, în vara anului 1943.
Funcţionar cu state vechi în Ministerul afacerilor Străine, care a coordonat din funcţia
de director general direcţia presei în anii ’30, consilierul român sesiza faptul că
atât organele oficiale franceze, cât şi „prieteni credincioşi din Franţa” i-au atras
atenţia „asupra proporţiilor şi formei pe care oficialitatea maghiară înţelege să le dea
de-acum propagandei lor în Franţa”. (arhiva MaE, raport confidenţial, 1111 din 11
iulie 1943, aMaE, dosar 43, Franţa-românia, pp. 140-142). rezulta, indubitabil,
că budapesta dorea să pună pe prim plan nu activitatea propagandistică obişnuită,
prin presă, ci mergea de-acum pe „misionarismul cultural”. aflăm şi în ce consta
acesta. budapesta marşa pe alţi vectori de influenţă mai credibili în sferele intelectuale
mai înalte din Franţa. ungaria urmărea, în primul rând, să asigure un schimb
masiv de profesori universitari, scriitori, artişti, clerici, reprezentanţi ai diferitelor
sectoare ale vieţii culturale, cu scopul de a facilita strângerea colaborării maghiarofranceze,
pe cale spirituală, în vederea unor „acţiuni politice”, în viitorul apropiat
şi îndepărtat. toate aceste măsuri trebuiau realizate printr-un program deja elaborat
la budapesta, constând în organizarea de: conferinţe, şezători, reprezentaţii teatrale,
concerte, proiecţii de filme etc., întocmite fiind deja listele de personalităţi ce trebuiau
implicate direct. Se realizau, scria Ion Dragu, „stăruitoare îmbieri ungare pentru
manifestări spirituale franceze în ungaria, perindându-se de câteva săptămâni
prin Vichy şi Paris în chipul cel mai stăruitor şi mai promiţător.”
Putem spune că era meritul incontestabil al francezilor că au avertizat partea
română, prin diplomaţii româniei la Vichy, „înainte ca ele (măsurile maghiare) să
devină realităţi dăunătoare intereselor noastre”. Mâhnirea consilierului diplomatic
român consta în aceea că, în ciuda numeroasele rapoarte trimise bucureştilor, reac-

EStItuIrI 73
ţia pozitivă a autorităţilor româneşti se lăsa încă aşteptată. Ion Dragu nu ezită să
menţioneze că „ofensiva de acum a ungariei” ar fi avut mai puţină importanţă şi
ar fi găsit mai puţină receptivitate, dacă propunerile făcute de el anul trecut (menţionând
numărul rapoartelor trimise în această direcţie – şi în care şi Eugen Ionescu
se implicase), privitoare la trimiterea de profesori, de preferinţă ardeleni, şi preoţi
greco-catolici, ca misionari în Franţa, ar fi constituit în ţară „obiectul nu numai al
unei primiri bine intenţionate ci al unei imediate înfăptuiri”. Diplomaţii români
făcuseră forurilor de resort propuneri adecvate, care ar fi putut anticipa expansiunea
maghiară, dar fără rezultate concrete. Se afirma, corect, că: „ungurii ajunşi mai
târziu ca noi la evidenţa acestei forme de propagandă necesară azi în Franţa au înţeles
şi au izbutit s-o realizeze înaintea noastră”.
Pentru contractarea „luminilor noi” maghiare
Ion Dragu, ca şi Eugen Ionescu, au reluat din nou chestiunea numirii unui titular
la lectoratul de limbă şi literatură română la Lyon, unde nu mai funcţiona
nimeni de mai bine de trei ani, şi unde universitarul român ar fi trebuit să vină să
îşi ia postul în primire, putând să depăşească instalarea celui maghiar, făcută cu
surle şi trâmbiţe, în persoana unui Constantin rona, la înscăunarea căruia a participat
însuşi rectorul universităţii lyoneze, profesorul Gau, care a subliniat la prezentarea
maghiarului cuvinte despre: „lumina nouă ce se aprinde la universitatea
lyoneză”.
nu întâmplător, aşadar, la 2 decembrie 1943, Eugen Ionescu, secretar principal
cultural (în nomenclatorul de azi l-am putea identifica cu secretar II), adresează un
raport cu privire la situaţia lectorului român, E. tănase.(Ibidem, raport 1417 din
3 decembrie 1943 ff. 554-545).
De remarcat că, în mai 1943, Eugen Ionescu avusese iniţiativa de a proiecta,
împreună cu rectorul universităţii din Montpellier, cu decanul facultăţii de litere şi
cu profesorul alphonse Dupront, realizarea unor conferinţe despre românia, la
facultatea de litere, şi – mai exact – la lectoratul de limbă română, pentru anul universitar
1943-1944. în ciuda intervenţiilor făcute de oficiul diplomatic, Ministerul
Educaţiei naţionale de la bucureşti întârzia numirea lectorului român, E. tănase.
Preconizând întârzierile cu care diplomatul român se obişnuise deja, acesta a programat
organizarea „Săptămânii româneşti” spre sfârşitul lunii martie 1944, sperând
ca situaţia lectorului „să fie aranjată” până atunci.
Dovada că Eugen Ionescu intrase destul de adânc în jocul şi labirinturile birocraţiei
de pe Dâmboviţa, ajungând să se convingă din plin de inerţia, tipic balcanică,
a bucureştilor, a ţinut să sublinieze în referat: Întrucât una din conferinţe ar
privi folclorul românesc, ar fi necesar să primim în termenul cel mai scurt pentru
ca conferenţiarul – cacofonie scuzabilă, am zice, n.M. – să aibă timp să se prepare:
discuri de muzică românească poporană, din cele înregistrate de dl. Brăiloiu,
precum şi un cât mai abundent material folkloric muzical şi poetic, şi o documentaţie
suficiente pentru a fi cercetate de dl. Pitandre, de la Facultatea din

74
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Montpellier, specialist în folklor, care ne cere să-i procurăm acest material în timp
util”. răspunsul Ministerului Propagandei la adresa respectivă nu l-am găsit în
arhivele Ministerului afacerilor Străine, instituţia care realiza curieratul cu misiunea
din Vichy. nici din partea diplomatului că ar fi primit-o.
Un raport politic privind colaborarea franco-germană
revenind la contextul din vara anului 1943, menţionăm că Eugen Ionescu l-a
contactat pe Paul rives, deputat de stânga, director al ziarului l’Effort, partizan al
colaborării franco-germane, de la care a obţinut o seamă de informaţii privind
raporturile franco-germane în problema „colaborării” dintre Franţa şi Germania,
inclusiv pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte, la un nivel demn de luat în seamă,
Eugen Ionescu încearcă să surprindă nu numai dimensiunea culturală a manifestărilor
din Franţa, ci şi pe cea politică, aspecte care, în plin război, interesau în mod
deosebit bucureştii.
Ca un veritabil diplomat politic, Eugen Ionescu surprinde la interlocutor convingerea
acestuia că raporturile franco-germane trec prin „dificultăţi sporite şi de
faptul că armata germană suferă înfrângeri pe câmpurile de luptă, iar diplomaţia
germană nu mai înregistrează succese”. „Pentru ca ideea de colaborare să se învioreze
– ar fi menţionat deputatul francez – ar fi neapărată nevoie de o victorie a
armatei germane pe unul din câmpurile de luptă”.
rives a mai subliniat, în discuţia cu diplomatul român, că – deşi „situaţia
Germaniei pare precară, ea (Germania) este departe de a fi pierdut partida”; mai
mult, reichul ar mai avea de jucat „o mare carte diplomatică”. nu excludem ca
părerea francezului să fi întâlnit minţi care să dea credibilitate, la bucureşti, afirmaţiilor
respective.
Convins că nu toată lumea din Palatul Sturdza ar fi putut da crezare relatărilor
din raportul său, în ultimă instanţă a afirmaţiilor făcute de deputatul Paul rives,
Eugen Ionescu menţionează că interlocutorul se află în cele mai bune relaţii cu cercurile
germane de la Vichy şi Paris; surprinde şi concluzia lui rives, că dacă francezii
nu sunt uniţi, atunci „Germanii sunt şi mai puţin uniţi”. Şi lipsa lor de unitate
se manifestă nu numai în interiorul Germaniei, ci şi în acţiunea lor politică exterioară,
unde diferitele direcţii şi curente din interior se manifestă în sensuri contrarii:
lipsa de unitate, de orientare clară şi precisă în atitudinea germanilor faţă de
Franţa, a constituit motivul principal al nereuşitei „colaborări”.
Sunt elemente de mare gravitate, dacă ne gândim la stadiul colaborării existente
la nivel înalt militar între românia şi Germania, a întâlnirilor Hitler-antonescu
sau ale lui antonescu cu comandanţii militari germani de pe frontul sovietic pentru
a întrevedea eventualele concluzii cu ample nuanţe militare şi politice pe care
puteau să le tragă decidenţii din informarea respectivă.
în plus, bucureştii aveau să afle unul dintre gândurile insolite al lui rives, acela
că „poporul francez care are tendinţe anti-burgheze, anti-capitaliste etc., a devenit
şi devine din ce în ce mai anti-german. Francezii au ales astfel între a rămâne

EStItuIrI 75
comunişti (deoarece naţional-socialismul nu a organizat „revoluţia”) sau democraţi
ori anglofili (pentru că, cel puţin, democraţia garantează libertăţile individuale şi
un trai lesnicios, pe care războiul şi, mai ales, ocupaţia germană l-au suprimat)”.
(op. cit. f. 443).
Pentru propagarea celor mai de seamă şi autentice
valori româneşti în presa din sudul franţei
Pregătirea unui număr special al revistei Pyrénées, consacrat în întregime culturii
româneşti, a constituit nu numai o preocupare importantă a diplomatului, ci şi
un travaliu susţinut, soldat cu o corespondenţă intensă cu centrala Ministerului
afacerilor Străine şi cu Ministerul Propagandei. Cele două instituţii au fost ţinute
la curent cu fiecare dintre intenţiile sale şi ale părţii franceze, cu paşii întreprinşi şi
stadiul de pregătire a materialelor. Eugen Ionescu a găsit oportun să transmită la 11
noiembrie 1943 referatul 1365 (Ibidem, dosar 43, ff. 488-489), în care raportează
cu privire la conţinutul şi stadiul redactării contribuţiilor, în fapt informând pe larg
Palatul Sturdza despre stadiul în care se afla numărul respectiv din Pyrénées. Din
informare rezultă că Ionescu ar fi adunat materialul francez şi dispunea de el pentru
redactarea primei părţi, şi anume: un articol de prezentare a româniei, semnat
de profesorul E. de Martonne; un articol privind istoria româniei, aparţinând profesorului
Paul Henry; un articol despre poezia românească, semnat de profesorul
Mario roques; iar despre spiritualitatea românească (între Occident şi Orient), dispunea
de articolul profesorului a. Dupront.
Mai înţelegem că Eugen Ionescu se baza, totodată, pe o seamă de materiale pregătite
şi traduse de el, respectiv, pe: a) un eseu de Lucian blaga (discursul de recepţie
la academia română); b) un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul naţional”)
din „teze şi antiteze”; c) un fragment din „Metafizica” – semnat de nae Ionescu
(privitor la spiritualitatea ortodoxă şi răsăriteană). Eugen Ionescu preciza că pe cel
din urmă l-a tradus împreună cu dl. a. Dupront. Scriitorul diplomat a găsit de cuviinţă
să explice de ce a hotărât să includă cele trei contribuţii menţionate mai sus, şi
pe care avea să le includă în capitolul: „Les Roumains définis par eux-mêmes”.
aflăm, astfel, că pentru scriitorul Eugen Ionescu – concluzie rezultată, probabil, şi
în discuţiile avute cu profesorii francezi – avea drept temei faptul că: „cultura
românească este o cultură care e încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpezire”,
încât nu crede că: „trei atitudini diferite – care, de altfel, au şi unele puncte
de contact – ar exprima o dezorientare ci, dimpotrivă, seriozitatea unui efort intelectual
de auto-cunoaştere şi o dezbatere vie, plurală”. am spune, chiar frumoasă,
în plin război, această manifestare de pluralism, care peste ani va lipsi în românia
atâtea decenii. Eugen Ionescu mai menţiona că a surprins prin cele trei contribuţii
punctul de vedere „european” – universalist; raţionalist (Camil Petrescu); punctul
de vedere mistic-ortodox (nae Ionescu) şi cel mistic ne-ortodox (Lucian blaga).
Eugen Ionescu a mai informat bucureştii cu privire la portofoliul de texte (am
spune modest) de care mai dispunea pentru a ilustra eseistica în economia numă

76
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
rului preconizat:
Poeme ale unor poeţi contemporani – unele traduse de el şi altele primite de la
Direcţia de Studii (probabil din Ministerul Propagandei);
O nuvelă de Pavel Dan din volumul Urcan Bătrânul în traducerea Gabriellei
Cabrini şi Eugen Ionescu;
nuvela lui brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, primită de la
Direcţia de Studii, în traducerea lui augier.
Mai avea în portofoliul de materiale personale cât şi în documentarul misiunii
o traducere a Mioriţei în transpunerea lui ange Pechmeja, francez care a locuit în
românia pe la 1860; a precizat că traducerea a fost semnalată de prof. Popovici,
de la Facultatea de litere din Sibiu, în revista Studii literare, nr. 1; dispunea de
unele Bocete, în traducerea lui Lassaigne. Ionescu relevă faptul că Mioriţa şi
Bocetele, împreună cu alte texte populare, au fost deja citite de el, la radio-
Marseille, în prima dintre emisiunile literare, care a avut loc la 21 iulie (1943), şi
pe care personal a organizat-o.
Se vede că documentarul era destul de sărac de vreme ce mai avea numai „mici
cronici de mai puţină importanţă, un articol (probabil al său) şi diferite note ale
subsemnatului”. nu ştim câţi diplomaţi culturali din lume au azi, inclusiv la Paris,
un portofoliu mai bogat şi nici dacă au preocupări de a scoate numere consacrate
culturii româneşti. Mă gândesc şi la preocupările Institutelor Culturale din străinătate.
Eugen Ionescu surprinde cu amărăciune că, în ciuda unor cereri oficiale şi
rugăminţi personale, n-a primit din ţară, din partea personalităţilor solicitate, materialele
dorite, sau că a primit altele decât cele indicate de el şi de revistă. „Planul
sumarului, de altfel, a suferit nenumărate modificări tocmai din cauza neparvenirii
materialului. am încercat a suplini nesosirea lui, traducând din câţiva din autorii
întâmplători aflaţi la biblioteca Serviciului nostru şi doriţi de noi; adunând din
reviste româneşti material care să se cam potrivească cu sumarul proiectat”, etc.
Subliniind că dl. Ferran, directorul revistei, şi-a exprimat dorinţa ca numărul
special închinat culturii româneşti (număr dublu) să înceapă a se tipări totuşi, după
o „punere la punct rapidă” a materialului, „noi am dori ca numărul să apară aşa
cum fusese conceput; cu colaborări româneşti de marcă şi putând constitui o icoană
fidelă a spiritului românesc”.
„Deoarece însă dificultăţile nu par a se limpezi, vom căuta să terminăm această
lucrare cu materialul pe care îl avem – şi care nu ne satisface – şi dând numărului
special un caracter mai mult „literar”. ne-ar trebui însă măcar unele articole
româneşti, privind afinităţile spirituale franco-române”. (op. cit. p. 491).
folosirea undelor herziene în propagarea culturii româneşti
referatul ilustrează din plin implicarea personală a diplomatului-scriitor în propagarea
culturii româneşti în Franţa, în ciuda mijloacelor destul de precare.
rezultă, totodată, efortul propriu depus pentru a asigura textelor propuse calitatea

EStItuIrI 77
pe care o cerea publicul ţintă. Se remarcă, în acelaşi timp, buna colaborare cu intelectuali
francezi de marcă, printre care prof. Morand.
în plus, implicarea diplomatului scriitor la emisiunile literare de la radio-
Marseille se constituie într-un pionierat demn de a fi salutat pentru perioada respectivă.
nu cunoaştem o asemenea implicare din partea altor diplomaţi români din
acei ani. n-am găsit o asemenea implicare nici chiar la aron Cotruş, care a avut,
pe timp de pace, toate porţile deschise la Varşovia sau, ulterior, la Madrid. La fel,
credem că Mircea Eliade, care avea deschise larg porţile Palatului lui Salazar, să fi
bântuit şi pe la posturile de radio, la Lisabona sau la Londra.
Subliniem că, la sfârşitul anului 1943, urmare a strădaniilor lui Eugen Ionescu, la
redacţia Cahiers du Sud a apărut grupajul de traduceri din t. arghezi, despre care nu
ştim să fi fost consemnate de biografii autorului Florilor de mucigai. acestea au fost
înserate în numărul datat noiembrie (apărut în decembrie) şi traduse de Edouard
Valla (afară de primul, Fătălăul/ „l’androgyne” ) – tradus de Eugen Ionescu personal.
aceste poeme făceau parte din culegerea pregătită – şi se doreau a constitui „primele
realizări dintr-o serie proiectată din autori români (op. cit. f. 38). Eugen Ionescu
a mai informat centrala Ministerului afacerilor Străine despre apariţia în hebdomadarul
Demain a nuvelei Sborul de la cuib (L’abandon du Nid) de Pavel Dan.
traducerea era semnată de Gabrielle Cabrini şi de Eugen Ionescu. Diplomatul are
grijă să trimită în ţară cinci exemplare din lucrare.
O serie editorială proiectată cuprinzând autori români
La începutul anului 1944, revine printr-un referat (Ibidem, op.cit, raport 1464
din 22 ianuarie 1944, ff. 37-38), în care menţiona că „din cauza crizei actuale de
hârtie din Franţa, nuvela românească nu apare în condiţiile cele mai satisfăcătoare:
prezentarea scriitorului – care trebuia să aibă şaptezeci de linii a fost redusă numai
la douăsprezece linii – iar nuvela nu poate fi publicată decât în două părţi succesive,
cu „urmare”, ca un roman foileton. Speră totuşi ca asemenea neajunsuri să fie
înlăturate la apariţia în volum a nuvelelor lui Pavel Dan, care erau traduse şi pregătite
pentru editare. Dar, Editura Fundaţiilor nu se învrednicise să asigure editorului
de la Marsilia copyrightul pe care diplomatul îl solicitase în corespondenţa
anterioară. totodată, Eugen Ionescu solicită din ţară un stoc de hârtie care ar uşura
şi grăbi editarea traducerilor. Sunt inedite elementele pe care diplomatul le comunică
factorilor români; Ionescu avea să sublinieze stadiul în care se aflau alte
lucrări în atenţie, respectiv: „culegerea de poeme traduse din T. Arghezi (care)
aşteaptă, la rându-i, autorizaţia autorului, solicitată în ultimele noastre rapoarte,
tot pe numele editorului Jean Vigneau, din Marseille”.
Diplomaţia economică în atenţia lui Eugen Ionescu
aşa cum se întâmplă în misiunile diplomatice cu un personal mai numeros, de
activitatea politică se ocupă cu precădere şeful misiunii, în cazul nostru ministrul
plenipotenţiar, D. Hiott, împreună cu consilierii cu rang mai înalt. De domeniul

78
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
economic se ocupau specialişti în materie.
Secretarul principal cultural, titulatura sub care îşi semna rapoartele Eugen
Ionescu, adresează totuşi, la 2 februarie 1944, una dintre cele mai insolite lucrări
din scurta sa activitate diplomatică. aceasta se referă la proiectul de constituire a
unui Comitet pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale franco-române, cu
sediul la Marsilia. (Ibidem, raport ff. 53-56).
Este îndeobşte cunoscut că lumea presei oferă totdeauna diplomaţilor posibilităţi
de a lărgi sfera contactelor, inclusiv în domeniul economic. O asemenea oportunitate
îi asigură diplomatului român primul redactor al ziarelor marsilieze
Marseille-Matin şi Marseille-Soir, M. Massot, care îi facilitează lui Eugen Ionescu
o întrevedere cu un mare industriaş francez din sudul Franţei. Diplomatul român
reuşeşte, aşadar, să îl cunoască pe un oarecare arthur richardson, pe care îl lega
de englezi doar numele şi un străbunic, cum remarca Ionescu. richardson, care
crease pe teritoriul francez (la Marsilia şi la Paris) două Camere de Comerţ, una
franco-spaniolă şi alta franco-portugheză, îi propune diplomatului român crearea
unei Camere similare: franco-române, al cărei preşedinte dorea să fie.
rolul Camerei – lumea se afla în plin război! – se axa în jurul publicării unui
Buletin informativ economic şi comercial, cât şi pe stabilirea de contacte şi legături
dintre diferite industrii şi Case de comerţ din cele două ţări; de asemenea, urma să
faciliteze desfăşurarea de schimburi comerciale, organizarea de excursii, schimburi
de conferenţiari etc. Camera urma să devină „un centru informativ capabil să lămurească
pe oricine asupra posibilităţilor de schimburi comerciale şi a resurselor, industriilor,
firmelor româneşti”. Iniţiatorul intenţiona să pregătească astfel terenul pentru
activităţi viitoare, conştient că majoritatea proiectelor urmau să fie puse în pagină
după sfârşitul războiului. Practic, se propunea crearea cadrului unor acţiuni viitoare.
Eugen Ionescu s-a dovedit receptiv la ideea sugerată de richardson şi a informat
atât pe şefii ierarhici superiori: Dragu şi Hiott, dar va comunica cele de mai
sus şi Centralei Ministerului afacerilor Străine, menţionând: „intenţia richardson-
Massot era ca toate aceste Camere de Comerţ (franco-spaniolă, franco-portugheză,
franco-română), să se constituie, cu timpul, într-o vastă cameră de comerţ a ţărilor
latine şi mediteraneene, al cărei „secretar cultural” urma a fi Henri Massot, (adăugându-se,
mai târziu, o cameră italienească, alta grecească), menită în limitele
posibilităţilor ei, a ajuta la concretizarea unei uniuni a naţiunilor secundare; evident,
nu aceste modeste Camere de Comerţ ar fi în măsură să realizeze „independenţa
economică a naţiunilor secundare” – dar, desigur, ar putea constitui unul dintre
numeroasele organisme ale acestei uniuni Latine al cărei rost Franţa, care devine
prima dintre naţiunile de rangul al doilea şi căreia i-ar reveni, într-un fel, „căpetenia”
acestei uniuni pe toate planurile – îl simte din ce în ce mai necesar” (cf. op.
cit f. 54). Interlocutorii din Marsilia ai diplomatului român considerau că asemenea
iniţiativă n-ar fi izolată sau arbitrară, iar la sfârşitul războiului tot mai multe se
vor contura cu o şi mai mare precizie.
Ideea richardson-Massot se bucurase de mare receptivitate în Portugalia, unde

EStItuIrI 79
Salazar acceptase să fie preşedinte de onoare, iar Camera spaniolă, creată imediat
după încheierea luptelor civile din Spania, s-a constituit într-unul dintre rarele centre
active de legătură franco-spaniole având ca preşedinte de onoare o personalitate
din lumea economică. în fruntea Camerei de Comerţ franco-române, fondatorii
acesteia îl vedeau pe ministrul româniei, şeful misiunii române în Franţa; iniţiatorii
proiectului voiau să-l solicite în acest sens.
Vom constata însă că reacţia conducerii oficiului diplomatic român în Franţa a
fost destul de rezervată, iar prudenţa pe care aceasta a dovedit-o puţin justificată.
Motivaţia – din perspectiva deceniilor trecute – ni se pare mult prea „diplomatică”,
aproape inexplicabilă, dovadă că reflexul economic al diplomaţilor de carieră se
dovedea a fi destul de atrofiat, în comparaţie cu al tânărului literat, Eugen Ionescu.
Dacă ne gândim cum a funcţionat abordarea respectivă la diplomaţi de primă mărime
precum: titulescu, Pella sau Gafencu, îl vedem pe Eugen Ionescu mergând pe
linia celor din urmă. reacţia respectivă o surprinde în raport Eugen Ionescu cu deosebită
claritate, am spune cu simţ de răspundere. „aducând această iniţiativă la cunoştinţa
şefului serviciului nostru de presă din Vichy şi apoi, împreună cu dl. consilier
I. Dragu, – domnului Ministru D. Hiott, hotărârea superiorilor mei a fost că întemeierea
unei Camere de Comerţ franco-române în momentele actuale nu este tocmai
potrivită, neoferind – din cauza provizoratului stărilor lumii în război – o garanţie de
stabilitate pentru viitor. Pe de altă parte, orice iniţiativă românească actuală este, din
aceleaşi motive, prematură, aşa încât soluţia la care s-a oprit dl. consilier I. Dragu şi
acceptată de dl. ministru D. Hiott este, pe de o parte, ca această iniţiativă să aibă un
caracter mult mai restrâns (să se creeze un simplu şi restrâns „comitet franco-român,
la Marseille, pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale dintre Franţa şi
românia, a cărei misiune prezentă să constea în publicarea lunară a unui buletininformativ
cu a cărei conducere şi redactare să fie însărcinat dl. Henri Massot) – şi,
pe de altă parte, autoritatea românească să nu apară în vreun fel în împlinirea acestei
iniţiative – al cărei rol, modest deocamdată, se va putea amplifica mai târziu când va
fi posibilă şi crearea Camerei de Comerţ franco-română, cu mai multă certitudine de
stabilitate şi activitate”. resorturile acestei prudenţe exagerate se pare că au fost însuşite
de Ministerul afacerilor Străine, de vreme ce nu a existat nici un răspuns la
raportul semnat de Eugen Ionescu. Până la urmă s-a ajuns la „unele precizări” transmise
direct iniţiatorilor proiectului, intrând în joc şi consilierul I. Dragu, pentru a se
crea „Comitetul de iniţiativă pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale”,
care, prezidat de dl. a. richardson, având pe dl. Henri Massot secretar, se va constitui
zilele acestea şi va cuprinde numai personalităţi franceze (sic!).
buletinul urmează să apară lunar, într-o mie de exemplare, cu informaţii economice
şi culturale, – puse la dispoziţia redactorilor lui, de serviciul nostru de presă.
Existenţa unui birou este necesară; un loc unde cei interesaţi să poată cere lămuriri,
informaţii etc. Pentru a nu se face cheltuieli suplimentare şi, pe de altă parte,
pentru a nu se da o amploare disproporţionată şi inutilă, astăzi, acestei iniţiative –
biroul va fi în localul Camerei de Comerţ franco-spaniole sau al celei franco-por

80
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
tugheze.toate cheltuielile buletinului (redacţie, hârtie, colaborare, expediţie), ale
secretariatului, telefonului etc., se vor ridica, după proiectul de deviz ce ne-a fost
înmânat la 7.500 fr. francezi lunar”.
Faptul că Eugen Ionescu nu a manifestat alergie la această temă, care în mod
clar exceda atribuţiile sale de zi cu zi (fişa postului, am spune azi), fiind în afara
preocupărilor sale pe linie culturală şi de presă, respectiv de tipărire a buletinului
economic, ne dovedeşte manifestarea curajoasă şi corectă a tânărului diplomat,
intuiţia că relaţiile dintre două ţări trebuie să aibă drept fundament raporturile economice.
Despre Academia de humanism din franţa
La 3 februarie 1944, Eugen Ionescu redactează un referat succint, rezultat al
unei convorbiri avută cu Jean rivain, preşedintele „academiei de humanism” despre
obiectivele acestei instituţii internaţionale din care făceau parte personalităţi de
seamă ale naţiunilor lumii. Credem că nu întâmplător, ci, dimpotrivă, din încrederea
pe care i-a produs-o interlocutorul, acesta i-a solicitat diplomatului român să îi
prezinte nume de români care să fie cooptaţi ca membri ai acestei instituţii. Se vede
că discuţia a fost mai aplicată cu privire la nume concrete şi activitatea ştiinţifică
desfăşurată de unele personalităţi culturale româneşti în vogă în acea perioadă, de
vreme ce Jean rivain a reţinut, deocamdată, numele profesorilor: I. Petrovici, G.
brătianu şi tudor Vianu. Eugen Ionescu solicita organelor de resort româneşti să
facă şi alte propuneri.
Diplomatul român, scriitorul, urmărea modul în care se prefigura mişcarea intelectuală
postbelică trimiţând la bucureşti numărul 9 al Cahiers de l’Unité
Française – în fapt buletinul mişcării franceze ce îşi propunea să contribuie la
„organizarea intelectuală şi politică a Europei de mâine şi la formarea tinerelor
cadre viitoare, – într-un spirit humanist, naţionalist, universal şi autoritar: un autoritarism
însă întemeiat pe primatul intelectualităţii – într-un sens platonician – propunându-şi
o luptă pentru restabilirea ordinii morale a ierarhiei conducerii lumii,
în fruntea căreia nu poate sta decât „intelectualul” şi nu „politicul” sau „demagogul”.
în încheierea referatului, Eugen Ionescu anunţa că va întocmi în curând un
raport cu privire la rostul mişcării respective şi a semnificaţiilor acesteia. Se pare
că n-a mai apucat să întocmească raportul respectiv, activitatea sa diplomatică la
Vichy încetând în aprilie-mai 1944.
atrage atenţia că în nr. 9 al publicaţiei respective, tipărit cu aprobarea „şefului
statului”, difuzat în cercuri restrânse şi care nu se află în vânzare se află înserate
numele noilor membri români (propuşi de secretarul principal cultural – Eugen
Ionescu) şi care se aflau la paginile VIII şi IX.
Un referat diplomatic pe teme istorice
La 23 februarie 1944, secretarul principal cultural de la Vichy, Eugen Ionescu,
a redactat şi expediat instituţiilor centrale din ţară „Referatul de înaintarea a trei

EStItuIrI 81
exemplare din lucrarea D-lui Paul Henry despre Napoleon al III-lea et les peuples,
şi în care se vorbeşte şi despre Unirea Ţărilor Româneşti”. (aMaE, dosar
ff.101-103).
autorul francez, fost director al bibliotecii Franceze la bucureşti timp de 13 ani
în perioada interbelică, căruia Eugen Ionescu, încă de la începuturile sale diplomatice
la Vichy, i-a făcut medalionul remarcabil despre care am amintit, a devenit un
apropiat sincer al diplomatului român. Paul Henry funcţiona în perioada respectivă
ca profesor de istorie la Facultatea de Litere din Clermont-Ferrand, sub auspiciile
căreia lucrarea a văzut lumina tiparului. Potrivit voinţei autorului cărţii, un
exemplar din lucrare, cu dedicaţia sa, era destinat academiei române, altul prof.
George brătianu, tot cu dedicaţia autorului, iar al treilea – fără dedicaţie – era destinat
fie bibliotecii Facultăţii de Litere, fie bibliotecii Fundaţiei regele Carol I, fie
unuia dintre Institutele de Istorie, fie Direcţiei de Studii şi Documentare din
Ministerul Propagandei naţionale. Eugen Ionescu face precizarea că autorul nu
poate trimite mai multe exemplare, deoarece din lipsă de hârtie lucrarea a fost tipărită
numai în 300 de exemplare.
Scriitorul-diplomat n-a făcut oficiul de curier, ori de intermediar sau de poştă
diplomatică, cum deseori s-a întâmplat printre ataşaţii de presă şi culturali; se mai
întâmplă şi azi. Eugen Ionescu a citit lucrarea, se vede, cu atenţie, şi îi face o succintă
prezentare, am spune o analiză pertinentă, la obiect, despre care nu ştim să
se fi făcut referiri până în prezent în publicistica românească sau de către istoricii
români. recenzentul, nimeni altul decât Eugen Ionescu, aminteşte încă de la început
că lucrarea: Napoleon al III-lea et les peuples, tratează politica externă a celui
de-al II-lea Imperiu, „întemeiată cu excepţia unor şovăeli – pe principiul naţionalităţilor
de către napoleon al III-lea. relevă, de asemenea, faptul că Paul Henry
aminteşte de ţările româneşti în lucrarea sa de nenumărate ori, menţionând că
problema unirii Principatelor a constituit una dintre marile preocupări ale lui
napoleon al III-lea. în viziunea istoricului francez, împăratul Franţei din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a fost un românofil constant şi „creator al
româniei” – cum îl numeşte autorul”.
Eugen Ionescu surprinde la Paul Henry şi explicaţia acestei atitudini favorabile
din partea lui napoleon al III-lea; motivul principal fiind acela că la vremea respectivă
au existat interese politice franceze, cum ar fi acela de a se opune expansiunii
ruseşti, dar şi de a crea în Principatele Dunărene un stat puternic care să ajute
la apărarea turciei, „apărându-se astfel şi poziţia Franţei în Mediterana Orientală
şi, pe de altă parte, printr-o sinceră aderare la principiul naţionalităţilor şi al libertăţii
popoarelor, atitudinea filo-românească a lui napoleon al III-lea fiind sprijinită
şi de opinia publică franceză informată şi pregătită de activitatea „de propagandă”
a fraţilor brătianu, C.a. rosetti, n. bălcescu, care au ştiut să-şi creeze în
Franţa prietenii profunde şi o stare de spirit pro-românească”.
am adăuga, pe baza cercetărilor noastre mai recente, că un rol important în
informarea Parisului l-a jucat Consulatul francez la bucureşti, unde funcţiona, ca

82
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
secretar pe lângă consulul Poujdee, trimisul prinţului polonez, adam Czartoryski,
Ludwik Gradowicz, polonezii fiind puternic antrenaţi în contracararea politicii
ruseşti în Principate. Manuscrisele rapoartelor agentului Palatului Lambert, păstrate
în arhivele din Cracovia, demonstrează cu aplomb implicarea respectivă.
Eugen Ionescu mai reţine din lucrarea lui Paul Henry faptul că „după războiul
Crimeii, în ciuda opoziţiei austriei şi a turciei, – cât şi împotriva unei oarecari
ostilităţi a Prusiei, care nu vede cu ochi buni întărirea Franţei în Mediterana orientală,
– „la France se met en devoir de créer la roumanie” (p.43) şi graţie sprijinului
imperial se poate realiza unirea Principatelor în 1859, – când turcia este pusă
în faţa faptului îndeplinit („créer c’est le mot, Moldaves et Valaques n’ayant jamais
été réunis sauf quelques mois en 1601”.) (p.44).
Diplomatul român reţine, totodată, şi faptul că: „favorabil unirii Principatelor
româneşti, în virtutea principiului naţionalităţilor, napoleon al III-lea nu a favorizat
şi independenţa popoarelor din peninsula balcanică, – deoarece, în 1855-56 şi
mai târziu, napoleon al III-lea era aliatul turcilor, ceea ce a făcut ca românii „să
fie singurii dintre ortodocşi care se rugau pentru victoria puterilor occidentale, – în
timp ce ceilalţi se rugau pentru victoria armatelor ruseşti”.
Comentariul lui Eugen Ionescu, legat de modul în care autorul francez a tratat
aspectul respectiv este considerat a fi interesant, deoarece „a desprins românia din
complexul statelor dunărene” – pentru a o situa în geografia spirituală a ţărilor
occidentale – a avut un mare impact. Istorici români şi străini se vor pronunţa în
această direcţie cu argumente credibile mult mai târziu. Eugen Ionescu mai subliniază
că, în viziunea lui Paul Henry, napoleon al III-lea a rămas şi după 1859 un
sprijinitor al ţărilor româneşti, împotriva întregii Europe, deoarece împăratul
francez a sprijinit urcarea pe tronul Principatelor unite a domnitorului Carol I,
„unul din cei mai buni suverani ai Europei secolului al XIX-lea”. aminteşte că
urmaşul lui Cuza a rămas în conştiinţa posterităţii drept „fondator al româniei” –
declarat fiind salvator al unităţii româneşti.
Găsim şi unele paralele care se fac între lucrarea lui Paul Henry şi a celei semnate
de prof. G. brătianu intitulată: Napoleon III et les nationalités, care ar fi
remarcat fidelitatea şi recunoştinţa româniei faţă de Franţa.
Concluzia îmbrăţişată atât de autor cât şi de recenzent, în contextul dat, este că:
„Franţa nu a avut niciodată motive să regrete că „a creiat românia”, – crearea
româniei constituind cel mai „strălucit succes” al politicii imperiale” – bineînţeles
franceze. am spune o analiză atentă, subtilă, făcută la rece, de un prieten al Franţei,
Eugen Ionescu.
Ultimul raport
redactat şi expediat de Eugen Ionescu de la Vichy este datat la 3 aprilie 1944,
în preajma bombardamentelor aliate asupra bucureştilor. abordează o chestiune
stringentă pentru activitatea lui pe care o mai semnalaseră, aceea a asigurării hârtiei
necesare pentru tipărirea traducerilor din literatura română.

EStItuIrI 83
Eugen Ionescu informează că se află finalizat volumul de nuvele din creaţia
transilvăneanului Pavel Dan, predat editurii Jean Vigneau din Marsilia. Mai menţionează
că lucrarea are aprobarea primei cenzuri de la Paris, urmând ca în săptămâna
în care se intrase să se înfăptuiască şi formalităţile propriu-zise.
în plus, aflăm că volumul de poezii traduse din arghezi, „cu învoirea autorului”,
ar fi şi el aproape gata, afară de unele mici modificări pe care tocmai i le aducea,
acestea fiind cerute de autor. Erau traduse, de asemenea, şi poemele din blaga,
din care unele apăruseră (probabil în presa literară).
Lipsa de hârtie care se semnala în Franţa putea să facă imposibilă apariţia acestor
lucrări. Eugen Ionescu arăta că vitrinele librăriilor sunt pline cu literatură finlandeză,
estoniană etc., personal citise romanele acestor literaturi moderne cât şi
unele poeme; exprimă convingerea că „ele nu depăşesc niciuna în valoare producţiile
literare româneşti”. (cf. op. cit p. 136).
Eugen Ionescu mai semnalează că proza maghiară, mai ales, a fost editată din
iniţiativa oficiilor lor de propagandă, „patronate de Legaţii, iar hârtia adusă din
ţările respective sau obţinută pe piaţa liberă sau prin intervenţia Legaţiilor pe lângă
autorităţile franceze de resort”.
Diplomatul mai sublinia că editorii nu au hârtie decât în cantităţi limitate; până
şi Gallimard, cea mai mare editură din Franţa, cu care se discutase în vederea
publicării unui roman românesc, nu dispunea de hârtia necesară. „ungurii au fost
cei care au asigurat hârtia necesară pentru apariţia unei cărţi maghiare”.
Pentru a se asigura nevoia stringentă de hârtie, Eugen Ionescu sugerează ca
aceasta să fie trimisă din ţară sau procurată pe „piaţa liberă” la preţuri ridicate.
Estimează că pentru apariţia primelor lucrări menţionate ar fi nevoie de aprobarea
sumei de 50.000 de franci. Două fraze meşteşugite de un veritabil scriitor semnalează,
ca pentru birocraţi, că „nu descoperim nimica atunci când afirmăm că arta
singură exprimă sufletul adânc şi permanent al unui neam şi a unei culturi.
Serviciile pe care o literatură bine tradusă le poate aduce sunt incalculabile chiar
dacă nu toată lumea poate înţelege aceasta de la început”.
Descurajează o eventuală idee, aceea ca lucrările respective să fie tipărite în
ţară, chiar dacă operaţia ar fi făcută în favoarea vreunei case editoriale franceze.
„Cititorul francez vrea să vadă o „carte franceză”, o carte de factură străină îl îndepărtează.”
Şi când ne gândim că, după război, cartea în limbi străine a fost tipărită
mai mult la bucureşti. Cât de mult ne-a lipsit îndemnul sau sfatul de bun simţ
ionescian!
Eugen Ionescu îşi încheie ultimul raport cu sublinierea că „traducerea din
Mihail Sadoveanu (Hanul Ancuţei) şi din I.L. Caragiale (Scrisoarea pierdută),
iscălite de Domnii auger şi bernard, nu se găsesc în vitrinele niciunei librării din
niciun oraş francez. Ele au fost tipărite pe numele editorului Didier, din toulouse”.
nu putem spune decât că Eugen Ionescu se dovedea, prin solicitările şi recomandările
sale, un om potrivit la locul potrivit.
nICOLaE MarEȘ

proză de ALEXANDRU sINCU
O PărErE ŞI CîtEVa DIntrE întEMEIErILE EI
„Have you heard of one Humpty Dumpty?”
Persse O’reilly
„După traversarea Podului breslelor, drumul spre Cazinou urmează un timp
Calea Lombarzilor, o înşiruire banală de blocuri noi printre care totuşi se mai
ascund şi astăzi cîteva dintre atelierele şi prăvăliile pline de farmec ale fostului
cartier meşteşugăresc, distrus în mare parte în cursul ultimului război. Înainte de
a continua, călătorul pios şi mai puţin grăbit se poate reculege în incinta vechiului
cimitir sefard, a cărui linişte sacră e apărată de un zid înalt de piatră năpădită
de iederă. Doar cîteva zeci de metri mai departe, în dreptul bornei miliare,
însemn al căii de piatră construite de romani, pe unde ocolea cîndva caleaşca
princiară, începe acum o şosea modernă. Ea însoţeşte vremelnic valea săpată de
fluviu, se înalţă pieptiş sau se încolăceşte ca să învingă pantele prea abrupte, pînă
cînd se înclină domol în apropierea siluetelor svelte ale bastioanelor Castelului.
Acolo bate neîncetat inima ţinutului nostru.
La stingerea tragică a dinastiei, nobila reşedinţă s-a transformat într-un Muzeu
de istorie, oglindă a gloriei acestui ţinut. Jefuit în perioada insurecţiei armate de
majoritatea operelor de artă şi de multe alte vestigii, ruinat de luptele fratricide
pentru preluarea puterii, Castelul avea să devină la puţin timp după refacere un
strălucit Cazinou. Îmbogăţit cu nenumărate donaţii, Muzeul şi-a găsit şi el un loc
potrivit, e drept că ceva mai modest, în Pavilionul de vînătoare. Noua faimă a locului
o sporeşte pe cea moştenită, se răsfrînge asupra binefăcătoarelor izvoare sulfuroase
şi este purtată pretutindeni în lume.”
Cînd aduce vorba despre Christof Knobb, iar asta se petrece adesea, domnul
Gusta beck nu uită să citească acest fragment desprins dintr-o broşură tipărită pe
pagini filigranate cu flamura încoronată pe câmp azuriu spintecat cu aur, blazonul
Casei princiare. Comandată de Consiliul municipal pentru orientarea turiştilor, eleganta
publicaţie a provocat la apariţie discuţii aprige privitoare atît la text, cît şi la
subvenţia alocată editării. Ele au fost purtate pînă şi printre jucăriile de la Cîinele
fidel, în ciuda eforturilor patronului de a păstra locul pentru altfel de dispute.
Desigur, astfel de incidente, de multă vreme uitate, sînt fără legătură cu scurta
trecere printre noi a fostului inspector adjunct. nimeni n-a pretins vreodată contrariul.
Domnul Gusta beck evocă doar un exemplar al acelei tipărituri, nu conţinutul
ei. acolo găsise, mai bine zis zărise, amănuntul necesar desluşirii unui eveniment
hotărîtor în cariera lui Christof Knobb. totodată, broşura e un bun pretext al stabi-

PrOZă 85
lirii uneia dintre acele coincidenţe care îi îngăduie să ordoneze evenimentele pe
gustul lui.
Lectura fragmentului citat e continuată de repetarea rituală a calculării timpului
scurs în seara acelei zile de vineri 20 noiembrie, după ieşirea lui Christof Knobb
din magazin pînă la risipirea publicului şi plecarea interpreţilor balului, exact douăzeci
şi două de minute. însuşi domnul Gusta beck privise ceasul, îngrijorat de
graba manifestată de doi amici invitaţi de el să rămînă un timp după închidere.
Discuţia dintre Christof Knobb şi alex benedict durase mai puţin, doar optsprezece
minute. Precizarea s-a făcut datorită cronometrării unei înregistrări făcute de
flautist.
alte socoteli, întemeiate pe probe de netăgăduit, îngăduie să se afirme că în
seara aceea, chiar în clipa cînd domnul Gusta beck aşeza trei ceşcuţe cu cafea
fumegîndă pe măsuţa de şah, maşina lui Christof Knobb ajunsese la aşa-zisa bornă
miliară romană, un bolovan impresionant, e drept, însă fără vreo legătură cu roma.
în jurul măsuţei erau aşezaţi cei doi amici ai magazinului de jucării. Pentru întemeierea
unei tradiţii şi a ceremoniilor care o consacră nu era nevoie de mai mult de
trei obiecte oarecari, de doi martori şi de o coincidenţă privind o persoană remarcabilă.
Fără îndoială că şi de un Magister ludi.
După siluetele lor generoase, potrivite cu fălcuţele de viezure acoperite pudic
de favoriţi impozanţi, după ochii mici şi apropiaţi, de un albastru spălăcit, înecat în
apele ochelarilor cu rame groase de baga peste care cad sprîncene stufoase şi zbîrlite,
după pleşuviile ascunse cu discreţie de peruci bine croite, una castanie, pieptănată
spre dreapta, alta ceva mai roşcovană, dar nu prea mult, cu părul tras spre
stînga, însă amîndouă aplecate sub un unghi cu deschidere aproximativ egală, pînă
şi după surîsul zgîrcit, întotdeauna cu gura închisă, cu buzele strînse, nu i s-ar fi
părut nimănui nefiresc să fie fraţi buni, dacă nu chiar gemeni. Domnul Gusta beck
îl asigură pe curios că cei doi nu sînt nici pe departe înrudiţi.
Poposiseră la noi de tineri. Se încrustaseră în viaţa oraşului nostru cu atîta pricepere
discretă şi simpatică încît nici măcar vreun neaoş fudul de naşterea lui nu
i-ar fi tratat vreodată de venetici. De unde veneau, n-au dat socoteală. nici nu s-a
aflat. Poate că plecaseră din acelaşi loc, fără să fi avut însă habar unul de altul. nici
n-a încercat careva să le pună asemenea întrebări, în afară de vreun funcţionar la
stabilirea actelor.
Se întîlniseră în jurul mesei de bridge pe cînd n-ar fi pretins, nici unul, nici celălalt,
decît cel mult la rangul modest de valeţi. asta se petrecuse pe cînd bîntuia
gripa de-acum vreo treizeci de ani. Partenerii lor căzuseră la pat. Ei veneau să
anunţe că rămăseseră fără pereche. De voie, de nevoie, au făcut echipă. De atunci
n-au mai fost văzuţi decît împreună, la aceeaşi masă, dimineaţa la Amadeus, la
prînz la tot atît de simandicosul Magazin, iar seara pe unde se întîmplă, la bridge
ori la poker.
Vorbesc puţin, ori într-un glas, ori se completează, mai niciodată despre ei şi
atunci numai cînd nu sînt în stare să ocolească discuţia. Şi-au păstrat cu orgoliu un

86
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
accent străin, însă cu neputinţă de recunoscut. Dar acela a fost şlefuit pînă cînd a
căpătat luciu aristocratic. întotdeauna puşi la patru ace, sînt ţepeni pe cît pot să fie
cei rotunjori. încă înainte să-şi fi cîştigat oarece faimă în jurul meselor de joc, cineva
îi numise Craii de la răsărit. Par însă mai la ei acasă printre ceţurile londoneze
decît oriunde în altă parte. nimic mai firesc decît să li se spună Humpty şi Dumpty.
Cum nimeni nu i-a văzut vreodată pierzînd ţinuta sobră şi lipsită de expresie a cartoforului
de profesie, nu se poate şti că rîd decît dacă li se văd favoriţii cum se
mişcă în sus şi-n jos cînd se găseşte cineva să-i numească, după cum se nimereşte,
ba pe unul Humpty, ba pe celălalt Dumpty. Iar ei sînt atît de binecrescuţi încît se
potriveşte de fiecare dată.
adesea, cînd vine vorba despre ei printre vizitatorii mai asidui ai magazinului
La câinele fidel, unuia i se spune Crai de tobă, celălalt, parcă ceva mai rotofei, e
numit Crai de ghindă. Domnul Gusta beck zice că aceluia i s-ar fi dat acest nume
mai mult din respect pentru o simetrie rareori împinsă pînă la perfecţie, chiar şi în
cazul acelui atît de izbutit simulacru de duplicat. Zîmbeşte cu gura pînă la urechi
şi se uită pe deasupra ochelarilor la cel cu care vorbeşte. nu l-a întrebat încă nimeni
ce-ar vrea să spună cu asta. S-ar putea oare să n-aibă el un răspuns?
După ce au sorbit cafeaua, cei doi falşi gemeni au fost poftiţi să participe la
ceremonia învîrtirii zaţului, urmată de întoarcerea ceşcuţelor şi de aşezarea lor cu
fundul în sus pe farfurioare. De multă vreme cunoscători ai obiceiului, au strîmbat
uşurel din nas, dar s-au supus. însă au şi început să dea semne de nelinişte încă
înainte să se fi trecut la etapa următoare a jocului. Pentru seara aceea, au explicat
ei, fusese organizat un turneu de bridge la Cuibul vîrstei de aur, un club al pensionarilor
instalat într-o fostă berărie din Cartierul de nord, aproape de Sala sporturilor.
Ca să aibă răgaz să-şi salute vechiul amic, ba să şi schimbe cîteva impresii, cu
atît mai mult cu cît nu mai avuseseră de mult prilejul să se vadă nici în treacăt, plecaseră
de-acasă înainte de ora la care începea serata dansantă despre care ei încă
nu aflaseră. n-aveau aşadar timp să se întindă la vorbă, cum obişnuiau cu vreme în
urmă. Erau numai cumva curioşi să-ncerce la repezeală varianta unui vechi joc de
strategie de curînd informatizat, despre care li se vorbise în termeni elogioşi.
Gîfîind în contratimp, cu vocile acordate armonic sau, dimpotrivă, formînd un
canon prin reluarea cuvintelor celuilalt, explicîndu-le, determinîndu-le, nuanţîndu-le,
supralicitînd un motiv minor, trecînd elegant şi în chip neaşteptat la o motivaţie
majoră, ţinuseră să observe că pînă şi publicaţiile de specialitate, renumite
prin ponderea formulării judecăţilor critice, apreciau originalitatea şi abundenţa
găselniţelor unui joc pe care ei îl ştiau în versiunea tradiţională, lipsită de imaginaţie
şi dominată de noroc într-o măsură inacceptabilă pentru o întrecere care nici nu
pretindea altceva decît puţină atenţie. Venite de unde veneau, acele opinii favorabile
îi intrigaseră. ţinuta, au explicat ei, cîtă e, e de păstrat. Dacă nu, ce rămîne?
Fără întrebări şi fără comentarii, domnul Gusta beck le-a pus jocul la îndemînă.
După un răgaz de tatonare, amicii au declarat cu vagi deosebiri de apreciere,
însă cu ezitări identice, fără să se abată prea mult de la unison, că nu găseau mai

PrOZă 87
nimic de reproşat. Curios. O consolă elegantă, maniabilitate convenabilă… Şansa
fusese bine cumpănită de strategie şi amărăciunea cafelei de zahăr. Caimacul era
gros, cremos, ca de obicei. nu lipsea nici ochişorul negru, clipind şmechereşte spre
toarta ceşcuţei, la griffe du maître, nu? Cafea ca la mama-acasă, nu pişvasărul ăla
de filtru servit într-un degetar la zincul barului de la colţul străzii lor.
Modest, domnul Gusta beck a primit laudele cu capul întors spre tejghea, ca şi
cum i-ar fi atras atenţia lui King Kong să nu ia în seamă acele aprecieri. Să nu i se
suie la cap! Ca să schimbe vorba, a trecut la începutul unei peripeţii petrecute chiar
la el, aici, în prăvălie. nu i-ar fi dat nici el crezare dacă i s-ar fi povestit. Dar fusese
el însuşi în cauză. în cauză, însă nu de faţă, ci alături, adică mai degrabă în apropierea
acţiunii decît chiar în miezul ei. Deşi nu era el om să creadă în minuni, nu-l
lăsa inima nici să treacă peste acea întîmplare greu de explicat şi, pînă la vreun verdict,
dacă ar fi fost să vină vreodată vreunul, nici să nu-i scormonească rostul pe
măsura puţinelor lui puteri, indiferent la sărăcia materială a mizei.
Cufundaţi în noul joc de altădată, oaspeţii renunţaseră de cîtva timp să scoată
capul la suprafaţă. bolboroseala mulţumirii lor fusese mai mult ca sigur o manevră
care să permită obţinerea unui material suficient pentru sprijinirea contrariului primelor
afirmaţii. Dar răsturnarea atitudinii lor întîrzia oarecum inexplicabil. Din
cînd în cînd, aruncau o privire grăbită la ceas, de cîteva ori şi la gazdă, însă parcă
lipsiţi de convingere, fără să-şi dea prea mare osteneală să arate că ar asculta ce li
se spune.
Oarecum nepăsător, domnul Gusta beck a trecut la descîlcirea firelor sucălite
ale întîmplării care-i adusese un plus de inventar. Şi nu unul oarecare. De astă dată
era mai puţin dornic de aplauze, nici ele cu totul lipsite de rost, de bună seamă, cît
de întocmirea unei versiuni veridice, inteligibile şi interesante pe cît se poate. întîi
a prezentat împrejurările în linii mari. a ocolit puzderie de amănunte. a adăugat că
unele dintre ele s-ar desluşi doar dacă i s-ar acorda vreme suficientă să relateze pe
de-a-ntregul desfăşurarea acelor fapte banale, adică o apariţie şi o dispariţie, însă,
crede el, purtătoare de semnificaţii neobişnuite. ar fi avut şi prilejul să prezinte o
persoană remarcabilă, despre care mai vorbise.
Circumstanţele nu păreau să fi fost cu adevărat favorabile unei prea extinse
expuneri a celor două evenimente conexe, însă contrarii. necazul era că, fără să fie
considerate sub toate cusăturile, ci numai evocate în treacăt, relatarea lor n-avea
cum să fie socotită altfel decît o colecţie de baliverne ieşite dintr-o îngrijorătoare
sărăcie a fanteziei, în ciuda unui număr important de garanţii privind caracterul
veridic al mărturiei sale. nu e mai puţin adevărat că oricine, pînă şi el însuşi, ar fi
avut îndoieli. Orice i s-ar fi reproşat povestirii sau povestitorului, orice s-ar fi crezut
despre el, ori s-ar fi bănuit, ori presupus, ori închipuit, oricît de exagerate ar fi
părut toate acelea, este indiscutabil că ceva ciudat avusese loc la el în prăvălie.
Ceva care începea să i se pară pînă şi lui cu neputinţă. Deşi se înfăptuise. Şi nu
visase, nu! Iată că se făcea o săptămînă în cap. Vinerea trecută se-ntîmplase! Patru
zile după acel hocus-pocus al clientului care vine cu marfă dar n-o aduce cu el şi o

88
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
lasă în urma lui după ce dispare fără să fi ieşit ca toată lumea, a venit un poliţist
fără să spună ce caută şi a pus o mulţime de întrebări despre ce s-a vîndut, cui s-a
vîndut, cînd s-a vîndut...reprezentantul puterii s-a arătat neîncrezător în vorbele
lui. Le socotise o înşiruire de aiureli. Ei, n-o fi spus-o el chiar aşa! Mă rog, avea
dreptate în felul lui. Dar ce căuta!? Cine-l chemase? Cel puţin să fi spus ce pofteşte!
Da’ de unde! O întrebare pusese, făcută bucăţele şi presărată cu insinuări. El
răspunsese cu solicitudine. Şi nu doar la aceea, ci şi la unele dintre cele care ar fi
fost de pus în cazul în care poliţistul acela nu se arăta atît de îngîmfat. însă reprezentantul
puterii nici să stea s-asculte n-avea răbdare!
Domnul Gusta beck socotea totuşi binevenită vizita poliţiei, dacă nu şi a poliţistului
care n-a găsit nimic demn de interes în afară de cele pe care, cine ştie cum,
le-o fi cunoscut dinainte. avusese pesemne chef să-i fie confirmate. bine, dar acelea
erau doar fleacuri! Pe scurt, dacă intrase în prăvălie cutare persoană, alta decît
cea cu pricina, dacă luase cutare lucru…atîta doar că lucrul acela nu fusese luat,
ci ieşise plus de inventar. Plus, nu lipsă! Iar persoana care cumpărase unul, o doamnă
care adusese pe vremuri cu păpuşa barbie, plecase din prăvălie cu bunul plătit.
asta e sigur! altcineva îl sporise. Cine? Cum? El n-are de gînd să rămînă indiferent
la împuţinarea necontrolată a cîinilor cu ochi de chihlimbar, dar nici la înmulţirea
lor inexplicabilă. însăşi emblema familiei era în joc. Pentru că tocmai un cîine
ca acela găsise el în plus. Doar că nu s-ar fi gîndit niciodată să se adreseze autorităţii
pentru atîta lucru. n-ar fi făcut-o nici măcar dacă i se fura ceva şi l-ar fi văzut
pe hoţ. El era responsabil, el să se descurce, el să răspundă. Cine ştie cum aflase
poliţia! nu era treaba lui să întrebe, deşi...Iar dacă a vorbit mai mult decît fusese
întrebat, acum regreta că nu şi-a ţinut gura. n-o făcuse din interes, ci doar să dea
mîna de ajutor care i se ceruse. Dacă nu se-nşelase cumva crezînd că putea el să
ajute…
nu, n-avea de ce să insiste şi nici să zică de rău de poliţie. Cel care se ocupase
la început de ancheta aceea, ce-o fi fost de fapt ea să fie, fusese înlocuit. asta n-a
făcut decît să-l mulţumească. Din toate punctele de vedere. De aceea se simţea
dator să le specifice fără excepţie.
– în orice caz, n-a mai venit să mă piseze cu tot felul de prostii şi să se dea mare
ca celălalt. treaba dumnealor ce căutau, dacă nu cumva încă mai caută. Să caute!
a ridicat domnul Gusta beck glasul. în acea afacere, el era interesat numai de soarta
cîinelui care însoţeşte prăvălia lui de cînd, dintr-un automat meşterit pentru uz
personal, a devenit în urma cîtorva transformări succesive un semn al reuşitei familiale.
aplecaţi peste jocul lor, Craii nu prea ascultau nici cu jumătate de ureche, cum
s-ar fi zis că făcuseră pînă atunci. ţinînd seamă de obiceiurile domnului Gusta
beck, n-ar fi fost prima oară că li se istorisea cum devenise ghiozdan căţeluşul cu
ochi de chihlimbar, un gogoloi cu coadă stufoasă şi cu urechi clăpăuge, care mai
mult scheunase ori mîrîise decît lătrase. Iar asta o făcuse biata jucărie o singură
dată, însă una prea mult. Şi nu chiar ca un cîine. Se crede că fusese un soi de scrîş-

PrOZă 89
net ori un scîrţîit ca al unei balamale ruginite. Din acea pricină, fusese condamnat
la o prezenţă tăcută. Dar i s-a oferit o posteritate prosperă.
O dată încheiată acea mult prea scurtă introducere în istoria magazinului de
jucării, domnul Gusta beck a trecut la descrierea poliţistului care luase locul celui
dintîi. însă a lăsat deoparte sau a uitat să vorbească despre ciudata întîmplare petrecută
în urmă cu o săptămînă, probabil pentru că nici al doilea trimis al puterii, de
altfel om simpatic şi prevenitor, nu arătase un prea mare interes faţă de soarta cîinelui
găsit pe podeaua prăvăliei. nu fusese însă nici la fel de indiferent ca celălalt,
dacă nu la toată tărăşenia, cel puţin faţă de un al doilea obiect părăsit la plecarea
muşteriului devenit distribuitor ilicit, anume un şal alb de mătase încolăcit la gîtul
cîinelui de pripas cu nimic deosebit de toţi ceilalţi de pe rafturi.
Chiar dacă nu-i dăduseră importanţă, nu se putea să nu-l fi zărit şi ei pe acest al
doilea poliţist printre cei prezenţi în seara aceea. Era domnul care plecase curînd
după începutul spectacolului. Cel cu pardesiul lung şi cam lăbărţat, de modă veche.
acela gri, cu carouri. Eh, ar mai fi zăbovit el. numai că venise încă de pe la ora
prînzului. Şi bolnav…
– Mai avea şi altele de făcut, ce poţi să ştii! O fi fost vreo tărăşenie ceva mai
încurcată decît ce se petrecuse atunci la mine în prăvălie. Cum o fi, cum nu, el pare
un om interesat nu numai de fapte, ci şi de ciudăţeniile fiecăruia în parte. Sînt unele
peste care mulţi de profesia lui trec de multe ori cu uşurinţă fără să ia aminte că
oricine se află la intersecţia propriilor sale obişnuinţe, ca un păianjen la pîndă în
centrul plasei fatale pentru gîngania care nu-i acordă importanţa cuvenită.
La acele vorbe, Craii au scos capul la suprafaţă ca să se intereseze de un joc al
cărui eşichier era conceput ca o plasă de păianjen. E de crezut că domnul Gusta
beck nu auzise ce i s-a cerut, pentru că a trecut la incidentul care întrerupsese
reprezentaţia cu baletul Coppelia. nici întîmplarea aceea nu era istorisită atunci
pentru prima oară. Poate că şi cei doi oaspeţi din seara aceea erau mai mult sau mai
puţin la curent cu asta. Poate că nu. nu dăduseră semne nici de una, nici de alta.
Cîţiva dintre prietenii mai apropiaţi ai domnului Gusta beck continuă şi astăzi
să susţină că povestirea baletului întrerupt capătă un ritm alert şi este încă şi mai
palpitantă pe măsură ce se repetă. Marea noutate din acea seară consta în faptul că
poliţistul, persoana care părăsise magazinul în plin balet, fusese una şi aceeaşi persoană
cu autorul celebrei opriri a spectacolului de balet din sala Academiei de
muzică din Capitală, domnul Christof Knobb în carne şi oase. Ceva mai mult decît
o coincidenţă!
O dată produs efectul surprizei, de altfel reţinut, uşor de înţeles la persoane care
ştiu să-şi stăpînească emoţiile nu numai în jurul meselor de joc, privirile oaspeţilor
fuseseră adică ridicate spre vorbitor, însă ca şi cum n-ar fi auzit ei prea bine, rămînea
doar să mai fie explicat cum se făcuse că un detectiv, se pare că nu chiar fitecine,
ajunsese în oraşul nostru, renumit, nu-i vorbă, însă năpădit primăvara şi toamna
de ploaie, vara de ţînţari, iarna de zăpadă şi tot anul de gloata turiştilor. Vreo
sancţiune administrativă îl va fi aruncat val-vîrtej la naiba’n praznic! numai că,

90
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
pentru domnul Gusta beck, explicaţia prezenţei lui Christof Knobb printre noi era
că îşi alesese el însuşi exilul. asta voia să spună că eroarea privitoare la identitatea
unui diplomat străin, cu foarte serioase consecinţe politice, cum se scrisese în vreo
două ziare, ar fi fost doar o scamatorie, un hocus-pocus, fum pentru camuflarea
unor înalte interese. abracadabra !
Era inutil să se insiste asupra acelor preliminarii cu explicaţii, cu supoziţii şi cu
justificări întemeiate mai puţin pe fapte, cît pe gîndire, chiar bine cumpănită. toate
erau limpezi. ar fi fost suficiente! Ca să fie însă acceptate, lumea are nevoie de
martori, de dovezi, de probe. Or, broşura aceea albastră, în care sînt exaltate clipele
gloriei apuse cu care se mîndreşte acum provincia noastră după ce se fălise atîta
vreme cu unele potrivnice lor, fusese văzută de domnul Gusta beck în mîinile
inspectorului adjunct. trăsese cu ochiul, o recunoaşte ! Era ferfeniţă, paginile
mototolite, chiar rupte. Cel mai mărunt loc liber, pe margini, în jurul fotografiilor,
printre rînduri, fusese înţesat cu nume şi cu numere de telefon, mîzgălite alandala.
Or, o însemnare zărită de el acolo, ceva mai îngrijită decît celelalte, făcută cu creion
roşu, cu litere şi cifre îngroşate, era anterioară sosirii poliţistului în oraşul nostru.
Fusese făcută cu două zile înaintea tontoroiului diplomatic integrat, mai mult
ori mai puţin reuşit, baletului Coppelia. notat, datat. Păi, nu era oare el îndreptăţit
astfel să considere asta o probă irefutabilă?
toţi ceilalţi asemenea lui, spectatori la acel scandal coregrafic, rămăseseră convinşi
că nu fusese decît o boacănă, ori rezultatul unui mănunchi de coincidenţe
nefericite. Sprijinită însă de acea însemnare a detectivului, concluzia domnului
Gusta beck era că incidentul produs de o aşa-zisă confuzie de persoane fusese de
fapt o scenetă regizată cu ceva pricepere, deşi cam fără stil, şi adăugată nu chiar la
întîmplare baletului. Consecinţa, e drept că oarecum pripită, ar fi fost că transferul
poliţistului la noi nu era o relegare, ci o recompensă care răspundea dorinţelor probabile
ale unui om sastisit de reprezentaţiile asemănătoare jocului de umbre, cînd
una fac mîinile, alta se arată pe perete. Pentru că, fără o compensaţie, nu e uşor de
găsit cineva care să îmbrace de bunăvoie blana ţapului ispăşitor, să iasă în luminile
rampei, unde e de aşteptat cu ostilitate, cu urlete de nemulţumire, urmate, la
căderea cortinei, de valul de critici publicate pe prima pagină a ziarelor şi pe mai
micul sau pe mai marele ecran. îndeosebi dacă cel care se sacrifică astfel e lipsit
de privilegiul actorului, care îşi poate schimba pe scenă starea civilă şi înfăţişarea,
pentru că păstrează pe afiş numele înscris în acte sau, dacă acela ar fi un pseudonim,
el se află pe buzele tuturor. Cum s-ar zice, este şi nu este. astfel, în loc să fie
pedepsit pentru uzurpare de identitate, e întîmpinat şi părăsit cu ropote de aplauze.
Spunînd el astea, încă şi altele, cu bogate comparaţii, cu ocolişuri prin lumea
jocurilor şi a jucăriilor de altădată, cele mai multe asortate cu vorbe de duh, adesea
de-ale altora, unii numiţi, alţii trecuţi cu vederea, domnul Gusta beck păstrase un
aer grav. arăta mistuit de gînduri. unul dintre ele fu cunoscut, însă abia după ce,
în ciuda protestelor sale, cei doi parteneri de bridge şi de viaţă se ridicaseră să
plece. Concursul de la Cercul speranţelor prea tîrzii, cum îi spuneau ei acelui club

PrOZă 91
al pensionarilor, era mai mult o demonstraţie. însă, oricum, riscau să nu mai
găsească vreun taxi. Cu toată văicăreala domnului Gusta beck, au izbutit să ajungă
la uşa magazinului. au fost însă opriţi de zăngăneala furioasă a lui rigoletto,
venit în ajutorul negustorului de jucării. După un ultim reproş sentimental, au catadicsit
să se înapoieze la măsuţa de şah. De îndată ce se reaşezaseră, au fost rugaţi
să ia în consideraţie evidenţa după care împlinirea unui vis de tihnă în provincie
n-ar fi fost suficientă ca să explice trecerea unui bun detectiv, sau doar a unui funcţionar
priceput, de la importanta poziţie de inspector principal, dacă nu cumva de
la una şi mai înaltă, la cea de simplu adjunct, situaţie relativ umilă şi mult prea
puţin retribuită, fie şi în urma raportării fireşti la salariul mizerabil al unui funcţionar
de poliţie.
tot căutînd chichiţele unor fapte despre care, după cum avea să obişnuiască să
spună la începutul mai fiecărei istorisiri despre Christof Knobb, nu îndrăznea să
spere că-i va fi vreodată îngăduit să le afle, oricum, nu în întregime şi cu înţelesurile
lor cu tot, domnul Gusta beck a ridicat o obiecţie la propriile sale afirmaţii.
Incertitudinea îl cuprinsese, recunoaşte el, încă din cursul după-amiezii, la auzul
cîtorva vorbe scăpate printre tăcerile inspectorului adjunct, ca un şir de zaruri potrivite,
după ce de la începutul jocului n-au căzut decît pe de lături. Din vorbele acelea
reieşea o ciudată lipsă de gust pentru muzică. nici pentru joc n-ar fi avut dumnealui
o mare pasiune. însă de vorbit, nu vorbise parcă decît doar despre şah.
asemenea dezinteres faţă de divertismentele unanim apreciate ale oraşului nostru
nu avea cum să nu constituie un argument greu de respins împotriva considerentului
după care însuşi Christof Knobb şi-ar fi cerut mutarea aici, în ciuda acelei
argumentări solide, întemeiate pe o însemnare olografă. nici proba aceea, fără
vorbă, autentică, nu era lipsită de echivoc. Şi nici măcar disponibilă n-avea de unde
să fie. Cu toate că…
în sfîrşit, după ce a luat la bani mărunţi contradicţia, domnul Gusta beck a
adăugat că, de fapt, n-o adusese în discuţie ca să defoseze un as cînd i-au fost serviţi
trei şi are cîştigul asigurat. Voia doar să risipească nedumeririle şi scepticismul
firesc al raţiunii. Pentru că nu şi-ar fi închipuit niciodată că l-ar fi suspectat de fabulaţii
pe el tocmai nişte buni amici. Doar se stimau reciproc! Şi nici n-avea ceva de
cîştigat din asta, iar ei o ştiau cît se poate de bine. Sigur, un cîştig material, a insistat
el. Era totuşi prudent să fie luate în consideraţie şi asemenea situaţii. Memoria
prea selectivă sau imaginaţia nestrunită sînt înşelătoare, joacă feste. asta i se poate
întîmpla pînă şi celui care nu face altceva decît să stea să privească şi s-asculte.
Doar nu renunţă mai nimeni la libertăţile oferite de fantezie doar pentru că primeşte
să fie spectator şi să se joace cu joaca altuia pe care o mai şi plăteşte. însă înălţarea
de obstacole în calea înţelegerii, crede el, oferă un plus de interes dezvăluirii
tîrzii a soluţiei.
Fără să lase jocul, Humpty şi Dumpty erau aşezaţi dinaintea unui alt rînd de
cafele. Caimacul părea să fie la fel de gros, băutura tot aromată, fierbinte şi dulceag-amăruie.
însă nu prea tare de astă dată. După două-trei ceşti, li se făcuse

92
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
teamă că n-or să mai poată dormi. Mai băuseră ei una în drum. Fără s-o pună la
socoteală şi pe cea de-acasă. Şi-apoi, chiar tineri nu mai erau nici ei. însă dacă tot
rămăseseră la palavre, un întăritor la ora plimbării de seară nu pica rău. La cină
renunţaseră ei de ani de zile. Chestie de siluetă, de circulaţie, de colesterol. De-ale
vîrstei!
Zîmbetul discret care însoţise observaţia domnului Gusta beck la propria lui
interpretare anunţa că avea încă ceva de spus şi de propus. a început mărturisind
ceea ce aflaseră toţi amicii lui, anume că de la o vreme se interesa de istoriile poliţiste,
tocmai el care nu prea citea ziare. nu filmele ori romanele, fantezii departe
de adevăr, pe cît faptele propriu-zise îl preocupau. Le trata însă ca pe nişte jocuri.
asta i se trăgea de la un băieţandru care-i intrase cîndva în prăvălie să caute un icosaedru.
adică un zar cu douăzeci de feţe, o modestă întruchipare a întîmplării,
explicase acela, care nu văzuse astfel de zar, însă ştia ce înseamnă şi la ce serveşte.
Cu ajutorul lui, un Magister ludi împarte obligaţii şi acordă şanse de supravieţuire
celor care rătăcesc şi se străduie să-şi facă datoria virtuală învingînd capcane
presărate la tot pasul de rostogolirile aceluiaşi zar.
Cînd au auzit despre ce era vorba, Humpty şi Dumpty s-au arătat gata să renunţe
la moftul electronic de care se lăsaseră preocupaţi aproape o oră, însă fără mari
satisfacţii.totuşi au fost sfătuiţi să nu se grăbească să treacă la altceva. trebuia,
înainte de toate, să fie schiţată desfăşurarea jocului cu intriga dezvăluită în decorul
Cazinoului. Era însă de prisos o exagerată acurateţe a descrierii drumului spre
Castel, a sălilor Cazinoului ori a culoarelor dintre ele. Domnul Gusta beck nu mai
trecuse pe-acolo de mult timp, recunoaşte. Iar pe atunci fusese interesat de tehnica
tipurilor felurite de joc şi de spectacolul emoţiilor. restul îl uitase. a început, aşadar,
cu atribuirea unui punctaj ordonat în douăzeci de paliere şi în tot atîtea stadii,
după căderile zarului icosaedru. a schiţat rolurile canonice, pe unele dintre cele
secundare şi chiar cîteva opţionale. a distribuit puncte de inteligenţă, de intuiţie, de
spirit critic, de rezistenţă morală şi fizică. resursele materiale le-a hotărît după
poziţiile ocupate de feluritele roluri în sînul administraţiei, al Sindicatului crimei,
al Cazinoului şi al băncii. a adăugat riscurile asumate de fiecare. ajuns însă la
definirea alegerilor posibile ale acţiunilor unui crupier de cazinou cu psihic şubred
ca un castel de cărţi, cei doi amici şi-au băgat nasul în ceşcuţele de cafea, dar favoriţii
i-au trădat. îşi dăduseră desigur seama că modelul fusese celebrul scandal din
primăvară al ruletei aranjate. Să nu fi înţeles ar fi fost de mirare.
Dezamăgit de faptul că fusese remarcată slăbiciunea invenţiei şi nu originalitatea
proiectului, domnul Gusta beck a explicat că aluzia la afacerea aceea fusese
doar pretextul unei intrigi care să-i îngăduie conceperea unei competiţii unde poziţiile
cheie ar fi ocupate de un poliţist în solda Statului la rivalitate cu detectivul particular.
Opoziţia asta începuse să-l frămînte încă de pe cînd ziarele afirmau că prezenţa
poliţiei printre mesele Cazinoului speriase marele public. Oraşul n-a întîrziat
să îşi afirme dezaprobarea, iar asta nu doar prin bodeguţele modeste de la periferie,
nici numai în separeurile cafenelei Amadeus ori prin foaierele Operei, ci chiar

PrOZă 93
la Parlamentul regional. articole otrăvite apăruseră şi în revistele străine. Time îşi
făcuse coperta cu o ruletă înconjurată de marionete cu sfori trase de un personaj în
uniformă. Panorama titrase „C’era una volta un Casino”. Veniturile Cazinoului,
deci ale oraşului, scăzuseră. nu s-a revenit la afluenţa obişnuită decît într-un tîrziu,
la o vreme după dispariţia intruşilor.
Cu toate că oaspeţii nici nu pretinseseră ceva şi nici nu se mai hlizeau, domnul
Gusta beck le-a mărturisit în vreme ce continua prezentarea proiectului că, de fapt,
el habar n-avea de felul cum arăta tipicul unei anchete de poliţie. înapoiaţi la eroii
virtuali care ar fi trebuit să salveze un joc banal, ei îşi înclinau perucile aprobator
în ritmul cuvintelor.
– La drept vorbind, nici n-ar fi nevoie de asemenea amănunte, a insistat el.
Pasiunea şi credinţa reuşitei se completează de minune. totuşi nu-i greu de bănuit
că liber-profesionistul îşi ţine gura cînd îl aranjează şi că, deşi n-o fi el chiar un
cavaler fără teamă şi fără pată pe conştiinţă, e gata să se aplece peste bordul lunecos
al legii ca să-i întindă o mînă de ajutor celui ajuns cu ştreangul de gît, jucătorului
încolţit între datorii şi datorie ori starletei pradă şantajiştilor peste care dă în
urcuşul anevoios pe panta reuşitei. Deşi pe celălalt tocmai l-am cunoscut în persoană,
la acesta mi-e destul să mă gîndesc şi îl şi văd cum stă şi îşi fumează pipa…
După o tăcere, cei doi şi-au părăsit vechiul joc întinerit de electronică. aşteptau
urmarea ori se mirau. Cu ochii în gol, domnul Gusta beck părea nehotărît. a recunoscut
că îşi imagina piesele unui puzzle şi nu se hotăra s-o aleagă pe prima. în
locul lui a hotărît icosaedrul, iar el s-a apucat să descrie ferestrele acoperite parţial
de jaluzele care transformă o încăpere într-un sandviş de felii de lumină şi de
penumbră printre care se leagănă vălătuci de fum. în prag, o blondă se străduie să
repare dezastrul produs de lacrimi. Cînd îşi ridică privirea din oglinjoara pudrierei,
vrea să afle ce şanse are să scape de urmările atîtor imprudenţe. Şi nu doar ale ei...
I se răspunde însă doar cu un zîmbet cumva încurajator. Fata nu închide uşa fără să
se întoarcă pentru o ultimă implorare zadarnică.
rămas singur, detectivul se pregăteşte şi el să plece. numără banii din plicul de
pe colţul mesei, scutură pipa în scrumiera plină de chiştoace cu urme de ruj, verifică
pistolul scos din sertarul mesei, îl strecoară în tocul ascuns de pulpana hainei,
închide uşa agenţiei şi coboară scara printre mirosuri rîncede.
Se făcuse însă mult prea tîrziu. în ciuda curiozităţii, venise vremea de plecare.
aşezaţi dedesubtul lui rigoletto, ai cărui clopoţei sunaseră trist la deschiderea uşii,
înainte să fi ieşit, Humpty şi Dumpty au aflat că jocul putea să continue încă de a
doua zi, de la ora micului dejun. Dacă nu, ca de obicei, seara, după închidere. I-ar
aştepta aceleaşi gingirlii, îmbălsămate mai mult sau mai puţin, după chef. Pînă
atunci ar fi fost vreme să se completeze grupul participanţilor, astfel încît partida
abia începută să capete caracterul trepidant al unui serial poliţist.
Continuînd să mulţumească pentru agreabila invitaţie, pentru jocuri şi, nu mai
puţin, pentru cafea, cei doi au coborît pe rînd treapta de la intrarea magazinului.
Din prag, domnul Gusta beck i-a sfătuit să se uite atent pe unde calcă. trotuarul

94
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
era plin de băltoace şi s-ar fi putut chiar să îngheţe dacă înceta ploaia. aşa că să îşi
ridice gulerele impermeabilelor pînă cînd or să găsească vreun taxi. El le urează
să aibă norocul ăsta cît mai curînd, altfel o să trebuie să treacă podul pe jos. Gripa
sezonieră e an de an tot mai agresivă. Inspectorul adjunct despre care vorbiseră se
însănătoşea cu greu după un guturai straşnic. nici o îngrijorare însă, îi mergea mai
bine, în ciuda strănutului şi a ochilor lăcrămoşi. Cînd cei doi vor binevoi să revină,
poliţistul o să fie în plină formă, gata să intre în focul acţiunii. Desigur, nu el în
persoană, ci zarul icosaedru sau altul, aruncat în numele lui. în seara aia, inspectorul
adjunct Christof Knobb putea să fi făcut un viraj la stînga, spre Cazinou, încă
de pe cînd ei se aşezaseră să soarbă primele cafele. acum s-ar fi învîrtit în jurul
ruletei ori ar fi fost aşezat la masa de black-jack, pe urmele cine ştie cărui suspect.
Iar dacă ar fi stat ploaia, putea să contemple silueta de decor hollywoodian a
Muzeului de istorie.
nu chiar în întregime, au ripostat cei doi într-un glas. apoi şi-au manifestat pe
rînd nemulţumirile, fără să îşi stăpînească pufnetele de rîs. unul se mira că aripa
dreaptă a Pavilionului de vînătoare, cea dinspre fluviu, era în continuare acoperită
de schelărie, cu toate că lucrările n-ar fi trebuit să depăşească sfîrşitul verii. Celălalt
a explicat că nu alta fusese promisiunea electorală a noului primar. Din nou
împreună, au dat asigurări că altfel nici măcar n-ar fi fost ales. Doar că pe ei, politica…
tot mai rece, vîntul părea să gonească în curînd ploaia şi vestea zăpezi timpurii.
băltoacele din faţa magazinului aveau să se acopere de o pojghiţă de gheaţă.
Sub lampadar, obosiţi, resemnaţi, sprijiniţi umăr în umăr, Humpty şi Dumpty scrutau
strada după vreun taxi rătăcit prin cartierul ăsta pustiu. Era totuşi greu de presupus
că Fordul lui Christof Knobb ar fi virat în seara aceea spre şoseaua care duce
la Cazinou.
(Fragment din romanul La cîinele fidel)
aLEXanDru SInCu

proză de GHEORGHE sCHWARtZ
GEnEZa truPEI buFOnuLuI VraCI
„Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia.
De poate, pentru sine singur să rămână.”
(Paracelsus)
Ce este alchimia? „Alchimia nu e altceva decât scopul, intenţia şi strădania
subtilă de a transmuta natura metalelor, din una în alta” a scris
Philippus theophrastus aureolus bombastus von Hohenheim, zis
Paracelsus. Care mai povesteşte şi următoarea întâmplare: într-una dintre nenumăratele
sale călătorii, paşii l-au dus departe la miazăzi, unde a fost luat prizonier de
către tătari. Până să apuce aceia să-i facă şi cel mai mic rău, Paracelsus l-a văzut
pe unul dintre cei ce l-au luat prins că refuza să se dea jos de pe cal, chiar şi pentru
somn. tovarăşii aceluia i-au povestit râzând că bietul om avea dureri atât de
groaznice când punea piciorul pe pământ, încât refuza de multă vreme să mai
coboare de pe cal, că pe cal dormea, sprijinindu-se de câte un trunchi de copac, şi
că, în felul acesta, s-au prăbuşit de istoveală deja trei animale sub el. Paracelsus
l-a uns cu o alifie şi tătarul bolnav n-a mai avut nevoie să rămână tot timpul suspendat,
ba a fost în stare să şi alerge pe picioarele lui, fără să-l mai doară nimic.
Vindecarea aceea atât de spectaculoasă a stârnit atâtea vorbe, încât tătarii l-au dus
pe vraci la stăpânul lor.
Hanul avea o vorbă: omului simplu nu-i trebuie decât o femeie care să-l facă să
uite de toate gândurile şi de mâncarea necesară traiului, însă, pentru ca un suveran
să trăiască fericit are nevoie de patru sfetnici iscusiţi: un medic menit să-i îngrijească
sănătatea trupului, un măscărici în stare să-i păstreze buna dispoziţie, un bucătar
care să-i dea mâncare cât să se bucure de ea şi un general care să-i asigure siguranţa
şi gloria. De aceea, hanul acela nici nu avea alţi miniştri decât un medic, un
maestru bucătar, un strateg militar şi un bufon – şi toţi aceştia aveau puteri depline
în ţara sa, încât poporul li se adresa în genunchi. Dar pe cât erau aceşti demnitari
de puternici, pe atât le era de nesigur locul, de greşeau ori de se ivea cineva mai
priceput decât ei. O vreme, cât hanul nu s-a putut vindeca de durerea de a-şi fi pierdut
fiul şi moştenitorul, au fost daţi călăului doi măscărici, iar alţi trei au scăpat
numai după ce au fost biciuiţi şi alungaţi în huiduielile mulţimii: aceia s-au făcut
vinovaţi că nu au reuşit să-i schimbe starea de spirit stăpânului. Şi doi miniştri
bucătari au sfârşit pe mâna gâdelui, fiindcă l-au lăcomit cu prea multă mâncare
delicioasă, până ce stăpânului i s-a făcut rău. atunci când tătarii i l-au adus pe
Paracelsus şi după ce acesta şi-a dovedit, în faţa întregii curţi, priceperea în a-i

96
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
lecui pe suferinzi, hanul l-a îndepărtat pe ministrul medic şi l-a aşezat în loc pe doctorul
venit din Europa. Paracelsus a vrut să refuze marea onoare şi putere care i sa
oferit, însă s-a văzut pus în faţa unei asemenea uimiri cum n-a existat vreodată la
curtea tătarului: un medic atât de înzestrat nu poate fi decât o fiinţă ieşită din
comun – cum să refuzi o asemenea uriaşă cinste, atâta putere şi atâta bogăţie ce
veneau împreună cu marea funcţie, dar, mai ales, cum să-l refuzi pe însuşi hanul?
Păi, aşa ceva era de neimaginat şi toată lumea a rămas încântată de arta actoricească
a doctorului, pentru că, de bună seamă, Paracelsus nu făcea decât să se manifeste,
asemenea bufonului. Şi au fost atât de încântaţi de străin cu toţii, încât, după ce
au râs îndelung cu mâinile pe burtă, hanul chiar s-a gândit să comaseze două dintre
cele patru dregătorii şi să-l facă pe Paracelsus nu numai ministru peste trupuri,
ci şi mai marele vindecării sufletelor. Iar străinul acela extraordinar şi-a mai dezvăluit
în faţa tătarilor şi o altă calitate capabilă să uimească pe oricine: străinul ştia
să scoată pilitură de fier din vitriol! Şi, nici mai mult şi nici mai puţin, pierdea nopţi
întregi străduindu-se să transforme şi acea pulbere de fier în… aur!
Străinul era un vrăjitor bun – el a insistat ca predecesorul său în ale medicinii
să nu păţească nimic şi să-i rămână un fel de asistent, iar ministrul măscărici să-şi
păstreze şi el postul. Da, deocamdată străinul era un vrăjitor bun. Deocamdată!...
Dar o asemenea fiinţă putea oricând să schimbe nu numai alaunul în plumb, însă –
ferească sfântul! – să te transforme şi pe tine în cine ştie ce plantă sau în cine ştie
ce animal. De asemenea forţe, pe care nu le poţi controla, cel mai bine este să te
eliberezi. Dar cum? Cine ar fi putut să-i garanteze hanului că sabia cea mai ascuţită
şi cea mai grea nu s-ar frânge de trupul vrăjitorului? Despre care, iscoadele au
aflat că se unge în fiecare seară cu o alifie misterioasă şi straniu mirositoare? Şi în
cine ar fi putut avea hanul atâta încredere încât să născocească împreună un plan
eficient? Până să se ia o hotărâre aşa de importantă, toţi tătarii s-au purtat cu
Paracelsus de parcă ar fi mângâiat un şarpe ce li s-a strecurat pe sub haină. Iar
Paracelsus însuşi s-a întreţinut ore întregi cu te miri ce oameni de nimic: cerşetori,
negustori, dresori de animale. Până ce, într-o bună zi, a dispărut. Hanul n-a trimis
oşteni după el să-l prindă pentru că nici n-a vrut să-l îndârjească şi nici nu era convins
că există pe lume muritori care să-l poată reţine cu forţa.
Paracelsus n-a fugit singur, ci i-a luat cu el şi pe foştii miniştrii ai trupului şi ai
spiritului. Şi pe ministrul maestru bucătar.
Cine n-a auzit de trupa bufonului Vraci, trupa care la mijlocul veacului al şaisprezecelea
era mai celebră decât orice instituţie tradiţională sau numai vremelnică
a Europei? Scribii ne-au lăsat mai multe mărturii despre ea decât despre faptele
marilor seniori, iar bogaţii şi săracii veneau de pretutindeni s-o vadă.
Prin anul 1540, măscăriciul cu ochi migdalaţi dădea spectacole prin târgurile
germane. alături de el, un adolescent uimea lumea cu măiestria apariţiilor sale: el
nu-i făcea pe oameni numai să râdă, dar îi şi uimea cu nişte trucuri nemaiîntâlnite.
Puţin mai târziu, tătarul a murit cu zile, după ce i-a căzut o bârnă pe cap, iar tânărul
a devenit piesa de rezistenţă a trupei. Lumea sosea de la mai multe zile depăr-

PrOZă 97
tare, să-i vadă pe el şi pe oamenii lui păşind prin aer, folosind apa în loc de ciocan
şi, mai ales, pentru a râde pe săturate.
adolescentul a fost fiul mai mare al unui personaj controversat, stăpânul hanului
„Diavolul argintiu” din Hanovra. acela, un bărbat venit cu mulţi ani în urmă din
sud, de peste alpi, a reuşit, fără a avea nici o funcţie oficială, să controleze destinele
întregului ţinut. bogat – foarte bogat, după cum se şoptea – şi zgârcit, capabil
să-ţi ia gâtul pentru câţiva gologani şi gata, în acelaşi timp, de mari acte de caritate,
intangibil din pricina unei armate întregi de lefegii gata să ucidă la comandă,
însă, în primul rând, fiindcă avea doi draci, unul uriaş în faţa hanului şi altul, mai
mic, supraveghind cele ce se petreceau în interior, tată de sânge al unei familii
numeroase şi tată adoptiv pentru toţi cei ce locuiau în casele sale, bătrânul, după
cum i se spunea, şi al Optzecilea, după cronologia scribului, hangiul – perceput
drept mult mai mult decât un simplu hangiu – şi-a trimis băiatul mai mare să-i facă
rost de nişte leacuri orientale pentru sine, pentru ai săi şi pentru toţi cei ce locuiau
sub acelaşi acoperiş cu el. în Hanovra izbucnise o epidemie a unei boli necunoscute
până atunci: oamenii îşi pierdeau de pe o zi pe alta puterile, cădeau neputincioşi
la pat, nu mai puteau mânca, nu mai puteau elimina ceea ce se mai găsea în ei, trupul
nu-i mai asculta de fel, nu-şi mai puteau mişca nici membrele şi nici organele
interne şi sfârşeau asemenea unui copac tăiat căzut pe pământ. unul dintre pruncii
săi a murit aşa, la fel ca şi mai mulţi argaţi, precum şi oameni din oraş şi din târgurile
învecinate. rudele priveau neputincioase cum cei dragi lor li se stingeau sub
ochi, iar medicii şi vracii s-au dovedit şi ei lipsiţi de iscusinţă în a-i ajuta pe nenorociţi
şi pe cei ce-i jeleau, asistându-le moartea.
băiatul cel mai mare al bătrânului, al Optzeci şi unulea, după cum îl vom
pomeni mai departe, n-a trebuit să plece până în ţările de peste munţi şi mări, întrucât
tocmai atunci a apărut, însoţită de mult zgomot, o trupă de saltimbanci formată
din oameni cu pielea galbenă, cu ochii oblici şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi mult
în afară. acei străini arătau chiar aşa cum au fost descrişi băştinaşii din India,
China şi Mongolia de către cei ce au călătorit până în ţinuturile lor, dar şi de către
supravieţuitorii măcelurilor cauzate de oamenii galbeni, atunci când se revărsau,
asemenea mării înfuriate, peste fruntariile Europei. aşa că, deşi paşnică, dormind
o bună parte din timp, trupa aceea nu putea să nu-i înfioare pe aceia ce veneau s-o
vadă, chiar dacă, în mod conştient, privitorii nu făceau legătura între aceşti artişti
şi groaznicele hoarde ce pustiiau tot ce le ieşea în cale: hotare, palate, colibe, animale
şi oameni. Dar, pe lângă extraordinara atracţie a producţiilor lor, mai era ceva
ce l-a făcut pe flăcău să se oprească la oamenii aceia: faptul că erau însoţiţi chiar
şi de un medic oriental 1 care îşi oferea serviciile pe lângă trupa de artişti. Şi, întradevăr,
vraciul acela – privit de către noii săi pacienţi mai degrabă ca un vrăjitor –
ştia despre boala ce a lovit ţinuturile Hanovrei şi i-a vândut tânărului leacurile
potrivite (alifii ciudat colorate, ceaiuri puternic mirositoare şi sâmburi micuţi pen-
1. Fostul „ministru al trupului” adus de Paracelsus pe „vechiul continent”.

98
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
tru înghiţit cu apă sau cu vin). al Optzeci şi unulea le-a cumpărat pe toate, dar nu
s-a întors cu ele acasă, ci le-a trimis cu un servitor ivit ca din întâmplare la bâlci.
Iar tânărul a rămas cu artiştii. După o vreme, acelaşi servitor i s-a înfăţişat iarăşi,
i-a povestit că leacurile şi-au îndeplinit de minune menirea, că nu a mai murit
nimeni de boala aceea misterioasă 2 şi că stăpânul mai doreşte leacuri şi pentru alte
beteşuguri – banii nu contează, oricât ar costa. (bătrânul nu cumpăra medicamente
doar pentru sine şi ai săi: el voia să se asigure că oricine cu care venea în contact
nu suferea de vreo maladie ce l-ar putea îmbolnăvi pe el şi pe ai lui. astfel că
s-a îngrijit întotdeauna de multă lume, de parcă s-ar fi îngrijit de propriul său trup,
la care descoperea mereu şi mereu noi semne de alarmă. nu, stăpânul nu era supărat
pe fiul său cel mare că nu s-a mai întors acasă, ba găsea că e chiar mai bine ca
moştenitorul să-şi dea examenul cu viaţa, fără a mai fi cocoloşit de faima misteriosului
său părinte.)
aşa că, fără a-şi mai face griji, al Optzeci şi unulea a rămas alături de trupa
orientală, care, pe parcurs, n-a mai fost atât de orientală, asiaticilor alipindu-li-se şi
alţi oameni, majoritatea cu pielea albă. Grupul a devenit tot mai celebru, iar repertoriul
i s-a îmbogăţit neîncetat: pe lângă giumbuşlucurile măscăricilor – unde strălucea
fostul „ministru bufon al spiritului” de pe lângă hanul mongol –‚ au mai apărut
şi animale ciudate, o pereche de girafe, un elefant, câteva cămile şi un cârd de
maimuţe făcând deliciul tuturor gură-cască, mai ales copiilor care nu se mai săturau
să le admire agitaţia şi strâmbăturile.
Printre oamenii cu pielea mai mult sau mai puţin albă, a sosit şi un evreu care
ştia să spună şarade pe care nimeni, în afară de el, nu le putea dezlega, deşi se dovedeau
extrem de simple după ce le dezvăluia soluţia. Şi mai ştia evreul acela şi un
fapt uimitor: să umble prin văzduh sau să se plimbe pe tavan cu capul în jos.
un alt nou venit putea să facă un şuvoi lichid atât de puternic încât, turnând apă
dintr-o găleată obişnuită peste un cui, îl împlânta într-un lemn de esenţă tare, de
parcă l-ar fi lovit cu ciocanul cel mai greu. nu lipseau, desigur, nici femeia cu
barbă (de fapt, două femei), o fată cu capul mai mare decât trupul, doi băieţi care
fuseseră abandonaţi de mici într-un codru şi care se purtau asemenea fiarelor printre
care au crescut.
Şi se afla acolo, cu o mitră de hârtie colorată pe cap, şi Coriolan, un bolnav mintal
care se credea papa de la roma, spre hazul celor de faţă. Mai erau, apoi, actorii
aciuiţi pe lângă scamatori, dresori, măscărici şi acrobaţi; actorii au descoperit că
pot câştiga mai mult public dacă fac parte dintr-un spectacol variat, unde lumea
vine pentru a vedea ceva, dar este obligată, aşteptând rândul numărului preferat, să
asiste şi la celelalte prezentări. Plus că membrii trupei se simţeau mai în siguranţă
fiind atât de mulţi. Cu timpul, ceata pestriţă a ajuns cea mai numeroasă dintre toate
grupurile de nomazi care au colindat în vremurile acelea drumurile continentului.
Pe lângă actori şi circari, şi alături de ei, au mai venit câţiva călugări, mai mulţi cer-
2. Care nici n-a mai revenit vreodată în Europa, după ce a fost descrisă în a.D. 1540 de mai mulţi
oameni învăţaţi.

PrOZă 99
şetori, precum şi Golo.
După ce fostul ministru al spiritului s-a prăpădit într-un accident, adolescentul
din Hanovra s-a impus drept şeful grupului. El părea întruchiparea imaginii fizice
a învăţăturii lăsate de Paracelsus la curtea hanului: „în toate cele create de
Dumnezeu există ecoul spiritului Său – mai mult în fiinţe, dar destul şi în obiecte.
Spiritul viu se materializează neîncetat în imaginile prin care simţurile noastre îl
pot recepţiona. uneori, în funcţie de cantitatea de suflet, spiritul se întrupează în
oameni, alteori în animale sau în plante, de multe ori în obiecte (despre care atât de
greşit se spune că sunt lipsite de viaţă. în realitate, şi ele îşi au conţinutul lor viu,
altfel nu s-ar putea oferi simţurilor noastre.) Când transformi alaunul în fier, nu faci
decât să redai înfăţişării plăsmuirea care conţine atât suflet ca şi pilitura de fier. Şi
când vei obţine aur din piatră, nu vei face decât să modifici cantitatea de spirit aflată
discret în minereurile rocii în cantitatea de spirit corespunzătoare aurului. Care
nu este nici el altceva decât o plăsmuire metalică permisă văzului, pipăitului, auzului,
gustului şi mirosului omului, întrupând esenţa superioară, numită spirit, duhul
emanat de creaţia Domnului. în fond, doar spiritul există, restul nu e decât plăsmuire.
Iar spiritului nu-i place plăsmuirea mohorâtă. De aceea, el nu se relevă celor
sănătoşi decât în culorile vesele, iar celor bolnavi în culorile triste. Culorile vesele
sunt creatoare, cele triste distructive. Iată motivul pentru care este atât de important
să te ocupi în egală măsură de spirit şi de trup. De spirit se îngrijesc cei ce izbutesc
să transmită culorile vesele, de trup cei ce se străduiesc să le elimine pe cele
triste.”
al optzeci şi unulea îndemna oamenii, să aducă la reprezentaţiile trupei bolnavii
din casele lor şi mulţi dintre suferinzi se simţeau mai bine, după o zi lungă în care
au asistat la giumbuşlucurile bufonilor, la scamatoriile iluzioniştilor, la dresurile animalelor
nemaivăzute, la omul care păşea prin aer şi la ciudăţeniile fiinţelor monstruoase
expuse la vedere. Şi-l puteau întâlni acolo şi pe Golo. reţeta aceasta, pe
lângă succesul comercial, a adus şi beneficii sufleteşti: bolnavii nu se mai văitau
într-una, erau distraşi de la dureri de cele ce li se arătau, iar însoţitorii lor aveau o
justificare creştinească pentru banii şi timpul cheltuit – au avut grijă, ba chiar s-au
jertfit în folosul rudelor mai puţin norocoase. într-o vale ca un fund de găleată de
lângă Hamburg, trupa Celui de al Optzeci şi unulea a zăbovit mai mult ca de obicei
şi faima i-a crescut atât de mult încât, dintr-o însemnare din anul 1542, aflăm că
a adunat uneori şi peste douăzeci de mii de suflete. Fiul hangiului din Hanovra a
intenţionat chiar să fondeze o aşezare pe locul acela, astfel încât lumea să ştie oricând
unde să vină pentru a-şi distra sufletul şi pentru a-l vindeca 3. Era un argument
puternic acela de a fi găsiţi cu uşurinţă de oricine oricând, însă nici al Optzeci şi
unulea şi nici oamenii săi nu erau făcuţi să se aşeze şi să rămână într-un singur loc,
aşa că tabăra din valea ferită de lângă Hamburg n-a durat mai mult un an.
3. „Căci, dacă se vindecă sufletul, se vindecă şi trupul. trupul este sănătos în funcţie de cât spirit
luminos se află în el.”

100
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
– nu este adevărat că-i folositor să rămânem toată vremea aici, a spus într-o zi
al Optzeci şi unulea. Oamenii din locurile din jur au fost să ne vadă, dar pentru cei
ce se află mai departe este şi complicat, şi scump, şi periculos să străbată distanţe
mari ca să vină la noi. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că existăm şi, chiar dacă
ştiu, zvonurile oricum nu au puterea de a-i mobiliza la fel ca şi când ne-am duce
noi spre ei.
însă zvonurile au fost, totuşi, suficient de puternice pentru a aşterne în drumul
trupei 4 un covor de speranţe.
înainte de a reda cele mai semnificative întâmplări prin care a trecut trupa, despre
care ne-a rămas o bibliografie bogată, scribului i se pare necesar, pentru o mai
bună înţelegere, să-i delimiteze pe actorii principali.
După întâmplarea nefericită care i-a cauzat moartea ministrului sufletului, şeful
necontestat al grupului n-a devenit fostul ministru al trupului, ci foarte tânărul al
Optzeci şi unulea, adolescentul sosit doar cu câteva luni în urmă din hanul
„Diavolul argintiu”, spre a procura leacuri pentru o molimă răspândită la Hanovra,
molimă care transforma în doar câteva zile oameni perfect sănătoşi în obiecte
încremenite în nemişcare şi moarte. băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem
de dotat pentru a învăţa şi pentru a aplica ceea ce însuşea atât de repede. băiatul a
rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat chiar şi pentru a-şi depăşi maeştrii.
El s-a dovedit cel mai mare saltimbanc medic al tuturor vremurilor, mai ales că în
Europa nimeni înainte de el şi nimeni după el n-a mai acceptat să fie considerat în
acelaşi timp şi bufon şi doctor. nici un învăţat nu se manifestă intenţionat ca un
clovn, iar al Optzeci şi unulea a fost, pe lângă măscărici, şi alchimist şi astrolog.
Ceea ce-i lipsea era morga 5.
Dintre vechii membri ai trupei, dintre cei veniţi odată cu Paracelsus în Europa,
un scamator apt de cele mai incredibile minuni era Kundar, fierarul. Kundar a fost
descris de către scribi că ar fi reuşit să potcovească un cal înfigându-i cuiele în
copită doar lăsând să cadă peste ele un şuvoi de apă dintr-o găleată. în acelaşi mod
era în stare să taie copaci sau să îndoaie un drug de fier. turnată de el, apa devenea
solidă şi tare ca piatra, ca şi capul unui baros. alături de Kundar erau şi ceilalţi
circari, atleţi, gimnaşti, clovni şi scamatori. Singurele numere pe care al Optzeci
şi unulea le evita de fiecare dată erau cele ale unui grup de băieţi şi fete care se
căţărau pe stâlpi şi pe frânghii până la înălţimi ameţitoare şi acolo îşi arătau măiestria.
al Optzeci şi unulea a leşinat de două ori privindu-i, după care nu i-a mai
urmărit niciodată.
împreună cu Kundar, a sosit şi Hashem. Fost asistent al „ministrului sufletului”,
Hashem a lucrat şi cu unul dintre predecesorii ultimului „ministru al trupului”. El
a fost cel ce i-a vândut Celui de al Optzeci şi unulea, leacurile pentru boala apăru-
4. „trupa” o să numească pe mai departe scribul grupul acela aşa de numeros şi aşa de eterogen,
care a născut atâta emulaţie în timpul său.
5. Poate fiindcă era autodidact; perioada de învăţătură petrecută în casa părintească în preajma lui
Felix thomasus putând fi mai degrabă asimilată şcolii primare, decât unor studii înalte.

PrOZă 101
tă la Hanovra şi tot el a fost şi cel care a devenit modelul tânărului, în simbioza dintre
măscărici şi medic. Hashem a ajuns atât de renumit încât în faţa cortului său se
formau întotdeauna cozi interminabile de bolnavi şi de însoţitori ai acestora. încă
înainte de a apuca să folosească leacurile primite, deja ieşind de la Hashem, oamenii
aveau altă căutătură în ochi şi, chiar dacă unii nu se mai vindecau niciodată, privirea
întunecată îi părăsea pentru totdeauna.
Când au trecut prin ţinuturile baltice, li s-a alăturat ţipor. roşcat, cu perciuni
cârlionţaţi şi purtând cu mândrie portul impus evreilor, ţipor uimea publicul prin
aceea că păşea prin aer, putând chiar sta pe un scaun, adâncit în lectură, iar scaunul
să fie aşezat pe tavan, eventual făcându-l pe evreu să stea cu capul în jos 6.
un alt personaj din trupă a fost roby. roby era un grăsan între două vârste,
pistruiat şi aparent extrem de molâu. numai că tocmai fiinţa aceea greoaie era
capabilă să şterpelească orice şi de la oricine, chiar dacă respectiva victimă era prevenită,
în prealabil, de pericolul pe care îl reprezenta roby.
actorii au adus cu ei o viziune diferită despre lume: când au sosit, păreau
încrâncenaţi chiar şi când jucau roluri comice. Guy era francez şi reprezenta vedeta
trupei, fiind frumos, cu ochii negri visători şi cu tenul alb ca laptele 7. El juca
rolurile feminine. în piese şi în afara lor. După ce s-au integrat trupei Celui de al
Optzeci şi unulea, şi repertoriul actorilor s-a schimbat, şi încrâncenarea le-a dispărut.
Doar melancolia le-a rămas, iar melancolia au ştiut să o transmită şi spectatorilor.
Care se amuzau, dar mai şi comentau îndelung tâlcul pieselor.
însă trupa nu era formată doar din artişti. în valea în formă de fund de găleată de
lângă Hamburg au apărut şi infirmii, şi cerşetorii, şi nenumăraţi alţi zdrenţăroşi
proscrişi ai sorţii. Printre ei, şi un bărbat cu o cicatrice urâtă pe faţă: el pretindea că
ar fi fost nobil italian şi, mai mult din insinuări, lăsa să se înţeleagă că a trebuit să
fugă, după ce conjuraţia la care a participat ar fi dat greş şi membrii ei executaţi. El
ar fi reuşit să se refugieze la timp, dar nu mai avea nici un mijloc de trai şi de muncit
asemenea slugilor, nici nu era învăţat şi nici nu dorea s-o facă. Cu toate că reieşea
din spusele lui că este căutat şi în continuare şi condamnat – pe nedrept – chiar
şi de Inchiziţie, el nu se arăta foarte preocupat să-şi ascundă urmele şi toată lumea i
se adresa cu apelativul „conte”, iar el îşi purta la vedere, cu mândrie, chiar cu aroganţă,
stema pe platoşa de metal a cămăşii sale de zale. Poate chiar să fi fost conte…
Şi s-au mai ivit şi călugări în vale. îi puteai întâlni acolo înfăşuraţi în rase de
toate culorile: albe, negre, maronii. Călugării ţineau slujbe, vorbeau toată ziua cu
adunătura aceea atât de eterogenă, alinau suferinţe, încercau să-i aducă pe calea cea
dreaptă pe greşiţi, vindeau cruciuliţe, lumânări şi indulgenţe. Printre monahi era şi
părintele theophil.
un arab, Muhammad, readucea în trupă vremurile „convivenciei”, perioada din
istoria Spaniei când, se spune, creştinii, arabii şi maurii au trăit alături şi în bună
6. Scribul îşi imaginează scenele cu ţipor asemenea unor poveşti pictate de Chagall.
7. Dar cine să-i fi văzut vreodată adevăratul ten şi nu pielea acoperită tot timpul cu pomezi.

102
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
convieţuire. Se vorbea că Muhammad s-ar fi născut în Sierra nevada, acolo unde
străbunii săi ar fi fugit de persecuţiile lui torquemada, de „poliţia şuncilor” 8 şi de
toate umilinţele care au curs în trombă după 1492 9. (bunicul său patern ar fi fost
imortalizat de către Felipe Vigarny printre personajele gravurilor din catedrala din
Granada. Cum ciocnirile din munţi au continuat timp de generaţii, Muhammad a
părăsit Sierra nevada, dar nu şi-a găsit liniştea până ce n-a dat de trupă.) Deoarece
tot de atunci a început şi prigoana împotriva evreilor, odată cu plecarea lui Columb
în prima sa expediţie, în Spania s-a terminat definitiv la convivencia. nu şi printre
oamenii trupei. Dar personajele cele mai exotice, mai exotice chiar decât tătarii cu
ochii migdalaţi, erau trei negri. Doi au venit din africa, al treilea a fost adus sclav
din ţinuturile noi. Doi erau vânjoşi şi buni de muncă şi făceau munca rechiziţionerilor,
cărând din loc în loc decoruri, butaforie, cuşti şi orice obiecte necesare reprezentaţiilor,
al treilea, Ham, era mărunţel şi bolnav, tuşea mereu şi era întreţinut de
semenii lui sănătoşi. nu se mai ştie din ce pricină, lumea îi striga Sem, Yafet şi
Ham. Pe lângă atâţia bărbaţi, trebuiau să fie, desigur, şi femei. Şi, într-adevăr, au
fost. Pe de o parte, au venit şi numeroase soţii, mame, fiice şi surori cu bolnavii pe
care îi aduceau în speranţa minunii vindecării, pe de altă parte, au sosit şi numeroase
femei ele însele betege. Şi au fost şi alte femei acolo, vivandierele trupei.
Şi a fost şi Golo.
Valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg s-a transformat într-un fel
de buric al pământului: acolo s-au adunat oameni din toată Europa, de la Ocean şi
până în stepele ruseşti, însă şi personaje cu pielea galbenă din asia şi inşi cu pielea
neagră din africa şi chiar şi indivizi din noile ţări de peste mări. unii călugări
mai prăpăstioşi au găsit, că locul acela a devenit chiar primejdios, prea semănând
cu turnul babilonului, cetatea pe bună dreptate blestemată drept sfidarea
Domnului. Şi, într-adevăr, aşezarea a început să fie cunoscută drept noul babilon.
De aceea, valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a ajuns un fel de
oraş în toată puterea cuvântului. Şi nu un oraş mic. aşa cum a mai menţionat scribul,
s-au strâns acolo, după aprecierea contemporanilor, vreo douăzeci de mii de
suflete, dintre care ceva mai mult de jumătate au rămas un an, iar restul se succedau
zilnic – cei veniţi să vadă, să se vindece şi să se distreze. Ori pentru toate astea
la un loc. a! Şi să doarmă: în trupă se dormea o bună parte din timp, era vorba despre
un „somn contagios”, cum a fost menţionat în unele surse. Oricum, un somn
ciudat: oamenii visau, iar în vise nu mai erau ei, ci sufletul lor intra în alte trupuri.
Când se trezeau, aveau nostalgia vieţilor din care abia au gustat 10.
8. Poliţie înfiinţată după 1492 cu scopul de a verifica dacă arabii şi evreii convertiţi şi-au părăsit
cu adevărat vechea religie. Printre altele, această instituţie era atentă dacă „noii creştini” sunt dispuşi
să consume carne de porc – de unde instituţia aceea era numită în popor „poliţia şuncilor”.
9. 2 august 1492 n-a fost doar data când a ridicat Cristofor Columb ancora pentru prima sa
călătorie spre vest, 2 august 1492 a fost şi sfârşitul unei ere şi începutul alteia.
10. Se pune întrebarea dacă întreaga trupă de somnoroşi n-a fost supusă unui tratament cu
stupefiante, ipoteză logică, însă în legătură cu care scribul nu a întâlnit nici cea mai mică aluzie, nici
cea mai mică dovadă concretă.

PrOZă 103
Chiar şi topografia locului a prins înfăţişarea unei aşezări stabile. în centrul văii,
erau corturile membrilor trupei, cortul uriaş pentru reprezentaţii şi tribuna actorilor.
Puţin mai încolo, călugării au ridicat o biserică, unde îi primeau toată ziua pe credincioşi.
în jurul bisericii, s-a ivit o piaţă în care ţăranii din împrejurimi au găsit un prilej
excepţional de a-şi vinde produsele. La fel ca şi meşteşugarii, care şi-au instalat şi ei
tarabele lor. (Se spune că anii aceia au fost anii cei mai prolifici pentru dezvoltarea
întregii regiuni şi că multe dintre marile clădiri din cetăţile Hansei au fost, nu întâmplător,
atunci înălţate.)
Şi, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau să vindece
toate bolile, mai ales că, de pretutindeni, veneau întinşi în căruţe, căraţi pe tărgi
sau abia târându-se, sprijiniţi de rude şi prieteni miloşi, persoane grav atinse de suferinţe
cumplite, uneori murind înainte de a ajunge în faţa lui Hashem sau a Celui de
al Optzeci şi unulea, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau
să vindece toate bolile, s-a dovedit necesar şi un cimitir. De grija morţilor s-a
ocupat părintele theophil.
Valea, în formă de fund de găleată de lângă Hamburg, a devenit un oraş, un oraş
mai special, fără construcţii de piatră, fără monumente, dar găzduind douăzeci de
mii de oameni 11, devenind debuşeu pentru orice produse, locul unde se venea continuu,
atât de pe mare, cât şi de pe uscat.
Când a plecat trupa, valea a rămas asemenea unui coşmar, unde urmele n-au
apucat să fie încă îngropate de intemperii şi unde doar câţiva infirmi se mai zbăteau
în pace, înainte de a muri. nici însuşi babilonul biblic nu putea să fi oferit o
privelişte mai cumplită, decât ceea ce a lăsat în urmă trupa sosită să se aşeze un an
acolo. Şi impresia era cu atât mai dezagreabilă, cu cât Măscăriciul Vraci a reuşit
să-i facă pe cei ce au venit la el să nu mai fie nici trişti şi nici fără de speranţă. Şi
cei ce s-au vindecat şi cei ce nu s-au vindecat.
împreună cu acele ruine umane, au rămas şi câţiva călugări, spre a zidi o
mănăstire, iar bisericuţa simplă din vremea cât a stat acolo trupa, ar fi trebuit să
devină centrul lăcaşului şi să cinstească hramul Sfântului anton Cel Făcător de
Minuni, „Sfântul tuturor”.
(Fragment din romanul CEI O Sută – DIaVOLuL arGIntIu)
GHEOrGHE SCHWartZ
11. Pentru cititorul din secolul al XXI-lea, trebuie amintit că o populaţie de 20.000 de oameni
se găsea rar chiar şi în oraşele tradiţionale. De pildă, la vremea aceea, Hanovra natală a Celui de al
Optzeci şi unulea nu număra încă nici 10.000 de suflete.

proză de LIVIU ULEIA
ZabuLuS
Sau
DEMOnuL EtErnEI MânCărIMI
Eu fac parte dintr-un popor care probabil îl pomeneşte cel mai des pe
dracu. De obicei, evocarea acestuia însoţeşte eşecuri, tragedii şi sentimente
contradictorii. Sau, dimpotrivă, succese extraordinare, supradotări,
situaţii comice groteşti şi revelaţii. E ceva foarte răspândit în lume. E ceva ce
marchează omul cu fierul înroşit, ca pe o vită. încă din copilărie, când apare baubau.
arsura e resimţită toată viaţa, prin percepţii „demonice” care se pot întinde de
la registrul banal şi cotidian până la cel foarte grav şi patologic. în neputinţa sau
indiferenţa lor de a se studia, oamenii se înscriu voluntar în avangarda acestei obsesii
primitive.
Eu nu-l voi pomeni pe dracu. Voi păstra denumirea „demon” din respect pentru
originea sa greco-romană, presupunând spirit şi suflu vital. Dar trebuie să clarific
existenţa reală a „demonilor” (e ultima dată când folosesc ghilimelele, bănuind că
m-am făcut înţeles şi ele vor fi de acum încolo subînţelese), reabilitându-i pe aceştia
istoric şi psihologic. Pentru o viaţă interioară mai senină a urmaşilor noştri. în
plus, voi răzbuna proasta educaţie a atâtor generaţii apăsate de spaime seculare şi
munţi de ignoranţă. Şi astfel privind spre viitor, mă voi veseli!
în primul rând, viziunile demonice sunt un fel de ultimă speranţă a vieţii noastre
de zi cu zi. adică, în afara speranţelor legate de lumea cealaltă, de rai, de reîncarnare,
de alte vieţi sau, dimpotrivă, de absenţa acestora. ar fi, deci, cazul să învăţăm
să nu ne mai temem de bau-bau, ci să-i înţelegem limbajul. Să lăsăm simpatia
faţă de acest protector să ne cuprindă. Vom obţine astfel o simpatie reciprocă!
Scriitorul rus Dovlatov spunea, îndreptăţit: s-au scris atâtea cărţi despre neajunsurile
consumării alcoolului, dar niciuna despre beneficii! Subscriu acestei fine
observaţii revoltate. Şi adaug: acelaşi tip de nedreptate este valabil şi în cazul
demonilor. nu este deloc întâmplător că aceste două ingrediente ale existenţei
noastre se întâlnesc adeseori. Ca specialist în ambele domenii, da-ţi-mi voie să
repar şi această inechitate.
Mă voi exprima limpede, în limbaj citadin, printr-o metaforă uşoară:
Viziunile demonice sunt roşul semaforului în traficul existenţial. În noaptea
conştiinţei, ele sunt şi oglinzile retrovizoare şi farurile milenare ale omului. Sunt
1

PrOZă 105
claxoanele care alungă somnolenţa în trafic indusă de confuzia noastră. Fără existenţa
lor în întuneric, tulburătoare şi fierbinte, traficul existenţial ar cădea pradă
haosului total. Mai ales în această lume prin care fiinţa omenească se dă mulţumită
cu maşina pe unde vrea ea şi urmează cele mai haotice trasee pietonale.
Reprezentările noastre pentru haos – demonii – sunt ultimul strigăt şi ultimul avertisment
când nu mai există nici un reper.
totuşi, de cele mai multe ori, ignorăm demonii-oglinzile-noastre-profunde
peste care aruncăm repede vălul prăfuit. Preferăm să îi considerăm oaspeţi nepoftiţi,
iluzorii şi coşmareşti. Mare prostie! E ca şi cum ne-am profana strămoşii.
Drama e că oamenii par a se întrece în a uita adevăratul rost al traficului existenţial:
cel al căutării de sine. al găsirii şi, totodată, al regăsirii de sine. acesta e singurul
motiv clar pentru care se poate spune că oamenii primesc permis de viaţă,
excluzând reproducerea. Căutarea de sine este singura lor datorie neonorată îndeobşte,
pentru că în rest şi un microb ordinar are rostul lui exact pe lume.
Cu alte cuvinte, bacteria, spre deosebire de om, ştie care e treaba ei. Ea nu are
nevoie de călăuze. Dar noi avem nevoie, iar demonii sunt cei mai vechi şi mai
autentici ghizi ai noştri, indicându-ne neobosiţi hăţişuri şi prăpăstii.
în prezent, oamenii rezumă demonii la tradiţia superstiţiei, la cinematografie
sau literatură pentru toaletă şi alte vulgarizări destinate idioţilor şi menite să consume
bani. Din cauza faptului că demonii reprezintă măreţia şi misterul părţii întunecate
a vieţii, conştiinţa noastră îndeobşte mică şi uzată nu îi percepe corect sau
îi respinge cu teamă. Deşi trăiesc într-o armonie desăvârşită cu natura – care se
bucură în egală măsură de lumină şi de întuneric –, fiinţa umană le e tot mai ostilă,
din cauza ignoranţei sale milenare.
Orice moment important din viaţa unui om este însoţit de un demon. Oriunde
apare un dram de tensiune, de necunoscut, iată şi demonul. în viziune sacră, legendară,
orice clipă dată este importantă. Concluzia care vine de la sine este că ne
plimbăm sau alergăm sau putrezim în viaţă ţinând întotdeauna de mână un demon.
Depinde numai de fiecare dintre noi să apucăm fără teamă mâna călăuzitoare, oricât
de puternică i-ar fi strânsoarea.
recunoaşterea legăturilor de simpatie dintre tine şi demoni este doar primul pas
dintr-o călătorie în care vei fi răsplătit regeşte, cu podoabele unui suflet împăcat.
De la teama de a te trezi lipsit de scutul obişnuinţei şi al familiarului (dacă, să presupunem
întemeiat, societatea nu te-ar mai considera util), până la cea de a te
schimba monstruos şi definitiv (ca atunci când simţi că înnebuneşti de-a binelea),
toate temerile pot fi alungate prin ascultarea vocii protectoare a demonului. Cei ce
nu învaţă să asculte se prăbuşesc. Dar nu, după cum se crede prosteşte, într-o lume
demonică. Ci în propriul iad, despre care demonii i-au avertizat.
Flacăra slab pâlpâitoare a existenţei tale pluteşte pe învolburatul râu subteran
fără vârstă, pe o scândurică, pe sub semne străvechi afumate, care veghează de pe
pereţii peşterii. nu te sfii să le priveşti, să le citeşti şi să le înţelegi, ca pe călăuze
autoritare, dar sigure.

106
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Imaginea demonului, schimbătoare, dar nu înşelătoare, pentru că îl oglindeşte
pe fiecare dintre noi în chip particular, are un sâmbure nepieritor şi neschimbător:
lipsa de stare. Ceea ce fiinţa umană vrea să transmită când spune: „nu mai am
StarE!”. Sau, vorbind la persoana a treia: „nu mai avea StarE”. Ori la persoana
a doua: „Vezi, dacă n-ai avut StarE!”. acest miez luminos este cheia ultimă a
înţelegerii demonice. Odată găsită, ea îţi va aduce şi pacea. O voi numi Zabulus,
după numele său latin din care provine şi conceptul popular de „diavol” văzut ca
furnizor de spaimă şi nelinişte. tot ce e ciudat şi neprevăzut vine, după o lungă tradiţie,
de la demoni. De la „necuratul”, creat, perpetuat, osândit şi invocat la sânul
unei întregi tradiţii de superstiţii şi grave neînţelegeri.
Dar adevăratul Zabulus (diavolul mâncărimii sau demonul neliniştii neînţelese)
înseamnă cu totul altceva! El există ca manifestare a unei nepieritoare scântei elementare
ce luminează pretutindeni: nevoia mistuitoare şi neclară de mişcare şi de
transformare:
MânCǍrIMEa COSMICǍ! Demonul omniprezent al furnicăturii. De la tălpile
noastre, până la astre! Zabulus... Cine nu a simţit vreodată irezistibila şi tainica
furnicătură din palme sau picioare? nu există nici o explicaţie medicală pentru
ea, cum nu s-a găsit nici un motiv pentru marea agitaţie stelară.
Este greu de conceput ca un om lucid sau măcar frământat să nu se fi gândit la
următorul paradox: cum se face că, pe o rază de o sută de kilometri pătraţi, destinul
te împinge sistematic într-un punct anume, indiferent încotro te-ai abate?
Zabulus avertizează asupra acestui impuls prin apariţii tragice, grave sau ironice,
batjocoritoare. Dar tu preferi să îl ignori, să alungi viziunile şi să continui să priveşti
catastrofal în jos, atent la drum. Zabulus aşteaptă doar să îl priveşti netulburat
– ca pe un tablou într-o expoziţie – şi să îi recunoşti existenţa. Să îţi înţelegi frământările
subterane şi misterioase. astfel el se transformă din piază-rea în călăuză.
Zabulus apare ca nume scris la începutul Evului Mediu (cum îl găsim, bunăoară,
la Firmianus Lactantius, în secolul al şaselea); dar înţelesurile sale sunt vechi
de când lumea. El este simbolul confuz al catastrofei personale. Zabulus e întruchiparea
necunoscutului magnetic şi tensiunea acestei atracţii. El există în întregul
univers, ca potenţialitate. Este totodată şi latenţa: de la inevitabilul ciocnirii a două
particule până la catastrofalele întâlniri între oameni. Iar omul care îl înţelege pe
Zabulus devine senin în faţa catastrofalului.
Spre adeverirea şi întărirea celor spuse mai sus, am ales un destin şi povestea
apusului său. Destinul aparţine unui bărbat prin nimic ieşit din comun, ca mulţi alţi
oameni: liniştit, împlinit şi, întâmplător, de succes, după standardele de astăzi. un
intelectual, profesor universitar. (ar fi putut fi orice altceva, dar îl prefer pe acest
fiu carierist de ţărani; el are apucături burgheze şi ambiţii aristocratice şi e foarte
potrivit pentru ilustrarea unui traseu demonic complet; putea fi şi femeie, însă mie,
2

PrOZă 107
ca bărbat, mi-e mai uşor să scriu despre el şi aşa mi se pare mai cinstit, oricât de
ciudat ar suna această observaţie într-un tratat demonic, fie el şi mic).
nu e lipsit, însă, de importanţă să spun aici că, uneori, în clipele sale de uitare
şi reverie, intelectualul acesta se imaginează zugrav sau zidar. Pe deasupra, a studiat
şi a învăţat o mare parte din tainele zugrăvelii şi ale zidăriei. Şi, rareori, în mod
foarte discret, chiar contractează mici lucrări la negru, pe care le execută singur,
având grijă să nu afle nimeni din cercul său de intelectuali. Cochetează şi cu masoneria.
Şi îi place să interpreteze melodii săltăreţe la banjo. altfel, el se bucură de o
existenţă limpede şi bine aşezată. Câteva seisme nesemnificative abia au tulburat
destinul acestui bărbat până acum, de-a lungul unei vieţi de cincizeci de ani. O
carieră universitară cuminte, cărţi publicate în ţară şi străinătate, confort social,
politic şi, pe deasupra, un constant, dar discret apetit satisfăcut pentru femei, mici
aventuri, călătorii exotice. Pace interioară. Este strâns legat de soţia sa prin pasionale
amintiri de tinereţe. Copii nu au, dar mulţi studenţi – mai cu seamă studente,
datorită profilului disciplinei pe care o predă – îl privesc ca pe un părinte spiritual.
Ceea ce uneori îl face să se vadă ca un mic Ludovic Soare, bruneţel şi minion,
înconjurat de nimfe absorbite...
toate acestea sunt atribute ce pot întregi portretul unui intelectual realizat, de
talie mijlocie. Echilibrul afectiv şi exerciţiul mental îl feresc de orice excese.
Erudiţia îl apără de tenebre şi superstiţie. E o conştiinţă luminată.
...Şi totuşi, într-o zi cu nimic ieşită din rândul celorlalte, începe să fie torturat
de apariţiile lui Zabulus! în capul lui, porneşte huruind un carusel de figuri şi locuri
necunoscute, tot mai ameţitor, mai mare şi mai zgomotos. Vede măşti înspăimântătoare
şi degete arătătoare de căpcăun. îl ameninţă sau vor să-i indice ceva?
Cu o săptămână în urmă începuse să lucreze la un eseu despre demonologia
evului mediu. bine documentat, uşor ironic, eseul său se apropia de final ca o bărcuţă
veselă şi săltăreaţă de mal, pe marea calmă. Şi tot ca pe mare, din senin, izbucneşte
coşmarul său demonic, absolut imprevizibil şi total năucitor:
Zabulus!... întâi îl torturase doar caruselul mascat, dar după câteva nopţi începe
să-l viseze pe Zabulus însuşi! Zabulusul lui personal e o siluetă cenuşiu-albăstrie
îndepărtată, un fel de umbră de nor în formă de palton ce-l atrage irezistibil,
lungindu-se până la orizont. Peste cartiere întregi, peste ani, peste călătoriile sale
pe care le credea uitate şi peste vagi amintiri din copilărie. Ca şi cum ar fi fost
mereu acolo. umbra aceasta lunguiaţă kilometrică se sfârşeşte cu o căpăţână
minusculă, semănând cu cea a lui Elvis Presley descărnat. aşa, ca după două-trei
săptămâni de putrefacţie. acest cap înlocuieşte de obicei Soarele sau Luna. Ori,
mai bine spus, le acoperă, le eclipsează. în visele sale, universitarul urmează acest
nor ca un ţigan bezmetic, despletit şi nebărbierit, cu hainele neschimbate şi nespălate,
bătut de vânt, plouat şi ars de soare, ştiind că trebuie să ajungă la căpăţână dar
nereuşind niciodată.
universitarul nu obişnuieşte să bea, nu poate fi vorba de delirium tremens. De
schizofrenie, nici pomeneală. Poate un pic de viaţă dublă. Să fie acolo sămânţa

108
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
acestui dezastru? în chipurile şi umbrele întâlnite de el ca zugrav în afara legii? în
pasiunea sa pentru banjo? Sau să fie cadavrul acela de lăutar pe care îl descoperise
cu ani în urmă, săpând o temelie în grădina unei amante de la marginea
bucureştiului? nu poate răspunde, se simte depăşit, copleşit. în plus, nu numai că
ajunge să-l întâlnească pe Zabulus în fiecare noapte, lungindu-se orizontal peste
amintirile lui, dar numele acestuia îi bâzâie în permanenţă în cap. Când întâlnise
prima dată acest nume, în timpul documentării sale medievale, a râs. îl găsise caraghios...
universitarul decide să se resemneze şi să se obişnuiască să-l accepte pe
Zabulus în visele sale. însă mângâierea acestui compromis nu durează prea mult.
într-o după-amiază petrecută ca multe altele, la o cafea, în cofetăria universităţii,
înmărmureşte sub privirile stupefiate ale studenţilor care îl însoţeau: dintr-o prăjitură,
o specialitate numită „negresă”, ieşea ca un fum silueta cenuşiu-albăstrie a lui
Zabulus. Cert, nu-i stinsese nimeni o ţigaretă în farfurioară! Prăjiturica îşi pierde
brusc gustul. bâlbâie scuze, iese zdruncinat, aproape alergând. Dragi studenţi, scuzaţi
ce? anii de autosatisfacere petrecuţi în biblioteci nu-i mai sunt de niciun folos
în faţa acestei barbare invazii a lui Zabulus în viaţa sa atât de bine armonizată.
Chiar din acea după-amiază începe să bea, dar este mult mai rău, poate tocmai
pentru că nu e băutor. Oare beţivii cum rezistă cu deceniile monstruoaselor lor
halucinaţii?, se întreabă universitarul, îngrozit, dar oarecum admirativ. apoi
încearcă, străduindu-se să rămână lucid, să-şi explice: Ori, oare ei, alcoolicii, nu
reprezintă nici un interes pentru Zabulus? Şi sunt poate vizitaţi doar de nişte pseudo-demoni,
bieţi imitatori ai acestui adevărat zeu al coşmarului. Se simte privilegiat,
dar pentru puţin timp... Dacă e mai bolnav decât beţivanii şi în mintea sa fermentează
o dependenţă mai periculoasă şi cu totul aparte, cum ar fi, spre exemplu,
orgoliul intelectual maladiv, ajuns la punctul critic? acest orgoliu deşteptător de
demoni superiori târându-l umilitor în terciul imaginaţiei sale bogate de intelectual?
Prin noroaiele inimaginabile ale fiinţei superioare? târându-l pe el,
universitarul, în timp ce, la măsuţa soioasă de lemn de brad, beţivul ordinar îşi
soarbe senin vinişorul, surâzând anticipat coşmarurilor sale neglijabile, mărunte?...
Şi tot gândindu-se la liniştea statuară, chiar monumentală, a beţivului patriarhal,
universitarul înţelege dintr-odată tot ceea ce i se întâmplă. E invitat pur şi simplu
la drum!
Zabulus nu a intrat în visele sale pentru a-l tortura, ci pentru a-i propune o călătorie.
De aceea, umbra lui Zabulus se întinde până la orizont. Călătoria îi va aduce
universitarului toate răspunsurile pentru starea sa de nelinişte plină de confuzie.
trebuie să-şi găsească la rândul lui liniştea – acceptând beţia sentimentelor – oricât
de ciudată, de maladivă sau ameţitoare ar fi calea către ea.
universitarul pătrunde în câteva secunde dincolo de umbra lui Zabulus. trebuie
să caute începând chiar cu străduţele cartierului peste care Zabulus se întinde. Ce
să caute? Orice! Să se lase în voia mâncărimii bolnăvicioase din tălpi. Să nu se mai
opună apărându-şi modul securizat de viaţă şi criteriile atât de bine stabilite, ba

chiar să fugă de ele, deocamdată haotic.
Da, înţelege acum universitarul, Elvis trebuie reînviat. Chipul lui mutilat şi
îngheţat cere să i se dea viaţă şi vrea o voce să reînceapă să cânte. Iar silueta lui
Zabulus îşi doreşte şi ea să danseze dând un sens viselor demonice.
Demonul reprezintă o cheie ce pare înroşită. Dar cheia doar străluceşte prin
intensitatea trăirii, călduţă în aşteptarea mâinii care să se încleşteze pe ea, căutând
o uşă. refuzând această cheie, universitarul s-ar fi aruncat în iadul sentimentelor
sale contradictorii şi sterile. Iată de ce sunt demonii buni!
Iar Zabulus este primul între ei, ca şi mâncărimea pe care o întrupează.
Paradoxal, mâncărimea este, ca la bujie, scânteia pornirii motorului păcii interioare.
Vasăzică, se poate spune că cel ce îşi înfruntă cu adevărat demonii se împrieteneşte
cu ei.
3
PrOZă 109
Odată cu Zabulus, în visele Universitarului au început să apară trei personaje,
trei oameni tineri. Aceştia revin de câte ori Universitarul trece prin momente de
criză şi par a fi cheia eliberării sale. Ei sunt mereu siguri pe ei şi vorbesc într-un
decor relaxant de grădină interioară, cu mobilier alb şi vegetaţie îngrijită. Numai
că Universitarul nu înţelege ce vor să-i comunice.
UNU şi DOI sunt două femei încrezătoare, arătoase şi dornice de afirmare, iar
TREI, un bărbat autoritar şi sportiv cu veleităţi de intelectual. Primul vis a urmat
imediat primei întâlnirii a Universitarului cu Zabulus:
unu: Hai, vino, aşează-te aici, la măsuţă... Vezi, exact ca la cofetărie.
DOI: Şi nu ne mai amestecăm cu toate mulţimile vulgare şi groteşti...
unu: Mai ales după scena de azi. aşa de tare m-am enervat...
DOI: nu mai ai loc de toţi prăpădiţii...
unu: Lua-i-ar dracu pe toţi!
DOI: am zis că nu mai vorbim aşa... Deşi eu tot nu înţeleg de ce.
unu: nu e bine. E o chestie religioasă. E ca şi cum l-ai invoca.
DOI: în fond nu te rogi la el, da’ mă rog.
unu: Eu m-aş ruga, dacă i-ar lua pe toţi nesimţiţii!
DOI: nici nu mi-ai spus ce necazuri ai... amoroase?
unu: nu... Intelectuale. am picat la un test. Era ultimul!
DOI: Ce test?
unu: De testologie.
DOI: Pardon?!
unu: E o disciplină care se ocupă de ştiinţa testelor.
DOI: Şi, bineînţeles, există şi o disciplină care se ocupă de toate disciplinele!
unu: Desigur, are mai multe nume...
DOI: nu-mi spune, te rog, mi-a ajuns testologia!

110
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
trEI: V-am auzit când intram...
DOI: Ca o pisică. Sigur ne-ai ascultat!
trEI: nu, jur!... Despre ce test vorbeaţi?
DOI: Despre testologie... Dacă fiecare disciplină va fi obiectul unei alte discipline,
viaţa noastră, dragii mei este pe punctul de a deveni un iad!
trEI: n-ai decât să le ignori. Şi eu trebuia să merg ieri la un test. nu m-am dus,
l-am ignorat. nu se poate spune că l-am picat, pentru că pur şi simplu nu mă interesează.
unu: La care? Că ca al meu...
trEI: La testicologie! Dacă vă puteţi imagina?!
DOI: au găsit câte un nume pentru orice.
unu: Cred că nu există ceva, oricât de monstruos şi de ciudat, să-ţi treacă prin
cap şi ei să nu-i fi dat un nume!
DOI: Sau invers.
unu: aici nu te mai înţeleg.
trEI: E foarte simplu: nu există nume inventat care să nu-şi găsească până la
urmă o asemănare cu realitatea! ba chiar să devină o realitate, oricât de monstruoasă
şi de ciudată, pe care să o reprezinte. Ca ... „robocop”! Cine credea acum cincizeci
de ani că o să avem roboţi ucigaşi?
DOI: nici nu avem! nu poţi să compari maşinăriile noastre amărâte cu
„robocop”... Şi „robocop” nu e un monstru!
unu: Oricum, pentru mine sună foarte ciudat! Şi cine şi-ar pierde timpul ca să
inventeze nume ciudate pentru ceva ce nu există?
DOI: Mare lucru!... artiştii... Scriitorii...
unu: Să-i ia dracu!
(din volumul Îndrumător despre demoni, în curs de apariţie)
LIVIu uLEIa

poem de PEtRU ILIEșU
3. DESPrE EPIDErMă ŞI EXPanSIunEa PrOGrESuLuI
Pe un fundal cu imense peisaje care se scurg încet
plutind deasupra norilor
despre doamna de la bucătărie în halatul ei de siena arsă
într-o secvenţă târând în chicinetă cablul televizorului de serviciu
- un stol de diavoli mici şi roşii în jurul minţii ei
exaltate
- o mâncărime după urechea dreaptă unde stă ascuns mucul stins de ţigară
- o voce perversă care nu mai tace
în timp ce mâna amestecă mecanic într-o searbădă zi
- o voce care zgîndăre un posibil searbăd orgasm
- o searbădă secundă de posibil adevăr între uşa de la bucătărie şi coridorul
inundat de aburii malefici ai dorinţei de a fugi
de a lăsa dracului apartamentul şi pântecul păros
şi unic al bărbatului de cartier
miresmele sale de ţigară şi adieri ale beţiei de noapte
şi mâna lui întinsă fără prea multă hotărâre
şi vocea sa uşor toropită
şi rău prevenitoare
şi căutătura exploziv resemnată închisă în degetele strânse în pumn şi pumnul
scufundat adânc în faţă
De a lăsa dracului rama ferestrei şi a pleca în zbor peste etaje
în suflul misteroid al ultimelor telenovele
spre asfaltul care nu o va primi
- O rejectare – un salt mortal invers spre paradisul domestic
unde urmează o noua serie de apariţii – vieţile anterioare
Karma unor voaluri de mireasă niciodată împlinită
Karma unor serii lungi de ofiţeri de stare civilă care scriu aceeaşi poezie a
veşnicei reîntoarceri cu faţa spre „întotdeauna”
uşile înclinate oblic şi cuprul alungit al clădirilor spre un cartier
cu blocuri în cascadă fluturând în viitor ca nişte rufe puse la uscat
seara pe sfârşite
când oraşul se pregăteşte să primească
şpanurile de argint ale turelor de noapte
şi alergătura vaporoasă spre mult aşteptata tură de noapte

112
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
pauza ei scurtă inhalată de ţigară în strălucirea feerică a neonului
care veghează
mişcările sigure
concentrate
care strâng acelaşi şurub aducător de PrOFIt
24 de ore comprimate în rapsodia ritmică
tenace
însufleţita neodihnă a pieţii care aşteaptă
miliarde de insecte umane spre a le prăji în wok-ul miraculos
ce recliclează energia lumii
şi dă sens existenţei
Dar unde amintirea nostalgică a vremii Marilor Defilări când
un pahar de suc costa 1 cent şi privirea alerga după baloanele multicolore
se lipea de carele alegorice şi le însoţea până la dispariţia bulevardului
în zarea cartierelor muncitoreşti
ea era îmbrăcată cu o rochie subţire cu buline albastre
purta în mână o crenguţă cu flori de hârtie creponată şi aerul mirosea dulceag
a parfum ieftin şi
vată pe băţ
a explozii de muzică de fanfară şi a paşi care călcau
asfaltul mergând spre răsărit
Vremea când aerul purta
în memorie trezitul în cumpăna nopţii spre ziuă
năuceala blândă a somnului care adia încă şi ferestrele unde lumina gălbuie a
lămpii întâlnea cea dintâi rază adevărată
era vremea cafelei care bolborosea în ibric aşteptând înfrigurată întâlnirea cu
primele ţigări fără filtru
a gâlgâitului sufocat din ţevile de apă rece ca gheaţa
a margarinei pe o rămăşiţă din raţia de pâine
a holurilor de bloc dospitoare şi a alergatului după un tramvai
uruind spre cartierul industrial
- becurile sale palide şi intermitente
o galerie de feţe palide şi intermitente
trecute printr-o baie de mercur
- ilustratele cu feţe zâmbitoare printre franjurile Cortinei de Fier
o cutie cu relicve (franjuri mătăsoase din Cortina de Fier)
care despart înăuntrul celei de ieri
de înăuntrul celei de astăzi
care se deschid şi se închid peste aceeaşi scenă repetată cu actori diferiţi
o scenă care se muta din sală în scenă

şi invers
tot mai rapid
tot mai subtil
POEZIE 113
Dar unde dorul ei de vremurile în care serialul începea atât de antrenant
personajele arătau seducător de bine şi gura lor deschisă elibera nori rozalii
de fluturi,
se putea plânge în voie
sirena şuiera dimineaţa
tramvaiele aveau taxator
şi duminica era toată o plimbare pe sub flamurile roşii
prin textul eroic (undele scurte cu John Lennon, exprimarea liberă, iubirea şi
extinderea conştiinţei)
sindicatele aranjau concedii unde se putea privi lumina roşie izvorând
din depărtările Mării negre
spre gurile raiului şi patria generoasele intenţii care pavau viitorul
- lecţia adevăratului călcat pe apă
şi monumentul eroului cu picioarele acoperite de flori
procesiunile de sfinţire şi zilele de sărbătoare de apoi
- sărbătorile sfinţilor cei făcători de minuni cu oasele lor roase
de meseriile de intermediari între duh şi priorităţile istoriei
- o împărtăşanie la care au muncit generaţii şi genealogii de ţepuitori
perfecţionaţi în meseriile lor de familie,
ambalatori de vânt şi „planuri ale Domnului cu omenirea”
purtători de insigne şi schimbători de steaguri
despre care doamna din bucătărie află în fiecare apăsare de buton a telecomenzii
aceleaşi guri mereu mai cărnoase umplând un ecran ce invadează din toate
colţurile – un ecran
pe care d-na din bucătărie este citită de miliarde de unde radioactive –
- scheletul ei năpădit de minusculi diavoli roşii
- umbrele mate şi aura prinsă în pionezele discursurilor politice
- spectrele emigranţilor bântuind visul sepia al „Europei unite”
puse sub o lentilă de microscop
- vederea leucocitele de sucţiune care au umplut viscerele noilor miliardari
din Est:
o lege inversă a vaselor comunicante
o lege apărată de altă lege care este apărată de altă lege şi care
este apărată de altă lege
în logica faptului că cineva trebuie să câştige
– O lecţie a istoriei
în logica faptului că cineva trebuie să-i dea de lucru doamnei din bucătărie

114
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
şi cineva trebuie să câştige meciul purtând flamura doamnei din bucătărie
– un fetiş al
lungilor procesiuni care ating picioarele ei din care picură sânge
o aşchie preţioasă smulsă din viaţa ei din care picură sânge
si cântecele monotone pline de veneraţie
şi clipurile postate pe Facebook care descarcă oamenii zilei
ediţiile de seară gratuite care năvălesc în somn
- o ultimă şansă de a înţelege şi o unica şansă de a înţelege
ideea că noi suntem mai buni decât ceilalţi
că iadul este un fel de ceilalţi scăpaţi de sub control
- O proprietate ce încă nu a fost cumpărată şi care nu înseamnă PrOGrESuL
că iadul este doar o incursiune cu raze infraroşii în percepţia noastră despre
panorama contemporană
- magaziile cu piese de recuzită
reflectoare ciobite
pălăria mişunând de iepuri albi ai Domnului Special
- un spaţiu infinit de oameni care dansează şi cântă previziunea Placebo despre
Our bitter End
ceea ce am ştiut în sinea noastră dintotdeauna
– O viziune realist-pesimistă despre care Senatul spune că îmbolnăveşte
momentul şi stinge soarele
despre care votul în parlament va fi mereu negativ
despre care preşedintele crede că e nevoie de un cosmic referendum,
despre care trupele de elită ale bisericii cred că este o blasfemie
despre care muncitorii de pe benzile de asamblare s-au şi înţeles cu
Dumnezeii lor personali
despre care mercenarii eroi din afganistan au vagi bănueli:
o criză anunţată a fabricilor de armament
o criză de patriotism a muncitorilor credincioşi eşuaţi în şomaj
o imensă sală de aşteptare pentru familii ocrotitoare ale locului de muncă,
ameninţătoarea dispariţie a unor coduri ocupaţionale
cu pensii speciale:
infiltrările uzurpatoare în ecosistem
sfârşitul tandru al discursurilor patriotice şi al Ministerelor de apărare,
anemia teroristă şi dispariţia conceptelor eroice,
dispariţia ideii de rău şi a victimelor colaterale,
dispariţia paradelor cu generali de elită Salvatori
... şi apariţia plictisului şi a blazării,
... monotoniile previzibile
şi sfârşitul gloriosului
Făcător de Istorie
Sfîrşitul amintirii

poeme de ARCADIE sUCEVEANU
PânZa DE PăIanJEn
Păianjenul din ungher acum e bătrân
zi şi noapte îl simt cum mă veghează
ca din afara realităţii
Coboară din tavan până deasupra mesei
îmi spionează tremurul pixului pe hârtie
şi-mi ascultă ticăitul venei de la tâmplă
priveşte în mine adânc, până în punctul în care
începe să se întrevadă
spiritul
bannng! se aude un dangăt mătăsos
ca de clopot scufundat
şi-mi simt fiinţa, ca un albuş de ou,
suptă-n afară printr-un pai subţire de sticlă
uşor-uşor, gravitaţia trupului meu se lasă învinsă
de magnetismul pânzelor sale
Ca pe nişte musculiţe aurifere
îmi devorează secundele
cu delicate manevre îmi împleteşte
în ţesătura sa palmele,
sângele şi măruntaiele
îmi absoarbe gândurile şi memoria
încorporează tot ce vine în atingere cu mine
cuvintele ploaia de-afară scaunul bucăţile de ziar
frazele din nietzsche
până când fiinţa mea începe să se topească
în circumferinţele sale de fum, ce tot cresc
şi cresc, ies din casă, se extind la cer
se amestecă uşor cu văzduhul
şi norii

116
înCă O nOaPtE Cu HaMLEt
Obsesie a tinereţii, Hamlet,
interogativule Hamlet, tristule Hamlet!
te-am tot cerut mereu de la Shakespeare:
mai dă-mi-l şi mie puţin pe Hamlet
în seara asta trebuie să răspund la o întrebare
şi nu am putere nici curaj şi nici gură
ah, întrebarea ta cea pururea tânără
numai prin ea ne putem dobândi libertatea!
aveai capul lui Smoktunovski,
lui Vîsoţki, lui Caramitru
sminteala ta avea părul tuns scurt,
ca şi mine,
gura-ţi era plină
de viscol
O, sufletul meu era scândura scenei
pe care pasul tău se oprea apăsat.
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Odată tinereţea trecută, credeam
că mă voi despărţi de tine, palide prinţ,
dar întrebările mele îţi urmează umile
augusta-ţi întrebare, ca nişte discipoli…
Iată, e miez de noapte acum. O lună agonică
mă priveşte din turn. Stau la frontiera
dintre viaţă şi moarte
şi te invoc, te invoc, te invoc, până când
teatrul din mine se luminează: oho, cine e
tânărul singuratic,
prinţul în mantie cernită, ce iese acum
din ceaţa creierului meu? (în ochii săi
ard nuferi sau rochia
albă-a Ofeliei?)
De-alături, de pe noptieră,
îmbujorat, craniul lui Yorick îl salută reverenţios:

„bine-ai venit, milord,
tocmai ne pregăteam să-ncepeam stagiunea
de primăvară…”
nOuL ICOnar
Lui Vasile Leviţchi,
in aeternum
De câteva zile, apare printre discipoli
umbra Profesorului
Caii Hurmuzăcheştilor nechează-n lucarne
ay, în absenţa solului, plantele-acestea
ar putea slobozi rădăcini
în paharul cu apă!
O lumină prevestitoare se aprinde pe ziduri
poeţii tineri duc în pumni lumini de cenaclu
uimiţi, negustorii din pieţe descoperă
chipul lui Franz Josef şi chipul lui Carol I
bătute adânc pe monede
„înşelător e somnul Leviathanului, păgubos
e vinul de Ghetsimani” –
vorbirea lui se înscrie în părţi de vorbire
pe pereţii şcolii din sat
se-ncrustează armonios în lemnul catedrei
Se bucură zeii bătrâni
de sub pietre îşi dezgroapă inima
iconarii
Pe nesimţite sabia dintre noi se înmoaie
arginţii din palmele sicofanţilor se topesc
şi se scurg printre degete în pământ
ay, ay, caii Hurmuzăcheştilor
beau amurg pe cupole!
O lună cu ciucuri verzi şi cu ciuf
POEZIE 117

118
stă înfiptă în dealul ţeţinei.
Domnul Profesor o spintecă
surâzător cu un cuţit roşu de diamant
şi, din burta ei, scoate
luna „cea sfântă şi clară”
DuMnEZEu a PIErDut CHEIţa
DE La PrInCIPII
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
O, nimic nu mai e în sine
totul e în afară
cuvintele au fost smulse din sensuri
greierii au fost traşi de firul cântecului
din pământ
Dumneavoastră ce mai faceţi, domnule Kant?
dar dumneavoastră, domnule Heidegger?
mai ţineţi la plăcutul obicei de a priza
odată cu tutunul din pipă
mici silogisme?
Iată, tocmai când eram pe punctul
de a mă lăsa convins de sublimele voastre-adevăruri,
din critica raţiunii pure iese gândacul de bucătărie
din fiinţa mea, fleosc! cade îngerul pe ziar
ca o bucată de carne
nimic nu mai poate fi la fel acum
un vânt rău a risipit devenirea întru fiinţă
melcul acestei lumi nu, nu mai vrea să reintre
în sine
între trezie şi somn
între rugăciune şi erezie
ţin în palmă sufletul meu descompus
şi nici dumneavoastră, domnule Kant,
şi nici dumneavoastră, domnule Heidegger,
nu mă mai puteţi ajuta
să-l adun la loc, ca bănuţul în ou,
să-l remontez ca pe un şurubaş
în maşinărie

poeme de IULIAN CARAGEA
***
(pe plaje la marmara)
ai iubit tu o idee de
bărbat
prin carnea căruia
se vede
luciul blând al
săbiei
prin surâsul căruia
tăria de caracter
a cerului
ai iubit tu o idee
de femeie
prin sânii căreia
mici acvarii exotice
şi iar
unduioase
şoldurile
ţărm netezim
limpezim
***
[sic] culege-ne oasele
puhav viermănoasele
atâta zăpadă
zidită sub pădure
ar trebui
să mă îngrijoreze
atâta tinereţe

120
pe care n-o mai am
o ce cuviinţă
să-ţi ştergi faţa cu un steag
sub crâmpeiele nopţii
de plâns să-ţi ştergi faţa
***
pâlcuri de umbră
poposite în marginea
satului
la orice final de
mandat aşteaptă ele
acolo
al lui stalin al lui
nico
la vizita prin mahala
a cometei
familiari cu oroarea
purcedem
din
colibele noastre cu acope
rişe pleoştit ca pălăria
unuia dostoievski
şedem cu curul pe
butuci
afară la taină
tăcem ca nişte clopoţele
pline cu
praf
umbrele aşteaptă ele nu
se grăbesc nu
intră în vorbă
la marginea în
slugărnicia exasperată
a uliţei
la orice final de
VIAÞA ROMÂNEASCÃ

mandat şi
sicriul nostru îşi
freacă mâinile
cu pâine şi sare primim
noi moartea
***
sunt eu aici, dar picioarele
mele sunt vaste
sunt eu, ca o zăpadă în
nori,
ca o lumină a
nărilor tale.
o, tu câine al muntelui
aşteptând
la ieşirea din peşteră
întoarcerea umanităţii
sunt eu aici, ca
pe vremea când vorbeam
despre
umerii mării
primăvară
norii chiar/ s-au aşezat pe câmpie.
Vin munţii.
nu mai e nimic de făcut.
De atâta senin
mi-a crescut
uriaş destinul.
POEZIE 121

G. PIENEsCU
note din lăuntru
DESPrE “rEFICţIOnaLIZarEa” nuVELEI JANDARMUL,
DE IOn aGârbICEanu
recitind de curând remarcabilul studiu al regretatului Marian Papahagi,
Despre “reficţionalizare” la Ion Agârbiceanu 1, m-a ajuns din urmă gândul,
iscat în 1982, că nu ar fi întrutotul zadarnic să le anexez amândurora,
şi articolului şi “reficţionalizării”, câteva informaţii intime despre datele şi circumstanţele
realizării celor două lucrări, informaţii şi date exacte, pe care atât
Marian Papahagi, cât şi Mircea Zaciu, nelucrând pe text împreună cu Ion
agârbiceanu, nu le deţineau. Subtiscălitul, fiind nu numai redactor-responsabil al
cărţilor lui Ion agârbiceanu, ci şi redactor-colaborator al scriitorului 2, îmi permit
să transcriu din memorie, cu supravegheată fidelitate, câteva din amintirile travaliului
nostru împărecheat şi desfăşurat cu o sinceră afecţiune inspirată.
nuvela Jandarmul, subintitulată de Ion agârbiceanu “roman”, ca şi celelalte
patru nuvele cuprinse în aceeaşi mapă (Faraonii, Popa Man, Stana, Păscălierul),
trimisă Editurii de Stat Pentru Literatură şi artă (E.S.P.L.a.) înainte de 16 octombrie
1953 3, a fost repartizată de conducerea editurii, conform normelor curente pe
atunci, pentru că Ion agârbiceanu era un scriitor în viaţă, deci contemporan,
1. în Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii – Comentarii – arhivă. O carte gândită şi
alcătuită de Mircea Zaciu. Cluj-napoca, Editura Dacia, 1982, pp. 283-290.
2. O precizare necesară: redactorul responsabil de carte primea – conform normelor editoriale din
1952 –‚ din partea conducerii redacţionale a Editurii de Stat Pentru Literatură şi artă (E.S.P.L.a.),
sarcina de a “rezolva” un aşa-zis “manuscris”, de fapt un top de pagini dactilografiate, depus la
editură de autor sau expediat prin poştă. “rezolvarea” începea cu “lectura întâi”, urmată de un referat,
fie de admitere în general a manuscrisului, fie de respingere. respingerea era urmată de înapoierea
“manuscrisului” celui care îl trimisese, pe când admiterea în general a textului era urmată fie de
un alt referat , “de îndrumare”, fie de un referat de acceptare, urmat la rândul lui de contractarea
“manuscrisului”, contractare urmată, după consultarea referenţilor externi şi după ce transformarea
“manuscrisului” în carte era indubitabilă, de acordarea unui eventual aconto pecuniar, pe baza unui
alt referat de acceptare definitivă. Spre deosebire de redactorul-responsabil de carte, în E.S.P.L.a.
mai exista şi un alt tip de redactor, redactorul colaborator al autorului. acest redactor trebuia să aibă,
bineînţeles, capacitatea de a colabora cu autorul, şi trebuia să fie admis de autor în calitatea de redactor-colaborator,
adică de participant la desăvârşirea unui “manuscris” sau a textului unei ediţii de
opere alese ale scriitorilor clasici români
3. Ed. cit., p.105.

nOtE DIn Lăuntru 123
redacţiei de Literatură Contemporană. aceste precizări sînt necesare pentru a elimina
din istoria ediţiei Faraonii (1961) şi deci şi a nuvelei Jandarmul afirmaţiile
confuze ale lui Mircea Zaciu din Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu 4. în
redacţia de Literatură Contemporană “manuscrisele” celor cinci nuvele au zăcut,
în sensul propriu şi etimologic al cuvântului despre lucruri, până la începutul anului
1957. atunci, la întrebarea domnului Mihai Şora pusă membrilor redacţiei de
clasici români (Valorificarea Moştenirii Literare – V.M.L.), din care făceam parte,
“Cine vrea să rezolve un manuscris al părintelui agârbiceanu, care zace de patru
ani în redacţia de Literatură Contemporană”, m-am oferit să-l “rezolv” eu. nu
pentru că-mi plăcea literatura părintelui agârbiceanu, ci tocmai pentru că, dimpotrivă,
nu-mi plăcea. Dar şi fiindcă eram cam ponosit după o lungă perioadă de
degradări (şi pe treptele ierarhiei, şi pe cele ale salarizării, din cauza proastei origini
sociale), şi pentru că vroiam să-mi recâştig astfel şi independenţa profesională,
de mai multe ori pierdută 5. Dar voiam să-l şi cunosc pe acest preot-scriitor, care-mi
răpise multe ceasuri preţioase de lectură cu citirea numeroaselor lui cărţi şi
cărţulii cu evidente tendinţe sămănătoriste şi moralnice religioase, scrise cu multe
fraze stângace, într-un stil greoi, considerat de unii comentatori actuali drept o calitate
artistică, cărţi şi cărţulii tipărite în mare parte pe hârtie de calitate inferioară,
cu multe cacofonii, greşeli de tipar şi gramaticale ce dovedeau o scrisoare grăbită,
nerecitită pentru a o cizela şi a o corecta înainte de a o trimite zeţarului.
în aceeaşi zi în care “manuscrisul” mi-a fost pus în braţe, am şi început să-l
citesc metodic, cu note înscrise pe fișe de lectură. La finele lunii martie am terminat
prima citire organizată şi eram autorul a peste 300 de fișe şi a unui substanţial
referat-sinteză conţinând propuneri concrete: eliminarea nuvelei Stana, inferioară
celorlalte patru, eliminarea părţii a doua a nuvelei Jandarmul, parazitară (lupta
unui mărginaş sibian cu evreii din satul nuvelei, Vârtopi), care de altfel nu ar fi primit
viza de publicare a cenzurii, precum şi sugestii de modificare a unor fraze stângace,
de ardelenizare a vorbirii personajelor, care la pagina 5 se exprimau în grai
regional, iar la pagina 10 vorbeau unul cu altul în limba literară, şi corectarea multor
greşeli gramaticale. Presupunând că observaţiile critice din referatul-sinteză şi
de pe fișe îl vor indispune pe scriitor, am pregătit, cu ajutorul fostului meu coleg
de studii universitare Dan bugeanu – fie-i ţărâna uşoară! –, salariat al bibliotecii
academiei române, proiectul unei ediţii de “opere alese”, cu fişe bibliografice,
deci temeinic, menit să-l convingă pe Ion agârbiceanu că vizita mea era însoţită şi
de gânduri bune, stimulate îndeosebi de citirea nuvelelor Faraonii, Popa Man şi
Păscălierul (citez nuvelele din mapa trimisă de Ion agârbiceanu) care aveau vioiciunea
editării neîntârziate.
4. Ed. cit., p.105.
5. am lucrat subt mai multe pseudonime de redactor responsabil de carte, printre care şi subt
acela de Pompiliu Marcea, subt care am pregătit o ediţie a poeziilor lui G. Coşbuc, tipărită pe
“hârtie velină biblia de 35gr. m²”, ca să nu mai pomenesc de ediţiile în colecţiile “biblioteca pentru
toţi” şi “biblioteca ţăranului muncitor”.

124
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
nu voi repeta impresiile primei mele întâlniri cu părintele Ion agârbiceanu,
tipărite o dată, pare-mi-se că în postfaţa unei antologii apărute subt egida editurii
bucureştene “Cartea românească”. Dar voi adăuga acelor însemnări câteva note
inedite, memorabile.
ajuns la Cluj în aprilie sau mai 1957, am tras, în drumul spre biblioteca universitară,
unde urma să mă întâlnesc, conform unei înţelegeri telefonice, cu Doamna
Maria Magdalena agârbiceanu, fiica scriitorului, la primul hotel ce mi-a ieşit în
drum, Hotelul „Partizanul”. Se mai purta pe-atunci partizanlâcul, cum s-a purtat o
vreme, mai de curând, disidenţiarlâcul. După ce am anunţat-o pe fiica scriitorului că
am sosit şi după ce am stabilit ora întâlnirii noastre la bibliotecă, m-am îndreptat spre
sediul revistei Steaua, unde-i cunoşteam pe majoritatea redactorilor, colaboratori ai
Esplei. în drum am văzut o păreche de tineri frumoşi ca nealţii. Intrând în redacţie,
tocmai le mărturiseam celor prezenţi încântarea mea de a-i fi văzut pe cei doi tineri
frumoşi, când amândoi au deschis uşa. atunci şi aşa i-am cunoscut pe ana blandiana
şi romulus rusan. Spunându-le celor din jur că urmează să mă întâlnesc la
biblioteca universitară cu Doamna Maria Magdalena (uca) agârbiceanu, cineva mia
zis că am venit la Cluj într-o zi norocoasă, de vreme ce, după ce i-am cunoscut pe
ana blandiana şi romulus rusan, urma s-o întâlnesc pe cea mai fermecătoare femeie
clujeană. ajungând la ora stabilită la întâlnire am constatat că, într-adevăr, Doamna
uca agârbiceanu era o femeie încântătoare. Dar din păcate ea nu şi-a pierdut timpul
stând de vorbă cu mine, ci m-a rugat s-o scuz câteva minute până când îmi va face,
telefonic, introducerea în casa şi în timpul părintelui său. Şi m-a întrebat dacă până
când îmi va aduce răspunsul nu aş vrea să schimb câteva cuvinte cu ... Lucian blaga.
Se putea să nu vreau să schimb câteva cuvinte cu Poetul Lucian blaga? întradevăr,
sosisem la Cluj într-o zi norocoasă! Prezentându-mă Poetului, ne-a lăsat pe
amândoi singuri la un colţ de masă de lectură. Eu m-am străduit, în cele câteva
cuvinte ale încercării mele de-a ieşi din tăcerea emoţiei, să-i sugerez Poetului că
ştiam din citite cu cine vorbesc, că venisem la Cluj cu intenţia de-a înlesni publicarea
nuvelelor trimise de părintele agârbiceanu editurii şi că literatura română
modernă nu-mi era străină. Lucian blaga m-a ascultat cu bunăvoinţă surâzătoare
şi, dorind, poate că tot din bunăvoinţă, să mă încurajeze în colaborarea cu Ion
agârbiceanu, mi-a spus că voi lucra lesne cu el, pentru că scrie uşor. reproduc
aproximativ cuvintele lui: „Noi, când ne rămânea câte un colţ de pagină din revistă
fără text, îl rugam pe părintele Agârbiceanu să ne ajute, şi el ne ajuta cu dragă
inimă. Dacă-i ceream un articolaş de unsprezece rânduri, el se aşeza la un colţ de
masă, cam cum stăm noi acum, şi ne scria exact unsprezece rânduri.” Mi s-a părut
atunci şi mi se pare şi acum că din cuvintele lui Lucian blaga adia o uşoară mireasmă
de ironie. Dar totodată cuvintele lui, care-mi aduceau aminte de o declaraţie
similară a lui Octavian C. tăslăuanu, mi-au justificat, în parte, multe deficienţe ale
cărţilor şi cărticelelor publicate de Ion agârbiceanu şi m-au şi îngrijorat, pentru că
în referatul-sinteză şi pe fişele de lectură îi propuneam scriitorului efectuarea unor
modificări (rescrieri de aliniate, “stilizări” etc.). Dar, după cum se va citi mai

nOtE DIn Lăuntru 125
departe, norocul (să-i zic aşa) m-a ajutat şi ne-a ajutat pe amândoi, autor şi redactor-colaborator,
să trecem, pare-se cu succes, peste necazurile scrierii cu uşurătate.
în noiembrie 1957, pe o vreme haìnă, am revenit la Cluj, purtând în servietă
nuvelele Faraonii, Jandarmul, Popa Man şi Păscălierul, pe care le buchisisem
redacţional toată vara, extrăgându-mi multe note critice de lectură. revenisem pentru
a stabili cu Ion agârbiceanu formele lor definitive. După ce, în cursul primei
şedinţe matinale, am definitivat, nu fără dificultăţi, textul nuvelei Faraonii, începând
după-amiaza, m-am întors în camera mea de la “Partizanul”. Vremea fiind
haìnă, după cum spusei, şi neavând în casa cui mă duce ca să bem împreună sticla
de Murfatlar pe care o cumpărasem, am scos din servietă nuvela Jandarmul, căreia,
încă din timpul buchiselii văratice, îi cunoşteam destul de bine posibilele “variante”,
am pus în stânga ei sticla de vin desfundată (orice călător singuratic trebuie
să aibă asupra lui, printre alte unelte, şi un tirbuşon “de campanie”), un pahar şi am
început să rebuchisesc textul, dar mai pe îndelete decât în timpul verii. noua rebuchisire,
tomnatică şi murfatlarică, a avut ab initio mai multe scopuri, pe care
mi-am propus să le realizez în două etape. în prima, desfăşurată în camera de la
hotelul “Partizanul”, m-am hotărât să elimin toate greşelile de tipar din ediţia de
bază, ca de exemplu (1941): urmă/urma (p.36) 6, partă/partea, (p. 38),
desfriguri/de friguri (p. 38), mroartă/moartă (p. 38), “Cararina se gândea: a invăţat
de la tata/Catarina se gândea: “A învăţat de la tata” (p. 46), şi iar se gândi [...]
se gândi [...]: nu putea fi şi o umbră/şi iar se gândi [...]: “Nu putea fi o umbră”
(p. 51), singur/singură (p. 84); apoi să elimin cacofoniile, ca de exemplu: “Aşa sa
întâlnit întâia oară Veronica cu omul cel întunecat” (p. 14), “munca câmpului
era în toi” (p. 24), “Să o întâlnească pe duşmancă. Căţeaua” (p. 29) etc., etc.
a doua zi dimineaţă, în a doua etapă, în timpul şedinţei de lucru cu părintele
agârbiceanu, am făcut împreună mai multe modificări, dintre care Marian
Papahagi menţionează ca mai importante, “înlocuirea frecventă a imperfectului
indicativ al relatării auctoriale a intervenţiilor personajelor, cu perfectul simplu” şi
observă că s-a recurs la “perfectul narativ” care “temperează sondajul în realitate
prin emergenţa mai decisă a concretului ficţiunii”, precum şi “trecerea unor propoziţii
aparţinând, în prima variantă (1941), vocii auctoriale, interferenţelor naratorului
omniscient sau stilului indirect în general pe tema personajelor”.
nu repet exemplele pe care le dă el (op. cit., p.284). Dar în acelaşi excelent
articol Marian Papahagi nu observă trecerea, în urma “reficţionalizării’ a numeroase
verbe de la perfectul simplu indicativ, inadecvat suitei epice, la mai mult ca perfectul
indicativ, adecvat evoluţiei povestirii, ca de exemplu: “trecuseră de atunci
alţi cincisprezece ani”, în loc de: “trecură de atunci alţi cincisprezece ani” (p. 7);
“Se vede că sosise în puterea nopţii”, în loc de: “Se vede că sosi în puterea nopţii”
(p. 8); “Bărbatul încă nu sosise de la plug”, în loc de: “Bărbatul încă nu sosi
de la plug” (p. 12); “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care venise în martie”, în loc
6. toate paginile indicate în acest articol corespund coloncifrului paginilor din ediţia întâi (1941).

126
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
de: “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care veni în martie” (p. 25) etc., etc. 7
în aceeaşi dimineaţă şi-n a doua zi dimineaţă şi după prânz – prânz în timpul căruia
am savurat, ca oaspete al membrilor clujeni ai familiei Ion agârbiceanu, o surprinzătoare
supă cu laşte (surprinzătoare pentru că redactorul bucureştean poftit la masă
nu ştia ce sînt “laştele”, până când nu le-a văzut, ca tăiţei pătraţi, în supa din farfuria
părintelui agârbiceanu), − redactorul-colaborator şi scriitorul au reînceput să lucreze
pe paginile nuvelei Jandarmul, copiate dactilografic după ediţia din 1941, ajutaţi de
cafele şi de rom cubanez. Mai întâi ne-am străduit să eliminăm câteva alineate, pasaje
şi fraze ce împiedicau, ici şi colo, desfăşurarea vieţii personajelor din ficţiune şi
evoluţia eposului nuvelei, alineate, pasaje şi fraze, pe care nu le pot cita ca exemple,
pentru că ar ocupa şapte-opt pagini din spaţiul dăruit de revistă acestui articol, dar
cititorul curios le poate găsi confruntând textul nuvelei din ediţia Ion agârbiceanu,
Opere (vol. 6, bucureşti, Editura Minerva, 1971) cu textul primei ediţii (1941), pp.:
9, 11, 34, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 52, 53, 54, 59, 61-62, 70 etc., etc. Paralel am făcut
împreună şi câteva adăugiri şi modificări de fraze stângace sau de conglomerate de
fraze greoaie, ca de exemplu: “Era mijlocul lui mai şi primăvara umplea lumea de
mireasma tare a vieţii. Prin ea, Dumitru Bogdan, fostul jandarm, trecea ca un semn
greu şi negru de întrebare pentru întreg satul. Dar mai ales pentru femei şi fetele de
măritat. Bărbaţii şi feciorii începură să-şi închidă inima faţă de el. În izolarea şi
muţenia lui ei începură să vadă mândrie. Cum? Parcă-i mare lucru că a fost jandarm?
Câţi sărăntoci nu se fac jandarmi când isprăvesc armata?”
acest conglomerat de fraze fără ritm şi fără accent, l-am concentrat cu părintele
agârbiceanu în patru fraze scurte, cu accent literar: “Dumitru Bogdan sosise în
Vârtopi pe la finele lui martie. Acum era mijlocul lui mai, şi adeseori duminica nu
mai lucra, ci luându-și un băţ pe care îl adusese din străinătate, ieşea la câmp
să-şi vadă semănăturile. Umbla tot cu pasul lui rar şi măsurat, de jandarm, cu trupul
drept, cu grumazul încordat. Şi umbra lui trecea prin lumina plină de mireasma
tare a vieţii ca un greu semn de întrebare pentru întreg satul.”
asemenea “literaturizări” (folosesc termenul utilizat de Marian Papahagi) a mai
făcut scriitorul secondat de redactorul cărţilor sale şi într-alte locuri. De exemplu,
fraza: “Părea că se ridică un văl după care viaţa se întrezărea cu mult mai grea şi
mai plină de nenorociri” (p. 23), a fost literaturizată astfel: “Parcă i se pusese un
văl pe ochi, prin care viaţa se întrezărea mai grea şi mai plină de nenorociri decât
crezuse el.”. alte literaturizări reies ca urmare a suprimării unor fragmente (vezi
pp. 26, 45, 53, etc.).
nu notez, ca să nu înmulţesc peste măsură paginile acestui articol corectările
greşelilor de tipar şi ale greşelilor gramaticale (vezi pp. :9, 10, 14, 16, 19, 20, 35,
39, 40, 42, 52, 63, 84, 86, 89, etc., etc.) făcute împreună cu părintele Ion
agârbiceanu într-a doua zi şi în zilele următoare de până la sfârşitul săptămânii
7. Cei ce vor pregăti ediţia academică a operelor lui Ion agârbiceanu vor descoperi, desigur, şi
vor înscrie toate modificările similare celor citate. Eu pun punct aici exemplelor, pentru că spaţiul
acordat cu generozitate de revistă nu îmi permite înscrierea altora.

nOtE DIn Lăuntru 127
dedicate definitivării textului nuvelei Jandarmul.
Ediţia academică a scrierilor părintelui agârbiceanu va demonstra, sper, prin
evidenţierea modificărilor efectuate în textul tipărit în 1941, că autorul şi redactorul
lui colaborator şi-au făcut datoria faţă de cititor. Deşi, recitind Jandarmul acum,
înainte de încheierea articolului, mi se pare că am fi putut face împreună câteva
prefaceri. Când voi trece şi eu Dincolo, voi lua cu mine ultimele însemnări, şi dacă
mă voi întâlni cu Ion agârbiceanu, voi încerca să-i fur câtva netimp din vecii
Veşniciei şi să-i propun îndreptarea celor ce mi se pare că ar mai fi fost de îndreptat.
Dacă vom găsi pe-acolo hârtie şi creioane...
G. PIEnESCu

LIVIU fRANGA
MODErnItatEa ŞI aCtuaLItatEa antICHItăţII,
însemnări retrospective pentru stimularea reflecţiei (VI)
3. Filologia clasică şi naşterea modernităţii
note clasice
Privite foarte de sus, din perspectiva generală a evoluţiei societăţii,
instituţiilor şi mentalităţilor europene, cu particularităţi zonale (răsăritul
şi sudul Europei faţă de vestul şi nordul ei), respectiv cu particularităţi
naţional-locale extrem de specifice, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au semnificat
o manifestă ruptură, faţă de o ruptură deja existentă şi pe care am scos-o în
evidenţă până acum – aceea a vârstei renaşterii, ca apogeu şi, totodată, încheiere
definitivă a Evului de Mijloc. Mai întâi veacul al XVIII-lea, simbolic supranumit
al Luminilor, apoi cel de-al XIX-lea, revoluţionar prin excelenţă de la un capăt al
său (eliberarea Greciei, 1821), până la celălalt (Comuna din Paris, La Commune,
1871), au operat rupturi succesive: al XVIII-lea a spus adio întârziatului Ev Mediu,
iar al XIX-lea s-a desprins, mental şi psihic, de precedentul, contestându-i violent
mai ales structurile instituţionale, pe care le-a vrut înlocuite radical, şi nu adaptate
sau transformate. aşa s-a născut, în liniile cele mai mari ale interpretării istoricofenomenale,
modernitatea, printr-o dublă mişcare de raportare la trecut, adică la
Istorie: pe calea iluminării teoretice, urmate – sau, ca în cazul Franţei, însoţite – de
apelul la acţiune, în vederea înlocuirii prin eliminare a ceea ce se vedea deja vechi
şi perimat.
Ce s-a întâmplat cu filologia clasică sau cu filologia în general, în aceste aprig
de contestatare şi, cum apreciam, violente veacuri care au marcat naşterea – nu ezit
să o numesc grea – a modernităţii?
Spre deosebire de celelalte epoci de dinainte, aceste două sute de ani (desigur,
în mare, fără detalii cronologice fastidioase) au fost dominate de o singură şcoală
filologică, aceea care a impus un veritabil respect al opiniei publice faţă de această
ştiinţă şi, pentru prima oară, a adus în discuţie propria contribuţie, esenţială cum
vom vedea, la dezvoltarea învăţământului şi a educaţiei prin / în şcoală: este vorba
de filologia clasică din Germania.
Epoca germană a filologiei clasice începe să se afirme pe la mijlocul şi, mai
ales, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin activitatea celui mai prestigios
filolog clasic german de până atunci, Christian Gottlob Heyne (1739-1812),

nOtE CLaSICE 129
profesor la universitatea Georgia-augusta din Göttingen (Georg-August-
Universität Göttingen), la vremea aceea cea mai renumită din întreg spaţiul
german. 1 La această faimoasă universitate au fost studenţi, colaboratori sau
audienţi Johann Gottfried Herder (în 1772), Wilhelm von Humboldt (1788-1789),
Friedrich Schlegel (1790-1791). Erudiţia lui Heyne era vastă, permiţându-i să aibă
o viziune complexă asupra întregii antichităţi şi asupra fiecărui domeniu
constitutiv al ştiinţei antichităţii. autorul celei dintâi istorii a filologiei clasice – nu
întâmplător, tot un german, ulrich von Wilamowitz-Moellendorf –, istorie a cărei
primă ediţie apare în anul 19212, îl va numi pe Heyne praeceptor Germaniae,
„educatorul Germaniei”: a fost, într-adevăr, după mărturiile contemporanilor săi,
un erudit excepţional, dublat de un istoric reputat al antichităţii clasice, calităţi de
marcă la care Heyne a adăugat-o şi pe aceea de bun organizator al învăţământului
universitar şi de evenimente culturale. 3 în aprilie 1777, la vârsta de 18 ani, se
înscrie la aceeaşi universitate din Göttingen cel care avea să ducă mai departe
tradiţia umanist-filologică germană şi să-i confere strălucire cu adevărat
europeană: Friedrich August Wolf (1759-1824). Deşi ar fi putut alege să devină,
conform nomenclatorului german de specializări de atunci, un studiosus
philosophiae, un studiosus theologiae sau un studiosus medicinae, Wolf optează
pentru a deveni studiosus philologiae şi se înscrie ca atare în registrul matricol al
universităţii Georgia-augusta4. astfel, în jurul anului 1780 va începe activitatea
de înaltă erudiţie critică a savantului german care a dat, practic în toată Europa
modernă, un veritabil impuls creator studiilor de filologie clasică. Graţie vizunii,
novator originale, a lui Friedrich august Wolf, întreaga ştiinţă a filologiei clasice,
devenită, prin contribuţiile excepţionale ale savantului german, o „ştiinţă a
antichităţii” (Altertumswissenschaft), este scoasă de sub tutela teologiei şi a
dreptului şi dobândeşte statutul unei ştiinţe sistematice autonome, cu finalităţi proprii,
nesubordonate nici unei alte discipline.
Prin savantul de la finele veacului Luminilor şi începutul erei plenare a
modernităţii europene, filologia clasică şi-a perfecţionat şi desăvârşit direcţiile de
cercetare deschise de revoluţia culturală umanist-renascentistă şi continuate de
epocile / etapele ulterioare. Erudiţia mitologico-istorică, pusă la punct până în cele
mai mici detalii, critica de text desfăşurată sistematic, mult mai metodic şi riguros,
lăsând foarte puţin sau deloc spaţiu pentru fantezii conjecturale, studiul istorico-
1. Giovanni Leghissa, Incorporare l’antico. Filologia classica e invenzione della modernità.
Milano-udinese, Mimesis Filosofie Edizioni, 2007, p. 27. Datorăm în primul rând acestui remarcabil
exeget italian contemporan, principalele informații reunite în paginile următoare ale studiului nostru.
2. Id., ibid., p. 28; a se vedea și varianta italiană a volumului, ulrich Wilamowitz-Moellendorf,
Storia della filologia classica (trad. it.). torino, Einaudi, 1967, p. 94.
3. a fost, începând cu anul 1763, director al „seminarului filologic” (seminarium philologicum),
înființat de profesorul și poetul Johann Matthias Gessner în 1737, precum și un reputat profesor de
elocință și de poezie. Detalii apud Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 28-29.
4. Giovanni Leghissa, ibid., p. 25.

130
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
gramatical al limbilor clasice, pe baze raţional-ştiinţifice şi cu o metodologie plină
de acurateţe în investigaţie şi în demonstraţie – toate aceste calităţi de prim ordin,
regăsite în mod strălucit în opera lui Wolf, au împins departe performanţele şi
reputaţia şcolii germane de filologie clasică (Klassische Philologie). Meritul
maxim revine, însă, întemeietorului modernităţii ei, profesorul de la universităţile
din Halle şi berlin, Friedrich august Wolf. 5 El a reuşit să facă din filologia clasică
instrumentul de eliberare cel mai eficace a personalităţii intelectuale, a individului
de sub tutela dogmatismului şi, totodată, nu mai puţin, instrumentul formativ cel
mai important în construcţia instituţională a viitorului cetăţean, aşadar, un veritabil
model pedagogic. 6 Din acest ultim punct de vedere – esenţial în discuţia noastră
despre contribuţia formativ-culturală a filologiei clasice, cu precădere la vârsta
modernităţii şi ulterior, până în prezenta actualitate –, opera majoră a lui Wolf
rămâne cea publicată în anul 1807 şi intitulată Darstellung der
Altertumswissenschaft nach Begriff, Umfang, Zweck und Wert, „Expunerea ştiinţei
antichităţii în funcţie de sensul, extensiunea, scopul şi valoarea ei”. 7 Prin acest
program de cercetare pe care Wolf îl propune făcând prezentarea filologiei clasice,
o ştiinţă seculară în Europa postantică îşi stabileşte definitiv locul, în vasta
enciclopedie a cunoaşterii ştiinţifice, într-un sistem al ştiinţelor despre om. Lumea
antică devine, într-o atare viziune, o oglindă a conştiinţei moderne care se
confruntă contrastiv cu ea, se regăseşte şi, în acelaşi timp, se distanţează de ea. Ca
alteritate, lumea antichităţii clasice – în spaţiul german, mai ales a celei greceşti –
posedă dimensiuni spirituale capabile să întreţină şi să susţină dialogul
modernităţii cu vechimea.
Wolf şi contemporanii săi, mai vârstnici sau mai tineri, precum Herder,
Schlegel, Wieland, Schiller, Goethe sau Humboldt, prin activitatea lor culturală şi
ştiinţifică, direct sau indirect, au transformat, astfel, filologia clasică dintr-o ramură
a ştiinţei (filologice, în speţă) într-o temelie a formării personalităţii umane
(Bildung) 8, într-un fundament al educaţiei prin instrucţie. Filologia clasică, în
calitate de „ştiinţă (totală) a antichităţii”, are, în concepţia lui Fr. a. Wolf, menirea
de a oferi cunoaşterea integrală a umanităţii omului pornind tocmai de la originile
ei şi circumscriind acestor origini spaţiul matricial euroasiatic. Savantul german
identifică filologia clasică, în calitate de ştiinţă generală şi totală a antichităţii, cu
fundamentul educaţiei umaniste, educaţie pe care el o numeşte prin sintagma
5. toate datele necesare, inclusiv sub raport bibliografic, schițării unui portret complex al acestui
savant de viziune și anvergură renascentistă se află în capitolul inițial, al monografiei lui Leghissa (I.
Friedrich August Wolf e la fondazione della scienza dell’antichità, pp. 25-47).
6. Giovanni Leghissa, ibid., p. 25.
7. reeditare germană la Weinheim, VCH Verlag, 1986 (cu o postfață de Johannes Irmscher);
Giovanni Leghissa, op cit., p. 26, n. 4.
8. Id., ibid., pp. 33, 35-47: intră în discuție și alte opere fundamentale ale lui Wolf, cum au fost
Prolegomena ad Homerum (Halle, 1795) și Encyclopädie der Philologie (Encyclopaedia
Philologica), note de curs reunite în volum și publicate postum de către discipolii săi, în frunte cu S.
M. Stockmann, la Leipzig, în anul 1831.

studia humanitatis. această educaţie umanistă, pusă deci în slujba omului şi a
formării lui – ideal afirmat pentru prima oară de savanţii umanismului renascentist,
în succesiunea cărora se aşează Wolf (pe care am putea să-l numim „ultimul
renascentist” sau „renascentistul modernităţii”) –, cuprindea, în programul
educaţional preconizat de Wolf, studiul istoriei, al dreptului, al filosofiei şi logicii,
al matematicii şi fizicii (termenul ultim se referea, etimologic, la ştiinţele naturii,
nu doar la fizica propriu-zisă). La temelia acestor studia humanitatis Wolf nu
aşeza, însă, altceva decât die Altertumswissenschaft, „ştiinţa antichităţii” (clasice,
greco-romane).
Este locul să ne întrebăm, desigur, de ce. analizând demersul savantului
german, vom putea evita explicaţii tautologice, false, de tipul raţionamentului circular:
de vreme ce era filolog clasic, nu putea pleda ca fundament al cunoaşterii şi
educaţiei prin instrucţie şcolară decât pentru filologia clasică.
Pentru a da răspunsul corect privind cauzele şi argumentele pentru care la baza
educaţiei umaniste se află şi trebuie să se afle, în viziunea modernă wolfiană,
ştiinţa antichităţii, este necesar şi se impune să pornim de la conţinutul însuşi al
ştiinţei în cauză.
Folosind termenul compus Altertumswissenschaft, redat exact în celelalte limbi
moderne prin sintagma „ştiinţa antichităţii”, savantul german de la debutul
veacului al XIX-lea urmărea să înlocuiască, în plan terminologic, concepte mai
laxe, mai puţin delimitate obiectual, mai imprecise, precum humaniora studia (de
sorginte renascentistă), les belles lettres sau classical learning. 9 Pentru Wolf – şi,
după el, pentru întreaga şcoală germană modernă de filologie clasică, de-a lungul
secolului al XIX-lea şi ulterior –, ştiinţa antichităţii avea ca obiect întregul
complex sau ansamblu de cunoştinţe capabile să ne informeze şi să ne facă să
înţelegem viaţa instituţional-politică, istoria evenimenţială, viaţa economicosocială
şi, mai presus de toate, cultura spirituală şi cultura materială a Lumii Vechi,
greco-romane. Ceea ce echivala, în ultima privinţă, cu accesul cunoaşterii la
limbile greacă şi latină în evoluţia lor spaţio-temporală, la artele, ştiinţele şi practicile
lor tehnologice, la modul de viaţă grecesc şi la cel roman (din aceeaşi
perspectivă geo-istorică), la religia, la mentalităţile, tradiţiile şi modul lor de a
gândi, nu în ultimul rând la ansamblul monumentelor scrise (inclusiv arheologic
evidenţiate). în plus, perspectiva cronologică în interiorul căreia Wolf plasa viaţa
antichităţii era extrem de vastă, maximal cuprinzătoare, întrucât el pornea din
epoca arhaică, a primului milenar precristic (odată cu instaurarea Olimpiadelor în
epoca istorică) şi considera definitiv încheiată antichitatea, prin cucerirea
Constantinopolelui de către turci. 10 atribuind Orientului rolul istoric de magistru
cultural şi, totodată, de prolog al veritabilei explozii valorice, reprezentate exclusiv
de antichitatea clasică, Wolf centra ştiinţa acestei antichităţi pe două mari zone
culturale: 1) operele „materiale”, cu suport concret: este vorba de cele artistice şi
9. Giovanni Leghissa, op. cit., p. 38.
10. Id., ibid., pp. 38-39.
nOtE CLaSICE 131

132
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
cele tehnice, pe de o parte; 2) operele fără suport material, dar înregistrate în scris,
conservate şi transmise sau reconstituibile indirect: textele literare, în sensul cel
mai larg al ultimului termen, şi anume toate textele transmise pe calea scrisului, cu
sau fără finalitate estetică.
rezumând, în viziunea şcolii germane, pentru prima oară în cultura
modernităţii – preponderent europene –, cunoaşterea, deci ştiinţa globală a
antichităţii, depăşea cu mult graniţele, fixate din renaştere, ale filologiei. întemeindu-se
pe ea, Wolf repunea în discuţie limitele ştiinţei antichităţii, lărgindu-le
spre o cunoaştere globalizantă, la fundamentul căreia se afla, însă, filologia. în
plus, demersul acesteia apare formulat în termeni care au rămas, practic, aceiaşi
până astăzi. astfel, pentru Wolf, ca şi pentru filologul contemporan, munca
filologică adevărată şi specifică se articulează pe trei direcţii, respectiv discipline:
a) gramatica; b) hermeneutica; c) critica de text. acestea alcătuiesc, aşa cum s-a
spus 11, instrumentul (triplu), în termeni vechi greceşti, organon, al întregii ştiinţe a
filologiei ca fundament al ştiinţei antichităţii. 12 textul scris deţinea primatul absolut,
în calitate de cale – cea mai sigură, dar şi cea mai complexă! – de acces în
Lumea Veche şi Clasică. 13 Prin textul scris, mai mult decât prin orice altceva, se
putea atinge scopul fundamental al științei antichităţii, şi anume transformarea
lumii clasice într-o proprietate a spiritului modern, altfel spus aproprierea acelei
lumi. 14 Or, numai cunoaşterea, aprofundată şi nuanţată, a limbilor greacă veche şi
latină, inclusiv – dacă nu cumva, mai ales – din perspectiva evoluţiei lor sub specie
historica, făcea posibilă, ca o condiţie obligatorie, sine qua non, respectiva
apropriere, prin urmare realizarea ţelului, prim şi ultim, al ştiinţei antichităţii.
Demersul filologiei clasice, ca triplu organon cognitiv-informaţional al ştiinţei
antichităţii, deţinea, în viziunea wolfiană mai evident decât la oricare dintre
ceilalţi savanţi ai şcolii germane, o dimensiune formativă 15 subiacentă. Prin intermediul
instrumentului filologic, ştiinţa antichităţii se punea în slujba formării unui
model, presupus ideal, dar concretizabil în realitatea istorică a societăţii moderne
(în primul rând, germane), de individ- cetăţean devotat statului şi naţiunii din care
făcea parte. Cunoaşterea, mediată de textele scrise, a lumii greceşti în mirabilele ei
faţete şi configuraţii geo-istorice, precum şi a lumii romane, prima globalizantă din
lungul şir al metamorfozelor umanităţii – am spune, până în pragul celei mai
directe contemporaneităţi –, deţine esenţiale virtuţi formativ-educaţionale, întrucât
o atare cunoaştere ne permite să proiectăm, oricând, într-un viitor permanent
deschis, un model de umanitate sau o suită de modele, dar nu ca pe o realitate
utopică sau ca pe o aspiraţie de ordin filosofic, ci ca un ideal peren, tangibil, de
vreme ce a cunoscut o multiplă existenţă istorică, documentar atestată. Ştiinţa
11. Id., ibid., p. 39.
12. Pentru detalii și precizări, a se vedea Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 39-40.
13. Id., ibid., p. 41.
14. Id., ibid., pp. 38, 46.
15. O „natură pedagogică”, în termenii lui Leghissa, ibid., p. 43.

nOtE CLaSICE 133
antichităţii, filologic întemeiată – la care se adăugau discipline conexe şi auxiliare,
precum cultura literară, istoria, arheologia şi epigrafia, economia, geografia,
mitologia, religia, mentalităţile, etnografia, artele plastice, muzica şi dansul,
arhitectura antichităţii clasice –, devenea o veritabilă oglindă în care lumea nouă
(în sensul de lumea modernă, trezită, odată cu mersul rapid al secolelor, din letargia
reveriilor pioase şi din angoasa existenţială a Evului de Mijloc) îşi regăsea propriul
chip sub care, fără să ştie, vieţuise cândva. îşi regăsea, de fapt, armonia şi
frumuseţea pierdute, părea definitiv, odată cu dubitaţia modern carteziană (dubito
/.../ ergo sum), regăsea unitatea şi echilibrul staturii umane dincolo de orice ruptură
şi fragmentarism pulverizant al conştiinţei. alteritatea (în speţă, clasicismul antic,
greco-roman) se revela ca parte a identităţii moderne, naţionale şi europene, care
îşi descoperea reflexele în alteritatea antichităţii. 16
Şcoala germană de filologie clasică a propulsat, graţie activităţii infatigabile și
magistrale – inclusiv în sens etimologic – a lui Friedrich august Wolf, o sumă de
personalităţi marcante, care au continuat să confere ştiinţei antichităţii prestigiul
profesional de înaltă şi complexă specializare, pe ambele filiere, greacă şi latină,
prin variata reunire a competenţelor într-o disciplină-sinteză. Lui Wolf i s-au
alăturat, astfel, treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea şi mai departe, savanţi
clasicişti – în primul rând filologi şi istorici, dar şi specialişti în cultura antichităţii
–, precum: Gottfried Herrmann (1772-1848), august boeckh (1785-1867),
Immanuel becker (1785-1871), Franz bopp (1791-1867) – întemeietorul indoeuropenisticii
moderne –, Friedrich ritschl (1806-1876), profesorul lui nietzsche,
theodor Mommsen (1817-1903), primul şi singurul, până acum, filolog clasic laureat
al Premiului nobel, Wilhelm teuffel (1820-1900), ulrich Wilamowitz-
Moellendorf (1848-1931), Ernst robert Curtius (1886-1956). Desigur lista
menţiunilor de mai sus este mai mult decât sumară, iar atenţia noastră s-a oprit doar
asupra câtorva dintre numele cele mai reprezentative pentru continuarea tradiţiei
şcolii germane aflate în descendenţa proiectului wolfian.
în chip de c o n c l u z i i ale acestei incursiuni, vom nota următoarele
observaţii:
1. Până aproape de începutul secolului al XX-lea, filologia clasică –
indiferent de coloratura particulară căpătată prin apartenenţa unui cercetător sau
altul la una dintre şcolile naţionale existente – s-a identificat, pur şi simplu, cu
16. Detalii prețioase privitoare la valoarea de model asumată de cultura antică clasică, în raport
cu cea modernă, la poziția de mediator a filologului clasic între cele două culturi, la acțiunea de înnoire
spirituală întreprinsă de practicarea științei antichității prin aducerea trecutului în prezent, precum
și la funcția de educator al modernității, preluată de filologul clasic ca o autentică misiune, ca un fel
de „apostolat”, întâlnim la același Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 45-47.

134
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Filologia prin excelenţă. După constituirea filologiei clasice, la întretăierea
secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, au început să apară şi s-au individualizat, treptat,
diverse alte „filologii”, centrate pe culturile naţionale aflate în plină căutare a
identităţii lor, proces care a reprezentat una dintre trăsăturile fundamentale ale
afirmării modernităţii, în primul rând europene: filologia romanică, filologia
germanică, filologia slavă, filologia orientală (indo-europeană sau nu) ş.a.m.d.
Filologiile, pe care suntem cu totul îndreptăţiţi să le numim naţionale, au preluat
metodologia şi demersul critic practicate în cadrul filologiei clasice, a cărei
abordare globală a constituit, fără nici o îndoială, cel mai prestigios model.
2. întreaga cultură şi civilizaţie modernă, europeană şi transeuropeană, şi-a
tras sevele vieţii intelectual-spirituale din cultura clasică, în primul rând din uriaşul
tezaur al gândirii greco-latine. în acest domeniu socio-uman foarte vast – de la
filosofie, logică, etică, drept, teoria politică, teoria şi practica istoriei, cultură şi
practică literară, până la matematici, fizică, ştiinţele aplicate ale naturii, ştiinţele
tehnice, medicină, instituţii şi practică administrativă, arte – grecii şi romanii, al
căror destin istoric s-a contopit sub cupola unei singure formaţiuni statale încă din
secolele II-I precristice, au fost şi rămân, fără nici un dubiu, maeştrii Europei şi ai
lumii moderne. nu există zonă a culturii modernităţii, inclusiv a celei materiale,
tehnico-aplicative, care să nu aibă, de cele mai multe ori direct, rădăcini profunde
în antichitatea clasică.
LIVIu FranGa

GRAŢIELA BENGA
DIaLOG PrIn rICOŞEu
cronica literară
Mă întreb dacă adam Michnik s-a aşteptat ca un cuvânt al său să
provoace în presa românească, pe forumuri sau pe bloguri, reacţii de
o asemenea amploare, viraje ridicole spre zona relei-credinţe şi a
militantismului politic. Se ştie că un dialog polemic există atâta timp cât e situat
între limitele argumentelor şi ale decenţei. Fertilitatea lui e dincolo de orice
îndoială, cu condiţia ca schimbul de idei să fie autentic. însă situarea pe poziţii de
putere discreţionară, în care (pseudo)argumentele se smulg din armura
convingerilor profitabile, a răstălmăcirilor şi a antipatiilor ireversibile, dizolvă
dialogul într-o retorică agresivă, exterminatoare. Spectaculoasă, ce e drept – dar
numai dacă mărginim spectaculozitatea la o truculenţă rudimentară. Or, o parte a
discuţiilor de după întâlnirea cu Herta Müller şi, mai apoi, cu adam Michnik a
arătat, o dată în plus, jubilaţia retoricii resentimentare în faţa ideii.
Printre numele des invocate a fost cel al lui Gabriel Liiceanu. Dar nu despre
rolul lui în aceste dezbateri am de gând să scriu acum, ci despre nişte pagini care
ar fi trebuit să trezească ele însele mai multe discuţii. nu încerc să deturnez atenţia
celui care urmăreşte „dialogul public”. îi propun să iasă puţin din peisajul baroc al
reacţiilor inflamate şi să încerce, pur şi simplu, un alt tip de dialog.
a fost, în 2003, Uşa interzisă. De acolo a început explorarea deschisă a sinelui,
acolo s-a mărturisit destrămarea sistemului de iluzii. Gabriel Liiceanu nu mai era
(doar) filosoful care scria despre tragic şi limită – era un om cu nefericirile, iubirile,
lehamitea, vulnerabilitatea, regretele şi remuşcările lui. Iar ecorşeul confesiv nu
s-a oprit în Uşa interzisă : a renunţat la formula jurnalului în favoarea epistolei, în
Scrisori către fiul meu (2008). Citisem Scrisorile, la vremea apariţiei lor, cu destulă
precauţie. Mi se părea că ascund un pariu riscant, ameninţat de pericolul unor
redundanţe pâsloase. După câteva pagini, a devenit limpede că epistolele nu numai
că duc mai departe o confesiune, nu numai că recuperează un spaţiu afectiv şi
reflectă un mecanism de gândire, ci (mai ales) confirmă un scriitor.
Scriitor se arată a fi Gabriel Liiceanu şi în Întâlnire cu un necunoscut (Humanitas,
2010), carte în care revine la notaţiile flexibile, de o mare mobilitate, cu treceri rapide
de la o temă la alta, fără o pregătire prealabilă, de parcă rândurile se ivesc natural din
neprevăzutul vieţii. Cartea e mai mult decât un jurnal : este, în egală măsură, un

136
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
spectacol al concentrării şi zbaterii, al seninătăţii şi dezamăgirii. Cu o febrilitate calmă
sau cu fervoare senină, se montează reflecţii şi evocări, amintiri şi interpretări, detalii
onirice şi formulări aforistice. rousseau susţinea că pentru a te cunoaşte bine trebuie
mai întâi să-l fi cunoscut bine pe un altul decât pe tine însuţi. Dimpotrivă, Gabriel
Liiceanu se află într-un continuu efort de scrutare a lumii prin plonjarea în necunoscutul
din el. Plecând de la metoda augustiniană a jurnalului ca regressus animae, ca
întoarcere în cavernele sufletului şi memoriei, autorul Întâlnirii cu un necunoscut
asimilează jurnalul cu o formă de supravieţuire şi cunoaştere (prin comentariu); pe
plan secund, provoacă întâlnirea şi metamorfoza celuilalt (prin actul împărtăşirii).
De la Sfântul augustin încoace, sufletul omenesc a rămas tot imposibil de
cuprins. Gabriel Liiceanu nu-şi face iluzii. Va exista întotdeauna un conţinut
surprinzător, un profil neintuit, tulburător. Dar întredeschiderea Uşii interzise, prin
care sondarea lumii lăsase locul confruntării cu sine, a arătat cum confesiunea
diaristică poate scoate la iveală un eu comun, bine ascuns de crusta diferenţierilor
de tot felul. a arătat cum poate forţa o întâlnire cu celălalt. De fapt, o regăsire.
Scormonitul în propria interioritate îi poate ajuta pe alţii – oricât de puţini. E
îndeajuns pentru ca uşa abia mişcată să fie mai apoi larg deschisă, prilejuind o
întâlnire : „Jurnalul meu este până la urmă despre «omul lăuntric», dar nu unul care
se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. nu ştiu
exact nici ce caut şi nici ce voi găsi. Dar s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalţi despre
lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. ne vom întâlni
astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de la
mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu.” (p. 94)
un egoism capabil să producă descoperiri (întâlniri) esenţiale stă la rădăcina acestui
demers, paradox care, de altfel, desparte pagina literară de confesiunea
autoreferenţială, eşuată în marginea senzaţionalului autobiografic.
întrebarea cine sunt eu? poate fi pusă pe tonuri diferite şi suportă abordări
radical deosebite. La extreme, răpunsurile dezlănţuie exhibări vulgare sau
amplifică dublarea şi deformarea imaginii. I s-a reproşat lui Gabriel Liiceanu frivolitatea
unor subiecte, care ar eroda imaginea lui publică. Ori pericolul asmuţit de
recunoaşterea slăbiciunilor. încă din Uşa interzisă, dar mai ales în Scrisori..., s-a
denunţat clivajul imaginii individuale : între imaginea oficială (ceremonioasă,
convenţională, rigidă) şi cea privată (subterană) punţile fuseseră ridicate. Spaţiul
public a ajuns un loc al neadevărului, o scenă animată de portrete false. Or, autorul
Întâlnirii... insistă să arate că adevărul îşi poate găsi loc şi pe acest teritoriu, în
condiţiile asumării integrale a umanului. Că se poate trăi şi altfel, în condiţiile unui
control raţional care să nu fie menit doar imaginii din spaţiul public, ci existenţei
în întregul ei. întrebarea cine sunt eu? nu e, aşadar, un filtru cabotin, ci o
interogaţie justă, care ar trebui să ne însoţească pretutindeni.
De la această întrebare pornesc, de altfel, toate pârghiile tematice ale cărţii. Pe
scurt, Întâlnire cu un necunoscut reliefează o patrie mică şi o patrie mare,
problematizează moartea şi transcendenţa, pune în discuţie binele şi comerţul cu

CrOnICa LItErară 137
răsplăţi, cugetă asupra scrisului, iubirii, singurătăţii, muzicii. Dacă patria mare e un
ţesut necrozat sub dictatură, cu frustrări, umilinţe şi un cult pentru impostură, patria
mică e un mod de a te salva dintr-o lume străină, un soi de rezervaţie supusă
ameninţărilor, dar însufleţită de câţiva prieteni, de noica, de alexandru Dragomir, de
Petru Creţia. De Monica şi Virgil. De alţii ca ei, necunoscuţi. însă şi de sufletele celor
plecaţi. Patria mică e un spaţiu construit pentru a se opune lumii reale, în care comunismul
a activat „tot ceea ce în mod normal (adică într-o lume neaşezată pe
protocolul urii) e băgat la fund, ascuns şi care doar dacă e zgândărit cu metodă e făcut
să urce la suprafață şi să dea pe-afară. totul, în societăţile umane, e un joc între
latenţe şi condiţii. Or, comunismul, ca nicio altă societate şi pe termen lung, a oferit
condiţiile ideale (s.a.) de care au nevoie oamenii ca să scoată la lumină monstrul ce
stă la pândă în ei.” (p. 65) un alt soi de pândă se leagă de moarte, idee ce revine cu
obstinaţie în paginile Întâlnirii…. De la raportul dintre greutatea anilor şi legea
lărgirii lumii la felurile convenabile de a ieşi din viaţă, de la măreţia extincţiei la
moartea ca simplu ecarisaj, reflecţiile dau glas lucidităţii grave („Omul e o fiinţă care
consumă timp [s.a.], aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. rezervorul
timpului meu [s.a.] ajunge la fund.” – p.54) sau seninătăţii responsabile („Fiecare zi
pe care o trăiesc e o porţie în plus, un supliment la prânzul încheiat de mult al vieţii
mele.” – p.117). Cât despre problematica binelui, singura care îi asigură acestuia o
continuitate este rentabilitatea lui – ideea că binele făcut se va întoarce asupra celui
care l-a făcut. Omul se dovedeşte prea alterat pentru a face bine de dragul binelui. De
aceea, mesajul cristic rămâne utopic, oricât de adevărat ar fi.
adevărată şi inepuizabilă se arată a fi întâlnirea cu eul profund, cu necunoscutul
care apare adesea în mod cu totul neaşteptat. autoscopia eului (activ,
melancolic, violent, timid, şovăielnic, ludic, înspăimântat, tandru, sceptic, arogant)
îndepărtează măştile convenţionale şi expune intimitatea vulnerabilă a celui care
nu poate scăpa de senzaţia provizoratului. De sentimentul neîmplinirii existenţiale
şi de ispita interpretării sinelui. „Cred că nu există în mine niciun atom de gest sau
de trăire care să nu devină în clipa următoare victima eului meu hermeneutic (s.a.).
numesc «eul meu hermeneutic» instanţa din mine care o pândeşte fără încetare şi
o comentează pe cea care încearcă pur şi simplu să trăiască. Cât de mult şi-ar dori
aceasta din urmă să nu mai fie luată în seamă! Din pricina acestui voyeur afurisit
care nu ne slăbeşte din ochi, care asistă clipă de clipă fără să obosească la
spectacolul care suntem, ajungem noi să ne simţim atât de prost cu noi înşine.”
(p.33) Fragmentarea şi recompunerea eului se face în trepte, după o geometrie
variabilă care descoperă nu numai grafia lucidităţii, ci şi starea. în funcţie de stare
se schimbă tonalitatea însemnărilor – când glacială, când fremătând de patos,
corozivă, cinică, dezinvoltă, plină de umor sau atinsă de lirism. Spaţiul acela
indefinibil dintre eul care priveşte (interpretează) şi eul privit (interpretat) este
chiar spaţiul generos al literaturii, cu mlădierea lui tensionată, cu mişcările lui
imprevizibile. Scrisul însuşi poate începe stângaci, cu convingerea că eşecul nu are
cum să fie evitat sau, dimpotrivă, poate prelungi o stare de graţie. în acest caz,

138
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
scrisul „…se erotiza, se contamina de acel nod de fericire care iradia din străfundul
fiinţei mele. Dacă puteam sta la masa de lucru câte douăsprezece ore pe zi, asta se
datora unui transfer erotic, unei trăiri analogice. Viaţa mea se încărca şi se descărca
tot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii.” (p.81) însă starea
de graţie transfigurează doar pentru o vreme existenţa. reziduurile unei lumi
amputate etic şi estetic se infiltrează fără încetare, se înşurubează în realitate ca un
păcat originar şi îşi aruncă pretutindeni sporii.
Întâlnire cu un necunoscut încearcă să ajungă la adevărul subminat de iluzii şi
de timp (adevărul eului profund şi adevărul lumii), fiind, totodată, rezonanţa unui
ecou al memoriei – memoria experienţei individuale şi colective. „Să ajungi să te
simţi singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind «în anii aceia», am cunoscut
iadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre aceia puşi direct la fiert în cazane. Dar
aburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea bine, priveliştea acestei văi a
plângerii şi memoria ei le am bine în mine, aşa cum eu însumi sunt propriul meu
destin frânt vreme de câteva decenii. Şi ca mine au fost milioane. Dar parcă toţi, la
comandă, au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat singur cu iadul meu şi cu amintirile
lui. De ce tac toţi când vine vorba de «anii aceia»?” (p.35-36) însemnarea se
sfârşeşte aici. nu include o rezoluţie, ci lasă liberă evoluţia gândului şi a
răspunsurilor posibile. La fel ca alte pagini ale Întâlnirii..., zguduie inerţia în care
s-a adăpostit lumea. împrospătează o întrebare şi redimensionează o idee.
Probabil că memoria experienţei alături de Constantin noica i-a sporit autorului
delicateţea cu care mânuieşte cuvintele. Cu o eleganţă stilistică inconfundabilă şi cu
apetit pentru formulările memorabile, Gabriel Liiceanu scrie la fel de firesc despre
mahalaua istoriei şi despre salvarea prin istoria care venea de departe – descoperită
printr-o revărsare culturală peste lume. Despre cum se asigură continuitatea unei lumi
bine aşezate sau despre visul în care dă un recital de pian. nicăieri altundeva nu a mai
probat Gabriel Liiceanu o asemenea sensibilitate onirică, filtrată îndeajuns pentru a
stârni imaginaţia interpretativă a cititorului. Şi nicăieri altundeva nu a dat autorul o
mai mare atenţie aforismului, căutând să exprime lucrurile ultime în cuvinte simple
şi puţine. Mărturisesc că prefer enunţurile mai ample în locul reflecţiilor prea
concentrate, pentru că pecetea stilistică a autorului (firescul înalt al expresiei sale) se
dezvăluie mai ales prin explorările epice ale ideii, prin transferul elasticităţii gândirii
în fluiditatea sintaxei. Gabriel Liiceanu e impregnat de cuvinte ca de o bucurie
metafizică, în care se scufundă cu ochii închişi. E o îmbăiere în esenţe tari, rafinat
alese şi voluptuos drămuite. Portrete memorabile, decupaje cotidiene şi lecturi
însoţesc dialogul neîntrerupt cu eul profund, cu necunoscutul din vizuină. Problema
este adâncimea la care ajunge autoscrutarea, dacă exigenţa faţă de sine o poate sau
nu trece de artileria subiectivităţii sau de ochiurile dese ale plasei de iluzii.
De la redefinirea exigenţei ar trebui început orice dialog cu necunoscutul din
noi. acesta e, de altminteri, dialogul esenţial – înaintea stabilirii oricărui alt tip de
discuţie. în funcţie de exigenţa confruntării cu sine, dialogul cu celălalt ar putea
izbuti, prin ricoşeu, să (re)devină fertil.

EMANUELA ILIE
DIn nOu, PE PRAG
nu demult, cu ocazia apariţiei Craterului Platon (Edit. Vinea, 2008), recunoşteam
că Liviu Ioan Stoiciu mi se pare una dintre cele mai autentice voci ale generaţiei
sale, la a cărei poetică oricum s-a afiliat, s-ar putea spune, precum fiul rătăcitor
la regulile modelului patern. Mi-au plăcut însă întotdeauna linia tăioasă a scriiturii
sale, incongruenţa studiată, relieful ei striat, în care se reproduc perfect efluviile şi
asperităţile unei interiorităţi în care se agită patimi dintre cele mai puternice, decise
în plus să se exhibe în elanuri zgomotoase, dar substanţiale. O dovadă în acest sens
cititorul putea găsi inclusiv în scriitura confesivă densă, grea de sensuri, intitulată
Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început
(Edit. Pallas, 2008). O carte-document, care conţine ineditele convorbiri cu regretatul
al. Deşliu, primele „inspiraţii” lirice sau epice ale lui LIS, dar şi pagini diaristice
tulburătoare despre adolescentul şi tânărul revoltat, din a căror înşiruire începe să
prindă contur proiectul de re-construcţie şi validare explicită a unei personalităţi
fără îndoială fascinante. în totul, o întreagă lume interioară, cu maniile, ticurile sale
diurne, dar şi reverberaţiile ei cele mai profunde, un întreg spectacol al tinereţii, cu
întreaga ei complexitate şi forţă fascinatorie, excelent captate în carte.
întregi, mărcile distinctive ale scriiturii practicate de Liviu Ioan Stoiciu în ambele
tipuri de volume (prozaismul căutat, tonalitatea oral-colocvială a discursului,
expresia dură, „bolovănoasă” ori tăioasă, prin care se dă contur ferm unei confesiuni
discontinue, fragmentate în formă şi dinamitarde ca intenţie) trec, iată, în noua carte
de poeme a acestui autor ce nu oboseşte niciodată să îşi mărturisească exasperarea
de a trăi. titlul ei, Pe prag (Vale – Deal) (Edit. Cartea românească, 2010), nu
amână de altfel să anunţe marea certitudine a instanţei auctoriale, ultrajul existenţial,
în două structuri lexicale ce sugerează, pe de o parte, tensiunea perpetuă a situării
la limită („pe prag”), pe de altă parte, cunoscuta glisare între polii opuşi ai fiindului,
agonie şi extaz, cădere şi înălţare („Vale – Deal”). nouă este în special atribuirea
simptomatologiei acestei vechi maladii existenţiale a autorului unei serii semnificative
de alteri care îi preiau şi îi potenţează crispările şi angoasele, adică suferinţa
cruntă, ce îl macină ca un neoplasm depistat de timpuriu, dar imposibil de extirpat.
Dedublarea este la rândul ei percepută ca o pierdere dureroasă: „Constat în fiecare
zi că rămân cu mult în/ urma mea, mai exact în urma/ a ceea ce e nedefinit în
mine, rămas pe prag, un/ suflet străin, feminin, probabil, care/ e plin de iubire – desprins
cum o fi, în timp, cu/ duioase rânduieli primordiale, inexplicabile. Prevestind/

140
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
revărsarea”. revărsarea – masculină?! – presupune tocmai un accentuat gol interior,
exploatat poetic prin mijloacele cunoscute: plictisul generalizat, de sine şi de exterioritate
(„nu/ mai am nici un interes/ faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă
mai pot/ surprinde prin nimic, e la mijloc și o uzură/ naturală, căreia ar trebui să i se
pună capăt. Mă uit/ deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,/ totuşi?”), certitudinea
„că e la/ sfârşitul începuturilor”, tentaţia suicidului eliberator („ar trebui să pun/
punct. nu mă hotărăsc, însă. în/ fiecare zi îmi închei socotelile, îmi cad în
genunchi,/ mă rog să mai rezist, să nu mor cu zile şi/ aud aceeaşi placă: «Ia o dată/
tăciunele acela şi să mergem! Ia tăciunele din foc/ şi hai să ne ducem!»”). altfel
spus, o întreagă serie de variaţiuni pe tema minusului existenţial, a cruzimii lipsei
de speranţă: „am pierdut partida”, conchide laconic vocea poetică sincopată a celui
care nu mai poate aştepta nici măcar o revelaţie mântuitoare.
aceiaşi demoni ca întotdeauna posedă, s-ar părea, instanţa auctorială ce proiectează,
fără să dea prea multe semne de oboseală, aceeaşi construcţie a derivei existenţiale
marca LIS. acolo unde, ca întotdeauna, „ e frig şi unde eu stabilesc/ regulile,
suişurile/ şi coborâşurile”, este percepută însă nevoia unei schimbări. Şi dacă
atmosfera şi tonalitatea discursivă nu pot fi nicicum modificate, soluţia pentru care
optează acest reprezentant perfect lucid al liricii golului ontologic este alteritatea
textuală. Străinul repudiat din sine capătă chip şi o identitate nominală neobişnuită,
în strânsă legătură cu sinuozităţile continue din graficul existenţial al originalului:
Vale – Deal. acesta pare un fel de cavaler al neantului lăuntric, purtat cu fală
drept marcă înnobilatoare („E poftit şi el, Vale – Deal, cavaler/ din evul mediu, singuratic,
plin de căinţă, privind// în continuare în gol, de acum” – Semn rău), un
rătăcitor „pripăşit printre nouri, ieşit în evidenţă cu/ un câine viu pus drept/ guler –
lătrând împreună la lună”, un inocent corupt nu atât de certitudinea absolută a răului
generalizat, cât de aceeaşi tentaţie a suicidului care ar putea să îi dizolve răul
propriu („Săracul, Vale – Deal. noaptea,/ pe lună, încă mai lucrează în genunchi.
îşi dă/ maţele afară. Ştiind/ dedesubturile cărnurilor şi patimilor, durerilor şi/ plăcerilor.
îi e permanent greaţă…/ Că ea vrea să mă prăpădească! Jos! îşi întinde
capul/ pe şina căii ferate, întors cu/ picioarele pe pământ. Şi acum, ce-o vrea
Dumnezeu./ are// parte de o nouă dedublare” – De vină e doar electricitatea).
Fireşte că şi restul avatarilor – cadavrul descoperit în propria bibliotecă, devenit
subiect de dispută conjugală ce ia finalmente înfăţişarea unui scenariu de film noir
(Într-o lume ca asta), hoţul păcălit, cu porniri filosofarde, împărtăşite Pereţilor,
perfect indiferenţi faţă de marea sa descoperire, „bătrâneţea e mai rea ca moartea”
(Ce a vrut, n-a putut) ş.a. – au aceeaşi soartă. La fel ca şi figurile feminizate ale
deriziunii, ale căderii indistincte (Făcătoarea de minuni sau partenera, adesea ridiculizată,
a bizarelor ritualuri erotice din primul ciclu al cărţii, Iubirea care vine din
viitor), ele nu fac altceva decât să îi amplifice drama.
Orice tentativă de amânare, orice înscenare cu finalitate soteriologică, orice
ritual de exorcizare prin mijloace alchimice (a se vedea seria de texte în care se apelează
la diferite „amestecuri chimice” suspecte, gen A băut mercur încălzit) este prin

urmare ineficientă. Multiplicarea, jocul în fond cinic cu măştile se încheie la fel cum
a început, într-o notă pe jumătate cinică, pe jumătate disperată: „vor mai găsi din
mine fragmente. Poate. Fragmente/ incluse în fragmente de la/ o moară de mână din
secolul al III-lea după Hristos./ Să zicem. Când o fi. Până ce/ mă voi risipi cu totul,
sărut mâinile: să nu mai ai/ timp să citeşti nici/ măcar o scrisoare… încotro? în
direcţie opusă: «trenul rapid din direcţia Iaşi are o întârziere de 15/ minute», ce mai
faci, Vale – Deal? bine:/ îţi priveam, curios, cizmele! Până să ridic ochii. (…) îţi
poţi imagina? nu mă/ mai simt bine singur, dragă, numai/ cu mine însumi: va trebui
să dispar, «vorbeşti/ singur», asta e ideea, de ce nu te/ îndrăgosteşti şi tu de cineva?
De cine. De ce nu pleci/ în străinătate? nu înţelegi, lasă. La revedere./ O locomotivă
electrică ţiuie, apropiată. ah, intrigantă ce eşti: mult timp// am rămas cu un
nod în gât. Miroase/ în continuare a moarte/ a mea în aer – miroase a frumuseţe”.
O frumuseţe stranie emană şi acest gen de versuri abrupte, scrâşnite, suferinde,
mirosind, ce-i drept, din ce în ce mai pregnant a moarte. O certitudine este, totuşi,
îmbucurătoare. Dacă eul existenţial al lui LIS a intrat de mult în colaps, orgoliosul
său eu poetic este încă departe de a-şi fi trăit zbaterile ultime…
MARCEL LUCACIU
CrOnICa LItErară 141
aMIntIrI EPOPEICE
anii ’80 aveau farmecul lor, parcă mai intens cultural, indiferent de izul politic.
Junii poeţi scriau fulminante Poeme de amor, Totul era altfel, iar în Aerul cu diamante,
printre Faruri, vitrine, fotografii, undeva, prin cartierele bucureştiului se
putea zări O motocicletă parcată sub stele. începea implozia optzecistă…
Mircea Cărtărescu are încă Nostalgia acelor vremuri şi lucrul acesta se poate
uşor observa, în fiecare dintre cărţile sale de proză, inclusiv în recentul volum intitulat
– seducător, pentru majoritatea cititorilor – Frumoasele străine (Editura
Humanitas, bucureşti, 2010). Hâtru de felul său precum clasicul Creangă din care
citează adesea, autorul mărturiseşte, într-o nostimă şi succintă prefaţă, că se adresează
celor înzestraţi cu simţul umorului, rugându-i – cordial – „pe compatrioţii
solemni din fire să-şi folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.” într-adevăr,
cele trei povestiri (publicate mai întâi ca foiletoane, în revista Şapte seri) provoacă,
deseori, zâmbete şi râsete fie pline de optimism, fie dulci-amărui. Prezente
în aproape fiecare pagină, confesiunea frustă, ironia şi autoironia conferă naraţiunii
un ton şăgalnic, incitând la o lectură susţinută graţie acuităţii simţurilor şi generozităţii
unei perspective cinematografice.

142
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
în povestirea Antrax, o scrisoare din Danemarca, primită pe adresa redacţiei unei
reviste culturale bucureştene, se constituie nu doar într-o mare surpriză pentru narator
(căci, „mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez pe lume”), ci şi într-un atac
de panică (bizarul plic avea inscripţionate cuvintele “why don’t you sneeze?”). „De ce
nu strănuţi?” era o întrebare nu tocmai obişnuită în vremea aceea, după sângeroasele
atentate din 11 septembrie 2001, după ucigătoarele plicuri cu antrax răspîndite de terorişti,
în america, dar şi în alte ţări. Şi astfel, scriitorul e bântuit de gânduri negre,
imaginându-şi necrologurile din diferitele publicaţii, ba chiar şi propria-i înmormântare:
„ Cum eram în conflict cu uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună
în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici
eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi,
acolo…” Precum arpentorul K. din Castelul lui Kafka, nefericitul destinatar e purtat
de la o secţie la alta pentru a afla secretul scrisorii şi, la un moment dat, se rătăceşte
prin labirinturile Poliţiei Capitalei, fiind salvat de maiorul Ghilduş (un fel de ipostază
contemporană a lui Pristanda). în fine, după cîteva zile de înfrigurată aşteptare, misterul
este elucidat: nici vorbă de antrax. Plicul conţinea, printre altele, un şerveţel roşu
cu portretul Giocondei, xeroxuri foarte proaste ale unor articole din ziare, un CV în
limba engleză, un post-it albastru, o revoluţionară (şi agramată) scrisoare de protest a
unui artist în toată puterea cuvântului: „Eu, Olaf Jensen, unul dintre cei mai mari artişti
scat în viaţă, dacă nu cel mai mare, am suferit de curând un afront nemaipomenit,
dovadă vie a decadenţei civilizaţiei vestice, a prăbuşirii tuturor valorilor, de mult prezise
de marele nietzsche ” etc., etc., etc. Deşănţata şi sordida tiradă avea, însă, o ţintă
fixă; în schimbul unei bancnote de o sută de euro, artistul „învins de sistem, dar nu şi
înfrânt” se oferea să realizeze un portret după o fotografie ce urma să-i fie trimisă
împreună cu modica sumă. Savuroasă prin viziunea ei caricaturală, prin satira când
amabilă, când acidă la adresa birocraţiei şi a pseudoartei, o astfel de proză pune în
valoare, cel puţin, unul dintre meritele lui Cărtărescu şi anume acela de a transfigura
faptul divers într-o adevărată epopee.
Piesa de rezistenţă a noului volum este, neîndoielnic, ampla, eterogena şi complexa
povestire Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină). trebuie precizat,
de la bun început, că sintagma „autor de duzină” nu are nimic în comun cu aşa-zisele
veleităţi literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, după cum nici frumoasele nu sunt
nici ele obişnuitele proiecţii rubiconde sau minione din De ce iubim femeile: „în fiecare
an, francezii (…) închid ochii şi rotesc globul pământesc ţintind cu un ac un loc la
întâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. aleg astfel în fiecare an câte-o ţară şi invită
o duzină de inşi de-acolo, mai poeţi, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată
Franţa, arătându-i publicului doritor de senzaţii tari. această cunună poartă numele de
belles Étrangères, frumoasele străine.” blajine ori sarcastice, rebele sau tandre, cele
câteva zeci de pagini transcriu „epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale”,
contopind memorialul de călătorie, jurnalul, amintirile într-un plăcut amalgam cu
digresiuni imprevizibile ale căror teme sunt, de cele mai multe ori, controversata lume
literară şi fascinaţia lecturilor publice: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va

CrOnICa LItErară 143
rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemple clasice de cuiburi de vipere,
dar actorii, oricât s-ar bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii au
însă ziarele şi revistele la dispoziţie (…). regula principală care domină toată această
acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea
literară ţi se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea.
Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă
niciodată, cu nici un preţ, este succesul.” Cât despre lecturile publice, desfăşurate pe
tărâm italian, la „Ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Goffredo” ori pe
tărâm francez, la bordeaux şi Castelnaudary (capitala celebrului cassoulet), acestea
sunt însoţite de gesturi melodramatice, dezvăluie snobismul majorităţii auditorilor şi
alunecă, uneori, în grotesc: „Poezia se strigă, se cântă, se râde, se plânge, se despoaie,
se tăvăleşte, se tace, cam în genul neuitatului Chirikure Chirikure, poetul african. Vă
daţi seama ce figură jalnică am făcut printre comedienii şi tragedienii poeziei.
bineînţeles, m-am străduit şi eu să fiu, cât de cât, la înălţime, am spus o poezie mai
agresivă şi mi-am imaginat că mă chinuie teribil o durere de ceafă”. Frumuseţea povestirii
constă în sinceritatea pătimaşă, în permanenta şi subtila transgresare a planurilor
narative, astfel încât amintirile nu vizează exclusiv periplul parizian. Memoria proustiană
reînvie, de pildă, prietenia celor care se consideraseră, alături de naratorul martor şi
personaj, „un fel de avatar al beatles-ilor” (traian Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan),
respirând cu frenezie Aerul cu diamante şi însufleţind atmosfera Cenaclului de Luni :
„Când unul dintre noi intra în sala de cenaclu de la Preoteasa se făcea linişte. La lectura
noastră se rîdea cu lacrimi şi se aplauda la scenă deschisă.”
ultima povestire (Bacoviană) aparţine tinereţii exuberante şi reconfirmă vechile
obsesii: apartamentul din Colentina („unde nu era nici un singur unghi drept”),
tramvaiul 21 sau faimoasa maşină de scris „Erika”. Singurătatea şi monotonia vieţii
îl determină pe tânărul poet să răspundă invitaţiei de a susţine o lectură publică,
la Casa de Cultură din bacău, unde „comitetul artistic” pregătise un „program-surpriză”
ce avea să se transforme, până la urmă, într-un coşmar veritabil. După călătoria
infernală cu trenul, „comitetul” îl duce, de la gară, direct, pe scenă, pentru a-l
prezenta numerosului public („…trei fete şi patru băieţi”), iar lectura ţine „exact
cinci minute”, pentru că femeia de serviciu (o „hoaşcă anticulturală”) cere evacuarea
sălii. Seara continuă, în aceeaşi notă sinistră. Mândri de reuşita lor, autorii locali
îl îmbarcă pe famelicul poet într-un „arO străvechi”, plimbându-l toată noaptea, pe
la Mărăşeşti, Moineşti şi tescani. aici, în zorii zilei, are loc marele festin: „ciuperci
goale, fierte”. aşadar, o altă proză jovială, scrisă într-un registru parodic şi burlesc.
învăluită de reverii duioase şi ironii nuanţate, Frumoasele necunoscute poartă
inconfundabila pecete cărtăresciană şi va rămâne, dincolo de trecerea anilor, o
carte remarcabilă prin naturaleţea şi lejeritatea scrisului, prin umorul ei tonifiant,
prin harul narativ al unui scriitor cu vocaţie ce aparţine unei generaţii şi unei istorii
literare indisolubile.

CONstANtIN PRICOP
rItMurILE narațIunII
în cronica la precedentul roman al lui radu Mareş făcusem cîteva observaţii
în legătura cu promoţia 70 a prozatorilor români – apartenenţa la această
promoţie determinînd anumite trăsături ale scrisului său. nu voi relua aici
observaţiile generale, dar va trebui să preiau ceea ce este de confirmat, de completat
sau de exclus în cazul de faţă. Evident, un scriitor cu o poetică bine constituită,
cu un profil ferm nu-şi schimbă trăsăturile de la un volum la altul. în cele două
romane – Ecluza şi Cînd ne vom întoarce – este vorba de lumi diferite. în primul e
identificabilă perioada comunistă; în cel de al doilea naratorul se opreşte la intervalul
tulbure 1930 -1941, deci înainte de cel de-al doilea război mondial. în acel
moment bucovina, locul acţiunii, făcea parte administrativ din teritoriul româniei.
Din roman aflăm povestea lui Gavril M., fiu de ţărani, orfan de tată (tatăl murise
după o dramatică agonie la care copilul asistă – scena imprimîndu-i-se în memorie
pentru totdeauna, ca un cumplit coşmar). băiatul este crescut de o mamă severă,
fără avere, cu alte două fete în grijă… Soluţia pentru băiat nu putea fi decît şcoala.
Studii au fost făcute la Cernăuţi, în condiţii de extremă sărăcie (drumurile pînă la
şcoală, la început şi la sfîrşit de an şcolar făcute pe jos, mergînd o zi şi o noapte,
desculţ, purtîndu-şi bocancii în traistă, pentru a nu-i… uza… – încălţările fiind
puse în picioare la intrarea în oraş). tînărul absolvent al şcolii agricole devine, la
sfîrşitul studiilor, funcţionar la Soroca. Profesorul Volcinschi, personaj decisiv în
destinul lui Gavril M., îl cheamă la Cernăuţi, pentru a demara un proiect nou:
grădina botanică. Profesorul este cel care îl recomandă şi pentru ocuparea postului
vacant de administrator la o fermă – situată undeva la graniţa cu Polonia. Satul, cu
totul izolat, se află în centrul desfăşurării acţiunii. Gavril M. devine administratorul
fermei, izolată, la rîndul ei, de sat. După primul război mondial întreprinderea
agricolă rămăsese în paragină, ruşii, în retragere, îi incendiaseră sediul – un vechi
conac boieresc. tînărul administrator pune lucrurile în funcţiune, se îndrăgosteşte
de foarte tînăra învăţătoare din sat, o ia de nevastă. La scurt timp după căsătorie
tînărul agronom este ucis la fermă în timpul arestării unui călugăr (pseudo-călugăr)
cu afinităţi legionare, ca urmare a unei confuzii. tînăra soţie, Katria este şi ea
împuşcată, detaliile privind modul în care se petrec lucrurile devin şi mai confuze,
mai inutile, lipsite de sens. Vorbind despre legionari s-ar putea crede că romanul
are o încărcătură ideologică. totuşi problema legionară, care apare şi revine fără a
ajunge totuşi vreodată în prim planul naraţiunii. Mai consistentă este problema
relaţiilor dintre culturile alăturate, prin capriciul istoriei în acest spaţiu. Și în
romanul anterior autorul observa relaţiile dintre familiile ungureşti şi cele

CrOnICa LItErară 145
româneşti. aici este pusă în contrast riguroasa formaţie a celor din fostul imperiu
austriac, chiar a românilor crescuţi în această rigoare şi laxismul, din toate punctele
de vedere, al românilor veniţi din principate.
Şi în Cînd ne vom întoarce apare o anumită descriere obiectivistă, parcă fără
participare. O constantă a promoţiei pentru care noul roman francez s-a bucurat de
un anumit prestigiu. în aproape 500 de pagini este dilatat un segment de viaţă lipsit,
altfel, de amplitudine. Experienţa presupune procedee literare specifice. Spre
deosebire de scrierea „cinematografică”, aici vizualul este depăşit prin prezentarea
altor ipostaze ale realităţii: culori, mirosuri, gesturile mărunte, „invizibile”.
„Cîmpia semănînd tot mai mult cu o apă verzuie şi care se topeşte în depărtări”
(p.10.) Cîteodată imaginile sînt derulate cu o rapiditate extraordinară pentru a surprinde
procesele lente, cu un impact puternic asupra cititorului. Mica biserică
ruinată din curtea fermei e degradată implacabil inclusiv de „vegetaţia năvalnică cu
agresivitatea ei insidioasă”, care „o mînca încet, milimetric, la fel ca ploaia şi
îngheţurile din miezul iernii”. Descrierea nunţii Parascuţei (sora cea mare a lui
Gavril M. (p. 290 – 301) e realizată, dimpotrivă, cu o lentoare subliniată; fiecare
mişcare, fiecare rostire, scena, în întregul ei se dizolvă pînă la a nu mai fi înţelese...
Gesturile parcă nu mai au coerenţă, cuvintele nu mai au sens, îşi pierd din
substanţă, totul devine neclar, nefiresc. în pofida unei anumite lucidităţi în înregistrarea
faptelor, ele nu puteau fi redate decît fragmentar, cu viteză redusă faţă de
reacţia înregistrată în mod normal, de unde senzaţia de îndepărtare, de
neparticipare la eveniment... Scena ieşirii la dans a lui Gavril, de pildă: „îşi amintea
cu precizie asta. țipătul ascuţit al trompetei şi arşiţa care loveşte în creştet de cum
ai ieşit din umbră. Succesiunea mişcărilor. Privirile în aşteptare care s-au întors în
direcţia lui. Propria intenţie, cea care-l urnise din loc, întrezărită fulgurant încă o
dată, într-o ţîşnire, se şterse brusc, fiind aproape imposibil s-o mai reconstituie.” (p.
298.)
Personajele joacă un rol special în acest roman. Din primul capitol apar două
centre ale naraţiunii. Moş Onofrei, contabilul fermei, care „nu ieşea din muţenia
lui, dacă nu era întrebat (...). Cu acea subtilă viclenie a bătrînilor, dedusă dintr-o
lungă experimentare a eşecurilor, înţelegea să tragă un profit şi pentru sine, căci
tăcerea poate fi şi odihnă şi voluptate.” (p. 67.) Este un personaj care ştie multe,
realizînd în felul acesta conexiuni între personaje; dar realizează şi legătura între
planuri ale acţiunii, între trecut şi viitor. în centrul atenţiei se află, desigur,
personajul în jurul căruia se construieşte romanul, Gavril M. Dar „punctul de
vedere” aparţine altui personaj, pentru început foarte discret, Octavian Vorobchievici,
şeful de gară. Vorobchievici este cel care coagulează actele de comunicare
izolate unele de altele şi le dă un sens comun: „Mă numesc Vorobchievici Octavian
şi cele povestite pînă aici îmi aparţin. unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele
mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M.” (p. 417.) Iată o rezolvare
inedită a instanţei narative, devoalată spre sfîrşitul romanului... tot în rîndul
căutărilor în ce priveşte tehnica naraţiunii trebuie plasat şi rolul important jucat de

146
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
un personaj... absent – Wagner, fostul administrator al fermei, dispărut.
Grupul personajelor defineşte structura lumii rurale tradiţionale, construită
după repere binecunoscute. Șeful de gară, Vorobchievici Octavian, naratorul, cel
care îşi dezvăluie identitatea abia spre sfîrşitul romanului (p. 417.); radu Opaiţ,
directorul şcolii din sat; preotul – neculăiţă Posteucă; primarul Hojbotă Gheorghe.
aceştia alcătuiesc, alături de dispărutul Wagner, grupul celor care jucau,
săptămînal, tarot. Dincolo de lumea acestora se află alte personaje, includerea sau
excluderea din grupul jucătorilor de cărţi fiind şi o includere sau excludere socială.
în afara cercului este, de pildă, poliţistul detaşat din Dobrogea: mic, negru,
descinzînd în gara din sat cu nevastă şi cu două coşuri de papură cum nu se mai
văzuseră pînă atunci în bucovina. nici numele său nu era obişnuit: Gogu, Popescu
Gogu. Mai apare evreul, proprietarul magazinului şi crîşmei din sat.
autorul scoate în evidenţă relaţiile de acceptare sau de respingere a străinilor.
Cei din sat nu sînt asimilabili cu cei de la fermă. Lumea celor de la fermă este una
pestriţă. Din ea face parte o moşiereasă rusoaică, cu origine şi trecut incert,
adăpostită la fermă după primul război mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice.
Moşiereasa nu era trecută în actele contabile, spunea Moş Onofrei. nici asociatul
fostului administrator Wagner, şi el neamţ, Herr Franz nu era trecut în acele acte.
rămas schilod în război, nevăzător, Herr Franz creşte porumbei, după ce eşuase cu
crescătoria de viermi de mătase. țiganca tina avea la fermă rolul de a face
curăţenie, mîncare, de a scoate dinţii sudiţilor cu două degete, de a face ceaiuri
pentru somn, vrăji de împăcare sau de aducere a ploii. alături de personajele
individuale, bine conturate prin acţiunile întreprinse, se insinuează un personaj
colectiv numit de autor, după numele capului acelei familii, Petrică Suditu, sudiţii.
Sudiţii sînt o familie numeroasă, mai mulţi bărbaţi, femei şi copiii lor, niciodată nu
le este precizat numărul, poate şi din cauza administraţiei româneşti… dezlînate,
care nu-şi mai dă interes, aşa cum făcuseră înainte germanii în timpul
administraţiei lor, să ţină o evidenţă strictă a populaţiei. Sudiţii – ca personaj
colectiv – par a avea rolul de personaj de contrast, menit să adîncească distincţia
dintre românii din bucovina, educaţi în spiritul ordinii şi rigorii nemţeşti şi românii
de dincolo de graniţa imperiului, de pe Lunca Siretului. Sudiţii erau nişte oameni
şterşi, murdari, care trebuiau învăţaţi să se obişnuiască cu săpunul şi apa; erau
împinşi de la spate să-şi spele hainele şi să fie controlaţi periodic de rîie şi păduchi.
în rest, umili, supuşi.
într-o lume în degradare, oamenii nu sînt interesaţi de ceea ce va veni, de copii,
de generaţiile viitoare. Modul în care este tratată aici maternitatea şi copiii trebuie
subliniat. respingerea viitorului îi prilejuieşte romancierului descrieri pline de
virtuozitate. O imagine puternică este aceea a femeii gravide, soţia şefului de gară,
aflată la slujba de duminică, la biserică: „... trăgea din cînd în cînd cu ochii la ea,
masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi monumentală, la pelicula lucioasă
de transpiraţie ca şi cum ar fi fost suflată în sticlă...” (p. 152.) în afara copiilor surorilor
lui Gavril M., mici, mucoşi, permanent pe sub mese, în roman mai apar două

CrOnICa LItErară 147
imagini complementare: un copil de-al sudiţilor, fără dinţi, curgîndu-i în
permanenţă balele din gură, ignorat şi tratat ca nonfiinţă, cu obiceiul de a spinteca
păsările de la balta satului. Sătenii îl prindeau deseori şi îl băteau, poliţistul Gogu
Popescu l-a bătut pînă i-a rupt dinţii atunci cînd l-a prins prin sat – sudiţiilor nu le
era îngăduită prezenţa în sat decît o dată pe săptămînă, şi atunci cu ştirea şefului de
post. Singurul care îl acceptă ca pe o fiinţă, relaţie ce îl umanizează şi îl prezintă şi
în ochii propriei familii normal, este „călugăraşul” Iliuţă din Calafindeşti. Celălalt
copil, Oleguţ, băiatul şefului de gară, cu o „privire încărcată de ură” (p. 157.) este
maltratat de propriul tată: „... îl înşfăcă de ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentru
a-i controla fundul slăbuţ, cu minuscule punctişoare roşii...”
în capitolele III şi IV autorul ne introduce într-o altă lume – închisă, guvernată
de reguli stricte, gesturi repetitive, executate cu aceeaşi rigoare, unde pînă şi
iubirea celor apropiaţi se învaţă ca o lecţie de gramatică, lumea familiei Katriei.
între cele trei comunităţi (lumea satului, cea de la fermă şi familia Katriei) relaţiile
sînt extrem de fragile, susţinute nu de comunicarea directă, ci de o comunicare la
nivel nonverbal, de „o economie aspră a gesturilor” (p. 158), în care rîsul poate
însemna şi „un ţipăt înăbuşit” (p. 137), iar fericirea este percepută şi trăită ca
„necomunicare” (p. 166.). Comunicarea se transformă, în acest registru, într-o
suferinţă: „dorinţă nebunească, dureroasă, irezistibilă (ca o naştere) de a-ţi
deschide sufletul şi a spune despre tine absolut tot, poate chiar şi lucruri pe care
nici n-ai fi îndrăznit...” (p. 219.) relația dintre Gavril și moș Onofrei se bazează pe
o comunicare formală. între ei apar registrele fermei, consultate şi de unul şi de
celălalt. Moș Onofrei nu vorbește decît dacă este întrebat; Gavril, la rîndul lui este
formal în comunicare, singurele elemente neformalizate și care îi dezvăluie
emoțiile sînt reacțiile psihofizice: tremuratul ușor al mîinilor și, în unele
împrejurări, roșitul pînă în albul ochilor. Comunicarea verbală, neformalizată, e
redată indirect: un act ce a avut loc la un moment neprecizat (discuțiile dintre
Gavril și „călugărașul” Iliuță din Calafindești) este reactualizat de Gavril în
discuțiile la același nivel cu Katria.
Descrierile „comportamentiste” pun în evidenţă talentul special al autorului.
Două momente, diferite ca perspectivă, pot exemplifica tehnica de redare și
suplețea structurală a naraţiunii. Sînt relatări privitoare la moarte: un moment
inițiatic este moartea tatălui (pp. 173 - 182). Este moartea care se învață: se repetă
niște gesturi simple, cuvinte ritualice imprimă pe retină imagini de neșters care la
fiecare reactualizare redevin dureroase. Imaginea tatălui e redusă la: „o labă goală
și un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcîi ca de ceară, întărit de mersul
desculț, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele (....) așa se face că,
dintr-o dată, se găsi chiar lîngă degetul ieșit în cale, putînd să-l atingă cu nasul,
dacă se apleca un picuț, sau cu limba. Viermișorul pe care el îl vedea de la cîteva
degete distanță își găsise loc de ieșire, ca de sub o streașină neagră, opacă, de sub
unghie și el asistă nemișcat, tăcut, cu ochii larg deschiși de curiozitate, la toate
astea.” (p. 175) al doilea moment devine moartea intempestivă, nebănuită,

148
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
percepută de cei rămași ca ofensă (moartea Schneideriței p. 340.).
Modul în care apar personajele şi scenele este determinant pentru fixarea
ritmurilor naraţiunii. într-un prim capitol, de pildă, este păstrat ritmul neregulat al
respirației rurale după perioadele prelungi de secetă și de așteptare sau de
rugăciune sau de practici magice menite să aducă ploaia… Iar scriitura produce o
inversare: seceta are capacitatea de a dilata timpul pînă la disperare, iar ploaia are
efect constrictor.
radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, Editura Limes, Cluj-napoca, 2010

RODICA GRIGORE
cronica traducerilor
GraHaM SWIFt. IStOrIE ŞI LItEratură –
Sau IStOrIa Ca LItEratură
Hayden White afirma în cunoscutul său studiu, Metahistory, că acele
aspecte pe care istoricul modern le consideră evenimente ale trecutului,
îi apar, unui istoric postmodern, drept elemente ale unui mare text al
prezentului, câtă vreme postmodernismul a impus, treptat, imaginea unui istoric
privit, în primul rând, ca scriitor, capabil să plaseze orice eveniment al trecutului
în contextul mai larg al unei cronici, înţeleasă, însă, mai cu seamă ca o naraţiune
având o ipoteză, o concluzie, precum şi o linie de desfăşurare a acţiunilor bine definită.
nuanţându-şi punctul de vedere, acelaşi Hayden White va susţine, ulterior, că
istoria însăşi trebuie privită din perspectiva momentelor (evenimentelor) care o
compun şi care ar avea o accentuată structură simbolică, putând configura, astfel,
metafore extinse, de aceeaşi factură cu acelea pe care le întâlnim în literatură, luând
naştere, în acest fel, „dominanta metaistorică” ce poate fi identificată, practic, în
orice discurs istoric. Postmodernismul, însă, consideră atât ficţiunea, cât şi istoria,
drept discursuri, având sisteme de semnificaţii care utilizează strategii retorice şi
sau narative. Fără îndoială, discursul istoric mizează încă foarte mult pe cronologie
şi pe legăturile de cauzalitate, menite a reprezenta cât mai adecvat realitatea şi
a o explica integral, numai că realitatea însăşi, aşa cum au demonstrat perfect naraţiunile
postmoderne, nu este – şi nici nu rămâne vreodată – aceeaşi, putând fi construită,
reconstruită sau deconstruită în funcţie de imperativele estetice dominante.
Publicat în anul 1983 şi impunându-l rapid pe autorul său drept una dintre vocile
cele mai pregnante ale prozei britanice din perioada respectivă, romanul
Pământul apelor (Waterland, excelent tradus în limba română de Cristina Poenaru
şi Maria-Sabina Draga, ambele nefiind la prima întâlnire cu scriitura nu o dată dificilă
a unui autor de o factură atât de aparte) al lui Graham Swift textualizează multe
dintre aspectele noii teorii a reprezentării postmoderne, punând în discuţie, deopotrivă,
numeroase probleme de care au fost preocupaţi în cea mai mare măsură teoreticienii
fenomenului istoric şi literar al ultimelor decenii. Fiind, dacă ar trebui să
rezumăm totul la câteva rânduri, povestea profesorului de istorie tom Crick, care
mai are foarte puţin până când va putea să iasă la pensie, dar care află, pe de o
parte, că e pe punctul de a fi concediat (deoarece direcţiunea şcolii unde preda deci-

150
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
sese să facă economie la fondul de salarii, considerându-l, în plus, demodat, din
cauza perspectivei asupra istoriei pe care le-o insufla elevilor săi), iar pe de altă
parte că soţia sa a răpit un copilaş dintr-un supermarket, Pământul apelor se dezvăluie,
dincolo de subiectul în sine, drept o profundă – şi, nu o dată, amară – meditaţie
atât asupra destinului fiinţei umane într-o lume în care ştiinţele umaniste sunt
în declin, cât şi asupra raporturilor extrem de complicate care se stabilesc, în contextul
noilor realităţi de după cel de-al Doilea război Mondial, între istorie, adevăr
şi omul menit a le evalua dintr-o nouă perspectivă. Combinând discursul literar cu
fragmente ce ţin de naraţiunea istorică, romanul acesta meditează, prin intermediul
încercărilor lui tom Crick de a înţelege ce a mers prost şi ce nu a funcţionat în propria
sa viaţă, asupra actului însuşi al povestirii, transformând, practic, discursul
istoric într-o formulă perfect adecvată relatării metaficţional-istoriografice pe care
autorul însuşi o alege drept formulă dominantă a cărţii sale.
De fapt, dincolo de subiectul ca atare, Pământul apelor se constituie într-o neaşteptată
autobiografie ficţională a lui tom Crick, Graham Swift reuşind, prin intermediul
acestei strategii, să spună mult – şi multe – despre soarta şi, desigur, posibilitatea
existenţei speciei (literare) însăşi a autobiografiei la finele secolului XX. Prin
urmare, fără să confunde vreo clipă istoria personală a personajelor sale cu marea
istorie, scriitorul le împleteşte, însă, la tot pasul, căci tom Crick va relata nu doar
propria sa istorie de familie, ci, deopotrivă, istoria regiunii mlaştinilor şi a oamenilor
care, de-a lungul vremii, au trăit acolo. Şi va face asta întrebându-se, la tot pasul,
ce îi determină pe oameni să spună poveşti, să istorisească – şi în ce măsură ceea ce,
în anumite momente, spunem despre noi înșine ne caracterizează cu adevărat sau
reflectă întru totul adevărul faptelor petrecute. Dar Graham Swift deţine marea artă
de a spune toate aceste lucruri indirect, căci, la un prim plan al semnificaţiilor,
Pământul apelor pare un soi de roman poliţist, menit să descopere resorturile ascunse
ale faptei necugetate a lui Mary, soţia lui tom, cea care ia acasă un copil dintr-un
supermarket şi va ajunge, finalmente, într-o clinică de boli psihice din acest motiv.
De aici, practic, rememorarea pe care o face tom întregii sale vieţi şi lungii existenţe
a două familii care au marcat regiunea mlaştinilor, atkinson şi Crick. Sensul profund
al demersului său este, însă, de a pune în discuţie raportul dintre adevăr şi ficţiune
şi, pornind de aici ajungem, ca cititori, la sensurile profunde ale demersului lui
Graham Swift însuşi, şi anume de a se raporta, ca autor, la câţiva dintre marii săi
predecesori literari, Dickens, cu Marile speranţe şi Faulkner, cu Absalom, Absalom,
ca să ne limităm, pentru moment, la aceste exemple. Căci, pentru a-şi spune povestea,
tom Crick meditează asupra capacităţii istorisirilor oamenilor – ori chiar a istoriei
– de a spune totul şi de a mijloci, astfel, înţelegerea deplină a faptelor din trecut.
în plus, prin modul în care predă la şcoală, devine evident că el consideră că
istoria însăşi nu e altceva decât o poveste, Povestea esenţială, probabil, menită a
spune copiilor ce învăţături trebuie să tragă din întâmplările din trecut şi ce greşeli
să nu repete niciodată. însă elevii nu par a înţelege pe de-a-ntregul mesajul profesorului,
de aici rezistenţa lor faţă de ceea ce le spune Crick, cel mai clar exemplu de

CrOnICa traDuCErILOr 151
atitudine refractară fiind cel al lui Price, cel ce se face mesagerul tuturor colegilor
săi, doritori doar să trăiască într-un „aici şi acum”, fără prea multe ori mari legături
cu trecutul, câtă vreme preocuparea esenţială (și exclusivă!) a adolescenţilor este
viitorul... în fond, Price atacă însăşi istoriografia, considerând falsă aserţiunea profesorului
său, conform căreia fiecare întâmplare ar avea o explicaţie logică. Iar în
încercarea sa de a-i face pe elevi să-l înţeleagă cu adevărat, dar să înţeleagă şi resorturile
profunde ale istoriei, Crick îşi va spune, în faţa lor, propria istorie, reconstruind,
deci, chiar istoria faţă de care copiii păreau a fi atât de refractari. Dar Crick
se construieşte, prin intermediul demersului povestirii, şi pe el însuşi, ajungând
să-şi înţeleagă abia acum până la capăt existenţa şi trecutul. Căci, dacă a existat şi
pentru el şi pentru iubita sa Mary, o epocă în care totul era doar iubire şi fericire –
ei trăind, pe atunci, într-o lume de-a dreptul anistorică – imediat după descoperirea
cadavrului unui tovarăş de joacă, Freddie Parr, totul se schimbă, iar cei doi îndrăgostiţi
vor cădea, ei înşişi, în timp, în istorie şi, mai cu seamă, în mreaja propriilor
spaime – şi vor fi siliţi să dea piept şi cu consecinţele faptelor lor, avortul la care
Mary e silită să recurgă şi tot ce va decurge de aici maturizându-i, practic, peste
noapte, alungându-i din paradis şi, deopotrivă, înstrăinându-i unul de altul şi, nu în
ultimul rând, pe fiecare de sine însuşi.
Iar dacă înainte de petrecerea acestor evenimente tom nu se gândise niciodată
cu adevărat la propriul trecut, de acum înainte va fi silit s-o facă, dar, în egală măsură,
să şi mediteze asupra nevoii de a povesti, înţeleasă drept una dintre puţinele
modalităţi de scăpare de sub tirania timpului şi, desigur, a istoriei. tocmai de aceea,
proiectul autobiografic al lui tom este centrat asupra acelor aspecte care au mers
prost în viaţa sa, asupra celor care nu au funcţionat cum trebuie în trecut şi care au
făcut ca prezentul să fie aşa cum este. Fără îndoială, secretele întunecate din trecutul
propriei familii au rolul lor, la fel ca şi acelea din trecutul familiei lui Mary, la
fel şi ereditatea încărcată ce determină faptele cumplite ale lui Dick, fratele mai
mare al lui tom – rod al unei relaţii incestuoase a mamei lor – dar şi sinuciderea
finală a acestuia. toate acestea irump deodată în lumea de basm care dominase,
până atunci, în ţinutul Mlaştinilor şi distrug fericirea şi liniştea ce înconjurau existenţa
tinerilor şi necugetaţilor tom şi Mary. Fără îndoială, avem de-a face, aici, şi
cu un excelent mod de abordare a naturii, privită şi înţeleasă, în Waterland, întotdeauna
prin raportare – însă o raportare care ştie şi poate să ia şi necesara distanţă
– la imaginea neoclasică a spaţiului natural, influenţată întotdeauna de ordinea divină,
dar şi la cea romantică, gata mereu să răspundă stărilor sufleteşti ale protagoniştilor,
fără să fie uitată, însă, nici imaginea universului natural victorian care, oricât
ar fi putut să pară de ostil uneori, se dovedea întotdeauna ușor de şlefuit de voinţa
umană. Fără îndoială, importanţa elementului natural, întotdeauna pus în relaţie cu
întâmplările ce marchează viaţa personajelor dar şi cu evenimentele istorice majore,
nu este străină de tradiţia literaturii engleze, dacă ar fi să ne gândim, acum, doar
la strategiile utilizate de Wordsworth, în Tintern Abbey. Căci şi în Pământul apelor,
tom Crick se raportează la trecutul fericit şi la vârsta de aur a inocenţei, cu deose-

152
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
birea, esenţială, că el nu reuşeşte să găsească alinarea mult dorită în viziunea romantică
a unui Paradis de origine miltoniană, ci trebuie să dea piept cu prezentul şi cu
toate provocările dureroase ale acestuia. Dar, ca într-o ultimă încercare de a se apăra
de acest brutal atac al prezentului, tom recurge la singura soluţie salvatoare pe care
o poate descoperi – şi anume la recursul la mecanismele povestirii, capabilă să-l sustragă,
fie şi temporar, tiraniei timpului şi nefericirii. numai că – şi aici e de găsit una
dintre intuiţiile cele mai subtile ale lui Graham Swift, care îl individualizează în
contextul prozei postmoderne – tom Crick înţelege că materialul povestirilor
umane nu poate fi, în atât de tulburatul secol XX, la fel de uşor transformat cum se
dovedise a fi universul natural pentru romantici sau chiar pentru victorieni. astfel
încât, chiar dacă fiinţa umană este, după definiţia pe care chiar Crick o dă, la un
moment dat, „un animal povestitor”, totuşi, acest lucru nu-l ajută să reuşească să
eludeze nici curgerea istoriei şi nici confruntarea dură cu adevărul realităţii sale personale.
Căci situaţia în care familia Crick se va găsi după ce Mary răpeşte copilul
din magazinul universal se va dovedi mult mai greu de îndurat ori de rezolvat decât
toate adevărurile Marii Istorii la un loc. Prin urmare, după ce îşi petrecuse toată
viaţa studiind diverse teorii ale istoriei – pentru uzul didactic – tom Crick va ajunge
să înţeleagă că toate sunt insuficiente atunci când e vorba de înţelegerea adecvată
– şi, mai ales, completă – a fundamentelor propriei sale vieţi de familie.
Pe de altă parte, Swift sugerează la tot pasul că ordinea cronologică şi legăturile
de cauzalitate, elementele distinctive ale discursului istoric modern, sunt de
natură a falsifica grav adevărul autobiografic. Venind, fireşte, pe urmele lui
tennyson şi ale poemului acestuia, In Memoriam, tom Crick îşi spune povestea
vieţii fără să ţină seama de cronologie, încercând ca, prin acest demers, să-şi explice
aderarea la o serie de convingeri şi la un anumit mod de viaţă. Iar dacă, de pildă,
Jane Eyre, din romanul lui Charlotte brontë, sau Pip din Marile speranţe de
Dickens îşi povesteau viaţa după ce toate lucrurile esenţiale li se întâmplaseră deja,
Crick povesteşte tocmai în timpul crizei majore care-i marchează anii senectuţii,
căci tom, la fel ca întreaga sa generaţie – iar la nivel global, la fel ca întreaga umanitate
contemporană – trăieşte, e silit să trăiască, într-o perpetuă stare de criză, fără
să aibă timp să mai aştepte ca lucrurile să se îmbunătăţească, iar el să poată avea o
perspectivă mai senină asupra evenimentelor relatate. Prin urmare, chiar dacă
reprezintă, la nivel metatextual, o replică în cheie postmodernă pe care Graham
Swift o dă unor opere clasice ale literaturii engleze, de la Jane Eyre la Marile speranţe
şi de la Tintern Abbey la In Memoriam, Pământul apelor reuşeşte să aibă, de
la început şi până la sfârşit, o individualitate remarcabilă şi să propună soluţii ce
funcţionează excelent, atât la nivel narativ, cât şi la nivelul mai larg, al semnificaţiilor.
însă raportarea la predecesori este clară, câtă vreme romanul începe cu un
epigraf preluat chiar din Marile speranţe: „a noastră era ţara mlaştinilor...”, iar
sentimentul de vinovăţie şi convingerea predestinării domină prima parte a cărţii.
La fel, ascensiunea socială a protagonistului, dar şi suferinţele provocate diverselor
personaje de iubirile împărtăşite sau, dimpotrivă, neîmpărtăşite, care ne duc cu

CrOnICa traDuCErILOr 153
gândul la mereu posibile comparaţii între Sarah atkinson şi Miss Havisham, de
pildă, căci similitudinile nu se limitează, în romanul lui Swift, doar la personajele
de prim rang, ci se extind şi la nivelul celor episodice sau aparent neînsemnate.
în plus, dacă romanul modern era dominat de preocupări epistemologice, cel postmodern
se dovedeşte centrat pe acelea ontologice. Căci, dacă, de pildă, un roman precum
Absalom, Absalom, de Faulkner urma logica povestirii poliţiste, bine condusă de
autor până la deznodământ, dominantă fiind dorința protagoniştilor de a interpreta în
mod coerent lumea în mijlocul căreia trăiau, în Pământul apelor toate personajele
meditează permanent asupra destinului uman şi asupra condiţiei umane într-o epocă
marcată de conflagraţii mondiale şi, la nivel personal, de cele mai incredibile secrete,
cu reverberaţii la nivelul vieţii celor care îi vor urma. Dicursul ficţional pare a
încerca să rezolve, de la început şi până la sfârşit, o enigmă pe care, practic, el însuşi
o creează – şi, chiar mai important, o păstrează până în finalul cărţii. Iar ţinutul mlaştinilor,
a cărui atmosferă domină romanul, se dovedeşte a fi o replică în cheie postmodernă
a miticului ţinut faulknerian Yoknapatawpha: adică, nu doar un spaţiu bine
definit din punct de vedere geografic, ci mai degrabă o forţă activă, capabilă să influenţeze
în cea mai mare măsură existenţa locuitorilor care, ca sub un blestem, sunt,
practic, incapabili să părăsească această zonă, oricâte avantaje ar putea avea ori găsi
departe de ea... astfel că, ceea ce păruse a fi, la început, o riguroasă examinare a
mecanismelor profunde ale eului se transformă, aproape pe nesimţite, în evaluare, pe
deplin conştientă, a modalităţilor în care istoria – din nou, desigur, Marea Istorie –
influenţează viaţa umană şi dă un curs adesea sinuos până şi celor mai (aparent!) previzibile
manifestări umane. Iar din marele mecanism al istoriei nu există cale de ieşire
şi nici vreo şansă de scăpare, căci, dacă iniţial povestirile lui Crick păruseră a mai
salva ceva sau, cel puţin, a mai aduce alinare celor marcaţi de povara unui trecut cum
e cel al familiei sale, finalul romanului va demonstra că acel „aici şi acum” al istoriei
prezente de care tom se teme atât de mult nu poate fi controlat – şi cu atât mai
puţin determinat – de înţelepciunea istoriei trecutului şi nici de aspiraţia umană spre
mai bine sau, mai exact spus, în cazul lui, spre liniştea pe care atât de mult o doreşte.
Să fie, acesta, „sfârşitul istoriei”, în sensul în care Francis Fukuyama a utilizat,
mai târziu, sintagma? aparent da, căci nu puţini critici literari britanici n-au ezitat să
interpreteze romanul lui Graham Swift exclusiv după acest model teoretic. Dar care,
la o analiză atentă, se dovedeşte inaplicabil în cazul Pământului apelor, câtă vreme
Swift face o serie de aluzii la noţiunea creştină de sfârşit al istoriei, însă tocmai cu
scopul de a o submina. Povestea lui tom Crick, la fel ca şi viaţa acestuia, rezistă unei
asemenea analize, căci istoria sa – şi istoria povestirilor sale – sugerează, dincolo de
orice îndoială, că în secolul XX nu mai e loc pentru marile texte anterioare dar şi că
(mai ales!) istoria omenirii nu se îndreaptă spre sfârşit – decât, poate, în măsura în
care sfârşitul fiecărei epoci istorice a însemnat şi sfârşitul lumii...
rODICa GrIGOrE
Graham Swift, Pământul apelor.
traducere de Cristina Poenaru şi Maria-Sabina Draga, Editura Polirom, 2009

NICOLEtA DABIJA
naE IOnESCu, DIn nOu, SubIECtuL MânIEI
cronica ideilor
nu despre cartea lui Liviu bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filosofiei
(Humanitas, 2010), mi-am propus să scriu câteva reflecţii, deşi îi recunosc
locul între exegezele despre nae Ionescu, unul care aştepta de
câtva timp să fie ocupat. Pentru că atunci când aleg un volum refuz să fac înainte
lectura recenziilor deja apărute – să nu fiu influenţată, să am perspectiva cea mai
bună, directă, a interpretului rămas singur cu textul –, iar întâmplarea (sau curiozitatea?)
a făcut să-mi încalc principiul, m-am răzgândit. Şi m-am convins că am procedat
corect, după ce am parcurs textele otrăvite, pătimaşe, pe de o parte, şi pe cele
binevoitoare, recunoscătoare, pe de alta. nu mi-am putut reţine gândul că două
sunt atitudinile de care are parte frecvent filosoful nae Ionescu, adoraţie sau ură
din toată fiinţa. nu voiam să cad în nici una dintre ele.
Mi l-am închipuit pe Profesor, cum, de unde este acum, stă şi priveşte spre
lumea apologeţilor şi detractorilor lui şi zâmbeşte satisfăcut. apoi, ca un regizor
strălucit, pe scena teatrului personal, îşi mânuieşte chiar singur păpuşile, doar ca
piesa să continue. acest personaj „demonic”, despre care Petre ţuţea mărturisea că
„scuipa inteligenţă”, poate chiar se joacă cu noi, e pus pe şotii cu mânioşii şi adoratorii
lui, conştient fiind că numai aşa va rămâne viu, aşa, ţinând departe de noi
indiferenţa.
Şi oricum, nu la indiferenţă trebuie să ajungă interpreţii lui. Dar ar fi cred binevenită
o atitudine hermeneutică potrivită, tolerarea dreptului la opinie al celorlalţi
sau scrutarea cu obiectivitate, nu cu ură înainte de orice, a subiectului discuţiei.
întrebări de genul, cum un specialist de talia lui Liviu bordaş (un specialist serios,
dar care totuşi, pentru îndrăzneala aceasta este acuzat, repetat, că a avut nevoie de
sprijinul scris al cuplului Liiceanu-Pleşu. Să-mi fie iertat, dar chiar nu înţeleg o astfel
de gândire!) s-a putut ocupa de un personaj atât de controversat, cum poate să
facă bordaş o asemenea boroboaţă (de parcă o minte ar fi programată să se ocupe
de anumite teme, în vreme ce tot restul îi este interzis), cum îşi permite să vină cu
o carte după atâţia ani de când cazul nae Ionescu a fost „clasat” (de Marta Petreu,
adică, care, nu ştiu de ce, a început să semene cu o instanţă juridică pentru unii), şi
încă altele, nu-şi au rostul. a făcut ce trebuia făcut, ce a simţit el că trebuie făcut
(de când se cere justificare pentru alegerea unei teme sau apariţia unei cărţi, oare?),

CrOnICa IDEILOr 155
un studiu bine documentat, coerent, cu argumente solide şi clar expuse, care pot fi
reluate şi verificate de oricine. Sau cine ştie, poate tot o inteligenţă puţin demonică
l-a provocat să o scrie acum, la atâta vreme de la scandalul cu plagiatul, aşa,
doar ca să încerce sângele mânioşilor, să observe dacă mai atinge gradul de fierbere!
Lăsând deoparte simţul ludic, nae Ionescu nu este un „caz clasat”, şi cred că
dovada cea mai elocventă se concretizează în polemicile proaspete şi clocotitoare
în ură, îndreptate asupra lui şi asupra celor ce-i iau partea. Constat, dimpotrivă, că
e un personaj de o vitalitate impresionantă, încă deosebit de actual. Căci un „caz
clasat” nu mai stârnea reacţii. Să ne gândim că Liviu bordaş ar fi scris o carte despre
rădulescu-Motru, un exemplu, oare câţi ar fi avut măcar curiozitatea să o deschidă?
ar fi trecut neobservată, mă tem. nu doresc să repet argumentele pro şi contra
legate de plagiatul controversatului Profesor. au făcut-o deja prea mulţi. Sunt
însă unele reflecţii, cumva prealabile, în orice caz, pe care nici un interpret nu ar
trebui să le sară, ori să se prefacă că nu există, pe care ţin să le reamintesc.
în primul rând, mi se pare o chestiune de bun-simţ să nu acuzi de plagiat un om
care nu a scris. în al doilea rând, valoarea lui nae Ionescu, dacă luăm în seamă
mărturiile celor care au asistat la cursurile lui, nu rezultă în principal din ideile, fie
ele şi ale altora, pe care le prezenta, ci mai curând din logica strălucită a discursului
său, din construcţia filosofică care lua fiinţă acolo, sub ochii studenţilor, din
forţa gândirii lui în continuă prefacere. în al treilea rând, când o generaţie de vârf
a culturii române a fost în majoritate formată şi fascinată de Profesor, a încerca
să-l scuturi pe nae Ionescu de orice urmă de originalitate şi autenticitate înseamnă
deopotrivă a suspecta cel puţin de falsă înţelegere, percepţie greşită, pe Cioran,
Eliade, noica, Şora, Vulcănescu, Sebastian, băncilă şi alţii.
în plus, dacă nu ai vreme, răbdare ori dispoziţie să verifici personal documentele
luate în calcul în tot acest scandal, mie mi se pare, până la urmă, că ai şanse să
te situezi mai aproape de adevăr dându-i crezare unui martor direct, cum e filosoful
Mihai Şora, căruia acuzaţiile de plagiat adresate lui nae Ionescu i se par
„naive” şi „totalmente fără obiect”, decât profesoarei de filosofie Marta Petreu,
care nu prea are „organ”, în termenul lui noica, pentru filosofie, dar are sigur pentru
scandal. Căci joacă puternic, ţinteşte sus… Iar dacă nu apelezi la „martori”, dar
eşti cât de cât antrenat în gândirea logică, observi uşor că autoarea încearcă în
multe locuri, cu forţa, să facă din nişte presupuneri adevăruri, prin trunchiere de
idei, prin omiterea unor fragmente, prin concluzii pripite, toate dintr-o rigiditate
mentală care o înghesuie într-o singură perspectivă, în care e însă musai să aibă
dreptate. Şi e problema dumneaei cum îşi face publicitate, cum îşi află succesul,
mai grav mi se pare că execuţiile sunt luate ca atare, „condamnările” sunt considerate
definitive, iar „dosarelor judecate” li se refuză aproape dreptul de a fi redeschise.
am încercat să fac o succintă contabilitate asupra filosofiei româneşti şi a filosofilor
români. rezultatul e aproape „ruşinos”, prin raportare la cultura greacă, la

156
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
cea germană sau chiar franceză (nu dau nume pentru că n-aş vrea să nedreptăţesc
prin uitarea involuntară a cuiva). Poate este din vina limbii, ne-filosofice, cum s-a
mai spus. Sunt totuşi câţiva gânditori care au practicat cu pasiune şi responsabilitate
studiul filosofic, încercând să depăşească acest „neajuns”. Dar nu sunt valorificaţi.
ba dimpotrivă, celor mai mulţi li s-a şi pus în cârcă câte o vină, politică în
majoritatea cazurilor, dar suficientă ca să afecteze, să se extindă peste tot ce au
creat. Mă feresc de false înţelegeri, nu absolv pe nimeni de vină, dar firesc ar fi să
fie ţinută şi acuzaţia în frâu, să fie lăsată deoparte opera dacă, pe bună dreptate, nu
s-a murdărit de nu ştiu care compromis al autorului ei.
revenind la „cazul nae Ionescu”, dacă este politic vinovat, dacă poate fi pus
sub semnul întrebării chiar în ce priveşte originea unor idei, pe care, accentuez,
le-a folosit în forma orală a cursurilor sale, nu înseamnă că nu a rămas nimic din
nae Ionescu, că logica lui impecabilă nu mai are valoare, construcţia spectaculoasă
de idei metafizice s-a ruinat, rolul său în formarea unei generaţii uluitoare a culturii
române s-a dizolvat… nae Ionescu să moară, să dispară din memoria tuturor!
nu, nae Ionescu există, e un exponent al filosofiei româneşti, deloc de neglijat,
indiferent cât de mult incomodează şi va mai incomoda. Mă întreb doar, când va
veni vremea să se potolească scandalul, furiile să se retragă şi să redevenim limpezi
la minte, pentru a-i da lui nae Ionescu (ca şi altor filosofi români) rolul pe care
îl merită, pe care şi l-a cucerit pe drept. Poate n-ar fi rău să învăţăm să valorificăm
locul unor autori în cultura română, şi să renunţăm aşadar la a construi casele aruncând
cărămizile în capul celor ce urmează să le locuiască! Până atunci, fiecare exeget
are datoria să verifice şi să decidă singur, fără cârje, ce e de condamnat şi unde
e cazul să pună oprelişte atitudinii pătimaşe. Dacă este să pariem precum Pascal,
pe câştig sau pe pierdere…

PAUL AREtZU
traDIţIE ŞI MIStICă în POEZIE
cartea de religie
nichifor Crainic a fost o figură proeminentă în viaţa culturală din perioada
interbelică. Este cel mai important promotor al direcţiei tradiţionalist-ortodoxiste.
S-a afirmat ca poet, eseist, memorialist, teolog şi jurnalist.
a debutat cu volumul de versuri Şesuri natale (1916), influenţat de programul
sămănătorist, scriind însă o poezie sensibilă, personalizată stilistic. în volumele
ulterioare, va fi atras de imaginea armonioasă a lumii, de frumuseţile naturale, de
dialogul cu transcendenţa, de aspectul evlavios al existenţei, fără a-i lipsi accentele
dramatice, meditaţiile metafizice, dar nici tema erotică ori patriotică, simpatia
pentru viaţa rurală, întoarcerea la origini, la simplitatea biblică. în eseurile sale,
apărând valorile credinţei ortodoxe, polemizează cu perturbatorii şi denigratorii
acestora, raţionaliştii ateişti, evoluţioniştii, materialiştii. termenii paradigmei gândiriste
sunt definiţi ca necesari continuităţii şi expresivităţii culturii: specificul
naţional, tradiţia, ortodoxismul. Ca scriitor creştin, practicând o poezie, în principal,
de inspiraţie religioasă, nichifor Crainic s-a ocupat, în mod sistematic în
Nostalgia Paradisului, dar şi în eseuri diverse, de tezele unei estetici ortodoxiste,
mistice.
Cunoscut pentru sârguinţa sa în recuperarea unor nume pe nedrept uitate
(Eufrosin Poteca, Ion Petrovici, Mircea Florian, Petru P. Ionescu, Mihai uţă), tânărul
filosof adrian Michiduţă a publicat în ultima vreme şi două volume conţinând
texte ale lui nichifor Crainic, risipite prin publicaţii interbelice, Teologie şi filosofie.
Publicistică (1922-1944) şi Poezia noastră religioasă.
Cel din urmă, Poezia noastră religioasă (Editura Episcopiei Giurgiului,
Giurgiu, 2010, ediţie critică, text stabilit, cuvânt înainte, note şi comentarii de Dr.
adrian Michiduţă, studiu introductiv de Ştefan Cârstoiu) este format din două capitole,
primul conţinând şapte studii dedicate poeziei religioase, selectate din revista
Gândirea, iar al doilea reunind nouă aprecieri critice, referitoare la opera scriitorului,
având aceeaşi sursă. Editorul ne avertizează că eseurile lui Crainic au făcut
parte iniţial din cursurile susţinute la Facultatea de teologie de la Chişinău şi la
universitatea din bucureşti. Ca studiu introductiv, este reprodus un text al lui Ştefan
Cârstoiu, Poezie şi religie în opera poetică a lui Nichifor Crainic, publicat în
1940, în Gândirea. acesta remarcă evoluţia poeziei lui Crainic, de la filosofia isto-

158
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
rică din Şesuri natale, la filosofia creştină de mai târziu. Caracteristicile liricii sale
nu ating nivelul fervorii mistice, păstrând „o linişte calmă şi senină, o credinţă
luminoasă şi gravă, firească şi odihnitoare”. Poetul defineşte ortodoxismul ca
dimensiune etnică, dar şi ca trăsătură profund omenească. Lumea satului este locul
în care sacrul se manifestă în mod firesc, prin spiritul sărbătorilor, prin tradiţii, prin
modul cum sunt percepute marile evenimente ale existenţei. având în vedere sensibilitatea
sa analitică, dar şi formaţia teologică, era firească aplecarea teoretică a
lui nichifor Crainic asupra domeniului său de creaţie, pe care l-a structurat ca
direcţie literară.
Primul text, Lirica noastră religioasă, este o reacţie la constatarea dezinteresului
pentru literatura cu caracter religios, atât din partea criticilor literari, cât şi din
cea a presei eclesiastice, ba, chiar, din partea bisericii. O atitudine polemică este
evidentă, scriitorul plângându-se şi de lipsa oricărui suport pentru revista
Gândirea. Este contrariat şi pentru că socoteşte că sufletul poetic românesc este
religios: „Eul liric e aproape tot una cu eul religios prin îndoitul sentiment al independenţii
faţă de lume şi al dependenţii şi asemănării cu misterul ei creator, cu
Dumnezeu” (p. 26). Se consideră axiomatic faptul că sufletul naţiei noastre e fundamental
religios. întoarcerea literaturii spre sursa religioasă este un semn neîndoielnic
de autohtonizare a culturii.
al doilea text, Poezia noastră religioasă, este un eseu foarte elegant, pe care
l-a susţinut mai întâi la universitatea din Zagreb, iar apoi l-a publicat în Gândirea.
autorul face, pentru auditorul croat, o foarte corectă evaluare a istoriei liricii româneşti.
Legătura afectivă cu pământul patriei, cu strămoşii, cu Dumnezeu reprezintă
condiţia suficientă pentru menţinerea vie a predispoziţiei pentru lirism. Sunt
evocaţi poeţi care răspund prin fondul operei lor celor trei caracteristici, Mihai
Eminescu, George Coşbuc, Lucian blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Spectacolul pe care îl oferă diversitatea naturii este capabil să sensibilizeze sufletul
oricărui poet, apropiindu-l de bunătatea şi mărinimia Creatorului. Cu atât mai
mult, Dumnezeu este găsit în adâncul sufletului. Mijlocul de apropiere de
Dumnezeu este rugăciunea, asumată liric şi de poeţi. Poezia religioasă caută atingerea
cu divinul. Pentru români, religiozitatea constituie o trăsătură etnică. autorul
plasează în context european valorile autohtone: „Structura intimă a culturii europene
e, astfel, alcătuită din înţelepciunea omenească a antichităţii şi din înţelepciunea
divină a bisericii. una ne leagă de pământ, cealaltă ne leagă de veşnicie. Când
astăzi afirmăm că ducem lupta pentru apărarea culturii europene, înţelegem că apărăm
clasicismul sau umanismul împotriva barbariei, că apărăm creştinismul împotriva
ateismului şi că apărăm libertatea geniului de a crea mai departe valori spirituale
sub inspiraţia acestor două puteri. Dispariţia vreuneia din ele ar însemna sărăcirea
culturii europene şi distrugerea fundamentelor ei spirituale.” (p. 43).
Discursul are o limpezime plină de har, o fluenţă elocventă. Limba este deosebit de
frumoasă, spiritualizată. Dezideratul exprimat la sfârşitul conferinţei de la
universitatea de la Zagreb este însufleţitor: „pământ naţional pentru fiecare popor

CartEa DE rELIGIE 159
şi cer creştin pentru toţi laolaltă” (p. 44).
textul care urmează, George Coşbuc, poetul rasei noastre, porneşte de la teza
că „veacul nostru e veacul naţionalismului”, având ca scop „problema regenerării”:
„Ideea de regenerare, aşa cum o concepe noul naţionalism, întemeiat pe etnicitate,
are deci în vedere pe omul integral, în armonioasa plinătate a puterilor sale fizice
şi morale” (p. 46). Etnicul îşi manifestă nobleţea prin cultură: „Dintre toate plăsmuirile
omului, poezia şi artele în genere constituie jocul cel mai spontan şi mai
direct ţâşnit din focarul etnic” (p. 47). George Coşbuc reprezintă cel mai fidel spiritualitatea
poporului român, modul în care preschimbă jalea în bucurie. El îşi anihilează
eul poetic, dând cea mai autentică imagine etnică din cultura noastră. Fără
îndoială, criteriile de evaluare ale lui nichifor Crainic sunt altele decât cele estetice,
diferenţiindu-se total de gândirea maioresciană. Metoda sa se bazează pe o serie
de echivalări care pornesc de la faptul că religiosul este frumos, că frumosul este
etic, că eticul se desăvârşeşte etnic. Principiile par a fi cele platoniene, legând binele
de frumos. autorul face elogiul dragostei instinctuale, cea lăsată de Dumnezeu
în vederea asigurării procreaţiei. Ideile lui Coşbuc, pline de castitate, jucăuşe, îi
plasează pe tineri în imuabilitatea datinilor. alte virtuţi elogiate de poet sunt eroismul,
demnitatea: „Coşbuc cântă moartea care conţine sâmburul unei fecundităţi
morale” (p. 62). tot lui George Coşbuc îi este dedicat şi studiul următor, Poetul
eroismului, relevându-se sentimentul monarhic-eroic, trecut adesea în registru de
basm.
în V. Voiculescu, poet al spiritului se remarcă insistenţa cu care este pomenit, în
operele acestuia, sufletul: „E vorba de un om capabil să facă poezie din orice
aspect al vieţii, lăsându-se îmbătat de toate voluptăţile ei, dar având mereu conştiinţa
dualităţii structurii noastre interne şi a duplicităţii etice. Dacă între carne şi
suflet există un antagonism fără leac, poetul preamăreşte carnea cu o pasiune tot
aşa de arzătoare cum a preamărit sufletul.” (p. 83). Imposibilitatea oamenilor de
a-L înţelege şi cuprinde pe Dumnezeu îl face pe poet să-l numească singurul fruct
oprit din această lume. Vorbind despre mistica poeziei lui Vasile Voiculescu,
nichifor Crainic face o scurtă şi condensată prezentare teologică a contemplaţiei
extatice.
articolul Heinrich Seuse, misticul şi poetul se ocupă de contradicţia paradoxală
ce apare între năzuinţa poeţilor religioşi de a exprima inefabilitatea spirituală a
lui Dumnezeu prin mijloacele materiale ale imaginilor, simbolurilor, parabolelor.
Conchide însă că „Forma sensibilă e un simbol al viziunii suprasensibile. […]
acelaşi adevăr e exprimat în învăţătura bisericii despre sfintele taine în care, sub
forme văzute, se comunică puterile nevăzute ale harului divin. Lupta pentru expresie,
care constituie marele şi deliciosul chin al creaţiei artistice, e lupta pentru a
zămisli simboluri materiale cât mai transparente pentru a reflecta în ele spiritul
revelat într-o viziune inspirată. Ea e comună misticei şi artei.” (p. 100). Lucrarea
artistului rămâne, în bună măsură, exterioară, pe când cea a misticului se află în
interior, în suflet, avându-L ca model pe Iisus Hristos. Există însă cazuri de sim-

160
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
bioză, în care misticul este şi poet: „Pentru misticul poet, Dumnezeu e în acelaşi
timp frumosul absolut şi adevărul absolut” (p. 101). Seuse experimentează starea
de extaz, ascetismul său dus la extrem favorizându-i o irupţie de viziuni.
Observaţiile teologice despre mistici şi vizionari sunt de mare fineţe. De altfel,
nichifor Crainic a fost preocupat de teologia mistică, şi în special de Meister
Eckhart.
ultimul text, Rainer Maria Rilke, poet religios, afirmă despre marele scriitor:
„rilke e un căutător de Dumnezeu, cum i s-a zis de mult, sau chiar un «făcător de
Dumnezeu», cum i s-a zis uneori cu ironie” (p. 120). Călătoria în rusia şi, apoi, în
Italia, îl transformă spiritual, rezultatul fiind Ceaslovul şi cartea de proză Povestiri
despre bunul Dumnezeu, amândouă de factură religioasă. Crainic face observaţii
foarte potrivite în legătură cu schimbările pe care le suferă poetul austriac. în simplitatea
vieţii ortodoxe din rusia şi în rafinamentul cultural din Italia este deopotrivă
prezent Dumnezeu. rilke, însă, are contiguităţi de fond cu mistica germană,
găsindu-L pe Dumnezeu în sinea sa, în starea de extaz (un fel de orbire mintală),
un Dumnezeu imanent lumii, născut din sufletul omului: „Poetul îşi arogă o deconcertantă
paternitate faţă de Dumnezeu” (p. 134).
Pandantul acestei antologii tematice este un florilegiu de texte dedicate ortodoxiei
şi lui nichifor Crainic, de Horia niţulescu, Lucian blaga, al. busuioceanu,
Ovidiu Papadima, D. Caracostea, tudor Vianu, Pan. M. Vizirescu, Gh. Vrabie,
Dumitru Isac, publicate de-a lungul timpului, în revista Gândirea. Ele sunt la fel de
interesante şi de elocvente ca şi cele titulare. Menirea lor este să întregească imaginea
doctrinei gândiriste. Sunt frumoase pentru că propun o altă dimensiune a existenţei
care, din păcate, astăzi, s-a pierdut, o formă profundă şi bogată de spiritualitate.
textele adunate în acest volum de adrian Michiduţă configurează, într-un mod
impresionant prin supleţea şi plasticitatea ideilor, o estetică a literaturii creştine.
Doctrina gândiristă a atras nume dintre cele mai importante ale literaturii interbelice,
fiind stopată cu violenţă, după al doilea război mondial, de invazia comunistă.
Dacă direcţia modernistă a fost resuscitată prin neomoderniştii generaţiei şaizeciste,
ar fi fost interesantă o regrupare şi un reviriment şi al tradiţionalismului, cu
înclinaţii spre religios. Poezia, în vremuri normale, are o vocaţie tolerantă definitorie
şi un evantai de forme nelimitat.

fLORIN tOMA
zicere
arta la domiciliu
un GOSPODar DE năLuCI: MIrCIa DuMItrESCu
Face parte, fără nicio îndoială, din galeria vieţuitoarelor cu karmă năzuroasă,
aparent mici la stat, însă uriaşe la statura gândirii iuţi, este posesor
fidel al unei strângeri de mână foarte puternice, un vânos cu fibră palpitând,
chiar şi acum, la aproape şapte decenii de vieţuire, altminteri, băiat pornit din
sudul special al lui Zaharia Stancu, adică teritoriul acela pre-magic de până la graniţa
dincolo de care se lăfăie în kieful său levantin imaginarul Isarlîk, cu scrâşniri
premonitorii, cu umor bine strunit, tras de ham serios de ironic şi hazliu de grav,
cu un dinamism – fizic şi meta-fizic – aiuritor, se mişcă mult şi harnic, pare un elf
infatigabil imposibil de prins cu acul în clasificări Antipatice, cu replici tăioase ca
nişte lovituri fulgerătoare – nu-i place ca studenţii să-l alinte Mircică, deşi prenumele
său aparte, Mircia, parcă îmbie la asta sau Bătrâne, mie ce mi-e-n guşă, şi-n
căpuşă! – cu delimitări foarte precise între alb şi negru, între bine şi rău, între femei
şi paranghelie, între muncă şi taifas (dar niciodată, energic – aşa cum o să descoperim
mai departe – între gravura în lemn şi metal, între presă şi strunjire, între peisaj
şi sculptură, între creion şi acuarelă sau între ilustraţie de carte şi desen!).
Visează mult şi temeinic. nu face niciun rabat de la realismul oniric pe care l-a
împărtăşit, pe vremuri, la o fereastră de vodcă cu nichita (cum denumea Poetul
măsura şirului de sticle aşezate pe pervaz!). acum, doar administrează nălucile, cu
ştiinţă şi cu entuziasm calm. Le sortează. Le denumeşte. Le fixează. Şi apoi, le dă
spre folosinţă utilizatorilor de reverii, timid, cu gând numai să guste din ele. atât
doar că ei n-au măsură. Ei nu ciugulesc, nu legumesc, ci le înfulecă de-a dreptul.
Ei se înfruptă din ele nesăţioşi, cu o lăcomie sălbatică. Ei hăpăie pur şi simplu visele
ieşite din mâinile, mintea şi viaţa lui Mircia Dumitrescu.
facere
Sfârşit de iarnă incomodă, enervantă şi sâcâitoare ca o criză de sciatică.
Singurul contrabalans: confortul vorbei tihnite cu artistul. Se intră la domiciliul lui
de lucru printr-un pasaj de istorie. Fostele acareturi şi anexe ale Casei

162
Marghiloman, întemeiată la 1873 (azi, ambasada Franţei). biblioteca Ion Creangă,
instituţie de un alb imaculat, ad usum delphini, de pe strada Christian tell. un corp
din „marele povestitor” reprezintă atelierul. De suprafaţă, pentru că, pe lângă acesta,
mai are încă două incinte, în subsolul clădirii centrale: secţiunea prese-gravură
şi cealaltă, sculptură-depozit-patrimoniu-artist.
Intrăm. E cald, cafeaua bolboroseşte plăcut pe reşou. artistul, într-o ţinută uşor
galantă, cămaşă de culoare iute-muştar-Dijon şi, ceremonios, ochelarii pe vârful
nasului, popeşte. Eu scotocesc. Mai întâi, biblioteca (aleg la întâmplare: 1000
Nudes, Atlas de Arheologie, Ornamenta Ecclesiae, ediţia Manuscriselor Eminescu,
Metamorfozele Goticului, Oglinda Lumii – O nouă istorie a Artei, A Concert of
Angels...), apoi, fotografia-tablou de când a jucat el în film, în 1958 (da, da! era
elev la Neculce, când a fost distribuit în Prima melodie – regia andrei blaier şi
Sinişa Ivetici, după schiţa Muzicuţa cu schimbător, a lui nicuţă tănase), pe alt raft,
patru ceasloave uriaşe, unul peste altul, iar alături, pe perete, câteva foto-portretestudii
cu chipul lui Eminescu, pe vârste. Lângă bibliotecă, un corp-soldat numai cu
CD-uri (muzică, mor după muzică!), apoi, masa-planşetă-birou de lucru, pe care
stă neterminată o lucrare de gravură în lemn. In statu nascendi, cum spun savanţii.
trag cu ochiul discret, aşa cum te uiţi hoţeşte peste umărul pictorului, la ultima
lucrare de pe şevalet. Corpul unei balerine ce dansează, învârtejită în creneluri de
dantele. Curiozitatea îmi măreşte puterea dioptriilor şi remarc în detaliu, până şi
ultima scrijelitură ce decupează în lemnul negru degetele de la piciorul femeii, care
cred că măsoară fiecare aproape un milimetru. Lungi, osoase, uscate. brusc însă,
descopăr unealta artistului. Până atunci, nu fusesem atent şi n-o observasem (şi
Marx parcă se văita de treaba asta: că nu vedea pădurea, din cauza copacilor!). Un
sfredel de dinţi, dragule! O freză de stomatolog. uluitor. Şi atunci, las deoparte şi
pădurea, şi copacii, şi mă pun să constat melancolic cum un instrument prin excelenţă
al chinului nu mai „produce” durere, ci artă. bonomă. tot o materie sensibilă,
ca şi smalţul dinţilor. îi spun. râde: Asta e, bătrâne, gravura este îndemânarea
de a şti să tai! arunc spre el vorbele ce-mi vin în minte, nu-mai-ştiu-ale-cui: dolore
e una gran gioia che addolcisce il male. Şi adaugă, ca la curs: Să ştii că-i o chestie
grea, n-aş vrea să se supere pictorii. Dar aici trebuie să te lupţi cu iluzia, fiindcă
totul se întoarce. Îţi dai seama, stânga devine dreapta, iar dreapta vine în locul
stângii. Asta face gravura: pune două probleme de actualitate. Dă de gândit, ca la
jocul de şah. Şi dă de lucru mâinii, arta de a şti să tai!
toarcere
VIAÞA ROMÂNEASCÃ
Eu i-am iubit mereu pe poeţi. Nu ştiu de ce, probabil vine de la dragostea mea
pentru litere, dar am fost prieten cu scriitorii, mai ales cu cei respectuoşi cu
boema, oamenii serioşi. De la Nichita, Mazilescu, Ahoe sau Stelaru, până la Suciu
şi Augustin sau...De ce carte? De unde acest sacrosanct respect pentru carte? Care
i-a indus pasiunea pentru ilustraţie şi în care se simte confortabil şi legitim, ca un

clasic, alături de marea generaţie a meşteşugului: Done Stan, I. State, benedict
Gănescu, Vasile Socoliuc. Tot de la cuvânt, bătrâne, tot de acolo! a ilustrat cu salahorie,
cu sufletul şi cu mintea opera a sumedenie de autori şi cărţi, de la Sahia,
Dante, Epopeea lui Ghilgameş şi Cavalerii Mesei Rotunde, până la Ovidiu,
Dostoievski, Panait Istrati şi Perpessicius. Şi alţii. Mulţi alţii. În momentul acela,
nu mai e nici stilul tău, nici al autorului, este pur şi simplu o simbioză, o difuzie
cerească. Pe care, după atâta trudă, am constatat că n-o poţi obţine decât dacă te
prăbuşeşti în operă. Asta e condiţia. are însă o mare supărare. După ediţiile bibliofile
ale prietenilor mei, poeţii, aş mai scoate şi alte cărţi cu grafica mea, dar totul
e zadarnic, azi. Poezia nu mai seduce, editorii nu mai au bani, iar tirajele sunt din
ce în ce mai mici. Frustrări? Da: Îmi arde mâna să fac „o Ana Karenina”, dar
n-am cum s-o public. Cine mai editează „Ana Karenina”? Apoi, am gata de multă
vreme gravurile la Creangă. Dar se mai publică astăzi Ion Creangă? Satisfacţii în
direcţia asta? Da, una uriaşă: Am avut privilegiul de a ilustra colecţia de manuscrise
Eminescu, editată recent de Academia Română, când am lucrat cu savanţi,
Simion, Creţia...Ştii cât de tare mă mândresc cu asta, bătrâne?! Dar ceasloavele?
Se întinde peste masă şi le scoate pe primele două, de deasupra. Grele. încărcate
de sensuri. Fabuloase. un fabulos cu parfum de Ev Mediu. îmbrăcate în piele
scumpă. Hârtie groasă, de mână, plămădită în moara unui meşter ungur celebru,
Vincze László din Szentendre. Care-l iubeşte pe Mircică şi adoră arta lui. Foile, în
legătură manuală, conţin sute de acuarele. numai şi numai acuarele. E un fel de
jurnal de schiţe, de viziuni. Le-am strâns să nu se piardă. Gospodărie. Da, mai ales
că, nu ştiu dacă ştii, dar eu chiar cu acuarelă am intrat la Arte Plastice. Acuarela
îmi place, sunt dibaci cu ea, iar ea mă răsplăteşte. Îmi dă odihnă.
trecere
arta La DOMICILIu 163
Dar cu sculptura? Ce ţi-a căşunat pe lemn? Mi-am dat seama la un moment dat
că gravura nu se mai vede. Mă nemulţumea. Şi atunci, am mărit dimensiunile planşetelor
şi cioplitura a devenit sculptură. O gravură în lemn tridimensională.
Forme concave care se văd convexe, o iluzie optică. De când datează boala asta?
Din 1973, de când Frunzetti spunea că nu ştie de unde să mă ia şi unde să mă plaseze
cu sculptura. Precum, îi spun, seria Pisicilor sătule, care se şipurează cu burţile
pline printre şipcile gardului Epocii de aur. Ca nişte perfecte sarcasme ghiftuite.
Da, aluzive, dar nu şocante, am avut grijă să păstrez retorica grotesco-ironică,