Destine Literare nr. 23 - septembrie - decembrie 2012 - Scriitorii ...

Iarba verde
de acasã
Iarba. Iarba verde de acasã…
Cât de obiºnuit – ºi de neobiºnuit,
totodatã. De banal – ºi de mãreþ, în acelaºi
timp. De la îndemânã – ºi, alteori,
abia de atins cu gândul. Pentru cã iarba
de acasã înseamnã – mai înainte ºi mai
pe urmã, în primul ºi în ultimul rând –
acasã. Sau – cum spunea poetul Nichita
Stãnescu – acasa; acasa fiecãruia dintre
noi – termenul însemnând, desigur, atât
casa în care locuieºti, dar, cel puþin în
egalã mãsurã, semnificând patria, limba
cãreia îi aparþii.
În limba Mioriþei – ºi-n Þara Mioriþei:
Vrancea – am înþeles unul din mustoasele
sensuri ale acestui termen. Acolo,
într-o fabricã de mobilã, am cunoscut
un om care mi-a recitat, cum n-o sã
mai ascult niciodatã, acea poezie a lui
Marin Sorescu: „… Ne apucã un dor de
munte / Atât de puternic încât / Vedem
cum începe sã creascã iarba grasã /
Pe birouri”. Apoi, scuzându-se, mi-a
mãrturisit: „Eu sunt din munte, acolo se
aflã casa mea, pãrinþii mei, strãbunii
mei. De fiecare datã când îmi trec
palma peste luciul unei mobile, simt
cum creºte iarba sub mâna ºi privirea
mea. ªi mã apucã dorul”.
Nu mai ºtiu dacã atunci, cu vrânceanul,
sau eu, mai târziu, am cercetat
versurile-cheie ce urmau: „Sunt gânduri
care continuã sã ne soseascã / Pe vechea
noastrã adresã”. Dar, iatã, mã frãmântã
o întrebare: „Dacã aici, acasã, la
câþiva paºi de locul unde ne-am nãscut,
iarba verde se insinueazã în sufletul
nostru pe nesimþite ºi stãruitor, cum s-or
petrece lucrurile când te afli departe de
casã? – acolo… sau dincolo… mânat
de… sau de… Ce vei fi simþind în astfel
de împrejurãri? Cum aratã, în atari
situaþii, iarba verde de acasã?”
Îmi povestea un muncitor de la
Uzina de utilaj petrolier din Ploieºti,
aflat odatã în Argentina, în chiar pustiul
Patagoniei: „Patagonia existã, domnule
– îmi preciza el – nu doar în
zicale; am fost acolo. În mai multe
locuri de pe glob am fost, cu instalaþiile
noastre de foraj, dar ca acolo, în Patagonia,
nicãieri n-am simþit mai dulce ºi
mai chinuitor chemarea ierbii verzi de
acasã. Bãtea un vânt cu peste douã
sute de kilometri pe orã. Argentinienilor
le-a picat o sondã; ziceau cã era fãcutã
de americani. A doborât-o furtuna ca
pe un pai. Sondele noastre, aflate în
probe de vânzare, au rãmas toate în
picioare. Am primit felicitãri, laude, dar
noi abia aºteptam sã ajungem mai
repede acasã”.
În altã parte de lume, printre dune ºi
nisipuri miºcãtoare, niºte muncitori ºi
specialiºti români construiau o autostradã.
„Se fãcuse anul – mi-a mãrturisit
inginerul Mihai Margine – de când nu
mai vãzusem copaci. Copacii ºi iarba
verde de acasã ajungeau la noi numai în
scrisori ºi ilustrate – ºi fiecare scrisoare
sau ilustratã era cititã de zeci de ori. Doi
ani de zile ºi nopþi am lucrat acolo, cu
fierbinþeala în oase ºi nisipuri în ochi.
Când am ajuns la Otopeni, la umbrã de
copac ºi miros de iarbã, din ochi ne
curgeau lacrimi amestecate cu nisip”.
Niºte þãrani din Bãrãgan (satul
Smirna) se aflau într-o excursie în
strãinãtate. „ªi nu oriunde – îmi povestea
agronomul Berbecel, care îi însoþea
– la Karlovy-Vary. La un moment
dat, a plouat. O fi plouat, oare, ºi pe la
noi? – a aruncat unul o vorbã. ªi pe
nesimþite am început sã vorbim despre
vremea de acasã, din Bãrãgan, uitând
de frumuseþile acelei staþiuni. ªi-l vãd
pe unul dintre consãteni cã se dã deoparte,
scoate ceva din buzunar ºi priveºte
cu luare-aminte. Ce-ai, nea
cutare, acolo? – îl întreb. Nimic – zice –
ºi-ºi fereºte privirea. Dar tot am aflat: toþi
am aflat. Ce credeþi cã avea? Avea o
cutie de chibrituri, pe care consãteanul
meu o golise de beþe ºi o umpluse cu
pãmânt de-acasã, din faþa prispei”.
Iarba verde de acasã – dragostea
noastrã de casã, rãmâne la fel de
puternicã, oriunde ne-am afla. Pentru
noi, casa-acasa înseamnã viaþa noastrã,
istoria noastrã. Poate numai dorul sã
se apropie de aceastã stare, potenþândo.
Dar ºi dorul este tot al nostru.
Soarele din lãmpaº
La coborârea în subteran, fiecare
miner îºi prinde în lãmpaº o razã de
soare – ºi coboarã cu ea. Sau pe ea.
Coboarã pe aceastã razã de soare, ca
pe o frânghie de luminã ºi speranþã.
Pânã la celãlalt soare – mineralizat,
topit în pãdurile carbonizate, cãrora lea
dãruit puterea ºi cãldura, ºi de la
care a luat, în schimb, chipul întunecat.
Cu grijã, cu multã grijã îºi prinde
minerul raza de soare în lãmpaº –
atent sã-i ajungã, sã-i lumineze noap-
estine iterare
D L
tea mineralã a celor opt ceasuri de trudã,
timp care acolo se mãsoarã altfel:
mai ales cu ceasornicul inimii, decât cu
solemnele cadrane ale turnurilor de
suprafaþã. ªi minerul mãsoarã: bãtaie
de inimã lângã bãtaie de inimã,
sudalmã de ciocan lângã sudalmã de
ciocan, front de lucru lângã front de
lucru, abataj lângã abataj – o lume
miriapodicã ºi exactã, halucinantã ºi
concretã, vie ca o durere de dragoste.
Cãci o mare dragoste înseamnã
minerul ºi truda sa, în cãlãtoria spre
afunduri, pe rãdãcinile pãmântului.
Cercetarea ºi desprinderea filoanelor
înmãrmurite de milenii, ca niºte stalactite
uriaºe – ºi trimiterea lor sub formã
de cãrbune pentru nevoile de la suprafaþã.
Dragoste pentru unealtã, mai veche
sau mai nouã: ciocanul de abataj
ºi grinda de sprijin, complexul de susþinere
ºi combina de înaintare.
Dar mai ales dragoste pentru cei deafarã:
pentru cei dragi, rãmaºi acasã.
Înaintea marinarilor, a piloþilor,
poate chiar a cosmonauþilor – meserii
recunoscute printr-un accentuat aºanumit
spor de izolare – minerul este
stãpânit de o mistuitoare dragoste de
oameni. Chiar dacã el stã acolo, în
„izolare”, numai opt ore din zi – ºi nu
zile ºi luni, ca marinarul, de pildã.
Intensitatea cu care minerul trãieºte
acest timp atinge cotele tensiunii
înalte. De-asta atunci, înainte de coborâre,
când îºi prinde în lãmpaº raza de
soare, minerul ºtie cã de fapt prinde
raza de viaþã; cã în gama de culori a
acestei raze freamãtã surâsul femeii
iubite, al copiilor rãmaºi acasã, grija
mamei ºi-a tatãlui cu ochii pe cer,
urmãrind rotirea norilor, a astrelor.
O energie nebãnuitã pulseazã în
raza captivã din dragoste – aºa cum
minerul însuºi înseamnã o lume într-un
om. ªi el hãlãduieºte pe dedesubturile
planetei, adunând comori pentru cei
dragi, purtaþi simbolic în lãmpaºul ce-i
lumineazã calea ºi nãdejdea.
Iar când iese din afunduri, când
redevine om obiºnuit, minerul nu uitã,
dacã e zi, sã dea înapoi soarelui raza
împrumutatã. Dacã e noapte – ºi
arborii în jur dorm, rezemaþi în flinte, ca
niºte ostaºi obosiþi – minerul deschide
lãmpaºul lãsând raza sã urce, stea de
veghe, pe boltã, luminându-i drumul
spre casã. Desferecã biniºor uºa: „Ai
venit?”, se aude în toate casele o voce
de femeie adormitã; „Da”, vine mormãit
rãspunsul. κi sãrutã copiii cufundaþi în
apele somnului – ºi se culcã ºi el, obosit
aidoma arborilor acelora întâlniþi în cale.
κi trage cerul de stele peste cap – ºi
adoarme visând diamante negre.
11