Ghidul politicilor Uniunii Europene - Institutul European din Romania

Ghidul politicilor Uniunii Europene - nr. 3
Politica comercială comună

GHIDUL POLITICILOR UNIUNII EUROPENE
Broşura nr. 3
Politica comercială comună
Coordonator:
Prof. univ. dr. Florin Bonciu
Bucureşti, 2012

Coordonator de proiect din partea Institutului European din România
Mihai Sebe
Coordonator al proiectului pilot de cercetare
Clara Volintiru
Asistent proiect de cercetare
Cosmin-Dragoş Laza
Colectiv de stagiari
Mihaela-Claudia Cercel, Bogdan Laviniu Fieraru, Alexandru Sporea, Maria-Magdalena Visalon
© Institutul European din România, 2012
Bd. Regina Elisabeta nr. 7-9,
Sector 3, Bucureşti
www.ier.ro
Grafică şi DTP: Monica Dumitrescu
Poză copertă: www.sxc.hu

CUVÂNT ÎNAINTE
În ultimii ani a devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea sporirii cooperării dintre mediul academic
şi administraţia publică printr-o mai bună cunoaştere reciprocă şi transfer de expertiză şi competenţe. În
acest sens, stimularea participării studenţilor la diferite programe de practică în cadrul instituţiilor publice
joacă un rol cheie în asigurarea unei tranziţii eficiente de la şcoală la viaţa activă, asigurând îmbunătăţirea
gradului de cunoştinţe al studenţilor, dar şi o mai atentă calibrare a conţinutului programei academice în
raport cu nevoile pieţei muncii.
La finele anului 2010, Institutul European din România, în calitatea sa de instituţie publică responsabilă
printre altele cu creşterea nivelului de cunoştinţe şi abilităţi în domeniul afacerilor europene, a lansat un
proiect pilot de cercetare dedicat politicilor europene „Ghidul politicilor Uniunii Europene”, proiect menit să
permită realizarea unor materiale de informare în domeniul afacerilor europene, care să ofere informaţii
fundamentale şi corecte, într-un limbaj accesibil tuturor celor interesaţi. Scopul principal al acestui proiect
pilot de cercetare a fost de a-i sprijini pe studenţii din cadrul ciclului licenţă şi master în dezvoltarea
cunoştinţelor şi în sporirea capacităţii analitice privind politicile europene. Am intenţionat astfel să îi
pregătim în vederea participării active la spaţiul public european, fie în calitate de cetăţeni informaţi, fie de
specialişti implicaţi în procesul de elaborare şi implementare a politicilor europene.
În anul 2011, în cadrul proiectului pilot de cercetare au fost realizate patru broşuri, care au abordat arii
tematice relevante în domeniul afacerilor europene. Broşurile s-au oprit asupra unor politici centrale la nivel
european, cu un impact direct asupra evoluţiilor României în calitate de stat membru: Politica de cooperare
pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar, Politica monetară, Politica comercială comună şi Politica de
mediu. Sunt atinse astfel domenii cheie ale politicilor europene, cu un impact direct asupra evoluţiilor la
nivel naţional şi comunitar.
Ca urmare a succesului acestei prime experienţe şi a interesului manifestat, avem în vedere continuarea
proiectului de cercetare în perioada următoare prin realizarea unor noi broşuri care să acopere alte politici
comunitare.
În încheiere, aş dori să mulţumesc atât studenţilor stagiari implicaţi în acest proiect, cât şi persoanelor
care au avut în grijă buna derulare a proiectului, doamnei Clara Volintiru, în calitatea sa de coordonator,
domnului Cosmin-Dragoş Laza, asistent de cercetare şi domnului Mihai Sebe, coordonator de proiect din
partea Institutului European din România.
Gabriela Drăgan
Director general al Institutului European din România

CUPRINS
Lista de acronime...............................................................................................................................
Introducere…………………………………………………………………………………................
I. Momente Cheie ……………………………………………………………………….....................
I.1. Tratatul de la Roma – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (1957) ....
I.2. Actul Unic European- AUE (1986) ...........................................................................................
I.3. Runda Uruguay şi Runda Doha ................................................................................................
I.4. Tratatul de la Maastricht (1992) ................................................................................................
I.5. Tratatul de la Amsterdam (1997) ..............................................................................................
I.6. Tratatul de la Nisa (2001) ...........................................................................................................
I.7. Tratatul de la Lisabona (2009) ...................................................................................................
II. Baza legală ....................................................................................................................................
III. Actori instituţionali ....................................................................................................................
III.1. Consiliul Uniunii Europene.....................................................................................................
III.2. Parlamentul European .............................................................................................................
III.3. Comisia Europeană ..................................................................................................................
III.4. Comitetele consultative antidumping si antisubvenţii ........................................................
III.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ...................................................................................
III.6. Procedura de negociere în cadrul politicii comerciale comune ........................................
IV. Instrumente .................................................................................................................................
IV.1. Politica de import ......................................................................................................................
i. Acordurile tarifare şi comerciale ....................................................................................
ii. Măsurile de liberalizare ..................................................................................................
IV.2. Politica de export ......................................................................................................................
IV.3. Produse neliberalizate ..............................................................................................................
IV.4. Măsurile de protecţie comercială ............................................................................................
i. Măsuri antidumping .........................................................................................................
ii.Măsuri antisubvenţii ........................................................................................................
IV.5. Acordurile bilaterale şi interregionale ...................................................................................
V. Aspecte problematice, tendinţe, provocări ..................................................................................
V.1. Aspecte legate de piața liberă şi libera circulație ....................................................................
i. Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri nejustificate
a liberei circulații .................................................................................................................
ii. Cum se redactează o plângere?.......................................................................................
V.2. Aspecte legate de politica vamală comună...............................................................................
i. Tipuri .................................................................................................................................
ii. Scopul instrumentelor de politică vamală ....................................................................
iii. Mecanismul de funcţionare ..........................................................................................
V. 3. Tendințe, provocări ...................................................................................................................
Anexa 1. Principalele etape de desfăşurare a soluționării unei plângeri antidumping şi
antisubvenţie .....................................................................................................................................................
Anexa 2. Studii de caz asupra unor anchete legate de restricționarea comerțului liber .........................
Bibliografie ........................................................................................................................................................
6
7
7
7
8
8
9
9
9
9
9
10
10
10
10
11
11
11
12
12
12
13
13
14
14
15
16
17
18
18
19
19
20
20
21
21
21
24
25
26

Listă de acronime
6
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
1. ASEAN - Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (The Association of Southeast Asian Nations)
2. AUE – Actul Unic European
3. BRICS - Grupul ţărilor Brazilia, Rusia, India şi China
4. CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
5. CE - Comisia Europeană
6. CEE - Comunitatea Economică Europeană
7. CIVB - Consiliul Interprofesional al Vinului de Bordeaux
8. CJCE - Curtes de Justiţie a Comunităţilor Europene
9. EEA – Spaţiul Economic European (European Economic Area)
10. GATS – Acordul general privind comerţul în servicii (General Agreement on Trade in Services)
11. GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade)
12. GPA - Acordul privind achiziţiile publice
13. MERCOSUR- Piața comună a Sudului (Mercado Común del Sur)
14. OMC – Organizația Mondială a Comerțului
15. OPEC –Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (Organization of the Petroleum Exporting Countries)
16. PCC – Politica Comercială Comună
17. S.G.P - Sistemul Generalizat de Preferinţe
18. TARIC – Tariful vamal integrat al Comunităţilor Europene
19. TBR - Regulamentul privind obstacolele în calea comerţului
20. TCEE – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană
21. TFUE – Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene
22. TIC - Consiliul Economic Transatlantic
23. TRIPS – Aspecte comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (Trade-Related Aspects of
Intellectual Property Rights)
24. UE – Uniunea Europeană

INTRODUCERE
Efectele politicii comerciale se regăsesc în două
dimensiuni: în interiorul şi în exteriorul spațiului
comunitar. În interiorul UE activează în sensul
omogenizării cadrului de referință pentru activitatea
comercială. Prin aceste măsuri din dimensiunea
intra-comunitară se vizează atât asigurarea echității
şi prosperității cetățenilor statelor membre, precum
şi amplificarea performanței economice unionale pe
piața internațională.
Din punct de vedere al ponderii UE în comerțul
mondial cu bunuri şi servicii, se poate observa un
impact pozitiv al politicii comerciale. Astfel, în
ciuda crizei economice a ultimilor ani, în perioada
2007-2011, se înregistrează o rată medie anuală
de creştere a ponderii exporturilor unionale în
exporturile mondiale de 5.4% 1 . SUA este constant
primul importator mondial al produselor Uniuni
Europene, în perioada 2006-2011, cu valori de peste
200 de miliarde de euro anual. Printre principalii
importatori se numără, de asemenea, şi China,
Elveția şi Rusia2 . Dintre toate categoriile de produse
exportate de Uniune, cea mai mare pondere ca valoare
o au maşinăriile şi echipamentele de transport,
reprezentând 43.2% din totalul exporturilor în 2011,
echivalent a 647 de miliarde de euro3 .
Politica comercială reprezintă una dintre cele
mai profunde dimensiuni ale activității Uniunii
Europene. Ea este centrală structurii comunitare prin
impactul direct pe care îl are asupra performanței
economice a fiecărui stat membru, dar şi a Uniunii
în ansamblul ei. Această broşură îşi propune să
dezvăluie atât construcția instituțională ce susține
politica comercială, cât şi aspectele specifice de
implementare a acesteia.
I. Momente cheie
Ideea unei politici comerciale comune a luat naştere
în 1955, la Messina, când miniştrii de externe ai
Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Italiei,
Germaniei au decis să îşi concentreze atenţia asupra
integrării economice şi a scăderii tarifelor vamale
între aceste ţări cu scopul de a stimula relaţiile
comerciale şi dezvoltarea economică.
Politica comercială comună
I.1. Tratatul de la Roma – Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană (TCEE)
(1957)
Politica comercială comună a fost concepută în
vederea institurii unei pieţe comune funcţionale,
consacrate de către Tratatul de la Roma instituind
Comunitatea Economică Europeană4 . În vederea
atingerii obiectivelor politicii comerciale, statele
membre au transferat către Comunitate prerogativele
lor constituţionale în materie de relaţii comerciale.
Renunţând la interesele lor naţionale, statele membre
au fost obligate să pună în aplicare regulile stabilite
de către instituţiile Comunităţii.
Prin stabilirea unei uniuni vamale, statele membre
contribuie, potrivit interesului comun, la eliminarea
treptată a restricţiilor din calea schimburilor
comerciale, la reducerea barierelor vamale şi la
dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial5 . În
esenţă, politica comercială cuprindea schimbul de
mărfuri şi parţial, şi pe cel de servicii6 .
În perioada de tranziţie, statele membre aveau de
îndeplinit mai multe obiective vizând punerea în
aplicare a Tarifului Vamal Comun. Astfel, trebuiau
să îşi coordoneze relaţiile comerciale cu statele terţe,
în special armonizând acordurile tarifare în vigoare
şi regulile de liberalizare, şi chiar să elimine sau să
reducă restricţiile cantitative în raporturile cu aceste
state7 .
Astfel, la 26 septembrie 1962, a fost adoptată de către
Consiliu prima măsură importantă din domeniul
politicii comerciale, Programul de acţiune care
prevedea o politică de import şi export uniformizată,
înlocuirea cotelor naţionale cu cele comunitare,
elaborarea listelor liberalizate8 . De asemenea,
în această perioadă, s-a urmărit şi armonizarea
regimului juridic al ajutoarelor acordate de statele
membre la exportul către ţările terţe, fără ca prin
aceasta să fie încălcate obligaţiile asumate de statele
membre în cadrul altor organizaţii internaţionale9 .
Eliminarea barierelor vamale s-a produs printr-un
proces de tranziţie, ce s-a finalizat la 1 iulie 1968. Un
an mai târziu a luat sfârşit şi procesul de eliminare a
restricţiilor cantitative, deja asumat de Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)
în prealabil10 . După încheierea perioadei de tranziţie,
competenţele în materie de politică comercială au
trecut de la nivel național la nivel supranaţional,
instituţiile comunitare asigurând un cadru uniform
de coordonare şi implementare11 . De asemenea,
politica comercială la nivelul Uniunii a beneficat de
un set de principii acoperitoare.
1 Eurostat, accesibil la http://ec.europa.eu/trade/statistics/.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Pentru reglementarea politicii comerciale comune, a se vedea art. 110-116, în Capitolul 3 Politica comercială, Titlul II Politica economică al Tratatului
de instituire a Comunităţii Economice Europene (TCEE), semnat la Roma, la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, între cele şase
state fondatoare: Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda şi Belgia.
5 Ibidem, art. 110, teza intâi.
6 CJCE, Avizul OMC (1/94) din 15 noiembrie, publicat în „Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie”, p. I-05267.
7 TCEE, art. 111.
8 Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 661-662.
9 TCEE, art. 112.
10 Jean-Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, Paris, 2009, p. 205.
11 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L`Union européenne, 7e édition, Dalloz, Paris, 2008, p. 765.
7

Principiile de politică comercială comună au constat
într-o serie de reguli fundamentale adoptate în
domenii precum12 :
- modificările tarifare;
- încheierea de acorduri tarifare şi comerciale;
- politica de export;
- uniformizarea măsurilor de liberalizare;
- măsurile de protecţie comercială (aplicabile în
caz de dumping şi subvenţii).
Începând chiar din 1958, au fost permise măsuri de
protecţie. Totuşi, Comisia le poate stabili condiţiile
şi normale de aplicare, în cazul în care metodele
recomandate de către aceasta, privind colaborarea
statelor membre în evitarea dereglărilor în traficul
comercial sau a dificultăţilor economice nu dau
rezultatele dorite13 . Prin TCEE se prevede de
asemenea o procedură de urgență, ce permitea
în perioada de tranziție, reglementarea de către
Comisie a măsurilor de protecție adoptate de statele
membre.
I.2. Actul Unic European- AUE (1986)
În 1985, Comisarul britanic, Lordul Cockfield a
redactat în numele Comisiei un program foarte
precis de finalizare a pieţei interne, stabilind totodată
o lungă listă de bariere care urmau să fie îndepărtate
până la un termen limită stabilit în 1992. Actul Unic
European (numit şi Planul Delors) a reprezentat un
angajament politic de respectare a acestui termen.
Actul Unic European (AUE) a revizuit Tratatele de la
Roma, în scopul de a face trecerea la o nouă etapă în
procesul de integrare europeană şi pentru a se finaliza
piaţa internă. Articolul 8A defineşte în mod clar
obiectivul Actului Unic European, acela de a stabili
progresiv piaţa internă într-o perioadă care expiră la
31 decembrie 1992. Piaţa unică este definită ca fiind
o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este
asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului
tratat. Actul Unic European a avut în vedere mai
multe domenii care completau liberalizarea pieţei,
precum politica concurenţei, micşorarea diferenţei
dintre bogaţi şi săraci, creşterea eficienţei producţiei
(prin investirea în cercetări), orientarea către o
uniune monetară, armonizarea legilor privitoare la
mediu etc.
În concluzie, adoptarea AUE a condus la
transformarea pieţei comune într-o piaţă unică la
1 ianuarie 1993. Prin crearea de noi competenţe
comunitare şi reformarea instituţiilor, AUE a deschis
calea unor noi reglementări în domeniul politicii
comerciale comune consacrate în Tratatul de la
Maastricht privind Uniunea Europeană.
8
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
I.3. Runda Uruguay şi Runda Doha
Runda Uruguay, se referă la o rundă de negocieri
comerciale multilaterale, începută în 1986, între
statele membre GATT. Discuţiile au avut ca obiect
comerţul cu servicii, aspectele comerciale legate de
drepturile de proprietate intelectuală şi măsurile
legate de investiţiile în comerţ. Toate aceste
probleme împreună cu fostul GATT au fost unite
într-un singur acord, cel prin care s-a înfiinţat
Organizaţia Mondială a Comerţului, semnat în 1994
la Marrakesh14 .
Chiar şi după finalizarea Rundei Uruguay, s-a
considerat că anumite probleme, în special
negocierile referitoare la agricultură şi servicii, nu au
fost soluţionate în totalitate. Astfel, a urmat Runda
Doha (denumită Agenda de Dezvoltare de la Doha).
Agenda negocierilor de la Doha s-a concentrat pe
reformarea sistemului de acordare a subvențiilor din
agricultură, facilitarea accesului pe piața mondială
şi asigurarea că noile politici de liberalizare a pieței
mondiale nu afectează nevoile şi premisele de
creştere economică a statelor în curs de dezvoltare.
Prioritățile UE au vizat liberalizarea pieței globale
pentru sectorul bunurilor industriale, în acest sens
propunând adoptarea unui cadru legislativ de către
OMC care să fie favorabil comerțului între statele
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Pentru
sectorul agricol, UE a propus o reformă a acordării
subvențiilor care să corespundă PAC a UE, iar pentru
țările cele mai puțin dezvoltate extinderea accesului
bunurilor naționale ale acestora pe piața statelor
dezvoltate. De asemena, UE a propus şi adoptarea
de către OMC a unor instrumente legale menite să
standardizeze practica comercială internațională
în domeniul vamal. Datorită neînţelegerilor şi
împotrivirii unora dintre state, în special dintre
SUA, India şi China din cauza mecanismului
special de salvgardare din domeniul agricol, măsură
destinată protejării fermierilor săraci prin care
aceste state îşi rezervau dreptul de a impune o
tarifare specială anumitor produse agricole în cazul
scăderii bruşte a prețurilor sau a unui volum de
import prea mare a acestor produse. Deschiderea
acestei runde de negocieri a întârziat, începând abia
după 9 septembrie 2001 când SUA a devenit un
mare susţinător al Rundei Doha. Cu toate acestea,
runda nu a avut succesul dorit, rămânând încă multe
probleme nesoluţionate.
Deşi au avut loc mai multe runde de negocieri,
Runda Uruguay este considerată ca fiind cea mai
importantă având în vedere câştigurile economice
obţinute în urma negocierilor, care sunt considerate
a fi echivalente cu aproape jumătate din cele derivate
din urma înfăptuirii pieţei unice.
12 TCEE, art. 113, alin. (1).
13 TCEE, art. 115.
14 Paul Craig, Grainne de Burca, EU Law. Text, Case and, Materials, fourth edition, Oxford University Press, Oxford, 2008

I. 4. Tratatul de la Maastricht (1992)
Tratatul semnat în 1992 la Maastricht, care a
reprezentat o mare schimbare a Comunităţii
Europene, mai este cunoscut şi drept Tratatul
privind Uniunea Europeană. Acesta este momentul
în care s-a vorbit pentru prima oară despre o uniune,
tratatul putând fi considerat a fi cel care a dat naştere
Uniunii Europene de astăzi.
Cea mai importantă revizuire constă, fără îndoială,
în introducerea celor trei piloni: Comunităţile
Europene, politica externă şi de securitate comună
şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală. Primul pilon constă în Comunitatea
Economică Europeană, Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Euratom şi se referă
la domeniile în care statele membre au suveranitatea,
prin intermediul instituţiilor comunitare. Aceste
domenii sunt: politica comercială comună, politica
agricolă comună, uniune vamală şi piaţă internă,
politica în domeniul concurenţei, şi politica
structurală.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă cheie în
construcţia europeană, completând formarea Pieţei
Unice.
I. 5. Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul semnat la Amsterdam în 1997 şi intrat în
vigoare în 1999 a amendat tratatul anterior, fără a
introduce schimbări majore. Totuşi, acest tratat
interzice în mod expres în art. 25 impunerea de taxe
vamale între statele membre.
I. 6. Tratatul de la Nisa (2001)
Tratatul de la Nisa a adăugat alte domenii asupra
cărora instituţiile comunitare puteau negocia şi
încheia acorduri: comerţul cu servicii şi aspectele
comerciale ce ţin de proprietatea intelectuală15 .
I.7. Tratatul de la Lisabona (2009)
Tratatul de la Lisabona încorporează principiul
consistenței, stipulat pentru prima dată în Tratatul
Uniunii Europene, între domeniile de acțiune
externă şi între acestea şi politicile interne ale
UE, politica comercială comună acoperind acum
comerțul cu bunuri şi servicii, aspectele comerciale
ce țin de proprietatea intelectuală şi investițiile
străine directe.
Politica comercială comună
II. Baza legală
Potrivit Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene (TEU), politica comercială este de
competenţa exclusivă a Uniunii Europene16 şi
reprezintă o politică externă, vizând schimburile
comerciale între ţările membre şi statele din afara
spaţiului Uniunii17 . Obiectivul politicii comerciale
comune este promovarea interesului economic şi
politic al Uniunii Europene.
În preambulul tratatului se precizează că prin
intermediul politicii comerciale comune se
urmăreşte eliminarea treptată a restricţiilor din
cadrul schimburilor internaţionale. Dar, se mai
adaugă în tratat, şi faptul că aceste interdicţii nu
trebuie să determine discriminări arbitrare sau
limitări disimulate în comerţul dintre statele
membre18 .
Titlul II din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene reprezintă temeiul juridic al
politicii comerciale comune. Astfel, în vederea
realizării uniunii vamale, Uniunea Europeană ia
măsurile necesare pentru dezvoltarea armonioasă
a comerţului internaţional şi pentru reducerea
barierelor vamale şi de altă natură şi, de asemenea,
contribuie la înlăturarea progresivă a restricţiilor
ce afectează schimburile comerciale şi investiţiile
externe directe19 . În continuare sunt prezentate
principiile care fundamentează domeniul politicii
comerciale comune, şi anume cele referitoare la20 :
modificările tarifare;
încheierea de acorduri tarifare şi comerciale în
legătură cu schimburile de mărfuri şi servicii;
aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;
investiţiile străine directe;
armonizarea măsurilor de liberalizare;
politica exporturilor;
măsurile de protecţie comercială, inclusiv cele
legate de respingerea practicilor de dumping şi
de subvenţii.
De asemenea, este enunţat temeiul juridic în baza
căruia se încheie acorduri cu una sau mai multe ţări
terţe ori organizaţii internaţionale, precum şi rolul
instituţiilor europene în această materie.
Regula adoptării deciziilor în domeniul politicii
comerciale comune este cea a majorităţii calificate,
dar este aplicată şi metoda unanimităţii, într-un
număr restrâns de situaţii, indicate expres în tratat21 :
15 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, op. cit., p. 766.
16 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 83/49, art. 3 lit. (e), (http://eur-lex.europa.eu/
LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF, accesat la 12.04.2011).
17 Ibidem, art. 32 lit. (a).
18 Ibidem, art. 36, teza finală.
19 Ibidem, art. 206.
20 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, , art. 207, alin. (2) şi (3), (http://eur-lex.europa.
eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF, accesat la 12.04.2011).
21 Ibidem, art. 207 alin. (4), lit. (a) şi (b).
9

în materia comerţului cu servicii culturale
şi audio-vizuale atunci când există riscul ca
acordurile încheiate de Uniunea Europeană să
aducă atingere diversităţii culturale şi lingvistice
a statelor membre;
în domeniul comerţului cu servicii sociale,
de educaţie şi de sănătate, dacă acordurile
încheiate de Uniune pot afecta în mod grav
organizarea acestor servicii la nivel naţional şi
pot fi susceptibile de a aduce atingere răspunderii
statelor membre pentru furnizarea acestor
servicii.
În final22 , având în vedere caracterul supranaţional
al politicii comerciale comune, se fac precizări
importante privind relaţiile dintre Uniunea
Europeană şi statele membre. Prin urmare,
exercitarea atribuţiilor Uniunii în acest domeniu
nu aduce atingere repartizării competenţelor între
Uniune şi statele membre şi nici nu presupune
uniformizarea prevederilor actelor cu forţă legală şi
ale normelor administrative ale statelor membre.
III. Actori instituţionali
În domeniul politicii comerciale comune, deciziile
sunt luate exclusiv la nivelul instituţiilor Uniunii
Europene. Instituţiile care exercită atribuţii în
legătură cu politica comercială sunt următoarele:
Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Comisia Europeană (fiind sprijinită în activitatea
sa şi de Comitetele consultative antidumping
şi antisubvenţii) şi Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.
III.1. Consiliul Uniunii Europene
În cadrul politicii comerciale comune, atribuţiile
Consiliului sunt reglementate, în principal, sub
două aspecte: pe de-o parte, privind adoptarea
de acte normative în baza tratatelor, iar pe de altă
parte, în negocierea şi încheierea de acorduri,
care reprezintă acte convenţionale încheiate între
Uniunea Europeană şi state terţe sau alte organizaţii
internaţionale.
În privinţa actelor normative, Consiliul poate adopta
numai regulamente, fiind al doilea colegislator
european în domeniul politicii comerciale comune,
alături de Parlamentul European. Însă, dacă este
necesară negocierea şi încheierea de acorduri
cu una sau mai multe state terţe sau organizaţii
internaţionale, Consiliul are un rol predominant.
În primul rând, este cel care autorizează Comisia
să înceapă negocierile şi îi poate adresa directive.
În al doilea rând, votează negocierea şi încheierea
acordurilor.
10
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
Cu privire la negocierea şi încheierea de acorduri,
este importantă procedura de vot, fie majoritatea
calificată, fie unanimitatea, întrucât Consiliul
reprezintă şi apără interesele statelor membre.
Regula este cea a majorităţii calificate, însă statele
au menţinut în tratat anumite domenii supuse
unanimităţii.
Prin urmare, îndrumarea cea mai importantă
este oferită de către Consiliu. Se apreciază că fără
o influenţă puternică din parte acestuia, politica
comercială comună nu ar fi la fel de eficientă în a
rezolva dificultăţile cauzate în special de activitatea
de lobby din partea anumitor grupuri economice23 .
III.2. Parlamentul European
Rolul legislativ în domeniul politicii comerciale
comune este partajat între Parlament şi Consiliu.
Procedura aplicată este cea ordinară (vechea
procedură de codecizie), în care atribuţiile
Parlamentului sunt mult sporite, putând bloca
adoptarea unor acte legislative de către Consiliu.
În această politică, măsurile care-i definesc cadrul
de aplicare sunt stabilite numai prin regulamente,
acestea având caracter general şi fiind obligatorii
în toate elementele, nefiind necesar niciun act
subsecvent de transpunere din partea statelor
membre.
Odată cu Tratatul de la Maastricht, Parlamentul
European a adoptat, alături de Consiliu, o serie de
regulamente importante privind politica de import şi
export a Uniunii. În urma Tratatului de la Lisabona,
politica comercială comună este integrată în Tratatul
de Funcţionare a Uniunii Europene, acesteia fiindu-i
extinse competenţele în sfera serviciilor, protejarea
drepturilor intelectuale şi investiţiilor străine directe.
Parlamentul European va fi noul actor dominant în
ceea ce priveşte relaţiile externe ale Uniunii.
III. 3. Comisia Europeană
Pentru punerea în aplicare a politicii comerciale
comune prin acte normative, se prevede procedura
legislativă ordinară, în care Comisia Europeană
este singura îndreptăţită să prezinte propuneri
de regulamente Consiliului. Acesta împreună cu
Parlamentul European vor parcurge procedura
adoptării actului respectiv.
În baza regulamentelor adoptate de către Consiliu
şi Parlament, Comisia deţine atribuţii importante
în domeniul politicii de import şi export. În ambele
cazuri, Comisia are dreptul de a iniţia procedura de
consultare cu privire la necesitatea luării de măsuri
de protecţie comercială şi este singura instituţie care
poate dispune aplicarea acestor măsuri, însă pe o
durată limitată, în aşteptarea acţiunii ulterioare a
Consiliului.
22 Ibidem, art. 207 alin. (6).
23 Cf. Raymond Vernon, Deborah L. Spar, Glenn Tobin, Iron Triangles and Revolving Doors: Cases, în U.S. Foreign Policymaking, 2007, p. 61-99.

În cazul în care trebuie negociate şi încheiate
acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori
organizaţii internaţionale, se recurge la o procedură
specială, completată cu cea obişnuită în materia
negocierii şi încheierii oricărui acord extern24 (nu
doar acorduri comerciale, ci şi acorduri de asociere
sau acorduri care au implicaţii bugetare importante
pentru Uniune etc).
Astfel, Comisia va prezenta recomandări Consiliului,
care o va autoriza să iniţieze procedurile de negociere.
Comisia, alături de Consiliu, este răspunzătoare de
asigurarea concordanţei între acordurile negociate
şi politicile şi normele interne ale Uniunii.
Procesul de negociere este derulat de către Comisie,
fiind asistată de un comitet special desemnat
de Consiliu, cu rol de consultare, şi respectând
directivele Consiliului. De asemenea, Comisia este
obligată să transmită periodic un raport comitetului
special şi Parlamentului European în legătură cu
evoluţia negocierilor.
În cazurile legate de dumping şi subvenţii, Comisia
poate adopta măsuri provizorii în termen de 9 luni
de la începerea investigaţiilor. Ulterior, Consiliul
decide dacă să impună definitiv aceste măsuri, pe
baza propunerilor formulate de către Comisie.
Referitor la măsurile de salvgardare, toate acestea
sunt luate de către Comisie. Totuşi, dacă măsura
luată este prezentată Consiliului de către un guvern
naţional, aceasta trebuie să obţină votul majorităţii
calificate a membrilor acestuia25 .
De altfel, Comisia este instituţia care execută aproape
integral măsurile legislative adoptate în materie
de politica comercială, se implică în planificarea
politicilor viitoare, supraveghează şi controlează
buna implementare a acestora, negociază cu
grupurile de interese implicate în mediul comercial
printr-o multitudine de consultări şi, nu în ultimul
rând, poartă discuţii importante cu ţările terţe26 .
Trebuie menţionat că rareori preşedinţii Comisiei
Europene se implică direct în problemele tehnice ale
politicii comerciale deoarece necesită meticulozitate.
Cu excepţia problemelor majore, Comisia se bazează
în special pe comisarul responsabil de chestiunile
legate de comerţ. Acesta negociază cu guvernele
Statelor Membre şi asigură buna implementare şi
desfăşurare a politicii în zonele şi sectoarele care
întâmpină dificultăţi.
III. 4. Comitetele consultative antidumping şi
antisubvenţii27 Rolul acestor două comitete este de a face propuneri
în diferitele stadii ale investigaţiilor asupra
dumpingului şi subvenţiilor. Mai exact, Comisia
consultă aceste comitete în următoarele cazuri:
Politica comercială comună
- când trebuie să decidă dacă să iniţieze anumite
proceduri;
- când trebuie să decidă dacă să impună măsuri
provizorii sau definitive;
- când decide luarea amendamentelor asupra unor
măsuri existente.
Deşi recomandările comitetelor nu au forţă
obligatorie pentru Comisie, aceste consultaţii sunt
un element foarte important în procesul de luare a
deciziilor. Comitetele consultative sunt formate din
reprezentanţi ai fiecărui stat membru. Acestea pot
fi convocate la cererea oricărui stat membru sau a
Comisiei.
III. 5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Cu privire la politica comercială comună, rolul
Curţii de Justiţie s-a dovedit deosebit de important,
în special în stabilirea domeniului său de aplicare
(neexistând în tratat o definiţie în acest sens),
în interpretarea principiilor sale uniforme, în
precizarea regimului de protecţie contra practicilor
comerciale neloiale sau în materie de acorduri.
Curtea de Justiţie poate fi sesizată de către un stat
membru, Parlamentul European, Consiliu sau de
către Comisie cu privire la respectarea de către un
acord ce ar putea fi sau este negociat cu una sau
mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, a
dispoziţiilor tratatelor28 .
În exercitarea acestei competenţe, Curtea de
Justiţie se exprimă prin avize care au forţă juridică
obligatorie. Astfel, în situaţia unui aviz negativ,
acordul respectiv va putea intra în vigoare numai
după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor.
III. 6. Procedura de negociere în cadrul politicii
comerciale comune29 :
În ceea ce priveşte procedura de negociere pentru
dezvoltarea şi implementarea politicii comerciale
la nivelul UE, diferiți actori instituționali sunt
implicați (vezi Fig. 1). Procesul demarează cu etapa
consultațiilor publice cu diferiți reprezentanți ai
societății civile. Urmează negocierile în cadrul
Comisiei. În urma acestora se produc raportări
regulate ce sunt supuse evaluării Consiliului şi
Parlamentului.
24 TFUE, art. 207, alin. (3), completat cu prevederile art. 218.
25 www.ec.europa.eu – site oficial al Comisiei Europene.
26 Nugent, Neill, The Goverment and Politics, 2004, p.237 - 239 şi Kohler-Koch, Interessen und Integration, 2005, p. 97 - 100.
27 www.ec.europa.eu, site oficial al Comisiei Europene.
28 TFUE, art 218, alin (11).
29 Ce este Politica Comercială a Europei ?, Document disponibil online la: http://ec.europa.eu/trade/about/introduction-to-trade
11

Fig. 1 Procedura de negociere pentru politica
comercială
Sursa: adaptată de autori
IV. Instrumente
În realizarea principiilor de politică comercială
comună sunt utilizate mai multe instrumente, care
reprezintă mecanisme economice şi juridice prin
care sunt puse în aplicare următoarele categorii de
măsuri ce vizează:
politica de import;
politica de export;
produse neliberalizate la import sau export;
măsurile de protecţie comercială.
IV. 1. Politica de import
Legislaţia aplicabilă este diferită după cum importul
produselor este liberalizat sau supus unor contingente
(este permis doar importul anumitor contingente,
12
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
Societatea Civilă şi Consultări Publice
Negocierile Comisiei:
Reprezentând cele 27 de state membre
Raportare regulată către Consiliu şi Parlamentul European
Consiliul co-decide:
Directivele pentru negociere;
Urmăreşte procesul de
negociere;
Aprobă deciziile rezultate din
negociere ( în general prin
majoritate calificată ).
Parlamanetul European co-decide:
Participă la elaborarea
legislației privind comerțul în
interiorul spațiului comunitar
sau cu terții;
Îşi dă consimțământul în ceea ce
priveşte acordurile care reies
din negocieri.
cantităţi din produsul respectiv). De asemenea,
exista reguli distincte cu privire la acordurile tarifare
şi comerciale.
i. Acordurile tarifare şi comerciale
Unul din domeniile politicii comerciale comune îl
reprezintă acordurile tarifare şi comerciale. Aceste
două tipuri de acorduri prezintă particularităţi
proprii30 . Astfel acordurile tarifare au fost încheiate
cu preponderenţă în perioada de tranziţie către
piaţa unică, adică până la 1 iulie 1967, când au fost
necesare armonizări tarifare ale statelor membre în
raport cu ţările terţe.
După această dată, instrumentul predilect de
politică de import l-a reprezentat acordul comercial.
Au fost încheiate acorduri comerciale care aveau
ca obiect: măsurile cu efect echivalent, practicile
discriminatorii, problema investiţiilor şi chiar
aspecte tarifare.
În negocierea şi încheierea acordurilor tarifare şi
comerciale cu alte state sau organizaţii internaţionale,
atribuţiile suverane ale statelor Comunităţii au fost
cedate instituţiilor comunitare, acestea fiind obligate
prin deciziile luate şi acordurile încheiate de către
30 Pentru o comparaţie a celor două tipuri de acorduri, a se vedea Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit matériel de l`Union européenne, 5e édition,
Montchrestien, Paris, 2009, p. 663.

Consiliu 31 . Prin urmare, statele membre trebuie
să aibă o politică comună în cadrul organizaţiilor
economice internaţionale, definită de către Consiliu
cu majoritate calificată la propunerea Comisiei 32 .
ii. Măsuri de liberalizare
În sfera de cuprindere a domeniului politicii
comerciale comune intră şi măsurile de liberalizare,
acestea referindu-se la eliminarea barierelor
netarifare, în special a restricţiilor cantitative.
Înainte de a adera la regulile impuse de Organizaţia
Mondială a Comerţului importurile au fost în cea
mai mare parte liberalizate (produsele importate
din state terţe nu au mai fost supuse restricţiilor),
iar în anumite cazuri s-a stabilit respectarea unor
contingente la import (cote fixe) 33 . Aceste restricţii
erau interzise de principiile GATT şi au fost progresiv
eliminate şi la nivelul Comunităţii Europene, inclusiv
pentru produsele agricole34 .
După 1 ianuarie 1995, crearea Organizaţiei
Mondiale a Comerţului a determinat la nivelul
Comunităţii Europene adoptarea unor norme
corespunzătoare35 pentru importul din state
terţe al produselor liberalizate. Pentru a preveni
dezechilibrele provocate de liberalizarea produselor
au fost prevăzute şi anumite măsuri de precauţie36 ce
pot fi luate în următoarea ordine:
procedura de informare a Comisiei de către
statele membre în cazul în care anumite
importuri necesită măsuri de supraveghere sau
de salvgardare;
procedura de consultare realizată în cadrul unui
comitet consultativ, la cererea Comisiei sau a unui
stat membru, asupra condiţiilor, modalităţilor şi
evoluţiei importurilor, a situaţiei economice şi
comerciale a produselor la import, a posibilelor
măsuri ce pot fi adoptate;
procedura de anchetă urmăreşte să stabilească
dacă importurile produsului respectiv ameninţă
să producă sau produc un prejudiciu grav
producătorilor din cadrul UE. Dacă aceste fapte
sunt confirmate, se poate încheia cu luarea unor
măsuri de supraveghere sau de salvgardare;
măsurile de salvgardare provizorii pot fi luate
oricând dacă se constată că orice întârziere ar
antrena un prejudiciu dificil de reparat sau dacă
s-a stabilit în prealabil că o creştere a importurilor
a produs sau ameninţă să producă un prejudiciu
grav. Aceste măsuri pot fi dispuse pentru cel mult
Politica comercială comună
200 de zile şi trebuie să constea în majorarea
taxelor vamale pentru produsele respective în
cazul în care aceste măsuri pot preveni sau repara
un prejudiciu grav.
măsurile de supraveghere atunci când un
anumit produs provenind din state terţe
ameninţă să provoace prejudicii producătorilor
statelor membre şi dacă interesele UE impun
supravegherea acestora;
măsurile de salvgardare, în cazul în care un
produs este importat în cantităţi prea mari şi/
sau în alte condiţii decât cele stabilite astfel
încât ameninţă sau cauzează prejudicii grave
producătorilor statelor membre.
Prin urmare, liberalizarea produselor la import
poate cunoaşte excepţii, prin punerea în aplicare a
unor măsuri de salvgardare. Acestea sunt de două
tipuri:
- poate fi limitată perioada de valabilitate a
documentelor de import emise pentru produsul
respectiv când a facut obiectul procedurii de
supraveghere;
- libera circulaţie a produsului respectiv poate fi
condiţionată de obţinerea unei autorizaţii de
import.
De asemenea, în temeiul tratatului37 importul
anumitor produse poate fi limitat prin introducerea
de interdicţii sau restricţii cantitative, justificate
pe motive de moralitate publică, ordine publică,
securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii
persoanelor etc.
IV. 2. Politica de export
În tratat38 , printre componentele politicii comerciale
comune, este menţionată şi politica de export,
fondată pe principii unitare. În principiu, exportul
produselor din Uniune către alte state este liber, dar
sunt prevăzute şi excepţii39 .
Pentru produsele destinate exportului se pot institui
proceduri de informare şi consultare la nivelul
Comisiei în ipoteza apariţiei unor disfuncţionalităţi
ale pieţei comune. De altfel, în ipoteza prevenirii
sau a remedierii unui deficit de produse esenţiale,
vor fi luate măsuri de salvgardare (derogare de
la principiul liberalizării exporturilor), care sunt
provizorii şi vor consta în impunerea de către
Comisie a unor autorizaţii de export, care se acordă
31 TFUE, art. 113, alin. (2)-(4) şi art. 114.
32 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, op. cit., p. 766.
33 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, op. cit., p. 767.
34 Louis Dubouis, Claude Blumann, op. cit., p. 663.
35 A se vedea ca principal izvor juridic al politicii de import, Regulamentul (CE) nr. 3285/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind regimul
comun aplicabil importurilor şi de abrogare a Regulamentlui (CE) nr. 518/94, publicat In „Jurnalul Oficial”, L 349, 31 decembrie 1994, p. 53, modificat
ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 2200/2004 al Consiliului din 13 decembrie 2004, L 374, 22 decembrie 2004, p. 1 .
36 Ibidem, art. 2-22.
37 TFUE, art. 36.
38 TFUE, art. 207, alin. (1).
39 A se vedea ca bază legală a politicii de export, Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind instituirea unui regim
comun aplicabil exporturilor, publicat în „Jurnalul Oficial”, L 291, 7 noiembrie 2009, p. 1-7.
13

până la adoptarea unei decizii de către Consiliu.
Măsurile decise de către Comisie pot fi limitate la
exportul produselor din anumite zone ale Uniunii
sau doar către anumite ţări nemembre, însă acestea
nu vor afecta produsele aflate deja în liberă circulaţie
spre a trece frontierele Uniunii.
Totodată, limitarea exportului anumitor produse
poate fi justificată în baza prevederilor tratatului40 , şi
anume pentru raţiuni de: moralitate publică, ordine
publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi
vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu
naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică
sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale.
În privinţa anumitor categorii de bunuri a fost
stabilit un regim specific. Astfel, în cazul bunurilor
culturale, exportul acestora este condiţionat de
obţinerea unei licenţe de export41 .
Domeniul politicii de export cuprinde regimurile
de ajutoare la export şi, în special, măsurile privind
creditele pentru finanţarea cheltuielilor locale legate
de operaţiunile de export42 .
IV. 3. Produse neliberalizate
În vederea realizării pieţei interne, este necesară
instituirea unui sistem de administrare a
contingentelor cantitative (cote, cantităţi de produse
admise la import şi export) pentru produsele care nu
au fost liberalizate la import şi export43 . Regulile care
reglementează contingentele cantitative pot fi fixate
prin acorduri comerciale cu alte state nemembre sau
prin acte normative ale UE.
Administrarea contingentelor la import sau la export
presupune emiterea de licenţe în statele membre
potrivit criteriilor cantitative stabilite la nivelul UE,
de către Comisie. Procedura de administrare trebuie
să garanteze oricărui solicitant condiţii echitabile de
acces la contingente, iar documentele emise trebuie
să poată fi utilizate pe întreg teritoriul UE.
Procedura începe cu anunţul de deschidere a
contingentelor publicat de către Comisie în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Anunţul trebuie să
conţină precizări privind: metoda de distribuire,
condiţiile de admisibilitate şi termenele de prezentare
ale cererilor de licenţă, precum şi lista autorităţilor
naţionale unde acestea vor fi depuse. Orice
importator sau exportator dintr-un stat membru
al UE poate înregistra pentru fiecare contingent o
sigură cerere de licenţă la autorităţile competente
dintr-un stat membru la alegere, redactată în limba
sau limbile oficiale ale respectivului stat.
14
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
Există trei metode de administrare a contingentelor
care pot fi aplicate singure sau împreună,
prevăzându-se totodată posibilitatea aplicării altor
metode dacă niciuna din cele trei nu corespunde
cerinţelor contingentului respectiv:
- prima metodă se bazează pe luarea în considerare
a schimburilor comerciale tradiţionale, ceea
ce presupune că o parte din contingente revine
importatorilor şi exportatorilor tradiţionali, iar
restul de cote este atribuit celorlalţi importatori
şi exportatori;
- a doua metodă are în vedere ordinea cronologică
de prezentare a cererilor potrivit principiului
„primul venit, primul servit”. Statele membre
emit licenţele imediat, după verificarea soldului
comunitar disponibil, solicitanţii admişi
beneficiind de cantităţi egale.
- a treia metodă constă în repartizarea
proporţională în raport cu cantităţile solicitate
la momentul depunerii cererilor (metoda
examinării simultane a cererilor).
Pe baza informaţiilor comunicate de către statele
membre, Comisia determină cantităţile care trebuie
redistribuite. Când sunt aplicate prima şi a treia
metodă de administrare a contingentelor, Comisia
comunică autorităţilor competente din statele
membre, într-un termen determinat, cantităţile
pentru care acestea emit licenţele diferiţilor
solicitanţi. Autorităţile din statele membre emit
licenţele de import sau de export în termen de zece
zile lucrătoare de la notificarea deciziei Comisiei sau
în termenele stabilite de aceasta.
Importul sau exportul produselor contingentate se
poate realiza doar în baza licenţelor de import sau de
export, care sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii.
Dacă un contingent este limitat la una sau mai multe
regiuni din cadrul Uniunii, licenţele de import sau
de export nu sunt valabile decât în statul sau statele
membre din regiunea sau regiunile respective. De
regulă, licenţele de import sau de export sunt valabile
timp de patru luni, durată de la care se poate deroga
în anumite condiţii.
IV. 4. Măsuri de protecţie comercială
Politica de liberalizare a importurilor trebuie
însoţită de măsuri de protecţie împotriva practicilor
neloiale44 . În tratat45 sunt menţionate expres două
categorii de măsuri de protecţie comercială: în caz
de dumping şi subvenţii.
40 TFUE, art 36.
41 Pentru mai multe precizări privind regimul specific al exportului de bunuri culturale, a se vedea Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din 18
decembrie 2008 privind exportul bunurilor culturale (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 39, 10 februarie 2009, p. 1-7.
42 CJCE, Avizul nr. 1/1975 din 11 noiembrie 1975, publicat în „Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie”, p. I - 01355.
43 A se vedea, pentru mai multe detalii privind procedura de administrare a contingentelor cantitative la import şi la export, Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al
Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administarre a contingentelor cantitative (versiune codificată), publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, L 198/1, 26 iulie 2008, p. 1-7.
44 Louis Cartou, L`Union européenne, 2 e édition, Dalloz, Paris, p. 597.
45 TFUE, art. 207 alin. (1).

i. Măsuri antidumping
În vederea protecţiei împotriva practicilor de
dumping a fost prevăzut un regim distinct de cel
al subvenţiilor46 în conformitate cu obligaţiile
internaţionale ale Uniunii, mai specific Acordul
privind aplicarea articolului VI din Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ din 1994, impus de OMC.
Definiţie
Dumpingul se întâlneşte atunci când un agent
economic exportă un produs către statele UE
la preţuri mai scăzute decât valoarea normală a
produsului (preţul domestic al produsului sau costul
de producţie al acestuia) pe piaţa autohtonă.
Stabilirea existenţei dumpingului47 Mai întâi este stabilită valoarea normală a preţurilor
plătite de către cumpărătorii din ţara exportatoare
sau din alte ţări din afara UE, în cadrul operaţiunilor
comerciale obişnuite. În al doilea rând, este precizat
preţul de export al produsului respectiv. În continuare
se realizează o comparaţie echitabilă între preţul de
export şi valoarea normală, pentru vânzări efectuate
la date cât mai apropiate şi ţinând cont totodată
de diferenţele care pot afecta comparabilitatea
preţurilor. În final se determină marja de dumping,
ce reprezintă suma cu care valoarea normală a
produsului depăşeşte preţul de export.
Stabilirea existenţei unui prejudiciu48 Pentru luarea unor măsuri de protecţie antidumping
nu este suficientă constatarea utilizării unui preţ
de dumping, ci este nevoie şi de producerea unui
prejudiciu. Prin prejudiciu se înţelege fie cauzarea
unui prejudiciu important într-o ramură industrială
dintr-un stat membru, fie ameinţarea cu producerea
unui astfel de prejudiciu, fie întârzierea semnificativă
în crearea unei industrii.
Stabilirea existenţei prejudiciului presupune
examinarea obiectivă a două criterii:
- volumul importurilor ce reprezintă obiectul unui
dumping şi a efectului acestor importuri asupra
preţului produselor similare din cadrul Uniunii
- efectul acestor importuri asupra industriei din
statele membre.
Mecanism de desfăşurare49 Comisia Europeană este responsabilă pentru
investigarea acuzaţiilor de dumping produs de către
producătorii-exportatori din ţările nemembre UE.
De obicei, Comisia deschide o anchetă după ce a
primit o plângere din partea producătorilor din
statele membre ai produsului în cauză, dar se poate
face acest lucru şi la sesizarea venită de la un stat
membru.
Ancheta nu poate fi deschisă decât dacă Comisia
Politica comercială comună
constată că plângerea a fost depusă de industria
dintr-un stat membru sau în numele acesteia, adică
este susţinută de producători din UE ale căror
producţii însumează în total mai mult de 50 % din
producţia totală a produsului similar realizată în
cadrul industriilor din statele membre.
Se pot deschide anchete asupra tuturor produselor
importate, dar nu asupra serviciilor. Produsele
pot proveni din orice ţară din afara UE, singurele
excepţii fiind Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, care
sunt excluse de la aplicarea legislaţiei antidumping la
majoritatea produselor.
Probele privind dumpingul şi prejudiciul sunt
examinate concomitent pentru a se decide dacă se va
deschide sau nu o anchetă. O plângere este respinsă
atunci când elementele de probă privind dumpingul
sau prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica
declanşarea procedurilor.
Dacă Comisia a primit o plângere de la producătorii
din UE, căreia îi va da curs, publică un aviz în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene privind
deschiderea unei anchete. Ancheta are ca obiect atât
dumpingul, cât şi prejudiciul, care vor fi investigate
simultan pentru o perioadă de cel puţin şase luni.
Limita maximă pentru o anchetă în conformitate cu
aceste proceduri este de 15 luni.
Pot fi impuse taxe provizorii în anumite condiţii, cel
devreme în termen de şaizeci de zile şi cel târziu în
termen de nouă luni de la declanşarea procedurii.
Comisia adoptă o măsură provizorie după consultări
sau, în caz de extremă urgenţă, după ce a informat
statele membre. Taxele antidumping provizorii nu
trebuie să aibă o valoare mai mare decât marja de
dumping stabilită provizoriu.
Constatările detaliate, sunt publicate în Jurnalul
Oficial, de exemplu, ca un regulament de instituire
a taxelor antidumping sau de închidere a procedurii,
fără a fi impuse taxe.
Investigaţia trebuie să constate că:
- există dumping realizat de către producătoriiexportatori
din ţările în cauză;
- prejudiciul material a fost suferit de industria
comunitară în cauză;
- s-a constat o legătură de cauzalitate între dumping
şi prejudiciul;
- instituirea de măsuri nu este împotriva interesului
comunitar.
În cazul în care toate cele patru condiţii de mai
sus au fost îndeplinite atunci ancheta va impune
măsurile anti-dumping necesare la importurile
în cauză. Aceste măsuri au de obicei forma unor
taxe ad-valorem, dar pot fi aplicate şi taxe specifice
46 Pentru mai multe detalii privind regulile aplicabile în caz de dumping, a se vedea Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie
2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene, publicat
în Jurnalul Oficial, L 343, 22 decembrie 2009, p. 51-73.
47 Ibidem, art. 2.
48 Ibidem, art. 3.
49 Ibidem, art. 5-13.
15

sau constrângeri prin preţ. Taxele sunt plătite de
importator în UE şi colectate de autorităţile vamale
naţionale ale ţărilor membre UE în cauză.
Producătorii-exportatori îşi pot asuma un
angajament prin care să fie de acord să vândă la preţ
minim, de exemplu. În cazul în care oferta lor este
acceptată, taxele anti-dumping nu vor fi colectate la
aceste importuri. Comisia nu este obligată să accepte
această promisiune.
ii. Măsuri antisubvenţii
Definiţie
Normele UE antisubvenţie50 definesc termenul de
subvenţie ca „o contribuţie financiară făcută de
un guvern sau un organism public care conferă
un avantaj beneficiarului”. UE poate impune taxe
compensatorii pentru a înlătura beneficiile unei
astfel de subvenţii numai în cazul în care este limitată
la o anumită firmă, industrie sau un grup de firme
sau industrii. Subvenţiile la export şi subvenţiile
cu privire la utilizarea produselor naţionale în
detrimentul produselor importate sunt considerate
a fi specifice.
Tipuri de subvenţii
O subvenţie poate lua mai multe forme:
- Un transfer direct sau indirect de fonduri
(grant-uri, împrumuturi, oferirea de garanţii la
împrumuturi etc.);
- Venituri guvernamentale (care sunt datorate în
mod normal) la care se renunţă sau care nu sunt
percepute (de exemplu credite fiscale);
- Furnizarea de către guvern de bunuri şi servicii
(altele decât o infrastructură generală);
- Achiziţionarea de bunuri de către stat;
- Oricare dintre funcţiile de mai sus efectuate
de un organism privat (de exemplu o bancă) la
instruirea guvernului.
Prin aceste măsuri menţionate este conferit un
beneficiu în termeni mai favorabili decât cei valabili
pe piaţă. Un bun exemplu este atunci când guvernul
asigură electricitate la un nivel de preţ situat sub
nivelul pieţei sau dacă cumpără un produs la un preţ
mai mare decât preţul pieţei.
Scopul utilizării
Subvenţiile pot fi utilizate pentru mai multe scopuri.
de exemplu, pentru urmărirea politicilor interne
şi sociale, promovarea producţiei sau exportului,
crearea de locuri de muncă, facilitarea creării şi
extinderii de industrii noi, sprijinirea activităţii
economice care ar putea eşua în caz contrar etc.
Cu toate acestea ele denaturează comerţul liber şi
corect, dau naştere la concurenţă neloială prin bunuri
care devin competitive doar artificial prin subvenţii
16
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
concurând împotriva bunurilor nesubvenţionate,
afectând astfel negativ concurenţii. Spre exemplu,
dacă o ţară, care nu este membră UE, subvenţionează
producătorii interni pentru un anumit produs aceşti
producători îşi vor reduce preţurile de export pe piaţa
UE crescând artificial capacitatea de producţie sau
calitatea produselor lor prin investiţii în cercetare.
Efectele de mai sus nu pot fi atribuite ca merit firmei
ci doar subvenţiei acordate ceea ce poate provoca
un prejudiciu grav industriei UE pe ansamblu. În
aceste circumstanţe producătorii din UE pot solicita
Comisiei să intervină prin aplicarea de măsuri
compensatorii pentru a restabili o concurenţă loială
în UE.
Mecanism de desfăşurare
Când o industrie din UE consideră că importurile
unui produs dintr-o ţară nemembră UE sunt
subvenţionate şi aduc un prejudiciu industriei
în cauză poate depune o plângere la Comisie. În
cazul în care plângerea conţine dovezi în legătura
cu existenţa subvenţiei şi prejudiciului, Comisia va
trebui să deschidă o anchetă anti-subvenţie. Dacă
ancheta constată că:
- Importurile beneficiază de o subvenţie
compensatorie
- Există prejudiciu suferit de industria UE
- Există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi
importurile subvenţionate
- Instituirea de măsuri nu contravine interesului
Comunităţii
Atunci Comisia va putea impune măsuri
compensatorii provizorii şi anume lansarea de
obligaţiuni pe importurile în cauză în termen
de 9 luni de la lansarea anchetei. În cazul în care
măsurile definitive sunt justificate, acestea trebuie să
fie impuse de către Consiliul Uniunii Europene în
termen de 13 luni. Măsurile definitive se aplică în
mod normal timp de cinci ani.
O măsură compensatorie, de obicei sub forma
unei taxe, se aplică pentru a contracara efectele de
prejudiciu realizate de importurile subvenţionate
pe piaţa UE şi pentru a restabili o concurenţă loială.
Aceasta poate fi un procent din preţul bunurilor, o
sumă fixă pe unitate sau un preţ de import minim la
intrarea mărfurilor în Uniune.
Exportatorii pot solicita, de asemenea, un
angajament de preţ, oferindu-se să se angajeze să
vândă produsul care face obiectul anchetei de mai
sus la un preţ minim. În schimb, nicio taxă nu este
impusă. Ţara exportatoare poate conveni, să elimine
sau să limiteze subvenţia.
Normele UE antisubvenţie se bazează pe acordul
OMC din 1994 care permite adoptarea de măsuri de
remediere care trebuie luate împotriva subvenţiilor
care sunt considerate o practică comercială neloială.
Aceste norme conţin:
50 A se vedea Regulamentul (CE) nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unor
subvenţii din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 188, 18 iulie 2009, p.
93-126.

- Definiţia unei subvenţii;
- Criterii pentru a determina dacă importurile de
produse fac obiectul unor subvenţii şi cauzează
un prejudiciu industriei UE;
- Proceduri pentru iniţierea şi desfăşurarea
anchetelor;
- Norme privind punerea în aplicare şi durata
măsurilor compensatorii.
Comisia a adoptat de asemenea reguli pentru
calcularea cuantumului subvenţiilor.
Măsurile sunt impuse, de obicei, pentru de 5 ani.
Cu toate acestea, în acest timp, ţările membre UE,
importatorii, exportatorii, autorităţile din ţara
exportatoare în cauză sau producătorii din UE pot
solicita o reexaminare intermediară în cazul în care
dispun de dovezi că măsurile nu mai sunt necesare
(de exemplu, guvernul unei ţări exportatoare poate
susţine că subvenţia nu mai există) sau că acestea nu
mai sunt suficiente pentru a contracara importurile
subvenţionate cu efect prejudiciabil (industria UE
poate pretinde că valoarea subvenţiei a crescut).
În cadrul ultimului an de aplicare a măsurilor,
producătorii din Comunitate pot cere Comisiei
să realizeze o reexaminare pentru a stabili dacă
expirarea deciziei va conduce la continuarea sau
reapariţia subvenţiei şi a prejudiciului. Dacă se
dovedeşte că acest lucru se va întâmpla măsurile
pot continua pentru încă 5 ani. (pentru schema
desfăşurării unei soluționări a plângerilor
antidumping sau antisubvenții vezi Anexa 1)
IV. 5. Acordurile bilaterale şi interregionale
Alte instrumente care au implicații în formarea
politicii comerciale comune sunt acordurile
bilaterale şi interregionale. Totuşi, acestea nu sunt
instrumente propriu-zise de politică comercială. UE
negociază acorduri de liber schimb, regulile pentru
acestea fiind stabilite de OMC, în special în articolul
XXIV din GATT şi în articolul V din GATS.
Aceste acorduri au fost concepute pentru a crea un
cadru pentru :
- Deschiderea de piețe noi pentru produse şi
servicii;
- Creşterea oportunităților pentru investiții;
- Ieftinirea comerțului în termeni generali prin
facilitarea tranzitului produselor prin vămi şi
fixând reguli comune pentru standardele sanitare
şi tehnice ce trebuiesc îndeplinite de produse.
Aceste acorduri nu sunt cu sumă nulă, de efectele
create de acestea beneficiind ambele părți. UE
adaptează strategia pentru fiecare țară în parte la
semnarea acestor acorduri conform specificului
fiecăreia. Cu cât acordul va fi mai complex şi va
cuprinde obiective mai ambițioase cu atât mai mult
vor creşte beneficiile pentru țările semnatare.
Politica comercială comună
51 Octavia Cerchez, Politica Comercială a Uniunii Europene, Editura Logos 2008, pg 56.
Cum negociază Comisia?
Comisia negociază cu partenerii potențiali în
numele UE şi coordonează operațiunile de semnare
a acordului îndeaproape cu statele membre şi cu
Parlamentul European. Comisia cere apoi autorizare
de la Consiliu pentru negocierea acordului cu
partenerul respectiv. Acordul de comerț intră în
vigoare după ce este ratificat de către Statele Membre.
Anumite elemente pot fi luate în considerare în mod
provizoriu dacă Statele Membre decid în acest sens.
Relaţiile UE cu ţările mediteraneene
Relațiile UE cu țările mediteraneene s-au lansat în
1995 ca urmare a Procesului de la Barcelona care
a reprezentat formarea unui cadru legal în vederea
consolidării relațiilor bilaterale dintre UE şi a 14
state din zona mediteraneeană, care s-a finalizat prin
semnarea Declarației de la Barcelona ce organiza
acest parteneriat în conformitate cu cele trei arii
de cooperare agreate de părți: dialogul politic şi de
securitate – prin care se dorea crearea unei zone
comune de pace şi stabilitate, parteneriat economic şi
financiar – a cărui finalitate era stabilită de formarea
unei zone a liberului comerț şi parteneriatul social,
cultural şi uman – menit să promoveze dialogul
intercultural.
UE a încheiat acorduri cu Turcia, Malta, Cipru
pentru liberalizarea comerţului şi înlăturarea
barierelor tarifare şi netarifare şi pentru a pregăti
integrarea acestor state în Uniune. Referitor la
Turcia, pe lângă faptul că s-au eliminat barierele
tarifare şi netarifare, aceasta a adoptat taxe vamale
comune cu UE la importul din ţări terţe. În cadrul
acordurilor mediteraneene mai sunt de menţionat
relaţiile Uniunii cu Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt,
Israel, Iordania, Liban, Siria care prevăd de asemenea
crearea unei zone de liber schimb.
,,Un element caracteristic al acestui acord ar fi
principiul cumulului pan-euro-mediteranean
care spune că bunurile originare dintr-o ţară
mediteraneană pot beneficia de preferinţe vamale la
importul într-o altă ţară mediteraneană în măsura
în care îndeplinesc prevederile protocoalelor de
reguli de origine, anexe ale Acordurilor de comerţ
liber încheiate cu ţările din această regiune, acorduri
ce conţin reguli de origine identice şi conforme cu
legislaţia comunitară.” 51 .
Relaţiile UE cu SUA
Sunt cele mai importante şi sunt marcate de
semnarea Declaraţiei Transatlantice ce avea ca scop
promovarea cooperării politice şi crearea unei pieţe
comerciale transatlantice libere. Acest acord are ca
obiective să îmbunătăţească eficienţa cooperării
economice bilaterale şi să accelereze procesul de
convergenţă a cadrului de reglementări ce susţin
integrarea economică.
Relaţiile cu America Latină
Sunt de menţionat aici relaţiile cu MERCOSUR,
Pactul andin, Grupul de la Rio şi Piaţa Comună
17

Centro-Americană. În cadrul acestui acord Uniunea
acordă produselor de origine din aceste ţări acces
preferenţial pe piaţa comunitară în cadrul Sistemului
Generalizat de Preferinţe. Ideea cooperării dintre
U.E şi MERCOSUR a apărut deoarece Uniunea
dorea să contracareze influenţele SUA în acea zonă,
dată fiind poziţia geografică avantajoasă a acesteia.
Relaţiile dintre UE şi MERCOSUR sunt de cooperare
bilaterală şi multilaterală în cadrul OMC, obiectivul
fiind crearea unei zone de liber schimb.
Relaţiile UE cu statele din ASIA
Cele mai importante de menţionat aici sunt relaţiile
cu China, Japonia şi acordul semnat cu gruparea
economică ASEAN.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Japonia, aceasta
reprezintă a cincea piaţă de desfacere pentru
produsele europene după SUA, China, Elveţia şi
Rusia. Exporturile sunt concentrate în sectoare
precum cel agricol, textile şi industria chimică.UE
are încheiate două acorduri specifice cu Japonia şi
anume un Acord ce face referire la recunoaşterea
reciprocă a conformităţii standardelor de producţie
pentru anumite produse industriale (echipamente
de telecomunicaţii, echipamente electrice, produse
farmaceutice şi produse ale industriei chimice)
precum şi un Acord privind cooperarea în sectorul
practicilor anticoncurenţiale.
Acordul cu ASEAN presupune aplicarea clauzei
naţiunii celei mai favorizate, iar în ceea ce priveşte
cooperarea pentru dezvoltare au fost încheiate
acorduri bilaterale cu ţările membre ale Uniunii
Europene. Relaţiile cu ASEAN se caracterizează
printr-un excedent comercial în favoarea ASEAN,
raporturile exporturilor ASEAN faţă de cele
comunitare fiind de 1:3.
Dacă vom analiza volumul schimburilor economice
desfăşurate de UE, vom observa că locul doi este
deţinut de China după SUA.UE reprezintă pentru
China cea mai mare piaţă de desfacere, asiaticii
fiind cei mai importanţi beneficiari ai preferinţelor
tarifare acordate în cadrul Sistemului Generalizat de
Preferinţe (S.G.P.). UE întreprinde măsuri pentru
liberalizarea pieţelor chineze, în special în ceea
ce priveşte ponderea capitalului străin în sectoare
precum construcţii, financiar-bancar, asigurări,
telecomunicaţii sau construcţii de automobile etc.
UE exportă către China echipamente industriale,
maşini electrice, produse siderurgice, chimice şi
echipamente de transport, balanța exporturilor
fiind excedentară însă pentru China. Principalele
produse exportate de China sunt textilele, produsele
alimentare, chimice, minereuri.
Relația UE cu India poate fi descrisă prin schimburi
comerciale bilaterale, India punând accentul pe
exportul de textile, produse agricole şi produse ale
industriei chimice, în timp ce exporturile UE se
concentrează pe livrări de produse ale industriei
18
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
chimice, echipamente şi instalații. Deoarece India
este considerată ca fiind o țară în curs de dezvoltare,
aceasta beneficiază de preferințe comerciale în
cadrul S.G.P.
UE se axează pe simplificarea procedurilor de import
ce sunt aplicate în India, precum şi pe eliminarea
unor bariere netarifare în cadrul standardizării, a
certificatelor sanitar-veterinare şi fitosanitare.
V. Aspecte problematice, tendinţe, provocări
V.1. Aspecte legate de piața liberă şi libera circulație
O problemă sesizată la nivelul Uniunii este
reprezentată de restricţiile permise la libera
circulaţie a mărfurilor. În unele cazuri, un stat
membru are dreptul de a restricţiona libera circulaţie
a bunurilor şi serviciilor pe teritoriul său. În cauza
Cassis de Dijon’, Curtea Europeană de Justiţie a decis
că ”obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare
care rezultă din disparităţile legislaţiilor naţionale
privitoare la comercializarea produselor respective
trebuie să fie acceptate în măsura în care aceste
prevederi pot fi recunoscute ca necesare pentru
respectarea cerinţelor imperative legate în special de
eficienţa controalelor fiscale, de protecţia sănătăţii
publice, de corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi
de protecţia consumatorilor” 52 .
Politica Uniunii Europene este adesea criticată
pentru faptul că nu a realizat un progres pe măsura
aşteptărilor în ceea ce priveşte liberalizarea pieţelor
agricole, sectorul agricol având în continuare nevoie
de foarte multe subvenţii, chiar dacă acestea pot
denatura, într-o oarecare măsură, comerţul liber.
O altă critică este aceea că Uniunea Europeană nu
a facilitat accesul produselor procesate şi prelucrate
din ţările în curs de dezvoltare, urmând ca acest
aspect să fie soluţionat prin intermediul Sistemul
Generalizat de Preferinţe (S.G.P) care impunea
o reducere tarifară globală rapidă şi accesul
preferenţial pentru aceste ţări.
Trebuie menţionat că politica comercială comună
presupune două aspecte distincte. Primul se referă
la negocieri multilaterale şi presupune liberalizarea
globală a schimburilor comerciale, iar cel deal
doilea aspect se referă la comerţul din spaţiul
comunitar şi problemele acestuia.
Deosebirea dintre aceste două sarcini ale politicii
comerciale este gradul de transparenţă sub care se
desfăşoară negocierile. Cele de natură internaţională
sunt mult mai deschise publicului şi aduc în vedere
probleme de natură protecţionistă, dar negocierile
care presupun probleme comunitare au loc în
spatele uşilor închise şi ţin de neconcordanţele
guvernamentale ale statelor implicate53 .
52 http://curia.europa.eu - HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE DIN 20.2.1979 – CAUZA C-120/78.
53 J. Michael Finger, Trade Policies in the United States, 2008, p. 79-108.

i. Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri
nejustificate a liberei circulații
În cazul în care o persoană este afectată de un
obstacol în calea comerţului, aceasta va trebui să
înainteze o plângere Comisiei pentru a nu suferi de
pe urma prejudiciilor aduse de aceasta şi pentru a
contracara efectele negative ale acesteia.
Imediat ce plângerea a fost primită de Comisie,
aceasta va fi trimisă la statele membre UE, care
vor furniza apoi Comisiei comentariile lor. De la
primirea plângerii Comisia are la dispoziţie 45 de
zile pentru a decide dacă aceasta este admisibilă.
Dacă se consideră că plângerea conţine destule
informaţii pentru a justifica deschiderea unei
proceduri de examinare şi aceasta se dovedeşte
a fi în interesul Comunităţii, ea va confirma că
plângerea a fost considerată admisibilă şi va urma în
această direcţie deschiderea unei anchete. În acelaşi
timp va fi publicată în Jurnalul Oficial al UE decizia
Comisiei cu scopul de a informa părţile potenţiale
interesate de obstacolele în calea comerţului şi ţara
responsabilă pentru producerea acestora.
Pentru a fi considerată admisibilă o plângere trebuie
să conţină probe suficiente pentru demonstrea
existenţei obstacolului în calea comerţului şi trebuie
să cuprindă următoarele elemente :
- existenţa mărfii;
- dovada că măsura este contrară obligaţiilor
internaţionale;
- dovada prejudiciului.
Pe perioada anchetei Comisia verifică toate
informaţiile furnizate de părţile în cauză. Comisia
ascultă părerile tuturor părţilor implicate, va încerca
ridicarea obstacolului identificat sau va evalua
posibilităţile de a remedia situaţia. Ancheta ar trebui
să dureze maxim cinci luni, această perioadă putând
fi extinsă la 7 luni. În ceea ce priveşte răspunsul
Comisiei, un raport confidenţial va fi prezentat
Statelor Membre şi va fi elaborată de asemenea o
versiune publică a raportului.
ii. Cum se redactează o plângere?
O plângere trebuie să conţină următoarele elemente:
- Numele, adresa şi statutul juridic al societăţii ce
emite plângerea;
- Activităţile desfăşurate de societate. O scurtă
prezentare generală a activităţilor comerciale
cuprinzând mai ales cifra de afaceri, nivelurile de
producţie, numărul de angajaţi, cota de piaţă atât
pe piaţa UE cât şi pe pieţele de export;
- Legătura cu produsul care face obiectul
obstacolului în calea comerţului;
- Descrierea produsului (sau serviciului) şi
precizarea codului tarifar format din opt cifre;
54 www.ec.europa.eu/trade/
Politica comercială comună
- Producţia, vânzările, importurile şi exporturile
produsului sau serviciului de către societate.
Plângerea va trebui să includă suficiente elemente
pentru a se constata existenţa obstacolului în calea
comerţului. În cazul încălcărilor de jure, dovada
textului va fi suficientă. În cazul încălcărilor de facto,
atunci când legislaţia este pusă în practică şi creează
obstacole, societatea în cauză va fi nevoită să prezinte
toate elementele disponibile cum ar fi scrisori sau
faxuri de la agenţi de vânzări, importatori, clienţi
care confirmă existenţa unei practici comerciale şi
care dovedesc participarea unei autorităţi publice la
o asemenea practică.
Plângerea trebuie să conţină suficiente elemente
pentru a demonstra :
- - existenţa unui prejudiciu;
- - prejudiciul este cauzat de obstacole în calea
comerţului invocat.
Pentru a demonstra existenţa unui prejudiciu se vor
utiliza următoarele elemente:
- Datele statistice la fluxurile comerciale afectate
privind factori precum volumul importurilor,
exporturilor şi producţiei, consumul pe piaţa
statului terţ sau pe piaţa comunitară;
- Pierderea unor cote din piaţă;
- Rata de creştere a exporturilor înspre piaţa unde
are loc concurenţa cu produse comunitare;
- Capacitatea de export a ţării de origine sau de
export, care există deja sau care va exista întrun
viitor previzibil, precum şi probabilitatea
ca exporturile rezultând din acea capacitate să
fie destinate pieţei unde are loc concurenţa cu
produsele comunitare.
De asemenea, plângerea trebuie să demonstreze
existenţa unei legături de cauzalitatea între efectele
comerciale negative şi practica incompatibilă cu
regulile OMC care face obiectul anchetei. Dacă la
finalul anchetei sau pe parcursul acesteia statul terţ
doreşte să negocieze o soluţie cu Comisia, procedura
se suspendă temporar pentru a permite desfăşurarea
negocierilor. Dacă se ajunge la un acord, procedura
poate fi formal suspendată sau închisă. Dacă nu
s-a putut ajunge la nicio soluţie satisfăcătoare,
cazul poate fi adus în faţa organului OMC de
rezolvare a diferendelor sau supus altor mecanisme
internaţionale potrivite, cum ar fi mecanismele
stabilite prin acorduri bilaterale. În Anexa 2 se
găsesc două studii de caz asupra desfăşurării unor
astfel de anchete.
Conform unei declarații a ministrului pentru politica
comercială, Karel De Gucht, în acest moment, dintre
investigațiile în desfăşurate, cele mai numeroase sunt
în legătură cu măsuri anti-dumping (aproximativ
87%) şi 12% fiind legate de antisubvenții54 .
19

O altă critică adusă PCC a fost aceea că este
deficitară din punct de vedere democratic. Tratatul
de la Lisabona îi conferă Parlamentului dreptul
de a participa la rezolvarea tuturor situaţiilor sau
problemelor ce ţin de PCC. Prin urmare, au apărut
neînţelegeri. În 2006, de exemplu, Parlamentul şi-a
dat acordul pentru semnarea doar a acordurilor care
conţineau clauza cu drepturile omului, iar în aprilie
2008 Parlamentul declara că îşi va da aprobarea pentru
semnarea acordului cu Consiliul de Cooperare din
Golf doar dacă se va ţine seama suficient de mult de
obiectivele prevăzute în articolul 21 al Tratatului UE.
Se produce aşadar o politizare a deciziilor, acestea
fiind mai greu de implementat, putând duce şi la
neîndeplinirea obiectivelor generale ale UE.
V. 2. Aspecte legate de politica vamală comună
Politica comercială comună este una foarte
complexă, fiind dependentă de multe alte domenii.
Astfel, nu putem vorbi despre politica comercială
şi piața liberă fără a menționa câteva aspecte legate
de politica vamală. Unele instrumente de politică
vamală au implicații asupra politicii comerciale.
i. Tipuri
Instrumentele prin care este exercitată politica
vamală comună a UE sunt, în primul rând, taxele şi
tarifele vamale percepute la importul sau exportul
de produse, iar, în al doilea rând, avem codurile,
directivele şi regulamentele comerciale, acestea fiind
aplicate diferit de la un produs la altul.
Cea mai importantă clasificare regăsită în literatura
de specialitate împarte instrumentele în 3 mari
categorii:
- Instrumente de politică vamală de natură
netarifară;
- Instrumente de politică vamală de natură tarifară;
- Instrumente de stimulare şi promovare a
schimburilor comerciale externe.
Instrumentele de natură tarifară sunt denumite
astfel deoarece principala funcţie a acestora este de
a încadra un produs într-o anumită poziţie tarifară
din nomenclatorul vamal şi a aplica taxa vamală,
contribuind astfel la bugetul statului. Totodată,
acestea mai au funcţia de negociere (statele îşi pot
negocia concesii vamale prin intermediul lor)
sau protecţionistă (rolul de a proteja economia
domestică de practici neloiale precum dumping sau
subvenţii de stat practicate de concurenţa străină).
Instrumentele de natură netarifară au, în principiu,
dimensiune politică, se constituie sub forma unor
bariere în fapt şi sunt utilizate pentru a limita şi
restricţiona importul sau exportul de mărfuri,
deformând astfel fluxul internaţional de produse.
Sunt mai puţin transparente, sunt de mai multe
tipuri şi de obicei sunt aplicate ca măsuri de
retorsiune la practicile concurenţilor care, aplicând
preţuri de dumping, pot exercita concurenţă
neloială prejudiciind economia statului în cauză.
20
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
Prin intermediul acestor instrumente se influenţează
volumul fizic al importurilor, preţul bunurilor
importate sau se manifestă un anumit grad de
protecţionism în sensul că :
- Taxele cresc pe măsură ce gradul de prelucrare
al produselor importate creşte faţă de materiile
prime sau produsele semifabricate;
- Acestea nu permit furnizorilor să îşi diversifice
exporturile în ceea ce priveşte produsele
-
prelucrate, beneficiind de un protecţionism
superior faţă de situaţia în care ar exporta
materiile prime respective;
Se pot impune anumite interdicţii pe o perioadă
de timp determinată sau nedeterminată la
anumite tipuri de produse pentru diverse motive:
pentru prevenirea unor dezechilibre ale balanţei
de plăţi, pentru protejarea sănătăţii şi asigurarea
securităţii publice, prezervarea unui mod de viaţă
tradiţional, aplicarea de sancţiuni etc.;
- Licenţele de import se pot acorda mai greu, pot fi
costisitoare, perioada de valabilitate poate fi mai
scurtă decât cea în care trebuie să se desfăşoare
tranzacţia, acordarea se face cu prioritate unor
anumiţi importatori etc.;
- Pot apărea limitări voluntare la export;
- Există acorduri pentru limitarea controlată a
comerţului cu anumite produse ca de exemplu
aranjamentele OPEC, acordurile internaţionale
pe produse etc.;
- Există obstacole tehnice astfel încât anumite
produse nu pot fi comercializate pe teritoriul altei
ţări deoarece nu corespund standardelor tehnice
impuse de aceasta.
Tarifarea barierelor netarifare are ca scop estimarea
impactului asupra preţului, echivalentă cu estimarea
diferenţei dintre preţul mondial al unui produs şi
preţul intern protejat de aceste bariere. Pentru a putea
măsura beneficiile de pe urma eliminării unei bariere
netarifare de pe o anumită piaţă de export, trebuie
să se ia în considerare diferenţele de preţ dintre cele
două pieţe, dar şi gradul de substituibilitate între
produsele domestice şi exporturile concurenţilor pe
piaţa importatoare. În acest sens trebuie să ţinem
cont şi de faptul că preţurile interne sunt relativ
rigide faţă de preţurile internaţionale, ceea ce va
conduce la variaţii ale echivalentului tarifar.
Instrumentele de stimulare şi promovare a
schimburilor comerciale externe, după cum le spune şi
numele, reflectă intervenţia statului pentru a genera
efecte pozitive pentru anumiţi agenţi economici
privaţi, oferindu-le acestora facilitaţi cu scopul de a-i
motiva pe aceştia să îşi internaţionalizeze produsele.
Măsurile promoţionale presupun încurajarea
firmelor spre participarea la târguri şi expoziţii,
reprezentarea comercială oficială în străinătate,
prestarea de servicii de informare şi orientare a
clienţilor externi, diverse forme de publicitate
externă etc.
Aceste instrumente pot lua forma subvenţiilor
acordate de stat, primelor directe pentru export,
oferirea de facilităţi fiscale, credite de export,

asigurarea şi garantarea acestor credite precum şi
prime valutare, dar şi deprecierea monedei.
Aceste acţiuni însă de multe ori deformează fluxurile
comerciale ducând chiar la practici neloiale şi
efectuarea de dumping astfel că acestea nu sunt
recomandate să fie aplicate, mai ales că duc la
necesitatea luării măsurii de salvgardare şi practicii
de retorsiune.
ii. Scopul instrumentelor de politică vamală
Din perspectivă politică, aceste instrumente pot
fi folosite pentru a limita comerţul de anumite
bunuri şi servicii care pot avea efecte negative
asupra economiei statului în cauză. Din perspectivă
financiară, acestea au o contribuţie însemnată,
aducând venituri importante pentru bugetul de
stat. Pe de altă parte instrumentele politicii vamale
pot fi folosite pentru a realiza statistici cu privire
la desfăşurarea fluxurilor de mărfuri şi analizarea
circuitului comercial internaţional, pentru
redefinirea activităţilor de export sau pentru punerea
în aplicare a politicii fiscale a statului respectiv.
iii. Mecanismul de funcţionare
Odată ce un produs a ajuns la vama statului pe
teritoriul căruia urmează a fi comercializat, acesta
este încadrat pe o anumită poziţie tarifară în funcţie
de prevederile din nomenclatorul vamal din cadrul
Tarifului Vamal Comunitar sau după caz din cadrul
Tarifului vamal integrat al Comunităţilor Europene
prescurtat TARIC. Principalele nomenclatoare de
mărfuri utilizate pe plan internaţional sunt: Standard
International Trade Clasification, Nomenclatorul
Vamal de la Bruxelles, Sistemul Armonizat de
Descriere şi Codificare a Mărfurilor etc.
Tariful vamal comunitar (sau tariful vamal
comun) este format din toate taxele aplicate
mărfurilor importate de către statele membre ale
Uniunii Europene ţinând cont de regimul clauzei
naţiunii celei mai favorizate şi cuprinde două mari
componente: taxele vamale şi nomenclatorul vamal.
Există mărfuri care pot fi clasificate pe mai multe
poziţii tarifare. În această situaţie bunurile compuse
din materii diferite se încadrează după natura
articolului care le conferă caracterul esenţial. Dacă
nu pot fi clasificate după aceste reguli amintite, se vor
încadra în poziţia cu numărul cel mai mare dintre
poziţiile susceptibile ce s-au luat în considerare.
Tariful vamal integrat al Comunităţilor Europene
(TARIC) este o bază de date ce cuprinde măsuri de
natură tarifară şi netarifară şi se aplică unui produs
atunci când este exportat în afara teritoriului Uniunii
Europene sau este importat. Prin intermediul
acestuia, fiecărui produs îi este atribuit un cod
prin care se stabileşte poziţia tarifară în care se
încadrează.
La încadrarea pe o anumită poziţie tarifară trebuie
ţinut cont de originea mărfii respective, în funcţie
de care se pot obţine şi regimuri comerciale
preferenţiale. În funcţie de originea produselor,
se determină cuantumul taxelor vamale şi natura
acestora. Dacă un produs este rezultatul unor
procese de producţie desfăşurate pe teritoriul mai
Politica comercială comună
multor ţări, acesta se va considera originar din ţara
în care a suferit ultima transformare substanţială.
Regimurile comerciale preferenţiale sunt descrise
de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) care
cuprinde produse împărţite în două categorii: cele
normale, care beneficiază de scutiri de taxe şi în
acelaşi timp nu afectează în niciun fel economia
UE şi sensibile, cărora trebuie să li se impună un
anumit nivel tarifar deoarece pot aduce prejudicii
economiilor statelor membre.
Acest sistem este folosit de Uniunea Europeană
pentru a-şi consolida poziţia pe plan global oferind
preferinţe tarifare produselor provenite din ţări în
curs de dezvoltare, cu scopul de promova comerţul
liber, corect şi transparent, dar şi pentru a susţine
astfel economiile statelor emergente (state precum
China, India şi alte ţări din fosta Uniune Sovietică).
V. 3. Tendințe, provocări
În ceea ce priveşte tendinţele şi provocările cu care
se confruntă politica comercială comună, acestea se
desprind din aspectele privitoare la piaţa comună,
menţinerea echilibrului dintre regiuni, economia de
scală sau competitivitatea.
În primul rând, piaţa europeană trebuie să fie
dinamică şi deschisă, deşi Uniunea Europeană
impune încă anumite restricţii importurilor sensibile
care pot afecta economia statelor membre. Uniunea
trebuie să continue să promoveze comerţul cu ţările
terţe pentru că aceasta duce la o creştere economică
stabilă.
În al doilea rând, menţinerea echilibrului dintre
regiuni este importantă pentru asigurarea coeziunii
şi reducerea decalajelor economice în statele
membre. Crearea pieţei unice a îngreunat accesul
pentru exportatorii din ţările în curs de dezvoltare,
ceea ce contravine liberalizării comerţului, făcând
Uniunea mai sensibilă la şocurile economice externe.
Totodată, va trebui pus accentul pe economia de
scală, varietatea producţiei şi concurenţă, acestea
putând fi înfăptuite numai prin intermediul unei
vaste pieţe libere. De asemenea, un rol important îl
joacă şi comerţul electronic care oferă oportunităţi
nelimitate care vor putea fi exploatate la scară
internaţională. Comerţul electronic facilitează
promovarea şi vânzarea produselor, dar şi accesul
la informaţie, aspect esenţial urmărit de orice
consumator în ziua de azi. De asemenea, a fost
semnalat faptul că dacă UE vrea să ţină pasul cu
economiile dezvoltate din China, Japonia sau SUA
aceasta va trebui să ia în considerare provocările
impuse de fenomenul globalizării şi să fie capabilă
să le preîntâmpine pentru a le contracara efectele
negative.
Va fi nevoie de asemenea de o atentă supraveghere
a comerţului deoarece în contextul liberalizării
circulaţiei de bunuri, capitaluri şi forţă de muncă
acestea pot da naştere la dezechilibre şi ţările
dezvoltate pot profita mai mult în acest sens în
detrimentul celor mai puţin dezvoltate. De aceea
pe viitor un rol important îl vor avea acordurile pe
21

materii prime şi presiunile concurenţiale dintre UE
şi mari jucători economici globali pentru,,cucerirea”
pieţelor emergente care se vor dovedi de o
importanţă majoră. Creştere economică, scăderea
ratei şomajului şi prosperitate pot fi atinse doar
prin îmbunătăţirea competitivităţii la nivel global.
Aceasta înseamnă că toate entităţile vor trebui
să se concentreze pe o alocare cât mai eficientă a
resurselor, pe economisirea acestora, bazându-se
astfel pe dezvoltare durabilă şi pe dezvoltarea unei
economii verzi.
În ceea ce priveşte cadrul juridic, UE va trebui
să realizeze anumite îmbunătăţiri la operaţiunile
sale internaţionale, precum şi pentru o mai bună
supraveghere şi înăsprirea legislaţiei privind
perturbaţiile externe, cum ar fi practicile de dumping
sau alte practici comerciale neloiale.
Politica comercială comună are un caracter foarte
dinamic. Accentul se pune pe realizarea de acorduri
care să permită liberalizarea pieţelor, protecţia
investiţiilor şi dobândirea accesului la materii prime
precum şi la pieţe de desfacere, dar şi răspunzând cu
aceeaşi monedă practicilor neloiale. În principiu UE
va trebui să aibă capacitatea să55 :
- negocieze acorduri globale în contextul unei
concurenţe din în ce mai accentuate;
- protejeze interesele firmelor europene pe pieţele
din ţările din afara Uniunii;
- negocieze o nouă generaţie de acorduri de liber
schimb, în scopul de a se poziţiona cât mai bine pe
piaţa concurenţială pentru a garanta industriilor
europene condiţii egale de acces pe pieţele
internaţionale, în comparaţie cu concurenţii lor
externi;
- deschidă piaţa europeană întreprinderilor din
ţări din afara UE.
Cele mai multe dintre aceste provocări sunt cuprinse
în Strategia Europa 2020. Aceasta a fost lansată în
martie 2010 de către Comisia Europeană care
stabileşte un model de dezvoltare inteligentă şi
durabilă. Principalul obiectiv al politicii comerciale
a UE conform Europa 2020 este stimularea creşterii
economice, crearea de locuri de muncă şi creşterea
prosperităţii pentru cetăţenii UE. Pe lângă aceste
obiective se poate menţiona şi asigurarea unei creşteri
raţionale şi sustenabile, precum şi îmbunătăţirea
competitivităţii internaţionale a mediului de afaceri
european şi a produselor din acest spaţiu56 .
Este evident faptul că politica comercială va trebui
adaptată la un mediu global în continuă schimbare
în acest sens fiind menţionate schimbările produse
de criza economică şi cele survenite odată cu Tratatul
de la Lisabona, iar pieţele economice emergente au
crescut în importanţă. Accesul la materii prime
a devenit o preocupare mult mai importantă şi
necesită o implementare a unei strategii europene
mult mai complexe şi detaliate.
22
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
55 www.ec.europa.eu/trade
56 Public consultation on a future trade policy document disponibil la www.ec.europa.eu/trade
57 Public consultation on a future trade policy document disponibil la www.ec.europa.eu/trade
Criza economică a determinat un declin de 9% în
cadrul comerţului global în 2009 şi a creat presiuni
pentru adoptarea de măsuri protecţioniste. Deşi
acestea au încercat să fie evitate, mai mult de 278 de
măsuri de restricţionare a comerţului au fost totuşi
adoptate afectând până la 5.2 % din exporturile UE.
Zone de interes sunt subvenţiile, restricţii în cadrul
cheltuielilor publice şi industrii grele care au fost
sever afectate (sectorul construcţiilor de automobile,
oţel, textile) 57 .
Europa va trebui să încerce să îşi ţină pieţele deschise
şi să supravegheze atent măsurile protecţioniste
deoarece rata şomajului ridicată şi deficitele
bugetare pot pune presiuni pe impunerea de măsuri
protecţioniste. Comunitatea europeană va trebui
să renunţe la protecţionism cum ar fi renunţarea la
taxe pe export, subvenţii ale industriilor autohtone,
transfer involuntar de drepturi intelectuale etc.
În ceea ce priveşte strategia de liberalizare a pieţelor
europene ar trebui să se pună accentul pe eliminarea
barierelor din China, Rusia, India, Brazilia. Ar
trebui de asemenea să se înăsprească condiţiile
pentru ţările care nu îşi respectă angajamentele
internaţionale. Liberalizarea comerţului va conduce
la realizarea unei economii a consumului de resurse
şi la dezvoltarea aşa numitei ,,economii verzi”. Mai
mult, datorită potenţialului enorm al pieţelor din
ţările emergente ar trebui îmbunătăţit şi liberalizat
accesul la aprovizionarea cu materii prime din aceste
ţări ceea ce va contribui la prosperitatea comunităţii
europene. În acest sens va trebui extins domeniul
de aplicare al Acordului guvernamental de Achiziţii
din cadrul OMC (GPA). Astfel ar trebui promovată
aderarea ţărilor partenere la acest acord, pe primul
loc situându-se China.
O altă prioritate rămâne liberalizarea comerţului
multilateral deoarece diminuează costurile de
tranzacţii şi liberalizarea comerţului global aducând
de asemenea un set de reguli care ar putea fi folosit ca
bază pentru guvernarea internaţională a comerţului.
UE ar trebui să acţioneze atunci când se confruntă
cu o situaţie care prejudiciază sau deformează
comerţul liber un prim pas fiind modificarea în
acest sens a Regulamentului privind obstacolele în
calea comerţului (TBR). Companiile europene au o
anumită reticenţă atunci când trebuie să semnaleze
un prejudiciu suferit deoarece se tem de represalii.
UE ar trebui să intervină prin stabilirea unor
mecanisme care să permită să acţioneze fără riscul
apariţiei represaliilor.
UE se concentrează de asemenea pe scăderea taxelor
vamale pentru produsele şi serviciile ecologice,
prin acestea ajutând la îmbunătăţirea condiţiilor şi
iniţiativelor de dezvoltare a climatului tehnologic.
La eliminarea acestor taxe va trebui să se ţină seama
de faptul că nu va trebui să se creeze mai multă
birocraţie.

UE ar trebui să interzică (elimine) complet practicile
care denaturează comerţul liber cum ar fi folosirea
preţurilor duble în practicile dintre UE şi Arabia
Saudită.
Acorduri bilaterale sunt esenţiale pentru a
spori accesul firmelor europene pe pieţele ce au
înregistrat creşteri spectaculoase cum sunt cele din
India şi Asia de Sud-Est. De asemenea, vor trebui
consolidate relaţiile UE-SUA. Consiliul Economic
Transatlantic (TIC) ar trebui să aibă un rol important
în coordonarea măsurilor ce trebuiesc luate pentru a
crea o piaţă transatlantică liberă58 . În ceea ce priveşte
acordurile bilaterale, se va ţine cont de următoarele
direcţii:
- UE ar trebui să încheie acorduri cu acei parteneri
strategici şi de importanţă economică şi care vor
ajuta la dezvoltarea mediului de afaceri european.
Aceştia sunt consideraţi a fi: India, Brazilia, China;
- Acordurile vor trebui să asigure acces liber la
produsele, serviciile şi investiţiile comunitare;
- Regulile care stabilesc originea produselor ar
trebui simplificate, coerente cu cele ale altor
acorduri bilaterale şi cu sistemul SGP reformat şi
să se bazeze pe consultarea deplină a sectoarelor
afectate;
- Rezultatele vor trebui să fie corecte pentru toţi
partenerii şi să asigure echilibru general;
- Negocierile, în special cele aflate în fazele
finale, vor trebui să fie purtate în cooperare cu
BUSINESSEUROPE şi cu asociaţiile membrilor
naţionali.
Negocieri se află în curs cu parteneri importanţi
precum membrii asociaţiei ASEAN şi MERCOSUR,
Canada şi Ucraina. Alte negocieri importante sunt
cele din America Latină (Columbia şi Peru). Acordul
de liber schimb dintre UE şi Coreea de Sud va aduce
beneficii semnificative pentru multe firme europene
şi va consolida şi dezvolta strategia comercială
a Uniunii. Acest acord presupune eliminarea
barierelor netarifare şi reglementărilor de cooperare
iar procedurile de salvgardare vor fi aplicate atunci
când se justifică. UE mai are de asemenea acorduri
importante semnate cu Turcia, Elveţia şi ţările EEA,
iar barierele pentru exporturi şi investiţii din cadrul
acestor acorduri ar trebui treptat eliminate. Cei mai
importanţi parteneri comerciali ai UE rămân însă
Japonia, SUA şi ţările BRICS59 .
Acorduri cu SUA
Relaţia cu SUA rămâne cea mai importantă şi trebuie
continuu consolidată şi revitalizată prin adaptări
la evoluția situației economice la nivel mondial.
Uniunea Europeană este reprezentată în aceste
tratative de comisarul de Gucht. Pe termen mediu
UE şi SUA ar trebui să se preocupe de crearea unei
pieţe transatlantice libere. Un exemplu în acest sens
îl constituie consiliul de energie USA-UE pentru
cooperarea şi consolidarea relaţiilor în domeniul
energetic. Cooperarea strategică va fi necesară
Politica comercială comună
58 Overview of regional trade agreement, document disponibil la www.ec.europa.eu/trade
59 Ibidem.
dacă Uniunea îşi doreşte să treacă mai uşor peste
problemele globale şi pentru a facilita atingerea
obiectivelor pe termen lung.
Acorduri cu China
Dialogul Economic la nivel înalt dintre UE şi
China ar fi înregistrat un succes semnificativ şi ar
fi contribuit într-o măsură mai mare la dezvoltarea
firmelor europene prezente în China dacă ar fi fost
stabilite cu exactitate mai mare priorităţile. Aceasta
ar duce la conceperea unui plan clar de atingere a
obiectivelor şi impunerea unor termene limită exacte
pentru ca acestea să fie respectate. Comisia va trebui
să evalueze cu regularitate relaţia UE-China şi să îi
impună Chinei să îşi respecte obligaţiile asumate.
Toate măsurile de politică comercială trebuie plănuite
şi îndeplinite în aşa mod încât administraţia chineză
să nu exercite presiuni asupra companiilor europene
care îşi desfăşoară activitatea în China.
Acorduri cu Rusia
UE este dependentă de materiile prime ruseşti şi de
energie, de aceea se încearcă a se utiliza un dialog
cât mai eficient şi strategic pentru a consolida
relaţiile existente şi a dezvolta mediul de afaceri
pentru companiile europene care operează în
Rusia încercând de asemenea rezumarea normală a
acordurilor existente.
Acorduri cu India
Comerţul cu India reprezintă o fracţiune mică
din totalul comerţului european internaţional şi
din volumul de investiţii dar creşterea economică
dinamică şi populaţia enormă fac din aceasta un
partener strategic şi de mare importanţă pentru UE.
Se doreşte a se realiza un acord de liber schimb care
să liberalizeze piaţa indiană pe toate sectoarele, India
fiind nevoită în acest sens să dezvolte o strategie de
alocare eficientă a resurselor.
Acorduri cu Japonia
Negocieri pentru semnarea unui plan de actiune
UE-Japonia 2011-2020 sunt în desfăşurare. Se
încearcă demararea unor proiecte pilot pe termen
scurt ce vor fi verificate anual. Va trebui continuat un
dialog constructiv privind facilitarea schimburilor
economice reciproce, accentul fiind pus pe barierele
non-tarifare mai ales pe recunoaşterea standardelor şi
certificatelor, de exemplu în domeniul tehnologiilor
de sănătate, dar şi în domeniul investiţiilor.
Acorduri cu Brazilia
Brazilia este o piaţă cheie pentru Europa nu doar
datorită creşterii economice stabile din ultimii ani, ci
pentru că este gazda unor investiţii mari realizate de
firme europene. Pentru a liberaliza piaţa în această
zonă cea mai bună soluţie ar fi încheierea unui acord
cu MERCOSUR astfel fiind înlăturate barierele
tehnice, taxe vamale şi taxe pe repatrierea profiturilor
etc. Trebuie încurajată adoptarea de către Brazilia
a tratatelor importante cum este Acordul asupra
Tehnologiei şi Informaţiei.
23

9
luni
4
luni
24
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
Anexa 1.
Principalele etape de desfăşurare a soluționării unei plângeri antidumping şi antisubvenţie
45 zile
15-37
zile
Producătorul european înaintează
plângerea Comisiei Europene 1
Plângerea este aprobată de
către Comisie 2
Notificarea este publicată în
jurnalul Oficial al UE
Sunt trimise chestionare
exportatorilor, autorităților,
producătorilor, importatorilor din
țările în cauză şi care sunt afectați
de această problemă
Chestionarele sunt verificate
de ofițeri din cadrul Comisiei
şi sunt furnizate rezultatele din
urma analizei
Comisia trimite rezultatele
către Consiliu 3
Comisia continuă investigația
ținând cont de recomandările
Consiliului
10 zile
Comisia publică măsurile finale
Se efectuează vizite de
verificare
Sunt comentate
rezultatele
Sunt comentate
rezultatele
Posibilitatea de a se
oferi un angajament
pentru inculpat
1 Plângerea va trebui să conţină dovezi cu privire la produsul ce nu este originar din UE şi beneficiind de o subvenţie sau de preţ de dumping este
exportat în spaţiul comunitar. Importurile subvenţionate ce sau vor cu preţuri fi luate de dumping aduc un prejudiciu industriei europene
2 Notificarea cuprinde detalii cu privire la produsul investigat, ţara investigată, drepturile şi obligaţiile părţilor implicate şi termenele limită ce se
aplică
3 În acest moment Comisia poate lua trei decizii:
- Acordă amenzi şi contravenţii;
- Continuă investigaţia;
- Termină investigaţia fără a impune măsuri.
4 Comisia poate lua două decizii:
- măsurile sunt impuse definitiv;
- cazul se încheie fără impunere de măsuri.
4
Sursă: adaptat de autori pe baza informațiilor preluate de pe adresa
http://ec.europa.eu/trade/tackling-unfair-trade/trade-defence/

Politica comercială comună
Anexa 2- Studii de caz asupra unor anchete legate de restricționarea comerțului liber
COLUMBIA -Discriminare fiscală asupra automobilelor importate
Plângere depusă de Volkswagen AG la 7 iulie 2000
1. Obstacol în calea comerţului - Regimul columbian de TVA pentru maşini, care introduce o discriminare
împotriva automobilelor cu o capacitate cilindrică egală sau inferioară la 1400 cm³ importate în Columbia.
Ancheta deschisă la 18 august 2000.
2.Concluziile anchetei - Practica contestată încalcă obligaţiile asumate de Columbia prin articolul III al
GATT 1994.
3.Rezultat: - UE şi Columbia au ajuns la un acord prin care cea din urmă se angajează să nu crească diferenţa
de taxă asupra automobilelor importate cu capacitate cilindrică egală sau inferioară la 1400 cm³ şi să o
elimine până la 1 iulie 2005, prin reduceri periodice, regulate şi continue de 1 sau 1,5 % la fiecare două
luni. Prima reducere trebuia să se aplice de la 1 iulie 2003. La 27 decembrie 2002, Parlamentul columbian
a adoptat un proiect de lege prevăzând eliminarea progresivă a diferenţei de taxă pe valoarea adăugată
menţionate mai sus. Procedura a fost deci suspendată prin decizia Comisiei din 20 mai 2003.
- A fost găsită o soluţie de comun acord.
CANADA - Bordeaux Médoc
Plângere depusă de CIVB (Consiliul Interprofesional al Vinului de Bordeaux) la 6 decembrie 2001
1. Obstacol în calea comerţului - Lipsa protecţiei vinurilor care poartă indicaţia geografică “Bordeaux” şi
“Médoc” Canada.
Ancheta deschisă la 25 mai 2002.
2. Concluziile anchetei - Ancheta a confirmat susţinerile petentului conform cărora amendamentul C-57 la
legea canadiană asupra mărcilor de comerţ constituie o încălcare a articolului 23, paragrafele 1 si 2, cât şi a
articolului 24 paragraful 3 (clauza zisă de status quo) al acordului TRIPS, încălcări care nu pot fi justificate
în baza excepţiei prevăzute de articolul 24 paragraful 6 TRIPS.
3. Rezultat - La 24 aprilie 2003, Comisia şi Canada au parafat un acord bilateral relativ la comerţul cu vin şi
băuturi spirtoase, care prevedea eliminarea definitivă a numelor considerate “generice” în Canada, cum ar fi
denumirile “Bordeaux” şi “Médoc”, odată cu intrarea sa în vigoare.
La 9 iulie 2003, Comisia a decis să suspende procedura de examinare cu intenţia de a-i pune capăt de îndată
ce acordul bilateral va fi intrat în vigoare. Acordul a intrat în vigoare la 1 iunie 2004 şi Canada a eliminat
denumirile “Bordeaux” şi “Médoc” de pe lista denumirilor generice care figura în amendamentul C-57.
Procedura a fost deci închisă.
- A fost găsită o soluţie de comun acord.
25

Bibliografie
26
1. Cărţi, tratate, monografii
Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012
• Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti, 2006.
• Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucurreşti, 2006.
• Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L`Union européenne, 7 e édition, Dalloz, Paris,
2008.
• Paul Craig, Grainne de Burca, EU Law. Text, Case and, Materials, fourth edition, Oxford University
Press, Oxford, 2008.
• Mirela Diaconescu, Economia Europeană, ediția a II-a, Editura Uranus, Bucureşti , 2004.
• Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale
Uniunii Europene, Editura Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2005.
• Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit matériel de l`Union européenne, 5 e édition, Montchrestien, Paris,
2009.
• Jean-Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, Paris, 2009.
• Jeffrey Harrop, The political economy of integration in the European Union, third edition, Edward Elgar
Publishing Limited, 2000.
• Kohler-Koch, Interessen und Integration, 2005.
• Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
• Nugent, Neill, The Goverment and Politics, 2004.
• Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ediția a 2-a, Institutul European din
România, Bucureşti, 2003.
• M. Profiroiu, Instituții şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2008.
• Asztalos Zsofia, Pakodzy Csaba, Public Policies of the European Union, Editura Universitatea ”Petru-
Maior”, Târgu Mureş, 2008.
2. Studii de specialitate
• J. Michael Finger, Trade Policies in the United States, 2008.
• Cf. Raymond Vernon, Deborah L. Spar, Glenn Tobin, Iron Triangles and Revolving Doors: Cases, în U.S.
Foreign Policymaking, 2007.
• Ce este Politica Comercială a Europei?, Document disponibil online la: http://ec.europa.eu/trade/about/
introduction-to-trade.
3. Tatate
• Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (2009).
• Tratatul de la Nisa (2002).
• Tratatul de la Amsterdam (1997).
• Trataul de la Maastricht (1992).
• Actul Unic European (1986).
• Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957).
4. Legislaţie derivată
• Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecţia împotriva
importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii
Europene, publicat în Jurnalul Oficial, L 343, 22 decembrie 2009, p. 51-73.
• Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind instituirea unui regim
comun aplicabil exporturilor, publicat în Jurnalul Oficial, L 291, 7 noiembrie 2009, p. 1-7.

Politica comercială comună
• Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind exportul bunurilor culturale
(versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 39, 10 februarie 2009, p. 1-7.
• Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri
comunitare de administrare a contingentelor cantitative (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, L 198/1, 26 iulie 2008, p. 1-7.
• Regulamentul (CE) nr. 3285/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind regimul comun aplicabil
importurilor şi de abrogare a Regulamentlui (CE) nr. 518/94, publicat în Jurnalul Oficial, L 349, 31
decembrie 1994, p. 53.
5. Culegeri de jurisprudenţă
• Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie.
6. Surse internet
• http://curia.europa.eu
• www.eur-lex.europa.eu
• www.ec.europa.eu – site oficial al Comisiei Europene
27

Politica comercială comună
Prezenta broşură îşi propune să prezinte principalele
coordonate ale politicii comerciale comune. Pornind
de la momentele cheie şi baza legală, lucrarea continuă
prin a schiţa arhitectura instituţională din spatele
acestei politici, maniera în care ea este implementată
pe teritoriul UE şi principalele instrumente utilizate.
Utilitatea acestui material se regăseşte atât în
calitatea sa informativă generală, cât şi în ansamblul
de date actualizate pe care le oferă cititorilor pentru
buna înţelegere a aplicabilităţii concrete a politicii
comerciale comune în 2012.
Florin Bonciu este profesor universitar la
Universitatea Româno-Americană din Bucureşti
şi cercetător ştiinţific principal I la Institutul de
Economie Mondială. De asemenea, este membru
al Consiliului Ştiinţific Consultativ al Institutului
European din România.
Cuprins
ISBN online: 978-606-8202-27-3
Lista de acronime
Introducere
I. Momente Cheie
I.1. Tratatul de la Roma – Tratatul instituind
Comunitatea Economică
Europeană (1957)
I.2. Actul Unic European- AUE (1986)
I.3. Runda Uruguay şi Runda Doha
I.4. Tratatul de la Maastricht (1992)
I.5. Tratatul de la Amsterdam (1997)
I.6. Tratatul de la Nisa (2001)
I.7. Tratatul de la Lisabona (2009)
II. Baza legală
III. Actori instituţionali
III.1. Consiliul Uniunii Europene
III.2. Parlamentul European
III.3. Comisia Europeană
III.4. Comitetele consultative antidumping si
antisubvenţii
III.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
III.6. Procedura de negociere în cadrul politicii
comerciale comune
IV. Instrumente
IV.1. Politica de import
i. Acordurile tarifare şi comerciale
ii. Măsurile de liberalizare
IV.2. Politica de export
IV.3. Produse neliberalizate
IV.4. Măsurile de protecţie comercială
i. Măsuri antidumping
ii.Măsuri antisubvenţii
IV.5. Acordurile bilaterale şi interregionale
V. Aspecte problematice, tendinţe, provocări
V.1. Aspecte legate de piața liberă şi libera circulație
i. Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri
nejustificate a liberei circulații
ii. Cum se redactează o plângere?
V.2. Aspecte legate de politica vamală comună
i. Tipuri
ii. Scopul instrumentelor de politică vamală
iii. Mecanismul de funcţionare
V. 3. Tendințe, provocări
Anexa 1. Principalele etape de desfăşurare a soluționării
unei plângeri antidumping şi antisubvenţie
Anexa 2. Studii de caz asupra unor anchete legate de
restricționarea comerțului liber
Bibliografie