"Sangele lui Isis" (pdf)

Vampirul stinse torțele. Era din nou întuneric deplin și liniște mormântală… Liniște? Dar ce era asta?
Urechea lui sensibilă prinse un foșnet discret care se auzea din pereți. Înaintă până la primul zid, îl atinse și
simți fire de nisip scurgându-i-se printre degete. „Isis e chiar simpatică”, își spuse vampirul amuzat. „Eu îi
aduc nestemata , iar ea umple încăperea cu nisip, îngropându-mă de viu (în fine, aproximativ viu sau oricum,
ceva pe-acolo). Nu-i nimic, e mai bine așa - știu măcar că muritorii nu vor găsi niciodată labirintul prin care am
trecut venind încoace, iar pe mine nu mă deranjează de loc să mai fiu îngropat încă odată. Noi putem ieși din
pământ fără probleme. Dar ca gest din partea ei, e incalificabil. Poftim de te încrede în femei, fie ele și zeițe”.
Soarele răsărea peste întinderea deșertului. Primele grupuri de turiști se pregăteau să ia în primire
ruinele Tebei, când în apropiere de templul lui Hatșepsut o mână omenească nespus de albă răsări din nisip.
Ulrich se săltă deasupra pământului, își scutură nisipul din păr și de pe mantie, apoi căută din ochi un loc
unde să se ascundă. Noaptea tocmai cedase locul zilei și el nu mai avea puterea de a se dizolva în întuneric.
Ochi un grup de construcții părăsite, părând barăci ale vreunui șantier arheologic abandonat, se piti în dosul
lor și-și extrase din boccea pantalonii, cămașa și încălțările, redevenind un personaj al zilelor noastre.
Îmbrăcat ca orice turist, se amestecă printre oamenii gălăgioși, ba chiar cercetă minuțios o tarabă cu
suveniruri și-și cumpără o statuetă de ceramică reprezentând-o pe Isis cu brațele întinse, împodobite cu aripi.
Își privi atent achiziția – chipul zeiței era acceptabil, ba chiar destul de drăguț…
Sfârșit Helga, aprilie – august 2012
100