"Sangele lui Isis" (pdf)

-Nu-i rosti numele pe vasul meu, mârâi Joel printre dinții strânși și-și atinse, pe sub cămașă,
talismanul celtic. Nava aceea se numise cândva Marie Celeste și noi tot așa îi spunem când vorbim din
întâmplare despre ea. Dar asta nu e Marie Celeste – aceea era un velier, pe când aici avem de-a face cu un
vas cu aburi, după cum arată coșurile.
-Sfârșit de secol XIX și început de secol XX, își dădu Tom cu părerea. Nu știu decât o singură navă de
mărimea și construcția ăsteia, care s-a scufundat pe aici cu mai bine de o sută de ani în urmă. Și vine încoace
cu toată viteza de care e în stare!
-E … e un miraj, nu? Adică nu există cu adevărat, constată tânărul cu glas pierit.
-Asta contează mai puțin acum, cât faptul că ar fi bine să nu ne ciocnim. Indiferent dacă e un vapor
real sau o iluzie, prefer să nu am de-a face cu așa ceva.
Joel aprobă dând din cap spusele lui Tom.
-Bine, dau comanda să sune sirena, ca să avertizez nava aceea că mai suntem și noi pe-aici. Eu încă
sper că e o navă reală, care va ști frumușel să-și ajusteze cursul, nu cine știe ce apariție.
Căpitanul se îndepărtă. Tom rămase să urmărească prin binoclu ciudatul fenomen.
-Dacă nu e real, nu ne poate face nimic rău. Adică, trecem prin lucrul acela ca prin fum, nu?
Bătrânul timonier clătină sceptic din cap.
-Băiete, eu, unul, cred că mai degrabă vrea să ne tragă în fundul oceanului. Întâlnirea trebuie evitată
cu orice preț!
Sirena mugi, apoi se așternu o liniște nefirească. Tom stătea cu auzul încordat, așteptând. După o
vreme, clătină din cap.
-Da, sigur, nici nu le pasă de avertizarea noastră. Dacă pe nava aia ar fi fost oameni vii, ar fi răspuns
până acum la salutul nostru.
Joel se întoarse, luă binoclul din mâna timonierului și privi.
-Nu se vede nimeni la bord, anunță el. Nici țipenie de om!
Tânărul marinar făcu câțiva pași în spate, cu o expresie evidentă de groază întipărită pe chip. Joel,
rămas singur cu Tom, îl luă de braț și-i șopti:
-Avem noroc că pasagerii și o mare parte din echipaj încă mai dorm. Aș avea bătăi de cap să explic
ce e asta. Dar vreau să preiei tu timona, pentru orice eventualitate. Și aș mai vrea al dracului de mult să știu
ce vas e ăsta, care e când vizibil, când invizibil, de parcă ar încerca să se materializeze de undeva din afara
lumii fizice. Mă duce cu gândul la experimentul Philadelphia.
-Nu, se opuse timonierul. Aici avem de-a face cu un vas civil, cu o generație mai vechi. Uită-te atent!
Joel privi prin binoclu, apoi păli și își mai atinse odată medalionul celtic, după care începu să
răcnească:
-Să meargă cineva după Jim, să vină încoace cu toate aparatele alea ale lui, în orice stare s-ar găsi:
viu sau mort, beat sau treaz.
Jim veni cu aerul că fusese trezit din somn. Purta o pereche de blugi, șlapi în picioare și o cămașă pe
care nu apucase s-o încheie. Avea în jurul gâtului curelele a două aparate de fotografiat, ambele impresionant
de mari, din cele folosite numai de profesioniști.
-Cine dracu m-a… ah, scuze, căpitane, dar a fost prea mult pentru o singură cursă. În noaptea care
tocmai a trecut am vărsat tot romul din mine, iar acum vine un nebun și mă trezește și când îl întreb ce-a pățit
se uită la mine fix și începe să tremure.
-Eu te-am chemat. Joel întinse mâna înainte și arătă spre straniul vapor. Ai și tu, odată în viață,
norocul să fii acolo unde trebuie, când trebuie. Vreau să-mi fotografiezi chestia care apare și dispare la
orizont. Când se va apropia de noi, vreau poze cu toate detaliile posibile. Dacă ai un aparat vechi, pe film, să
faci poze și cu el – din câte am citit pe undeva, filmul e mai sensibil decât memoriile electronice. Clar?
Jim își încordă privirea, scrutând orizontul în direcția indicată de mâna căpitanului. Își potrivi lentilele,
duse aparatul la ochi, focaliză atent apoi mâna începu să-i tremure spasmodic. Joel îi puse o mână pe braț.
-Știu că ți-e greu să crezi ce vezi acum. Și mie mi-e greu - și eu aș vrea să fug mâncând pământul.
Dar avem amândoi o misiune, un post de la care nu putem pleca. Iar misiunea ta e să-mi dai acele poze pe
care le aștept. Apucă-te de treabă!
Tremurul mâinii încetă și Jim declanșă de câteva ori, în timp ce misterioasa navă se apropia, ascunsă
parțial privirii de ceața zorilor. Frigul devenise îngrozitor. Apoi vaporul răsărit din neant, tot fără țipenie de om
pe punte, păru să accelereze brusc, îndreptându-se ca o săgeată spre Steaua Atlanticului, de parcă ar fi vrut
să-și înfigă prova ascuțită în tribordul pachebotului. Dar Tom era la cârmă. Viră iute și marea lebădă albă
răspunse comenzii incredibil de repede, descriind grațios un arc de cerc strâns în jurul celeilalte nave.
-Acum, Jim, fotografiază carena!
Pe bordajul navei străine, numele acesteia strălucea, părând scris cu vopsea proaspătă. Jim trăgea
un cadru după celălalt, Joel își scoase chipiul și-și ștergea transpirația de pe față, iar nava fu înghițită de
cețuri și se evaporă literalmente de pe suprafața oceanului, ca și cum n-ar fi fost acolo niciodată. Înainte de a
dispărea, Joel zări totuși o făptură omenească, o singură ființă vie pe uriașa structură metalică: era o fată
17