"Sangele lui Isis" (pdf)

-E plin, dă-i drumul, strigă o voce.
Un motor se puse în mișcare și țipetele celor rămași pe vapor se auziră tot mai slab. „Evelyne”, gândi
Cora îngrozită. Nu avu timp nici să se dezmeticească, nici să se așeze comod pe fundul bărcii – motorul se
opri și barca se ciocni de ceva.
-Toată lumea, sus pe ponton. Plecăm înapoi după alți pasageri. Repede!
Cora rămase locului. Cu tot cu bastonul ei alb, n-ar fi reușit să-și țină echilibrul într-o bărcuță care se
legăna. În jur auzi pași tropăind, apoi cineva o luă în brațe.
-Așa, sus, acum vă pun pe ponton. Mai sunt trei trepte și ați ajuns pe uscat, acolo vă așteaptă cei din
port.
Se auzi motorul bărcii și – în fine – ceea ce se afla sub picioarele Corei era pământ solid, care nici nu
se înclina, nici nu se legăna. O adevărată fericire! O mână se strecură în mâna ei stângă – cu dreapta
continua să se sprijine pe bastonul alb.
-Vă ajut eu, doamnă.
-Mulțumesc, sunteți așa de amabil! Unde mergem?
-Nu știu, ne conduce cineva din port. Se zvonește că vom fi cazați pe undeva în noaptea asta, iar
dimineața vom putea alege dacă ne continuăm croaziera pe un alt vapor sau agenția de turism ne plătește
despăgubiri pentru călătoria neefectuată. Dar deocamdată astea sunt numai zvonuri.
Cora își încordă auzul, ca să prindă cât mai mult din discuția oamenilor din jurul ei. Pricepu că se
aflau în Corsica, în localitatea Bonifacio și că exista un hotel foarte mare, în holul căruia se vor aduna toți
pasagerii. Jandarmii le împărțiră pături calde, iar de undeva din depărtare răsună sirena unei ambulanțe. Se
mai vorbea de faptul că un om fusese strivit de una din bărcile de salvare ale vaporului, pe când aceasta era
manevrată. Un altul, pradă unui acces de panică, se aruncase de pe vas și murise la contactul cu apa rece. În
general nimeni nu știa nimic, oamenii nu-și explicau ce se întâmplase, haosul părea generalizat și lumea
revoltată de absența lui Fabio Rossi, care nu mai fusese văzut de nimeni din clipa în care dăduse ordinul
evacuării pasagerilor.
Cora fu așezată într-un fotoliu, într-o încăpere caldă unde răsunau puzderie de voci. Abia când se
văzu confortabil instalată în acel loc, simți cum o răzbește oboseala, se înveli cu pătura și ațipi.
---//---
Evelyne primi vestea că trebuie să părăsească vaporul ca pe un trăsnet căzut din senin. Simțise de
câteva ori vasul clătinându-se, dar se gândise la un vânt puternic sau la vinul pe care-l băuse mai înainte. De
îndată ce lumea începu să fugă către ieșire se iscă un vacarm și un haos în care fiecare încerca să împingă
pe fiecare și Evelyne se luptă să nu fie sufocată sau târâtă de curentul uman. Scăpă din sală cu eșarfa
sfâșiată, o abandonă pe coridor și fugi spre scară. Li se spusese deja că ascensoarele nu mai prezentau
siguranță. Oamenii care coborau țipând îngroziți se ciocneau cu alții care urcau, iar Evelyne știa că trebuie să
ajungă pe puntea unde se aflau cabinele de lux. Două lucruri o mânau într-acolo: gândul că-și lăsase cea mai
mare parte a nou-achiziționatelor bijuterii în seiful din cameră și grija față de sora ei, Cora. Se lupta, disperată,
cu oamenii care veneau din sens contrar, pe scările devenite tot mai înclinate și mai nesigure pe măsură ce
vaporul se lăsa într-o parte. Ajunse la cabina ei cu dantela de la poalele rochiei atârnând în bucăți, ruptă în
zeci de locuri și cu impecabilul ei coc blond desfăcut, cu părul lăsat neglijent pe spate, ceea ce – Evelyne știa
prea bine – n-o avantaja de loc. Descuie ușa și începu să strige după sora ei, dar îi răspunse doar tăcerea.
Simți începutul unui atac de panică strângându-i inima într-o menghină și se strădui să-și caute trusa de
medicamente.
În timp ce cotrobăia cu degetele prin diverse pungi și punguțe se gândi că cineva – acel cineva nu
putea să fie decât bunul Dumnezeu, doar își găsise ușa încuiată așa cum ea însăși o lăsase – deci o făptură
misterioasă și venită din altă lume o salvase pe Cora, scoțând-o din apartament și ducând-o la bărcile de
salvare. Găsi punga în care-și ținea calmantele, înghiți unul, apoi se sperie – băuse alcool cu puțin timp în
urmă, iar medicul i-ar fi spus, desigur, să evite această combinație nepotrivită. Pe când își îndesa în poșetă, în
mare grabă, o mână de bijuterii, auzi o voce venind de pe coridor, prin ușa pe care o uitase deschisă:
-Doamnă, grăbiți-vă, ne scufundăm!
Panica puse din nou stăpânire pe ea. Își abandonă seiful, în care mai sclipeau mulțime de pietre
prețioase și fugi la ușă, iar de acolo pe coridor. Înjură în gând – uitase să-și schimbe pantofii cu tocuri, iar
acum o incomodau teribil – aruncă o ultimă privire înapoi și începu să alerge, disperată să-și scape viața.
Când coti pe coridor înspre scară, zări cu coada ochiului o umbră neagră strecurându-se pe ușa a ceea ce
fusese până nu de mult cabina ei de pe Costa Brava.
Evelyne fugi înnebunită, străbătând coridor după coridor și punte după punte. Din loc în loc găsi
marinari care îi ghidau pe pasagerii întârziați la dreapta, apoi la stânga, apoi iar la stânga și în jos. Când crezu
că tot ce putea fi mai rău se întâmplase deja, luminile navei se stinseră brusc și nu mai rămase în funcțiune
decât iluminatul de avarie, atât de slab că i-ar fi trebuit ochi de pisică să vadă ceva la trei pași înaintea ei.
37