"Sangele lui Isis" (pdf)

tânăr care promite”, ca să fie angajat pentru entuziasmul începătorului și pentru salariul mic pe care l-ar cere.
Să lucreze pe un spărgător de gheață – hm, suna destul de interesant, dar nu i-ar fi plăcut să se ducă într-un
loc unde șase luni pe an ziua înseamnă trei-patru ore de lumină și un frig îngrozitor. „Mofturosule”, îi strigă
vocea interioară.
Din a treia zi de stat la han începu să iasă la plimbare. Lumea îl saluta cu respect – se auzi repede că
eroul de la Brest venise să-și viziteze locurile strămoșești și Joel se pomeni conversând cu toată lumea,
bucuros că bunicul îl învățase franceza și bruma de bretonă pe care bătrânul o mai ținea minte. Întors serile la
hotel, își petrecea vremea cu calculatorul în brațe sau pierzând timpul prin restaurant, în compania localnicilor
care veniseră la un pahar de vin. Îl mâncă limba de câteva ori să întrebe dacă mai sunt faruri vechi de
vânzare și dacă da, la ce preț, dar se abținu. „Deșteptule, ai nevoie de o slujbă mai întâi”.
Unde anume găsești o slujbă în ziua de zi, dacă nu pe internet? Joel începu să caute, dar pentru
marinari având experiența lui în carieră nu găsi mare lucru. Plictisit, se apucă să-și facă ordine în mesageria
electronică, un lucru pe care, aflat la bordul unei nave, nu-l neglija niciodată. După ce șterse câteva mesaje
comerciale, care se rătăciseră pe acolo din greșeală, tot rămase cu câteva sute, mai multe decât primise de-a
lungul multor ani însumați. Majoritatea erau de la oameni al căror nume îi suna oarecum cunoscut, fără să fi
putut spune unde îi întâlnise. Citi unul, două, trei, zece și simți că ochii îi ard, de parcă ar fi vrut să plângă.
Oameni care-i fuseseră pasageri în cursa spre Brest, cea desfășurată în plină furtună, îi mulțumeau,
recunoscători, că le salvase viața. Se apucă să le citească pe toate – erau zeci de mesaje, având un conținut
oarecum asemănător. Era impresionat și fericit cum nu se simțise de mult, nici măcar în noaptea pe care și-o
petrecuse cu fata din port.
Apoi dădu de un mesaj de la Jim și-l deschise. Găsi atașată o fotografie cu Jim călare pe cămilă, iar
în spatele lui se vedeau piramidele. „Căpitane, m-am săturat de mare”, scria acesta. „Am cerut celor de la
Atlantic Voyages să-mi dea recomandări pentru o agenție de turism, oricare ar fi ea, cu condiția să nu-și
plimbe clienții pe apă. Iată-mă așadar fotograf al grupurilor de turiști care călătoresc în nordul Africii cu
societatea Sahara Dreams. Aici nu dai de apă, nici s-o cauți cu săptămânile. Nici de rom,e adevărat, dar se
bea un ceai foarte acceptabil, care merge bine cu smochinele și curmalele dulci. Am auzit că din smochine sar
obține un vin excelent, n-am gustat nimic de soiul ăsta până acum dar timpul nu-i pierdut, informația trebuie
studiată. Sper că tu și membri echipajului de pe Steaua Atlanticului sunteți bine și vă salut pe toți de pe
corabia deșertului, urându-vă vânt din pupa”. Urma și un post-scriptum: „aici mirajul deșertului e un lucru
comun, iar uneori apar până și nave-fantomă. Cu timpul te obișnuiești cu asta, nu le mai bagi în seamă.
Oamenii care studiază științele ezoterice vorbesc despre porți spre alte lumi, ascunse în piramide. Dacă îi iei
în serios, așa e. Dacă nu, înseamnă că te paște o insolație. Te salut, Jim”.
Joel râse de mesajul lui Jim și de poza care-l arăta pe acesta călărind cu stângăcie, ca și cum și-ar fi
temut fundul de contactul cu șaua cămilei. „Jim e tot neserios, dar e un băiat bun și talentat în ceea ce face”
gândi căpitanul. „Sper să găsească vinul acela de smochine cât mai târziu și cât mai rău la gust, poate așa ar
avea șansa să se vindece de patima beției”.
Următoarele mesaje îl uimiră chiar mai mult decât cele de recunoștință. Se pare că în lumea virtuală
informația circulă repede, pentru că oamenii aflaseră de concedierea lui și își exprimau indignarea. Unii
anexaseră extrase din ziare și Joel citi titlurile: „Atlantic Voyages își pierde nu numai activele, ci și mințile –
concedierea eroului de la Brest, o greșeală inacceptabilă”. „Acțiuni de protest în porturile Brest și New York
față de concedierea faimosului căpitan Joel Kervran”. „De ce plătește Joel Kervran greșeala lui Fabio Rossi?”
Unele dintre mesaje erau încă și mai interesante – pasagerii care călătoriseră în cabinele de lux și aveau
averi însemnate îi propuneau diverse slujbe. „Am un mic iaht cu un motor de șase sute de cai-putere. Ai vrea
să-i fii căpitan?” îl întreba unul. Altul: „am un lac pe proprietatea mea și vreau să cumpăr un vaporaș de
agrement. Ai vrea să mă ajuți?” Era înduioșător, îl ungea la inimă, dar… nu se putea închipui pe sine
navigând cu bărcuța pe lac, așa cum nu se putea imagina scoțând bălegarul din grajdurile tatălui său. Dar
oamenii aceia fuseseră drăguți și încercaseră să găsească o soluție pentru problemele lui. Meritau un
răspuns politicos, chiar dacă nici una din oferte nu-l tenta. Joel compuse o scrisoare de mulțumire, în care își
exprima speranța unei colaborări viitoare, precizând că e în faza de analiză a mai multor oferte. Apoi pierdu o
jumătate de zi trimițând scrisoarea la zeci de adrese.
După ce isprăvi și această activitate, coborî să ia prânzul în restaurant, ca omul care și-a terminat cu
bine treaba. Pe când își aștepta galetele – de astă dată ceruse o porție cu scoici și fructe de mare – în sală
intră un poștaș ducând o scrisoare. Nu mai văzuse de mult un poștaș cu o scrisoare adevărată, în plic de
hârtie, cu timbrul lipit pe plic. Poșta electronică distrusese modul acesta, considerat arhaic, de comunicare.
Poștașul se duse la hangiu și întrebă:
-Ascultă, meștere, stă la tine un client care se numește Joel Kervran?
Hangiul arătă spre masa la care Joel își savura oranjada. Poștașul îi întinse scrisoarea și căpitanul
tresări. „Cine dracu m-a găsit aici? O fi de rău?” Examină plicul, pe care nu fusese trecut numele nici unui
expeditor, apoi îl rupse cu nerăbdare. Din plic căzu o hârtie cu antetul firmei de bijuterii SAMOZ, pe care o
mână scrisese: „Căpitane, sunt la curent cu tot ce ți s-a întâmplat. Vino la Nisa și caută-mă în port, în zona
43