"Sangele lui Isis" (pdf)

lucea ca argintul, apoi înotă fără să iasă la suprafață ca să respire, îndreptându-se către epavă. Parcurse cei
o sută cinzeci de metri dintre țărm și Costa Brava cu o iuțeală uluitoare, se învârti în jurul navei și hotărî să o
cerceteze pe îndelete. Absența oricărei surse de lumină nu-l deranja de fel, ochii aceia sclipitori, larg deschiși
sub apă, părând a fi ochi de felină. Un rechin înota în jurul părții din vas scufundate mai adânc, căutând să
găsească un loc prin care să intre. Simțind prezența unui intrus, încercă să scape cu fuga, dar tânărul fu mai
rapid. Întinse o mână, prinse peștele și-și înfipse caninii în carnea lui, căutând să dea de sânge. Abandonă
cadavrul rechinului abia după ce îl secase complet și urcă la suprafața apei.
-Așa. Acum și tu vei fi pradă pentru alți pești. Pentru mine ești doar plancton, plevușcă lipsită de
importanță. Adevărații prădători suntem noi, demonii nemuritori ai nopții, mai puternici și mai vorace decât
orice altă specie de pe pământ – fără viață, fără milă și fără suflete.
Nu respira nici acum, dar totuși trase adânc aer în piept, ca să verifice ce simțea. Avu o senzație de
arsură când aerul îi lunecă pe gât, dar era doar o durere ușoară, suportabilă.
-A fost acceptabil până și peștele ăsta, mi-a mai potolit gâtul. Ei, nimic nu e dulce și cald ca sângele
de om – dar mai bine să nu mă gândesc la lucruri interzise!
Se învârti în jurul epavei tăcute, care noaptea dobândea un aer fantomatic și sinistru. Dar el era imun
la spaime, iar lucrurile sinistre făceau parte din cotidian. Ar fi vrut să plece deja, însă un gând nu-i dădea pace
– ce făcea rechinul, un prădător, în acel loc atât de apropiat de țărm? Grămada de metal distorsionat nu l-ar fi
atras, peștele căuta o vietate – sau o mortăciune, în lipsă de altceva – ca să se hrănească. „A simțit un miros
prin apă” își spuse tânărul. Se concentră asupra izului de apă, sare și metal ruginit și își dădu seama că în tot
acest amestec se insinuase vag și mirosul dulceag, extrem de grețos, al putrefacției. „E un adevărat noroc că
nu mai sunt om”, gândi el. „Altfel, mirosul mi-ar fi întors stomacul pe dos”. Urmări duhoarea aceea grea, din ce
în ce mai sesizabilă pe măsură ce cobora către cala navei. Înotă prin jumătatea scufundată a calei și – tocmai
când își spuse că nu mai e nimic de văzut acolo – ochii lui deschiși sub apă dădură de îmbinarea nituită a
două foi de tablă. Pipăi suprafața aceea pe care natura începuse deja să și-o revendice – rugina atacase
metalul, iar algele se depuseseră pe ceea ce fusese cu o lună în urmă o suprafață lucioasă, perfect vopsită.
Atinse o clanță și trase de ea, dar era înțepenită.
„Hopa, o ușă! Dar s-a deformat în timpul scufundării și va trebui să o forțez ca să aflu ce e dincolo de
ea. La halul în care miroase, nu poate fi decât o mortăciune”. Cu o forță pe care corpul său nu prea masiv nu
o lăsa să se bănuiască, se propti cu umărul în ușă, îndoind tabla groasă. Ușa cedă și tânărul se pomeni în
fața unei scene de coșmar. În întunericul deplin, ochii săi detectară câteva cadavre umane înghesuite într-o
cămăruță minusculă. Erau îmbrăcate în costume de scafandru, care plesniseră lăsând corpurile umflate de
apă să se reverse în afara lor. Și toți acești foști – cândva – oameni, erau decapitați! Tânărul puse ușa la loc
cât de bine se pricepu, ca încăperea să rămână izolată de restul navei, apoi urcă la suprafață și-și recuperă
hainele.
„Oameni – ăștia se numesc oameni, care fac semenilor lor așa ceva! Și-apoi tot ei își sperie copiii
povestindu-le istorii cu vampiri, de parcă mie mi-ar fi dat vreodată prin cap să tai gâtul cuiva. E jenant!”
La adăpostul întunericului, tânărul părăsi zona portului și se îndreptă spre centrul localității.
---//---
Leloup așteptase înfrigurat, zile de-a rândul, un mesaj de la casa actorului. Își frecventa în fiecare
dimineață obișnuita cafenea, uitându-se întrebător la patron, dar acesta ridica doar din umeri sau îi ignora
gestul. Astfel zilele se transformară în săptămâni, iar Leloup trăia clipe de coșmar citind prin ziare despre
mersul anchetei sau privind de la fereastra lui, aflată la demisol, polițiștii mișunând în fața casei. Apoi, când nu
mai spera la nimic bun și ancheta păru a stagna, patronul cafenelei îi puse un bilețel pe masă, sub farfurioara
ceștii de cafea. „Mâine seară, la zece – adu și recolta”.Cum se obișnuise deja, hârtia era ruptă dintr-o agendă
datată. Pe bilet era trecută data zilei curente.
Leloup tocmi doi trântori din port care să-l ajute la încărcatul în mașină al „recoltei”, spunându-le că e
marfă de contrabandă. Cei doi nu părură de loc revoltați de ofertă, ba chiar unul din ei mărturisi că fusese
contrabandist toată viața, dar că în ultima vreme nu-i mersese prea bine. Cei doi se prezentară seara la nouă
și jumătate la locul stabilit, pe o străduță îngustă, lăturalnică și încărcară fără o vorbă și fără zgomot sacii pe
care Leloup îi scoase dintr-o magazie aflată într-un subsol.
-Bine ales locul, șefu, șopti unul. Aș fi jurat că toate casele de pe aici sunt părăsite.
Leloup îi plimbă cu mașina prin orășelul adormit, luând-o către dealurile care marcau ieșirea din
localitate. În fața tăcutei case a actorului, aflată chiar la marginea orașului, opri și le spuse:
-Băieți, misiunea voastră s-a terminat. Mă descurc singur mai departe.
„Băieții” priviră mașina pierzându-se după un cot al șoselei – Leloup nu fusese atât de lipsit de minte
încât să-i ducă până la destinația lui și apoi să intre în casă. Mai făcu vreo zece kilometri pe șoseaua pustie
noaptea, apoi întoarse în prima parcare întâlnită pe drum și reveni la casa actorului, unde poarta se deschise
larg în fața lui. Același negru uriaș îl perchiziționă, dar când să arunce o privire mașinii, apăru majordomul.
75