"Sangele lui Isis" (pdf)

-Asta, zise Sally arătând spre micul buton roșu, este o memorie programabilă care are înregistrate
codurile de acces la dosarele în format electronic ale poliției franceze.
-Nu e ilegal? întrebă Joel.
-Ah, acum am dovada că niciodată pe Steaua Atlanticului nu s-a făcut contrabandă. Câtă inocență,
zise femeia râzând și dezvelindu-și dinții albi, strălucitori pe pielea ei de ciocolată. Uneori răul e atât de întins
încât nu poți lupta împotriva lui decât cu mijloace aflate la limita legii. Cea care mi-a dat codurile a făcut-o în
schimbul unui mic serviciu pe care urmează să i-l fac.
-Tot ilegal?
-Nu. Numele lui Giuseppe Tasso vă sună cunoscut?
Joel și Nelly negară. Sally continuă:
-Este unul dintre capii mafiei din Sardinia și a fost văzut trecând adesea cu feribotul în Corsica. Poliția
nu îl poate aresta, pentru că nu lasă urme ale acțiunilor lui, sau pentru că îi cumpără cu sume fabuloase pe
toți cei care ar trebui să-l supravegheze. Omul are o slăbiciune pentru colecționarea de bijuterii de mare
valoare. Când am fost la Paris, am evocat ideea noastră că un furt de bijuterii ar sta la originea naufragiului
navei Costa Brava și am fost rugată să verific dacă nu cumva are legătură cu individul ăsta, Tasso. Mi s-a
sugerat să nu am prea multă încredere în poliția locală și am primit codurile ca să pot afla anumite informații
fără să apelez la cei de aici.
Pentru o vreme se lăsă tăcerea. Sally căuta ceva încruntându-se uneori, Joel o privea fără să scoată
o vorbă iar Nelly urcase din nou pe punte și se distra legănându-și picioarele deasupra apei mării. Se întoarse
la cei doi, în bucătăria micuță, după o jumătate de oră de stat degeaba.
-Cred că vă incomodez când voi lucrați. Dacă aveți nevoie de mine sau aflați noutăți, vă las cartea de
vizită a hotelului unde am tras.
-Scuză-mă, dar tocmai am dat de ceva, murmură Sally fără să fie atentă la ce spusese scriitoarea. Pe
curând!
Nelly se mai învârti o vreme prin port, apoi o luă spre centrul orășelului, refăcând traseul urmat în
timpul plimbărilor nocturne. Odată cu încălzirea vremii, localitatea se umpluse de turiști, iar ea iubea liniștea și
străzile pustii. Căută o străduță lăturalnică și dădu de locul în care observase, cu două nopți în urmă, trei
bărbați încărcând saci într-un portbagaj. De undeva de aproape se auzeau voci – își încordă auzul și reperă
sursa zgomotului: strada vecină, paralelă cu cea pe care tocmai se oprise ea. Se duse acolo și dădu peste o
mulțime de curioși și un cordon de poliție. „Iarăși?” se întrebă Nally. „Unele scene se repetă cam des pe aici și
încep să devină stereotipe”. Se amestecă printre curioși și află motivul pentru care se adunaseră – o
perchiziție la casa numitului George Bertrand, poreclit Leloup, al cărui cadavru fusese găsit de dimineață pe
plajă, deși vecinii puteau să jure că omul venise de la fierăria unde lucra în după-amiaza precedentă, se
încuiase în casă și de atunci nimeni nu-l văzuse ieșind.
„Cei de soiul meu nu au voie să se molipsească de prostia omenească de la victimele lor. Unde mi-a
fost capul când am abandonat urmărirea tipilor cu portbagajul?” se certă Nelly. Își făcu loc cu coatele printre
gură-cască și spuse destul de tare ca inspectorul de poliție care se învârtea în fața casei să audă:
-Știu eu soiul ăsta de case vechi! Au fost construite în epoca de dinaintea revoluției, când fiecare om
era un conspirator. Toate au câte o pivniță adâncă, în care de regulă se află o ieșire secretă.
-Ascultați-o, că știe ce spune, strigară vreo două babe din vecini. E pictoriță și desenează case vechi
cât e ziulica de lungă.
Nelly se trase discret la o parte. „Cine are urechi, să audă” gândi ea, iar polițiștii aveau urechi. Intrară
în casă, se auzi zgomot din cămăruța ocupată cândva de Leloup la demisol, apoi pași coborând spre adâncul
pământului și în final capacul metalic din asfalt, aflat pe strada din spatele casei, se deschise permițând ca
polițiștii să iasă pe acolo.
-Și noi credeam că Leloup stă serile în cămăruța lui, ca un băiat cuminte. Am fost niște fraieri, făcu
inspectorul, de loc mulțumit.
Deși vorbise în șoaptă către cei din jurul său, Nelly auzi fiecare cuvânt. I-ar fi venit să-și dea cu
pumnul în cap – crezuse că asistă la o scenă obișnuită de furt sau contrabandă și lăsase necercetat locul
spre care plecaseră cei trei bărbați împreună cu sacii lor de plastic. „Diseară voi face o plimbare în parcul
orașului” își promise solemn.
După prânz se întoarse în port. Sally și Joel se bronzau la bordul Zeiței – cât timp șalupa poliției era
în zonă, sistaseră orice cercetări pe Costa Brava. O văzură pe Nelly și o invitară pe punte.
-Suntem aproape de rezolvarea cazului, spuse Joel bucuros. Sally are un talent fenomenal de a pune
lucrurile cap la cap.
-Da? Păi, să aud și eu!
Sally luă hârtia pe care-și făcea eternele notițe și începu să explice:
-Fabio Rossi a absolvit liceul la Bastia, unde a fost coleg de clasă cu George Bertrand, poreclit ulterior
Leloup, care încă din vremea aceea își exercita asupra amicilor talentele de hoț de buzunare. Printre colegi
era cunoscută fobia de foc a lui Fabio Rossi, dobândită în urma unui incendiu izbucnit în casa în care a
82