"Sangele lui Isis" (pdf)

Peste două zile, domnul Heller pleca spre Nisa, unde Samuel Oz își petrecea lunile de vară. Pe drum
redeveni cocheta Nelly Noel, scriitoarea.
---//---
Nu e prea plăcut să întâlnești o ființă din altă lume – îți poate da dureri de stomac. Nu poți să-i
anticipezi reacțiile. Nu știi dacă gândește ca noi, simte ca noi sau are același sistem de valori ca noi. Și totuși
istoria demonului era atât de veche în familia Osimovici, încât Samuel Oz o primi pe Nelly cu bucurie.
-Te văd posomorât, observă ea. Las-o baltă, nimic nu merită să-ți bați capul. Viața voastră e scurtă,
măcar trăiește-o așa cum vrei.
-Nu e asta, începu bijutierul, dar…
-Dar te supără rezultatul anchetei de pe Costa Brava. Credeai că un diamant malefic a provocat
naufragiul și dai peste un mafiot și o bandă de hoți. Știu că asta te frământă. Sau voiai să ai diamantul?
-L-aș fi avut acum patruzeci de ani, dacă aș fi dorit. Ajungea să ofer pentru el o sumă mai mare decât
a oferit George Bishop și diamantul ar fi fost al meu.
Nelly tresări, mirată.
-Nu ştiam că ai licitat pentru piatră.
-Povestesc destul de rar episodul acela. Mi s-a dus vestea că obţin întotdeauna ceea ce vreau şi asta
ar da peste cap părerea bună a multora despre mine.
-Dă-mi voie să rezum, spuse Nelly. Deci obţii întotdeauna ceea ce vrei, dar n-ai obţinut diamantul
sângeriu. Eu din asta înţeleg că de fapt nu l-ai vrut, aşa e?
-Şi da şi nu. Am licitat pentru el până în clipa în care a venit cineva aducându-mi un bileţel. L-am
păstrat în toţi anii aceştia.
Samuel îi întinse un bilet îngălbenit de vreme. „Piatra e blestemată. Fugi!” Nelly îl răsuci pe o parte și
pe alta și-l privi cu atenție.
-Și ai crezut că e de la demonul protector al familiei, de aceea l-ai păstrat. Nu, eu scriu numai cu
sânge sau uneori cu pastă roșie, dacă nu am „cerneala” preferată la îndemână. Deși – recunosc – scrisul e
destul de straniu. Cuvintele sunt legate între ele fără nici un fel de spațiu despărțitor. Ciudat, nu?
-Nu am crezut că biletul e de la tine. Cunosc sursa biletului.
-Și l-ai păstrat atâta vreme. Înseamnă că are o valoare uriașă pentru tine.
Samuel Oz îi aruncă o privire panicată și Nelly schimbă subiectul. „Nu-i place să mă amestec în
treaba asta. E bine de știut”.
-Deci, spuse ea, pari supărat pentru că pe Costa Brava nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun și totul
are o explicație logică. În cazul acesta nu trebuie să cauți pe Costa Brava ci mai înainte, pe Steaua
Atlanticului.
-Sally mi-a demontat ipotezele, răspunse Samuel Oz. Katia Nicolaevna nu avea ce să caute pe
Titanic, a plecat în America abia cu cinci ani mai târziu. Dacă la vasul-fantomă te referi, n-a fost decât o iluzie.
-Asta crezi? Eu nu m-am dat în lături să caut dovezi la Paris.
Bijutierul tresări.
-Am găsit aceste dovezi, continuă Nelly. Am vorbit cu urmașii Mariei Lefevre și m-am dus la primăria
arondismentului care a înregistrat căsătoria ei. Marie s-a măritat în anul 1913.
Pentru că Samuel o privi confuz, Nelly începu să povestească:
-În epoca dinainte de primul război mondial – o cunosc, am trăit-o – dacă o tânără fată era dată în
grija unei guvernante, aceasta trebuia să păzească virtutea tinerei, întocmai cum ar fi făcut-o părinții fetei.
Marie Lefevre nu putea să aducă un bărbat în casa în care locuia împreună cu fata, atât timp cât Katia se afla
în grija ei. În 1911, când a plecat de la Sankt Peterburg, Katia avea cincisprezece ani și fusese promisă, la
întoarcerea de la studii, unui bărbat mult mai în vârstă, bogat, prin care familia ei spera să-și refacă situația
financiară. Ei, ce părere ai, ce crezi că a făcut Katia?
La zâmbetul bijutierului, Nelly replică:
-Exact așa m-am gândit și eu. S-a îndrăgostit de primul tânăr chipeș care i-a ieșit în cale și a fugit cu
el în America. Scrisorile Katiei către familie i-au fost expediate de fapt Mariei Lefevre, la Paris, iar guvernanta
le trimitea spre Sankt Petersburg. Astfel pe plic apărea scrisul Katiei iar ștampila poștei din locul de expediție
era franceză. Katia nu făcea decât să pună scrisorile într-un plic dublu, în care adăuga corespondența ei cu
fosta guvernantă. Aceasta avea de două ori vârsta Katiei, dar în fond era tot tânără pe atunci, iar cele două
femei s-au înțeles și s-au acoperit una pe alta. Te-ar surprinde să afli pe ce vas s-a îmbarcat Katia spre
America, împreună cu iubitul ei? Da, a plecat pe Titanic, în 1912, la șaisprezece ani. Te miră? Sper că asta ția
mai adus inima la loc. Viziunea era corectă – Katia pe vaporul-fantomă, așa cum i-a apărut căpitanului Joel
Kervran. Iar momentul și motivul pentru care a fost nevoită să vândă diamantul ți le spun eu acum. Era în
ianuarie 1913, la nouă luni de la scufundarea Titanicului și implicit de la moartea iubitului ei, iar Katia avea
nevoie de bani ca să nască. Fetița ei și a acelui tânăr fără noroc a avut o viață lungă, iar familia ei mai trăiește
94