Dacologia ca ştiinţă - Dacia.org

dacia.org

Dacologia ca ştiinţă - Dacia.org

Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Eminescu - magul călător

15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889

Nr. 66, iunie 2011 * Serie noua

)


Revista DACIA MAGAZIN este o tribună a ideilor istorice,

deschisă oricăror păreri oneste.

Întreaga responsabilitate a informaţiilor apărute, a modului de

redactare şi a imaginilor folosite aparţine în exclusivitate autorilor

articolelor publicate.

Director fondator

Dr. Napoleon Săvescu

Redactor - şef

Prof. Gheorghe Bucur

Redactor - şef adjunct

Prof. Mariana Terra

Secretar de redacţie

Istoric Nicolae Nicolae

Tehnoredactare

Ing. Gheorghe Dascălu

R. Căliman

Colaboratori

Prof. Gheorghe D. Iscru

Prof. Dr.Tereza Danciu

Prof. Dr. Mărioara Godeanu

Prof. dr. Zenovie Cârlugea

Publicaţie editată de fundaţia

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL

Redacţia

Str. Florilor nr. 37, cod. 820035, Tulcea, jud. Tulcea

România

Tel. 0729011003 ; 0752104184 ; 0722274551

e-mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com

www.dacia.org

www.karograf.ro/daciamagazin.html

Tiparul executat la ARTPRINT SRL Slobozia

ISSN 153-5316


Nr. 66, iunie 2011

editorial

DACOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

Componentă firească a ştiinţei istorice, Dacologia

s-a constituit relativ recent, iar numele i s-a

dat odată cu instituţionalizarea Congreselor internaţionale

anuale de Dacologie în anul 2000, la Bucureşti,

din iniţiativa particulară a domnului dr.

Napoleon Săvescu, preşedintele fondator al Societăţii

internaţionale „Dacia Revival International Society”,

sprijinit de un grup de adepţi şi sponsorizat

de oameni convinşi de dreptatea iniţiatorilor. S-a

optat, plauzibil, pentru cuvântul Dacologie, pornindu-se

de la cei mai cunoscuţi dintre strămoşii

noştri reali, dacii, şi de la numele ţării lor, Dacia,

nume care au persistat peste timp, până azi, chiar

dacă centrul întinsului spaţiu ancestral al Daciei

Mari, începând din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, a primit, oficial, numele de România –

dintr-o mare greşeală ştiinţifică şi politică. Precum

se ştie, în 1859, Dacia fusese din nou restaurată, parţial,

prin unirea Ţărilor Dacice Dunărene, iar în

1918 a fost reîntregită cu alte teritorii dacice, care

fuseseră răpite de imperiile vecine, şi a fost numită,

atunci, popular, „România Mare”.

Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, ilirii

(cele mai cunoscute nume între multele comunităţi

de acelaşi neam, vorbind aceeaşi limbă, în

spaţiul Daciei Mari antice) au constituit prima naţiune

în Europa, naţiune unică, cu

State naţionale formate atunci

când, unde şi cât timp au putut rezista,

naţiune matcă, moştenitoare

directă a poporului primordial al

bătrânului continent (arienii / pelasgii).

Numărul mare de comunităţi

umane, zonal cu nume diferite,

a creat confuzie între istorici, din

antichitate până azi. Ar fi comod

pentru noi să adoptăm un singur

nume pentru a desemna această naţiune

unică, dar ar fi neştiinţific. De

aceea, personal, în sinteza pe care

am elaborat-o, în ediţia a IV-a, am

subscris la „triada”: naţiunea

Alba Iulia, mai 2010

DACIA

magazin

Conf. univ. dr. G. D. Iscru

traco-geto-dacă; în ediţia a V-a, i-am adăugat şi pe

illiri 1 (care, de regulă, sunt subsumaţi tracilor), dar

cred că e bine să rămânem la „triada” amintită:

traco-geto-daci.

Dacologia ca ştiinţă s-a constituit, în timp,

ca o replică firească la teza falsă a „romanizării”

Daciei, teză infiltrată prin presiuni din afară, dar şi

prin concesii / cedări inadmisibile ale unor cărturari

autohtoni, care au influenţat, treptat, şi factorul politic,

astfel că, paradoxal, chiar în anii amintitei noi

restaurări parţiale a Daciei, ţara, Statul ei naţional,

au primit, nefiresc, numele oficial de România, dat

în memoria Romei imperiale, deşi se cunoştea bine

că aceasta a comis în Antichitate primul mare rapt şi

primul mare jaf asupra naţiunii traco-geto-dace. Iar

contemporanii o numeau deja „rădăcina tuturor relelor”

(„Radix Omnia Malorum” – ROM). Acest

nume nefiresc, România, cultivat prin politica educaţională

a guvernelor, a primit toată încărcătura

afectivă a mileniilor de istorie naţională, inclusiv

emulaţia renaşterii moderne, dar actul politic, ca

atare, a reprezentat, în fond, falsificarea identităţii

noastre naţionale prin negarea strămoşilor autentici

şi, deopotrivă, un omagiu adus imperiului cuceritor

şi jefuitor de atunci. A fost o eroare majoră, prima

eroare majoră a istoriei noastre moderne. Şi o ase-

1


Nr. 66, iunie 2011

menea eroare pe seama unei întregi naţiuni se numeşte

crimă politică, indiferent de motivele care ar

putea fi invocate pentru înfăptuirea ei. Vinovăţia imprescriptibilă

aparţine făptuitorilor ei şi, deopotrivă,

tuturor celor care, de atunci şi până azi, n-au îndreptat

eroarea; dimpotrivă, au perseverat în eroare –

„perseverare diabolicum”!

Dacă învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino,

în sec. XVIII, îşi exprima marile sale rezerve

faţă de afirmaţia hazardată a unui Eutropius, panegiristul

împăratului Traian, referitoare la „exterminarea”

dacilor din partea nord-dunăreană a Daciei,

cucerită în 106 d.Hs., dacă mişcarea naţională de renaştere

modernă în Ţările Dacice şi-a avut drept

obiectiv strategic constituirea unui Regat al Daciei,

dacă savantul B.P. Hasdeu, în 1861, în studiul său

Perit-au dacii?, a „demontat”, pur şi simplu, „purismul

roman” al „Şcolii Ardelene” şi teza, însăşi a „romanizării”

în varianta ei cea mai dură, în ultimul

sfert al secolului al XIX-lea pledoaria pro-Dacia a

fost reprezentată de două nume mari ale culturii naţionale:

geniul nostru naţional - Mihai Eminescu,

care din ideea restaurării Daciei şi-a edificat crezul

vieţii sale, împreună cu fratele său „geamăn”, venit

de peste munţi, ardeleanul Nicolae Densuşianu, cu

opera sa fundamentală: Dacia preistorică (1913).

Numai că, atunci, „romaniştii / romanizatorii”,

sprijiniţi oficial, deveniseră agresivi şi n-au ezitat

chiar, în cazul lui Eminescu, să dea concursul

forţelor oculte şi spionajului austro-ungar – neliniştit

de reînvierea planului dacic autohton. Şi, împreună,

au pus la cale, în anii 1883-1889, asasinarea lui

Mihai Eminescu, sub acoperirea unei cumplite minciuni

care, din păcate, sprijinită ulterior de alte câteva

nume „tabu”, a supravieţuit până către sfârşitul

secolului XX, când a fost denunţată de o veritabilă

echipă de eminescologi. Astfel, Eminescu a devenit

„prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”, cum

a concluzionat – şi după investigaţii proprii – colegul

nostru dr. Aurel David 2 . Denigrarea lui Eminescu a

continuat şi în posteritate, până azi.

Nicolae Densuşianu şi-a continuat, în plan

ştiinţific, marele prieten, jertfindu-se el însuşi pentru

aceeaşi cauză înaltă prin elaborarea lucrării lui fundamentale:

Dacia preistorică. Marginalizat însă şi

însingurat, s-a stins şi el ca o lumânare în camera sa

de lucru, iar opera i-a fost respinsă de „ştiinţificii”

din Academie şi din Universitate; discipolii lor o resping

şi azi. Mişcarea noastră dacologică, în schimb,

DACIA

magazin

l-a omagiat printr-un congres al său, iar în acest an,

2011, i-a comemorat centenarul (1911-2011).

De atunci, de la martiriul lui Eminescu şi

Densuşianu, Mişcarea dacologică şi Dacologia au

vieţuit exclusiv prin iniţiative particulare, fără vreun

sprijin oficial. Cea mai importantă iniţiativă, la sfârşitul

secolului XX, a fost amintita instituţionalizare

a Congreselor internaţionale de Dacologie, după ce,

mai întâi, apăruse cartea domnului dr. Napoleon Săvescu

Noi nu suntem urmaşii Romei 3 , care a şocat

pe „ştiinţificii” romanişti / romanizatori.

Factorul politic de după decembrie 1989, influenţat

din două direcţii, externă dar şi internă, în

scurt timp şi-a spus şi el cuvântul prin politica educaţională.

Dacă la început a mai „mers” pe varianta

„atenuată” a tezei „romanizării” (descendenţa dublă

a naţiunii, din romani dar şi din daci), în anul 2007,

an în care a cedat şi însăşi suveranitatea naţională,

s-a decis să taie, pur şi simplu, rădăcinile istorice

ale naţiunii noastre, eliminând capitolul privitor la

strămoşii noştri reali din cel mai important manual

de „Istorie” din învăţământul preuniversitar (de clasa

a XII-a). Întâmplător, în 2007, se împlineau 100 de

ani de când „au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara”

(Tudor Arghezi).

Pentru consolidarea ei în continuare, Dacologia

ca ştiinţă a adevărului istoric în domeniu, în

paralel cu obiectivul ştiinţific asumat, îşi propune o

pledoarie insistentă pentru recuperarea identităţii

noastre naţionale reale. Celor angajaţi s-o slujească

le cere, alături de performanţa ştiinţifică în materie,

responsabilitate naţională.

Bun cunoscător al virtuţilor strămoşeşti,

transmise generaţiilor succesoare din Vatra Daciei,

Mihai Eminescu, pledând pentru revigorarea acestora,

ne-a lăsat un „testament” regenerator, care trebuie

încorporat în efortul fiecăruia în parte şi al

tuturor deopotrivă pentru o nouă renaştere naţională:

Aici „totul trebuie oarecum dacizat deacum-nainte!”

______________

1 G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii –

naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. „N. Bălcescu”,

Bucureşti, 2010.

2 Dr. Aurel David, Eminescu – prima jertfă politică pe altarul

Daciei Mari, comunicare la Congresul jubiliar de Dacologie

(2010).

3 Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, ed. I-a, Ed.

Intact, Bucureşti, 1999,

2


Nr. 66, iunie 2011

cercetare, analize, sinteze

NOI, DACII (III)

Potopul

DACIA

magazin

Dr. Napoleon Săvescu

Recente descoperiri ştiinţifice, recunoscute şi apreciate pe plan mondial, adaugă noi şi noi

dovezi despre vechimea strămoşilor noştri, care, primii, au trăit şi au creat o civilizaţie înfloritoare

pe meleagurile de la nord şi de la sud de Dunăre. De pe teritoriul nostru s-au desprins primele opt

grupuri umane, care vor popula întreaga Europă şi nu numai.

De ce, mereu, cineva din afara graniţelor natale trebuie să confirme ceea ce noi, membrii

Societăţii Internaţionale „Renaşterea Daciei” susţinem de ani şi ani de zile?

3. POTOPUL

Să vedem şi ce alte surprize ne rezervă

spaţiul de geneză al poporului nostru Dac.

Fig.031 Imaginativa Arcă a lui Noe

De mii şi mii de ani, legenda potopului

trăieşte în amintirea umanităţii; şi o găsim în

poveştile biblice, când se vorbeşte despre Noe, sau

în Orientul Mijlociu, în mitul lui Gilgamesh. Aceste

„poveşti” biblice s-au dovedit a nu fi chiar poveşti.

Dar ce s-a întâmplat la noi acasă aflăm de la

doi cercetători americani, William Ryan şi Walter

Pitman, care au fost premiaţi în anul 2000 cu cea

mai înaltă distincţie din partea Universităţii CO-

LUMBIA, „Shepard Medal pentru cercetări exemplare

în geologia marină”.

Fig.032 William Ryan şi Walter Pitman

Cei doi distinşi geofizicieni americani au

des coperit un eveniment catastrofic care a schimbat

istoria lumii: un potop gigantic, care s-a petrecut în

urmă cu 8.600 de ani pe locul unde acum se află

Marea Neagră. Folosind metode de cercetare deosebit

de sofisticate, ei au studiat fundul Mării

Negre, constatând că acesta a fost cândva fundul

unui lac de apă dulce ale cărui maluri erau cu circa

150 de metri mai joase decât sunt azi.

Tehnici sofisticate de datare au confirmat

acest eveniment de acum 8.600 de ani, când munţi

de apă sărată s-au rostogolit peste înfloritoarea vale

a Bosforului, apele Mediteranei revărsându-se în

lacul cunoscut azi drept Marea Neagră, cu o forţă de

neimaginat, de 200 de ori mai puternică decât

căderea cascadei Niagara, ridicând margininile

acestuia, invadând şi devastând tot ce înainte fusese

viaţă în acele locuri...

3


Nr. 66, iunie 2011

Fig.033 Coperta cărţii „Potopul lui Noe.

Noi descoperiri ştiinţifice despre

evenimentul care a schimbat istoria”

Acea adevărată oază de apă dulce - lacul pe

malurile căruia oamenii vânau, creşteau animale,

pescuiau, îşi trăiau viaţa - a început să crească vertiginos,

cu circa 15 centimetri pe zi, devenind Marea

Neagră de azi şi, în creşterea ei accelerată, a inundat

totul în jur, obligându-i pe locuitori să se

răspândească în toate direcţiile.

Fig.034 Ultima perioadă

glaciară, 12.000 î.H.

DACIA

magazin

Fermierii, locuitori ai unor vaste regiuni, au

fost forţaţi să fugă, împrăştiindu-şi limba, obiceiurile

dar şi ...memoriile. Studii cromozomale, lingvistice,

datări cu carbon 14, dar şi noi tehnici ca TIMS -

Thermal Ionisation Mass Spectometry, - au fost utilizate

pentru a se găsi un răspuns cât mai corect.

Fig.036

Fig.035 Inundaţia care a

urmat dezgheţului

Dar, de fapt, cum a început acest eveniment?

Acum 12.500 de ani î.H., temperatura globului teres -

tru crescând brusc, calota euro-asiatică a început să

se topească, determinând o creştere a apelor mărilor

şi oceanelor cu până la 150 de metri. Anglia, din

peninsulă, va deveni insulă; Mării Mediterane îi va

creşte nivelul cu 150 de metri, făcând posibilă...

chiar şi istoria Atlantidei, cea înecată în unde; peticul

de pământ ce lega Peninsula Balcanică de azi de

Asia Mică se va „scufunda”, lăsând la vedere doar

înălţimile lui, ca o puzderie de insule noi, dar şi o

mare nouă, Marea Tracică, cunoscută mai târziu sub

numele de Marea Egee. Civilizaţii surprinzător de

avansate vor fi identificate pe aceste insule sau, mai

corect, pe înălţimile muntoase scăpate de ridicarea

– cu peste 150 de metri! – a nivelului Mării Mediterane.

4


Nr. 66, iunie 2011

Fig.037 Calota de gheaţă euro-asiatică având o

grosime de 2 kilometri. Imagine preluată din cartea

sus-amintită.

Fig.038 12.500 î.H : Comunicarea între lacurile de

apă dulce Marea Neagră şi Marea Marmara înainte

de potop. Imagine preluată din cartea sus-amintită.

Fig.039 5.600 î.H.: Crescând nivelul

Mării Mediterane, prin strâmtoarea Dardanele

pătrunde un val uriaş marin, care va schimba lacul

de apă dulce Marmara într-o mare. Marea Neagră

continuă să rămână un lac de apă dulce datorită

protecţiei Bosforului. Imagine preluată din cartea

sus-amintită.

DACIA

magazin

Fig.040 Aşa este astăzi.

Imagine preluată din cartea sus-amintită.

Aproape în toate mitologiile lumii găsim

această relatare a potopului, care devine credibilă

prin însuşi faptul că populaţii la distanţe mari unele

de altele au păstrat, de-a lungul mileniilor, în special

în memoriile lor religioase, „amintirea” acestui

eveniment catastrofic.

O migraţie de mari proporţii a oamenilor, ca

urmare a acestui cataclism, porneşte de pe malurile

fostului lac de apă dulce Marea Neagră – spaţiul de

geneză al viitorului popor Dac – spre centrul Europei,

explozie migratoare numai recent identifica

şi recunoscută ca atare.

Au fost identificate 8 grupuri sociale, care

s-au deplasat din zona Mării Negre spre toate

punctele cardinale:

1) LBK (linear-band-keramik), ceramică

lineară, necolorată

2) Civilizaţia Vincea

3) Danilo-Hvar cu subramura Butmir

4) Hamangia

5) Proto-indo-european:

a. ramura vestică şi

b. ramura estică- tocharieni

6) Ubaid

7) Anatolian, pre-dinastic egiptean

8) Semitic.

5


Nr. 66, iunie 2011

Fig.041 Migraţia populaţiilor

dinspre Marea Neagră spre nordul şi

vestul Europei

Fig.042 Cu multe mii de ani înainte ca grecii

să apară pe harta Europei şi cu mii de ani înainte

ca Egiptul sau Mesopotamia să-şi

anunţe prezenţa, o civilizaţie înfloritoare apărea

în acest spaţiu european.

DACIA

magazin

Fig.043 LBK- ceramică lineară, necolorată

1) Grupul social cunoscut drept LBK: linearband-keramik

(ceramică lineară, necolorată) ajunge

pe malurile Rinului şi al Senei. Acest grup numeros,

ca o invazie în masă a oamenilor din centrul Europei,

a determinat, de pildă, apariţia unui nou tip de

case, mult mai lungi, de aproape 150 de picioare

(circa 50 de metri), nemaiîntâlnite în Europa, aşa

cum este în zona Parisului de azi. Apar vase decorate

cu forme de spirală – spirala carpato-dunăreană –,

cu valuri concentrice, desene rectangulare şi tot felul

de forme geometrice, identice cu cele din Moldova,

(spre exasperarea experţilor care, la început, nu

puteau explica acest fenomen!). Prăpastia culturală,

diferenţa de civilizaţie dintre invadatori şi băştinaşi

sunt evidente. Carpato-dunărenii aduc animale domestice,

plante de cultură şi un tip nou de fortificaţii.

Fig.044 Machetă a unei locuinţe danubiene

descoperite în Loiret (Franţa).

6


Nr. 66, iunie 2011

Fig.045 Aspecte artistice ale Civilizaţiei Vincea

2) Al doilea grup din spaţiul de geneză dacic,

carpato-dunărean, se afirmă în centrul Europei, grup

cunoscut sub numele de CIVILIZAŢIA VINCEA.

Membrii acestuia construiesc case pe un teren bine

nivelat, cu străzi orientate paralel. Podeaua caselor

este realizată dintr-un pământ albicios, iar pereţii

sunt ridicaţi din cărămizi de pământ. Arta de a de -

cora vasele este excepţională, în contrast vizibil cu

cea primitivă, dinaintea afirmării lor.

Primul mesaj scris din istoria omenirii apare

în Vechea Europă, în spaţiul unde aceasta s-a născut,

în Spaţiul Carpato-Dunărean.

- Sofia Turmă, din Orăştie, România, excavând

la Turdaş, aproape de Cluj, în Transilvania,

în 1874, găseşte primele tăbliţe scrise pe care le

prezintă la un congres organizat, la Berlin, de către

Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei.

- Miloje Vasici, săpând, între 1908 şi 1926,

la Vincea, lângă Belgrad, Iugoslavia, descoperă numeroase

figurine şi vase, având inscripţii

asemănătoare cu cele din Lesbos, Grecia de azi.

- Jovan Todorovic, excavând un alt sit arheologic

din Vincea, lângă Belgrad, descoperă sute de

inscripţii pe obiecte de cult pe care le publică în

1961.

DACIA

magazin

- Nicolae Vlasa descoperă lângă Tărtăria,

aproape de Cluj, Transilvania, câteva plăcuţe cu

inscripţii din perioada timpurie a Culturii Vincea. În

1968, M.S.F. (Sinclaire) Hood considera plăcuţele

de la Tărtăria „nişte imitaţii după unele ale unor

popoare mai civilizate”. El a fost incapabil să rea -

lizeze că scrisul din Vechea Europă, ca cel al Culturii

Vincea, îl preceda pe cel sumerian cu câteva mii de

ani.

Constatările, confirmând ceea ce noi de mult

ştiam, aparţin cercetătoarei Marija Gimbutas, publicate

în „The living Goddesses”, University of California

Press, 1999, p.50-51.

Fig.046 Aria de răspândire a civilizaţiei Vincea

Scrisul pictografic i-a făcut cunoscuţi în

lume, ei folosindu-l cu aproape 2.500 de ani înaintea

sumerienilor. Localităţile Tărtăria din judeţul Alba,

România de azi, precum şi Vincea din Serbia de azi

sau Gradesnita-Bulgaria păstreză urmele scrise ale

acestor „strămoşi”.

Fig.047 Primele mesaje din istoria omenirii:

a) -scrisul pictografic de la Tărtăria, judeţul Alba.

7


Nr. 66, iunie 2011

Fig.048 b) - scrisul pictografic de la Tărtăria,

judeţul Alba

Fig.049 c)- scrisul pictografic de la Tărtăria,

judeţul Alba

Fig.050 Monumentul ridicat la Tărtăria, judeţul Alba,

în anul 2003, de către „Dacia Revival International

Society of New York” împreună cu câţiva prieteni

DACIA

magazin

Fig.051 Manifestarea care a avut loc

cu prilejul dezvelirii monumentului de la Tărtăria,

judeţul Alba, România, în anul 2003.

3) Simultan cu cele două culturi descrise mai

sus, apare – de-a lungul Adriaticei, pe coasta

Dalmaţiei, tot din spaţiul de geneză dacic – grupul

DANILO-HVAR, lângă el găsindu-se şi grupul

BUTMIR, în jurul localităţii Sarajevo de azi.

Fig.052 Câţiva dintre cei care ne-au onorat cu

prezenţa la acest eveniment, la Tărtăria.

4) Grupul social numit HAMANGIA apare

în aceeaşi perioadă, tot în aria de geneză a poporului

dac, lăsând sculpturi remarcabile ca aceea a celebrei

statuete numite de arheologi „GÂNDITORUL”.

Membrii acestui grup sunt singurii cărora nu le-a

fost teamă să se aşeze lângă Marea Neagră.

8


Nr. 66, iunie 2011

Fig.053 Gânditorul şi soţia lui

Aceste două statuete aparţinând Grupului

Hamangia sunt primele statui de marmură din istoria

Europei.

Statuetele, reprezentând fiinţe umane, au fost

descoperite în 1.953 la Baia-Hamangia, pe malul

lacului Goloviţa, în apropierea litoralului Mării

Negre, în provincia Sciţia Minor, numită azi Dobrogea.

Statuetele, „apărute de nicăieri”, au dat multă

bătaie de cap specialiştilor obişnuiţi doar cu ideea

deplasării de ici-colo a triburilor străvechi. Iniţial,

au fost considerate, greşit, drept un produs al „culturii

de origine meridională instalată pe coasta

occidentală a Mării Negre”, deoarece s-a folosit

marmura pentru sculpturi; de asemenea, prezenţa

scoicilor spondylus ar fi atestat venirea oamenilor,

ca emigranţi, din Levant sau de undeva din sud-vestul

Asiei.

Azi, se poate considera că grupul Hamangia

corespunde cu zona Crimeii sau poate chiar cu

partea sudică a vechiului lac de apă dulce, Marea

Neagră de azi. Această Cultură Hamangia acoperă o

arie geografică ce include actuala provincie Dobrogea,

până la malul stâng al Dunării, în Muntenia, şi

nord-estul Bulgariei.

5) Al cincilea grup social, numit PROTO-

INDO-EUROPEAN, s-a aflat puţin mai la nord de

aria LBK, dar tot în spaţiul de geneză al viitorului

popor dac. Oamenii aparţinând grupului Proto-Indo-

European vor pleca spre vest şi vor contribui la formarea

noii diaspore europene.

DACIA

magazin

Acest exod de populaţie, plecat din zona

noastră de geneză, din Vechea Europă, va determina

acel prim val cultural numit „Golden Age” european

şi va forma „Prima diasporă europeană”.

Dar epopeea strămoşilor noştri nu a fost

numai una europeană.

Fig.054 Migraţia altor grupuri umane

din zona Mării Negre. Imagine preluată

din cartea sus-amintită.

Ramura asiatică, estică Proto - Indo -

Europeană, va fi cunoscută şi sub numele triburilor

de Tocharieni. Ei s-au răspândit până spre sudul

Chinei de azi, în zona Tarim Basin, unde urmele

scheletelor şi ale corpurilor lor mumificate au creat

probleme mari, la început, specialiştilor. Membrii

acelor colectivităţi tribale erau înalţi, blonzi,

îmbrăcaţi în haine confecţionate din lână europeană,

în vădit contrast cu aspectul asiatic al băştinaşilor.

Migraţia lor se pare că a atins chiar şi insulele

Japoniei, fiind cunoscuţi şi acum sub numele de

populaţia Ainu, precedând cu multe mii de ani pe

japonezi, sosiţi acolo abia prin anii 300 d.H.

Geografic, sudul şi sud-estul Mării Negre,

aşa cum s-a format ea, sunt delimitate de două

grupuri muntoase: Munţii Taurus, în sud, şi Munţii

Caucaz, în est.

9


Nr. 66, iunie 2011

Fig.055 Vechiul lac de apă dulce Marea Neagră

Fig.056 Marea Neagră, aşa cum este ea astăzi.

6). Ca urmare a aceluiaşi cataclism, din zona

Munţilor Caucaz, de pe malurile fostului lac de apă

dulce Marea Neagră, arie dacică de geneză, porneşte

un grup migrator sudic, cunoscut sub numele de

UBAID. El va cuceri paşnic, se pare, Mesopotamia

/Sumerul. Dovada acestui fenomen o găseşte Sir

Arthur Keith, descoperind „a time capsule”, veche

de 5.000 de ani; el scoate la lumină, de fapt, cimitirul

regal din Ur, unde un întreg anturaj al unei regine se

găseşte sacrificat. Cercetătorul remarcă tipul Caucazian/European

al scheletelor, considerându-le ca

DACIA

magazin

aparţinând unor indivizi asemănători cu pre-dynasticii

egipteni.

Din acest al VI-lea grup, grupul Ubaid, se

desprinde o mică ramură de fermieri, care se vor

aşeza pe malul râului Rioni în Transcaucazia.

Fig.057 Migraţia grupurilor sociale

spre toate cele patru puncte cardinale

7) Al VII-lea grup, cel sud-estic, prezintă

două ramuri; una ANATOLIANĂ, care este atestată

în zona Catal Huyuk şi Hacilar din Turcia de azi,

descrisă de James Mellaart încă din 1957, şi alta

PRE-DINASTICĂ EGIPTEANĂ, care va trece prin

Jerico/ Palestina de azi, ajungând pe valea Nilului.

Reprezentanţii acestui grup aduc cu ei arta olăritului,

(necunoscută până atunci pe valea Nilului!), animale

domestice, plante de cultură, cereale, tehnica irigării

terenurilor etc.

8) Al VIII-lea grup, care va fi forţat să

părăsească malul sudic al fostului lac de apă dulce

Marea Neagră, este cel SEMITIC.

Ca urmare a descoperirilor şi a dovezilor

ştiinţifice privind cele 8 grupuri umane, realizăm că

în lucrarea sa monumentală „DACIA PRE -

ISTORICĂ”, Nicolae Densuşianu avusese acea

sclipire genială în a înţelege formarea popoarelor europene,

plecarea lor din Spaţiul Carpato-Dunărean.

Faptul că Nicolae Densuşianu nu a fost înţeles în

vremea lui şi că mulţi îi neagă ideile chiar şi acum

demonstrează capacitatea limitată a acestora de a accepta

teze noi care vin în contradicţie cu cele

învăţate şi apoi răspândite de către dubioase „medii

academice”.

10


Nr. 66, iunie 2011

85 de ani după N. Densuşianu, lucrarea „Noi

nu suntem urmaşii Romei” aduce nou faptul că şi

„diaspora indoeuropeană”, pre-sumerienii, ba chiar

şi ga-ramanii, strămoşii tuaregilor de azi, au ca punct

de plecare spaţiul de geneză dacic.

W.Ryan & W.Pitman, independent de cei

menţionaţi înainte, ajung la aceleaşi concluzii, considerând

însă că şi pre-dinasticii egipteni îşi au originea

în jurul vechiului lac de apă dulce, Marea

Neagră de azi.

Iată cum informaţii aparent disparate pot

acţiona productiv împreună dacă se renunţă la

vechile idei preconcepute, evident perimate, şi se admite

posibilitatea unei noi concepţii, unitare,

temeinic susţinute ştiinţific, cu privire la apariţia

popoarelor moderne!

O surpriză foarte plăcută şi care mi-a confirmat

rezultatul cercetărilor am avut-o la New York,

la sfârşitul anului 2009 când, la „Institutul pentru

studiul lumii antice” din cadrul Muzeului

Universităţii din Manhattan, situat pe Fifth Avenue

cu 84 Street, am vizitat expoziţia intitulată: „The

Lost World of Old Europe - The Danube Valley

5000-3500 BC“ (Lumea Pierdută a Vechii Europe –

Valea Dunării 5.000 – 3.500 î.H.).

Spre uimirea şi totala aprobare a experţilor

internaţionali în materie, în expoziţie sunt prezentate

bunuri de patrimoniu arheologic, categoria „Tezaur",

din colecţiile a 19 muzee din România (în număr de

175), dar şi din Bulgaria şi Republica Moldova.

Fig.058 Expoziţia „Lumea Pierdută a

Vechii Europe – Valea Dunării 5.000 – 3.500 î.H.”

a oferit tuturor vizitatorilor şi cercetătorilor

dovezi de netăgădit despre prioritatea

mondială a culturii create în spaţiul nostru

Carpato-Danubian.

DACIA

magazin

Americanii, şi nu numai, ne pot cunoaşte

acum cu adevărat istoria străveche, căci tărâmurile

noastre reprezintă leagănul civilizaţiei europene.

Peste 200 de artefacte vechi de mai bine de 7.000 de

ani, printre care „Gânditorul de la Hamangia”, vase

de ceramică pictate, stranii figurine sculptate, ornamente

din aur şi cupru, au fost expuse la New York

unde, timp de câteva luni, au fost văzute şi admirate.

Luând în considerare faptul că este pentru

prima dată când sunt expuse lucrări româneşti de

arheologie în spaţiul nord-american, Theodor Paleologu

a precizat: „este o expoziţie extrem de

ambiţioasă, ambiţioasă pentru New York University,

dar ambiţia lor ne face nouă bine”.

Fig.059 Şi cum curiozitatea ne chinuie,

eu şi cu prietenul meu, Dr. Nick Stoian,

încercăm să înţelegem rolul acestui vas ritualic,

ciudăţenia şi misterul lui.

11


Nr. 66, iunie 2011

Obiectele de artă din Europa preistorică sunt

dovada incontestabilă a faptului că, mult înainte de

Egipt şi Mesopotamia, spaţiul danubiano-carpatic,

reprezentat prin cultura neo-eneolitică din Cucuteni,

dar şi din Boian, Gumelniţa, Hamangia, Vadastra sau

Vinca, a fost unul dintre cele mai sofisticate leagăne

de civilizaţie preistorică.

Cultura Cucuteni, considerată prima

civilizaţie a Europei, este un element care ar trebui

să devină definitoriu pentru ţara noastră: „dacă vrem

să facem brand de ţară, de acolo trebuie să pornim",

a precizat Th. Paleologu.

Fig.060 Oare la ce să fi folosit strămoşilor

din cultura Vădastra această aplică zoomorfă,

în urmă cu 7.500 de ani?

Bunurile de patrimoniu selectate şi prezentate

în expoziţie au oferit publicului american posibilitatea

de a reflecta asupra uimitoarei modernităţi

„avant la lettre” a civilizaţiilor preistorice ce au existat

în zona danubiano-carpatică cu mai bine de

şapte milenii în urmă. Este o realitate cu care ne

mândrim şi pe care avem datoria morală să o

popularizăm prin toate mijloacele care ne stau la

dispoziţie.

DACIA

magazin

Expoziţia „Lumea Pierdută a Vechii Europe

– Valea Dunării 5.000 – 3.500 î.H.” a oferit tuturor

vizitatorilor şi cercetătorilor dovezi de netăgădit

despre prioritatea mondială a culturii create în

spaţiul nostru Carpato-Danubian.

Admirând ceramicile colorate, dr. Bagdall,

un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că,

în acel timp îndepărtat, „egiptenii cu siguranţă nu

făceau vase ca acestea”.

Arheologii şi istoricii, uimiţi de ceea au

văzut în expoziţie, recunosc faptul că în sud-estul

Europei înflorise o cultură avansată „înainte ca un

singur cuvânt să fie scris şi o singură roată mişcată”.

Exponatele, uimitoare prin noutate şi

printr-un nivel artistic ridicat, permit acum

specialiştilor şi publicului să cunoască mai îndeaproape

istoria străveche ce a înflorit, prima, pe

meleagurile noastre, ale românilor. Este încă o

dovadă, de data aceasta traversând Oceanul Atlantic,

a ceea ce Societatea Internaţională „Reînvierea Daciei”

profesează de peste zece ani de zile: „Noi nu

suntem urmaşii Romei”, ci suntem aceia de la care

a plecat şi s-a răspândit însăşi lumea.

- va urma -

12


Nr. 66, iunie 2011

CONTRIBUŢII LA TOPONIMIA DACICĂ

ŞI ROMÂNEASCĂ

Reputatul lingvist academician Iorgu Iordan

afirma că: „Toponimia este istoria nescrisă a unui

popor, o arhivă a faptelor petrecute în timp”. Prima

deplasare a populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic

în Europa a avut loc treptat după topirea

gheţarilor glaciaţiunii a IV-a Würm (9 800 î.Ch.).

Acestea au dus în toate direcţiile pe continent şi pe

insule toponime şi cuvinte de sorginte protodacică,

elemente de scriere şi folclor, modele ceramice,

tradiţii, calendare agrare asemănătoare celor din

Carpaţi etc.

Istoricii români C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu,

Gh. Brătianu, A. Deac ş.a se referă la vechi

surse istorice şi geografice, precum Harta lui Claudiu

Ptolemeu (100–170 d.Ch.), mărturiile lui Iuliu

Cezar (101–44 î. Ch), Strabon (64 î.Ch. – 21 d.Ch.)

şi Pliniu cel Bătrân (23 – 79 d.Ch.), ce atestă pre -

zenţa geto-dacilor dincolo de teritoriul lor tradiţional

carpato-danubiano-pontic spre V-NV până în Europa

Centrală (Munţii Tatra, izvoarele Vistulei, Oderul de

Mijloc, March în Germania, Câmpia Panonică),

către S-SV şi E-SE în Peninsula Balcnică, Anatolia

etc. Această roire avusese loc în anii 900–500 î. Ch.

şi se încheiase pe vremea lui Herodot (484–425

î.Ch.). Regele Burebista a unit în Antichitate triburile

geto-dace din regiunile intra- şi extracarpatice,

punând bazele unui stat dac (70–44 î.Ch.), dezmembrat

însă o dată cu moartea sa.

Restrânse numeric, toponimele de sorginte

dacă din afara actualului teritoriu al României

datează în mare măsură de atunci. Scenele Monumentului

de la Adamclisi şi ale Columnei Traiane

reprezintă adesea pe daci, care împreună cu turmele

de oi au fost deportaţi de romanii învingători. Valahii

în căutare de păşuni au „cucerit” o bună parte din

Europa, după cum susţinea savantul N. Iorga.

Purtătorii aceastei culturi pastorale milenare s-au

manifestat prin: transhumanţa sezonieră, prelucrarea

DACIA

magazin

Dr. Simona Condurăţeanu

lemnului, obiceiuri, folclor, muzică, costume,

onomastică şi modalităţi de preparare a produselor

lactate, au ridicat în drum comunităţi săteşti, stâne

şi construcţii de lemn, diferite de ale altor populaţii

agricole. În Munţii Beskizi din estul Poloniei sunt

recunoscute comunităţile româneşti Boiki (posibil

de la un strămoş Voicu - în limbile slave litera V se

scrie B) şi Lemke.

Etnonimele analizate provin de la întemeietorii

acestor aşezări, precum dacii şi urmaşii lor românii/

valahii/ vlahii, vechi locuitori ai Europei şi

ai unei părţi din Asia. După retragerea romană (sec.

III) din Dacia, s-au succedat vremelnic diferiţi

ocupanţi, printre ultimii fiind slavii (sec. VII-VIII),

ungurii (sec. X-XI), cumanii (sec. XIII) ş.a. Coroana

ungară (sec. XII) a colonizat în Transilvania germani

şi secui. Apelativele distinctive ale nou-veniţilor,

care au tradus în limba lor adesea deformându-le

sensul pe cele ale autohtonilor, s-au înscris în topo -

nimia arealelor, fiind vizibile şi adesea paralele,

unde conlocuiesc mai multe comunităţi. Simultan,

şi românii au preluat o serie de cuvinte ale popoarelor

cu care au venit în contact. Prezenţa în Europa

Centrală, Munţii Carpaţi şi Peninsula Balcanică a

românilor, denumiţi cu etnonimele: vlah/ voloch/

wlos/ wolos/ slav./ grec., voloşinin/ rus, bloch/

germ., olah/ olaszi/ oloşag/ ollosag/ olosig/ magh.,

se datorează în ultimele cinci secole transhumanţei

pastorale ori colonizării lor de către diferite regalităţi

(maghiară, poloneză, habsburgică). Multe toponime

s-au pierdut, au fost modificate datorită evenimentelor

istorice, politice, administrative (contopiri sau

desfiinţări de aşezări) ori retranscrierilor eronate.

M. Eliade (Istoria credinţelor şi ideilor religioase,

vol. III, p. 32, 1988, Edit. Şt. şi Enci -

clopedică, Bucureşti) menţionează vechiul zeu

indo-european Deiwos, care guverna cerul, nume

păstrat de balţi: letoni – dievs; lituaneni – dievas; ve-

13


Nr. 66, iunie 2011

chii prusieni – deivas. Mioara Alecu-Căluşiţă, analizând

(2003) toponimele româneşti cu ajutorul limbii

sanscrite, semnalează sensul cuvântului Deva/

strălucitor, divin, rege. A. Deac (2001, p. 31), citându-l

pe F. G. Bergmann (1860), arată că

„strămoşii dacilor erau davii, unul din principalele

popoare ale sciţilor”. Lexicul indo-european, căruia

îi aparţin apelativele dava/ deva/ dova/ daba/ deba/

devin/ dvin ş.a. ipostaze fonetice şi grafice, indică şi

în limba geto-dacă o cetate plasată strategic pe o

înălţime, uneori suprapusă altor aşezări vechi (M.

Oppermann, 1984, p. 180), pentru care se dorea

protecţia divină. Unele dave purtau numele diferitelor

triburi dace - Buridava, Utidava, Cumidava etc,

pe ale râului apropiat –Argedava etc., conform lui

Strabon (Geografia, vol. VII) şi Pliniu cel Bătrân

(Istoria Naturală, vol. I). Există toponime însuşite

eronat de migratorii slavi, în legătură cu lexicul propriu

şi mitologia (uneori cea locală) semnificaţia

finală fiind distorsionată, ca de exemplu deva, după

unii autori, ar deriva de la devocika/ fată (rom.).

Dacii se mai chemau Derbices, Daes, Daos, Davos,

Daces şi Dani, aceştia împrumutând numele lor şi

fluviului Dunărea, la izvoarele cărora locuiau

amestecaţi cu alte populaţii. Remarcăm prezenţa

hidronimelor înrudite Dunărică (România) şi

Dunaieţ (Polonia); oiconimelor Dunăreni (jud.

Constanţa, Dolj). Arealele toponimice includ etno -

nime, hidronime, oiconime şi oronime din aceiaşi

regiune.

Relevăm etnonimul religios Sfântul Vlah/

Vlas/ Blaise (franc., engl.)/ Biagio (ital.)/ Badjiu

(aromână)/ Bagiu (rom., vlahi)/ Vlasie/ (rom.).

Acest nativ aromân, considerat protectorul Peninsulei

Balcanice, Episcop de Sevasta/ Sivas (Armenia,

sec. IV), fusese învăţătorul celor 40 de mucenici cu

care a împărţit martirajul, fiind comemoraţi laolaltă.

ROMÂNIA

Bagiu

Jud. Cluj –Bagiu, veche denumire a satului

Bădeni, com. Moldoveneşti.

Blah

Jd. Gorj – Blahniţa, râu, afl. dr. r. Gilort,

lung. 53 km, confl. alt. 194 m, SV Tg. Cărbuneşti.

Subcarp. Gorjului - Blahniţa de Sus, sat com.

DACIA

magazin

Săcelu, alt. 480 m şi Blahniţa de Jos, sat ce aparţine

oraşului Tg. Cărbuneşti, alt. 250 m.

Jud. Dolj – Câmpia Blahniţei, subunitate în

partea de V a C. Olteniei, între fl. Dunărea şi r. Drincea,

alt. 180 m.

Jud. Mehedinţi - Blahniţa, râu, afl. stg. fl.

Dunărea, lung. 56 km, confl. alt. 30 m, S. Gogoşu.

Jud. Vrancea – Blahui, culme, alt. 140 m,

Subcarp. Vrancei, SE Păuneşti.

Dacia

Toponimele satelor com. Dacia, din jud.

Braşov şi Satu Mare au fost date de administraţia

românească (C. Suciu, 1968). Există posibilitatea ca

în aceeaşi perioadă şi în jud. Botoşani să fi apărut

toponimul Dacia, sat com. Nicşeni, C. Jijiei Superioare.

Jud. Bihor – Vf. Pietrele Dacii, M-ţii

Pădurea Craiului, S Bratca, alt. 974 m.

Deva

Jud. Hunedoara - Deva, oraş situat pe Cul.

Mureşului, alt. 230 m; Dealul Cetăţii Deva, alt. 261

m. „Istoria Românilor” (vol. I, 2001) menţionează

vechimea sitului în Epoca de Bronz timpurie (Cultura

Coţofeni, cca. 2 000 ani î. Ch.).

Jud. Alba - Pârâul Devei afl. dreapta al pârâului

Valea Mare, lungime 6 km, confl. alt. 1033 m,

N Bistriţa. Deve, sat com. Albac, M-ţii Bihorului,

alt. 880 m.

Jud. Bihor - Vârful Devii, alt. 1 044 m, Mţii

Codru Moma (M-ţii Apuseni), SV Beiuşi.

Olac

Jud. Constanţa – Movila Olacului. Etnonimul

arhaic (mileniul I î.Ch.) olat/ olac/ valac

aparţine unei populaţii tracice din Dobrogea (Dr.

Afrodita C. Cioncin, Pe urmele olaţilor, p. 29 rev.

Dacia, nr. 44, iulie 2007, Bucureşti).

Olah

Jud. Giurgiu – Grindul Olahilor, alt. 17 m,

Lunca Dunării, NV Gostinu.

Jud. Timiş – Ohaba Română/ fost O. Olah,

atestată 1427. C. Suciu (1968) citează 225 de toponime

din Transilvania cu radicalul Olah.

Vlah, Vlăhiţa

Jud. Cluj – Vlaha, sat com. Săvădisla, Dl Feleahului,

alt. 480 m. Vlaha-Jara, Depr. subunitate

între Dl. Feleahului şi M-ţii Gilău – Muntele Mare.

14


Nr. 66, iunie 2011

Jud. Harghita –Vlăhiţa, oraş, M-ţii Harghitei,

alt. 840 m.

Jud. Constanţa – Vlahii, sat com. Aliman,

Pod. Oltinei,alt. 20 m.

Vlaşca, Vlăşcuţa, Vlăsceni, Vlăsia,

Vlăsineşti

Jud. Olt – Vlaşca, pârâu, afl. dr. r. Teslui,

lung. 15 m, confl. alt. 128 m, NV Bobeanu.

Jud. Dolj - Vlaşca, sat desfiinţat, înglobat în

satul Golfin, com Robăneşti.

Jud. Ialomiţa – Vlaşca, localit., comp. mun.

Feteşti, C. Bărăganul Mostiştei, alt. 50 m.

Jud. Bacău – Vlaşca, sat desfiinţat, înglobat

în satul Caşin, com. Caşin.

Jud. Galaţi – Vlăşcuţa, lacul, Cul. Prutului,

alt. 6 m, 41,8 ha, com. Măstăcani.

Jud. Argeş – Vlăşcuţa, sat com. Stolnici, C.

Găvanu-Burdea, alt. 200 m; Vlăşcuţa, movilă, alt.

237 m, C. Găvanu-Burdea, SV Costeşti.

Jud. Caraş-Severin – Culmea Vlaşcului, culmea

principală a M-ţilor Cernei, Carpaţii Meridionali,

alt. mx. 1 928 m, Vf. Dobrii.

Jud. Teleorman a înglobat jud. Vlaşca

desfiinţat; Vlăsceni.

Jud. Ilfov - Câmpia Vlăsiei, subunitate a C.

Române, E. Gumăneşti, alt. 50-100 m;

Vlăsia, movilă, alt. 89 m, C. Vlăsiei;

pădurea Vlăsiei, alt. 100 m, C. Vlăsiei, NV Săftica;

Vlăsia, pârâu, afl. al Lacului Căldăruşani, lung. 35

km, vărs. alt. 77 m, SV Fierbinţi.

Jud. Botoşani – Vlăsineşti, sat, com, C. Jijiei

Superioare, alt. 100 m.

Vlaşin

Jud. Giurgiu – Vlaşin, sat, com. Schitu, 621

loc., C. Burnazului, alt. 80 m. Vlaşinu, pădure, C.

Burnazului, alt. 85 m.

Jud. Sălaj – Dealul Vlaşinului, M-ţii

Meseşului, NE Ciucea, alt. 840 m.

Voloseni

Jud. Vaslui – Voloseni, culme, alt. 140 m,

Col. Fălciului, SE Huşi; Voloseni, pădure, alt. 200

m, idem, N Pădureni.

Voloşcani

Jud. Vrancea – Subcarp. Vrancei - Voloşcani

sat, com. Vidra, alt. 260 m; Voloşcani, culme, alt.

260 m, .

DACIA

magazin

BULGARIA – în Munţii Rodopi (70 km de

Plovdiv, 45 km de Smânolyan), pe Valea Devinska,

tributară r. Vacha (bazinul fl. Mariţa), este situat

oraşul Devin (alt. 800 m), cunoscut din antichitate

drept staţiune balneo-climaterică cu izvoare calde şi

ape minerale. La S de Sofia există satul Vlahi, iar

alte localităţi din preajmă poartă denumirea de

Vlaşca, Vlaşca Mala, Voloşic, Vlasca, Vlasi, Vlascobârdo,

Vlahina. Satul Vlaskidol se află la S de

aşezarea Tojavevac. În zona Timocului bulgăresc la

graniţa cu Serbia, printre alte aşezări româneşti este

com. Vlaşca şi loc. Vlasotince, menţionată documentar

(sec. XVI), lângă r. Vlasina/ Vlasna afl. Moravei.

Un sistem muntos se numeşte Vlasitsch

Planina. Golful Burgas, circulat din antichitate, are

pe rama nordică loc. Sveti Vlas/ Vlah (mun. Nesebar,

Provincia Burgas-Balcani), unde s-au descoperit

ruine tracice (sec. II); coloniştii greci au numit situl

Larissa. Actuala denumire (sec. XIV) îl reprezintă

pe sfântul a cărui Mănăstire Sf. Vlas incendiată de

piraţi (sec. XIV–XVIII) şi-a recăpătat sensul după

eliberarea de sub otomani (1886).

SERBIA - în regiunea Cazanelor Dunării/

Gherdap populată predilect de români există etnonimele

loc. Vlasac şi Veselnica.

CROAŢIA – La Dubrovnik/ Ragusa, port la

Marea Adriatică, protectorul cetăţii şi navigatorilor

este Sv. Vlaho/ Sf. Vlah, în cinstea căruia s-au realizat

biserici, vitralii şi sculpturi (total 27 de imagini),

multe pe fortificaţii şi la intrarea prin turnul

cetăţii. Efigia şi crucea acestuia se regăsesc pe

drapelul raguzan, velele corăbiilor, arme şi monezi;

imnul naţional este o rugăciune adresată lui. Cărţile,

documentele şi scrisorile importante ale Republicii

Dubrovnik şi cetăţenilor începeau cu invocarea sa.

În momentele dificile se ţineau messe prin care i se

solicita sprijinul pentru salvarea oraşului şi izgonirea

epidemiilor. După legendă (sec. X), când flota

veneţiană plănuise pierderea cetăţii, în Biserica Sf.

Ştefan preotul Stojko a avut viziunea Sf. Vlah şi a

armatei sale celeste sosită în ajutor. Un pergament îi

menţionează venerarea din 1190. Prima Biserică Sf

Vlah (sec. XIV) în stil romanic de pe artera Stradun

15


Nr. 66, iunie 2011

a fost înlocuită de o construcţie barocă (1715), arh.

veneţian Marino Gropelli. Pietatea pe care o inspira

Sf. Vlah a făcut subiectul unor opere de artă, comandate

mai ales de negustorii ragusani, care vizitau Italia

şi Sicilia, unde aveau emporiul Ragusa. În

regiunea Messina există satul San Biagio, Biserica

Sf. Lucia şi Biagio (Castelul di Lucio) şi statuia

aceloraşi sfinţi (sec. XVIII). Altarul Gozzi are tabloul

Madona în glorie, Sf. Francisc, Biagio şi donatorul

(Tizian, 1520, Ancona). Toponimul Ins.

Dakşa (Arhip. muntos al Elafitelor) apropiată porturilor

Dubrovnik şi Gruze, aminteşte „Ţara sfântă/

zeilor” dacilor şi de zeul genezei lumii, ai cărui

urmaşi se considerau (Miulescu, N., 1975, 1976; N.

Săvescu, 2002). În skr. Kşa/ ţară (rom.) - Ţara Da

posibil a strămoşilor zeificaţi; Dakşa (skr.) este

tradus ca un alt apelativ al pământului,

corespunzător Gaeei (N. Densuşianu, Dacia

Preistorică, citat de Alecu-Căluşiţă Mioara, 2003).

Învecinată graniţei cu Bosnia şi fluviului Sava este

localitatea Dakovo. La Zagreb există bulevardul

central Vlaska uliţa.

BOSNIA-HERŢEGOVINA, ţară numită în

vechime de către sârbi Starâi Vlah/ Românii Vechi,

are lângă oraşul Pale - Muntele Românilor/ Romanija

(1 627 m), Muntele Vlasic şi loc. Pepelari,

Ilyas, Stupari, Potocari, Vesela, Vlasenica; lângă

Mostar este – Buna, Gornaci etc; adesea sufixele

româneşti sunt grefate pe rădăcini slave (rev. National

Geographic, vol. 189, nr. 6, iunie, 1996, S.U.A).

ALBANIA – Seminarul Ortodox „Shen

Vlash”/ Sf. Vlah se află în loc. Duress.

GRECIA – pe Ins. Pontikonissi apropiată

Ins. Corfu s-a construit Mănăstirea Vlachena/ Blakeriana

(sec. XII), ca metoc al Bisericii Vlaherne

din Constantinopole/ Istanbul. În Munţii Pindului

lângă Mănăstirea Sf. Ştefan (Meteora) este satul

Vlahava.

UNGARIA – în câmpia dintre râurile Criş/

Körös şi Berătău, SE Szolnok şi V Oradea, este com.

Devavanya (Jud. Bekes), atestată în 1330. Devecser

(Jud. Veszprem) loc. de la poalele Munţilor Bakony

DACIA

magazin

este atestată în sec. XII-XIII. Ambele toponime se

circumscriu hărţii vechiului regat dac (101 d.Ch.).

SLOVACIA – loc. Devin/ Devinska,

atestată în 864 d. Ch. la intersecţia unor drumuri comerciale,

este situată pe o înălţime (alt. 212 m)

aproape de Bratislava la vărsarea Moravei în

Dunăre, după ce a traversat Defileul de la Devin prin

Carpaţii Mici.

CEHIA - la Praga se află Vlasska uliţa

apropiată Podului Carol şi Palatul Vlah. În oraşul

Kutna Hora/ Kuttemberg (65 km SV Praga), cunoscut

datorită exploatării zăcămintelor de argint există

Palatul Vlasski (sec. XV), zidit pe locul unei

construcţii mai vechi (Patrimoniul Universal

UNESCO, Europa Centrală şi de nord, 1997, p. 251,

Edit. Schei Braşov). La SE de Praga, în bazinul superior

al Elbei, întâlnim oiconimul Vlašim, iar la E

de Ceske Budejovice – Dačice. În Parcul Naţional

transfrontalier Krkonosze/ Munţii Uriaşului din

Sudeţi (Vf. Sniejka, 1602 m), situat la graniţa cu Polonia

şi izvoarele Elbei, pădurile şi pajiştile montane

au permis exploatarea pastorală şi vieţuirea

permanentă. Lângă loc. Velka Upa apar etnotoponimele:

Vlasske most/ Podul Valahilor; cătun; Vlassky

vrch (Vf. Valahului, 1 035 m); Vlhky dul (Valea Valahului,

1 300 m); Vlhost – deal (613,5 m) şi pădure

(loc. Litice, reg. sudetă); Wlsovy vrch (Vf. Valahului);

hidronimele şi oronimele Javor/ Izvor (Vf., 1

002 m); Javorska cesta, vale; Javorske Boudy,

pantă de deal; oiconimul Peticeşti, cătun apropiat

loc. Pec.

POLONIA - lângă loc. Podgorze din P. N.

Krkonosze notăm oronimele Sulica/ Suliţa (Vf., 942

m) şi Rozdroze pod Sulica/ Întretăierea drumurilor

de sub Suliţa (Vf., 920 m), legate de particularităţile

terenului. I. Iordan şi Al. Graur indică origina slavă

– suliţa de la seliţe „sătuc”; M. Vinereanu (2008,

Dicţionar etimologic, Edit. Alcor, Bucureşti), îl

consideră derivat din latină - sublica/ par, stâlp,

posibil preluat de slavi din străromână.

ELVEŢIA – în dreptul trecătorii Wolfgang

există staţiunea Davos şi Râul Davos/ Landwasser

16


Nr. 66, iunie 2011

(Cantonul Graubünden), Alpii Retici, alt. 1560 m.

În Peninsula Iberică sunt două oraşe Deva,

unul în PORTUGALIA şi altul în SPANIA (Ţara

Bascilor) apropiat de San Sebastian port la Golful

Viscaya. În mileniul al III-lea î. Ch., conform studiilor

Prof. Souchard (citat de Al. Surdu, L. Pandele,

2005, p. 4) s-a confirmat plecarea bascilor de la

Dunărea de Jos, fapt menţionat de tradiţiile lor. Numeroasele

războaie purtate de romani cu bascii/

cantabrii din NV Spaniei s-au dus atât pe uscat, cât

şi pe mare; ţinutul nefiind supus în sec. II-III (Th.

Mommsen, 1991, p. 40). O contribuţie majoră pentru

deplasarea trupelor şi apărarea teritoriilor noi cucerite

o aveau şoselele şi castrele construite de

romani. Studiiind expansiunea păstoritului românesc

în Europa, Dr. Şt. Puşcaşu, citat de Aurora Peţan

(ziarul Formula As, nr. 865, 2009, p. 22), arată că

oaia dacică şi cea spaniolă provin din străvechea

oaie scitică.

MAREA BRITANIE - Deva/ Castra Devana/

Chester (act.) situat pe r. Deva/ Dee (act.), a

fost ridicat pe o înălţime stâncoasă de gresie (lângă

Liverpool, comitatul Chestershire). Fortăreaţa şi

bază navală romană la Marea Irlandei, unde acostau

şi corăbii iberice, era ocupată (sec. I-IV) de

Legiunea XX Valeria Victrix (Th. Mommsen, 1991,

p. 89). Deva şi alte două castre separau Ţara Galilor

liberă de regiunile pacificate. Bogdan Lupescu

(Urme româneşti în Marea Britanie, ziarul Formula

As, nr. 842, 2008, p. 16) a vizitat Zidul lui Hadrian

(122 d. Ch.; 117 km lungime), ce despărţea Scoţia

de Anglia. Acesta era păzit de 16 castre romane numite

Deva/ Chester (act.) – Rudchester, Halton Ch.,

Great Ch., Rochester etc. Documentele istorice

atestă că pentru apărarea graniţelor de NV ale Imperiului

Roman au fost trimise trupele dacilor – Cohors

Primae Aelia Dacorum şi Cohors I, III, IV, VII Thracorum.

Ostaşii coloni recompensaţi cu pământuri şiau

continuat acolo ocupaţiile agro-pastorale. Banna,

cel mai mare şi mai vechi fort locuit de 1 000 de

soldaţi daci şi urmaşii lor după retragerea romană,

avea o construcţie creştină unică în imperiu - Basilica

exercitatoria, unde aceştia se antrenau, iar

inscripţiile (anul 219) şi pietre tombale (20) erau

DACIA

magazin

gravate cu: sabia dacilor sica, numele copiilor

născuţi acolo – Decebal, Bales, cel al tribunului dac

Menander etc. Hrisoavele (sec. XII) pomenesc pe

ciobanul Radul.

RUSIA siberiană (Regiunea Kurgan) - în

tundră, apropiat deltei r. Iana, ce se varsă în Marea

Laptev (Oceanul Îngheţat de Nord) este loc. Vlasovo

(alt. 10 m).

ARMENIA – Dvin/ Devin/ Duvie, vechea

capitală (anii 332-338; reg. Ararat – Vostan) din timpul

Regelui Khosrov, era zidită pe dealul omonim

de la care şi-a luat numele oraşul. Arabii cuceritori

i-au zis Dabil (deal), apelativ menţionat de istoricul

Movses Horenaţi (sec. V), care-l considera cuvânt

persan, semnificând deal. (Enciclopedia Armeană

Sovietică, p. 444, vol. 3, Erevan, 1977).

AZERBAIJANUL caucazian are o aşezare

Devechi/ Davaçi.

TURCIA – Orhan Bayrak (Panorama de

Turquie, p. 184, Istanbul, 1989) menţionează loc.

Dacianos (Anatolia Centrală, district Diyarbakir, 14

km SV de Lidje). Situl întemeiat de seleucizi,

urmaşii lui Alexandru Macedon, păstrează ruine de

fortificaţii, fundaţiile caselor, capiteluri, coloane, un

templu cu poarta de intrare, recipiente pentru must,

construcţii turceşti (seraiul) etc. Opiniem că etnotoponimul

are o vechime anterioară cuceririi persane,

el ilustrând permanenta locuire de către o comunitate

etnică şi lingvistică aparte, care a fost oficializată,

când a devenit oraş după sec. IV î. Ch. Considerăm

că acesta s-a cristalizat odată cu migraţia milenară

spre est a dacilor carpato-danubieni, antrenaţi în

Epoca Bronzului probabil de către frigieni. Alte toponime

de provenienţă dacă sunt: Deveci Dagi

(Dag/ munte, lb. turcă) şi Develi (districtul muntos

Kayseri). Cetatea Develi (1276) populată de armeni,

fiinţează posibil pe un sit anterior. La Istanbul (Cornul

de Aur), Teodor Burada (1877) şi A. Deac (2004,

p. 179) menţionează cartierul şi Poarta Vlachernilor,

ridicate în antichitate pe o aşezare valahă,

inclusă în colonia greacă Byzantion/ Constantinopole.

La Biserica Vlaherne, unde se încoronau şi se

17


Nr. 66, iunie 2011

cununau împăraţii bizantini, fusese adus (sec. V)

Sfântul Veşmânt al Maicii Domnului de senatorii

Galvie şi Candid.

Cuvinte cheie: toponimie, aspecte geografice,

mărturii istorice.

Abrevieri: Munţi/ M-ţi; Vârf/ Vf.; Podiş/

Pod.; Subcarpaţi/ Subcarp.; Deal/ Dl.; Colină/ Col.;

Câmpie/ C.; Culoar/ Cul.; Depresiune/ Depr.; fluviu/

fl.; râu/ r.; afluent/ afl.; confluenţă/ confl.; altitudine/

alt.; puncte cardinale/ N, S, E, V.; Insulă/ Ins.; Arhipelag/

Arhip.; reşedinţă/ reşed.; comună/ com.; municipiu/

mun; localitate/ loc.; sanscrită/ skr.

BIBLIOGRAFIE

Alecu-Căluşiţă, Mioara (2003), Cercetări arheologice în

limba română. rev. Rădăcini, nr.6, anul III, Bucureşti.

Budiş, Monica (2001), Comunitatea românească de pe valea

Timocului bulgăresc. Edit. Militară, Bucureşti.

Buza M., Badea L., Dragomirescu Ş. (vol. I – 2008; vol. II –

2009), Dicţionarul geografic al României. Acad. Română – Institutul

de Geografie, Edit. Academiei Române, Bucureşti.

Condurăţeanu, Simona (2004), Toponimie românească în

Carpaţii din afara României, Revista Geografică, t. X, 2004,

Edit. Academiei, Bucureşti.

Coteanu I., Seche Luiza, Seche M. (1998), DEX –

Dicţionarul explicativ al limbii române. Academia Română,

Inst. de Lingvistică, Ediţia a II-a, Edit. Univers Enciclopedic,

Bucureşti.

Deac, A. (2001), Din istoria Ucrainei. Edit. Europa Nova.

Bucureşti.

Deac, A. (2004), Pagini din istoria adevărată a Bulgariei.

Edit. Europa Nova. Bucureşti.

Graur, Al. (1972), Nume de locuri, Edit. Stiinţifică, Bucureşti.

Iordan, Iorgu. (1963), Toponimie Românească, Edit. Academiei,

Bucureşti.

Iordan, I., Gâştescu P., Oancea D. I. (1974), Indicatorul

localităţilor din România. Edit. Academiei R. S. România,

Bucureşti.

Miulescu, N. (1975, 1976), Daksa God’ Country. Edit. Nagard,

Milano.

Mommsen, Th. (1991), Istoria Romană – vol. IV. Edit.

Enciclopedică, Bucureşti.

Petrescu-Dâmboviţa, M. et colab. (2001), Acad. Română,

Edit. Enciclopedică, 2001, Bucureşti.

Oppermann, M. (1984), Thraker zwischen Carpatenbogen

und Agais. Leipzig/ Berlin.

Săvescu, N. (2002), Noi nu suntem urmaşii Romei, Edit. Intact,

Bucureşti.

Suciu, C. (1968), Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,

Edit. Acad. R. S. România.

Surdu, Al., Pandele Liviu (2005), Dacia leagănul civilizaţiei

europene, Ziarul Dacia, istorie, nr.40, iunie, Bucureşti.

SUMMARY

DACIA

magazin

Contribution to the Dacian and Romanian

toponymy. First great swarming of

populations coming from Carpathian –

Danubian - Pontic territories occured after

last Würm Ice Age. Later, another one migration

happened during historical times

certified by Greek and Roman authors. The

last spreading was during XV-XVI centuries

with acceptance of Polish, Hungarian

and Austrian royalty. On this ways the

oldest few Dacian toponyms as dava/

deva/ dova/ daba/ deba/ devin/ dvin,

meaning elevation fortress possibly with

sacred devotion were connected with old

Indo-European fund. These words were

used as such or in combination with others

ones meaning tribal, river names etc necessary

to be different. Apellatives like this

could be recorded as far as in Great Britain

(Deva/ Chester) and Iberian Peninsula

(Deva), where Dacian troops were dispersed

by Roman Empire as frontier guard,

or in Turkey, Armenia etc. Some toponyms

were appropriated by Slavonian migratories

(VII a. Ch.), connected with their vocabulary

and myths (sometime local ones),

final signification being distorting – as for

instance deva in same opinions derived

from devothka/ girl. Another categories of

old toponyms are attached to synonym appellatives

for the same people as: Dacian/

Derbices/ Daes/ Daos/ Davos/ Daces/

Dani; Wallachian/ Vlah/ Blah/ Volos/

Olah for Romanian during historcal recent

times. A religious ethonym Saint/ Sfântul/

Vlah/ Vlas/ Blaise/ Biagio/ Badjiu/ Bagiu,

a Sivas bishop (sec. IV) connected with the

Forty Martyrs, considered protector of

Balkan Peninsula (Croatia, Albania, Bulgaria)

was founded in Italy - Sicily also,

where Croatian/ Ragusan merchants had

emporiums.

18


Nr. 66, iunie 2011

HAŢEG - ADEVĂRATA SARMIZEGETUSA (II)

(continuare din numărul 65)

II. ÎN CĂUTAREA SARMISEGETUSEI REGIA

Comunicarea noastră cu această temă, prezentată

la simpozionul de la Haţeg şi în presă, cu privire la

localizarea capitalei politico-administrative a regilor daci,

a stârnit interes, dar nu şi controverse.

Deocamdată. Ne explicăm tăcerea „Şcolii de la

Cluj” şi a Muzeului Civilizaţiei Daco-Romane de la Deva

şi prin insuccesele acestor istorici care, pe urmele celor

doi Daicoviciu, au aici tabără arheologică de vreo 30 de

ani, iar rezultatele se concretizează în gunoaiele pe care

le ascund vară de vară în incinta sacră. În plus, scandalul

brăţărilor descoperite aici, în vreme ce istoricii noştri n-au

descoperit un ciob, o monedă ori o urnă. Başca bâjbâiala

şi contrazicerile. A confunda templele de la Meleia, Rudele,

Pustiosul etc. cu fundaţiile unor stâne de oi, a nu şti

nimic despre fortificaţiile de la Dealul Negru şi din Poiana

Omului, a transforma Munţii Orăştiei şi cetăţile în locuri de

campare pentru tabere „turistice” studenţeşti, înseamnă a

abdica apriori de la statutul de arheolog şi cercetător.

Recentele descoperiri făcute de Dan Olteanu şi

Vladimir Brilinski – două mari castre la intrarea în munţi

pe Valea Luncanilor, cele de la Chitid şi Vâlcele, explicaţia

dată existenţei castrului de la Râu Bărbat, ne îndrituiesc

să deschidem această dezbatere. Castrul de la Vâlcele –

Boşorod, aflat la vreo 15 km. de Subcetate, include în perimetru

câteva toponime tentante din perspectiva localizării

aici a pierdutului Ranistorum, cetate sau castru unde

Tiberius Maximus a dus dreapta şi capul lui Decebal, în

special locul numit Ranişte, Rarişte (Ranistorum).

De luat în consideraţie este descoperirea celor

două mari comori, alcătuite din monede Lisimach, obiecte

de oferverie şi sloiuri de aur în vadul Streiului, aici, la Subcetate

– Orlea, de către iobagii care cărau pietriş şi de

către pescarii veniţi cu lotca în sus pe Mureş şi pe Strei.

Nu insistăm, dar reamintim că în preajma celui de al

II- lea război dacic romanii aveau castre la poalele munţilor

către sud şi sud-vest, apoi, pe culmi de munte către

est şi nimic nu poate susţine că Decebal şi-a ascuns comorile

din munţi (de la vreo 40 de km. distanţă) taman în

DACIA

magazin

Gligor HAŞA

gura lupului. Este neîndoielnic faptul că vechea Sargeţie

e Streiul de astăzi, care curge cotind spre nord pentru a

se vărsa în Mureş, pe lângă adevărata Sarmisegetusă,

astăzi Subcetate.

Învăţătorul Florescu îmi mărturisea că nu o dată

fusese ameninţat de C. Daicoviciu cu închisoarea „dacă

îl mai însoţeşte pe colonelul Zagoriţ, în cercetări, şi dacă

mai împrăştie zvonuri despre alte Sarmisegetuse.” Cât

despre cele două comori, şi nu una cum se credea datorită

unor mărturii scrise, cotradictorii: unele vorbesc despre

42.000 de cosoni, comoară descoperită la 1543, altele

despre 500.000 de cosoni descoperiţi în 1552 de pescari

români. Sursele cele mai veridice ni se par a fi Martin Hochmelster

şi Gheorghe Şincai, ultimul numind anul 1542

şi furnizând amănunte.

Dar să revenim la „Sarmisegetusa colonelului

Constantin Zagoriţ”. Descoperirea sa a „pasionat” lumea

ştiinţifică şi presa vremii, aşa încât C. Daicoviciu şi O.

19


Nr. 66, iunie 2011

Floca, văzându-şi teoriile si opera ameninţate, au acţionat

în forţă. Primul, ca istoric „cu trecere” la mai marii zilei, al

doilea, ca director al Muzeului din Deva. În numărul

13-14 din decembrie 1937 al „Gazetei Cărţilor”, colonelul

Constantin Zagoriţ se prezintă şi se explică. Era şef de

promoţie al Şcolii Superioare de Război, geograf militar

cu o îndelungată practică, unul din cei mai buni cunoscători

ai reliefului României specializat în modificările artificiale

suferite de teren. Ochiul experimentat i-a atras

atenţia asupra pantelor dealului de la sud-est de oraşul

Haţeg, descoperind urmele unei vechi cetăţi. Simpla aşezare

pe un defileu ce străjuia marele drum al Daciei antice

Orşova – Alba Iulia, la răscrucea cu drumul ce vine din Oltenia

din Valea Jiului, punctul către care converg potecile

munţilor din jur, nu lasă nicio îndoială ofiţerului-expert că

se găseşte în faţa necunoscutei capitale a regelui Decebal.

În concepţia sa, cetatea Sarmisegetusa nu e

numai incinta fortificată, ci întregul deal dreptunghic (cu

laturi între 2,5 – 3 km. pătraţi, pe care ea este aşezată).

Acest deal este compus din 4 umeri, culminând fiecare cu

câte cu un vârf sau un mic platou. Trei dintre aceste culmi

străjuiesc cu vârfurile lor din cele trei colţuri ale triunghiului,

pe a patra, care ocupă mijlocul dealului, acesta fiind ultimul

refugiu al combatanţilor, după căderea celor trei culmi.

Incinta fortificată i s-a părut colonelului „un măreţ cuib de

vulturi”. Avea două pieţe de arme, două izvoare tăinuite

în inima dealului (Valea Barandului şi Valea Pleşiţei).

În epocă, unii arheologi s-au abţinut să-şi spună

părerea. Alţii „au luat foc”. În ziarul „Curentul” din iunie

1937, domnul Constantin Daicoviciu, pe atunci conferenţiar

la Universitatea din Cluj, fără nici o câtime de cercetare

pe teren şi, deci, fără temei, contestă noua

desco perire. Constantin Zagoriţ îi răspunde printr-un studiu

intitulat: „SARMISEGETUSA II”, în 35 de pagini şi cu

două hărţi anexe. În una reprezintă forma etajată, a doua

se sprijină de Tabelele Peutingeriene, cu drumurile care

converg către confluenţa a trei ape: Strei, Râu Mare şi

Fărcădin (Galbena). Aici există o mare incintă fortificată,

aici s-au descoperit comorile. Măsurătorile indicate în tabele,

conturate precis pe hărţile topografice moderne, au

permis colonelului Zagoriţ să fixeze sigur şi definitiv pe

teren oraşele Tierna şi Apulum, corijând erorile făcute în

perspectiva topografică de arheologi ca Goss, Manerth,

Mommsen, Tocilescu şi Pârvan. Între altele, Zagoriţ deosebeşte

Civisco de Tivisco şi fixează mersul drumului

roman de la Vinimacium (Costolaţ) spre Sarmisegetusa,

prin Valea Carasului, drum urmat de Traian până la Sar-

DACIA

magazin

misegetusa.

Descoperirea cetăţii - capitală de către Constantin

Zagoriţ a presupus mari osteneli şi jertfe personale. De

aceea solicita interzicerea „scobăcirii” acestei aşezări, ad

libitum, şi mâinile delicate de oameni pricepuţi, care „să

cruţe sufletul acestui glorios şi tainic monument, sfânta

sfintelor neamului nostru.”

Polemicile nu au amuţit, deşi se apropia războiul.

Constantin Daicoviciu, după obişnuinţă, şi-a pus epigonii

să polemizeze fără temei. Unul din aceştia a fost Octavian

Floca. Acestuia îi răspunde profesorul G. Petrescu – Sava.

Pamflet la pamfletul din „Gazeta Carpaţilor”. Printre altele,

reproşează d-lui Floca indecenţele, indelicateţele şi lipsa

de probitate la adresa colonelului Zagoriţ. Cercetătorul de

la Deva, care nu s-a ostenit să urce dealul decât până la

turnul de observaţie medieval, „este lipsit de bună-credinţă

şi onestitate ştiinţifică, cum procedase si Constantin Daicoviciu”.

Observaţiile acestuia se înteimeiază pe o superficială

privire. Autorul se întreabă care C. Daicoviciu e

competent: cel de la 14 iunie 1937 sau cel de la 9 noiembrie

acelaşi an, când recunoşte, ca apoi să nege?

Ipotezele colonelului Constantin Zagoriţ, le-am

susţinut şi noi de-a lungul anilor, fără să cunoaştem măcar

numele domniei sale. Aşa se face că încă din anii 70 ai

secolului trecut situam în romanele din „ciclu etnogenezei”

capitala Sarmisegetusa la Subcetate (intuiţie rezultat al

lecturilor şi discuţiilor cu învăţătorul Florescu şi explicarea

enigmei relaţiilor încrâncenate dintre Daicoviciu şi prof.

D.M. Teoderecu, respectiv dintre C. Daicoviciu şi Octavian

Floca; interdicţii şi tabu asupra unor situri?...)

Mai trebuie precizat că C. Zagoriţ a procedat cu

probitate şi precauţie, avertizându-şi cititorii că afirmaţiile

se bizuie pe consideraţii militare, geografice, topografice

şi cercetări de teren. Demersul nostru, după atâţia ani trecuţi,

se justifică prin dorinţa de a fi reluate cercetările întrerupte

de război, de ideologia comunistă cu impact

dezastruos şi pentru ştiinţa istoriei, de vrajba dintre pretinsele

„şcoli” ale istoricilor de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Că

tot şi-au pierdut obiectul muncii, cei peste 100 salariaţi ai

muzeului din Deva ar avea un obiectiv tentant de cercetare

interdisciplinară. Nu ştim ce va urma, dar de acum

ştim sigur că Sargeţia dacică este Streiul românesc. Dear

fi după noi, am da ca pedeapsă braconierilor de cosoni

şi brăţări să sape câţiva ani la Subcetate, cu mijloacele

moderne la care Glodariu şi ai săi încă visează.

- va urma -

20


Nr. 66, iunie 2011

LOCUITORII PERIMETRULUI BUCUREŞTEAN

ÎN VEACURILE IV – V

Tumultosul secol IV p. Chr. a însemnat pentru

autohtonii câmpiei bucureştene, daci liberi, traversarea

perioadei tulbure a migraţiei. Izvoarele

arheologice ne îndreptăţesc însă a susţine continuitatea

de vieţuire în aşezări stabile, durabile, practicarea

agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului,

îndeletniciri specifice unei populaţii sedentare.

Impactul cu migratorii, deşi dur, nu a dus la

decimarea dacilor, modul de viaţă al nomazilor presupunând

menţinerea acestora (vezi îndemnul avarilor

către populaţia locală sud-dunăreană: Ieşiţi şi

semănaţi şi seceraţi, noi vă vom lua numai jumătate

ca dare). Se constată în secolul al IV-lea p. Chr. un

spor demografic ce este datorat pătrunderii neamurilor

germanice. În ultima treime, atacul hunilor va

face totuşi ca unele aşezări să îşi înceteze temporar

activitatea sau să dispară.

Dacă avem în vedere perioada secolelor I-III

p. Chr., vom observa cum în cadrul aceleiaşi grupări

demografice continuitatea de locuire este evidentă.

Astfel, la sud de Carpaţi – inclusiv Dobrogea, au fost

identificate 134 de aşezări şi necropole (secolele III-

V). Grupări importante, de 10–12 aşezări, erau plasate

între cursul inferior al Argeşului şi Dunăre, pe

malul drept al Oltului la vărsare, în zona Calafat, la

vărsarea Olteţului în Olt. În perimetrul Brăilei, Bucureştilor,

Mizilului, la Râmnicu-Vâlcea, pe cursul

mijlociu al Buzăului densitatea aşezărilor era de

4–6 sate.

Aceste aşezări rurale neîntărite erau apărate

natural prin plasarea lor pe malul apelor, în puncte

greu accesibile. Pe raza oraşului Bucureşti s-au identificat

astfel de sate la Mogoşoaia, Crângaşi, Herăstrău,

Chitila, Curtea Veche, str. Ziduri-între-vii, str.

Soldat Ghivan - Fundenii Doamnei, Străuleşti - Măicăneşti,

Buftea, Tei, Mihai-Vodă, Radu-Vodă, Pantelimon,

Pipera, Popeşti-Leordeni, Băneasa-Lac,

Giuleşti, Dealul-Piscului, Lunca-Bârzeşti, Brăneşti,

DACIA

magazin

prof. dr. Simona Daniela Grigore

Domneşti, Glina, Văcăreşti, multe dintre ele fiind locuite

din veacul precedent.

Populaţia dacică îşi construia locuinţe de suprafaţă

ori semiîngropate, în aceeaşi tehnică a paiantei

moştenită din vechime. Asemenea locuinţe

datând din secolele III-IV au fost scoase la iveală la:

Lunca-Bârzeşti, Pantelimon, Fundenii Doamnei,

Curtea Veche, Buftea-Măneşti, Domneşti, în ultima

aşezare acestea având podea făţuită cu lut, pe latura

nordică o laviţă din pământ cruţat, probabil pentru

odihnă sau păstrarea inventarului casnic, iar pe cea

sudică o groapă de bucate conică, precum şi la Radu-

Vodă, Crângaşi. Colibe din stuf au fost dezvelite la

Fundenii Doamnei şi Chitila.

Lângă locuinţe sau în interiorul lor se găseau

gropi de bucate (Domneşti, Lunca-Bârzeşti, Buftea,

Giuleşti-Sârbi). Dacă cea de le Giuleşti-Sârbi era în

formă de pară, cele descoperite la Măneşti-Buftea,

şi grupate în partea de est a spaţiului rezervat locuinţelor,

aveau gura largă ce se restrângea spre fund în

trepte, ori gura restrânsă sau cilindrică ce se lărgea

apoi spre interior. Ele aveau în partea superioară o

podină din lemn ce se sprijinea într-una din margini

pe gulerul gropii. Pe o porţiune groapa nu păstra

acest guler, locul fiind necesar pentru aerisire. Buna

păstrare a recoltei era dată de dispunerea unui strat

de pământ peste podină, dar şi de plasarea gropilor

într-un mal înalt al lacului, cu pământ galben

impermeabil, cu concreţiuni calcaroase, aflate la

mică adâncime. Capacitatea de înmagazinare era

foarte mare: 2 – 4 căruţe cu grâne.

În ceea ce priveşte prezenţa instalaţiilor de

foc în aşezări, s-au identificat vetre postate în afara

locuinţelor (Domneşti), dar şi un bordei cu cuptoare

(Curtea Veche), respectiv, un cuptor de tip potcoavă

(Fundenii Doamnei) şi un cuptor-sobă (Radu-Vodă).

Flacăra se aprindea cu nuclee de cuarţit (Domneşti).

21


Nr. 66, iunie 2011

Ceramică realizată la roată

sec. III

Urnă cu capac – Măgurele

sec. III

Brăzdar de plug – Lacul Tei

sec. II-III

Ceramica este prezentă în toate aşezările vremii,

ea reprezentând un element decisiv în datarea

acestora. Olăria de factură dacică, în forme tradiţionale,

este executată cu mâna sau la roată şi este completată

de cea provenită din import.

DACIA

magazin

Primul cuptor de ars oale din perimetrul capitalei

a fost găsit la Crângaşi. Vasele de aici erau

lucrate la roată, dintr-o pastă cu pietricele, căpătând

prin ardere culoarea cenuşie, forma cea mai întâlnită

fiind oala fără toarte, dar există şi forme evoluate

precum cupe, căni, străchini, vase mari de provizii.

La Fundenii Doamnei, cuptorul olarului se evidenţiază

ca fiind cel mai mare şi mai bine păstrat complex

de acest gen din secolul al IV-lea din ţară.

Ceramica din aşezare este cenuşie, lucrată din pastă

curată, în forme diverse: borcane ori vase mari de

provizii. Oalele lucrate cu mâna conţin cioburi pisate,

iar cele de calitate, străchini, căni, vase pentru

provizii, sunt arse la roşu.Vasele de uz comun prezintă

o pastă frământată cu pietricele şi sunt arse la

cenuşiu şi gălbui. Prezenţa căţuilor-afumătoare în locuinţele

acestui sat, ca şi în perimetrul celor de la

Mogoşoaia, Străuleşti şi Tei confirmă continuitatea

de locuire. La Pantelimon resturile ceramice sunt

compuse din fragmente de străchini, castroane, oale,

căni, vase de provizii şi amfore.

Locuitorii satelor din arealul bucureştean al

veacului al IV-lea practicau şi alte meşteşuguri pe

lângă cel al olăritului, deja amintit. Ei îşi procurau

materia primă necesară obţinerii de unelte, obiecte

de uz casnic, arme, podoabe prin valorificarea surselor

locale, oxizii de fier de vârstă cuaternară. O dovedesc

piesa din lut ars de formă conică

reprezentând muştiucul foalelor unui meşter fierar

şi lupa circulară dintr-un bordei al locuirii de la

Domneşti-Şcoala Veche, dar mai ales cele trei locuinţe-atelier

din aşezarea veacurilor II-V de la Chitila.

Aici se reducea fierul şi se prelucrau obiecte din

bronz, cupru şi argint (vezi piesele din metal, zgura,

topitura de metale, lupele, arsura, cenuşa, cărbunii

rezultate din procedeul reducerii minereului direct

pe vatră sau în cuptoare). Prelucrarea obiectelor de

podoabă este atestată de descoperirea unei pensete

din bronz, datată în secolele II-IV, la Vitan, a unor

mărgele din bronz şi argint, fibule şi pandantive la

Chitila, cât şi a unei mărgele din plumb, a unor fibule

şi a unui lanţ din fier compus din ineluşe la Fundenii

Doamnei.

Meşteşugurile prezentate mai sus, cărora li

se pot adăuga dulgheritul, torsul, ţesutul, completau

îndeletnicirile de bază ale populaţiei dacice: cultura

plantelor şi creşterea animalelor. Gropile de bucate

de mare capacitate cercetate la Măneşti-Buftea, paiele

prezente în chirpici, cantitatea importantă de

22


Nr. 66, iunie 2011

oase de bovine, ovine, porcine, cabaline din aşezări,

uneltele din fier descoperite sprijină această teză.

Fiind interdependente, cele două ramuri agricole

sunt impulsionate de adoptarea unor noi tehnici agricole

şi a unor instrumente de arat performante (vezi

plugul cu brăzdar simetric şi cuţit drept prezent în

secolele I-IV).

O astfel de dezvoltare economică susţinută

şi prin creşterea demografică din secolul al IV-lea

implica o organizare socio-politică pe măsură. La

baza ei a stat obştea sătească teritorială în general,

uniunile de obşti sau romaniile populare, cum le

numea Nicolae Iorga, asociaţii defensive ce preiau

principalele funcţii ale organizării statale anterioare.

Date importante referitoare la tipul de organizare

socială din sânul obştilor săteşti dacice din

veacul al IV-lea ne oferă scrisoarea adresată unei

comunităţi creştine din Cappadocia de o comunitate

similară din Dacia cu prilejul transportării spre aceştia,

de pe teritoriul nostru, a moaştelor Sfântului

Sava Getul în anul 374 p.Chr. Acesta fusese martirizat

cu doi ani înainte din ordinul căpeteniilor gote

ce-şi exercitau dominaţia politică şi asupra zonei

nord-estice muntene a Buzăului, spaţiu unde locuia

Sava în cadrul unei comunităţi locale. Documentul

amintit, cunoscut drept Pătimirea Sfântului Sava

Getul, povesteşte amănunţit ultimii ani ai vieţii martirului,

făcând referiri explicite ori implicite la modul

de viaţă şi de organizare al obştilor săteşti din Muntenia.

Astfel, raporturile autorităţii migratorilor

germanici cu autohtonii satelor se făcea prin mijlocirea

organelor colective de conducere administrativă,

care erau adunarea obştii/satului şi sfatul ei,

acel sfat al oamenilor buni şi bătrâni. Acesta era în

măsură să-i sancţioneze pe cei ce încălcau legea.

Doar pedeapsa capitală era aplicată de către migratori.

De altfel, acuzat a fi creştin şi nedorind să-şi renege

Dumnezeul, Sava va fi ucis după ritualul

specific got, înecare prin legarea de gât a unui buştean.

Adunarea obştii şi sfatul bătrânilor încearcă

să-l salveze pe acest membru al comunităţii sale, inclusiv

prin jurământ mincinos în faţa trimişilor goţi,

documentându-se astfel practica jurământului de veritate

în problemele litigioase ale locuitorilor satului.

Se observă solidaritatea membrilor indiferent de

convingerile religioase. Este evidentă şi diferenţierea

socială bazată pe avere, dar şi existenţa proprietăţii

Ceramică sec. VI-VII

Ustensile meşteşugăreşti

sec. VI-VII

DACIA

magazin

Obiecte de podoabă din metal şi sticlă

sec. VI-VII

private individuale (Sava este prezentat ca posedând

doar hainele de pe el).

Instituţiile obştii săteşti teritoriale din documentul

amintit se vor perpetua şi în perioada secolelor

următoare, dovedind vieţuirea neîntreruptă a

23


Nr. 66, iunie 2011

spaţiului geografic nord-dunărean de către comunităţile

rurale dacice dominate politic de prezenţa gotă/getă.

O altă dovadă a organizării sociale a vremii

este modul în care locuinţele se construiau în teren,

în pâlcuri, având un bordei central de mari dimensiuni,

înconjurate de altele de mărimi mijlocii şi

mici, dar mai ales înmormântările pe grupe familiale,

ambele probând prezenţa familiilor patronimice,

respectiv individuale. Sunt şi grupuri mai mici

de morminte aparţinând familiei-pereche. În necropola

de la Târgşor, din secolul al IV-lea, grupurile

mari de morminte ale familiei patriarhale arhaice şi

patronimice aparţin geto-sarmaţilor şi taifalilor,

aflaţi pe treapta finală a comunei gentilice. În concluzie,

se poate spune că familia-pereche devine, începând

cu această perioadă, celula de bază a

societăţii, ei corespunzându-i ca tip de organizare

socio-economică obştea sătească teritorială. Împreună

cu familia-pereche coexistă cetele de neam

(familia patronimică) până târziu în Evul Mediu.

Mica familie deţine în proprietate privată, în

cadrul obştii, locul de casă (locuinţa, anexele, uneltele),

livada, grădina. Loturile arabile sunt proprietate

comună şi se lucrează după ce sunt împărţite

prin tragere la sorţi, familiile având doar drept de folosinţă

asupra lor. Islazul, pădurea, apele sunt utilizate

în comun.

În legătură cu ritualul de înmormântare în

arealul capitalei, secolului al IV-lea îi aparţine mormântul

de înhumaţie de la Dealul Piscului şi necropolele

de la Mogoşoaia şi Măneşti-Buftea. Gropile

simple sau cu urne sunt de dimensiuni mici, puţin

adâncite, toate fiind de incineraţie. În morminte sunt

prezente şi fragmente ceramice depuse simbolic,

probabil din vasele cu ofrande ce se aşezau ritual

lângă rug. Urnele sunt confecţionate la roată dintr-o

pastă bine frământată ce conţine nisip fin, sunt nedecorate,

bombate, cu gură având buza triunghiulară

şi au nuanţe de cenuşiu, găsindu-şi analogii în necropola

de la Târguşor şi în cele descoperite în centrul

Munteniei. Inventarul e sărac şi constă într-o

fibulă din fier şi o verigă.

Cu toate că păstrează încă practici şi credinţe

arhaice, populaţia din arealul bucureştean al secolului

al IV-lea îmbrăţişează şi Creştinismul, cel puţin

aşa denotă prezenţa sceptrului din bronz în aşezarea,

datată în veacurile II-V, de la Chitila. Piesa este de

fabricaţie dacică, fiind un arhetip în formă de mitră

de arhiereu şi are orificiu pentru introducerea unui

DACIA

magazin

mâner din lemn (un baston) şi deasupra prezintă un

spaţiu pentru montarea unei cruci. Forma globulară

şi motivul în brăduţ sunt de tradiţie dacică.

Cuptor cu reverberaţie – sec. IV

După cum se ştie, pătrunderea hunilor duce

la distrugeri masive de aşezări la finele veacului al

IV-lea şi la începutul celui următor. Cu toate acestea,

populaţia dacică de pe teritoriul Daciei, implicit cea

din spaţiul bucureştean, îşi continuă viaţa pe acelaşi

teritoriu, aşa cum o dovedesc şi descoperirile arheologice

recente.

Bibliografie selectivă:

*Vasile Boroneanţ, Cercetările arheologice de la Chitila-

Fermă din 2001. Date preliminare şi stratigrafia, MIM XVI,

Bucureşti, 2002, pg. 28 – 30;

*Gheorghe Diaconu, Autohtoni şi migratori pe teritoriul României

în secolul IV (Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov),

Revista Muzeelor II, nr. 3, Bucureşti, 1965, pg. 266;

*Margareta Constantiniu, Aşezări din secolele II-IV pe teritoriul

Bucureştilor, Izvoare arheologice bucureştene, vol. I,

Bucureşti, 1978, pg. 36 - 37;

*Florian Georgescu, Gheorghe Cazimir, Istoria oraşului Bucureşti,

vol. I, Bucureşti, 1965, pg. 54;

*Valeriu Leahu, Săpăturile arheologice de salvare de la Giuleşti-Sârbi,

CAB I, Bucureşti, 1963, pg. 179 – 261;

*Sebastian Morintz, Dinu Rosetti, Din cele mai vechi timpuri

şi până la formarea Bucureştilor, Bucureştii de odinioară,

Bucureşti, 1959, pg. 33;

*Ştefan Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în

secolele IV-XI. Structuri demo-economice şi social-politice,

Bucureşti, 1997;

*Vasilica Sandu, Cercetări arheologice în zona Lunca-Bârzeşti,

CAB IV, Bucureşti, 1992, pg. 179 - 186;

*Aristide Ştefănescu, Necropola din secolele III-IV descoperită

la Măneşti-Buftea, CAB IV, Bucureşti, 1992, pg. 126 - 129 şi 179;

*Mioara Turcu, Radu Ciuceanu, Săpături arheologice pe Dealul

Văcăreştilor, CAB IV, Bucureşti, 1992, pg. 202;

*Vlad Zirra, Săpăturile arheologice de la Fundenii Doamnei,

Şantierul arheologic din Bucureşti, MCA VI, Bucureşti, 1959,

pg. 758 şi 763 – 764.

24


Nr. 66, iunie 2011

DACIA

magazin

EMINESCU – MAGUL CĂLĂTOR

Se împlinesc acum, pe 15 iunie 2011, 122 de ani

de la trecerea în nefiinţă a lui Mihai Eminescu. Toată

lumea recunoaşte în Eminescu pe cel mai mare scriitor

român. Criticul G. Călinescu l-a numit „poetul nostru naţional”,

Zoe Dumitrescu-Buşulenga – „ultimul mare poet

romantic european”, C. Noica – „omul deplin al culturii române”,

Gh. Bucur – „soare al poeziei româneşti”. Există

studii care vorbesc de excepţionalul publicist patriot Eminescu

sau de economistul şi matematicianul Eminescu ori

de gânditorul care voia să întemeieze un sistem filosofic

original. Există cercetări care, pe bază de documente, demonstrează

existenţa unui adevărat complot între oficialităţi

austro-ungare şi române, precum şi personalităţi ale

„Junimii”pentru reducerea la tăcere şi înlăturarea fizică a

patriotului Eminescu, Aurel David afirmând, în acest sens,

că Eminescu este „prima jertfă politică pe altarul Daciei

Mari.”

Opera lui Eminescu lasă deschise încă numeroase

perspective de investigaţii. Una dintre acestea ar fi

gânditorul mitic Eminescu, ipostază prezentată de mine

în lucrarea „Eminescu, magul călător”. *

Magul iniţiat în grozave taine are interdicţie, ca

sub hipnoză, de a relata de unde ştie, dar, din când în

când el scrie o poezie cu frânturi – ferestre prin care zărim

ici-colo, aninate în hăuri tenebroase, amintiri despre viitor,

ca în „Poveste”.

Ar trebui poate unul mai vrednic decât mine să

cerceteze mai îndeaproape pasaje atât de fidele unor imagini

contemporane nouă, dar nu şi lui Eminescu. „Memento

mori” este o postumă cu versuri oarecum

imperfecte tehnic, sincopate, precipitate, ca într-un proces-verbal

de constatare autentic, întocmit parcă de un

martor ocular. Legendele biblice, fie canonice, fie apocrife,

ne indică personaje care sunt luate în zbor de cineva, asemeni

magului nostru: Ilie, Ezechiel, Ethana, Ghilgameş

ş.a. Aduc în discuţie un text autentic, cioplit pe marmura

unui grup statuar datând din vremea geto-dacilor, avândul

ca erou pe Hercules: „Strălucitoare vedenie! Înainte îngerii

mi s-au arătat. Pe cei curaţi (puri), (skitai) îngerii îi

ridicau (la cer)”. Ca Iisus! Foarte interesant este că şi azi,

oamenii din satul meu natal din Câmpia de Vest, folosesc

verbul „a chistăli “(rostit ca un t muiat) pentru operaţia de

„a face curat”.

Ioan Câmpan

În cele care urmează, voi folosi informaţiile reunite

în lucrarea lui S. Coryll**, din care transpar şi alte intuiţii

eminesciene fundamentale pentru naşterea şi istoria adevărată

a poporului nostru. Şi nu contenesc a mă întreba:

de unde ştia?! Din nefericire, nu pot cita toată cartea aici,

dar, este plină de argumente care pledează pentru veridicitatea

concluziilor, cu totul extraordinare!

Să luăm ca bază textul biblic atribuit lui Moise,

Facerea (Geneza), cap.2, versetele 8-14, referitoare la

Grădina Raiului, Edenul. Problema adusă în discuţie aici

este localizarea Edenului. Un prim indiciu găsim în Geneza

3,8; „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu,

care umbla prin grădină în răcoarea zilei”, sugerându-ne

că Raiul beneficia de o climă temperată, undeva pe zona

paralelelor 40-50.

Chestiunea celor patru râuri este mai complicată,

este mai înnegurată, pentru că, azi, ele curg pe nu

mai puţin de trei continente: Europa, Africa, Asia! Ulterioa-

25


Nr. 66, iunie 2011

rele intervenţii asupra textului biblic, inserate de „grupuri

de interese”, dovedite ca atare, ar putea explica şi asta.

Râul al doilea, Ghihon sau Nilul înconjură ţara Cuş, numită

azi Etiopia, Sudanul şi Egiptul. Râul al treilea este Hidechel

sau Tigrul, iar al patrulea îşi spune şi azi tot Eufrat.

Egiptul, Mesopotamia (vechiul Sumer) sunt ţinuturi „atlante”.

Ce ne facem însă cu Fisonul (Pison, după unele

surse)? Este el un râu identificabil? Este apă importantă,

pentru că beneficiază în Vechiul Testament de o descriere

geografică mai bogată decât cele trei la un loc. Tisa şi Dunărea

înconjoară, cu adevărat, o Dacie bogată în aur bun

(ştiut-au asta toţi cotropitorii noştri!); avem aici şi bdeliu

(chihlimbar, electron, ambră de aur) şi pietre de onix. Autorul

reuneşte câteva surse istorice antice şi medievale,

din care rezultă indubitabil că Fison = Dunărea.

Un autor antic anonim, în „Despre cele patru fluvii

ale paradisului”, afirmă: „Priveşte la (...) unul singur din

cele patru fluvii care curg din izvorul ce se află în Paradis,

şi anume la cel numit Fison de Scriptura noastră, lstru la

eleni, Danubius la romani, Dunaris la goţi”. Iar pe oamenii

locului, bizantinul autor îi numeşte „fisoniţi sau danubieni”.

Nu degeaba, înainte de război, dacii noştri se împărtăşeau

bând apă din Dunăre, apă sfântă pentru ei. Istoricul Strabon

numea braţul Sf. Gheorghe „gura sacră”. Sintagma

mioritică „Pe-o gură de rai” nu este o simplă metaforă! Iar

geologii din zilele noastre confirmă că în vechimea acelor

vremuri, Dunărea se vărsa în Marea Neagră prin patru

braţe, nu trei (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe) ca azi, al patrulea,

care se colmatase, a fost re-săpat de traseul canalului

Cernavodă-Agigea.

Ce ştim despre biblica ţară HA VILA? Să observăm,

mai întîi, că este o anagramă perfectă pentru VLA-

HIA! Iar în ROMÂNIA avem o altă anagramă perfectă

pentru OM ÎN RAI (L. Pândele)!

Şi încă ceva. Să scriem o parte din alfabet: AB-

CDEFGHIJKLMNO... în serie, A=l iar 0=16.Cuvântul românesc

apa (care nu derivă din aqua, ci invers) se

cifrează 1-16-1. Numai că există o lege universală a naturii

- obiectivă - care a fost descoperită de D. J. Mendeleev

în binecunoscutul său tablou periodic al elementelor chimice,

unde masele atomice atribuite dau într-adevăr H=l

(primul, ca şi A în afabet), iar 0=16. Numai în limba română,

când scriem APA, reconstituim formula ei chimică:

HOH sau H20! Simple jocuri literale-cifrice? Nu credem.

Nomentul Havila mai apare ca persoană şi localitate

-biblice - în Geneza 10,7 - 10,29 - 25,18,1 Cronici

Paralipomene - Spiţele neamurilor 1,9 - 1,23 şi în cartea I

a împăraţilor. Havila ca ţară a avilor (abioi, în greceşte)

este cu adevărat biblică. Avii înşişi sunt pomeniţi de

Homer în „Iliada”, la începutul cântului XIII (tradusă de

DACIA

magazin

G.Murnu), când Zeus însuşi îşi poartă privirea peste

strâmtoarea Bosforului, vizând ţări şi popoare de la sud

spre nord: tracii, moesii şi „avii, cei mai drepţi dintre toţi

muritorii”. Adică, geografic, Tracia sud-dunăreană, Dobrogea

şi Dacia veche. Herodot foloseşte pentru geţi aceeaşi

sintagmă, într-un citat celebru. Homer este, aşadar, primul

antic care pomeneşte de strămoşii noştri, acum 2800 de

ani, cu trei secole înaintea lui Sofocle, care scria despre

geţi. Havila nu era o ţară est-mediteraneeană; însuşi

Moise scrie despre ea ca „ţara aceea”. Ca argument

supra-definitiv, semnalez o hartă antică, copiată în Evul

Mediu, proiectată de un video-computer din mâna dr. N.

Săvescu la Congresul Internaţional de Dacologie nr. VII,

Bucureşti (29 iunie 2006). Acolo, am văzut clar, la apus

de Marea Neagră, în loc de Dacia scria... Havilia! Majoritatea

autorilor citaţi erau traci, unii chiar pontici. Să-l mai

numim pe tracul Arian din Bitinia (vecină cu Pontul lui

Pilat), care, compatriot cu Dio Cassius, referindu-se la expediţia

nereuşită de Alexandru cel Mare în nordul Dunării,

zice: „Nu peste multe zile au venit la Alexandru soli din

partea sciţilor, numiţi şi avii, pe care Homer îi lăuda în epopeea

sa ca fiind cei mai drepţi dintre oameni.” Vestea fabuloasei

bogăţii în aur a „vechii Dacii” bântuia antichitatea

mediteraneeană. In „Iliada”, X422-427 Homer va înfăţişa

astfel intrarea în luptă a cavalerului trac, mai strălucitor ca

oricare altul:

„ Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri,

Albi ca zăpada sunt ei, şi la fugă sunt repezi ca vântul.

Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are

Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.

Dânsul cu ele-a venit. Parcă nici nu se cade pe lume

Oamenii arme de aceste să poarte. Ci numai zeii. “

Ca un ecou târziu, să consemnăm nişte ciudate

fapte istorice legate de domnia împăratului bizantin Justinian

(sec. VI), dac de neam, după cum se ştie, cel care

a ctitorit magnifica Sf. Sofia la Constantinopol (azi moschee)

şi izolata mănăstire Sf. Ecaterina din peninsula

Sinai, azi obiectiv turistic, vizitat de mulţi români. Acest

Justinian, cu interes firesc pentru neamul său dunărean,

a înfiinţat o provincie, Justiniana Prima (prima ca importanţă!),

care cuprindea teritorii şi la sud şi la nord de fluviu,

iar pe stema acesteia figurau la loc de cinste cele trei culori

albastru-galben-roşu, trecute în drapelul nostru, fiind

şi culorile dominante ale curcubeului, care îl simboliza pe

Zamolxe (Gebeleizis?). De atunci, justinianul „primă “

semnifică în poporul care o poartă la toate evenimentele

legate de viaţă şi moarte, o panglică tricoloră! Termenul

este consemnat şi în DEX, ca regionalism. Pentru paza

locurilor de graniţă împotriva năvălirii sarazinilor, Justinian

a strămutat de la Dunăre un detaşament de câteva sute

de daci în peninsula Sinai, având încredere în cei de-un

26


Nr. 66, iunie 2011

neam cu dânsul. Urmaşii acelora s-au aflat acolo până în

sec.XIX (poate chiar şi azi). Se consemnează în documente

că ei înşişi se auto-numeau „gebali’e” (de la Gebeleizis)

şi că ar fi venit dintr-o ţară „ ‘Llah “, evident Vlahia!

Prezentând doar o parte dintre dovezi, credem că, întradevăr,

ţara Havila, din Geneza lui Moise, este Valahia

noastră, mama României. S. Coryll zice: „Importanţa

acestei descoperiri nici nu e nevoie să mai fie subliniată.

E suficient să amintim că, în această lumină, ţara în care

au trăit strămoşii românilor şi în care ei trăiesc şi azi, este

consemnată încă din mileniul II înainte de Hristos. Dar şi

mai important decît acest lucru e faptul că Ţara Românească

apare nu într-o cronică oarecare, ci în Sfînta Scriptură,

ba, mai mult, e prima ţară pe care Biblia o numeşte”.

Ca un naiv ce mă aflu, iarăşi mă întreb de ce

aceste informaţii tulburătoare nu pot să pătrundă în cărţile

şi programele şcolare după care învaţă copiii noştri?

car ca „ alternative “. Trebuia să vină în România (august

1999) un papă catolic, Ioan Paul al II-lea, să numească

ţara aceasta „ Grădina Maicii Domnului “, iar

patriarhul ortodox Teoctist să folosească aceeaşi denumire,

ceva mai târziu, când Papa murea? Aceştia sunt

(erau) oameni iniţiaţi şi presupun că ştiu ce spun.

De ce am făcut această lungă incursiune într-un

domeniu aparent străin de Eminescu? Haideţi la cartea

de poezii, s-o deschidem şi să lecturăm lunga „Memento

mori” (Panorama deşertăciunilor, de ce s-o fi numind

aşa?), 1870 - 1872. Are, dacă nu greşesc, 217 strofe şi

1.302 versuri. Le-am numărat ca să pot afirma, măcar sub

raport cantitativ, că este o poezie însemnată pentru autor,

deşi a rămas postumă, întotdeauna m-am întrebat dacă

Eminescu a voit să nu publice ceva, sau editorii şi mentorii

săi nu au dorit asta?

Vom desprinde nume, ţări, imagini-crochiu, pentru

a le compara cu textul biblic din Geneză, dar şi cu cele

adiacente. Vă avertizez că vom găsi cam toate conţinuturile

terminologice şi semantice de mai sus, într-o serie de

tablouri istorico-geografice succesive: Babilonul Semiramidei,

Ninive, Egiptul, Nilul, Memphis, Theba, Iordanul,

Palestina, Sionul, Libanul, David, Solomon, Grecia, Roma,

Troia, Carpaţii şi Marea Neagră, Zamolxe, Decebal, Dacia,

Sarmisegetuza, Italia, Iudeea. Când începe descrierea vechii

Dacii, în care şi Dochia trăia, o face în strofe numeroase

şi o situează firesc între celelalte ţări biblice! Aici

punea el paradisul, în această descriere. Nu citez pe dea-ntregul,

n-aş şti ce să omit, dar voi lua câteva sintagme

lămuritoare. Mai întâi, aurul dacic, scris de peste douăzeci

de ori, străluceşte peste tot; de aur sunt dumbrăvile,

florile, ambra, ziua, părul reginei, stelele, cornul, copilul

ş.a. Intenţia poetului este certă, nu-i putem imputa lui Eminescu

nici o uşurinţă stilistică contextuală. Ca în Geneza

DACIA

magazin

2, abundă la el pietrele preţioase. Bdeliul biblic este chihlimbarul:

„Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de-ambră

de aur”. Se găseşte pe prunduri, realmente, în ţinutul Buzăului!

Despre Dunăre, iată două versuri: „Iară fluviul

care taie infinit-acea grădină/ Desfăşoară-n largi oglinde

a lui apă cristalină. “

În sumeriana acelui misterios popor apărut acolo

„de nicăieri”, „edin” înseamnă chiar… grădină, dar şi „casa

celor drepţi! Să fie vreo legătură cu limba tăbliţelor de la

Tartaria?

În Dacia, „ Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor

lumină,/ Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund. “

Nu lipseşte nici curcubeul, simbolul lui Zamolxe, nici vegetaţia

abundentă, întocmai ca şi în Biblie. La urma fragmentului,

o strofă ca o sentinţă:

„Ăsta-i raiul Daciei veche, -a zeilor împărăţie:

Într-un loc e zi eternă - sara-n altu- n ‘vecinicie,

Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;

Sufletele mari, viteze ale-eroilor Daciei

După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –

Vin prin poarta răsăririi, care-i poarta de la rai.”

Eu, cel dintîi, semnalez aerul răcoros de mai

prin care, în Geneză, însuşi Domnul Dumnezeu face

preumblare, iar poarta răsăririi, poarta de la rai, este informaţia

că Domnul a sădit rai în Eden, spre răsărit! Reconstituind

demonstraţia, fără a susţine neapărat că

„Memento mori” este un document al istoriei, constatăm

(a câta oară?) că Eminescu ne propune aici, printr-o strălucitoare

intuiţie (era să scriu „informaţie”), un adevăr pe

care istoricii oficiali îl consideră cel puţin agasant.

De unde ştia şi asta? Faptul că Valahia este o ţară

de prim rang în Sfînta Scriptură are implicaţii colosale.

Mulţi se ocupă azi de acest aspect.

Vorbim despre împrejurarea în care un pământean

de-al nostru este pus în situaţia de a veni în contact

nemijlocit (şi cu urmări detectabile!) cu nişte ipotetice fiinţe,

venite de nu se ştie unde (extra sau intraterestre, din alte

timpuri sau din alte lumi), aduse de nave neobişnuite, descrise

sub diverse forme. Relatările sunt numeroase, răspândite

istoric şi geografic şi poate că nu sunt bancuri

proaste scornite de presa de scandal pusă pe şotii, din

moment ce ţări mari şi mici, inclusiv România, au servicii

guvernamentale care funcţionează şi sânt plătite pentru a

studia aceste fenomene. Rezultatele obţinute rămân însă

ascunse publicului larg.

Şi acum, un gând insistent aduce o ultimă şi esenţială

problemă: A FOST EMINESCU UN INIŢIAT?

_______________

*Ioan Câmpan, Eminescu, magul călător, Editura Sigma, 2007

**S. Coryll, Valahia în cartea genezei

27


Nr. 66, iunie 2011

opinii, dezbateri, polemici

Substratul pelasgic al Europei

fundamentează unitatea ei lingvistică

Motto:

„Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe.”

„Putreziciunea oamenilor mei este, înainte de

toate, putreziciunea imperiului, ce-şi creşte oamenii.

Căci dacă el ar fi viguros şi sănătos, le-ar

înflăcăra nobleţea.”

Antoine de Saint-Exupéry, CITADELA

Astăzi, nu mai face nimeni un secret din faptul că

Europa Unită scârţâie din toate încheiturile. Imensele datorii

externe acumulate de Grecia, Irlanda, Portugalia,

Spania, creşterea şomajului sau distrugerea economică

a României prin monitorizare, reprezintă tot atâtea exemple,

care probează că diriguitorii de la Bruxelles n-au

înţeles nimic din realităţile care trebuie gestionate. Criza

financiară nu scuză, ci acuză politica UE şi reprezintă

consecinţa multelor greşeli comise de toate organismele,

implicate în procesul de edificare a unităţii europene.

Deşi consumă fonduri imense, forurile pentru

unificarea Europei acţionează la întâmplare, dovedind că

n-au înţeles nimic, dar absolut nimic, din premizele procesului,

pe care ar vrea să-l modeleze, spre a asigura

creşterea democraţiei şi a civilizaţiei în Europa Unită. Demersul

acestor foruri este falimentar, la nivel de principiu,

în toate domeniile vieţii noastre.

În planul ţinutei juridice, aceste foruri n-au înţeles

că a tolera contestarea tratatelor de pace este nu numai

contraproductiv, ci şi periculos şi au emis recomandări,

care au încurajat revizionismul urmat de numeroasele

conflicte inter-etnice, cu efectele economice care se văd.

Exemplul se va extinde spre contestarea altor tratate, conducând

la acea stare de tensiune improprie progresului,

pe care şi-l doreşte Uniunea Europeană.

Fără a le mai inventaria, erorile forurilor europene

sunt multiple şi ele, toate, provin de la înverşunarea, cu

care reformatorii au refuzat să accepte că Lumea Veche

are rădăcini prea adânci pentru a putea fi ignorate. Au refuzat,

în fapt, esenţele ontologice ale unităţii europene, au

refuzat criteriile de eficienţă, fără de care, o mare parte a

DACIA

magazin

Liviu George Teleoacă

Europei a ajuns în pragul ruinei economice şi morale.

În termeni concreţi, forurile pentru modelarea Europei

Unite au amplificat accentul pus pe doctrina

diversităţii, fără a avea în vedere că această diversitate

se sprijină pe puternica şi clara înrudire a neamurilor,

evidenţiindu-se, între altele, în atât de marea asemănare

a limbilor lor. Dar, puternicele criterii de înrudire a neamurilor

europene generează tot atâtea criterii de unitate.

Este vorba despre necontestata unitate pelasgică, care

presupune şi matricea, de la care derivă această unitate,

fiindcă nu se poate imagina o înrudire fără entitatea reală

aflată la originea acestei înrudiri. Prin coroborarea multelor

studii, care s-au scris despre pelasgi, inclusiv, în format

electronic, se confirmă pe deplin concluzia marelui istoric

Berthold-Georg Niebuhr, care a arătat că: „Pelasgii

reprezintă cea mai răspândită suşă a popoarelor din Europa.”(Histoire

romaine, Vol.VII, p. 82)

Chiar şi la originea popoarelor germanice se află Boerinus,

asociat, inevitabil, cu boierin, forma mai veche a cu-

28


Nr. 66, iunie 2011

vântului românesc boier. Dar sufixul -in indică înrudirea

cu un spaţiu, care nu poate fi decât Hyperborea sau

Borea, vatra zeilor lumii. Ajungem astfel la vatra românilor,

care prin denumirea lor foarte veche, de valahi, sunt

înscrişi în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de la Rig-Veda

la Edde-le germanice, iar în Biblie (Fc. 10,25) cu numele

de Peleg, fiindcă pe vremea lui s-a împărţit lumea.

Conexiunea mitică se susţine, în plan lingvistic,

prin succesiunea de consoane V-B-P, ceea ce permite

asocierea numelui pelasg cu numele volsgi-lor din Laţiu,

dar şi cu numele wælisc, aflat la originea numelui welshilor.

(http://homepages.rootsweb.ancestry.com/ ~walsh/

folklore.html).

Aşadar, matricea neamurilor europene, nu este o

ficţiune, ci o realitate care dăinuie prin neamul românesc.

Ni s-a spus Axis mundi, ca semn că toate civilzaţiile lumii

ne-au recunoscut acest rol. De aici şi responsabilităţile,

ce ne revin în edificarea Europei Unite pe bazele ei fireşti.

Or, pentru a începe să funcţioneze, acest mare agregat

multi-etnic are nevoie, în primul rând, de o limbă comună,

care să asigure la nivel de masă libera circulaţie a

informaţiei şi a persoanelor. Există impresia că această

limbă ar putea fi limba engleză, dar dificultăţile sale, izvorând

din caracterul ei etimologic, îi limitează utilizarea la

un număr foarte mic de vorbitori, de maximum 10%, care

o pot vorbi curent pe lîngă limba maternă.

Chiar, lucrările de specialitate arată că avansul

limbii engleze nu se justifică din punct de vedere lingvistic

(Revista LUMEA, An IX, Nr 8 (100), 2001, p.53), aşa încât

nu mai pot fi amânate dezbaterile ştiinţifice, necesare pentru

a stabili limba care să asigure buna funcţionare a uniunii

europene.

Să nu uităm că în cartea sa, Previziunile de la Sarajevo,

apărută cu zece ani în urmă, savantul elveţian Urs

Altermat şi-a intitulat capitolul II Bătălia limbilor, ca semn

că şi în domeniul lingvistic competiţia este în plină desfăşurare.

Aşa că zarurile au fost aruncate.

Acesta este şi motivul pentru care ne vom asuma,

fără alte întârzieri, responsabilitatea de a promova limba

română spre statutul de UNICĂ LIMBĂ PAN-EURO-

PEANĂ.

Şi o vom promova cu toată încrederea, având în

vedere faptul că virtuţile limbii române, puse în evidenţă,

în special, de cercetările ultimilor 25-30 de ani, satisfac

pe deplin cele două criterii majore cerute de specialiştii

străini pentru limba comunitară.

Primul este criteriul fonetic – pe care limba română

îl satisface mult mai bine ca orice altă limbă.

Al doilea criteriu, promovat mai ales de Umberto

DACIA

magazin

Eco prin cele două eseuri ale sale, Pe urmele limbii perfecte

în cultura europeană şi În căutarea limbii perfecte,

vizează limba cu cea mai bună competenţă generativă,

ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, uşor de recunoscut

prin regulile de gramatică universală a limbilor, pe

care le mai conservă.

Or, mai multe grupuri toponimice de vecinătate

de pe teritoriul României ilustrează în mod vizibil asemenea

reguli de gramatică universală a limbilor, de unde şi

dovada că limba română satisface şi cea de a doua condiţie,

impusă la nivel de principiu pentru limba comunitară.

Ca o confirmare directă a faptului că limba română

este limba modernă cu cele mai profunde rădăcini

în timp, dar şi o limbă care a fost respectată până la divinizare

de către civilizaţiile în formare, spiritualitatea valahică

din Dacia a fost sacralizată cu 4000 de ani în urmă

de panteonul vedic sub forma tandemului de zeităţi Valac-

Hilya şi Dakşa, la care se mai adaugă în lexicul lor religios

cuvintele de uz comun „valaca”, „dakşa” şi „dakişa”.

Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul că

numai entităţile de mare prestigiu şi pre-existente panteonului

vedic puteau fi venerate şi sacralizate în Vede, n-ar

fi ezitat să acorde vechime pre-vedică acestor cuvinte de

esenţă valahică, la care se mai adugă alte minimum 300

de cuvinte, care au o aceeaşi formă şi un acelaşi înţeles,

atât în limba română, cât şi în limba sanscrită şi, ca urmare,

n-ar fi omis să atribuie limbii române importanţa şi

poziţia ce i se cuvin ca depozitară în formă actuală a unor

fapte de limbă foarte vechi, ce ajung până la originea reală

a graiului uman articulat. Parcă pentru a confirma, odată

în plus, importanţa matricială a limbii române, Martin Maiden

de la Universitatea Cambridge va afirma în anul 2003,

pe baza unui studiu bine documentat 1 , că „sunt absolut

convins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu se

află pe primul plan şi limba română este o absurditate.

Caracteristicile structurale ale limbii române permit romaniştilor

să înţeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentau

limbile romanice în faza lor arhaică” 2 . La concluzia

domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adăuga

constatarea făcută de mai mulţi cercetători că elemente

din substratul românesc prelatin se regăsesc în multe alte

limbi zise indo-europene.

Dar pentru o limbă actuală, cum este limba română,

cu o fostă arie de răspândire mult mai mare decât

cea de astăzi, vorbită curent în secolul XIX de la golful

Corint până în Bucovina de nord şi din Moravia până dincolo

de Bug, marea sa vechime reprezintă înainte de orice

o proba de mare stabilitate în timp, o adevărată probă de

anduranţă. În plus, şi acest fapt este esenţial, vechimea

29


Nr. 66, iunie 2011

sa pre-vedică asociază limba română la atotcuprinzătorul

sistem de metafore, care au generat graiul uman articulat,

iar pe temeiul acestei preponderenţe metaforice limba română

se află în situaţia de a satisface şi cele patru condiţii

preconizate pentru limba comunitară de către Dante Alighieri

în „De vulgari eloquentia”.

În conformitate cu criteriile marelui florentin, limba

română poate fi considerată ilustră, adică purtătoare de

lumină chiar prin aceea că vorbitorii ei, numiţi Valac-Hilya

în Rig-Veda, au fost desemnaţii literalmente ca purtători

de lumină, asemenea celei solare. Este aulică, aşa după

cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman, care, vorbind

despre neamul românesc, a consemnat: „Şi ca o complectare,

limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar

potrivi celui mai cult popor de pe pământ” 3 . Este cardinală,

fiindcă noi înşine am fost numiţi „Cardines mundi”,

iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen4

, se reflectă în limbă. Şi este curială, după cum

s-a constat la încheierea Păcii de la Versailles în anul

1919, când nici unul dintre participanţii la negocieri n-a

avut ce opune celor zece volume de paremii, cât cuprinde

marea colecţie realizată de inginerul Iuliu A. Zanne pentru

a conserva şi sub formă scrisă valorile morale şi etice, promovate

prin graiul viu al neamului românesc, numit şi VLAHI.

Remarcabilă mai mult ca oricare altă limbă sub

aspectul condiţionărilor de ordin principial, limba română

manifestă şi celelalte însuşiri necesare unei limbi moderne

de largă circulaţie. Astfel:

1. Spre deosebire de limbile zise universale,

create în mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua,

lipsite de orice validare practică, calităţile şi validitatea limbii

române beneficiază de confirmările utilizării sale multimilenare

şi pe arii extinse.

2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane,

limba română are cel mai apropiat lexic de lexicul

limbii latine, care a servit ca limbă cultă şi ştiinţifică de circulaţie

europeană până în epoca modernă.

3. Gramatica limbii române, prin complexitate, fineţe

şi precizie (cele trei genuri pentru substantive sau

scara timpurilor verbale), permite o exprimare lipsită de

ambiguităţi, clară şi la obiect, ce nu lasă loc unor interpretări

contextuale. Lipsită de această precizie gramaticală,

limba engleză utilizează de regulă cu peste 10-12% mai

multe cuvinte decât limba română pentru a transmite un

acelaşi mesaj.

4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă de

catre toţi cetăţenii Europei Unite, multe din cuvintele sale,

inclusiv cele de substrat, se regăsesc în toate limbile vor-

DACIA

magazin

bite astăzi pe continentul nostru.

5. Limba română va manifesta şi în continuare o

deplină rezistenţă la acţiunea tuturor factorilor de uzură

entropică, datorită legăturii fonetice directe dintre scris şi

citit, legătură care va menţine vizibil şi pe mai departe etalonul

pronunţiei.

6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%,

scrisul şi cititul se învaţă uşor în limba română, aşa după

cum recunosc nu numai lingviştii, ci şi toţi cei veniţi în România.

7. În cadrul bilingvismului, menit să înfăptuiască

unitatea în diversitate, caracterul profund fonetic al limbii

române şi caracteristicile sale matriciale vor menaja în cel

mai înalt grad limbile actuale ale Europei.

8. Limba română este izofonică, adică numărul

total de consoane dintr-un text este egal cu numărul de

vocale ale textului respectiv, ceea ce denotă un raport

optim între energia la emisie şi acurateţea percepţiei.

9. Limba română este deosebit de versatilă, naturalizând

cu uşurinţă orice neologism pentru conceptele

noi, oriunde ar apărea ele în lume.

10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale, limba

română conduce la criteriile fundamentale de înrudire religioasă

pe larga arie cuprinsă între Atlantic şi Oceanul Indian

şi, ca atare, poate fi numită limba Păcii popoarelor.

În încheiere, doresc să sublinez că accesul fiecărui

cetăţean al Europei Unite la libera circulaţie şi accesul

la libera informare nu mai pot fi grevate de multele dificultăţi

specifice limbilor cu scriere etimologică, dificultăţi atât

de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală, care reprezintă

astăzi doar 3-10% din populaţie.

Alături de aceste elite care vor continua să înveţe

limbi străine, demosul Europei Unite va avea astfel la dispoziţie

limba care satisface la superlativ toate anticipările

de principiu formulate pentru conceptul de autentică limbă

comunitară: limba română. Substratul pelasgic al Europei

fundamentează astfel unitatea ei lingvistică.

________________

1. Martin Maiden, Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva

globalizării, Simpozionul Internaţional – Iaşi, 17-18 mai 2002.

2 Martin Maiden, Limba română ocupă un loc central în lingvistica romanică,

Convorbiri Literare, Nr.5 (89), mai 2003 p.9-10

3 W. Hoffman, Beschreibung der Erde, Vol. 2, part. 4, p.3074, al. 2

4 Theodor Mommsen, Istoria Romană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987, p. 26.

30


Nr. 66, iunie 2011

documente, recenzii, evocări

DACIA

magazin

O LUCRARE DE EXCEPŢIE –

DACIA EDENICĂ DE MIRON SCOROBETE

Dacia Edenică” de Miron Scorobete, apărută

la Editura „Renaşterea” din Cluj-Napoca în 2006, cu

„una sută ilustraţii”(fotografii, schiţe, grafice, hărţi),

având binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte

Bartolomeu Valeriu Anania, este o carte de excepţie,

o cercetare majoră şi substanţială. Este monumentală

prin dimensiune (363 p. consistente), prin valoare,

problematică, prin informaţie şi prin semnificaţie.

Mottoul, ales din Isaia (46, 9) –„Aduceţi-vă

aminte de vremurile de demult, de la obârşiile lor” –,

este un îndemn adresat cititorului, îndemn pe care,

însă, evident, l-a avut drept călăuză şi l-a urmat neabătut,

mai întâi, chiar autorul.

Ţinuta ştiinţifică a lucrării, evidenţiată, ab initio,

de structura complexă, dar clară, şi, mai ales, de

argumentarea precisă, amplă şi riguroasă, este dublată

de o caldă şi reţinută, în acelaşi timp, pledoarie, izvorâtă

dintr-un sentiment de firească mândrie şi admiraţie,

pentru civilizaţia străbunilor noştri – dacii.

Titlul simplu, „Dacia Edenică”, nu lămureşte

clar cititorul care abia a luat cartea în mână, ci doar,

creând o stare de suspans, îl incită şi-l îndeamnă la

căutarea explicaţiei

După un scurt „Argument”, urmează nouă capitole

nenumerotate, fiecare cu un număr inegal de

subcapitole în funcţie de necesităţile demonstraţiei,

un capitol conclusiv – „În loc de final”, la care se

adaugă un rezumat (realizat de Mihai Scorobete) în

limba engleză („Summary”), o „Addenda”, „Mioritza”

tradusă în engleză (de William D.Snodgrass şi

Ioan A. Popa) şi o „Bibliografie selectivă”.

În „Argument”, Miron Scorobete are abilitatea

de a enunţa cu o anumită simplitate, sugerând

doar, problema esenţială urmărită în această amplă

cercetare. Precizând că regele Decebal, înaintea morţii,

a îngropat sub albia râului Sargeţia „odoarele

Ţării”, autorul continuă: „Numai că nu doar obiectele

sclipind în aur, argint şi în nestemate au fost ascunse

– recenzie –

Profesor Gheorghe Bucur

sub lespezile apei. Mai afund, mai greu de descoperit,

s-au înmormântat de vii toate tainele vechi de milenii

ale unui întreg popor, până şi limba lui.” (p.9). Se precizează,

în acest fel, obiectivul lucrării: descoperirea

valorilor străbune ale neamului nostru.

Din punct de vedere al viziunii, M. Scorobete

adoptă declarat perspectiva creaţionistă: titlul propune

ideea că Dacia se află în spaţiul primordial al Edenului.

Marele merit al cărţii, enunţat cu satisfacţie

chiar de autor în capitolul final, este acela că lucrarea

„pune de acord dovezile pozitive, concrete, de care

diversele ştiinţe dispun, cu textul sacru al Sfintei

Scripturi.”(p. 342).

Pentru această dificilă şi laborioasă întreprin-

31


Nr. 66, iunie 2011

dere, cercetătorul are nevoie de informaţii dintre cele

mai diferite, incluzând, mai ales, istoria, arheologia,

biologia, paleontologia, filosofia, geografia, mitologia,

etnografia, folclorul, numismatica, heraldica, geologia,

lingvistica, pictura, sculptura, literatura etc.

O asemenea analiză, care coboară în timpurile

imemoriale ale începuturilor omenirii, presupune şi

imaginaţie ieşită din comun, dar şi capacitatea de a

corobora informaţii dintre cele mai diverse şi a le uni

într-o imagine plauzibilă şi corect argumentată. Informaţia

cercetătorului este vastă. Biliografia, numită

,,selectivă”, ceea ce sugerează folosirea şi a altor

surse, cuprinde un număr impresionant de lucrări şi

documente, ajungând la 190 de titluri. Cităm, spre

exemplificare, alături de textul fundamental, „Biblia”,

câteva nume de autori şi lucrările lor: de la Cassius

Dio („Istoria romană”). Herodot („Istorii”, „Teogonia”),

Hesiod („Munci şi zile”), Homer („Iliada”), Iordanes

(„Galica”), Paulinus din Nola („Despre Dacia”)

până la N. Densuşianu („Dacia preistorică”), V. Pârvan

(„Getica”), M. Eminescu („Memento mori”), C.

Daicoviciu („Istoria României”), Hadrian Daicoviciu

(„Dacia”), M. Eliade („De la Zamolxe la Genghis-

Han”), C. Giurescu („Istoria României în date”), N.

Iorga („Materiale pentru o istoriologie umană”), V.

Lovinescu („Dacia hipereboreană”), Eugen Lozovan

(„Dacia sacră”), Fl. Constantiniu („O istorie sinceră

a poporului român”), precum şi V. Georgiev („O ipoteză

senzaţională. Originea scrisului: Mesopotamia

sau sud-estul Europei”), Marija Gimbutas („Civilizaţie

şi cultură”), S. Coryll („Valahia în Cartea genezei”).

Din această amplă listă, ne surprinde însă lipsa

lucrării „Noi nu suntem urmaşii Romei” de dr. Napoleon

Săvescu, lucrare de referinţă în dacologia contemporană.

În primul capitol, „Pe Dunăre, spre Eden”,

după ce va cita din Cartea Facerii (2,8-14) a „Bibliei”,

(tipărită la Bucureşti, 1968), precum că „din Eden

ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea

în patru braţe” (10), le va numi şi le va localiza după

Sfânta Scriptură: Tigru şi Eufrat (14), Gihon, care „înconjoară

toată ţara Cuş” (13), identificat cu Nilul, iar

la paragraful 11 găsim: „Numele unuia era Fison,

acesta înconjoară toată ţara Havila, în care se află

aur.” (p.12).

Folosind, mai întâi, autori antici, pornind de

la celebra scriere din sec. V-VI d.H. „Despre cele

patru fluvii ale Paradisului” a unui anonim, care identifica

Fisonul cu Dunărea, şi „Comentarii asupra Genezei”

a Sfântului Efrem Siriul, care numeşte direct

DACIA

magazin

râurile (Nilul, Dunărea, Tigrul şi Eufrat), caută şi găseşte

şi alte izvoare de mai târziu, între care Leon Diaconul

(sec.X d.H.) şi Ioannes Zonaras (pe la

1125-1150), care într-un lexicon explica: „Istru -Fluviul

Pheison la evrei, Danubius la elini (p.26). Pseudo

– Caesarios (sec. VI d.H.) în „Dialogurile” sale foloseşte

structura: „fisoniţii numiţi şi danubieni”.

Autorul mai arată că Ion Heliade-Rădulescu

în „Anatolida” şi M. Eminescu în „Scrisoarea III” numesc

cele patru râuri ale Edenului, trecând între acestea

şi Istrul sau Dunărea.

Dilema care se cerea lămurită, „cum de erau

atât de aproape atunci aceste râuri, când astăzi ele sunt

pe continente diferite”, o rezolvă autorul, invocând

teoria „derivei continentelor”, producerea Potopului,

explicându-se logic situaţia celor patru râuri dintr-un

timp primordial (al lui Adam şi al Evei) şi prezentând

şi o schiţă geografică credibilă.

Discutarea problemei este continuată, sub alt

aspect însă, şi în capitolul următor: „Havila, cea cu

aur bun”. Se observă la început, corect, că nu avem

nicio informaţie geografică despre existenţa ţării Havila.

Folosind precizarea fundamentală despre această

ţară – „cea cu aur bun” –, arată că Dacia era recunoscută

în Europa vremii drept cea mai bogată în aur.

Aducând ca argumente şi imaginea strălucind în aur

a conducătorului trac, sosit ca ajutor în războiul Troiei,

(descris în „Iliada” de Homer), dar şi uriaşa captură

din Dacia, când Traian a luat, după informaţiile

medicului personal al împăratului, Criton, – 1.165 t.

aur şi 2.330 t. argint, M. Scorobete formulează consecinţa,

cu o doză de precauţie însă: „Ceea ce îndreptăţeşte

concluzia că, din acest punct de vedere, Havila

din Cartea Genezei, cea bogată în aur, poate fi

Dacia.”(p.41; s.n.)

Mai apoi, folosind citate din Hesiod, Ovidiu,

Herodot ori Horaţiu, apreciază: „Raiul hiperborean,

reiese indubitabil, nu-l putem găsi decât în Dacia.”

(p.46).

Deosebit de interesant este capitolul trei, intitulat

„Când a fost de a mers Alexandru Machedon Împărat

la râul Fison”. Folosind informaţii din celebra

„Alexandria”, prezintă incursiunea vestitului conducător

în nordul Dunării la 335 î.H. „Alexandru purceasă

spre ţara amozeanelor” şi apoi împăratul ajunge

pe tărâmul „fericiţilor”, în care uşor recunoaştem pe

hiperborei (p.80), locuitori din zona Carpaţilor. Pentru

a ajunge în Persia, împăratului i se indică să urmeze,

într-o variantă, râul Efrat, iar în alta – râul

Fison, identificându-se, din nou, zona danubiană.

32


Nr. 66, iunie 2011

Semnificaţia capitolului următor – „Istoria începe

în Havila” – o dezvăluie autorul la sfârşit: „Cititorul

a sesizat de bună seamă că titlul acestui capitol

se doreşte o replică la faimoasa carte a lui S.N.Kramer

„Istoria începe în Sumer”. Argumentul adus de Kramer

în sprijinul tezei sale, însuşită unanim, era apariţia

scrisului – piatra de hotar care marchează sfârşitul

preistoriei şi începutul istoriei…Învăţaţii de cel mai

înalt prestigiu afirmă că descoperirile senzaţionale din

sud-estul european, spaţiul „Vechii Civilizaţii Europene”,

obligă la rescrierea istoriei. Iar dacă tăbliţele

de la Tărtăria conţin prima scriere din lume, ele marchează

adevăratul loc unde istoria începe”(p.142),

adică, adăugăm noi, în Havila, deci pe teritoriul României.

Demonstrarea tezei sale este făcută metodic,

argumentele fiind organizate pe subcapitole. Întrebându-se,

care e locul străvechii „ţări Vlah”, biblica

„Havilah”, în cadrul acelei mirifice „Old European

Civilization”, autorul continuă: „Iată răspunsul Marijei

Gimbutas: „România este vatra a ceea ce am numit

Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între

6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală,

teocratică, paşnică, iubitoare de artă, care a precedat

societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători

din epocile bronzului şi fierului”. Bogăţia în aur a ţării

Havila, cum o caracterizează Moise în Cartea Facerii,

duce la identificarea posibilă numai cu Dacia.

Vestigiilor de la Tărtăria (Valea Mureşului) le

dedică două subcapitole: „Tăbliţele de la Tărtăria” şi

„Cea mai veche scriere din lume”. Descoperitorul

celor trei tăbliţe, istoricul clujean Nicolae Vlassa, a

evidenţiat identitatea cu scrierea din Sumer. Academicianul

bulgar V.I. Georgiev lansa în 1972 o ipoteză

senzaţională: „Tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi

cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene.”(p.100).

Istoricul rus Boris Perlov, într-un studiu

(Moscova, 1975), susţine că e o scriere datând din

mileniul V î.e.n., iar compatriotul său, arheologul V.

Titov afirmă: „scrierea primitivă din bazinul Mării

Egee s-a născut în sud-estul Europei şi nu în Masopotamia,

iar protosumerienii ar fi preluat scrierea

aceasta originară din sud-estul Europei.”(p.100).

M.Gimbutas şi Emilia Masson o socotesc cu 2.000

ani mai veche decât scrierea din Sumer, idee confirmată

şi prin datarea cu C 14. Pornind de la premisa

că apariţia scrisului e în legătură cu practica religioasă,

autorul propune, după o demonstraţie laborioasă,

o nouă interpretare a tăbliţei dreptunghiulare.

Capitolul al V-lea – „Permanenţe” – este cel

mai amplu (84 p.) şi analizează aspecte de perenitate

DACIA

magazin

ale culturii şi civilizaţiei dacice-româneşti. Dacă în

secţiunile anterioare se folosesc, cu prioritate, izvoare

scrise şi arheologice, aici predominantă va fi mitologia.

Autorul afirmă că: „O uriaşă parte din tezaurul

mitologic şi artistic elen e, aşa cum înşişi grecii o recunoşteau

cu onestitate, de sorginte tracă”(p.148), –

intuiţie de geniu a lui N. Densusianu, şi încheie cu o

observaţie semnificativă:,,Se ştie de altfel că templele

greceşti, considerate a materializa perfecţiunea însăşi,

reproduc forma şi proporţiile casei dacice, aşa cum

aceasta apare şi pe Columna Traiană.” (p.149).

Subcapitole speciale sunt dedicate unor animale

legendare: „Cerbul” şi „Lupii”.

În „Blakii hiperborei” se aduce în discuţie interesanta

teză a lui Eugen Lozovan, fost profesor la

Harward University, care face apropierea între numele

„vlah”, (sub forma „blak”), şi „negru”. Numeroşi termeni

din familia cuvântului denumesc localităţi (Neagra,

Negreşti, Negreni) sau familia (Negreanu,

Negruţ), ca şi numele Mării Negre, atestând importanţa

acestui motiv în viaţa localnicilor.

Al VI-lea capitol – „Misteriosa ţară Llah” –

conţine mărturii despre vlahii ajunşi în ţinuturi îndepărtate.

În subcapitolul „Fotografii de familie: daci

şi românce la Ravenna”, autorul aduce elemente de

noutate absolută. După ce observă că imagini ale strămoşilor

noştri le găsim doar în două documente distanţate

în timp – Columna lui Traian a lui Apolodor

din Damasc, „adevărat documentar cinematografic”

de pe la 106 e.n., şi Cronica pictată de la Viena ( anul

1330), ia în discuţie imaginile lucrate în mozaic din

biserica Sant’Apollinare Nuova din Rovenna de la

550 d.H., ce înfăţişează două cortegii: al Sfintelor Fecioare

Mucenice şi al Sfinţilor Mucenici. În şirul Sfinţilor

Martiri sunt intercalaţi surprinzător cei trei magi,

care poartă pe cap, contrar tradiţiei creştine, căciuli

de tarabostes daci, iar îmbrăcămintea Sfintelor Fecioare

are fote, catrinţe; şirul lor pare un dans ritual,

dansul fetelor de la Căpâlna. Caracterul popular românesc

al veştmintelor purtate atât de femei, cât şi de

bărbaţi în imaginile de pe mozaicul bisericii de la Rovena

este evident.(p. 257).

În subcapitolul „Enigma originii unui cuvânt

şi miracolul dăinuirii lui” analizează „cuvântul cel

mai misterios”din întregul nostru vocabular – „vlah”,

nume sub care sunt cunoscuţi românii în întregul Ev

Mediu, deşi nimeni nu-i ştie originea şi nu-i poate explica

evoluţia clar. M.Scorobete susţine că termenul

trebuie să fi avut un prestigiu deosebit şi o mare vechime

de vreme ce este atestat pe o arie uriaşă. Apoi,

33


Nr. 66, iunie 2011

autorul observă că „ţara Llah”, de unde afirmau că

provin beduinii Gebalie din Sinai, trimite la „ţara

Vlah”, iar aceasta la „ţara Havilah”, aşa cum apare

în textul ebraic al Genezei: „E vizibil de la o primă

privire că „Havila” e anagrama perfectă a cuvântului

„Vlahia” .

„Privirea dinlăuntru” (capitolul al VII-lea)

dezvăluie în autor un bun cunoscător al artelor plastice

şi înzestrat cu o excepţională capacitate de interpretare.

Pictorul de la Voroneţ, ca şi cei de la celelalte

mănăstiri din zonă, îi înfăţişează pe locuitori din punctul

de vedere al personajelor biblice, dinlăuntru spre

exterior. Artistul de atunci, conchide M. Scorobete,

spune că românii perpetuează pe cei de demult, adică

pe primii oameni din Eden.

Titlul scurtului capitol VIII, – „Stema raiului”

– este surprinzător şi pare insolit. Cercetătorul analizează

pecetea voievodului Mihai Viteazul, după ce

acesta a realizat unirea celor trei provincii, refăcând

unitatea vechii Dacii, în care domnitorul înglobase

simbolurile celor trei ţări: vulturul Ţării Româneşti,

bourul Moldovei şi doi lei, reprezentând Ardealul (de

fapt, Dacia). Observând că, dincolo de ideea de unitate,

pecetea are o semnificaţie mai adâncă, pe care o

face publică pentru prima dată, autorul dovedeşte din

nou o intuiţie şi o capacitate asociativă de excepţie.

M.Scorobete identifică în cele patru elemente din pecetea

lui Mihai (se află aici şi imaginile voievodului

şi soţiei lui) cele patru componente din „Slava Domnului”,

văzute şi descrise de Apostolul Ioan: leul, viţelul,

omul şi vulturul. Aşadar, stema voievodului

valah M. Viteazul conţine însemnele fundamentale ale

Slavei biblice din Apocalipsă, ca simboluri ale raiului

viitor, ale Edenului, localizat aici, la noi.

Penultimul capitol (IX) are un titlu aparent neutru,

dar, în fapt, sugestiv -„Pe-o gură de rai”- şi

anunţă o demonstraţie şi o descoperire epocală pentru

noi: „Mioriţa” e un poem al Genezei.”(p.318)

Având în vedere că folclorul nu reconstituie

fapte trecute, ci înregistrează ce se întâmplă în prezent,

rezultă că balada este contemporană cu evenimentul

evocat, că „Mioriţa” este de o vârstă cu

omenirea însăşi”(p.324), adică, explică autorul, textul

aparţine unor oameni care chiar au trăit acolo, în

Eden, dar Havila este Valahia, aşadar coordonatele

„Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” reprezintă

„spaţiul nostru mioritic”(cum spunea Blaga), al românilor,

lumea noastră, numai că „în zorii înrouriţi ai

apariţiei ei.” (p.336).

În capitolul de concluzii, întitulat „În loc de

Adam cu plugul - Voroneţ

DACIA

magazin

încheiere”, cercetătorul, privind în urmă cu îndreptăţită

mândrie, apreciază că a adunat informaţiile diferitelor

discipline (numeroase, am spune noi). Dincolo

de această viziune multidisciplinară şi interdisciplinară

de care vorbeşte, să observăm capacitatea acestuia

de a găsi perspective noi şi de a le da interpretări

surprinzătoare unor lucruri cunoscute, dar care, demonstrate

cu rigurozitate ştiinţifică, devin, deşi la început

nu păreau, pe deplin credibile. În Întâia Carte a

lui Moise, „sub numele de Eden e înţeleasă o zonă extinsă

în care au trăit primii oameni după ce au fost izgoniţi

din rai. Edenul, aşadar, reiese cu toată claritatea,

-continuă autorul –, în limbajul biblic e echivalentul

exact a ceeea ce scrierile laice numesc, „marea arie a

antropogenezei.” (p.340). Citând, mai întâi, din dicţionarul

„Istoria României în date” (Editura Enciclopedică

Română, 1971, p.9), apărut sub conducerea lui

Constantin C. Giurescu, prima frază, „Descoperirile

arheologice indică spaţiul carpato-danubian ca aparţinând

vastei arii geografice în care au loc etapele hotărâtoare

ale procesului de antropogeneză”,

cercetătorul enunţă clar: „Ceea ce intrigă în cartea

noastră e faptul că ea – acesta fiind chiar subiectul

său- susţine că din Eden, care în viziunea autorului se

extindea peste Egipt, Mesopotamia şi spaţiul elenotrac,

făcea parte şi Dacia.”(p.340; s.n.).

Toate cele opt teze fundamentale pentru mitul

întemeierii şi al originilor la români, propuse şi de-

34


Nr. 66, iunie 2011

monstrate de autor se subordonează unei

idei generoase şi unei teorii de mare mândrie

pentru noi, românii: din Eden făcea

parte şi Dacia, pământul nostru stăbun, iar

Havila din Cartea Genezei lui Moise este

Valahia, „prima ţară pe care Sfânta Scriptură

o menţionează”. (p.343).

Această amplă lucrare, cu o documentare

vastă, are o ţinută ştiinţifică de

necontestat, cu o folosire riguroasă şi

onestă a informaţiilor anterioare, dar nu

este una seacă, aridă, greu de citit. Din

contră, este una scrisă cu talent, care incită,

îl provoacă pe cititor, îl angajează în

lectură şi chiar demonstraţie. Se simte nu

de puţine ori un ton cald, persuasiv, autorul

vrând parcă să fie aproape de lector, de

lumea lui sufletească şi înţelegerea lui.

Cartea este şi o pledoarie plină de un

tonic şi firesc sentiment patriotic, de evlavie

creştină şi adânc umanism.

Prin informaţie, problematica majoră

pentru români, prin ipotezele neobişnuite

dar riguros argumentate, prin

opiniile personale originale, de importanţă

esenţială pentru condiţia noastră de popor,

prin stilul precis, riguros, dar firesc, cu

elemente de expresivitate, temperate cu

grijă, în acelaşi timp, „Dacia Edenică” a

lui Miron Scorobete este o carte de excepţie,

un reper major în analiza mitului genezei

românilor şi statutului lor special de

popor în istoria onenirii.

Ne raliem, cu satisfacţie, întrebării

retorice, formulată cu mândrie şi cu superioară

înţelegere, în finalul pasajului despre

„Scena păcatului” de la Mănăstirea

Voroneţ, privind caracterul tradiţional românesc

al îmbrăcăminţii personajelor biblice,

de către Miron Scorobete, care

aduce un mesaj adânc, excepţional, cald

şi plin de înţelesuri, adresat, în special,

compatrioţilor:

„VĂ RECUNOAŞTEŢI PĂRINŢII ?”

Iar noi, cu modestia cuvenită, reluăm:

Vă recunoaşteţi părinţii mitici?

DACIA

magazin

CÂTEVA DOCUMENTE DIN ŞCHEII

BRAŞOVULUI

Domniţa Raţiu

În anul 1967, în timpul

unor lucrări de reparaţii la bise -

rica Sf. Ne culae din Şchei, a

căzut o bucată de zidărie ce

masca o uşă care ducea în

podul bisericii. Aici, pe rafturi de

lemn, frumos asezate s-au găsit

6.000 de cărţi şi foarte multe înscrisuri,

veştminte preoţeşti şi

alte obiecte ce nu se mai

foloseau de mult în biserică.

Cărţile erau în slavonă sau în

româneşte, dar cu scriere

chirilică. Acestea au fost preluate de muzeul primei şcoli româneşti. Părintele

Vasile Olteanu, directorul acestui muzeu, a cercetat doar o parte din ele, o

parte sunt expuse în muzeu şi sunt în curs de cer cetare, dar foarte multe

aşteaptă încă.

În sălile muzeului sunt vitrine cu documente vechi şi rare, manuscrise,

evangheliare, cronici, tipărituri vechi ca de exemplu: Un Omiliar, manuscris

în limba slavonă din sec XI-XII; Un Tetraevangheliar miniat, scris cu

aur pe piele de viţel nenăscut, al lui Matei logofătul, scrisă la Mânăstirea

Râşca din Moldova; Cronica Transilvaniei de la 1420 la 1603, scrisă în limba

germană de Johann Lausenburger la Nurnberg în sec XVII, conţinând 700

de pagini în care, printre altele, se vorbeşte şi despre Voievodul Mihai

Viteazul – eroul. Lucrarea este în curs de traducere; 600 din cărţile tipărite

la porunca voievodului Constantin Brâncoveanu; O cronică din sec. XIV în

care e descrisă Cetatea Târnovo înainte de a fi distrusă de turci în 1394; O

Evanghelie din timpul lui Ştefan cel Mare; O cronică scrisă de Vasile cronicarul,

fiul protopopului Mihai în care apar însemnări despre Preda Buzescu

– 1601; Prima evanghelie rusească, ce a fost comandată la o tipografie

românească; Cazania lui Varlaam; Toate bibliile româneşti, începând cu

Biblia lui Şerban de la 1688; Biblia lui Martin Luther, apărută la Wittenberg

în 1696;

- Herodot- Historii, vol IX, apărută la Franckfurt în 1608; Istoria pentru începutul

românilor în Dacia a lui Petru Maior, apărută în 1812 la Buda; Primul

calendar almanah românesc apărut în 1733; Vechi manuale şcolare;

Steagul de mătase ţesut cu fir de aur de la încoronarea regelui Ferdinand

şi multe altele.

Biserica Sf. Nicolae şi Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şchei

sunt adevărate comori naţionale.

35


Nr. 66, iunie 2011

din activitatea Fundaţiei şi a filialelor

Într-o atmosferă prietenească, aşa

cum se desfăşoară întotdeauna discuţiile din

cadrul Societăţii Internaţionale „Reînvierea Daciei”,

peste 50 de membri şi simpatizanţi au

participat, în seara de 1 iunie a.c., la întrunirea

care a avut loc la restaurantul „Transilvania” din

Sunnyside-Queens, New York.

Preşedintele societăţii, dr. Napoleon

Săvescu, a prezentat subiectele dezbaterii reunite

sub genericul „Cercetări şi ipoteze referitoare

la daci şi nu numai”:

- Dacia preistorică (film documentar)

- Carul de la Voividina (film)

- O carte veche de 500 de ani,

descoperită în statul american Utah

- Continuitatea limbii dacice pe teritoriul

actual al României

- Tărtăria, primul document scris al

dacilor (film documentar)

- Prezentarea altei brăţări dacice de aur

- Cultura şi civilizaţia dacică în Hamilton,

Ontario, Canada

- Comorile dacice, „Dacian Treasures” (film do -

cumentar)

- Evanghelia dacilor

- Poporul istro-român şi limba lui

- Soarele de andezid şi rolul acestuia în viaţa şi

DACIA

magazin

Întrunirea „Dacia Revival” de la New York

cultura înaintată a dacilor (film documentar)

-„Stăm pe aur şi cerşim”, o tulburătoare mărturie

a bogăţiilor pământului dacic şi a greşelii de a nu se va -

lorifica imensul tezaur natural al ţării.

Subiectele prezentate au fost primite cu viu interes

de participanţi, discutându-se îndelung asupra

fiecăruia dintre ele. Preotul profesor-doctor Theodor

Damian, o personalitate foarte bine cunoscută şi apreciată

în comunitatea româno-americană din New York, a expus

aspecte mai puţin cunoscute despre religia dacilor şi despre

continuitatea credinţei religioase, ca

forţă în menţinerea unităţii şi speranţei oamenilor.

Societatea Internaţională „Dacia Revival”

devine o parte din ce în ce mai importantă

într-un concert colectiv de bună-credinţă,

menit să dovedească tuturor că istoria

noastră străveche îşi are fundamentul

trainic şi de neclintit în viaţa şi lupta eroică

a strămoşilor noştri daci.

Efortul şi rezultatele uimitoare ale

societăţii conduse de dr. Napoleon Săvescu

vibrează în sufletele celor care vor să

cunoască, să înţeleagă şi să transmită

adevărul.

Reporter,

profesor Mariana Terra

36


Nr. 66, iunie 2011

Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu aceeaşi

dorinţă de a releva rolul primordial al strămoşilor

daci în făurirea istoriei poporului nostru, sesiunile şi

programele asociate congresului vor acoperi multiple

aspecte ale istoriei Daciei. Aceste variate

oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul

actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare

dând, în acelaşi timp, atât cercetătorilor

consacraţi, cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul

căruia să-şi prezinte comunicările.

Tema congresului din acest an este o provocare

ştiinţifică, intelectuală şi de logică, cu atât mai

mult cu cât celebrele Plăcuţe de la Sinaia continuă

să suscite interesul istoricilor, filologilor şi al tuturor

acelora care sunt cu adevărat interesaţi în descifrarea

şi evaluarea nivelului ridicat al culturii scrise al

dacilor întemeietori de ţară.

Programul ştiinţific al congresului se va

desfăşura în următoarele secţiuni:

SECŢIUNEA 1 - Plăcuţele de la Sinaia, documente

unice de o importanţă majoră pentru

înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor;

SECŢIUNEA 2 - Alte aspecte ale istoriei Daciei;

SECŢIUNEA 3 - Contribuţii promiţătoare ale

studenţilor pasionaţi de istorie;

ANUNŢ - INVITAŢIE

Al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2011:

«O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia»

August 13, 2011, Bucureşti, România

Organizator: Dacia Revival International Society

Preşedinte: Dr. Napoleon SĂVESCU

21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.

Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172;

FAX: (718) 728- 7635;

E- mail: PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com, mail@dacia.org

Website: http://www.dacia.org/

DACIA

magazin

Doamnelor şi domnilor,

«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi

cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie 2011,

cu tema:

« O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia».

Congresul va avea loc la Bucureşti, în ziua de 13 august 2011, la Teatrul „Odeon” din Calea Victoriei nr. 44-46

începând cu orele 9,00.

SECŢIUNEA 4 - Gânduri ale elevilor despre istoria

strămoşilor daci.

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi,

schimbări şi adăugiri.

Cu stimă,

Directorul comitetului de organizare,

Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumnea -

voastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care

doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat care să nu

depăşească 2 pagini (font Times New Roman,

cu diacritice), în format electronic, pe adresele :

PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com şi

mail@dacia.org sau, sub formă de CD în format

Word, prin poştă, pe adresa: Dacia Revival

International, Str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3,

Bucureşti, România; Telefon : +40 0730613151

Pentru confirmări de participare şi orice

nelămuriri, vă rugăm să ne scrieţi la adresa

PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com.

37


Nr. 66, iunie 2011

DACIA

magazin

ANUNŢ IMPORTANT

FUNDAŢIA PENTRU CERCETAREA ISTORIEI DACIEI,

„DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY “ – FILIALA GETIA MINOR, TULCEA,

ORGANIZEAZĂ

EXCURSIE LA

DENSUŞ ŞI SARMIZEGETUSA REGIA

ÎN PERIOADA 14.08.2011 – 16.08.2011.

ITINERAR:

TUR : Bucureşti – Piteşti – Cozia – Sibiu – Tărtăria – Orăştie –

Tabăra Costeşti

Drumeţie la cetatea Costeşti: 14.08.2011, după-amiaza

Drumeţie la Sarmisegetusa Regia: 15.08.2011, ora 08:00

Drumeţie la cetatea Blidaru: 15.08.2011, după-amiaza

RETUR : Tabăra Costeşti ( 16.08.2011 ) – Orăştie – Haţeg – Subcetate – Haţeg

– Densuş (moment omagial) – Castelul din Carpaţi – Petroşani – Lainici – Trg. Jiu – Horezu – Bucureşti

CONDIŢII:

- Cazare + masă + transport = 275 Ron / persoană – la pavilion cu 7 locuri , 6 locuri , 5 locuri şi 4 locuri .

- Cazare + masă + transport = 272 Ron / persoană – la căsuţe cu 2 locuri, 4 locuri şi 6 locuri.

Înscrierea este considerată trimiterea avansului de 100 Ron / persoană prin mandat postal la adresa:

Nicolae Nicolae, Str. Florilor Nr.37, cod 820035, Tulcea, Jud. Tulcea, până la data de 01.08.2011

Neprezentarea pentru plecare la data de 14.08.2011, ora 07:00, în parcarea de la Ateneul Român,

exclude returnarea avansului.

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fisier

word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;

l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca

notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;

l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;

l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,

data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;

l Textele nepublicate nu se restituie;

l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,

cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.

l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:

revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

38


Nr. 66, iunie 2011

PAŞI DE URMAT

ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII ASOCIAŢIEI

Legislaţie utilă: OG nr. 26/2000; OG nr.37/2003; Legea nr. 246/2005

Etape:

1. Rezervare denumire asociaţie (trebuie completată o cerere care se găseşte

pe site-ul Ministerului Justiţiei – www.just.ro, pe pagina principală, la informaţii

utile şi de asemenea, trebuie achitată o taxă de 5 RON la orice unitate a Trezoreriei

în contul 20360150 – „Alte Venituri”. Cererea şi chitanţa se pot trimite prin

poştă la adresa Bucureşti, Str, Apolodor, nr. 17, Sector 5 sau, pentru cine este din

Bucureşti, programul este de luni până vineri între 9,30-13,00; 14,00-16,00.)

2. Completarea şi depunerea dosarului la judecătorie (pentru dosarul care

trebuie dus la judecătorie sunt necesare următoarele acte: rezervarea de denumire,

actul constitutiv al asociaţiei, statutul asociaţiei, proces-verbal de realizare

a actului constitutiv şi a statutului) copii ale CI/BI şi ale certificatelor de naştere

ale membrilor fondatori ai asociaţiei, cazierele fiscale ale membrilor asociaţi,

dovada de la bancă a depunerii capitalului social – un salariu minim pe economie,

contract de comodat sau de închiriere pentru viitorul sediu al asociaţiei, taxa de

timbru şi timbru judiciar. Actul constitutiv, statutul, procesul-verbal, contractul de

comodat sau de închiriere trebuie realizate în 5–6 exemplare. La bancă pentru

depunerea capitalului social trebuie duse rezervarea de denumire, actul constitutiv,

statutul, contractul de comodat sau de închiriere şi CI/BI al celui împuternicit

să depună capitalul social. În orice caz, este necesar ajutorul unui avocat dacă

se poate specializat pe înfiinţarea de asociaţii, fundaţii etc.).

ANUNŢ

Abonamentele la revista lunară DACIA MAGAZIN

se fac la adresa: Nicolae Nicolae, str. Florilor nr. 37, cod 820035 Tulcea,

jud. Tulcea, România

prin mandat poştal, după cum urmează:

* pentru 3 luni - 12 lei

* pentru 6 luni - 24 lei

* pentru un an - 48 lei

Informaţii la telefon: 0729 011 003

DACIA

magazin

39


Nr. 66, iunie 2011

DACIA

magazin

Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice

Preşedintele Fundaţiei

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Dr. Napoleon Săvescu

21-26 Broadway, New York 11106 USA

Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635

e-mail: nsavescu@nyc.rr.com

2. Director Andrei Bănică,

str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3, Bucureşti

Tel. 0730 613 151

3. Filiala Reghin

Str. Rodnei, Bl.7, Ap.6

Tel. 0265511544

e-mail: ioana788@gmail.com

4. Filiala Getia Minor – Tulcea,

Preşedinte Nicolae Nicolae

Str. Florilor Nr.37 , Tulcea , Cod 820035, Jud. Tulcea

Tel. 0729011003 , 0752104184

e-mail: getiaminor@yahoo.com

5. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,

Prof. Aurel Manole

Str. Domneasca Nr.22 , Galaţi , Jud. Galaţi

Tel. 0754022616

6. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu Băbuţ

Comuna Maşloc, Jud. Timiş

7. Ing. Ciobanu Eugen

B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65

Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649

S

U

M

A

R

I. EDITORIAL: G. D. Iscru: Dacologia ca ştiinţă

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

Dr. N. Săvescu: Noi, Dacii, partea a III-a, Potopul

S. Condurăţeanu: Contribuţii la toponimia dacică

G. Haşa: Adevărata Sarmizegetusa, partea a II-a

S. Grigore: Locuitorii din perimetrul bucureştean în

veacurile IV-V

Ioan Câmpan: Eminescu – magul călător

III. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI

Liviu G. Teleoacă: Substratul pelasgic al Europei

fundamentează unitatea ei lingvistică

p. 1

p. 3

p. 13

p. 19

p. 21

p. 25

p. 28

8. Asociaţia Culturală Craidava,

Prof. Dr. Danciu Elena Tereza

Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, Sc.A ,

Et.3 , Ap.8

Craiova, Jud. Dolj

Tel. 0765211880

9. Radu Neag

str. Arieşul, nr. 36, Bl. 226, ap. 14, Alba Iulia

jud. Alba

Telefon: 0743413948

10. Sorina Bloj

Casa Tineretului nr. 2, Reghin

jud. Mureş

Telefon: 0740 535 694

11. Rodica Florea

str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5

Deva, jud. Hunedoara

12. Mihăilescu Gheorghe

str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12,

cod. 900538

Constanţa, jud. Constanţa

13. Domniţa Raţiu

str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5

Braşov, jud. Braşov

IV. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI

Gh. Bucur: O lucrare de excepţie – Dacia Edenică

de M. Scorobete (recenzie)

D. Raţiu: Câteva documente din Şcheii Braşovului

V. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR

M. Terra: Întrunirea „Dacia Reviva”l de la New York

Invitaţie la Congresul al XII-lea de Dacologie cu

tema: Plăcuţele de la Sinaia

Anunţ: Excursie la Densuş şi Sarmizegetusa Regia

Cerinţe de redactare şi publicare a textelor

Paşi de urmat în vederea înfiinţării unei asociaţii

Anunţ abonamente

Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor

dacologice

p. 31

p. 35

p 36

p. 37

p. 38

p. 39

p. 40

40


PENSIUNEA

ADELA

Vă oferim o oază de căldură,

relaxantă, în care vă veţi simţi ca acasă:

6 camere cu paturi duble, cu băi proprii,

spaţioase, confortabile şi modern mobilate,

cablu şi internet, încălzire centrală,

bucătărie utilată, sală de mese,

3 terase generoase, curte interioară

şi locuri de parcare.

Preţuri începând cu 80 lei/camera.

e d i t u r a

Www.karograf.ro

Tulcea,

Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1

telefon: 0240 526046 , 0741436128

Dan NINOIU

*

Povestea lui Maximillien

şi alte povestiri

Seria

FANTASTIC

1

Editura Karograf 2010

3 STELE- partener Lyoness

STR. FETIŢELOR NR.1, TULCEA

TEL. 0744624153, FAX. 0240535104,

E-mail: epifadela@yahoo.com

Vă oferim, în funcţie de cerinţe, plimbări în Delta Dunării,

la cetăţile şi mănăstirile din judeţul Tulcea, precum şi mese tradiţionale.

Vă aşteptăm cu multă căldură!

SERVICII OFERITE DE EDITURA

- Consilierea editoriala

- Corectura manuscrise

- Revizuiri

- Tehnoredactare

- Prepress

- Proiectare coperta, pregatire grafica

- Publicare (ISBN, CIP, tiparire)

- Promovarea cartii online

- Sprijin pentru autorii incepatori

More magazines by this user
Similar magazines