Citeste PDF - Biblioteca pe mobil
Citeste PDF - Biblioteca pe mobil
Citeste PDF - Biblioteca pe mobil
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
© 2012 by Editura POLIROM<br />
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea inte grală sau<br />
parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi<br />
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea<br />
la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de<br />
calculatoare, stocarea <strong>pe</strong>rma nentă sau temporară <strong>pe</strong> dispozitive sau<br />
sisteme cu posibili ta tea recu<strong>pe</strong>rării infor maţiilor, cu scop comercial<br />
sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără <strong>pe</strong>rmi siunea<br />
scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încăl care a legislaţiei<br />
cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se <strong>pe</strong>depsesc <strong>pe</strong>nal şi/<br />
sau civil în conformitate cu legile în vigoare.<br />
Pe co<strong>pe</strong>rtă: Frederick Childe Hassam (1859-1935), Union Square<br />
primăvara, 1896<br />
Foto autor: Mihai Cucu<br />
www. cartearomaneasca.ro<br />
Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ<br />
Bucureşti, Calea Victoriei nr. 115, sect. I<br />
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :<br />
CIOCÂRLIE, LIVIUS<br />
La foc mărunt / Livius Ciocârlie. – Bucureşti :<br />
Cartea Românească, 2012<br />
ISBN print: 978-973-23-2961-0<br />
ISBN ePub: 978-973-46-2710-3<br />
ISBN <strong>PDF</strong>: 978-973-46-2711-0<br />
821.135.1-94<br />
Printed in ROMANIA
CARTEA ROMÂNEASCĂ<br />
2012
Pascal : „Rien n’arrête la volubilité<br />
de notre esprit”.
Aşadar, chiar s-a terminat ? Dorm bine, aproa<strong>pe</strong><br />
neîntors, de la unsprezece la şapte fără un sfert. Mănânc<br />
ce-i de mâncat dimineaţa, parcurg programul de televiziune<br />
şi teletextul, politică şi mai ales sport. Dau<br />
ca din întâmplare <strong>pe</strong>ste, în reluare, Federer- Nadal.<br />
E sâmbătă şi se face nouă fără un sfert. Citesc un<br />
poem de Ion Mureşan, câteva pagini din cartea despre<br />
Petre Stoica a lui Cornel Ungureanu şi acuma ar<br />
fi să mă apuc de Proust. Iau o pauză de respiraţie<br />
şi-mi zic din nou : chiar s-a terminat ? Cred că s-a<br />
terminat.<br />
Am trecut <strong>pe</strong> computer o pagină din articolul lui<br />
T despre bosniacul ei şi cu asta ziua mea de muncă<br />
s-a încheiat. De muncă intelectuală, vreau să zic.<br />
Altfel, mai am de „făcut” paturile şi, mai încolo, să<br />
dau cu aspiratorul. Vorba lui Tolstoi, dacă voi trăi.<br />
M-am dus către poştă. În dreptul templului grecesc,<br />
m-am încrucişat cu o doamnă cam de vârsta mea.<br />
I-am spus, în gând : „Mai stăm şi noi puţin <strong>pe</strong>-aici”.<br />
E păcat că stări fundamentale, cum sunt prostia,<br />
mediocritatea, inerţia nu se pot exprima. Se pot numai<br />
manifesta. Deşi, în cazul inerţiei, a se manifesta<br />
e totuna cu a nu se manifesta.<br />
Alteori, îmi plâng de milă, din păcate fără voluptatea<br />
<strong>pe</strong> care ţi-o dă de obicei acest exerciţiu spiritual.<br />
7
Livius Ciocârlie<br />
Energia puţină te împiedică prin orice mijloc, inclusiv<br />
prin mediocritate, s-o epuizezi.<br />
„Swann comme beaucoup de gens avait l’esprit<br />
paresseux et manquait d’invention.”<br />
Spiritualitate mea este făcută, exclusiv, din conştiinţa<br />
inexistenţei ei. S-ar înşela cine ar crede că e<br />
puţin.<br />
Şi mi-am spus uite că totuşi mai poţi să scrii măcar<br />
aşa din când în când câteva fraze şi <strong>pe</strong> drum<br />
mi-au mai venit vreo două în minte şi mi-am spus<br />
am să le scriu mâine şi dimineaţa când mi-am adus<br />
aminte că vreau să le scriu mi-am spus ce-i cu prostiile<br />
astea cu fleacurile astea ce rost are să le scriu şi<br />
nu le-am mai scris şi m-am gândit bine dar ce altceva<br />
fac cum îmi trece vremea măcar până la prânz că<br />
nici de citit nu-mi vine şi m-am gândit să mă uit<br />
<strong>pe</strong>ste scrisorile <strong>pe</strong> care mi le-au trimis cu vremea unii<br />
şi alţii dintre oamenii de care se va mai auzi un timp<br />
să văd ce fac cu ele cui să le las ar fi păcat să se<br />
piardă şi când să deschid dulapul în care le ţin mi-am<br />
spus ce-i cu prostia asta am eu răbdare să le mai<br />
citesc o dată ? şi mi-am spus aşa-i ai dreptate dar<br />
vorba e ce facem noi până la prânz<br />
Dacă ţin bine minte, anul trecut credeam că hotărâsem<br />
să nu mai fac nimic. Ce copilărie ! De hotărârile<br />
cu privire la viaţa mea nicicând nu m-am ţinut.<br />
E de necrezut câte am putut să fac venind în<br />
Bucureşti. Alianţa civică, G.D.S., B.B.C., I.C.R., Solidaritatea<br />
universitară, 22, România literară, comisii<br />
ministeriale, drum cu ministrul în Maroc, asistenţă<br />
la conferinţele N.E.C., jurii <strong>pe</strong>ste jurii, lansări de cărţi,<br />
8
La foc mărunt<br />
conferinţă la Teatrul Naţional, alte conferinţe, „participări”,<br />
chiar şi „<strong>pe</strong>ste hotare”, colegiu la Uniunea<br />
Scriitorilor, colegiu la Cotroceni, comisii de doctorat,<br />
câte şi mai câte. Abia acum, de un an, un an şi jumătate,<br />
s-au potolit. Rar mai cade câte un obuz.<br />
Enumerarea de mai sus îmi aduce în minte o scrisoare<br />
a lui Muşina. Nu mai terminăm odată cu revistele<br />
astea, Iţi, Piţi, Miţi, de ai nevoie să publici în ele,<br />
că altfel te trec la netrebnici, scrie, excedat.<br />
Obuzele cad mai rar dar, când cad, fac prăpăd,<br />
nu-mi fluieră <strong>pe</strong> la urechi. Acuma, două, de Dicke<br />
Berta, numai urechile le-au ratat.<br />
Am desco<strong>pe</strong>rit o tehnică eficientă : scap de unele<br />
corvezi lăsându-mă prins de alte corvezi. În felul ăsta,<br />
pot să nu-mi fiu inutil numai mie, ci şi unora dintre<br />
cunoscuţii mei.<br />
Citesc temele lui Nicolae, reeditate. Le citisem, scrisesem<br />
despre ele. Ce anume, am uitat. Le citesc ca<br />
noi şi sunt uimit. E un altul decât îl ştiu. Vital, pare<br />
incapabil să-l înţeleagă, ba chiar şi să-l admită, <strong>pe</strong><br />
omul slab, vulnerabil, neputincios. Neinteresându-l,<br />
refuzând să aibă de-a face cu slăbiciunea. Criticul, la<br />
fel. La Bacovia, îl interesează numai modul poetic,<br />
ex<strong>pe</strong>rienţa interioară nu-i spune cine ştie ce. În Teme<br />
e altfel. Desco<strong>pe</strong>ră că esenţa omenescului dostoievskian<br />
– ca şi a oricărui scriitor, de altfel – e tocmai<br />
vulnerabilitatea. Îl tulbură cruzimea cu care sunt tratate<br />
<strong>pe</strong>rsonajele lui Andersen. („Hotărât lucru, basmele<br />
nu sunt <strong>pe</strong>ntru copii.”) Când a scris că „nimic<br />
în fiinţa omului nu pare să fie comun cu marea” şi<br />
că marea „nu oferă nici o şansă celui care ar voi s-o<br />
utilizeze ca metaforă <strong>pe</strong>ntru spiritul omenesc”, am<br />
9
Livius Ciocârlie<br />
decretat că este omul fără inconştient. (Ulterior, că<br />
are inconştientul unui jucător.) Greşeam. Nu ce-ţi<br />
lipseşte te înspăimântă (decât atunci când e der Ganz<br />
Andere). Ce se poate spune este că la el confruntarea<br />
raţiunii cu inconştientul este mai aspră decât la alţi<br />
oameni şi că raţiunea domină. Marea îi apare drept<br />
„cel mai străin şi mai cutremurător element din câte<br />
i-au fost date omului să cunoască” <strong>pe</strong>ntru că <strong>pe</strong> el îl<br />
s<strong>pe</strong>rie lipsa de sens : „Am crezut dintotdeauna că nu<br />
trăim în mijlocul unor întâmplări, ci în mijlocul unor<br />
sensuri”. Sensurile sunt omul. Îl s<strong>pe</strong>rie tăcerea ucigaşului<br />
fără simbrie, o pune exclusiv <strong>pe</strong> seama animalităţii,<br />
îl s<strong>pe</strong>rie tăcerea obsesivă a copilului din<br />
Grand Hotel „Victoria română”. Până şi literatura : îşi<br />
spune că în o<strong>pe</strong>ră „rămâne mereu o cămară goală, în<br />
care e mai cuminte să nu intrăm”.<br />
Se socoteşte, întâi şi întâi, profesor, ceea ce, aflând<br />
demult, m-a mirat. Totuşi, tot ce a scris, îmi ziceam…<br />
Acum înţeleg : profesorat e totul. Nu e un gânditor<br />
solitar, nici unul colocvial ; se adresează, imaginar,<br />
unei săli. Nu e un critic artist, nu-l interesează unicitatea<br />
o<strong>pe</strong>rei. O pune în cât mai multe relaţii, ca să-i<br />
găsească sens. Socoteşte că nimic nu e mai trist decât<br />
să nu-ţi fie împărtăşite suferinţele şi bucuriile. El<br />
vrea să comunice bucuria de a citi. Îi face un elogiu<br />
lui Erasmus, cel care a introdus comunicarea în cultura<br />
euro<strong>pe</strong>ană. Suferă <strong>pe</strong>ntru că, din nevoia de autoritate<br />
critică, incertitudinile nu şi le poate comunica.<br />
Scrie cu delicioasă naivitate, sinceră sau jucată :<br />
„Poţi gândi despre tot ce se află în jurul tău şi în tine.<br />
Cu condiţia să vrei s-o faci şi s-o faci neîntrerupt”.<br />
Poate el ! Eu – mai sunt şi alţii – mă mulţumesc cu<br />
ce-mi trece prin cap. E drept că nici n-am încercat să<br />
gândesc neîntrerupt. Ce m-aş mai plictisi ! De altfel,<br />
10
La foc mărunt<br />
şi el, s-a ocupat şi de „mimoze”, a şi umblat prin<br />
munţi.<br />
Se şi contrazice la interval de ani, semn de bună<br />
funcţionare a minţii. Întâi spune că Scrinul negru e<br />
dosarul publicat de Cornelia Ştefănescu plus Călinescu,<br />
acest plus fiind esenţial, mai târziu că dosarul e, în<br />
sine, un roman mai bun decât ce a făcut Călinescu<br />
din el, cum cred şi eu. Cel mai mult se contrazice în<br />
legătură cu Caragiale. În Istoria critică prelungeşte<br />
linia deschisă de Ralea, spunând că acesta nu exagerează<br />
mult când vorbeşte de o „lume minunată”,<br />
„absolut paradiziacă”, iar despre copiii cargialieni N.M.<br />
spune că „Năzdrăvăniile sunt în general ale vârstei.<br />
Sunt alintaţi, dar benigni”. În Teme scrisese : „Comicul<br />
o<strong>pe</strong>relor de maturitate ale lui Caragiale e, moral, neliniştitor”.<br />
Despre copii : „…ticăloşia copiilor în schimb<br />
ne cutremură”. „Şi dacă lumea lor ar fi mai mare, ei<br />
s-ar chema cu siguranţă Caligula, Caracalla sau<br />
Commodus, tiranii (aproa<strong>pe</strong>) copii ai romanilor.” Cât<br />
despre copilul din Grand Hôtel „Victoria Română”,<br />
acesta este „cel mai fioros dintre toţi”.<br />
„…de ce nu e sincer până la capăt scriitorul român<br />
de jurnal ?” Chestiune de educaţie, zice N.M.. Aşa e,<br />
dar şi de bun simţ. Sinceritatea nimănui nu e agreabilă<br />
când nu e travestită într-o o<strong>pe</strong>ră. Întâmplător,<br />
avem un exemplu. Jurnalul postum al lui Radu<br />
Petrescu diferă mult de jurnalul lucrat de el care e,<br />
poate, capodo<strong>pe</strong>ra lui. Sigur, cel postum e mai bogat<br />
ca document, dar şi, <strong>pe</strong> alocuri, neplăcut. Deci, scriitorul<br />
îşi lucrează sinceritatea, fie diminuând-o, în<br />
jurnal, fie lăsând-o întreagă şi, romancier, transmiţând-o<br />
unor <strong>pe</strong>rsonaje. Citesc jurnale <strong>pe</strong>ntru a afla<br />
dacă sunt o<strong>pe</strong>re şi, totodată, ce a spus autorul despre<br />
sine fără să fi vrut.<br />
11
Livius Ciocârlie<br />
(Ceva mai încolo descopăr că aşa gândeşte şi N.M. :<br />
„Pentru mine, un jurnal e un document <strong>pe</strong>rsonal, ca<br />
<strong>pe</strong>ntru toată lumea, dar, dacă eu mă cred scriitor,<br />
acest document nu trebuie să-mi reflecte numaidecât<br />
umoarea momentană, stângăcia unei fraze sau<br />
recursul la improvizaţii, ci trebuie să mă reflecte la<br />
capacitatea mea maximă de expresie”. Cuvântul trebuie<br />
mi se pare exagerat. Jurnalul o ia <strong>pe</strong> unde-i vine<br />
bine lui.)<br />
„Un jurnal are tot atâta valoare cât are omul care<br />
scrie.” Depinde. Când omul nu ştie sau nu-şi dă osteneala<br />
să scrie bine, valoarea lui rămâne, jurnalul<br />
cade la pământ. De exemplu, ca să-l citez <strong>pe</strong> Maiorescu,<br />
tot din N.M. : „Ce liberal e Beethoven în orchestraţie !<br />
Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea şi reproduce<br />
<strong>pe</strong> răspunderea sa ideea principală”. Aşa<br />
ceva, oarecum preţios dar şi bine scris, nu găseşti în<br />
Însemnări zilnice. De aceea sunt aceste însemnări<br />
numai („numai”, e un fel de a spune) un document.<br />
Nu ştiam : Gheorghidiu are 23 de ani „şi nici Fred<br />
Vasilescu nu e mult mai bătrân”. Nu-i credeam atât<br />
de tineri. Un studiu asupra vârstei junilor primi în<br />
literatură, de-a lungul timpului, ar fi de făcut. Fapt<br />
este : nu cred că aş fi purtat blugi, la 76 de ani, <strong>pe</strong><br />
vremea lui Gheorghidiu.<br />
Nu cred, ca el („Nu-mi place să fiu contrazis decât<br />
de mine însumi.”), că acel „Bombonelule !” adresat de<br />
Goliadkin cel rău lui Goliadkin cel bun e kitsch. Nu<br />
relevă mentalitatea celui dintâi, ci dorinţa lui, eficientă<br />
prin „Bombonelule !”, de a umili.<br />
„În lipsa transcendenţei de orice fel – morale, religioase<br />
– socialul ne apare totdeauna puţin cam plat.”<br />
12
La foc mărunt<br />
Observaţie pornită de la Nana. Mă întreb în ce constă<br />
transcendenţa la Proust. Credea în artă, cam atât. La<br />
noi, la Caragiale, e o transcendenţă intrinsecă, dacă<br />
se poate spune aşa : muzicalitatea lui.<br />
Dacă scientismul, conservatorismul şi individualismul<br />
stârnesc adversitate prin unele trăsături ale lor,<br />
umanismul induce plictiseală, ca tot ce e frumos şi bun<br />
când nu e inuman de frumos şi de bun : „…bunătatea<br />
e prezbită ; trebuie să ţină obiectele departe, ca să le<br />
vadă cum vrea ea”.<br />
Definiţie a lui Trakl : „Un Bacovia, ai zice, dar policolor”.<br />
Albastru, negru, roşu. Un Bacovia sfâşietor.<br />
Nu mă potrivesc. Îi place Hesse fiindcă Germania<br />
lui e atemporală, nu s-a schimbat din Evul Mediu<br />
până azi. Tocmai din cauza acestei rarefieri subordonate<br />
unor idei nu pot să-l recitesc. Nu amănuntele<br />
despre epocă îi fac inferiori <strong>pe</strong> unii scriitori contemporani,<br />
ci, când e cazul, mai puţinul lor talent. Problema<br />
e că lui N.M. nu-i place realismul. Are, n-are dreptate ?<br />
Asta nu mai ştiu.<br />
Spune că romanele lui Huxley îl reconfortează – şi<br />
eşti uimit. Apoi, se explică : umorul ideii. Şi îşi taxează<br />
favoritul unde-l doare mai tare. „Vedeţi dumneavoastră,<br />
încerc să realizez ceva nou : un compus chimic<br />
din mai multe elemente, o combinaţie de nepăsare,<br />
tragedie, frumuseţe, inteligenţă, fantezie, realism, ironie<br />
şi sentimentalism… Cititorii n-o găsesc decât amuzantă.”<br />
N.M. : „…nu trebuie să dea vina <strong>pe</strong> cititori.<br />
Inteligenţa, când e prea volubilă (…) în loc să-i privim<br />
s<strong>pe</strong>ctacolul cu seriozitate, ne amuzăm”. Decât că nu-l<br />
găsesc chiar aşa de inteligent. Pe Huxley, vreau să zic.<br />
Spune că romantismul e comic, din cauza exagerărilor<br />
13
Livius Ciocârlie<br />
şi, într-adevăr, ar fi comic de n-ar fi plictisitor. Dar îi<br />
aşază în aceeaşi serie, cu acelaşi argument, <strong>pe</strong> Aristofan,<br />
<strong>pe</strong> Rabelais, <strong>pe</strong> Sterne – la care comicul exagerării e<br />
voit.<br />
Citează din Mauriac : „…la mort est là maintenant,<br />
non comme une idée (…). Elle est devenue une présence<br />
toute proche…” Nici o nelinişte nu se simte, scrie<br />
N.M. Şi : se obişnuise cu gândul morţii, ca bătrânii.<br />
Nu-i sigur. Bătrânii nu prea se obişnuiesc cu gândul<br />
ăsta. Poate nu credea că avea să moară. Cum nu cred<br />
nici eu.<br />
„Dacă universul ar avea inconştientul lui ?” se întreabă.<br />
Păi, chiar îl are. Tot ceea ce, din viaţă, scapă<br />
realităţii, adică oricăror structuri, tot haosul lumii,<br />
deci, ce altceva e ?<br />
„Dacă cineva ar culege vreodată convorbirile noastre<br />
telefonice într-o carte, ce delicios de absurdă antologie<br />
ar ieşi !” Uite că s-a găsit Cineva – nu carte :<br />
dosar – şi cu ce conştiinciozitate ! Nu mi s-a părut<br />
delicios deloc.<br />
Curios. Înţelege fericirea ca <strong>pe</strong> un echilibru, şi încă<br />
unul de durată, de vreme ce omul mai mult tinde<br />
către ea decât s-o poată avea... Pentru mine, fericirea<br />
e o invazie, ca sângele care-ţi năvăleşte în obraji, şi<br />
se realizează des. Scurt şi des. Mulţumirea adâncă e,<br />
într-adevăr, un echilibru, dar <strong>pe</strong> acesta îl poţi avea<br />
destul de mult timp. Ca să fiu fericit, nu-mi trebuie<br />
mare lucru. Mă duc, <strong>pe</strong> Pache, spre poştă şi sunt<br />
fericit. Sunt încă destul de sprinten. Sunt încă aici.<br />
Viaţa mea actuală, săracă în evenimente, <strong>pe</strong> altul<br />
l-ar s<strong>pe</strong>ria. Pe mine, nu, fiindcă e tot mai potrivită cu<br />
14
La foc mărunt<br />
natura mea. O natură atât de pasivă încât ai zice că<br />
e a unuia care nici n-ar fi vrut să se nască. Nu e<br />
cazul meu. Dau vestea asta bună : îmi place să trăiesc.<br />
Norocul meu constă în coincidenţa dintre ce-mi<br />
place şi ce am. Nu-mi place să trăiesc decât pasiv.<br />
Mult timp, a fost greu fiindcă m-a încolţit viaţa. Acum,<br />
la bătrâneţe, (aproa<strong>pe</strong> că) am ce-mi place şi, prin<br />
urmare, (aproa<strong>pe</strong> că) sunt mulţumit.<br />
Nu sunt un sceptic natural, am devenit sceptic. A<br />
fi sceptic e a nu-ţi putea face iluzii. Iluziile sunt fantasmagorii.<br />
Deci, a fi sceptic înseamnă a avea dreptate.<br />
Numai că fără iluzii nu faci nimic, nu te apuci<br />
de nimic. Mi-am consumat iluziile progresiv. Mi-am<br />
făcut iluzii fiindcă aparţineam unui mediu şubred,<br />
fără rădăcini în cultură, însă cu res<strong>pe</strong>ct <strong>pe</strong>ntru ea.<br />
Dându-i importanţă. Încercând să-i aparţinem, dar<br />
fără criterii, neputând s-o apreciem cu justeţe. De<br />
aceea, la cincisprezece, şaisprezece ani, fiindcă reuşeam<br />
să scriu versuri cu rimă şi măsură, ca Eminescu<br />
şi Coşbuc, m-am crezut poet. Ca atare, am scris versuri<br />
cât timp a durat această iluzie naivă, adică până<br />
la douăzeci şi mai bine de ani. După aceea, înţelegând<br />
ce-i cu poezia, am renunţat. Au început să-mi<br />
vină idei. Am construit un sistem. M-am crezut filozof.<br />
Unul cu o metafizică a lui. Cultura mea filozofică<br />
era săracă. Ulterior, am citit – nu foarte mult –, dar,<br />
cu memorie deficitară, uitam <strong>pe</strong> măsură ce citeam.<br />
Mi-am dat seama că însuşirea mea aleatorie de a<br />
înţelege unele lucruri nu făcea din mine un gânditor.<br />
M-am limitat la a face faţă. Predam la facultate, trebuia<br />
să public. De studii nu eram bun. Acestea cer o<br />
formaţie, <strong>pe</strong> care n-o aveam. M-am descurcat cu eseuri.<br />
Nu rele, nu eram prost, încât au avut succes.<br />
Mi-am făcut o poziţie, într-o viaţă culturală ea însăşi<br />
şubredă. Însă lecturile mă făcuseră să devin lucid.<br />
15
Livius Ciocârlie<br />
N-am crezut în eseurile mele, succesul nu m-a convins.<br />
Când scrisesem destule, mi-am spus că-mi pot<br />
<strong>pe</strong>rmite să renunţ. Îmi justificasem statutul universitar.<br />
Am trecut, editorial, la pactul autobiografic <strong>pe</strong><br />
care, din nu ştiu ce imbold, îl practicasem, sporadic,<br />
tot timpul, de copil. Iar am avut succes, chiar dacă<br />
ceva mai mic (a devenit mai consistent prin acumulare,<br />
dar <strong>pe</strong>ntru un număr restrâns de cititori). Iar<br />
nu era rău ce scriam. Fiindcă o făceam cu naturaleţe,<br />
fără efort, deşi nu aşa se fac lucrurile importante,<br />
m-am lăsat convins. Iluziile, câte le mai aveam, s-au<br />
concentrat asupra acelor cărţi. Treptat, şi iluziile astea<br />
mi s-au consumat. Acum, dacă mai scriu, este ca<br />
să-mi umplu timpul, să zic că fac şi eu ceva.<br />
Greşesc. Sunt un sceptic natural, numai că nu<br />
din capul locului eşti ceea ce eşti. Devii.<br />
S-ar putea ca într-o anumită măsură, necuantificabilă,<br />
să exagerez. Asta nu schimbă mare lucru. O<br />
calitate, discutabilă, a mea (nu că o am e discutabil,<br />
ci că-i o calitate) este de a fi sincer cu mine. A fi sincer<br />
cu tine îţi dă sentimentul că te vezi aşa cum eşti.<br />
Într-o măsură, tot necuantificabilă, greşeşti. A fi sincer<br />
cu tine înseamnă a-i da ocazie supraeului să-l<br />
evalueze, necruţător, cum îi stă în fire, <strong>pe</strong> bietul<br />
eu. Deci, s-ar putea să şi greşesc, ceea ce, re<strong>pe</strong>t, nu<br />
schimbă mare lucru, întrucât cel care-ţi dă avizul<br />
<strong>pe</strong>ntru iluziile necesare tot supraeul e.<br />
Tot despre iluzie şi scepticism. Fiindcă am fost<br />
nevoit să scriu câteva pagini despre Cioran, mi-am<br />
spus după aceea hai să-l recitesc în întregime, poate<br />
reuşesc ceva. Am început cu Pe culmile dis<strong>pe</strong>rării.<br />
După vreo treizeci de pagini m-am oprit. E prea exaltat.<br />
Nimic de zis, de altfel, avea douăzeci şi doi de ani.<br />
Important e că s-a ţinut de ceea ce, deocamdată, nu<br />
16
La foc mărunt<br />
era decât o incertă promisiune. S-a ţinut până ce a<br />
devenit un mare scriitor. Dar <strong>pe</strong>ntru asta a trebuit<br />
să-şi piardă exaltarea, să devină sceptic. Nu în privinţa<br />
posibilităţilor, ci a ideilor lui. Să creadă şi să nu<br />
creadă. Să se joace. Să fie gratuit. În posibilităţi, în<br />
schimb, trebuie să crezi. Sau să te laşi păgubaş. Sau,<br />
totuşi, să zici că faci şi tu ceva.<br />
Schiller : „Năzuinţa şi strădania mea tind să creeze<br />
mult din puţin”. Năzuinţa şi strădania mea au tins<br />
să creeze din puţin cât de puţin.<br />
Javier Cercas : „Spune Borges că orice destin, oricât<br />
de lung şi de complicat ar fi, constă de fapt într-o<br />
singură clipă : clipa când omul ştie <strong>pe</strong>ntru totdeauna<br />
cine este”. Nu-mi dau seama când a fost clipa aceea<br />
şi dacă a fost vreodată, fapt e că ştiu <strong>pe</strong>ntru totdeauna<br />
(nu va dura mult eternitatea asta) că sunt, ca<br />
autor, o combinaţie între interesant şi nu mare lucru.<br />
Ca om…<br />
Unamuno : „A-şi pune cineva problema ce ar fi<br />
putut fi dacă în cutare clipă a vieţii sale ar fi luat altă<br />
decizie decât aceea <strong>pe</strong> care a luat-o e o chestie nebunească.<br />
Mă apucă tremuratul dacă stau să mă gândesc<br />
la cel care aş fi putut fi”. Nebunească întrebare,<br />
într-adevăr. Nu mi-am pus-o decât copil. Dacă centrul<br />
înaintaş ar fi început jocul trimiţând mingea spre<br />
stânga, nu spre dreapta, jocul ar fi decurs altfel şi<br />
poate că Poli n-ar fi pierdut. Cam tot aşa îşi spune<br />
Alvaro Campos : „Dacă la un moment dat / Aş fi luat-o<br />
la stânga în loc s-o iau la dreapta…” Ce să întreb<br />
acum ? Ce s-ar fi întâmplat dacă în vara aceea a lui<br />
1953 aş fi rămas la Iaşi, să dau admiterea acolo ?<br />
Poate n-aş fi reuşit – la franceză nu eram grozav,<br />
m-au ajutat la Bucureşti celelalte materii (română,<br />
17
Livius Ciocârlie<br />
rusă, istorie, geografie), cu întrebări la care s-a nimerit<br />
să răspund – şi m-ar fi luat la armată. Timid,<br />
slăbănog, neîndemânatic, incapabil să învăţ regulamente,<br />
instrucţie de front, demontarea şi montarea<br />
armei, ordin de luptă, cu dispozitivul plutoanelor şi<br />
al mijloacelor de foc, chiar că nu văd cum m-aş fi<br />
descurcat. Aş fi căzut în depresie, în cel mai bun caz.<br />
Sau aş fi fost admis. Mă împrietenisem la cursurile<br />
de pregătire cu unul care s-a dovedit mai târziu a fi<br />
o mare lichea. Poate aş fi decăzut. Poate n-ar fi trecut<br />
neobservat că nu eram utecist. Aş fi refuzat şi acolo ?<br />
M-ar fi exmatriculat ? Bine nu mi-ar fi fost. Şi, oricum,<br />
nu l-aş fi cunoscut <strong>pe</strong> Mihai Bogdan. Pe T, nu<br />
mai spun…<br />
Ceva bun : nu cer reciprocitate. Când ţin la cineva,<br />
nu-mi schimbă sentimentul faptul că, uneori, îi sunt<br />
indiferent.<br />
Proust : „…le mensonge qui cherche à nous faire<br />
croire que nous ne sommes pas irrémédiablement<br />
seuls…”<br />
Extraordinar, romanul autobiografic al Martei Petreu.<br />
Sunt curios să aflu cum va fi citit, într-o epocă în<br />
care de la sat nu se mai aşteaptă nimic. O carte puternică<br />
şi înaintând împotriva curentului este totdeauna<br />
un examen la care sunt supuşi contem poranii<br />
ei.<br />
Liiceanu şi Pleşu despre parabola fiului risipitor.<br />
Lasă afară un as<strong>pe</strong>ct. Rătăcitorul păcătos se îmbogăţeşte<br />
în umanitate, fiul ireproşabil rămâne sărac. Iar<br />
dacă ar trebui ca unul dintre ei să devină Cain, acesta<br />
din urmă ar fi. Literatura despre om porneşte de<br />
aici. Pentru că : „Natura umană se relevă în păcat, în<br />
18
La foc mărunt<br />
expansiunea vitală, iar cine nu a cunoscut o asemenea<br />
<strong>pe</strong>rioadă de vigoare, cine din copilărie a fost mereu<br />
doar virtuos, nu va şti multe despre sine” (Gombrowicz,<br />
Jurnal, vol. I).<br />
În privinţa crimei, omul, spune Gombrowicz, citindu-l<br />
<strong>pe</strong> Camus, n-ar trebui extras dintre ceilalţi şi<br />
proiectat în individualitatea sa. Omul nu omoară <strong>pe</strong>ntru<br />
că are o problemă, el cu conştiinţa lui, omoară<br />
<strong>pe</strong>ntru că în jurul lui se omoară. Urlă cu lupii. În alt<br />
plan, noi, de douăzeci de ani încoace, ne urâţim unii<br />
<strong>pe</strong> alţii (vorba lui T : socializăm). Oricum o întoarcem,<br />
chiar şi cu bune intenţii, iese urât. Eram urâţi şi<br />
înainte, dar atunci răul mai mare înăuntrul căruia<br />
trăiam ne exonera, cât de cât. Acum suntem noi de<br />
noi – şi rău mai arătăm !<br />
„Ar fi catastrofal dacă, după exemplul multor polonezi,<br />
m-aş delecta cu inde<strong>pe</strong>ndenţa <strong>pe</strong> care a avut-o<br />
Polonia între anii 1918-1939 ; dacă nu aş îndrăzni s-o<br />
privesc în ochi cu cea mai im<strong>pe</strong>rturbabilă degajare.”<br />
Mutatis mutandis… Astăzi avem un număr de intelectuali<br />
de vârstă medie sau mai înaltă <strong>pe</strong>ntru care<br />
acea <strong>pe</strong>rioadă a fost raiul şi un număr de tineri intelectuali<br />
<strong>pe</strong>ntru care, aceeaşi, a fost iadul <strong>pe</strong> pământ.<br />
În realitate, a fost o <strong>pe</strong>rioadă urâtă, ca atâtea altele,<br />
nu atât cât unele, mai mult decât altele, una în care<br />
s-au făcut lucruri rele-lucruri bune, ca oricând.<br />
Numeşte dezgheţul din 1955 : „Nici cal, nici măgar.<br />
Pentru autenticitatea vieţii poloneze e mai rău decât<br />
un căluş sută la sută, care nu minte”. Nu merg până<br />
la a spune că ar fi fost mai bine să continue stalinismul,<br />
dar cred că slăbirea şurubului după 1965 ne-a<br />
alterat mai rău decât teroarea lui Gheorghiu-Dej. De<br />
aceea, când se vorbeşte de anormalitatea actuală, ar<br />
19
Livius Ciocârlie<br />
trebui ţinut seama de faptul că noi, aşa cum deveniserăm<br />
(eu, de exemplu, de la băiatul care, trecând<br />
printr-un <strong>pe</strong>ricol real, devasta colţul Stalin al clasei,<br />
la maturul care nu semna o scrisoare de protest <strong>pe</strong>ntru<br />
a nu trece printr-un <strong>pe</strong>ricol aproa<strong>pe</strong> fictiv, cum<br />
s-a dovedit), noi, cu excepţii, câte vor fi fost, nu mai<br />
eram destul de normali ca să putem construi o societate<br />
normală. Iar generaţiile se reproduc.<br />
Despre scriitorii răsăriteni în comunism : „…este<br />
sigur că, în căderea lor, ei domină într-un anumit fel<br />
Occidentul…” „În spiritul acestui aforism, atuul nostru<br />
comun (mă includ şi eu în el) ar fi că suntem<br />
reprezentanţii unei culturi brutalizate, aşadar mai<br />
aproa<strong>pe</strong> de viaţă.”. Şi al unei vieţi mutilate, aş fi adăugat.<br />
Eram convins în primii ani de după ’89 că ex<strong>pe</strong>rienţa<br />
noastră, incomparabil mai bogată – până la<br />
tragic, grotesc şi degradant – decât a occidentalilor<br />
va duce la o mare literatură. Nu s-a confirmat. După<br />
aceea mi-am spus că, literatura fiind un act de mediere,<br />
adevărul despre existenţa în comunism îl vor<br />
revela scriitori care n-au trăit atunci. Mă gândesc<br />
acum că Gombrowicz are poate dreptate : „Duelul<br />
acesta, aproa<strong>pe</strong> <strong>pe</strong>rsonal, al unui scriitor modern cu<br />
Occidentul, miza lui fiind de a-şi dovedi propria valoare,<br />
forţă şi originalitate, este <strong>pe</strong>ntru mine mult<br />
mai interesant decât analiza problemelor comunismului…”<br />
Dar ce bine trebuie să fie într-o cultură în<br />
care nu eşti nevoit să-i dovedeşti Occidentului nimic !<br />
„Ce va lua naştere, ce-ar putea lua naştere în<br />
Polonia şi în sufletele unor oameni ruinaţi şi brutalizaţi<br />
când într-o zi are să dispară şi această ordine<br />
nouă (…) ? Ar fi oare uimitor dacă ar găsi în ei înşişi<br />
forţa creatoare (…) ?” Iată o întrebare la care, dacă am<br />
fi crezut vreun moment că vom apuca acea zi, n-am<br />
20
La foc mărunt<br />
fi ştiut să răspundem, cum a ştiut Gombrowicz după<br />
ce începuse prin a-şi spune că vom invada Occidentul<br />
cu rezultatele forţei noastre creatoare : „Mi-am schimbat<br />
părerea chiar în clipa asta. Deoarece bulgarul nu<br />
se încrede în bulgar, bulgarul îl dispreţuieşte <strong>pe</strong> bulgar,<br />
bulgarul îl ia <strong>pe</strong> bulgar de piept…” În legătură cu<br />
„bulgarul”, de schimbat cele de schimbat, cum se<br />
spune în limbaj administrativ.<br />
„…faptul că un ins <strong>pe</strong> care l-am cunoscut drept X<br />
devine brusc Y, îşi schimbă <strong>pe</strong>rsonalitatea ca <strong>pe</strong> un<br />
sacou, înce<strong>pe</strong> să acţioneze, să vorbească, să gândească,<br />
să simtă contrar lui însuşi, iată ce mă umple<br />
de spaimă şi mă stinghereşte.” La asta asistăm de<br />
douăzeci de ani şi este greu de aflat dacă oamenii se<br />
schimbă sau aşa au fost dar nu se arătau cum sunt.<br />
Aş zice că omul are toate premisele, iar ele se actualizează<br />
sau nu, după împrejurări. Totuşi, unii chiar<br />
par să se fi schimbat. Simptomul : nici nu-şi mai aduc<br />
aminte cum au fost.<br />
„Cât de mult depinde o opinie de gura care o rosteşte,<br />
chiar dacă acea opinie este şi a noastră şi o<br />
sprijinim.” În prezent, aproa<strong>pe</strong> că nu contează părerea<br />
nimănui.<br />
Aş vrea să le spun cu atâta putere de convingere<br />
unor oameni cât îi admir, încât să le stârnesc ruşinea<br />
de a nu corespunde imaginii <strong>pe</strong> care mi-o fac despre<br />
ei. Dar dacă ei nu confirmă, bine ar fi să nu mă dezmintă<br />
într-un fel <strong>pe</strong>nibil, ci în felul următor : „Nu se<br />
cuvine ca talentul să fie prea loial. Loialitatea înseamnă<br />
mărginire, <strong>pe</strong> când talentul trebuie să tindă<br />
spre necuprins” (Gombrowicz). Este un adevăr provenit<br />
din curajul de a privi lucrurile în faţă, unul <strong>pe</strong><br />
care eu, constrâns de educaţia mea mic-burgheză, îl<br />
am şi nu-l prea am.<br />
21
Livius Ciocârlie<br />
Citind ce scrie Gombrowicz în legătură cu cartea<br />
lui Moscolo despre comunism, nu înţeleg mare lucru<br />
şi-mi vine să zic spui prostii. Deosebirea dintre mine<br />
şi ceilalţi, majoritatea, este că aceia, când nu înţeleg<br />
ce spune cineva, sunt siguri că au de-a face cu un<br />
prost. Eu sunt prea sfios.<br />
Nu contează, într-o polemică, cine are argumente<br />
mai bune, contează cine loveşte mai eficient. Cu<br />
Gombrowicz era o neghiobie să te cerţi.<br />
Uneori se întâmplă să străbaţi o distanţă împreună<br />
cu un mare scriitor, dar, ca acei căţărători înnăscuţi<br />
care, după ce rămăseseră mult timp, cuminţi, în<br />
pluton, de îndată ce panta înce<strong>pe</strong> să urce se desprind<br />
irezistibil şi nimeni, până la sosire, nu mai apucă să<br />
se apropie de ei, ca aceia, deci, scriitorul mare pătrunde<br />
într-o zonă în care n-ai cum să-l mai urmezi.<br />
Aşa, într-o parte, Gombrowicz, când povesteşte cum,<br />
abia sosit în Argentina, dornic să se impună atenţiei<br />
ca artist, în loc să facă ce ar fi necesar, se aruncă,<br />
nebuneşte, într-o frivolitate facilă şi în nevoia de a se<br />
înjosi, iar dincolo, Proust, când îi face bunicii, celei<br />
care-l iubeşte ca nimeni altul, cu nelinişte, <strong>pe</strong> narator<br />
şi de care el însuşi se simte cel mai apropiat, acest<br />
portret cumplit : „…j’a<strong>pe</strong>rçus sur le canapé, sous la<br />
lam<strong>pe</strong>, rouge, lourde et vulgaire, malade, rêvassant,<br />
promenant au-dessus d’un livre des yeux un <strong>pe</strong>u<br />
fous, une vieille femme accablée que je ne connaissais<br />
pas”.<br />
Plecat din satul lui, Malovszyce, Gombrowicz ajunge,<br />
cu totul imprevizibil, să navigheze <strong>pe</strong> fluviul La Paraná.<br />
O schimbare brutală în cursul vieţii, exact ce-i trebuise<br />
ca să se inflameze singularitatea din el. Hazard sau<br />
destin ?<br />
22
La foc mărunt<br />
„Scriu acest jurnal în silă. Sinceritatea lui nesinceră<br />
mă chinuie. Pentru cine scriu ? Dacă <strong>pe</strong>ntru<br />
mine, atunci de ce merge textul la tipar ?” Sunt prea<br />
hârşit într-ale diaristicii tipărite ca să-mi pun şi astfel<br />
de întrebări. Nu-i nici un mister. Scriu <strong>pe</strong>ntru<br />
mine şi după aceea, după ce recitesc, <strong>pe</strong>ntru cititor.<br />
Adică, după aceea şterg cât pot de mult. Pentru jurnalul<br />
publicat în timpul vieţii, problema sincerităţii<br />
nu se pune. Ea este materia primă, tratată în diferite<br />
feluri, nu scopul lui. Scopul, adică succesul, depinde<br />
de cât eşti de impudic, cât de histrion şi, la nevoie,<br />
de imaginativ.<br />
(Am făcut o greşeală inadmisibilă unui fost critic<br />
literar. Pentru că <strong>pe</strong> T a interesat-o jurnalul reginei<br />
Maria, iar eu am început să încurc volumele, mi-am<br />
zis : îi iau autobiografia. Eroare. Dacă în jurnal îl găseşti,<br />
cât de cât, <strong>pe</strong> om aşa cum e, în autobiografie<br />
găseşti imaginea <strong>pe</strong> care vrea s-o lase – sau, hai să<br />
zic, şi-o face – despre sine şi despre lumea sa.)<br />
„Aş dori ca în acest Jurnal să pornesc deschis la<br />
construcţia talentului meu…” Ar fi cam târziu.<br />
„Şi ce este un jurnal dacă nu exact asta : să scrii<br />
despre lucruri <strong>pe</strong>rsonale <strong>pe</strong>ntru propriul folos ?” Rezon !<br />
Şi care este folosul adus mie de acest jurnal ? Este<br />
unul – cu o vorbă de <strong>pe</strong> vremea frumoasei mele cariere<br />
de semiotician – de două ori autoreferenţial. O<br />
dată, s-a şi spus : e scris de mine, în folosul meu. Nu<br />
prea văd folosul, dar să zicem noi aşa. A doua oară,<br />
e ceva mai subtil : folosul jurnalului constă în posibilitatea<br />
de a fi scris. E un fleac acesta ? Ia să dea<br />
<strong>pe</strong>ste mine boala aceea, al cărei nume l-am uitat,<br />
atunci să mai vorbim !<br />
23
Livius Ciocârlie<br />
Acum ştiu <strong>pe</strong>ntru ce uneori Gombrowicz nu pare,<br />
ci chiar spune prostii. Pentru că : „…eu trebuie să fiu<br />
original !” Original cu orice preţ. Este preţul de plătit.<br />
„Scrisul nu este nimic altceva decât lupta <strong>pe</strong> care<br />
o poartă artistul cu oamenii <strong>pe</strong>ntru propria lui su<strong>pe</strong>rioritate.”<br />
Pentru a şi-o dovedi, <strong>pe</strong>ntru a o obţine ?<br />
Oricum, dacă are dreptate, aflu de ce nici nu pot şi<br />
nici n-aş vrea să fiu altceva decât diletant. Ca să<br />
devii un mare scriitor – cazul lui –, merită să fii şi<br />
rapace. Nu, însă, zic eu, şi ca să devii unul bun ori<br />
chiar foarte bun.<br />
Şi chiar nu se poate să devii mare din simpla plăcere<br />
de a face, din gratuitate, îţi trebuie neapărat<br />
voinţă de putere ? Citind jurnalele unor scriitori români<br />
importanţi, s-ar zice că da, îţi trebuie. Totuşi,<br />
n-am desco<strong>pe</strong>rit voinţa asta în Caietele lui Cioran. Se<br />
poate şi aşa, şi aşa ? Fapt este că-i tristă şi otrăvită<br />
viaţa unor oameni obsedaţi de succesul lor.<br />
E curios, îi spun lui T. Un om aşa de leneş ca mine<br />
şi, totuşi, dacă stau să le număr, câte s-au adunat !<br />
Ce de cărţi ! Ea, de acord. Numai să bag în gură, dacă<br />
s-ar putea. Da’, ştii, îi spun, ăsta e şi norocul meu.<br />
De aici, de la lene, îmi vine tot confortul. Că, autor<br />
fiind, ar trebui să mă <strong>pe</strong>r<strong>pe</strong>lesc. Că de ce nu mă laudă<br />
mai tare, că de ce nu sunt mai şlagăr… Da’<br />
<strong>pe</strong>ntru asta ar trebui să mă şi agit. La mine, până şi<br />
inconştientul ştie : nu face să mă agit !<br />
Preocuparea de sine şi nepăsarea de sine par să<br />
fie cele două tipuri de imaturitate necesare, unul sau<br />
celălalt, unui artist. Dacă-l ai <strong>pe</strong> primul, e preferabil,<br />
<strong>pe</strong>ntru buna funcţionare a ficatului, să-l dai <strong>pe</strong> faţă.<br />
Cum face Ţe<strong>pe</strong>, cum făcea, iată, Gombrowicz. Spre<br />
deosebire de el, la Ţe<strong>pe</strong> mai e ceva : el poate să facă<br />
mult şi <strong>pe</strong>ntru altul, nu numai în propriul lui interes.<br />
24
La foc mărunt<br />
De altfel, a-i face bine altuia este, de obicei, cu voie<br />
sau fără voie, dezinteresat. Ţe<strong>pe</strong> nu aşteaptă recunoştinţă<br />
şi n-am prea observat ca cineva să-i fie recunoscător.<br />
„…su<strong>pe</strong>rioritatea autentică este întotdeauna creativă,<br />
odată ce-i transformă <strong>pe</strong> alţii după propriul<br />
tipar.” Adicătelea eu, aşa, subtil, cum am aflat că aş<br />
fi, încerc să-i transform <strong>pe</strong> cititori după tiparul meu :<br />
fiţi subtili şi voi ! Iar ei îmi arată cotul. Ceva nu-i în<br />
regulă. Nu prind eu ceva.<br />
„Întotdeauna m-au uimit vieţile bazate <strong>pe</strong> alte<br />
principii decât viaţa mea.” Întotdeauna m-a uimit, ca<br />
să nu zic mai rău, viaţa mea.<br />
Portretul psihologic al unui argentinian, în care<br />
mi-ar plăcea să mă recunosc : „Putând fi remarcabil,<br />
nu vrea – nu ştie ? – să se remarce. Nu vrea să se lupte<br />
cu oamenii. Discreţie. Nu vrea să inoportuneze. (…)<br />
Atitudinea sa faţă de oameni nu este îndeajuns de<br />
aspră. Nu-i înfruntă, nu se năpusteşte asupra lor.”<br />
Şi adaugă Gombrowicz : „Pe lângă el, eu sunt un animal<br />
sălbatic”. Chiar aşa şi este. Nici măcar în tipul<br />
de imaturitate, deşi imaturi amândoi, nu ne potrivim.<br />
A lui e imaturitatea băiatului plin de sine, a mea a<br />
celui început şi neterminat.<br />
„Eu sunt gândirea neascuţită, o făptură a tem<strong>pe</strong>raturilor<br />
medii, un spirit, într-un fel, mai destins.”<br />
Chiar că întrun fel. Cunosc această gândire şi această<br />
făptură – şi încă de la sursă –, dar Gombrowicz nu<br />
e destins până la capăt fiindcă-l încinge şi-l ascute<br />
ce spusese cu două rânduri mai sus : „…să scot în<br />
evidenţă lupta <strong>pe</strong> care o port cu oamenii <strong>pe</strong>ntru<br />
propria mea individualitate şi să profit de toate<br />
25
Livius Ciocârlie<br />
neînţelegerile între ei şi mine <strong>pe</strong>ntru a stabili cu tot<br />
mai mare lim<strong>pe</strong>zime propriul meu eu”. Propriul meu<br />
eu ? Nu ştiu ce ar fi.<br />
Ludmila Ulitskaia este de acord : „O grămadă de<br />
fragmente. Nu există eu care să constituie un întreg.<br />
Şi o enigmă neliniştitoare : nu există nici un eu, numai<br />
imagini culese <strong>pe</strong> drum, un caleidoscop spart…”<br />
(Supuşii ţarului nostru). Deosebirea e că <strong>pe</strong> mine absenţa<br />
eului nu mă nelinişteşte. Identitatea mea, aşa<br />
cum se presimte, nu-mi spune nimic bun.<br />
Despre eu, dacă totuşi ar trebui să-l definesc, aş<br />
spune numai atât : este cel care trăieşte cu acest<br />
corp. În cazul de faţă, cu mai nimic.<br />
„…sufletul, conştiinţa, eul, nu sunt decât rezultanta<br />
situaţiei noatre în lume şi faţă de celălalt.” Nu<br />
cred. Eul, dacă ar exista, ar fi autentic. Eurile, în<br />
schimb, sunt realizate, într-adevăr, cu contribuţia<br />
celorlalţi. Chiar acum, când scriu, singur la mine în<br />
cameră, aparent liber de orice intruziune, sunt – eu,<br />
eul care scrie – rezultatul negocierii cu un altul multiplu,<br />
virtual şi aproa<strong>pe</strong> inexistent, format din cititori.<br />
Iar când nu scriu şi sunt singur, negociez cu mine<br />
însumi, ca Bulă în bancul în care zice, privindu-se în<br />
oglindă : „Să mă ia dracu’, Bulă, dacă-ţi mai spun eu<br />
ţie vreodată ceva !”<br />
„Sunt singur. De aceea exist mai mult.” Are dreptate,<br />
dar nu e destul să nu fie nimeni cu tine ca să<br />
fii singur. Mai trebuie să reduci la tăcere diversele<br />
voci care pălăvrăgesc în tine, deodată sau <strong>pe</strong> rând.<br />
Gombrowicz aparţine celor care „refuză forma”,<br />
dar <strong>pe</strong>ntru ca aceştia să se afirme ei au nevoie să se<br />
definească, adică să-şi dea o formă din care, apoi, să<br />
se retragă din nou. Tras-împinsul ăsta mi se pare<br />
prea obositor. Nu refuz forma. Nu o am.<br />
26
La foc mărunt<br />
„Cu reală admiraţie şi cu nedezminţită recunoaştere,<br />
am fost nevoit să întrerup multe lecturi care<br />
m-au plictisit prea tare.” Om cinstit ! Aşa e. Cărţile<br />
care m-au impresionat cel mai puternic, <strong>pe</strong> multe,<br />
nu le-am încheiat – <strong>pe</strong>ntru că prea mă plictiseau.<br />
„…viaţa îşi râde de raţiune. Şi asta e ceva ce raţiunea<br />
nu poate suporta.” E şi motivul <strong>pe</strong>ntru care<br />
cine a vrut să gândească asupra vieţii nu de raţiune<br />
s-a folosit.<br />
„…cu mâna <strong>pe</strong> conştiinţă pot spune că gândesc<br />
numai atunci când sunt obligat. Prefer să mă zgâiesc<br />
decât să gândesc.” Cu mâna <strong>pe</strong> conştiinţă pot spune<br />
că nu gândesc decât atunci când pot (de obligat, nu<br />
mă obligă nimeni). Mai mult mă zgâiesc.<br />
Despre moarte : „…dacă într-adevăr i-am simţi prezenţa,<br />
ne-am pierde şi somnul şi pofta de mâncare,<br />
când colo ea nu ne opreşte nici măcar să ne ducem<br />
la cinema”. Şi la ce ne-ar folosi să-i simţim prezenţa ?<br />
Nici măcar nu e vorba de pregătirea cucernică <strong>pe</strong>ntru<br />
moarte a omului religios, de vreme ce se pierde somnul<br />
şi pofta de mâncare. Gombrowicz are aerul că<br />
provoacă : să nu mai facem <strong>pe</strong> grozavii, să nu mai<br />
pretindem că avem în <strong>pe</strong>rmanenţă sentimentul morţii<br />
! Pretindă cine-o vrea ! Nu mă gândesc la moarte –<br />
şi mi-e bine aşa.<br />
E drept, el spune că nu moartea e „problema esenţială<br />
a omului”. Nu moartea, ci îmbătrânirea, „acea<br />
imagine a morţii <strong>pe</strong> care o încercăm zilnic”. Cum zic,<br />
noi, majoritatea, n-o încercăm. Revine şi se corectează<br />
: problema, în îmbătrânire, e numai „proprietatea<br />
ei de a fi atât de total, atât de îngrozitor ruptă de<br />
frumuseţe”. Care frumuseţe ? Fizică ? Nu toţi oamenii<br />
tineri sunt frumoşi. Lasă că există şi oameni la fel de<br />
27
Livius Ciocârlie<br />
frumoşi la bătrâneţe ca la tinereţe : Enescu, şi oameni<br />
mai frumoşi la bătrâneţe : Cioran. Dar nu există şi<br />
altă frumuseţe a bătrâneţii ? Există, când eşti în stare<br />
de ea, frumuseţea de a fi hors concours. Eşti liber<br />
de com<strong>pe</strong>tiţii, îţi trăieşti viaţa <strong>pe</strong>ntru ea însăşi, nu<br />
urmărind ceva. El atacă şi mai aspru : urâţenia bătrâneţii<br />
e de a fi deja moarte : „…urâţenia morţii treptate,<br />
<strong>pe</strong> care o numim bătrâneţe”. Moartea ca work<br />
in progress. La asta ce să-i răspunzi ? Că murim de<br />
când ne naştem şi că, prin urmare, bătrâneţea nu<br />
aduce ceva nou ? Sau să-i răspunzi după modelul nu<br />
stau de vorbă cu un tuberculos ? La urma urmei,<br />
când scria despre bătrâneţe, Gombrowicz avea 49 de<br />
ani. Un incom<strong>pe</strong>tent !<br />
De bătrâneţe se teme cine se vede cu ochii celorlalţi.<br />
Nu-i un motiv s<strong>pe</strong>cific. Aşa, putem să ne temem<br />
de viaţă în general. Nimeni nu ne vede cum ne-ar<br />
plăcea să ne vadă. Decât când e naiv.<br />
Doamna T, care l-a cunoscut <strong>pe</strong> Şerban, copil, la<br />
Turnu-Severin, când află de ce pregătesc mica antologie<br />
de fragmente diaristice despre el, exclamă <strong>pe</strong><br />
olteneşte : „Maica mea ! Din pantaloni scurţi, ajunse<br />
la şaptezeci de ani !”<br />
La Rochefoucauld : „Puţini oameni ştiu să fie bătrâni”.<br />
Eu aş şti, dar nu mă crede nimeni. Iar mă<br />
cunosc toţi mai bine. Iar mă asigură că mă „alint”.<br />
Ghinion ! Nu pot să fac crezut un adevăr, e drept,<br />
neobişnuit : am 76 de ani <strong>pe</strong> stil vechi. Dintr-ăia de<br />
care eşti bătrân.<br />
Te simţi obosit, ai vrea să se uite că exişti. Altul,<br />
cam de aceeaşi vârstă, prâsnel ! Cifrele sunt apropiate,<br />
dar ale lui sunt Fahrenheit.<br />
28
La foc mărunt<br />
Vorbim la masă despre dispariţia ariei, la Wagner.<br />
Zic : „Are totuşi una frumoasă, a lui Elfriede aia,<br />
Brunhilda aia, cum naiba o cheamă ?, de o aduce din<br />
Anglia <strong>pe</strong>ntru regele ăla, dracu’ să-l ia !”<br />
Eu mănânc unt, T margarină. „Să-ţi dau, cum să-i<br />
zic, era să zic agripina”. Şi chiar nu-mi aminteam.<br />
Aveam în minte că seamănă cu Agrippina, dar altfel<br />
nu-mi aminteam.<br />
Îmi arunc ochii <strong>pe</strong>ste un eseu nepublicat şi dau<br />
de o frază a lui Thomas Mann despre bătrâneţe.<br />
Deschid cartea din care e extrasă şi imediat găsesc<br />
una şi mai plină de miez : „Orice eroism stă în rezistenţă,<br />
în voinţa de-a trăi şi de-a nu muri, asta e tot<br />
şi a fi mare e o problemă de vârstă”. Mă iluminez.<br />
Înţeleg de ce în ţările spre care tindem sunt tot mai<br />
mulţi eroi şi oameni mari. Barem la Letzebuerg, unde<br />
nu moare nimeni până către 90 de ani !… Şi cine ştie<br />
cel mai bine să se bucure de viaţă ! ? De exemplu, cum<br />
spune tot <strong>pe</strong>rsonajul Goethe : „Să ştii că biscuiţii<br />
proas <strong>pe</strong>ţi plac bătrânilor, <strong>pe</strong>ntru că sunt bine copţi<br />
şi, deşi uscaţi, sunt fărâmăcioşi şi se mestecă uşor…”<br />
Urâţim şi noi lumea. Parcă n-ar fi destul de urâtă<br />
şi fără noi…<br />
Nu ne mai caută nimeni – decât des importuns.<br />
Dintre ceilalţi, Pucu, cel mult. Şi, zilele trecute, Nicolae.<br />
Voia să ştie dacă mă uit la snooker, sau aşa ceva.<br />
Trebuie să recunosc că mi-am făcut datoria faţă<br />
de societate numai atât cât a fost nevoie ca să pot<br />
trăi. Am o justificare ? Am. Cred că e bine ca unii<br />
oameni să-şi facă datoria, iar alţii, decât să şi-o facă<br />
aşa cum şi-o fac, mai bine nu.<br />
29
Livius Ciocârlie<br />
După atâţia ani de <strong>pe</strong>nsie, încă îmi place ziua de<br />
sâmbătă, încă nu sufăr ziua de luni.<br />
Primesc încă o fotografie în care am zâmbetul de<br />
om cumsecade şi resemnat al tatălui meu cu care,<br />
altfel, nu semăn deloc.<br />
Ion Vianu (în Apropieri), despre bătrânul ideal : „Îşi<br />
cunoaşte lungul nasului”. Mi-l cunosc. „Nu reclamă,<br />
nu are pretenţii.” N-am. „Ceea ce i se oferă îi este<br />
suficient, lasă să se înţeleagă.” Adică, se cam preface,<br />
nu e chiar aşa. Nici nu e. Mai vreau şi eu una, alta.<br />
„Şi adesea şi obţine, dacă nu se agită excesiv.” Nu mă<br />
agit excesiv. Mai şi obţin. „Pe scurt, viaţa contemplativă<br />
ar putea să-i ajungă, dar, dacă este solicitat,<br />
consimte cu bucurie să consacre un moment celorlalţi.”<br />
Pe asta am ratat-o. Nu sunt bătrânul ideal.<br />
Lăsăm gluma la o parte. Sunt, de fapt, un avocat<br />
al bătrâneţii. Cu o condiţie : să fie conştientă de ea.<br />
Ceea ce nu e uşor fiindcă, <strong>pe</strong> de o parte, data naşterii<br />
e numai un indiciu orientativ, iar <strong>pe</strong> de alta, ca şi<br />
individul, cu eurile lui, începând cu oasele şi ajungând<br />
la spirit, bătrâneţea are mai multe identităţi.<br />
Ion Vianu : „Incertitudinea imediată a viitorului creează<br />
partea senzaţională a bătrâneţii”. Şi : „Aş spune<br />
că «a treia vârstă» este mai dinamică şi mai aventuroasă<br />
decât maturitatea”. Nu mă îndoiesc. Bătrâneţea<br />
e <strong>pe</strong>rioada cea mai calmă şi mai intensă. Maturul poate<br />
muri, şi el, oricând, dar e puţin probabil. Bătrânul<br />
aşteaptă să fie smuls din chietudine de ceva rău ce i<br />
se întâmplă omului de lângă sine, iar el însuşi poate<br />
fi oricând lovit. Dacă are o fire nefericită, se lasă doborât.<br />
Altfel, prezentul lui, încă bun, e mai dens, mai<br />
euforic decât al oricui. Iar dansul <strong>pe</strong> marginea prăpastiei<br />
este, orice s-ar zice....<br />
30
La foc mărunt<br />
Îi spun lui T cât de fericită e înţelepciunea, sau<br />
cum să-i zic, de a trăi ca şi cum viaţa n-ar trebui să<br />
se termine, ştiind totodată că nu-i aşa. Tocmai <strong>pe</strong>ntru<br />
că o ştiu mai sigur decât altădată, scutit fiind şi<br />
de fumuri literare, mă bucur de viaţă ca nicicând.<br />
Gide, bătrân : „Sunt sătul de zile şi nu mai ştiu cu<br />
ce să-mi umplu puţinul timp care-mi rămâne de trăit.<br />
(…) Ah, cât e de greu să îmbătrâneşti bine”. E greu,<br />
presupun, când chiar ai fost viu. Bine sau rău, nu<br />
ştiu să spun. Sigur e că nu sunt sătul. Găsesc eu<br />
ceva de făcut, de n-ar fi decât să nu fac nimic.<br />
Am condus-o <strong>pe</strong> Alexandra până la linia de tramvai.<br />
La întoarcere, trei doamne bătrâne, bătrâne, vorbeau<br />
înfierbântat. Cum o să crească valoarea a nu<br />
ştiu ce. M-am gândit : <strong>pe</strong>ste patru, cinci ani lucrul<br />
ăsta n-o să vă mai intereseze deloc, deloc. Ele parcă<br />
spuneau : până în ultima zi !<br />
S-au întâmplat atâtea, chiar şi la nivelul nostru<br />
mic, de când suntem la Bucureşti, încât mă gândesc<br />
în termeni de Istorie la ăştia unsprezece ani...<br />
De la un timp, nu mai dorm în patul în care a<br />
murit mama. O trezeam <strong>pe</strong> T, care oricum e insomniacă.<br />
Să fie ăsta un început de a ne despărţi ?<br />
Una din noutăţile aduse de Proust este identitatea<br />
multiplă a <strong>pe</strong>rsonajelor. Cum aceasta poate fi verificată<br />
la omul real – dar şi din alte motive –, se poate<br />
spune că romanul modern este mai aproa<strong>pe</strong> de adevărul<br />
vieţii decât romanul realist, cât o fi el de realist.<br />
„În legătură cu un duel <strong>pe</strong> care-l avusesem…” Duelul<br />
nu fusese pomenit şi nici nu va mai fi. În orice alt<br />
31
Livius Ciocârlie<br />
roman, ar fi fost un eveniment important. Aici e evocat<br />
<strong>pe</strong>ntru ca Albertine să folosească o anumită expresie<br />
referitoare la duel.<br />
La Proust naraţiunea nu se naşte dintr-un proiect<br />
narativ, ci din ce are el de spus. Vrea să spună că<br />
oamenii sunt indescifrabili, că nu poţi să ştii cum<br />
sunt de fapt, şi imediat Françoise, despre care naratorul<br />
era convins că-l adoră, îi spune lui Jupien despre<br />
el că nu valorează nici cât frânghia cu care ar fi<br />
spânzurat.<br />
Cum, ca cititor, ai tendinţa să te identifici, la Balzac<br />
te temi ca un <strong>pe</strong>rsonaj sau altul să nu se ruineze. La<br />
Proust, nici un <strong>pe</strong>ricol : cu excepţia Albertinei, săracă<br />
din necesităţi narative, mai toate <strong>pe</strong>rsonajele sunt<br />
„excessivement riches”, „formidablement riches”, „colossalement<br />
riches”.<br />
Problema verosimilităţii nu se pune. Proust nu<br />
simte nevoia, cum i-ar fi revenit unui realist, să explice<br />
de unde cunoaşte naratorul toate amănuntele<br />
despre amorul lui Swann sau ce-şi vorbeau tante<br />
Léonie şi Françoise. Ba, mai mult : frizerul de la<br />
Doncières, căruia un căpitan îi este îndatorat, obţine<br />
<strong>pe</strong>ntru Saint-Loup o <strong>pe</strong>rmisie însă nu vorbeşte nimănui<br />
despre intervenţia sa. Mijloacele realiste nu fac<br />
din Proust un realist. În schimb, ele fac ca cititorul<br />
să accepte mai uşor minuţioasele analize, aşa cum<br />
Pirgu face să treacă mai uşor romanţiozitatea celorlalţi.<br />
Dacă literatura romantică nu se mai citeşte e<br />
fiindcă îi lipseşte Pirgu. Cărtărescu spune că nici muzica<br />
romantică nu se mai ascultă. Nu se mai ascultă liedurile<br />
lui Schubert ? Aici e toată problema. În literatură,<br />
fiindcă lucrează cu limba şi cu sensuri, cu men talităţi,<br />
se <strong>pe</strong>rimează totul, în celelalte arte nu se <strong>pe</strong>rimează<br />
nimic.<br />
32
La foc mărunt<br />
Timpul proustian se dilată şi se contractă după<br />
necesităţi. Citind despre vara <strong>pe</strong>trecută la Balbec,<br />
mi-am zis că se <strong>pe</strong>trec atâtea de parcă naratorul ar<br />
fi stat acolo un an. Aflu acum că se dusese abia în<br />
august. Cât poţi să rămâi la mare, în Normandia ?<br />
Până în septembrie sau, hai să spunem, octombrie,<br />
cu toate că e greu de crezut. În timpul ăsta tânărul<br />
a vegetat o vreme, apoi au început plimbările de după-amiază<br />
în trăsura marchizei de Villeparisis, s-a<br />
împrietenit cu Saint-Loup, a avut o scurtă istorie cu<br />
baronul de Charlus, a tânjit după „fetele în floare”,<br />
l-a cunoscut <strong>pe</strong> Elstir, mai târziu şi <strong>pe</strong> fete, a ezitat<br />
între ele, s-a fixat la Albertine, a jignit-o, ea l-a respins<br />
dar nu s-a supărat, a plecat, el şi bunica lui au<br />
mai rămas. Iar înainte, iubirea morganatică <strong>pe</strong>ntru<br />
Gilberte, începută la vârsta când te duce bona să te<br />
joci în parc, se sfârşise după ce părinţii l-ar fi vrut <strong>pe</strong><br />
tânăr la ministerul de externe, deci îşi încheiase facultatea,<br />
despre care nu suflă un cuvânt. Cam zece<br />
ani, în decursul cărora, în roman, mare lucru nu s-a<br />
întâmplat.<br />
În toiul nopţii, undeva în Paris, baronul Charlus<br />
vorbeşte despre tatăl lui Bloch, într-un context antisemit.<br />
Şi unde nu trece <strong>pe</strong> acolo cine altul decât cel<br />
pomenit, de vorbă, surpriză, cu o antisemită notorie,<br />
madame Sazerat. Şi mai trece cine mai trece şi hop,<br />
de <strong>pe</strong> o stradă laterală, răsare monsieur d’Argencourt,<br />
de care e neapărată nevoie ca să se sugereze, încă<br />
vag, homosexualitatea lui Charlus. Iar în cursul discuţiei,<br />
acesta, amator de adolescenţi, mângâie bărbia<br />
naratorului şi spune că în curând va trebui să se<br />
bărbierească, aruncându-l astfel înapoi cu vreo zece<br />
ani. Prin urmare, nu trebuie făcute calcule, legea lui<br />
Proust fiind totul e posibil, în funcţie de necesităţi.<br />
Făcând calcule, ameţeşti. Ar însemna că naratorul,<br />
33
Livius Ciocârlie<br />
care de mult nu mai frecventa salonul doamnei Swann,<br />
fusese tratat acolo cu toată deferenţa <strong>pe</strong> vremea când<br />
avea vreo paisprezece ani. Şi tot atunci, „copilul” bântuia<br />
casele de toleranţă, iar părinţii l-ar fi vrut propulsat<br />
în vreun minister.<br />
Naratorul are revelaţia că actuala doamnă Swann<br />
este cocota <strong>pe</strong> care o cunoscuse, copil, în casa unchiului<br />
său. E tipul de surprize <strong>pe</strong> care le afecţionează<br />
scriitorul. Numai că la destui ani după aceea femeia<br />
o născuse <strong>pe</strong> Gilberte care e, totuşi, de aceeaşi vârstă<br />
cu naratorul. Cronologie arbitrară, deci.<br />
Exemplu, nu atât de anacronism, cât de acronism.<br />
În salonul marchizei de Villeparisis, Odette este la<br />
plus jolie. Nu spui la plus jolie decât despre o femeie<br />
tânără. Odette are o fată, după toate aparenţele, de<br />
vreo douăzeci şi cinci de ani, iar ea nu s-a măritat<br />
devreme. Avea o densă ex<strong>pe</strong>rienţă de demimondenă<br />
şi trecuse printr-o lungă relaţie cu Swann înainte de<br />
a se mărita. Deci, are vreo cincizeci de ani, barem. La<br />
1900, când ajungeai la vârsta asta, nu mai erai jolie.<br />
Cine frecventează <strong>pe</strong> cine, la atât se reduce viaţa<br />
socială în A la recherche du temps <strong>pe</strong>rdu. E le côté<br />
SaintSimon. Să nu-şi ia ăsta nasul la purtare. Să-mi<br />
fac eu loc în acel salon. În cealaltă latură, iubirea se<br />
reduce la gelozie. Viaţa spirituală, la artă. Şi din lacunele<br />
astea, Proust scoate mare literatură. Explică,<br />
dacă poţi !<br />
Cine frecventează <strong>pe</strong> cine are un rost narativ.<br />
Romanul urmăreşte un proces la capătul căruia,<br />
din cauza unor factori de spargere a barierelor –<br />
cum a fost afacerea Dreyfuss, care a divizat Franţa<br />
dar a şi amestecat burghezi şi aristocraţi, cum este<br />
34
Dacă ți-a plăcut, intră <strong>pe</strong><br />
www.elefant.ro/ebooks<br />
descarcă volumul și citește mai departe!