Constan a C ĂLINOIU DREPT PARLAMENTAR

Constanţa CĂLINOIU 

DREPT PARLAMENTAR 

Suport de curs pentru învăţământ deschis la distanţă (I.D.)

Introducere 

Stimate student, 

Drept Parlamentar 2 

Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament solid al cunoştinţelor 

despre disciplina Dreptului parlamentar. Pentru a stârni interesul, nu vom începe 

prezentarea materiei fără a menţiona principalele obiective ale acestui curs, 

concretizate prin competenţele ce urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii 

acestui curs. 

Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor şi competenţelor la care facem 

referire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre 

aşteptările pe care le aveţi de la acest curs. La finalul parcurgerii acestuia, verificaţi 

dacă aceste aşteptări au fost satisfăcute sau nu, sau, de ce nu, depăşite! 

AȘTEPTĂRI 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

OBIECTIVE 

Ce este un obiectiv? 

Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 

2011


Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care 

tindem să o atingem prin acţiunile noastre. 

Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau absenţa 

acţiunilor care să ne apropie de acel scop final. 

De ce avem nevoie de obiective? 

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină 

călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze haotic. Este ca un 

motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui obiectiv în schimb ne 

orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine definit şi ne face să ne mişcăm cu 

toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar şi atunci când aparent nu facem nimic. 

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum, 

datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul 

nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută să ne mişcăm înainte. Este 

precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră 

pentru îndeplinirea visului tău". Ceea ce spune scriitorul este parţial adevărat pentru că 

nu există vreo abracadabra care intră în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci 

este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe lucruri şi să facă 

conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea conştientă. De aceea 

anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă noi neobservate, brusc se aliniază 

cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul general. 

3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de 

făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Şi atunci, toate 

treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc, dacă sunt privite în lumina 

obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii: cele care mă ajută să-mi 

ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte spre obiective. În acest fel am 

răspunsuri rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele 

importante?". 


2011


În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe şi 

deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel, în urma parcurgerii 

cursului de Drept Parlamentar, studentul va dobândi următoarele competenţe: 

- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa dreptului 

parlamentar. 

- Isi va insuşi conceptele de bază ale dreptului parlamentar, a metodelor şi 

procedeelor specifice acestuia. 

- Va cunoaşte principiile specifice dreptului parlamentar. 


2011

CUPRINS 


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................................................................... 9 

PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM, EXPRESIE A 

SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE 

DREPT ....................................................................................................................................... 9 

1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ............................................................... 10 

2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI SEPARAŢIEI 

PUTERILOR. PARLAMENTUL ŞI DEMOCRAŢIA POLITICĂ .................................... 13 

3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN .............................................. 15 

4. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT ......................................... 19 

NU UITA! ............................................................................................................................... 21 

INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 21 

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 21 

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................. 22 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 ............................................................................................. 24 

CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR .............. 24 

1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR ................................................................. 25 

2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR .............................................................. 26 

3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR. EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR 

ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ............................................................................................. 30 

3.1. PRINCIPII SPECIFICE ................................................................................................... 31 

NU UITA! ............................................................................................................................... 34 





MANDATUL PARLAMENTAR ......................................................................................... 37 

1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR ........................................................ 38 


2011


2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI PARLAMENTAR .......................... 42 

3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR ........................ 43 

4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR ......................................... 44 

NU UITA! ............................................................................................................................... 48 





DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL .............................................................. 52 

1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI BICAMERALISM . 53 

2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR, EXPRESIE A PRINCIPIULUI 

AUTONOMIEI PARLAMENTULUI .................................................................................. 55 

3. COMISIILE PARLAMENTARE ...................................................................................... 59 

NU UITA! ............................................................................................................................... 66 





DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR .................................................................. 68 

1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR. ELEMENTE 

SPECIFICE PROCEDURII PARLAMENTARE ................................................................. 69 

2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR PARLAMENTULUI ............ 70 

3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ ......................................................................................... 76 

NU UITA! ............................................................................................................................... 78 






2011


RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE ORGANE ALE STATULUI. 

IMPORTANŢA, DIMENSIUNILE ŞI LIMITELE CONTROLULUI PARLAMENTAR 

.................................................................................................................................................. 81 

1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ................................................ 82 

2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN. CONTROLUL 

PARLAMENTAR .................................................................................................................. 83 

3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ .................. 86 

4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE STATULUI ................ 88 

NU UITA! ............................................................................................................................... 89 





DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU ÎN PROMOVAREA 

INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI ........................................................................ 92 

1. ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAŢIEI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ ... 93 

2. EVOLUŢIA ŞI DIVERSIFICAREA FORMELOR DIPLOMAŢIEI. TRADIŢIILE 

DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE .................................................................................... 93 

3. FORMELE ŞI METODELE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE ................................ 95 

NU UITA! ............................................................................................................................... 98 




UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 ........................................................................................... 101 

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE ......................... 101 

1. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI POZIŢIA SA ÎN SISTEMUL ORGANISMELOR 

COMUNITARE. ................................................................................................................... 102 

FUNCŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN .............................................................. 102 

2. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE ..................... 111 


2011


3. CONTRIBUŢIA TRATATUL DE LA LISABONA LA AFIRMAREA ŞI 

DEZVOLTAREA FUNDAMENTULUI DEMOCRATIC AL UNIUNII EUROPENE 114 

NU UITA! ............................................................................................................................. 115 

INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 117 

PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 117 

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 8 ........................................... 117 

AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI ................................................................................. 119 

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 120 


2011

Unitatea de învăţare 1 


PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM, 

EXPRESIE A SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE 

PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT 

Timp de studiu individual estimat: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul: 

• va cunoaşte noţiunile generale privind dreptul familiei 

• va cunoaşte originile dreptului parlamentar 

• isi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei 

Cuprinsul unităţii de studiu 

1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ............................................................... 10 

2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI SEPARAŢIEI 

PUTERILOR. PARLAMENTUL ŞI DEMOCRAŢIA POLITICĂ .................................... 13 

3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN .............................................. 15 

4. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT ......................................... 19 

NU UITA! ............................................................................................................................... 21 





2011


1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR 

Originile parlamentarismului sunt foarte îndepărtate. Enciclopedia britanică 

menţionează faptul că Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 

1300 cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie în secolul următor modelul 

unor adunări deliberative. 

Astfel, se citează aprecierea lui François Borella care estima că "Este inexact să se 

spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate şi 

Polonia pretenţii de simultaneitate. Dar este adevărat că ea a servit de model şi că anglomania 

observatorilor continentali nu este fără fundament". 

Într-adevăr, Marea Britanie este cunoscută astăzi ca fiind ţara cu cea mai îndelungată 

tradiţie parlamentară. În Marea Britanie, în timpul organizării feudale, pe lângă Coroana 

britanică funcţionau Marele Consiliu, din care făceau parte delegaţi din întregul regat, şi 

Consiliul Privat, organism redus şi având un caracter permanent, care asista pe rege în 

exercitarea atribuţiilor sale. Întrucât Consiliul Privat poate fi considerat într-un anumit sens 

"precursorul" actualului Cabinet, pentru a folosi expresia curent uzitată în Marea Britanie, 

Marele Consiliu - din care făceau parte reprezentanţii tuturor categoriilor populaţiei – poate 

fi considerat strămoşul actualului Parlament. 

În mod progresiv, în secolul al XIV-lea, Marele Consiliu s-a diferenţiat în două 

Camere, ca urmare a departajării intereselor marilor nobili şi înaltului cler, care au format 

Camera lorzilor, de interesele reprezentanţilor aleşi ai oraşelor şi micii nobilimi, care au 

constituit Camera comunelor. 

În secolul al XIII-lea, în Marea Britanie îşi găseşte originea puterea legislativă a 

Parlamentului, marea Chartă concedată în anul 1215 de regele Ioan fără Ţară consacrând 

angajamentul monarhului "de a nu ridica nici un fel de impozit fără consimţământul celor 

care le plătesc", prin aceasta recunoscându-se în mod expres puterea Parlamentului de a 

decide în această materie. Documente ulterioare, precum Petition of Rights din 1628, 

Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, au întărit puterea şi autoritatea 

suverană a Parlamentului. 

Istoricii britanici leagă apariţia parlamentului de afirmarea sistemului de drept de 

Common Law. Se menţionează totuşi că deşi Parlamentul a reprezentat o instituţie apărută în 

Evul Mediu, dezvoltarea puterilor sale în timpul dinastiilor Tudor, Stuart şi Hanovra, 

rezistenţa faţă de teoriile politice ale dreptului roman acceptate în Europa, transplantarea în 


2011


America a acestei instituţii, au reprezentat evenimente ce au ridicat istoria politică a Angliei 

într-o sferă deosebită de aceea a vieţii politice de pe continent. 

Istoria Marii Britanii cunoaşte un termen devenit celebru, acela de "Parlamentul cel 

lung", denumit astfel datorită faptului că deşi neconvocat, el continua să-şi afirme existenţa şi 

legitimitatea. Cunoscutul om politic britanic John Pym apreciind că "Puterile Parlamentului 

sunt, pentru trupul politic, asemenea facultăţilor raţionale ale sufletului pentru om". 

De altfel, în lupta dintre puterea regală şi Parlament, ce şi-a găsit cea mai pregnantă 

expresie în marele război civil din anii 1642-1646, Parlamentul a sfârşit prin a-şi impune în 

mod nediscutat supremaţia. 

Execuţia regelui Carol I a marcat momentul maxim al afirmării puterii parlamentare în 

confruntarea sa cu puterea regală. 

În Franţa, Les États généraux (stările generale) constituiau o instituţie la care 

monarhii făceau apel numai în vremuri de criză, în condiţiile când prelevarea unor noi 

impozite impunea un anumit grad de sprijin popular din partea reprezentanţilor oraşelor, ce 

acceptau numai cu foarte multă greutate puterea regală centralizată. 

Momentul culminant l-a constituit însă transformarea celei de a treia stări în 

adunare naţională concomitent cu ralierea unei părţi a clerului, condus de Abatele Grégoire, 

cauzei democratice. 

Ordinul monarhului francez adresat deputaţilor de a se dispersa a fost respins de 

reprezentanţii naţiunii, iar Mirabeau adresându-se marchizului de Drieux-Brezé, trimis să 

disperseze Adunarea, a rostit celebrele cuvinte "Duceţi-vă şi spuneţi celui ce v-a trimis că 

suntem aici prin voinţa poporului şi nu vom putea fi scoşi de aci decât prin forţa baionetelor". 

La rândul său, abatele Sieyès, cu glasul lui sec, a argumentat în mod doct şi solemn: "Dacă n- 

am fi decât mandatarii, decât slujbaşii regelui, ne-am supune şi ne-am retrage. Dar, fiind noi 

trimişii poporului, trebuie să ne împlinim misiunea, liberi, curajoşi. Este vreunul dintre noi 

care să se lepede de înalta încredere cu care a fost cinstit şi să se întoarcă la alegătorii lui 

spunându-le: mi-a fost frică, aţi încredinţat în mâini prea slabe destinele Franţei"?. 

Istoria parlamentarismului francez a marcat numeroase momente remarcabile în 

această etapă frământată. Mai multe adunări legislative s-au succedat, din ce în ce mai 

radicale, iar convenţia revoluţionară franceză a fost aceea care l-a judecat pe regele Ludovic al 

XVI-lea şi l-a condamnat la moarte. 

Este de remarcat, prin urmare, faptul că deşi în Franţa termenul de "Parlament" era 

folosit pe atunci cu o semnificaţie limitată ("stările generale" – instituţie convocată ad hoc de 


2011


monarhi pentru situaţii cu totul deosebite) el s-a dovedit a reprezenta instrumentul prin care 

voinţa populară a reuşit să se afirme şi să se manifeste, ducând la consacrarea, pentru prima 

dată, a Parlamentului în sensul modern, ca o instituţie reprezentativă naţională. 

Desigur, şi evoluţia altor state a înregistrat momente asemănătoare, confruntări, situaţii 

în care Parlamentelor de abia formate li se recunoştea dreptul de a-şi spune cuvântul în 

problemele ţărilor respective dar şi situaţii de recul, când instituţiile parlamentare, nesocotite 

flagrant, erau dominate de puterea executivă. Aceasta recurgea adesea la simulacre de 

parlamente, sau pur şi simplu – preferând tactica monarhiei engleze şi franceze – renunţa cu 

totul să le mai convoace. 

Evoluţii asemănătoare s-au întâlnit în Olanda, Italia, Germania, în ţările scandinave, 

peste tot transformările politice aducând cu ele consolidarea şi afirmarea prerogativelor 

parlamentare. Se poate spune deci că instituţia Parlamentului nu reprezintă o creaţie artificială 

sau de conjunctură, ci un sistem elaborat al însăşi evoluţiei politice a societăţii, evoluţie de 

neconceput fără participarea maselor largi, în condiţiile afirmării şi consolidării naţiunilor, 

care implicau într-o măsură din ce în ce mai mare existenţa unor forumuri democratice 

reprezentative, chemate să exprime şi să manifeste voinţa poporului. 

Filosofii iluminişti, care au adus o contribuţie atât de bine cunoscută şi apreciată la 

definirea rolului Parlamentului, au precizat cu multă exactitate rolul instituţiei parlamentului 

în sistemul separaţiei puterilor. În condiţiile în care Montesquieu şi contemporanii săi au 

afirmat necesitatea unui echilibru şi a unui control reciproc între puterile statului, rolul şi 

importanţa Parlamentului ca exponent al puterii legislative devin dintre cele mai mari. Mai 

mult decât atât, în teoria Dreptului constituţional se afirmă ideea regimului parlamentar 

definit prin tradiţie ca reprezentând un regim de separaţie suplă şi de colaborare echilibrată 

dintre puterile statului. 

Deşi evoluţiile politice ulterioare au marcat şi apariţia altor forme de regimuri, precum 

cel prezidenţial, semiprezidenţial sau directorial, rolul Parlamentului a rămas extrem de 

puternic şi în aceste regimuri, el păstrând prerogative deosebit de importante în activitatea de 

legiferare. Totodată, Parlamentul a exercitat şi exercită un rol important prin controlul asupra 

executivului, control care în sistemele democratice funcţionează indiferent de titulatura 

regimului politic sau împrejurarea dacă regimul parlamentar ar fi "monist" sau "dualist" (prin 

aceasta înţelegându-se dacă executivul se prezintă faţă de Parlament ca o singură entitate sau 

ca două entităţi, incluzând şeful de stat şi şeful de Guvern). 


2011


2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI 

SEPARAŢIEI PUTERILOR. PARLAMENTUL ŞI DEMOCRAŢIA 

POLITICĂ 

Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, 

relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului, este 

principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în 

lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural 

(Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Locke, găsindu-şi încununarea în opera 

lui Montesquieu. 

În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului 

separaţiei puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke. Argumentând ideea separaţiei 

puterilor, filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că "tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi 

prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini şi puterea 

de a le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele 

le fac". În consecinţă, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face 

legile să fie încredinţată unei adunări special convocate în acest scop, însă după ce legile au 

fost adoptate, adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au acceptat. 

Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Rousseau, dar filosoful 

francez foloseşte o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi 

suveranitatea şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă 

este competentă numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea 

măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. "El nu poate concepe însă independenţa 

puterii executive, căci aceasta este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care 

o supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa". 

Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în 

numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie 

a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, precum şi în documentele revoluţiei 

americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arăta că 

"acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, 

indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă 


2011


aceasta (acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod 

justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei". 

În cadrul separaţiei puterilor, parlamentele ocupă un rol dintre cele mai 

importante, rol care s-a accentuat şi diversificat în decursul timpului, pe măsura evoluţiei 

societăţilor democratice. 

Aşa cum se cunoaşte – şi aşa cum am arătat în paragraful precedent – Parlamentele 

lumii au o lungă şi furtunoasă istorie. De la primele adunări consultative pe "stări", convocate 

de monarhi pentru a stabili plata impozitelor, până la marile parlamente moderne, ale căror 

dezbateri şi hotărâri stârnesc interesul lumii întregi, instituţia parlamentară a cunoscut o 

îndelungată istorie. Au fost, desigur, "parlamente" obediente, care s-au transformat în 

adevărate anexe ale puterii executive, dar şi parlamente revoluţionare, care au cerut socoteală 

regilor, ori au impus adoptarea unor documente programatice, cum a fost „Declaraţia 

drepturilor omului şi cetăţeanului”. 

Evoluând în mod firesc, odată cu transformările survenite în viaţa politică, funcţiile 

parlamentelor s-au dezvoltat şi s-au diversificat. Importanţa politică a Parlamentului, de 

reprezentant al suveranităţii poporului, s-a impus cu cea mai mare vigoare, parlamentele 

hotărând, în fond, asupra soartei guvernelor, asupra utilităţii unor măsuri politice, formulând 

întrebări deseori incomode la adresa Executivului, fără a mai vorbi de faptul că în unele 

sisteme (regimurile parlamentare) parlamentele pot desemna şi pot demite pe însuşi şeful 

statului. 

Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii naţionale, în ideea 

că parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot 

delega, în nici un caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu din 

dreptul roman "delegata potestas non delegatur" se opune transmiterii oricăror prerogative 

parlamentare către alte instituţii alese sau numite. Principiul "autonomiei parlamentului" 

garantează forumului legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu, 

Parlamentul fiind, totodată, în cele mai multe state, singurul organism în măsură să tragă la 

răspundere pe membrii săi. Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul 

aparte a celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de 

imunităţi şi inviolabilităţi, chemat tocmai să garanteze exercitarea mandatului parlamentar. 

Acesta a devenit, cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, parlamentul constituind nu 

o "părticică" din suveranitatea naţiunii, ci însăşi această suveranitate, de unde fundamentul 


2011


drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru a-şi 

putea înfăptui mandatul în condiţii optime. 

3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN 

Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră este legată în mod direct de răsunetul 

deosebit pe care l-au avut principiile Revoluţiei franceze şi încetăţenirea tot mai puternică a 

ideii că statul nu poate fi confundat cu întreaga tagmă a boierilor. 

În Muntenia, Tudor Vladimirescu, în proclamaţiile sale, opunea "obştea" şi "norodul" 

unei minorităţi privilegiate, iar Alexandru Ipsilante propunea, într-un manifest din 19 aprilie 

1821, separarea puterilor legislativă şi executivă şi convocarea unei Adunări a deputaţilor de 

toate treptele. Un proiect de reforme de la sfârşitul anului 1821, elaborat tot în Muntenia, 

propunea înfiinţarea "unui sfat de obşte" pentru a delibera asupra tuturor problemelor de 

interes naţional. 

În 1822, în Moldova a fost întocmit cunoscutul proiect de constituţie a 

Cărvunarilor, care sugera, printre altele, înfiinţarea unui sfat obştesc, compus din episcopi, 

boieri şi un boier desemnat de obştea boierilor din fiecare ţinut. În concepţia acestui document 

puterea legislativă urma să revină domnului împreună cu sfatul obştesc. După cum se ştie, 

Proiectul Cărvunarilor s-a bucurat - şi se bucură încă - de aprecieri dintre cele mai elogioase 

din partea gânditorilor români. Astfel, A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare 

a unei gândiri constituţionale în Ţările Române" şi "cea dintâi manifestare politică a cugetării 

liberale". 

În Moldova, un reprezentant elevat al clasei boiereşti, Dimitrie Sturza, preconiza 

crearea unei Camere inferioare, "un divan de jos", care să "închipuie icoana unui norod 

slobod". În viziunea lui, fiecare sat urma să aleagă un delegat, iar aceştia adunaţi la reşedinţa 

plăşii, să desemneze trei delegaţi care, întrunindu-se cu ceilalţi delegaţi ai plăşilor judeţelor, 

să desemneze trei deputaţi care "puteau să nu fie boieri". Semnificaţia deosebită a acestui 

document constă în aceea că se acorda pentru prima dată dreptul de vot ţăranilor, "Camera 

inferioară" având dreptul să discute şi să voteze bugetul, "întocmai cum se obişnuieşte în 

Englitera, ţară slobodă, vrednică de a se lua paradigmă de la dânsa". 

Adepţii lui Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, în manifeste elaborate în 1822, 

propuneau ca "glasul celui mic să fie ascultat tot aşa cum şi al celui mare". În acest context, al 


2011


afirmării tot mai puternice pe plan intern a ideilor liberale şi progresiste, Tratatul de la 

Adrianopol din 1829 a oferit posibilitatea concretizării ideilor preconizate de numeroşi 

gânditori în cadrul unor documente juridice obligatorii, care să fundamenteze organizarea 

statală. 

Pentru elaborarea şi finalizarea celor două Regulamente Organice (respectiv al 

Moldovei şi Ţării Româneşti) au fost constituite comitete formate din reprezentanţi ai 

boierimii, patru de fiecare principat. Activitatea comisiilor s-a concretizat în elaborarea celor 

două Regulamente, ce reprezintă mai curând un fel de cadre constituţionale şi administrative, 

care cuprind – pe lângă norme de organizare a puterilor statului – şi reguli de drept 

administrativ, financiar şi chiar dispoziţii de drept civil şi de procedură civilă. 

Regulamentele Organice – adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca 

urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol – au consfinţit o puternică influenţă a 

Rusiei în Principatele Române. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate 

fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a 

favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrarul puterii 

domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este 

semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că Nicolae Bălcescu arăta în scrierile sale 

următoarele: "...cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi 

se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, 

despărţi puterile judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar". 

În ceea ce priveşte prevederile cu caracter constituţional, trebuie relevat, în afară de 

consacrarea separaţiei puterilor, şi faptul că Obşteasca Adunare, aleasă pe termen de cinci 

ani, dispunea de atribuţiuni importante în ceea ce priveşte votarea bugetului şi stabilirea 

impozitelor. Pe lângă aceasta, ea dispunea de atribuţiuni care ulterior au trecut în competenţa 

executivului, cum erau arendarea ocnelor, vămilor şi domeniilor statului. 

Anul revoluţionar 1848 a stimulat acţiunile pentru democratizarea politică şi 

înfăptuirea reformelor democratice. În Moldova, "Doleanţele partidei naţionale", document 

iniţiat de Mihail Kogălniceanu, propunea un adevărat program de reglementări democratice, 

printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau din naştere, egalitatea tuturor 

în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a boierescului şi împroprietărirea ţăranilor, 

egalitatea drepturilor civile şi politice, Adunare obştească compusă din toate stările societăţii, 

domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor 

publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, 


2011


desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor 

judecătoreşti etc. 

În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a 

fost adoptată la 9/21 iunie 1848, "Proclamaţia de la Islaz", acceptată la 11/23 iunie 1848 de 

domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanţele partidei 

naţionale" din Moldova, Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui 

act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848. 

În Transilvania se impunea, cu deosebită vigoare, în acelaşi an revoluţionar, 

"Moţiunea de la Blaj", adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4(16) mai 1848. Acest 

important document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează recunoaşterea 

drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în concordanţă cu cerinţele 

epocii care se afirma atunci. Aşa cum se arată în acea moţiune, "Naţiunea română, rezimată pe 

principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca să 

figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi în toate ramurile 

administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în 

toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie". 

În ceea ce priveşte viitoarea organizare parlamentară, se preconiza menţinerea 

sistemului unicameral. 

De menţionat este faptul că prevederile Convenţiei de la Paris ofereau totuşi un cadru 

incomplet pentru dezvoltarea regimului parlamentar. Competenţa legislativă era împărţită 

între Domn, Adunarea Electivă (aleasă pe şapte ani) şi Comisia Centrală de la Focşani, 

formată din 16 membri, organ mixt aparţinând atât executivului cât şi legislativului. Iniţiativa 

legislativă pentru fiecare principat aparţinea Domnului, iar pentru legile de interes comun, 

Comisiei Centrale de la Focşani. Adunarea Electivă nu dispunea de iniţiativă legislativă. 

Adunarea Electivă putea, totuşi, să amendeze anumite proiecte de interes comun pentru cele 

două principate, dar Comisia Centrală era singura în drept să stabilească textul pe care 

Adunările puteau să şi-l însuşească sau să-l respingă. Proiectele de lege odată votate urmau să 

fie sancţionate şi promulgate de Domn, care dispunea de un drept de veto absolut. 

Prin "Statutul dezvoltător al Convenţiunii de la Paris din 7/19 august 1858", noul 

act fundamental decretat şi promulgat de domnitor chiar la 2 mai 1864, organizarea internă a 

statului român căpăta o nouă înfăţişare. Rolul puterii executive a sporit considerabil şi, 

totodată, s-a introdus pentru prima dată în viaţa politică românească sistemul bicameral, 

înfiinţându-se pe lângă Adunarea Electivă, instituţie prevăzută de Convenţia de la Paris, o a 


2011


doua Adunare legiuitoare sub numele de Corp ponderator, denumire înlocuită ulterior cu 

aceea de Senat. 

Peste doi ani, în 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a ridicat 

problema adoptării unei Constituţii care să restabilească echilibrul între principalele puteri ale 

statului, să definitiveze organizarea statului naţional român în limitele dreptului de autonomie, 

să consacre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi individuale, statuând totodată principiul 

monarhiei constituţionale şi ereditare cu principe străin, prevăzut în programul unionist 

adoptat de Adunările ad-hoc în 1857. În Adunarea Constituantă au izbucnit însă puternice 

controverse în legătură cu adoptarea unui sistem unicameral sau bicameral. Adepţi ai unui 

sistem reprezentativ unicameral încă din timpul Adunărilor ad-hoc, liberalii, în frunte cu 

radicalii, s-au opus cu îndârjire introducerii Senatului, considerându-l un corp conservator 

ostil progresului, un factor de încetinire a procesului legislativ şi chiar o stavilă în calea 

exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În favoarea Senatului se pronunţau însă 

reprezentanţii curentului conservator, precum şi noul domnitor Carol I. Între argumentele 

aduse de ei era şi acela potrivit căruia cea de a doua Cameră avea menirea de a modera 

acţiunea legislativă, reducând atotputernicia unei singure Adunări, ferind ţara de salturi 

revoluţionare şi zguduiri periculoase care ar fi anulat avantajele reformelor. Senatul, în 

concepţia conservatoare, trebuia să se impună ca un adevărat arbitru, ca un mediator între 

puterile executivă şi legislativă. 

Constituţia română din 1866 a consacrat, de aceea, dispoziţii referitoare la 

reprezentarea naţională, în Titlul III capitolul I, precum şi în două secţiuni speciale consacrate 

Adunării Deputaţilor şi Senatului. 

Constituţia din 1938 a păstrat şi ea sistemul bicameral, cu diferenţierea modalităţilor 

de alegere a celor două Camere. Era menţinut principiul deliberării separate a celor două 

Camere şi regimul imunităţii parlamentare. Constituţia consacra instituţia Consiliului 

Legislativ, al cărui aviz era obligatoriu pentru toate proiectele de lege, atât înainte cât şi după 

amendarea lor în Comisie, afară de cele care priveau creditele bugetare. De remarcat este 

faptul că iniţiativa legilor aparţinea de regulă Regelui, Adunările putând propune din proprie 

iniţiativă numai legi în interesul obştesc al statului. Legile erau supuse sancţiunii regale, după 

care erau dezbătute şi votate de majoritatea ambelor Adunări. 


2011


4. Funcţiile Parlamentului în statul de drept 

Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte, 

deoarece identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să le 

urmărească întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă de altfel 

o creaţie doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului nu se regăsesc în 

Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar nu la funcţii ale 

Parlamentului. 

Din punct de vedere terminologic, înţelesul noţiunilor de „funcţie” şi de „atribuţie” 

este diferit. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin funcţie se înţelege „o 

sarcină, un rol sau o destinaţie”, în timp ce prin „atribuţie” se înţelege „o sferă de autoritate, 

de competenţă, de activitate a cuiva”. 

Funcţia de reprezentare 

Temeiul acestei funcţii se găseşte în art.61 alin.1 din Constituţie, care dispune că 

„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate 

legiuitoare a ţării”. Această funcţie de reprezentare se manifestă în special în raporturile 

României cu Uniunea Europeană şi în orientarea întregii activităţi externe în raport cu toate 

statele lumii, pe baza principiilor dreptului internaţional. 

Funcţia de reprezentare a Parlamentului prezintă o însemnătate dintre cele mai mari şi 

în ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlament şi alte organe ale statului, Parlamentul 

beneficiind de o legitimitate originară, ca exponent al intereselor întregii naţiuni. 

Funcţia legislativă 

Această funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi parlamentare, autorii de 

specialitate fiind unanimi în a aprecia că elaborarea legilor trebuie să constituie activitatea 

primordială a parlamentelor. Se citează în acest sens afirmaţiile marelui constituţionalist 

român Constantin G.Dissescu, care arătase la timpul său că „Parlamentul are misiunea de a 

face legi şi de a controla puterea executivă”. 


2011


Funcţia legislativă a Parlamentului este amplu fundamentată în prevederile 

Constituţiei, ca şi în cele ale Regulamentelor parlamentare, urmând a ne ocupa de ea în mod 

deosebit în cadrul cursului de faţă. 

Funcţia de informare 

Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor politice, dar şi a legilor, pe o 

temeinică evaluare a unor consideraţiuni economice, sociale şi politice. Prin dreptul de 

petiţionare, parlamentarii cunosc doleanţele cetăţenilor, iar Regulamentele parlamentare 

prevăd modalităţi practice prin care parlamentarii pot solicita anumite informări din partea 

organelor de stat. 

Funcţia de control 

Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie întreagă de activităţi de 

maximă importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii Guvernului, întrebările şi 

interpelările, anchetele parlamentare etc. 

Funcţia de control poate merge până la suspendarea din funcţie a Preşedintelui 

României, punerea lui sub acuzare, solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului 

pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. 

O importantă formă de control parlamentar, care a fost folosită destul de des în ţara 

noastră, este angajarea răspunderii Guvernului – din proprie iniţiativă – pentru o lege sau un 

pachet de legi, o moţiune de cenzură formulată în asemenea cazuri şi acceptată de Parlament 

urmând să ducă chiar la demiterea Executivului. 

Guvernului. 

Funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorităţi 

publice 

Aci locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea votului de investitură 

Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi 

legate de desemnarea sau investirea unor autorităţi publice, cum ar fi alegerea Consiliului 

Superior al Magistraturii, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea directorului 

Serviciului Român de Informaţii, numirea Avocatului Poporului, desemnarea în mod separat 


2011


de către fiecare Cameră a unui număr de trei din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale 

etc. 

NU UITA! 

Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte, 

deoarece identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să 

le urmărească întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă 

de altfel o creaţie doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului 

nu se regăsesc în Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar 

nu la funcţii ale Parlamentului. 

INTREBĂRI DE CONTROL 

1. Enumerati functiile Parlamentului in statul de drept. 

2. Cum se manifesta functia de control? 

3. Cum se realizeaza functia de informare? 

PROPUNERI DE REFERATE 

1. Funcţiile Parlamentului în statul de drept 

2. Istoricul sistemului parlamentar 


2011


BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 

– Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Societatea Ateneul Român, 

Universitatea Ecologică Bucureşti, Bucureşti, 1999. 

– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, cu un 

cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude Masclet, ediţia IV-a, revăzută şi completată, 

Bucureşti, Lumina Lex, 2008. 


cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude Masclet, ediţie revăzută şi completată, Bucureşti, 

Lumina Lex, 2005. 


cuvânt înainte de Valer Dorneanu, Bucureşti , Lumina Lex, 2003, 400 p. 

-- Constanta Cǎlinoiu,Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, 

Tratat, ediţia IV-a, 2 vol., Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 2007. 

– Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1995. 

– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II, Editura NOVA, 

Bucureşti, 1996. 

– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol.I şi II, Editura Servo –Sat, Arad, 

1998. 

– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale: în dreptul comparat şi în dreptul 

român.Tratat, Arad, editura Servo-Sat, 2003. 

– Ion Deleanu, Justiţia constituţională, editura Lumina Lex, Bucureşti 1995. 

– Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Lumina 

Lex, Bucureşti, 2001. 


2011


– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric, drept comparat, 

documente, opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică 

parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 

– Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, 



2011



CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE 

DREPTULUI PARLAMENTAR 



• va defini dreptul parlamentar 

• va cunoaşte izvoarele dreptului parlamentar 

• va cunoste principiile dreptuluiparlamentar 



1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR ................................................................. 25 

2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR .............................................................. 26 

3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR. EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR 

ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ............................................................................................. 30 

3.1. PRINCIPII SPECIFICE ................................................................................................... 31 

NU UITA! ............................................................................................................................... 34 





2011


1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR 

Procesul individualizării şi statornicirii profilului diferitelor ştiinţe a continuat şi s-a 

desfăşurat pe parcursul secolelor următoare, ştiinţa dreptului dobândindu-şi un loc bine 

meritat în enumerarea diverselor discipline şi preocupări care aspirau a fi ridicate la rangul de 

ştiinţă. După cum arăta la timpul său marele jurist şi diplomat român Nicolae Titulescu, 

"Ştiinţa dreptului, care multă vreme a fost o simplă exegeză, începe a-şi revendica 

caracterul ei fundamental de ştiinţă socială". În opinia marelui om de ştiinţă român, "A 

cunoaşte evoluţia dreptului societăţilor trecute nu înseamnă a face arheologie juridică, ci 

înseamnă a fi adânc pătruns de caracterul ştiinţei ce practicăm, a avea sub ochi în orice 

moment proba că dreptul e o ştiinţă a vieţii". 

Pe plan intern, al organizării proprii, încă de timpuriu parlamentele au căutat şi au fost 

obligate, de altfel, să-şi elaboreze propriile lor reguli de funcţionare şi propriile lor proceduri. 

În cadrul instituţiei parlamentare a fost necesar să se imprime o anumită disciplină, să se 

recunoască anumite prerogative celor care conduceau lucrările, nu numai de a le organiza – 

pentru ca ele să nu se desfăşoare într-un mod care să le scape de sub control –, dar şi sub 

aspectul procedurilor care trebuiau urmate, ori ale unor termene ce trebuiau respectate pentru 

ca procedura legislativă să nu depăşească o anumită durată. 

Instituţia Parlamentului însuşi, actele adoptate de acesta, normele şi dispoziţiile sale de 

procedură au influenţat incontestabil întregul sistem de drept, dar mai ales Dreptul 

constituţional, care defineşte raportul dintre diferitele puteri sau elemente ale statului. 

Practicile parlamentare au adus o contribuţie benefică la forjarea instituţiilor democraţiei, au 

contribuit la punerea în valoare a marilor idei şi tradiţii ce caracterizează societatea modernă. 

În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că instituţia Parlamentului însuşi, 

drepturile şi prerogativele sale, poziţia sa în sistemul separaţiei puterilor, au fost activ 

influenţate de normele şi principiile Dreptului constituţional. 

Cu toate că delimitarea dreptului în ramuri conţine numeroase elemente de 

interferenţă, "deosebirea diferitelor ramuri ale sistemului de drept are totuşi importanţă 

teoretică, ţinând seama de o serie de trăsături comune mai multor ramuri, cum şi de 

importanţa practică, întrucât în soluţionarea litigiilor trebuie să se cunoască legislaţia şi 

principiile care îşi vor găsi aplicarea". 


2011


Fenomenul evoluţiei dreptului – atât de vizibil – comportă ascensiunea unor noi 

discipline până la rangul de ramuri de drept, în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, ale 

diversificării tot mai puternice a raporturilor sociale, a necesităţii unor reglementări care 

solicită reguli noi, instituţii noi, modalităţi noi şi eficiente de rezolvare. 

În sprijinul ideii existenţei unui drept parlamentar pledează o serie de elemente 

desprinse din practică, ce-şi găsesc fundamentul în anumite texte juridice care pun în lumină 

existenţa unor reglementări proprii în ceea ce priveşte Parlamentul, statutul celor care îl 

compun, precum şi normele de funcţionare a corpurilor legiuitoare. Pornind de la principiul 

"autonomiei Parlamentului", corpurile legiuitoare au în toate ţările lumii dreptul ca să emită 

reglementări proprii de organizare şi funcţionare, stabilind în acelaşi timp şi o serie de 

proceduri disciplinare proprii. 

2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR 

Conceptul de izvoare ale dreptului a fost analizat de numeroşi autori de specialitate, 

fiecare dintre ei insistând asupra unor aspecte pe care le-au considerat esenţiale. 

Tratatele internaţionale 

Tratatele internaţionale reglementează raporturi între state, consfinţind anumite 

drepturi şi obligaţii reciproce. În literatura de specialitate s-a arătat că "Deşi tratatele au avut 

întotdeauna un rol important în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul 

secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită doar în societatea internaţională actuală. 

În ceea ce priveşte ţara noastră, tratatele au, potrivit Constituţiei, valoarea unor legi, 

nefiind superioare Constituţiei. Potrivit art.20 alin.2 din Constituţie, numai într-un singur 

domeniu – dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului – 

au prioritate reglementările internaţionale, "cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile 

interne conţin dispoziţii mai favorabile". 

Obiceiul sau cutuma 

Obiceiul reprezintă cel mai vechi izvor de drept, el manifestându-se sub forma unor 

datini, tradiţii şi practici cu caracter moral şi religios pe care colectivitatea le-a acceptat ca 


2011


norme de conduită printr-o practică îndelungată şi unanim recunoscută. Obiceiurile 

recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică au devenit obiceiuri 

juridice, fiind cunoscute ca izvoare de drept sub denumirea de cutumă. 

Modul prin care obiceiul a fost sancţionat şi recunoscut ca având valoare juridică s-a 

realizat îndeosebi prin recunoaşterea sa de către instanţele judecătoreşti cu prilejul soluţionării 

diferitelor cauze. 

Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epocă istorică la alta. În general putem 

spune că, istoric privind lucrurile, se constată o scădere a rolului său începând cu epoca 

modernă, ajungându-se, aproape la dispariţia sa, în dreptul european continental. Cronologic 

vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au 

fost altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea 

publică. Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, "legea talionului" şi compoziţia 

(răscumpărarea). De altfel, primele acte normative scrise ale societăţii antice în stadiul ei 

iniţial erau, în principal, culegeri ale obiceiurilor preluate şi transformate potrivit intereselor 

conducerii noii societăţi. 

Legea şi celelalte acte juridice normative 

În sistemul izvoarelor dreptului o poziţie importantă o ocupă legea. Unii autori de 

specialitate includ legea într-o categorie mai largă, aceea a actelor juridice normative, în care 

alături de lege sunt incluse şi alte acte normative ce sunt subordonate legii. În principiu, 

denumirea de lege este dată şi folosită şi în doctrina juridică pentru a desemna actul normativ 

cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau 

unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi regimul politic al statului 1 . 

Principiului supremaţiei legii i s-au adus amendamente prin aceea că în majoritatea 

legislaţiilor lumii s-a acceptat ideea unei delegări legislative către executiv, problemă de care 

ne vom ocupa în continuare. Menţionăm că legile, potrivit unei distincţii unanim admise, sunt 

constituţionale, organice şi ordinare. Legile organice pivesc domenii de importanţă deosebită, 

prin care se reglementează materii de maximă importanţă ale relaţiilor sociale. Aşa, de pildă, 

Constituţia României dispune, în art.73 alin.(3), că prin legi organice se reglementează printre 

altele organizarea Guvernului, regimul stării de mobilizare parţială, regimul stării de urgenţă, 

1 Cf.Ion Craiovan, op.cit., pag.170. 


2011


statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ, organizarea învăţământului, 

regimul general privind raporturile de muncă, statutul minorităţilor naţionale ş.a. 

Regulamentele parlamentare 

Regulamentul parlamentar a fost definit de profesorul Paul Bastid ca find ”legea 

internă a fiecărei Camere”, acestea acţionând, în elaborarea propriilor regulamente, nu ca 

“ramuri ale puterii legislative”, ci în calitate de corpuri autonome “învestite cu o putere de 

organizare şi dispunând de o autoritate disciplinară asupra membrilor lor”. 

Regulamentele parlamentare – atât Regulamentul Camerei Deputaţilor cât şi 

Regulamentul Senatului, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere 

ale Parlamentului prezintă o însemnătate nu numai procedurală, pentru buna desfăşurare a 

lucrărilor, dar oferă totodată soluţii de fond pe care Parlamentul le adoptă în virtutea 

principiului autonomiei sale cu privire la propria organizare, metodele de lucru, statutul 

persoanelor care au calitatea de parlamentar. 

Primele regulamente parlamentare postrevoluţionare au fost adoptate – aşa cum se 

cunoaşte – în 1990, anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991. Ele s-au dovedit 

instrumente de lucru utile pentru momentul respectiv, dar adoptarea Constituţiei în 1991, ca şi 

încheierea primei legislaturi, au demonstrat necesitatea unei reconsiderări a unor texte 

regulamentare, precum şi a îmbunătăţirii unor prevederi în lumina experienţei acumulate şi a 

luării în considerare a tradiţiilor unor parlamente democratice. În anii 1992-1993, atât Senatul 

cât şi Camera Deputaţilor şi-au adoptat noile regulamente. Ele au fost supuse controlului de 

constituţionalitate, la cererea preşedintelui Camerei Deputaţilor, respectiv a preşedintelui 

Senatului, Curtea Constituţională pronunţând două decizii importante, prin care o serie de 

texte regulamentare au fost declarate neconstituţionale. 

O importanţă deosebită o prezintă şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei 

Deputaţilor şi Senatului, adoptat la 3 martie 1992, în aplicarea prevederilor art.65 (actuala 

numerotare) din Constituţie, modificat şi completat la 29 iunie 1995. 

În legătură cu regulamentele parlamentare ca sursă de drept parlamentar, câteva idei ar 

trebui, credem, să fie reţinute: 

- regulamentele parlamentare dau expresie principiului autonomiei 

parlamentare, la care ne-am referit; 

- ele trebuie să fie conforme literei şi spiritului Constituţiei; 


2011


- prin regulamentele parlamentare nu se pot stabili obligaţii decât 

parlamentarilor; obligaţiile în sarcina altor persoane, instituţii, neputând fi stabilite decât prin 

lege (ex.Statutul deputaţilor şi al senatorilor; 

- regulamentele parlamentare au fost supuse unor modificări în decursul 

timpului, tocmai ca urmare a dinamismului vieţii parlamentare, a apariţiei unor probleme şi 

situaţii noi care se cereau reglementate sau a căror revizuire era necesară (ex.imunitatea 

parlamentară; 

- nu în ultimul rând, modificarea regulamentelor a fost determinată de 

necesitatea alinierii reglementărilor existente la standardele europene, ca şi de raporturile de 

forţe politice existente în interiorul celor două Camere ale Parlamentului. 

Doctrina 

În rândul izvoarelor dreptului, un loc important îl ocupă şi doctrina. Doctrina se 

exprimă în lucrările de specialitate elaborate de specialişti ai dreptului care aduc clarificări sau 

interpretări unor texte juridice. În dreptul roman, împăraţii romani, servindu-se de 

jurisconsulţi în realizarea politicii lor, le-au acordat celor mai de seamă dintre ei dreptul de a 

da avize în soluţionarea unor cauze, de care judecătorii erau datori a ţine seama (jus publicae 

respondendi). 

În Evul Mediu doctrina recâştigă în autoritate în procesul recepţionării dreptului 

roman, iar apoi şi în cel al prelucrării cutumelor. Opinia comună, concordantă, a juriştilor 

(communis opinie doctorum) avea autoritate de lege, fiind invocată în hotărârile juridice 1 . 

În prezent, doctrina nu are o valoare obligatorie pentru judecători, pentru organele de 

aplicare a dreptului, dar ea constituie - neîndoielnic - o importantă sursă de interpretare şi 

clarificare a unor acte normative. 

Principiile dreptului 

Ele sunt formulate expres în Constituţii sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse 

în lumina valorilor promovate în societate. 

Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor 

juridice. Ele exprimă cerinţele şi comandamentele obiective ale societăţii în procesul de 

1 Cf.Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.88. 


2011


constituire (de formare) a dreptului şi de realizare a acestuia. Astfel, dreptul român actual, al 

cărui proces de formare a început după Revoluţia din decembrie 1989, a fost clădit pe 

principii noi, care reflectă cerinţele obiective ale societăţii româneşti după înlăturarea 

sistemului comunist. 

Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filozofi şi nici de 

practicieni: ele sunt doar descoperite şi formulate de aceştia, pentru că principiile sunt 

produsul nevoilor societăţii. Ca şi dreptul, principiile lui fundamentale se caracterizează prin 

mobilitate, ele izvorând din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale cele mai 

importante pentru societate. 

3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR. 

EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR ÎN PERSPECTIVĂ 

ISTORICĂ 

Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie prin aceea că ele 

orientează întreaga materie a domeniului respectiv. 

Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două mari categorii: principii 

generale ale dreptului constituţional care influenţează neîndoielnic şi materia dreptului 

parlamentar şi principii specifice. 

parlamentar. 

Principiile generale ale dreptului constituţional care influenţează şi dreptul 

Aşa cum s-a arătat în literatura română de specialitate, „Întreaga activitate de 

dobândire şi exercitare a puterii politice, raporturile între guvernant şi guvernaţi se desfăşoară 

potrivit anumitor principii generale prevăzute în Constituţie. Aceste principii reflectă şi 

consacră în formule politico-juridice caracterul structurilor de guvernare şi relaţiile între ele în 

procesul exercitării puterii, stabilesc direcţiile generale de activitate a statului. 

Într-o opinie aceste principii sunt: 

a) principiul puterii suverane a poporului 

b) principiile exercitării puterii (principiul democraţiei reprezentative şi principiul democraţiei 

semidirecte) 


2011

c) principiul separaţiei puterilor 

d) principiul pluralismului 

e) principiul legalităţii 

f) principiul supremaţiei Constituţiei 


g) principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor, fără nici o discriminare 

h) principiul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor 

i) principiul autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice 

j) principii ale activităţii judecătoreşti. 

Desigur, toate principiile menţionate mai sus au importanţa şi semnificaţia lor aparte 

atunci când se examinează domeniul dreptului parlamentar. Aşa, de pildă, este neîndoielnic că 

întregul drept parlamentar trebuie să se axeze pe respectul separaţiei puterilor, al pluralismului 

politic, al legalităţii, al supremaţiei Constituţiei, precum şi al celorlalte principii ce au fost 

menţionate. De exemplu, este cert că regulamentele parlamentare nu pot cuprinde principii 

sau prevederi care ar contraveni Constituţiei sau legilor statului; regulamentele parlamentare 

trebuie să respecte principiul separaţiei puterilor şi diviziunea de competenţe, care este 

recunoscută din punct de vedere constituţional, între puterile statului. 

3.1. PRINCIPII SPECIFICE 

Principiile generale ale dreptului constituţional nu epuizează însă totalitatea normelor 

şi reglementărilor aplicabile dreptului parlamentar. În afară de principiile generale specifice 

dreptului constituţional există şi principii specifice ale dreptului parlamentar. Aceste principii 

reflectă originalitatea şi particularitatea dreptului parlamentar ca subramură a dreptului 

constituţional şi domeniu de activitate specific, în care se desfăşoară raporturi juridice ce 

prezintă anumite particularităţi. Aşa cum s-a arătat în literatura română de specialitate, 

„Premisa principală a principiilor dreptului parlamentar o constituie consacrarea 

constituţională a autonomiei parlamentare, care este una din consecinţele separaţiei puterilor. 

În concepţia autorilor menţionaţi, principiile dreptului parlamentar ar fi următoarele: 

- principiul specializării dreptului parlamentar la domeniul relaţiilor sociale ce rezultă 

din aplicarea normelor constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea internă a 

Parlamentului; 


2011


- principiul potrivit căruia majoritatea decide şi opoziţia se exprimă, ce guvernează 

atât procedura, cât şi compunerea organelor de lucru ale Camerelor Parlamentului, fiind de 

esenţa caracterului pluralist al Parlamentului; 

- principiul transparenţei, ce caracterizează procedura parlamentară şi regulile ce 

configurează statutul parlamentarului; 

- principiul autonomiei parlamentare, cu cele trei componente clasice: autonomia 

regulamentară, autonomia instituţională şi autonomia financiară. 

Principiul specializării dreptului parlamentar 

Acest principiu este consacrat prin Constituţie şi prin regulamentele parlamentare, el 

reflectând elementul de specificitate pe care îl prezintă activitatea parlamentară. 

Există, în primul rând, norme constituţionale care definesc activităţile de bază pe care 

trebuie să le exercite Parlamentul, precum şi aspectele procedurale ale muncii parlamentare. 

Aceste prevederi de ordin general sunt obligatorii şi ele sunt, de cele mai multe ori, preluate în 

normele cuprinse în regulamentele parlamentare. 

Trebuie menţionat în acelaşi timp – aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate – că 

în Constituţie se regăsesc numai o serie de norme esenţiale legate de activitatea 

parlamentară. Nu toate normele constituţionale sunt reproduse în regulamentele 

parlamentare, unele norme şi reglementări dezvoltând în fond regulile constituţionale sau 

ocupându-se de detalii ce nu sunt direct prevăzute de Constituţie. 

În literatura de specialitate se precizează – ca o importantă consecinţă a specializării 

dreptului parlamentar – structura tripartită a acestuia: drept parlamentar instituţional, 

dreptul procedurii parlamentare şi statutul parlamentarului. 

Latura instituţională se referă la organele de lucru ale Camerelor Parlamentului – 

preşedinte, biroul permanent, comisiile parlamentare, alte structuri – şi la compoziţia lor 

politică rezultând din constituirea grupurilor parlamentare. Procedura parlamentară cuprinde 

regulile specifice procesului de legiferare, de control al executivului şi de realizare a celorlalte 

competenţe constituţionale şi legale ale Parlamentului. Statutul parlamentarului este definit de 

regulile privind exercitarea mandatului reprezentativ. 

Un element nou de specificitate, care a apărut după reforma constituţională din anul 

2003, l-a constituit specializarea funcţională a Camerelor, respectiv consacrarea ideii unei 

divizări între prerogativele „Camerei de dezbatere” şi cele ale „Camerei de decizie”. În acest 


2011


sens, în Constituţie se prevede că se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca 

primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor 

sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor 

tratate sau acorduri. Totodată, se supun Camerei Deputaţilor şi proiectele legilor organice într- 

o serie de materii precum organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi 

televiziune, dreptul de asociere, organizarea şi funcţionarea Guvernului şi Consiliului Suprem 

de Apărare a Ţării, Curtea Constituţională ş.a. 

Majoritatea decide – opoziţia se exprimă 

Acest principiu este indisolubil legat de pluralismul politic şi de existenţa însăşi a 

statului de drept. În orice stat democratic drepturile opoziţiei trebuie respectate, aceasta având 

dreptul în virtutea acestui principiu nu numai să participe activ la întreaga viaţă parlamentară, 

dar şi să formuleze moţiuni şi chiar moţiuni de cenzură împotriva Guvernului, în condiţiile în 

care apreciază existenţa unor deficienţe ce urmează a fi corectate. 

Principiul „majoritatea decide – opoziţia se exprimă” se reflectă în toată organizarea şi 

funcţionarea Camerelor Parlamentului. Principalele mijloace prin care acest principiu se 

realizează în sistemul nostru parlamentar sunt alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor 

permanente ale fiecărei Camere potrivit configuraţiei politice. Acest principiu este consacrat 

de art.64 pct.5 din Constituţie, care dispune că „Birourile permanente şi comisiile 

parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere”. 

Principiul transparenţei 

Principiul transparenţei decurge din regulile de bază ale democraţiei, asigurând ca 

activitatea Parlamentului să se desfăşoare sub ochii opiniei publice, să nu existe reglementări 

„ascunse”, acte normative sau decizii care ar eluda controlul opiniei publice asupra activităţii 

parlamentare. 

Principiul transparenţei se realizează în primul rând prin publicitatea dezbaterilor, care 

este prevăzută de art.68 alin.1 din Constituţie. Există totuşi o excepţie pe care o prevede art.68 

alin.2, în sensul că unele şedinţe pot fi declarate secrete. Asemenea prevederi se întâlnesc şi în 

alte ţări, deoarece publicitatea şi transparenţa vor face locul unor raţiuni de confidenţialitate 

atunci când sunt în dezbatere probleme ce interesează siguranţa naţională, morala publică. 


2011


La toate acestea se adaugă şi faptul că votul deputaţilor şi senatorilor este, în 

majoritatea cazurilor, un vot deschis, el exprimându-se prin mijloace electronice, ridicarea 

mâinii sau prin apel nominal. Votul secret – folosit numai în anumite situaţii – se exprimă prin 

buletine de vot, prin bile sau prin mijloace electronice. 

În ţara noastră Parlamentul nu reprezintă o instituţie ruptă de masele de cetăţeni, 

situată undeva deasupra acestora, ci o instituţie în contact permanent cu viaţa, cu realităţile, 

ceea ce oferă acestei instituţii posibilitatea de a cunoaşte mai bine ce anume probleme 

interesează masele de cetăţeni. 

Principiul autonomiei parlamentare 

Principiul autonomiei parlamentare are o istorie îndepărtată, el derivând de fapt din 

„principiul suveranităţii Parlamentului”. Acest principiu, postulat de doctrină în forma sa cea 

mai cunoscută în Marea Britanie, era acela că „Parlamentul poate să facă orice. Singurul lucru 

pe care nu îl poate face este să transforme un bărbat în femeie sau o femeie în bărbat”. 

În literatura de specialitate s-a arătat că înfăptuirea principiului autonomiei 

parlamentare se desfăşoară atât cu respectarea Constituţiei, cât şi a legilor în vigoare. Din 

aceste motive un regulament parlamentar nu poate contraveni unei legi prin simplul motiv că 

legea a fost adoptată de ambele Camere ale Parlamentului şi nu numai de o singură Cameră. 

NU UITA! 

Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie prin aceea că ele 

orientează întreaga materie a domeniului respectiv. 

Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două mari categorii: principii 

generale ale dreptului constituţional care influenţează neîndoielnic şi materia dreptului 

parlamentar şi principii specifice. 


2011


1. Definiti dreptul parlamentar. 

2. Enumerati izvoarele dreptului parlamentar. 

3. Cum pot fi grupate principiile dreptului parlamentar? 



1. Conceptul de izvoare ale dreptului. Izvoarele materiale şi izvoarele formale. 

2. Principiile dreptului parlamentar. Evoluţia şi afirmarea lor în perspectivă istorică. 

3. Relaţia dreptului parlamentar cu dreptul constituţional şi cu alte ramuri ale dreptului. 


– Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi adăugită, 

Universul Juridic, Bucureşti, 2005. 




2011












– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 

1992. 

– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II, 

Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomaţie de drept 

constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat. 

Tratat, Ediţia III-a, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2002. 


2011


MANDATUL PARLAMENTAR 



• va trăsăturilie juridice ale mandatului parlamentar 

• va cunoste drepturile şi îndatoririle parlamentarilor 




1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR ........................................................ 38 

2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI PARLAMENTAR .......................... 42 

3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR ........................ 43 

4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR ......................................... 44 

NU UITA! ............................................................................................................................... 48 





2011


1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR 

Eficienţa activităţii parlamentare este determinată – şi nu în ultimul rând – de calitatea 

şi competenţa aleşilor naţiunii, a persoanelor care sunt chemate să reprezinte alegătorii în cele 

două Camere al Parlamentului, de aceea, în ţara noastră – ca şi în multe alte ţări europene – au 

existat preocupări pentru perfecţionarea sistemului electoral, pentru a da posibilitatea ca în 

forumurile reprezentative să fie selectate persoane competente, bucurându-se de o înaltă 

moralitate şi responsabilitate socială, capabile să contribuie la adoptarea unor decizii eficiente 

şi a unor legi temeinic gândite şi elaborate. 

In România, în prezent, sistemul de alegere al deputaţilor şi senatorilor este 

reglementat de prevederile Legii nr.35/2008. 

Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal, 

potrivit principiului reprezentării proporţionale. 

Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă circumscripţia electorală şi colegiul 

uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul, locul 

şi data naşterii, ocupaţia, profesia, iar în cazul alianţelor politice, partidul care i-a propus, cât 

şi apartenenţa politică a candidaţilor. Nu sunt permise candidaturi independente pentru partide 

politice, alianţe politice sau electorale. 

Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii, 

semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi declaraţia de interese ale 

fiecărui candidat. 

Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al 

alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care 

candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de 

alegători pentru Senat. 

Acceptarea, de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi poate fi 

contestată de către cetăţenii cu drept de vot, partidele politice, alianţele politice, alianţele 

electorale şi organizaţiile ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în termen de 72 de 

ore de la expirarea termenului de depunere a candidaturii. 


2011


În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele 

electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii cu drept 

de vot, au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, 

adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a mijloacelor electronice şi a celorlalte 

mijloace de informare în masă. 

Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor 

aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi candidaţii independenţi, au acces 

gratuit la serviciile publice de radio şi televiziune proporţional cu numărul de candidaturi 

propuse şi rămase definitive. 

Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a campaniei 

electorale în circumscripţia electorală în care funcţionează, soluţionând plângerile ce le sunt 

adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, unei alianţe politice, unei alianţe 

electorale sau unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale care participă 

la alegeri conform prezentului titlu ori a unui candidat independent de a-şi desfăşura campania 

electorală în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei electorale. 

In afara membrilor birourilor electorale şi a candidaţilor, la toate operaţiunile din 

secţiile de votare, cât şi la toate operaţiunile efectuate de birourile electorale la toate nivelele 

pot asista: 

a) observatori interni acreditaţi; 

b) reprezentanţi acreditaţi ai unor organizaţii străine; 

c) reprezentanţi acreditaţi ai presei scrise, radioului şi 

televiziunii, români şi străini. 

Biroul electoral de circumscripţie centralizează informaţiile cu privire la voturile 

exprimate în întreaga circumscripţie electorală, pentru fiecare tip de alegere şi întocmeşte şi 

câte un proces-verbal pentru fiecare tip de alegere. 

Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru 

reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale în care candidaţii partidelor politice, 

alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând 


2011


minorităţilor naţionale au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate, calculat după cum 

urmează: 

a) pentru Camera Deputaţilor, 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, 

pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor 

aparţinând minorităţilor naţionale; 

b) pentru Senat, 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru toate 

partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând 

minorităţilor naţionale; 

c) pentru Camera Deputaţilor şi Senat prin îndeplinirea cumulativă a condiţiei obţinerii 

a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat în 

care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi organizaţiilor cetăţenilor 

aparţinând minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea numărului de voturi 

valabil exprimate, chiar dacă acestea nu au îndeplinit condiţiile prevăzute la lit. a) sau b); 

d) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a) 

şi la lit. b) se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate 

pe întreaga ţară şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un procent 

din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi. 

Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au 

îndeplinit condiţiile prevăzute şi care au dreptul conform legii la reprezentare în Camera 

Deputaţilor se stabileşte un coeficient electoral la nivel naţional reprezentând numărul mediu 

de voturi valabil exprimate necesare pentru alegerea unui deputat, pentru a determina acele 

organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot avea reprezentanţi în 

Camera Deputaţilor. 

Coeficientul electoral la nivel naţional se stabileşte prin împărţirea numărului total de 

voturi valabil exprimate la nivel naţional pentru alegerea Camerei Deputaţilor la numărul de 

colegii uninominale constituite la nivel naţional pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Are 

dreptul la reprezentare organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut 

cel puţin 10% din coeficientul electoral. Se declară ales acel reprezentant al organizaţiei 

cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr de voturi. 


2011


După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la partidele 

politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând 

minorităţilor naţionale care întrunesc şi care nu întrunesc pragul electoral birourile electorale 

de circumscripţie procedează la prima etapă de repartizare pe competitor electoral a 

mandatelor de deputat, respectiv de senator, la nivel de circumscripţie electorală. 

Biroul electoral de circumscripţie stabileşte, separat pentru Camera Deputaţilor şi 

pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei electorale, prin împărţirea numărului 

total de voturi valabil exprimate pentru toţi competitorii electorali care întrunesc condiţia 

prevăzută şi pentru candidaţii independenţi care au obţinut majoritatea voturilor valabil 

exprimate în colegiul uninominal în care au candidat la numărul de deputaţi, respectiv de 

senatori, ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală. 

Pentru fiecare competitor electoral se împarte numărul total de voturi valabil 

exprimate obţinut prin însumarea voturilor valabil exprimate în favoarea tuturor candidaţilor 

săi din colegiile uninominale de pe raza circumscripţiei electorale la coeficientul electoral, 

reţinându-se partea întreagă, nerotunjită, a câtului. Rezultatul obţinut reprezintă numărul de 

mandate repartizate de către biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la 

nivelul circumscripţiei electorale în prima etapă de repartizare a mandatelor. Candidaţilor 

independenţi li se atribuie câte un mandat de către biroul electoral de circumscripţie dacă au 

obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat. 

Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute 

de competitorii electorali ce întrunesc condiţia prevăzută precum şi mandatele ce nu au putut 

fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral 

Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă, la nivel naţional. 


2011


2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI 

PARLAMENTAR 

Amploarea şi efervescenţa vieţii parlamentare, activitatea desfăşurată de Parlamentul 

României în domeniul elaborării legilor statului, dar şi în multe alte domenii de interes 

naţional, au constituit în mod firesc obiectul unor preocupări în literatura română de 

specialitate. 

Cerinţa de a se asigura reprezentanţilor naţiunii deplina libertate de acţiune şi 

independenţa opţiunilor lor politice se conjugă, însă, în mod necesar cu respectul legilor 

statului, cu imperativul unei conduite corecte, exemplu de devoţiune politică, dar şi de 

probitate morală pentru cei care au fost aleşi spre a reprezenta poporul român. 

În presă şi, în general, în media, viaţa parlamentară a fost amplu prezentată în toată 

perioada care a trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989 până în prezent. Au fost înfăţişate 

activităţi laborioase care au dus la elaborarea unor legi importante ale statului, dar au existat şi 

situaţii ale unor dezvăluiri care au pus într-o lumină negativă pe cei care, încălcându-şi 

mandatul, au comis activităţi de încălcare a legii. 

Constituţia României stabileşte ca unul dintre principiile fundamentale egalitatea în 

drepturi a cetăţenilor. 

În literatura română de specialitate s-au purtat interesante discuţii în legătură cu natura 

juridică a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Astfel, s-a făcut o diferenţiere 

între egalitatea „formală” şi egalitatea „materială”, aceasta având în vedere o considerare 

concretă a individului, a omului, într-o situaţie dată. 

Pronunţându-se pentru respectul strict al principiului egalităţii, autorii de drept au avut 

în vedere totodată respingerea uniformităţii aplicării dreptului şi recunoaşterea „unui drept la 

diferenţă”. 


2011


3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI 

PARLAMENTAR 

Sunt considerate trăsături ale mandatului parlamentar: generalitatea, independenţa, 

irevocabilitatea şi protecţia constituţională. 

Mandatul parlamentar este o funcţie publică cu care membrii Camerelor parlamentare 

sunt investiţi prin alegere şi în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea, 

concură la exerciţiul suveranităţii naţionale. 

Conţinutul general al mandatului parlamentar reiese din interpretarea articolului 2 

alin.1 din Constituţie, care prevede că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care 

o exercită prin organele sale reprezentative”. 

Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu reprezintă un corp electoral 

dintr-o anumită circumscripţie electorală, ci întregul popor. Dar, cetăţenii circumscripţiei 

electorale în care au fost aleşi trebuie să aibă sentimentul reprezentării de către aceştia a 

intereselor lor de ordin general, astfel reprezentarea devine lipsită de conţinut practic, fiind 

expresia unui proces de înstrăinare politică; în exerciţiul mandatului lor, parlamentarii trebuie 

să ţină cont de interesele de ansamblu, de opinia majoritară, de opinia publică, de aspiraţiile 

de ansamblu ale populaţiei, fără a se supune orbeşte unei opinii sau alteia, tocmai în virtutea 

independenţei de care se bucură. 

Mandatul este perfect întrucât, contrar mandatului de drept privat, cel ales are 

plenitudinea prerogativelor, este irevocabil şi se bucură de prezumţia irefutabilă de 

conformitate cu interesele celor ce l-au ales. Irevocabilitatea este consacrată prin articolul 69 

alin.2 din Constituţie, potrivit căruia „Orice mandat imperativ este nul”, delimitându-se astfel 

ideea mandatului imperativ, în care parlamentarii pot fi revocaţi de către cei care i-au ales. În 

consecinţă, deputaţii şi senatorii se află în serviciul poporului şi nu al alegătorilor din 

circumscripţia electorală în care au fost aleşi. 


2011


4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR 

Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor stabileşte atât drepturile cât şi 

obligaţiile parlamentarilor în îndeplinirea mandatului pe care ei îl deţin din partea 

electoratului. 

În ceea ce priveşte drepturile, Statutul precizează că drepturile şi libertăţile ce decurg 

din mandatul de deputat sau de senator sunt specifice acestei demnităţi publice şi se 

fundamentează pe drepturile şi libertăţile generale ale cetăţeanului, completate cu ceea ce 

implică în mod special exercitarea mandatului. 

Drepturile, libertăţile ca şi obligaţiile deputatului sau senatorului sunt politice şi 

patrimoniale; prin exercitarea acestora se realizează conţinutul politic al mandatului, precum 

şi strategia măsurilor de protecţie a mandatului şi a titularului acestuia. 

Statutul precizează o serie de drepturi ale parlamentarilor, precum şi modalităţile de 

exercitare a acestora. 

În ceea ce priveşte dreptul de a fi ales în structuri parlamentare, Statutul precizează că 

un deputat sau senator are dreptul să fie ales, în condiţiile regulamentului, ca membru al 

Biroului permanent al Camerei respective, ca membru sau în conducerea unei comisii 

permanente, al unei comisii speciale sau să fie desemnat să facă parte dintr-o comisie de 

anchetă. 

Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin Regulamentul propriu. 

Resursele financiare ale fiecărei Camere sunt prevăzute în bugetul propriu pe care şi-l adoptă 

fiecare Cameră. 

Fiecare Cameră îşi alege un Birou permanent, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi 

regulamente. Curmând o controversă mai veche, statutul prevede că pierderea sprijinului 

politic atrage încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau de titular al 

oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică. 

Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă 

sau alte comisii speciale, în condiţiile prevăzute de regulamente. Camerele îşi pot constitui 

însă şi comisii comune. Condiţiile de constituire, obiectivele activităţii şi procedurile de lucru 

ale comisiilor de orice fel se stabilesc în regulamentul fiecărei Camere şi în Regulamentul 

şedinţelor comune ale Camerelor, sau ad-hoc, pentru comisiile speciale de anchetă. 


2011


O importantă prevedere este înscrisă în Statutul parlamentarilor (Legea nr.96/2006) în 

legătură cu dreptul de asociere în cadrul unui grup parlamentar. Astfel, se prevede că 

„deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit Regulamentului 

fiecărei Camere”. 

Cu alte cuvinte, Statutul cuprinde o normă de trimitere la regulamentele parlamentare, 

ştiut fiind faptul că fiecare Cameră îşi elaborează propriul său regulament parlamentar, iar 

numărul membrilor acestui grup diferă de la o Cameră la alta. 

În legătură cu drepturile politice specifice ale parlamentarilor, Statutul precizează în 

primul rând principalele drepturi politice ale deputaţilor şi senatorilor, precum şi 

obligaţiile corelative ale acestora, care sunt: dreptul la iniţiativă legislativă; dreptul de a iniţia 

şi susţine moţiuni simple sau de cenzură; dreptul de a iniţia şi susţine hotărâri ale Camerei în 

orice problemă de competenţa acesteia; dreptul de a face declaraţii politice, de a pune 

întrebări, de a face interpelări şi alte asemenea intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în 

sesiune extraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia; dreptul de a sesiza 

Curtea Constituţională, potrivit art.146 lit.a-c din Constituţie; dreptul de a cere suspendarea 

din funcţie sau punerea sub acuzare a Preşedintelui României, în condiţiile art.95 şi 96 din 

Constituţie; dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în 

condiţiile art.109 din Constituţie; dreptul de a se informa, de a cere şi de a obţine date şi acte 

în acest scop de la Guvern şi de la celelalte autorităţi ale administraţiei publice; dreptul de 

acces în instituţiile administraţiei publice în interesul exercitării mandatului; dreptul de 

control parlamentar sub toate formele de exercitare a acestuia, în reglementarea prevăzută de 

lege şi regulamentele parlamentare; dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul de 

vot. 

Legea mai prevede, totodată, că Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei 

publice au obligaţia să asigure deputaţilor şi senatorilor condiţiile necesare exercitării acestor 

drepturi. 

Se dispune, totodată, prin Statut, că alte drepturi principale, conexe sau derivate pot fi 

prevăzute şi reglementate printr-o lege organică specială sau în Regulamentul Camerei sau 

Regulamentul şedinţelor comune. 

În ceea ce priveşte obligaţiile deputaţilor şi senatorilor, Statutul prevede că îndatoririle 

fundamentale şi obligaţiile principale ale deputaţilor şi senatorilor sunt acelea care decurg din 

Constituţie, din Statutul parlamentarilor şi din Regulamente. În acest capitol al Statutului se 

mai menţionează participarea parlamentarilor la şedinţe (considerată o obligaţie legală, 


2011


morală, regulamentară) ca şi măsurile ce pot fi luate împotriva parlamentarilor care nu iau 

parte la cinci şedinţe ale Camerei sau la trei şedinţe ale Comisiei permanente din care fac 

parte, în aceeaşi sesiune, fără a avea concediu sau peste concediul aprobat. 

Prevederi detaliate sunt specificate în legătură cu Birourile permanente ale deputaţilor 

şi senatorilor, obligaţiile autorităţilor locale de a asigura spaţii pentru sedii şi procurarea 

mobilierului respectiv, diurna de deplasare a deputaţilor şi senatorilor prezenţi la lucrările 

Parlamentului care nu au domiciliul în municipiul Bucureşti. 

Statutul deputaţilor şi al senatorilor cuprinde prevederi legate de indemnizaţia lunară 

pe care o primesc deputaţii şi senatorii pe durata exercitării mandatului de parlamentar, 

dreptul la cheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit, dreptul la rambursarea 

cheltuielilor pentru taxe de poştă şi telecomunicaţii interne efectuate în exercitarea 

mandatului, dreptul la vechimea în muncă, dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la paşaport 

diplomatic al deputaţilor şi senatorilor. 

Dreptul parlamentarilor de a formula întrebări şi interpelări 

În toate statele democratice controlul parlamentar reprezintă una dintre cele mai 

importante funcţii ale parlamentului. 

Subliniind importanţa şi semnificaţia controlului parlamentar, unii autori insistă asupra 

faptului că acest control este "necesar şi deplin", deoarece Parlamentul, ca organ de stat, 

trebuie să constate direct "cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţile 

statale îşi realizează rolul ce îl au în mecanismul statului". 

Potrivit Constituţiei şi Regulamentelor celor două Camere, senatorii şi deputaţii pot 

adresa atât Guvernului cât şi fiecăruia dintre membrii săi întrebări şi interpelări. 

Întrebările constau într-o solicitare de răspuns cu privire la exactitatea unei informaţii 

pe diverse teme, astfel cum se prevede în art.158 din Regulamentul Senatului şi art.165 din 

Regulamentul Camerei Deputaţilor. 

Posibilitatea parlamentarilor de a obţine informaţii 

Informarea parlamentarilor reprezintă o condiţie esenţială a desfăşurării activităţii lor, 

facilitând adoptarea unor puncte de vedere competente şi elaborarea unor proiecte legislative 

care să ţină seama, în toate cazurile, de elemente reale, de cerinţele ce se impun într-adevăr 

într-un anumit moment pentru perfecţionarea cadrului legislativ. 


2011


Informarea parlamentarului se realizează printr-o gamă foarte largă de mijloace. 

Astfel, Parlamentul este informat prin comisiile de anchetă, prin rapoartele unor diverse 

instituţii, precum Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a 

Ţării, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe, ca şi prin răspunsurile pe care parlamentarii le 

primesc cu prilejul formulării unor întrebări şi interpelări, aşa cum s-a văzut la punctul 

precedent. 

Constituţia României prevede însă, în art.111, intitulat "Informarea Parlamentului", 

două categorii de probleme distincte ce formează, de altfel, obiectul celor două puncte 

distincte ale acestui articol. Astfel, în primul punct al art.110 din Constituţia României se 

statuează că "Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului 

parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de 

Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor 

acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de 

stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie". La 

rândul său, art.111 alin.2 prevede că "Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. 

Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie". 

Textul se referă la necesitatea prezentării unor informaţii şi documente de către 

Guvern celor două Camere sau comisiilor parlamentare. În cadrul Constituantei a existat însă 

şi o propunere ca asemenea informaţii să poată fi furnizate şi "grupurilor parlamentare", dar 

ea nu a fost reţinută, deoarece s-a apreciat că membrii grupurilor parlamentare se pot adresa 

comisiilor din care fac parte. Obligaţia de informare acţionează însă şi în sens invers, 

membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. Este de notat şi faptul că textul 

alineatului 2 al articolului 111 din Constituţie prevede că dacă membrilor Guvernului li se 

solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie. Acest text are în vedere, desigur, situaţia 

discutării unor probleme importante, el având ca scop să asigure prezenţa membrilor 

Guvernului, cei mai în măsură pentru a da explicaţii parlamentarilor şi a participa la 

dezbaterile problemelor de care răspund în cadrul executivului. Prin măsura înscrisă în acest 

text constituţional s-a dorit să se pună capăt unei practici mai puţin fericite, înregistrată în 

timpul primului Parlament, când la discutarea unor probleme importante miniştrii nu au 

participat direct, ci au trimis anumiţi funcţionari din ministere, cu rang mai înalt sau mai puţin 

înalt, care nu cunoşteau toate problemele supuse discuţiei şi nu erau nici abilitaţi să dea 

răspunsuri la anumite întrebări. 


2011


Deputatul poate solicita de la organele administraţiei publice centrale, printr-o cerere 

adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui comisiei permanente din care 

face parte, orice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea 

activităţii sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de 

importanţă deosebită. Refuzul se aduce la cunoştinţă Camerei Deputaţilor, care va decide în 

şedinţă secretă. 

Prevederile sunt în general similare celor pe care le conţine Regulamentul Camerei 

Deputaţilor. Astfel, în ceea ce priveşte informarea Senatului, se arată în art.166 că aceasta 

poate fi solicitată Guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice de către 

preşedintele Senatului şi preşedinţii comisiilor. Titularii dreptului de informare în acest caz 

sunt preşedintele Senatului şi preşedinţii comisiilor, spre deosebire de Regulamentul Camerei 

Deputaţilor, potrivit căruia titularii sunt nominalizaţi într-o manieră generică: "Camera 

Deputaţilor şi comisiile sale". 

Există prevederi similare în ceea ce priveşte informaţiile sau documentele care conţin 

secrete de stat, precum şi cu privire la restituirea documentelor primite, după ce acestea au 

fost consultate. 

NU UITA! 

Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal, 

potrivit principiului reprezentării proporţionale. 

Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă circumscripţia electorală şi 

colegiul uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal, 

domiciliul, locul şi data naşterii, ocupaţia, profesia, iar în cazul alianţelor politice, 

partidul care i-a propus, cât şi apartenenţa politică a candidaţilor. Nu sunt permise 

candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau electorale. 


2011


Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a 

candidaturii, semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi 

declaraţia de interese ale fiecărui candidat. 


1. Cum se aleg deputatii si senatorii? 

2. Enumerati drepturile parlamentarilor. 

3. Enumerati obligatiile parlamentarilor. 


1. Alegerile parlamentare – expresie a exercitării democratice a drepturilor cetăţeneşti. 

2. Trăsăturile juridice ale mandatului parlamentar. 

3. Dobândirea, durata în timp şi exercitarea mandatului parlamentar 


2011



– Barbu Berceanu, Cetăţenia, Monografie juridică, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999. 
















1992. 








2011


– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia europeană. Mecanisme, deziderate şi 

perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 

– Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, 1741-1991, 



2011



DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL 



• va cunoaşte structura Parlamentului 

• va cunoste aspecte privind organizarea internă a camerelor Parlamentului 



1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI BICAMERALISM . 53 

2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR, EXPRESIE A PRINCIPIULUI 

AUTONOMIEI PARLAMENTULUI .................................................................................. 55 

3. COMISIILE PARLAMENTARE ...................................................................................... 59 

NU UITA! ............................................................................................................................... 66 





2011


1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI 

BICAMERALISM 

Opţiunea pentru sistemul parlamentar monocameral sau bicameral constituie, în toate 

cazurile, rezultatul unor condiţii istorice. De regulă, monocameralismul este considerat ca 

fiind specific statelor unitare, reflectând unicitatea organelor statului şi structurii politice, ce 

pune în evidenţă modul de înfăptuire a puterii de către o naţiune unitară. 

După cum rezultă, criteriul naţional (unitar) joacă un rol esenţial în determinarea 

unei anumite opţiuni de organizare parlamentară. Acestui element i se adaugă însă şi raţiuni 

de ordin istoric, care au făcut ca în anumite ţări opţiunea bicamerală să prevaleze, fiind 

consfinţită de constituţiile unor numeroase ţări. 

Marea Britanie, care este una dintre ţările cu opţiuni bicamerale, a ajuns la această 

formulă ca urmare a unor raţiuni istorice determinate de desprinderea a ceea ce ulterior s-a 

numit "Camera comunelor" de Adunările reprezentative, convocate de monarhi pentru 

soluţionarea în special a problemelor legate de plata contribuţiilor necesare pentru purtarea 

războaielor. 

În Franţa, sistemul bicameral poartă amprenta personalităţii lui Napoleon, care a 

preconizat existenţa unei a doua Camere – "de reflecţie" –, considerată a fi o contrapondere 

faţă de impetuozitatea şi dinamismul primei Camere. Nu trebuie uitat că Franţa a fost 

confruntată, la timpul său, cu o adevărată "dictatură parlamentară" (Le régime des 

assemblées) în timpul Revoluţiei franceze, când Parlamentul – devenit atotputernic – controla 

de fapt şi de drept toate sectoarele vieţii politice şi sociale. 

În S.U.A. bicameralismul a apărut tocmai din necesitatea de a concilia revendicările 

democratice generale, care pledau pentru o reprezentanţă populară suverană, cu drepturile 

fundamentale ale statelor care, întrunite în federaţia americană, doreau să le fie respectate 

prerogativele de autonomie, concedând să transfere autorităţii federale numai un număr relativ 

limitat de atribuţii. Rezultă, deci, că elementul de ordin istoric a servit de foarte multe ori ca 

un factor de complementaritate care a decis, în final, opţiunea suverană a unor popoare pentru 

o formă sau alta de organizare parlamentară. 

Privite comparativ, monocameralismul şi bicameralismul oferă fiecare anumite 

avantaje şi dezavantaje. Monocameralismul facilitează o procedură legislativă relativ simplă 

şi rapidă, evită dezbaterile paralele, permite concentrarea atenţiei opiniei publice, a factorilor 


2011


politici asupra unui singur forum naţional, în cadrul căruia se dezbat toate problemele ce 

privesc dezvoltarea naţiunii. Monocameralismul prezintă însă, potrivit părerii autorilor de 

specialitate, dezavantajul de a nu permite un nou "control" la nivel parlamentar asupra 

procedurii de adoptare a legilor şi nici asupra conţinutului acestora. Pe de altă parte, aşa cum 

se ştie, în unele regimuri totalitare, parlamentele monocamerale au devenit adevărate "anexe" 

ale puterii executive, ratificând de cele mai multe ori, fără nici un fel de dezbateri, deciziile şi 

hotărârile acesteia. 

Sistemul bicameral oferă, prin urmare, posibilitatea unei duble "judecăţi" asupra 

importanţei, conţinutului şi semnificaţiei unor anumite legi, permiţând o mai bună gândire a 

soluţiilor juridice, evită graba în adoptarea unor decizii şi oferă un sistem reciproc de 

contrapondere forţelor politice care participă în activitatea parlamentară. Bicameralismul are 

însă, evident, defectul că îngreunează inevitabil desfăşurarea procesului legislativ, iar uneori 

poate duce chiar la blocarea anumitor legi. Lucrul acesta este cu atât mai vizibil în situaţiile în 

care nu există o departajare clară a atribuţiilor celor două Camere, procedura legislativă 

reluându-se automat pentru orice proiect de lege, indiferent de importanţa şi semnificaţia lui 

politică, în cadrul fiecăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului. 

O a doua categorie de parlamente bicamerale sunt acelea care dau expresie unui 

bicameralism "politic", urmărindu-se în special stăvilirea exceselor "ce rezultă din legea 

numărului", aplicabilă în Camera inferioară. În această privinţă se înregistrează o mare 

varietate de tipuri de sisteme bicamerale, de remarcat fiind faptul că în unele ţări cea de a 

doua Cameră este aleasă prin sufragiu direct, iar în altele prin sufragiu indirect. De 

asemenea, se constată anumite diferenţe pe care le prevăd constituţiile naţionale în ceea ce 

priveşte condiţiile de vârstă pentru a fi ales în cea de a doua Cameră, ori durata mandatului, 

care în anumite ţări diferă în ceea ce priveşte Camera inferioară. 

În ţara noastră, originile celor două Camere ale Parlamentului sunt diferite. Iniţial, 

sistemul parlamentar român sau - mai exact - structurile care l-au precedat, au fost de natură 

unicamerală. În Ţările Române au funcţionat Adunări obşteşti, în care au fost reprezentate 

toate categoriile sociale. Rolul lor s-a impus cu deosebire în secolul al XIX-lea, când s-a decis 

unirea Moldovei şi Munteniei, votată de cele două Adunări. 

În aceste condiţii, pentru sporirea eficienţei activităţii parlamentare s-ar fi putut avea 

în vedere trei modalităţi: 

a) renunţarea la sistemul bicameral. O asemenea soluţie s-ar fi întemeiat pe tradiţiile 

româneşti anterioare anului 1864 şi opiniilor unor specialişti români, printre care Virgil 


2011


Madgearu, Mircea Djuvara, Ovidiu Trăznea. Această formulă simplifică, evident, cursul 

procedurii legislative, dar păstrează totuşi în competenţa Parlamentului – devenit 

"unicameral" – un număr foarte mare de atribuţii preponderent politice sau legate de alegerea 

unor demnitari, abilitarea Guvernului, adoptarea unor moţiuni în probleme externe, primirea 

unor personalităţi străine etc. 

b) departajarea atribuţiilor celor două Camere. Această formulă este, evident, mult 

mai avantajoasă, deoarece conferă fiecăreia dintre Camerele Parlamentului o personalitate 

proprie şi un rol distinct. Urmând practica S.U.A., Senatul ar fi putut primi abilitarea de a 

ratifica tratate internaţionale, de a alege pe înalţii demnitari şi de a audia persoanele propuse 

pentru funcţia de înalţi demnitari. Camera Deputaţilor ar fi păstrat majoritatea prerogativelor 

legislative, nefiind necesar un vot al Senatului decât pentru o anumită parte din legile organice 

(cum ar fi, de exemplu, structura şi organizarea instituţiilor statului, apărarea naţională etc.). 

c) o a treia modalitate ar fi putut fi conferirea dreptului "primei Camere" de a 

decide în cazul eşuării procedurii de mediere. 

2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR, 

EXPRESIE A PRINCIPIULUI AUTONOMIEI PARLAMENTULUI 

Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor prezintă o însemnătate cu 

totul deosebită deoarece ele perfectează mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt 

exercitate. Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu, reglementată pe calea 

unor prevederi constituţionale, deoarece prin constituţiile statelor se definesc în fond o serie 

de prevederi cu caracter general legate de organizarea parlamentară (dacă Parlamentul este 

bicameral sau monocameral, alegerea preşedintelui Parlamentului pe toată durata mandatului, 

principiile fundamentale de organizare internă etc.). 

Birourile permanente sunt organe alese interne de lucru ale Camerelor, care reprezintă 

toate forţele politice ce fac parte din Parlament. În înţelesul propriu al cuvântului, birourile 

permanente sunt organe de conducere colegială, din care fac parte preşedintele Camerei 

respective, de regulă ales pe întreaga durată a legislaturii, şi un număr de vicepreşedinţi, 

secretari şi chestori stabilit prin regulamentul de funcţionare al Camerei respective. 

Regulamentul Camerei Deputaţilor mai precizează că funcţiile din biroul permament 

devenite vacante în timpul sesiunii se ocupă la propunerea grupului parlamentar căreia i-a 


2011


fost repartizată funcţia respectivă. Precizăm, de altfel, că pentru funcţiile de vicepreşedinţi, 

secretari şi chestori la Camera Deputaţilor, art.23 alin.ultim dispune că: "Lista candidaţilor 

propuşi pentru Biroul permanent se supune în întregime votului Camerei Deputaţilor şi se 

aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor. Dacă nu se realizează această majoritate, se 

organizează un nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu majoritatea voturilor 

deputaţilor prezenţi. Votul este secret şi se exprimă prin bile". 

La Senat nu a existat mult timp o asemenea prevedere, în sensul întocmirii unei liste 

cu privire la candidaţii pentru funcţiile de membri ai Biroului permanent, alegerea membrilor 

Biroului permanent efectuându-se pe liste separate, cu buletine de vot distincte pentru fiecare 

din cele trei categorii de funcţii (vicepreşedinţi, secretari, chestori). Noul Regulament, din 

anul 2005, a adoptat însă o procedură similară cu cea din Regulamentul Camerei Deputaţilor. 

Pe lângă şedinţele obişnuite de lucru ale Biroului permanent ale celor două Camere, 

care se desfăşoară de regulă săptămânal, Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi 

Senatului se întrunesc în şedinţă comună, la convocarea preşedinţilor acestora, pentru: 

a) adoptarea proiectului ordinii de zi a şedinţelor comune ale Parlamentului; 

b) stabilirea datei şi locului desfăşurării şedinţelor comune; 

c) pregătirea şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor şedinţelor comune. 

Lucrările şedinţelor comune ale birourilor permanente ale celor două Camere sunt 

conduse prin rotaţie de preşedinţii acestora sau, în absenţa lor, de către unul din 

vicepreşedinţi. 

La şedinţele comune ale birourilor permanente participă, la invitaţia acestora, câte un 

reprezentant al grupurilor parlamentare, precum şi alte persoane a căror prezenţă este utilă 

pentru discutarea problemelor aflate în dezbatere. 

Materialele ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi se transmit birourilor permanente 

cu cel puţin 10 zile înainte de dezbaterea acestora în plen, în afară de cazurile în care, potrivit 

Constituţiei şi Regulamentului şedinţelor comune, este necesară dezbaterea cu procedură de 

urgenţă în plenul Camerelor reunite. 

Proiectele de lege se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea 

raportului comun al comisiilor sesizate în fond. 

La solicitarea Preşedintelui României, prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate 

Parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi sau, după caz, la data solicitată. 

În acelaşi mod se procedează şi cu alte cereri ale Preşedintelui României formulate în 

exercitarea atribuţiilor sale. 


2011


Proiectul ordinii de zi este supus aprobării Parlamentului în ziua stabilită pentru 

şedinţa comună. 

Ordinea de zi se adoptă cu votul deschis a cel puţin jumătate plus unu din numărul 

deputaţilor şi senatorilor prezenţi. 

În mod excepţional, în orice şedinţă comună, preşedintele Camerei Deputaţilor sau 

preşedintele Senatului poate propune modificarea ordinii de zi, pentru motive temeinice, la 

cererea unuia din birourile permanente sau a unui grup parlamentar din oricare Cameră, ori, 

după caz, la cererea Guvernului. 

Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt, 

limitată în timp. În cazul în care există opinii contrare, se va da cuvântul câte unui singur 

vorbitor de la fiecare grup parlamentar, după care se vor supune votării propunerile formulate. 

Modificarea ordinii de zi se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi aprobarea acesteia. 

Trebuie subliniat de la bun început faptul că, deşi preşedintele Camerei face parte din 

Biroul permanent şi conduce lucrările acestuia, el deţine şi exercită o serie de atribuţii 

distincte, care îl individualizează în calitate de reprezentant al deputaţilor sau senatorilor. 

În toate statele lumii, preşedinţii Camerelor (sau ai Parlamentelor, în cazul ţărilor în a 

căror organizare nu există decât o singură Cameră) dispun de prerogative importante. Ei sunt 

aleşi pe întreaga perioadă a mandatului Parlamentului (cu foarte puţine excepţii), asigură 

ordinea dezbaterilor, disciplina şedinţelor, exercită funcţii de reprezentare pe plan intern şi pe 

plan internaţional. 

În ce priveşte procesul legislativ – şi, pe un plan mai larg, conducerea lucrărilor 

parlamentare – preşedinţii trebuie să dovedească maximum de imparţialitate şi să vegheze la 

respectarea neabătută a prevederilor Regulamentelor. Regulile de procedură ale Bundestag- 

ului prevăd, de pildă, în Regula nr.VII, că preşedintele Bundestag-ului trebuie "să conducă 

dezbaterile sale cu corectitudine şi imparţialitate". Prevederi asemănătoare se întâlnesc şi în 

alte Regulamente ale Parlamentelor. 

categorii: 

Din acest punct de vedere, regulamentele parlamentare pot fi împărţite în patru 

a) regulamente care nu impun nici o restricţie preşedintelui de şedinţă, care poate să ia 

cuvântul şi să participe la dezbateri şi la votare la fel ca oricare alt parlamentar. În acest sens 

pot fi citate reglementările existente în Belgia, Spania, Liechtenstein, Norvegia; 

b) o a doua categorie de regulamente parlamentare prevăd că preşedintele de şedinţă 

nu va putea lua parte la dezbateri şi nici nu va putea participa la vot decât în situaţia în care 


2011


părăseşte fotoliul prezidenţial şi acceptă ca la dezbaterea unor probleme să şadă în rândul 

parlamentarilor. Este cazul Bundesrat-ului german, al Camerei Deputaţilor şi Senatului din 

Argentina, al Camerei Consilierilor din Japonia, al Celei de a doua Camere a Olandei etc.; 

c) o a treia categorie de regulamente parlamentare prevăd că preşedintele poate să 

voteze numai în acele situaţii când voturile sunt împărţite, caz în care votul său va fi hotărâtor. 

Aşa, de pildă, alin.4 al Secţiunii a 3-a din Constituţia S.U.A. prevede că "vicepreşedintele 

Statelor Unite va fi preşedintele Senatului, dar nu va avea nici un drept de vot decât în 

cazurile când voturile sunt egal împărţite". Acest sistem este uzitat în Marea Britanie, 

Argentina, Australia, Canada, India, Iordania, Malta, Noua Zeelandă ş.a.; 

d) o ultimă grupă de regulamente interzice participarea preşedintelui la vot. Este cazul 

Consiliului Federal Austriac, Parlamentului Finlandei, Adunării Naţionale şi Senatului 

francez, Camerei Deputaţilor şi Senatului italian, precum şi al Rikstag-ului suedez. 

Regulamentul Camerei Deputaţilor (spre deosebire de Regulamentul Senatului) a 

cunoscut o anumită perioadă de timp instituţia “Comitetului ordinii de zi”, abilitat să 

stabilească şi să modifice ordinea de zi a lucrărilor plenului. Prin noul Regulament al Camerei 

Deputaţilor, acesta a fost înlocuit cu „Comitetul liderilor grupurilor parlamentare”, alcătuit din 

liderii grupurilor parlamentare, constituite conform configuraţiei politice iniţiale a Camerei şi 

care hotărăşte cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. 

Atribuţiile Comitetului liderilor grupurilor parlamentare sunt următoarele: aprobă 

ordinea de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi programul de lucru al acesteia, precum şi 

modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de lucru; propune plenului 

Camerei Deputaţilor modul de organizare a dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor, prin 

alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcţie de ponderea sa în numărul total al 

deputaţilor, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în şedinţa plenară a Camerei 

Deputaţilor; alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la dezbaterile politice şi 

facultativă la dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra unei propuneri 

legislative; poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri 

legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit. Trebuie menţionat că 

numai un număr limitat de ţări cunosc instituţia "Conferinţei preşedinţilor" (precursoarea 

„Comitetului ordinii de zi” de la Camera Deputaţilor). În Franţa, de pildă, această instituţie 

fiinţează din 1911 pentru Camera Deputaţilor (în prezent Adunarea Naţională) şi din 1947 

pentru Senat. Potrivit prevederilor art.48 din Regulamentul Adunării Naţionale franceze, 

Conferinţa preşedinţilor se compune din vicepreşedinţii Adunării, preşedinţii comitetelor 


2011


permanente, raportorul general al Comisiei pentru finanţe, economie generală şi plan, 

preşedintele delegaţiei Adunării Naţionale pentru Comunităţile Europene şi preşedinţii 

grupurilor (parlamentare). Aceştia sunt convocaţi în fiecare săptămână numai "dacă este 

cazul", pentru a examina ordinea de zi a Adunării, a face propuneri care să fie adăugate – în 

completare – la propunerile formulate de Guvern cu privire la priorităţile care trebuie 

dezbătute. În Franţa, acest organism, care fiinţează atât în cadrul Adunării Naţionale, cât şi în 

cadrul Senatului, nu se substituie, în cazul nici uneia din Camere, birourilor acestora. 

3. COMISIILE PARLAMENTARE 

Comisiile parlamentare ocupă un loc dintre cele mai importante în activitatea tuturor 

Parlamentelor din lume. Studierea naturii lor juridice şi a trăsăturilor pe care le prezintă are o 

importanţă dintre cele mai mari atât pe plan teoretic, cât şi pe planul politic al activităţii 

parlamentare. 

Într-o monografie consacrată Senatului francez se aduc următoarele precizări: comisia 

parlamentară se prezintă ca un organism de lucru, specializat în studiul anumitor probleme 

generale (fiscalitate, transport, probleme externe, apărare, legislaţie civilă, penală sau 

comercială, probleme sociale, probleme culturale etc.) sau speciale (cum ar fi, de pildă, 

ridicarea imunităţii parlamentare). 

Spre deosebire de grupul politic, care reuneşte în cadrul Adunării parlamentari care au 

aceleaşi afinităţi politice, comisia este înainte de toate o instituţie cu caracter tehnic: ea îşi 

găseşte justificarea în necesitatea de a încredinţa unui organ specializat studierea tuturor 

problemelor – în special de ordin legislativ – înainte de examinarea lor în şedinţa publică. 

Istoria tuturor Parlamentelor cunoaşte o afirmare treptată a comisiilor ca instrumente 

de lucru parlamentare. Încă de timpuriu, de la crearea lor, adunările parlamentare au fost 

obligate să constituie diverse comisii datorită multitudinii problemelor cu care erau 

confruntate, probleme ce nu-şi puteau găsi o soluţionare concretă şi efectivă fără un studiu 

prealabil. În Franţa, textul Constituţiei din 1875 ignora comisiile parlamentare, deşi acestea 

existau practic. Menţionarea comisiilor parlamentare a fost făcută în Franţa prin Constituţia 

celei de a IV-a Republici (1946). În 1958, Michel Debré declara, în faţa Consiliului de Stat: 

"comisiile sunt organe utile de studiu şi de control, cu condiţia ca să nu fie prea specializate; 

ele 


2011


s-ar substitui atunci administraţiei, exercitând asupra serviciilor o influenţă care nu ar fi 

benefică". 

În ceea ce priveşte clasificarea comisiilor parlamentare, un studiu de sinteză 

întocmit de Uniunea Interparlamentară constată că în principal comisiile parlamentare pot fi 

împărţite în două mari categorii: comisii permanente şi comisii temporare (ad hoc). În 

acele ţări care se inspiră din modelul parlamentar britanic, aceste două categorii nu sunt atât 

de net diferenţiate, iar deosebirea se face ţinându-se seama mai mult de compunerea şi 

competenţele comisiilor decât de durata lor. În aceste sisteme clasificarea comisiilor ar fi 

următoarea: comisiile speciale (select commettee), ar constitui prima categorie de comisii, în 

această viziune. Ele reprezintă comisii în general restrânse, constituite cu scopul de a studia 

probleme speciale şi de a face cu privire la acestea recomandări Camerei respective. În unele 

cazuri mandatul comisiilor de această natură poate fi prelungit pe durata unei întregi sesiuni 

parlamentare, situaţie în care ele primesc denumirea de sessional select commettee. Există, 

apoi, în această clasificare, comisii ale Camerei Întregi (Commettee of the Whole House). 

Aceste comisii sunt de fapt mari organe de lucru, care reunesc pe toţi membrii Camerei 

respective şi care sunt conduse de un preşedinte care înlocuieşte Speaker-ul, ceea ce permite 

o îndepărtare de la regulile formaliste şi aplicarea unei proceduri mai puţin rigide. Asemenea 

comisii, în practica britanică, sunt convocate numai pentru anumite proiecte de lege sau 

capitolele cele mai importante ale acestora. 

În unele ţări de tradiţie britanică asemenea comisii – reprezentând de fapt întregul 

Parlament – se ocupă de probleme financiare cum ar fi de pildă comisia creditelor 

(Commettee of Supply) sau comisia căilor şi mijloacelor (Commettee of Ways and Means). 

O a treia mare categorie de comisii, după cele speciale şi comisii ale întregii Camere, 

sunt aşa numitele Standing commettees din Marea Britanie, care au ca misiune studierea 

unor proiecte sau propuneri de legi determinate. Aceste comisii sunt, de fapt, nişte comisii 

specializate, desemnate de Speaker pentru a aviza proiectele legislative care după cea de a 

doua lectură nu au fost trimise nici Comisiei Camerei întregi (Commettee of the Whole 

House), nici unei comisii speciale sau vreunei comisii mixte a celor două Camere. 

În ceea ce priveşte modul în care sunt desemnate diversele comisii, aceasta se face de 

regulă de către plenul Camerei respective, la propunerea grupurilor parlamentare. În unele 

cazuri, numirea membrilor Comisiei se face direct de preşedintele Camerei, tot pe baza 

propunerii grupurilor parlamentare (Argentina, Brazilia). În Canada, desemnarea comisiilor 

revine unui comitet de selecţie din care fac parte reprezentanţii partidelor. 


2011

Comisiile permanente 


În cadrul comisiilor parlamentare un rol prioritar îl au comisiile permanente, care sunt 

considerate, pe drept cuvânt, ca fiind "cele mai importante", datorită atribuţiilor pe care le au 

şi rolului pe care îl îndeplinesc în procesul legislativ. Se subliniază, pe bună dreptate, că 

aceste comisii sunt alese în principal pe întreaga durată a mandatului unei Camere şi ele sunt 

constituite pe baza unei specializări a deputaţilor sau senatorilor, în funcţie de experienţa lor 

profesională şi de sectoarele de activitate în care au lucrat înainte de a deveni parlamentari. 

În ceea ce priveşte numărul comisiilor permanente şi componenţa acestora în ţara 

noastră există, fireşte, deosebiri între cele două Camere ale Parlamentului. 

Regulamentele celor două Camere cuprind, în general, prevederi similare în legătură 

cu comisiile parlamentare şi în mod special cu privire la comisiile permanente. 

Dintre prevederile cu caracter general se pot menţiona acelea privind caracterul 

comisiilor de "organe de lucru" ale celor două Camere, alcătuirea lor în conformitate cu 

respectarea configuraţiei politice a Camerelor pe baza propunerilor grupurilor parlamentare, 

necesitatea comunicării acestor comisii plenului Camerei respective, existenţa unor birouri ale 

comisiilor parlamentare care, printre altele, propun proiectul regulamentului de funcţionare a 

Comisiei respective, adoptă hotărâri şi constituie – dacă este necesar – subcomisii, 

desemnându-le conducerea, misiunea şi componenţa. 

Atribuţii distincte revin preşedintelui comisiei care, în afară de prerogativa de a 

conduce şedinţele comisiei parlamentare, are dreptul de a propune invitarea la lucrările 

comisiei a unor persoane, de a asigura reprezentarea comisiei în raporturile cu Guvernul, cu 

Biroul permanent al Camerei respective şi cu celelalte comisii, îndeplinind totodată şi alte 

atribuţii cerute de desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor. 

Repartizarea funcţiilor de preşedinţi ai diferitelor comisii, atât la Camera Deputaţilor 

cât şi la Senat, s-a făcut – în cadrul tuturor celor patru legislaturi – pe baza acordului 

grupurilor parlamentare, ţinându-se seama de ponderea diferitelor partide. 

Potrivit prevederilor regulamentare, preşedintele este ajutat de vicepreşedinţi şi de 

secretari, iar convocarea şedinţelor se face cu cel puţin 24 de ore înainte de data stabilită 

pentru desfăşurarea lor. 

În conformitate cu regulamentele celor două Camere, opţiunile senatorilor şi 

deputaţilor se prezintă de grupurile parlamentare, în termenul stabilit de Birourile permanente, 

iar acestea, potrivit principiului respectării configuraţiei politice şi ţinând seama de opţiunea 


2011


fiecărui parlamentar propune Camerei respective, pentru fiecare comisie, lista nominală a 

membrilor acesteia. 

În prima lor şedinţă, convocată de preşedintele Camerei Deputaţilor sau preşedintele 

Senatului, comisiile îşi aleg birourile compuse dintr-un preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi şi 1-2 

secretari. În componenţa de ansamblu a birourilor se va urmări respectarea configuraţiei 

politice a Camerei respective şi a negocierilor dintre reprezentanţii grupurilor parlamentare. 

Regulamentele parlamentare prevăd că în mod excepţional comisiile pot hotărî 

invitarea la dezbateri a reprezentanţilor presei, precum şi condiţiile în care lucrările pot fi 

transmise la radio sau televiziune. 

Miniştrii au întotdeauna acces la lucrările comisiilor, prezenţa lor fiind obligatorie 

dacă li se solicită expres acest lucru. Totodată, ei au dreptul să participe la şedinţele comisiilor 

parlamentare care au făcut propuneri ce au stat la baza propunerilor legislative sau 

amendamentelor. Este, de asemenea, posibilă invitarea la şedinţele comisiilor parlamentare a 

unor specialişti, a unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. 

Şedinţele plenare se desfăşoară în mod legal în prezenţa majorităţii membrilor, iar 

hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. La Camera Deputaţilor, un 

deputat care absentează la lucrările unei comisii poate fi înlocuit cu un alt deputat din acelaşi 

grup, pe baza împuternicirii scrise a liderului grupului parlamentar (art.51 alin.6). 

Ca mod de lucru, comisiile desemnează unul sau mai mulţi raportori dintre membrii 

lor, rapoartele şi avizele cuprinzând în mod obligatoriu – pe lângă opinia majorităţii 

membrilor comisiei – şi părerea contrară motivată a celorlalţi parlamentari care fac parte din 

comisie. 

Cu privire la desfăşurarea şedinţelor comisiei se încheie un proces verbal. De 

asemenea, se poate hotărî stenografierea dezbaterilor, iar sinteze ale lucrărilor comisiilor sunt 

publicate în Monitorul Oficial al României - Partea a II-a. 

În ceea ce priveşte mecanismul de desfăşurare a lucrărilor, acesta este următorul: 

Biroul permanent transmite comisiei sesizate în fond (comisiei de domeniul căreia ţine în 

principal problematica respectivă) proiectele de lege şi propunerile legislative. Ele sunt 

trimise totodată, spre avizare, şi altor comisii permanente, care au un domeniu conex, în 

scopul întocmirii unor avize. Acestea transmit avizele comisiei sesizată în fond, care va 

include în raportul său – ce va fi întocmit în termenul stabilit de Biroul permanent – şi opiniile 

exprimate de comisiile permanente care au întocmit avize. 


2011


În situaţia în care două sau mai multe comisii se consideră a fi în în egală măsură 

îndreptăţite a fi sesizate în fond cu anumite proiecte de lege sau propuneri legislative, 

problema va fi soluţionată de Biroul permanent. Regulamentele parlamentare nu prevăd 

termene înăuntrul cărora este necesar a se depune rapoartele de către comisia sesizată în fond, 

însă Biroul permanent poate stabili anumite termene a căror modificare, în cazul 

imposibilităţii întocmirii raportului în termenul respectiv, va fi apreciată de către plenul 

Camerei respective. 

Comisiile permanente sesizate în fond au şi calitatea de a se pronunţa asupra 

amendamentelor depuse de deputaţi sau senatori. Pentru amendamentele orale ce vizează în 

special probleme de redactare şi care nu aduc atingere fondului problemelor discutate, 

avizarea se poate face oral, de către raportorul comisiei sesizată în fond. 

Există şi situaţii în care, în urma dezbaterilor în plen, apare necesitatea unei modificări 

substanţiale a actului normativ supus discuţiei. Într-o asemenea situaţie, preşedintele Comisiei 

respective, la cererea oricărui senator (sau deputat) va supune plenului transmiterea 

proiectului spre reexaminare comisiei sesizată în fond. 

Comisiile permanente pot ţine şedinţe comune. Astfel, două comisii care aparţin 

aceleiaşi Camere pot conveni ca raportul sau avizul lor să fie comun. 

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede în mod 

detaliat modalităţile de lucru ale şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în 

anumite probleme. O asemenea modalitate de lucru în comun este stabilită de Birourile 

permanente reunite. Proiectele de legi şi materialele necesare se dezbat în şedinţa comună a 

celor două Camere, reunite în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul deputaţilor 

şi jumătate plus unu din numărul senatorilor. În schimb, hotărârile se adoptă prin votul a cel 

puţin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi. 

Regulamentul şedinţelor comune conţine prevederi speciale legate de proiectul legii 

bugetului de stat şi proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, care vor fi transmise 

spre dezbatere şi avizare comisiilor pentru probleme de buget şi finanţe, celelalte comisii 

având numai sarcina de a aviza acele capitole ale proiectelor care cad sub incidenţa obiectului 

lor de activitate. 


2011

Comisiile de mediere 


Acestea au fost structuri parlamentare consacrate de regulamentele celor două Camere 

(art.80 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.207 din Regulamentul Senatului). 

Fiind organisme de lucru, dar în acelaşi timp şi structuri parlamentare ce reprezintă 

egalitatea celor două Camere în procesul legislativ, ele trebuiau să cuprindă un număr egal de 

deputaţi şi de senatori. Deşi funcţionau cu majoritatea membrilor, s-a consacrat regula potrivit 

căreia această majoritate (7 + 1 votul preşedintelui) nu poate să nu includă şi reprezentanţii 

celeilalte Camere. 

Comisiile speciale 

O importantă categorie de comisii parlamentare o reprezintă comisiile speciale. 

În legătură cu înţelesul şi semnificaţia acestei categorii de comisii, în literatura română 

de specialitate au fost exprimate două puncte de vedere. Unii autori români, pornind de la 

prevederile art.64 alin.(4) din Constituţie, care dispune că fiecare Cameră îşi poate constitui 

comisii de anchetă "şi alte comisii speciale", consideră că noţiunea de comisii speciale ar fi o 

noţiune mai cuprinzătoare, care ar include de fapt şi comisiile de anchetă. În opinia autorilor 

menţionaţi, ceea ce caracterizează comisiile speciale este realizarea unui obiectiv determinat, 

stabilit la constituirea comisiei, după îndeplinirea căruia comisia se desfiinţează de drept. În 

consecinţă, comisiile speciale sunt esenţialmente temporare. 

Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, care au fost adoptate după 

intrarea în vigoare a Constituţiei României, diferenţiază însă comisiile speciale de comisiile 

de anchetă. Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor dispune în art.72 că asemenea comisii 

speciale se pot constitui "pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea 

unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a 

comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii". 

De menţionat că Regulamentul aceleiaşi Camere tratează în mod distinct problema 

comisiilor de anchetă în art.73 şi următ. 

La rândul său, Regulamentul Senatului diferenţiază comisiile speciale (art.77) de 

comisiile de anchetă (art.78). 

În practica Parlamentului României au fost constituite comisii speciale fie la nivelul 

uneia dintre Camerele Parlamentului, fie la nivelul ambelor Camere. 


2011

Comisiile de anchetă 


Ancheta parlamentară reprezintă unul dintre mijloacele prin care se exercită controlul 

parlamentar. Ea se poate înfăptui fie sub forma unor comisii de anchetă, având această 

denumire şi care sunt alese de plenul uneia sau celeilalte Camere, sau de către cele două 

Camere reunite, fie prin intermediul oricărei comisii permanente care are dreptul de a 

dispune, cu încuviinţarea plenului Camerei respective, o anchetă "în cadrul competenţei sale, 

cu privire la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică". 

Între cele două forme ale anchetei parlamentare există diferenţieri, deoarece comisiile 

de anchetă propriu zise pot fi constituite numai la cererea unei treimi din membrii uneia sau 

celeilalte Camere şi aprobate cu majoritate simplă de Camera respectivă. În situaţia anchetelor 

care sunt iniţiate de comisiile parlamentare, cererea de încuviinţare a efectuării anchetei se 

face de comisia respectivă, în scris, cu votul majorităţii membrilor acesteia, enunţându-se 

materiile ce formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare şi termenul la care 

raportul comisiei urmează să fie prezentat. Hotărârea comisiei se adoptă tot cu majoritate 

simplă. 

Hotărârile parlamentare prin care au fost înfiinţate comisii de anchetă prevăd stabilirea 

unor termene în care comisiile înfiinţate sunt obligate să-şi prezinte raportul. Aceste termene 

pot fi prelungite însă în situaţiile în care plenul uneia din Camere, sau cele două Camere 

reunite, după caz, estimează că timpul pe care comisia l-a avut la dispoziţie nu a fost suficient 

pentru finalizarea lucrărilor sale. Astfel, Comisia parlamentară de anchetă privind actele de 

corupţie, înfiinţată în 1993, a solicitat în câteva rânduri modificarea termenului pentru 

depunerea raportului. La fel s-a întâmplat cu Comisia privind atribuirea de locuinţe şi Comisia 

privind evaluarea Societăţii Române de Televiziune. 

De asemenea, au existat situaţii în care din diverse motive au fost efectuate modificări 

în componenţa comisiilor. 

În îndeplinirea sarcinilor comisiei, un rol dintre cele mai importante îl are mandatul 

care i-a fost conferit prin hotărârea parlamentară ce a dispus înfiinţarea sa. 


2011

NU UITA! 


Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor prezintă o însemnătate cu 

totul deosebită deoarece ele perfectează mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt 

exercitate. Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu, reglementată pe calea 

unor prevederi constituţionale, deoarece prin constituţiile statelor se definesc în fond o serie 

de prevederi cu caracter general legate de organizarea parlamentară (dacă Parlamentul este 

bicameral sau monocameral, alegerea preşedintelui Parlamentului pe toată durata mandatului, 

principiile fundamentale de organizare internă etc.). 


1. In ce se inrunesc Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului? 

2. Care sunt comisiile parlamentare? 

3. Ce sunt birourile permanente? 


1. Organizarea internă a Camerelor, expresie a principiului autonomiei Parlamentului. 

2. Comisiile si grupurile parlamentare. 


2011





– Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi 

sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 
















2011



DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR 



• va cunoaşte noţiunea de drept procedural parlamentar 

• va cunoaşte procedura lagislativa 

• va cunoste organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului 



1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR. ELEMENTE 

SPECIFICE PROCEDURII PARLAMENTARE ................................................................. 69 

2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR PARLAMENTULUI ............ 70 

3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ ......................................................................................... 76 

NU UITA! ............................................................................................................................... 78 





2011


1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR. 

ELEMENTE SPECIFICE PROCEDURII PARLAMENTARE 

După cum este general recunoscut, elementele de procedură prezintă o însemnătate 

deosebită în toate ramurile dreptului. 

În ceea ce priveşte dreptul parlamentar, acesta cuprinde, neîndoielnic, o multitudine de 

reguli şi proceduri ce sunt specifice exercitării uneia sau alteia dintre funcţiile Parlamentului 

şi diferă, desigur, de la una la alta. 

În rândul acestor proceduri, este neîndoielnic că prin ponderea şi semnificaţia 

procedurilor, rolul cel mai important îl are procedura legislativă. 

Potrivit art.61 alin.(1) din Constituţia României, "Parlamentul este organul 

reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Prin urmare, 

Parlamentul României are un dublu rol, şi anume acela de a fi organul reprezentativ suprem 

al poporului român şi de a fi unica autoritate legiuitoare a ţării. 

De aceea, în rândul atribuţiilor pe care le are Parlamentul, cea mai importantă este 

legiferarea. Această activitate este supusă în mod inerent unor norme constituţionale şi 

regulamentare care stabileşte "traseul" legii din momentul exercitării dreptului de iniţiativă 

legislativă şi până la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, norme ce alcătuiesc, în 

integralitatea lor, conţinutul procedurii legislative parlamentare. 

Într-o definiţie succintă, s-ar putea afirma că procedura legislativă parlamentară 

cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui proiect de 

lege sau a unei propuneri legislative în Parlament. În conformitate cu principiul 

bicameralismului, ea se desfăşoară în fiecare Cameră şi, dacă este cazul, în Camerele reunite, 

în şedinţă comună. 

Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele etape, care trebuie respectate: 

1. iniţiativa legislativă; 2. examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor 

legislative în cadrul comisiilor permanente; 3. includerea proiectului de lege sau a 

propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei competente să o dezbată; 4. dezbaterea 

proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente; 5. 

votarea proiectului de lege în plenul Camerei; 6. retrimiterea legii la prima Cameră 

sesizată în condiţiile art.75 alin.(4) şi (5) din Constituţie, în situaţia în care Camera 


2011


decizională adoptă, într-o redactare diferită, prevederi ce sunt în competenţa 

decizională a primei Camere; 7. semnarea legii de către preşedinţii Camerelor; 8. 

promulgarea şi publicarea legii. 

2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR 

PARLAMENTULUI 

Noţiunea de “Parlament”, cel puţin în România, este, aşa cum s-a arătat, o noţiune 

convenţională, deoarece există în fapt două Camere absolut egale în drepturi, Camera 

Deputaţilor şi Senatul, care au fiecare propria organizare şi competenţă. Ideea de “Parlament” 

apare în realitate numai în documentele comune, care se adoptă de cele două Camere în 

şedinţe reunite. 

În conformitate cu prevederile Constituţiei României (art.66 alin.1) Camera 

Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în 

luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna 

septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Camera Deputaţilor şi Senatul se 

întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului 

permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al 

senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. 

Regulamentele celor două Camere – atât Regulamentul Senatului cât şi Regulamentul 

Camerei Deputaţillor – reiau prevederile constituţionale, aducând cuvenitele precizări. Astfel, 

în Regulamentul Camerei Deputaţilor se precizează că cererea de convocare a unei sesiuni 

extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a 

sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii 

extraordinare. 

Convocarea Camerei Deputaţilor se face de către preşedintele acesteia. Preşedintele nu 

va lua în considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu îndeplinesc 

condiţiile prevăzute. 

În timpul sesiunilor, deputaţii lucrează în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri 

parlamentare, la nivelul birourilor parlamentare, în circumscripţiile electorale ori 

îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. În afara sesiunilor deputaţii îşi pot 

desfăşura activitatea, cu aprobarea Biroului permanent, în comisii permanente sau speciale ori 


2011


îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. Totodată, în afara sesiunilor, deputaţii 

pot lucra în grupuri parlamentare, din dispoziţia sau cu aprobarea conducerii grupurilor din 

care fac parte, şi îşi exercită mandatul la nivelul birourilor parlamentare şi în circumscripţiile 

electorale. 

Prevederi similare se regăsesc şi în Regulamentul Senatului. 

Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare 

După cum s-a arătat, sesiunile ordinare sunt acelea care se desfăşoară de două ori pe 

an şi care examinează întreaga agendă a problemelor care se află pe ordinea de zi a fiecărei 

dintre cele două Camre. 

Sesiunile extraordinare sunt convocate în condiţii deosebite, de urgenţă, care implică 

convocarea forumului legislativ şi adoptarea unor documente politice, juridice sau de altă 

natură. 

Sesiunile extraordinare ale fiecăreia dintre cele două Camere nu trebuie confundate cu 

şedinţele comune. Aceste şedinţe se desfăşoară în concordanţă cu prevederile Constituţiei şi 

ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

În conformitate cu prevederile art.66 alin.2 din Constituţie, Camerele se reunesc în 

şedinţe comune pentru primirea mesajului Preşedintelui României; pentru aprobarea bugetului 

de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării totale sau parţiale; 

declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; aprobarea strategiei 

naţionale de apărare a ţării; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; 

numirea, la propunerea preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi 

exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; numirea Avocatului Poporului; 

stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi 

ale acestora. De asemenea, ele se pot reuni pentru îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit 

Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună. 

Stabilirea ordinii de zi 

În Regulamentele celor două Camere sunt cuprinse prevederi legate de ordinea de zi şi 

programul de activitate. Astfel, în Secţiunea a II-a a Cap.II din Regulamentul Senatului se 

prevede că proiectul programului de activitate pentru săptămâna următoare este supus spre 

aprobare Senatului şi se adoptă, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ultima zi de 


2011


activitate în plen a săptămânii; el se distribuie senatorilor, se afişează la sediu şi se publică pe 

site-ul Senatului. 

Proiectul ordinii de zi cuprinde proiecte de lege, propuneri legislative, rapoarte, 

informări şi alte acte prevăzute de lege pentru a fi dezbătute de Senat, precum şi, după caz, 

întrebări, interpelări, declaraţii sau alte probleme propuse de către Biroul permanent, de 

senatori ori de către Guvern. La întocmirea şi aprobarea ordinii de zi se asigură prioritate 

dezbaterii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, proiectelor de lege sau propunerilor 

legislative în procedură de urgenţă, proiectelor de lege sau propunerilor legislative care sunt 

în competenţa Senatului, ca primă Cameră sesizată, şi rapoartelor întocmite de comisiile de 

mediere. 

Biroul permanent poate include în proiectul ordinii de zi dezbaterea unui proiect de 

lege sau a unei propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit, 

cu încadrarea pentru dezbatere şi aprobare în termenul prevăzut de Constituţie. Proiectele de 

lege pentru ratificarea tratatelor internaţionale, precum şi rapoartele sau declaraţiile primului- 

ministru cu privire la politica Guvernului se înscriu în proiectul ordinii de zi şi se dezbat cu 

prioritate. 

Ordinea de zi poate fi modificată numai la propunerea Biroului permanent, a unui grup 

parlamentar sau a unei comisii a Senatului pentru motive bine întemeiate şi urgente. 

La întocmirea şi adoptarea ordinii de zi în domeniul legislativ se asigură prioritate 

cererilor adresate de birourile comisiilor permanente, dezbaterilor în procedură de urgenţă, 

cererilor pentru adoptarea unei asemenea proceduri, proiectelor de lege şi propunerilor 

legislative pentru care respectiva Cameră este prima Cameră sesizată. 

La Camera Deputaţilor, proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru sunt 

săptămânale şi se aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare în ziua de miercuri a 

fiecărei săptămâni de lucru a Camerei, pentru săptămâna următoare. În cazuri excepţionale, 

modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru se aprobă de Comitetul liderilor 

grupurilor parlamentare, la cererea Biroului permanent. Ordinea de zi şi programul de 

lucru aprobate se transmit în scris şi pe suport electronic deputaţilor şi grupurilor parlamentare 

şi se afişează la sediul Camerei Deputaţilor în aceeaşi zi în care au fost aprobate de Comitetul 

liderilor grupurilor parlamentare. 

Comitetul liderilor grupurilor parlamentare este de altfel un organ specific, ale 

cărui prerogative sunt prevăzute de art.37 din Regulamentul. Astfel, acest organism, care este 

alcătuit din liderii grupurilor parlamentare constituite conform configuraţiei politice iniţiale, 


2011


aprobă ordinea de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi programul de lucru al acesteia, 

precum şi modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de lucru. El 

propune plenului Camerei Deputaţilor modul de organizare a dezbaterilor prin alocarea pentru 

fiecare grup parlamentar, în funcţie de ponderea sa în numărul total al deputaţilor, a timpului 

afectat pentru luările de cuvânt; alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la 

dezbaterile politice şi facultativă la dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra 

unei propuneri legislative. 

Desfăşurarea şedinţelor 

Desfăşurarea şedinţelor are loc potrivit prevederilor constituţionale. Astfel, şedinţele 

sunt publice şi se desfăşoară on line, în afara cazurilor în care se hotărăşte cu votul majorităţii 

parlamentarilor prezenţi ca anumite şedinţe să fie secret. 

Regulamentul Camerei Deputaţilor aduce precizarea că la şedinţele publice ale 

Camerei Deputaţilor pot asista diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii, 

precum şi alţi invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei semnate de secretarul general al 

Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent. Cetăţenii pot asista la lucrările Camerei 

pe baza unor permise de acces. Membrii Guvernului sau reprezentanţii acestora au acces la 

lucrările Camerei. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obligatorie. La 

dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de Guvern participă în mod obligatoriu, sub sancţiunea 

retragerii proiectului de pe ordinea de zi, ministrul de resort sau secretarul de stat pentru 

relaţia cu Parlamentul din ministerul respectiv. 

Cât priveşte persoanele care asistă la şedinţă, acestea trebuie să păstreze liniştea şi să 

se abţină de la orice manifestare de aprobare sau dezaprobare, în caz contrar fiind eliminate 

din sală de către forţa publică pusă la dispoziţia preşedintelui. 

Deputaţii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de 

prezenţă, ţinută de unul dintre secretari. Deputatul care nu poate lua parte la şedinţă din 

motive obiective va trebui să informeze printr-o motivaţie scrisă avizată de liderul de grup, 

Biroul permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să participe. Deputatului care nu îşi 

poate motiva absenţa i se reţine din indemnizaţia lunară, pentru fiecare zi de absenţă, o sumă 

de bani ce reprezintă a 21-a parte din indemnizaţia lunară, la care se adaugă diurna de 

deplasare. 


2011


Şedinţa Camerei Deputaţilor este deschisă de preşedintele Camerei Deputaţilor. În 

lipsa preşedintelui, acesta este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, prin rotaţie. Preşedintele 

de şedinţă este obligat să precizeze dacă este întrunit cvorumul legal, să anunţe ordinea de zi 

şi programul de lucru. Preşedintele este asistat obligatoriu de doi secretari stabiliţi prin 

rotaţie, din care unul, de regulă, este din opoziţie. 

Verificarea întrunirii cvorumului se dispune de către preşedinte numai la şedinţele de 

vot final, imediat înaintea votării, din proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup 

parlamentar. În cazul în care cvorumul nu este întrunit, şedinţa se suspendă, iar preşedintele 

va comunica data şi ora reluării lucrărilor. Reluarea lucrărilor se face şi prin derogare de la 

ordinea de zi aprobată, cu respectarea succesiunii stabilite prin aceasta. 

Preşedintele Camerei sau vicepreşedintele care îl înlocuieşte conduce dezbaterile, 

asigură menţinerea ordinii de zi în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului. Nimeni 

nu poate lua cuvântul decât dacă îi este dat de preşedinte. Persoanele care iau cuvântul în 

Cameră vorbesc de la tribuna acesteia sau din alt loc unde există instalat un microfon. 

Preşedintele Senatului conduce dezbaterile, veghează la respectarea Regulamentului şi 

la menţinerea ordinii în sala de şedinţe. Reprezentanţilor Guvernului li se dă cuvântul în orice 

fază a dezbaterii şi ori de câte ori solicită acest lucru. Acelaşi drept îl au şi reprezentanţii 

comisiilor sesizate pentru raport de fond. Senatorii şi celelalte persoane care iau cuvântul sunt 

obligate să se refere exclusiv la chestiunea în dezbatere pentru care s-au înscris la cuvânt şi să 

respecte regulile deontologiei parlamentare. 

Modalităţi de votare 

Modalităţile de votare sunt prevăzute în mod detaliat de regulamentele celor două 

Camere. Astfel, în Secţiunea a VII-a din Cap.II din Regulamentul Senatului se prevede că 

legile, hotărârile, moţiunile simple, precum şi celelalte acte se adoptă de către Senat prin vot. 

Votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii, ridicare în picioare, apel 

nominal sau electronic. În cazul legilor constituţionale, votul deschis se poate exprima şi prin 

corespondenţă, în condiţiile stabilite de Regulamentul Comisiei de revizuire a Constituţiei. 

Votul prin ridicarea mâinii sau prin ridicare în picioare poate avea una dintre 

următoarele semnificaţii: pentru, contra sau abţinere. Constatarea rezultatelor se face de 

secretari şi se comunică de preşedinte. Preşedintele Senatului sau liderul oricărui grup 

parlamentar poate cere renumărarea voturilor. 


2011


Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul votării şi 

sensul cuvintelor pentru, contra şi abţinere, după care unul dintre secretari dă citire numelui şi 

prenumelui fiecărui senator care răspunde pentru, contra sau abţinere. După terminarea 

apelului se repetă numele şi prenumele senatorilor care nu au răspuns la primul apel. 

Votul electronic se desfăşoară prin conectarea unuia dintre contactele care reprezintă 

vot pentru, vot contra sau abţinere. Rezultatul votului electronic se afişează la dispoziţia 

preşedintelui Senatului. În cazul unei defecţiuni tehnice, votul se repetă. Dacă defecţiunea 

persistă, se recurge, după caz, la celelalte modalităţi de vot. Cartela de vot este 

netransmisibilă. 

Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în 

unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moţiunilor. 

Actele Parlamentului. 

Potrivit art.67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi 

moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, 

orice manifestare de voinţă a Parlamentului se exprimă prin adoptarea unui act; manifestările 

de voinţă ale Parlamentului pot avea efecte şi semnificaţii diferite. 

“Cuprinzând un comandament, o permisiune sau o abilitare, ca modalităţi de 

reglementare a relaţiilor sociale într-un anumit domeniu de activitate, dacă instituie norme de 

drept, sau cu un alt conţinut, în funcţie de scopul urmărit, actele Parlamentelor se 

caracterizează şi în raport cu obiectul lor. Forma este a unui anume conţinut. Ea nu există ca o 

realitate în sine. De aceea, alături de aspectul formal, a doua caracteristică a actului este 

conţinutul său” . 

Prin urmare, actele Parlamentului se caracterizeazuă printr-o structură bivalentă: pe de 

o parte, ele sunt acte care din punct de vedere formal emană de la Parlament, pe de altă parte 

sunt acte ce au un anumit conţinut. Din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte conţintul lor, 

art.73 din Constituţie, diferenţiază legile în legi constituţionale, legi organice şi legi 

ordinare. 

Legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul 

majorităţii membrilor fiecărei Camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu 

votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. 


2011


Cât priveşte legile constituţionale, acestea, potrivit unei constante practici adoptate de 

toate ţările, se adoptă cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei 

Camere. 

În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu excepţia legilor la care ne- 

am referit) câteva precizări se impun. 

Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din Camerele 

Parlamentului sau de la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă exclusiv la activitatea 

parlamentară şi are efecte cu caracter intern. 

Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă 

atitudinea într-o anumită problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri, cum ar 

fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea Guvernului. 

3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ 

Parlamentul României este, după cum se ştie, un parlament bicameral. El cuprinde în 

actualul moment 334 deputaţi şi 137 senatori. Până la reforma constituţională din 2003 a 

existat un paralelism aproape perfect între prerogativele Camerei Deputaţilor şi cele ale 

Senatului. Fiecare lege, indiferent de conţinutul său, trebuia să urmeze în mod obligatoriu o 

procedură similară în ambele Camere, eventualele nepotriviri urmând a fi soluţionate pe calea 

unei proceduri ce implica organizarea unor comisii de mediere sau, dacă acestea nu reuşeau să 

ajungă la o soluţie, o procedură de concililere ce implica convocarea în şedinţă a ambelor 

Camere reunite. 

Procedura menţionată făcea ca adoptarea legilor de către Parlament să fie o operaţiune 

de durată şi greoaie, ceea ce justifica în parte susţinerile diverselor guverne care s-au succedat 

la conducerea României şi care au recurs la un număr excesiv de Ordonanţe de urgenţă, 

motivând tocmai „încetineala” procedurii parlamentare faţă de importanţa problemelor ce se 

cereau a fi dezbătute şi soluţionate. 

Reforma constituţională din anul 2003 a adus importante elemente de noutate în ceea 

ce priveşte desfăşurarea procesului legislativ, prin stabilirea unor domenii în care una dintre 

Camerele Parlamentului, denumită “prima Cameră sesizată”, este cea care dezbate proiectul 

sau propunerea legislativă (Camera de dezbatere), iar cea de a doua Cameră “Camera 

decizională”, este chemată să statueze în mod definitiv asupra acestei propuneri sau proiect. 


2011


Modificarea Constituţiei a promovat o nouă concepţie, potrivit căreia se supun spre 

dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor în primă lectură, proiectele de lege şi propunerile 

legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor 

legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri. De asemenea, se supun 

Camerei Deputaţilor şi proiectele legilor organice ce privesc serviciul de radio şi televiziune, 

persoanele care nu pot face parte din partidele politice, exceptarea de la serviciul militar a 

cetăţenilor români, legile organice ce privesc regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă, 

statutul funcţionarilor publici, regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii, raporturile de 

muncă, sindicatele, înfiinţarea şi organizarea Consiliului Legislativ, organizarea Guvernului, 

incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului, înfiinţarea autorităţilor administrative 

autonome, structura sistemului naţional de apărare, a serviciilor de informaţii şi celorlalte 

componente ale forţelor armate, competenţa instanţelor judecătoreşti, condiţiile în care se 

efectuează reînnoirea periodică a membrilor Curţii Constituţionale. 

În total, Camerei Deputaţilor îi revin, ca primă Cameră sesizată, 22 categorii de legi 

organice şi o singură categorie de legi care pot fi, după caz, organice sau ordinare, având ca 

obiect ratificarea tratatelor şi a altor acorduri internaţionale, în timp ce Senatului îi revin 

numai 18 precum şi toate proiectele sau propunerile de legi ordinare. 

Comisia Constituţională în dezbaterile sale şi în textul prezentat Camerei Deputaţilor 

nu a reţinut alte elemente de diferenţiere între cele două Camere, cu excepţia situaţiei la care 

ne-am referit mai sus, privind obligaţia sesizării uneia din Camere cu un anumit proiect de 

lege sau propunere legislativă privind un domeniu specific. Menţionăm însă că, în timpul 

dezbaterilor care s-au purtat în ultimii ani cu privire la revizuirea Constituţiei României, au 

fost propuse şi alte variante ce aveau în vedere stabilirea unor competenţe specifice pentru 

Senat, spre a-l diferenţia mai mult sub aspectul competenţei de Camera Deputaţilor. De altfel, 

asemenea puncte de vedere au fost susţinute şi cu prilejul dezbaterii parlamentare a 

proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei şi se regăsesc în propunerile formulate 

anterior de partidele politice. 

Noile prevederi constituţionale au fost dezvoltate prin regulamentele celor două 

Camere. Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.92 pct.8 că, potrivit 

art.75 din Constituţia României, republicată, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei 

Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată: 


2011


1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor 

acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau 

acorduri; 

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, care se 

referă la: organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul 

parlamentar al acestora; dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu calitatea de 

membru al partidelor politice a unor categorii socioprofesionale; organizarea şi funcţionarea 

instituţiei Avocatului Poporului. 

La Senat, articolul 88 din Regulament dispune că acesta, ca primă Cameră sesizată 

are în competenţă spre dezbatere şi adoptare, proiectele de lege şi propunerile legislative în 

domeniile stabilite de art.75 din Constituţia României, republicată, după cum urmează: 

1. proiectele de lege şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare; 

2. proiectele legilor organice referitoare la teritoriu; cetăţenie; simbolurile naţionale; 

egalitatea în drepturi; dreptul de proprietate privată. 

NU UITA! 

În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu excepţia legilor la 

care ne-am referit) câteva precizări se impun. 

Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din 

Camerele Parlamentului sau de la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă 

exclusiv la activitatea parlamentară şi are efecte cu caracter intern. 

Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă 

atitudinea într-o anumită problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri, 

cum ar fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea 

Guvernului. 


2011


1. Definiti procedura parlamentara. 

2. Care sunt etapele procedurii legislative parlamentare? 

3. Care sunt mdalitatile de votare? 


1. Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului. 

2. Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare. 

3. Procedura legislativă 





– Olivier Beaud, La puissance de l'État, Paris, PUF, 1994 (Léviathan) 








2011










1998. 


1992. 






2011



RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE 

ORGANE ALE STATULUI. IMPORTANŢA, DIMENSIUNILE 

ŞI LIMITELE CONTROLULUI PARLAMENTAR 



• va cunoaşte aspecte privind instituţia Parlamentului 

• va cunoaşte aspecte privind mecanismul relaţiilor dintre Parlament şi organele 

statului 

• va cunoste modurile de control parlamentar 



1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ................................................ 82 

2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN. CONTROLUL 

PARLAMENTAR .................................................................................................................. 83 

3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ .................. 86 

4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE STATULUI ................ 88 

NU UITA! ............................................................................................................................... 89 





2011


1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ 

Relaţia dintre Parlament şi instituţia prezidenţială sau şeful statului, indiferent dacă 

acesta este monarh sau preşedinte de republică, prezintă o însemnătate dintre cele mai mari, 

ţinând seama de faptul că atât şeful statului cât şi Parlamentul se bazează pe anumite elemente 

de legitimitate. În cazul republicilor, atât legitimitatea Parlamentului cât şi a şefului de stat 

decurg din sufragiul popular, în timp ce în regimurile monarhice, legitimitatea monarhului 

decurge din prerogativele sale istorice şi ereditare. 

O analiză a modului în care se înfăptuieşte relaţia dintre Parlament şi instituţia 

prezidenţială poate fi făcută în mod ştiinţific numai raportându-ne la diferitele tipuri de 

regimuri constituţionale şi ţinând seama de faptul că există importante diferenţieri între 

acestea în ce priveşte atribuţiile Parlamentului, ale Preşedintelui, precum şi în ce priveşte 

mecanismul relaţiilor dintre aceste două importante organe ale statului. 

Regimul semi-prezidenţial 

Regimul semi-prezidenţial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului 

prezidenţial, dar şi de imperfecţiuni ale regimului parlamentar - la care ne vom referi în 

continuare. Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care 

nu îi acordă deloc, regimul semi-prezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele 

ales de întregul popor devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparţine 

de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găseşte primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, 

prima şi cea mai importantă deosebire între regimul semi-prezidenţial şi cel prezidenţial, 

deoarece în regimurile prezidenţiale preşedintele este totodată şeful puterii executive. 

Regimul parlamentar 

Regimul parlamentar acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine 

de fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul – condus de un prim ministru eficient 

şi cu largi puteri – este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând 

încrederea fără prea mari dificultăţi, în condiţiile în care apreciază că nu-şi îndeplineşte 

mandatul. Preşedintele republicii este, în asemenea condiţii, o figură mai mult decorativă, 

având atribuţii de reprezentare şi protocol, un rol politic minor, ce este depăşit de departe de 


2011


poziţia proeminentă a primului ministru. Preşedintele republicii poate acţiona însă cu succes 

în situaţii de criză, în care el este de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o 

asemenea opţiune nu poate fi făcută însă nici ea discreţionar, deoarece preşedintele va recurge 

la o anumită nominalizare numai după ce va avea girul forţelor politice şi se va confrunta cu 

acestea. 

Regimul directorial 

O varietate a regimurilor întemeiate pe principiul pluralismului politic o constituie 

regimul directorial. Acest regim se caracterizează prin aceea că puterea executivă este 

deţinută de un colegiu ales de către legislativ, pe un anumit termen, până la expirarea căruia 

nu poate fi revocat. Un asemenea sistem se deosebeşte în mod evident de regimul 

parlamentar, întrucât guvernul (executivul) nu poate fi revocat de Parlament până când nu îşi 

va fi terminat mandatul. 

În România, republică semiprezidenţială, relaţia dintre şeful statului şi Parlament se 

desfăşoară mai ales în legătură cu adresarea de mesaje de către Preşedintele României 

Parlamentului şi cu privire la suspendarea din funcţie a şefului statului. 

2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN. 

CONTROLUL PARLAMENTAR 

Spre deosebire de Parlament, Guvernul este organul suprem executiv care asigură 

realizarea politicii interne şi externe a ţării, exercitând totodată conducerea generală a întregii 

administraţii publice. 

După cum s-a subliniat cu prilejul dezbaterilor Adunării Constituante, "Guvernul 

apare ca o autoritate autonomă, supusă însă, în condiţiile prevăzute de Constituţie, 

controlului Parlamentului". 

Acţionând în sfera atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. El poate 

exercita şi o activitate normativă, dar numai în condiţiile articolului 115 din Constituţia 

României. 

Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a 

ministerelor precizează atribuţiile principale ale Guvernului vizând, printre altele, conducerea 

şi controlul activităţii ministerelor, elaborarea proiectelor de legi şi supunerea acestora spre 


2011


adoptare Parlamentului, întocmirea proiectului bugetului de stat, negocierea tratatelor, 

acordurilor şi convenţiilor internaţionale. 

În art.1 alin.5 al Legii sunt specificate funcţiile pe care le exercită Guvernul şi anume : 

“pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcţii : 

a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare 

a Programului de guvernare ; 

b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi 

instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice ; 

c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea 

proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul 

este responsabil ; 

d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, 

reprezentarea pe plan intern şi extern ; 

e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi 

respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, 

precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care 

îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului ”. 

Trebuie menţionat că Regulamentele parlamentare cuprind importante prevederi care 

asigură o implicare corespunzătoare a Guvernului în procesul legislativ. 

Astfel, prin Hotărârea nr.5 din 12 ianuarie 2001 privind modificarea şi completarea 

Regulamentului Camerei Deputaţilor, s-a dispus - printre altele - că la lucrările Comitetului 

ordinii de zi nou înfiinţat participă ca invitat reprezentantul Guvernului (art.34 2 ). 

O prevedere similară a fost menţinută şi în actualul Regulament al Camerei 

Deputaţilor cu privire la lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare (art.38 

alin.21). 

În legătură cu dreptul de a prezenta amendamente, Guvernul, ca şi deputaţii şi 

grupurile parlamentare, pot prezenta asemenea amendamente la Comisia sesizată în fond până 

la împlinirea unui termen de cinci zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului. În 

cazul în care termenul de depunere a fost redus la cinci zile, şi termenul depunerii 

amendamentelor va fi redus la trei zile (art.90 alin.1). 

În situaţia propunerilor legislative elaborate de o comisie parlamentară, acestea se 

comunică şi Guvernului (art.90 alin.2). 


2011


O prevedere importantă este legată de amendamentele care implică modificarea 

bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Amendamentele la care în termen 

de cinci zile de la primire Guvernul nu s-a opus, sunt considerate acceptate. Răspunsul 

Guvernului în legătură cu amendamentele ce i-au fost transmise poate fi dat numai sub 

semnătura unui membru al acestuia (art.90 alin.7). 

În ceea ce priveşte discutarea articolelor la care s-au făcut amendamente, pot lua 

cuvântul pentru a-şi exprima punctul de vedere atât deputaţii, raportorul comisiei sesizate în 

fond, dar şi reprezentantul Guvernului (art.97 alin.1). 

Alin.2 al art.115 din Regulamentul Camerei Deputaţilor dispune, cu referire la 

procedura de urgenţă, că vor fi supuse aprobării Comitetului liderilor grupurilor 

parlamentare, atât cererile Guvernului, cât şi propunerile Birourilor permanente ale grupurilor 

parlamentare sau ale comisiilor permanente. 

Mecanismul relaţiilor dintre Parlament şi Guvern este stabilit cu deosebită claritate în 

Capitolul IV din Titlul 3 al Constituţiei României. Sunt prevăzute ca modalităţi de acţiune: a) 

informarea Parlamentului (art.111); b) procedura întrebărilor şi interpelărilor (art.112); 

c) moţiunea de cenzură (art.113); d) angajarea răspunderii guvernului (art.114) şi e) 

delegarea legislativă (art.115). 

Din analiza prevederilor constituţionale, a practicii altor state, ca şi a principiilor 

generale de drept constituţional, rezultă faptul că Guvernul acţionează în deplinătatea 

competenţei sale pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin, controlul parlamentar exercitându-se 

numai în limita prevederilor constituţionale şi numai prin folosirea căilor şi metodelor pe care 

Parlamentul le are la dispoziţie. Parlamentul nu se poate substitui competenţei Guvernului, 

nici nu are dreptul să emită "avize" ori să acorde "viză de control preventiv" cu privire la 

actele efectuate de Guvern. În momentul de faţă, în toate ţările lumii controlul parlamentar 

reprezintă una dintre laturile cele mai importante ale activităţii parlamentare. După cum 

subliniază autorii francezi Pierre Avril şi Jean Giquel, "termenul de control desemnează 

activităţile politice ale Adunărilor, spre deosebire de activitatea lor legislativă, şi acoperă o 

mare diversitate de operaţiuni care merg de la punerea în joc a responsabilităţii Guvernului 

până la activităţi pur informative". 

Într-un studiu elaborat de Uniunea Interparlamentară este pus în lumină fundamentul 

controlului parlamentar: fiind mandatare ale poporului, Adunările legislative trebuie să 

supravegheze modul în care se înfăptuieşte conducerea treburilor statului pentru ca aceasta să 

se menţină pe linia care corespunde cel mai mult aspiraţiilor întregii colectivităţi naţionale. În 


2011


aplicarea sa, acest principiu se dovedeşte destul de complicat de înfăptuit deoarece ridică 

problema raporturilor între puterile publice. După cum se menţionează în studiul citat, "Forţa 

Parlamentului derivă din puterea sa de a supraveghea în ansamblul său acţiunea politică şi 

administrativă a executivului şi chiar de a o întrerupe atunci când ea nu corespunde 

dezideratelor naţiunii". Mijloacele de control puse la dispoziţia Parlamentului diferă, însă, 

după cum este vorba de un regim politic parlamentar propriu zis sau de un regim 

prezidenţial, întemeiat pe separaţia puterilor, în cadrul căruia fiecărui organ al statului i s-au 

încredinţat funcţii precise, dar independente unele de altele, pe care le exercită, în limitele 

competenţelor ce le sunt atribuite. Într-un asemenea sistem, chiar dacă parlamentele nu au 

posibilitatea să înlocuiască guvernele, ele au totuşi la dispoziţie un anumit număr de mijloace 

de control. 

Cu prilejul dezbaterii problemei controlului parlamentar în cadrul unui Seminar 

organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tipurile de control au fost 

clasificate astfel: 

1 0 - controlul ex ante (anterior sau preventiv) şi controlul ex post (ulterior); 

2 0 - controlul "de rutină" (obişnuit) şi controlul ad-hoc (pentru situaţii speciale, 

inclusiv anchetele); 

3 0 - controlul (propriu zis) şi "reacţiile" (urmările, implicaţiile controlului); 

4 0 - controlul efectuat de Parlament şi controlul încredinţat de Parlament altor 

organe (de pildă, Curtea de Conturi) şi 

5 0 - controlul exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat asupra 

unor probleme de politică externă. 

Uniunea Parlamentară clasifică însă controlul parlamentar în funcţie de domeniile mari 

asupra cărora se efectuează controlul. 

3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ 

Relaţia dintre Parlament şi Curtea Constituţională este o relaţie deosebit de complexă 

şi importantă, care acţionează în ambele sensuri, implicând numeroase elemente de 

procedură, dar şi importante prevederi de fond. 


2011


Analiza modului în care s-au desfăşurat aceste raporturi în întreaga perioadă care a 

urmat constituirii şi începerii activităţii Curţii Constituţionale demonstrează că, de regulă, s-au 

respectat termenele şi procedurile care priveau buna desfăşurare a controlului de 

constituţionalitate a legilor, regulamentelor Parlamentului, precum şi soluţionarea excepţiilor 

de neconstituţionalitate. 

Din acest punct de vedere, sesizările de neconstituţionalitate au fost depuse 

întotdeauna în termenul legal la Secretarii Generali ai celor două Camere ale Parlamentului şi 

transmise operativ Curţii Constituţionale. 

Cu regularitate şi în timp util, membrii celor două Camere au fost informaţi de către 

preşedinţii de şedinţă asupra dreptului de sesizare a Curţii Constituţionalitate în conformitate 

cu prevederile art.17 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii 

Constituţionale. 

Prevederea constituţională potrivit căreia sesizarea de neconstituţionalitate poate fi 

făcută de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (art.144 lit.a din 

Constituţie) a fost respectată în toate situaţiile. Au existat chiar cazuri în care sesizarea a fost 

făcută de un număr de deputaţi sau senatori superior celui prevăzut de Constituţie. Aşa, de 

pildă, în 1994, în legătură cu Legea privind ajutorul social (devenită Legea nr.107/1994) 

sesizarea de neconstituţionalitate a fost făcută de 91 de deputaţi şi ulterior de 32 de senatori. 

În cazul Legii privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.36/1997 

pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului nr.84/1995, sesizarea a fost făcută de 

86 de deputaţi etc. 

Potrivit Legii nr.47/1992, în privinţa controlului constituţionalităţii legilor înainte de 

promulgare, după sesizarea Curţii, aceasta comunică sesizarea în termen de 24 de ore 

preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor 

avea loc dezbaterile. 

O importantă prevedere este aceea a art.17 alin.(1) din Lege, potrivit căreia, până la 

data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere pot prezenta în scris punctul lor de vedere. 

Această dispoziţie crează o facultate, nu o obligaţie pentru preşedinţii celor două Camere ale 

Parlamentului, de a-şi prezenta punctele de vedere în legătură cu soluţionarea unor sesizări de 

neconstituţionalitate. 

În cazul excepţiei de neconstituţionalitate care vizează probleme de constituţionalitate 

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, preşedintele Curţii Constituţionale comunică 

încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale 


2011


Parlamentului şi Guvernului, indicând data până la care pot să trimită punctele lor de vedere. 

Redactarea acestui text demonstrează, de asemenea, facultatea conducerii Camerelor 

Parlamentului de a-şi exprima punctele de vedere şi opiniile în legătură cu eventuala sesizare 

de neconstituţionalitate. 

4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE 

STATULUI 

Una dintre atribuţiile cele mai importante ale Parlamentului este aceea de a desemna – 

prin numire sau alegere – un număr de autorităţi publice, desemnarea efectuându-se de 

către ambele Camere (separat sau în şedinţă comună) sau – într-un singur caz, al Avocatului 

Poporului – de către Senat. 

Parlamentul României exercită un rol important în desemnarea unor autorităţi publice 

de cea mai mare însemnătate. Desemnarea acestora se face, în toate cazurile, potrivit 

prevederilor legilor în cauză, pe care le-am menţionat, fie în cadrul unei şedinţe comune a 

celor două Camere, fie în mod separat, când legea prevede astfel. 

În toate cazurile este necesar avizul comisiei de specialitate a fiecărei Camere, în 

majoritatea situaţiilor avizul Comisiei juridice. 

Cât priveşte modalitatea prin care se face desemnarea diverselor autorităţi la care ne- 

am referit, stabilirea acesteia este de competenţa Parlamentului sau, după caz, a uneia din 

Camere, care poate alege oricare dintre modalităţile de vot regulamentare. 

În toate situaţiile, constatarea rezultatului votării se va face, în cazul recurgerii la votul 

cu buletine de vot (care este cel mai frecvent), prin întocmirea unor procese-verbale încheiate 

în prezenţa membrilor Biroului permanent sau ai birourilor permanente. În urma exprimării 

votului, pe cale de hotărâre (a Parlamentului sau, după caz, a uneia din Camere) se dispune 

numirea sau alegerea persoanei în cauză, ce a fost propusă pentru demnitatea respectivă. 

Precizăm că pentru numirea ori alegerea în anumite funcţii este necesară întrunirea 

voturilor majorităţii senatorilor sau deputaţilor. Cu titlu de exemplu menţionăm dispoziţiile 

art.7 alin.4 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, 

potrivit cărora pentru alegerea judecătorilor la Curtea Constituţională, a căror numire revine 

Camerei Deputaţilor şi Senatului (în afară de preşedinte), este necesar votul majorităţii 

membrilor Camerei respective. 


2011


În situaţia în care, în urma votului exprimat candidatul ori candidaţii propuşi nu au 

întrunit majoritatea necesară cerută de lege, urmează să se organizeze un alt tur de scrutin, 

indiferent dacă pentru funcţia respectivă au fost propuşi unul sau mai mulţi candidaţi. În 

situaţia în care au fost propuşi mai mulţi candidaţi, turul de scrutin următor se va organiza 

pentru primii doi candidaţi cre au obţinut cel mai mare număr de voturi la turul de scrutin 

anterior. În situaţia în care există o singură nominalizare pentru ocuparea funcţiei respective, 

se vor organiza noi tururi de scrutin până la obţinerea majorităţii necesare. 

NU UITA! 

Cu prilejul dezbaterii problemei controlului parlamentar în cadrul unui Seminar 

organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tipurile de control au fost 

clasificate astfel: 

1 0 - controlul ex ante (anterior sau preventiv) şi controlul ex post (ulterior); 

2 0 - controlul "de rutină" (obişnuit) şi controlul ad-hoc (pentru situaţii speciale, 

inclusiv anchetele); 

3 0 - controlul (propriu zis) şi "reacţiile" (urmările, implicaţiile controlului); 

4 0 - controlul efectuat de Parlament şi controlul încredinţat de Parlament altor 

organe (de pildă, Curtea de Conturi) şi 

5 0 - controlul exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat 

asupra unor probleme de politică externă. 

Uniunea Parlamentară clasifică însă controlul parlamentar în funcţie de domeniile mari 

asupra cărora se efectuează controlul. 


2011


1. Ce functii exercita Guvernul? 

2. Care sunt tipurile de control? 

3. 



1. Rolul Parlamentului în desemnarea şefului statului şi a primului ministru. 

2. Controlul parlamentar. 

3. Relaţia dintre Parlament şi Executiv în diferitele sisteme constituţionale. 











2011






– Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et régimes politiques, Paris, 

Nathan, 1996. (Fac. droit). 

– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997, 

14e éd (U- Droit). 





1992. 












2011



DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU 

ÎN PROMOVAREA INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI 



• va cunoaşte rolul diplomaţiei 

• va cunoaşte însemnătatea diplomaţiei în lumea contemporană 

• va cunoste evoluţia formelor diplomaţiei 



1. ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAŢIEI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ ... 93 

2. EVOLUŢIA ŞI DIVERSIFICAREA FORMELOR DIPLOMAŢIEI. TRADIŢIILE 

DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE .................................................................................... 93 

3. FORMELE ŞI METODELE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE ................................ 95 

NU UITA! ............................................................................................................................... 98 





2011


1. ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAŢIEI ÎN LUMEA 

CONTEMPORANĂ 

Activitatea diplomatică are o lungă şi prodigioasă tradiţie, ea contribuind pe parcursul 

timpului la soluţionarea a numeroase probleme pendinte între state, la perfectarea unor tratate 

internaţionale, precum şi la constituirea unor organizaţii şi organisme internaţionale care joacă 

un rol important în lumea de azi. 

Autorii de specialitate au elaborat, de aceea, numeroase definiţii care surprind, din 

diverse unghiuri, valoarea şi semnificaţia activităţii diplomatice care se desfăşoară la nivelul 

statelor. 

Potrivit unei definiţii care a fost formulată în secolul XIX, "Diplomaţia este ştiinţa 

raporturilor şi intereselor reciproce ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor 

între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul 

grec diploma, duplicatul, dublarea unui act emis de prinţ şi al cărui prim exemplar s-a 

păstrat". Într-o altă accepţie, diplomaţia ar fi "aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea 

relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu 

statele vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor (conduct of business) între state 

prin mijloace paşnice". 

Pe parcursul timpului, activitatea diplomatică a cunoscut însă numeroase şi 

semnificative dezvoltări, dar şi diversificări, tinzând la afirmarea pe prim plan a unor aspecte 

sau a unor domenii sau altora ale activităţii diplomatice. Pe de altă parte, în condiţiile 

revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, celeritatea, comunicarea rapidă, deciziile prompte şi eficiente 

au început să condiţioneze într-un grad din ce în ce mai înalt activitatea diplomatică. În 1883, 

Albert Sorel îşi imagina un Richelieu, un Bismarck, un Ludovic al XIV-lea sau un Frederic 

închişi într-un cabinet plin de telefoane şi comprimând "într-un dialog precipitat toate 

problemele seculare ale dinastiilor şi ale naţiunilor". 

2. EVOLUŢIA ŞI DIVERSIFICAREA FORMELOR DIPLOMAŢIEI. 

TRADIŢIILE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE 

Aşa cum s-a arătat, în secolul nostru, păstrându-şi conotaţiile tradiţionale, diplomaţia a 

cunoscut forme noi şi tot mai importante. Orientată iniţial spre dimensionarea relaţiilor 

politice, diplomaţia s-a extins în mod succesiv asupra domeniului economic, cultural, tehnico- 


2011


ştiinţific. Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre o diplomaţie economică, despre o diplomaţie 

culturală, despre o diplomaţie tehnico-ştiinţifică, inclusiv diplomaţia nucleară, deşi toate 

aceste tipuri de diplomaţie nu se suprapun, fireşte, cu formele, metodele şi conţinutul 

diplomaţiei tradiţionale. 

În ceea ce priveşte diplomaţia parlamentară, aceasta are şi ea vechi tradiţii. Iniţial 

parlamentele, care au preluat prerogativa regală a ratificării tratatelor, au devenit factori 

politici importanţi care dispuneau în legătură cu angajamentele internaţionale cele mai 

relevante ale statelor. Este o realitate de netăgăduit a zilelor noastre că, în decursul timpului, 

contactele fireşti între parlamente s-au extins şi ele şi s-au amplificat, astfel încât relaţiile 

interparlamentare, fără a "dubla" relaţiile oficiale la nivelul statelor, au adus acestora 

importante elemente de complementaritate, conferindu-le o puternică încărcătură politică. 

Spre deosebire de diplomaţia la nivelul statelor, diplomaţia la nivelul parlamentelor 

prezintă o mai mare flexibilitate şi posibilităţi inedite de abordare a unor probleme deosebit de 

complexe şi dificile ale relaţiilor internaţionale. Dacă, aşa cum este bine ştiut, diplomaţia 

oficială se desfăşoară la nivelul statelor şi, prin aceasta, al forţelor politice care sunt implicate 

în mod direct în acţiunea de guvernare, diplomaţia la nivelul parlamentelor prezintă avantajul 

implicării tuturor forţelor politice, atât guvernamentale cât şi de opoziţie, în acţiunea de 

contacte şi de negocieri. Pe de altă parte, neangajând în mod nemijlocit statele, cancelariile 

diplomatice, ci numai forţe politice de cele mai variate orientări ce fac parte din forumurile 

reprezentative ale diferitelor ţări, diplomaţia parlamentară poate să acţioneze în anumite 

situaţii cu mai multă eficienţă chiar decât diplomaţia oficială, facilitând utilizarea unor canale 

de contacte care uneori nu sunt la îndemâna diplomaţiei oficiale. 

În timpul primului război mondial, cum era şi firesc, activităţile parlamentare au fost 

întrerupte, cu toate că unii parlamentari desfăşurau încă de pe atunci o activitate intensă în 

cadrul Organizaţiei centrale pentru o pace durabilă, fondată la Haga în 1915, care avea să 

joace un rol important în cadrul lucrărilor pentru pregătirea viitoarei Ligi a Naţiunilor. 

Reluarea activităţilor parlamentare după restabilirea păcii a fost marcată de 

conştientizarea unor importane forţe politice în legătură cu justeţea ideii de a evita o viitoare 

conflagraţie mondială. De aceea, în activitatea Uniunii Interparlamentare s-au exprimat tot 

mai puternic voci în sensul sprijinirii Ligii Naţiunilor, al vindecării rănilor provocate de 

război şi reconstrucţiei economice mondiale. Statutul Uniunii Interparlamentare a fost 

amendat, introducându-se o importantă prevedere în sensul că Uniunea Interparlamentară va 

trebui "să studieze şi să caute soluţii pentru toate problemele cu caracter internaţional, 


2011


capabile să-şi găsească rezolvarea prin acţiuni parlamentare". Totodată, Uniunea se angaja "să 

facă orice sugestie pentru dezvoltarea instituţiilor parlamentare, în scopul îmbunătăţirii 

activităţii acestor instituţii şi creşterii prestigiului lor". Este de reţinut, totodată, că în cadrul 

scopurilor pe care le reafirma Uniunea Interparlamentară, la loc de frunte se situa şi 

codificarea dreptului internaţional, evident o codificare neoficială, întreprinsă de organizaţii 

cu caracter neguvernamental. În această privinţă un rol excepţional i-a revenit savantului 

român Vespasian V.Pella, delegat al grupului interparlamentar român la majoritatea 

conferinţelor ce au avut loc între cele două războaie mondiale. 

3. FORMELE ŞI METODELE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE 

Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de forme 

şi metode de acţiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilităţi sporite faţă de 

diplomaţia oficială. 

Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele: 

a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi convenţiile internaţionale; 

b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de diferitele parlamente; şi 

c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale şi multilaterale. 

Ratificarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale 

Potrivit constituţiilor naţionale, Parlamentele au dreptul de a examina din toate 

punctele de vedere tratatele internaţionale încheiate în numele statelor sau care privesc 

domenii fundamentale ale colaborării lor. Actul prin care Parlamentul adoptă sau respinge o 

lege ce are ca obiect ratificarea unui tratat este, în fond, un mod de control al legislativului 

asupra activităţii actului de politică externă, de verificare a concordanţei literei şi spiritului 

unor înţelegeri constituţionale care definesc organizarea statului. 

Această prerogativă a parlamentelor este recunoscută în toate ţările lumii, indiferent de 

mecanismul lor de guvernare. Cu toate acestea, "Camerele se găsesc în general în 

imposibilitatea juridică sau practică de a participa la negocierile care preced încheierea unor 

tratate, tot aşa cum ele nu pot să oblige guvernul să pornească asemenea negocieri. În schimb, 

dreptul lor de control à posteriori asupra tratatelor deja semnate, înainte de ratificarea ce 


2011


incumbă şefului statului, apare mai uşor de organizat şi, în orice caz, justificat în virtutea 

principiilor democratice". 

Sistemele constituţionale diferă în ce priveşte implicarea parlamentelor în dezbaterea 

şi ratificarea tratatelor. În unele ţări francofone, ca de pildă Camerun, Franţa şi Senegal, 

tratatele nu pot să fie ratificate de preşedintele republicii decât în virtutea unei legi care îl 

abilitează în acest scop. În diferite state, categoriile de tratate care trebuie să fie aprobate de 

către Parlament înaintea ratificării sunt precis stabilite. 

Declaraţii, rezoluţii şi apeluri 

O a doua posibilitate pe care o au Parlamentele de a se implica în politica externă o 

constituie declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile pe care le pot adresa altor forumuri legislative 

în legătură cu unele probleme internaţionale actuale. Documentele respective deşi nu au 

aceeaşi valoare juridică cu tratatele internaţionale, exercită un covârşitor impact moral- 

politic asupra problemelor ce interesează comunitatea statelor. În asemenea documente 

parlamentele iau, practic, atitudine în legătură cu unele probleme în litigiu, exprimă o poziţie 

angajată în favoarea rezolvării lor în concordanţă cu normele dreptului internaţional. Aşa, de 

pildă, în Declaraţia Parlamentului României privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi 

consecinţele acestuia pentru ţara noastră, adoptată la 24 iunie 1991, se constată că "Noile 

realităţi şi evoluţiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru 

identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale 

actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în 

consens cu principiile statuate în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în 

Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu normele moralei şi dreptului 

internaţional". 

În alte situaţii, Parlamentul a adoptat titulatura de "rezoluţii" pentru anumite acte 

legate de politica internaţională. În acest sens se pot menţiona Rezoluţia privind poziţia 

Parlamentului României faţă de instituţionalizarea unui organism parlamentar al 

C.S.C.E. 

Delegaţiile parlamentare 

O a treia posibilitate de care dispun Parlamentele spre a se implica în politica 

internaţională o constituie participarea unor parlamentari fie în cadrul unor delegaţii 


2011


guvernamentale, fie în cadrul unor delegaţii parlamentare, la manifestări internaţionale, 

reuniuni, simpozioane sau întâlniri organizate de Parlamente, cu participare bilaterală sau 

multilaterală. 

În ce priveşte prima situaţie evocată, şi anume participarea unor parlamentari în cadrul 

unor anumite delegaţii guvernamentale, este cert că introducerea unor parlamentari în 

componenţa delegaţiilor respective nu influenţează asupra caracterului etatic al delegaţiei. În 

fond, este vorba de întâlniri la nivel statal, cărora pentru a li se da o şi mai mare greutate li se 

includ o anumită participare parlamentară (evident, limitată), în delegaţia unei anumite ţări. 

Cât priveşte delegaţiile parlamentare propriu-zise, vizitele, schimbul de asemenea delegaţii, 

participarea la manifestări interparlamentare, acestea se circumscriu, desigur, în exclusivitate 

diplomaţiei parlamentare. Ele implică, în multe cazuri, o pregătire meticuloasă şi uneori chiar 

mai dificilă decât a delegaţiilor oficiale la nivelul statelor. Întrucât delegaţiile parlamentare 

sunt alcătuite – aşa cum am mai arătat – din deputaţi şi senatori aparţinând unor partide 

diferite, este însă necesar să se sincronizeze poziţiile acestora, găsindu-se un numitor comun, 

care să permită exprimarea unei poziţii comune de către întreaga delegaţie, în totalitatea sa. 

Odată definită o anumită linie comună pe care trebuie să o urmeze delegaţia 

parlamentară, nu sunt excluse posibilităţile ca anumiţi deputaţi sau senatori, în mod 

individual, să mai participe la lucrări cu câte una sau două intervenţii consacrate unor teme 

absolut specifice. Aceste participări cu titlu individual ale parlamentarilor nu pot contraveni 

însă punctului de vedere global urmat de întreaga delegaţie, deoarece ar însemna că delegaţia 

respectivă nu ar mai avea suficientă credibilitate în ochii auditoriului. Înfăţişarea unor puncte 

de vedere diametral opuse de către membrii aceleiaşi delegaţii ar crea, în fond, dificultăţi 

statului în cauză, a cărei politică nu ar mai putea fi înţeleasă corect de către participanţii la 

respectiva reuniune. De aceea, este normal ca delegaţii parlamentari care participă la diferite 

conferinţe să stabilească de comun acord anumite linii fundamentale în cadrul cărora ele vor 

trebui să acţioneze, realizând consensul în marile probleme naţionale şi evitând fărâmiţarea 

discuţiilor spre probleme colaterale, lipsite de interes. O asemenea sincronizare a punctelor de 

vedere ale delegaţilor parlamentari nu însemnează cu nimic estomparea individualităţii 

membrilor care le compun, subaprecierea posibilităţilor pe care le oferă contactele individuale 

cu oameni politici de aceeaşi orientare (de pildă, liberală, social-democrată) ci, dimpotrivă, 

numai o anumită convenire a poziţiei de principiu, indispensabilă afirmării intereselor 

naţionale la momentul respectiv. 


2011


Delegaţiile parlamentare acţionând în acest spirit – aşa cum s-a arătat – pot obţine 

uneori rezultate mai eficiente decât diplomaţia oficială. Astfel, amintim că din iniţiativa 

parlamentarilor români la Consiliul Europei, în septembrie 1991, a luat fiinţă "Grupul latin", 

care reunea – în afară de parlamentarii români – delegaţi parlamentari din Franţa, Italia, 

Spania şi Portugalia. Fără a avea un caracter politic, grupul respectiv îşi propunea discutarea 

unor probleme de interes comun pentru delegaţiile membre, crearea cadrului adecvat pentru o 

mai bună cunoaştere reciprocă. Este semnificativ că după prima reuniune a grupului s-a 

convenit ca la lucrările acestuia să fie invitaţi şi reprezentanţi ai delegaţiilor parlamentare din 

Belgia, Elveţia şi San Marino. În aceeaşi ordine de idei mai poate fi amintită propunerea de a 

se înfiinţa un Centru pentru studiul problemelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est, 

recepţionată cu mare interes de membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. 

NU UITA! 

Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de 

forme şi metode de acţiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilităţi 

sporite faţă de diplomaţia oficială. 

Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele: 

a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi convenţiile 

internaţionale; 

b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de diferitele parlamente; şi 

c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale şi multilaterale. 


2011


1. Care sunt formele si metodele diplomatiei parlamentare? 

2. Prezentati evolutia formelor diplomatiei. 



1. Evoluţia şi diversificarea formelor diplomaţiei. Tradiţiile diplomaţiei parlamentare. 

2. Principalele forumuri interparlamentare europene şi mondiale 

3. Diplomaţia parlamentară în cadrul organizaţiilor parlamentare internaţionale 









2011


















2011



PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE 

NAŢIONALE 



• va cunoaşte poziţia Parlamentului European în sistemul organismelor 

comunitare 

• va cunoste funcţiile Parlamentului european 



1. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI POZIŢIA SA ÎN SISTEMUL ORGANISMELOR 

COMUNITARE. ................................................................................................................... 102 

FUNCŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN .............................................................. 102 

2. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE ..................... 111 


DEZVOLTAREA FUNDAMENTULUI DEMOCRATIC AL UNIUNII EUROPENE 114 

NU UITA! ............................................................................................................................. 115 

INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 117 

PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 117 

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 8 ........................................... 117 


2011


1. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI POZIŢIA SA ÎN SISTEMUL 

ORGANISMELOR COMUNITARE. 

FUNCŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN 

Instituţia Parlamentului fiind una dintre cele mai dinamice structuri ale Uniunii 

Europene care s-a afirmat cu deosebită vigoare în ultimii ani, sporindu-şi competenţele şi 

gradul de angajare în procesul de integrare europeană, este una dintre cele mai importante 

pârghii de restructurare a mecanismului european. Este şi firesc să fie aşa, deoarece 

parlamentele sunt expresia voinţei cetăţenilor, asigură legătura nemijlocită cu aceştia prin 

reprezentanţi aleşi în mod direct, care cunosc doleanţele şi revendicările lor. 

Parlamentul European reprezintă o transpunere la nivel continental a acestei concepţii, 

însumând reprezentanţi direct aleşi de popoarele Europei care aduc, fiecare, aportul lor în 

dezbaterea şi soluţionarea unor probleme cu care Uniunea Europeană se confruntă în procesul 

ei de adaptare la schimbări. În felul acesta favorizează rezolvarea operativă şi eficientă a 

problemelor noi care survin pe plan european, contribuind la aplanarea unor asperităţi fireşti 

care apar într-un continent în care coexistă popoare diverse din punct de vedere al tradiţiilor, 

intereselor, dezvoltării economice etc. 

Parlamentul European este unul dintre cele mai importante organe ale Uniunii 

Europene, potrivit unor păreri chiar cel mai important organ, dat fiind faptul că el exprimă 

"reprezentarea populară", cu alte cuvinte fiind exponentul tuturor celor 450 milioane de 

locuitori care trăiesc pe teritoriul statelor care fac parte din Uniunea Europeană. 

Spre deosebire de parlamentele naţionale, Parlamentul European a avut cu totul o altă 

geneză. Iniţial a existat numai o Adunare comună a CECO şi o Adunare pentru CEE şi 

EURATOM. De abia la 20 martie 1958 a fost creată Adunarea Parlamentară Europeană, care 

la 30 martie 1962 a primit denumirea de Parlamentul European. 

Parlamentul European se compunea iniţial din delegaţii desemnaţi de fiecare 

parlament naţional. Ulterior, în 1976, a fost adoptată o importantă reformă, în conformitate cu 

care membrii Parlamentului European au fost aleşi prin vot universal, direct şi secret. 

Concomitent au sporit şi atribuţiile Parlamentului, care la început era un organ consultativ, 

reformele succesive ale instituţiilor comunitare transformând Parlamentul într-un organ de co- 

decizie, de control şi chiar de decizie în problemele bugetare. 

De menţionat este faptul că deşi dispune de importante atribuţii, Parlamentul European 

nu îndeplineşte aceleaşi funcţii pe care le au parlamentele naţionale. În sistemul comunitar 


2011


funcţia legislativă este îndeplinită, în principal, de către Consiliu, iar Parlamentul European 

îndeplineşte atribuţii de co-decizie numai în anumite situaţii, în prezent, desigur, mult mai 

numeroase decât în trecut. 

Funcţia de control a Parlamentului European este însă deosebit de importantă, 

deoarece el controlează sistematic activitatea Comisiei Europene, uneori modifică iniţiativele 

acesteia, iar înainte de intrarea în atribuţii a unei noi Comisii, în fiecare al cincilea an, 

Parlamentul urmează să decidă referitor la acordarea – sau neacordarea – încrederii Comisiei. 

Potrivit concepţiei admise în doctrina de specialitate, Parlamentul European reprezintă 

popoarele Uniunii Europene, în timp ce Consiliul este organ guvernamental; Comisia este 

organ supranaţional, iar Curtea de Justiţie simbolizează preeminenţa ideilor statului de drept. 

Similitudinile între parlamentele naţionale şi Parlamentul European nu sunt totuşi atât 

de importante încât să considerăm – cel puţin în prezent – Parlamentul European ca o 

"proiecţie" a sistemului parlamentar naţional. Deşi Parlamentul European are, după cum am 

văzut, propria sa autonomie şi puteri importante, atribuţiile sale nu sunt totuşi identice cu 

acelea ale parlamentelor naţionale. 

Încercarea de a găsi anumite similitudini între teoria separaţiei puterilor, preconizată 

de doctrina clasică de drept constituţional şi funcţiile Parlamentului European sunt totuşi 

hazardate, pentru că funcţia de legiferare în cadrul parlamentelor naţionale este exercitată în 

primul rând de Parlament, şi numai în mod excepţional de puterea executivă, pe calea 

delegării legislative sau a ordonanţelor de urgenţă. În cazul Parlamentului European situaţia 

este exact inversă, deoarece de regulă competenţa legislativă aparţine Consiliului Miniştrilor 

şi numai în mod cu totul excepţional Parlamentului, în cadrul procedurii de co-decizie. 

Procesul legislativ comunitar prezintă o serie de trăsături specifice care îl 

diferenţiază în mod fundamental de procesul de adoptare a legilor la nivelul parlamentelor 

naţionale. 

Pentru a realiza marea deosebire care există între sistemul de adoptare a legilor la 

nivel naţional şi cel existent la nivelul comunitar european este necesar să percepem 

diferenţele principiale ce există între aceste două posibilităţi de adoptare a unor reglementări 

cu caracter normativ. 

Aşa cum am arătat mai sus, la nivel naţional legile sunt adoptate de regulă de 

parlamentul fiecărei ţări, existând totodată aproape în toate ţările instituţia «delegării 

legislative», cu alte cuvinte posibilitatea pe care o are guvernul unei ţări de a emite acte 

normative în anumite domenii şi pentru anumite perioade de timp limitate. Adoptarea actelor 


2011


legislative se face, de regulă, de către parlamente care confirmă sau infirmă totodată şi 

ordonanţele date de guvern în temeiul «delegării legislative». Într-o serie de ţări (de pildă 

Spania, Portugalia) există şi posibilitatea adoptării de către guvern a unor ordonanţe 

legislative de «urgenţă», pentru cazuri special delimitate. Iniţiativa legislativă aparţine, în 

sistemele parlamentare, fie deputaţilor sau senatorilor, fie guvernelor. Legile odată 

promulgate de şeful statului sunt publicate în buletinele oficiale, dobândind forţă obligatorie 

pe întreg teritoriul ţării respective, pentru toţi cetăţenii, pentru toate instituţiile şi organele 

statului. 

Există şi posibilitatea unei «iniţiative populare», a propunerii unor legi la solicitarea 

unui număr de cetăţeni (respectiv în ţara noastră 100.000 de cetăţeni cu drept de vot - art.74 

pct.1.). Constituţiile – legile cele mai înalte ale fiecărei ţări – se adoptă potrivit unor majorităţi 

speciale, au o forţă superioară tuturor celorlalte acte normative (aşa cum este şi în sistemul 

român) iar după votarea de către Parlament se supun în foarte multe cazuri referendumului 

popular. 

Sistemul comunitar este configurat pe cu totul alte baze. El reprezintă o îmbinare 

de elemente interguvernamentale, supranaţionale şi populare. În vârful piramidei 

instituţiilor comunitare se află Consiliul European, compus din şefii de state şi de guverne ai 

celor 27 de ţări membre în prezent, care este organul suprem politic de decizie. Consiliul de 

Miniştri, în cadrul căruia majoritatea covârşitoare a problemelor se decide pe baza sistemului 

«majorităţii calificate» (prin aceasta înţelegându-se majoritatea statelor şi 60% din numărul 

populaţiei ţărilor membre) este de fapt organul legislativ al Uniunii Europene, deoarece el 

emite actele normative cu valoare generală (regulamente, directive, decizii, hotărâri). 

Comisia, care este un organ supranaţional, compusă în prezent din 27 de comisari, care devin 

independenţi de statele care i-au propus; ea este adevăratul „Guvern” al Uniunii Europene, 

fiind totodată singurul organ ce dispune de iniţiativă legislativă. 

Parlamentul European, compus în prezent din 786 deputaţi, nu este un organ legislativ 

în sensul termenului pe care îl folosim atunci când ne referim la parlamentele naţionale. El a 

fost iniţial un organ consultativ, afirmându-se cu timpul ca un important factor al politicii 

comunitare şi dobândind treptat atribuţii legislative, de „co-decizie”. Curtea de Justiţie a 

Uniunii Europene, cuprinzând în prezent 27 de judecători (unul de fiecare ţară membră), nu 

are prerogativele unei Curţi Constituţionale (deşi unii doresc să-i atribuie asemenea 

competenţe), dar ea soluţionează litigiile comunitare având dreptul să se pronunţe şi asupra 

interpretării tratatelor. 


2011


Sistemul normativ comunitar cuprinde două mari nivele. Nivelul cel mai de sus îl 

constituie „dreptul originar”, tratatele comunitare, adoptate pe baza unor negocieri 

interstatale care sunt supuse ratificării de către parlamentele naţionale, iar în unele cazuri 

referendumului popular. 

La al doilea nivel se situează „dreptul derivat”, prin aceasta înţelegându-se actele 

emise chiar de către organismele comunitare, respectiv Comisia, Consiliul de Miniştri, 

Parlamentul European etc. Aceste acte devin obligatorii pe teritoriul tuturor statelor membre, 

fiind de aplicaţiune generală. Fără îndoială că există şi anumite diferenţieri între actele 

comunitare pe care le-am menţionat, unele fiind obligatorii numai în ceea ce priveşte efectele 

lor (directivele), altele se adresează direct unor persoane sau instituţii etc. (deciziile), dar 

esenţialul este acela că organele comunitare create prin tratate dobândesc, la rândul lor 

calitatea de a adopta şi emite acte normative, ceea ce în sistemul intern guvernele nu pot face 

decât în mod excepţional. Prin aceasta, sistemul comunitar se deosebeşte structural de modul 

în care sistemele naţionale procedează în ce priveşte adoptarea actelor normative, intrarea lor 

în vigoare, modul în care se produce abrogarea lor etc. Sistemul legislativ comunitar prezintă 

deci o mare originalitate prin aceea că el nu este structurat pe aceiaşi parametri ca sistemele 

naţionale, ci porneşte de la determinarea unor competenţe la nivelul întregii Uniuni Europene, 

la nivelul întregului sistem instituţional comunitar. 

În continuare, considerăm că nu este lipsit de interes să arătăm mai îndeaproape modul 

în care lucrează Parlamentul European în ceea ce priveşte sistemul elaborării şi adoptării 

actelor normative. 

În ceea ce priveşte atribuţiile legislative ale Parlamentului European trebuie să facem 

precizarea că acestea s-au conturat pe parcursul activităţilor comunitare. Iniţial, potrivit 

procedurii stabilite prin Tratatul de la Roma, funcţia legislativă aparţinea în exclusivitate 

Consiliului de Miniştri, care adopta diversele acte comunitare, la propunerea Comisiei şi 

după "consultarea Parlamentului". Rezultă, deci, că iniţial Parlamentul European avea numai 

un rol consultativ, care trebuia îndeplinit pentru ca procedura legislativă să fie considerată 

valabilă. 

În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în viaţa Comunităţilor, 

puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai 

multor proceduri: 

- Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei 

propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea 


2011


procedură constituie, evident, un important factor de natură să permită fundamentarea unei 

decizii a Consiliului. Procedura de consultare simplă se aplică, de pildă, în ce priveşte 

stabilirea preţurilor agricole. 

- Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care avizul dat de Parlament ca 

urmare a primei lecturi nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate să 

respingă o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea situaţie, Consiliul nu 

poate să treacă peste punctul de vedere al Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Dat 

fiind faptul că, potrivit procedurii votului ponderat o unanimitate este foarte greu de realizat în 

situaţii de genul celor menţionate, Consiliul va fi obligat să caute o formulă de înţelegere cu 

Parlamentul, pentru a evita o respingere a propunerii pe care a făcut-o. Ca exemple de situaţii 

în care se foloseşte de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene 

de dezvoltare regională, cercetarea, mediul, cooperarea şi dezvoltarea. 

- Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea situaţie se produce de fapt o 

divizare a puterii de decizie, în condiţii de deplină egalitate între Parlament şi Consiliu. Dacă 

Consiliul, în documentul care exprimă poziţia sa comună, nu a luat în calcul poziţia 

Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii. Într-un asemenea caz, 

propunerea nu poate să fie adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere, 

compus din membri ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai Comisiei, pentru a căuta un 

compromis înaintea celei de a treia lecturi în Parlament. Dacă dezacordul persistă, 

Parlamentul poate să respingă definitiv propunerea. 

Procedura de codecizie se aplică în domeniul libertăţii circulaţiei muncitorilor, 

stabilirii pieţei interne, dezvoltării tehnologice, protecţiei consumatorilor, educaţiei, culturii şi 

sănătăţii. 

Potrivit normelor comunitare, avizul conform al Parlamentului este indispensabil 

pentru a decide asupra aderării noilor membri, a acordurilor de asociere cu ţările terţe, 

încheierii unor acorduri internaţionale, procedurii electorale uniforme, dreptului de rezidenţă 

al cetăţenilor Uniunii ş.a. 

Importante atribuţii ale Parlamentului European privesc adoptarea bugetului. 

Bugetul comunitar este finanţat din resurse proprii, cum ar fi drepturile de vamă 

percepute la frontierele externe ale Uniunii, prelevările agricole percepute asupra produselor 

importate din ţări terţe, 1,4% din TVA asupra bunurilor şi serviciilor la ansamblul Uniunii şi 

1,2% din Produsul Naţional Brut al statelor membre. 


2011


Proiectul de buget este întocmit de către Comisie şi este transmis Consiliului 

Miniştrilor, care îl remite Parlamentului pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, 

Comisia pentru buget şi comisiile speciale analizează proiectul şi pregătesc sesiunea, în cadrul 

căreia Parlamentul va propune modificările pe care le consideră necesare pentru cheltuielile 

obligatorii şi amendamente pentru cheltuielile "neobligatorii". 

Această distincţie prezenta interes deoarece ea reflecta o repartiţie a competenţelor 

între Consiliu, care decidea asupra cheltuielilor obligatorii, în special cheltuieli agricole şi 

decurgând din acorduri internaţionale cu terţe ţări, şi Parlament, care decide asupra 

cheltuielilor neobligatorii (toate celelalte). Tratatul Constituţional a suprimat însă această 

distincţie. 

Potrivit procedurii încă în vigoare, după ce va negocia cu Consiliul, Parlamentul – în 

cadrul unei a doua lecturi – poate încă să amendeze modificările care au fost efectuate de 

Consiliu (fără cheltuielile obligatorii). Parlamentul stabileşte definitiv bugetul iar semnătura 

preşedintelui Parlamentului îl face executoriu. 

Controlul executării bugetului se face de către Comisia de control bugetar, 

Parlamentul apreciind în fiecare an responsabilitatea politică a Comisiei Europene pentru a o 

putea "descărca" de executarea bugetului. 

Atribuţiile de control democratic sunt deosebit de importante, ele constituind o 

veritabilă "armă juridică" la dispoziţia Parlamentului European, deoarece votarea unei moţiuni 

de cenzură ar putea constrânge Comisia să demisioneze. 

În ceea ce priveşte "procedura codeciziei", se consideră că ea a contribuit la 

echilibrarea puterii legislative între Consiliu şi Parlamentul European. De regulă, la începutul 

fiecărei preşedinţii, preşedintele în exerciţiu al Consiliului îşi prezintă programul în faţa 

Parlamentului, iar la încheiere face cunoscute rezultatele obţinute. 

Miniştrii participă la şedinţele Parlamentului în special la "ora de întrebări". 

Preşedintele Parlamentului participă la reuniunile Consiliului European, prezentând de obicei 

la începutul fiecărei reuniuni a acestuia poziţia Parlamentului asupra problemelor ce urmează 

a fi examinate. De altfel, la încheierea lucrărilor Consiliului European se obişnuieşte ca 

preşedintele său să prezinte un raport în faţa Parlamentului. 

În ceea ce priveşte asocierea la procesul decizional, noutatea radicală intervine în 

privinţa participării Parlamentului la luarea deciziilor, deoarece Tratatul face din procedura de 

codecizie regula şi îi atribuie un caracter exclusiv legislativ, denumind-o în consecinţă 

„procedura legislativă ordinară” (chiar dacă mult simplificată în raport cu codecizia); mai 


2011


mult decât atât, în cazurile de excepţie prevăzute nu numai Consiliul va avea dreptul să decidă 

singur, deşi cu aprobarea sau cu consultarea Parlamentului, ci şi Parlamentul, în cadrul aşa- 

numitei „proceduri legislative speciale”. Deci, „Parlamentul este pus pe picior de relativă 

egalitate cu Consiliul. Actele cu caracter legislativ se vor numi legi şi legi-cadru, primele 

echivalând cu actualele regulamente iar celelalte cu actualele directive”. 

Importante atribuţii revin Parlamentului European în ce priveşte justiţia, politica 

externă şi de securitate comună, problemele afacerilor interne, ca şi ale relaţiilor cu «lumea 

a treia». Pe de altă parte, reprezentând 495 milioane de cetăţeni din 27 state, Parlamentul este 

şi un important factor de impulsionare politică. El îndeplineşte o multitudine de atribuţii, care 

s-au cristalizat şi întărit ca urmare a unui proces îndelungat, ce reflectă însăşi experienţa 

acumulată în problemele comunitare. El s-a dovedit până acum un important factor de 

echilibru, justificându-se întru totul părerea cunoscutului autor Pierre Mathijsen, specialist în 

problemele dreptului european: "Deşi nu este încă înarmat cu toate atributele unui parlament, 

Parlamentul European a reuşit să-şi sporească de-a lungul anilor puterile, atât datorită propriei 

hotărâri, cât şi sprijinului oferit de dorinţa publică pentru o democraţie cât mai puternică la 

nivel comunitar. El a devenit repede o instituţie având statut egal cu cel al Consiliului şi al 

Comisiei. În realitate, Parlamentul exercită o putere mai mare decât cea rezultată din 

prevederile Tratatului". 

Fără îndoială, există interesante similitudini în ceea ce priveşte procedura întrebărilor 

şi interpelărilor, organizarea pe comisii, grupurile parlamentare, înfiinţarea unor direcţii de 

specialitate, care asistă parlamentarii europeni, a unui Secretariat etc., dar toate acestea nu pot 

conferi Parlamentului European profilul unui parlament naţional. 

Autorul de specialitate Jean-Louis Quermonne, într-o lucrare consacrată sistemului 

politic al Uniunii Europene, observă următoarele: "dacă tratatele succesive au extins 

atribuţiile Parlamentului European în materie legislativă şi în alte domenii deloc neglijabile, 

acestea rămân încă mai puţine decât cele de care dispun parlamentele naţionale. În special 

faptul că grupurilor parlamentare care le compun nu le corespund veritabile partide europene 

reduce şi mai mult influenţa lor faţă de guverne şi faţă de opinia publică din statele membre". 

În ultimii ani, Parlamentul European s-a implicat activ în dezbaterea 

unor probleme importante precum reforma instituţională, extinderea U.E., intensificarea 

cooperării interstatale europene, combaterea terorismului internaţional. 


2011


Dintre problemele noi aflate pe agenda comisiilor permanente ale Parlamentului 

European menţionăm: dezvoltarea dialogului civil în lumina Tratatului de la Lisabona, 

modificarea statutului Mediatorului European, apărarea prerogativelor Parlamentului 

European în faţa tribunalelor naţionale, rolul nou şi responsabilitatea Parlamentului în virtutea 

Tratatului de la Lisabona, modalităţile de constituire a grupurilor politice, definirea unui cadru 

reglementând activitatea grupurilor de interese (lobiştii) pe lângă instituţiile europene, evoluţia 

relaţiilor între Parlamentul European şi parlamentele naţionale în cadrul Tratatului de la 

Lisabona. Mai menţionăm impactul Tratatului de la Lisabona asupra dezvoltării echilibrului 

instituţional al Uniunii Europene, modalităţile de alegere a Parlamentului European printr-o 

procedură uniformă, prin sufragiu direct în toate statele membre ale Uniunii Europene, 

simplificarea legislaţiei comunitare. 

Este de remarcat că cele mai recente documente ale Parlamentului European dau o 

înaltă apreciere activităţii desfăşurate cu privire la elaborarea Tratatului de Reformă semnat la 

Lisabona. Se remarcă, printre altele, că spaţiul de libertate, securitate şi justiţie a fost complet 

integrat în Tratatul Uniunii Europene, legislaţia de interzicere a discriminării a fost supusă 

unei proceduri legislative speciale, necesitând acordul Parlamentului European, că va fi 

necesar consimţământul Parlamentului pentru o gamă largă de acorduri internaţionale semnate 

de Uniunea Europeană, că vor apare noi competenţe de control, noi drepturi la informare, 

dreptul Parlamentului de a iniţia amendamente la tratate, precum şi noi proceduri în ce 

priveşte dreptul de control al parlamentelor naţionale. 

Sprijinind adoptarea Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European a formulat 

totodată o serie de propuneri importante, ca de pildă, actualizarea acordului inter-instituţional 

dintre Parlament şi Consiliu care defineşte relaţiile de lucru ale acestora, propunând 

Consiliului şi Comisiei să iniţieze un nou acord cu Parlamentul, care să ofere acestuia o 

definiţie concretă a implicării sale în fiecare etapă a procesului de încheiere a unui acord 

internaţional. 

De asemenea, s-a solicitat Comisiei şi Consiliului să ajungă la un acord cu 

Parlamentul cu privire la o strategie menită să asigure coerenţa între legislaţia adoptată şi 

Carta drepturilor fundamentale. 

S-a mai recomandat o reexaminare urgentă şi consolidarea poziţiei Uniunii Europene 

în cadrul organizaţiilor internaţionale, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. 


2011


Alte propuneri vizează îmbunătăţirea relaţiilor între autorităţile europene şi cele 

naţionale, în deosebi în domeniul legislativ şi judiciar, delimitarea domeniului de aplicare a 

competenţei exclusive în domeniul resurselor biologice marine, acordarea unei priorităţi 

problemelor politicii agricole, promovarea efectivă a normelor sociale şi de mediu la nivel 

bilateral, interregional şi multilateral. 

Rolul şi poziţia Parlamentului European se cuvine a fi raportate şi la alte instituţii 

parlamentare internaţionale care fiinţează în momentul de faţă. Există, aşa cum se cunoaşte, 

o Adunare Parlamentară a Consiliului Europei, o Adunare Parlamentară a OSCE, o Adunare 

Parlamentară a NATO, o Adunare Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre, fără a 

mai vorbi de Uniunea Interparlamentară – important forum de promovare a diplomaţiei 

parlamentare multilaterale. 

După cum s-a subliniat într-un studiu de profil consacrat instituţiilor parlamentare 

internaţionale, acestea au competenţe limitate în ce priveşte: gestionarea afacerilor interne 

proprii, în conformitate cu documentele constitutive şi cu mijloacele bugetare primite; 

formularea recomandărilor adresate organismelor guvernamentale; reacţia faţă de cererile de 

aviz ale organelor guvernamentale. 

În această ordine de idei se cuvine a remarca, de pildă, că Adunarea Parlamentară a 

Consiliului Europei nu deţine nici ea competenţele clasice ale unui Parlament, neputând 

declanşa o moţiune de neîncredere, ci cel mult să exprime insatisfacţia faţă de activitatea unor 

înalţi funcţionari. De altfel, în cadrul Consiliului Europei atât competenţa legislativă cât şi 

puterea executivă aparţin Comitetului Miniştrilor . 

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări către Comitetul 

Miniştrilor, prin care se propune iniţierea unor acţiuni şi întocmeşte avize consultative. 

În ce priveşte Adunarea Parlamentară a OSCE, constituită în 1991, aceasta dispune 

– după cum se cunoaşte – de atribuţii, mai ales în domeniul afacerilor externe şi al trimiterii 

unor misiuni ce îşi aduc contribuţia la soluţionarea unor situaţii de criză. 

Adunarea Parlamentară a NATO este şi ea o structură independentă, care a fost 

creată tocmai spre a sublinia rolul politic al acestei organizaţii, nu numai militar. Aşa cum s-a 

arătat în literatura de specialitate, această instituţie – Adunarea Parlamentară NATO – 

constituie, în principal, legătura între parlamentele naţionale şi Alianţă. Totodată, ea are şi 

funcţia de a aminti permanent că hotărârile interguvernamentale luate în cadrul NATO 

urmează să fie omologate la nivel politic, în acord cu prevederile constituţionale, de către 


2011


parlamentele ţărilor reprezentate. Adunarea Parlamentară NATO joacă, prin urmare, un rol 

important în procesul de extindere a Alianţei. 

2. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE 

Construcţia comunitară se înfăţişează însă ca un proces care afectează prerogativele de 

decizie ale statelor într-o anumită măsură, fără a le elimina însă cu totul şi nici a le face total 

incompatibile cu noul sistem european în curs de afirmare şi generalizare. 

Ordinea juridică comunitară reprezintă o structură deosebit de complexă, care s-a 

cristalizat şi perfecţionat pe baza unei viziuni originale privind apropierea şi integrarea 

statelor europene. Aşa cum observau doi cunoscuţi specialişti ai dreptului comunitar, Guy 

Isaac şi Marc Blanquet, "spre deosebire de federaţii, care îşi găsesc de obicei izvorul în 

constituţii, în acte de drept intern, comunităţile – ca şi organizaţiile internaţionale – au fost 

create prin tratate multilaterale, negociate în cursul unor conferinţe internaţionale, semnate de 

către reprezentanţii statelor fondatoare, ratificate şi intrate în vigoare potrivit principiilor 

clasice ale dreptului tratatelor" . 

La rândul său, cunoscutul constituţionalist francez Pierre Pactet observă că deşi 

normele comunitare sunt considerate a fi norme internaţionale decurgând din tratate, "în 

realitate ele sunt norme internaţionale specifice, care alcătuiesc un grup aparte, de o mare 

originalitate" . 

Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot 

atâtea trepte ale unui drum încununat de succes în final, dar nu lipsit de sinuozităţi, spre 

edificarea unei ordini de drept europene. 

Dacă tratatele comunitare – pe care le-am amintit – au perfectat voinţa statelor de a 

conveni forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a 

constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie. 

Originalitatea construcţiei comunitare constă în aceea că, marcându-şi cu hotărâre 

superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un 

moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul 

subsidiarităţii a rămas - şi rămâne - o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea 

că este necesară şi de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele, 


2011


individual, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit 

angajamentele comunitare. 

Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi sistemele naţionale de drept, 

Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van 

Gend şi Loos sau Costa vs./Enel, a proclamat în mod neechivoc superioritatea dreptului 

comunitar faţă de legislaţiile naţionale, dar şi aplicarea sa directă în ordinea internă a statelor 

membre. 

Date fiind originalitatea şi elementele cu totul specifice ce caracterizează dreptul 

comunitar, parlamentelor naţionale le revine un rol dintre cele mai importante în integrarea 

sistemelor juridice şi a constituţiilor diverselor ţări în ordinea juridică europeană, asigurând 

sincronizarea şi compatibilitatea normelor constituţionale interne cu principiile şi normele de 

bază ale Uniunii Europene. 

După cum arată Giorgio Napolitano, actualul preşedinte al Italiei, care a fost mult timp 

parlamentar european, "Parlamentul European şi parlamentele naţionale reprezintă, în aceeaşi 

măsură, popoarele Uniunii Europene. Sistemele de democraţie parlamentară care fiinţează în 

fiecare dintre statele membre ale Uniunii au rădăcini istorice profunde şi se întemeiază pe un 

ansamblu complex de relaţii politice şi sociale". 

În ultimii ani, tocmai ca o componentă a propunerilor ce vizează perfecţionarea 

mecanismelor instituţionale comunitare, au fost avansate şi numeroase idei legate de creşterea 

rolului Parlamentului European, de o mai bună corelare a intereselor parlamentelor naţionale 

cu Parlamentul European. S-au căutat forme noi dar şi mai bune de colaborare şi sincronizare 

între forumurile reprezentative naţionale şi marele forum parlamentar, acţionând la nivelul 

continentului – Parlamentul European. 

De altfel, preocupările Parlamentului European pentru efectuarea unei reforme 

instituţionale datează de mult timp. Astfel, În 1984 a fost dezbătut Proiectul Spinelli privind o 

reformă a Uniunii Europene, iar apoi în 1994, Raportul Herman. Însăşi ideea convocării 

Convenţiei pentru viitorul Europei are la orgine o iniţiativă parlamentară, adoptată în 1997, cu 

privire la aplicarea prevederilor Tratatului de la Amsterdam. Este de asemenea de menţionat 

că ideea Cartei Drepturilor Fundamentale are la bază dezbateri şi propuneri care au fost 

formulate în cadrul Parlamentului European. 

Pe parcursul timpului, Parlamentul European a adoptat chiar mai multe rezoluţii 

pertinente, cum ar fi rezoluţia Menez de Vigo-Seguro din 31 mai 2001 cu privire la Tratatul 

de la Nisa şi viitorul Uniunii Europene, rezoluţia Mendez de Vigo-Leinen din 29 noiembrie 


2011


2001 asupra procesului constituţional şi viitorului Europei, rezoluţia Napolitano din 7 

februarie 2002 cu privire la rolul parlamentelor naţionale, rezoluţia Camero din 14 martie 

2002 asupra personalităţii juridice a Uniunii, rezoluţia Lamassoure din 16 mai 2002 asupra 

repartizării competenţelor ş.a. 

În mod cu totul deosebit pentru problematica pe care o cercetăm prezintă importanţă 

rezoluţia cu privire la relaţiile între Parlamentul European şi parlamentele naţionale, care a 

fost adoptată pe baza raportului prezentat de Giorgio Napolitano – fost preşedinte al Comisiei 

pentru probleme constituţionale, având avizul Comisiei pentru afaceri externe, drepturile 

omului, securitate comună şi politica de apărare, precum şi al Comisiei juridice şi a pieţii 

interne. 

Raportul Napolitano sublinia ideea că Parlamentul European nu se consideră singurul 

reprezentant al cetăţenilor, deşi el este ales prin vot direct, relevând totodată importanţa 

antrenării parlamentelor naţionale în acţiunea de făurire a noii Europe, parlamentele naţionale 

urmând ca împreună cu Parlamentul European să vegheze la adoptarea instrumentelor 

necesare pentru înfăptuirea scopurilor integrării. Giorgio Napolitano propunea chiar 

încheierea unui "acord interparlamentar" între parlamentele naţionale şi Parlamentul 

European, pentru a organiza cooperarea sistematică a activităţii lor. 

Relevând ideea că Uniunea Europeană se bazează pe o dublă legitimitate, fiind în 

acelaşi timp o uniune de state şi o uniune de popoare, Napolitano preconiza, în spiritul 

prevederilor Tratatului de la Amsterdam, extinderea puterii de co-decizie legislativă, dar şi 

sporirea rolului COSAC (Consiliul Organismelor Specializate în Probleme Parlamentare), 

cuprinzând reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale . După 

părerea lui Napolitano, este esenţial ca parlamentele naţionale să poată interveni în cursul 

fazei de elaborare a textelor legislative europene, prezentând avize şi contribuţii de care 

guvernele respective trebuie să ţină seama. 

Raportul Napolitano făcea referiri şi la alte posibile opţiuni, cum ar fi ideea unei a 

doua Camere, compusă din parlamentari naţionali, a unui Congres sau a unei "conferinţe 

permanente a parlamentelor" ş.a.. 

Avizul Comisiei pentru afaceri externe adaugă ideea că atâta timp cât politica externă 

şi de securitate rămâne o formă de colaborare pur etatică, parlamentele naţionale au un rol 

deosebit de important deoarece ele îşi păstrează competenţa exclusivă în probleme legate de 

cheltuielile militare şi angajarea forţelor armate naţionale. 


2011


Comisia juridică, în avizul său, a subliniat de asemenea importanţa sporirii rolului 

COSAC, dar s-a pronunţat împotriva ideii creării unei a doua Camere. Ea a respins şi ideea 

creării unui fel de "Consiliu constituţional", format din reprezentanţii parlamentelor naţionale 

(propunerea revistei "The Economist"), considerând că o asemenea propunere ar crea confuzii 

sau chiar un conflict jurisdicţional între un asemenea organ nou creat şi Curtea de Justiţie 

Constituţională. Ţinând seama de diversitatea constituţiilor existente în ţările Uniunii 

Europene, Comisia juridică a apreciat totuşi necesitatea creării unei forme de Curte 

Constituţională sau de tribunal de Arbitraj, pentru a veghea la interpretarea corectă a 

competenţelor. 


DEZVOLTAREA FUNDAMENTULUI DEMOCRATIC AL UNIUNII 

EUROPENE 

Tratatul de la Lisabona sau „Tratatul de reformă”, cum mai este denumit de multe ori, 

reprezintă un moment de cea mai mare relevanţă pe drumul integrării europene, el constituind 

nu numai o rezultantă meritorie a diplomaţiei europene – nu numai la nivel statal, dar şi al 

celei parlamentare – cât şi un act juridic ce defineşte şi afirmă rolul Parlamentului European şi 

al parlamentelor naţionale în noul context istoric, interesând, prin aceasta, în cea mai mare 

măsură, dreptul parlamentar. 

Este notabil faptul că acest tratat încununează – de fapt – un proces îndelungat de 

căutări, ce a durat mai mulţi ani, dovedind că prin negocieri şi tratative laborioase pot fi 

convenite soluţii reciproc acceptabile, depăşindu-se orice momente tensionale sau deosebiri de 

vederi ce păreau insurmontabile. 

Vom arăta, pe scurt, în cele ce urmează principalele momente ale elaborării acestui 

tratat şi contribuţiile pe care le aduce la edificarea construcţiei europene: 

Ca urmare a hotărârilor Conferinţei de la Berlin, a fost convocată la Lisabona, în zilele 

de 18-19 octombrie 2007,”Conferinţa guvernamentală 2007”, pentru a întocmi un tratat 

modificator al tratatelor existente, în conformitate cu noile realităţi şi sarcini ale Uniunii. 


2011


Renunţându-se la ideea „Constituţiei Europene”, neagreata de o serie de tari si de 

oameni politici, Conferinţa guvernamentală şi-a propus numai să întocmească un tratat de 

natură să adapteze atât prevederile Tratatului Uniunii Europene (Tratatul UE), cât şi ale 

tratatului prin care a fost instituită Comunitatea Europeană (Tratatul CE) la noile exigenţe ale 

etapei actuale a integrării europene. 

Cu prilejul dezbaterilor purtate în cadrul reuniunii de la Lisabona au trebuit să fie 

depăşite o serie de noi divergenţe care ameninţau perfectarea documentelor amintite. 

Astfel, deşi problemele fuseseră convenite în principiu, Polonia a propus introducerea 

clauzei „Ioannina”, care însemna posibilitatea acordată unor ţări - rămase în minoritate, să 

amâne pentru un timp aplicarea unor acte comunitare care le dezavantajau. La rândul său, 

Italia, care anterior dispusese de 78 de europalamentari în Parlamentul European, nu a 

acceptat ideea ca numărul acestora să-i fie redus la 72, în conformitate cu noile reglementări, 

faţă de Marea Britanie care urma să aibă 73 iar Franţa 74. 

În final, revendicările celor două ţări au fost acceptate, fiind recunoscută clauza 

„Ioannina”, dar cu posibilitatea modificării ei ulterior de către Consiliu, iar numărul 

europarlamentarilor italieni a fost stabilit la 73, ca şi Marea Britanie, prin modificarea 

înţelegerilor convenite anterior. 

În ce priveşte tratatul „modificator” sau „de reformă”, acesta constă – după cum s-a 

arătat – din prevederile modificatoare a două tratate, renunţându-se la ideea adoptării unui 

Tratat Constituţional separat, deşi multe din prevederile fostului tratat constituţional se 

regăsesc în modificările adoptate. 

NU UITA! 

În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în viaţa Comunităţilor, 

puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai 

multor proceduri: 


2011


- Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei 

propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea 

procedură constituie, evident, un important factor de natură să permită fundamentarea unei 

decizii a Consiliului. Procedura de consultare simplă se aplică, de pildă, în ce priveşte 

stabilirea preţurilor agricole. 

- Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care avizul dat de Parlament ca 

urmare a primei lecturi nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate să 

respingă o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea situaţie, Consiliul nu 

poate să treacă peste punctul de vedere al Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Dat 

fiind faptul că, potrivit procedurii votului ponderat o unanimitate este foarte greu de realizat în 

situaţii de genul celor menţionate, Consiliul va fi obligat să caute o formulă de înţelegere cu 

Parlamentul, pentru a evita o respingere a propunerii pe care a făcut-o. Ca exemple de situaţii 

în care se foloseşte de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene 

de dezvoltare regională, cercetarea, mediul, cooperarea şi dezvoltarea. 

- Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea situaţie se produce de fapt o 

divizare a puterii de decizie, în condiţii de deplină egalitate între Parlament şi Consiliu. Dacă 

Consiliul, în documentul care exprimă poziţia sa comună, nu a luat în calcul poziţia 

Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii. Într-un asemenea caz, 

propunerea nu poate să fie adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere, 

compus din membri ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai Comisiei, pentru a căuta un 

compromis înaintea celei de a treia lecturi în Parlament. Dacă dezacordul persistă, 

Parlamentul poate să respingă definitiv propunerea. 


2011


1. Cum se exercita puterea legislativă a Parlamentului European? 

2. Prezentati functiile Parlamentului European. 


1. Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii. 


2. Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul organismelor comunitare. 

3. Politica externă a Uniunii Europene 








2011
















2011

AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI 

Grilă răspunsuri 

Unitatea 1: pag. 9 










2011

Tratate, manuale, monografii 

BIBLIOGRAFIE 

A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE 


– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit Constitutionnel et mutations de la 

société internationale, Recueil des cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001. 

– Philippe Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, LGDJ, 1996. 8e éd 

(Manuel). 

– Philippe Ardant, Les institutions de la V ème République, Paris, Hachette, 1997, 4e éd. 

– Pierre Avril, Gérard Conac, La Constitution de la République Française. Textes et 

révisions, Paris, Montchrestien, 1996. 

– Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit Parlamentaire, 3e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 2004 










2011












– Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et régimes politiques, Paris, 

Nathan, 1996. (Fac. droit). 

– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997, 

14e éd (U- Droit). 





1998. 







1992. 


2011








– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric, drept comparat, 

documente, opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică 

parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 







– Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Teorie generală, Editura 

“J.L.Calderon”, Bucureşti, 1994. 

– Claude Klein, Théorie et pratique du pouvoir constituant, Paris, PUF, 1996 (Les voies du 

droit). 

– Valeriu Mangu, Contra Constituţia, Editura „Sfera”, Bucureşti, 2002. 

– Dumitru Mazilu, Drepturile omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura 

„Lumina Lex”, Bucureşti, 2008. 

– Dumitru Mazilu¸ Proclamaţia Revoluţiei române, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999. 

--Dumitru Mazilu, Integrarea europeana, Drept comunitar şi instituţii europene, ed.VI-a, 

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008. 


2011


– Petru Miculescu, Statul de drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998. 

– Liliana Mihuţ, Despre pluralism în America, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. 

– Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a IX-a 

revăzută, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998. 

– Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 9- 

a revăzută şi completată, Bucureşti, editura Lumina Lex, 2001. 

– Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a 

11-a, Bucureşti, All Beck, Vol.I. 2003, Vol.II. 2004. 

– Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Şcoalelor, Bucureşti, 

1942-1943. 

– Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Tipografiile române unite, 

1925. 

– Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, 

Editura „Cerma”, Bucureşti, 1992. 

– Georges Vedel, préf. de Guy Carcassonne, La Constitution, Paris, Seuil, 1996 (Points 

Essais 319). 

– Ioan Vida, Procedura legislativă, Parlamentul României, Bucureşti, 1999. 

– Monica Vlad, Ombudsman-ul în dreptul comparat, Editura SERVO-SAT, Arad, 1998. 

– Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2002. 

– Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ediţia a V-a, 

revăzută şi întregită, Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1999. 


2011

Studii, comunicări, articole 


– Constanţa Călinoiu, Garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omului consfinţite prin Legea 

de revizuire a Constituţiei României, comunicare prezentată la Simpozionul ştiinţific “De la 

Constituţia tranziţiei la Constituţia integrării Euro-Atlantice”, Senatul României, octombrie 

2003. 

– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Dimensiunea europeană a dreptului constituţional 

român, în „Revista de drept public”, Anul XI(31), no.2/2005, pag.1-23. 

– Mihaela Ciochină, Mădălina Ştefania Diaconu, Simina Tănăsescu, Mandatul parlamentar, 

în „Analele Universităţii din Bucureşti. Drept”, Anul LV, Serie nouă, no.II/2005, aprilie- 

iunie, pag.33-48. 

– Mihai Constantinescu, Modificarea procedurilor de soluţionare a excepţiilor de 

neconstituţionalitate, în “Dreptul”, anul VIII, seria III-a, nr.11/1997, p.15-20. 

– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, 

nr.6/2000, p.3-8. 

– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Procedura de investire a Guvernului, în “Dreptul”, anul 

XI, seria III-a, nr.11/2000, p.13-22. 

– Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, 

Explicaţii şi comentarii, Editura “Rosetti”, Bucureşti, 2003. 

– Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Consideraţii legate de o eventuală îmbunătăţire 

a unor prevederi în funcţie de preconizata integrare în Uniunea Europeană, , în „Revista de 

drept public”, Anul XI(31), no.2/2005, pag.24-30. 

– Ştefan Deaconu, Bună guvernare şi descentralizare, în „Revista de drept public”, Anul 

IX(29), no.3/2003, pag.21-26. 

– Ştefan Deaconu, Legea privind statutul deputaţilor şi senatorilor. Procedura reexaminării 

legilor de către Parlament în urma declarării lor ca neconstituţionale de către Curtea 

Constituţională, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Drept, no.1/2006, pag.77-93. 


2011


– Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în “Dreptul”, 

anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.9-18. 

– Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei – propunerea legislativă a cetăţenilor, în “Dreptul”, 

anul XI, seria III-a, nr.11/2000, p.3-12. 

– Constantin Doldur, Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale 

Constituţiei revizuite, în „Buletinul Curţii Constituţionale”, nr.7 din mai 2004. 

– Tudor Drăganu, O problemă veche, dar întotdeauna nouă a dreptului electoral: scrutinul 

uninominal sau cel de listă, în “Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca, nr.1/1997, p.33-38. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Unele probleme teoretice şi practice legate de 

existenţa dreptului parlamentar, în “Studii de drept românesc”, serie nouă, anul 10(43) nr.1- 

2/1998, p.63-70. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Consideraţii privind instituţia imunităţii 

parlamentare, în “Revista cercului juridic bănăţean” nr.10-11-12/1997, p.64-69. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi 

Amsterdam şi unele implicaţii pe planul dreptului constituţional, în “Revista de Drept 

Comercial”, serie nouă, anul IX, nr.7-8/1999, p.65-71. 

– Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici şi juriştii români: 

modificarea Constituţiei, în “Juridica”, revistă lunară de drept, publicaţie a Editurii ALL 

Beck, anul I, nr.7, august 2000, p.249-253. 

– Victor Duculescu, Câteva observaţii în legătură cu structura bicamerală a Parlamentului 

şi cu raporturile dintre cele două Camere, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.19- 

24. 

– Victor Duculescu, Integrarea României în Uniunea Europeană şi eventualitatea unei 

reforme constituţionale, în “Revista de Drept Comercial”, anul X, nr.12/2000, p.57-67. 

– Maurice Duverger, La Vè République, Paris, PUF, 1959. 

– Marian Enache, Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în “Dreptul”, anul IX, 

seria III-a, nr.7/1998, p.18-24. 


2011


– Antonie Iorgovan, Constanţa Călinoiu, Le bicameralisme en Roumanie – entre la tradition 

et les exigences de l’integration européenne, Comunicare, Academia Internaţională de Drept 

Constituţional, Tunis, 2003. 

– Antonie Iorgovan, Despre neconstituţionalitatea a trei texte din Regulamentul Senatului, 

în „Revista de drept public”, Anul XI(31), no.3/2005, pag.105-125. 

– Ioan Leş, Avocatul Poporului, instituţie a statului de drept, în “Dreptul”, anul VIII, seria 

III-a, nr.7/1997, p.3-11. 

– Emil Molcuţ, Despre separaţiunea puterilor statului, în „Revista de drept public”, Anul 

IX(29), nr.3/2003, pag.1-5. 

– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în “Dreptul”, anul 

IX, seria III-a, nr.7/1998, p.12-17. 

– Corneliu-Liviu Popescu, Aplicarea în România a Convenţiei-cadru pentru protecţia 

minorităţilor naţionale, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.4/2000, p.30-39. 

– Roxana-Mariana Popescu, Particularităţi ale competenţei Parlamentului European, în 

„Revista de drept public”, Anul X(30), no.2/2004, pag.83-90. 

– Dana Apostol Tofan, Angajarea răspunderii Guvernului, în „Revista de drept public”, 

Anul IX(29), no.1/2003, pag.4-21. 

– Verginia Vedinaş, Valori deontologie în viaţa publică, în „Revista de drept public”, Anul 

XI(31), no.2/2005, pag.79-81. 

– Genoveva Vrabie, Constituţia Europeană – Constituţia României. Reflecţii privind 

suveranitatea, în „Revista de drept public”, Anul IX(29), no.3/2003, pag.6-23. 

– Genoveva Vrabie, Actualitatea concepţiei lui Constantin C.Angelescu privind imunitatea 

parlamentară, în „Revista de drept public”, Anul XI(31), no.3/2005, pag.26-34. 

B. ACTE NORMATIVE 


2011


– Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti, 2003. 

– Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr.370/2004), publicată în Monitorul 

Oficial nr.887 din 29 septembrie 2004. 

– Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului (nr.373), publicată în Monitorul 

Oficial nr.887 din 29 septembrie 2004, rectificare în M.Of. nr.969 din 21 octombrie 2004. 

– Regulamentul Camerei Deputaţilor din 24 februarie 1994, republicat în Monitorul Oficial 

al României nr.54 din 20 ianuarie 2006. 

– Regulamentul Senatului din 24 octombrie 2005, republicat în Monitorul Oficial al 

României nr.948 din 25 octombrie 2005. 

– Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicat în 

Monitorul Oficial al României nr.34 din 4 martie 1992, modificat prin Hotărârea 

Parlamentului nr.13/1991 publicată în M.Of. nr.136 din 5 iulie 1995. 

– Lege privind Statutul deputaţilor şi senatorilor (nr.96/2006), în Monitorul Oficial al 

României nr.380 din 3 mai 2006. 

– Legea contenciosului administrativ (nr.29/1990), în Monitorul Oficial al României nr.122 

din 8 noiembrie 1990. 

– Legea pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor 

(nr.90/2001) în Monitorul Oficial al României nr.164 din 2 aprilie 2001. 

– Legea privind tratatele (nr.590/2003) în Monitorul Oficial al României nr.23 din 12 

ianuarie 2004. 

– Legea cetăţeniei române (nr.21/1991), republicată în Monitorul Oficial al României nr.98 

din 6 martie 2000, modificată prin OG nr.84/2001, OUG nr.167/2001, OUG nr.68/2002, 

L.nr.542/2002, OUG nr.160/2002, L. nr.165/2003, OUG nr.43/2003, L. Nr.248/2003, L. 

Nr.405/2003. 

– Legea privind siguranţa naţională a României (nr.51/1991), în Monitorul Oficial al 

României nr.163 din 7 august 1991. 


2011


– Legea administraţiei publice locale (nr.215/2001) în Monitorul Oficial al României nr.204 

din 23 aprilie 2001, modificată prin L.nr.738/2001, L.nr.216/2002, L.nr.161/2003. 

– Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (nr.47/1992), republicată 

în Monitorul Oficial al României nr.643 din 16 iulie 2004. 

C. CULEGERI DE DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE 

– Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993, Regia Autonomă 

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994. 

– Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri 1994, Regia Autonomă „Monitorul 

Oficial”, Bucureşti, 1995. 

– Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri 1995, Regia Autonomă „Monitorul 

Oficial”, Bucureşti, 1995. 

D. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE 

– Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Traducere în limba română, editată de Centrul de 

Informare al O.N.U. pentru România. 

– Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, 

Georgeta Duculescu, Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, 

Bucureşti, 1998, p.122-128. 

– Carta de la Paris pentru o nouă Europă, textul publicat în Monitorul Oficial al României 

nr.181 din 9 septembrie 1991 sau în Culegerea citată, p.192-195. 

– Statutul Consiliului Europei, în Monitorul Oficial al României nr.238 din 4 octombrie 

1993. 

– Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele 

adiţionale, în Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994 sau în Crestomaţie de 

drept constituţional, vol.I p.129-145. 


2011

Constan a C ĂLINOIU DREPT PARLAMENTAR

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template ?