Sumar Sponsorii manifestării - Medicina Modernă

activă, ceea ce reduce riscul toxicităţii
medicamentului.
În funcţie de ultrastructura lor, lipozomii se pot
clasifica în două categorii (Thomas şi Joseph,
2000):
1) Lipozomi multilamelari, care sunt formaţi din
mai multe vezicule unilamelare concentrice și a
căror dimensiune se diminuează spre interior,
realizând structuri multilamelare sferice formate
din fosfolipide care sunt separate prin straturi de
apă;
2) Lipozomi convenţionali, la rândul formaţi din: a.
amestecuri stabilizate realizate din lecitină
naturală, b. lanţuri sintetice de fosfolipide, identic
naturale, c. lipozomi care conţin glicolipide.
Un aspect interesant îl reprezintă formularea
recentă de lipozomi cu anticorpi cuplaţi la
suprafaţa lor şi cu posibilităţi mărite de ţintire.
Lipozomii pot interacţiona cu celulele ţintă prin
patru mecanisme diferite (Thomas şi Joseph, 2002;
Sharif, 2006):
1. Endocitoza de către macrofage şi neutrofile;
2. Absorbţia la nivelul suprafeţei membranei
plasmatice, fie prin slăbirea legăturilor
hidrofobe sau a forţelor electrostatice, fie
prin interacţiuni specifice cu componentele
suprafeţei celulare;
3. Fuziunea cu membrana celulară prin
inserarea bistratului lipidic al lipozomului în
plasmalemă şi eliberarea concomitentă a
conținutului lipozomal în citoplasmă;
4. Transferul lipidelor lipozomale către
membranele celulare.
Organismul fiind un sistem înalt compartimentat,
trecerea transportorilor înglobaţi în substanţe
active depinde puternic (printre alţi factori) de
diferenţele existente în structura peretelui
endotelial continuu (stratul celulelor endoteliale
plus membrana bazală). Fenestraţiile acestuia au
diametrele în jur de 20 nm, în schimb în epiteliul
sinusoid din ficat şi splină unde membrana bazală
este întreruptă ele sunt mai largi, de aprximativ
100-200 nm. Pentru celelalte ţesuturi, în condiţii
patologice, permeabilitatea endotelială poate creşte
apreciindu-se că particulele transportoare cu
mărimea cuprinsă între 50-150 nm sunt eficiente.
Cea mai importantă calitate a Sistemelor
Terapeutice care utilizează materiale artificiale
este capacitatea acestora de a evita raspunsul
inflamator generat de organism în cadrul reacţiei
de apărare faţă de substanţele străine implementate
într-o formă sau alta în organism pe o perioadă
variabilă. Cunoaşterea aspectelor principale
privind reacţiile biologice ce pot apare la interfaţa
cu aceste materiale trebuie bine stăpânită, soarta
materialului care vine în contact cu sângele
(biocompatibilitatea) este dependentă esenţial de
compoziţia şi starea conformaţională a filmului de
proteine ce începe a se forma la contactul cu astfel
de materiale.
212
Odată depozitat în ţesutul ţintă (de ex. lipozomul
direcţionat şi acumulat în tumoră) învelişul de
proteine ce se formează la suprafaţa artificială
începe să fie explorat de către macrofagele
circulante a căror reacţie cu suprafaţa poate
reflecta compoziţia învelişului particulei ce conţine
medicamentul înglobat. De exemplu, dacă stratul
de suprafaţă este bogat în molecule
imunoglobulice ale căror reacţii de absorbţie sunt
legate de factorul complement (Fc3b) generat pe
căi alternative ale activării complementului, atunci
coliziunea cu macrofagele circulante poate duce la
opsonizare şi la apariţia unui răspuns inflamator.
Studii intense s-au facut şi se fac în continuare
pentru a anihila aceste reacţii cruciale prin
”îmbrăcarea” suprafeţelor artificiale introduse în
organism cu un înveliş care să le facă ”invizible”
la factorii plasmatici (”stealth strategy”). Un
material de învelire frecvent folosit este
reprezentat de aditivii polimerici, iar dintre ei
polietilenglicolul (PEG) reprezintă liderul acestor
structuri utilizate pentru stabilizarea sterică a
lipozomilor transportori de medicamente cu
eliberare continuă pentru că manifestă o
hidrosolubilitate înaltă şi o interacţiune slabă cu
proteinele. Modificarea suprafeţelor hidrofobice
prin ataşarea covalentă de PEG s-a dovedit
eficientă în ceea ce priveşte reducerea absorbţiei
de proteine şi inhibarea adeziunii trombocitelor la
suprafaţa lipozomilor terapeutici.
Lipozomii trataţi cu PEG reduc posibilitatea ca
aceştia să fie recunoscuţi şi fagocitaţi de către
macrofage. Acest tip de lipozomi se numesc
lipozomi pegilaţi sau invizibili. De exemplu,
doxorubicina încapsulată în lipozomii pegilaţi,
reprezintă o substanţă utilizată cu succes în prezent
sub această formă în terapia diferitelor tipuri de
neoplazii (de ex. ale sistemului nervos central).
Ceea ce limitează doza de utilizare a acestei
substanţe în mod obişnuit este cardiotoxicitatea sa,
care va fi în mod considerabil redusă atunci când
este înglobată în lipozomi.
Parametrii farmacocinetici cum ar fi scăderea
volumului distribuţiei şi a ratei de eliminare au fost
permanent îmbunătăţiţi la substanţele
medicamentoase înglobate în lipozomi pegilaţi faţă
de substanţele libere, fapt demonstrat atât în cadrul
studiilor pe animale de experienţă cât şi în cadrul
studiilor clinice.
O parte dintre sistemele cu eliberare controlată, aşa
cum s-a menţionat mai sus sunt folosite pentru
ţintirea specifică (”homing devices”) a agentului
înglobat, iar altele sunt concepute pentru a controla
cinetica eliberării agentului activ în funcţie de timp
(Wolf, 2006).
În Sistemele Terapeutice iniţiale, controlul
eliberării şi stabilizării agenţilor activi era bazat pe
încapsulare sau pe interacţiunea reversibilă
nespecifică dintre transportor şi agentul activ.
Dezvoltarea de transportori care să lege agentul
activ în mod selectiv şi reversibil oferă posibilităţi