Revista Coloana Infinitului nr. 67

C.Brâncuşi - Cãuc 

Editorial 

Coloana Infinitului, anul XI, vol IV. (nr. 67) 2008 Timiºoara 

1

IDEALUL DE UNITATE NAŢIONALĂ 

Autohtoni în centrul şi estul Europei, locuind 

un spaţiu imens, de la Munţii Alpi şi Marea Istriană/ 

Adriatică (în vest) până la Marea Massagetă/Caspică 

(în est) şi de la Marea Thracică/Egee (în sud) până la 

Marea Samatică/Baltică (în nord), românii/valachii 

sunt urmaşii traco-geto-dacilor romanizaţi. Corifeu al 

Şcolii ardelene, Gheorghe Şincai în lucrarea «Elementa 

linguae Daco-Romanae sive Valachicae» ‘Elementele 

limbii daco-romane sau româneşti’, tipărită la Buda, în 

1805, delimita spaţiul geografic românesc: «Aceia care 

locuiesc în Valachia Transalpină [= Ţara Românească] 

între ei şi chiar şi de alţii se numesc munteni „montani”; 

care [locuiesc] în Moldova şi Bucovina, moldoveni 

„moldavi”, care [locuiesc] în Transilvania [sunt numiţi] 

în general români „romani” şi în special: locuitorii din 

preajma Carpaţilor, mărgineni, „marginalis”, locuitorii 

Munţilor Abrudului, Trascăului, Huedinului şi ai 

ţinuturilor din mijlocul lor, mocani 

„mokanyones”; cei ce locuiesc în 

Banatul Timişoarei, frătuţi „fraterculi”… 

Este împrăştiat neamul 

românesc la fel prin Noua Dacie sau 

Dacia lui Aurelian, care cuprinde 

părţile: Mesiei de Jos, ale Bulgariei 

de acum, Mesiei de Sus, ale Serbiei 

şi Dardaniei, ale Albaniei. Ce “să mai 

zic de faptul” că după unirea imperiului 

vlachilor cu bulgarii s-a împrăştiat 

peste întreaga Bulgarie, Munţii Hem 

şi Pind, peste Moglena, o provincie 

din Thessalia, Macedonia, Tracia, 

Crimeea, Podonia, ca să tac despre 

Pesta, Agria, Mişcolţ şi celelalte 

târguri de dincoace de Tisa (dincolo, 

faţă de mine, care scriu din Buda), 

despre Viena din Austria, Veneţia şi 

mai multe târguri nu numai în Europa şi chiar din Asia, 

în care atât s-au înmulţit negustorii daco-români, că au 

ridicat biserici publice şi foarte bogate». 1 

Unităţii geografice i-a corespuns mereu, o unitate 

etnică: «Inima naturală a Transilvaniei», aşa cum, 

pe drept, s-a apreciat, «a pulsat mereu viaţa tracică, 

geto-dacă, daco-romană şi, apoi, pentru totdeauna, 

românească». 2 Unitatea etnică are la bază limba dacoromână: 

«Neamul care întrebuinţează una şi aceeaşi 

limbă adică romană sau latina coruptă (schimbată), 

deosebită totuşi de italiană, franceză şi spaniolă, însă 

apropiindu-se mai mult de vallică şi italiană, mi-a 

plăcut nu numai mie şi chiar şi altora să-l numim cu 

un nume comun daco-roman». 3 

2 Coloana Infinitului, anul XI, vol IV. (nr. 67) 2008 Timiºoara 

Prof. Ionel Cionchin 

Aşezaţi într-un spaţiu geografic imens, dar şi 

într-un punct strategic dominat de Carpaţi, Dunăre 

şi Marea Blacă/Vlacă (Neagră), unde s-au întâlnit şi 

ciocnit interesele marilor puteri medievale şi moderne, 

a conferit luptei pentru unitate aspecte distincte. În 

cuprinsul efortului istoric pentru autodefinire, pentru 

personalizare, «unitatea», în pluralitatea formelor 

sale, a reprezentat o modalitate a existenţei, «singura» 

modalitate capabilă de a-i menţine şi afirma pe români 

în istorie. 

În îndelungatul mileniu al migraţiilor, când, 

Transilvania, mai la adăpost de distrugerile care nu 

au ocolit ţinuturile extracarpatice, a putut să deţină, 

în continuare, rolul de centru de repliere a romanităţii 

nord-dunărene. Poporul român, care şi-a definit structura 

în aceste vremuri tulburi, a rezistat pe pământul 

strămoşilor săi prin fenomenul firesc al «continuităţii». 

Străinii, a căror stăpânire a fost 

«discontinuă», au fost asimilaţi 

sau au dispărut «căutându-şi patrii» 

pe alte meleaguri. Pentru a 

supravieţui, romanitatea norddunăreană 

a continuat vechea 

tradiţie a pământului, întărinduşi 

unitatea, personalizându-se, 

afirmându-şi, mereu, însuşirile 

specifice. Limba şi tradiţiile, organizarea 

comună, credinţa, legea 

strămoşească, i-au sporit drept 

pavăză în condiţiile în care era 

ameninţată cu nefiinţa. Această 

capacitate de a rezista la adăpostul 

însuşirilor etnice definitorii a fost 

remarcată, de timpuriu, de acei 

care i-au cunoscut pe români. În 

secolul al XV-lea, cronicarul Antonius 

Bonfinius şi-a exprimat uimirea cu privire la 

tăria manifestată de oamenii pământului în apărarea 

însuşirilor care-i caracterizau, ţin la limba lor mai 

mult decât la viaţă. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, 

I. Benkö, constatând că mai uşor ai putea să smulgi 

ghioaga din mâna lui Hercule decât să-i abaţi pe români 

de la tradiţiile lor 4 , făcea, în fond, elogiul unităţii etnice 

şi spirituale cu care poporul român intrase şi se afirmase 

în istoria medievală. 

Atunci când, ca urmare a stăpânirii ungare, organizarea 

politică a românilor a fost lipsită de factorul 

unificator care era Transilvania 5 , unitatea poporului avea 

o puternică tradiţie, manifestându-se în variate forme, 

în limbă, obiceiuri, credinţă şi tradiţii, într-o cultură

spirituală identică pe întreg teritoriul strămoşesc. De 

asemenea, organizarea socială a celor trei ţări româneşti 

a continuat să fie asemănătoare. Provincia de peste 

Carpaţi, deşi nu şi-a mai putut continua rolul politic 

de centru polarizator, nu s-a integrat niciodată în 

Ungaria. Gravitaţia politică şi-a modificat sensul spre 

«ţările româneşti» extracarpatice, ţinuturi ale vechii 

libertăţi, a căror organizare şi independenţă politică au 

fost realizate prin strânse legături şi interdependenţe. 6 

Nu este vorba numai de o colaborare politică, ci, în 

primul rând, de una umană. Transilvania a continuat 

să pulseze energii româneşti la sud şi la est de Carpaţi. 

Cine urmăreşte firul istoriei româneşti în veacurile de 

mijloc constată, cu uşurinţă, interdependenţa strânsă, 

împletirea firească a destinelor celor trei ţări. Istoria 

lor se interferează, se completează. Voit sau nu, ea 

urmăreşte, mereu, reconstituirea întregului. Gloria sau 

restriştea unor momente sau epoci din viaţa celor trei 

ţări se împletesc, răsfrângându-se, direct sau indirect, 

asupra întregului pământ românesc; prin interferenţe, 

implicaţii şi consecinţe, evenimentele importante 

capătă, simbolic, caracter de generalitate. În evoluţia 

istoriei, sub imperiul nevoii continue de colaborare, 

legăturile iniţiale s-au multiplicat, au căpătat valori noi, 

cărora le-au dat expresie o vie şi puternică «conştiinţă 

de neam», care, apoi, în pragul vieţii moderne, în contextul 

constituirii naţiunii, s-a transformat în «conştiinţă 

naţională». În rândul factorilor care au întreţinut şi au 

consolidat, mereu, unitatea, i-au conferit sensuri şi 

semnificaţii multiple, se cuvine a fi amintit, în primul 

rând, «transferul continuu al populaţiei româneşti», 

din Transilvania, mai ales. În afara perindării periodice 

în cadrul fenomenului de transhumanţă, stăpânirea 

străină, asuprirea socială şi cea religioasă au generat 

şi au întreţinut un permanent curent de emigrare spre 

«Ţările Româneşti» libere. Acest curent, puternic în 

secolele «stăpânirii ungare», a intrat în tradiţia populară 

prin «legenda» cu privire la întemeierea Munteniei şi a 

Moldovei, a fost semnalat în tot cursul istoriei; a atins 

proporţii impresionante în secolul al XVIII-lea şi al 

XIX-lea, în împrejurările legate de trecerea unei părţi 

a românilor la Biserica Romei, de răscoale ţărăneşti 

sau de Revoluţia de la 1848. Zonele de concentrare 

demografică de pe versantele Carpaţilor, numeroasele 

sate de «ungureni» (români din Transilvania aflaţi 

sub stăpânire ungară), satele «dublete» existente 

între Buzău şi Olt, mai ales reliefează amploarea lor 

şi consecinţele adânci ale acestui important fenomen 

demografic. 7 Direcţia emigraţiei interne româneşti, spre 

est şi spre sud de Carpaţi, spulberă, totodată, teoria 

absurdă cu privire la emigrarea românilor din sudul 

Dunării în secolul al XIII-lea. 8 

«Legăturile economice» strânse, izvorâte dintrun 

acut raport de complementaritate, care au evoluat, 

treptat, spre piaţa naţională de mai târziu, au reprezen- 

tat un alt factor de unitate. Cu temei aprecia Nicolae 

Iorga că «cea dintâi unire a românilor a existat, când 

în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea 

perfectă a vieţii generale». 9 În cuprinsul acestor 

legături, Braşovul a jucat rolul unei adevărate plăci 

turnante. De aici, se ştie, au pornit iniţiative multiple 

în realizarea legăturilor dintre oamenii pământului 

românesc. Din punct de vedere economic, Transilvania 

a gravitat, exclusiv, aproape, sub celelalte ţinuturi 

româneşti. Încercările de a modifica această orientare 

s-au soldat cu tot atâtea eşecuri. Cât de puternice erau 

aceste legături s-a putut constata, mai ales, în timpul 

«războiului vamal» (1886-1891) când schimburile 

economice cu România au fost vremelnic întrerupte. 

Încercările Dublei monarhii de a modifica orientarea 

seculară a Transilvaniei româneşti s-au dovedit fără 

efect. Situate la această răscruce de drumuri, într-un 

context strategic în care s-au interferat şi s-au ciocnit, 

mereu, interese contrarii, de timpuriu, încă, pământurile 

româneşti au fost ţinta agresiunilor străine. Rând pe 

rând, statele feudale şi imperiile vecine au încercat 

să-şi extindă stăpânirea, dominaţia sau influenţa asupra 

ţărilor române. Colaborarea politică şi militară a voievozilor 

români şi a factorilor politici din Transilvania, 

condiţionată şi de considerentele strategice, impuse 

de geografia pământului românesc, s-a sprijinit de 

exemplara unitate etnică şi de credinţă. Colaborarea 

era cu atât mai necesară cu cât agresiunea armată, 

adeseori, era însoţită sau urmată de agresiunea, nu mai 

puţin primejdioasă, împotriva credinţei, a tradiţiilor şi 

a valorilor comune. 

Domnitorii români au desfăşurat o «politică 

chibzuită» de «adunare a pământurilor româneşti»: 

Basarab I, Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Vlad 

Ţepeş – în Ţara Românească; Bogdan I, Alexandru 

cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş – în Moldova. 

Act firesc, situat în prelungirea unor preocupări impuse 

şi sprijinite de o puternică şi receptivă realitate 

etnică şi culturală, Unirea din 1600 a rămas statornic 

în memoria posterităţii, deoarece exprima o aspiraţie 

fundamentală a poporului român. Actul a subliniat, şi 

mai puternic, interdependenţele politice dintre cele 

trei ţări româneşti, legitimând planurile ulterioare de 

reconstituire a Daciei. Colaborarea politică şi militară, 

prin multiplele implicaţii ce le-a determinat, a oprit 

coeziunea şi solidaritatea etnică a românilor; aceasta 

şi-a găsit expresia într-o puternică «conştiinţă de 

neam». Nu întâmplător, desigur, această conştiinţă s-a 

manifestat în forme superioare de expresie în acelaşi 

secol al XVII-lea, care, după unitatea politică din 1600, 

a înregistrat, în continuare, triumful deplin al limbii 

române în Biserică şi în cancelarie, afirmarea ştiinţifică 

a romanităţii, unităţii şi continuităţii poporului român 

şi, apoi, iniţiativele culturale româneşti pentru cultivarea 

şi apărarea limbii, a credinţei şi a tradiţiilor 


3

străbune. Cronicarii şi istoricii, oameni de cultură ai 

acestui adevărat «secol al luminilor româneşti», au 

exprimat, în scrierile lor, sentimente care erau comune 

oamenilor în mijlocul cărora trăiau; pornind de la 

constatările anterioare ale umaniştilor, cu privire la 

unitatea etnică a românilor, au documentat adevărurile 

fundamentale româneşti, alcătuind o operă militantă, 

cu elevat suflu patriotic. «Românii câţi se află lăcuitori 

la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramurăş, de la 

un loc cu moldovenii sânt şi toţi de la Râm se trag», 

menţiona Grigore Ureche. «Locul dar acesta, unde 

iaste acum Moldova şi Ţara Muntenească, iaste dreptu 

Dachia, cum şi tot Ardealul, cu Maramuroşul şi cu 

Ţara Oltului», consemna la rândul său, Miron Costin, 

în timp ce învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, 

în opera sa, «adevărat manual de istorie românească», 

dădea expresie unităţii româneşti în următorii termeni: 

«Însă românii înţeleg nu numai ceştii de aici, din Ţara 

Românească, ce şi din Ardeal, carii încă mai neaoşi 

sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi într-altă parte se află şi 

au această limbă… tot români îi ţinem, că toţi aceştia 

dintr-o fântână au izvorât şi cură». Această superioară 

înţelegere şi afirmare a spi-ritului românesc, care a 

legitimat actele sau proiectele politice de unitate, 

şi-a găsit un larg câmp de acţiune în iniţiativele culturale 

care au avut drept scop apărarea valorii obştii 

româneşti. Dacă planurile politice nu puteau să aibă 

finalitate, aşa cum Unirea săvârşită de Mihai o probase, 

din cauza împrejurărilor externe, dar şi ca urmare a 

condiţiilor interne, dominate de ambiţii şi interese 

individuale, iniţiativele culturale, fie că porneau din 

Moldova sau din Muntenia vecină, aveau finalitate 

românească direct mărturisită. «Cazania» mitropolitului 

Varlaam, tipărită la Iaşi, în 1643, sugestiv intitulată 

«Carte românească de învăţătură», se adresează «la 

toată seminţia românească», fiind considerată «dar al 

limbii româneşti, carte de limbă românească». Descoperirea, 

în Transilvania, până acum, a unui număr de 

354 exemplare şi a 42 manuscrise, este semnificativă, în 

sensul «eficienţei» scrierii. De asemenea, «Răspunsul 

la Catehismul calvinesc», din 1646, este adresat către 

«creştinii din Ardeal şi cu noi de un neam român». La 

rândul lor, «Biblia» lui Şerban Cantacuzino, din 1688, 

sau tipăriturile brâncoveneşti erau destinate «neamului 

românesc», «spre folosul de obşte al neamului românesc». 

Intensa circulaţie a cărţilor, nu numai a celor 

bisericeşti; «Pravilele» de legi se înscriu în cuprinsul 

aceloraşi preocupări, pe întregul teritoriu; a întreţinut 

şi a cultivat solidaritatea românească, a contribuit la 

consolidarea acelei admirabile unităţi spirituale care 

a făcut din români un singur trup şi un singur suflet, 

sensibil, puternic la vibraţiile sentimentului naţional. 

Credinţa, «legea strămoşească» sau 

«românească», în care era încorporat întregul tezaur 

al tradiţiei populare, spiritul etnic, a reprezentat un 


puternic factor de unitate. Din unitatea credinţei a rezultat 

unitatea culturii. Chiar şi în secolul al XVIII-lea, 

în plin regim politic fanariot, cele două Principate şi-au 

îndeplinit misiunea de apărare a integrităţii etnice a 

românilor. Domnitorii fanarioţi au continuat politica de 

sprijinire culturală anterioară, alimentând Transilvania 

cu cărţile necesare cultului. În acest fel, a fost încurajată 

şi înlesnită rezistenţa împotriva agresiunii catolice, 

prin mijlocirea căreia se urmărea distrugerea unităţii 

etnice. Aşa cum, limpede, se consemnează în «Plângerea 

mănăstirii Silvaşului», convertirea românilor din 

Transilvania la Biserica Romei avea drept obiectiv: «Să 

răsnească românii din Transilvasnia de fraţii din Ţara 

Românească şi din Ţara Moldovenească». 

La începutul secolului al XVIII-lea, în zorii 

lumii moderne, Dimitrie Cantemir, în al său «Hronic a 

vechimii romano-moldo-vlahilor», adresându-se «tuturor 

iubiţilor fraţi romano-moldo-vlahilor», ridică pe o 

treaptă superioară preocupările anterioare. Concepţia 

istoricului cu privire la unitatea iniţială a românilor 

se desprinde din chiar titlul dezvoltat al demersului: 

«Hronicon a toată Ţara Românească (care apoi s-a 

împărţit în Moldova, Muntenia şi Ardealul)». Regimul 

fanariot din Principate nu a mai îngăduit dezvoltarea 

eforturilor care primiseră un atât de puternic impuls în 

secolul al XVII-lea. Tipărirea şi răspândirea în Transilvania 

a cărţii româneşti continuă, însă. Semnificativ 

în sensul existenţei solidarităţii româneşti este faptul 

că acţiunea de fundamentare ştiinţifică a temeiurilor 

unităţii este preluată şi amplificată, în Transilvania, 

de către «Şcoala ardeleană». În climatul favorabil 

activităţii culturale, creat de politica Monarhiei, «apostolii 

românismului», cum, pe drept, i-a numit Nicolae 

Bălcescu, pe reprezentanţii acestui curent generos, 

folosind, cu patriotism, dar şi cu un desăvârşit simţ politic, 

înlesnirile oficiale, raportându-se direct la românii 

din Transilvania, au fundamentat, practic, «ideologia 

naţională românească». 

Secolul luminilor şi al naţionalităţilor i-au aflat 

pe români acţionând solidar pe toate planurile. Întreaga 

moştenire a veacurilor anterioare, în decursul cărora s-a 

sudat unitatea românească, este preluată şi transmisă 

secolului al XVIII-lea şi celui următor, în cursul cărora, 

sub acţiunea proceselor de dezvoltare a istoriei, de 

transformarea înnoitoare a societăţii, se schiţează şi 

se desăvârşeşte profilul naţiunii române. Constituirea 

pieţei unice, naţionale, ca urmare a schimbărilor adânci 

în structura economică şi socială, antrenarea şi integrarea 

economică şi spirituală în circuitul european, 

conferă sensuri noi, moderne, acumulărilor anterioare. 

Valorile asimilate în cursul unei seculare evoluţii sunt 

preluate, decantate, potenţate şi orientate în direcţiile 

fireşti ale devenirii istorice, armonizate cu interesele 

vitale ale vremii, în acord cu «spiritul veacului». 

Conştiinţa naţională devine o realitate ce conferă

substanţa luptei politice pentru constituirea unui organism 

statal independent. În noile împrejurări, unitatea 

politică devine o condiţie esenţială a dezvoltării moderne, 

dar şi o condiţie esenţială a existenţei. Maturizarea 

în acest sens, apariţia «conştiinţei politice», nu numai la 

nivelul elitei intelectuale, ci la acela al maselor, a fost 

grăbită şi de «şocul» provocat de agresiunea străină. 

Regimul fanariot în Principate, expresia cea mai dură 

a dominaţiei Porţii, împiedică dezvoltarea firească, 

socială şi politică, naţională, încătuşa spiritele. În 

acelaşi timp, părţi din pământul strămoşesc, naţional, au 

fost încorporate în cuprinsul imperiilor limitrofe, aflată 

în plină expansiune (Transilvania în 1699, Banatul în 

1718, Oltenia între 1718-1739, Bucovina în 1775, au 

fost anexate Imperiului Habsburgic, Basarabia în 1812 

anexată Rusiei ţariste); teritoriul Principatelor, teatrul 

unor numeroase şi pustiitoare războaie, a suferit îndelungate 

şi grele ocupaţii militare. Transilvania, în afara 

crâncenei asupriri sociale, nobiliare, a rigorilor politice 

şi fiscale caracteristice sistemului habsburgic, a fost 

supusă unei puternice presiuni religioase. Unirea cu Biserica 

Romei, în intenţia cercurilor politice de la Viena, 

trebuia, prin dislocarea unităţii româneşti, să consolideze 

stăpânirea habsburgică asupra provinciei. 

Lupta politică pentru personalizare, pentru 

definirea aspiraţiilor şi a nevoilor naţionale, pentru 

unitate statală, se îmbină cu cea socială. Răscoala din 

1784 a fost receptată ca o ridicare a «românilor» şi a 

avut implicaţii profunde, naţionale. Revoluţia din 1821, 

la rândul ei, deşi s-a desfăşurat în perimetrul întregii 

Ţări Româneşti, a avut, şi ea, valoroase implicaţii şi 

consecinţe, care s-au extins, generos, asupra naţiunii 

în întregul ei. «Supplex-ul» din Transilvania, din 

1791, şi acţiunea largă care i-a urmat, întreprinsă de 

reprezentanţii «Şcolii ardelene», a ridicat şi a valorificat, 

pe o treaptă superioară, naţională, componentele 

ideologiei româneşti, făurind armele necesare naţiunii, 

în întregul ei, pentru lupta politică şi ideologică. În Principate, 

lupta politică desfăşurată de români, în cuprinsul 

căreia unitatea figurează la loc central, are drept rezultat 

personalizarea «problemei româneşti» în cuprinsul 

larg al «problemei orientale». În raport cu realităţile 

timpului, cu disponibilităţile diplomaţiei europene, 

se urmărea reconstituirea Daciei, prin unirea, într-o 

primă etapă, a Moldovei cu Ţara Românească, drept 

factor esenţial al existenţei, în contextul primejdios în 

care «corabia românească naviga între Scylla crucii şi 

Charybda semilunii». Revoluţia din 1821 şi mişcarea 

«Supplex-ului» au dat un puternic impuls mişcării 

naţionale pe întreg teritoriul românesc, clarificându-i 

şi precizându-i obiectivele. Reacţiunea şi perioada 

restituţiilor, instaurată în Transilvania după moartea 

lui Iosif al II-lea şi, apoi, rigorile regimului patronat 

de Metternich, care nu îngăduia în mişcări politice, cu 

caracter naţional, au impus, din nou, mutarea centru- 

lui de greutate a mişcării politice naţionale în ţările 

«româneşti de peste Carpaţi». «Explozia» în direcţia 

afirmării spiritului şi a ideologiei naţionale care a urmat 

revoluţiei din 1821, deşi limitată la teritoriul celor două 

Principate, a avut de asemenea, geneză, implicaţii, 

consecinţe şi valoare naţională, a slujit interesele 

naţiunii în întregul ei. Această schimbare alternativă a 

centrului de greutate în afirmarea spiritului românesc 

probează limpede atât unitatea naţiunii, cât şi forţa ideii 

de unitate. Triumful «revoluţiei naţionale» a conferit 

din nou Principatelor rolul conducător în lupta pentru 

constituirea statului naţional. 

Perioada care a precedat revoluţiei din 1848 

cunoaşte o efervescenţă politică şi culturală fără precedent. 

Se extinde, se generalizează şcoala naţională, 

ia fiinţă presa şi teatrul naţional, istoria patriei devine 

un instrument esenţial de ridicare a conştiinţelor la 

nivelul imperativelor sociale şi naţionale ale vremii. 

«Eu privesc drept patrie a mea – dădea expresie 

Kogălniceanu crezului generaţiei sale – toată acea 

întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie 

naţională, istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea 

ei, a Valachiei şi a fraţilor din Transilvania». 10 Lupta 

politică, făţişă sau ascunsă, schiţa, treptat, programul 

naţional în centrul căruia se situa, cu fermitate, unitatea 

naţională. În preajma revoluţiei, ziaristul francez H. 

Desprez, referindu-se la forţa spiritului naţional românesc, 

constata: «Românismul… domneşte în Moldo- 

Valachia, stăpâneşte Bucovina, Ungaria răsăriteană, 

Transilvania, în ciuda maghiarilor… şi a stabilit între 

toate ţările române o legătură de idei şi de interese 

nu mai puţin puternice decât cea de sânge. Întreaga 

Românie este fidelă acestei credinţe de neam, care face 

din toţi românii un singur popor şi care, dându-i tinereţe 

şi viaţă, îi făgăduieşte, totodată, unitate politică». 

În perioada dintre mişcarea «Supplex-ului» şi 

revoluţia din 1848, românii ardeleni, datorită cadrului 

politic creat în Principate de restaurarea domniilor 

pământene, se îndreaptă spre realităţile statelor 

româneşti. Concepţia ideologică prepaşoptistă, expresie 

a solidarităţii naţionale, este transformată de 

revoluţia de la 1848 din planul ideologicului în cel 

al acţiunii revoluţionare programatice. Prin unitatea 

principiilor, ideologia paşoptistă a conferit revoluţiei 

de la 1848 deziderate comune, în esenţialitatea lor, 

sociale şi naţionale, cu manifestări particulare provinciale, 

cu posibilitate de realizare imediată. Proclamarea 

independenţei naţiunii şi a unităţii culturale a 

românilor la Blaj în 1848, de către Simion Bărnuţiu, a 

anunţat viitoarea evoluţie. Postularea unirii românilor 

din Imperiul austriac într-un corp naţional a semnificat 

triumful ideii unificatoare în mentalitatea generaţiei, 

într-o formulă atunci posibilă, preliminară în orice 

caz împlinirilor viitoare şi paralelă fenomenelor din 

Principate. 


5

Profesând un iluminism prin George Bariţiu, Andrei 

Şaguna, Timotei Cipariu, Octav Şuluţui, adecvat 

condiţiilor absolutiste, societatea românească a parcurs 

o etapă decisivă, deplasând acţiunea naţională din plan 

politic în acela al culturii. Ca şi odinioară, în vremea 

epocii ce a urmat «Supplex-ului», românii ardeleni au 

organizat o vastă acţiune de propagare a culturii, de 

luminare şi sporire a capacităţii de asimilare a programului 

politic. Făcând să înainteze frontiera culturală 

pe verticală, prin şcoli, presă, tipar, intelectualitatea a 

conferit mişcării naţionale o bază mai largă socială, 

capabilă să înţeleagă imperativele naţionale. 

Revoluţia de la 1848 a ridicat problema Unirii 

Principatelor la rangul de problemă fundamentală, de 

rezolvarea căreia trebuia să depindă organizarea viitoare 

a României moderne. Din considerente care decurgeau 

din raporturile politice europene, acţiunea în direcţia 

unităţii a fost strânsă la cele două Principate. Dacă, în 

programele oficiale, din raţiuni tactice, cerinţa unirii 

nu a putut figura nici chiar în forma sa restrânsă, în 

schimb, însă, ideea a dominat toate acţiunile, a stăpânit, 

în întregime, spiritele. «Prinţipiile noastre pentru reformarea 

patriei», legământ al revoluţionarilor moldoveni, 

încheiat sub puternica impresie a Marii adunări 

naţionale de la Blaj, unde cei 40.000 de ţărani au cerut 

«Unirea cu Ţara», prevedea hotărârea de a realiza, prin 

unirea celor două Principate, un «stat neatârnat românesc», 

cerinţă pe care «Dorinţele partidei naţionale în 

Moldova», important document programatic românesc, 

o aprecia drept «cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi 

întreg edificiul naţional». Referindu-se la pretenţiile 

absurde formulate de guvernul revoluţionar maghiar 

în privinţa Transilvaniei, G. Bariţiu îşi exprima încrederea, 

legitimată de fapte, că soarta revoluţiei româneşti 

din Transilvania, nu se va hotărî nici la Blaj, nici la 

Buda, ci la Bucureşti şi Iaşi. Exprimată puternic de 

presa revoluţionară şi acţiunile entuziaste ale maselor, 

«unitatea», verificarea forţei acestui sentiment, la 

temelia căruia se situa întreaga noastră istorie, a 

reprezentat, poate, bunul cel mai de preţ pe care 

revoluţia l-a lăsat posterităţii. Un participant la evenimente, 

E. Hurmuzaki, subliniind acest adevăr, nu mult 

mai târziu, într-o scrisoare adresată lui G. Bariţiu, nota: 

Chiar dacă «ultima mişcare a Românilor nu ar fi avut 

alt scop, eu totuşi aş binecuvânta apropierea duhurilor, 

unirea inimilor, frăţietatea caracterelor, solidaritatea 

soartei, combucurarea şi compătimirea unuia cu toţi 

şi a tuturor cu unul, care au izvorât din acea mişcare şi 

prin care răzleţitul trup a naciunii noastre, fără îndoială, 

s-au îndesit şi s-au închegat. Ceea ce trecutul a unit, 

curgătorul nu va despărţi şi nici secolul cred că nu o 

va putea». 11 

Desprinzând concluziile care se impuneau din 

desfăşurarea, dar şi din înfrângerea revoluţiei, Nicolae 

Bălcescu sublinia nevoia imperioasă a unităţii politice, 


chemată să asigure românilor capacitatea de a realiza 

următoarele două revoluţii: revoluţia pentru unitate 

şi cea pentru independenţă, prin mijlocirea cărora 

naţiunea va putea intra în plenitudinea drepturilor 

sale. Într-un articol apărut în «Steaua Dunării» (nr. 

1, 1 octombrie 1855), se menţiona: «Revoluţia viitoare 

– afirma hotărât istoricul Bălcescu –, nu se va 

mărgini a cere libertatea din lăuntru, care este peste 

putinţă a dobândi fără libertatea din afară, libertatea 

de sub dominarea străină, ci va cere unitate şi libertate 

naţională, mântuirea de orice dominaţie străină prin 

unitatea naţională. România noastră va exista – îşi 

exprima marele patriot convingerea-i nestrămutată 

în destinul luminos al patriei sale; este orb cine n-o 

vede»! Concluzia revoluţiei de la 1848 a fost înscrisă 

drept premisă în programul «revoluţiei» la capătul 

căreia s-a constituit statul naţional român. «Steaua 

Dunării», această «tribună a Unirii», îi dădea expresie 

în următorii termeni: «Unirea este singurul mod în stare 

de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, 

putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor». 

Când împrejurările au fost favorabile, naţiunea română 

poseda nu numai «conştiinţa» necesităţii unirii politice, 

«hotărârea» şi «voinţa» de a o realiza, poseda, în egală 

măsură, «forţa» de a o impune şi a o apăra. Această 

forţă, fără de care conjunctura politică nu ar fi putut 

fi folosită, sprijinită pe întreaga noastră istorie, a fost 

«hotărâtoare» pentru destinul istoric al României. 

În istoria noastră, anii 1859 şi 1918 reprezintă 

două etape în care, realizându-se şi desăvârşindu-se 

statul naţional unitar, s-a împlinit destinul istoric 

românesc. 

România modernă a fost făurită într-un cadru 

internaţional şi problema românească a preocupat 

cercurile politice şi diplomatice europene. Constituirea 

statului naţional român a reprezentat prin aceasta un 

moment al istoriei universale ce poate fi înseriat alături 

de cel al formării statului modern italian ori cel al statului 

german. Prin dubla alegere a colonelului Alexandru 

Ioan Cuza, s-a rezolvat atunci, cu inteligenţă politică, 

nu numai o problemă esenţială a existenţei românilor 

înşişi, ci şi o «problemă a politicii europene». 

Atunci când Mihail Kogălniceanu a discutat, 

în 1863, meritele generaţiei înfăptuitoare a Unirii 

Principatelor, pe bună dreptate a făcut, în dubla lui 

calitate de istoric şi participant, o semnificativă constatare: 

«Unirea e actul energic al întregii naţiuni 

române». Fără îndoială că în cugetarea omului politic 

se regăseau convingerile istoricului despre unitatea 

istoriei româneşti, reconstituită în anii începuturilor 

şi sortită să fie un fundal al aspiraţiilor naţionale. În 

concepţia istorică ce l-a călăuzit, Mihail Kogălniceanu 

a subliniat ideea directoare a timpului despre primordialitatea 

comunităţii naţionale şi, adiacent, convingerea 

că Unirea a fost rezultanta stadiului de dezvoltare la

care se află naţiunea. Deplin formată spre mijlocul 

secolului al XIX-lea, naţiunea română, ca formă de 

solidaritate modernă, s-a înscris în ciclul european al 

unificărilor statale. Pe temeiul dezvoltării civilizaţiei 

proprii şi în concordanţă cu dinamica politică 

europeană, românii au realizat în 1859 statul naţional 

modern prin unirea Principatelor, etapă fundamentală 

în istoria formării unităţii. În aceeaşi vreme, în istoria 

românilor transilvăneni s-a deschis, pornind de la 

realităţi specifice, o nouă fază în lupta de emancipare, 

la geneza căreia au colaborat factori din sfera evenimentelor 

unioniste, din Principate, dar şi dinspre 

procesele similare continentale. Discutată adeseori, 

însemnătatea Unirii Principatelor în viaţa politică a 

românilor transilvăneni a câştigat, în timp, dimensiunile 

unui capitol real al istoriei moderne. Integrată de 

istoricii Ioan Lupaş şi Gheorghe I. Brăteanu procesului 

de formare a unităţii româneşti, semnificaţia Unirii în 

Transilvania s-a fixat în termenii unor ecouri şi înrâuriri 

intense asupra problemei naţionale. Să remarcăm, 

însă, că Unirea, dintr-un capitol de istorie mărginit la 

Principate, datorită fenomenelor politice declanşate în 

mediul românesc ardelean, devine, în cele din urmă, o 

problemă a istoriei central-europene. 

Pentru românii din Transilvania, Unirea a constituit, 

desigur, un moment hotărâtor sub aspect politic 

şi cultural. Statul român a reprezentat un reazem al 

românilor aflaţi sub stăpânire străină, cu influenţe 

în evoluţia viitoare politică, deoarece Principatele 

înfăptuiau parţial ţelurile propuse de revoluţia de la 

1848. Unirea a indicat, însă, de acum, mersul problemei 

naţionale în sensul desăvârşirii procesului unificator, 

constituind un exemplu în lupta de emancipare. 

«Românii din Transilvania – menţiona Alexandru 

Papiu Ilarian – în împrejurările de faţă, numai la 

Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, 

numai de aici îşi văd scăparea». Constatarea istoricului 

confirmă că în dialectica dezvoltării problemei 

naţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 

în mişcarea naţionalităţilor din imperiu erau sesizabile 

semnificative tendinţe centrifuge. În Transilvania, 

orientarea spre Principatele Unite câştigă evidenţă, 

cu atât mai mult cu cât politica statului român acorda 

atenţie sporită românilor. Principiul naţionalităţilor a 

prezidat nu numai la creaţia statală naţională, ci şi la 

dinamica mişcărilor naţionale din Imperiul austriac 

care învederează evoluţia spre statele proprii, mai cu 

seamă în provinciile în care inechităţi seculare grevau 

liberă dezvoltarea. În Transilvania, unde de la sfârşitul 

secolului al XVIII-lea se manifestau influenţele 

naţionalismului feudal, orientarea spre Principate, după 

experienţa revoluţiei de la 1848, ajunge primordială. 

Unirea şi politica lui Cuza au întâlnit o Transilvanie 

în plin proces de restructurare, determinat de eşecurile 

imperiului în politica externă. 

Evenimentele Unirii în istoria mişcării de 

emancipare au câştigat semnificaţii în raport cu antecedentele 

afirmării naţionale. Ele devin inteligibile în 

măsura în care le raportăm la formarea naţiunii române 

moderne şi la mişcarea intelectuală care a difuzat, începând 

cu iluminismul, conştiinţa unităţii neamului în 

societate. Situarea mai exactă a rolului avut de unirea 

Principatelor în ambianţa Transilvaniei, este cu putinţă 

dacă se compară contextul evenimentelor din 1859 cu 

deceniile premergătoare revoluţiei de la 1848, când 

ideea solidarităţii românilor de pe ambele versante ale 

Carpaţilor a fost exprimată cu vigoare. În aceeaşi vreme 

se amplifică la proporţii necunoscute anterior legăturile 

intelectualităţii ardelene cu Principatele. Refuzând colaborarea 

cu oficialităţile, intelectuali de prestigiu, ca 

Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurean, Alexandru 

Papiu Ilarian, au subliniat prin trecerea în Principate 

opţiunea lor naţională, anticipând formula lui Slavici 

de la «Tribuna». Intelectualii ardeleni au devenit în 

ţările libere şi apoi în Principatele Unite participanţi 

de prestigiu la alcătuirea instituţiilor moderne: Universitate 

şi Academie. Luptători pentru unire, ei au 

fost în anii ce i-au urmat, palatinii politicii transilvane 

a lui Cuza. Ziarele şi revistele româneşti, literatura 

societăţilor culturale şi circulaţia literaturii epocii Unirii 

conturează, tot mai apăsat, imaginea unei spiritualităţi 

româneşti unitare. Cunoştinţele despre statul român 

modern pătrund în comunităţile rurale, potrivit noului 

ritm pe care îl imprimă culturii naţionale dezvoltarea 

civilizaţiei româneşti. Sporirea beneficiarilor culturii 

scrise, în funcţie de lărgirea reţelei şcolare şi de multiplicarea 

mijloacelor de comunicare intelectuală, a 

înlesnit receptarea ideologiei politice naţionale. În 

senatul imperial, Andrei Şaguna afirma principiile 

egalei îndreptăţiri a tuturor naţiunilor. 

În noile împrejurări favorabile, românii ardeleni 

formulează cu claritate principiul egalităţii naţionale şi 

dreptul de a folosi limba naţională în treburile publice. 

Dovadă că Papiu Ilarian în «Independenţa naţională a 

Transilvaniei», argumentând dreptul de autonomie al 

principatului, a făcut loc, totodată, sub semnul înfăptuirii 

lui Mihai Viteazul, ideii de unire a românilor. Mişcarea 

naţională a parcurs în aceşti ani o experienţă bogată cu 

prilejul alegerilor pentru noile organe administrative 

şi pentru dietă. Deşi nădejdile mişcării naţionale s-au 

năruit prin anularea legislaţiei dietale şi prin revenirea 

Habsburgilor la vechea colaborare cu naţiunile 

privilegiate ale Transilvaniei, formarea statului român 

modern a reprezentat elementul constant de referinţă 

al mişcării naţionale de emancipare. Datorită noilor 

instituţii culturale organizate, mai cu seamă a Societăţii 

Academice Române, viaţa culturală a românilor din 

Transilvania s-a integrat procesului de instituţionalizare 

modernă. Adevărul este că după Unirea Principatelor, 

intelectualitatea ardeleană a participat la creaţia 


7

culturală din România 

modernă. Procesele 

care au străbătut istoria 

naţională până 

la Unirea din 1918 

au reflectat realităţile 

create prin Unirea 

Principatelor. 

În anul 1918, 

prin voinţa întregului 

neam românesc 

s-a desăvârşit statul 

naţional România 

Mare: la 27 martie/9 

aprilie Basarabia s-a 

unit cu «mama sa 

România», la 15/28 

noiembrie Bucovina 

Bustul lui Miron Cristea ridicat 

la Alba Iulia 

s-a unit «pentru vecie» cu România, iar Marea Adunare 

Naţională de la Alba Iulia, la 1 decembrie, a hotărât 

unirea Transilvaniei, a întregului Banat şi a ţinutului 

Partium cu România. 

În cadrul luptei pentru unitate naţională, Banatul 

s-a înscris cu particularităţile sale în mişcarea generală 

pentru realizarea statului naţional român. «Banatul 

istoric este provincia română care se întinde pe o 

suprafaţă de 25.932,14 km², cuprinzând comitatele dintre 

Mureş, Tisa şi Dunăre, iar la est şi la nord mărginit 

de Transilvania şi Oltenia prim Munţii Carpaţi» 

(Patriciu Dragalina). Acest teritoriu a fost numit Valachia 

din Banat, iar în secolul al XVI-lea – Valachia 

mai apropiată. Denumirea de Valachia dată de slavi 

Banatului confirmă aserţiunea lui Bogdan Petriceicu 

Hasdeu că «Banatul a fost una din vetrele de formare 

ale poporului român». Încorporat în mod samavolnic 

la Ungaria, din anul 1860, Banatul prin reprezentanţii 

săi s-a opus acestui act arbitrar, în neconcordanţă cu 

aspiraţiile românilor din acest spaţiu geografic. Biserica 

Română, pusă în slujba ridicării neamului, a întreţinut 

flacăra naţională în marele deziderat al Unirii. 

La 3 noiembrie 1918, în oraşul Lugoj, reşedinţa 

comitatului Caraş-Severin, s-a desfăşurat o mare 

adunare populară la care au participat «mai multe mii de 

persoane». La adunare, prezidată de episcopul Lugojului, 

Valeriu Traian Frenţiu, au participat toţi preoţii 

din protopopiat în frunte cu protopopul dr. George 

Popovici. După ce au aderat la Consiliul Naţional 

Român şi a cerut unirea cu România, adunarea a hotărât 

înfiinţarea unui batalion românesc pentru menţionarea 

ordinei. 12 

În ziua de 8/21 noiembrie 1918, sinodul episcopilor 

ortodocşi şi greco-catolici, desfăşurat la Arad, au 

hotărât aderarea la Consiliul Naţional Român Central, 

recunoscându-l ca singură autoritate supremă a naţiunii 

române din Ardeal, Banat şi Ungaria. 13 Documentul a 

Patriarhul 

Miron Cristea 


fost semnat de dr. Demetriu 

Radu – Episcop 

greco-catolic de Oradea 

Mare, Ioan I. Papp – 

Episcop ortodox român 

al Eparhiei Aradului 

totodată şi locţiitor de 

mitropolit, dr. E. Miron 

Cristea – Episcop ortodox 

român al Eparhiei 

Caransebeşului, 

dr. Valeriu Traian 

Ferenţiu – Episcopul 

Lugojului şi dr. Iuliu 

Hosszu – Episcop 

român greco-catolic 

al Gherlei. După două 

zile, sinodul episcopal 

a hotărât ca în Biserici să nu mai fie pomenit numele 

împăratului Carol de Habsburg ci «înalta noastră 

stăpânire naţională». 14 

Consiliul Naţional Român Central a convocat 

adunarea de la Alba Iulia pe data de 1 decembrie 1918. 

Aveau dreptul să participe toţi episcopii şi protopopii 

români în funcţiune aparţinând celor două confesiuni, 

câte un delegat al fiecărui consistor şi capitlu diecezan 

şi câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare 

institut teologic. Pe lângă aceşti delegaţi de drept, 

la adunare puteau participa şi un număr de preoţi care 

urmau să fie aleşi între delegaţiile circumscripţiilor. 

Alegerile s-au făcut în 17 noiembrie. La Alba Iulia au 

participat cinci episcopi, patru vicari episcopali, 129 

de protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor episcopali, 

consilieri şi preoţi. 15 La actul Unirii de la Alba Iulia au 

participat 321 delegaţi din Banat, din care 182 delegaţi 

au reprezentat judeţul Timiş, 88 delegaţi din judeţul 

Caraş-Severin şi 51 delegaţi din Banatul de Vest. 16 

Între delegaţi s-au remarcat dr. Aurel Cosma, Aurel 

Cosma junior, Coriolan Băran, Nicolae Imbroane, 

Ion Vidu, Emil Petrovici, Iosif Popovici, Vasile Goldiş, 

Alexandru Moraru, Ion Sârbu etc. 

Preoţimea bănăţeană a fost şi ea prezentă la Alba 

Iulia, în frunte cu cei trei episcopi: Ioan I. Papp – Episcopul 

ortodox român al Eparhiei Aradului, totodată şi 

locţiitor de mitropolit, dr. Elie Miron Cristea – Episcopul 

ortodox al Eparhiei Caransebeşului şi Valeriu 

Traian Frenţiu – Episcopul Lugojului. Au fost prezenţi 

de asemenea, ca delegaţi, dr. Petru Barbu – profesor 

la Institutul Teologic din Caransebeş, Andrei Ghidiu 

– protopopul Caransebeşului, protopopul Fabriciu 

Manuilă din Lipova, protopopul Procopie Givulescu 

din Radna, diaconul dr. Cornel Corneanu – secretar 

eparhial, diaconul dr. Avram Imbroane din Lugoj, dr. 

Ioan Roşiu – preot în Ghilad, pr. Avram Corcea din 

Coştei (actualmente în Banatul sârbesc) ş.a.

Din cei 51 de delegaţi din Banatul de Vest, 7 

delegaţi au fost «de drept», iar 44 de delegaţi au fost 

aleşi din cercurile electorale. Neamul Românesc din 

Banatul de Vest a fost reprezentat de delegaţii de drept 

- protopopul Traian Oprea, administratorul protopop 

Nicolae Nediciu (Protopopiatul ortodox Vârşeţ), protopopul 

Trifon Miclea (Protopopiatul ortodox Panciova), 

preotul militar G.N.R. Pavel Popa (comitatul 

Timiş) şi delegaţii cercurilor electorale: pr. Ioan Andreescu 

(Cercul Moraviţa), pr. Traian Lazăr, pr. Teodor 

Petrică, pr. Victor Popovici (Cercul Biserica Albă), pr. 

Ioanichie Neagoe, pr. Ştefan Popa (Cercul Uzdin/Ozora), 

pr. Virgil Musta (Cercul Cicidorf/Zichfălău) şi pr. 

Mihuţ Jigorea (Cercul electoral Panciova). Din rândul 

învăţătorilor, delegaţi ai cercurilor electorale au fost: 

Pavel Rudeanu, Iosif Popa 

(Cercul electoral Uzdin/ 

Ozora), Simion Laţcu, Nicolae 

Raicu (Cercul electoral 

Cicidorf/ Zichfălău) 

şi Teodor Cătălina (Cercul 

electoral Panciova). Alţi 

delegaţi au fost ofiţeri, 

medici funcţionari, liber 

profesionişti, ţărani şi 

meşteşugari, reprezentând 

cercurile electorale Vârşeţ, 

Moraviţa, Biserica Albă, 

Uzdin, Zichfălău/Cicidorf, 

Panciova, Deliblata. Delegaţii bănăţeni au plecat 

hotărâţi să voteze «UNIREA PENTRU VECIE A 

BANATULUI CU ROMÂNIA». 

După alegerea delegaţilor a fost necesară organizarea 

deplasării acestora la Alba Iulia. În ziua de 30 

noiembrie, un tren cu şase vagoane a plecat din Lugoj 

spre Alba Iulia. Alte trenuri au plecat din Timişoara 

şi Arad. Armatele de ocupaţie sârbe au îngreunat nu 

numai desfăşurarea alegerilor delegaţilor, dar s-au opus 

plecării acestora la Alba Iulia. Delegaţii români puteau 

să plece numai dacă aveau aprobarea comandantului 

armatei de ocupaţie. Armatele sârbe au oprit în gara 

Timişoara plecarea a 200 de români din comitatul Torontal 

şi pe delegaţii din Bozovici. Cu toate măsurile 

luate de armata sârbă de ocupaţie la Alba Iulia au 

participat peste 1.000 de bănăţeni. 

În şedinţa preliminară din 30 noiembrie 1918, 

delegaţii bănăţeni în frunte cu dr. Aurel Cosma au 

hotărât Unirea imediată, fără condiţii şi fără nici o 

autonomie a Banatului cu România. A fost discutată 

şi problema românilor de la sudul Dunării, de pe valea 

Timocului şi problema abuzurilor săvârşite de armata 

sârbă în Banat, de oprirea unor delegaţi de a participa 

la marea adunare. 

La chemarea Consiliului Naţional Român Central 

din Arad publicată de «Românul» din Arad în 21 

noiembrie 1918 şi a ziarului «Unirea» din Blaj, românii 

s-au adunat, în ciuda piedicilor puse de autorităţile 

maghiare, la Alba Iulia în număr de peste 100.000, în 

Dumineca de 1 decembrie 1918, unde după participarea 

la Sf. Liturghie săvârşită de bisericile protopopeşti 

ortodoxă şi unită din Alba Iulia, mulţimea s-a adunat pe 

«Câmpul lui Horea» din preajma cetăţii, iar delegaţii cu 

«credenţional» în număr de 1228 din partea Consiliilor 

Naţionale comitatene şi a altor instituţii româneşti au 

intrat în sala Casinei militare. 17 

Adunarea Naţionalî a Românilor din Transilvania 

a fost prezidată de George Pop de Băseşti – preşedintele 

Partidului Naţional Român, Ioan I. Papp – Episcopul 

ortodox român al Eparhiei Aradului şi dr. Demetriu 

Radu – Episcopul greco-catolic de Oradea Mare. 

În acea duminică de decembrie, 

în milenara cetate 

dacică şi romană, în inima Daciei 

s-a hotărât: «ADUNAREA 

NAŢIONALĂ A TUTUROR 

ROMÂNILOR DIN TRAN- 

SILVANIA, BANAT ŞI ŢARA 

UNGUREASCĂ, ADUNAŢI 

PRIN REPREZNTANŢII LOR 

ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA 

IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOI- 

EMBRIE / 1 DECEMBRIE 

1918, DECRETEAZĂ UNIREA 

ACESTOR ROMÂNI ŞI A TU- 

TUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU 

ROMÂNIA». 

Printre cei 1228 de delegaţi care au votat Unirea 

pe vecie cu România au fost şi cei 321 de delegaţi 

români bănăţeni. În acest sens, George Popovici 

menţiona: «Urmând glasul vremii, delegaţii noştri 

care s-au putut strecura până la Alba Iulia, participând 

la memorabila adunare din 1 decembrie 1918, au declarat 

categoric, conform dorinţei şi voinţei poporului 

bănăţean, că aderă la unirea Banatului cu România». 18 

S-a împlinit visul poetului nepereche, Mihai Eminescu, 

în nemuritoarele versuri ale poeziei «Doina»: «De la 

Nistru pân’ la Tisa». 

În timpul Marii Adunări de la Alba Iulia, în toate 

bisericile din Banat s-au ţinut servicii divine urmate de 

festivităţi şi s-a arborat tricolorul românesc. La Lugoj, 

toaca bisericilor a bătut în timpul Adunării de la Alba 

Iulia «ca semn al învierii naţionale», iar la biserici şi 

la case s-a arborat tricolorul. 19 

Românii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia 

Referindu-se la măreţul act de la 1 Decembrie 

1918 desfăşurat la Alba Iulia, cetatea-simbol a unităţii 

tuturor românilor, dr. Dan Ion Predoiu, cercetător de 

elită, afirma: «Naţiunea română prin alipirea Transilvaniei 

la patria mamă, ultima revenită acasă, a finalizat 

acţiunea de realizare a Statului Unitar Român, în pofida 

tuturor vicisitudinilor vremurilor, stat ce avea să 


9

eunească în fruntariile sale un popor străvechi cu un 

anume specific naţional». 20 

Conferinţa de Pace de la Paris din 18-21 ianuarie 

1919, Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919 

cu Germania, Tratatul de la Saint-Germain en Laye din 

10 septembrie 1919 cu Austria, Tratatul de la Trianon 

din 4 iunie 1920 cu Ungaria şi tratatul special din 10 

august 1920 privind frontierele, nu au respectat decât 

în parte voinţa neamului românesc, a hotărârii «Adunarii 

Naţionale a tuturor românilor din Transilvania, 

Banat şi Ţara Ungurească», adică întregul teritoriu 

până la Tisa, de a se uni cu România. Parte din vestul 

«Pământului Românesc» au fost «donate» statelor vecine. 

Prin Tratatul de pace de la Sevres, din anul 1920, 

s-a hotărât împărţirea Banatului, astfel că aproximativ 

două treimi, adică judeţele Timiş şi Caraş-Severin să 

revină României şi fostul comitat Torontal să rămână 

regatului Sârbo-Croat-Sloven. Cu mici rectificări de 

graniţă, făcute în anii 1920-1924, prin care România 

primea oraşul Jimbolia, împreună cu câteva comune 

româneşti şi ceda câteva localităţi cu populaţie sârbă 

şi germană, această împărţire a rămas valabilă până 

astăzi. 21 De altfel, Ch. Seymour, expert al conferinţei 

păcii, a subliniat că tratatele nu au respectat voinţa 

popoarelor: «cu puţine excepţii, frontierele actuale sunt 

în conformitate cu distribuţia etnică a populaţiei. Acolo 

unde criteriul este îndoielnic, balanţa a înclinat uşor în 

favoarea vechilor naţionalităţi dominante, germană şi 

maghiară». 

Unitatea românilor, continuatori ai străbunilor 

lor daci şi a tuturor celor care s-au asimilat dacilor, 

locuitori în spaţiul precizat pentru Dacia încă de la începutul 

erei noastre de către Ptolemeu (90-168 p. Chr.), 

între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, a răzbit, a 

învins şi a triumfat în confruntarea multiseculară, dacă 

e să ne referim la istoria noastră mai recentă, parte din 

istoria noastră multimilenară, cu cei care ne înconjoară 

şi cu care trebuie să convieţuim. 22 

Prin desăvârşirea statului naţional România 

Mare s-a realizat unitatea neamului românesc, dar 


românii n-au forţat niciodată comunităţile minoritare 

să renunţe la identitatea proprie etnică, la limbă, la 

obiceiuri, tradiţii şi religie. 

NOTE 

1 Gheorghe Şincai, Elementa lingvae daco-romanae sive 

valachicae ‘Elementele limbii daco-romane sau româneşti’, 

îmbunătăţite, uşurate, şi aranjate într-o ordine mai bună 

de Gheorghe Sinkay de aceeaşi [adică de Şinca] doctor în 

ştiinţele filozofice şi în Preasfânta Teologie, primul şi fostul 

director al şcolilor naţionale româneşti din Marele Principat 

al Transilvaniei, acum corector la Tipografia regească a 

Universităţii din Pesta, cu Tiparul Universităţii Regeşti din 

Pesta, Buda, 1805, p. 112-114 

2 Dumitru Berciu, Unitatea străveche carpato-dunăreană, 

bază a dezvoltării istorice ulterioare, în volumul «Unitate şi 

continuitate în istoria poporului român», Editura Academiei 

Române, Bucureşti, 1968, p. 31. 

3 Gheorghe Şincai, o.c. 

4 Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 

Cluj, 1968, p. 22. 

5 Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în evul mediu, 

Editura Academiei Române, Bucureşti, 1983. 

6 Ştefan Ştefănescu, Tradiţia daco-romană şi formarea 

statelor româneşti de sine stătătoare; Şerban Papacostea, 

Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi 

consolidarea statelor feudale româneşti, în «Constituirea 

statelor feudale româneşti», Editura Academiei Române, 

Bucureşti, 1968, p. 112. 

7 Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în 

secolele XII-XX, Bucureşti, 1971; Ştefan Ştefănescu, Mişcări 

demografice în ţările române până în secolul al XVII-lea şi 

rolul lor în unitatea poporului român, în volumul «Unitate şi 

continuitate în istoria poporului român», 114. 

8 D. Prodan, Teoria imigraţiei românilor din Principatele 

Române în Transilvania în secolul al XVIII-lea. Studiu critic, 

Sibiu, 1944. p. 36. 

9 Nicolae Iorga, Elemente economice şi cultura românească, 

în volumul «Conferinţe şi prelegeri», Bucureşti, 1943, p. 57. 

10 Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi 

mărturii, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 

1982, p. 28. 

11 N. Bănescu, Corespondenţa familiei Hurmuzaki cu 

Gheorghe Bariţ, Vălenii de Munte, 1911, p. 15. 

12 Drapelul, 1918, nr. 113, p. 1. 

13 I.D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare 

la Istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Editura Mitropoliei 

Banatului, Timişoara, 1980, p. 1009. 

14 Ibidem, p. 1009-1010. 

15 Emilian Birdaş, Alba Iulia – oraş bimilenar, Editura 

Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1968, p. 83. 

16 Vasile Mircea Zaberca, Românii din Banatul Iugoslav 

şi Marea Unire, Editura Hestia, Timişoara, 1995, p. 23. 

17 Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu 

România, Cluj, 1926, p. 111. 

18 George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 

1924, p. 50. 

19 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura 

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 215. 

20 Dan Ion Predoiu, Transilvania, inima eternei 

Dacoromânii, Editura Tempus, Bucureşti, 1999, p. 94. 

21 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea 

Unire, Editura de Vest, Timişoara 1993, p. 182. 

22 Dan Ion Predoiu, o.c., p. 97.

CONTRIBUŢIA PRESEI DIN BANAT 

LA REALIZAREA IDEALULUI UNIRII 

Contribuţia locuitorilor din Banat la susţinerea 

cuvântului scris, prin intermediul pre sei, este demnă de 

luat în seamă. Aici descoperim abonaţi la “Biblioteca 

Românească”, la “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 

dar şi la “Gazeta Transilvaniei”. În 1838, din 398 

de abonaţi, 263 proveneau din Ţara Românească, iar 

dintre aceştia 108 erau originari din Banat şi Crişana, 

reprezentând 28% din totalul lor. Dar cei mai mulţi erau 

din Lugoj, Caransebeş, Arad şi zonele învecinate. Între 

ei găsim aproape toate categoriile sociale: me seriaşi, 

comercianţi, funcţionari, cadre didactice, clerici, ofiţeri, 

studenţi etc. Abonamente se fac de asemenea la 

“Magazin istoric pentru Dacia” şi la “Curierul de ambe 

sexe”. Funcţia de colector pentru aceste publicaţii este 

îndeplinită de Atanasie Şandor, Petru Cermena, negustorul 

Iuga ş.a. Pentru localităţile Vârşeţ şi Lugoj, 

aceeaşi funcţie este asigurată de Nicolae Tincu-Velia, 

“ale cărui cereri staţionau în 1846-47 la 25-30 pen tru 

gazetele braşovene şi “Magazinul Istoric”, iar un negustor 

din Lugoj abonase “Universul”. Alături de publicaţiile 

lui G. Bariţ, în Banat s-au realizat abonamente şi 

la “Curierul Românesc” şi “Biblioteca Universală” 1 . 

Pe lângă această formă de luminare a maselor 

aici, un rol important îl marchează şi apariţia bibliotecilor, 

atât cele publice cât şi cele particulare. Un exemplu 

în acest sens îl constituie biblioteca lui Nicolae Stoica 

de Haţeg, care avea 136 de cărţi în 246 de volume, iar 

cea a lui Damaschin Bojincă cuprindea 56 de titluri 

în 113 volume. Inventarul acestora scoate la iveală o 

mare diversitate tematică, în care predomină cărţile româneşti, 

apoi cele germane, latine, franceze şi italiene, 

impunându-se în mod evident cele cu conţinut istoric: 

Istoria universală - 1783, Cercetări asupra românilor 

de dincolo de Dunăre - 1808 2 . 

Pe linia promovării unor informaţii despre istoria 

şi viaţa culturală a tuturor românilor, presa bănăţeană 

din perioada neoliberală (1849-1867) continua ideile 

promovate de Eftimie Murgu, Vincenţiu Babeş, Andrei 

Mocioni, Iulian Grozescu şi Simeon Mangiuca. 

Astfel, “Albina”, apărută la Pesta în 1865, stipula ideea 

că românii bănăţeni s-au afiliat la partida naţională, 

care sunt în opoziţie faţă de regim. Alte publicaţii 

româneşti - “Federaţiunea”, “Gazeta Transilvaniei”, 

“Telegraful Român” - informează des pre unele manifestări 

artistice (concerte, piese de teatru, dansuri, 

recitaluri de poezie), toate încheindu-se cu nelipsitul 

Deşteaptă-te, române! 

Publicul lugojean a fost generos cu actele de 

cultură importante ale timpului, care au avut menirea 

de a contribui la lărgirea orizontului cultural, dar şi la 

înţelegerea unor pro bleme majore ale vieţii cotidiene. 

O asemenea situaţie o descoperim atunci când soseşte 

la Lugoj primul număr al “Luminătorului”: “...între 

românii din părţile bănăţene, lugojenii au sprijinit în 

mare parte ideea înfiinţării unui ziar politic, românesc 

la Timişoara. Acum, când ziarul ne stă înainte, ne 

bucurăm din inimă a vedea realizată o dorinţă atât 

de arzătoare” 3 . 

Aspiraţia poporului român de a realiza idealul 

unirii, de a putea stimula nestânjenit dezvoltarea conştiinţei 

mulţimilor asuprite şi-a pus amprenta pe întreaga 

activitate publicistică din secolul trecut. Ţinuta ei şi 

calitatea spirituală au ajutat la răspândirea infor maţiilor, 

la întreţinerea unui larg curent de culturalizare. Fireşte, 

dificultăţile întâmpinate de militanţii pentru unire, tot 

mai numeroşi şi mai devotaţi în formarea unei reţele 

gaze tăreşti româneşti, sunt explicabile. Dorinţa îndreptăţită 

a poporului contravenea intereselor habsburgice. 

De aceea, una din condiţiile majore ale emancipării era 

cunoaşterea cadrului societăţii moderne, a semnificaţiei 

scenei istorice, a acţiunilor politice, toate susţinute, atât 

pe plan naţional, cât şi internaţional, de curentul de 

opinie născut de ziarele şi revis tele timpului 4 . 

În Banat, începuturile presei române datează 

din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când în 

vălmăşagul vremii, Eftimie Murgu afirmă această 

obligativitate şi o tra duce în realitate; el a redactat, 

în cursul anului 1848, un ziar românesc litografiat, 

prin care informa poporul asupra desfăşurării evenimentelor, 

asupra programului de luptă şi de acţiune a 

revoluţiei, făcându-se prin intermediul lui “propagandă 

de redeşteptare naţională”. De altfel, era ziarul în jurul 

căruia s-au grupat colaboratorii săi, îndeosebi candidaţii 

de de putaţi 5 . 

Mai târziu, în absenţa presei locale, o largă răspândire 

au cunoscut-o revistele româneşti din alte zone 

autohtone: “Familia”, “Telegraful Român”, “Biserica şi 

Şcoala”, “Foaia Diecezană”. Informaţiile răspândite au 

un caracter politic şi cultural, au îmbogăţit cunoaşterea 

socială, profesională, ştiinţele, precum şi structura 

confesională. 

Sub aspectul orientării politice ca şi al tehnicii 

redacţionale merită să relevăm efortu rile lui Iosif 

Tempea, datorită interesului căruia şi a competenţei 

editoriale, a apărut Ia Lugoj Călindariul Caraş-Severinului, 

pe anul 1882 6 . Contribuţia lui Iosif Tempea 

mai consta şi în editarea săptămânalului “Deşceptarca”, 

“foaie beletristică, ştiinţifică şi economică”. 


Prof. dr. Gheorghe Luchescu 

11

Programul ziarului este orientat spre o problematică 

asemănătoare cu presa românească din Transilvania. 

Natura diversificată a articolelor, notele redacţionale 

numeroase, scrieri care exercită o înrâurire substanţială 

asupra vieţii spirituale a românilor bănăţeni dovedesc 

sensul unei conduite culturale şi politice. De fapt, 

Iosif Tempea avea să precizeze, încă de la început 

rolul iniţiativei sale: “...acest ziar va conţine în sine 

tot fe lul de articole ce tind la cultivarea şi petrecerea 

poporului român” 7 . Dar opreliştile diferite, lipsa unei 

fermităţi, a unor principii liber şi limpede afirmate în 

direcţia promovării intere selor româneşti, confuziile 

respective motivează o apariţie de scurtă durată, deşi 

necesitatea şi valoarea unei publicaţii locale cotidiene 

pentru organizarea şi conducerea luptei de emancipare 

naţională apărea cu evidenţă. Aşadar, cauza 

politică a românilor susţinută cu probi tate juridică 

de personalităţi ale genului, descoperă un câmp larg 

de manifestare, odată cu apariţia ziarului “Drapelul”. 

Valeriu Branişte, a cărui activitate s-a făcut resimţită în 

Banat, încă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, 

avea să recunoască importanţa înfiinţării unui organ 

de presă permanent: “Banatul tresare de bucurie că 

şi el se învredniceşte de un organ naţional cotidian şi 

nu va mai fi constrâns să trăiască numai din refluxul 

luminei izvorâte în depărtatul Ardeal” 8 . 

Alături de celelalte mijloace folosite pentru apărarea 

limbii, presa bănăţeană se înscrie în acest context, 

atât prin ideile promovate, cât şi prin limbajul folosit, la 

susţinerea şi apărarea unităţii naţionale, constituinduse 

într-o adevărată şcoală pentru cei care o frecven tau. 

De asemenea, răspândirea cărţii beletristice, istorice, 

religioase prin librării sporeşte contribuţia acesteia 

la realizarea unui climat general pentru luminarea 

poporului, mediază astfel legătura cu cuvântul tipărit 

în diferite timpuri şi difuzat în toate ţinuturile locuite 

de români. Răspândirea cărţii în mase s-a făcut, între 

altele, şi cu ajutorul bibliotecilor care erau ale şcolilor, 

reuniunilor învăţătoreşti, ale meseriaşilor, ale corurilor, 

ale ASTREI, ale casinelor şi caselor parohiale, care 

au înlesnit cititorilor accesul la cuvântul tipărit şi au 

pus în circulaţie un valoros fond de carte românească. 

Amintim aici biblioteca “Casinei române” din Lugoj, 

aşa cum ne informează “Drapelul” 9 din 1902, care avea 

469 de opuri, în 668 de volume, cea a Şcolii capitale 

ortodoxe române deţinea, în 1907, 209 volume, iar cea 

a “Reuniunii învăţătorilor”, în 1912, 450 de volume. 

Ca bibliotecă particulară, exista cea a lui Vasile Brediceanu, 

bine dotată, cu volume ca: “Magazin istoric” 

de. N. Bălcescu şi A. T. Laurian, Protestaţia în numele 

Moldovii şi Cererile românilor din Austria de 

V. Alecsandri, Poezii de Gr. Alexandrescu, Analele 

românilor şi Napoleon la Schõnbrun de I. Văcărcscu, 

“...ceea ce în total, însemnează că Bălcescu, Alexandrescu, 

Văcărescu «trecuseră» în Banat imediat după 


ieşirea din tipar”, conchide autorul articolului - G. 

Bogdan-Duică. 

La începutul secolului nostru s-au impus tot 

mai mult bibliotecile ASTREI. Astfel, o statistică din 

anul 1913, consemnează următoarea configuraţie a 

acestora în despărţământul Lugoj, precum şi numărul 

de volume existente pentru fiecare bibliotecă: Făget - 

80, Cliciova - 86, Lugoj - 110, Gruni - 60, Sâlha - 68, 

Bara - 65, Herendeşti - 61, Răchita -60, Sinteşti - 62, 

Fârdea - 61, Găvojdia - 80, Sacul - 75 10 . Chiar şi numai 

din enumerarea sumară a acestor date şi a acestor 

factori, ne putem face, totuşi, o imagine asupra rolului 

jucat de biblioteci în menţinerea trează a ideii luptei 

pentru impunerea limbii române. 

Între factorii care au contribuit la promovarea şi 

răspândirea în masă a idealurilor de li bertate socială şi 

naţională, presa a avut un important rol, în special în 

Transilvania şi în Banat unde, datorită asupririi naţionale 

străine, celelalte mijloace de promovare a ideilor 

înaintate erau mai reduse. Putem remarca faptul că 

presa timpului, precum şi ideile pro movate de aceasta, 

străbătute fiind de un adevărat fior patriotic, au găsit 

întotdeauna un profund ecou în inimile cititorilor şi au 

însufleţit lupta poporului pentru unitate. 

Apariţia presei pe aceste meleaguri trebuie 

conjugată cu dezvoltarea luptei naţionale a românilor 

din Banat şi Transilvania, ca se constituie într-un 

instrument puternic de acţiune. Aşa cum afirma Ion 

Breazu, “Dintre aşezămintele pe care românismul din 

Transilvania şi le-a creat în lupta lui seculară pentru 

existenţă şi afirmare naţională, fără îndoială că cel mai 

original este presa [...]. Ea trebuia să fie învăţătoarea 

şi conducătoarea [...] mulţimilor, şcoala politică în 

nobilul înţeles al cuvântului, semănătoarea generoasă 

de idei şi cunoştinţe [...]. Presa Transilvaniei a fost de 

un secol laboratorul uriaş al conştiinţei naţionale [...], 

nici nu ne putem imagina cum s-ar fi putut forma şi 

oţeli această conştiinţă, fără contribuţia ei luminată, 

stăruitoare şi eroică” 11 . 

Publicistica românească din Banat şi Transilvania 

a jucat un rol important în realizarea aspiraţiilor 

fundamentale ale poporului. Aceasta ne-o relevă şi o 

caracterizare a principalelor publicaţii româneşti, între 

care era enumerat şi “Drapelul” din Lugoj, drept “ziare 

de mare avânt politic şi cultural”; istoricul Ioan Lupaş 

sublinia: “Aceste ziare de intransigentă luptă naţională 

- politică şi de înalte concepţii morale au contribuit 

să dea poporului român [...] o intensă educaţie cetăţenească, 

făcându-l conştient de drepturile şi datorinţele 

sale ca factor activ în viaţa de stat” 12 . 

Condiţiile grele în care a trăit poporul român 

sub stăpânirea străină au frânat evoluţia economică 

şi socială, au stânjenit afirmarea deplină în domeniul 

cultural. Personalităţi de frunte ale culturii româneşti 

au făcut din aceste publicaţii importanţi factori de luptă

pentru înfăptuirea libertăţii naţionale şi a progresului 

social. În acest cadru politic, de la începutul secolului 

al XX-lea, apariţia unei noi gazete în Lugoj, avea o 

deosebită importanţă. “Drapelul” s-a transformat, 

odată cu trecerea timpului, într-un adevărat instrument 

de emancipare politică-naţională. Împreună cu presa 

progresistă în limba română, maghiară şi germană, 

gazeta s-a dovedit a fi un importară mijloc în lupta 

pentru transformarea societăţii autohtone şi asigurarea 

condiţiilor pentru dezvoltarea poporului român asuprit. 

Anul 1901 consemnează naşterea “Drapelului” 

lugojean, dată cu atât mai importantă, cu cât în această 

perioadă mişcarea de eliberare naţională intra într-o 

nouă fază, care va culmina cu marca adunare de la 

Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918. 

Apariţia “Drapelului” consolidase din punct de 

vedere ideatic conceptele progresiste, contribuind la 

triumful aspiraţiilor naţionale în raport cu prejudecăţile 

existente. Distanţarea de formele anterioare de exprimare, 

transpunerea în fapt a problemelor majore care 

frământau societatea românească au fost posibile prin 

asumarea unor responsabilităţi în sfera publicisticii 

româneşti. Redefinită într-un nou spaţiu şi timp, presa 

bănăţeană a cu noscut şi în această împrejurare o spectaculoasă 

ascensiune lugojeană; în ani puţini aceasta a 

dovedit ce înseamnă o adevărată capacitate de a înviora 

gândurile şi simţămintele unui po por întreg, a arătat ce 

semnifică a nu te resemna, a transforma, a cristaliza 

un mod de gândire, cu profunde sensuri în acţiune de 

eliberare şi unire. De altfel, noua etapă era una decisivă, 

încununată de victoria de la Alba-Iulia 13 . 

În nenumărate rânduri “Drapelul”, datorită 

condiţiilor vitrege ale timpului când apărea, a reuşit să 

ocolească în mod abil legislaţia maghiară şi a menţinut 

permanent trează conştiinţa românilor bănăţeni în lupta 

lor pentru idealul unificării. Astfel, V. Branişte caută să 

explice cititorilor săi situaţia publicaţiei pe care o conduce: 

“Am crezut că după o praxă atât de îndelungată 

am ajuns la rutina şi judecata trebuitoare ca să ştiu ce 

este admi sibil a se scrie şi ce nu în zilele acestea atât 

de grele. Am avut ambiţia să supravieţuiesc războiului 

fără pete albe în foaie şi, totuşi, să-mi fac cu cinste 

datoria de publicist, servind interesele publice. Să nu 

creadă publicul că glasul şi conţinutul de acum este 

glasul şi con vingerea noastră. Lumea aceasta ciudată, 

ce se oglindeşte acum din ziare, este o lume de hârtie 

[...]. Să nu vă bateţi joc de noi din cauza aceasta şi să 

ne certaţi. Mâinile şi picioa rele ne sunt legate, gura ne 

este astupată şi ne mişcăm sângeros buzele” 14 . 

Accentuarea crizei politice de la începutul secolului 

al XX-lea, contradicţiile sociale între masele 

muncitoare şi clasele guvernante au fost dublate de 

puternice disensiuni naţionale. Această criză politică 

a sistemului dualist a avut drept final dezmembrarea 

Imperiului habsburgic şi eliberarea popoarelor asupri- 

Viaţa cărţilor 

te. Transformarea s-a făcut şi prin lupta maselor, care 

aveau în frunte toate forţele progresiste ale vremii. Între 

aceşti factori se situa şi mişcarea naţională a românilor, 

având drept stegar P.N.R., care a fost susţinut de 

publicistica timpului. 

Articolul program, publicat în primul număr 

al “Drapelului”, avea să definească, cu multă clar viziune, 

obiectivele noului organ de presă pus în slujba 

întregirii credinţelor româneşti; el preciza caracterul 

militant al “foii”, care va trebui să stimuleze poporul 

român din Banat. Promovând un spirit de înţelegere şi 

comunicare între naţiuni, “brandul” a susţinut, în orice 

împrejurare, drepturile românilor din Austro-Ungaria. 

“Noi, cei ce suntem susţinătorii acestui program de 

publicitate, nu suntem nici un fel de grup de interese, 

ci o seamă de oameni care au convenit [...] să susţină 

în viaţa noastră politică spi ritul naţional român, [...] 

conştiinţa naţională, singurul mijloc eficace al rezistenţei 

în toiul tendinţelor de deznaţionalizare care ne 

copleşesc tot mai mult” 15 . 

Un prim aspect al noii orientări poate fi comentat 

cunoscând modul de manifestare al intelectualităţii lugojene, 

în redacţia ziarului, alături de Valeriu Branişte, 

se întâlnesc şi alţi intelectuali cu vederi progresiste: 

Mihail Gaşpar, Troian Vuia, Coriolan Brediceanu, 

Iosif Popovici, Cornel Grofşoreanu, Ion Vidu ş.a. 

Cu toţii cul tivau aspiraţiile spre unitate naţională a 

românilor din această provincie: “Monarhia noastră 

este jur-împrejur împresurată de state mari şi state 

mici care toate şi-au aşezat deja viaţa de stat pe baza 

principiului naţional. Şi e cu neputinţă ca viaţa monarhiei 

să se opună acestui spirit dominant” 16 . Orice 

modalitate de abordare a studiilor politice, sociale, 

implică o anume teoretizare a problematicii naţionale, 

iar în cazul lugojenilor şi al tribunelor publi cistice, 

observaţiile analitice ale cotidianului exprimă năzuinţa 

spre unitate a tuturor românilor: “... din plaiurile şi văile 

Daciei de odinioară” 17 . 

În situaţia în care se înăsprise atitudinea autorităţilor 

austro-ungare, V. Branişte şi majoritatea 

intelectualilor români din Lugoj au continuat să slujească 

principiile de unitate şi independenţă, au rămas 

credincioşi propriei cauze naţionale. Presa exprima 

primordiali tatea ţelurilor politicii de unitate, afirma o 

dorinţă unanimă în problema apărării noastre, a garantării 

depline a existenţei naţionale 18 . 

Demnă de remarcat este schimbarea poziţiei 

ideologice a lui Aurel C. Popovici; se ştie că bărbatul 

politic lugojean a fost adeptul, şi numai atât, teoreticianul 

federalizării sta telor Imperiului dualist 19 . Tocmai 

în ziarul “Drapelul”, în preajma izbucnirii primului 

război mondial, fapt mai puţin cu noscut, gânditorul şi 

mililantul bănăţean va reveni asu pra ideilor anterior 

formulate în legătură cu exis tenţa statală arătând, în 

acord cu sentimen tele şi năzuinţele neamului său, că 


13

“...este logic dacă stă ruim la o unitate naţională şi 

un stal naţional cu regatul român” 20 . În aceiaşi ani, 

1914-1915, în presa lugojeană se recla mau, într-un mod 

bine argumentat, drepturile noastre de liberă dezvoltare 

naţională, cultu rală, economică şi socială 21 . “Drapelul”, 

al cărui prim număr a apărut la 1/14 ianuarie 1901, 

s-a situat pe poziţia reprezentării ferme a intereselor 

poporului român din Austro-Ungaria; el promovează, 

la începutul secolului al XX-lea, un spirit democratic, 

care consta în egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor, 

a înţelegerii şi colaborării între populaţii. Prin urmare, 

principiile formulate conduc spre ideea unei individualităţi 

naţionale, care cultiva avântul cultural pro priu 

şi moştenirea tradiţiilor 22 . 

Afirmând drepturile fireşti ale naţiunii române, el 

demasca reacţionarismul legii electorale din Ungaria, 

care priva, în mod sistematic, de dreptul la vot pe alegătorii 

popoarelor dominate: “Datele acestea (numărul 

infim al votanţilor la alegerile din 1911 - n.n.), scoase 

din statistica oficială, ne dau lămurit răspunsurile 

[...], Un parlament în care o naţionalitate de 47% este 

reprezentată prin 97% deputaţi şi restul populaţiunii de 

53%, cu 3% deputaţi nu poale fi sub nici o împrejurare 

oglinda fidelă a voinţei ţării” 23 . Contradicţia semnalată 

de ziarul lugojean identificase o inechitate politică, 

motiv care de termina şi consecventa pledoarie pentru 

votul universal, populaţia având garanţia deplinei 

libertăţi a votului 24 . 

Problema vastă şi complexă a culturii naţionale, 

promovată prin intermediul diferite lor societăţi ori 

prin reuniunile artistice, teatrale şi muzicale, precum 

şi a celor de lectură, şi-a găsit ecou în presa lugojeană 

de la începutul veacului. Desigur, în coloanele 

“Drapelului”, întâlnim o competentă dezbatere, cu 

puncte de vedere proprii, în soluţionarea mijloacelor 

de propagandă culturală. Evident, planul de realizare 

al idealului românesc, nelipsit în orice împrejurare, 

aşa încât tactica publiciştilor era aceea de a obliga la 

acţiune pe activiştii mişcării naţionale, de a-i îndruma 

pe literaţii de talent ce se afirmau. E foarte adevărat 

că prin presă s-a creat şi posibilitatea rezistenţei sub 

povara unor legi nedrepte. Cazul este reliefat de ferma 

apărare împotriva legii reacţionare Apponyi, care prin 

însăşi punerea ei în aplicare ar fi însemnat completa 

deznaţionalizare 25 . 

În virtutea existenţei unui început muzeistic lugojean, 

încă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, era 

normal ca unul dintre dezideratele ziarului “Drapelul” 

să fie şi acela al înfiinţării, mai precis, a reînfiinţării unui 

muzeu românesc. În Lugoj fuseseră depuse numeroase 

obiecte arheologice descoperite întâmplător în ţinutul 

Haţegului, cărţi şi manuscrise, păstrate într-un muzeu 

existent pe lângă Parohia ortodoxă 26 . Era cu neputinţă 

ca Valeriu Branişte şi colaboratorii săi să nu fi cunoscut 

aceste începuturi; ca urmare, ei scriu curajos, sublini- 

Marea Unire - Aniversări 90 


ază posibilitatea şi necesitatea fiinţării unei asemenea 

instituţii culturale. Astfel, mărturiile despre vechimea 

şi continuitatea elementului autohton pe meleagurile 

bănăţene reprezentau un mijloc eficient de educaţie 

patriotică: “Muzeul e arsenalul cel mai puternic, cu 

care-şi apără un popor viziunea, individualitatea şi tot 

ce a moştenit de la străbuni’” 2 ’ 1 . Aceeaşi publicaţie a 

îndeplinit în decursul lungii sale perioade de apariţie 

- neobişnuită pentru acea epocă (ziarul a apărut vreme 

de două decenii) - un foarte important rol în strângerea 

legăturilor culturale cu ţara liberă şi cu celelalte provincii 

supuse dominaţiei austro-ungare. Publicarea în 

“Foiţii Drapelului” a unei literaturi de factură beletristică, 

aparţinând mai cu seamă scriitorilor transcarpatini, 

clarifică şi concretizează sarcinile ce revin literaţilor, 

caracterizează situaţia creatorilor de frumos, dar şi 

menirea operei lor. Nu trebuie să trecem sub tăcere 

nici faptul că, prin “Drapelul”, se face cunoscut şi are 

ecou îndemnul Iui N. Iorga adresat intelectualilor bănăţeni, 

în sensul de a urma cursurile sale de la Vălenii 

de Munte. De altfel, crezul lui Nicolae Iorga privitor 

la lupta pentru emancipare şi unitate naţională, îl descoperim, 

ca elocvent, şi în articolul O nouă epocă de 

cultură, publicat în 1903, în “Sămănătorul”. Tendinţa 

de culturalizare naţională, de unire statală răzbate în 

scrisul său; el milita pentru cunoaşterea a tot ceea ce 

este românesc, pentru răspândirea de scrieri şi cărţi, dar 

şi valorificarea bogatei literaturi cu un caracter popular 

şi istoric 28 . Izvorul certitudinilor trebuie căutat în însăşi 

numeroasele puncte de atingere, în întărirea legăturilor, 

a corespondenţei intelectuale, în uniunea limbajului 

politic: “În toate privinţele trebuie să ne luăm partea 

la opera consolidării culturii româneşti, care nu poate 

fi limitată prin graniţile politice” 29 . 

Publicaţia lugojeană “Drapelul” sesiza faptul că 

populaţia nu mai era numai pentru manevră, ci a devenit 

un factor politic conştient: “ Astăzi poporul judecă, 

are conştiinţă de sine şi a dreptului ce-i revine în mod 

firesc, astăzi gândeşte cu capul propriu [...]. Astăzi noi 

avem datorinţe faţă de poporul care luptă, jertfeşte şi 

sângerează pentru voi” 30 . De asemenea, în problema 

naţională “Drapelul” s-a situat pe o poziţie înaintată, 

străină de orice tendinţă de şovinism: “... nu pofte de 

expansiune ne conduc, nici nu vroim să atacăm ce nu 

este al nostru, dar voim să ne păstrăm individualitatea 

noastră naţională [...], vroim să lărgim, înălţăm şi 

aprofundam cultura naţională a poporului român” 31 . 

Cu un alt prilej, relatează despre cauzele care 

au determinat naţionalităţile oprimate să se unească în 

lupta împotriva Imperiului dualist, publicaţia exprima 

o opinie înaintată şi face o distincţie clară între politica 

claselor dominante din Ungaria şi poporul maghiar 

“Cine i-a adunat pe români, sârbi şi slovaci într-un 

singur partid care stă în opoziţie cu partidele ce pretind 

a reprezenta interesele de viaţă ale poporului maghiar?

Cine? Ura co mună contra ungurilor? Nu! Ci primejdia 

comună care însă nu vine de la poporul maghiar, ci de 

la acei politicieni miopi, care pretind a servi interesele 

poporului maghiar...” 32 ; co loanele gazetei cuprindeau 

materiale care au demascat unele concepte retrograde, 

ura de rasă şi învrăjbirea naţională. 

Evidenţiem, de asemenea, atitudinea “Drapelului” 

faţă de problemele politice ale tim pului, înţelegându-se 

corect coalizarea forţelor democratice, fără 

deosebire de naţionalitate, pentru triumful progresului 

social-politic, când acorda deosebită atenţie luptei 

contra sis temului parlamentar existent şi îşi exprima 

neîncrederea în viaţa constituţională din Ungaria acelui 

timp. “Drapelul” s-a dovedit un activ organ de presă 

românesc, care a mili tat cu perseverenţă pentru votul 

universal, alăturându-se mişcării progresiste a timpului 

şi susţine, prin diverse articole, cu argumente plauzibile, 

egalitatea în drepturi şi leagă pro testele, împotriva 

nerecunoaşterii P.N.R. de către guvernele burghezomoşiereşti, 

de re vendicarea generală a libertăţii de asociere 

şi întrunire, aşa cum arăta o intervenţie făcută în 

parlament de către Coriolan Brediceanu: “Iar pentru 

viilor este cel mai bun leac, liber tatea, atât faţă de noi 

ca partid naţional, cât şi faţă de socialişti. Noi nu am 

cerut ca nouă să ni se dea libera mişcare în mijlocul 

poporului, iar pe socialişti să-i oprim! Din contră, am 

cerut libertate egală pentru toţi” 33 . 

Continuând poziţia sa democratică, “Drapelul” 

consemna lupta ascendentă a muncito rilor pentru revendicări 

economice şi politice şi apar articole cu un 

asemenea conţinut. Astfel, cu ocazia grevei din Reşiţa 

(iulie-septembrie 1903), ziarul a publicat interpelarea 

lui C. Brediceanu într-o şedinţă a congregaţiei comitatului 

Caraş-Severin, prin care s-a solicitat autorităţilor 

să-şi stabilească opinia faţă de această grevă. Vorbitorul 

arăta că so cietatea capitalistă de la Reşiţa “... apăsa ca 

un munte pe conştiinţa şi libertatea lucrătorilor şi a 

populaţiei de pe teritoriul întinselor sale proprietăţi, 

e rigidă, nemiloasă faţă de soarta amară a amărâţilor 

lucrători şi de aceea o grevă a lucrătorilor durează 

neîndătinat de lung, istoveşte şi sleieşte rămăşiţele 

puterii de rezistenţă a sclavilor lucrător?’.. Cu acelaşi 

prilej, C. Brediceanu şi-a exprimat dezacordul faţă de 

autorităţi, care considerau drept justifi cată înlăturarea 

din muncă a celor 119 muncitori, aceştia fiind consideraţi 

drept organiza tori ai grevei şi califica această 

măsură ca “...incorectă şi nelegală, căci îndreptăţirea 

grevei fiind recunoscută, participarea la aceea sau 

conducerea aceleia, nu este iertat a se folosi de cauză, a 

scoate pe lucrători din lucru. Tot sistemul terorismului 

e şi această manevră. Capii grevei delăturaţi, nimiciţi, 

turma apoi merge unde o mâni” 34 . C. Brediceanu a 

cerut în mod vehement autorităţilor să intervină pentru 

reprimirea la lucru a celor conce diaţi. Aceste relatări 

scot la iveală identificarea punctului de vedere al redac- 


ţiei “Drapelului” cu aspiraţiile de luptă ale muncitorilor, 

înţelegerea cauzelor sociale ale mişcării. De altfel, cu 

ocazia relatărilor asupra unei alte greve, cea din 1906 

de la Ferdinand (Oţelul Roşu), publicaţia lugojeană a 

condamnat acţiunea autorităţilor care s-a soldat cu “... 

mai mulţi morţi şi răniţi din partea muncitorilor” 35 . 

Gazeta şi-a manifestat şi în felul acesta solidaritatea cu 

grevele muncitoreşti desfăşurate în acei ani, atât pe teritoriul 

Banatului, cât şi în alte centre din ţara liberă. 

Remarcăm faptul că V. Branişte, C. Brediceanu 

ş.a., ataşaţi cauzei poporului, au înţeles necesitatea 

progresului social şi democratizarea vieţii politice a 

Ungariei dualiste şi au militat cu consecvenţă pentru 

colaborarea cu forţele progresiste ale vremii. Astfel, V. 

Branişte arăta că în Lugoj numărul membrilor organizaţiei 

socialiste a ajuns la o cifră apreciabilă, ceea ce 

reprezenta o bună parte din locuitorii oraşului 36 şi releva 

importanţa care trebuie acordată populaţiei muncitoare 

ca factor activ. În acelaşi context, el arăta cauzele care 

au determinat apropierea dintre mişcarea naţională a 

românilor şi mişcarea socialistă: “Noi românii, care ca 

neam şi ca partid luptăm pentru libertate, înţelegem 

mai bine frământările din care a răsărit în ţara aceasta 

mişcarea socialistă care nu caută numai să dea o existenţă 

demnă de om, păturilor largi ale muncitorimii, 

ci şi drepturi şi libertăţi [...], drepturile şi libertăţile 

la care tindem noi nu sunt drepturi şi libertăţi particulare, 

ori de clasă, ci drepturile şi libertăţile tuturor 

românilor” 37 . 

Totodată “Drapelul” a publicat şi declaraţiile 

făcute de C. Brediceanu în parlament, care au venit 

în sprijinul muncitorilor. Că redacţia se identifica cu 

această orientare, pro movată de intelectualii înaintaţi 

ai vremii, o atesta şi faptul, că într-un comentariu cu 

pri vire la adunarea organizată de P.S.D.U., în noiembrie 

1906, la Budapesta, pentru obţinerea dreptului de vot 

universal, gazeta îşi exprima convingerea că P.N.R. şi 

P.S.D. “trebuie să se unească într-o coaliţie şi trebuie 

să se alieze” 38 . Între alte probleme, prezente în coloanele 

“Drapelului”, se afla şi problema educării şi luminării 

maselor de oameni de la oraşe şi sate, aceasta fiind 

considerată o importantă sarcină pentru intelectualitate 

şi fruntaşii politici, în care scop publicaţia consemna: 

“Datoria noastră este să ne apropiem cât mai mult de 

omul din popor, să căutăm a-i cunoaşte firea şi plecările, 

să-l luminăm cu toate mijloacele culturii moderne, 

să-i uşurăm necazurile şi să-l îmbărbătăm” 39 . Acest 

no bil deziderat a fost aplicat în practică prin popularizarea 

activităţii ASTREI, cunoaşterea scriitorilor 

din toate provinciile locuite de români. Mulţi scriitori 

bănăţeni şi-au publicat fragmente din creaţia lor în 

“Drapelul”: Cassian R. Munteanu, Mihail Gaşpar, 

George Cătană, E. Novacovici, E. Lungu-Puhallo. 

De asemenea, s-a militat pentru înfiinţarea de şcoli, 

arătându-se că în comitatul Caraş-Severin, locuit în 


15

majoritate de români, unde “aproape 15.000 de copii 

de şcoală sunt deja prin lipsă de şcoli excluşi de la 

cercetarea şcolii...”, arăta, în continuare, că “aproape 

3.000 de comune erau fără şcoli şi 300 de mii de copii 

obligaţi la şcoală, fără de a avea unde să meargă [...]. 

Aceasta în anul 1911, va să zică după 43 de ani de la 

introducerea în corpul legilor a obligativităţii învăţământului 

[...]. Cifrele acestea vorbesc mai elocvent 

decât orice comentar” 40 , conclu ziona “Drapelul”. Se 

impune a fi relevată combativitatea publicaţiei în legătură 

cu diferitele proiecte de legi şcolare incorecte 

ca legea Apponyi -, înţelegând necesitatea reformei 

şcolare, dar aceasta trebuia să se facă în limba maternă a 

copiilor. Lărgirea cadrului cultural al gazetei s-a făcut şi 

prin popularizarea manifestărilor asociaţiilor culturale 

româneşti, ca factori ai promovării culturii naţionale: 

ASTRA şi „Societatea pentru fond de teatru român”, 

“ambele având acelaşi scop şi anume înaintarea culturală 

a poporului român...” 41 . 

Lupta pentru propăşire îşi găseşte un loc distinct 

în paginile gazetei, care reliefează unirea eforturilor 

factorilor de cultură, indiferent de graniţe politice şi 

salută ideea savantului N. Iorga, de a deschide cursuri 

de vară la Vălenii de Munte, adresând îndemnul pentru 

toţi românii de a participa la această baie de românism: 

“Trebuie căutate şi găsite puncte de atingere, legăturile 

trebuie întărite, corespondenţa noastră intelectuală 

trebuie să devină organică, intimă şi firească. În toate 

privinţele trebuie să ne luăm partea la opera consolidării 

culturii româneşti, care nu poale fi limitată prin 

graniţele politice” 42 ; gazeta se situează astfel pe o poziţie 

consecvent patriotică şi militează cu ardoare pentru 

unitatea întregului popor român. Odată cu izbucnirea 

primului război mondial, măsurile de opresiune ale Imperiului 

austro-ungar se amplifică şi îngreunează astfel 

afirmarea deschisă a mior puncte de vedere. “Drapelul” 

se pronunţă împotriva atrocităţilor războiului, protestează 

cu vehemenţă asupra modului cum era tratat 

soldatul român în armata austro-ungară de către ofiţerii 

străini: “...care nu-l cunosc, nu-l pricep, nu-l iubesc, 

nu-i ştiu limba şi obiceiurile, nu-i respectă sentimentele 

şi profită de orice ocaziune spre a-l insulta nu numai 

individual ci şi de a-i insulta neamul şi religia” 43 . 

“Drapelul” a sprijinit cu consecvenţă lupta 

pentru votul universal, pentru libertatea de organizare 

şi întrunire, libertatea cuvântului şi a presei, pentru 

dreptul de a folosi limba maternă în şcoli şi administraţie. 

Gazeta îşi exprima încrederea în perisabilitatea 

regimului dualist, afirmând că: “...orice va urma, pentru 

noi e clar că actualul sistem şi-a trăit traiul. Cu 

susţinerea forţată a sistemului centralist în Austria [...] 

şi cu forjarea hegemoniei artifi ciale a maghiarilor în 

Ungaria [...] nu se va putea menţine” 44 . 

De asemenea, în cadrul luptei pentru obţinerea 

de revendicări naţional-politice, în pe rioada tre cerii la 



activism, “Drapelul”, prin materialele publicate, a făcut 

o largă publicitate protestatară, de mascând nu numai 

racilele care contribuiau la dezmembrarea sistemului 

dualist austro-ungar, ci şi maşinaţiile care s-au făcut 

cu unii dintre deputaţii români, trecuţi de partea guvernului, 

în timpul ale gerilor din 1905 pentru corpurile 

legiuitoare 45 . Totodată, conducerea publicaţiei cultiva o 

susţinută activitate în scopul cunoaşterii istoriei noastre 

naţionale, puternic mijloc de educaţie patrio ti că: “Istoria 

şi tradiţia naţională sunt cele mai eficace mijloace 

de a trezi, a aprofunda şi întări con ştiinţa naţională, 

acea pavăză puternică de care se vor frânge, ca de o 

stâncă de granit, toate în cer cările ostile de a ne denatura 

sufleteşte şi dezbrăca de naţionalitatea apucată 

din moşi-strămoşi” 46 . 

Totodată, ziarul relatează despre evenimentele 

din 1917 din Rusia, şi apreciază că “...cele două decrete 

date de guvernul sovietic privind pacea şi dreptul 

popoarelor la autodeterminare au avut în Transilvania 

şi Banat un puternic ecou. Receptivi la asemenea 

evenimente care deschideau popoarelor subjugate de 

către cele trei imperii noi căi şi posibilităţi de luptă” 41 , 

propunându-se conducerii P.N.R. trecerea la o susţinută 

şi diversificată activitate politică şi se sublinia cu 

pregnanţă faptul că: “Astăzi când toate neamurile se 

mişcă, căutând să-şi asigure un loc sub soare, datori 

suntem cu arma legii ca popor conştient de sine şi de 

drepturile sale la o viaţă proprie” 48 . Având în vedere 

această stare de lucruri - desfăşurarea evenimentelor 

şi revendicările populaţiei - conducerea P.N.R. îşi reia 

activitatea, iar gazeta sus-amintită popularizează programul 

parlamentar. Conducerea publicaţiei lugojene 

are o poziţie corectă faţă de naţionalităţile conlocuitoare 

din Banat şi demonstrează că libertatea trebuie 

să fie pentru toţi la fel: “Noi nu aspirăm la rolul de 

stăpânitori asupra lor ci voim să împărţim frăţeşte 

drepturile noastre cu ei, ca să întemeiem frăţeasca 

conlocuire pe pământul nostru, pe respect de drept şi 

pe încredere reciprocă” 49 . 

Articolele în care erau prezentate producţiile 

literare şi artistice din ţara liberă erau din cele mai semnificative, 

pentru că în ele recunoaştem libera circulaţie 

a punctelor de vedere, condiţiile de manifestare, comportamentul 

generaţiilor; în ele şi prin ele ne dăm seama 

de progresul în timp al principalului conţinut - idealul 

desăvârşirii unităţii statale. Totul poate fi acceptat şi 

calificat ca aparţinând neamului, purtător al unei vechi 

culturi, aşa după cum putem socoti că manifestarea noii 

generaţii din primele decenii ale secolului nostru s-a 

confundat cu un comportament care spune de la sine că 

participă la un stadiu al devenirii colective, modelatoare 

în fizionomia naţională. 

Lupta dusă de diferitele naţionalităţi din întregul 

Imperiu austro-ungar va descătuşa mişcarea naţionaldemocratică, 

care se va ridica împotriva războiului,

punând, totodată, capăt sistemului anacronic dualist. 

În această perioadă, “Drapelul” sprijină activ acţiunile 

pentru libertate şi independenţă. Prin tematica abordată, 

complexă, multilaterală, prin nu meroasele greutăţi 

învinse, prin menţinerea poziţiei sale ferme în mişcarea 

naţională, ga zeta din Lugoj a ajutat la mobilizarea 

maselor în lupta pentru dreptate şi aduce o con tribuţie 

înseninată la ridicarea politică şi culturală a populaţiei 

bănăţene, iar propaganda făcută pentru drepturi şi 

libertăţi democratice, pentru apărarea şcolii, a limbii 

şi a culturii naţionale, s-a soldat cu reale contribuţii. 

Desigur, nu întotdeauna, s-a ridicat la înălţimea unor 

publicaţii contemporane, dar aceste limite şi inconsecvenţe 

sunt explicabile, având în vedere poziţia intelectualilor 

timpului. Totuşi, în aceste condiţii, conţinutul 

periodicului s-a înscris cu reale contribuţii în presa 

vremii şi a contribuit la educarea maselor, la pregătirea 

condiţiilor desăvârşirii unităţii naţionale. 

Odată cu împlinirea măreţului act de la 1 Decembrie 

1918, “Drapelul” exprima bucuria cititorilor 

săi, în cuvinte pline de vibraţie patriotică şi arăta: “Ţie 

zi măreaţă a istoriei, în care s-a înfăptuit această minune, 

ne închinăm, înscriindu-te nu numai cu litere de 

aur pe paginile istoriei, ci şi cu litere nepieritoare pe 

lespezile sufletelor noastre. Am înviat! Suntem şi vom 

fi. De aici înainte este depus prezentul şi viitorul în 

mâinile noastre” 50 . 

Urmare a avântului mişcării socialiste din Ungaria, 

a fost înfiinţată secţia română a P.S.D. din Ungaria, 

în anul 1905. Prin aceasta procesul de formare 

şi dezvoltare al conştiinţei naţionale se accentuase şi 

în rândurile muncitorilor români. Merită a fi remar cată 

poziţia ziarului “Adevărul”, care, la primul congres 

al socialiştilor români lansa che marea potrivit căreia 

românii trebuie să „înainteze în starea lor politică şi 

economică” şi să “câştige adevărata constituţie, dreptul 

la vot secret şi universal” 51 . Întrunirea de la Lugoj 

a trezit atenţia opiniei publice şi a presei existente. 

Ziarul muncitoresc “Adevărul” a inserat în paginile sale 

reflecţii interesante asupra situaţiei sociale şi politice 

din oraşul bănăţean. Relatarea evenimentelor, a suirii 

muncitorilor, precum şi a contradicţiilor de clasă era 

pătrunsă de spiritul dezvoltării conştiinţei naţionale. 

“Drapelul” avea să remarce, la rândul său, activitatea 

ziarului de limbă română, apreciindu-l pentru modul în 

care trata proble mele politice ale românilor bănăţeni. 

Astfel, în legătură cu articolul Rolul românilor de Ioan 

Creţu, apărut în “Adevărul” din 1 septembrie 1905, se 

aprecia punctul de vedere în elucidarea şi cristalizarea 

ţelurilor luptei politice şi se sublinia importanţa tendinţei 

de slujire a idealului de emancipare socială şi economică; 

aidoma se procedase şi în cazul altor apariţii, 

care demascaseră starea de oprimare a românilor 52 . 

Dacă unitatea şi solidaritatea presei locale se 

tradusese prin accente apăsate într-un sens sau altul - în 


desfăşurarea istorică -, atunci meritul, credem, trebuie 

să-l atribuim în primul rând naturii şi continuităţii de 

atitudine a “Drapelului” condus de Valeriu Branişte. 

De-a lungul a două decenii el a susţinut, deschis şi 

cu argumente convingătoare, cauza nobilă a unităţii 

naţionale a românilor, artico lele sale demonstrează maturitatea 

politică şi consecvenţa luptei pentru păstrarea 

şi afirmarea fiinţei româneşti. 

Pentru o scurtă perioadă de timp, în anul 1905, 

V. Branişte avea să editeze un su pliment săptămânal, 

intitulat «Banatul», imprimat în tipografia lui C. Traunfellner. 

Având o orientare vădit democratică, noua 

tipăritură se afla sub îndrumarea lui Coriolan Brediccanu. 

Înţelegem că era vorba de un caracter comun cu 

al “Drapelului”, că materia lele istorice, literare, folclorice 

nu pot fi decât cu funcţionalitate politică. Îndemnul 

pentru apariţia acestui săptămânal îi fusese sugerat 

lui V. Branişte de plăcuta amintire a modu lui cum, în 

deceniul anterior, populaţia Timişoarei primise “Foaia 

de duminică”: “Aducerea aminte plină de dragoste a 

poporului din Banat m-a îndemnat să pun temelia la 

această foaie pentru poporul român, pe care am botezat-o 

«Banatul» în semn de recu noştinţă şi mulţumire 

pentru inima deschisă şi gândul senin” 53 . 

Fenomenul noilor apariţii, al formării conceptelor 

publicistice, validase evoluţia genului; drept urmare 

era evidentă contribuţia adusă în constituirea unui 

sistem de relaţii integral structurii politice a timpului. 

De fapt, presa lugojeană, reprezentată primordial prin 

“Drapelul”, avea deja o audienţă largă, oraşul fiind un 

vechi centru de meseriaşi români, care, la începutul 

veacului nostru, manifestaseră deja o puternică forţă 

de solidaritate, atât profesională, cât şi naţională. Recunoaştem 

acest adevăr recomandat de însăşi gazeta 

apărută în scopul apărării intereselor de breaslă 54 . 

În această perspectivă, ziarul “Meseriaşul” 

(1906-1908), apărut sub redacţia învăţătorului C-tin 

Liuba, a inclus în preocupările sale pregătirea tinerilor 

români, prin luminarea şi indicarea direcţiilor de 

urmat în orientarea politică. De pildă, începutul “s-a 

făcut plasând din diferite locuri, prin mijlocirea foii, 

băieţi pentru învăţătură; de exemplu din Marmaţia 

în Oraviţa, din Regat chiar în Ardeal, din Ardeal în 

Budapesta, în Lugoj etc.” 55 . 

Până la Unirea din 1918, în Lugoj au mai apărut 

şi alte publicaţii: revista pedagogică “Educatorul” în 

anul 1914 şi “Foaia oficioasă a diecezei Lugojului”, 

a cărei existenţă a început în acelaşi an. Asupra celei 

dintâi aflăm în mod lămurit că a fiinţat prima dată la 

Oraviţa, din 1909, ca organ oficial al “Reuniunii învăţătorilor” 

din eparhia Caransebeşului. La Lugoj, în 1914, 

conducerea revistei a fost încredinţată eminentului 

învăţător, dirijor şi compozitor - Ion Vidu. Numerele 

apărute în răstimpul existenţei sale lugojene s-au concretizat 

în abordarea temelor pedagogice, a educaţiei 


17

naţionale a tinerei generaţii; de fapt era sintetizat şi 

aici punctul de convergenţă al întregii ideologii, când 

se proclamau aceleaşi idei unioniste. 

Interesul crescut pentru realizările publicistice 

bănăţene se regăseşte şi în preocupările pentru înfiinţarea 

unei foi diecezane. După exemplul Episcopiei 

Caransebeşului, intelectua lii lugojeni: I. Boroş, I. 

Vidu, V. Frenţiu, G, Popovici, N. Nestor proiectaseră, 

în 1904, editarea unui asemenea periodic, dar 

transpunerea în realitate s-a înfăptuit zece ani mai 

târziu, în 1914, când apărea “Foaia oficioasă a diecezei 

Lugojului”. Sigur, importanţa ei este relevată, în mod 

concludent, câţiva ani mai târziu, în 1919, când pu blica 

circularele şi ordinele resortului de culte şi instrucţiune 

publică, în fruntea căruia se afla Vasile Goldiş 56 . Tot 

atunci, publicaţia îndemna populaţia românească la 

întărirea şi organizarea militară a Banatului, în scopul 

apărării unităţii statale. Apelul său era cât se poate de 

convingător în sensul pomenit: “Nici un român nu 

se poale arăta astăzi laş şi nepăsător faţă de patria 

sa, fără ca să nu aducă pagubă şi ruşine asupra ţării 

noastre. În spe cial românii bănăţeni au să se arate 

astăzi însufleţiţi mai mult decât oricând faţă de patria 

lor, căci în mare parte de la ţinuta lor vitejească va 

alama şi dezlegarea finală...” 57 . 

Paralel cu presa, în Lugoj s-a desfăşurat, începând 

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 

şi o vie activitate editorială de tipărire şi difuzare a 

cărţii româneşti sau despre români. Îndeo sebi tipograful 

C. Traunfellner a pus bazele primei tipografii, 

sediul acesteia fiind pe strada Lumea Nouă (azi Traian 

Grozăvescu), nr. 81, a cărei activitate a fost cu succes 

continuată de Johann Wentzely, care a editat primul 

ziar “Lugoscher Anzeiger” (nr. 1 a apărut în 4 iunie 

1853) şi unele im primate pentru autorităţile administrative. 

Fiul lui C. Traunfellner a deschis, în anul 1879, 

o nouă tipografie, care a funcţionat până în 1909, când 

a fost vândută firmei “Auspitz” proprietar fiind Iosif şi 

Iosefina Schlinger. În tipografia lui C. Traunfellnerfiul 

s-au tipărit ziarele româneşti: “Deşcep tarea”, 

“Banatul”, “Meseriaşul”, precum şi unele publicaţii 

germane şi maghiare. Doi asociaţi - Weiss şi Sziklay 

- au pus bazele unei tipografii în anul 1898, pe care 

a condus-o autonom Ludovic Sziklay, începând din 

anul 1904. Multe cărţi, ziare şi imprimate oficiale s-au 

editat la Sziklay, care şi-a amenajat un mare depozit şi 

aproviziona cancelariile din întreg judeţul. Librarul A. 

Auspitz a deschis o tipografie în 1909, unde a publicat 

lucrări de grafică, dicţionare, între care şi dicţionarul 

maghiar-român şi român-maghiar de Putnoky Miklos; 

un volum intitulat Antecalculator, aparţine lui Ioan 

Bulz. Pentru înalta sa măiestrie şi calitatea lucrărilor, 

firma “Auspitz” a primit medalia de aur la ex poziţia 

industrială din 1911 a comitatului Caraş-Severin. În 

tipografia Auspitz s-au tipărit manifeste şi chemări ale 



conducerii mişcării muncitoreşti din această parte a 

ţării. De la Vîrşeţ, în 1909, a venit la Lugoj tipograful 

H. Anwender, care şi-a deschis atelierul “Guttenbcrg” 

şi a tipărit mai multe ziare româneşti, între care “Stupariul”. 

De asemenea, în anul 1912, Gheorghe Ţă ran 

în fiin ţează, cu sprijinul intelectualilor şi a meseriaşilor, 

o tipografie românească în Lugoj. Unele ti pă rituri, prin 

conţinutul lor au răspuns necesităţilor de ordin şcolar şi 

cultural-artistic, dar au fost ti pă rite şi unele lucrări ce 

aparţineau lui Victor Vlad Delamarina, V. Branişte, 

Ion Popovici-Bănăţeanul ş.a. 

Aici s-au editat: ziarul “Răsunetul”, revistele 

“Învăţătorul Bănăţean” şi “Primăvara Banatului”, precum 

şi “Buletinul municipiului Lugoj”, încurajânduse 

astfel scrisul românesc. Din anul 1919, la Lugoj 

a funcţionat Tipografia Naţională, întreprindere care 

a publicat lucrări literare şi ştiinţifice ale unor autori 

locali, dar şi ziare şi reviste, cum au fost: “Revista corurilor 

şi fanfarelor române din Banat”, “Cartea Satului”, 

“Tribuna Comerţului”, “Acţiunea”, De asemenea, tot la 

Lugoj, au funcţionat şi tipografiile “Union”, unde s-au 

tipărit reviste bisăptămânale, săptămânale şi lunare: 

“Gazeta Brutarilor”, “Vipera”, “Scorpionul” (ultimele 

doua fiind reviste umoristice) şi “Corvin”, unde s-au 

publicat volumele lui A. E. Peteanu Din galeria 

marilor dispăruţi ai Banatului, Banatul pitoresc - 

impresii şi reflecţii, precum şi revistele “Asociaţiunii 

române de teatru «Thalia»” şi “Licăriri”. Preponderenţa 

tipografiilor româneşti în Lugoj, la începutul secolului 

nostru, a fost remarcată şi în unele studii de istorie a 

cărţii româneşti, care menţionează că, din 33 de tipografii 

existente în Transilvania până la Unire, cinci 

se aflau la Lugoj 58 . 

Iniţial, aici, au fost imprimate unele lucrări de 

literatură religioasă şi laică, cărţi cu conţinut didactic şi 

istoric, traduceri etc. pentru ca treptat aria tematică să 

fie larg extinsă, literaturii beletristice fiindu-i rezervat 

un loc tot mai însemnat. Consemnăm, în conti nuare, 

câteva titluri şi autori: Petre Ugliş Delapecica - Din 

literatura poporană, Ioan Baciu - Drumul de fier 

(co medie), G. Joandrea - Învăţământul pentru nobilarea 

sentimentelor, Vincenţiu Babeş ca di rec tor districtual 

de şcoală, Gh. Bălteanu - Poezii, Traian Simu 

- Organizarea politică a Banatului în Evul mediu, 

Iosif R. Dobrin - Poezii în grai bănăţean, Ioan Vidu 

- Cântece şi coruri şco lare, Ioan Boroş - Constituţia - 

societate se cretă română în Lugoj, Mia Cerna - Caier 

de iubire, Co rio lan Brediceanu -Lecuit (comedie), 

Date şi reminiscenţe pentru istoria Reuniunii române 

de cân tări şi muzică din Lugoj până la Ion Vidu, P. 

Nemoianu - Amintiri, Patriciu Dragalina - Melodica 

specială pentru geografie în şcoala popo rală. Victor 

Vlad Delamarina - Poezii bănăţene..., Iosif Tempca 

- Stilul şi poetica limbii române, Lirica şi didactica, 

Calendarul Caraş-Seve ri nu lui pe anul 1882, G.

Popovici - Istoria românilor bănăţeni, V. Branişte 

-Pagini resleţe Ci prian Porumbescu, Tabla de la 

Lugoj, Cântăreţii noştri la Bucureşti, Filaret Barbu 

- Portativ bă năţean, N. Boldurean - Cu corul “Ion 

Vidu” prin ţară, V. Lohan - Anuarul V al Liceului “C. 

Brediceanu”, Victor Bârlea - Anuarul 1 al Liceului 

“C. Brediceanu”, A. Vlad - Poporul ro mân şi soarta 

lui, Cuvântări dietale, Originea familiei Vlad, Gavril 

Pop - Geografia Bana tu lui, M. Nagy - Cuvântări 

bisericeşti (două volume), M. Velceanu - Pompiliu - 

regele Romei, Sta tu tele Reuniunii de cântări şi muzică 

din Lugoj, Ibsen - Expediţiune nordică (piesă în patru 

acte tra dusă de Ion Popovici-Bănăţeanul), Sofia Vlad 

Rădulescu - Oala cu galbeni (piesă scrisă în dialect 

bănăţean) şi multe altele. Departe de a epuiza lista 

apariţiilor editoriale lugojene, aici s-au tipărit şi cărţi 

în limba germană, maghiară şi franceză. Apreciem că 

activitatea desfăşurată pe acest tărâm a dus la constituirea 

unui preţios fond documentar - parte inte grantă 

dintr-un corpus bibliografic - care, în terminologia 

cercetătorilor istorici provinciei de sud-vest a ţării, 

poartă denumirea de Banatica 59 . 

Prin întregul lor conţinut, atât presa românească 

apărută în Lugoj, cât şi alte variate tipărituri, reprezintă 

o simbolică ascensiune, începând de la “Deşceptarea” 

lui I. Tempea, la “Drapelul” lui V. Branişte, au fost 

adevărate momente spirituale specifice în vasta “lucrare 

a poporului nostru” pentru înfăptuirea unui ideal secular, 

pentru desăvârşirea, mai apoi, a unirii Banatului 

cu ţara mamă. 

Lupta pentru drepturi şi unitate naţională a intrat 

într-o nouă fază odată cu începutul secolului al XX-lea, 

când aceasta a căpătat un caracter mai larg, iar participarea 

la acţiunile întreprinse în vederea formării statului 

naţional unitar au constituit o preocupare a întregului 

popor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Toate aceste 

acţiuni au avut un caracter cultural-naţional şi s-au 

intensificat pe întregul teritoriu al patriei noastre 60 . 

În slujba ideii de unitate naţională au fost puse 

toate mijloacele de exprimare şi, în primul rând, organele 

de presă, prin intermediul cărora era demascată 

politica de asuprire naţională exercitată în Banat, 

Transilvania şi Bucovina de regimul dualist austroungar. 

Rolul presei a fost mare în educaţia naţională 

a românilor, dar şi în afirmarea permanenţei idealului 

unirii acestora într-un singur stat unitar şi independent, 

presa, fie culturală sau politică, a sesizat accentuarea 

tendinţelor de maghiarizare şi prin materialele publicate, 

a dus o luptă acerbă pentru întărirea conştiinţei 

naţionale, în scopul realizării unităţii cultu rale a tuturor 

românilor. Dezvoltarea economico-socială a oraşului, 

dar şi a localităţilor din jur, a condus la creşterea tirajelor 

diferitelor publicaţii, care acum dispuneau de redacţii 

pu ternice, dar şi de o bază materială corespunzătoare - 


tipografii şi librării, care tipăreau şi puneau în vânzare 

lucrări din cele mai diverse domenii ale vieţii. 

Se constată faptul că după reluarea activismului 

politic, ideea luptei naţionale primeşte noi sensuri, 

aceasta ca urmare şi a maturităţii politice a maselor 

populare, dar şi ca rezultat al progresului social, cultural 

şi economic pe care îl înregistrează multe pături sociale, 

comunitatea românească în general 61 . 

Presa lugojeană, apărută de-a lungul vremii, în 

multiplele sale ipostaze şi cu diverşi colaboratori din 

toate provinciile româneşti, a afirmat din plin ideea 

unităţii naţionale şi a dezvoltat conştiinţa opiniei publice 

spre realizarea acestui ideal măreţ. Ea s-a remarcat 

prin combativitate şi hotărâre, a înfruntat cenzura, a 

militat pentru unirea tuturor forţelor pro gresiste în 

lupta pentru democratizarea vieţii politice şi eliberarea 

naţională, a devenii un factor activ la înfăptuirea 

actului major de la 1 Decembrie 1918; s-a integrat total 

publi cisticii româneşti şi a pregătit masele de români 

pentru desăvârşirea procesului istoric - premisă sigură 

a marilor prefaceri de mai târziu. 

Cercetând presa bănăţeană şi implicit cea 

lugojeană, e neîndoios că ea dezvăluie frământările şi 

năzuinţele generaţiilor care au precedat evenimentul 

politic de la 1 Decembrie; vădeşte punctele de vedere 

democratice şi patriotice, ideile pedagogice şi gândirea 

modernă care au acţionat cu consecvenţă şi principialitate, 

pentru obţinerea drepturilor fundamentale ale 

românilor din Banat şi Transilvania. Integrată deplin în 

ansamblul concepţiilor spirituale, publicistica a jucat 

un rol de o covârşitoare importanţă fiind, totodată, un 

seismograf al vieţii sociale şi politice pentru calitatea de 

a semnala multitudinea problemelor din acea perioadă; 

ideile promovate de aceasta, străbătute de suflul unui 

patriotism arzător, au găsit un ecou profund în inimile 

maselor populare şi au însufleţit lupta poporului nostru 

pentru unitate şi neatârnare. 

NOTE 

1. Vezi corespondenţa lui A. Şaguna cu G. Bariţ în 

George Bariţ şi contemporanii săi, vol. II, Buc, 1975, 

p.282 ş.u. Despre activitatea şi corespondenţa lui pe această 

temă cu Bariţ, vezi şi I. D. Suciu, Nicolae Tincu-Velia, Buc. 

1945. p.239-285, 315-316. 

2. N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului 

românesc, Tmş., 1986, p. 191-192. 

3. Dr. A. Cosma-junior, Istoria presei româneşti din 

Banat, vol. I, Tmş., 1932, p.24-26. 

4. Vezi Ideologia generaţiei române de la 1848 în 

Transilvania, (sub redacţia Camil Mureşan şi George Em. 

Marica), Buc, 1968, p.44. 

5. Dr. Aurel Cosma, Istoria presei române din Banat, 

vol. I, Tmş, 1932, p.12. (e vorba de “Amicul poporului”, 

săptămânal care şi-a început apariţia în 3 iunie 1848, sub conducerea 

lui E. Murgu şi din care au apărut 20 de numere). 


19

6. Vicenţiu Bugariu, Bibliografia Banatului, în “Analele 

Banalului”, II, 1929, fascicolul 3, p.41-47. 

7. Vezi «Deşceptarea», I, 1880, nr.1, 15 I, p.1; vezi şi Gh. 

Luchescu, «Deşceptarea» şi «Drapelul» - ziare lugojene în 

slujba unităţii naţionale, în Buletinul SŞF, 1981, p.86-88. 

8. Vezi «Dreptatea», 1894, nr.1, 131, p.1. 

9. Vezi «Drapelul», II, 1902, nr.16, 5/18 II, p.2; cf. Anuarul 

X..., Lugoj, 1907, p.32; Ioan Muşlea, Contribuţiuni la 

cunoaşterea bibliotecilor româneşti ale oraşelor în Transilvania, 

Cluj, 1935, p.34; G. Bogdan-Duică, Din trecutul 

Lugojului, în “Banatul” II, 1927, nr.2, p.1-4. 

10. Vezi “Transilvania”, XLV, 1914, nr.7-9, p.260-290. 

11. Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Casa şcoalelor, 

1944, p.113-115. 

12. Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicei 

româneşti, Sibiu, 1926, p.23-24. 

13. Ion Cicală, Ziarul “Drapelul” - factor activ în 

mişcarea naţională a românilor bănăţeni, în “Banatica”, 

vol. I, Reşiţa, 1971, p.393. 

14. Vezi “Drapelul”, XVI, 1916. nr.72, 25 VI/8 VII, 

p.3. 

15. Vezi “Drapelul”, IX, 1909, nr.141, 31 XII, p.1. 

16. Idem, IV, 1904, nr.4. 8 I, p.1. 

17. Vezi splendida relatare în legătură cu dezvelirea ieşeană 

a statuii lui Vasile Alecsandri (1905), în “Drapelul”, 

V, 1905, nr.119, 15 X, p.1 

18. Idem, XII, 1912, nr.19. 11 I, p.2. 

19. El a publicat o lucrare în acest sens intitulată Statele 

Unite ale Austriei Mari; a fost şi împrejurarea în care se realizase 

apropierea dintre românul lugojean. Aurel C. Popovici 

şi moştenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand. 

20. Vezi articolul lui Aurel C. Popovici, Liga culturală 

română, în “Drapelul”, XIV, 1914, nr.36, 29 III/11, IV. 

p.1. 

21. Vezi «Drapelul», XIV, 1914, nr.123, 11 XI. p.1-2; 

idem, XV, 1915, nr.40, 7 IV, p.2. 

22. Idem, IV, 1904, nr.106, 11 XI, p.1. 

23. Idem, XI, 1911, nr.85, 29 VII, p.1. 

24. Idem, XI, 1911, nr.4, 11 I, p.1. 

25. Idem, VII, 1907, nr.60. 20 III, p.2. 

26. Apud Dan Isac, Monumente votive româneşti din 

Banat, în “Banatica”, vol. I, 1971, p.118; vezi şi Iosif E. 

Naghiu, 70 de ani de apariţie a unei reviste din Lugoj, în 

“Răsunetul”, XXIV, 1945, nr.22, 3 VI, p.2. 

27. Vezi «Drapelul», V, 1905, nr.83, 13 VIII, p.1-2. 

28. A se vedea Barbu Theodorescu, Bibliografia istorică 

şi literară a lui Nicolae Iorga 1890- 1934, Buc., 1935, 

unde autorul analizează competent colaborarea lui N. Iorga 

la “Semănătorul”. 

29. Vezi “Drapelul”, VIII, 1908, nr.90, 12 VIII, p.1-2. 

30. Vezi “Drapelul”, IX, 1909, nr.28, 10/23 III, p.1. 

31. Vezi “Drapelul”, IV, 1904, nr.106, 11/24 IX, p.1. 

32. Vezi “Drapelul”, IV, 1904, nr.131, 23 XI/1 XII, 

p.1-2. 

33. Idem, nr.52. 4/17 V, p.1. 

34. Idem, III, 1903, nr.94, 12/25 VIII, p.1-2. 

35. Idem, III, 1903, nr.94, 12/25 VIII, p.1-2; cf. I. D. 

Suciu, Aspecte ale colaborării P.N.R. din Transilvania cu 

mişcarea socialistă, în “Studii”, XXI, 1968, nr.1, p.91-94; 



vezi “Drapelul”, VI, 1906, nr.4, 10/23 I, p.1; idem. Nr.5, 

12/25 I, p.1. 

36. Idem, VI, 1906, nr.6, 14/27 I, p.2. 

37. Ibidem. 

38. Idem, VI, 1906, nr.129, 1 XII, p.1; cf. I. D. Suciu, 

op. cit, p.95. 

39. Idem, VII, 1907, nr.101, 14/27 IX. p.1. 

40. Idem, IV, 1904, nr. 61, 27 V/9 VI, p.1; idem, XI, 

1911, nr.53, 10/23 V, p.1-2. 

41. Idem, VIII, 1908, nr.93, 19 VIII/1 IX, p.1. 

42. Idem. VIII, 1908, nr.90, 12/25 VIII, p.1. 

43. Idem, XVI, 1916, nr.4, 9/22 I, p.2. 

44. Idem, III, 1903, nr.71, 10 VI/2 VII, p.1. 

45. Olimpia Pavel, Rolul presei progresiste în lupta 

românilor bănăţeni pentru înfăptuirea idealului naţional 

la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al 

XX-lea, Tmş., 1986, p.91; Stelian Mândruţ, Confruntarea 

dintre literatură şi evenimentul politic în paginile “Drapelului” 

lugojean din timpul primului război mondial, în 

“Apulum”, 1980, p.487-493. 

46. Vezi “Drapelul”, II, 1902, nr.89, 1/14 VIII. p.1. 

47. Gh. I. Oancea, Rolul şi locul “Drapelului” în lupta 

poporului român din Banat pentru libertate şi unitate naţională 

(1914-1918), în “Studii de istorie a Banatului”, VIII, 

1982, p.134; vezi “Drapelul”, XVII, 1917, nr.141, 23 XI/5 

XII, p.1; Stelian Mândruţ, Drapelul din Lugoj şi cenzura 

în Transilvania primului război mondial, în “Banatica”, 

1981, p.303-317. 

48. Vezi “Drapelul”, XVII, 1917, nr.121, 4/17XI, p.2. 

49. Idem, XVIII, 1918, nr.112, 20X/2XI, p.1 

50. Idem, nr.128, 30 XI/13 XII, p.1. 

51. Vezi “Adevărul”, 1905, nr.12, 1 XII, p.1. 

52. Vezi şi articolul Noi şi alţii, în “Meseriaşul”, II, 1907, 

nr.2, 14 I, p.1. 

53. Dr. Aurel Cosma, op. cit, p.138. 

54. Ibidem, p.138-140. 

55. Ibidem, p.140. 

56. Circularele îndrumau poporul la “... consolidarea şi 

întărirea statului nou român mărit în urma atâtor jerfe...”, 

arătau necesitatea slujirii şi respectării datoriilor sfinte pentru 

patria întregită; vezi Apelul, publicat şi în “Foaia oficioasă 

a diecezei Lugojului”, VI, 1919, nr.21, p.62. 

57. Vezi “Foaia oficioasă a diecezei Lugojului”, VI, 1919, 

nr.1-2, 15 II, p.2. 

58. Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la 

începuturi până la 1918, Buc, 1968. 

59. Gheorghe Luchescu, Lugojul cultural-artistic, 

Tmş., 1975, p.30-32. 

60. Elena Ostoici, Organe de presă din Transilvania 

şi Banat angajate în lupta poporului român pentru făurirea 

statului naţional unitar român, în “Studii de istorie 

a Banatului”, vol. V, 1978. p.114. 

61. Vasile Popeangă, Aradul, centru politic al luptei 

naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Tmş., 

1978, p.192.

MAREA UNIRE ŞI BANATUL 

Istoricul Silviu Dragomir consemna că: „Adunarea 

de la Alba-Iulia va rămâne de-a pururi piatră de hotar a 

istoriei române şi va reprezenta, din veci în veci, simbolul 

biruinţei noastre definitive. Ea a fost rezultatul logic al 

evoluţiei istorice, fructul luptelor de emancipare a poporului 

românesc şi triumful strălucit al ideilor generoase 

pentru care s-a vărsat, cu atâta prisosinţă, sângele scump 

al fraţilor noştri”. Desigur că „ideile generoase” care 

au însufleţit conştiinţa naţională, au putut „să triumfe”, 

fiind nutrite de „o stare de spirit permanentă” de-a 

lungul istoriei noastre, stare căreia N. Iorga îi acordă o 

importanţă capitală: „Unitatea naţională – scrie marele 

istoric – nu este un proces diplomatic, o izbândă militară, 

o cucerire a forţei, isprava unei cugetări individuale, 

ori unei acţiuni de grup, ci rezultatul firesc al unei stări 

de spirit permanente”. Scriitorii, istoricii noştri – cei 

mai mari dintre ei fiind cărturari iluştri şi patrioţi, 

întrunind toate însuşirile unor mari dascăli 

ai neamului nostru - au avut o contribuţie 

fundamentală pentru întreţinerea şi învigorarea 

acelei stări permanente de 

spirit care, de fapt, este sinonimă cu 

conştiinţa naţională. 

Merite cu totul excepţionale 

în dezvoltarea conştiinţei naţionale, 

în nentreruptul şir al generaţiilor, 

l-au avut dascălii care activau, în 

general, la şcolile confesionale 

(de pe lângă biserica ortodoxă) 

ale românilor din Imperiul Austro- 

Ungar. 

Evenimentele din toamna 

anului 1918 au fost întâmpinate de 

populaţia românească, aflată sub subjugare 

austriacă (Bucovina), austro-ungară 

(Transilvania şi Banat) şi rusească 

(Basarabia), cu o matură înţelegere 

a determinantelor istorice, iar starea 

de spirit naţională, patriotică, a românilor ajunsese la 

apogeu. 

La Oradea, în 12 octombrie 1918 s-a întrunit 

Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din 

Transilvania şi Ungaria, împrejurare în care s-a adoptat, 

în unanimitate, declaraţia referitoare la „Deplina libertate 

naţională”. În aceasta se arată: „Pe temeiul firesc că 

fiecare naţiune poate hotărî singură şi liberă pe soarta 

sa, un drept care este acum recunoscut şi de guvernul 

maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, 

naţiunea română doreşte să facă acum uz de acest drept 

şi reclamă, în consecinţă, şi pentru ea dreptul ca, liberă 

de orice înrăurire străină, să hotărească, singură aşezarea 

ei printre naţiunile libere”. Conceperea documentului 

DR. AUREL COSMA (1867-1931) 

respectiv aparţine luptătorului naţional, Vasile Goldiş 

(de profesiune: profesor cu merite deosebite, ca dascăl 

la Caransebeş şi Braşov, unul din cei mai buni autori de 

manuale de istorie, din vremea sa, pentru învăţământul 

gimnazial şi liceal). Apoi în 18 octombrie 1918, 

Alexandru Vaida-Voievod a prezentat Declaraţia în 

Parlamentul din Budapesta, documentul creând o agitaţie 

extraordinară în rândurile deputaţilor maghiari. 

Liderii românilor din Timişoara se înscriu foarte 

repede în mişcarea naţională, pregătitoare a crucialului 

act istoric de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918. 

Astfel, în ziua de 31 octombrie 1918, s-a înfiinţat Consiliul 

Militar Român din Timişoara, sub conducerea lui 

Aurel Cosma. La eveniment au participat un mare număr 

de cetăţeni: intelectuali, ofiţeri din Garnizoana Timişoarei 

şi ţărani din satele apropiate. În zilele următoare asemenea 

consilii au fost înfiinţate în multe din localităţile 

bănăţene, organizaţiile respective având rolul 

de a menţine ordinea publică. 

Consiliul Naţional Român Central 

(cu sediul la Arad) a convocat Adunarea 

Naţională, la Alba-Iulia, în ziua de 1 

decembrie 1918. În Convocare se 

relevă semnificaţia evenimentului, 

încărcătura sa istorică: „Istoria ne 

cheamă la fapte. Poporul român 

vrea să trăiască alături de celelalte 

naţiuni ale lumii, liber şi independent.” 

Valeriu Branişte scria în 

editorial (nesemnat) din „Drapelul” 

lugojan din (28) noiembrie 1918, 

intitulat La Alba Iulia: „Un fior sfânt 

cutremură astăzi toate inimile româneşti 

la gândul măreţei adunări de la Alba 

Iulia, unde după veacuri de patimi şi robie 

este chemat poporul românesc să-şi 

proclame libertatea sa naţională. Va 

fi o zi istorică, o zi neuitată în viaţa 

poporului, o zi de la care se va data o nouă epocă. O zi 

pe care o vor aminti urmaşii îndepărtaţi cu evlavie şi 

admiraţie. La Alba-Iulia se va începe un nou capitol al 

istoriei naţionale româneşti. Iar conţinutul acestui capitol 

va fi dat prin vrednicia celor de faţă şi a urmaşlilor 

noştri.” 

De îndată, în localităţile bănăţene au fost organizate 

adunări ale cetăţenilor, pentru alegeri de delegaţi 

la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia. Întâmpinând 

şi depăşind o serie de dificultăţi, date de prezenţa 

armatei sârbe în Banat, românii şi-au ales peste 350 

delegaţi, aceştia reprezentând toate categoriile sociale, 

organizaţii culturale, cercuri electorale etc., mulţi dintre 

împuterniciţi având „credinţionale” care exprimă în mod 


Prof. dr. Tiberiu Ciobanu 

21

emoţionant, starea de spirit patriotică a comunităţii, 

dorinţa mulţimilor de a se uni cu Ţara Mamă. 

La Adunarea Naţională, alături de delegaţii oficiali 

ai bănăţenilor care au reuşit să învingă opreliştele 

şi au ajuns la Alba-Iulia, au luat parte mii de locuitori 

ai acestei provincii, prezenţa lor, acolo, având un rol 

însemnat în afirmarea democratică, unanimă, a plebiscitului 

naţional. În multe localităţi româneşti din Banat, în 

ziua de 1 decembrie, au avut loc adunări ale cetăţenilor, 

în care aceştia îşi manifestau dorinţa de a se uni ţinutul 

lor cu România. De asemenea reprezentanţii românilor 

bănăţeni, care n-au putut să participe la Adunarea 

Naţională, şi-au exprimat adeziunea la hotărârea luată 

acolo, prin telegrame şi mesaje transmise prezidiului 

forumului de la Alba-Iulia, constituit, democratic, din 

cei 1228 delegaţi, alături de peste o sută de mii de 

participanţi, sosiţi din toate părţile Ardealului, Banatului, 

Crişanei şi Maramureşului. Arhiva Muzeului Unirii din 

Alba-Iulia, în cadrul fondului său documentar, păstrează 

numeroase mărturii de solidaritate ale bănăţenilor cu 

participanţii la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia. 

În articolul nesemnat Momente înălţătoare din 22 

noiembrie/ 5 decembrie, din „Drapelul”, se arată că: „A 

fost impozantă manifestarea poporului român la memorabila 

adunare de la Alba-Iulia. Prezentarea compactă a 

tuturor straturilor a alcătuit o armonie desăvârşită (…). 

Părea că Duhul Sfânt s-a pogorât peste feţele lor înălţate 

spre a cere libertatea de mult dorită de la Atotputernicul”. 

Acest editorial se încheie solemn, finalul devenind 

o rugăciune: „Fii binecuvântată şi mare zămizlitoare 

a visurilor noastre de veacuri! Fă ca din mormintele 

eroilor noştri, căzuţi pentru dezrobirea popoarelor, să 

rămână şi pentru neamul nostru viaţa de veci. Dă putere 

conducătorilor noştri ca, şi pe mai departe, să ne conducă 

cu înţelepciune (…)”. 

Prin Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia 

s-a decretat înfăptuirea Marii Uniri din 1 decembrie 

1918. În primul punct al acestui document însemnat se 

specifică: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din 

Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin 

reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în ziua de 1 


decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor 

teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea 

Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al 

naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile 

Mureş, Tisa şi Dunăre.” 

În Banat, începând din a doua parte a lunii noiembrie 

1919 era o situaţie specială, aici aflându-se armata 

sârbă. Fusese şi armata franceză, adusă în Banat la începutul 

lunii decembrie, Antanta dorind să detensioneze 

atmosfera întreţinută de armata sârbă, care îşi schimbă 

statutul, devenind, din aliată, ocupantă. 

În primăvara anului 1919, atât diplomaţia 

românească din Bucureşti cât şi cea sârbă din Belgrad 

desfăşoară o intensă activitate pentru controlul definitiv 

asupra Banatului. S-a ajuns ca, la 21 iunie 1919, Consiliul 

Puterilor Centrale Aliate de la Paris să hotărască 

divizarea Banatului între români şi sârbi. După, mai bine 

de o lună, la 27 iulie, ultimii militari sârbi au părăsit 

teritoriul Banatului care a fost integrat României. Chiar 

a doua zi, generalul francez De Tournadre l-a instalat pe 

dr. Aurel Cosma în fruntea judeţului nou constituit, care 

se numea Timiş-Torontal. 

Pentru asigurarea ordinei publice şi pentru 

protecţia bunurilor private, în data de 2 august 1919 au 

sosit aici primii jandarmi români. 

În 3 august 1919, la ora 8 30 , armata română a fost 

întâmpinată la Vama de la marginea Timişoarei de către 

un numeros public, în frunte cu prefectul Aurel Cosma, 

care a rostit un călduros cuvânt de bun-venit şi a exprimat 

recunoştinţa bănăţenilor pentru sacrificiile făcute de 

eroica armată română în timpul Primului Război Mondial, 

aducându-şi o contribuţie inestimabilă la crearea 

cadrului istoric pentru realizarea Marii Uniri. 

După mulţi ani, dr. Aurel Cosma, rememorând 

această zi, consemna: „Noi, românii bănăţeni, au fost 

poate cei din urmă care au putut ridica, în strigăte de 

bucurie, pălăria noastră în faţa drapelelor celor dintâi 

regimente româneşti care au intrat pe pământul nostru. 

Într-adevăr, nu era decât la 3 august 1919, când oraşul 

Timişoara şi-a deschis porţile în faţa dorobanţilor români, 

care au venit ca să pună stăpânire veşnică pe pământ 

românesc. Era o zi mare pentru noi. Era praznicul dezrobirii 

Banatului”. 

În „Drapelul”, din 7 august, a apărut articolul 

Zile istorice în Banat, care prezintă detaliat manifestarea 

prilejuită de intrarea trupelor armatei române în 

Timişoara. 

În după-amiaza aceleaşi zile, în jurul orei 17, 

la Timişoara a sosit, cu un tren special I. C. Brătianu, 

premierul României, fiind însoţit de Ştefan Cicio-Pop, 

lider al Partidului Naţional Român, ministru în Consiliul 

Dirigent, şi de Mihai Popovici, de colonelul Tuhari şi de 

şeful său de cabinet Alimănăşteanu. 

Astfel s-au creat toate condiţiile pentru instalarea 

administraţiei române în judeţul Timiş-Torontal, ceea 

ce însemna integrarea efectivă a acestui ţinut în statul 

unitar naţional român.

Aniversări - 85 

Anul 1918 

din JURNALUL UNEI DOAMNE 

Era o seară de august superbă. Soarele s-a 

călătorit spre apus şi-a lăsat în urmă o dâră de 

atmosferă purpurie străpunsă doar de ultimele raze 

palide ale astrului în declin. O linişte groasă şi 

apăsătoare, rezultată din puterea caniculei de peste 

zi, se instalase nestingherită. 

Am fost în după amiaza aceea la scăldat, pe 

insulă, iar apele întinse ale fluviului mi-au răcorit trupul 

tânăr şi înfierbântat. Îmi plăcea să mă las toropită 

de dogoarea soarelui, stând întinsă pe limba de nisip 

arzătoriu, cu mintea rătăcind cu lentoare târâtă de 

reptilă leneşă şi aproape lascivă, pe meleagurile de 

vise absurde ale vârstei adolescentine. Simţeam o 

plăcere absolută în această leneveală, ca numai o clipă 

mai apoi să sar în apele Dunării albastre, celei neasemuite, 

care mă revigorau cu răcoarea lor inegalabilă, 

dătătoare de senzaţii unice. Reveneam la vitalitate şi, 

plină de vigoare, ieşeam din unde şi-mi scuturam cu 

putere, râzând de satisfacţie, pletele creţe îmbibate 

de apă, ca un căţel uitat în ploaie, fără să-mi fac nici 

cea mai mică grijă despre aspectul frizurii mele, fapt 

care le scandaliza foarte pe celelalte domnişoare, 

companioane ale mele. Ele îşi fereau cu grijă frizurile 

eleborate cu grijă de cei mai renumiţi coafori ai 

capitalei imperiului, punându-şi căşti de gumă, bine 

strânse pe cap. Nu realizau cu aceasta mare lucru faţă 

de mine, pentru că, dacă părul meu era ud şi zburlit, al 

lor se pleoştea de tot, lipindu-se de cap sub presiunea 

etanşă a gumei şi arătau precum un viţel tocmai ieşit 

din pântecele mamei sale. Eu măcar mă alegeam cu 

libertatea confortului de-a nu mă şti ţinută în chingi, 

de-a mă simţi comod şi liberă ca pasărea cerului. 

Tocmai m-am întors acasă şi, după un duş 

rapid, m-am aşezat oftând relaxată pe terasa casei 

noastre, unde urma să ni se servească cina, când a 

sunat telefonul. A sunat strident. Parcă mai strident ca 

de obicei. Pe mine m-a trecut un fior pe şira spinării 

din cauza sunetului care parcă m-a străpuns, de ascuţit 

ce era. 

“Trebuie să-i spun lui tata să-l înlocuiască. E 

groaznic de neplăcut! Ce-o fi păţit, fiindcă nu era aşa 

mai înainte?! Probabil l-a dereglat servitoarea când 

l-a şters de praf.” 

Ca de obicei, la apel a răspuns tatăl meu, cum 

făcea întotdeauna când se afla acasă. Majoritatea 

telefoanelor îi erau adresate, el fiind înalt demnitar 

în capitala imperială. 

Se întoarce cu o morgă serioasă şi încruntată 

şi ne comunică sec: 

-A fost împuşcat contele Tisza Istvan. 

Contele acesta a fost unul dintre pilonii monarhiei, 

un om politic important, care a jucat un rol deosebit 

în izbucnirea Primului Război Mondial. 

-Ce spui?, se scapă mama, ducând, inelegant, 

mâna la gură, ca o ţărancă oarecare dintr-un sat din 

Ardealul nostru de baştină, uitând, şocată, cu totul de 

controlul bunele maniere. 

Eu, deşi născută pe pământ străin, tot româncă 

mă consideram în orice împrejurare, fapt care nu de 

puţine ori mi-a adus neajunsuri serioase, atât la şcoală 

cât şi în societate. 

Dar nu despre aceasta e voarba acum, ci despre 

acea împrejurare, care, oricum o iei, tot tragică se 

numeşte că este, pentru că a murit un om, de orice 

speţă ar fi fiind acesta. 

-Este adevărat, draga mea, l-a împuşcat 

în urmă cu o jumătate de oră un grup de soldaţi 

revoluţionari. 

-Vai de mine! 

-Ei, Dumnezeu să-l ierte, mai spune tata, că 

are ce ierta, adaugă ca pentru sine, mai pe mormăite, 

pesemne ca să nu auzim noi, copiii, adică eu şi fratele 

meu. 

La ora aceea nu am realizat nici pe sfert 

prin ce perioadă a istoriei treceam, ci-mi vedeam 

cu dezinvoltură de preocupările zilnice ale unei 

domnişoare de familie bună şi bine crescută. Treceam 

pe lângă evenimente precum gâsca prin apă. Mult mai 

târziu am priceput ce au însemnat multe din lucrurile 

care se petreceau în casa noastră şi presupun că nu 

numai. 

Este adevărat că uneori eram surprinsă şi chiar 

deranjată de atmosfera agitată şi de neliniştea care 

plutea în aer în familie şi printre prietenii români. 

Eram contrariată de vizitele interminabile ale unui 

grup de bărbaţi necunoscuţi mie, în afara persoanei 

lui Gusti Maior, un român foarte însufleţit, care mai 

apoi l-a însoţit pe tatăl meu în ţară. Tata a desfăşurat 

după Marea Unire o activitate excepţională pentru 

consolidarea românităţii şi românismului pe teritoriul 

transilvano-bănăţean. 

Aceşti domni discutau ceasuri întregi, până 

noaptea târziu, cu uşile închise, la noi în sufragerie 

şi numai mama, personal, îi servea cu câte ceva, 


Liliana Ardelean 

23

servitoarea nu avea voie să intre ca să ducă tăvile, aşa 

cum ar fi fost normal. 

Eu mă miram, dar simţeam că pluteşte ceva 

deosebit în atmosferă, ceva care încă nu era de nasul 

meu a şti şi de aceea nici nu întrebam, deşi mă rodea 

curiozitatea precum carii, mobila veche. Însă aveam 

convingerea fermă că mama nu mi-ar fi satisfăcut-o 

cu nici un preţ, dacă aş fi pus întrebări. Eventual m-aş 

fi căptuşit cu o tiradă despre bună cuviinţa şi discreţia 

pe care trebuie să o manifeste o domnişoară adevărată 

şi nicidecum să inoportuneze cu indiscreţie, precum o 

zarzavagioaică cu gură mare, din marginea pieţei. 

Noi, copiii, nu aveam voie nici măcar să ne 

apropiem de uşa camerei aceleia, nici fie şi numai din 

politeţea care altfel era obligatorie, de a ne înfăţişa 

dinaintea musafirilor şi a da bineţile cuvenite, lucru 

care altcând era obligatoriu pentru noi. 

Mult mai târziu am înţeles de ce era atât de 

inoportună, chiar periculoasă, în momentul acela 

prezenţa noastră la aceste întruniri secrete, unde se 

puneau la cale chestiuni deosebit de serioase, lucruri 

vitale pentru viitorul neamului nostru, în legătură cu 

dezrobirea apropiată a Transilvaniei, discutându-se şi 

punându-se la cale cât mai în amănunt şi în secret cele 

mai serioase planuri de punere în imediată practică. 

Victoria armatelor Antantei de la Marna din 

luna lui mai 1918, a făcut ca intelectualitatea română 

să-şi dea seama că războiul se apropie de sfârşit, iar 

pentru românii ardeleni şi bănăţeni ar putea însemna 

lucruri mari, dacă toţi vor pune umărul. 

În toamnă, eu am fost trimisă în ţară, la o şcoală 

românească, care tocmai luase fiinţă. Aşa am putut trăi 

pe viu evenimente unice nu numai pentru viaţa unui 

om, ci pentru existenţa unui întreg neam. 

Odată cu destrămarea Imperiului Habsburgic 

şi lumea românească a prins curaj şi a început a se 

aduna prin pieţele oraşelor transilvane şi din Banat, în 

curtea bisericilor, la puţinele şcoli româneşti, deabia 

înfiinţate, mai toate adăstate pe lângă lăcaşul bisericii, 

de parcă această poziţionare, în umbra edificiului 

sfânt, le putea apăra fragilitatea de nou născut şi lear 

fi putut oblădui, ferindu-le de cine ştie ce niscai 

opoziţiuni periculoase şi întoarcere la ceea ce a fost, 

fapt ce românul nu-l voia în ruptul capului. Mai bine 

moartea, decât iar înhămaţi la jugul străinului, să 

nu poţi tu, în ţara ta, pe pământul tău din veac, să-ţi 

vorbeşti limba neamului, să-ţi porţi portul, să-ţi cânţi 

cântecele de dor, de alean şi de veselie, deşi aceasta 

se găsea tot mai rar printre românii ardeleni. Să nu-ţi 

învârţi hora ca pe vremea străbunilor, să nu-ţi faci 

crucea cruce, ci deandoaselea, căci altfel eşti trecut 

la răbojul mai marilor vremii, ca duşman şi persona 

nongrata, privită cu suspiciune şi pusă la zid cu prima 

ocazie prielnică. 


Bărbaţii se mai întruneau, sub un pretext cât se 

poate de nobil, acela al întregirii şi fortifierii neamului, 

şi pe la restaurante, cei de neam, ori pe la cârciumi, 

ceilalţii, punând ţara la cale, dregându-şi mintea şi 

simţirea cu un sănătos pahar de palincă. 

-Haah! Bună-i doamne! Sănătate curată, nu 

alta. 

Nume unguresc, această palincă, dar licoare 

de sorginte cât se poate de neaoşă. Mai neaoşă şi 

mai românească nici că se putea, cu atât mai mult cu 

cât vajnicii ei consumatori simţeau şi aşteptau cu tot 

sufletul venirea marelui eveniment. Citeau din foaie 

ultimele ştiri, fie câte unul cu voce tare pentru întreaga 

asistenţă, ca să ia aminte şi să cunoască, fie era trecut 

ziarul din mână în mână, pentru ca toţi să fie la curent 

cu mersul lucrurilor. 

-Ai văzut, frate, pe atunci toţi se simţeau fraţi 

întru românie, ce zice la foaie, că aşa şi pe dincolo. 

Nu-i departe mântuirea. Ţi-o spune neica! Ascultă 

aici! 

-Te ţii de băsneli, frate, cum bag samă eu! 

Ce-i crede tu acuma, că lasă aceia ciolanul din bot, 

cu una cu două şi noi om fi stăpâni, aşa, pocnind din 

dejte, anţ, ţvai, cum îi zisa neamţului,? Vezi să nu! 

Or ţine cu toţi dinţii şi cu ghiarele bine înfipte, că 

n-or fi proşti să scape asemenea ciosvârtă grasă cum 

îi Ardealu’ nost. 

- No, lasă şi tu amu, că doară-i clar ca lumina 

că nu mai au ce face. Or fi vrând ei, dară..., no, şi-or 

mai şi pune pofta-n cui, că le-o fo’ dăstul d-acuma. 

Şi uite-aşa se lungeau la vorbă până-n datul 

searii, când îi răzbea foamea mânându-i către casă şi 

treburile de încheierea zilei. 

Dacă vreunul apuca vreo ştire mai proaspătă, se 

întâmpla ca să se urce pe câte un scaun sau pe soclul 

unei statui ori pe vreo bancă aflată pe de marginea 

piaţetei şi să-i anunţe ca din goarnă noutatea. 

-Regina şi Regele or făcut şi or dres... asta şi 

asta şi ailaltă. Îi bine, fraţilor, îi bine, mă auziţi?! Ne 

unim cu ţara! Iţ vedea domniile voastre! 

Pe la sate am auzit că se bătea toba şi se anunţa 

cum că domnul notarăşul sau domnul dascăl aduce 

la cunoştinţa tuturora, ca să se ştie,…şi aşa mai departe, 

iar duminica, din faţa altarului, preotul făcea 

acelaşi lucru, le spunea drept credincioşilor din turma 

pe care o păstorea cu smerenie şi drepcredinţă întru 

ortodoxie, ruptă de papistăşia ungurească, în predica 

pe care o ţinea, le spunea ce şi cum, pre limba lor ca 

să înţeleagă că acum sunt liberi, adicătelea, nimeni la 

înscrierea la primărie nu le va mai schimba pruncilor 

numele dat la sfântul botez, în sfânta biserică, muiaţi 

în cristelniţă, spre-un exemplu din Elena în Ecaterina, 

numai pentru că Elena era pe româneşte, iară şraibărul 

ungur ştia numai de Ecaterina.

Aşa s-a fost întâmplat şi cu propria mea 

bunică. Când s-a dus Moş Mare s-o înscrie, a întrebat 

conţopistul primăriei: 

-Ce nume-i acesta, Elena?! Ecaterina! Şi Ecaterina 

a rămas pe actele oficiale. Numai în registrul 

bisericii a rămas tiză a sfintei împărătese a Bizanţului. 

Aşa că la şcoală o strigau Käti, ori pe dezmierdate, 

Kätikä, iar acasă şi-ntre români, ei de ei, Lina, Linuca 

ori Linucuţă. 

În astfel de zile, fierberea era mare peste tot. 

Evenimentul se apropia cu paşi uriaşi. Intervenţiile 

regelui Ferdinand, dar mai ales ale reginei Maria, 

şuşoteau gurile rele, pe lângă puternicii Europei, 

mulţi dintre ei neamuri mai de aproape sau mai de 

departe, începeau să-şi facă efectul şi tot mai multe 

ecouri, cum că dorinţa de veacuri a românilor, de-a 

fi una, se va plini curând. 

Retrăiesc şi astăzi tensiunea de coardă întinsă 

la refuz, a zilelor de atunci. Se amestecau speranţa 

cu temerea, cu visele, cu îndoielile. 

Era un început de toamnă molcom, călduţ şi 

însorit. Pomii se pregăteau şi ei de marea paradă, 

îmbrăcând veşminte preţioase, alcătuite cu artă din 

frunze de aur, aur curat, precum cel din coroana regilor 

României. 

Întreaga fire trepida de aşteptare şi de bucuria 

speranţei care se întrevedea împlinită. Drapele în 

tricolor umpleau de veselia vitalităţii lor cromatice 

sufletele oamenilor, care sălăşluiau în piepturi larg 

deschise şi care primeau la adăpostul lor cântece 

ale lui C. Porumbescu, Ion Vidu şi alţii, al căror har, 

dăruit de Cel de Sus, a izvodit cântări care te fac să 

te treacă toţi fiorii şi-ţi umplu ochii de lacrimi. Unde 

te duceai se auzeau Eroi am fost, Trompetele răsună, 

Fiii României. Masele se însufleţeau la auzul lor şi li 

se întărea tot mai mult năzuinţa legitimă şi seculară de 

unire cu patria mumă. Coralele cântau prin foişoarele 

din parcuri sau prin pieţe, iar oamenii strânşi în jur 

îşi dădeau drumul la voce şi cântau toţi într-o unire, 

de se auzea până în inima mahalalelor. 

Eu însămi, pianistă pricepută se zicea încă de 

pe atunci, am însăilat două piese inspirate din sentimentele 

de exaltare patriotică, piese care mi s-au 

şi cântat de către corul şcolii, acompaniat la pian 

de însăşi autoarea. N-am să-mi pot şterge din suflet 

pân-oi muri şi poate că nici după aceea, sentimentul 

de bucurie debordantă şi mândrie fără margini că se 

scurge prin mine sânge românesc. 

Pretutindeni s-au ţinut adunări poporale unde 

s-au ales delegaţii cu drept de vot la Marea Adunare 

care avea să aibă loc la Alba Iulia, în întâi decembrie, 

anul după Hristos una mie nouă sute optsprezece. 

Acolo avea să prindă viaţă aleanul românilor de pe 

ambele versante ale Carpaţilor, de-a se aduna laolaltă 

ca o familie dezbinată de ambiţiile, deşarte până la 

urmă, nu atât ale unor duşmani, ci ale celor avizi de 

putere. O familie care se regăseşte şi se poate strânge 

în braţe frate cu frate şi care poate de-acum a-şi simţi 

spiritele unite, fără fereli, revărsate în iubirea asupra 

aceluiaşi pământ rămas moştenire de la moşii care se 

odihnesc într-însul pentru vecie. 

Acum pot să mărturisesc cu mâna pe inimă că 

am trăit pagini de istorie înălţătoare. 

Una dintre aleşii pentru Adunarea de la Alba 

Iulia a fost şi mătuşa mea, tanti Ileana, din partea 

unei asociaţii de femei, care, cu mijloace incredibil 

de precare, reuşeau prin nu ştiu ce minune, să propage 

cultura şi valorile româneşti în toate mediile, precum 

în vorba ceea spusă într-o situaţie similară şi rămasă 

nemuritoare: de la vlădică până la opincă. 

Tanti Ileana s-a milostivit de jelaniile mele şi 

m-a luat cu ea. 

Mai apoi la Alba Iulia am crezut că visez, că 

ceea ce văd nu poate fi aievea. 

La încoronare, clopotele, care băteau la toate 

bisericile Albei Iulii, îşi reverberau sunetele sfinte 

până în adâncul munţilor, care răspundeau cu ecouri, 

grele, ireale. Este imposibil pentru o natură umană 

a se afla în stare să descrie măreţia momentului 

încoronării, cu regii tuturor românilor blagosloviţi 

de vlădică, impozant în ornatele lui aurii şi purtând 

pe cap mitra ale cărei pietre preţioase revărsau numai 

ape, ape, strălucind ca stele, care, uimite şi ele, s-au 

uitat în mijlocul zilei. Mulţimea fremătătoare, care 

se întindea cât cuprindeai cu ochii, mare de oameni 

vălurindu-şi speranţele încoace şi încolo, legănânduse, 

ţinânuţi de mână necunoscut cu necunoscut, devenit 

frate, împletind astfel speranţe văzute ca plinite, 

puse pe seama visului înfăptuit în acea zi memorabilă, 

scrisă de pana destinului istoric. 

Doamne, când îmi amintesc cum am rămas cu 

ochii lipiţi de regima pe care o vedeam ca pe cea mai 

frumoasă întrupare omenească, înveşmântată în văluri 

şi cu coroana pe cap. Am stat nemişcată minute în 

şir, până când regii şi marele sobor de preoţi au pierit 

în catedrala rămasă cunoscută sub numele catedrala 

întregirii neamului. 

Toată viaţa de atunci încolo, de câte ori 

drumurile m-au purtat prin Alba Iulia, am adăstat 

măcar pentru un minut la catedrală, ca să aprind o 

lumânare întru pomenirea celor care au făurit acele 

zile de lumină. 

În amintirea d-nei Alma Cornea Ionescu. 


25

BICENTENARUL NAŞTERII MITROPOLITULUI 

TRANSILVANIEI 

Mitropolitul Andrei Şaguna a fost în primul 

rând pentru neamul românesc şi biserica ortodoxă 

română din Transilvania realizatorul despărţirii 

sale ierarhice de cea pravoslavnică sârbească, subordonare 

instituită în 1690 ca urmare a tratativelor 

episcopului sârb Isaia Diacovici cu împăratul Leopold 

al monarhiei austro-ungare. 

S-a născut la 20 decembrie 1808 în oraşul 

Mişcolţ (comitatul Borşod din Ungaria) ca al treilea 

copil al familiei Naum şi Anastasia Şaguna născută 

Mutsu, ambii de origine macedo-română şi făcând 

parte dintr-un neam de oameni vestiţi prin spiritul 

lor de întreprinzători comerciali şi 

bogaţi. 

A fost botezat cu numele de 

Anastasiu. Cu timpul însă, starea 

materială a familiei lor s-a deteriorat 

iar Naum, tatăl lui Anastasiu 

trece în 1814 la religia romanocatolică, 

lucru privit cu dezaprobare 

de familia Mutsu a soţiei sale 

care locuia la Budapesta şi unde 

unul din fraţii ei George era director 

a unei şcoli româno-greceşti. 

Bunicul lui Anastasiu fiind 

om de ispravă, a luat nepoţii la 

sine, spre a le da o creştere îngrijită, 

cum părintele lor Naum din cauza 

sărăciei nu mai era în stare să le-o 

dea. 

După moartea tatălui său 

Naum, mama sa Anastasia s-a mutat la Budapesta 

împreună cu copiii săi. Întrucât Arhiepiscopul 

romano-catolic Fisher obţine din partea palatinului 

ca cei trei copii minori ai lui Naum Şaguna să-i fie 

încredinţaţi spre educare romano-catolică. Întrucât 

tatăl lor trecuse la această religie Mama lor, văduva 

Anastasia a înaintat o petiţie la curtea din Viena 

cerându-i permisia de a-şi creşte copiii în religia 

ortodoxă, lucru care însă îi este respins. 

Anastasiu care îşi începuse studiile elementare 

în şcoala grecească ortodoxă din Mişcolţ a trebuit 

astfel să-şi continue cursul secundar în gimnaziul 

catolic din Budapesta, pe care l-a terminat la vârsta 

de 18 ani cu un succes eminent. Tot acolo urmează 

timp de 3 ani filozofia şi dreptul la universitatea 

“crăiască”. După împlinirea vârstei de 18 ani, s-a 

întors la biserica ortodoxă. 


Aurel Contrea 

În 1829 după terminarea studiilor universitare, 

Anastasiu Şaguna pleacă la Vârşeţ ca să înveţe teologia 

la secţia română a Seminarului teologic, iar în 

1 noeimbrie 1833 se călugăreşte primind cu această 

ocazie numele Andrei. 

După terminarea cursurilor teologice, Andrei 

Şaguna a fost chemat din partea mitropolitului 

sârbesc Ştefan Stratimirovici ca profesor de teologie 

la Carloviţ, având să îndeplinească în acelaşi timp şi 

funcţia de secretar al mitropolitului. 

Din timpul de 12 ani şi mai bine cât a stat 

la sârbi, Andrei Şaguna a scris lucrarea “Grammatica 

Valachica”, fiind numit 

apoi câtva timp şi profesor în 

secţiunea română a Seminarului 

teologic din Vârşeţ, având 

colegi pe Ignaţiu Vuia, pe Lazăr 

Stefanovici şi pe Nicolae Tincu 

Velea. Datorită destoiniciei şi 

hărniciei lui a fost promovat şi 

distins şi de către urmaşii lui 

Stratimirovici: Ştefan Stankovici 

şi Iosif Rajacici cu treapta 

de protosincel (1838) şi de 

arhimandrit titular al mănăstirii 

Hopovo (1842) şi peste alţi 3 

ani arhimandrit al mănăstirii 

Covil. 

În timpul petrecut la sârbi, 

Şaguna a observat şi unele stări 

dureroase care nu mai puteau 

dăinui îndelung, faptul că dacă numărul şcolilor 

sârbeşti nu era îndestulător şi starea lor nicidecum 

înfloritoare, cu atât mai slabă era cea a puţinelor şcoli 

româneşti, pornite pe povârnişul deznaţionalizării, 

apoi că ierarhia sârbească, bazată pe identitatea religiei 

exploatează pe români. Dorinţa sa de a începe 

imediat ce se va ivi prilejul de a lupta pentru progresul 

cultural al neamului său şi pentru emanciparea 

bisericii româneşti de sub ierarhia sârbească. 

Acest prilej nu avea să întârzie mult, întrucât 

în toamna anului 1845 când episcopul Moga a trecut 

la cele veşnice, in 27 iunie 1846 arhimandritul 

Andrei Şaguna a fost trimis la Sibiu ca vicar general 

bisericii ardelene. 

Sosind în Ardeal, Şaguna a fost întâmpinat 

cu răceală şi neîncredere, întrucât prin ivirea sa 

neaşteptată putea nimici planurile de înălţare pe 

Mitropolit Andrei Şaguna

treapta arhierească a ardelenilor de baştină. 

De la întâia sa păşire pe pământul Ardealului, 

Şaguna a manifestat o atitudine hotărâtă şi 

impunătoare nu numai faţă de români cât şi faţă de 

străini. Astfel,ajuns la Sibiu a procedat la îndreptarea 

unor stări de lucruri necorespunzătoare. In calitatea 

sa şi de profesor a rămas surprins de starea înapoiată 

culturală în care se afla dieceza cu preoţimea şi 

poporul ei. Astfel a aflat existenţa unui curs de 6 luni 

pentru candidaţii la preoţie şi altul de 6 săptămâni 

pentru cei ce urmau cursul de învăţători. De aceea 

din toamna anului 1846 a introdus cursul clerical de 

un an şi a dispus ca cei ce candidau pentru preoţie 

să urmeze şi şcoli de filozofie. 

În acelaşi timp a stabilit prin circulare sfaturi 

privind prezentarea preoţilor sub raportul înfăţişării 

exterioare, al pregătirii intelectuale şi spirituale, a 

educaţiei tinerimii, a stării morale şi materiale a 

ţăranilor şi de cultivare a învăţăturilor creştineşti. 

Totodată a solicitat aprobarea din partea guvernului 

ardelean de a face vizite canonice în eparhie, 

în cadrul cărora controla comportarea preoţilor, 

aducând laude celor vrednici şi mustrând pe cei 

neglijenţi. 

În data de 24 ianuarie 1848, Şaguna a fost numit 

episcop, numire confirmată de curtea din Viena. 

Sfinţirea lui Şaguna ca episcop a avut loc la Carlovitz 

iar la 15 mai 1848, în Duminica Tomii a participat 

la adunarea naţională a românilor, pe când studenţii 

din Blaj citeau şi tălmăceau românilor proclamaţia 

profesorului Aron Pumnul de la Cernăuţi. 

Şaguna a îndeplinit şi misiuni diplomatice la 

Viena şi Budapesta, participând în câteva rânduri la 

parlament, precum şi la şedinţele comisiunii Ragnicolare. 

Urmare a activităţilor politice a lui Şaguna, 

acesta a câştigat de la împăratul Franz Iosif un ajutor 

de 24.000 florini pe seama lui Avram Iancu, Axente 

şi Balint, convins fiind de vredniciile lui, precum 

şi titlul de baron şi decoraţia cu crucea ordinului 

Leopoldin la sfârşitul anului 1850. 

Alte realizări ale mitropolitului Andrei 

Şaguna privesc mai multe obiective. Pentru emanciparea 

bisericei române de sub ierarhia sârbească, 

începuse lupta din primăvara anului 1949, prin 

promemoria sa tipărită la Viena, desfăşurând aici 

dreptul istoric al românilor ardeleni de a avea o 

mitropolie independentă de cea sârbească. Peste doi 

ani, patriarhul sârb Rajacici a răspuns într-o broşură 

anonimâ, învinuindu-l pe Şaguna că numai din 

ambiţie personală pornesc tendinţele sale privitoare 

la înfiinţarea mitropoliei române. Broşura se termină 

făcând apel la români să apere unitatea bisericii ortodoxe. 

Această situaţie a durat până la 24 decembrie 

1864, când după sinodul episcopesc de la Carlovitz, 

prin stăruinţele împăratului s-a reactivat mitropolia 

ortodoxă română independentă, coordonată cu cea 

sârbească, Şaguna fiind numit mitropolit al românilor 

din Transilvania şi Ungaria. 

Alte demersuri ale mitropolitului Şaguna au 

privit zidirea bisericii catedrale şi a unui seminar 

teologic, în care scop ceruse în 1951de la magistratul 

Sibiului a-i pune la dispoziţie un loc comunal 

potrivit, demers rămas însă nerezolvat. În toamna 

anului 1857, fiind la Viena, Şaguna a depus alte 

petiţii, precum şi una în care cerea permisiunea de 

a putea face o colectă în toate provinciile monarhiei 

austriace. 

O altă activitate susţinută a mitropolitului 

Andrei Şaguna a fost cea literară. Sibiul care avea 

curând să devină un centru cultural pentru români 

nu avea la sosirea lui Şaguna în Ardeal nici măcar o 

tipografie românească. De aceea una din cele dintâi 

fapte culturale a lui Şaguna trebuia să fie înfiinţarea 

unei tipografii proprii pentru satisfacerea trebuinţelor 

şcolare şi bisericeşti ale Episcopiei Ardealului. 

Această cerinţă a început-o imediat după încetarea 

revoluţiei, în 1849, pentru că în 27 august 1850 a 

deschis cu cheltuială proprie o tipografie, ale cărei 

prime publicaţii au fost o înştiinţare către cler şi 

poporul diecezan şi o poezie ocazională a lui Andrei 

Mureşanu. 

Dar Şaguna era de părere că pentru apărarea 

intereselor naţionale era necesară şi înfiinţarea unui 

ziar care să fie redactat atât în limba română cât şi în 

cea germană. Cu ajutorul principelui Schwarzenberg 

cu care Şaguna era în relaţii bune, după obţinerea 

unui răspuns favorabil de la guvern, în baza unui 

contract încheiat cu Aron Florian ca redactor responsabil, 

în data de 8 decembrie 1859 a apărut 

“Telegraful Român”, o gazetă politică, industrială, 

comercială şi literară. 

O altă latură a activităţii lui Şaguna a fost 

participarea sa în senatul imperial de la Viena, convocat 

în primăvara anului 1860 de către împăratul 

Franz Iosif în scopul pregătirii căii de trecere de la 

absolutism spre viaţa constituţională. Din Ardeal 

au fost invitaţi a participa la acest senat 3 persoane, 

mitropolitul Şaguna, sasul CaarolMaager şi Bogdan 

Jakaqbb, primarul Gherlei, iar din Banat Andrei 

Mocioni. 

După congresele naţionale bisericeşti din 1868 

şi 1870 s-a realizat şi independenţa bisericii ortodoxe 

române, scopul vieţii lui Şaguna. 

La sfârşitul anului 1871, starea sănătăţii 

mitropolitului Andrei Şaguna s-a deteriorat treptat, 

acesta decedând în data de 28 iunie 1873 şi fiind 

înmormântat la Răşinari. 


27

Singurătatea clipelor târzii 

2008 

Vasile Filip 

Atunci când poetul (creatorul, în general) intră metaforic, vreau să spun. Ei bine, de la acest titlu am 

sub stăpânirea ideilor şi a vibraţiilor propriului har, pornit, el m-a îndemnat să încep această succintă 

al Universului personal adică, fiinţa lui creatoare se prezentare aşa cum am început-o şi pe care o com- 

umple cu o lume nepământeană, nici chiar de el însuşi pletez atrăgând în mod deosebit atenţia şi asupra 

bănuită, necum pe deplin cunoscută. O lume stimula- valenţelor lui poetice, dar şi asupra forţei de sugestie. 

toare de gând şi de simţire, din care 

Altfel spus, starea meditativă, uşor 

izvorăşte, înfloreşte şi rodeşte opera. 

nostalgică, uşor pesimistă, uşor 

În acea lume infinită şi nedefinită, 

optimistă pe care mai toate poemele 

poetul este mai puternic decât în 

o degajă este indusă din capul 

lumea reală, mai tentat şi mai predis- 

locului, este atenţionare şi îndemn 

pus împlinirii prin actul creaţiei. În 

în egală măsură. 

această stare, deopotrivă euforică şi 

Structural, Vavila Popovici 

realistă, el nu este niciodată singur. 

ni se înfăţişează şi în această nouă 

Singurătatea lui cea adevărată se 

carte a sa, ca un poet pe deplin 

produce atunci când el se află printre 

format, temeinic familiarizat cu 

oameni, cu care se confruntă zilnic, 

tainele (uneori capcanele) scrisului 

atunci când el însuşi este silit să 

frumos. Ea este un poet raţional, în 

se ancoreze cotidianului. Adevărat 

primul rând. Însă şi sensibil, delicat, 

scria odată cineva: „Eu numai 

duios. Precum şi unul de factură 

printre oameni mă simt singur”. 

intelectuală, afinităţile sale cu muzi- 

Acesta este adevărul cel mare. Dar 

ca, cu pictura şi cu alte componente 

tot un adevăr este şi alintul poetului, 

ale artelor şi ale culturii naţionale şi 

jocul lui, foarte serios dealtfel, de-a 

universale oferind poemelor un spor 

singurătatea. Iar atunci când nu e 

de substanţă şi de sugestie. Merită să 

mimată, ca în cazul de faţă, starea de 

remarc, în acest sens, fie şi în treacăt 

singurătate se preface în factor de creaţie. Dincolo de (dar nu cu uşurinţă), chiar poemele din deschiderea 

toate acestea se află forţa participativă a cititorului. volumului, care îl însoţesc pe cititor într-un emoţionant 

Din cele optsprezece cărţi publicate până acum vernisaj, prin muzee de pictură şi de sculptură şi-l pun 

de scriitoarea Vavila Popovici, zece sunt de poezie. în relaţie directă cu celebre personaje din mitologia 

Dar nu numărul are însemnătate, ci altele sunt elemen- greacă ori cu reprezentanţi iluştri ai artelor frumoase. 

tele ce ne atrag nouă atenţia, fie doar şi la o primă Cum, însă, o prefaţă, un cuvânt înainte (sau oricare 

vedere. În primul rând, titlurile. Ei bine, poeta a ales alt nume am da unui astfel de text) nu-şi propune să 

foarte inspirat titlurile cărţilor sale, aceste adevărate repovestească ceea ce autorul a făcut cu mult mai bine, 

nume de botez sugerând în mare măsură structura socot că e mult mai potrivit să îndemn pe cititor să se 

tematică a fiecărui volum, dar şi accentul principal al aplece asupra acestei cărţi. Îl asigur că nu va regreta. 

conţinutului. Iată: „Noapte de iarnă”, „Nopţi albe”, El va găsi în paginile ei un conţinut impresionant de 

„Dincolo de noapte”. Sau „Dragostea mea cea mare”, idei, care şi pe dânsul îl frământă, va afla, de aseme- 

„Insomniile unei veri”, „Între spaimă şi vis”, „Îngerul nea, o sumedenie de întrebări şi răspunsuri (fiecare le 

scrie poemul”. În al doilea rând, autoarea apelează va putea completa după propria trăire), sufletul i se va 

la cuvinte cu o mare încărcătură semantică, dar şi umple cu ample vibraţii şi cu sublimul artei poetice în 

cu nuanţe metaforice, scopul urmărit – voit sau nu – stare pură. Existenţa fiecăruia, aşa cum se derulează 

fiind efectul sporit asupra cititorului. Adică îndemnul ea, se poate regăsi într-un poem, într-o strofă, într-un 

indirect la lectură. 

vers, într-un singur cuvânt. De unde se va vedea că 

Noua carte pe care Vavila Popovici o oferă, cu poetul nu este niciodată singur, că el se află printre 

o generozitate deja afirmată, cititorilor, statornici sau ei. Numai că el, poetul, trăieşte într-o altă vibraţie, el 

ocazionali, este aceasta, al cărei manuscris îl am acum receptează şi interpretează altfel viaţa. El zboară cu 

în faţă: „Singurătatea clipelor târzii”. Se armonizează aripi necăzătoare, rodul acestor zboruri fiind cărţile 

28 

sale. Iar cărţile sale devin bunuri menite să bucure 


pe cititor. Să-l mângâie şi să-l înalţe spiritualiceşte. 

Pentru aceasta, însă, aşa cum constată chiar autoarea, 

toţi „avem nevoie de aripi!”

Despre Singurătatea 

Clipelor Târzii 

Recenta carte lirică a Vavilei Popovici, 

poeta cunoscută şi distinsă din Argeş, coborâtoare din 

Bucovina, poartă pe frontispiciu sintagma 

„Singurătatea clipelor târzii” şi a văzut lumina 

tiparului sub auspiciul lui 2008, la Editura PIM, în 

„dulcele târg al Ieşilor”, acolo unde noaptea trec pe 

străzile încărcate de istorie, umbrele marilor voievozi 

ai literaturii române. 

„Niciodată singur” se cheamă prefaţa semnată 

de literatul Vasile Filip, care printre alte multe 

constatări laudative, precizează: „Structural, Vavila 

Popovici ni se înfăţişează şi în această nouă carte a 

sa, ca un poet pe deplin format, temeinic familiarizat 

cu tainele scrisului frumos. Ea este un poet raţional în 

primul rând. Însă şi sensibil, delicat, duios. Precum şi 

unul de factură intelectuală, afinităţile sale cu muzica, 

cu pictura şi cu alte componente ale artelor şi ale 

culturii naţionale şi universale, oferind poemelor un 

spor de substanţă şi de sugestie.” Plastic şi cuprinzător 

portret critic făcut autoarei cărţii „Singurătatea 

clipelor târzii”! 

Sursa de inspiraţie a lucrării lirice o constituie, 

în parte, povara dulce a amintirilor încă vii, desprinse 

din călătoria făcută de scriitoare în Statele Unite 

ale Americii, în urmă cu doi ani, şi materializată în 

memorialul de călătorie „Jurnal american”, apărut la 

editura „Carminis” din Piteşti, în 2007. În volumul 

acesta, cu emoţie şi originalitate, pe fundamentul 

cunoaşterii, sunt zugrăvite şi comentate tablourile şi 

sculpturile aflate în impunătorul Muzeu Metropolitan 

de Artă din New York. Legătura tematică dintre artă 

şi poezie e mărturisită de autoare în multe poeme ale 

„Singurătăţii clipelor târzii”, unele piese purtând în 

paranteză marca MET (de la Metropolitan). E vorba de 

„Printre statui”, „Pe pajişte’, „Norii deasupra oraşului 

Toledo” şi „Pieta”. În prima, poeta se simte „pierdută 

printre zei şi eroi”, statuia lui Protesilaos reînviind în 

ochii plini de flacăra admiraţiei, vremea lui Homer şi 

tragedia Troiei. A doua e plină de elementele idilice 

care prind viaţă în pânza lui Auguste-Renoir. În a 

treia, „Norii lui El Greco” meditează, se-ntunecă,/ 

rămân nemişcaţi, ameninţători, dominatori, deasupra 

oraşului Toledo…” Iar în „Pieta” intrăm în domeniul 

sacrului prin geniul lui Michelangelo, sacru care cere 

desprinderea de timp a eului liric: ”Mă desprind de 

timp, / rămân încremenită în faţa statuii, / Fecioara 

Maria ţine în braţe / trupul fiului său…” 

(II) 

În poemul „Rugăciune” sacralitatea se amplifică 

prin comunicarea directă cu Fiinţa Supremă, prin implorare 

şi umilinţă: „Ţie, cu umilinţă astăzi îţi cer: / 

Întăreşte-mi trupul, luminează-mi sufletul, / apărămă, 

Doamne, de întunecare…” Iar în „Murmurul 

speranţei, semnul frunzelor prinse de rugină: „Ne 

trecem prea repede, ruginim, Doamne, / asemenea 

frunzelor ruginim!” 

Vavila Popovici cultivă, ca de altfel în toate 

cărţile sale lirice, iubirea, dominantă necesară şi 

temeinică pentru trecerea prin anotimpurile anilor şi 

prin anotimpurile vieţii: „Şopteşte-mă, iubeşte-mă! 

îmi strigai. / Pe cărarea albă sclipitoare paşii alunecau, 

/ fulgii valsau, / râdeau iubirea noastră” (Bucuria fulgilor 

de nea). Plastic, aruncă piatra să spargă tăcerea 

în care stă fiinţa dragă dispărută: „Marea împărăţie a 

tăcerii dintre noi, / poate fi spartă cu-o singură piatră, / 

piatra din stânca amintirilor! / Te vei întoarce la mine, 

iubitul meu, /nu-i aşa?” (Te vei întoarce, nu-i aşa?) 

Interogaţia, ca act artistic, e înlocuită în alt poem cu 

aceeaşi temă prin mijloace enunţiative: „Te credeam 

nemuritor, / te iubeam ca pe un zeu. / Te-am visat, 

iubitul meu! Plângeai.” 

Integrată cu trupul şi sufletul în complexul 

mirific al naturii, aruncă în imagini artistice elemente 

coloristice, sonorităţi, lumini, mişcări şi parfumuri 

ce amplifică emoţia artistică a cititorului, transmit 

optimism, impun meditaţia: „Şi ziua se dilată pe 

cupola cerului… / Inspir mireasma caldă, curată a 

pământului… Mi-e sete şi-ncep să beau lumina / şi 

clipa se-mbracă în vălul speranţei.” (Un bun salut al 

dimineţii) 

Remarcabile versuri construite în metrica albă, 

modernă, care se întinde pe întreg cuprinsul cărţii 

şi care o prinde cel mai bine pe autoare în discursul 

său liric plin de delicateţe, dar încărcat de mesaje 

umaniste. 

Volumul „Singurătatea clipelor târzii” se 

încheie cu o binevenită şi binemeritată trecere în 

revistă a referinţelor critice asupra operei poetice a 

Vavilei Popovici: Nicolae Ioana, Nicolae Manolescu, 

Constantin Mânuţă, Elena Cruceru, Ion Papuc, Aurel 

Gagiu, Arhim. Iuvenalie Ionaşcu (Roma), Renata 

Alexe, Victor Sterom, Mariana Strungă, Ion Georgescu, 

Simion Bărbulescu, Maria-Diana Popescu. 


Ion Georgescu 

29

Sfinţii Îngeri în paradigmă 

evanghelică ioaneică 

Drd. Victor Constantin Măruţoiu 

Evanghelia după Ioan conturează un întreg 

spaţiu creştin, aducând răspunsurile necesare pentru 

definitivarea lucrării de evanghelizare şi dacă, în 

planul evanghelic se desfăşoară prezenţa Mântuitorului 

ca Fiu al Tatălui ceresc, din lucrarea Sa pe 

pământ, Ioan vine şi întăreşte această afirmaţie prin 

cuvintele şi descoperirea directă a apartenenţei Sale 

în cadrul Sfintei Treimi, ca ipostas dumnezeiesc, 

Cuvântul Întrupat, cel promis prin lege şi profeţi, 

împlinirea legii şi a profeţiilor.1 Astfel, în această 

direcţie, prezenţa Sfinţilor Îngeri, în cadrul acestei 

Evanghelii, se descoperă ca fiind raportată la 

Persoana lui Iisus Hristos.2 Numirea lor generică, 

de înger, şi faptul că nu li se atribuie alte denumiri 

sau descrieri, decât ca fiind îngeri, arată importanţa 

pe care Apostolul şi Evanghelistul Ioan o conferă 

numelui. În cadrul scrierilor sale numele este 

reprezentat de Iisus Hristos. Restul personajelor 

gravitează în jurul persoanei-centru a Evangheliei 

a IV-a, care este Iisus Hristos Mântuitorul. În acest 

mod el pune un accent pe descoperirea dumnezeirii 

Mântuitorului. În raport cu această descoperire 

prezenţa Sfinţilor Îngeri se constituie ca o reală 

apariţie, dar care este determinată de activitatea 

Mântuitorului Iisus Hristos.3 

Atmosfera Evangheliei a IV-a este diferită 

faţă de celelalte trei Evanghelii sinoptice. Sfântul 

Apostol Ioan prezintă o scriere mai meditativă, 

cuvintele folosite cunoscând la el o nuanţă 

complementară. Prezenţa îngerilor în patru puncte 

importante se constituie ca o deosebire faţă de 

scrierile sinoptice.4 

Dacă la sinoptici prezenţa Sfinţilor Îngeri 

indica o adeverire a realităţii existenţei Mântuitorului 

Iisus Hristos, la evanghelistul Ioan ei apar 

în trei ipostaze: de slujire, de prezenţă (printr-o 

aparentă non-prezenţă) şi de mărturisitori ai Învierii 

Domnului. Astfel ei descoperă treptat mesianitatea 

Mântuitorului prin comparaţia cu evenimentul 

biblic vetero-testamentar „Scara lui Iacob”, In. 

1,51-52, prin episodul biblic arătat ca o cutumă a 

lumii iudaice, contemporane cu Mântuitorul Iisus 

Hristos, cel al vindecării prin tulburarea apei de 

către Îngerul Domnului In. 5,4, asemănarea cuvintelor 

Sale cu cele dictate de către un înger In. 

12,29 şi episodul mărturiei depline a Învierii lui 


Hristos, ca realitate a împlinirii Legii şi profeţiilor 

în Persoana Sa divino-umană prin înviere şi prin 

preamărirea şi preaslăvirea Sa de către Dumnezeu 

Tatăl, ca fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, 

reprezentând Logosul Tatălui, Fiul cel născut din 

veci. 

Ca particularitate, în privinţa anghelologiei, 

Evanghelia după Ioan ne prezintă cele patru referiri 

la Sfinţii Îngeri drept patru repere mesianice. 

Legătura între Hristos şi îngeri este cea determinată 

de acţiunea lor de slujire, slujire de care este demn 

doar Mesia, Hristos Întrupat. 

Dacă la sinoptici prezentarea Sfinţilor Îngeri 

se constituia ca un discurs al realităţii faptice şi era 

menită să se comporte ca o mărturie a adevărurilor 

prezentate, la Ioan aceste episoade în care îşi fac 

apariţia Sfinţii Îngeri depăşesc limitarea de prezenţă 

doar faptică şi descoperă o realitate a unei stări 

de fapt transfigurată prin întruparea, activitatea, 

patimile, moartea şi Învierea Mântuitorului. Însă 

aceste patru prezenţe episodice la Ioan sunt, în fapt, 

doar o prezenţă reală personală a Sfinţilor Îngeri (In. 

20,12-14) în alte două numirea lor şi prezentarea 

lor o face Hristos (In. 1,51-52; 5,4), iar într-una 

prezenţa lor este amintită de popor. Toate însă 

conturează un spaţiu complementar, care ajută la 

descrierea persoanei Sfinţilor Îngeri, la activitatea 

lor şi la felul de raportare faţă de Persoana lui Iisus 

Hristos. 

Episodul biblic In. 1,51-52 face parte din 

Introducerea Evangheliei a IV-a, secţiunea Mărturii 

despre Iisus Hristos (1,19-51).5 Prezenţa îngerilor 

este amintită de Hristos. Această descoperire apare 

ca o întărire a afirmaţiei din versetul anterior, 

demonstrând puterea Sa. Referirea la credinţa lui 

Natanael datorată vederii lui sub smochin, care 

însuma un fapt minunat, mai presus de puterea 

umană, este dublată de cuvintele care întăresc 

afirmaţia lui Hristos. Astfel Sfântul Chiril afirmă 

că urcarea şi pogorârea îngerilor se constituie ca 

o slujire pe care aceştia o datorează doar Fiului 

lui Dumnezeu, lui Mesia Hristos.6 Această slujire 

are şi o însemnătate aparte, anume că ea deschide 

drumul spre mântuirea celor care vor crede în 

urma vederii sau auzirii despre slujirea îngerilor 

şi împlinirea poruncilor pe care Mântuitorul le dă

Sfinţilor Îngeri spre a fi îndeplinite.7 Dar Gerhard 

Maier vede în acest proces prefigurarea Patimilor 

Mântuitorului.8 Totuşi Chiril al Alexandriei îşi 

continuă discursul considerând că puterea fiinţelor 

spirituale, a îngerilor, constă în faptul de a sluji 

doar lui Dumnezeu şi nu a se sluji una pe alta.9 

Lucrarea lor faţă de om nu poate să fie considerată 

ca o slujire, ci mai mult ca o împlinire a poruncii 

lui Dumnezeu de a-l asista pe om în calea mântuirii 

sale. Este o ascultare faţă de Dumnezeu ajutorul pe 

care îngerul îl acordă persoanei umane.10 

Un alt aspect pe care îl arată acest episod este 

unitatea care se întregeşte prin lucrarea Sfinţilor 

Îngeri. În acest sens prezenţa lor determină o unitate 

în credinţă prin unitatea în slujire. Cele două spaţii 

unite de Persoana Mântuitorului constituie o definitivare 

a planului Creaţiei în care lucrează Sfinţii 

Îngeri: şi sus şi jos, coborând şi urcând. Această unitate 

este considerată prin prisma raportării misiunii 

Sfinţilor Îngeri la misiunea oamenilor şi la cea a lui 

Iisus Hristos. Astfel Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae 

confirmă această unitate în Creaţie, prin unirea în 

slujire a Îngerilor faţă de Hristos, a lui Hristos faţă 

de oameni prin activitatea Sa pământeană.11 

Paralela cu Daniel 7,13 „Am privit în vedenia 

de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca 

Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, 

şi a fost dus în faţa Lui.” şi cu Evangheliile sinoptice 

prezintă legătura dintre Fiul Omului şi Sfinţii 

Îngeri şi misiunea lor, a îngerilor, în raport cu Persoana 

Mântuitorului. Astfel suirea şi pogorârea pot 

fi văzute ca evenimente premergătoare Patimilor,12 

având ca locaţie Grădina Ghetsimani,13 dar pot fi 

privite şi ca prefigurare a slavei viitoare a Mântuitorului 

Hristos.14 Aceste două direcţii pot deţine 

un numitor comun şi anume unitatea în activitatea 

Mântuitorului, pe de o parte, iar pe de altă parte 

descoperă unitatea slujirii Sfinţilor Îngeri.15 

Referirea la episodul vetero-testamentar, 

conform „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe 

pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui 

Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.” Fac. 28,12 

descoperă, în lumină ioaneică, o descriere directă 

cu privire la mesianitatea Mântuitorului Hristos.16 

În acest fel problematica anghelologică descrie 

unitatea în carul activităţii lui Iisus şi a relaţiei Sale 

personale cu Tatăl. 

Între dezbaterile teologice cu privire la 

versetul In. 12,29: asemănarea cuvintelor Sale 

cu cele dictate de către un înger apare poziţia 

Sfântului Chiril al Alexandriei care descrie acest 

verset ca fiind o conturare a patimilor, morţii şi 

Învierii Mântuitorului, în chipul unei prefigurări 

ioaneice a descoperirii semnului lui Iona.17 Lipsa 

comentării afirmaţiei poporului, care aseamănă 

glasul cu un înger ridică semne de întrebare.18 În 

acest sens conturarea ideii mesianice ioaneice pare 

să nu implice aspectul îngerului. Totuşi realitatea 

descoperită este alta. Prin acest verset autorul 

Evangheliei a IV-a prezintă importanţa îngerului. 

Paralela făcută este cu In. 5,4 şi cu cărţile veterotestamentare 

Ieşire, Leviticul, Numeri, Deuteronom 

şi cărţile profetice în care cuvintele lui Dumnezeu 

erau transmise Poporului Ales prin intermediul 

Îngerului Domnului. În acest fel, credinţa poporului 

era că Iisus a vorbit cu un înger, neconcepând posibilitatea 

vorbirii directe a lui Hristos cu Dumnezeu. 

Această remarcă arată imposibilitatea de a se gândi 

că poate exista o vorbire care să nu fie intermediată 

de prezenţa îngerului.19 

Prezenţa glasului din cer, explicată de popor 

ca fiind un tunet (fenomen natural) sau glasul unui 

înger (fenomen supranatural), era cunoscută în 

mediul iudaic, al rabinilor, numit fiind bath kol,20 

care însuma vorbirea mesagerului Domnului faţă 

de popor. Tunetul simboliza deseori la popoarele 

antice intervenţia sau pedeapsa din partea zeilor.21 

O paralelă se poate face cu versetul din Cartea 

Iov 37,2 „Ascultaţi bubuitul glasului Său. Şi tunetul 

care iese din gura Sa.” În această ordine 

de idei tunetul este o reprezentare a prezenţei lui 

Dumnezeu în cadrul Creaţiei, dar şi o trimitere a 

mesagerilor săi, o formă de misiune. Astfel paralela 

între tunet şi înger se rezumă la o singură persoană 

Dumnezeu. Numai modul de manifestare diferă. 

Fie este prezentat prin fenomenologia naturală, fie 

este reprezentat prin îngerul trimis de El apare, în 

acest instant, paralela cu F.A. 23,9 „Şi s-a făcut 

mare strigare, şi, ridicându-se unii cărturari din 

partea fariseilor, se certau zicând: Nici un rău nu 

găsim în acest om; iar dacă i-a vorbit lui un duh 

sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu.” 

Prezenţa îngerului este clară. Ea se manifestă ca 

mesager al lui Dumnezeu, ca şi realitate a prezenţei 

lui Dumnezeu în Creaţie. 

Credinţa în glăsuirea îngerului sau existenţa 

tunetului descoperă prezenţa celor două grupări 

iudaice: cea a fariseilor22 şi cea a saducheilor. 

Căci primii credeau în existenţa îngerilor, pe când 

cea de-a doua respingea această idee şi, astfel, ei 

explică prezenţa acestui glas ca fiind un fenomen 

natural, în forma fulgerului. 


31

La fel ca şi în cazul In.5,4 şi în acest caz 

prezenţa termenului de înger nu este explicată 

de cercetătorii biblici,23 accentul punându-se, în 

momentul acesta, pe relaţia Fiu Tată, pe paralela cu 

capitolul In.17, fiind implicată mai mult descrierea 

mesianică, decât apariţia asemănării cu îngerul a 

glasului ceresc. 

Astfel, în atmosfera operei ioaneice, episodul 

prezenţei Îngerilor în Grădină, descris de două 

versete, descoperă, cel mai concis şi într-un mod 

direct, gândirea anghelologică ioaneică. Prezenţa 

celor doi îngeri este una reală şi mărturisită de 

Evanghelist, ca fiind o realitate a existenţei şi slujirii 

Sfinţilor Îngeri. Este singurul pasaj al Evangheliei 

ioaneice care îi prezintă pe îngeri în mod direct, ca 

prezenţe personale, şi care redă cuvintele lor, ca o 

împlinire a vestirii lui Hristos din In. 1,51. 

Apariţia lor este descrisă ca fiind situată în 

mormânt, unul stând la cap şi unul la picioare, unde 

şezuse trupul lui Iisus, prezentând o dimensiune 

nouă, cea a unităţii slujirii. Dacă trupul lui Hristos 

unul este, prezenţa angelică fiind de două persoane, 

unul la cap şi unul la picioare, descoperirea este 

aceea că misiunea Sfinţilor Îngeri este una, cea a 

slujirii lui Dumnezeu, demonstrând astfel unitatea 

slujirii Sfinţilor Îngeri.24 

Dimensiunea nouă asumată de trupul lui 

Hristos este afirmată de aşezarea Sfinţilor Îngeri, 

ca şi cum aceştia ar măsura trupul, în dimensiunea 

lumii cereşti25, ca o transfigurare a existenţei 

lumii pământene în sfera sacralităţii lumii cereşti. 

În acest fel este conturată şi calea Eshatonului, 

care implică slujirea Sfinţilor Îngeri. Prezenţa lor 

devine mărturie vie a Învierii şi cale de descoperire 

a lui Hristos Înviat. Astfel discuţia pe care Maria 

Magdalena o are cu cei doi îngeri se constituie ca o 

iniţiere în descoperirea lui Hristos Înviat.26 Această 

pregătire este necesară pentru revelarea Hristosului 

ceresc. În acest punct constă misiunea Sfinţilor 

Îngeri în gândire ioaneică, fiind cea care pregăteşte 

persoana umană pentru o întâlnire personală şi 

definitorie cu Mântuitorul Iisus Hristos. Această 

anghelofanie este calea, din perspectivă ioaneică, 

spre teofania desăvârşită a Celui Înviat. 

Versetele 12-13 de la Ioan se constituie ca 

o reluare a unui material comun sinopticilor,27 

primit, dar interpretat în mod aparte de autorul 

Evangheliei a IV-a, ca fiind o probă cerească a 

Învierii Mântuitorului. 28 

Culoarea alb descrie prezenţa semnului 

îngerilor cereşti. Ea apare ca întărire a faptului 


potrivit căruia cele două persoane erau îngeri ai 

Domnului.29 Deşi Ioan numeşte rar pe îngeri şi 

acest moment este singurul în care Sfinţii Îngeri 

apar ca persoane prezente în Evanghelia sa, acest 

moment este descris cu lux de amănunte. Totul 

are o însemnătate, inclusiv culoarea, cunoscând 

o simbolistică aparte. În acest moment albul este 

arătat ca o întărire a ideii de fiinţă cerească, din 

lumea îngerilor.30 

Vorbirea Sfinţilor Îngeri cu Maria Magdalena 

se constituie ca şi cale de dăruire a cunoştinţei tainei 

despre Hristos.31 Albul devine simbol al curăţiei 

şi descoperire a rodului Crucii, anume curăţirea 

persoanei umane. Durerea şi plânsul Mariei 

descoperă paralela cu capitolul 3 din Facere, în care 

Dumnezeu arată primei familii umane plata pentru 

neascultarea lor, durerea şi suferinţa depărtării de 

El.32 Perspectiva pe care o lansează Ioan este cea 

a rememorării durerii umane în faţa lipsei trupului 

Mântuitorului. Dar căutarea Mariei viza un Hristos 

pământean, anume trupul Lui. Sfinţii Îngeri încearcă 

să o îndrume pe Maria spre Hristosul ceresc, spre 

trupul transfigurat prin Înviere al Mântuitorului, ca 

astfel durerea să fie înlăturată. Întrebarea Sfinţilor 

Îngeri: „Femeie, de ce plângi?” In. 20,13 descoperă 

nu atât lipsa de cunoştinţă a îngerilor faţă de durerea 

Mariei, ci, mai mult, ei îi descoperă faptul potrivit 

căruia, după Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, 

durerea este ştearsă de lucrarea Sa prin transfigurarea 

chipului uman, a trupului uman de către Hristos. 

Această lucrare este împlinită prin răscumpărarea 

din păcatul strămoşesc şi oferă, prin intermediul 

îngerilor calea spre cunoaşterea ei în Persoana lui 

Hristos Înviat.33 

O problematică referitoare la acest verset este 

cea descoperită de arătarea Sfinţilor Îngeri Mariei 

Magdalena şi faptul că nu li se arată Sfinţilor Apostoli 

Petru şi Ioan.34 Acestei problematici se poate 

răspunde prin intermediul întregii gândiri ioaneice. 

Astfel simbolistica ioaneică descoperă faptul 

potrivit căruia Hristos acţionează în mod particular 

cu fiecare persoană, iar credinţa ucenicilor a putu fi 

mărturisită datorită faptului că erau două persoane 

la intrarea în mormânt, anume cei doi Apostoli au 

fost împreună la mormântul Mântuitorului. La fel 

s-a întâmplat cu femeile mironosiţe, precum ne apar 

descrierile în scrierile sinoptice. În cazul Mariei 

Magdalena ea era singură. Dacă luăm în considerare 

faptul că era şi femeie, cuvântul ei nu era demn de 

crezare, în lumea semitică, dacă nu avea un martor 

sau, cel puţin, nu avea o întâlnire personală cu

un mesager al lui Dumnezeu, care să-i fie martor 

al întâlnirii. Astfel prezenţa Sfinţilor Îngeri 

este descoperită ca mărturie de netăgăduit, mai 

mult, şi datorită faptului că şi femeile mironosiţe 

îi văzuseră, precum apare mărturisit în scrierile 

sinoptice, în Evangheliile sinoptice. În acest sens 

mărturia Sfinţilor Îngeri apare ca şi fundament al 

mărturisirii Mariei Magdalena faţă de Apostoli şi 

ucenici. 

Vorbirea împreună a celor doi Sfinţi Îngeri, 

folosirea pluralului pentru acţiunea lor, în formă 

verbală, denotă faptul potrivit căruia misiunea lor 

este unitară. Unitatea misiunii lor determină astfel 

singularitatea mesajului lor, deschiderea căii spre 

Iisus Hristos Înviat. 

În teologia Evangheliei după Ioan Sfinţii 

Îngeri sunt descoperiţi ca mărturisitorii mesianităţii 

şi divinităţii lui Iisus Hristos, ca şi domn şi Mântuitor. 

Ei reprezintă legătura permanentă între cer şi 

pământ, Acţiunea lor aduce descoperirea învierii. 

Ioan descoperă prezenţa Sfinţilor Îngeri ca fiind cei 

care deschid calea spre mântuire, spre Eshaton. 

NOTE 

1 F. J. Maloney, Johannine Son of Man, 1976, USA, 

pp. 33-47. 

2 Ibidem 

3 Xavier Leon Dufour, Lecture de l Evangile selon 

Jean, Seuil, Paris, 1998, pp. 40-51. 

4 Cele patru episoade sunt de la In. 1,51-52; 5,4; 12,29; 

20,12-14, care punctează 3 mari evenimente: mesianitatea 

Mântuitorului, împlinirea legii în Persoana Sa divinoumană, 

şi mărturia despre Învierea Sa, deschiderea căii 

Eshatonului, Hristos Înviat fiind Judecătorul cel veşnic. 

5 Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian TOFANĂ, Studiul Noului 

Testament, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005, p 210. 

6 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la 

Evanghelia Sfântului Ioan, trad. D. Stăniloae; PSB, IB- 

MBOR, Bucureşti, 2000, p. 156. 

7 Ibidem 

8 Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, Colecţia Comentariu 

biblic, vol. 6-7, Editura Lumina Lumii, Korntal, 

Germania, 1999, p.72. 

9 Ibidem 

10 Ibidem. 

11 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică 

ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 292. 

12 Ibidem 

13 Ibidem 

14 Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan, introducere 

şi comentariu, vol. I, Editura Teofania, Sibiu, 

2003, p.59. 

15 http://www.unboundbible.org/index. 

cfm?method=commentary.showCommentaryResults, 

Comentariul biblic al lui Matthew Henry 

16 Vasile Mihoc, op. cit. 

17 Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 776. 

18 Ibidem. 

19 În acest sens apare cazul lui Moise în episodul 

primirii tablelor Legii, dar există şi argumentul vorbirii 

directe a lui Dumnezeu cu Avraam, cu Moise (în chipul 

rugului aprins), dar aceste dialoguri au fost personale şi 

nu au asistat terţe persoane umane la ele. Aceste teofanii 

implicau descoperirea lui Dumnezeu doar persoanelor 

în cauză. Momentul Teofaniei de la Stejarul din Mamvri 

prezintă apariţia celor trei îngeri, pentru că în acest moment 

teofania are loc în faţa mai multor persoane. Iar 

momentul din In.12,29 este unul dintre momentele în care 

teofania are loc în mod direct şi în prezenţa mai multor 

persoane ca mărturisire a mesianităţii şi a apartenenţei 

în cadrul Sfintei Treimi a Fiului, a lui Iisus Hristos cf. 

Mt. 3,17; 17,5. 

20 Gerhard Maier, op.cit.,p. 546. 

21 Rowena şi Rupert Shepherd, 1000 de simboluri. 

Semnificaţia formelor în artă şi mitologie, Trad. din 

engleză de Anca Ferche, Editura Aquila 93, Oradea, 

2007, p. 31: „”Tunetele sunt reprezentate de un simbol 

în forma literei S pe hainele zeităţilor romano-celtice ale 

SOARELUI sau ale CERULUI, sau de un CIOCAN, ca 

şi ciocanul din mâna lui THOR. Un ciocan şi un topor 

simbolizează tunetul în unele culturi africane...” Majoritatea 

exemplificărilor nu includ versiunea gândirii 

creştine a simbolului de tunet. Corelaţia se poate face 

doar cu versetele din Psalmi, care includ reprezentări 

ale lui Dumnezeu în manifestările Sale prin intermediul 

forţelor naturii. Dicţionarele biblice nu se opresc la aceste 

simboluri, ridicându-se problema editării unui Dicţionar 

de simboluri biblice neo-testamentare. 

22 Ibidem 

23 Georges Zevini, Comentaire spirituel de l’Evangile 

de Jean, vol. II, Mediaspaul, France, 1996, pp. 48-54. 

24 R. Schnackenburg, Das johannesevangeluim, III, 

p. 212-214. 

25 Andre Scrima, Comentariu la Evanghelia după 

Ioan, trad. Franceză Anca Manolescu, Editura Humanitas, 

Bucureşti, 2003, p. 113. 

26 C.M. Martini, Il vangelo secondo Giovanni, Roma, 

p.157-159. 

27 Georges Zevini, op. cit., p. 202. 

28 Lindars, B., The Passion in the Fourth Gouspel, 

in God’s Christ and His People: Studies in Honour of 

Nils Alstrup Dahl, ed. J. Jervell and W. A. Meeks, Oslo, 

1977. 

29 Gerhard Maier, op.cit.,p. 839 

30 Ibidem 


32 Şi bărbatul şi femeia cunoscând durerea prin viaţa 

lor: bărbatul în chinul muncii sale îşi va agonisi hrana, 

iar femeia în chinuri va naşte urmaşii. 

33 Manoilescu Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul 

în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, 

Bucureşti, 2004, p.689. 



33

PARTICULARITĂŢI ALE ROMANELOR 

MINULESCIENE 

Poetul Ion Minulescu l-a pus în umbră pe 

prozator. La aceasta a contribuit şi campania sa 

zgomotoasă de impunere a simbolismului, el fiind, 

cum se ştie, popularizatorul cel mai fervent al 

curentului la noi, chiar dacă această estetică este 

prezentă mai mult exterior şi mecanic în opera 

poetică a scriitorului. 

Minulescu a fost însă în perioada interbelică 

şi un prozator original care a impus o formulă care 

îi aparţine cu totul. Este o proză contaminată de 

propria-i poezie. Perpessicius 

observa în acest sens: 

”Caracteristica poeziei 

lui a trecut şi în proză. 

Aceeaşi dragoste pentru 

mister, aceeaşi poezie a 

zărilor, aceeaşi nelinişte, 

aceeaşi melancolie a iubirilor 

nepotolite se întâlnesc 

şi în paginile lui de 

proză (...)” 1 

Prin tematică proza 

lui Minulescu se circumscrie 

şi ea mediului citadin. 

Şi prin universul ei dar şi 

prin mijloacele sale de expresie 

altele decât acelea 

ale prozei noastre obiective 

de atunci ea reprezintă 

o contribuţie importantă a 

autorului la impunerea unui nou gen de proză. 

Discutăm mai întâi succint temele romanelor. 

Primul roman Roşu, galben şi albastru 

(1924), care a avut un extraordinar succes de 

public, este un roman al războiului, o adevărată 

cronică realistă a Bucureştiului şi Iaşului din perioada 

retragerii. Personajul principal, scriitorul 

Mircea Băleanu, reprezintă un tip caracteristic al 

acelei perioade. Spre a fi protejat de război acesta 

întreprinde tot felul de intervenţii şi reuşeşte să 

fie mobilizat la cenzura militară. Detaşat la Iaşi 

cu puţin timp înaintea ocupării Bucureştiului, 

acesta se sustrage îndatoririlor cetăţeneşti de o mare 

importanţă care îi revin. Prezenţa în viaţa socială, 


Anişoara Vlăduţ 

cuceririle erotice sunt pentru el singura modalitate 

de a deveni „erou”. Este, desigur, un eroism fals 

din afara frontului, în fond o laşitate. Aventurile 

sale ce se consumă cu femei uşoare şi prozaice 

precum rusoaica Tatiana, apoi Jeny Vasilescu, D-na 

Grunberg sunt foarte comune. 

În romanul amintit prevalează peisajul 

sufletesc al eroului principal, peisaj ce răsfrânge 

însă abundent viaţa publică, socială sau militară 

a acelei vremi: imaginea Bucureştiului în timpul 

survolării Zepelinului, atmosfera 

din cafenelele frecventate mai 

ales de pensionari, evacuarea, 

drumul spre Iaşi, Iaşiul tixit de 

refugiaţi, cenzura din Bucureşti, 

spaimele revoluţiei ruse, bucuria 

armistiţiului şi reîntoarcerea în 

capitala eliberată. 

Mircea Băleanu este laş, 

conştient de acest defect capital. 

Laşitatea este dublată de hedonism 

pe care eroul caută a-l 

satisface prin frecventarea unui 

adevărat cortegiu de amante. 

Această laşitate şi-o sfârşeşte în 

solitudinea unei camere de hotel 

din capitala noului stat devenit 

liber şi unitar. Cei ce îl însoţiseră 

o vreme se risipiseră. 

Un critic entuziast al acestui 

roman a fost Perpessicius. Recenzând romanul, 

el mai observa în afara celor amintite următoarele: 

”Căci nu putem sfârşi înainte de a stărui asupra 

acestui preţios dar al poetului, care împodobeşte 

scrisul său cu o profuziune de imagini. Portrete, 

comparaţii, metafore, variante într-un cuvânt 

ale acelei bogate imaginaţii ale poetului, totul 

concură să dea scrisului d-lui Minulescu o marcă 

de superioritate (...). Aşa cum se desfăşoară acest 

fragment de istorie, cu pregnante notaţii satirice, 

cu o perfectă cunoaştere a locurilor şi oamenilor, 

cu o impresionantă confesiune a eroului, cu decoruri 

peste care verva stilistică a d-lui Minulescu 

plimbă un neadormit reflector magic, Roşu, galben 

şi albastru înscrie, în ciuda atelierelor critice, o

pagină fragedă şi înviorătoare în tânărul istoric al 

romanului românesc”. 2 

Nina Apetroaie referindu-se la acest roman 

remarcă: ”Cu toate carenţele sale, romanul 

lui Minulescu, ocupă un loc singular în literatura 

română. În şirul romanelor de război este singurul 

care, de la început pînă la sfârşit, priveşte teribilul 

cataclism, chiar dacă el a adus cu sine întregirea 

neamului, din unghiul poate cel mai dificil, al 

grotescului. Nici curajul şi nici talentul, desigur, 

nu i-au fost suficiente pentru a transforma într-un 

roman al absurdului; dar originalitatea şi intuiţia sa 

nu au dat greş nici de data aceasta”. 3 

Romanul cel mai deplin realizat este Corigent 

la limba română. Este un roman autobiografic 

consacrat în bună măsură adolescenţei, devenirii 

unei existenţe. 

Romanul cuprinde adolescenţa fostului elev, 

mediul şcolar piteştean, amintirile legate de Slatina, 

perioada pariziană cu atmosfera ei boemă, artistică 

şi de cafenea, voluptatea aventurilor erotice, întoarcerea 

în ţară, intrarea în boema artistică de 

la cafeneaua Kűbler şi terasa Otetelişanu, cearta 

dintre tradiţionalişti şi moderni, în sfârşit, plecarea 

ca funcţionar la Constanţa în toamna lui 1906 la 

Administraţia Domeniilor statului din Dobrogea. 

Emil Manu susţine că cea mai bună explicaţie 

a cărţii o constituie mărturisirea autorului: ”Mai 

întîi Corigentul meu la limba română nu este 

propriu-zis un roman. Nu vreau să se creadă că în 

modestul meu compartiment literar am introdus 

bagaje care nu-mi aparţin. Nu. Nu ştiu să scriu 

romane şi probabil nu voi putea să învăţ să scriu 

niciodată aşa ceva. De cîte ori am încercat mi-am 

dat seama că sensibilitatea mea artistică nu poate 

suporta disciplina riguroasă a formelor precise, 

după care se scrie un adevărat roman. Mă mărginesc 

doar să scriu aşa după cum mă taie capul, sau - mai 

bine zis - nu-mi dau niciodată osteneala să-mi fixez 

dinainte nici popasurile, nici sfîrşitul drumului pe 

care mă las purtat numai de fantezie”. 4 

Acelaşi critic sesizează entuziasmul pe care 

l-a stârnit romanul lui Paul Zarifopol, comparând 

pe Ion Minulescu cu Ion Creangă, cel din Moş 

Nichifor Coţcariul: ”Nici Creangă, nici Minulescu 

nu puteau trata erotica aşa cum cere filozofia morală 

a guvernantelor şi cum prescriu autorităţile sociale 

sau intelectuale, care, din interese felurite, recurg 

ocazional la acea filozofie morală. Creangă a fost 

cenzurat, mulţi ani după ce Pierre Louys, Anatole 

France, Henri de Régnier şi atîţia alţii modificaseră 

ireversibil paragraful care fixează limitele erotice în 

cadrul moral-estetic al publicului mare însuşi”. 5 

Daniel Dimitriu consideră că opiniile lui 

Zarifopol nu se întîlnesc cu opiniile lui Minulescu 

despre propriile romane: „Opiniile lui Zarifopol 

despre ceea ce sunt romanele lui Minulescu nu 

se întâlnesc cu opiniile lui Minulescu despre propriile 

romane. Confesiunea sceptică reprodusă de 

Perpessicius este edificatoare. Autorul nu s-a luat în 

serios ca romancier şi se pare, din acest motiv nu a 

perseverat în a dezvolta şi consolida o perspectivă 

originală”. 6 

Cu toate observaţiile făcute de critica literară, 

cartea poate fi considerată ca o frescă a unei epoci 

şi ca o compoziţie foarte minulesciană. Cartea nu 

trebuie văzută numai în aspectul ei documentar, 

biografic deşi sunt multe elemente ale existenţei 

autorului. Atâta biografie câtă este,Minulescu o 

restructurează,o transfigurează, o amestecă cu evenimentele 

zilei, povestind totul cu vervă sentimentală. 

La 47 de ani, cât avea când a scris cartea, Minulescu 

vede lucrurile cu ochiul adolescentului. Vârsta la 

care are loc emanciparea de sub rigorile familiale şi 

sociale (mediu şcolar) se exprimă prin sistematică 

bravură. Corigenţa lui Bucu e un act de frondă împotriva 

unei mentalităţii scolastice. Ca şi simpaticul 

său personaj, Minulescu a căzut la examenul clasei 

a VI-a din pricina literaturii, mai exact spus din 

cauza unei poezii de Grigore Alexandrescu, căreia 

i-a găsit nişte erori în oglindirea realităţii. Şcoala 

apare ca instituţie de constrângere a spiritului ce 

împiedică exprimarea personalităţii. Prima parte 

a cărţii - cea strict autohtonă - insistă pe iniţierea 

erotică a liceanului. La Paris el se perfecţionează. 

Lizica nu este altcineva decât fiica prefectului din 

Piteşti, din pricina căreia s-a sinucis un fost coleg 

de clasă. Ea a devenit „principesa” Romanowska, 

mai exact spus întreţinuta unui nobil rus din ilustra 

familie a Romanovilor şi va sfârşi ftizică, lăsând 

pe tânărul student neconsolat şi fără examene luate. 

Apartamentul Lizicăi era mobilat după cele mai 

stricte canoane ale esteticii simboliste: ”Bibelouri 

de preţ, covoare persane, tablouri de Manet şi 

Berthe Morisot, litografii de Toulouse-Lautrec şi 

bucăţi de marmură de Rodin, un ogar alb, două 

pisici de Angora iar într-un colţ mai întunecat, pe 

o etajeră japoneză fotografiile familiei.” 7 

Corigent la limba română oferă cheia unei 

concepţii despre eros. 

Fuga Margaretei (prima dragoste a lui 

Bucu), adulterul Steluţei (verişoara aceluiaşi), 


35

disponibilitatea lui Kety, viaţa de întreţinută a 

Lizicăi dau la iveală o tipologie feminină prin 

excelenţă amorală. 

Corigent la limba română este romanul 

întâmplărilor banale, ridicate la rang de 

senzaţional. 

Ultima parte a romanului Corigent la limba 

română, cea care ar fi putut constitui o frescă 

a vieţii literare bucureştene, a vieţii de cafenea 

privită dinăuntru, este expediată. Subiectivismul, 

egocentrismul uneori chiar în delicateţea celui 

venit din cafenele pariziene nu sunt disimulate, Ion 

Minulescu, fostul mic rege al cafenelei bucureştene 

remarcă ironic că la Kűbler intelectualii sunt oameni 

care nu se ocupă cu nimic. 

Un al treilea roman în care se poate urmări 

biografia scriitorului se numeşte Bărbierul regelui 

Midas sau voluptatea adevărului (1931). Raportul 

dintre memorie şi invenţie s-a modificat sensibil 

în favoarea celei de a doua. Nici biograficul nu 

mai e atât de strict, ci vizibil afectat de ordinea 

interioară a unei ficţiuni consistente. Minulescu 

dă o remarcabilă pregnanţă grotescă mediului 

funcţionăresc, atât de familiar directorului general 

de minister. Negoiţă Prescureanu, care duce 

o viaţă anonimă de funcţionar în minister, este 

oprit în plin centrul Bucureştiului de un individ 

care se recomandă drept bărbierul regelui Midas. 

Deşi lucrează în Ministerul Artelor, Negoiţă nu 

ştie că are în faţă un personaj mitologic, de acum 

două milenii şi jumătate, renumit prin fanatismul 

sincerităţii sale: neputând trece sub tăcere că regelui 

său îi crescuseră urechi de măgar, a săpat o groapă 

în care a strigat, spre uşurare, adevărul. Pentru a-şi 

face credibilă identitatea miraculoasă, ciudatul personaj 

îl invită pe slujbaş să-şi confrunte ceasornicul 

cu ceasurile publice instalate în perimetrul central 

al capitalei. 

Prescureanu trăieşte un coşmar: constată 

că nici una din maşinăriile timpului instalate de 

municipalitate nu indică ora normală. Îşi dă seama 

că nu e vorba de simple desincronizări datorate 

unei funcţionări proaste, ci de o percepţie diferită 

a timpului. 

Bărbierul regelui Midas a adus în viaţa tihnită 

a lui Prescureanu o fabulă despre condiţiile imposturii, 

mai ales despre imposibilitatea denunţării ei, 

date fiind rangurile la care se poartă. 

Aflat într-un angrenaj al înaltelor funcţii, 

sfătuit de un aşa-zis ziarist, Aristotel Macropol, 

Negoiţă la mica lui onestitate se decide să devină 


director de minister. Aceasta în baza unui târg: promite 

să ia de nevastă pe Lilly Ionescu, o admirată 

colegă, amanta directorului general, cu care ea va 

avea un copil. Macropol îl sfătuieşte să meargă 

cu ticăloşia până la capăt şi odată postul obţinut, 

să refuze căsătoria. Între timp, fantasticul bărbier 

al regelui Midas, dezgustat de dimensiunile minciunii 

locale se hotărăşte să plece în lumea largă. 

Minulescu realizează în acest roman o comedie de 

moravuri amintindu-ne de Gogol, Caragiale, având 

ca protoganist pe anonimul slujbaş. 

Acţiunea este divizată în tablouri scenice: 

întâlnirea şi prima discuţie dintre Negoiţă şi bărbier, 

discuţia dintre Negoiţă şi colegii din minister 

privind identitatea bărbierului, dialogul Negoiţă 

- Macropol, apoi cel dintre Negoiţă şi directorul 

general etc. 

Naraţiunea leagă scenele între ele şi slujeşte 

portretizărilor. Directorul general este un om de 

litere, adică publică din când în când în reviste, 

fie cu plată, fie gratuit, articole despre Eminescu, 

Creangă, Caragiale, Macedonski. El nu riscă să se 

înşele niciodată. 

În spatele fiecărui asemenea post-fantomă 

stau relaţia şi interesul politic. 

La rândul ei, Universitatea este un adăpost 

confortabil şi un avanpost rentabil pentru cei puşi 

pe cariera politică. 

Minulescu surprinde un sistem care se 

sprijină pe false valori, pe abuzul de putere. 

Mediul jurnaliştilor e privit cu ochiul ager al 

lui Aristotel Macropol. Discuţiile se poartă mai ales 

pe baricadele cafenelelor şi restaurantelor. 

În clipele în care denunţă „viţii”, eroii devin 

inteligenţi şi etici. Tutela lui Caragiale e de găsit 

mai peste tot în roman, de la târgul ce i se propune 

lui Prescureanu pentru a salva moralitatea unei 

femei şi prestigiul unui înalt funcţionar şi până la 

simbolistica onomastică. Comicul e de pură atracţie 

caragialiană. 

Ion Minulescu reuşeşte să stabilească simetrii 

între epoca lui Caragiale şi cea a lui Minulescu. 

Referindu-se la romanul Bărbierul regelui 

Midas sau voluptatea adevărului, Emil Manu 

afirmă că: ”Bărbierul regelui Midas sau voluptatea 

adevărului e un roman al Bucureştilor, fără să 

devină o frescă sau o cronică bucureşteană, ca în 

scrierile lui Cezar Petrescu. 

Moravurile bucureştene apar aici satirizate 

ca într-o comedie cinematografică. Căsătoria lui 

Negoiţă Prescureanu este aproape un scenariu, iar

apariţiile şi dispariţiile personajului, simbolizat ca 

bărbier al regelui Midas, sînt un fel de acţiuni egale 

cu o tehnică de deus ex machina.” 8 

Daniel Dimitriu observă în legătură cu acest 

roman că: ”Abia în Bărbierul regelui Midas sau 

voluptatea adevărului se cristalizează o perspectivă 

cuprinzătoare şi se pun pete de culoare pe un tablou 

de epocă. Şi aceasta pentru că romancierul a găsit 

modalitatea adecvată de implicare. E vorba de o 

implicare «rece», prin sarcasm, prin cinism chiar, o 

implicare de tip caragialian. Minulescu vede lumea 

exact şi în adâncimi nu atunci cînd propriu-zis 

glumeşte şi ironizează, ci atunci cînd glumeşte şi 

ironizează fără să se cheltuie efectiv. Jovialitatea lui 

e superbă cîtă vreme e distantă şi nepăsătoare.” 9 

În ultimul roman, 3 şi cu Rezeda 4 din 1933, 

autorul a creat patru tipuri de eroi moderni: femeia, 

amantul gelos şi îndrăgostitul legal. 

Femeie frumoasă şi libertină, Rezeda distruge 

patru bărbaţi, trei dintre aceştia fiind morţi 

în accident. Toată substanţa romanului constă în 

confesiunile eroinei, care îşi apără cauza. Amanţii 

Rezedei sunt: un elev, un bancher, un ataşat de 

presă, un diplomat, un proprietar al unei plantaţii de 

cafea, un consilier de legaţie, un moşier care îi este 

pentru o vreme şi soţ. Mai nou, în viaţa ei a apărut 

un alt poet care, incomodat de o afacere financiară, 

o părăseşte într-un mod senzaţional: simulează 

sinuciderea. Cel mai bun prieten al impostorului, 

un pedant profesor de latină, e trimis să ducă falsa 

veste şi cade victima ”neconsolatei” femei. După 

o vreme, poetul surprinde noul cuplu şi provoacă 

scandalul de rigoare. 

Rezeda găseşte că e tocmai momentul nimerit 

să se descotorosească de amândoi. Pentru mai 

multă siguranţă, pleacă în provincie, la un ospiciu, 

unde pozează în femeie care şi-a pierdut minţile 

din pricina ticăloşiei bărbaţilor. Cei doi amici se 

transformă în detectivi şi vor cu orice preţ să se 

răzbune. 

Pentru profesorul de latină, răzbunarea nu-i 

decât una singură: crima. O iau pe urmele infidelei, 

ajung la ospiciul cu pricina, dar acolo află că mult 

agitata pacientă l-a sedus pe medicul-şef, căruia îi 

va deveni soţie. 

În virtutea competenţei profesionale „candidatul 

la însurătoare” mărturiseşte că Rezeda e femeia 

care l-a scos din minţi. În cele din urmă, cuplul 

asasin pleacă înapoi resemnat. Pericolul dispărând, 

Rezeda îşi modifică planurile matrimoniale. 

Într-un fel de melodramă aflăm că s-a încurcat 

cu un aviator, murind într-un accident de zbor 

deasupra munţilor. 

Rezeda e prototipul feminităţii fascinante, 

care foloseşte minciuna ca pe o podoabă. 

Romanul Rezedei face, indirect, o incizie în 

psihologia bărbatului. 

Romanul 3 şi cu Rezeda 4 e o comedie de 

moravuri mondene. 

Renunţând la linearitate, epicul se încheagă 

din repetiţii şi adăugări, iar eroii sunt dublu, triplu 

sau chiar de patru ori reflectaţi. 

Fiecare gest are o triplă semnificaţie, una 

reală, una mărturisită şi una atribuită. Minulescu 

are deosebită grijă să păstreze sunetul distinct al 

vocilor, gândeşte fiecare dintre cele patru spovedanii 

în termenii psihologiei celui care rosteşte, 

ţine cont de atitudine, de interese, izolează până şi 

ticuri de exprimare. 

Emil Manu arată că: „ Ultimul roman publicat 

de Ion Minulescu, 3 şi cu Rezeda 4 (1933), 

e o carte experimentală şi, în mare parte, hibridă, 

autorul combină experimentele a două şcoli literare; 

proza simbolistică franceză şi teatrul expresionist 

german.” 10 

Romanele lui Minulescu au avut o priză slabă 

la marea critică. 

Singurii apărători de vază ai prozei lui 

Minulescu au fost Paul Zarifopol şi Perpessicius. 

Romanele lui Minulescu sunt romanedocument. 

Pornind de la documentul intim, ele şi-l 

asumă pe cel social. 

NOTE 

1. Perpessicius, Opere, vol.II. Menţiuni critice, 

Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1967, p.278 

2. Perpessicius, Ibidem, p.278-279 

3. Nina Apetroaie, Ion Minulescu, Galaţi, Editura 

Porto-Franco, 1996, p.122 

4. Emil Manu, Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului 

românesc, Editura Minerva, 1981, p.213 

5. Ibidem, p.214 

6. Daniel Dimitriu, Introducere în opera lui Ion 

Minulescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.51 

7. Ion Minulescu, Corigent la limba română, Cultura 

naţională, 1928, p.379 

8. Emil Manu, op. cit., p.217 

9. Daniel Dimitriu, op. cit, p.39 

10. Emil Manu, op. cit., p.218 


37

Jaf la drumul mic 

Aripi de înger, desprinse de trup, 

încă pe nezburate, mă rup. 

Lucrarea (tu râzi ?...) sub neclar de lună 

îşi fac. Tracţiune, dispreţ, provocare – 

între moale şi tare de cap ! Aripi şi aripi… 

Şi cutanate răspântii. De-i real, precum pare. 

Pun întrebări 

Pun întrebări şi nu aflu răspunsuri. 

Sau: aflu răspunsuri fără să pun întrebări. 

Întrebare: cu ce se mănâncă asta? 

Răspuns: mânia mai şi aţipeşte uneori. 

Pantofiorii tăi la drum de seară. Ai umblat, 

umbli ( e o artă sălbatică... ) – te-ai accidentat? 

Sau: ai mai fi evadat din ciclopicul furnicar 

de nu s-ar fi zărit ( îngrozitor, în culori ! ), 

imense, acele pleoape de turbă zvârlite pe cântar? 

Dar cum se face că amnezicii degustători de rahat 

trec, totuşi, fiece îmbucătură pe curat 

Aştept. O întrebare. La toate aceste răspunsuri. 

Florete şi petale 

Deşi nimic nu ne împinge să vorbim 

de nesperata vestă antispin, ei bine, 

vom da drept exemplu acel trandafir ciufulit 

(nici roşu ca sângele, nici alb ca zăpada) 

căruia prea des i-au fost refuzate 

cererile de absurd azil în nara 

domniţei posesoare de ales jargon… 

TRAIAN ABRUDA 

Deşi nimic nu ne împinge la vorbire, 

ruj de scuze! dar vom recunoaşte: 

abil reprezentant, o, da, avem – 

în Consiliul de Coroană al Fandării. 

Iar acesta, pietre de pavaj nestemate, 

numai şi numai întru a noastră savoare, 

bate din buze… 

- Programat pentru a ucide? 

- Nu, programat pentru a jubila de frică. 

Fiul 

Ocol mormântului... 

Oscioarele căţeilor de lapte – efemere. 

Relieful giulgiului – accidentat. 

Căzu la pat, nebun, atinse sânul 

târfei minunate – Viaţa. 

Ca într-o joacă, 

pagini aspre de nămol întoarse. 

Şi învaţă apoi nesăţios. 

Cum să rotească înadins obrazul 

spre palma ce ţintea la os, 

lătrând cu degetele cinci. 

Şi, alungat în pripă, 

scuipat cu bucurie, 

încă neştiind de-I trup sau fum, 

ajunse muritor fără de moarte – cum ? 

Aproape ostenind să tot învie. 

Hrană vie 

S-a răstit la hrana mea. 

I-a aruncat: Tu, hrană vie, pleacă! 

Era cât trei, vârâţi într-o curea – 

a tunat cu voce spartă: Pleacă! 

N-avea culoare în obraz turbatul zeu – 

purta paloarea ce-o lăsasem eu... 

38 Coloana Infinitului, anul XI, vol IV. (nr. 67) 2008 Timiºoara

Ce-i strâmb, e şi drept 

Ce-i strâmb, e şi drept. 

E dreptul strâmbătăţii de a exista. 

E dreptul orbului de-a fluiera 

a pagubă – după piciorul său, 

pierdut în bătălia fără importanţă 

dintre lumina ochilor, pedestră, 

şi lustrul supersonic de pe clanţă. 

Ce-i strâmb, e şi frumos. 

Cum şi ce-i drept încântă. 

Dar strâmbătatea ce cuvântă-n os 

e-un drac de nod ce, parcă altfel, 

îşi poartă-n văzul nostru splina 

din care, cu justeţe, s-a extras răşina – 

această vlagă nouă pentru feţe-feţe. 

Un glas 

Gunoaiele toate, 

schimbate la faţă, 

trec în Albastru. 

Singur din nou, 

la adăpostul caschetei; 

singur – din vârful degetelor. 

Tonul egal, Gunoaiele toate, 

una cu Cerul, 

rodi-vor în Veşnicie. 

Intenţie de pustiu 

În toamnă... Putregăind sub dramatice teze. 

Cum să complexezi ţâţâna porţii, 

stive de orătănii cum să spargi, 

cum să tremuri ca varga – umflând acest merit. 

Fără suspin ! Vezi doar cum tot cuprinsul ţării 

cu scârbă face loc tractorului de mare talent... 

Unde mai găseşti prieteni cu totul neputincioşi, 

şi unde mai jubilează pustiul în trupul lui Lazăr? 

Judecata de acum 

Voi – la bucurie. Eu – la judecată. 

Cum ne mai sare-n apărare 

aceeaşi călărită domnişoară avocată !... 

În pledoaria ei Viaţa spune: 

Ţinta dumnealor a fost o culme. 

Iar drumul ce-au ales bătut era de bune 

tălpi vechi, tălpi noi, tălpi viitoare. 

Voi, la bucurie, nu mai judecaţi. 

Eu, la judecată, nu uit să mă bucur. 

Body building 

Luară sfârşit. Oameni de ispravă gâtuiţi 

de fumurile tactice, revizioniste, 

ce, exclusiv, aruncă-n faţă Trupul Musculos 

întors din pribegia prin obscure reviste. 

La cald – deodată rece! Un interes estetic ? 

Caietul deflorat stă să-şi dreagă glasul: 

Port în mine poezia tuturor bibliotecilor – 

nu voi ezita să fiu sicriul flăcăiandrilor aceştia. 

Fiecare al şaptelea an seacă izvoarele, 

năruie munţii, resoarbe pulsul Recitatorului, 

taie frunze la câinii cooperanţi ai Cuvântului. 

Iar acesta, pentru a se menţine, face body building. 

Om rău 

Dumnezeule! Cât de curând v-aţi năpustit 

în legături primejdioase! Erau acestea balamale, 

aşa e, de iubit. Şi nu aţi dat înapoi! 

Dar cum rămâne cu vivanţii peţitori ? 

Puşi pe drum zadarnic, uite-i furioşi ! 

Eu chiar mă cutremur – să nu vă treacă, 

vă spun, să nu... prin minte sireacă 

vreun gând şi mai nebun! Nu aveţi a ucide nimic ? 

Deranjul se rezolvă cu sfială... 

Ci iată un exemplu : capătul acesta de sfoară, 

pe care-l arunc înspre Cer şi nu mai revine ! 

S-a înţeles ? Fiecare îngeraş pe norişorul său ! 

Oficial – opera unui lăcătuş beţivan ! Om rău. 


39

Permis de port arma pe faţă 

- Permis aveţi ? Permis de port arama pe faţă ? 

- Am, zic eu, şi ia bagă-mă-n faţă! 

Uite, la ghişeul acela cât toate zilele 

la care opintesc de prostesc tustrele copilele 

ce n-au avut parte de bună povaţă, 

ce n-au avut parte de iubire pe faţă în viaţă !... 

(Şi chiar aveam permis, şi chiar aveam de ucis). 

Ora de religie 

Noi astăzi, la ora de religie, 

vom preavorbi despre Fecioara Maria. 

E în concediu de maternitate – 

poate-ar dori să ne cadă în spate, 

pe pruncul Isus lăsându-l în grija 

ocolului stelar producător de lapte. 

Mai extrage un ochi, 

mai scoate un dinte ! – 

ce matematic mă desfide 

abilul părinte Ciocan 

de la Mănăstirea Calu’ Troian... 

Eu nu mă mânjesc pe mâini, 

eu nu mă mânjesc pe mâini ! – 

e vocea călăului de curând convertit. 

Gură la gol 

Poezia iară se îneacă... 

Poetul iară o apucă de păr... 

Şi iară – gură la gură. 

Şi iară – gură la gol. 

Mai întâi şi mai apoi 

Puiul de Munte a căzut în Mare, 

iar Apa mării a lovit în Cer. 

O mână de alice, preacurate, 

au doborât puhavul rinocer. 

Fiece drumeţ pe talpa lui piere – 

eu să ne escaladezi nu îţi cer. 

Latrinariu 

Nu ştiu cum pot potoli Veşnicia... 

Nici chiar să-mi apăr pălăria 

de gândurile ce o umflă şi o zboară... 

Departe. Departe în lume... Pe sfoară – 

( a )tras de gărgăunii simţirii. În faţă, 

cuvios aruncate, Excrementele Nemurii. 

Splendide răni 

În zi de linişte deplină... 

În zi de linişte de tot... 

La hărmălaia divină 

durerea stă în moale de cot. 

Fruntea ce trece 

e-a omului rece. 

Gândul ce-a rămas 

e un cap compas : 

La piept ? Încă destulă mană 

pentru a hrăni pe faţă 

infinitul recul... Şi o aşa 

splendoare de rană… 

Desigur, de sus... 

Domnul ? Când bătrân, când tânăr. 

Doamna ? Tânără mereu. 

Să le dedicăm o melodie-n amintirea 

insectelor strivite sub blacheu 

în, nesfârşită, viaţa dumnealor; 

să cânte muzica şi întru asurzirea 

albastrelor urechi părtaşe la decor. 

Şi să ne veselim şi noi, să ardem gazul, 

ca heruvimi sectanţi ce suntem!... 

Din volumul în pregătire “MANIA PALORII” 


Aniversări - 85 

GEORGE COŞBUC, UN VIRTUOS AL 

VERSIfICAŢIEI 

Critica de specialitate, aplecându-se asupra 

operei lui George Coşbuc de-a lungul anilor, a relevat 

elementele universului său poetic în complexitatea 

lor şi a apreciat în unanimitate calitatea de excelent 

versificator a poetului ,,cel mai iscusit creator de ritmuri 

şi metre româneşti, fiind stăpân pe o versificaţie 

de o complexă virtuozitate care-l face emulul lui Horaţiu’’.(I. 

Pillat, G, Coşbuc, Memoriile secţiei literare 

ale Academiei Române, seria III, tom VIII). 

În tinereţe, Coşbuc a realizat unele creaţii 

poetice, pentru a se perfecţiona, 

transpunând în versuri mai multe 

basme, cu o putere de muncă 

demnă de invidiat, mânuind 

cu dezinvoltură dialogul, fraza 

fluentă, plastică şi muzicală în 

zeci şi sute de versuri corecte. 

Însă poetul nu s-a lăsat dominat 

de talentul de a produce 

versuri cu uşurinţă, el a ştiut să 

subordoneze cele mai rafinate 

tipare formale ale versului, 

concepţiei sale realiste despre 

artă, să folosească deopotrivă 

învăţătura clasicilor şi exemplul 

artei naţionale. 

Coşbuc va acorda întotdeauna 

o atenţie deosebită problemei 

metrilor şi a dispoziţiei 

rimelor în strofă, care în 

concepţia sa artistică avea mare 

însemnătate pentru construirea 

imaginii artistice. Astfel, 

în poemul Fata morarului, se 

poate vorbi de o inovaţie de ordin ritmic, pentru că 

poetul combină în aceeaşi strofă trohei, dactili, amfibrahi 

şi iambi pentru a exprima prin ritm tulburarea 

sufletească a eroinei. O altă soluţie originală pentru 

mărirea expresivităţii este proporţionarea savantă 

a dimensiunilor metrice, strofele având un număr 

diferit de silabe.(Balade şi idile) Este unul din primii 

noştri poeţi care a descompus ritmul clasic, fără a-l 

nimici, pregătind astfel acceptarea versului liber. În 

Nunta Zamfirei fiecare strofă are ultimul vers mai 

scurt, de patru silabe. În aparenţă inutil, el aduce o 

nouă culoare, e o concluzie, subliniată cu energie, a 

celorlalte versuri din strofă, fiind pregătit de acestea 

şi luminând definitiv înţelesul poetic. 

Monica M.Condan 

Poetul G. Coşbuc a arătat o fantezie neobişnuită 

în dispoziţia rimelor pe suprafaţa strofei Este aproape 

imposibil să fie găsite două idile în care rimele să fie 

distribuite în acelaşi fel. A ştiut să evite cu abilitate 

tiparele tradiţionale ale rimei pentru a da mai multă 

fluiditate strofelor, să le facă mai dinamice şi astfel 

să ne îngăduie să vedem mai bine prin ele mişcarea 

neistovită a vieţii. În Poetica scrisă în colaborare cu I 

Manliu, Coşbuc ne spune că ,,Poezia ca lucru de artă 

trebuie să impună prin regularitatea formelor, prin 

ritmul propoziţiilor singuraticelor 

părţi; de aici urmează că strofele au 

să fie întru totul construite la fel, precum 

la fel sunt coloanele într-un templu. 

Acelaşi număr de versuri, acelaşi 

fel de rime şi la fel aşezate. Poetul, 

întrucât nu e silit de felul poeziei, 

de materialul care-l tratează, face 

strofele după placul său, însă toate 

identice’’. Deci el este un vechi discipol 

al clasicismului, un admirator al 

armoniei şi echilibrului, respectând 

normele poetice obligatorii, dar în 

acelaşi timp susţine şi principiul realist 

al unităţii între formă şi conţinut, 

căci face să depindă versificaţia de 

tema pe care o tratează. 

Apropierea de un text poetic 

este mai accentuată în procesul 

de traducere într-o altă limbă. O 

cunoaştere amănunţită, aprofundată 

a scriiturii, care urmează să fie 

tradusă, este absolut necesară pentru 

reuşita demersului lingvistic. Poezia 

lui George Coşbuc este una din operele foarte puţin 

traduse într-o limbă de circulaţie internaţională şi 

de aceea puţin cunoscută şi apreciată în lume la 

adevărata ei valoare. Am tradus în limba franceză 

unele poeme mai cunoscute, dar şi altele mai 

puţin cunoscute. Am înţeles curând de ce nu a fost 

abordat de traducători. Vocabularul folosit de G. 

Coşbuc nu este de loc uşor de tradus. Poetul nu a 

fost niciodată stăpânit de pasiunea născocirii de 

cuvinte, dar a folosit multe regionalisme, deşi s-a 

considerat (puţin mai târziu şi anume în perioada 

în care a lucrat la Tribuna şi după aceea), un adversar 

al acestora. ,,Toate sunt cuvinte de la ţărani 

fără carte din nordul Ardealului’’. Astfel întâlnim 


41

cuvinte ca zadie=catrinţă, tău=lac, modru=chip, 

mod, vâj=moşneag, rât= livadă, a deşdina=a despica, 

a blizgui= a viscoli. Provincialismele se ciocnesc 

cu neologisme şi barbarisme, ce sună strident în 

context. Cuvinte ca armonie, victimă, elogiu, alături 

de a blizgui şi a desdina produc efecte bizare. 

Întâlnim alternări fonetice ieu= iau, lucră= lucrează, 

simţesc= simt, fugând= fugind etc. Îmbinarea 

arhaismelor, a regionalismelor cu neologismele este 

deosebit de expresivă ca şi exploatarea inspirată a 

funcţiilor morfologico-sintactice ale limbii, folosirea 

cu măiestrie a mobilităţii învelişului sonor al cuvintelor, 

a ordinii acestora într-un vers, are ea însăşi 

o valoare poetică, muzicalitatea ritmului interior 

corespunde raportului dintre modul de a simţi şi cel 

de a reflecta al poetului, fără a mai vorbi de rima 

singulară a poeziei lui Coşbuc, care are puterea de 

a sugera prin ea însăşi. Toate acestea sunt greu de 

redat într-o altă limbă. 

De exemplu poemul La părău: 

Venea pe deal, voios cântând 

Flăcăul, 

Pe-un umăr coasa legănând, 

Venea fără de nici un gând 

Flăcăul. 

Dar iată-n drum îl află răul, 

În drum, în drum, dar ce-i în drum? 

Părăul- 

Aşa de lat şi chiar acum! 

Strofa este de 9 versuri, versurile 2, 5, 8 având 

3 silabe in timp ce celelalte au 8 silabe. 

Frecvenţa sincopei fiind mai mare ca în poemul 

anterior, impresia pe care o dă întreaga compoziţie e 

aceea a unui mers împiedecat: trei paşi înainte şi unul 

înapoi, alţi trei paşi înainte etc. În intenţia autorului, 

dispoziţia metrilor avea anumite relaţii cu conţinutul 

poemului, rostul ei fiind de a întări linia în zig-zag, 

descrisă de tratativele sentimentale ale flăcăului şi 

fetei. El vrea s-o atragă spre pârâu, iar fata nu se lasă 

convinsă decât treptat şi făcând ipocrite, dar energice 

tentative de rezistenţă. Coşbuc a arătat o fantezie 

deosebită în ceea ce priveşte dispoziţia rimelor pe 

suprafaţa strofei. În acest poem, rimează versurile 

1, 3, 4, versurile 2,5,6,8 şi versurile 7 şi 9. Repetiţia 

unor elemente din conţinut este necesară pentru punerea 

mai pregnant în lumină a imaginii poetice. 

Iată varianta în limba franceză pe care o propun: 

Sur la colline venait chantant 

Jeannot 

Le faux sur son épaule tenant, 

A rien penser et souriant 

Jeannot 


Mais sur son chemin, voilà les maux, 

Sur son chemin, son chemin, qu’est-ce qu’il y a? 

Le ruisseau- 

A point trop large, quel embarras! 

Un bun traducător trebuie să ţină seama de 

toate aceste aspecte, căci fără rimă şi impresia de 

armonie şi echilibru interior, poeziile lui Coşbuc pot 

pierde foarte mult din valoarea lor. Dar poate o astfel 

de poezie să fie tradusă în aşa fel încât să-şi păstreze 

intact farmecul?… Iată de ce Coşbuc a rămas un 

poet român puţin cunoscut în lume şi aşteaptă încă 

o traducere pe măsură. 

Se spune că traducerea este ceea ce traducătorul 

vrea să fie. Dar traducând numai interpretarea discursului 

poetic dintr-o unică perspectivă(aceea a 

traducătorului), posibilitatea unei interpretări proprii 

a cititorului traducerii nu este oare redusă sau 

chiar exclusă? Acest lucru poate diminua inevitabil 

valoarea unui poem. 

Iată un poem al lui G. Coşbuc, ,,La bani li-e 

gândul tot’’, cu un simbol cât se poate de modern, 

figurând inconştienţa celor ce cred că stăpânesc aurul 

şi sunt de fapt stăpâniţi de el. 

Corabia-n zări, spre stânci acum pluteşte, 

O vezi? Şi nici un braţ n-o cârmuieşte. 

Piraţi în ea şi numără grăbit 

Averi, şi lacomi scot ce-au jăfuit. 

Nici stânca nu o văd, n-aud furtuna, 

La bani li-e gândul tot, şi-mpart într-una, 

Iar marea-i duce-ncet, dar drept spre stânci. 

La ce-aş cânta, români, cuvinte-adânci… 

Varianta în limba franceză: 

Le navire qui flotte vers les rochers, tu le vois? 

Personne au gouvernail, car l’unique emploi 

Des marins –pirates est de compter en vitesse 

Avides, tout ce qu’ils ont volé, des richesses 

Sans voir le rocher, sans entendre l’orage 

Ils pensent uniquement à l’argent qu’ils partagent 

Et la mer les dirigent doucement vers le fond 

A quoi chanterais-je, concitoyens, des mots profonds… 

Se cuvine cel puţin o observaţie legată de 

efortul traducătorului: pentru a da universalitate ideii 

exprimate în acest poem am tradus cuvântul – români- 

a fost tradus în limba franceză cu – concetăţeni, 

astfel destinatarii acestei traduceri nu sunt privaţi de 

o înţelegere diversificată a mesajului poetic. 

Majoritatea poemelor lui G Coşbuc, pe care 

le-am tradus în l. franceză, au fost publicate în revista 

,,Tribuna Ideilor’’ a Fundaţiei G. Coşbuc din Năsăud, 

începând cu anul 2003. Reluând astăzi unele traduceri, 

am realizat noi variante, mai bune, o traducere 

putând fi îmbunătăţită continuu.

Tribut 

Din policandrul lunii scântei de curcubeie 

Se risipesc în ploaie pe-aride înnoptări, 

Adulmecă ispita beţiei de culoare 

Ce-n azuriu îmbracă cernite depărtări. 

Delimitează treceri, apusuri, răsărituri 

În geometrii schiloade, minute punctiforme, 

Ca-n paranteza oarbă a legilor terestre 

Să-nchidă necuprinsu-n durate şi în forme. 

Edenice pulsaţii ni se mai zbat în tâmple 

Chiar după milenare căderi multiplicate, 

Din dorul de vecie ne-nmugureşte ramul... 

Doar toamne vin grăbite – tribut pentru păcate. 

Pe-arpegiile toamnei... 

Pe-arpegiile toamnei căderea aurită 

Sonor peste pădure îşi leagănă pios 

Lumina ce răzbate spre recile tenebre. 

Ca scânteierea frunţii alunecând în jos. 

Fragilele odăjdii tăcerea inutilă 

O-nchid în armonia melancoliei clare, 

Ca să pătrundă ziua în freamătul din vene 

Şi să-mi aştearnă seara, smerită, la picioare. 

Pe treptele vibrânde, ce forma le precede, 

Renasc egal, uimite, ca-n anticul Levant 

Iubirile strivite sub apăsarea vremii 

Ce-şi arămesc frunzişul rotirii spre neant. 

Candelă... de strajă 

Altare înălţate sub bolţi de cuvinte 

Ard vii ofrande risipite-n timp; 

Pe plajele pustii nisipul curge-n 

Clepsidre inversate-n nou Olimp... 

ANA CAIA 

ELEGII DE TOAMNĂ 

Urcă spre vămi de Ceruri irosiri, 

Să-aducă-n piepturi dor şi vrajă, 

Să-aprindă candela de stea 

Ce-n vitregii mai stă de strajă. 

Răscruce 

Subţiratice, părerile, 

La răscrucea din clipă, 

Prigonesc verile 

Şi coboară, în pripă, 

Văl de nor nebunatic 

Pe-ntomnatele vreri 

Hoinărind singuratic 

Numai dorul de ieri... 

Tânguire 

Tăcută, tâmpla-mi încărunţeşte domol, 

Aşteptând foşnetul ritmat al viselor 

Năierilor îndrăgostiţi de stele. 

Însingurarea-mi se-mbată 

Cu-arome de verde 

Printre-ntomnatele bolţi. 

Pe treptele vămuite de noapte 

Se aud, tot mai clare, 

Tânguiri de izvoare captive... 

Asceză 

Se surpă stelele în visul meu albastru; 

Tăcerea le închide în hăul ei flămând 

Şi-n maştera asceză de voluntar sihastru 

Îmi şlefuiesc nelinişti cu pietrele din gând. 

Cu statice extaze hieraticele umbre 

S-au destrămat sub raza tăioasei după-amieze 

Şi, lacomi, ochii caută ungherele ce sumbre 

Îngroapă-n linişti mate travalii de geneză. 


43

Şi, tulbure, privirea curgând în stropi de-argint 

Din cerul fără umbre, ca-ntr-o clepsidră, plânge; 

Pe frunte îmi aşează cununi de hiacint 

Şi îmi coboară somnul în vaierul de sânge. 

Privind peste umăr 

Adu-mi, dinspre larg, cufundat în nisipuri, 

Un somn avid de lumină, 

În goana albastră, un val singuratec, 

Să-mi împletească o stranie mreajă. 

În ea să cuprind şi vântul şi luna, 

Ca tâlcul părelnic din umbrele serii 

Să-l leg de o piatră-nspumată 

Pe care s-o arunc în adâncuri, 

Privind peste umărul depărtării... 

Retrospecţie 

Printre regretele prea multelor rostiri 

Se strecoară acuzator nerostirile, 

Irosirile, nefacerile... 

Azi, când eşti prea departe, 

Când nu te mai pot atinge 

Decât cu aripa tremurătoare a gândului, 

Îţi reîntregesc imaginea 

Din miile de cioburi ale aducerii-aminte, 

Ca să-ţi spun tot ce a mai rămas nespus 

Sub cascada de clipe negemene... 

Dimensiuni 

Te-am iubit cu sufletul anilor, 

Neştiind să-ţi arăt bucuriile verii... 

Toamnă cu toamnă le-am înşirat 

Pe firul de mătase al gândului 

Până la întregirea şiragului – 

Albe, negre, printre ele, sure 

Zilele picură-n vene de lut 

Dulceaga amăgire a clipei. 

Între mine şi tine 

Acum se aşterne cortina 

Ce desparte implacabil 

Pe „aici” de „acolo”. 

Labirint 


Să urc cu şchioape simţuri, cu inima-n tumult, 

Lovesc cu pumnii-n poarta destinului şi-ascult 

Ecoul hotărârii de dincolo de ziduri 

Când măştile-şi frâng spaima boţită printre riduri. 

Simt răzvrătire-n vene dospitele blesteme, 

Mă lupt cu trista-mi umbră ce, oscilant, se teme, 

Să îmi răscumpăr dreptul de-a nu spera în van 

Hain când încolţită-s de vitregul tiran: 

De timp, de nefiinţă, angoase şi urgii 

De propriile vise ucise, de magii 

Malefice, ce paşii, prin moarte labirinte 

Îmi rătăcesc, confuze, cărarea spre-nainte. 

Hotărnicie 

Pe întomnatele cărări 

Din visele rătăcitoare 

Hoinăresc numai frunzele... 

În albiile hotărnicite 

De maluri nesigure 

Curg bucuriile şi durerile clipei – 

Râu revărsat peste ogoare 

Primăvara 

Viitură pustiitoare 

În celelalte anotimpuri, 

Întorcându-se, de fiecare dată, 

În matca dinaintea nisipurilor... 

Pietrificare 

Egal şi mut se zbat sub tâmplă anii, 

Priviri perechi se-abat descumpănite 

Cernând cenuşa stelelor arzând agonic, 

Depusă-n umezi stâlpi de stalagmite. 

Alunecă în negru vid albastra pleoapă, 

Devine toamnă-ncet, căzând în sine 

Sclipirea verii preschimbată-n umbră 

Pe veştede vitralii urzite pe retine.

În fiecare sfârşit de toamnă ploaia 

Pietrificată cade precum fructe grele 

Ce sângerează, vlăguită, glia 

Învinsă de absenţa-nverzirilor rebele. 

Prăbuşire 

Surâsul cald şi-mpurpurat, 

Înjunghiat pe-altarul negru 

De fluturele nopţii, hoinar, 

Mi-a părăsit crisalida buzelor, 

M-a prăbuşit în iadul somnului 

Pe treptele ce duc spre temniţa de-ntuneric. 

Din răspântie privesc înapoi, 

Îndelung, peste-argintul lunatic 

Din visul tristelor umbre... 

Călăuză 

Corăbiile minţii-ncărcate cu lumină 

Rătăcitor colindă pe marea către cer, 

Desţărmurind visarea răstălmăcită-n vină, 

Să cheme albatrosul, salvării mesager. 

Prihana, în căderea clepsidrei, se prăvale 

Să spele, cald, nisipul pe plajele pustii, 

Să reînvie-n tâmple, zornăitor, chimvale-n 

Sonore osanale la albe sihăstrii. 

Iubirile de ceară mi se topesc în palmă, 

Iar flacăra lor arde, mistuitor, în van, 

Ca să preschimbe-n faruri a patimei sudalmă, 

Călăuzind, sub stele, destine, la liman. 

(Din volumul Naufragiu în alb, în curd de apariţie 

la Editura Eurostampa) 


45

Ioan Slavici – un scriitor balcanic? 

Concept descoperit de călători şi diplomaţi, 

„chestiunea orientală”, „balcanismul” – concept 

imagine cu multiple semnificaţii – cumulează la 

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului 

XX numeroase clişee. De cele mai multe ori 

s-a încercat o definire prin raportare, astfel faptul 

că Balcanii întruchipează „alteritatea” Europei 

nu mai surprinde pe nimeni. Faţă de Occident şi 

Orient reprezentate ca entităţi incompatibile, Balcanii 

au ca principală trăsătură statutul tranzitoriu 

dezvăluind diferite stadii de dezvoltare de tipul 

semidezvoltat, semicivilizat, 

semioriental etc. Totuşi, balcanismul 

a evoluat independent 

de orientalism, uneori 

chiar împotriva lui, iar în 

planul ideilor vorbim despre 

o reacţie la anumite principii 

„clasice” ale vest-europenilor. 

Termenul a dezvoltat 

numeroase derivate terminologice: 

balcanologie – disciplina 

care studiază acest proces 

–, balcanitate – axiologie 

comună popoarelor sud-est 

europene dintr-o anumită 

perioadă –, om balcanic – 

antropologie –, balcanizare 

– realitate politică şi etnică 

fragmentată –, respectiv 

Balcania, care circumscrie 

o geografie politică. 1 

O cuprindere de tip 

panoramă a Balcanilor ne este oferită de Maria 

Todorova „Aparţinând în mod inextricabil Europei, 

din punct de vedere geografic, dar imaginaţi cultural 

drept «element de alteritate», Balcanii au fost 

capabili să absoarbă convenabil un mare număr de 

frustrări materializate politic, ideologic şi cultural, 

provenite din tensiunile şi contradicţiile inerente 

regiunilor şi societăţilor din afara zonei balcanice. 

Balcanismul a devenit, în timp, un substitut facil 

pentru descărcarea emoţională pe care o oferea 

orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de 


drd. Eliza Ruse (Triff) 

rasism, colonialism, eurocentrism şi intoleranţă 

creştină faţă de islam. În definitiv, balcanii sunt în 

Europa, sunt albi, sunt predominant creştini, şi de 

aceea exteriorizarea frustrărilor asupra lor poate 

înşela obişnuitele prejudecăţi rasiale şi religioase. 

Ca şi Orientul, Balcanii au servit drept depozitar 

al caracteristicilor negative împotriva cărora a fost 

construită o imagine pozitivă şi plină de sine a 

„europeanului” şi a „Occidentului”. Prin reapariţia 

Estului şi a orientalismului ca valori semantice 

independente, Balcanii au rămas în robia Europei, 

un alter ego, acea parte 

necivilizată, întunecoasă 

din interior. [...] Dacă Europa 

a produs nu numai 

rasismul, ci şi antirasismul, 

nu numai misoginismul, ci 

şi feminismul, nu numai 

antisemitismul ci şi repudierea 

acestuia, atunci ceea 

ce poate fi numit balcanism 

încă nu şi-a găsit antiparticula 

complementară şi 

înnobilantă.” 2 

S u n t n u m e r o a s e 

mărcile de recunoaştere 

ale balcanismului chiar 

dacă propun o caracterizare 

reductivă a conceptului: 

„nestatornicie funciară”, 

„empirism ostentativ”, 

„sentimentalism ieftin”, 

„familiaritate agresivă”, 

„viziune infernală”, „deviaţie etnică”, „nebunia 

generalizată”, „instinct malefic de deriziune şi 

distrugere”, „senzorialism ostentativ”, „hedonism 

rudimentar de esenţă popular-orientală”, 

„etnocentrism agresiv” şi exemplele ar putea 

continua. Mircea Muthu subliniază că pentru a se 

desprinde de această avalanşă de circumscrieri 

negative ar fi două elemente definitorii, în ideea 

specificării aşa-numitului balcanism literar „... 

pe de o parte... balcanismul ca asociere de stări 

contrastante (s.a.)”, respectiv „.... balcanismul

ca răscumpărare estetică a unei drame colective 

(s.a.) – idei şi observaţii care, dincolo de faptul 

că totuşi le-am pus în circulaţie, rămân fertile şi 

pentru un examen stilistic.” 3 

Indiferent de raportarea la balcanism 

a naţiunilor balcanice, ca trăsătură comună 

predomină recunoaşterea existenţei Balcanilor. 

Este conştientizat fenomenul de graniţă culturală; 

existenţa la intersecţia unor civilizaţii diferite permite 

reiterarea metaforei punţii pe care majoritatea 

naţiunilor o evocă (cu excepţia cehilor), chiar dacă 

şi-a alterat originalitatea fiind comună ţărilor esteuropene. 

Interesant este faptul că toate naţiunile 

sunt definite prin opoziţie cu Europa de Vest, 

percepută ca standard datorită puterii sale economice, 

istorice şi politice; Occidentul dezvăluie 

o autonomie relativă, datorită dezechilibrului 

existent la scara mondială. 

Omul balcanic şi, prin extrapolare, sud-est 

european, trimite la o lume diversă şi diversificată 

etnic, constrâns prin structura sa să participe la 

mai multe naţionalităţi. Moştenind, în esenţă, 

structura bizantină – sinteză răsăriteano-apuseană 

–, la care se suprapun particularităţile Turcocraţiei 

omul balcanic se manifestă într-o diversitate 

tipologică în aşa numitul homo duplex, deseori cu 

o alcătuire de hibrid şi comportament duplicitar. 

Ca formă de manifestare se poate regăsi în ipostaza 

levantinului, definit drept „... convertit, renegat, 

funcţionar sau comerciant european în Mediterana 

de răsărit, de descendenţă greco-, turco-, sau arabooccidentală, 

el are în sânge şi formaţie o puternică 

infuzie europeană.” 4 Odată cu declinul Imperiului 

Otoman şi ecloziunea statelor naţionale, levantinul 

este înlocuit treptat cu parvenitul, trasându-se 

astfel o altă etapă în istoria arhetipului sud-estic. 

Fără a-l epuiza pe homo duplex, exemplificându-l 

prin frecvenţă şi specific naţional, parvenitul este 

alcătuit din „... stări contrastante (s.a.) şi aflate într-un 

echilibru mereu instabil (s.a.) ... este definitoriu 

pentru o dublă dimensiune a balcanismului 

– parodică şi de evocare.” 5 Mircea Muthu remarcă 

patru repere, care au întreţinut stările contrastante 

şi echilibrul instabil al individului din această 

regiune geografică. Cele patru situaţii de destin, 

de tip morfologic – antinomia Orient-Occident 

–, religios – competiţia dintre religios şi laic, sau 

suflet şi trup –, istoric – dualitatea Bizanţului –, 

respectiv ontologic – îmbinarea lui natura naturans 

cu natura naturata, sau coexistenţa modurilor 

de existenţă cosmocentric şi antropocentric 6 au 

format cadrul în care s-a dezvoltat acest arhetip 

comportamental. Din perspectivă strict literară 

lumea sud-est europeană este populată şi de alte 

modele umane: eroul – ridicat la dimensiune 

naţională – îşi relevă esenţa tragică, înţeleptul 

rătăcitor care corespunde nivelului mitic, prelatul 

concordă nivelului religios, respectiv intelectualul 

– cu subtipurile ulama („om al condeiului”), clerul 

creştin şi dragomanul, la care se pot adăuga „alţi 

agenţi ai înnoirii intelectuale”: peregrinul, convertitul 

şi renegatul 7 –, deschis informaţiei despre alte 

culturi, sau moduri de gândire. 

Literatura română prin tipurile umane 

regăsite în creaţiile populare, de exemplu Meşterul 

Manole, sau în operele lui Dimitrie Cantemir, Nicole 

Filimon, Ion Ghica, Mihail Sadoveanu, Panait 

Istrati, Anton Pann, Eugen Barbu, Lucian Blaga, 

Ion Barbu, I. L. Caragiale, Gala Galaction, Mateiu 

Caragiale, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu, Emanoil 

Bucuţa, Ştefan Bănulescu, Zaharia Stancu etc. 

accede la literatura sud-est europeană. 

Reformulând întrebarea lui Nicolae Iorga „E 

oare România un stat balcanic” 8 putem parafraza 

„E oare Ioan Slavici un scriitor balcanic?” În demersul 

nostru eseistic ne vom concentra asupra 

eroilor Bodea, Manea şi Iorgu Armaş, protagoniştii 

prozelor istorice ale lui Ioan Slavici. 

Bodea este personajul principal din romanul 

Din bătrâni. Luca apărut în 1902, subintitulat 

„naraţiune istorică”. Fiu al părintelui Luca este 

portretizat încă din primele pagini „Tânăr de 

vreo douăzeci şi unu de ani, înalt şi subţire, cu 

plete lungi, cu obrajii curaţi şi rumeni, cu mustaţa 

subţire şi cu barba numai fulg, Bodea semăna 

mai mult a fată mare şi sfiicioasă decât a voinic 

de munte: bărbăţia îi era toată numai în felul cum 

îşi ţinea îmblăcitoarea ferecată, arma lui în luptă 

cu lupii, şi în ochii mărunţi, care străluceau cu 

o vie mişcare printre genele lungi şi dese....” 9 

Adept al nonviolenţei, asemeni tatălui său, ştie că 

pentru a primi darul preoţiei trebuie să nu ucidă. 

Îndeletnicirea sa este de a supraveghea şi cerceta, 

împreună cu alţi tovarăşi, regiunile muntoase ale 

Bucegilor. Crescători de animale, toamna, muntenii 

se coborau în văi acolo unde îi aşteptau case 


47

din bârne solide, mâncare pentru ei şi animale, dar 

şi un trai liniştit. Apariţiei popoarelor migratoare 

le încurcă socotelile. Bodea însoţit de prietenii 

săi coboară la poalele munţilor pentru a afla ce 

seminţie s-a instalat pe lângă gropile lor cu bucate. 

Este prins însă de păgâni, iar tovarăşii nu îl pot 

ajuta fiind depăşiţi numeric. Fata cea mică a starostelui 

se îndrăgosteşte de el şi îl ajută să evadeze 

oferindu-i în plus, calul şi buzduganul tatălui său. 

Ca un adevărat erou de poveste, nu fără a plăti un 

tribut sângelui –pierzându-şi astfel posibilitatea de 

a deveni preot –, reuşeşte să scape. O bucată de 

drum este însoţit de fata care s-a lepădat de părinţi 

şi de neam, dar Bodea, deşi fermecat de tânăra 

cu ochi albaştri şi cosiţe aurii – o posibilă Ileana 

Cosânzeana „Nu era înaltă copila , nici subţirică, 

nici sprintenă ca muntencele pe care le ştia el. Dat 

îi era trupul plin şi fraged ca al unui copil purtat la 

sân, avea obrajii rotunzi, mare minune, şi albi ca 

laptele înspumat, şi peste umerii ei se revărsa un 

păr galbăn ca firele de aur” 10 –, contrar aşteptărilor, 

consideră că aceasta trebuie să se întoarcă şi o trimite 

înapoi la familie, în concepţia lui fiind imposibil 

„... să despartă de copil pe părinţii lui.” 11 

În peregrinările sale prin munţi eroul 

– ipostază a modelului sud-est european – se 

întâlneşte cu oameni ciudaţi la fire şi la trup. Câţiva 

bolnavi îşi deplâng starea, lipsiţi de energie nu pot 

să-şi caute hrană şi vorbesc de faptele risipitorilor, 

cei de la deal, care au mâncat peste măsură încât 

s-au îmbolnăvit şi au murit. Soarta este aceeaşi „... 

pe acest pământ mănos şi încărcat de Dumnezeu 

de toate bunătăţile oamenii se omoară între dânşii 

luptându-se pentru hrană şi să piară în cele din 

urmă de foame şi învinşii, şi învingătorii.” 12 Ajutat 

de Frăţior, calul primit în dar, un adevărat cal din 

poveste, reuşeşte să scape de o ceată de oameni 

mărunţi şi îndesaţi, probabil, avari. 

Ajuns în sânul familiei este primit cu braţele 

deschise. O umbră de durere însă i-a cuprins pe 

amândoi, tată şi fiu; Bodea nu mai putea să fie 

urmaş în preoţie. Hotărăşte să-şi pună viaţa în 

slujba apărării semenilor şi împreună cu tovarăşii 

săi depune un jurământ strict. Astfel convertirea 

în erou este desăvârşită. 

Muntenii îi supun pe slavi luându-i ostatici 

pe şeful lor, Dragoslav, împreună cu fiicele mai 

mari, Luda şi Riga. Mala, fiica cea mai mică, 

conştientizează că toate necazurile familiei sunt din 


cauza ei, porneşte în căutarea părinţilor şi surorilor, 

dar ajunge la coliba părintelui Arie. Relaţiile dintre 

munteni şi slavi se schimbă, păgânii în frunte cu 

starostele lor doresc să se creştineze. Prima care se 

converteşte este Mala „Copila rămase smerită în 

faţa lui [preotului], dar de aici înainte ea-l ispitea 

mereu, ca să se lumineze asupra tainelor sfinte ale 

vieţuirii creştineşti.” 13 

Iubirea dintre cei doi tineri este puternică. 

Are loc o a doua convertire a protagonistului. 

Renunţă la „frăţia de cruce” cu tovarăşii săi pentru 

a se căsători „S-a dus de-a lungul poienilor şi prin 

văile de la poalele munţilor vestea că părintele Arie 

a trecut el însuşi în valea râului cu praf de aur, ca 

să boteze chiar în apa râului pe Dragoslav cu toţi ai 

săi şi să binecuvânteze căsătoria lui Bodea, domnul 

chipeş şi tânăr, cu neasemănat de frumoasa fiică 

a lui Dragoslav.” 14 

Devenit domn, Bodea începe să-şi schimbe 

caracterul. Nu mai este ademenit de ieşirile cu 

„fraţii săi”, care lipsiţi de stăpân au început să 

petreacă. Ţara a devenit piaţă de desfacere pentru 

diverse podoabe şi ţesături aduse de greci şi 

evrei. Viaţa plină de desfrâu de la sud de Dunăre 

îi converteşte pe cei doi soţi. Scriitorul surprinde 

psihologia femeii ademenită de petreceri şi haine 

scumpe – nu cu aceeaşi artă cu care a zugrăvit caracterul 

Anei din magistrala Moara cu noroc –, dar, 

care conştientizează influenţa negativă şi încearcă 

să opună rezistenţă. Bodea se îndepărtează prin 

lux şi statut de ai săi Chiar dacă nu a devenit un 

corupt incorigibil în momentul în care a vrut să 

se întoarcă în mijlocul tovarăşilor nu a reuşit să 

le redobândească încrederea „Cu cât mai mult senstrăinau 

ei de dânsul, cu atât mai multă silinţă-şi 

dădea el să câştige iar inimile lor şi din zi în zi tot 

mai covârşitoare era în el dorinţa de a fi întru toate 

cum ei îl voiesc.” 15 şi cu greu s-au adunat pentru a-i 

veni în ajutor în faţa oştirii lui Baian dornic de a-i 

cuceri pe munteni. În urma bătăliei pe viaţă şi pe 

moarte eroul este rănit, dar recuperat în conştiinţa 

poporului pe care l-a condus. Mala, soţia sa, fire 

mult prea gingaşă a murit îngrozită de vaietele şi 

durerea muribunzilor. 

Manea este personajul principal din al doilea 

volum al seriei, Din bătrâni. Manea. Căsătorit cu 

Ana, părintele este neliniştit de comportamentul 

oamenilor lui Budac, instalaţi cu corturile, de

peste trei săptămâni, sub cetate. Apelează la rudele 

sale, Teodora, soţia domnitorul şi verişoara Anei, 

respectiv cumnatul Cornea, judeţul, pentru a pune 

la cale planul de a-l înlătura pe Budac. Muntenii 

se ridică la luptă, îl înduplecă pe duşmanul bulgar 

să se retragă, dar acesta, viclean pune la cale un 

contraatac în dorinţa de a o răpi pe frumoasa Ana 

pentru stăpânul său Bogor 16 – creionată în ipostaza 

Elenei din Troia – „Înaltă, parcă prea înaltă, 

subţirică, parcă prea de tot subţire, însă rotundă 

în toate şi mlădietă, dar nu sprintenă, ci domoală 

şi la pas, şi la mişcări, şi la căutătură, şi la vorbă, 

mai ales la vorbă, ea nu mergea, parcă, cu dânsul, 

ci se ţinea după el.” 17 

Manea se avântă în luptă asemeni unui erou 

– „Nu mai avea părintele Manea timp să gândească 

nici răgaz să-şi deie seamă despre ceea ce face 

şi despre cele ce i se întâmplă. Simţea numai că 

loveşte şi se dă mereu înapoi, auzea împrejurul 

său răcnete şi vaiete, şi iar lovea şi iar se dădea 

înapoi.” 18 –, îl omoară pe Budac, dar Ana este 

dusă mai departe la Constantinopol. La fel ca 

predecesorul său, Bodea, se căieşte amarnic că a 

vărsat sânge şi cere îndurare lui Dumnezeu. Fără 

să vrea, personajul nostru se converteşte. Renunţă 

la statutul de preot şi pleacă în căutarea soţiei. În 

peregrinările lui universul i se lărgeşte şi află despre 

durerile şi răutăţile lumii în care îi era dat să 

trăiască. Preotul peregrin – o altă ipostază a modelului 

sud-est european – ajunge în ţări străine în 

care trăiau săraci şi bogaţi fiecare cu problemele lui 

„Manea nu le vedea însă pe aceste, nu avea inimă 

pentru cei ce sufereau, trăia numai în durerea lui 

nealinată. [...] 

Urmându-şi drumul, Manea mergea cu capul 

ridicat, grăbit ca totdeauna, pierdut în gânduri, 

uitând adeseori unde se duce şi ce caută, înviorat 

de vederea acestei lumi pentru el nouă. 

Nu-l întristau deloc oamenii ci feţe îndobitocite 

de suferinţe, pe care-i întâlnea pretutindeni 

în calea lui. I se părea lucru firesc ca omul să sufere 

şi să rabde câtă vreme trăieşte pe pământ.” 19 

Autorul insistă şi asupra imaginii înţelepţilor 

peregrini – în general clerici, sau laici, capabili 

de sacrificiu pentru un scop nobil: călăuzirea şi 

„deşteptarea” maselor. Preoţii Chiril şi Metodiu 

pleacă din Constantipolul subjugat de luptele religioase 

în dorinţa lor de a propăvădui noua religie 

la sud şi nord de Dunăre „... părintele Metodiu 

şi mult ştiutorul său frate n-au luat de la Prislav 

drumul drept spre Dunăre, ci s-au dus cu Damian 

la Varna, iar de acolo s-au întors spre apus ca să 

treacă Dunărea tocmai în dreptul revărsării în ea 

a Oltului. [...] Pretutindeni dar pe unde treceau, ei 

mângâiau mulţimea ce le ieşea în cale cu nădejdea 

că în curând va suna ora mântuirii.” Cei doi 

conştientizează faptul că pentru a-şi atinge scopul, 

iar învăţăturile să fie pătrunse de adâncul lor înţeles 

este nevoie de răspândirea cărţii scrise în limba 

popoarelor, ceea ce, indirect, ajută la răspândirea 

intelectualismului în sens tradiţional; „intelectualul 

era ... omul ce se consacra cunoaşterii adevărului, 

adică intelectus enim nomen sumitur ab intima 

penetratione veritatis (lat.).” 20 Trebuie însă să atragem 

atenţia că Europa de sud-est era teritoriul dorit 

atât de creştinii catolici cât şi de cei ortodocşi astfel 

încât se ajungea la disensiuni între promotorii celor 

două forme de creştinism „Călugării trimişi de la 

Roma lucrau cu zel neobosit pentru creştinarea 

slavilor de la apus, în vreme ce Constantin şi Clement 

osteneau fiecare cu soţii săi să aşeze temeliile 

vieţii creştineşti – unul în ţara cazarilor, iar cellalt 

la slavii de la răsărit.” 21 Totul a degenerat în 

adevărate războaie pentru supremaţie între Papa 

de la Roma şi Patriarhia din Constantinopol. 

Ajuns în centrul ortodoxismului, la Constantinopol, 

Manea este uimit de mulţimea de oameni 

adunată pe străzi, dornică să asiste la întâlnirea 

dintre capii celor două religii, papa de la Roma şi 

patriarhul. Un amestec de rase se perindă prin faţa 

sa, semn al unei „nebunii generalizate” – marcă 

a balcanismului – „În apropierea bisericii Sfânta 

Sofia străzile erau înţesate de lume care se-ndesuia 

făcând un zgomot ameţitor. [...] Pretutindeni ţipete, 

zbierăte, răcnete şi hohote ca-n fundul iadului. 

[...] Nu mai vedea şi nu-şi mai putea desluşi 

nimic din cele ce se desfăşoară împrejurul lui. 

Mulţimea îndesuită i se părea un bălaur cu mii de 

capete, care se zbate şi-nghite tot ceea ce-i cade-n 

preajmă.” 22 

Lucrurile iau însă o întorsătură neaşteptată, 

o altă procesiune condusă de împărat dejoacă 

planurile patriarhului Ignatie. Prins la mijloc, 

neînţelegând despre ce este vorba, Manea este 

considerat agitator şi încarcerat. Reuşeşte să scape 

ca urmare a cutremurului de pământ care a distrus 

zidurile – acelaşi cutremur care o determină 

şi pe Ana să fugă din mănăstire cu copilul în 


49

aţe hotărâtă să se întoarcă în locurile natale” 23 

– şi îşi continuă peregrinările implicându-se în 

confruntările religioase din Balcani şi lumea arabă. 

Devenit mâna dreaptă a lui Mir Benah, adept al 

religiei creştine, conducător al unei armate formată 

mai ales din evrei, preotul peregrin cutreieră toată 

Asia insuflându-le oştenilor învăţături creştine 

„Oastea lor era o adunătură de fel de fel de oameni 

[...] Era însă în oaste şi un cheag statornic. 

[...] şaptezeci de tineri se legaseră cu jurământ 

ca să lupte cu statornicie împreună şi să trăiască 

după rânduielile aşezate de părintele Manea. 

Aceasta era ceata sfântă a pribegilor (s.n.), care 

s-a sporit încetul cu încetul la trei sute de voinici 

aleşi.” 24 Mai târziu după ce conducerea armatei 

este preluată de fiica lui Mir Benah, Bassa, Manea 

rămâne acelaşi slujitor fidel, propovăduitor 

al învăţăturilor creştine, iar soldaţii, deşi de etnii 

diferite, demonstrează acelaşi amestec de rase 

specific balcanismului conduşi de un singur gând, 

răspândirea creştinismului, convinşi că dreptatea 

este de partea lor „Erau o amestecătură de fel de 

fel de oameni tătarii Bassei. Câţiva greci, puţini 

armeni, cinci arabi, opt inzi şi mai mulţi persieni 

se legaseră dintru început cu jurământ, dar toţi erau 

creştini cu inima curată, care se luptau cu hotărâre, 

se apărau ca nişte lei, dar nu prădau, erau miloşi 

faţă cu duşmanii răniţi şi socoteau pe cei prinşi în 

luptă drept nişte oaspeţi. Sporindu-se, au primit 

în rândurile lor numai oameni gata de a-şi petrece 

viaţa ca dânşii.” 25 

Manea revine pe meleagurile natale după 

treizeci de ani de peregrinări prin ţări străine. Toate 

i se par schimbate; s-au instalat noi orânduiri care 

sunt puse de scriitor pe seama evreilor şi a grecilor. 

Însă întâlnirea dintre cei doi soţi nu este posibilă; 

năvălesc duşmanii iar Manea este ucis şi aruncat 

într-o peşteră, iar Ana, pustnica, după mai mulţi ani 

de peregrinări ca o sfântă prin munţi – în dorinţa 

de a i se ispăşi păcatele – asistă la tragicul sfârşit 

al soţului său. 

Cele două romane supuse atenţiei, prin personajele 

reprezentative care populează substanţa 

discursului epic, ne îndreptăţesc să îl includem pe 

Ioan Slavici în marea familie a prozatorilor care 

au îmbogăţit literatura sud-est europeană. 


NOTE 

1 Mircea Muthu, Balcanologie, vol.III, Cluj-Napoca, 

Editura Limes, 2007, p.87. 

2 Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, traducere 

din engleză de Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu, 

Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p.294. 

3 Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol. 

III: Balcanitate şi balcanism, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 

2002, p.46. 

4 Cronicari munteni, vol.I, ediţie îngrijită de Mihail 

Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 

Editura pentru Literatură, 1961, pp.52-53, apud Virgil Cândea, 

Intelectualul sud-est european în secolul al XVII-lea, 

în Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului 

românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, pp.275-276. 

5 Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol.III, 

ed. cit., p.79. 

6 Idem, Ibidem, p.83. 

7 Vezi Virgil Cândea, Intelectualul sud-est european în 

secolul al XVII-lea, în Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria 

umanismului românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979. 

8 Întrebarea a fost enunţată de Nicolae Iorga la Cleveland 

în 17 februarie 1930, vezi şi revista „Secolul 20”, nr.7-9, 

1997, pp.10-13. 

9 Ioan Slavici, Din bătrâni. Luca, în Opere, vol. IV, studiu 

introductiv şi cronologie de D. Vatamaniuc, Bucureşti, 

Editura Naţional, 2001, p.291. 




13 Idem, Ibidem, passim 385, 423. 



16 Bogor, Bogoris, sau Boris I a fost cneazul bulgarilor 

între anii 852-889. Adoptă creştinismul de rit bizantin, iar 

la botez primeşte numele de Mihail. Adăposteşte discipolii 

lui Metodiu alungaţi din Cehia şi sprijină cultura. Moare în 

907. Vezi Dicţionar biografic de nume şi personaje istorice 

întâlnite în romanele Din Bătrâni şi Manea, în Ioan Slavici, 

Opere, vol. IV, ed. cit., p.742. 

17 Ioan Slavici, Din bătrâni. Manea, în Opere, vol. IV, 

ed. cit., passim 526, 527. 



20 Virgil Cândea, Intelectualul sud-est european în secolul 

al XVII-lea, în Raţiunea dominantă, ed. cit., p.232. 

21 Ioan Slavici, Din bătrâni. Manea, în Opere, vol. IV, 

ed. cit., passim 642, 643. 

22 Idem, Ibidem, passim 584. 



25 Idem, Ibidem, p.688.

SĂ NE AMINTIM 

DE GIACOMO PUCCINI(1858-1924) 

Dacă cineva a audiat măcar o dată o operă compusă 

de Giacomo Puccini, nu poate să nu mai revină pentru a 

o revedea şi să nu se fi întrebat cine e cel ce a putut scrie 

ceva atât de frumos, într-o adevărată pictură muzicală, 

atât de expresivă şi de răscolitoare. 

Acum la 150 de ani de la naşterea sa, în fiecare 

oraş de pe glob, unde există un teatru de operă, e omagiat 

prin mari festivaluri, începând cu provincia Lucca, 

o regiune din nordul Italiei, unde s-a născut 

la 22 decembrie 1858, într-o familie de muzicieni, 

organişti şi compozitori. Orfan la 6 

ani, copilăria lui e plină de ecourile încă vii 

ale furtunoaselor frământări politice. Odată 

cu decepţia stârnită de rezultatele prea puţin 

îmbucurătoare ale Risorgimentului, grijile 

materiale se înmulţesc în casa Puccini, 

mama dorind să-l vadă pregătindu-se pentru 

o existenţă modestă, dar onorabilă, legată de 

aceeaşi orgă bisericească, pe ale cărei clape 

soţul şi părinţii acestuia îşi duseseră traiul 

clădit pe renunţări consimţite de dragul 

artei. Deşi descendent a patru generaţii de 

muzicieni, el pare să nu aibă atracţie pentru 

muzică. Chiar obişnuia să spună: ,,Eu nu 

sunt muzicant, sunt mai degrabă actor sau 

măscărici’’. O reprezentaţie a operei Aida 

de Verdi, îi descopere vocaţia de compozitor 

liric. Ajutat de un unchi din partea mamei, începe studii 

la Milano, în 1880 şi curând o lucrare scrisă în onoarea 

lui San Paolino, patronul oraşului, îi atestă primul succes. 

Deşi în condiţii de sărăcie, lucrează cu ambiţie şi 

entuziasm, astfel că prima sa operă, Le Villi a avut un 

succes răsunător(1884). Au urmat Edgar-1889, versiunea 

nouă-1892, Manon Lescaut-1893, Boema-1896, Tosca-1900, 

Cio-Cio-San-1904, Fiica vestului de aur-1910, 

Rândunica(operetă)-1917,Tripticul (1918): Mantaua, 

Sora Angelica, Giani Schicchi. A mai scris muzică religioasă, 

lucrări corale, lucrări instrumentale, muzică de 

cameră, orgă, piese vocale cu pian. 

Succesor al lui Verdi, lucru confirmat chiar de bătrânul 

maestru, Puccini continuă romantismul secolului al 

XIX-lea, diferenţiindu-se de el şi depăşindu-l prin subiecte 

de mai adâncă umanitate, care înseamnă un pas făcut sincer 

şi cu elan spre realism în arta lirică italiană. Puccini 

aparţine grupului veriştilor. El înţelege că valoarea operei 

constă în felul prin care autorul reuşeşte să comunice un 

conţinut ce reflectă aspectele vieţii reale. 

Dornic să poată lucra în linişte, Puccini şi-a 

construit o casă modestă la Torre del Lago, un loc pitoresc, 

fermecător, unde poate studia şi perfecţiona cât 

mai aproape de autenticitate subiectele tratate. Expresia 

vocală şi instrumentală alcătuiesc o adevărată unitate , 

vie şi impresionantă, stilul parlando se interiorizează, 


Elena Mira Popescu Beleavcenco 

fuzionează cu limbajul simfonic al orchestrei, asigurând 

operei continuitatea melodică şi dramatică spre care tind 

toţi compozitorii de la Wagner încoace. 

Se cuvine a remarca aici că recent postul de radio 

România cultural a transmis sâmbătă seara cele 8 opere 

pucciniene în interpretări celebre şi cu comentarii interesante. 

Se repetă la cererea ascultătorilor. Prima interpretă 

a Toscăi, prezentată la Opera din Roma, în ianuarie 1990, 

a fost cântăreaţa română Hariclea Darclee, 

care a avut iniţiativa fericită de a propune 

compozitorului, în ceasul al 12-lea, în ajun 

de premieră, o arie lirică vocii sopranei, 

acea rugăciune ,,vissi d’arte’’ în actul al 

doilea, asigurând succesul lucrării, atât 

de copleşitor de dramatică, până în acel 

moment. 

Presa vremii comenta: ,, O revăd 

încă pe Hariclea Darclee cu frumosul ei 

obraz scăldat în lacrimi, cântând romanţa 

Vissi d’arte, vissi d’amore , pradă unei 

sublime abandonări. Ea a avut accente de 

neuitat, fiecare frază, fiecare cuvânt izvorau 

din inimă; minunata ei voce vibra de 

o dulceaţă irezistibilă, de un freamăt ce se 

comunica şi publicului. Încă de la primele 

măsuri, teatrul s-a scăldat în bucuria melodiei, 

emoţionându-se şi palpitând împreună 

cu protagonista. Se simţea apropierea triumfului, se simţea 

momentul care nu mai putea fi oprit şi care prefaţează 

dezlănţuirea entuziasmului. Şi la ultima frază cu un accent 

care a găsit îndată drum la inima spectatorilor ce renunţaseră 

la nepăsare şi la severitate, un strigăt a răsunat în 

sală. Publicul era în picioare, aplaudând frenetic. A fost 

un delir, care pretindea bisarea.’’( scria ziarul Il messagero 

di Roma a doua zi după premieră.) Alte românce ca: 

Virginia Zeani, Angela Gheorghiu au fost pasionate de 

rolurile pucciniene şi să nu uităm nici de tenorul Grigore 

Gabrielescu a cărui fotografie cu dedicaţie a deţinut-o 

unchiul meu Traian Demetrescu în 1891. 

În decursul activităţii sale, draga noastră Operă 

timişoreană a reprezentat cu mult succes aproape toate 

operele lui Puccini. Şi fiecare dintre ascultătorii ei, a 

păstrat o imagine neştearsă a unor interpreţi îndrăgiţi, 

legate de rolurile pucciniene. 

Opera Turandot a fost ultima la care a lucrat Puccini, 

cu sănătatea grav afectată. Mai avea puţin ca s-o 

desăvârşească, dar în data de 29 noiembrie 1924, ca la un 

gong nevăzut, s-a dat ultimul acord tragic, care a întrerupt 

şuvoiul de imaginaţie şi frumuseţe creatoare; pana lui a 

căzut, aşa cum în multe opere ale sale se stingeau personaje, 

care provocau sincere lacrimi în ochii ascultătorilor. 

A fost înmormântat în locul său iubit, la vila Torre del 

Lago, transformat în mausoleu. 

51

PSIHOLOGIA MUZICII (I) 

Vă propun să gândim o carte infinită: „Arta 

sunetelor”. Ea îşi caută reverberaţiile în tineretul 

frustrat (până şi de ora de muzică), de unde 

tonul uneori scolastic, imperios necesar, pentru 

lămurirea principiilor fundamentale din teoria 

muzicii, necunoscute multora. Prezentarea in extenso 

a fenomenului numit muzică include şi acea 

defilare sine qua non a compozitorilor clasici şi 

moderni care s-au remarcat prin „lucrări memorabile” 

- de la Brahms la David Bowie. Ne aşteaptă 

un vast puzzle (tonomat?). Să-l completăm!... 

* 

La început a fost cuvântul... iar cuvântul, 

nefiind gând, e însoţit de sunet(e). 

De aceea vă propun o experienţă imaginară. 

Într-o încăpere goală, izolată fonic, închidem lumina 

- uitând de ea şi de timp – şi pronunţăm un 

cuvânt, a cărui reprezentare sonoră (circumscrisă) 

o putem studia. 

I 

Sunetul ca materie primă a muzicii. 

Omul se află în mijlocul unui vast domeniu 

sonor alcătuit din: foşnete, cântece, vuiete, zgomote... 

Acest impresionant univers sonor, ampli- 


Jim Lungu 

ficat cu mult de către mintea şi mâna omului - prin 

numeroasele instrumente create - poate fi stăpânit 

(ca orice...), prin criteriile tehnice şi estetice proprii 

care ne conduc la expresivitatea limbajului sonor. 

Transformările materialului sonor brut, pe care şi 

le asumă muzica în cadrul procesului de creare 

sunt transformări de calitate, şi încep de la procesul 

fizic (producerea în natură), până la aspectul 

fiziologic (efectul senzorial pe care-l provoacă 

asupra omului). 

Ideea de a explica pe cale ştiinţifică fenomenul 

artistic muzical rezidă încă din 

antichitate. Principalele elemente fizicomatematice 

pe care se sprijină şi astăzi 

muzica, au fost elaborate de şcoala 

teoretică a lui Pitagora (592-520 î.e.n.). 

Apoi, au fost dezvoltate în evul mediu, 

de „Şcoala acusticienilor” reprezentată 

prin Zarlino (1517-1590); Descartes şi 

mai târziu Rameau, afirmau importanţa 

matematicii ca suport al muzicii. În virtutea 

acestei concepţii, nu numai că se trec 

prin filtrul fizico-matematic consideraţiile 

teoretice muzicale ci, se direcţionează pe 

asemenea coordonate însuşi procesul de 

creaţie în care pătrund calculele acustice 

şi matematice. 

Ce este suntetul? 

Tot ceea ce auzim poartă numele 

de „sunet”. El este produsul natural al 

vibraţiilor materiei elastice care compune 

corpurile (indiferent de starea lor de agregare). 

Dacă vibraţiile (oscilaţiile) au perioada în care 

evoluează „T” foarte scurtă (sub 16 oscilaţii/ 

secundă), suntele se numesc „infrasunete” şi sunt 

neaudibile de către om. Pentru ca să poată intra 

în vibraţie, corpurile sonore pot fi acţionate: prin 

lovire (instrumente cu claviaturi ori de percuţie), 

prin ciupire (chitară, harpă), prin frecare (instrumente 

de coarde cu arcuş). 

Cele patru calităţi naturale ale vibraţiilor 

corpurilor sonore sunt: frecvenţa, durata, amplitudinea 

(intensitatea) şi timbrul (armonicele). 

Este de reţinut faptul că omul aude în domeniul 

de frecvenţă: 16 Hz – 20.000 Hz, iar referitor

la timbru e demnă de remarcat forma spectrală 

complexă, rezultată din suprapunerea sunetului 

fundamental (obţinut prin vibraţia unei coarde, 

membrane, etc.) cu armonicele sunetului fundamental 

(sunete diferite obţinute prin oscilaţiile 

unor segmente de tip oscilaţiile unor segmente de 

tip treimi, pătrimi din lungimea coloanei de aer ori 

lăţimi ale aceleaşi coloane). 

II 

Motto: „Nu ştiu să scriu frumos; nu sunt 

poet. Nu pot să-mi exprim gândurile şi sentimentele 

nici prin gesturi sau prin pantonimă; nu sunt 

dansator (...) Îţi doresc să trăieşti atâţia ani, câţi 

vor trebui ca să nu mai fie nimic de făcut nou în 

muzică...” 

Mozart, 1777, Scrisoare către tatăl său 

Se spune ca oamenii au început să mintă 

odată cu apariţia cuvintelor... Spre deosebire de 

comunicarea prin semne ori cuvinte, se poate vorbi 

de limbajul muzical încă din epoca premergătoare 

apariţiei sale, întrucât omul primitiv îşi transpunea 

muzica păsărilor (să nu uităm conştientizarea 

dimensiunii cosmice!); ţinând cont de imaginaţia 

bogată (mai degrabă ingeniozitate), nu cred că 

aceste „legături de sunete” erau simple lătrături 

spre lună... 

Stabilind legătura artei muzicale cu viaţa 

societăţii, cu legile ei de dezvoltare, devine ea însăşi 

o istorie a societăţii omeneşti în care se oglindeşte 

conştiinţa epocii respective, căreia la rândul ei, 

acţionează şi o transformă (vezi The Beatles). 

Revenind la istoric, în mileniul IV î.e.n. (la 

sumero-babilonieni) se aminteşte pentru prima 

dată despre lira cu patru coarde – instrument 

complex – intuind astfel timpurile preistorice când 

s-au folosit: fluierul, solzul de peşte, naiul, ocarina 

ceramică şi mai ales tobele confecţionate din 

trunchi de copac găurit, acoperit cu piele de animal. 

Prin vrăji şi ceremonii, prin cântece, dansuri 

şi formule poetice, primitivii încercau să înlăture 

bolile, seceta, să înlăture animalele sălbatice, să 

învingă un alt trib, etc. 

Apare MAGUL, marele „prizonier” al 

formulelor şi al cântecelor rituale; era perioada 

când muzica, poezia şi dansul au alcătuit o unitate 

indisolubilă, adică arta sincretică. 

În cultura Chinei, Indiei şi a Greciei antice 

găsim primele încercări de abordare ştiinţifică a 

muzicii, astfel că din secolul IV î.e.n., chinezii 

elaboraseră sisteme tonale (pentatonice, heptatonice, 

gama cromatică de 12 sunete), îi urmează 

Grecia antică prin crearea unui sistem armonios 

şi complet (teoria despre moduri, ethos, acustica, 

ritmica). 

Principalele cuceriri ale istoriei muzicii antice 

au fost sintetizate în tratatul despre muzică al 

filozofului roman Boetius (sec. V î.e.n.); pe baza 

acestui tratat muzicienii medievali au putut elabora 

ştiinţa despre muzică - punând bazele sistemului 

major şi minor, teoretizând armonia. Marea varietate 

de genuri ale muzicii aparţin celor două 

surse: muzica născută din procesul muncii (şi nu 

numai) care a devenit populară şi cea legată de 

magie (mistico-religioasă) ce ţine de cult şi practicile 

bisericii. Cântecele executate individual sau 

în grup, acompaniate de bătaia palmelor (cel mai 

simplu instrument de percuţie!) ori instrumente, 

au la bază binomul melodie-ritm; evaluarea 

creaţiei, interpretării şi audierii făcând obiectul 

psihologiei muzicii. Concret, muzica este înainte 

de toate o construcţie precisă care respectă anumite 

reguli armonice, de notaţie, etc. - deci subliniem 

intervenţia activă a intelectului. 

Desigur, această matrice poate să nu 

transmită nimic şi atunci lucrările muzicale sunt 

mâncate de timp, sau dimpotrivă, pot fi săgeţi pe 

verticală ce ţintesc soarele şi care trag curcubee 

în urma lor - pe care timpul le înnobilează. Din 

punctul de vedere al contemporanului (omul 

sec. XX) trecutul acesta muzical deosebit de 

valoros, străluceşte prin personalităţile pe care le 

cunoaştem sau am auzit de ele şi nu ne încearcă 

decât regretul că dotarea instrumentală a fost cum 

a fost de-a lungul timpului. 

Diapazonul oficial – punct de orientare 

pe plan acustic şi muzical pentru întregul material 

sonor a suferit, din păcate, mari transformări 

(piesele, aparţinând sec. XVIII din acest motiv 

sună astăzi diferit); de la valoarea 409 Hz în anul 

1783, la 421 (1810); 442 (1850); 433 (1858); 440 

(1953). Ridicarea „la” – ului de la 409 Hz (mult 

mai coborât) la 440 Hz s-a făcut pentru obţinerea 

unei străluciri a sunetelor la diferite instrumente, 

în special alămuri. 


53

Inedite 

Un eveniment cultural remarcabil 

Editura „Măiastra” din Târgu Jiu a tipărit în 

anul 2007 o foarte frumoasă carte, cu un titlu inspirat 

Scriitori în ţara lui Brâncuşi, cuprinzând poezii, proză, 

eseuri ale condeierilor înzestraţi din judeţ. Este un 

volum omagial, după cum se menţionează de către cei 

care l-au editat, este „un proiect al reprezentanţei Gorj 

a Uniunii Scriitorilor din România, sprijinit de Centrul 

de cultură şi artă Constantin Brâncuşi”. 

Ţinuta grafică sobră, ilustraţiile fiind reproduceri 

după operele brâncuşiene, conferă distincţie dintru 

început acestui volum - antologie. 

Poezia e reprezentată de nume care adie 

cunoscut. Unii poeţi, îi bănuim tineri, au mai fost în 

Maramureş, unii e posibil să fi participat la Festivalul 

Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, care în 

luna octombrie va aniversa 38 de ani de activitate. Dacă 

nu au participat, le sugerăm să o facă chiar în acest an, 

garanţia talentului lor fiind evidentă. 

Poeziile din volumul în discuţie se înscriu în 

tendinţa modernă a poeziei coborâte în stradă, în care 

non-poeticul generează trăiri la cote înalte, fără a coborî 

în penibil. 

Eul liric se exprimă cu înverţunare uneori, 

discret alteori, speră şi aşteaptă. Formele poetice 

inedite, discursul liric emoţionant, pe alocuri patetic, 

caracterizează pe toţi cei ce semnează. Am numi pe 

Mihai Amaradia sau Gelu Birău, cu o frumoasă poezie 

închinată lui Brâncuţi. 

Sorin Călugăriţa este un erudit, motivele poetice 

de circulaţie universală sunt regăsibile în creaţia 

sa: Don Quijote, Orfeu, Bergson şi se împletesc cu 

măiestria stilului. 

George Drăghescu se impune prin grupajul 

poetic Oarecum psalmi. Fiorul tragic al dialogului cu 

Divinitatea, simplitatea expresiei, dezbrăcată de podoabe 

facile, căutarea permanentă a cuvântului izbăvitor 

ce exprimă adevărul, demonstrează că ne aflăm în faţa 

unui poet autentic, cu o voce lirică distinctă în corul 

poeţilor. Cităm: „Cu pana/ cărui înger/ Mi-ai scris/ 

Destinul, Doamne ?!” Acel înger să fi fost talentul? – 

am adăuga noi. 

Hai-kai-ul sau hai-ku, forma tradiţională a 

poeziei japoneze, a pătruns în lirica românească. 

Încercări reuţite în acest gen de poezie întâlnim la 

Romeo Ionescu. 

Domnul Romulus Iulian Olariu se prea poate să 

fi fost prin Maramureş, căci poezia „Îndreptar” – de 

altfel foarte reuşită – este închinată poetului Gheorghe 


Prof.drd. Raluca Voina Lozbă 

Pârja, ne îndreptăţeşte să afirmăm că ,,un pod de curcubeu 

leagă ţinutul lui Brâncuşi de Ţara Maramureşului 

istoric”. Se remarcă fiorul liric al unui spirit avid de 

cunoaştere, trăitor la înalte cote existenţiale şi mai ales 

posesorul unor lecturi temeinice. 

Fiind o antologie, e firesc ca unele poezii 

prezente în volum să nu fie la fel de realizate ca cele 

mai înainte amintite. 

Interesante sunt aforismele lui Vasile Ponea, 

spirit lucid şi profund al unui autentic şi rafinat intelectual. 

Natalia Mălăianu e îndrăgostită de toamnă. 

Versurile ei sunt pătrunse de melancolie, sunt sensibile 

şi amărui ca frunzele de aur ale anotimpului 

îndrăgit. Citez din poemul „A câta toamnă”, delicat 

şi emoţionant: 

„Brume târzii pe visul unei veri/ clipe de azi 

agonizând sub ieri / şi umbra ta, iubite, … umbra ta/ 

Plecată lin pe toamna mea.” 

Despre Adrian Frăţilă, de acum cunoscut, nu 

putem spune decât că are distincţie, talent şi erudiţie. 

Secţiunea de proză e ilustrată de autorii Aurel 

Antonie, Ion Cepoi şi Marian Dobreanu, ultimul 

menţionat având umor şi har narativ. Ţesătura epică 

a povestirii „Descurcăte…olteanu” este ingenioasă şi 

credibilă. 

Ceea ce impresionează în acest volum este 

secţiunea „Eseu şi critică”. Nume deja impuse ca Sorin 

Lory Buliga - „Influenţa gândirii indiene asupra lui 

Lucian Blaga şi Constantin Brâncuşi”, Zenovie Cârlugea 

– „Brâncuşi, reverberaţii liturgice”, Costel Dobriţescu 

– „Figuri semantice”, Lazăr Popescu – „Cantos-urile 

lui Mircea Bârţilă”, Doru Strâmbulescu – „Ontologia 

Fericitului Augustin” şi nu în ultimul rând Ion Trancău 

– „Un poet…sub comunism” sunt excepţionale. 

Ne aflăm în faţa unor valoroşi critici şi exegeţi 

literari, înzestraţi cu erudiţie, talent, forţă intelectuală, 

rigurozitate ştiinţifică, asemenea lui Sorin Lory 

Buliga şi Zenovie Cârlugea, în articolele închinate lui 

Brâncuşi. În mod deosebit se remarcă pertinentele 

observaţii ale lui Lazăr Popescu şi Ion Trancău care ştiu 

ce spun şi încearcă (cu folos, am zice noi!) reuşind să 

convingă că întotdeauna cultura este, a fost şi va rămâne 

zidul de apărare al ţării în faţa asaltului prostului gust, 

a vulgarităţii, a kitsch-ului nimicitor. 

Închei cu spusele măiestrite: „Carte frumoasă, 

cinste cui te-a scris” ale altui mare creator, Tudor 

Arghezi, legat prin destin de ţinutul şi fiii Gorjului.

âncuşiana 

Inedite 


55


AKRAM KHAN - „BAHOK” - festivalul de Dans 

Contemporan de la Montpellier, 

iunie-iulie 2008 

Sala de aşteptare a unui aeroport, anonimă şi 

totuşi familiară prin ne-identitatea pe care o respiră. 

Toate scenariile sunt plauzibile într-un asemenea 

non-loc. 

Punctul de început sau de sfârşit al unei 

poveşti? 

O ţesătură de holograme absurde, în care 

plecările se suprapun peste sosiri şi totul devine iremediabil 

POSIBIL, dar în acelaşi timp sincopat. 

Braţele dansatorilor se mişcă într-un vortex de 

emoţii, creând imagini şi sugestii halucinante. 

Formele geometrice desenate de dansatori pe 

scenă insinuează existenţa virtuală a unor geometrii 

astrale - deşi, paradoxal, răsfrânte pe pământ - care 

mai de care mai ascuţită sau asimetrică, părând să 

„amendeze” asperităţile şi precaritatea vieţii dintr-un 

aeroport, în continuă mişcare. 

Coreograful anglo-bengalez, Akram Khan, a 

reuşit să reunească în cadrul spectacolului său denumit 

„Bahok” (cuvânt provenit din bengali şi însemnând 

„transportor” sau „poştaş”) şi prezentat la Festivalul 

de Dans Contemporan de la Montpellier iunie-iulie 

2008 nu numai stiluri diferite, ci şi colaborări între 

lumi aparent îndepărtate: dansul contemporan şi baletul 

naţional clasic chinezesc. 

Un iureş de emoţii şi strigăte în vid, enunţate în 

limbaje gestuale sau fonice sugestive, dar fără a viza 

un locutor anume, ci lansate la modul acela destructurat 

în care entităţile de bază ale dansului se regăsesc, 

însă se recunosc a fi solitare şi tulburate de propriile 

lor temeri. 

Apă - foc - aer - pământ, toate aceste elemente 

originare apar meteoric în vizorul rotund al scenei 

pentru a dispărea apoi la fel de dramatic. 

Trupurile dansatorilor, acţionate de mecanisme 

şi tradiţii diferite care aparent nu au puncte comune 

(elemente de origine indiană, chineză, coreeană, sudafricană 

şi spaniolă) poartă în ele prin mişcările care le 

definesc în mod primordial, o identitate naţională care 

se perpetuează chiar şi într-un limb, cum ar fi o sală 

de aşteptare anonimă. 

Anxietatea iniţială fluctuând de la un dansator la 

altul este accentuată de cuvintele afişate pe monitorul 

electronic: VĂ RUGĂM, AŞTEPTAŢI - ÎNTÂRZIERI 

(nedefinite)... 

Condiţia de migranţi a personajelor devine o 

prezenţă de sine stătătoare pe scenă. 

Muzica incendiară constituie, de asemenea, 

cadrul propice dezvăluirii unor rituri sacre, parcă. 

Panoul electronic de afişaj din aeroport este la 

rându-i, un personaj animat al scenei. În final, acesta 

grăieşte fără încetare astfel: 

ACASĂ_SPERANŢĂ_ ACASĂ_SPERANŢĂ_ 

ACASĂ_SPERANŢĂ_ 


57

ACASĂ_SPERANŢĂ_ ACASĂ_ 

SPERANŢĂ_ ACASĂ_SPERANŢĂ_ 

Nevoia sălbatecă de a-şi găsi propria casă 

într-o societate alienată şi fără ieşire, căutarea 

unor origini inalterabile - iată mesajul profund 

al reprezentaţiei. 

Atmosfera incertă, specifică unor spaţii 

intermediare sporeşte nu numai tensiunea ci 

şi exaltarea pozitivă a acestor timpi „morţi”, 

transgresându-i într-un allegro ispăşitor. 


Daniel Luca 

Fata oraşului. Cerşetor la cincisprezece ani 

Timişoara, Editura Eubeea, 2006 

Cea mai recentă carte a scriitorului Daniel 

Luca propune un concept inedit. Dacă în actualitate 

sunt prozele la două mâini, iată că ultimul volum se 

constituie „doi în unul”, acelaşi autor, dar „două” 

cărţi; un roman, Fata oraşului, şi un volum de 

versuri. Poeziile au fost structurate în două cicluri 

cu titluri sugestive – oare pentru autor, sau pentru 

societatea în care trăim? – Vagabond (scrise până 

la 1997), respectiv Cerşetor la cincisprezece ani 

(scrise după 1997). 

Romanul propune o altă atmosferă a 

Timişorii atât de dragă scriitorului. Încă de la 

început suntem „avertizaţi” „Acest roman nu este 

un roman-document. Unele documente inserate 

sunt originale, iar altele sunt rodul imaginaţiei. 

De asemenea, unele personaje sunt reale, altele 

imaginare. Unele fapte atribuite lor le aparţin, altele 

nu. [...] Dorim ca această carte să fie citită ca 

o operă de ficţiune”, după care suntem invitaţi la 

lectură. Unii cititori, buni cunoscători ai oraşului, 

dar mai ales ai evenimentului „descris”, Revoluţia 

de la Timişoara, încearcă de multe ori – în ciuda 

avertismentului – o senzaţie de déjà-vu. Inevitabil 

fac analogii cu ceea ce au trăit, sau au auzit. Alţii 

stau liniştiţi în fotoliu; sunt fie înafara subiectului, 

fie mult prea tineri pentru acele momente. 

Acţiunea se derulează pe mai multe planuri 

cu inserţii de pastişă, cu accente de (auto)ironie 

şi parodie încât poate fi aşezat cu succes în rândul 

romanelor postmoderniste, sau mai nou, ale 

generaţiei ‘90. Deosebit de interesante sunt fragmentele 

selectate din „presa vremii” percepută cu 

ironie în care se fac deja aprecieri (sic!) la adresa 

romanului încă nepublicat. 

Este o metodă ingenioasă 

prin care autorul semnat 

cu pseudonime ( Etno Pop, 

Mitică Mit, I. Criticescu) 

încearcă să vină în ajutorul 

cititorilor cu unele sugestii 

de interpretare, sau de 

percepţie a prozei. 

Fata oraşului propune 

la meditaţie. Este 

un roman interesant a 

cărui acţiune, însă, se 

finalizează mult prea repede. 

Oare cine e această 

„fată a oraşului”? 

Poeziile – lirice şi 

epice – incluse în volum dezbat o tematică diversă: 

iubire, viaţă, moarte, dragoste, etc., dar într-o viziune 

cu totul originală. Cititorii sunt invitaţi să 

scruteze rândurile cu ochii minţii dar, mai ales, 

cu cei ai sufletului. Autorul ne atrage atenţia că 

parte dintre poeme au văzut deja lumina tiparului 

în diverse publicaţii. Adunate în volum confirmă 

nota distinctivă a poetului Daniel Luca în pleiada 

noii generaţii de scriitorii. 

Premiile obţinute de-a lungul anilor confirmă 

– a câta oară? – valoarea acestui adevărat „regizor 

şi scenarist” al spectacolului vieţii surprins în 

cuvinte literare. 


Eliza Ruse 

59

CINCI LUCRĂRI DE TIBERIU CIOBANU 

1. Domnii scurte dar însemnate cercetătorilor 

în istoria românilor, Ed. Zamolsara, Timişoara, 

2007 

Lucrarea de faţă este consacrată unor domnii 

scurte dar însemnate din istoria românilor, sub 

acest generic fiind cuprinşi voievozii Dan I, Roman 

I, Mihail I, Bogadan al II-lea şi Moise Vodă. Tema 

rămâne deschisă, după cum observăm din anunţul 

autorului cum că el are în pregătire cele mai scurte 

trei domnii din Evul Mediu românesc. 

În dăruirile mele prefaţatoare sau postfaţatoare 

la cărţile lui Tiberiu Ciobanu, publicate până acum, 

remarcam strădania lui de a elabora lucrări de istorie 

bine documentate, destinate unui public larg, 

dornic să cunoască fascinantul univers al domniilor 

române, el intenţionând ca, în fiecare caz, 

să evidenţieze elementele semnificative privind 

personalitatea prezentă, chintesenţa contextului 

istoric în care a trăit aceasta, modul în care s-a 

ridicat peste vremi, biruitoare sau chiar înfrântă 

dar acând aproape întotdeauna, deznodământul 


Aurel Turcuş 

tragic al vremelnicei sale existenţe, ca fragilă 

fiinţă umană. 

Pentru tinerii studioşi, deosebit de importante 

sunt şi părţile anexe ale lucrărilor lui Tiberiu 

Ciobanu, precum glosarul, dicţionarul de familii 

domintoare, dicţionarul de nume geograficoistorice, 

bibliografia, tabelele genealogice, care 

apar şi în cartea de faţă. 

2. Cele mai scurte trei domnii din Evul Mediu 

românesc (ediţie bilingvă româno-franceză) 

Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008 

Istoricul Tiberiu Ciobanu din Timişoara a 

scris o serie lungă de lucrări dedicate domnitorilor 

români, volumele publicate fiind structurate potrivit 

unor grupări ale personalităţilor respective, sub câte 

un generic concludent. Astfel, cărţile sale sunt consacrate 

celor mai însemnaţi domnitori, celor cu domnii 

îndelungate, celor nedreptăţiţi, celor desăvârşitori 

ai statelor Ţara Românească şi Moldova, celor mai 

puţin cunoscuţi, apoi unor domnii scurte dar însemnate, 

acestora urmându-le, acum, cele mai scurte trei

domnii din Evul Mediu românesc. 

Cei trei domnitori care au avut dramatica 

soartă a neîmplinirii în efemerele lor domnii au 

fost Vlad (Dragomir) Călugărul, Vintilă Pătraşcu 

(în Ţara Românească) şi Ioan Joldea (în Moldova). 

Primul a domnit vreo trei săptămâni, în anul 1521; 

al doilea cam două săptămâni (în primăvara lui 

1574) şi cel de al treilea, moldoveanul, doar douătrei 

zile (în septembrie 1552). 

În privinţa cititorilor cărţilor lui Tiberiu 

Ciobanu despre domnitorii români, lectorii pot să 

fie de toate vârstele şi de diferite profesiuni, dar 

lucrările în discuţie se adresează îndeosebi profesorilor 

de istorie, studenţilor şi elevilor. Asta, pentru 

că textele acestor cărţi sunt scrise într-o manieră 

accesibilă, iar cei interesaţi de informaţii suplimentare 

le pot avea din temeinicul aparat ştiinţific 

(critic), cu care sunt dotate lucrările prolificului 

autor timişorean. Şi cartea de faţă cuprinde note 

la subsolul paginii (foarte documentate) cărora li 

se adaugă, la anexe: Glosar, Dicţionar de familii 

domnitoare, Bibliografie şi Tabele genealogice. Tot 

aici trebuie să menţionăm că toate cărţile dedicate 

de Tiberiu Ciobanu voievozilor şi domnitorilor 

noştri beneficiază de traduceri în limbi de circulaţie 

universală, cea de faţă fiind tălmăcită integral în 

limba lui Voltaire. 

3. Banatul medieval în viziunea istorică a lui 

Patriciu Drăgălina, Ed. Eurostampa, Timişoara, 

2008 

Sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul 

secolului al XX-lea a fost perioada în care în 

cultura românească din Banat a avut loc un eveniment 

istoriografic remarcabil, prin publicarea unei 

meritoase sinteze a istoriei Banatului de Severin, 

aparţinând lui Patriciu Drăgălina, profesor de 

istorie şi geografie la Institutul Teologic şi Pedagogic 

din Caransebeş. Lucrarea se intitulează Din 

istoria Banatului Severin şi este constituită din trei 

părţi, care au apărut la Tipografia Diecezană din 

Caransebeş, în anii 1899, 1900 şi 1902. 

Tiberiu Ciobanu, după ce, în teza sa de doctorat, 

a făcut o temeinică prezentare a istoriografiei 

româneşti din secolul XIX-lea despre Banatul medieval 

s-a oprit îndelung asupra lucrării lui Patriciu 

Drăgălina, punând pe larg în lumină realităţile 

medievale ale acestui ţinut, aşa încât demersul său 

exegetic face obiectul unei cărţi. 

Autorul extrage şi comentează o mare 

bogăţie de date, din lucrarea lui Patriciu Drăgălina, 

privind Banatul de Severin până în anul 1526, districtele 

româneşti din Banatul de Severin, perioada 

1526-1658 a acestui ţinut şi, apoi, epoca stăpânirii 

otomane a Banatului. Cel mai interesant capitol 

este consacrat districtelor româneşti din Banat, 

informaţiile lui Drăgălina despre aceasta fiind 

coroborate de Tiberiu Ciobanu cu o foarte întinsă 

bibliografie care învederează atenţia extraordinară 

ce li s-a acordat acestor formaţiuni politico-administrative 

teritoriale româneşti. Din păcate, cea 

mai mare parte dintre cercetătorii care s-au ocupat 

de districtele româneşti din Banat au ignorat 

sau poate că nu au cunoscut lucrarea Din istoria 

Banatului Severin de Patriciu Drăgălina. Acum, 

prin amplul demers exegetic asupra ei, publicat de 

istoricul Tiberiu Ciobanu se aduce o binemeritată 

îndreptăţire lui Patriciu Drăgălina, contribuinduse, 

astfel, la evidenţierea importantului loc ce i se 

cuvine acestuia în istoriografia românească. 

4. Monografism bănăţean (Istoria medievală 

a Banatului reflectată în monografiile alcătuite în 

a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima 

jumătate a secolului al XX-lea), Ed. Eurostampa, 

Timişoara, 2008 


61

Interesul pentru istoria şi cultura locului s-a 

manifestat în Banat şi prin elaborarea şi publicarea 

unui număr de monografii ale unor localităţi, ale 

unor zone sau chiar a întregii provincii. Primele 

monografii româneşti bănăţene, publicate la 

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului 

XX. Sunt Topografia satului şi hotarului Măidan de 

Sofronie Liuba şi Aurelie Iana (Caransebeş, 1895) 

şi Monografia oraşului Caransebeş de Andrei Ghidiu 

şi Iosif Bălan (Caransebeş, 1909). Informaţiile 

semnificative privind Evul Mediu se găsesc doar 

în monografia dedicată Caransebeşului. 

Imediat după Primul Război Mondial se 

constată un mare interes pentru trecutul istoric 

al localităţilor bănăţene, evidenţiindu-se neîntrerupta 

continuitate a românilor pe aceste meleaguri. 

Astfel, în anul 1921 au fost publicate lucrările: 

Istoricul Cetăţii Timişoara. Perla Banatului de Iosif 

Knezy şi Micul Cicerone pentru oraşul Timişoara 

de Virgil Molin. Acestora le urmează, în anul 

1925, Istoria Timişoarei de Eugen Ungurianu. 

Sunt scrieri modeste, dar, totuşi, prin cuprinderea 

câtorva date despre istoria medie a Timişoarei, au 

atras atenţia cercetătorului Tiberiu Ciobanu, care 

le-a prezentat în această lucrare. 

În deceniul următor au apărut două lucrări 

importante care contribuie realmente la dezvol- 


tarea istoriografiei româneşti referitoare la Banatul 

medieval. În anul 1935, Ioan Lotreanu a publicat 

Monografia Banatului, vol. I, Situaţia geografică. 

Locuitorii-Comunele, apoi, în 1936 a văzut lumina 

tiparului Ghidul Banatului de Emil Grădinaru şi 

Ion Stoia-Udrea (cel de al doilea autor fiind unul 

dintre cei mai însemnaţi istorici ai Banatului, din 

perioada interbelică). Însă o monografie istorică 

model a publicat dr. Nicolae Ilieşu, în anul 1943. 

Lucrarea sa, Timişoara. Monografie istorică este 

şi în zilele noastre un studiu de referinţă în cadrul 

istoriografiei bănăţene din perioada cuprinsă între 

cele două războaie mondiale. 

Ioan Lotrianu şi Nicolae Ilieşu au rămas în 

istoriografia românească doar prin cele două opere 

amintite. Fiecare intenţiona să elaboreze o istorie 

de sinteză a Banatului. 

Lucrarea de faţă are meritul de a prezenta, 

pentru prima oară, în istoriografia română, într-un 

studiu de sinteză, aspecte ale Banatului medieval, 

cuprinse în cele mai reprezentative monografii 

locale. Autorul evidenţiază, mai cu seamă trecutul 

medieval al Timişoarei, astfel încât cititorul poate 

să-şi creeze o imagine cuprinzătoare a istoriei medievale 

a metropolei Banatului, atât cât se cunoştea 

aceasta până în timpul celui de al Doilea Război 

Mondial. 

5. Istoriografia românească de la începutul 

secolului al XIX-lea până la Marea Unire privitoare 

la Evul Mediu bănăţean, Editura Eurostampa, 

Timişoara, 2008. 

Încă de la începuturile istoriografiei bănăţene, 

atât în Cronica Banatului de Nicolae Stoica de 

Haţeg cât şi în scrierile lui Damaschin Bojincă despre 

personalităţi istorice din perioada medievală, 

se fac referiri la domnitorii români de dincolo 

de Carpaţi sau li se consacră acestora studii speciale. 

Bojincă a fost primul istoric român care i-a 

dedicat exclusiv lui Mihai Viteazul o amplă lucrare 

intitulată Vestitele fapte şi pieirea lui Mihai Viteazul, 

publicată în 1830. Începând cu această lucrare, 

în istoriografia noastră Mihai Viteazul va deveni un 

simbol permanent al unirii politice a românilor şi – 

până la 1918 – al dezideratului împlinirii idealului 

naţional: realizarea unităţii statale. 

Foarte interesant este faptul că un mare 

învăţat – îl numim pe August Treboniu Laurian 

– de origine ardeleană şi stabilit în Bucureşti a 

sesizat individualitatea istorico-culturală a Ba-

natului. Acesta a publicat prima carte de istorie a 

acestui ţinut, intitulată Temisiana sau scurtă istorie 

a Banatului Temisianu (Bucureşti, 1948). 

În continuare, până la începutul secolului 

XX, istoriografia românească din Banat a fost 

slujită numai de cărturari bănăţeni. Din cadrul 

acestora cel dintâi s-a remarcat Vasile Maniu, 

născut în Lugoj, autor al voluminoasei lucrări 

Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând 

despre originea românilor din Dacia Traiană 

(Timişoara, 1857), în care este acordat un spaţiu 

larg istoriei Evului Mediu din Banat. Acest istoric 

– apreciat în vremea sa, fiind membru al 

Academiei Române – intenţiona să scrie o istorie 

a Banatului. A rămas în manuscris planul acestei 

lucrări, numit Programa pentru istoria critică a Banatului 

Temişan. Din această „programă” reiese că 

Vasile Maniu avea o imagine clară asupra istoriei 

Banatului, reţinând o seamă de elemente definitorii 

pentru individualitatea acestei provincii. O 

secvenţă specială o consacră Autonomiei districtelor 

române din Banatul Temişan – o temă care va 

deveni o permanenţă în istoriografia românească 

referitoare la Evul Mediu din Banat. 

În şirul cronologic al istoricilor bănăţeni, 

după Vasile Maniu urmează Nicolae Tincu-Velia, 

cu lucrarea sa Istorioară Bisericoasă a Românilor..., 

Sibiu, 1865, o lucrare care are un caracter 

polemic, militant, politic. 

Velia, fiind convins că există o individualitate 

geografico-culturală a Banatului, numeşte 

acest ţinut „ţară” – în sensul pe care îl are această 

denumire ca arie românească, delimitată geografic. 

De aceea, Nicolae Tincu-Velia numeşte teritoriul 

cuprins între Mureş şi Dunăre „Ţara Banatică” 

sau „Ţara Românilor Bănăţeni”. De altfel Vasile 

Maniu în Dizertaţiuni istorico-critică şi literară... 

are un capitol intitulat Istoria Românilor Banatici, 

formulare care, probabil, l-a influenţat pe Velia. 

În acea secvenţă a Dizertaţiunii..., Maniu 

a prezentat cele opt districte româneşti privilegiate, 

din Banatul medieval (Lugoj, Caransebeş, 

Mehadia, Almăj, Caraşova, Bârzava, Comiat şi 

Ilidia), ceea ce l-a lămurit pe N.T. Velia în privinţa 

rolului acestora în istoria acestui ţinut. Clădirea 

bănăţenismului – ca entitate geografico-istoricoculturală 

distinctă – îşi are baza în existenţa districtelor 

româneşti de aici. 

Profesorul Patriciu Drăgălina din Caransebeş, 

a elaborat – aproape în anonimat – lucrarea Din 

istoria Banatului Severin, redactată în trei părţi şi 

apărută în anii 1899, 1900 şi 1902 la Tipografia 

Diecezană din Caransebeş. 

Profesorul Drăgălina cuprinde în volumul I 

al lucrării sale, ampla secvenţă intitulată Districtele 

române ale Banatului severinean şi starea socială 

a locuitorilor săi. 

Din lucrarea lui Drăgălina reiese că vechile 

instituţii administrative ale românilor au fost numite 

ţări de către autorităţile Regatului Ungariei, 

la începutul stăpânirii lor în Transilvania şi Banat, 

aşa cum le numeau locuitorii autohtoni, „adică ţări 

(terrae), voivodate, cnezate, dar după 1300 devine 

curentă, în anumite condiţii, noţiunea de districte 

ale românilor (districtus valachorum). Districtele 

sunt teritorii relativ bine delimitate geografic (pe 

văi, în depresiuni etc.) multe dintre ele fiind nuclee 

ale unor vechi formaţiuni politice, în care populaţia 

românească a reuşit să rămână compactă”. (Transilvania 

în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate 

a secolului al XV-lea – cca. 1300-1456. Capitolul 

Districtele româneşti, în Istoria Transilvaniei, vol. 

I (până la 1541), Centrul de Studii Transilvane, 

Cluj-Napoca, 2003, p. 244). 


63

În baza izvoarelor istorice, publicate de Frigyes 

Pesty, cercetătorul din Caransebeş a desprins 

trăsăturile specifice ale districtelor româneşti şi 

le-a evidenţiat încercând să se ridice în sfera unor 

teoretizări privind anumite caracteristici fundamentale 

ale locuitorilor autohtoni din Banatul 

Evului Mediu, trăsături specifice relevate de puternica 

formaţiune teritorială românească numită 

district care îşi reclama perpetuu dreptul legitim, 

istoric, la autonomie. Pentru fundamentarea acestuia, 

Drăgălina semnalează documentar pulsaţia 

vieţii româneşti în Banatul medieval, aceasta 

manifestându-se în cadrul statornicelor instituţii 

politico-administrative „valahe”, având la bază 

„dreptul consuetudinariu” român, legea veche a 

districtelor (jus Valachie antica lex districtum). 

Urmând unei modeste prezentări din 

partea lui A.T. Laurian, în Timisiana..., a stăpânirii 

turceşti în Banat, Drăgălina, în lucrarea sa, 

adânceşte şi dezvoltă acest subiect, înscriinduse, 

astfel, cu contribuţii substanţiale în rândul 

numărului restrâns de istorici români, preocupaţi 

de epoca dominaţiei Imperiului Otoman în Banat. 

Doctorul în istorie Tiberiu Ciobanu prezintă pe larg 

şi această secvenţă a lucrării lui Drăgălina, după ce 

înfăţişează amănunţit capitolul dedicat districtelor 

româneşti din Banat. 

Acest studiu al istoricului din Caransebeş 

„poate oferi şi astăzi sugestii importante celor 

interesaţi”, însă, din păcate nu se prea găsesc 

asemenea cercetători care să-i mai bage în seamă 

lucrarea. Încă în perioada interbelică s-a făcut un 

hiatus în receptarea operei lui Drăgălina, sau, ceea 

ce este mai grav, unii istorici i-au folosit lucrarea 

– exclusiv, până la pastişă – fără să facă nici o 

trimitere la Din istoria Banatului Severin. 

Colbul uitării sau al ingratitudinii urmaşilor 

s-a aşezat şi peste lucrarea lui George Popoviciu, 

Istoria românilor bănăţeni (Lugoj, 1904), cu toate 

că aceasta s-a bucurat de preţuirea lui Nicolae 

Iorga. 

După cum se vede în Cuvânt către cetitori, în 

care este citată afirmaţia lui Bariţiu cum că: „este 

timpul suprem ca istoria Banatului şi a românilor 

bănăţeni, să şi-o scrie chiar ei”, George Popoviciu, 

protopopul Lugojului, şi-a asumat misiunea de a 

redacta o asemenea lucrare. 


Importanţa unei asemenea iniţiative, o 

vedea, raportând-o la consideraţiile lui Haşdeu 

despre rolul Banatului în istoria poporului român. 

Acesta este citat, în acest sens, în acelaşi Cuvânt 

către cetitori: „din toate regiunile locuite astăzi de 

români, la nord de Dunăre, Banatul şi Oltenia cu 

prelungirea lor cea comună în Ţara Haţegului sunt 

singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă 

geografico-istorică a neamului românesc, un cuib 

de unde se romaniză treptat spre apus, spre crivăţ şi 

răsărit, ba indirect şi de peste Dunăre, cuibul mereu 

descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna 

plin” (Românii bănăţeni, Bucureşti, 1896, p. 2). 

La rându-i G. Popoviciu susţine că: „În Banat 

zac comori de mare preţ, ascunse atât în ruinele 

vechi, cât şi în limba şi datinile românilor”. Pentru 

a avea datele istorice necesare elaborării lucrării 

sale, el mărturiseşte, într-o exprimare, specifică 

vremii sale că: „cercetat-am deci scripturile vechi 

şi noi şi găsind de bine prezint în cele ce urmează 

faptele străbunilor şi viaţa lor în lumina ce mi se 

pare adevărată”. 

Într-o asemenea lumină Popoviciu a înfăţişat 

cele mai importante aspecte ale istoriei Banatului, 

din care Tiberiu Ciobanu a evidenţiat pe cele 

referitoare la Evul mediu din Banat, anume la 

epoca lui Glad şi Ahtum (Popoviciu polemizând 

cu cei care contestau prezenţa românilor aici, în 

acea perioadă), apoi, continuând cu feudalismul 

dezvoltat, aici autorul Istoriei românilor bănăţeni 

insistând asupra districtelor româneşti din această 

provincie şi, după aceea, asupra stăpânirii otomane 

a zonei, încheind cu războaiele care au dus la cucerirea 

Banatului de către austrieci. 

În final menţionăm că, în ansamblu, această 

istorie a istoriografiei româneşti despre Banat, 

elaborată de istoricul Tiberiu Ciobanu, cuprinde 

o informaţie foarte bogată – culturală şi istorică 

– evidenţiind o nebănuită – până acum – întinsă 

platformă documentară pe care autorul a ridicat 

un impunător edificiu, de la înălţimea căruia se 

văd, cu claritate, cele mai reprezentative aspecte 

ale lumii medievale dintr-o zonă cu o puternică 

individualitate, a neamului românesc.

Visul 

Conturul de piatră 

În care stau, 

se frânge de ciocul 

păsării: 

în artificii 

pline de culoare, 

şi-mi simt sufletul, 

gândul, 

armonizând cu mâinile. 

Palpez, 

şi pot urma 

un zbor al libertăţii... 

Pierzându-mă de pasăre, 

Măiastră, 

ce mă eliberează, 

plutesc, 

ajunsă-n altă lume ... 

Simt inima şi gândul 

nearmonizând cu mâinile. 

Nu mai zbor, 

am mâna stângă 

rămasă-n pumn, 

cu un copac uscat, 

iar mâna dreaptă 

revine-n lume 

la păcat! 

Iubitului de pe Pământ 

Pasiune? 

Durere? De tine vreau să scap 

Tu, eşti mai nepăsătoare! 

Timpul? Da, marele compromis! 

În spiritul iubirii noastre, 

Iubitule de pe Pământ 

Te chem, în conştiinţa infinită 

A marilor contopiri astrale. 

Maria Rodica Patraş 

(24 dec 2008) 

Spaţiul iubirii 

Cenuşa timpului trecut 

rămâne între stele... 

Se naşte împăcarea 

Ce reaprinde acum 

Lumina sudurii 

a două inimi grele. 

Purificat de lacrimile 

Ingerilor mulţi 

Cu lacrimile mele, 

Iubitule de pe Pământ 

Îmi dăruieşti 

Un spaţiu al iubirii 

De îl trăiesc şi-l locuiesc 

Femeie! 

Din Haos, nufăr 

Din haosul 

mocirlei, 

Orb, 

ochiul nufărului 

Îşi creşte vederea, 

Înflorind 

în frumuseţe. 


65

EVOCĂRI 

despre începuturile activităţilor de la actuala 

UNIVERSITATEA DE VEST 

dr. Minerva Bocşa 

În toamna aceasta (2008) se împlinesc 60 de ani de 

când a fost înfiinţat la Timişoara un INSTITUT PEDA- 

GOIC de 3 ani cu o FACULTATE DE MATEMATICĂ 

ŞI FIZICĂ. Aceasta avea menirea să pregătească cadre 

didactice pentru învăţământul mediu, cu specialităţile 

respective. A fost numit un prim director, prof. univ. dr. 

Mihai Ghermănescu, încadrat la Institutul Politehnic 

din localitate. S-a publicat în cotidianul timişorean data 

şi locul examenului de admitere, anume la Facultatea 

de Mecanică de la Institutul Politehnic (Col. Mihai 

Viteazu). Erau 80 de locuri şi se dădeau probe orale la 

disciplinele studiate în liceu, anume la Matematică, la 

Fizică şi la Constituţie. Comisia era formată din ing. 

Ilie Murgulescu (fizică), devenit ulterior Ministru al 

Învăţământului, prof. dr. Mihai 

Ghermănescu (matematică, numit 

director al Institutului şi şef de 

lucrări), ing. Stănică Trăilescu, 

ulterior încadrat conferenţiar la 

Institutul Pedagogic, la catedra 

de fizică. 

Pe cele 80 de locuri s-au 

prezentat 18 candidaţi. Stăteam 

înfriguraţi pe coridorul întunecos 

la etajul I (clădirea veche) şi 

aşteptam să ne vină rândul să intrăm. Doi candidaţi au 

avut o rugăminte la Onorata Comisie: au solicitat să fie 

respinşi, deoarece ei nu vroiau să devină profesori de 

matematică şi fizică, dar părinţii i-au obligat să vină la 

admitere. Toţi ceilalţi candidaţi au fost admişi, iar restul 

de locuri au fost ocupate de candidaţii la admitere de 

pe la alte facultăţi, admişi acolo “fără loc”, adică având 

media peste 600, veneau de pe la Chimie Industrială, 

Agronomie, Medicină ş.a. 

Profesorul Ghermănescu a făcut demersuri ca să 

obţinem local, s-a făcut un plan de învăţământ şi s-au 

găsit primele cadre didactice. În acel an I 1948-49 aveam 

8 materii: Analiza matematică (prof. dr. Ghermănescu), 

Geometrie analitică (prof. dr. Gheorghiu), Algebră 

(prof. dr. Em. Arghiriade) şi Matematici elementare 

(conf. Petre Murariu) precum şi patru materii auxiliare, 

cu discipline de cultură generală, Socialism ştiinţific 

(Leonid Smolscki), Pedagogie (prof. dr. Nicolae Apostolescu), 

Psihologie (conf. dr. Gh. Oancea) şi Limba rusă 

(lect. Ioana Nicolau Gandelmann) plus cadre didactice, 

asistenţi şi preparatori. 

Din lipsă de spaţiu cursurile au început abia în 

ianuarie, când Institutul Politehnic ne-a acordat o primă 

sală în clădirea Lloyd, unde era rectoratul. În prima zi, 

9 ian. 1949, noi, studenţii, am fost rugaţi să aducem 


scaune de la cinematograf, Victoria, din piaţa Lahovary 

(azi piaţa Bălcescu). Prima lecţie a avut loc la 10 ianuarie 

1949, expusă de prof. dr. Gh. Th. Gheorghiu la disciplina 

Geometrie analitică. 

Noi şedeam pe scaune (fără mese sau pupitre), cu 

caietele pe genunchi, iar tabla neagră, dreptunghiulară era 

plasată pe alte două scaune. Cu o voce clară şi melodioasă 

profesorul s-a prezentat (“Sunt profesorul Gheorghiu şi 

veţi face cu mine Geometrie analitică”). Ne-a urat succes 

la învăţătură, apoi, ţinând cu stânga tabla, cu creta 

în mâna dreaptă, a început expunerea: “avem un punct 

pe o dreaptă orientată, adică o dreaptă cu o direcţie de 

parcurgere...” 

În acel prim an de funcţionare Directorul, prof. 

dr. Ghermănescu, a făcut demersuri să 

creeze o bibliotecă cu lucrări de specialitate, 

prin donaţii şi prin achiziţii 

(de atunci au apărut numeroase cărţi 

de specialitate - matematică, fizică, 

filosofie – în limba rusă). Făcea 

concomitent intervenţii stăruitoare 

pe lângă conducerea oraşului să se 

construiască un local propriu. A început 

şi viaţa universitară a studenţilor. 

Au fost cazaţi în cămine, într-o clădire 

din piaţa (în prezent) Eftimie Murgu, de lângă Universitatea 

de Medicină (Strada Medicinei), masa era servită la 

cantina aflată peste drum, (în spatele Prefecturii de azi) 

şi noi am devenit membri UNSR (Uniunea Naţională a 

Studenţilor din România). 

În vara 1949 s-a alocat un spaţiu pentru construirea 

unei clădiri a Institutului Pedagogic, în vecinătate 

cu zona unde funcţiona Politehnica (Bv. Mihai Viteazu). 

În prezent este Bv. Vasile Pârvan nr. 4. Dar atunci era pe 

lângă Bega un drumeag de pământ pentru căruţe, care 

ajungea aproape de str. Pestalozzi. Pe terenul învecinat 

erau loturi date de la Primărie unor solicitanţi ca să fie 

cultivate, multe cu porumb, iar mai încolo era un câmp 

unde un moş îşi păştea capra. Acela a devenit locul unde 

noi studenţii băteam mingea, jucam volei sau fotbal, iar 

acum este Sala de Sport a Universităţii. 

Tot atunci în zona nelocuită de pe malul stâng a 

Begăi fusese construit un pod mai înalt cu trepte de la 

nivelul malurilor, pentru ca să poată trece pe sub el, la 

mijlocul apei, diferite ambarcaţiuni sportive mai înalte. 

În acel timp – ca şi azi – pe malul drept exista Parcul 

Rozelor şi Parcul Eminescu (Parcul copiilor) cu copaci 

seculari. Ulterior acel pod de lemn a fost înlocuit cu un 

pod de beton care leagă Str. Cluj cu Str. Michelangelo. 

(Odată cu noi creştea şi oraşul...)

În vara 1949 s-a făcut o scurtă ceremonie, punerea 

pietrei fundamentale pentru clădirea Institutului Pedagogic 

(azi Universitatea de Vest). Erau prezenţi câţiva 

colegi de-ai noştri, studenţii, care absolviserăm anul I, 

persoane oficiale, cetăţeni. Cuvântul din partea cadrelor 

didactice a fost rostit de excelentul vorbitor, prof. dr. 

NICOLAE APOSTOLESCU. Erau uşor nemulţumiţi 

că niciunul dintre noi, studenţii, nu am fost solicitaţi să 

cuvântăm. 

Clădirea s-a ridicat repede, era extrem de sobră 

ca o uriaşă cărămidă, cu acoperiş plat, cu subsol, parter 

şi două etaje, cu sălile de curs, seminar şi laborator 

orientate spre nord, cu vedere spre Bega, cu cabinete 

pentru cadrele didactice, cu o sală şi anticameră pentru 

rectorat şi secretariat (spre sud) şi cu o terasă tot spre 

sud, la etajul I. 

În vara 1949 s-a făcut o tabără de vacanţă 

organizată de UNSR, Uniunea Naţională a Studenţilor din 

România. Am fost atunci (doar fete) la Cheia, pe lângă 

Vălenii de Munte, în jud. Prahova, la poalele munţiilor 

Ciucaş, unde am cunoscut studente din alte centre 

universitare (colegii noştri erau cu băieţii la o tabără 

învecinată). Am profitat de aerul pur al munţilor, de apa 

curată a izvoarelor, de odihnă, lărgirea mediului social 

şi numeroase informaţii, schimb de experienţă obţinute 

de la colegii din centre universitare. 

Iar în vara 1950 s-a făcut o excursie – circuit: 

Timişoara, Bucureşti, Slănicul Moldovei, Târgu Ocna, 

Iaşi, Cluj, Timişoara, şi s-au vizitat valoroase obiective 

istorice şi culturale. Au luat parte studenţii care au terminat 

anul II însoţiţi de un grup de cadre didactice. 

Pe atunci funcţionau facultăţi muncitoreşti ai căror 

studenţi erau foşti muncitori care nu făcuseră liceul. Ei 

erau scoşi din producţie şi pregătiţi să devină ingineri şi 

cadre de conducere în industrie. Ca să poată fi asimilaţi 

cu absolvenţii de liceu s-au organizat pentru ei nişte 

lecţii speciale, individuale, în afara orelor oficiale. Noi, 

studenţii de la pedagogic am fost solicitaţi pe linia UNSR 

să-i ajutăm. Aşa, mergeam după mesele la căminele lor 

şi şezând pe marginea patului (de fier) cu caietele pe genunchi, 

le explicam şi-i ajutam să-şi completeze lacunele 

de matematică. Nici lor nu le era uşor, nici nouă, viitori 

profesori. Totuşi... treaba s-a făcut şi, privind acum ce 

era cu decenii în urmă, avem o satisfacţie. Am contribuit 

cu toţii, ca – pas cu pas- să se lichideze analfabetismul 

matemetic, să avem o populaţie instruită şi cu deschiderea 

spre cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. 

Primul nostru director, prof. dr. Ghermănescu, avea 

renumele că este extrem de dur, necruţător cu studenţii. 

Judecând obiectiv, azi înţelegem că nu se poate lansa în 

producţie un inginer care nu are cultul preciziei absolute 

şi năzuinţa spre perfecţiune. Cunoscându-l mai târziu din 

numeroasele acţiuni comune, profesionale sau “extrauniversitare”, 

am descoperit că este un om prietenos, 

apropiat nouă, studenţii lui. Între noi îl numeam MIŞU şi 

dânsul ne trata cu o părintească înţelegere. Când am ajuns 

studenţi în anul III (atunci ultimul) şi se resimţea lipsa de 

cadre didactice calificate, câţiva dintre noi am fost numiţi 

“preparatori” şi am condus seminarii la disciplina Ecuaţii 

diferenţiale, titularul cursului fiind chiar Directorul prof. 

dr. Mihai Ghermănescu. Alţi studenţi eminenţi din anul 

II, Constantin Popa şi Petre Stanciu, fiecare devenit apoi 

rector al Universităţii, făceau seminarii la anul I. 

Din perioada studenţiei îmi amintesc o scenă cu 

Mişu. Eram în Piaţa Unirii cu toţii, aşteptând (evident, în 

picioare) să ne încolonăm pentru defilarea de 1 Mai. Ca 

să treacă timpul sporovăiam, se spuneau bancuri, Mişu 

era zâmbitor, chiar vesel, dispus la confesiuni. Mai încolo 

băieţii au început jocul bâza, dar noi, fetele, făceam 

cerc în jurul şefului. Ne povestea de prin viaţa lui, când 

fusese student, de când se apropiase de muzica serioasă. 

Frecventa în mod curent opera, împreună cu soţia şi cu 

cele două fiice, şi ne-a spus că el însuşi jucase rolul lui 

RIGOLETTO într-un spectacol. Mai târziu am văzut 

chiar o fotografie a lui Mişu costumat corespunzător ca 

bufonul RIGOLETTO. Era şi un iubitor al fotbalului, 

susţinea echipa POLITEHNICA, iar un coleg al nostru, 

Octavian Brânzei, provenea de acolo, era un apreciat 

fotbalist din echipa Poli Timişoara. 

*** 

O disciplină care ne-a fascinat era ASTRONO- 

MIA. Am învăţat-o în anul II (1949-50) cu prof. dr. Ioan 

Curea, devenit apoi rector al instituţiei. În afara lecţiilor 

teoretice se făceau observaţii ale cerului înstelat. Profesorul 

Curea avea instrumente p.p. (proprietate personală), 

altele neexistând, ni le punea la dispoziţie, iar în serile 

senine se făceau observaţiile într-o margine a Parcului 

Central, la capătul străzii Piatra Craiului. Profesorul Curea 

avea normă şi la Politehnica, îşi ţinea instrumentele în 

localul dat lui, în fostul Liceu Piarist, cu intrarea amintită. 

Tehnicianul aducea aparatul şi-l instala, profesorul îl 

fixa pe un corp ceresc, apoi ne invită să trecem pe rând 

pe la ocular şi să privim. Iar după ce a fost gata clădirea 

de atunci, se făceau observaţii de pe terasa etajului I, 

orientată spre sud. Mă cucerise ASTRONOMIA şi chiar 

mă gândeam să mă specializez, să devin astronom. Profesorul 

mi-a schimbat proiectul. 

- “Nu e pentru femei. Voi trebuie să aveţi copii, să 

vă ocupaţi de familie.” - “Deci mă opriţi? Îmi interziceţi 

să mă specializez la Dvs. ?” -“Nu-ţi interzic, dar nu-ţi 

recomand...” Fascinaţia boltei înstelate mă urmăreşte 

şi în prezent, după atâtea decenii şi când prind vreo 

seară senină nu mă sustrag bucuriei de a privi în sus, recunoscând 

între stropii argintii constelaţiile sau planetele 

care mi se dezvăluie cu generozitate. 

Tot în anul II, la disciplina FIZICĂ, având pe prof. 

dr. Alexandru Cişman, erau prevăzute pe lângă curs şi 

seminare – ore de laborator. 

Dacă ne-ar fi văzut un neofit numărând cu ceasul 

în mână nişte picături ce cădeau într-un bol sau urmărind 

o bilă ce se rostogolea pe un plan înclinat sau balansând 

o greutate atârnată de un fir şi alte asemenea ciudăţenii, 

acela ar fi crezut că suntem cel puţin dereglaţi sau chiar 

azilanţi ai unui ospiciu... Aşa ne distra în taină colegul 


67

nostru, Aurel Ioanovici, de altfel un excelent matematician, 

apreciat de Mişu. şi prof. Cişman era un iubitor al 

muzicii, al artelor vizuale, al literaturii, cunoştea limbi 

străine. În momentele noastre neoficiale, pe la întruniri, 

şedinţe, serbări, ne spunea fără sfială felurite glume. “La 

o înghesuială, la coadă un cetăţean mă ia la rost “Tu ce te 

bagi înainte, urâtule?” iar eu îi spun “Da sunt urât. Dar 

s-o vezi pe nevastă-mea! Ce urâţenie! Şi eu tocmai de la 

Paris am adus-o!” (hi-hi-hi, ha-ha-ha!) Era şi el un om 

cult, ca toţi universitarii de atunci, cunoştea limbi străine, 

citea literatura, vizita expoziţiile, frecventa teatrul, opera 

şi filarmonica. 

Îmi amintesc de profesorul dr. N.N. Mihăileanu, 

tot semestrul ca Ghehaştehaş (Gh. Th. Gheorghiu). 

Acesta, în momentele noastre bune, pe la reuniunile 

colegiale, la ocazii festive, îşi dădea drumul şi spunea 

versuri. Oare care dintre intelectualii de azi ştie cine e 

autorul versurilor recitate într-o împrejurare festivă de 

către profesorul NENE (N.N Mihăileanu)? “Lumina 

ce-o simt⁄ năvălindu-mi în piept când te văd, ⁄ oare nu 

e un strop din lumina⁄ creată în ziua dintâi, ⁄ din lumina 

aceea-nsetată adânc de vieţi?” (Lucian Blaga, în volumul 

Poemele luminii) 

*** 

Între timp construcţia localului (numit azi clădirea 

veche) s-a încheiat, noi fiind studenţi în anul III. Din ianuarie 

1951 activitatea didactică s-a desfăşurat în clădirea 

proprie. Încă existau loturile agricole din vecinătate şi 

noi am primit un nume...ni se spunea Sorbona cu adausul 

din cucuruz. (!!!) 

În acei ani mai exista discriminarea socială, erau 

patru categorii: I originea socială sănătoasă din ţărani 

săraci şi muncitori; II ceva mai puţin sănătoşi, ţărani 

mijlocaşi, meseriaşi; III negustori de proporţii medii, 

angajaţi la patron sau la stat, personal cu studii superioare 

şi venituri mari şi IV categoria cea mai hulită, foşti mari 

negustori, foşti exploratori, industriaşi, moşieri. 

Încă se vorbea de sănătoasa ură de clasă care 

încerca să realizeze omogenizarea socială sub raportul 

bunei stări materiale şi a nivelului cultural. Acest ultim 

deziderat, teoretic, s-a realizat: după câţiva ani s-a afirmat 

că la noi în ţară a fost lichidat analfabetismul multisecular, 

toţi copii erau şcolarizaţi, maturii erau alfabetizaţi şi a 

avut loc o relativă nivelare-egalare a situaţiei materiale 

a populaţiei. 

“Un pas mic pentru om, dar mare pentru omenire” 

cuvintele astronautului american Neil Alden ARM- 

STRONG, care a fost omul ce a făcut primul pas pe 

lună în 20 iulie 1969, în cadrul misiunii navei cosmice 

Apollo” 

*** 

În afara activităţii profesionale toţi angajaţii eram 

înscrişi în SINDICATUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI în 

cadrul căruia se desfăşurau diferite activităţi. Există resortul 

organizatoric, profesional, cultural, social, sportiv 

ş.a. Se organizau serbări, excursii, gimnastică pentru noi 

–sala vieţii- (studenţii aveau obligatoriu ore de gimnastică 


şi sport), se obţineau bilete de odihnă sau de tratament, 

cursuri de calificare (etc., etc, şi celelalte şi celelalte). 

O activitate “sportivă” era organizarea de excursii şi 

tabere. Astfel erau taberele de iarnă pe Muntele Mic, sau 

la Semenic, pentru studenţi şi cadre didactice, iar vara 

pe litoral. Un timp Politehnica organiza pe cont propriu 

tabere la mare: într-un cort uriaş (adus din Timişoara) 

amplasat între staţiunile Vasile Roaită, fostă Carmen 

Sylva şi Eforie Nord) cu saltele şi cu cele necesare somnului 

aşezate pe sol, cu abonamente la cantina locală, 

erau asigurate locuri pentru sindicalişti. După exemplul 

colegilor de la Poli am organizat şi noi, tabere la mare. 

Directorul de atunci, Gh.Th. Gheorghiu ne-a aprobat 

transportul unui set de paturi cu dotarea respectivă, noi 

am închiriat de la un turc, Mehmat Ali, casa lui de la 

Eforie Sud şi sindicaliştii noştri au beneficiat de 4 serii 

de câte două săptămâni pe litoral. Azi nu putem înţelege 

valoarea acelor acţiuni, care erau adevărate cuceriri în 

năzuinţa pentru o viaţă mai bună: noi salariaţi “mărunţi” 

ne pregăteam fizic şi psihic, fortificându-ne pentru munca 

ce ne aştepta în următorul an universitar. 

După absolvirea primei serii în vara 1951, pas cu 

pas se schimba conţinutul învăţământului, apăreau materii 

noi, discipline moderne, pentru care eram nevoiţi să 

căutăm bibliografie, să ne documentăm. Mai menţionez 

aici două momente importante în viaţa facultăţii: a) 

numirea în 1955 a unui cadru didactic nou, cu studii 

superioare din ţara vecină, URSS, un tânăr pe care noi, 

localnicii, îl vedeam “mai sus cu un cap” faţă de nivelul 

nostru, anume profesorul dr. Mircea Reghiş; şi b) 

susţinerea doctoratului al unui prim absolvent al nostru 

(al Institutului Pedagogic), anume prof. dr. VIRGIL 

OBĂDEANU, la data de 3 iunie 1968. Cu acestea – SOR- 

BONA noastră de altădată a intrat în rândul Institutelor 

de învăţământ superior care asigurau un grad înalt de 

calificare ştiinţifică. 

*** 

În prezent UNIVERSITATEA DE VEST, care a 

împlinit 60 de ani de la crearea primei sale facultăţi, în 

1948, are o clădire de 7 (şapte) etaje, 11 (unsprezece) 

facultăţi şi 25.000 studenţi doctoranzi şi masteranzi 

(la cele 3 forme de calificare, licenţiat, doctor în specialitatea 

respectivă şi master). Iar BIBLIOTECA 

UNIVERSITARĂ “EUGEN TODORAN” are de la 1 oct. 

2008 un nou sediu, învecinat cu clădirea Universităţii. 

Evocând începuturile modeste ale Instituţiei noastre 

de azi şi anticipând evoluţia următoare, încheiem 

cu versurile nemuritoare ale genialului nostru MIHAI 

EMINESCU 

“Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? 

... 

La trecutu-ţi mare, mare viitor!”


69

Revista Coloana Infinitului nr. 67 - Brancusi

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Revista Coloana Infinitului nr. 67 - Brancusi

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?