Comportamentul vidrei August cu floarea soarelui și ... - AGVPS

Revista NaŢională de Vânătoare şi Pescuit Sportiv 

www.agvps.ro 

Vânătorul şi Pescarul Român 

Nr. 8/AUGUST 2012 

August cu floarea 

soarelui și guguștiuci 

Vânătoarea 

cu ogari 

Comportamentul 

vidrei

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi 

Pescarilor Sportivi din România 

Revista NaŢională de Vânătoare şi Pescuit Sportiv 

www.agvps.ro 

Vânătorul şi Pescarul Român 

Nr. 8/AUGUST 2012 

August cu floarea 

soarelui și guguștiuci 

Vânătoarea 

cu ogari 

Comportamentul 

vidrei 

Fondată în anul 1919 

Serie nouă 

Anul MMXII nr. 8 / 2012 

Redacţia şi administraţia: 

Bucureşti – Calea Moşilor 128 

Sector 2, Cod 020882, 

Tel : 021 313 33 63 

E mail: revistavpr@yahoo.com 

Consiliul ştiinţific 

Acad. dr. Dan Munteanu 

Acad. dr. Atilla Kelemen 

Dr. ing. Nicolae Goicea 

Dr. ing. Vladimir Talpeş 

Colectivul de redacţie 

Dr. ing. Neculai Şelaru - director general 

Prof. Bianca Botezat – redactor revistă 

Arh. Mugurel Ionescu – redactor 

Pictor Dragoş Botezat – machetare şi 

prelucrare foto 

Ing. Mariana Cristache– difuzare 

Manuscrisele destinate tipăririi vor fi, de 

preferinţă, în format digital. Publicate sau nu, 

ele nu se înapoiază colaboratorilor. Articolele 

publicate nu angajează decât responsabilitatea 

autorilor lor şi nu reflectă în mod necesar opinia 

redacţiei. Reproducerea oricărui material, fără 

acordul redacţiei este interzisă. 

ISSN 1582 – 9650 

Sumar 

Editorial 

M. OLTEANU, N.STORESCU 

O experiență relativ nouă - filiale, cluburi și grupe autogestionare …… 3 

CULTURĂ VÂNĂTOREASCĂ 

N.ŞELARU 

Vânătoarea cu ogari • Hrana vânatului ………. 10, 22 

Mitică GEORGESCU 

Comportamentul vidrei …… 12 

Al. ALACI 

Șacali și enoți .......... 21 

CHINOLOGIE VÂNĂTOREASCĂ 

Alexandru CODRIN 

Deschiderea sezonului, ultimele pregătiri …….. 19 

ÎNSEMNĂRI DE SEZON 

MAC 

August cu floarea soarelui și guguștiuci ……. 6 

Fănică-Voinea ENE 

Pândă cu peripeții …………… 20 

Maria SĂVULESCU 

Vântul ….. 15 

TIR ŞI BALISTICĂ 

Matei TĂLPEANU 

Plumbul va fi exclus și din gloanțele de vânătoare ? (I) ………….. 16 

MAC 

Alicele de plumb şi alicele din oţel (II) .................... 18 

FILE DE ISTORIE 

Marius POPESCU 

Ultimul autograf ..................... 14 

Sorin GEACU 

Date asupra altor specii de păsări din judeţele Buzău, Râmnicu Sărat şi Ialomiţa din perioada 

1937-1949 (II) ………………... 24 

Nic. STRĂVOIU 

Alice fabricate în "Casa Străvoiu" ...... 25 

PESCUIT SPORTIV 

Dumitru GIUGIUCĂ 

Limba de mare .......... 26 

Mugurel IONESCU 

Campionatul Mondial de Pescuit la Crap …………… 27 

Valentin MALICIUC 

Tainele malului surpat • Bucătăria pescarului ...... 28, 29 

MAC 

Clenii lui cuptor ………………. 30 

Titus PINTEA 

Cândva, apele de munte aveau păstrăvi ! • Pescuit termal …………….32, 33 

Reţeta • Ce putem vâna • Rebus • Solunar …… 7, 11, 33, 34 

Membrii Consiliului AGVPS din România şi judeţele pe care le reprezintă 

Preşedinte : Mugur Constantin Isărescu , Director general: Neculai Şelaru, Vicepreşedinte: Vicepreşedinte Florin Iordache (Olt, Dolj), Atilla Kelemen (Bistrița, 

Harghita, Mureş), Vicepreşedinte: Teodor Bentu (Giurgiu, Asociații de pescari sportivi), Membri : Dorin Calciu (Alba, Arad, Hunedoara), Filip Georgescu (Argeş, 

Teleorman), Gabriel Surdu (Bacău, Iaşi, Vaslui), Teodor Giurgiu (Bihor, Satu-Mare), Horia Scubli (Cluj, Maramureș, Sălaj), Nicolae Goicea (Botoşani, Neamţ, 

Suceava), Ion Antonescu (Vâlcea, Sibiu), Eusebiu Martiniuc (Galaţi, Vrancea), Ion Vasilescu (Bucureşti), Florică Stan (Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Ilie Sârbu 

(Caraş Severin, Timiş), Valentin Jerca (Călăraşi, Constanța), Ștefan Stoica (Tulcea), Adrian Duţă (Gorj, Mehedinţi), Laurențiu Radu (Brăila, Ialomița), 

Gheorghe Iaciu (Ilfov)

O ExPERIENţĂ RELATIV NOUĂ – 

FILIALE, CLUbURI ŞI GRUPE 

AUTOGESTIONARE 

Generalităţi 

Autonomia organizatorică, funcţională şi financiară, 

cunoscută şi sub denumirea de autogestiune, a fost aplicată, 

cu prudenţă, până de curând, doar la nivelul unor filiale 

sau cluburi din puţine asociaţii ale vânătorilor şi pescarilor 

sportivi din România. A fost experimentată, doar temporar, 

şi pentru grupele unor asociaţii vânătoreşti din Ardeal. Dar 

astfel de experimente nu s-au generalizat, în principal din 

cauza conducerilor autoritare ale majorităţii asociaţiilor în 

cauză ori a solicitării sau stabilirii unor condiţii inechitabile 

de autogestionare pentru structurile subordonate. 

Acum – după trecerea prin focul unei atribuiri riscante, incorecte 

şi imorale a gestionării faunei cinegetice din multe fonduri 

de vânătoare, pe fondul experienţei unora dintre noile 

asociaţii şi al dorinţei membrilor filialelor, cluburilor şi/sau 

grupelor de vânători de a nu mai fi exagerat de încorsetaţi 

în intenţiile şi iniţiativele lor pozitive de gestionare mai 

eficientă a faunei cinegetice – dezideratul autogestionării pe 

filiale, cluburi şi grupe a redevenit de actualitate, iar conducerile 

unor asociaţii vânătoreşti au avut răgazul să acorde 

atenţia cuvenită cererilor legitime ale membrilor vânători în 

sensul arătat. 

Bineînţeles că astfel de probleme, de relativă noutate în 

lumea vânătorească din România, au dat naştere la dezbateri 

şi controverse serioase, finalizate prin concluzii 

diferite, în funcţie de flexibilitatea sau rigiditatea şi interesul 

celor ce au încercat să găsească o rezolvare echitabilă 

cerinţelor vânătorilor din filialele/cluburile şi grupele care 

au solicitat „autogestionarea”. 

Conducerile asociaţiilor vânătoreşti, care au găsit o 

soluţionare favorabilă cerinţelor vânătorilor în acest sens 

(AJVPS Sibiu, AJVPS Bihor, AJVPS Mureş, AJVPS Covasna 

etc.), au luat în considerare câteva avantaje esenţiale 

ale noii organizări, pe filiale/cluburi sau grupe autogestionare, 

pe care le sistematizăm în continuare, în interesul 

simplificării expunerii, doar pentru grupele autogestionare: 

• creşterea responsabilităţii membrilor grupei în 

privinţa pazei, ocrotirii şi îngrijirii vânatului din fondul 

de vânătoare preluat în gestionare; 

• creşterea responsabilităţii membrilor vânători în 

privinţa a ceea ce împuşcă şi, mai ales, a ceea ce evită 

să împuşte (găini de fazani, scroafe etc.), în scopul 

favorizării înmulţirii vânatului din fondul de vânătoare 

preluat în gestionare; 

• beneficierea, în totalitate, de donaţiile şi 

sponsorizările membrilor grupei; 

• o coeziune mai pronunţată, familiară, a membrilor 

grupei, care îşi impun democratic, cu respectarea legii 

şi statutului asociaţiei, propriile reguli de vânătoare şi 

comportament vânătoresc unanim acceptate; 

• o reprezentare mai eficientă la nivelul asociaţiilor 

şi filialelor/cluburilor din care grupele fac parte şi, mai 

departe, la nivelul AGVPS din România. 

Desigur că în astfel de situaţii, de autogestionare, puterea 

de decizie a conducerilor, democratic sau mai puţin democratic 

alese, ale unor asociaţii vânătoreşti care-şi asumă riscul 

restructurării, în sensul prezentat, se reduce. Ele nu vor mai 

putea decide cotizaţii egale pentru toţi membrii asociaţiei, 

indiferent de pretenţiile acestora şi contribuţiile lor la gestionarea 

fondurilor cinegetice, nu vor mai putea elibera 

autorizaţii de vânătoare, pentru străini sau nemembri grupei 

ori pentru capturarea vânatului viu, pe fondul unei grupe 

|Editorial 

Foto: N.Șelaru 

Vânătorul și Pescarul Român 

fără consultarea conducerii acesteia, nu vor mai putea crea 

avantaje unor membri din grupa autogestionară fără acordul 

celorlalţi etc. Nici vorbă de autorizarea unor vânători 

speciale, în cursul săptămânii, pe terenurile pe care sâmbăta 

sau duminica urmează să vâneze grupele de vânătoare autogestionare. 

Noua organizare prezintă, deci, avantaje şi dezavantaje, 

pentru unii sau alţii. Fiecare vânător, pus în postura de a 

alege, va decide probabil potrivit propriilor interese. Trebuie 

să primeze însă interesul comun şi de durată, al majorităţii 

vânătorilor din grupă, căreia minoritatea trebuie să-i accepte 

deciziile. Şi garanţia, pentru conducerea asociaţiei 

gestionare a fondului de vânătoare în cauză, că respectiva 

grupă de vânători se va achita de toate obligaţiile contractuale, 

aşa încât să nu se ajungă, din vina acesteia, la 

eventuala reziliere a contractului de gestionare. Fiindcă 

pierderea fondului de vânătoare în cauză nu ar afecta doar 

vânătorii din grupa de vânători vinovată, ci asociaţia din 

care fac parte şi, implicit, toţi ceilalţi vânători din asociaţie. 

Iar pierderea nu s-ar limita doar la contravaloarea garanţiei 

de bună execuţie. 

De aceea, autogestionarea aflată în discuţie se impune a se 

baza pe un acord foarte clar, încheiat între asociaţie şi grupă, 

cu obligaţii concrete pentru cei din urmă şi posibilitatea 

celei dintâi de a renunţa unilateral la acord în situaţia în care 

grupa nu se achită la timp şi de toate obligaţiile asumate. 

Conţinutul acordurilor concepute de conducerile AJVPS 

Covasna şi AJVPS Mureş sunt interesante de urmărit din 

acest punct de vedere. 

Aspecte juridice 

Asociaţiile vânătoreşti sunt entităţile cu personalitate 

juridică, gestionare de fonduri cinegetice, pe bază de contracte 

încheiate cu autoritatea publică centrală care răspunde 

3|


de silvicultură, pentru perioade de 10 ani. 

În cadrul unora dintre aceste asociaţii pot funcţiona filiale 

cu personalitate juridică limitată, cu sau fără patrimoniu 

propriu, care gestionează parte din fondurile cinegetice 

contractate de asociaţiile din care fac parte. Aceste filiale 

sunt, de regulă, autogestionare. 

În cadrul altor asociaţii, mult mai multe, pot funcţiona cluburi 

fără personalitate juridică, care sunt responsabile de 

gestionarea fondurilor cinegetice contractate de asociaţiile 

din care fac parte, în regim de autogestionare sau nu, după 

caz. 

De curând, în structura unor asociaţii vânătoreşti au luat 

fiinţă şi grupe autogestionare, care gestionează fonduri 

cinegetice contractate de asociaţiile din care fac parte, 

pe baza unor acorduri încheiate între entităţile juridice 

(asociaţii) şi structurile lor fără personalitate juridică 

(grupe). 

Structura asociaţiilor vânătoreşti, pe filiale/cluburi sau 

grupe autogestionare ori nu, trebuie regăsită însă în 

statutele asociaţiilor, potrivit hotărârilor adunărilor 

generale ale acestora. 

De abia după adoptarea unor astfel de statute, structurile 

autogestionare devin reale şi opozabile celor interesaţi. 

Caracterul asociaţiilor în discuţie se schimbă întrucâtva, 

ele devenind din organisme de decizie totalitară, organisme 

de reprezentare şi de decizie condiţionată de punctele de 

vedere ale conducerilor filialelor, cluburilor sau grupelor 

autogestionare, după caz, în ceea ce priveşte organizarea şi 

desfăşurarea activităţii, precum şi managementul fondului 

cinegetic preluat în responsabilitate (cu respectarea întocmai 

a legii şi a contractului de gestionare). 

Organizarea grupei autogestionare 

de vânători 

Conform reglementărilor în materie şi responsabilităţii 


|4 Vânătorul și Pescarul Român 

ce decurge din conţinutul contractelor de gestionare încheiate 

între asociaţie şi autoritate, grupele de vânători se 

organizează la nivel de fond cinegetic. 

În directă corelare cu suprafaţa fondului cinegetic respectiv, 

grupa de vânători poate avea un număr maxim de vânători. 

De regulă, numărul vânătorilor din grupă este mai redus. 

Grupa este condusă de un organizator, un locţiitor al acestuia 

şi un gospodar ori numai de un organizator şi un gospodar, 

după cum se prevede în statut. 

Grupa are, în numele asociaţiei din care face parte, obligaţia 

îndeplinirii tuturor condiţiilor contractuale, prevăzute pentru 

fondul pe care este constituită, şi beneficiază, în schimb, 

de cota de recoltă aprobată pentru acest fond, în funcţie 

de evoluţia efectivelor speciilor de interes vânătoresc şi 

Foto: D.Todosiuc 

realizările din anii precedenţi. 

Cele de mai sus sunt statuate, în limitele legii, statutului 

asociaţiei şi hotărârilor organelor de conducere ale acesteia. 

bugetul grupelor autogestionare 

Un astfel de buget se poate stabili mai simplu şi exact 

plecând de la cheltuielile anuale ale grupei, care trebuie 

egalate din veniturile acesteia, de regulă echilibrate prin 

contribuţiile financiare ale membrilor vânători, în principal 

sub formă de cotizaţii. 

Cheltuielile totale ale unei grupe autogestionare se compun 

însă din două categorii de cheltuieli şi anume: cheltuielile 

generale (A) şi cheltuieli ale grupei (B) 

A. Cheltuielile generale ale grupei autogestionare, se 

pot compune din: 

• parte din cheltuielile administrativ-funcţionale ale 

asociaţiei: 

- curent, gaz, apă-canal etc.; 

- birotică, formularistică etc.; 

- reparaţii şi întreţinere mijloace proprii asociaţiei; 

- taxe şi impozite; 

- eventuale chirii etc.; 

• parte din cheltuielile de salarizare: 

- salariaţii din centrala AJVPS (director, tehnician, 

contabil, casier-secretară, şofer etc.); 

- salariul minim pe economie pentru paznicul de 

vânătoare din fond; 

• parte din tariful de gestionare al fondurilor cinegetice 

la nivel de asociaţie; 

• c/valoarea unui mijloc de transport adecvat, pus la 

dispoziţia grupei, de regulă în gestiunea paznicului de 

vânătoare; 

• cota de participare la bugetul AGVPS, de 2,2% 

din cotizaţia achitată de fiecare membru al asociaţiei. 

Repartizarea unei părţi din cheltuielile generale către 

grupă se va face prin împărţirea cheltuielilor generale

(administrativ-funcţionale, de salarizare şi tarifului de 

gestionare la nivel de asociaţie) la numărul de vânători pe 

care-i are asociaţia şi înmulţirea cifrei unitare obţinute cu 

numărul maxim de vânători pe care-i poate înscrie grupa 

respectivă (în funcţie de suprafaţa fondurilor cinegetice). 

În acest mod se asigură o egalitate de tratament între 

membrii grupelor de pe fondurile obţinute direct în atribuire 

de asociaţie (la tarife reduse) şi cei de pe fondurile 

obţinute prin licitaţie publică în atribuire. De asemenea, 

se compensează economic avantajul vânătorilor care, fiind 

mai puţini în grupă, beneficiază de condiţii mai avantajoase 

de vânătoare. 

Experienţa AJVPS Bihor din acest punct de vedere este 

interesantă de urmărit. 

B. Cheltuielile grupei autogestionare se pot compune din: 

• cheltuielile de producere şi achiziţionare a hranei 

complementare pentru vânat, al cărui minim este stabilit 

prin contractul de gestionare; 

• cheltuieli pentru edificarea şi repararea unui minim 

de instalaţii vânătoreşti; 

• eventualul adaos la salariul paznicului de vânătoare, 

peste salariul minim pe economie asigurat de asociaţie; 

• cheltuielile cu combustibilul, întreţinerea şi repararea 

mijlocului de transport pus la dispoziţia grupei, de 

asociaţie etc. 

Veniturile totale ale unei grupe autogestionare, prin care 

se asigură echilibrarea cheltuielilor acesteia, se pot compune, 

la rândul lor, din diverse venituri (A) şi cotizaţiile 

membrilor grupei (B). 

A. Diversele venituri ale grupei se pot compune din: 

• valorificarea autorizaţiilor individuale de vânătoare 

cu vânătorii grupei, ai asociaţiei, ai altor asociaţii 

vânătoreşti şi cu vânătorii străini; 



• valorificarea unei părţi din vânatul dobândit de 

grupă; 

• eventuala valorificare a unei părţi din cota de recoltă 

aprobată, prin capturarea şi comercializarea unor exemplare 

vii de iepuri, fazani, căpriori, mistreţi etc.; 

• donaţii şi sponsorizări etc. 

B. Cotizaţiile membrilor grupei rezultă dintr-un calcul 

matematic simplu, ca diferenţa între cheltuielile 

totale ale grupei (cheltuielile generale + cheltuielile 

grupei) şi diversele sale venituri. În vederea stabilirii 

nivelului cotizaţiei pentru fiecare membru vânător 

al grupei, totalul cotizaţiilor membrilor grupei se va 

împărţi la numărul vânătorilor din grupă. 

Teoretic, bugetul de venituri şi cheltuieli al grupei se 

va închide pe 0 (zero) profit, ceea ce este normal în 

cazul ONG-urilor din care face parte. 

Practic se impune un coeficient de siguranţă, materializat 

printr-o cotizaţie uşor mărită, pentru a putea 

compensa neplata integrală a cotizaţiei de către unii membri 

ai grupei, care beneficiază de reduceri statutare ori care 

se retrag din asociaţie pe parcursul anului vânătoresc sau la 

finele acestuia. 

Evidenţă contabilă 

Evidenţa veniturilor şi cheltuielilor grupei autogestionare 

se va ţine, pe bază de documente legale, 

separat pentru fiecare grupă autogestionară, aşa încât orice 

organizator să poată cunoaşte situaţia financiar-contabilă a 

grupei sale la orice moment. Nimeni nu-i împiedică însă 

să-şi ţină, tehnico-operativ, propria evidenţă. 

Concluzii 

Organizarea pe filiale, cluburi sau grupe autogestionare, 

după caz, poate fi benefică protecţiei vânatului şi intereselor 

vânătorilor din aceste structuri, în condiţiile în care conducerile 

acestora, ca de altfel şi paznicii de vânătoare, îşi iau 

în serios obligaţiile ce decurg din acordul încheiat cu 

asociaţia din care face parte. 

În situaţia în care filialele, cluburile sau grupele nu 

se achită la timp şi în totalitate de obligaţiile contractuale 

şi cele asumate prin acordul scris încheiat cu 

asociaţia, ea poate fi desfiinţată şi fondul cinegetic 

dat în responsabilitatea altei grupe nou înfiinţate, ori 

grupa poate fi readusă în cadrul filialei sau clubului, 

din care au făcut parte. Hotărârile de această natură 

se pot lua operativ de consiliul asociaţiei, urmând să 

fie ratificate de adunarea generală a acesteia. 

Experienţa asociaţiilor care s-au organizat pe filiale/ 

cluburi sau grupe autogestionare este interesantă şi 

constituie un exemplu incitant de urmat pentru celelalte. 

Oricum, vânătoarea în devălmăşie, încă la modă în 

cadrul unor asociaţii tradiţionale, nu mai poate dura 

foarte mult, fără riscul împuţinării, în şi mai mare 

măsură, a vânatului care a reuşit să supravieţuiască 

până acum. Şi fără generalizarea unor nemulţumiri 

generate de inechitatea de tratament, la care sunt 

predispuşi unii membri vânători. 

Hotărârile privind o eventuală reorganizare a 

activităţii asociaţiilor - pe filiale, cluburi sau grupe 

autogestionare - aparţin statutar adunărilor generale 

reprezentative ale asociaţiilor în cauză, la care orice 

membru poate lua parte şi poate să-şi susţină punctul 

de vedere. 

M. Olteanu 

N. Storescu 

5|

AUGUST CU FLOAREA SOARELUI ŞI 

GUGUŞTIUCI 

|MAC 

Mult aşteptata vreme a deschiderii sezonului 

la guguştiuci a sosit, iar acum avem un 

prilej foarte bun pentru verificarea tirului 

la zbor. În plus condiţiile din acest an, cu 

lanuri întregi de floarea soarelui rămasă 

„pitică” din cauza secetei prelungite, ne va pune la încercare 

cunoştinţele, dar şi îndemânarea cu care punem în 

practică arta camuflajului în materie de vânătoare. Înaintea 

partidelor de vânătoare propriu-zise, este recomandat să facem 

câteva ieşiri pentru recunoaşterea terenului şi pentru 

a cunoaşte locurile de trecere ale guguştiucilor, dimineaţa 

spre locurile de hrănire, iar seara spre cele de înoptat. Astfel 

îi putem aştepta la locurile de hrănire sau unde se duc 

să bea apă. Guguştiucii frecventează de regulă lanurile de 

culturi agricole coapte de la marginea localităţilor, oraşe sau 

sate. Şansele de a-i găsi sporesc considerabil, dacă eventual 

în zonă se află ferme cu silozuri, locuri unde pot găsi apă 

şi eventual un mozaic de culturi, cu parcele unde parte din 

cereale au fost deja recoltate. Dacă nu sunt deranjaţi peste 

măsură, îşi vor păstra traseele de pasaj vreme suficient de 

îndelungată pentru a-i găsi atunci când revenim pe teren 

pentru vânătoare. 

Guguştiucul este cunoscut pentru deosebita sa capacitate 

de adaptare. Acest fapt i-a permis să trăiască în cele mai 

diverse condiţii de mediu şi să valorifice foarte eficient atât 

zonele marilor aglomeraţii urbane cât şi pe cele ale satelor 

cu gospodării şi ferme din vecinătatea culturilor agri- 


cole. Lanurile coapte de floarea soarelui sunt locuri spre 

care guguştiucii fac zilnic pasaj, locuri unde putem amenaja 

standurile de aşteptare, dimineaţa devreme şi după-amiaza, 

de regulă până la lăsarea serii. 

Odată ce am ales locurile unde vom aştepta pasajul păsărilor, 

va trebui să ne îngrijim de amenajarea standurilor de pândă. 

Guguştiucii sunt recunoscuţi pentru vederea deosebit de 

ageră şi pentru faptul că pot distinge de la distanţă nu numai 

mişcarea, dar şi modificările terenului în perimetrul 

pe care îl frecventează. În multe regiuni, din cauza secetei 

prelungite din acest an, floarea soarelui nu a mai crescut la 

înălţimea obişnuită, iar lanurile au rămas de-o şchioapă. În 

aceste condiţii, camuflajul poate fi cheia reuşitei partidelor 

de vânătoare la guguştiuci. Pornind de la acoperirea feţei şi 

a mâinilor şi până la îmbrăcămintea folosită, totul trebuie să 

armonizeze cu culorile ambientului în care ne aflăm. Dacă 

până acum înălţimea tulpinilor de floarea soarelui ne permitea 

să ne ascundem de ochii păsărilor, fie la marginea 

lanului sau nu departe de aceasta, în condiţiile în care 

în multe locuri plantele nu au crescut în acest an mai 

sus de centură, camuflajul, putem spune, trece practic pe 

primul loc. Echipamentul în culori camuflaj ne poate oferi 

un ajutor semnificativ în acest sens, iar standul de pândă 

trebuie să fie ales pe cât posibil folosind vegetaţia naturală 

existentă, liziere sau arbori şi tufişuri din apropierea lanurilor, 

profitând în acelaşi timp, pe cât mai mult posibil, de 

configuraţia terenului. Nimic nu trebuie să iasă în evidenţă,

iar dacă purtăm ochelari de vedere sau de soare va trebui să 

fim atenţi la reflexiile lentilelor pentru a nu ne trăda prezenţa 

în teren. 

Pentru tirul la guguştiuci vom alege şocuri în funcţie de 

distanţele la care tragem şi de condiţiile concrete din teren. 

Pentru o armă cu două ţevi, putem opta pentru un şoc mai 

deschis, cilindru sau cilindru îmbunătăţit şi unul mediu, 

modificat, pentru distanţe mai mari. În cazul armelor semiautomate 

va trebui să optăm pentru un singur şoc, de regulă 

cilindru îmbunătăţit sau modificat în funcţie de îndemânarea 

personală şi de distanţa la care ne propunem să tragem. Oricum 

nu este recomandat să ne întindem peste 25-35 de metri pentru 

a evita rănirea şi pierdera păsărilor. Atenţie şi la muniţia 

folosită! Este recomandat să echilibrăm puterea-gramajul 

cartuşelor cu şocul folosit şi cu distanţa la care tragem. 

În privinţa muniţiei, de regulă se folosesc alice de 2 – 2,5 

din plumb sau non-toxice, din oţel sau combinaţii ale acestuia, 

cele din urmă fiind mai rapide şi permiţând reducerea 

corecţiei de tragere. Avantajele oferite de rapiditatea alicelor 

de oţel se pot pierde însă foarte uşor dacă nu ne rezervăm 

timpul necesar pentru a ne obişnui cu acest gen de muniţie. 

Câteva antrenamente în poligon, înainte de a ieşi în teren, 

vor fi cu siguranţă binevenite. Dacă vreţi, şi în acest caz 

este ca la şcoală. Dacă ne-am făcut temele şi am venit în 

teren cu “lecţia învăţată”, vom fi recompensaţi cu o “notă” 

pe măsură, iar reuşita partidei de vânătoare la guguştiuci nu 

se va lăsa aşteptată! 

Ilustrația autorului 

În așteptare 

Avantajul camuflajului 

O partidă reușită 

Guguștiuc la apă 


Guguștiuc urban 

Guguștiuc pe lan 

PORUMBEI LA CUPTOR CU SOS DE SOIA ŞI 

VIN ROŞU 

Apreciaţi dintotdeauna drept adevărate 

delicatese culinare, porumbeii sălbatici pot 

constitui oricând atracţia unei mese ce nu va 

fi uitată curând de invitaţi. Relativ uşor de 

pregătit şi preparat, porumbeii sălbatici la 

cuptor, stropiţi cu un sos de vin şi soia, cu aroma frunzelor de dafin, vor duce 

faima gazdei şi vor face mereu subiectul amintirilor ce nu se uită. 

Ingrediente necesare pentru două porţii: 4 porumbei 

sălbatici, un pahar de vin roşu, o lingură de sos de soia, 3 linguri de ulei de 

măsline, opt frunze de dafin, sare, piper. 

Preparare: într-o crăticioară amestecaţi vinul, uleiul şi sosul de soia, 

adăugaţi frunzele de dafin, sare şi piper după gust. Puneţi porumbeii curăţaţi 

la marinat timp de 24 de ore – dacă nu este timp, cel puţin 4 ore, în frigider. 

După ce au stat la marinat, scoateţi porumbeii şi lăsaţi-i 30 de minute pentru 

a reveni la temperatura camerei, timp în care daţi sosul marinat la foc mic 

până scade la jumătate. 

Preîncălziţi cuptorul şi puneţi porumbeii în interior, pe grătar deasupra unui 

vas ce va colecta sosul. Ungeţi bine carnea cu sosul marinat de două, trei ori în 

timpul celor 5-6 minute în poziţia iniţială. Rotiţi porumbeii pe fiecare parte, 

câte 1-2 minute sau până se rumenesc uniform, având grijă să-i ungeţi generos 

cu sos marinat la fiecare rotire. 

Scoateţi-i din cuptor, mai ungeţi-i odată cu sos şi lăsaţi-i să se răcorească 

câteva minute. 

Serviţi porumbeii pe farfurii preîncălzite cu sau fără garnitură, eventual cu 

cîteva foi de salată verde sau muguri de asparagus daţi la steamer. Un pahar 

de vin roşu, Pinot Noir, Shiraz, va adăuga un plus de savoare bucatelor. 

Poftă buna! 

Nana NINA 

7|

Confesiuni 

cu dl. Angus Middleton, 

directorul general al FACe 

De curând am avut onoarea şi plăcerea să îl avem oaspete pe domnul Angus Middleton, 

cel care din anul 2008 se află la conducerea executivă a Federației Asociațiilor de 

Vânătoare și Conservare a Faunei Sălbatice din UE (FACE), mai întâi ca Director pentru 

Conservare şi mai apoi ca Director General, personalitatea care se implică direct în 

problemele europene privind politicile legate de conservarea naturii şi vânătoare. 

Dl. Angus Middleton deţine o diplomă în Ecologie (University of Newcastle) şi un masterat 

în Economia şi Politica mediului (Imperial College, London). A lucrat peste 10 ani în managementul 

de conservare, atât în Europa cât şi în Africa de Sud, experienţa sa pe ambele continente 

fiind largă, de la dezvoltarea şi implementarea politicii de mediu la nivel local până la companii 

multinaţionale şi guvernamentale. 

Pe lângă poziţia pe care o ocupă la FACE, dl. Middleton este implicat activ în numeroase 

iniţiative şi acorduri multilaterale privind mediul, inclusiv Acordul AEWA şi Convenţia privind 

Conservarea Speciilor de Păsări Migratoare. Manifestă un interes deosebit în ceea ce 

priveşte conservarea păsărilor, interes suscitat de o mare pasiune pentru păsările de pradă. 

De asemenea, dovedeşte o preocupare majoră pentru carnivorele mari, care, în viziunea sa, 

reprezintă reale provocări sociale, ecologice şi economice de conservare. 

Este un membru cu experiență al BirdLife Zimbabwe, un pasionat pescar de muscă, vânător 

şi falconier, rămânând în acelaşi timp un conservator. 

VPR: Într-o recentă reuniune internaţională afirmaţi 

că vânătoarea este bine structurată în Europa, iar 

vânătorii manageriază terenul de vânătoare într-o 

manieră sau alta, însă întotdeauna în bună cooperare. 

De asemenea, referindu-vă la vânătorii din UE, 

spuneaţi că avem 7 milioane de voluntari pentru 

biodiversitate. În acest context, care credeţi că 

sunt principalii paşi pe care trebuie să îi facem 

pentru a menţine această unitate şi cooperare ? 

A.M. Da, este adevărat, eu simt că Europa este 

norocoasă că are vânători pentru care fauna 

sălbatică şi habitatele acesteia sunt importante şi 

cred că Europa ar fi mult mai săracă fără vânători 

şi vânătoare. Desigur noi, ca vânători, trebuie să 

recunoaştem că, în această familie de 7 milioane, 

există şi unele exemple mai puţin bune, care nu ar 

trebui să umbrească lucrurile remarcabile cărora 

majoritatea vânătorilor se dedică zi de zi în toată 

Europa. 

Întrebarea dvs. despre cum continuăm acest interes 

comun este foarte importantă. Pentru început trebuie 

să recunoaştem că vânătorii sunt pasionaţi 

de vânătoare. De multe ori încercăm să ascundem 

vânătoarea în spatele chestiunilor de management 

şi altor lucruri mult mai banale, apoi începem să ne 

concentrăm pe aceste probleme, dar în realitate este 

o pasiune, care ne leagă. 

Să începem prin a recunoaşte că nu vânătoarea 

contează atât de mult, ci vânătorii şi vânătorii sunt 

cei mânaţi de pasiunea lor. La rândul lor, pentru că 

au această pasiune, vânătorii ajută la gestionarea 

vânatului, conservă habitatele şi recurg la toate 

acele lucruri care fac din vânătoare un lucru impor- 


tant pentru conservarea vânatului în Europa. 

Deci, pentru început, trebuie să recunoaştem că este 

vorba de o pasiune şi trebuie să găsim modalităţi 

de a stimula interesul fiecărui vânător în parte, 

fără a uita, în acelaşi timp, interesele colective ale 

vânătorilor şi ale societăţii în general. 

VPR: FACE este percepută de vânătorii români, dar nu 

numai, ca principalul forum la nivel european care se 

implică foarte activ în tot ceea ce înseamnă apărarea 

intereselor şi a activităţii lor. 

Care sunt preocupările dvs. actuale în interesul celor 

7 milioane de vânători europeni pe care FACE le are 

în acest moment şi ce orientări preconizaţi să daţi 

acţiunilor FACE în perioada care urmează ? 

A.M. Mulţumesc. Cu siguranţă muncim din 

greu pentru a încerca să reprezentăm interesele 

vânătorilor din Europa la nivelurile corespunzătoare, 

în special faţă de UE, dar şi faţă de Consiliul Europei 

şi alte organisme internaţionale. Chiar zilele acestea 

particip la Ramsar COP11, care se desfăşoară aici, în 

Bucureşti. În acest caz, intenţionez o colaborare mai 

strânsă cu Ramsar şi încerc să mă asigur că noţiunea 

de utilizare raţională, iniţiată de către Ramsar, 

rămâne în cadrul legal. Acest lucru este, desigur, 

important pentru vânătorii români, în contextul 

vânătorii în Delta Dunării, fiindcă doar pentru că 

este desemnat sit Ramsar, acest lucru nu înseamnă 

în mod automat că trebuie complet protejat. 

Dimpotrivă, ar trebui să includă în managementul 

său utilizarea raţională şi, în cele mai multe cazuri, 

acest lucru include vânătoarea într-o formă sau alta. 

Fac o paranteză, în legătură cu ceea ce facem, şi pot 

să vă spun că urmărim 8 teme majore, cele mai importante 

pentru noi fiind Serviciile pentru Membri, 

apoi zonele principale de activitate, politicile de 

conservare, acordurile internaţionale (de exemplu 

cu Ramsar), sănătatea şi bunăstarea animalelor, precum 

şi armele de foc şi muniţia. Dar urmărim, de 

asemenea, şi alte domenii, cum ar fi comunicaţiile, 

proiectele şi sprijinirea metodelor de vânătoare şi 

culturii vânătorii. Cele 8 teme FACE conţin peste 70 

de dosare care se schimbă în funcţie de obiective. 

Tuturor le place să recunoască, dar, în cazul nostru, 

este absolut adevărat că principala reţetă a succesului 

este o bună colaborare şi comunicare cu Membrii 

noştri. FACE este structurată astfel încât avem doar 

un singur tip de Membru cu drept de vot, respectiv 

Asociaţiile Naţionale de Vânătoare din 38 de ţări 

europene. Suntem, probabil, una dintre cele mai 

mari organisme reprezentative ale societăţii civile 

din Europa şi expertiza de specialitate provine, în 

mare parte, de la Membrii noştri. Astfel, conlucrând 

în beneficiul tuturor acestor aspecte, vocea noastră 

devine mai credibilă şi, cu siguranţă, mult mai 

puternică. 

VPR: În calitate de Director general al FACE, călătoriţi 

mult şi vă aflaţi adesea faţă în faţă cu problemele reale 

din diverse ţări. Într-un cadru din ce în ce mai delicat, 

cum vedeţi viitorul vânătorii în Europa şi în lume ? 

A.M. Într-adevăr, călătoresc mult şi am privilegiul 

în Europa să mă întâlnesc în mod frecvent 

cu vânători şi, uneori, să merg împreună cu ei la 

vânătoare. Acest lucru mă ajută, de multe ori, să 

înţeleg mai bine ce se întâmplă într-o anumită ţară 

şi cum trebuie abordate diverse chestiuni. În ceea ce 

priveşte viitorul vânătorii, personal cred că viitorul 

său este luminos, deşi avem multe probleme, dar,

în mod fundamental, vânătoarea este modul de a 

întreţine o relaţie mai onestă cu natura. Cred că atâta 

timp cât această relaţie păstrează respectul pentru 

natură, vânătoarea îşi va păstra locul bine stabilit. 

Mai precis cred că în Europa sufletul vânătorii se află 

în acele ţări, inclusiv în România, care încă se mai 

bucură de natură, dar şi de tradiţii de vânătoare şi 

o cultură a vânătorii foarte puternică, bazată pe un 

profund respect pentru natură. Deci, un viitor luminos, 

dar unul în care ne promovăm ca vânători care 

vânează în mod corect. 

VPR: Care sunt în opinia dvs. condiţiile ce ar trebui impuse 

pentru a avea garanţia unei vânători durabile ? 

A.M. Pentru mine există patru condiţii simple 

în interesul unei vânători durabile. Acestea sunt 

mediul, economia, politica şi societatea. În ceea ce 

priveşte mediul, avem nevoie de natură pentru a ne 

bucura şi de animale sălbatice pentru a vâna. În ceea 

ce priveşte economia, ar trebui să fie disponibile şi 

accesibile toate oportunităţile şi echipamentele de 

vânătoare, recunoscând faptul că politica stabileşte 

modul în care este administrată vânătoarea, avem 

nevoie de politici care să ne ia în considerare poziţiile. 

În cele din urmă, în ceea ce priveşte societatea, avem 

nevoie de o societate care acceptă vânătoarea, iar în 

cadrul acestei societăţi avem nevoie de oameni care 

să-şi păstreze interesul pentru vânătoare. 

De mult timp ne ocupăm de partea de mediu, de 

fapt, de mai mult timp decât o fac multe organizaţii 

de conservare de astăzi. FACE împlineşte în acest an 

35 de ani şi este printre cele mai tinere, mulţi dintre 

membrii noştri fiind mult mai longevivi, având chiar 

şi peste 100 de ani. În ceea ce priveşte economia, 

trebuie să recunoaştem, pe de o parte, contribuţia 

enormă a vânătorilor pentru conservarea naturii, 

şi, pe de altă parte, trebuie să facem tot ce ne stă în 

puteri pentru a sprijini politicile care fac vânătoarea 

disponibilă şi accesibilă, fără a-i compromite însă 

calitatea. În ceea ce priveşte politica, cred că trebuie 

să ne străduim mai mult să fim non-partizani şi să 

ne asigurăm de sprijin din partea tuturor partidelor. 

Ar trebui, de asemenea, să ne străduim mai mult să 

urmărim tendinţele politice în care să ne inserăm 

mesajele. În cele din urmă, trebuie să colaborăm cu 

societatea pentru a ne asigura că înţelege şi acceptă 

motivele pentru care vânăm şi, legat de acest lucru, 

eu personal sprijin cu tărie femeile care vânează. 

Dacă vom lucra în continuare asupra condiţiilor 

legate de mediu, economie, politică şi societate, 

vânătoarea va rămâne durabilă. 

VPR: Există ţări în Europa şi în afara Europei în care 

orice formă de vânătoare a fost interzisă. Consideraţi 

că această măsură este mai eficientă pentru conservarea 

faunei sălbatice şi a habitatelor ? 

A.M. Nu sunt astfel de ţări. Noi, vânătorii, suntem 

printre primii care promovează protecţia naturii, 

avem sezoane închise, avem zone interzise 

vânătorii, etc. Dar este iresponsabil să credem 

că numai protecţia naturii poate conserva fauna 

sălbatică şi biodiversitatea, acest lucru subliniind 

lipsa de conexiune dintre om şi natură. Facem 

parte din natură şi am modificat planeta în atât 

de multe moduri, încât dacă credem că soluţia o 

reprezintă numai protecţia naturii (a anumitor specii 

sau zone), dăm dovadă de iresponsabilitate şi, în 

multe moduri, lipsă de onestitate cu privire la relaţia 

noastră cu natura. 

VPR: Care este părerea dvs. în ceea ce priveşte reintroducerea 

anumitor metode de vânătoare vechi/ 

tradiţionale, precum vânătoarea cu capcane, 

vânătoarea cu arcul, vânătoarea cu şoimi sau 

vânătoarea cu ogari ? Din bogata dvs. experienţă, 

dobândită în întâlnirile cu diferite cluburi reprezentative 

de acest gen, care credeţi că sunt şansele 

ca aceste metode tradiţionale de vânătoare să fie 

adoptate de vânătorii români ? 

A.M. Aceasta este întotdeauna o întrebare dificilă, 

deoarece, uneori, ceea ce într-o cultură este acceptabil, 

în alta nu este, dar, în general, FACE ca şi 

organizaţie este structurată astfel încât să respecte 

aspectele naţionale şi să sprijine culturile şi tradiţiile 

naţionale. În cazul particular al întrebării puse, cred 

personal că aceste metode se adaugă la bogăţia 

tradiţiilor de vânătoare, dacă sunt practicate corect. 

În ceea ce priveşte alte ţări, există exemple bune 

care merită urmate pentru toate aceste metode şi, 

desigur, dacă sunt corect aplicate în cadrul general 

al unei legi naţionale de vânătoare, acestea ar putea 

fi adoptate. Dacă pot fi adoptate în România, asta nu 

ştiu, dar eu personal sper şi suntem dispuşi să oferim 

tot sprijinul necesar. 

VPR: Care sunt avantajele acestor metode de 

vânătoare pentru biodiversitate, sportivitatea 

vânătorii şi societate ? 

A.M. În primul rând pur şi simplu diversitatea 

aduce şi o cultură bogată şi o mai mare rezistenţă. În 

special, fiecare dintre aceste metode, dacă sunt practicate 

în mod corect, necesită multă îndemânare şi 

multe cunoştinţe despre animale şi fauna sălbatică. 

Vânătoarea cu capcane este importantă în controlul 

speciilor invazive sau dăunătorilor, dar este şi 

o abilitate care poate fi folosită în zone mai sensibile, 

cum ar fi mediul urban. Vânătoarea cu arcul 

poate fi, de asemenea, utilizată în medii sensibile, 

dar oferă, în acelaşi timp, două alte elemente utile, 

permite o lansare mai uşoară în vânătoare (alături 

de pescuitul cu undiţa), pentru că tinerii pot practica 

tirul cu arcul, şi este un tip de vânătoare în care 

este normal să existe foarte multe ore de vânătoare 

cu o captură mai mică, permiţând, astfel, mult mai 

multe oportunităţi de vânătoare. Falconeria a primit 

recent statutul de patrimoniu cultural imaterial 

UNESCO, care, printre altele, înseamnă că, în 

ţările în care este recunoscută, trebuie obligatoriu 

protejată! Vânătorii cu şoimi pot contribui, de asemenea, 

cu multe cunoştinţe despre păsări răpitoare, 

la conservarea acestora. În cele din urmă, cursele cu 

ogari sunt, poate, cele mai controversate, dar au loc 

oricum în unele ţări şi sunt bine reglementate şi organizate. 

Nu trebuie să uităm că acestea sunt activităţi de nişă, 

iar vânătoarea cu puşca rămâne şi va rămâne mult 

timp principala formă de vânătoare. 

VPR: Am aflat că sunteţi un pasionat practicant al 

vânătorii cu păsări de pradă. Este această pasiune o 

moştenire atavică sau a fost dobândită ? 

Ce plăceri oferă vânătorilor această metodă 

tradiţională de vânătoare, odinioară apanajul unei 

clase sociale privilegiate ? 

A.M. Într-adevăr, sunt pasionat de falconerie şi 

povestea mea, ca multe poveşti de vânătoare, este 

una foarte personală. 


Am avut norocul să cresc în Zimbabwe, cu terenurile 

sale virgine şi necultivate, unde, încă de la o vârstă 

foarte fragedă, am învăţat să vânez, să prind în capcane 

şi să pescuiesc şi, desigur, am avut un interes 

profund pentru natură şi animalele sălbatice. Am 

dezvoltat un interes aparte pentru păsări, care s-a 

concentrat asupra păsărilor ce, asemenea omului, 

vânează: păsările răpitoare. În această perioadă am 

avut norocul să merg la un internat unde unul dintre 

profesori conducea un club de falconerie (vânătoare 

cu şoimi). La început nu am fost prea interesat pentru 

că era o muncă grea, era mult mai uşor să aşezi 

capcane şi să mergi la pescuit pentru a obţine mai 

multă mâncare. Totuşi, mi-am dat seama că, dacă 

doream să înţeleg mai bine răpitorii, cel mai bine 

ar fi fost să devin un vânător cu şoim. Aşa că m-am 

iniţiat, am trecut probele şi am devenit un tânăr 

vânător cu şoim. Trebuie să vă spun că am avut dreptate, 

este o muncă foarte grea, dar extrem de plină 

de satisfacţii. 

Am avut norocul să-l am ca mentor pe Ron Hartley, 

un vânător cu şoim de talie mondială şi un mare 

conservaţionist al păsărilor răpitoare, care m-a 

învăţat multe lucruri pe care le folosesc şi astăzi în 

activitatea mea dar şi în viaţa personală. A fost şi 

o bună metodă de a mă antrena ca tată, dar nu-i 

spuneţi soţiei pentru că încă crede că îmi învăţ fiul la 

fel cum îi vorbesc câinelui de vânătoare (cu iubire şi 

respect, bineînţeles). 

De fapt, falconeria nu este mai costisitoare decât 

celelalte forme de vânătoare, dar necesită timp. Nu 

poţi să aşezi pasărea în dulap şi să aştepţi sezonul 

următor. Pentru mine, plăcerea falconeriei constă 

în arta instruirii unei păsări sălbatice şi unui câine 

pentru a-i învăţa să colaboreze cu tine în scopul 

vânării. Când dă roade, e pură poezie în mişcare, o 

recompensă pentru toată munca grea depusă. 

VPR: Ce le răspundeţi tuturor acelora care militează 

pentru interdicţia totală a vânătorii ? 

A.M. Depinde cine sunt, dacă sunt oponenţi înfocaţi 

ai vânătorii, îi ignor, nu merită efortul. Se pare că, 

dacă analizezi majoritatea societăţilor, descoperi că 

sunt formate dintr-un procentaj mic de oameni care 

înţeleg şi sprijină de la sine vânătoarea şi un procentaj 

mic de oponenţi care sunt total împotrivă şi cu care nu 

există nicio şansă de dialog raţional. FACE se axează 

pe grupul cel mare de la mijloc, oamenii deschişi să 

înţeleagă şi să sprijine vânătoarea. 

Dacă sunt oameni rezonabili, le vorbesc despre locul 

nostru în natură şi că prefer să vânez şi să mănânc 

vânat decât o bucată de carne procesată dintr-un 

animal crescut şi tăiat la fermă. Într-o societate care 

mănâncă carne şi poartă încălţăminte din piele, dar 

chiar şi într-o societate vegetariană care are nevoie de 

o agricultură modernă, dar care, oricât de ecologică 

ar fi, tot omoară animale, interzicerea vânătorii este 

nerezonabilă, necinstită, împiedicând însăşi conservarea 

naturii. 

VPR: Vă mulţumim ! 

A.M. Trebuie să vă mulţumesc pentru căldura şi 

ospitalitatea cu care m-aţi primit şi pentru ocazia de 

a înţelege mai bine vânătoarea în România. Sper să 

revin şi să am ocazia să văd mai multe din această 

minunată parte a naturii Europei, în cel mai minunat 

mod posibil … vânătoarea. 

9|

| Cultură Vânătorească 

METODE TRADIȚIONALE DE VÂNĂTOARE (IV) 

VÂNĂTOAREA 

CU OGARI 

Titlul acestui articol poate 

şoca mulţi vânători, 

cunoscători ai ogarului 

zilelor noastre şi ai 

fenomenului braconajului cu 

ogari. Dar nu ogarii sunt vinovaţi 

de secătuirea multor terenuri de 

iepuri – în sudul, dar şi în vestul 

şi nord-estul ţării – şi nici, singuri, 

stăpânii lor. Factorii decizionali 

în domeniul cinegetic din executiv 

şi legislativ au fost şi rămân, 

deocamdată, principalii vinovaţi 

de nereglementarea problemei şi, 

implicit, amploarea fenomenului. 

Fiindcă au fost în mod repetat 

sesizaţi, dar nu au dorit la nivelul 

executivului şi nu au avut curajul 

necesar la nivelul legislativului, 

pentru soluţionarea urgentă şi 

tranşantă a acestei probleme. 

Problemă care nu a fost şi nu trebuie 

închisă, dacă dorim să mai 

vânăm iepuri în viitor. 

Istoria interbelică a braconajului 

cu ogari pare să se repete pe 

aceleaşi plaiuri de altă dată, dar 

soluţionarea problemei, ce a urmat 

anului 1930, nu mai pare 

fezabilă în zilele noastre. Aceasta 

din cauza lipsei de temei legal, 

iar adoptarea temeiului legal este 

împiedicată de prea multă dra- 

|N. Șelaru 

goste pentru câinii comunitari şi 

sălbăticiţi, nicidecum pentru iepuri. 

Şi de slăbiciunea parlamentarilor 

inhibaţi în faţa presiunii 

zgomotoase a pretinşilor iubitori 

de animale. 

Ogarii nu sunt însă câini obişnuiţi 

şi nu pot fi trataţi ca nişte javre. 

Originea lor se pierde în negura 

timpului. Popoarele arabe au 

păstrat câini de tip „ogar” de mii de 

ani, iar aceste rase se mai menţin 

încă pure în triburile de nomazi. 

Beduinii nici măcar nu consideră 

ogarul ca fiind câine. Ei îl acceptă 

ca tovarăş în corturile lor şi pe 

cămila pe care călăresc. Naşterea 

unui ogar este considerată pentru 

aceştia la fel de importantă ca 

naşterea unui copil. 

În vechiul Egipt, apoi în Grecia 

antică şi în Imperiul Roman, ogarii 

erau ţinuţi, de asemenea, la mare 

cinste, fiind înfăţişaţi ca însoţitori 

respectaţi ai faraonilor, zeilor şi 

împăraţilor. Este sigur că ogarii se 

bucurau de această consideraţie, 

pentru loialitatea lor faţă de 

stăpân şi pentru calităţile demonstrate 

la vânătoare. 

În anul 124 Î.Ch., Arrian scria însă 

că „adevăratul vânător nu va ţine 

aceşti câini pentru a distruge iepurii, 

ci pentru curse şi concursuri 

între câini, fiind foarte fericit dacă 

iepurele scapă”. 

Cu toate acestea, ogarii aproape 

dispăruseră în Evul Mediu, fiind 

salvaţi de ecleziaşti, care i-au 

crescut pentru nobleţea lor. Ogarii 

de vânătoare constituiau însă un 

drept exclusiv al nobililor, iar celor 

ce aparţineau altor clase sociale 

(inferioare) li se mutilau picioarele 

pentru a nu putea fi folosiţi la 

vânătoare. 

Spre sfârşitul secolului al XVIIIlea, 

englezii au creat, însă, primul 

club popular al crescătorilor de 

ogari, deschis publicului, şi, drept 

urmare, cursele de ogari au redevenit 

realitate. În plus, ogarii 

au rămas, în secolul XIX-lea, familiari 

şi printre regii şi nobilii 

Angliei. Concomitent cu revoluţia 

industrială din acea epocă şi cu 

acumularea de averi, s-a dezvoltat 

„industria ogarului”, stimulată de 

începerea vânzării lor prin licitaţii 

publice. Drept urmare are loc extinderea 

ogarilor din Anglia, în Irlanda 

şi USA, unde sunt importaţi 

pentru debarasarea fermelor de 

lapini şi pentru alungarea coioţilor 

care ucideau vitele fermierilor. 


Tot în secolul XIX, spre sfârşitul 

acestuia, a fost inventat iepurele 

mecanic şi a fost organizată prima 

cursă în linie dreaptă cu ogari 

(1876), apoi puţin mai târziu, 

prima cursă circulară cu ogari, 

în California (1912). Urmează 

amenajarea multor altor piste în 

SUA, primul chinodrom la Londra 

(1926), apoi altele în Irlanda, Australia 

şi Franţa. 

Din cauza afirmării în forţă a 

curselor de cai, cursele cu ogari 

au pierdut din importanţă pe la 

jumătatea secolului trecut. Renasc 

însă din propria cenuşă în 

anul 1970, dar nu la egalitate, ca 

importanţă şi recunoaştere, cu 

cursele de cai. 

Totuşi ogarii, de diverse rase şi 

mărimi, se cresc actualmente în 

foarte multe ţări din lume, pentru 

curse, vânătoare sau agrement. Şi 

la noi, în special pentru braconaj. 

În România, ogarul a fost adus 

iniţial pentru a fi utilizat la 

vânătoare. O vânătoare nobilă, 

cum puţine sunt altele, despre care 

ne puteam face doar o impresie 

relecturând articolul „Vânătoarea 

cu ogari” de Mr. Schneider – Snyder 

Roland, publicat în Revista

Vânătorilor din anul 1932. 

Redăm câteva citate, întru facilitarea 

documentării cititorilor: 

«Vânătoarea „parforce” călare şi 

îndeosebi vânătoarea cu ogari, care 

este într’o mai strânsă legătură 

cu vânătoarea propriu zisă, se 

exercita cândva cu pasiune. Genul 

acesta de vânătoare îl interesează 

pe vânătorul de astăzi numai ca o 

amintire istorică, pentru că în ţara 

noastră legea opreşte exercitarea 

ei. 

Este regretabil, pentru că, din punct 

de vedere al educaţiei călăreţilor 

pe teren, valoarea acestor vânători 

este imensă. Căci ogarul ori prinde 

iepurele, ori îl scapă. Altă soluţie 

nu există. În timp ce la vânătoarea 

ordinară rămân pe teren o mulţime 

de iepuri aliciţi, care devin nişte 

hoituri sau o friptură sigură a 

răpitoarelor, după o suferinţă şi 

chinuri de nedescris. 

Este sigur că iepurele mânat de 

ogari nu este scos afară din ţara 

noastră! Mai mult: eu personal, 

pentru plăcerea de a vâna cu ogari, 

am neglijat de multe ori utilizarea 

armei. 

Am vânat cu ogari englezeşti şi 

ungureşti. Apoi cu Barzoi ruseşti în 

şesul infinit al Ucrainei. 

Patria Barzoilor este stepa. Acolo 

acest câine nu este fals, nici înşelător, 

nici necredincios şi nu muşcă, din 

contră, este un însoţitor credincios 

al stăpânului şi educatorului său, 

ceace în general nu este cazul cu 

ogarul englezesc şi unguresc”. 

„Cine a galopat pe un cal pur sânge, 

pe un şes fata morgana, numai 

acela ştie ce deliciu este vânătoarea 

cu ogari, ce admirabil este aspectul 

unui ogar ce mână în galop, animal 

care în perspectivă pare că sboară 

pe aripile vântului.” 

„În timpul vânătoarei, un vânător 

conducea 2-3 ogari, în partea 

dreaptă a calului. Numai după 

un antrenament îndelungat caii 

se obişnuiau să meargă liniştiţi 

lângă acest trio de ogari. Fiecare 

vânător avea o cingătoare lată de 

curea aşezată dela umărul stâng 

spre şoldul drept. Această curea 

avea la dreapta un un mare inel 

de care erau legate atâtea cureluşe 

subţiri lungi cam de 4,5 metri, câţi 

câni conducea vânătorul. Cureluşa 

se trecea prin inelul ce se găsea la 

gâtul cânelui, capătul cureluşei readucându-se 

în mâna vânătorului, 

încât dacă acesta îi da drumul din 

mână, ogarul putea să sară uşor din 

curea. 

Afară de aceasta vânătorii cazaci 

mai purtau la brâu un pumnal lat 

de Caucaz şi în mână o nagaică 

prevăzută la vârf cu plumbi. 

Călăreţii înaintau pe câmp la pas 

în linie de trăgători, cu intervale 

de 40-50 paşi. Cum sărea un iepure 

ori o vulpe, ogarii erau eliberaţi, iar 

călăreţii înaintau în galop moderat. 

Goana era scurtă, pentru că ogarii 

prindeau iepurele în scurt timp. 

Vulpea era gonită câteodată mai 

mulţi kilometri, însă când fălcile 

uriaşe o apucau de ceafă, era gata 

cu dânsa. La luptă nu se ajungea 

niciodată.” 

„O descriere plină de poezie a 

vânătoarei cu ogari găsim în romanul 

lui Tolstoi „Război şi Pace”. 

Este o descriere de o perfecţiune 

clasică a vânătoarei de lupi cu ajutorul 

barzoilor, şi nu i s’ar putea 

adăuga nimic”. 

„In 1920-21 am vânat cu ogari în 

ţinutul Caracal, unde am găsit la 

ţăranii de acolo ogari englezeşti 

şi moldoveni, de un exterior excelent. 

Ţăranii vânau pe jos. Acest 

sport este acolo vechiu, iar ogarii 

moldoveneşti erau animale renumite 

şi plătite cu bani scumpi.” 

„Deci vânătorul cu ogari, care 

practică un vechiu sport naţional, 

poate să fie unul cu mult mai corect 

decât acela cu puşca, ce aruncă alice 

la orice depărtare şi care vânează 

numai pentru friptură.”» 

În România zilelor noastre, 

braconajul cu ogari, nicidecum 

vânătoarea cu ogari care este 

interzisă prin lege, a devenit, ca 

şi altă dată, „fenomen popular”. 

Acest fapt a fost posibil în lipsa 

unor reglementări clare privind 

deţinerea şi utilizarea ogarului, 

care a fost şi rămâne „mijloc de 

vânătoare”, ca şi arma, capcanele, 

păsările de pradă şi arcul. Şi din 

cauza pactizării, de cele mai multe 

ori interesate, a funcţionarilor publici 

îndrituiţi prin lege să constate 

şi să sancţioneze braconajul cinegetic 

cu stăpânii unor ogari folosiţi 

la braconaj. 

Eforturile şi intervenţiile noastre 

repetate, întreprinse în interesul 

soluţionării acestei probleme vitale 

pentru vânătorii de iepuri, 

s-au lovit, în decursul timpului, de 

neînţelegerea miniştrilor, din guvernele 

2000-2004 şi 2004-2008, 

apoi de precauţia parlamentarilor, 

care, după cum arătam, s-au simţit 

timoraţi în faţa iubitorilor de câini 

în general şi de câini comunitari 

în special. După atâtea eforturi şi 

decizii ce mai putem face? 

Să căutăm o soluţionare mai 

înţeleaptă, acceptabilă pentru 

vânători şi societate, pentru a avea 

sorţi de izbândă. Despre aceasta, 

în numărul următor. 



Ce putem vâna 

AUGUST 

Mamifere: căprior (mascul), mistreţ, şacal, viezure, vulpe. 

Păsări: cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară neagră, coţofană; 

stăncuţă; de la 15.08; cioară-de-semănătură, guguştiuc, porumbel 

gulerat, porumbel-de-scorbură, prepeliţă, turturică. 

SEPTEMBRIE 

Mamifere: bizam, capră neagră (exemplar de selecţie), căprior (mascul 

şi femelă), cerb comun (mascul de selecţie, femelă şi viţel), cerb 

lopătar (mascul de selecţie, femelă şi viţel), mistreţ, şacal, viezure, 

vulpe, de la 10.09 - cerb comun (mascul de trofeu); de la 15.09 - câine 

enot, dihor comun, hermelină, jder, marmotă, muflon, nevăstuică. 

Păsări: becaţină comună, becaţină mică, cioară grivă, cioară grivă 

sudică, cioară de-semănătură, cioară neagră, cocoşar, coţofană, gaiţă, 

găinuşă-de-baltă, gâscă de-vară, gâscă-de-semănătură, gârliţă mare, 

graur, graur dobrogean,guguștiuc,lișiță, porumbel-de-scorbură, porumbel 

gulerat, prepeliţă, raţă mare, raţă mică, raţă fluierătoare, raţăcu-cap-castaniu, 

raţă moţată, raţă pestriţă, raţă sunătoare, raţă lingurar, 

raţă suliţar, raţă cârâitoare, raţă-cu-cap-negru, sitar-de-pădure, 

stăncuţă,sturz-de-vâsc, sturz cântător, sturzul-viilor, turturică; de la 

15.09. - ciocârlie-de-câmp,ieruncă, potârniche. 

11|

| Etologie vânătorească 

COMPORTAMENTUL VIDREI 

|M. Georgescu 

Pentru prima dată, am văzut urme de vidră – pe zăpadă 

– pe malul Oltului, la Hărman, în fondul de vânătoare 

cu acelaşi nume, fondul didactic al Facultăţii de 

Silvicultură din Braşovul de atunci, când se numea 

„Oraşul Stalin”. Eram student, cam prin anul III, şi era într-o 

seară de sâmbătă, când la căminul studenţesc din „Petofi” se 

desfăşura mult aşteptata „reuniune” cu dans. 

Atunci am văzut mai întâi urmele şi mai apoi însăşi vidra... dar 

după alte nopţi de înfrigurată aşteptare, la figurat dar şi la propriu, 

pe malul aceluiaşi râu. Ispitit mai degrabă de şansa de a observa 

prin binoclu, silueta sa parcă alunecând pe zăpadă, decât 

să stric frumuseţea momentului printr-un foc de puşcă hazardat. 

Vidra pornise într-una din expediţiile sale de vânătoare 

nocturnă. După mai mulţi ani, am reîntâlnit vidra, în cu totul 

alte locuri şi împrejurări. 

Rudele vidrei 

Făcând parte din numeroasa familie a Mustelidelor, vidra are o 

sumedenie de rubedenii. Cele mai cunoscute ar fi viezurele, dihorul, 

jderul, nevăstuica, hermelina şi nurca, specii care trăiesc 

în medii terestre – subterane ori arboricole – nurca fiind singura 

care împarte cu vidra mediul acvatic. De fapt, nici ea, nici vidra 

nu îşi duc viaţa exclusiv în acest mediu, astfel că, desfăşurând 

bioritmuri şi pe uscat, încadrarea ca animale semi-acvatice este 

cea corectă. 


Rãspândirea 

Datorită amplitudinii sale ecologice, vidra trăieşte – în 

condiţiile ţării noastre – de la nivelul Deltei Dunării până în 

zona montană, în – mai degrabă „lângă” – râurile şi pâraiele 

de munte, nedepăşind altitudinea de 1300 m. Între aceste 

limite, poate fi găsită de-a lungul Dunării, ca şi cel al râurilor 

interioare de câmpie şi colinare, dar şi ca riverană a lacurilor 

şi bălţilor mari. Am fi tentaţi să credem că, datorită unei astfel 

de răspândiri geografice, vidra este şi o prezenţă obişnuită. Din 

păcate, nu este deloc aşa. Dacă, într-un singur an interbelic, erau 

vânate cca. 600 de vidre, astăzi nu numai că a devenit extrem 

de rară, dar a fost necesar să i se acorde o protecţie totală. Şi nu 

numai la noi în ţară, prin legea nr. 407/2006 privind vânătoarea, 

ci şi pe plan european, prin Convenţia de la Berna cu rezoluţiile 

din 19.09.1979. Sensibilă la modificările survenite în biotopurile 

sale – poluări, desecări, îndiguiri şi baraje – dar mai ales 

unei vânători necontrolate, vidra a ajuns la situaţia actuală, de 

specie în pericol de extincţie. 

Hrãnire æi reproducere. Activitãåi acvatice, activitãåi 

terestre 

În ape, acolo unde încă mai există resurse de hrană, principala 

activitate a vidrei este cea de hrănire. Deşi este de obicei asociată 

consumului de peşte, dieta sa – de altfel foarte variată în funcţie 

de sezon – cuprinde şi batracieni şi crustacee, dar înaintea acestora, 

acolo unde există, se află bizamul. Dar, este bine de ştiut 

că, deşi este admirabil adaptată şi dotată la dobândirea hranei în 

acest mediu acvatic, vidra nu se osteneşte prea mult pentru asta, 

din două motive. Odată pentru că de obicei caută locurile cu 

potenţial ridicat din punctul de vedere al ofertei trofice, iar în al

doilea rând pentru că vânează cu prioritate animale tarate fizic. 

O altă activitate, în mediul acvatic, este cea de împerechere 

care, fără a avea o perioadă fixă, se desfăşoară fie în timpul iernii, 

în februarie, fie vara, în iulie. În această epocă, masculul este 

cel care caută femela. La rândul ei, femela aptă pentru reproducere 

emite cu intermitenţă semnale sonore în tonalităţi ascuţite. 

De asemeni, lansează şi semnale olfactive, prin secreţiile unei 

glande perianale. Masculul, care le receptează prin excelentele 

simţuri, cel al auzului şi cel al mirosului, se ghidează pe 

această „pârtie” nevăzută înspre parteneră. Întâlnindu-se, 

urmează un scurt recital nupţial, care se desfăşoară în apă, ca şi 

acuplarea, totul consumându-se în 40-50 minute. Indiferent de 

mediu – acvatic sau terestru – vidra are activitate preponderent 

crepusculară şi nocturnă. 

Teritorialism 

Activităţile terestre ale vidrei sunt destinate în primul rând 

delimitării unui teritoriu şi vânătorii. Instinctul de teritorialism 

este dezvoltat şi se manifestă prin marcarea pe un traseu binecunoscut 

a unui spaţiu – să spunem vital – în interiorul căruia 

animalul îşi desfăşoară viaţa. Marcarea se face prin urină şi 

lăsături care includ şi resturi nedigerate, care degajează un 

puternic miros de peşte. Acestea sunt lepădate de obicei pe 

locuri mai înălţate, movile, cioate de arbori, bolovani, ca 

nişte borne de hotar, semnale olfactive cu rol esenţial în comunicarea 

dintre indivizi. Dacă în interiorul acestui teritoriu 

delimitat masculul (mai ales) întâlneşte întâmplător un alt 

mascul, întotdeauna au loc înfruntări violente între „titular” 

şi un „intrus”, soldate uneori cu răni şi chiar moartea unuia 

dintre competitori. Se apreciază că un astfel de teritoriu al 

unui individ – mascul sau femelă – cuprinde cam 200-300 

ha de teren, iar dacă animalul trăieşte riveran unei ape 

curgătoare mai mari, teritoriul se întinde pe o lungime de 

10-15 km, paralel cu apa respectivă. 

Un eratic perpetuu 

Să înţelegem acest eratism în viaţa vidrei ca un obicei de a nu 

se stabili definitiv la una din vizuini. Dimpotrivă, având în cuprinsul 

teritoriului său câteva zeci de locuri de popas temporar, 

vidra nu îşi petrece câteva zile la rând în acelaşi loc, mai ales 

dacă aceste locuri sunt simple culcuşuri la suprafaţa solului, în 

desişuri ierboase. Aşadar, vidra îşi parcurge necontenit teritoriul, 

fără să zăbovească într-un loc, aflându-se într-un vagabondaj 

permanent în interiorul acestuia. 

Lucrurile se schimbă însă, când este vorba de femelă – după 

consumarea acuplării şi a perioadei de gestaţie de cca. 62 de zile 

– care fie că a găsit anterior o vizuină pentru fătare, fie a amenajat 

una nouă, acest instinct de vagabondaj şi de schimbare a 

vizuinilor şi a locurilor de odihnă dispare. Astfel că vidra care 

urmează să fete, se stabileşte la o vizuină sigură, 

unde va rămâne până la despărţirea de pui. Întotdeauna 

însă, locul ales pentru vizuină trebuie să 

fie unul liniştit şi în imediata apropiere a surselor 

de hrană. Este caracteristică – în condiţiile de la 

noi – o vizuină amplasată sub şi printre rădăcinile 

unui arbore de pe mal, cu două intrări, din care 

una în mod obligatoriu sub apă. Vizuina conţine o 

încăpere uscată şi căptuşită cu ierburi, muşchi ori 

frunze, destinată fătării şi creşterii puilor. 

Viaåã socialã ori de cuplu 

Vidra nu poate fi „bănuită” nici de una, nici de 

alta. După consumarea reprizelor legate de bioritmul 

împerecherii, interesul masculului pentru 

parteneră dispare cu desăvârşire. După fătarea celor 

2-4 pui, care se nasc lipsiţi de vedere timp de 

4-5 săptămâni, femela parcurge cu ei câteva etape. 

În primul rând, îi învaţă să se obişnuiască să intre 

în apă, de bună voie, iar dacă vreunul manifestă 

reţinere ori teamă, femela îl forţează pur şi simplu 

să intre în apă. Acest lucru se întâmplă atunci 


când au atins vârsta de două luni, când încep şi primele lecţii de 

înot. La vârsta de 5-6 luni, puii sunt înţărcaţi. Dar până atunci şi 

chiar după aceea, până la vârsta de 8-9 luni, puii, deşi au învăţat 

să pescuiască, sunt hrăniţi cu hrană animală de către femelă, 

care îi părăseşte doar în timpul nopţii, când porneşte după pradă. 

Însuşirea de către pui a „tehnicilor” de vânătoare, se realizează 

– ca şi la alte specii – prin imitarea „instructorului”, în acest 

caz femela, şi prin exerciţii. Apoi, puii sunt siliţi să părăsească 

vizuina părintească şi pornesc fiecare în căutarea unui nou teritoriu. 

La vârsta de 2-3 ani ating maturitatea sexuală şi sunt apţi 

pentru reproducere. 

Simåuri. Alte însuæiri 

Cel olfactiv este cel mai dezvoltat, comparativ cu cel al canidelor. 

Dar şi cel al auzului, deşi pavilioanele urechilor sunt mici. 

Simţul văzului este mai slab pe uscat, neputând distinge clar 

obiecte situate la mai mult de 20 m depărtare. Se pare însă că în 

ape limpezi este mult mai performant. Membrana interdigitală 

îi serveşte perfect la deplasarea în apă, putând să atingă şi viteza 

de 30 km/oră în caz de nevoie. 

Încă din stadiul juvenil, vidra manifestă un instinct spre ceea ce 

am putea numi joacă. Îşi petrece o bună parte din timp jucându-se 

cu eventualele obiecte plutitoare pe care le întâlneşte la 

suprafaţa apei, pe care le scufundă şi le recuperează pentru a le 

scufunda din nou. Este binecunoscută una din poziţiile de înot 

pe spate asociată cu odihna. Aceste jocuri au fost observate în 

locurile foarte liniştite, când vidra poate fi văzută şi în timpul 

zilei. În imersiune, poate rezista până la 7-8 minute şi poate să 

coboare până la adâncimea de 7 – 8 m. 

Capturată în tinereţe şi îngrijită corespunzător, vidra se ataşează 

puternic de om, pe care îl urmează cu vizibilă plăcere şi în libertate. 

În treacăt fie spus, am cunoscut în tinereţe un pădurar de 

pe Valea Argeşului, care se mândrea cu vidra sa domesticită şi 

învăţată chiar să-i aporteze, ca un câine, mici obiecte pe care i le 

arunca, este drept, nu prea departe. 

Pe uscat, pare a se deplasa cu o oarecare dificultate, prin mici 

salturi combinate cu un galop mărunt. Asta nu o împiedică să 

facă incursiuni de 15-20 km într-o noapte. 

Datorită faptului că majoritatea peştilor pe care îi prinde sunt 

dintre cei cu diferite afecţiuni, vidrei i se atribuie şi un real rol 

sanitar. Totodată, prezenţa sa într-o apă oarecare constituie un 

indicator sigur al unei stări de sănătate a acelei ape, fie din punct 

de vedere chimic, fie din punct de vedere biologic. 

Să sperăm că prin înţelegerea modului său de viaţă şi prin 

protecţia care i se acordă, acest splendid animal va reuşi să 

readucă bucuria de a-l şti din ce în ce mai prezent în apele încă 

nepoluate din bogata reţea hidrologică a ţării. Şi, totodată, mai 

sperăm să nu devină obiectul de cunoaştere exclusiv prin parcurile 

acvatice, aşa cum se întâmplă în câteva ţări europene. 

13|

Ultimul 

autograf 

... Uneori mi se pare că nimic nu este 

întâmplător în viaţă… 

Prietenia dintre oameni se 

aseamănă întrucâtva cu duhul 

vinului bun. Degustat cu ticăială, 

cu fiecare sorbitură îi vei descoperi noi 

virtuţi. Dar de vei îndrăzni să îi încerci 

cumva tăria exagerându-i măsura, s-ar 

putea să te ameţeşti de unul singur. Şi 

ameţit vei rămâne… 

Cu toţii avem prieteni. Mai vorbăreţi 

sau mai tăcuţi, mai potoliţi sau mai 

vulcanici, mai glumeţi sau mai sobri… 

Dar tot prieteni se cheamă … 

Într-un fel sunt prietenii din copilărie, 

într-un alt fel sunt prietenii din şcoală 

şi într-un cu totul alt fel sunt prietenii 

de conjunctură. 

Dar prietenii de o viaţă sunt un dar de 

la Dumnezeu lăsat !... 

Iar eu, în cele ce urmează, cu regret voi 

vorbi la timpul trecut despre un prieten 

de o viaţă… 

Pe nea Victor Jerca l-am cunoscut încă 

din copilărie, fiind prietenul tatălui 

meu. Îndepliniseră împreună stagiul 

militar ca paraşutişti în batalionul 

comandat de către viitorul celebru 

general Grigore Baştan, care pe atunci 

purta gradul de maior. Iar prietenia lor 

s-a continuat şi după lăsarea lor la vatră. 

Soarta a făcut ca eu să urmez studii militare 

în capitală şi aşa am avut privilegiul 

să îl reîntâlnesc pe nea Victor şi 

să îmi împărtăşească din încercata lui 

experienţă de colonel proaspăt rezervist, 

ca ofiţer al unei arme mai puţin ştiute ca atare: 

condeiul. Ba mai mult : întâmplarea a 

făcut să locuim în blocuri alăturate. 

…Am pomenit întâmplarea deşi… 

uneori mi se pare că nimic nu este 

întâmplător în viaţă… 

Pasiunea pentru vânătoare ne anima pe 

amândoi deopotrivă. De aici am avut 

a ne împărţi mai bine de un sfert de 

veac minunate opinii, trăiri, nu numai 

colindând natura cu puşca pe umăr ci 

aflându-ne uneori la masa de lucru, iar 

alteori aşezaţi la un pahar cu zaibăr de 

pe meleagurile olteneşti – meleagurile 

tinereţilor noastre. 

Pentru publicaţiile mele vânătoreşti, 

singurul meu critic atestat în materie 

era - desigur - tot nea Victor. Iar nea 

Victor era un incurabil pozitivist: avea 

ochi doar pentru partea bună a oricărui 

lucru şi se pricepea să o pună în lumină 

cu o specială măiestrie, nedisimulânduşi 

un anume soi de voluptate cu care 

făcea acest lucru. De asta, nu voi şti 

niciodată, dacă în cele ce am scris se va 

fi strecurat fără voia mea şi vreun lucru 

nelalocul său. 

În plus nea Victor deţinea harul de a 

ocoli ştrengăreşte defectele ori cusururile 

lucrurilor ori ale caracterelor care 

parcă se doreau cu obrăznicie a fi înfierate. 

Ştia cum să descopere până 

şi bruma lor de pozitiv - dacă aceasta 

exista. Iar de nu, le inventa dânsul câte 

una, doar pentru a le mai oferi câte o 

şansă în regăsirea binelui. Această atitudine 

m-a convins că de fapt pe lume 

nu există lucruri urâte, ci doar noi oamenii 

le vedem aşa. 

Multe evenimente de familie dar şi alte 

diverse preocupări comune ne-au mai 

apropiat ca oameni. Cred că tata ar fi 

putut fi invidios fiindcă prietenul său, 

cu care a împărţit cea mai tumultoasă 

perioadă a vieţii devenise de ceva 

vreme prietenul fiului său. 


Filolog, publicist, făuritor şi iubitor de 

artă în cele mai diverse aspecte ale acesteia, 

prin lucrări grafice - unele devenite 

coperţi ale unor cărţi - pictură, gravură 

şi sculptură, nea Victor Jerca ne-a uimit 

cu talentul său. Mi-o şi închipui 

pe mama lui doar reamintindu-mi cu 

ochii minţii una dintre sculpturile sale 

pe care a botezat-o ”Muica de la Gorj“. 

Sunt convins că acest har l-a moştenit 

doar din seva plaiurilor natale, din care 

provine şi marele nostru Brâncuşi. 

Pe genericul unor filme de epocă, regizate 

de către renumitul regizor Sergiu 

Nicolaescu apare şi numele Victor Jerca, 

în calitate de consultant de specialitate, 

iar asta probează încă odată profesionalismul, 

competenţa şi dăruirea sa. 

Totuşi, dintre toate preocupările noastre 

comune, nimic nu a avut magia 

întâlnirilor vânătoreşti. Acestea ne-au 

apropiat într-un fel aparte, misterios şi 

captivant, ca şi cum am fi fost cândva

fraţi, într-o altă lume. Şi poate 

că aşa a şi fost... Nu aş putea 

descrie în cuvinte sentimentele, 

dar sunt convins că şi 

dumneavoastră, cititorii acestor 

rânduri le simţiţi, fără a 

încerca să vi le explicaţi, ca 

pe un dar de la divinitate ce 

este. ... Un dar primit fără 

prea multe instrucţiuni de folosire... 

La început de iunie 2012, nea 

Victor s-a ridicat către Ceruri. 

... Împotriva voinţei noastre ! 

A plecat discret, aşa cum a 

fost dânsul o viaţă întreagă, 

încât puţini au apucat să îi 

priceapă harul. 

Cu aproape patru luni în urmă, 

în luna februarie, mi-a scris o 

dedicaţie pe una dintre cărţile 

sale, intitulată ”Opriţi Jaguarul 

albastru ! “ şi publicată cu mai 

bine de treizeci de ani în urmă. 

Pe atunci îi dăruise tatălui 

meu unul dintre exemplare şi 

tot de atunci îmi încolţise în 

suflet dorinţa de a avea şi eu 

unul, dorinţă pe care am reuşit 

să mi-o îndeplinesc abia de 

curând, cumpărând cartea de 

la un anticariat. 

Iar acum, când tocmai mi-am 

realizat visul, nea Victor a plecat 

dintre noi… Cu onoruri 

militare ! 

Dacă aş fi ştiut că despărţirea 

va fi venit atât de curând, 

aceea fiind chiar ultima 

noastră întâlnire, aş fi fost în 

stare să mai aştept acel autograf 

nu încă treizeci de ani, 

ci o întreagă veşnicie. Pentru 

că acum sunt chiar convins că 

nimic nu este întâmplător în 

viaţă: 

Prietenului meu nu îi fusese 

dat să părăsească această 

lume, până ce nu îşi va fi luat 

rămas bun şi de la mine, doar 

în felul său: printr-un ultim 

autograf ! Şi nimeni dintre noi 

- nici măcar nea Victor însuşi 

- nu aveam cum să realizăm în 

taina acelui moment nu numai 

faptul că o făcea în felul său, 

dar nici măcar faptul că era de 

fapt un gest de rămas bun. 

- De ce ? 

… - Fiindcă totul făcea parte 

dintr-o Lucrare Astrală… 

Dumnezeu să îi ţină sufletul în 

pace, iar cei care aţi cutreierat 

cu dânsul, cu respect vă rog să 

îi păstraţi ...o lacrimă... 


Marius POPESCU 

Ilustrația autoarei 

Vântul 

Elementele primordiale ale vieţii - focul, 

apa, pământul şi aerul - alcătuiesc universul 

în care trăim. Grandoarea acestor elemente 

primordiale reflectate în nemărginirea 

oceanelor, flăcările nemistuite ale vulcanilor, lumina 

Soarelui, măreţia munţilor ce ridică pământul 

către albastrul nemărginit al cerului, suflarea 

vântului, toate guvernează lumea dintre cer 

şi pământ. Vieţuitoarele le cunosc instinctiv 

puterea, le recunosc binecuvântările şi ştiu să se 

ferească de capriciile lor. Arealul fiecărei specii 

este cu grijă plămădit dintr-un amestec potrivit 

şi binecuvântat al acestor elemente. Indiferent 

cât de avansate sunt tehnologiile prezentului, 

nimic nu poate domoli furia dezlănţuită a naturii. 

Necuvântătoarele, mai apropiate de natură 

decât noi, recunosc dinainte apropierea furtunii, 

înaintarea focului în pădure, iminenţa unui 

cutremur sau a unei furtuni, iar noi dacă le-am 

urmări cu atenţie am putea afla veştile naturii. 

Deşi nu există un element mai important ca altul, 

căci dacă unul ar lipsi echilibrul s-ar nărui, 

am ales a mă apropia prin aceste rânduri de o 

materializare a forţei aerului – vântul. 

Vântul întruchipează ideea de zbor, de calm şi 

armonie, dar poate aduce cu el şi furia naturii, 

răzvrătirea furtunilor, frângerea pădurilor, 

distrugerea aşezărilor, răspândirea incendiilor. 

Prezent în mitologiile popoarelor, vântul este 

întruchipat de zei în diferitele culturi : Austru (în 

mitologia greacă), Njord (în mitologia nordică), 

Vata (în mitologia persană). Vântul poate înteţi 

focul iscat din nesăbuinţa omului, dar poate 

aduce şi norii de ploaie – înger şi demon, vântul 

ne protejează, ne susţine, ne domoleşte. 

Prezenţa, dar şi lipsa lui se fac întotdeauna 

simţite, omul chemându-l pe diferite nume 

specifice zonelor geografice şi manifestării 

caracteristice. În Muntenia, Baltăreţul este 

vântul cald şi umed ce aduce ploi, în Dobrogea 

şi Bărăgan, Vântul negru sau Traistă goală este 

fierbinte şi uscat, aducător de secetă. Din coridorul 

mai larg al văii Mureşului bate un vânt de- 


|Însemnări 

numit „Moroşanul”. În Depresiunea Sibiului cel 

mai frecvent bate Vântul Mare, care vine dinspre 

munte şi contribuie la topirea zăpezii. Vânturile 

calde care topesc zăpezile poartă denumiri precum 

„Boarea Râului” (Gura Râului) sau „Gureanu” 

(Avrig). Zefirul este vântul slab ce suflă din apus. 

Nemerre este un vânt local din depresiunea 

Brașov aducând din Carpații Orientali masele 

reci de aer din văile munților. 

Importanţa prezenţei vântului a fost dintotdeauna 

recunoscută şi este cu atât mai mult 

apreciată şi respectată de vânători. Prezenţa 

lui poate fi aliatul câinelui de vânătoare sau al 

sălbăticiunilor. Zgomotele iscate de freamătul 

frunzelor acoperă sunetul paşilor, înlesnindune 

de multe ori apropierea de vânat. Vântul 

poate aduce binecuvântarea ploii după arşiţa 

verii, mirosul zăpezii sau al furtunii, poate răcori 

aşteptarea pândei. 

Vântul-demon suflă peste stufărişul ce se agită 

zgomotos. Raţele devin mult mai vigilente 

atunci când vor să coboare pe luciul apei, iar urechea 

vânătorului nu mai poate auzi de la depărtare 

zbaterea aripilor. Tot el îţi biciuie obrajii şi îţi 

înfige fulgii de zăpadă în ochi, făcând aproape 

imposibilă privirea ţintei, îţi blochează drumul 

troienind cărările, îngreunând aportul câinelui. 

Când bate către vânat, duce acestuia vestea 

prezenţei tale şi răpeşte mirosul câinelui. Vântul 

zvântă mai iute roua dimineţii risipind urmele, 

îngreunând munca scotocitorului. Vântul aprig 

ce te mută din loc face atât de dificile ochirea 

şi tirul. Vântul-înger te răcoreşte în zilele toride, 

bate dinspre vânat spre vânător ajutând 

câinele şi ascunzând prezenţa omului. Vezi cum 

într-o clipă câinele îşi schimbă brusc direcţia de 

căutare, căci adierea i-a adus în nări miros de 

vânat şi, hotărât, se îndreaptă către destinaţia 

doar de el cunoscută. 

Întreţinând miresmele pământului şi florilor, 

purtând mirosurile prezenţei sălbăticiunilor, 

risipind liniştea apelor, stârnind cântările trestiilor, 

vântul ne însoţeşte în incursiunile noastre 

cinegetice, îmbogăţind şi diversificând povestirile 

şi snoavele adunate de fiecare în tolba sa. 

Maria SĂVULESCU 

15|

| Tir și Balistică 

PLUMBUL VA FI EXCLUS ŞI DIN 

GLOANŢELE DE VÂNĂTOARE ? (I) 

| Matei TĂLPEANU 

După excluderea alicelor de plumb din cartuşele destinate 

vânatului de baltă, legiferată mai întâi în S.U.A. 

şi în curs de extindere în toată Europa, iată că apare o 

tendinţă de excludere a plumbului şi din gloanţele de 

vânătoare pentru ţevi ghintuite. 

A început tot în America, unde condori în curs de dispariţie 

s-au otrăvit cu plumbul înghiţit din hoiturile de vânat părăsite. 

Acolo gloanţele cu plumb au fost interzise mai întâi în Parcurile 

Naţionale, iar cele netoxice apărute (Barnes, din 1974) au fost 

atât de apreciate de vânători, încât unii le-au adoptat la Safari 

sau vânat mare autohton. În Europa, prima ţară care a interzis 

toate gloanţele cu plumb, ce otrăvesc vulturul codalb, a fost 

Suedia, în anul 2007. Firma germană MEN fabrica de mulţi ani 

gloanţe SF şi SFS din tombac, fără plumb. În anul 2005, firma 

finlandeză Lapua a lansat gloanţele netoxice Naturalis, ea exportând 

în S.U.A.o mare parte din muniţia produsă. În ultimii 

ani mai toate firmele mari ce produc muniţie au lansat cel puţin 

un model de glonţ netoxic, altele au cumpărat acele modele 

pentru a le încartuşa, sau brevetul pentru a le produce în uzinele 

proprii, prin strunjire ori presare Au apărut şi inventatori cu mici 

ateliere, mai ales în Germania. 

Noi am încercat să-i ţinem la curent pe vânătorii 

români cu apariţia noilor gloanţe netoxice şi cu evoluţia 

acestora, în paginile revistei de faţă (nr.5/2002, nr.3/2004, 

nr.7/2005, nr.1/2006, nr.8/2006, nr.9/2006, nr.5/2007, 

nr.10/2007, nr.2/2011, nr.3/2011,nr.5/2011, nr.8/2011 şi 

nr.12/2011), dar din păcate nu ştim dacă vreunul dintre cititorii 

revistei a folosit asemenea gloanţe şi cu ce succes ? Aţi citit în 

interviul Dlui Dr. Yves Lecocq, Secretarul General al FACE, 

publicat în V.P.R. nr. 5/2012, pag.3, următoarele : "Personal 

vânez deja de 3 sezoane cu gloanţe de tip "Barnes", fără plumb, 

de cal..243 (mai ales la căprior) şi 9,3x62 la mistreţ, şi nu am 

constatat o eficienţă redusă sau distanţe de fugă mai lungi. Nu 

pot să mă bazez decât pe circa 20 de piese vânate pe an, iar 

experienţa mea nu are aşadar mare valoare. statistică, însă sunt 

mulţumit şi acest lucru contează, cu atât mai mult cu cât aceste 

cartuşe mă costă acelaşi preţ ca cele cu plumb." 

Cercetări, bazate pe statistici ample, au iniţiat înainte 

de anul 2010 diferite foruri din Germania (ştiinţifice,vânătoreşti, 

silvice, ecologice etc.). În Deutsche Jagd Zeitung nr.9/2010 

pp.20-23 au fost publicate rezultatele unor cercetări ale silvicultorilor 

din landul Brandenburg, efectuate în 3 ani şi bazate pe 7 

000 exemplare de vânat mare, împuşcate cu gloanţe netoxice. 

În condiţiile de teren din acest land peste 85% din piese au fost 

doborâte sub distanţa de 100 m, iar 63% aveau greutatea între 


11- 45 kg, deci erau exemplare de talie mică şi mijlocie, totuşi 

au putut fi trase câteva concluzii generale: 

1) Eficienţa glonţului nu depinde de materialul din 

care este alcătuit, ci - pe lângă masa şi viteza sa - de construcţia 

lui şi cum corespunde ea mediului unde este utilizat. 

2) Păstrarea direcţiei după pătrunderea în corp şi 

schimbarea formei glonţului decid eficienţa acestuia. De forma 

lui depinde direcţia, lungimea şi lărgimea canalului rănii. 

3) Energia teoretică a loviturii defineşte eficienţa 

potenţială a glonţului, dar nu spune nimic despre efectul real în 

corp, adică al rănirii în funcţie şi de locul loviturii. Cuprul este 

cu 22% mai uşor decât plumbul. Această inferioritate a masei 

poate fi compensată din punct de vedere balistic al loviturii prin 

forma glonţului". 

În aceeaşi revistă, la pp.14-16, Frank Rakow arată 

că problema a fost preluată şi de DEVA (institutul federal german 

ce autorizează armele de vânătoare şi sportive şi muniţia 

autohtonă şi de import), urmând ca până în octombrie 2010 să 

fie trase 10 000 de focuri cu diferite gloanţe netoxice de 3 calibre 

(.243, .308 şi 9,3x74), în diferite materiale (lemn, desiş tip 

NATO, pietre, pământ moale şi tare, săpun balistic), în 7 unghiuri 

diferite şi de la 3 distanţe - 25, 50 şi 100 m. Scopul 

era de a se studia cum ricoşează gloanţele netoxice, care 

provocaseră câteva accidente, dintre care unul mortal. 

Expertul german Norbert Klups, autor a numeroase 

cărţi despre armele de vânătoare cu glonţ şi despre muniţia lor, 

a analizat - pe măsură ce apăreau pe piaţă - noile gloanţe netoxice 

autohtone sau importate din alte ţări. El a publicat recent 

un lung articol de sinteză în Deutsche Jagd Zeitung nr.5/2012, 

pp.84-91, însoţit de un amplu rezumat, în care prezintă stadiul 

actual al cunoaşterii problemei şi de un tabel cu preţul în euro a 

28 de gloanţe netoxice de calibrul .30-06 accesibile vânătorilor 

germani. În rezumatul său, el arată că există deja asemenea 

gloanţe netoxice pentru diferite situaţii. "Când se trage la 

distanţe mai mici, la vânătorile cu gonaci, sunt potrivite cele cu 

expandare rapidă sau care se fragmentează, ca Lapua Naturalis, 

Brenneke Nature şi RWS Bionic Yellow. Pentru vânat mai greu 

şi la distanţe mai mari, sunt potrivite cele care îşi păstrează bine 

greutatea iniţială şi au o traiectorie mai dreaptă, ca gloanţele 

Barnes, Hornady GMX, Nosler E-Tip sau Remington Copper 

Solid." 

"Atât precizia cât şi eficacitatea sunt foarte bune la 

gloanţele moderne fără plumb. 

Deosebirile între ele şi cele cu plumbul legat de manta sunt 

prea puţin relevante în privinţa ricoşeurilor, aşa cum au arătat 

actualele teste efectuate de DEVA. 

Fig 1 Cine vrea să tragă cu gloanţe netoxice 

are posibilităţi foarte mari de a face o 

alegere". 

La începutul articolului explică numele 

date aliajelor de cupru cu zinc, 

utilizate la fabricarea gloanţelor netoxice: 

când cuprul reprezintă mai 

puţin de 80% din aliaj acesta este numit 

alamă, iar când reprezintă peste 

80% se numeşte tombac. De notat că 

tot din tombac sunt în general lucrate 

cămăşile gloanţelor cu miezul din 

plumb. 

După cum am menţionat mai sus, 

firma americană Barnes a început să 

fabrice gloanţe X în 1974 (dintr-un 

aliaj destul de dur de cupru + zinc), nu-

Fig 2 

mele fiind dat după forma pe care o capătă vârful 

glonţului (cu orificiu şi canal central) după 

ce a pătruns în corp şi înfloreşte cu 4 petale, 

păstrând practic toată greutatea iniţială. 

Pentru a nu încărca şanţurile ghinturilor cu 

resturi din cupru, suprafaţa glonţului XLC 

a fost acoperită cu un lubrifiant solid albastru 

închis, însă glonţul subcalibrat capătă o viteză 

iniţială ceva mai mică, fără a pierde din precizie. 

A urmat forma TSX (Triple Shock X), 

cu 3 centuri în relief ce au contact cu şanţurile 

ghinturilor, apoi forma TTSX (Tipped Triple 

Shock X ) cu o coafă ascuţită din polimer pe 

orificiul din vârf ce îmbunătăţeşte traiectoria. 

Cea mai nouă formă, numită MRX (Maximum 

Range X) are un miez din Silvex (un aliaj netoxic de wolfram, mai greu 

decât plumbul) în partea posterioară a glonţului, putând pătrunde mai 

adânc în vânat. Ultimele 3 forme sunt încartuşate, pe lângă Barnes - şi 

de firmele Federal, Norma, Weatherby, S&B şi Sako.În Fig.1 (de la 

st.la dr.) gloanţe Barnes: XLC, TSX întreg şi în secţiune, TTSX întreg 

şi în secţiune, Barnes MRX întreg şi în secţiune. 

Nosler a dezvoltat împreună cu Winchester 

glonţul E-Tip, din aliaj de cupru-zinc, cu orificiu în vârf, 

sub el o cameră de expansiune şi un canal central, coafa 

balistică ascuţită din polimer iniţiind expansiunea imediat 

ce a pătruns în vânat. Traiectoria este îmbunătăţită de coada 

"boat-tail", iar imediat după ce şi-a dublat diametrul acest 

glonţ cu deformare controlată îşi încetează expansiunea, 

fără a pierde din masa iniţială. Efectul este asemănător cu 

cel al lui Barnes TTSX. Winchester îl utilizează în seria 

de gloanţe Supreme pentru vânat de talie medie şi mare 

(Fig.2), la distanţă mare, pentru calibrele .270 WSM, .270 

Win, .308 Win., .30-06 Spr., .300 WSM şi .300 Win. Mag. 

Fig 4 

Tras la distanţa de 300 m, glonţul 

de cal..308 Win.greu de 9,72g 

cade numai 21,6 cm.! 

Firma Winchester a lansat un 

model propriu de glonţ netoxic, 

cu 95% cupru şi 5% zinc, numit 

Power Core 95, asemănător primului Barnes X, 

fără coafă ascuţită, fără centuri de conducere 

prin ghinturi, fără lubrifiant solid pe suprafaţă, 

uşor subcalibrat pentru a nu întâmpina o prea 

mare rezistenţă la trecerea prin ghinturi. În 

Fig.3 vedem secţiunea prin acest glonţ, care îşi 

va dubla diametrul formând o ciupercă cu 4 

"petale", ce vor rula cât permite adâncimea 

canalului central, restul corpului înaintând 

nedeformat. 

Hornady utilizează tot aliajul de 95% cupru cu 5% zinc pentru 

glonţul său omogen netoxic GMX, cu coafa ascuţită din polimer 

roşu înfiptă în canalul larg de sub orificiu, ea va iniţia expansiunea 

cu 20% mai lentă decât în cazul unui glonţ din cupru curat. Două 

centuri preiau contactul cu ghinturile iar baza uşor tronconică asigură o 

traiectorie mai alungită până la ţintă (Fig.4). Glonţul este potrivit pentru 

calibre magnum, vânat mai greu 

Fig 5 

plumb în partea a II-a a acestui articol. 

Fig 3 

şi la distanţe mari. 

Remington oferă glonţul Copper Solid, ceva 

mai scurt în partea cilindrică, deci mai uşor, 

decât Hornady GMX cu care seamănă destul de 

mult(Fig.5). El nu este fabricat cu un strung automat, 

ci rezultă dintr-o presă cu mai multe trepte, 

care marchează 4 şanţuri în locul unde coafa 

ascuţită astupă canalul central, determinând începutul 

expandării şi rularea ulterioară a marginilor 

ciupercii. Vârful ascuţit şi baza tronconică au 

acelaşi efect balistic favorabil asupra traiectoriei 

până la ţintă, expansiunea mai rapidă şi un canal 

al rănii ceva mai scurt fac diferenţa faţă de GMX. 

Vom prezenta alte gloanţe de vânătoare fără 


REGIA NAȚIONALĂ 

A PĂDURILOR - 

ROMSILVA 

vinde 

fazani vii 

DE fOARTE BUNă CALITATE PENTRU : 

• VâNăTOARE 

• REPOPULAREA TERENURILOR DE VâNăTOARE 

• REPRODUCERE SAU 

• ABATORIZARE ŞI INDUSTRIA ALIMENTARă 

Relaţii suplimentare se pot obţine apelând următoarele 

contacte: 

1. REGIA NAȚIONALă A PăDURILOR - ROMSILVA, cu 

sediul în orașul București – telefon: 021. 317.1005, 

fax: 021.312.0587; 

2. DIRECȚIA SILVICă GIURGIU, cu sediul în orașul 

Giurgiu –telefon: 0246.218.238. / fax.: 0246.218.292 

(fazanii fiind produși la fazaneria Ghimpaţi); 

3. DIRECȚIA SILVICă TIMIŞ, cu sediul în orașul 

Timișoara – telefon: 0256.294.255. / 

fax.: 0256.294.265 (fazanii fiind produși la fazaneria 

Pischia); 

4. DIRECȚIA SILVICă PRAHOVA, cu sediul în orașul 

Ploiești – telefon: 0244.594.706 / 0372.702.286 / 

fax.: 0244.595.836 (fazanii fiind produși la fazaneria 

Gherghiţa). 

17|

ALICELE DIN PLUMb ŞI ALICELE DIN OţEL – 

ÎNTRE TRADIŢIE ŞI PROGRES ( II ) 

Continuând considerentele pro şi contra pentru alicele 

din plumb şi alicele din oţel – non toxice, vom aminti 

rezultatele unor teste efectuate de firma americană 

producătoare de muniţie Remington. La încărcături 

echivalente, procentul de alice din oţel găsite în ţintă – un 

cerc cu diametrul de 75 cm, este de 82% din totalul alicelor 

dintr-un cartuş, faţă de numai 70% în cazul alicelor de plumb. 

La 60 de metri distanţă, alicele din oţel numără nu numai un 

procent mai ridicat în ţintă şi anume 50% din totalul alicelor 

din cartuş, dar şi un număr practic mai mare în sine, faţă de 

încărcătura cu alice din plumb din care, tot la 60 de metri, 

procentul de alice din ţintă a fost de 30%. 

În acelaşi timp s-a constatat că focul cu alice din oţel se 

deplasează mai compact, cu circa 50-60% faţă de cel cu alice 

din plumb, şi este cu 60-70% mai grupat decât cel din urmă. 

Asta înseamnă că focul cu alice din oţel oferă o zonă de lovire 

practică a ţintei mult mai îngustă, dar şi mai precisă decât 

în cazul alicelor din oţel. De aici şi necesitatea din partea 

vânătorilor de a efectua un antrenament corespunzător înainte 

de a schimba cartuşele cu plumb cu cele cu alice din oţel! 


Cartuşele non-toxice în Europa 

Spre deosebire de continentul nord-american, în Europa 

cartuşele cu alice non-toxice, cu excepţia cîtorva state şi regiuni 

– Olanda, Danemarca şi parte din Belgia, nu sunt obligatorii 

deocamdată. Comisia Europeană a recomandat Statelor 

membre să încurajeze folosirea muniţiei non-toxice în zonele 

umede, cunoscute mai simplu drept zonele unde se vânează 

păsări de baltă. Oficialii în ale vânătorii susţin un program 

progresiv de instruire activă şi reală a vânătorilor în acest 

sens, un program care să ţină seama şi de progresul tehnologiei 

în fabricarea acestui nou tip de muniţie. Aceasta trebuie 

nu numai să se ridice la parametri performanţi necesari, ci 

să fie în acelaşi timp şi accesibilă ca preţ pe piaţa industriei 

de profil. Sondajele efectuate au arătat faptul că, momentan, 

vânătorii europeni nu sunt pregătiţi practic pentru o asemenea 

schimbare radicală în folosirea noilor tipuri de muniţie nontoxică, 

dar se fac permanent progrese. S-a constatat de asemena 

o atitudine în general favorabilă în rândul vânătorilor, 

ceea ce demonstrează reorientarea gradului de conştientizare, 

înţelegere şi acceptare vis-a-vis de conservarea şi dezvoltarea 

durabilă a vânatului la nivel continental. Este 

un fapt încurajator şi un semn pozitiv pentru 

vremea cartuşelor non-toxice ce va să vină, 

vremea la care, progresul va deveni tradiţie! 

MAC 

Ilustrația autorului

DESCHIDEREA SEZONULUI 

ULTIMELE PREGĂTIRI 

Deschiderea sezonului la prepeliţe, 

porumbei şi guguştiuci bate la uşă 

şi este timpul pentru a face ultimele 

pregătiri înainte de a scoate tânărul 

nostru prieten patruped la prima vânătoare. Unele 

detalii pe care dorim să le finisăm, câteva corecţii pe 

care dorim să le practicăm încă odată, toate constituie 

elementele celor câteva ieşiri dinaintea primei 

partide de vânătoare cu adevărat, o premieră în 

adevăratul sens al cuvântului pentru căţelul nostru 

de vânătoare. 

August este o lună foarte călduroasă, iar anul acesta 

poate chiar mai mult decât eram obişnuiţi. Este un 

element foarte important de care trebuie să ţinem 

seama, atât pentru noi cât mai ales pentru căţelul 

nostru. Câteva idei în acest sens cred că sunt binevenite 

şi ne vor ajuta în pregătirile finale pentru prima 

vânătoare. 

Dimineţi răcoroase 

Chiar dacă peste zi soarele arde puternic, iar temperaturile 

din termometre ajung să arate chiar 

şi 30-35 de grade, dimineţile sunt răcoroase şi 

păstrează încă umiditatea în aer, parte din aceasta 

provenind din evaporarea stropilor de rouă de pe 

vegetaţie. Este poate cel mai indicat moment al 

zilei pentru a ieşi cu câinele pentru o partidă de 

antrenament. După cum este bine cunoscut, mulţi 

dintre „junior” sunt în stare să alerge până la ultima 

picătură de energie, dăruindu-se total pasiunii pe 

care au moştenit-o. Este un element foarte bun, dar 

care poate pune în pericol starea de sănătate de moment, 

colapsul fizic poate apare în orice clipă, dar şi 

cea de perspectivă. Răcoarea dimineţii plus umiditatea 

din aer permit un efort fizic mai susţinut şi 

mai îndelungat, astfel încât cu fiecare ieşire condiţia 

fizică se ameliorează, iar capacitatea de efort creşte. 

În apropierea apei 

Alegerea unui teren în apropierea apei este un 

alt element important pentru juniorul patruped 

în pregătirea premergătoare a vânătorii. Poate fi 

în apropierea unui lac, a unei bălţi sau a unei ape 

curgătoare. Indiferent dacă este vorba despre un 

pontator sau un retriever, prezenţa apei constituie 

un mare avantaj. Odată pentru că în orice moment 

câinele se poate răcori atunci când simte nevoia să 

o facă. În al doilea rând şi nu ultimul, prezenţa apei 

în apropiere oferă de fiecare dată prilejul pentru a 

mai lucra cu câinele la malul apei, obişnuindu-l cu 

mediul acvatic atât de diferit de cel natural, terestru, 

cu care este obişnuit. Şi de data aceasta capacitatea 

de efort creşte, iar pregătirea fizică per total este 

îmbunătăţită. 

Teren variat 

Ori de câte ori este posibil, alegeţi un teren variat 

pentru antrenament. Varietatea terenului, şi mă 

refer aici la vegetaţia cu care este acoperit, permite 

căţelului să se obişnuiască cu diferite tipuri de 

vegetaţie, fie că este vorba de câmp agricol secerat, 



pârloagă, lan de lucernă sau cu porumb şi chiar 

mărăcinişuri sau stufăriş. Fiecare câine reacţionează 

diferit la medii diferite, unora nepăsându-le practic 

de ce fel de teren au în cale, alţii refuzând de-a dreptul 

să intre spre exemplu într-un pâlc de vegetaţie 

mai întunecos sau într-un lăstar cu glădiţă şi cătină. 

De aceea este important să-l obişnuim încă de 

la început cu o varietate de condiţii pe care să le 

cunoască, să le înveţe şi să le considere pe toate la 

fel de normale, fără a mai ezita sau a se feri de ele. 

Indiferent de locul, timpul şi condiţiile de teren 

pe care le veţi alege pentru aceste antrenamente 

de finisaj, nu uitaţi de cel mai important element 

pe care trebuie să îl aveţi în permanenţă pregătit 

pentru tânărul căţel: apa de băut. Chiar şi dacă 

în apropiere este vreun curs natural, un bidon 

cu apă de băut trebuie să fie la îndemână. Hidratarea 

câinelui este poate una din primele 

condiţii pentru a putea beneficia de toată capacitatea 

de efort a acestuia. Şi dacă, înainte de 

deschiderea sezonului, veţi reuşi să sacrificaţi din 

timpul dumneavoastră preţios cel puţin două, sau 

trei dimineţi pe săptămână pentru o ieşire alături 

de noul companion, cu siguranţă veţi primi răsplata 

odată cu primele ieşiri la vânătoare. Efortul vă va fi 

răsplătit pe deplin şi veţi avea un câine cu care să vă 

mândriţi printre colegii de breaslă! 

Alexandru CODRIN 

19|

PândÃ 

cu PeriPetii 

, 

|Fănica-voinea ene 


Peste dealurile Vrancei se lăsase noaptea. Sub 

lințoliul ei de zăbranic, lanul de porumb în care mă 

aflam devenise deodată o oaste de săbii întunecate, 

încremenită parcă întru veșnicie. Pădurile de stejari seculari 

din stânga și din dreapta sa păreau ziduri de cetate 

medievală. Era liniște-n jur, o liniște sihastră venită parcă 

de pe alte tărâmuri. Nu se auzea decât țârâitul molcom al 

greierilor, sporind senzația de tihnă și încremenire. Abia 

m-am așezat pentru pândă, că scaunul cu trei picioare 

de sub mine s-a afundat înclinat în pământul reavăn, 

îmbibat din belșug de ploaia de după amiază, și m-am 

prăbușit printe lujerii de porumb. Semn rău, mi-am zis în 

perciuni. Superstițios din fire, gândul ce-a urmat a fost să 

renunț. Mistreții – căci pentru ei mă aflam în dispozitiv 

de luptă – pot fi periculoși, mai ales când sunt răniți. 

Găseam eu o scuză plauzibilă față de Sile Orghidan, 

coechipierul meu, aflat și el în dispozitiv în dreapta mea 

la cățiva zeci de pași: că mă simt rău – doar sunt cardiac 

–, că mi-e greață, că mă dor șalele…. Dar câte motive 

credibile nu pot fi invocate, când nu vrei să mai participi 

la o vânătoare! Însă l-aș fi supărat rău pe amicul meu întrale 

cinegeticii, așa că am abanbonat ideea, propunândumi 

în schimb să fiu mai atent cu ce mi se-ntâmplă de 

aici încolo, și m-am ridicat. Am ales alt loc de pază pe un 

petec cu iarbă deasă, iertată de prășitori. 

Curând a răsărit și luna, poleind în argint 

totul în jur. Umbre străvezii prefăceau întunericul 

prăzuliu într-o țesătură de fantasme. Misterele nopții 

își scriau poezia lăuntrică. Tocmai mă cufundasem în 

caruselul reveriilor, când un foșnet abia perceptibil venit 

dinspre liziera pădurii din dreapta m-a făcut să tresar. Am 

întors capul într-acolo, străpungând întunericul cu priviri 

ascuțite, dar n-am zărit nimic altceva decât licuriciul 

țigării lui Sile. Ticălosul! l-am apostrofat eu în gând. Nu 

se poate abține, deși clamează ipocrit că fumul de țigară 

e pentru mistreți, iar fumul de tămâie pentru draci. Din 

cauza viciului ăsta al lui, am evitat să merg de multe ori 

cu el în pândă. Acum acceptasem mai mult din spirit 

de într-ajutorare; lanul de porumb era proprietatea 

părinților săi și-mi ceruse sprijin pentru apărarea lui de 

jefuitorii cu rât. Și nu erau puțini, căci cele două păduri 

de stejari ce străjuiau parcela de porumb erau sălășuite 

de numeroase turme de colțați. 

Curând s-a pornit un fuiag de vânt trezind 

întreaga oștire de săbii la viață. Noroc că luneca printre 

păduri, ferindu-le de mirosul țigării coechipierului meu. 

Altfel pânda ar fi devenit inutilă. 

Din nou foșnetul acelala dinspre liziera din 

dreapta; de data aceasta putenic, distingându-se clar 

printre acordurile simfoniei de săbii. Oare să fi venit 

smoliții? m-am întrebat, ascuțindu-mi simțurile. Mi se 

părea prea devreme; de regulă apar mai către miezul 

nopții. Și îndată, ca un neașteptat răspuns la îndoielile 

mele, s-a pornit într-acolo o forfotă de știuleți rupți, de 

parcă intraseră-n lan câteva combine de recoltat. Ei sunt! 

am conchis emoționat și m-am ridicat. La fel a făcut și 

Sile, după ce și-a stins în sfârșit blestemata de țigară. 

Am ascultat atent; în loc să se apropie de noi, cum estimasem 

la organizarea vînătorii, turma se depărta. Nu-i 

nimic, mi-am zis înciudat. Dacă nu vine ea la noi, ne ducem 

noi la ea, am hotărât pe loc și am pornit spre Sile. 

Forfota făcută de colțați și foșnetul lanului bătut de vânt 

ne permitea să ne apropiem de ei pe nesimțite. Probabil 

și colegul meu de pușcă gândea la fel, fiindcă mi-a făcut 

semn că mă așteaptă să pornim atacul împreună. 

Cînd am ajuns lăngă el, i-am șoptit de 

căzătură și de posibilitatea unor ghinioane, gândindumă 

să-l fac și pe el mai atent cu ce ni se-ntâmplă. 

– Te știam mai rațional, mi-a reproșat tot cu 

glas scăzut… Amândoi tragem în aceeași țintă, a continuat, 

ignorând total temerea mea. În cel mai mare. 

Era o înțelegere deja pusă la punct încă 

înainte de a ne instala în dispozitiv, deși nu fusesem 

de acord cu ea. A repetat-o, probabil să fie sigur că nu 


m-am dezis între timp. Am dat din cap că am înțeles și 

am pornit împreună la atac, în pași furișați, strecurându-ne 

aplecați printre lujerii de porumb, pentru a nu ni 

se vedea capetele dintre spicele lor. Dar abia am făcut 

câțiva pași, că dinspre turmă au venit la urechile noastre 

voci omenești. Să nu ne vină să credem. Am rămas pe 

loc perplecși. 

– Hai, hușchelă că pleacă șoferul, am auzit 

clar una din voci. 

– Nu-i nasol, că l-am plătit, a răspuns o 

alta. 

Nu încăpea îndoială că erau… mistreți 

bipezi veniți la furat porumb. 

– Poftim ghinionul! i-am șoptit lui Sile. O 

mai fi vreunul? Nu cred, pentru că s-a cam terminat cu 

vânătoarea din seara asta, am conchis eu. 

– Ei aș! Fii serios… Trebuie să punem 

mâna pe ei, a adăugat apoi roșu de furie. 

– Ești nebun!? Sunt pe puțin patru-cinci, 

i-am replicat eu. 

– Avem puștile… 

– Știi bine că nu pot fi folosite împotriva 

oamenilor. 

– Suntem în legitimă apărare!... 

Dar disputa noastră, care între timp ajunsese 

să fie rostită cu voce tare, ne- a fost întreruptă de o 

comandă fermă din partea adversă: 

– Hușcheală, că au arme! 

Unul din hoți se apropiase probabil să vadă 

despre ce-i vorba și dăduse alarma. Imediat s-a pornit 

o vânzoleală precipitată, depărtându-se spre pădure, 

apoi motorul unui autoturism cu farurile stinse, și 

liniște. 

– Hepy end, am conchis eu mulțumit. 

– Hepy pe dracu! a replicat înciudat Sile. Îți 

convine să spui asta, că doar nu-i proprietatea ta. 

– Oricum nu mai recuperai nimic. Și pe 

deasupra, deznodământul putea fi periculos. Bine că au 

spălat putina.

Între timp vântul încetase și o liniște 

nefirească s-a șternut peste tot și toate. Nu se auzea 

decât uruitul carului mare pe prundișul de stele; și concertul 

greierilor. 

– Numai bine de pândă, a apreciat Sile, 

revenindu-și din supărare. 

– N-are rost Sile, l-am contrazis eu. Locul 

a fost deranjat. Dacă e să fi fost mistreți prin preajmă, 

s-au dus. Hai să ne luăm scaunele și să mergem acasă. 

Până la urmă m-a aprobat. Așa că am făcut 

cale-ntoarsă spre locul de pândă, cu Sile mai resemnat 

ca niciodată. Dar abia am pornit, că o forfotă mare 

venită dinspre cealaltă pădure ne-a țintuit pe loc. 

– Ptiu drace! Doar n-or fi tot hoți! mi-a 

șoptit coechipierul meu derutat. 

– În nici un caz, l-am asigurat eu tot în 

surdină, după câteva clipe de ascultare iscoditoare, 

în care am distins limpede, în tăcerea ce ne înconjura, 

agitația specifică mistreților care dau iama-n 

porumbiște. 

– Atunci hai la ei! a ordonat Sile, căruia îi 

venise brusc lumina pe chip. 

Am pornit în același stil discret ca mai 

înainte. Când ne-am apropiat la vreo sută de pași, am 

zărit umbrele de catran ale unei scroafe și ale câtorva 

godaci de vreo două-trei luni. 

– Trebuie cruțați, i-am șoptit lui Sile. 

– Să mai așteptăm că vine și vierul, m-a 

asigurat el. 

Presupunerea sa nu era lipsită de temei. De 

regulă mistrețul însoțește turma la oarecare distanță. Și 

într-adevăr, nu după multă vreme am zărit undeva în 

stînga turmei la vreo sută de pași, desenată de lumina 

cernută a lunii, silueta zveltă a masculului. Era mult 

mai prudent decât scroafa. Culca cu grijă porumbul 

la pământ, pentru a face cât mai puțin zgomot și din 

când în când se oprea din mâncat, înălța capul și 

ciulea atent urechile; relua apoi ospățul doar după 

ce se asigura că nu-i nicio primejdie. Am pornit cu pași 

de pisică spre el. Mergeam doar cât timp mînca; când se 

oprea din mâncat, ne opream și noi. Curând am ajuns la 

bătaia armei și ne-am oprit la câțiva pași unul de altul, 

să nu ne asurzim reciproc când vom trage. Mistrețul era 

cu fața la noi – o țintă cu puține puncte vulnerabile, 

însă n-aveam de ales; rar se-ntâmplă să găsești vânatul 

în pozițiile cele mai favorabile. L-am studiat atent. Era 

un exemplar monumental. Avea aproape dimensiunile 

unui mânzat. Coama-i înaltă de peste două laturi de 

palmă era zburlită, semn că e pregătit de atac la nevoie; 

parcă realiza că e la furat. Nu văzusem până atunci 

un mistreț atît de impunător. Începusem să regret 

că trebuia să-l ucidem. Mi-a trecut chiar prin minte 

gândul năstrușnic să mă prefac că amețesc și să 

mă prăbușesc peste doi-trei lujeri de porumb. Aș 

fi deconspirat poziția și smolitul ar fi scăpat. Miam 

adus însă aminte ce spunea mentorul meu 

în ale vânătorii, nea Ionel Pupăză – fie-i sufletul 

ușor, fiindcă nu demult a plecat la vânătoarea 

cea fără de întoarcere în tăcutele păduri ale 

cerului – , anume că vânătorul poate fi sentimental, 

dar trebuie să-și facă datoria de vânător; 

așa că am renunțat la idee și am dus pușca la ochi. 

Aceeași mișcare am zărit-o și la Sile. Așa ne fusese 

înțelegerea; ca atunci când unul din noi ridică arma 

pentru tragere, celălalt să-l secondeze imediat. Doar 

deschiderea focului n-o puteam sincroniza; așa că 

fiecare apăsa trăgaciul când era gata. Trebuia să mă 

grăbesc, pentru a fi primul care trage, știind bine că 

cine apasă trăgaciul primul are marele avantaj de a 

trage pe țintă fixă; mult mai ușor de doborât, căci 

după prima împușcătură vânatul se sperie și fuge. 

N-a fost să fie așa. Mai ager decât mine, și probabil 

și mai antrenat, Sile a tras primul. Aproape că nici nu 

i-am auzit detunăra din cauza concentrării. Colțatul 

a rămas o clipă pe loc, într-o mare nedumerire. Și 

stupoare! Mare stupoare! În loc să fugă sau să cadă 

răpus, a pornit-o furios în salturi repezi spre mine; 

de parcă focul lui Sile nici nu l-a atins. Urechile îmi 

țiuiau, iar inima-mi izbea aprig darabana pieptului. 

N-am stat deloc pe gânduri. Mi-am domolit 

bătăile inimii și am apăsat trăgaciul. Mă așteptam 

ca aprigul smolit să mai înainteze câțiva pași și să 

cadă, dar n-a fost așa. Și-a continuat nestingherit 

galopul. L-am tras și pe-al doilea. Dumnezeule, nici 

un rezultat! Smolitul o ținea întins vijelie spre mine. 

Colții uriași îi scânteiau în lumina lunii ca două 

iatagane scoase amenințător din teacă. Părea însuși 

spectrul sângerosului monstru al sălbăticiei ucigașe. 

Din vânător devenisem vânat. Alt ghinion! Așa-mi 

trebuie, dacă n-am renunțat! mi-am reproșat cu 

înfrigurare. Am frânt precipitat arma și am încercat 

s-o reîncarc, dar, paralizat de teamă, nici vorbă să 

nimeresc camera cartușului. Gândul ce-a urmat a 

fost să dau bir cu fugiții, dar am mai așteptat o clipă 

cu sufletul la gură, sperând că-l va răpune Sile cu al 

doilea foc… Ce s-o fi moșmondind atâta, ticălosul! 

ȘACALII ȘI ENOȚII 

Sunt specii relativ puţin întâlnite de vânătorii tineri, 

care nu le au în palmares ca exemplare dobândite şi 

înscrise pe răbojul trofeelor de vânătoare. 

De fapt, ambele specii nici nu au existat în fauna 

autohtonă, înfiltrându-se în secolul trecut, la 

adăpostul întunericului, şi ocupând arealele convenabile, 

care le ofereau şi satisfăceau regimul 

alimentar şi adăpostul. 

Fiind puţin cunoscute, consider că merită să fie redescrise 

şi prezentate vânătorilor actuali, cărora, 

întâmplător, le pot apărea în cătarea armei în epocile 

admise, atunci când se aşteaptă mai puţin. 

ŞACALUL (Canis aureus L.) originar din India şi 

răspândit în Africa, dar şi Asia, cu infiltraţii în Europa, 

a parcurs teritorii vaste până a ajuns şi în ţara noastră, 

primul exemplar fiind vânat în apropierea Craiovei, 

prin anul 1929 (VPR Nr.6/1954), de atunci având 

apariţii sporadice, cu precădere în ultimele decenii, în 

Dobrogea şi sudul Munteniei. 

Este un carnasier cu talie mai înaltă decât a vulpii, dar 

mai mică decât a lupului, cam de 50 cm la greabăn şi 

cântărind circa 15 kg. Are o coloraţie galben-roşcată 

înspicată cu negru, asemănătoare cu cea a lupului, 

datorită căreia i se mai spune şi lup de trestie. 

Specificitatea şacalilor sunt urletele prelungi şi 

ascuţite, al căror timbru impresionează atunci când 

sunt auzite în fapt de seară, exprimând adunarea 

haitei în vederea procurării hranei. Aceasta constă 

preponderent din şoareci, dar şi orice alt vânat ce 

poate fi capturat şi digerat, fără a exclude stârvurile 

din preajma fermelor de păsări ori porcine. 

Într-o viaţă de vânător, la una din bătăile făcute în 

pădurea Ologeni-Dâmboviţa, am văzut un şacal pe 

care l-am ratat, dată fiind surpriza momentului, dar şi 

bâlbâiala clipei (se întâmpla în anul 1988). De atunci 

nu am mai avut prilejul să văd altul, decât sub formă 

de blănuri argăsite. 

Cât priveşte CâINELE ENOT (Nyctirentes procyonoides 

Gray), i se mai spune câine bursucar, ori bursuc cu 

barbă, precum şi câinele jder. Originar din ţinutul Ussuri 

al extremului orient rus, a fost introdus în partea 


– Trage odată, fir-ar să fie! am strigat disperat 

la el. 

În sfârșit, i-am auzit focul. Mi s-a părut că 

a trecut o veșnicie până să-l aud. Fioroasa fiară a mai 

făcut câțiva pași și s-a prăbușit în fața mea la câțiva pași. 

S-a zbătut de câteva ori, apoi a încremenit în neființă. 

I-am căutat îndată locurile împușcăturilor; două erau 

superficiale și două în locuri vitale: în piept și la spată – 

ultima a lui Sile, cea mai eficientă și care m-a salvat de 

la o mutilare sigură; cu toate astea, nu-mi trecuse furia 

pe el. 

– Ce ți-a trebuit atâta până să-l tragi pe-al 

doilea! 

– Ți s-a părut că am întârziat. Am tras cât 

am putut de repede. Ba chiar mai repede decât la alte 

vânători. 

– Scuză-mă, mi-am retras eu reproșul, 

dându-mi seama că exagerasem. Când ești în 

primejdie, clipele se scurg cu încetinitorul. Acum 

crezi în premonițiile mele? 

– Să fiu al naibii, dacă nu cred! 

Și de atunci – poate părea bizar –, dar 

când apare orice semn rău la vânătoare, amândoi 

renunțăm la ea. 

europeană a Ucranei şi Moldovei, de unde a migrat 

şi a ajuns şi la noi, prin 1951. Primul exemplar a fost 

capturat la Ghimpaţi, în 1953, fiind identificat de Dr. 

Doc. Horia Almăşan. De asemenea, Biolog Ludovic 

Rudescu îl semnalează în 1953 în Delta Dunării. 

Astăzi a prosperat în această zonă, dar poate fi întâlnit 

şi de-a lungul luncilor râurilor interioare, cât şi ale 

Dunării, unde întinderile de stuf şi papură îi asigură 

procurarea hranei. Aceasta este constituită din batracieni, 

de unde şi denumirea de câine broscar. 

Caracteristic enoţilor sunt barbeţii fălcilor şi blana 

argintiu-fumurie înspicată, mai închisă pe abdomen. 

Oricum, ca orice carnasier care are o densitate mare, 

poate deveni dăunător celorlalte vieţuitoare, cărora 

le poate diminua efectivele, consumându-le puii şi 

ouăle, dacă nu poate captura adulţii. 

Ca vânător, am în palmares, în decursul mai multor 

ani (1971-1977), trei câini enoţi vânaţi în Deltă, 

cu ocazia vânătorilor de mistreţi (când apa era 

îngheţată) cu vânătorii din Crişan, conduşi de 

Ţuidea Dumitru – care era la acea vreme cabanierul 

AGVPS. 

Enotul reprezintă o apariţie surprinzătoare şi fugitivă, 

îi auzim mai mult foşnetul decât să îl vedem. Se 

strecoară prudent, iar după focul armei, dacă nu mai 

auzi mişcare, înseamnă că a căzut. 

Foto:F.B.Dragomir 

ALEXANDRU ALACI 

21|

„HRANA VÂNATULUI” 

Editura Ceres, 2010 

Orice lucrare nou 

apărută în specialitate este, fireşte, 

binevenită. Cu atât mai mult cu cât 

se referă la domenii în care sursele 

moderne de informaţii nu abundă în 

detalii. 

Autorii au totuşi obligaţia 

conceperii acesteia cu acurateţea şi 

claritate necesară, pentru a le fi uşor 

cititorilor de lecturat, de înţeles 

şi de aplicat. Şi, mai ales, utilă şi 

convingătoare. 

Nu este însă cazul, şi o 

spun cu regret, lucrării la care ne 

referim. Nici a lucrării precedente 

„Furaje şi ogoare pentru vânat”, 

aproape identice, scrisă de d-nii 

Vadim Nesterov, Aurel Negruţiu, 

Ovidiu Ionescu, Petre Gărgărea şi 

Ion Adămoaia. 

Cartea „Hrana vânatului” – scrisă 

de dnii dr. Vadim Nesterov, ing. Petre 

Gărgărea şi prodecanul „copy-paste” 

Ovidiu Ionescu – constituie un amalgam 

„sistematizat” de învăţăminte 

diverse în legătură cu hrana vânatului, 

în care limba română şi repertoriul 

cuvintelor de specialitate 

sunt grav viciate, iar cunoştinţele 

transmise, un amestec derutant de 

date interesante şi corecte, cu altele 

originale, dar grav eronate şi cu o 

maculatură fără valoare în speţă. 

Pretenţia de „lucrare 

de înaltă ţinută ştiinţifică” este 

subliniată de la început, din calculul, 

care se doreşte a fi riguros şi credibil, 

al necesarului de hrană pentru 

diversele specii de vânat, efectuat 

în funcţie de cerinţele zilnice în 

calorii ale fiecăreia în parte(?) şi de 

energia calorică oferită de biomasa 

vegetală pentru acestea(?), stabilită 

în câte 10-20 „parcele”/ha, de câte 1 

mp, situate deasupra solului, până 

la 120 cm pentru cervide, şi în sol, 

până pe la 10-15 cm adâncime pentru 

mistreţi. Iar „parcelele” se impun 

a fi amplasate pe fiecare ha din cele 

5.000–20.000 ha ale fiecărui fond 

cinegetic în parte, ceea ce constituie 

un lucru imposibil, dacă ne gândim 

că în România există delimitate 

peste 2.150 fonduri cinegetice. Toate 

cele de mai sus, pentru a se ajunge 

la concluzia ştiinţifică extrem 

de doctă, ce nu poate fi nicicum 

contrazisă, privind „biomasa vegetală 

care diferă în terenurile forestiere în 

funcţie de tipul de pădure, vârstă, 

consistenţă şi etajarea arboretului”. 

Iată cum am putut realiza şi noi, cei 

mulţi şi ignoranţi în domeniul forestier, 

cât de importantă este ştiinţa 

cercetării în materie şi cât de preţioşi 

sunt autorii de tip nou în domeniul 

literaturii cinegetice de specialitate. 

Din multitudinea 

afirmaţiilor şi recomandărilor 

„erudite” şi/sau „practice” regăsite 

în opera la care ne referim, 

am reţinut, pentru satisfacerea 

curiozităţii dvs., doar câteva originale: 

• vegetaţia erbacee 

este folosită, nicidecum mâncată 

(ingerată), de speciile plantivore; 

• îmbunătăţirea 

compoziţiei floristice a pajiştilor 

frecventate de vânat se face eliminând 

buruienele periculoase pentru speciile 

plantivore, prin plivit şi extragerea 

rizomilor şi rădăcinilor acestor plante; 

• apa din zonele umede, 

colectată în drenuri, se poate folosi ca 

sursă de adăpat pentru vânat numai 

după dezinfectare cu var; 

• „supraînsămânţarea 

cărărilor forestiere” se face prin 

greblare primăvara, administrare 

de îngrăşăminte, semănare şi 

tăvălugirea solului cu dosul 

cazmalei sau călcarea acestuia 

în picioare; 

• fertilizarea terenurilor de 

hrană pentru vânat, pe mari suprafeţe, 

se poate realiza pragmatic prin adaos 

de pământ negru din liziera pădurii, 

bine cernut pentru îndepărtarea resturilor 

vegetale; 

• fânul poate să fie „fân 

cultivat”, iar începutul „înfloririi” este 

rebotezat „înspicare”; 

• furajele pot fi furaje principale 

şi „furaje secundare”; 

• stejarii constituie un 

„termen colectiv care include mai 

multe specii”; 

• sursele de hrană ale 

ieruncii „provin de la arbori”, iar aceasta 

consumă „fructe de arbori”; 

• oul este vietate lipsită 

de apărare; 

• mistreţul este „agent 

sanitar al pădurii”; 

•hrănitoareapentrupurcei 

este denumită „automat de furaje 

pentru accesul purceilor”; 

• mistreţul este răspândit 

„pe toate formele de relief”; 

• toate speciile de vânat 

sunt consumatoare de ciuperci crescute 

pe sol sau pe arbori; 

• vârsta minimă de 

fructificaţie a gorunului este de 60 

de ani, inclusiv a celui regenerat din 

cioate (?); • frunzele de stejar sunt 

de calitate superioară pentru hrănirea 

vânatului plantivor, mai ales dacă 

sunt recoltate în 15-30 mai; 

• excesul de uscare al 

fânurilor lignifică tulpinile cosite; 

• amplasarea gârniţei la 

10-20 m de hrănitori, în formă de 

triunghi, constituie un bun adăpost 

pentru vânat contra curenţilor de aer; 

• scorușul de deal, care ar 

trăi până la 500 ani, produce doar 2-5 

kg de fructe/arbore, iar fructele sunt 

căutate de jderi etc.; 

• mărul şi părul pădureţ 

contribuie la „înfrumuseţarea 

pădurii” şi pot fi întreţinuţi prin 

„toaletări”; 

• frunzele de măr şi de păr 

pădureţ se pot colecta şi se pot folosi 

iarna în hrana vânatului; 

• merele şi perele pădureţe 

se recomandă a fi culese direct din 

„pom” şi păstrate, peste iarnă, în- 


solizate în pământ, conservate în sare 

de bucătărie sau aşezate cu grijă în 

lădiţe pentru a fi folosite, ulterior, în 

hrana vânatului; 

• frunzarele se recoltează 

numai în lunile mai-iunie, se usucă în 

snopi, doar sub umbrare sau solare, şi 

se îmbăiază într-o soluţie de sare (2%) 

şi zahăr (0,5%) pentru a fi mai atractive; 

• ogrinjii de leguminoase 

şi graminee, rămaşi după consumarea 

frunzelor de către vânat, se pot 

strânge şi „recicla”; 

• castanele porceşti se pot 

usca, pentru a putea fi păstrate, în 

cuptorul de pâine, dar nu sunt recomandate 

întregi şi uscate pentru cervide, 

deoarece acestea se poate îneca 

cu ele(?); 

• corcoduşul fructifică 

până în luna octombrie; 

• întreţinerea remizelor 

de porumbar se recomandă a se face 

„prin practicarea de culoare de 

circulaţie pentru vânat în interiorul 

acestora”; 

• „vâscul este un arboret 

parazitat”; • în pădure cresc arbori şi 

arbuşti normali şi „arbori şi arbuşti 

de sacrificiu”; 

• seminţele de amorfă 

sunt asemănătoare celor de strugure; 

• iepurii rod coaja tulpinilor 

tinere doar pentru a-şi toci 

dinţii; 

• „ursul, cunoscut ca 

ursul brun” deteriorează pomii şi 

muşuroaielor de furnici şi consumă 

ciuperci şi licheni, melci şi rozătoare 

ca delicateţe, bursuci, cuiburi de 

albine şi bondari etc.; tot ursul mai 

consumă multă coaja de molid şi 

de brad; 

• fazanul este considerat 

mare consumator de şerpi şi şoareci; 

• hrana fazanului se 

poate îmbunătăţii prin înfiinţarea 

de „crescătorii de melci de 

grădină” şi de „vetre cu râme” în 

terenurile în care habitează; 

• mistreţul este mare consumator 

de ouă, pui şi făzăniţe; 

• urşilor care intră 

în somnul de iarnă li se 

administrează uruieli de furaje 

şi furaje granulate în jgheaburi, 

prin intermediul cărora pot fi 

trataţi cu antihelmintice împotriva 

ascarizilor; cele 3-5 kg de concentrat/urs/zi 

trebuie completate 

doar iarna cu încă 1,2 kg de suculente/urs/zi 

(sfeclă, napi etc.); 

• hrana caprei negre se 

poate îmbunătăţi prin „plantări de 

sălcii pitice, de salcie căprească, mur, 

afin şi scorus” la limita superioară 

a pădurii; de asemenea, prin 

îmbunătăţirea compoziţiei floristice a

zonei acestora de păşunare, cu plante 

erbacee adecvate zonei alpine, prin 

supraînsămânţări „insulare” dispersate, 

protejate în primul an cu ramuri 

uscate puse deasupra; 

• pentru capra neagră se 

recomandă să se amenajeze, la limita 

superioară a pădurii, „instalaţii de 

hrănire cu depozitări de fân” şi jgheaburi 

în care „se depun amestecuri de 

uruială de porumb, cu urzică şi frunze 

suculente de leguminoase”; 

• pentru cocoşii de munte 

sunt prevăzute a fi amenajate 

scăldători, „formate din cenuşă şi 

nisip, în părţi egale, în amestec 

cu 1% sulf (pucioasă), în care se 

include şi un preparat antiectoparazitar”; 

• scăldătorile de cocoş de 

munte, recomandate de autori, trebuie 

realizate sub formă de cerc, cu diametru 

între 1,0 – 1,5 m şi interior concav, 

de 6-8 cm adâncime; 

• ierunca este afectată 

de căpuşe, motiv pentru care-i sunt 

recomandate scăldători similare celor 

prezentate pentru cocoşul de munte; 

• autorii recomandă administrarea 

în timpul iernii, pentru 

cocoşii de munte, de furaje mai consistente, 

constând în mănunchiuri de 

lucernă, de sorg pentru boabe şi de 

ovăz cu spice, pe ramurile arborilor, 

la prima bifurcaţie de la tulpină”; 

• pentru speciile acvatice 

se recomandă a fi amenajate, pe malul 

râurilor, locuri de adăpost, formate din 

trestie şi papură, intercalate cu pipirig, 

rogoz şi salcie; iar în interiorul acestor 

locuri, spaţii de cuibărit; 

• pentru „susţinerea 

existenţei păsărilor acvatice” se 

recomandă cultivarea malurilor râurilor 

cu lucernă, trifoi, borceag, mazăre 

etc., iar în mediul acvatic, „plantarea” 

de lintiţă, limbariţă, săgeata apei, 

broscăriţă etc.; 

• pentru păsările insectivore, 

de interes vânătoresc (?), se 

recomandă cultivarea de cânepă şi 

floarea soarelui, iar iarna, hrănirea cu 

slănină. 

Ce am mai putea adăuga 

pentru a vă trezi curiozitatea? 

Cele prezentate mai sus vă incită, 

cu certitudine, la lecturarea lucrării 

eterogene prezentate, parţial 

originală şi utilă. Şi, bineînţeles, la 

descoperirea părţilor bune şi a mult 

mai multor „perle”, întru aprecierea 

operei şi autorilor la justa lor 

valoare. Dar şi la reflecţie, fiindcă 

puteţi rămâne cu gustul amar al 

unui viitor nesigur pentru vânat 

şi vânătoare, din cauza mâinilor 

pe care ne pregătim să le lăsăm pe 

amândouă! 

N. ŞELARU 

MAPAMOND 

CINEGETIC 

METODE ŞI CULTURI DE 

VÂNĂTOARE 

Vânătoarea cu capcane – Germania 

În Germania, vânătoarea cu capcane constituie 

o parte integrantă a vânătorii, iar 

Asociaţia de Vânătoare din Germania (DJV) 

doreşte să progreseze în acest domeniu printr-o 

evoluţie permanentă a cunoştinţelor. 

Astfel, pentru a-şi pregăti o nouă poziţie 

asupra vânătorii cu capcane, DJV a organizat 

o reuniune la Berlin, în data de 14 iulie, 

intitulată Grupul de lucru interdisciplinar 

privind folosirea contemporană a capcanelor, 

care a reunit reprezentanţi ai 

DJV, dar şi vânători, veterinari şi experţi 

în problemele bunăstării animale. 

Pentru facilitarea discuţiilor, participanţii 

au fost repartizaţi în patru grupe: conservarea 

naturii, protecţia speciilor & ştiinţe, 

tehnici & metode de captură, vânătoare & 

expertiză şi bunăstarea animală & controlul 

dăunătorilor. Directorul responsabil cu 

Datele Biologice al FACE, Cy Griffin, a 

participat în cadrul primei din cele patru 

grupe şi a împărtăşit sfaturi privind Acordul 

asupra normelor internaţionale de capturare 

fără cruditate, concluzionând că aceste 

discuţii ar trebui să conducă la o consultare 

mai largă privind normele practicării 

vânătorii cu capcane în Germania şi la o 

percepţie mai bună a vânătorii cu capcane 

în beneficiul conservării naturii, vânătorii, 

cercetării şi controlului dăunătorilor. 

CONSERVAREA NATURII 

Gestiunea mistreţului 

Intergrupul Vânătoare Durabilă a organizat 

o reuniune la Parlamentul European de la 

Strasburg pe tema exploziei demografice a 

populaţiilor de mistreţi în Europa. Delphine 

Dupreux, din partea Organizaţiei europene 

a proprietarilor funciari (ELO), a prezentat 

un raport vizând mai multe ţări, în care 

a evidenţiat posibilele motive ale acestei 


creşteri a populaţiilor şi eventuale măsuri de 

neutralizare sau atenuare a efectelor şi impactului 

negativ. D-na Dupreux s-a focalizat 

pe hrănirea artificială – de către vânători – 

a mistreţilor (o practică mai mult sau mai 

puţin reglementată, chiar interzisă în unele 

ţări). Studiile arată totuşi că o astfel de 

hrănire nu are niciun efect semnificativ 

asupra creşterii populaţiilor de mistreţi: 

o interdicţie completă nu ar rezolva deci 

problema. 

În prezentarea sa, Secretarul General al 

FACE, dl. Yves Lecocq, a identificat schimbarea 

climatică şi repercusiunile acesteia 

asupra ecosistemelor şi activităţilor umane 

(în special agricultura) ca principală cauză 

a acestei explozii de populaţie la o specie 

sălbatică foarte adaptabilă – un fenomen deja 

prezent în anii '70 şi deloc limitat în Europa. 

A mai prezentat consecinţele, uneori dezastruoase, 

ale unui mare număr de mistreţi: 

pagube considerabile recoltelor, riscuri 

mai crescute de coliziune rutieră, probleme 

grave de securitate la periferie şi în zonele 

urbane, transmisia de boli animalelor domestice 

şi oamenilor şi, nu în ultimul rând, 

impactul negativ asupra biodiversităţii (de 

exemplu păsările care cuibăresc pe sol). În 

faţa acestei situaţii extrem de complexe, Dl. 

Yves Lecocq şi-a manifestat poziţia contra 

unor soluţii simpliste şi ideologice precum 

şi a unei strategii europene standardizate. 

Singura soluţie realistă este aceea de a încuraja 

şi de a motiva vânătorii să crească 

recoltele de mistreţ. Aceasta presupune un 

cadru juridic corespunzător care să permită 

evitarea apariţiei unor restricţii iraţionale 

(prea multe scurtări ale sezoanelor sau alte 

interdicţii de vânătoare). Pentru FACE este 

clar că vânătorii trebuie să-şi recunoască 

responsabilitatea – iar aceştia sunt întrutotul 

dispuşi să o facă – dar şi alte sectoare 

ale societăţii ar trebui să le urmeze 

paşii. 

Preşedintele Intergrupului, D-na Véronique 

Mathieu şi alţi Deputaţi europeni 

au susţinut aceste concluzii şi s-au angajat 

să urmărească problema îndeaproape (cel 

mai probabil printr-o campanie publică în 

cadrul UE pentru promovarea consumului 

de carne de mistreţ). 

(din Buletinul Informativ al FACE) 


23|

|File de istorie 

DATE ASUPRA UNOR SPECII DE PĂSĂRI DIN JUDEŢELE 

BUZĂU, RÂMNICU SĂRAT ŞI IALOMIŢA DIN PERIOADA 

1937-1949 (II) 

|SORIN GEACU 

Continuăm cu partea a doua a prezentării datelor obţinute din cercetarea 

unor fonduri arhivistice care ne-a permis evidenţierea unor informaţii 

referioare la 22 de specii de păsări. 

F). bECAţINE 

În judeţul Buzău numărul exemplarelor vânate a fost de : 184 în intervalul 1 

aprilie 1941-31 martie 1942, 79 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 

66 în intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944, 68 între 1 aprilie 1944 şi 31 

martie 1945, 25 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 şi numai 6 în 

perioada 1 aprilie 1946-31 martie 1947. 

La 16 octombrie 1943 Inspectoratul de Vânătoare al judeţului Ialomiţa înainta 

Ministerului Agriculturii şi Domeniilor o adresă în care menţiona mulţimea de 

becaţine din Balta Ialomiţei. 

G). bECAţINE MARI 

S-a vânat în judeţul Buzău şi această specie (numită atunci dublă) şi anume: 

125 exemplare în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 1942 şi 74 în intervalul 1 

aprilie 1943-31 martie 1944. 

h). SITARI 

Recolta în judeţul Buzău a însumat : 47 exemplare în intervalul 1 aprilie 

1941-31 martie 1942, 169 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 361 în 

intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944, 211 între 1 aprilie 1944 şi 31 martie 

1945, 52 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 şi 33 în perioada 1 aprilie 

1946-31 martie 1947. 

Menţionăm şi faptul că, în anii 1946-1948 în perioadele de pasaj, numărul de 

sitari era redus. 

Pe teritoriul judeţului Râmnicu Sărat în 1939, cei mai mulţi sitari s-au recoltat 

lângă Vârteşcoiu şi Stăvărăşti. În lunile octombrie şi noiembrie ale anului 

1945, timp de 40 de zile « a staţionat în judeţ un număr foarte mare de sitari, 

în zăvoaie, păduri şi cătinişuri ». 

La sfârşitul toamnei anului 1946 s-au observat « stoluri de 500-1000 de bucăţi ». 

În lunca Dunării, 60 de membri ai Societăţii de vânătoare „Mircea cel Bătrân” 

din Călăraşi, judeţul Ialomiţa în sezonul de vânătoare 1941/1942 recoltaseră 

10 sitari. 

Din adresa nr. 140 din 23 august 1943 a Inspectoratului de Vânătoare Ialomiţa 

înaintată Ministerul Agriculturii şi Domeniilor rezulta că terenul comunei 

Cosâmbeşti era foarte bogat în sitari. 

Mulţi sitari s-au recoltat în pădurile din lunca râului Ialomiţa aflate pe teritoriul 

comunei Sfântu Gheorghe (Rogozul, Sfântu Gheorghe, Fundu Crăsani şi 

Cotu Scurt) în cursul anului 1948. Tot atunci, s-au vânat numeroase exemplare 

şi în regiunea bălţilor dunărene. 

I). CÂRSTEI 

Recolta la această pasăre a fost în judeţul Buzău de : 26 exemplare în intervalul 

1 aprilie 1941-31 martie 1942, 32 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 

1943, 72 în intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944 şi 6 între 1 aprilie 1944 şi 

31 martie 1945. 

j). COCORI 

S-au vânat câţiva în judeţul Buzău : 3 în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 

1942, 2 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 4 în intervalul 1 aprilie 

1943-31 martie 1944 şi 2 în perioada 1 aprilie 1946-31 martie 1947. 

Pe teritoriul judeţului Râmnicu Sărat s-au vânat în 1938 lângă Mihălceni şi 


1939 lângă Gologanu. În 1946 s-au observat câteva exemplare pe terenurile 

sărăturoase din plasa Măicăneşti. 

Un număr important de cocori a fost semnalat de Administraţia de vânătoare 

a judeţului Ialomiţa la 15 aprilie 1948. Şi în anii 1942 şi 1946 se observaseră 

mulţi cocori în acest judeţ. 

k). COCOŞARI 

Recolta în judeţul Buzău a fost de : 183 exemplare în intervalul 1 aprilie 

1941-31 martie 1942, 124 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 235 în 

intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944, 100 între 1 aprilie 1944 şi 31 martie 

1945 şi 50 exemplare în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946. 

L). EGRETE 

S-au vânat câteva în judeţul Buzău : 4 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 

1943 şi tot atâtea între 1 aprilie 1943 şi 31 martie 1944. 

M). IERUNCI 

Numai 10 exemplare s-au vânat pe teritoriul judeţului Buzău, toate în intervalul 

1 aprilie 1943-31 martie 1944. 

N). FAZANI 

S-a colonizat din anii `30 în pădurile din lunca râului Buzău aflate la est de 

oraşul omonim. Pe teritoriul judeţului Buzău, în intervalul 1 aprilie 1943-31 

martie 1944 s-au vânat 4 exemplare, iar în perioada 1 aprilie 1946-31 martie 

1947 - 10 exemplare. 

Fazanii erau întâlniţi în 1948 pe teritoriile comunelor Cilibia, Movila, 

Găvăneşti şi Săgeata. 

Specia fusese colonizată (din 1926) şi în judeţul Ialomiţa în pădurile din lunca 

râului Ialomiţa din apropiere de Slobozia. Acolo efectivul era numeros în 

1942. De acolo, fazanii şi-au extins arealul atât spre est (în 1943 erau mulţi pe 

terenul comunei Cosâmbeşti), cât şi spre vest (în apropierea satului Poiana în 

1942 s-au împuşcat 10 exemplare). 

În luna august 1944 pasărea exista şi pe teritoriul comunei Eliza Stoeneşti (azi 

Condeeşti), tot în pădurile din lunca Ialomiţei. 

O). TURTURELE 

În sezonul de vânătoare 1941/1942 membrii Societăţii „Unirea” din Urziceni 

judeţul Ialomiţa au împuşcat 229 exemplare. 

P). SPÂRCACI 

În luna martie a anului 1946 câţiva indivizi s-au semnalat pe teritoriul plasei 

Măicăneşti, judeţul Râmnicu Sărat. 

Spurcacii erau „rari” în nordul judeţului Ialomiţa după cum menţiona raportul 

Inspectoratului de Vânătoare din Călăraşi din 22 septembrie 1946. 

R). GÂRLIţE 

În anul 1944 se observaseră foarte multe în cuprinsul plăşilor Călăraşi, Feteşti 

şi Ţăndărei din judeţul Ialomiţa. În raportul Inspectoratului de Vânătoare 

judeţean pe 1946/1947 era specificat că „pasagiul vânatului de gârliţe a fost 

din abundenţă pe toată întinderea bălţilor din acest judeţ”. Această situaţie 

s-a constatat şi în 1948. 

S). COCOŞI DE MUNTE 

Inspecţia din 16-18 iulie 1946 menţiona existenţa câtorva exemplare pe 

Muntele Gârbova, judeţul Râmnicu Sărat. 

T). PELICANI 

În 1948, în bălţile din zona Călăraşilor şi în special în Iezerul Călăraşi (judeţul 

Ialomiţa) erau mulţi pelicani care ajunseseră chiar să pericliteze producţia 

piscicolă. Astfel, Administraţia din Călăraşi a Rompescaria, cu adresa nr. 524

din 24 mai 1948, înaintată Inspectoratului de Vânătoare judeţean, arăta că: „în 

bălţile din regiunea noastră se află un număr foarte mare de pelicani, a căror 

distrugere fiind oprită, numărul lor a crescut considerabil în ultimul timp”. 

U). STÂRCI, EGRETE, LEbEDE 

În raportul Societăţii de vânătoare „Borcea” din comuna Făcăeni, judeţul 

Ialomiţa, înaintat în primăvara anului 1943 Direcţiei Economiei Vânatului din 

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, se arăta că braconierii din localităţile 

Vlădeni. Făcăeni, Mihai Vodă (judeţul Ialomiţa) şi Hârşova (judeţul 

Constanţa), în zona bălţilor Vlădeni-Iezer şi Saltava, „strică cuiburile păsărilor 

luându-le ouăle” şi „au prins stârci, egrete, pui de lebădă”. 

Amintim şi un document din anul 1939 – adresa nr. 54922 din 1 martie emisă 

de Serviciul Vânătoarei din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor înaintată 

Prefecturii Ialomiţa, în care se menţiona faptul că: „Populaţia comunelor situate 

în apropierea bălţilor şi mai ales pescarii şi păzitorii vitelor din baltă (Balta 

Ialomiţei n.n.) duc o adevărată campanie de exterminare a vânatului de baltă 

prin distrugerea cuiburilor (…). Spre a stăvili acest rău ce ameninţă însăşi 

existenţa vânatului şi totodată spre a ne conforma dezideratelor Consiliului 

Internaţional de Vânătoare de la Paris, vă rugăm să binevoiţi a dispune ca 

primăriile comunelor din regiunea de baltă să aducă la cunoştinţa locuitorilor 

prin publicaţiuni şi baterea tobei că, în conformitate cu articolul 22 din Legea 

vânatului, este strict oprită adunarea ouălor păsărilor de baltă”. 

Totodată, în toamna anului 1945 se observaseră câteva lebede pe 

Balta Albă din judeţul Râmnicu Sărat. 

bIbLIOGRAFIE 

* * * Direcţia Buzău a Arhivelor Naţionale, Fondurile : Inspectoratul de 

Vânătoare al Judeţului Buzău (1941-1948), Direcţia a IV-a Silvică Buzău (1942- 

1948), Societatea Vânătorilor « Mistreţul » Pârscov (1946), Inspectoratul de 

Vânătoare al Judeţului Râmnicu Sărat (1937-1948). 

* * * Direcţia Ialomiţa a Arhivelor Naţionale, Fondurile : Prefectura Judeţului 

Ialomiţa (1939), Inspectoratul de Vânătoare al Judeţului Ialomiţa (1942-1948). 


IMPOZIT PE INDIFERENŢĂ ! 

Exprimându-mă în specificul limbaj caragialesc aş defini cu obiectivitate 

clima care stăpâneşte în acest an perioada din timpul lui “cuptor” 

şi mai apoi, spunând: “Căldură mare …Monșer". Fie, în Capitală, fie 

la numai 200 de km de aceasta, în zona litoralului românesc, căldura a 

luat-o razna, înnebunind nu numai pe oameni, dar în egală măsură dând de 

furcă animalelor şi păsărilor. 

Aflat de curând, pe o asemenea caniculă, la numai câteva lungimi de braţ de 

învolburatele valuri ale Mării Negre, amestecat printre diverse naţii trădate de 

inevitabila dorinţă de exprimare prin viu grai, am surpriza de a vedea mergând 

printre noi, o pasăre, călcând pe nisipul înfierbântat în aşa măsură încât nu-ţi 

puteai dovedi rezistenţa tălpilor decât dacă ai fi avut înclinaţii de fachir. 

Pasărea este tristă, abătută, însă deloc speriată de prezenţa bipezilor, în al căror 

“habitat“ încerca să supravieţuiască, cerşind mila celor cu dragoste pentru mediul 

înconjurător. Îmi propun un test care, desigur, nu cere prea multă gândire, 

un test ce nu se încadrează în categoria celor cu “inimă de ONG “- işti, ci unul 

natural. Pasărea, un pescăruş, îşi târăşte una dintre aripile rupte chiar în zona 

care i-ar fi dat forţa propulsoare şi ar fi ajutat-o să plutească graţios în văzduh 

sau să se odihnească pe o velă de catarg. 

Acum, pentru un lung timp până la vindecare, această dorinţă devine imposibilă. 

Ba dimpotrivă, poate fi chiar şi mai rău! 

Comozi, întinşi pe şezlong-uri, preocupaţi numai de motivul care i-a purtat din 

îndepărtate colţuri de ţară până aici, oamenii privesc, cu toţii, cu o indiferenţă 

totală, cum această vietate se chinuie, căutând hrană şi apă. Greu de spus care 

este cauza nepăsării, dar nimănui nu-i tresare nici cea mai mică stare sufletească 

faţă de situația ivită. 

Să fie de vină activitatea soarelui, care poate a generat o anumită stare de 

moleşeală sau canicula prea obositoare şi enervantă ne prosteşte într-atât încât 

nu mai gândim? Pasărea îşi continuă drumul târându-şi “braţul” rănit şi parcă 

spune : “Ce oameni! Ce inimi de piatră! Câtă nepăsare pe pământ. Nicio fărâmă 

de sămânţă, niciun strop de apă!” 

Vara generează deșerturi ale insolaţiei colective, efectele ei se simt peste tot, 

dar ce are de-a face dânsa cu acel fel de a fi al omului normal? Al omului care 

să-i pese de tot ce-l înconjoară? Pescăruşul ajunge aproape de mine şi tocmai 


Însemnări | 

Alice fabricate 

în casa „Străvoiu” 

Se pare că perioadele de criză care au 

afectat ţara noastră sunt, din păcate, 

ciclice. Zic acest lucru bazat pe faptul 

că în copilărie, mai precis în anii 1939- 

1940, am prins vremuri întunecate, de 

criză generală, concretizate prin grave 

lipsuri alimentare şi altele. Ştiu că nu prea 

aveam făină de grâu şi mălai, ne hrăneam 

cu mămăligă din păsat ş.a.m.d. 

În anii respectivi, deşi tatăl meu avea un 

prieten apropiat la Braşov, de origine maghiară, pe nume Berta, care îi procura 

componentele pentru cartuşele pe care le confecţiona în casă, cumpărarea alicelor 

devenise o mare problemă, nu se găseau defel. 

Spre a-şi putea continua pasiunea, adică vânătoarea cu ajutorul câinilor pe care 

îi avea, ăl bătrân s-a decis să adune de prin casă toate bucăţile de plumb, inclusiv 

cele câteva brennekeuri nefolosite. Plumbul astfel adunat îl topea într-o oală 

veche, neutilizată în bucătărie, după care îl turna fain frumos, cu multă grijă, între 

podelele de lemn din bucătărie. Eu aveam sarcina ca după răcirea bucăţilor de 

plumb, astfel formate, să le adun şi să le tai cu foarfeca în bucăţele mărunte, care 

de fapt formau alicele fabricate de noi, potrivite pentru vânatul mărunt la care urmau 

să fie folosite, precum prepeliţe, potârnichi, raţe şi iepuri, adică aproximativ 

alice de 2-4 mm. 

Lucrările de confecţionare a acestor alice, de regulă, aveau loc seara, reuşind 

ca în 2-3 seri să obţinem alicele necesare pentru 10-20 patroane pentru zilele 

următoare de vânătoare. Confecţionarea propriu-zisă a cartuşelor o făcea tata. 

Datorită alicelor colţuroase şi nu prea egale ca formă şi dimensiuni, aplicarea 

rondelelor şi sertizarea le făceam cu destulă dificultate. Totuşi, pentru mine a participa 

la asemenea treburi era una din marile plăceri. 

Oricum, chiar cu alicele fabricate de noi, ţin minte că vânatul pica în condiţii 

mulţumitoare, cam la fel precum în cazul cartuşelor încărcate cu alice normale, 

totul depinzând în cele din urmă de dibăcia celui care trăgea, şi bietul tata era un 

bun trăgător. 

| Nic Străvoiu 

când cred că încearcă să fugă, această inteligentă necuvântătoare îmi citeşte 

gândul. Se opreşte, mă priveşte, aşteaptă ! Încep a-i dumica resturi de pâine, 

cozonac, iar într-un pahar pe care îl fixez în nisipul umezit îi pun apă bună de 

băut. Ciuguleşte o bucată de pâine, soarbe un cioc de apă. Rămân uimit. Parcă 

a uitat de durerea din corp. Apoi, se retrage la umbră, lângă hrană şi apă, alături 

de mine, ciugulindu-şi penele aripii rănite. 

Simt în apropierea păsării mesajul ei de mulţumire pentru apă şi hrană, iar 

ea simte siguranţa lângă cel care i-a întins o mână de ajutor, speranţa într-o 

posibilă vindecare. 

Printre gânduri îmi stăruie în minte o întrebare care produce o stare de teamă 

faţă de inevitabilul răspuns. Aşadar, pe când responsabila căldură sufletească o 

vom întâlni, cu adevărat, până şi la OAMENI !? Dar până atunci n-ar lipsi să ne 

instituim un impozit pe indiferenţă! 

Constantin RĂDAN 

25|

|Ihtioloigie 

Limba de 

mare 

Încadrare sistematică 

Solea lascaris – Risso 1810 

|Dumitru GIUGIUCĂ 

- Ordinul Pleuroectiformes - Berg 1940 

- Familia Solidae - Norman 1934 

- Genul Solea - Klein 1775 

Descriere 

Corpul este oval. Lăţimea maximă a corpului 

reprezintă 33-42% din lungimea corpului, lungimea 

botului fiind de 5,2-7,8% din cea a corpului şi 25- 

36% din a capului, iar diametrul ochiului 2,8-4,2 % 

din lungimea corpului şi 12,7-19% din cea a capului. 

Ochiul stâng este situat mai avansat faţă de cel drept. 

Spaţiul interorbital este concav. Mandibula superioară 

se continuă cu o paletă alungită ce acoperă mandibula 

inferioară. Pe partea nadirală are franjuri în jurul gurii 

şi pe marginea membranei branhiale. În faţa ochiului 

drept există o nară tubulară; pe faţa nadirală se 

găseşte o nară anterioară foarte mare şi înconjurată 

de o rozetă de franjuri; diametrul acestei nări este 

aproximativ egal cu cel al ochiului. Nara posterioară 

stângă a feţei nadirale constă dintr-un orificiu simplu. 

Regiunea anterioară a capului este acoperită de 

firişoare subţiri. Dorsala începe la nivelul vârfului 

botului, iar membrana sa se uneşte cu cea a caudalei. 

Anala începe imediat în urma deschiderii branhiale şi 

ajunge, de asemenea, în contact cu caudala. 

Ventralele sunt scurte, aproape egale între ele şi apropiate, 

ambele pectorale sunt la fel de dezvoltate, iar 

lungimea lor reprezintă 6,6 – 9,8 % din lungimea 

capului. 

În jumătatea distală a pectoralei drepte (zenitale) 

există o pată neagră ovală, foarte evidentă. Caudala 


este rotunjită. 

Corpul, capul, botul şi baza înotătoarelor sunt în întregime 

acoperite cu solzi. Linia laterală este completă 

pe ambele feţe şi este rectilinie. 

Colorit 

Faţa zenitală este cenuşie-brună, cu pete negre şi un 

desen marmorat întunecat. 

Acest colorit variază mult, în funcţie de culoarea substratului. 

Faţa nadirală este albă. 

Dimensiunile pot ajunge până la 30 cm. 

Ecologie 

Este specie marină, litorală, proprie fundurilor nisipoase. 

Trăieşte aproape de ţărm, îngropată în nisip. 

Odată cu răcirea vremii se retrage în zona mâloasă. 

Reproducerea are loc de la sfârşitul lunii mai 

până la sfârşitul lui august. Icrele şi larvele sunt pelagice. 

Ele se întâlnesc în plancton, atât în vecinătatea 

ţărmului, cât şi în larg. Icrele au un diametru de 1,2- 

1,3 mm şi au numeroase picături de grăsime. Larva 

eclozează după 2-3 zile şi este comprimată lateral, în 

forma unei frunze; sacul vitelin este mare, aproape 

sferic şi conţine picături de grăsime. 

După 3-4 zile, sacul vitelin dispare, cutia înotătoare 

devine uniformă şi începe să apară pigmentul colorat. La 

lungimea de 6 mm încep să apară radiile înotătoarelor. 

Hrana constă din nevertebrate benctonice, mai ales 

Corbulonya. 

Importanţa economică este mică. Micile cantităţi care 

se prind la talian şi năvoade se folosesc în general 

pentru producerea făinii de peşte. 

Răspândire geografică Trăieşte în 

Mediterană, Oceanul Atlantic (litoralul sud-european 

şi nord-african), Marea Neagră şi Marea de Azov. 

În România se găseşte de-a lungul litoralului, de la 

Sulina până la Mangalia şi, ocazional, în zonele cu 

apă mai sărată ale Complexului Razelm.


|Competiții 

CAMPIONATUL MONDIAL 

DE PESCUIT SPORTIV LA CRAP – EDIţIA XIV – ROMâNIA 2012 

VĂ PREZENTĂM EChIPA RIG ! (I) 

După cum v-am relatat în 

ediţiile anterioare ale 

VPR, S.C. RIG SER- 

VICE CONSTANŢA a 

fost desemnată, de către Consiliul 

AGVPS din România, ca urmare a 

Dna ec. Daniela Voiculescu Calotă 

Director marketing RIG SERVICE S.A. 

analizării ofertei depuse, ca partener 

al AGVPS în organizarea Campionatului 

Mondial de Pescuit la Crap 

atribuit în acest an României. 

În continuare vom face o scurtă 

prezentare a partenerului, devenit 

oficial, după omologarea pistei de 

concurs de către delegaţia Comisiei 

Tehnice FIPS – ed. 

S.C. RIG SERVICE S.A., cu sediul 

Dl. ing. Nelu Gheorghiu 

Șef fermă CORBU - Constanța 

în Constanţa, Strada Marc Aureliu 

nr. 18, este o companie cu capital integral 

privat, înfiinţată în 2001. Societatea 

are un număr de cca. 500 

de specialişti capabili să asigure 

întreaga gamă de servicii de specialitate 

specifice domeniului său 

principal de activitate şi anume: 

operare, mantenanţă şi reparaţii 

curente pentru echipamente petroliere 

pe uscat şi pe mare, la bordul 

platformelor de producţie şi foraj, 

lucrări de foraj sonde ţiţei şi gaze pe 

uscat şi pe mare, mutări platforme de 

foraj tip autoridicătoare, laborator metrologie, 

laborator radio-comunicaţii, 

laborator NDT, verificări PRAM, 

lucrări de scafandrerie cu nava 

NOORDKAAP. Pe lângă activitatea 

principală prezentată, desfăşoară 

activităţi şi în alte domenii cum sunt: 

- piscicultură: ferma piscicolă 

Corbu II; 

- turism: Pensiunea Bălteni din 

localitatea Băltenii de Sus, jud. 

Tulcea, pe malul braţului Sf. 

Gheorghe şi Pensiunea Constanţa 

din Predeal. 

Începând încă din 2007, în cadrul 

fermei Corbu II s-au organizat anual 

concursuri de pescuit sportiv la 

crap: „Cupa Rig la Crap”, cu 2 

ediţii (primăvara şi vara), „Cupa 

Presei la Crap”, organizată de 

Consiliul Judeţean 

Constanţa, „Cupa 

Copiilor la Pescuit”, 

organizate de Clubul 

Lufarul Constanţa, 

concursuri organizate 

de Clubul sportiv 

Green Lake, Jandarmeria 

Română din 

Constanţa etc. 

Succesul activităţilor 

competiţionale 

desfăşurate în cadrul 

Fermei piscicole 

Corbu II s-a datorat 

atât calităţii cât şi 

cantităţii materialului 

piscicol cât şu a 

premiilor consistente, 

a logisticii existente şi 

a capacităţii organizatorice 

a S.C. RIG 

SERVICE S.A. 

(Va urma) 

|M.I. 

Dl. ing. Florin Cârstocea 

Președinte C.A. RIG SERVICE S.A.- 

liderul clubului Lufarul- Constanța 

Dl. Ștefan Fășie 

- liderul clubului CRAP-CORBU- Constanța 

27|

|Pescuit de sezon 

Tainele „Malului surpat” 

Vecinii, prietenii, consătenii, 

colegii de serviciu sau 

trecătorii curioşi, când privesc 

un grup mic de pescari 

care se deplasează spre locurile de pescuit, 

echipaţi cu tot arsenalul pescăresc, 

ducând cu greu rucsacurile uriaşe în 

care transportă mâncare, rezervă de apă, 

nade şi momeli,umbrele, pelerine pentru 

ploaie, scaunele, suporţi etc., echipat cu 

ţintă de camuflaj, semănând cu o echipă 

anti-tero care duce pe umeri nu arme, ci 

lansete, undiţe, mincioage şi juvelnice, 

râd copios pe seama acestora. 

De când pescuiesc, de 66 de ani, nu am 

văzut un coleg de breaslă ironizând un 

nepescar. 

Pescarul are gândurile tainice, care ajung 

înaintea lui la locul de pescuit, iar el le 

urmează, interesându-l mai puţin cine îl 

priveşte, ce gândeşte despre el şi ce va 

spune lumii. Adevărat este că pescarul 

doreşte să-şi realizeze visele, căutând 

plăcerea în pescuit. 

Într-o zi din luna lui Gustar, perioada 

dintr-un an cea mai propice pentru prinderea 

peştilor mari, care simt venirea 

toamnei şi se hrănesc pentru a suporta 

vitregiile iernii, când am trecut printrun 

sat de pe malul Dunării, am văzut un 

grup de localnici în faţa unei crâşme care 

râdeau în hohote, imitându-mi mersul 

legănat, impus de greutatea bagajului cemi 

apăsa umerii. Am grăbit paşii şi am 

ieşit din raza lor, contopindu-mă cu drumul 

ce mă ducea spre locul mult visat. 

După ce am ieşit din sat, am urcat panta 

digului şi, de pe înălţimea lui, am privit 

cărăruia ce şerpuia prin hăţişuri, pierzându-se 

printre sălcii, plopi şi arini, spre 

locul de pescuit numit de mine: „Malul 

surpat”. 

Până la bătrânul fluviu şi-au prezentat 

frumuseţea lanurile de porumb, legănate 

de briza dimineţii, iar albinele mi-au 

dat bineţe, zburând deasupra florilor 

de muşeţel şi „sângele voinicului”, în 

căutarea nectarului dulce. Privighetorile 

închinau imnuri de slavă astrului dătător 

de lumină. 

Am ajuns la „Malul surpat”, loc de pescuit 

fără egal, ascuns printre hăţişuri. 

„Malul surpat” este o insulă ruptă în două 

de o forţă nevăzută, la baza căreia s-a 

format un anafor ce a săpat un gropan de 

4-5 metri adâncime şi în care s-au blocat 

buturugi şi trunchiuri de copaci aduse de 

viituri pe un braţ vechi al Dunării, sub 

care peştii au găsit Raiul lor. 

Jumătatea de insulă care a rezistat cataclismului 

este o ridicătură de pământ 

împădurită de pe malul căreia pescarul, 

stând cu picioarele atârnate de la o 

înălţime de un metru şi jumătate, poate 

plasa chiar la baza malului surpat momeala, 

la o jumătate de metru de peretele 

vertical, spre adâncuri unde sunt cotloane, 

gropi şi ascunzişuri şi adăpostesc 

peşti mari din toate speciile care trăiesc 

în Dunăre. 

Pescuitul în acel loc este unic. În loc 

să plasezi momeala departe de mal, cu 


undiţa sau lanseta, cum faci la o baltă, 

la „Malul surpat” îi dai drumul paralel 

cu malul, vertical, spre adâncuri şi nu 

vei şti ce specie de peşte este în cârlig 

decât în momentul în care îi vezi silueta 

la suprafaţa apei sau în minciog. 

Imaginaţi-vă caraşi, crapi, somotei, şalăi 

uriaşi, bibani, văduviţe, mrene, sabiţe, 

plătici la peste un kilogram şi alte specii 

de peşti, protejate de locurile tainice de 

la baza „Malului surpat”. 

Acolo, la „Malul surpat”, pescuitul 

devine sport extrem. 

Faceţi o comparaţie imaginară între 

pescuitul de pe malul unei bălţi, de pe 

marginea căreia patronul a ordonat să se 

cosească stuful şi papura pentru a înlesni 

prinderea braconierilor şi pescuitul în 

sălbăticie, unde pescarul este înconjurat 

de jungla tainică, de hăţişuri, unde peştii 

vânează momeala, nu o gustă. 

Fiorul pescarului când vede pluta undiţei 

placând spre adâncuri pe verticală, la 

câţiva centimetri faţă de mal, este unic, 

mai cu seamă că nu ştie ce fel de specie 

de peşte se va agăţa în cârlig. 

Eu îl consider, cum am spus, pescuit extrem.

Căutaţi locurile de pescuit în Lunca 

Dunării, acele gropane sau ochiuri de 

apă pline cu peşti rămaşi după retragerea 

marilor viituri din iarnă şi primăvară. 

Luaţi-vă ca ghid de început un pescar 

localnic, cunoscător al tainelor pădurilor 

seculare de pe malul bătrânului fluviu, 

iar dacă veţi găsi un loc de pescuit pe 

un braţ din Dunărea Veche, asemănător 

cu „Malul surpat”, veţi avea ocazia să 

simţiţi fiorul pescuitului adevărat. 

În final vă dau un sfat. Dacă găsiţi asemenea 

locuri, nu le popularizaţi, pentru 

că veţi regreta. 

Eu am păţit-o ! … După ce am căutat 

un an întreg un loc asemănător cu cel 

despre care v-am povestit şi, în final, 

l-am găsit, am alergat fericit acasă şi am 

spus marea taină prietenilor mei pescari, 

iar când duminica următoare m-am dus 

la pescuit, plin de speranţă, am găsit 

insuliţa înţesată de pescari. De atunci nu 

am mai putut pescui în acel loc. Pescarii 

dormeau în corturi câteva zile, iar când 

voiau să se ducă acasă anunţau prin telefon 

prietenii, vecinii, rudele, care îi înlocuiau 

şi tot aşa, până venea iarna. 

Atunci mi-am dat seama că pescarii trebuie 

să-şi ţină tainele în suflet, mai cu 

seamă când este vorba de locuri unice ! 

|V.M. 

Bucătăria pescarului 

„V 

ezi că mă duc la vecina, 

m-a invitat la o cafea, să 

nu laşi vraişte în bucătărie 

! Abia am pus toate la locul lor 

… m-a anunţat soţia şi a plecat 

grăbită, zâmbind cu subînţeles. 

Ce bine! mi-am zis. Asta înseamnă 

cel puţin o oră! Ştiţi cum sunt nevestele 

pescarilor, aşa că am timp 

berechet să pregătesc nade şi 

momeli pentru partida de pescuit 

programată în această zi frumoasă 

din luna lui Gustar ! Dar unde am 

pus ceaunul cel vechi ? Era pe aici pe 

undeva, printre oale. Doamne! Parcă 

a intrat în pământ. Ultima dată când 

„am fabricat” mămăligă l-am pus 

în debara, pe raftul doi, dar nu mai 

este acolo!Aici nu este, nici aici, 

poate l-am pus în altă parte ! Ia să 

caut în cutia de carton de sub oale 

! poate o fi acolo … 

Bată-te focul să te bată ! Aici erai? 

Hai la treabă! Of!... nu am apă 

suficientă în găleată, mă duc la 

fântâna din grădină, tu stai aici pe 

foc că vin imediat ! 

Unde o fi cheia de la portiţa 

grădinii ? Ce uituc sunt ! Aşa mi 

se întâmplă când mă grăbesc. Ce 

miroase a încins! Aoleo!... ceaunul 

fierbe fără apă, ce a fost s-a evaporat 

! Trebuia să sting aragazul când 

am plecat după apă !... 

Aşa, ciurul şi mălaiul sunt pe 

masă, cratiţa, pânza din bumbac şi 

făcăleţul, zahărul vanilat, aromele 

… am uitat oare ceva ? Ia să mă 


gândesc. M-aş fi mirat să nu lipsească ceva !... 

Cănile pentru prepararea mămăligii şi cuţitul 

pentru tăiat pătratele, cel cu lama subţire … 

dar unde o fi ? 

Acum am tot ce-mi trebuie !... Dar ce-i cu focul 

asta mic la aragaz ? Vai de capul meu !... 

s-a terminat gazul din butelie. Mă duc să aduc 

butelia rezervă, pe cea goală n-o mai duc în 

magazie… Nu am timp de pierdut. 

Gata ! Mămăliga este fiartă, trebuie s-o amestec 

circa 20 de minute, apoi s-o răstorn, s-o modelez, 

s-o presez, s-o tai cubuleţe, să le înnobilez cu miere 

de albine… Ehei !... mai am treabă, iar timpul meu 

parcă zboară! … 

Vai ce deranj am făcut în bucătărie, nimic nu 

mai seamănă cu ce a fost la început, peste tot 

zac cratiţe, una peste alta, lângă ceaunul murdar 

de mămăligă, pe masă stau o grămadă de 

cârpe, peste ele făcăleţul, cuţitul de care s-a 

lipit mămăliga, pe jos şi pe pereţi zac stropi 

din terci. Am uitat să pun capacul peste ceaun 

şi uite ce s-a întâmplat. Acum trebuie să plec ! 

se aude claxonul autoturismului companionului 

meu de pescuit. Gata ! să pun în rucsac cele 

de trebuinţă şi la drum !... 

- Ei, ţi-a reuşit mămăliga ? m-a întrebat el 

vesel. 

- O bijuterie aurie ! moale, elastică, colorată, 

aromată şi apetisantă ! i-am răspuns eu în 

timp ce îmi fixam centura. 

- Parchează între sălcii, între stufărişuri … 

am văzut că locurile sunt ocupate ! i-am 

răspuns eu în timp ce el se pregătea să facă 

manevre pentru parcare. 

- Instalează suporţii în dreapta, iar eu mă 

duc în stânga spre plaur !... am continuat eu 

preocupat. 

- Înainte de a pleca, lasă-mi şi mie nişte 

cubuleţe din mămăliga ta miraculoasă ! A 

mea a ieşit cam tare ! mi-a răspuns el în timp 

ce cobora cu echipamentul. 

- Hai … ce tot cauţi în rucsac ? Pierdem timp 

preţios, a continuat el grăbit. 

- Ce caut ? Mămăliga pe care am uitat-o pe 

masa din bucătărie, învelită în cârpa de bumbac, 

i-am răspuns eu necăjit. 

|Valentin Maliciuc 

Ilustrația: M. Ionescu 

29|

|Pescuit de sezon 


În ultimii ani, am făcut un obicei din a merge pe ape 

deja cunoscute pentru a vedea ce mai este nou, ce s-a 

mai schimbat şi, nu în ultimul rând, pentru a mă bucura de 

frumuseţea ce dăinuie încă pe acele locuri. Lacul de baraj 

Valea Uzului face parte din acest itinerariu anual şi pot 

spune fără îndoială că, prin nu ştiu ce miracol, locurile, apa, 

se păstrează şi azi aşa cum le-am cunoscut cu ceva ani în 

urmă. Să fie oare atitudinea oamenilor, grija celor ce-l au 

în responsabilitate, a celor ce vin aici să petreacă sfârşitul 

de săptămână şi care au îndrăgit şi înţeles că frumuseţea şi 

binele naturii trebuie respectate pentru că se vor întoarce 

într-o bună zi înapoi spre binele nostru, să fie pescarii care 

au înţeles spiritul sportiv al pasiunii lor, este greu de spus... 

Cert este că şi în acest an, la finele lui Cuptor, însoţit de 

bunul meu prieten Lică, pasionat pescar de clean, am urcat 

pe valea Uzului, la baraj, pentru o partidă de pescuit la clean 

aşa cum numai lacul de la Valea Uzului poate oferi ! 

O zi cu soare plin 

Cu toate că zilele sfârşitului de iulie măsurau temperaturi 

de peste 30 de grade Celsius la amiază, chiar şi pe aceste 

locuri, lacul ne-a întâmpinat cu o briză răcoritoare şi apă 

destul de ridicată. Asta datorită ploilor abundente din mai, 

care au permis pădurilor din muntele din care Uzul îşi adună 

apele, să pună la adăpost rezerve de umiditate de care să 

ne putem bucura mai târziu. Şi chiar dacă drumul de la 

baraj spre coada lacului nu este tocmai în cea mai bună 

stare, porţiunile cu gropi crescând de la an la an, locurile se 

păstrează curate şi primitoare. 

Am lăsat maşina într-una din grădinile de la coada lacului 


CLENII LUI 

CUPTOR 

|MAC 

şi, echipaţi doar cu cele necesare pescuitului, am pornit de-a 

lungul apei, spre aval. Malul drept tehnic se deschide generos 

cu o întinsură, aşa cum o numesc de altfel şi apropiaţii 

locurilor. Panta este lină, fapt ce permite pescarilor să 

avanseze binişor în apă şi să pescuiască pe un contur 

destul de larg, căutând clenii la locul unde apele mai 

calde din apropierea malului le întâlnesc pe cele mai 

adânci, mai reci, dar şi mai limpezi dinspre larg. De 

regulă purtăm cizme şold, primăvara devreme şi toamna 

târziu chiar combinezon din neopren. Acum însă apa este 

caldă, atât de caldă încât Lică a preferat să intre doar în sandale, 

compensând astfel o parte din căldura de afară, pe 

care briza de la malul apei abia dacă o poate domoli.

În căutarea clenilor 

Traseul de pescuit urmăreşte practic linia de contur a apei. 

Panta lină ne permite să intrăm binişor în apă, în unele locuri 

putând atinge chiar la 20-30 de metri de mal, unde apa ne 

ajunge undeva, până pe la centură. Trebuie însă să cunoşti 

bine locurile şi să înaintezi cu prudenţă, pentru că sunt şi 

porţiuni unde adâncimea apei creşte brusc, probabil locuri 

unde mai demult s-au făcut excavaţii pe mal. Când apa 

lacului scade, întinsura malului drept se descoperă vederii, 

iar obişnuiţii locurilor au învăţat foarte bine configuraţia 

terenului. În ceea ce mă priveşte, am reuşit şi eu să cunosc 

relativ bine zonele unde poţi înainta în siguranţă în apă, 

dar totdeauna am beneficiat de experienţa şi îndrumările 

lui Lică. Pescuim în tandem la 40-50 de metri unul de altul 

şi explorăm pe rând apa, coborând spre baraj. Fiecare are 

astfel şansa de a pescui o porţiune nouă de apă în căutarea 

clenilor. Putem coborî astfel mai bine de doi kilometri 

de-a lungul malului drept, până când panta terenului se 

accentuează şi nu mai permite intrarea în apă. Malul stâng 

este mult mai abrupt. De regulă aici se pescuieşte de pe mal 

la clean dar, şi la celelalte specii ce se găsesc în lac: caras, 

biban, ştiucă şi păstrăv. 

Năluci prinzătoare 

Echipamentul folosit pentru clean este cât se poate de simplu. 

O lansetă de 2,10 m, cu vârf sensibil ce poate lansa 

năluci de până la 15-18 grame, o mulinetă din clasa 2000 

echipată cu fir de 0,16 - 0,18 , cel mult 0,20 şi năluci tipice 

pentru clean. Voblerele mici, 3 -5 grame, de la Salmo sau 

StrikePro, cu o singură ancoră, cu bătaie pronunţată pe 

laterale, dau bune rezultate tot timpul anului, atât cele floating 

cât şi cele sinking. Culorile galben cu argintiu şi gri ar- 


gintiu cu roşu par a fi preferate, primele pentru apă limpede, 

celelalte pentru apă mai tulbure. Uneori, pentru a compensa 

greutatea redusă a nălucilor, una, două sau chiar trei alice 

pe fir în faţa lor, pot schimba atât cât trebuie adâncimea de 

lucru şi pot creşte simţitor distanţa de lansare a acestora. 

Când peştii „mănâncă”, cum spun localnicii, clenii, chiar 

dacă majoritatea nu sunt foarte mari, pot oferi partide excelente 

de pescuit. Exemplarele aproape de kilogram sunt 

mai rare, dar duc vestea celor norocoşi pentru întregul sezon 

printre obişnuiţii locurilor. De regulă lacul este generos, 

oferind apă suficient de limpede mai tot timpul anului. 

Există însă şi perioade mai puţin prielnice, despre care poţi 

însă afla uşor de la localnici, iar unul dintre ei este Lică. 

Aşa este pescuitul şi să nu uităm că şi aici, poate mai mult 

decât în alte sporturi, şansa are totdeauna partea ei în reuşita 

partidei. Iar dacă peştii fac mofturi, vom rămâne oricum cu 

plăcerea timpului petrecut în aer liber, pe locuri încă binecuvântate 

de natură, locuri ce vor rămâne cu siguranţă în 

amintire şi pe care putem reveni, cu plăcere, oricând! 

31|

|Pagina muscarului 

Cândva, 

apele de munte aveau păstrăvi ! 

Nu spun o noutate când afirm cu 

toată responsabilitatea că, pe zi 

ce trece, în România postdecembrista 

patrimoniul nostru naţional 

salmonicol se reduce dramatic. Titlul 

articolului se cere explicat şi asta doresc 

să fac la scena deschisa, în speranţa că 

poate cineva va încerca, din Guvern ori 

Parlament, să facă o amănunţită analiză, 

în unicul scop de a mai salva puţinul cât 

a rămas. Ca pescar ce-mi port varga de 

muscă de peste 60 de ani, fac parte din 

generaţia ce a cunoscut bogăţia apelor 

de munte, generaţie ce a protejat şi a 

luptat, alături de silvicultori, pentru 

păstrarea acestei bogăţii. Desigur, cineva 

de acolo de sus, neiniţiat în cauzele 

distrugerii patrimoniului salmonicol, 

m-ar putea întreba de ce atunci, cândva, 

erau ape bogate în păstrăvi şi lipani. 

Aş putea să răspund că atunci apele 

aveau o lege fermă. Atunci apele erau 

păzite zi şi noapte de oameni ce-şi iubeau 

uniforma şi ţara. În acel trecut, an 

de an, administratorii apelor construiau 

cascade şi topliţe şi deversau în râuri 

mii de păstrăvi indigeni şi, tot în acel 

trecut, pescuitul în apele de munte era 

bine gospodărit. Atunci apele erau pe 

categorii de bonitate şi se permitea pescuitul 

doar într-un număr bine gândit 

de zile de pescuit, funcţie de categoria 

apei. Să fiu explicit, în ape de oarecare 

categorie se admiteau anual 50 zile de 

pescuit, deci 50 de autorizaţii. Zilele 

de pescuit admise erau, pe ape bune, 

3 zile săptămânal, iar pe ape mai slabe 

doar marţi şi sâmbătă. Ce facem azi, 

iată : Ocolul Silvic Remet din D.S.O. 

Bihor eliberează autorizaţii zilnice în 

număr nelimitat, 

apoi pescarul 

face pe 

apa ce vrea, că 

ştie că nimeni 

|Titus pintea nu-i va număra 

păstrăvii, de 

măsurat nici pomeneala. În toate ţările 

vecine pescuitul în apele de munte este 

o desfătare, cum era şi la noi cândva. 

Dar, atenţie, sunt zone întinse în care 

reţinerea peştelui este interzisă, deşi se 

plăteşte pentru autorizaţia zilnică 20- 

100 euro. În zonele unde este permisă 

reţinerea peştelui, numărul admis este 

de doi păstrăvi. Oare de ce permitem, 

în actuala lege, să reţinem 10 bucăţi 

pe zi? Trebuie să vorbesc şi despre 

dimensiunea legală admisă pentru a fi 

reţinuţi păstrăvii şi lipanii. Primii la 20 

cm, ultimii sunt prohibiţi. Prohibiţia lipanului 

trebuie prelungită pe următorii 

5 ani. Modul în care măsurăm lungimea 

peştelui este nefundamentat. Un păstrăv 

măsurat conform actualei legi, de la cap 

la coadă, nu s-a reprodus încă. În alte 

ţări, cu legi bine gândite, măsurarea se 

face de la ochi la baza cozii, şi este sigur 

că un păstrăv de 20 cm, măsurat astfel, 

are deja trei ani şi va intra în boişte. 

Am mai auzit o mare prostie, concret 


asociaţia de pescari Aqua Crisius din 

Oradea, obţinând ca Arie protejată 

Crişul Repede, a introdus pe lista speciilor 

protejate zglăvocul, cel mai 

mare duşman biologic al păstrăvului 

şi lipanului. Culmea că diletanţii din 

Ministerul Mediului să mai şi aprobe 

măsura. Şi tot specie prohibită la pescuit, 

pe aşa-zisa arie protejată este şi 

avatul, deci măsuri peste prevederile 

legii pescuitului şi, evident, deloc documentate. 

Încă o dovadă de total diletantism 

în condiţiile în care Crişul colcăie 

de avaţi. Un exemplu concret, într-o zi 

m-am dus cu nepoţelul meu să prindem 

lângă barajul Traian nişte obleţi dar, la 

fiecare lansare a viermişorului, micuţul 

prindea puieţi de avaţi de 10-14 cm, cu 

zecile. Este ştiut faptul că prin aceste 

arii protejate se accesează nişte bani 

europeni care, în fond, intră în anumite 

buzunare, deoarece acţiunile nu 

sunt controlate de nimeni. Rezultatele 

sunt poveşti şi cred că nu voi greşi 

dacă mă adresez direct forurilor europene, 

dovedind acordarea acestor bani 

inutilă. Asta, începând desigur cu informarea 

directă a Guvernului Român. 

Iată câteva aspecte ale modului în care 

gestionăm apele. 

Aşa cum s-a procedat şi anul trecut, pe 

Crişul superior, când, în scopul unui 

concurs, s-a deversat de către Angling 

Management circa 200 kg păstrăv curcubeu, 

deci specie alohtonă, interzisă 

a fi deversată. Era corect a se aplica o 

amendă uriaşă celor în cauză, dacă nu 

cumva instrumentarea unui dosar penal. 

Acum AJVPS Bihor se luptă, cu 

sprijinul colegilor silvicultori, să revigoreze 

râul cu minunatul nostru păstrăv 

indigen. Acestea sunt, enumerate pe 

scurt, cauzele distrugerii patrimoniului, 

în condiţia în care legea nu dă dreptul, 

ca şi în anul trecut, ca personalul de 

pază autorizat şi avizat să întocmească 

procesele verbale de contravenţie ori să 

aplice amenzi usturătoare. Referindumă 

la pază, menţionez că, recent, secretarul 

Clubului VPS Aleşd, cu personalul 

de pază, fiind dotaţi de asociaţie cu o 

barcă cu motor electric 

de 4 persoane, a scos din 

barajele de pe Crişul Repede 

câteva mii de metri 

de setcă monofilament. 

Sper că cei din Guvernul 

României să facă primul 

pas, acela de trecere a 

apelor şi pădurilor la 

Ministerul Agriculturii, 

aşa cum a funcţionat decenii 

la rând. Oare de ce 

un sistem ce s-a dovedit 

viabil trebuie distrus, este 

întrebarea ce o pun zeci 

de mii de pescari şi nu 

numai.

MUSCÃRIT TERMAL 

La 40 0 C, să ne răcorim puțin ... 

|Titus pintea 

Aşa ca-n alţi ani, m-am gândit să-ncerc o partidă de pescuit cu „musca” 

pe pârâul Petea, în aval de oraş, apa ce-şi are originea din lacul termal 

cu nuferi de la Băile 1 Mai, cu un debit completat de o deversare de ape 

termale provenite de la Băile Felix, pârâul vărsându-se în Crişul Repede, 

puţin amonte de comuna Sîntandrei. Tentaţia unei partide de muscă a fost încercarea 

unui nou şnur primit cadou de sărbătorile Crăciunului şi nicidecum traista. 

În apele pârâului am constatat că, în special în perioada de iarnă, urmând firul 

călduţ al apei, clenii urcă din Crişul Repede cu ape reci spre o zona mai plăcută. În 

afară de cleni, am constatat în juvelnicele fripturiştilor câţiva caraşi şi porcuşori, 

specii ce s-au adaptat noului mediu cu apă caldă. Pentru a concretiza termenul 

de apă caldă, pârâul nu îngheaţă iarna, dar pescarul ce stă cu cizme şold în 

şuvoaiele pârâului simte totuşi răceala. În acest context, cunoscând de ani caracterele 

pârâului, dar şi vadurile ce ţin cleni, am făcut un test al şnurului şi muştelor 

umede utilizate ce mi-au adus în struna de 0,12 a forfacului lung de trei metri 

câţiva cleni de peste 30 cm, dolofani şi negrii pe spinare. Pârâul având lăţimi de 

până la 6 metri, am fost obligat la un pescuit de fineţe, cu lansări cât mai exacte 

sub surpăturile cu rădăcini, într-o apă ce nu depăşea 60 cm. Am folosit contraste 

vizibile la muşte, faţă de culoarea maronie a apei, musca având corp galben 

deschis, perucă gri-alburiu, totul lansat de o vargă de clasa 3 de 280 cm. Pârâul 

termal ne oferă, deşi într-un mediu ostil, plin de peturi, cauciucuri, gunoaie din 

gospodarii, cică ar face parte şi dintr-o arie protejată (sic), şansa unor testări în 

perioada de iarnă a sculelor şi îndemânării noastre. 

Ilustrația D. Dinea 

ZIUA 

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

11 

12 

13 

14 

15 

16 

17 

18 

19 

20 

21 

22 

23 

24 

25 

26 

27 

28 

29 

30 

31 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

ZIUA 

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

11 

12 

13 

14 

15 

16 

17 

18 

19 

20 

21 

22 

23 

24 

25 

26 

27 

28 

29 

30 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 


augusT 2012 

ÎNCEPUTUL PERIOADEI 

FAVORAbILE PESCUITULUI 

3.39 

4.38 

5.27 

0.36 

1.24 

2.18 

3.05 

3.56 

4.42 

5.27 

0.18 

1.03 

1.47 

2.36 

3.24 

4.15 

5.01 

6.11 

0.56 

1.45 

2.36 

3.21 

4.12 

5.03 

6.01 

0.15 

1.12 

2.18 

3.19 

4.20 

5.18 

10.19 

11.09 

12.06 

6.22 

7.15 

8.05 

8.49 

9.34 

10.19 

11.07 

6.54 

7.42 

8.29 

9.16 

10.04 

10.53 

11.05 

12.04 

5.52 

6.39 

7.26 

8.16 

9.04 

9.55 

10.49 

5.58 

6.56 

7.54 

9.01 

10.03 

11.01 

16.04 

17.03 

17.56 

13.05 

13.57 

14.47 

15.32 

16.17 

17.02 

17.51 

12.36 

13.24 

14.09 

14.58 

15.47 

16.36 

17.27 

17.49 

12.34 

13.31 

14.11 

15.03 

15.51 

16.38 

17.31 

12.11 

12.42 

13.41 

14.44 

15.48 

16.51 

22.49 

23.21 

- 

18.49 

19.38 

20.27 

21.14 

22.10 

23.51 

- 

19.18 

20.05 

20.52 

21.39 

22.12 

22.48 

23.36 

- 

18.17 

19.08 

19.54 

20.45 

21.31 

22.26 

- 

18.24 

19.27 

20.31 

21.29 

22.13 

23.25 

sEPTEMBRIE 2012 

ÎNCEPUTUL PERIOADEI 

FAVORAbILE PESCUITULUI 

L.P. 

U.P. 

L.N. 

P.P. 

L.P. 

fAZA 

LUNII 

fAZA 

LUNII 

SOARE 

R A 

6.04 

6.12 

6.21 

7.03 

7.12 

Atenție la ora de vară 

6.21 

0.29 

1.18 

2.05 

2.47 

3.26 

4.08 

4.57 

5.39 

0.19 

1.07 

2.01 

2.50 

3.46 

4.37 

5.29 

6.25 

0.36 

1.24 

2.11 

2.57 

3.44 

4.36 

0.09 

0.54 

2.01 

3.05 

4.07 

5.06 

6.09 

12.03 

6.12 

7.01 

7.47 

8.29 

9.08 

9.49 

10.27 

11.11 

7.03 

7.52 

8.41 

9.37 

10.26 

11.19 

12.00 

12.49 

6.17 

7.04 

7.51 

8.36 

9.24 

10.16 

6.31 

7.39 

8.44 

9.51 

10.49 

11.37 

12.28 

17.49 

12.56 

13.45 

14.31 

15.09 

15.48 

16.31 

17.09 

17.51 

12.41 

13.29 

14.23 

15.19 

16.11 

17.02 

17.51 

18.49 

13.02 

13.47 

14.35 

15.21 

16.11 

17.03 

12.16 

13.21 

14.29 

15.34 

16.39 

17.31 

18.27 

- 

18.41 

19.27 

20.19 

20.57 

21.46 

22.27 

23.25 

- 

19.21 

20.13 

20.47 

21.36 

22.11 

22.49 

23.31 

- 

18.46 

19.29 

20.16 

21.04 

22.19 

- 

19.01 

20.08 

20.51 

21.46 

22.09 

22.54 

23.37 

U.P. 

L.N. 

P.P. 

L.P. 

SOARE 

20.39 

20.30 

20.17 

19.13 

18.58 

R A 

6.47 

6.56 

7.03 

7.12 

19.39 

19.24 

19.13 

18.58 

33|

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

SC SURAKI SRL, producător autorizat conform legislației 

europene în prelucrarea cărnii de vânat, este interesată 

în achiziționarea vânatului mare în carcasă, destinat 

producției de mezeluri, comercializate sub marca “TOLBA 

VâNăTORULUI”. Oferim posibilitatea încheierii de contracte 

pe termen lung. 

Detalii la numerele de telefon 

0752 525 142 sau 021 411 62 30 

E-mail: florin.blidarescu@suraki.ro sau 

suraki@suraki.ro 

www.suraki.ro 

Mica publicitate 

Vând două femele din rasa copoi ardelenesc, de 3-5 ani, dresate 

pentru vânătoarea la mistreţi; la preţul de 500 Euro/exemplar. 

Vaida – tel. 0768.585.141 sau 0268/285.620. 

Redactez studii de specialitate privind gestionarea durabilă a 

vânatului. Tel. 0770455079 

Vânătoare la umbră! 


ORIZONTAL: 1) Nu poate fi luată în bătaia puștii- Les! 2) Simte vânatul după miros – Vânător 

fruntaș. 3) Coadă de vânat! – A pregăti de însămânțat – A pândi. 4) Inscripționată pe țeava 

puștii – 13 rase! 5) Vânat prețios – Drum de apă. 6) Devotată vânatorii – Teodor Dropie 7) Tot 

ca ardeleanul – Calibrul 13! 8) Unul mereu cu tolba goală (fig.) – Plasa de pescuit (reg.). 9) 

Firișor – Vânător fără frică. 10) A suspenda în cârlig – Vânătorii de răufăcatori ai sultanului. 

VERTICAL: 1) Jocul dintre urs și sur! 2) Careu – Scoase primele din magazie! 3) Vânător fără 

pereche – Indicată în mod precis. 4) Puse la tavă! – Conservat în saramură. 5) Una care face 

limba ...varză. 6) Îngrijit la rană – Cută la pantalon! 7) Armă descarcată! – Asaltul vânătorilor 

– Salut scurt. 8) Unu la dus! – Spațiu vast. 9) Avertizarea câinelui de vânătoare – Au sânge 

cald (masc.). 10) Tabelul cu salarii – Vânători pretuiți. 

Ion MIhAIU 

Dezlegare VPR iulie: MATURIZATI-ASTRONOMIE-SP-AST-INS-TEST-RAR-L-IREALITATE-CIN- 

AGILA-ATIC-AN-LP-TANGENTIAL-ITA-STINSE-EE-ATATA-N. 

CANISA CERNICA 

Pune la dispoziţia vânătorilor următoarele categorii de căţei : 

• ofemelădinrasacopoislovac,învârstăde4luni,lapreţul 

de 750 lei; 

• 2 căţei masculi din rasa copoi ardelenesc, în vârstă de 7 

săptămâni, la preţul de 500 lei; 

• 2femeleşi3masculidinrasabracgermancupărscurt,în 

vârstă de 7 săptămâni, la preţul de 500 lei. 

Preţurile includ TVA. 

Juvenila este dehelmintizată şi vaccinată de două ori, iar căţeii 

dehelmintizaţi şi vaccinaţi doar împotriva parvovirozei. Căţeii 

provin din părinţi selecţionaţi, folosiţi cu rezultate bune la 

vânătoare. 

Dintre reproducători este scoasă la vânzare: 

•ofemelădelimierhanoveran,folosităînteren,învârstă 

de 7 ani. 

Doritorii se pot adresa pentru achiziţii sau eventuale prenotări, 

precum şi pentru alte informaţii, d-lui Dumitru Teodor, la tel. 

021.270.80.60 sau 0767.817.908.

Comportamentul vidrei August cu floarea soarelui și ... - AGVPS

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?