Revista Romana de Geopolitica si Relatii Internationale - srpsec

CUPRINS 1
Revista Română de Geopolitică
şi Relaţii Internaţionale
Vol. IV – Nr. 1/2012
ISSN 2066-3781

2
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
Director:
Dr. Dan Vătăman - Societatea Română pentru Promovarea Ştiinţei, Educaţiei şi Culturii,
Bucureşti, România;
Redactor şef:
Dr. Ion David - Societatea Română pentru Promovarea Ştiinţei, Educaţiei şi Culturii,
Bucureşti, România;
Colegiul de redacţie:
Dr. Etienne Criqui – Centre Européen Universitaire de l'Université Nancy 2, France;
Dr. Ion Diaconu – Profesor Asociat, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, România;
Dr. Nicoleta Diaconu - Facultatea de Poliţie, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”,
Bucureşti, România;
Dr. Marcel Moldoveanu - Institutul de Economie Mondială, Academia Română, Bucureşti,
România;
Dr. Gheorghe Onişoru - Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie,
Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, România;
Dr. Marcella Pompili Pagliari - Universitatea „Sapienza” din Roma, Italia;
Dr. Petre Prisecaru - Institutul de Economie Mondială, Academia Română, Bucureşti,
România;
Dr. Nicolae Purdă - Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti,
România;
Dr. Ştefan Purici - Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ştefan cel Mare” din
Suceava, România;
Dr. Mihail Vasile-Ozunu - Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie,
Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, România;
Dr. Dan Marius Voicilaş - Institutul de Economie Agrară, Academia Română, Bucureşti,
România;
Dr. Nicolae Voiculescu - Facultatea de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti,
România;
Referenţi
Dr. Marcela Monica Stoica - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti,
România;
Dr. Mădălina Tomescu - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, România;
Dr. Cristina Bălăceanu - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, România;
Dr. Agata Mihaela Popescu - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, România;
Drd. Anda Oneţiu - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, România;
Redactor
Victor-Ovidiu Căpriceru - Editura „Pro Universitaria”, Bucureşti, România.

CUPRINS 3
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale şi-a marcat debutul în rândul
publicaţiilor de specialitate în luna iunie 2009, fiind una dintre revistele de profil editate de
Societatea Română pentru Promovarea Ştiinţei, Educaţiei şi Culturii (SRPSEC).
Beneficiară a unui aport susţinut din partea unor personalităţi marcante atât din ţară, cât şi din
străinătate, Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale şi-a îmbunătăţit continuu
standardele de calitate, în prezent numărându-se printre publicaţiile de profil care reprezintă
garanţia aplicării cu rigurozitate a standardelor internaţionale referitoare la caracterul ştiinţific al
materialelor publicate.
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale este o publicaţie academică bianuală şi,
prin complexitatea tematicii abordate, se adresează cercetătorilor, profesorilor, studenţilor, precum
şi publicului larg.
Fără să-şi limiteze scopul cercetării la o anumită arie geografică sau la o anumită perioadă
istorică, Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale acoperă un spectru larg de abordări
şi analize inter şi multi-disciplinare.
Astfel, Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale încearcă să aducă în prim plan
problemele majore ce caracterizează lumea contemporană, aria sa de interes variind de la analiza
riscurilor şi ameninţărilor în contextul globalizării relaţiilor internaţionale, la reflecţii asupra
fenomenelor istorice şi culturale.
*
Romanian Journal of Geopolitics and International Relations marked its debut in the sciences
journals' field in June of 2009, being one of the publications edited by Romanian Society for the
Promotion of Science, Education and Culture.
Receiving support from a contribution of great personalities from the country and abroad,
Romanian Journal of Geopolitics and International Relations has continuously improved quality
standards, currently being among the publications in the field which is rigorously guarantee
application international standards for the scientific character of published materials.
Romanian Journal of Geopolitics and International Relations is a biannual academic
publication, and by the complexity of the topics, addressing researchers, teachers, students and the
general public.
Without limiting the scope of research to a certain geographical area or to a certain historical
period, Romanian Journal of Geopolitics and International Relations covers a wide spectrum of
approaches, inter- and multidisciplinary aspects of analysis.
Thus, the Romanian Journal of Geopolitics and International Relations seeks to highlight the
major issues that characterize the contemporary world, its area of interest ranging from risk analysis
and threats in the context of globalization of international relations, to the reflection on the
historical and cultural phenomena.

4
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012

CUPRINS 5
CUPRINS
DIPLOMAŢIA ROMÂNĂ ŞI PROBLEMA ARMISTIŢIULUI 1943 - 1944 .............. 7
Dr. Gheorghe Onişoru
NATO CA ACTOR REGIONAL: INFLUENȚA ASUPRA COMPLEXULUI
DE SECURITATE A BALCANILOR DE VEST ......................................................... 19
Monalisa Giuglea
EVOLUŢII POLITICE, ECONOMICE ŞI MILITARE IN SPAŢIUL POST-
SOVIETIC (1991-2012) ................................................................................................... 28
Ambasador Paraschiva Bădescu
RESPONSABILITATEA DE A PROTEJA versus INTERVENŢIA
UMANITARĂ .................................................................................................................. 45
Dr. Ion Diaconu
ROLUL SERVICIULUI EUROPEAN DE ACŢIUNE EXTERNĂ ÎN
CADRUL SISTEMULUI INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE ................ 55
Dr. Dan Vătăman
ROMÂNIA INTELIGENTĂ. PUTERE INTELIGENTĂ ŞI
GLOBALIZARE ............................................................................................................. 68
Andra Alexandru
Recenzie
DAN VĂTĂMAN - „DREPT INSTITUŢIONAL AL UNIUNII
EUROPENE” ................................................................................................................... 78

6
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012

DR. GHEORGHE ONIŞORU 7
DIPLOMAŢIA ROMÂNĂ ŞI PROBLEMA ARMISTIŢIULUI
1943 - 1944
Dr. Gheorghe Onişoru ٭
Abstract
During the second world war Romania was forced to join the alliance with Germany
after the 1940 summer drama. Starting the second part of 1943, the Romanian diplomacy,
including here the Marschall, the King and the oppositon parties, entered into a new phase,
engaging in consistent but separate peace negotiatioans with the United Kingdon, United
States and Soviet Union.
Keywords: armistice, diplomacy, foreign policy, Russian-Romanian relations.
Negocierile pentru ieşirea României din război s-au purtat pe mai multe canale
diplomatice. Dintre acestea amintim în primul rând cele reprezentate de statele neutre, de
o importanţă deosebită fiind discuţiile de la Ankara şi Cairo, purtate în numele opoziţiei,
cele de la Stockholm, unde s-a discutat atât cu puterea, cât şi reprezentanţii posibilei
alternative democratice româneşti. Astfel de tratative s-au purtat însă şi în Elveţia,
Portugalia, Spania sau chiar Statele Unite ale Americii.
Ne vom opri aici doar câteva momente mai importante, începând cu Statele Unite ale
Americii, acolo unde se remarca activitatea lui Citta Davila, după cum confirmă şi
documentele secrete 1 . Interesante sunt temerile lui Maniu, preluate din cele ale opiniei
publice referitoare la viitorul României, care se arăta destul de sumbru.
٭
Decan Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti,
România (e-mail: gh_onis@yahoo.com)
1 Documentul este intitulat Acţiunea propagandistică a lui Davilla în U.S.A. Iată textul:
„1943. toamna. Dl. Maniu trimite, prin valiză diplomatică, probabil Barbul, un instructaj lui Citta Davila, în care
îi arată care este atmosfera în ţară şi care sunt temerile pe care le nutreşte opinia publică anti-hitleristă, pentru
viitorul ţării:
- că ruşii vor ocupa Moldova şi gurile Dunării.
- că vor impune guvern Quisling.
- că vor încerca chiar anexarea României, printr-un simulacru de plebiscit, făcut prin ocupaţie militară.
Îngrijorarea este determinată de refuzul U.R.S.S. de a recunoaşte clauza neexpansiunii, stipulată de Charta
Atlanticului.
În acelaşi timp exprimă temerea că dacă U.R.S.S. va încheia armistiţiu unilateral cu Hitler, aceasta probabil că se
va face în dauna României, Finlandei şi Poloniei, aşa cum s-a realizat tocmeala von Ribbentropp-Molotov.
Populaţia României este filo-aliată, dar în vreme ce păstrează o încredere desăvârşită anglo-americanilor,
manifestă o temere acută faţă de intenţiile şi manevrele sovietice. Apreciază loialitatea anglo-americană faţă de
aliatul sovietic, dar nu atribuie acestui din urmă aliat, aceleaşi intenţii de comportare loială faţă de angloamericană.
Roagă pe Davilla să utilizeze toate legăturile pe care le are, pentru a influenţa cercurile conducătoare din jurul
Casei Albe şi presa, în sensul de a întreţine atmosfera de contracarare a intenţiilor de expansiune sovietică, în
dauna României şi a determina salvgardarea intereselor capitale ale României. Opinia publică românească
urmăreşte cu îngrijorare evoluţia situaţiei şi o atitudine încurajatoare americană ar fi salutară pentru moralul
populaţiei.

8
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
În septembrie 1943 începe misiunea lui Alexandru Cretzeanu la Ankara. Aceasta poate
fi caracterizată ca fiind cel puţin ciudată. El era acreditat de guvern, dar acţiona pentru şi în
numele lui Iuliu Maniu 2 .
De asemenea, Gheorghe Tătărescu a început să-şi asume responsabilităţi în negocieri,
el fiind convins de rolul pe care urma să-l joace Uniunea Sovietică. La 5 septembrie 1943,
Raoul Bossy nota în jurnalul său după o întâlnire cu fostul premier:
„Tătărescu îmi vorbeşte deschis şi nu-şi ascunde imensul său pesimism. Pacea, după
dânsul, va fi încheiată sub semnul biruinţei ruseşti. Sovieticii vor cere să li se atribuie ca
zonă de influenţă atât Europa Centrală, cât şi Balcanii.” 3
De altfel, Tătărescu a făcut mai mult decât atât. Un raport trimis Foreign Office-ului la
24 februarie 1944 de la Berna, semnat cu nume de cod Pilot, arăta că omul politic român şi
gruparea liberală din jurul lui, vehiculaseră în toamna lui 1943 un memoriu în care
susţineau socializarea industriei româneşti după modelul sovietic 4 . Tot în perspectiva unei
viitoare colaborări cu Uniunea Sovietică începuse să se agite un alt om politic burghez,
Petru Groza 5 .
În septembrie 1943, Frederic Nanu este trimis ambasador în Suedia, la Stockholm. Aici
se va deschide un importanta canal de negocieri cu sovieticii, un rol important avându-l
George Duca. Un moment important s-a petrecut la 21 decembrie 1943, atunci când „un
om de afaceri” bulgar, Goranov, i-a transmis lui Nanu dorinţa sovieticilor de a începe
negocieri cu partea română 6 . De altfel, aceasta era şi dorinţa lui Mihai Antonescu. La 7
decembrie 1943, George I. Duca nota în Jurnal:
„Barbul, aducându-mi ultimul curier, mi-a împărtăşit anumite fapte de un deosebit
interes:
Mihai Antonescu doreşte să intrăm aici, în legături discrete cu ruşii, fără însă a le da
impresiunea că vorbim în numele guvernului (deci, cum?). de aceea, urmând sugestiunea
lui Barbul, vrea ca eu să sugerez sub pretextul să sunt „serios”, pe când Nanu este un
„naiv”…
După cum o ştiam, Ică a intrat şi dânsul în legături cu anglo-americanii, şi anume prin
ambasadorul Statelor Unite la Madrid, căruia i s-au dat asigurări că în momentul debarcării
aliaţilor în Balcani, ei vor putea conta pe cooperarea noastră militară;
1944. Ianuarie. Soseşte (prin valiză diplomatică) un plic cu o scrisoare afectuoasă a lui Davilla, care arată
străduinţele depuse, activitatea personală desfăşurată şi anexează cupe-uri din presa americană (Washington
Post, New York Herald Tribune, Christian Science Monitor) în care se cere preşedintelui Roosevelt să publice
asigurări pentru ţările limitrofe U.R.S.S., pentru a risipi în opinia acestor ţări panica şi confuzia determinată de
pericolul expansiunii europene a sovietelor (Notiţa din „Christian Science Monitor” este chiar un fel de
somaţie).”, Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond Documentar, dosar 11519, volum 9, f.286.
2 Vezi, pe larg, memoriile lui Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdută, Iaşi, 1998.
3 Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940 – 9 iulie 1969), Bucureşti, 2001, p.200.
4 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Microfilme Anglia, rola 403, cadrul 474.
5 Potrivit memoriilor lui Gheorghe Barbul, la finele lui 1943 ar fi avut loc o întâlnire între mareşalul Ion
Antonescu şi Petru Groza:
„Dacă germanii câştigă războiul dumneavoastră veţi păstra puterea. Dacă anglo-americanii ies învingători,
Maniu va deveni omul zilei. Dar dacă, aşa cum mă tem, ruşii vor învinge, va fi rândul meu…”, Gheorghe Barbul,
Al treilea om al Axei. Memorial Antonescu, Iaşi, 1992, pp.138-139.
6 Frederic C. Nanu, The first soviet double cross, în „Journal of Central European Affairs”, vol.XII, nr.3,
octombrie 1952, p.240.

DR. GHEORGHE ONIŞORU 9
Mareşalul cunoaşte pertractările lui Mihai Antonescu dar închide ochii, văzând prea
bine că nu există alte posibilităţi de scăpare…” 7
Canalul de contact cu sovieticii era important şi viitorul raporturilor româno-ruse
îngrijora pe toată lumea. O notă a Brigăzii IV Siguranţă, nr.2048/1 noiembrie 1943,
surprinde această stare de fapt:
„Din cercurile legaţiei elveţiene aflăm că zilele acestea a avut loc o întrevedere între
domnul Lugojianu şi ministrul Rene de Weck, care va fi comunicat primului că din
informaţiile pe care le deţine de la Moscova, pericolul rus pentru România nu este în
proporţia pe care caută să-l arate propaganda germană. Rusia, pe lângă Basarabia, nu ar
dori decât anumite concesii pentru a obţine o poziţie la gurile Dunării.” 8
Necesitatea grăbirii ritmului negocierilor a fost accelerat de atingerea liniei Nistrului
de către trupele sovietice, la 17 martie 1944. Încercând să liniştească spiritele, ministrul
sovietic de externe, Veaceslav Molotov, făcea o declaraţie de presă la 2 aprilie, reluată şi de
Radio Moscova, subliniind că Uniunea Sovietică „nu doreşte dobândirea vreunei părţi a
teritoriului românesc sau schimbarea ordinii de stat existente în România” 9 . De altfel, este
momentul în care prinţul Barbu Ştirbey era trimis de opoziţie la Cairo, cu avizul tacit al
mareşalului Antonescu, pentru a negocia direct cu Aliaţii 10 .
Totuşi, cele mai serioase tratative s-au purtat la Stockholm, acolo unde sovieticii
deschiseseră un canal direct cu Antonescu. De altfel, la 11 aprilie 1944, consilierul
ambasadei sovietice Semenov i-a înmânat ambasadorului Frederic Nanu următorul
document:
„Preferăm să tratăm cu actualul guvern al României şi suntem pregătiţi să-l ajutăm să
elibereze ţara de germani, dacă este capabil să organizeze rezistenţă în faţa germanilor…
Nu este adevărat că U.R.S.S. are vreo intenţie să formeze un nou guvern român,
condus de Constantinescu sau Groza (este vorba de profesorul Petru Constantinescu-Iaşi,
cunoscut cu vederi comuniste, respectiv de şeful Frontului Plugarilor, Petru Groza – n.n.)…
Cât priveşte noul guvern român, care poate fi condus de Maniu sau Brătianu, el poate
fi instalat la Iaşi sau Galaţi, care vor fi în curând ocupate de trupele sovietice.” 11
Ruşii nu s-au oprit aici, a doua zi, 12 aprilie, Semenov înmânându-i lui Nanu termenii
sovieticilor. De notat că era prima dată când, pe parcursul negocierilor purtate pe cele mai
diverse canale, românii erau în posesia unor propuneri concrete de armistiţiu. În principiu
era vorba de următoarele aspecte:
- un număr de 13 divizii româneşti de pe frontul sovietic să atace prin surprindere
armatele germane;
7 George I. Duca, Cronica unui român în secolul XX, vol.III, Munchen, 1985, pp.70-73.
8 Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Poliţiei Capitalei, dosar 62/1942-1944,
f.28.
9 Vezi Corneliu Coposu, Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile sale, Bucureşti, 1990, p.18. Falsitatea declaraţiei lui
Molotov este demonstrată de mersul evenimentelor, fapt subliniat şi de istoricul francez Maxime Mourin în
Histoire de nations europeennes, vol.III, Paris, 1963, p.402 („În ciuda declaraţiei făcute de Molotov la 2 aprilie
1944 după care U.R.S.S. nu se va amesteca în problemele interne ale României şi nu va căuta să modifice
structura sa socială şi economică, comuniştii, care erau sub o mie la începutul ocupaţiei ruseşti, au angajat ţara
într-un proces de bolşevizare progresivă.)
10 Informaţia era făcută publică de radio B.B.C. şi de agenţia Reuters la 14 martie 1944, cf. F.C. Nanu, op.cit.,
p.245.
11 Ibidem, p.247.

10
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
- se va reveni la frontierele din 1940, deci Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau la
Uniunea Sovietică;
- România urma să plătească reparaţii Uniunii Sovietice pentru distrugerile provocate
în timpul celor trei ani de război;
- schimbul prizonierilor de război 12 .
La 2 iunie 1944, ambasadorul României la Stockholm primea două noi propuneri din
partea sovieticilor. Potrivit acestora 13 , ruşii nu aveau nimic împotrivă dacă germanii evacuau
România în 15 zile, fapt considerat însă quasi-imposibil, ca guvernul de la Bucureşti să-şi
păstreze neutralitatea. De asemenea, nu exista nici o obiecţie dacă o delegaţie românească
ar fi fost trimisă la negocieri în Uniunea Sovietică.
În schimb, la Ankara şi Cairo lucrurile nu dădeau semne că avansează. Faptul era
remarcat chiar de presa din ţările neutre. De exemplu, la 12 aprilie 1944, ziarul portughez
Diario de Lisboa comenta astfel:
„… încercările Ştirbey – Bibescu conduse la Ankara şi Cairo, pentru a face pe români
să încheie o pace separată, au eşuat. Apelurile către Naţiunile Unite, cu acelaşi scop, nu au
avut o soartă mai bună. Astfel România va continua, cu resursele de care încă dispune,
războiul alături de Reich. Aceste resurse militare şi economice, sunt considerabile…” 14 .
Discuţiile au continuat în vara lui 1944 atât în Egipt, unde trebuie să remarcăm că ele
mai mult au trenat spre disperarea lui Iuliu Maniu 15 , cât şi în Elveţia, prin intermediul lui
12 Ibidem, p.250. Evenimentele sunt confirmate şi de George Duca, op.cit., vol.III, pp.77-78:
„Lucrurile s-au petrecut în felul următor: alaltăieri, consilierul rus, Semenov, a înmânat lui Nanu, iarăşi, spre
marea lui surprindere, o notă prin care sovietele declară, într-o mizerabilă franţuzească, că momentul fiind
prielnic unei luări de contact temeinice, transmise guvernului Antonescu, cu care nous preferons avoir à faire,
cererea Kremlinului de-a se despărţi de germani, unindu-se cu sovietele. De asemenea, subliniază faptul că nu ar
avea niciodată intenţiunea de-a institui un guvern comunist, cu Groza sau Constantinescu, după cum au afirmat
unele corespondenţe străine (adaog eu), ci că viitoarea formaţiune ministerială trebuie să fie constituită din
elementele opoziţiunii Maniu – Brătianu…”
O a treia confirmare vine de la Gheorghe Barbul, op.cit., p.155.
13 F.C. Nanu, op.cit., 252.
14 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Propagandei Naţionale, presă externă, dosar 1262/1944, f.18.
15 Un document al S.S.I. din 8 iulie 1944, intitulat Atitudinea lui Maniu faţă de problema armistiţiului, este
elocvent în această direcţie:
„Situaţia ţării este socotită de conducătorii grupărilor din opoziţie ca intrată în ultima fază înainte de
clarificarea definitivă.
Scrisorile primite de Maniu din partea lui Ştirbey şi Vişoianu a creat această convingere.
Precizările lui Ştirbey – după relatările apropiaţilor lui Maniu – sunt de această dată categorice, în
sensul că sovieticii vor începe într-un timp relativ apropiat ofensiva lor spre Sud, împotriva căreia rezistenţa
germană este probabil că se va dovedi neputincioasă.
După informaţiile lui Ştirbey întrucât trupele sovietice comandate de mareşalii Jukov şi Malinovski
scontează să ajungă în mai puţin de o lună la Bucureşti, se pune problema dacă trebuie aşteptată sosirea
armatelor sovietice ca inamice sau în urma unui pact, prin care să se stabilească armistiţiul în amănuntele lui?
Ştirbey insistă pe lângă Maniu pentru a face demersurile necesare pe lângă guvern şi, în special,
pentru a depune toate stăruinţele pe lângă domnul mareşal Antonescu, ca să se salveze ţara, începându-se, din
timp însă, negocierile de armistiţiu.
Maniu a mai luat cunoştinţă din scrisorile lui Ştirbey şi Vişoianu, că diplomaţii sovietici de la Ankara şi
Cairo, în discuţiunile ce s-au purtat în jurul României, au declarat că:
- U.R.S.S. nu urmăreşte scopuri politice sau militare cu România.
- Declaraţiile lui Molotov rămân perfect valabile şi pentru viitor.
- Armata sovietică va pătrunde în România pentru a urmări pe inamicul german, dar nu cu intenţiunea de

DR. GHEORGHE ONIŞORU 11
Vespasian Pella, dar şi prin cel al lui Richard Franasovici, apropiat al regelui Carol II. Cei
doi transmiteau de altfel, la 29 iulie 1944, un mesaj extrem de important de la Berna sub
forma unei telegrame cifrate, pe care o redăm integral:
„Berna, 29 iulie 1944
Confirmaţi telegrafic primirea prezentei. A se descifra de persoana indicată domnului
vicepreşedinte al Consiliului (Mihai Antonescu – n.n.).
Franasovici mi-a făcut următoarea comunicare:
,Acum trei săptămâni am făcut cunoscut lui Benes, prin delegatul său de la Geneva,
Kopecki, constituirea coaliţiei naţional democrate, grupările care o compun şi programul
ei, subliniind următoarele puncte:
1. Independenţa ţării cu actuala dinastie (Franasovici precizează că bineînţeles este
vorba despre domnia M.S. Regelui Mihai).
2. Menţinerea actualei structuri politice şi sociale.
3. Integritatea teritoriului.
4. Dorinţa de a ieşi imediat din luptă şi colaborarea în viitor cu Naţiunile Unite.
ocupaţie totală şi permanentă a ţării.
- Armata sovietică nu se va amesteca în treburile politice interne ale României şi nici în administraţia ţării, care
va rămâne în mâinile românilor.
- Aceste asigurări rămân valabile atât pentru cazul încheierii la timp a armistiţiului între U.R.S.S. şi România, cât
şi în cazul unei rezistenţe până la sfârşit din partea armatelor române alături de cele germane, pe teritoriul
românesc, situaţie în care, însă, altele vor fi condiţiunile armistiţiului şi păcii.
Ştirbey abordează şi problema discutată de preşedintele Camerei de Comerţ din New York cu mareşalul Stalin,
cu prilejul primului din aceştia la Moscova, în legătură cu eventuala preluare a despăgubirilor de război
româneşti către U.R.S.S. de către Statele Unite, în schimbul avantajelor petrolifere din România.
Maniu s-a arătat impresionat de textul comunicărilor primite de la Ştirbey şi Vişoianu, declarând că este ultimul
prilej pentru a ajunge la o înţelegere cu sovieticii, înainte ca aceştia să ajungă la Bucureşti ca inamici de front.
Faţă de intimii săi Maniu a declarat că rămâne ferm la credinţa că armistiţiul trebuie neapărat încheiat cu
U.R.S.S. înainte ca armatele sovietice să pătrundă în Bucureşti.
Maniu crede că:
a. Armistiţiul este necesar să fie încheiat, fie înainte de începerea ofensivei sovietice, fie de îndată ce se va fi pus
în mişcare frontul şi armatele germane se vor retrage.
b. Armistiţiul – crede Maniu – trebuie încheiat de militari şi cel mai indicat ar fi domnul mareşal Antonescu.
În această privinţă Maniu a declarat că posedă informaţiuni după care guvernul de la Moscova ar fi dispus să
discute şi să ajungă la un acord de armistiţiu şi chiar de pace cu guvernul Antonescu.
În eventualitatea când nu se va putea convinge pe cei în drept, Maniua a anunţat ci va aviza la altă soluţie, care
trebuie neapărat să fie tot una militară şi adăogând că oricare guvern militar va avea sprijinul său.
Maniu a anunţat că în cursul următoarei săptămâni va face o serie de demersuri în sensul celor expuse mai
înainte.
Hotărârea lui Maniu de a trece la acţiune pare a se datori şi convingerii ce şi-a făcut, după ultimele comunicări
primite din afară, că Aliaţii se preocupă intens de România şi că nu s-ar putea obţine mai mult decât s-a obţinut,
în împrejurări ca acestea, când întreaga acţiune românească oficială este de efort alături de Germania.
Dorinţa fermă a lui Maniu, împărtăşită intimilor săi, este de a ajunge la o înţelegere cu domnul mareşal
Antonescu, pentru a-l determina să aleagă momentul şi să realizeze armistiţiul.
Maniu a declarat că este gata să-l susţină pe domnul mareşal Antonescu în această acţiune.
După încheierea armistiţiului, însă, Maniu crede într-o evoluţie politică, chiar mai liberă şi mai largă decât în
Italia, când se va putea trece la înfăptuirea unui guvern politic.” Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond
Penal, dosar 40.001, vol.48, f.322-324.

12
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
În aceeaşi comunicare s-a adăugat, că o formulă Uniune naţional totală, cuprinzând pe
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, ar fi din cele mai fericite şi că tratativele în vederea realizării
ei continuă în ţară 16 .
La această comunicare s-a primit din partea domnului Benes la 27 iulie răspunsul
următor, expediat din Londra la 22 iulie:
Vă rog să remiteţi domnului Franasovici răspunsul următor:
1. Am transmis la Moscova comunicarea ce mi-aţi făcut din partea domnului Gh.
Tătărescu şi am primit azi răspunsul din partea domnului Molotov.
2. În acest răspuns, Molotov îmi confirmă primirea comunicării mele şi-mi mulţumeşte
pentru ştirea privitoare la crearea coaliţiunii şi planurile sale pentru viitor.
3. Domnul Molotov îmi comunică în acelaşi timp că dacă această coaliţiune ar avea
intenţiunea să trimită în U.R.S.S. delegaţi care să înceapă discuţiuni în numele ei cu privire
la ieşirea României din război, la ruperea alianţei actuale de război cu germanii. Moscova nar
refuza discuţiunea acestor chestiuni cu zişii reprezentanţi.
4. Rog pe domnul Franasovici să transmită acest mesaj domnului Gh. Tătărescu în
modul cel mai rapid. Salutări.
Semnat: E. Benes.’
‚Azi, 29 iulie, domnul Kopecki a primit o nouă telegramă din partea domnului Benes
prin care îl întreabă dacă comunicarea de mai sus a fost transmisă şi ne atrage în mod
insistent atenţia asupra urgenţei ce trebuie dată rezolvării chestiunii, ţinând seama de
evoluţiunea de pe ansamblul frontului de est.
Din comunicările domnului Benes combinate cu explicaţiunile complementare ale
domnului Kopecki, reiese:
a. Ruşii cu toate succesele lor militare n-au părăsit ideea de a soluţiona prin bună
înţelegere conflictul cu România.
b. Din faptul că sugestiunea ruşilor de a se trimite o delegaţie cu români la Moscova a
fost făcută după ce Molotov a luat cunoştinţă de punctele de mai sus amintite în programul
coaliţiunii, reiese că Moscova în mod implicit este de acord cu respectarea independenţei,
menţinerea dinastiei şi păstrarea structurii sociale actuale în ce priveşte integritatea
teritorială (Basarabia şi Bucovina de Nord). Kopecki a făcut însă rezerve, natural întemeiate
pe cunoscutele declaraţiuni Molotov.
c. Impresiunea noastră este că ar trebui să ne grăbim deoarece ruşii au azi interesul de
a nu mai sacrifica trupe şi pe frontul român, interes care i-ar face să fie mai supli.
Un alt motiv al urgenţei este cazul nenorocit al Poloniei, al cărui guvern de la Londra
e tergiversat, împingând implicit pe ruşi la constituirea Comitetului polonez pentru eliberare
naţională.
a. Faptul că ruşii sugerează noi delegaţi şi că aceştia să meargă la Moscova, mă face să
cred că nu trebuie să fim optimişti în ce priveşte progresele realizate de misiunea Ştirbey.
b. Pentru a se evita acţiuni neconvergente şi pe planuri diferite, precum şi eventuale
supralicitări ar fi de dorit ca, sub egida domnului vicepreşedinte al consiliului, să se
16 De altfel, la 20 iunie 1944 luase deja fiinţă Blocul Naţional Democrat compus din reprezentanţii Partidului
Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal, Partidului Social Democrat şi Partidului Comunist. Pentru
detalii vezi Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România, 1944 – 1947,
Bucureşti, 1996, p. 189.

DR. GHEORGHE ONIŞORU 13
coordoneze aceste acţiuni, dându-se astfel delegaţilor care a merge la Moscova toată
autoritatea necesară spre a apare, pe cât cu putinţă, ca o expresiune a unanimităţii voinţei
româneşti.
Franasovici precizează că în împrejurările grave de azi şi oricare ar fi intransigenţele
pe care le-ar întâmpina domnul vicepreşedinte al consiliului de miniştri, domnia sa nu
trebuie să părăsească ideea trimiterii imediate a unei delegaţii la Moscova, chiar dacă ea ar
urma să treacă peste linia frontului.
c. Este de la sine înţeles că delegaţii noştri pot, după înapoierea de la Moscova şi …
(lipsă în textul original – n.n.) condiţiuni completare pentru ieşirea din luptă, cum ar fi
crearea unei zone care să nu fie ocupată.’
Franasovici este informat că ‚întrucât invitaţiunea a fost adresată coaliţiei democratice,
este absolut necesar ca delegaţia, în afară de alte persoane ce vor fi socotite utile, să fie
expresiunea coaliţiei.’
El crede că printre delegaţi trebuie alese în primul rând persoane din vechile partide
burgheze, neexcluzându-se însă reprezentanţii extremei stângi. Delegaţia trebuie să fie
redusă la număr.
Franasovici mai socoteşte că ar fi o inutilă pierdere de timp dacă am încerca să
trimitem delegaţi în alt loc decât la Moscova.
Domnia sa a adăugat:
‚Dacă domnia voastră este de acord cu sugestiunea de mai sus, rog a comunica
condiţiunile complementare spre a încerca să obţin sprijinul domnului Benes şi a face pe
lângă domnia sa orice demersuri necesare privind modalitatea practică de trimitere a
delegaţiei.’
Franasovici vă roagă să-i comunicaţi domnului Tătărescu dorinţa sa de a-i da cât mai
grabnic răspuns spre a-l trimite domnului Benes.
Curierul Neniţescu, care soseşte la Bucureşti joi, 3 august, aduce plicul adresat
dumneavoastră cu scrisori pentru dumneavoastră, Iuliu Maniu , Gh. Tătărescu şi M. Ralea.
Franasovici precizează că nu trebuie să aşteptaţi primirea acestor scrisori spre a lua
măsurile urgente impuse de cele comunicate prin prezenta telegramă.
Pe de altă parte, Grigore Gafencu mă informează că a fost pus în curent cu
comunicarea domnului Benes şi că este de părere să fie adusă la cunoştinţa tuturor
factorilor hotărâtori, şi în primul rând domnului Iuliu Maniu.
De altfel vă va trimite în scris părerea sa tot prin curierul Neniţescu.
Pella” 17 .
Aceste noutăţi erau aduse la cunoştinţa lui Gheorghe Tătărescu de către Richard
Franasovici 18 , sugestiv fiind tonul extrem de realist al scrisorii adresată de Franasovici
fostului premier, tot la 29 iulie 1944:
„Dragă George,
Azi a pornit telegrama cifrată pe care sper că – până mâine dimineaţă să o ai. Acolo se
găsesc ample lămuriri asupra importantelor chestiuni pe care ţi le expuneam. Socotesc
totuşi necesar a-ţi mai adăoga câteva operaţiuni, scurte, urmând a fi cifrate.
17 Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond Penal, dosar 40.005, vol.175, f.9-11.
18 Ibidem, f.13-15.

14
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
Asupra sfârşitului războiului socotesc inutil să mai insist căci cred că şi la noi nimeni
nu se mai îndoieşte azi că victoria va fi a Aliaţilor şi că ea va fi totală. În această situaţiune, o
pace de compromis la care acum câtva timp ne mai gândeam unii, pentru că o doream, este
absolut exclusă. Mai sunt unii azi la noi, după cum aud, care speră într-un conflict, chiar
armat, între anglo-saxoni şi ruşi, voind să jucăm cartea celor dintâi. După mine este o
nebunie, pentru că niciodată acest conflict, chiar dacă ar exista, nu ar degenera într-un
război, iar dacă ne băgăm între copac şi scoarţă, vom fi striviţi, vom pierde încrederea
ruşilor, fără ca englezii, din alte interese mai mari decât acelea de la noi, ca gurile Dunării
etc., să ne poată sprijini. Situaţiunea noastră geografică şi ascendentul ruşilor ne obligă să
facem faţă de ei o politică leală, altfel vom fi striviţi. Nu trebuie să iarăşi să pierdem timpul,
să tergiversăm, căci vom păţi ca polonezii care, deşi tare sprijiniţi de anglo-saxoni ca aliaţi ai
lor, au văzut că din cauza ezitării lor de a lua contactul direct cu Rusia, instalat pe teritoriul
lor un comitet de eliberare naţională, emanaţiune a comuniştilor polonezi de la Moscova.
Asta ne aşteptă şi pe noi dacă nu vom profita de această invitaţiune de ultimă oră a lui
Molotov. Eu cred că e încă un ultim moment când ruşii vor aranja prin bună înţelegere
conflictul dintre noi. Scăpând această ocazie şi începând ofensiva, vor pretinde capitulare
fără condiţiuni, ceea ce implică, fără îndoială sacrificii mai mari decât acelea ce ni s-ar
pretinde acum la Moscova.
Sunt în măsură a afirma acestea, nu ca o părere a mea personală, ci ca pe o informaţie
pe care o am din sursa Benes. Trebuie ca România să iasă din război cu un ceas înainte de
capitularea Germaniei. Altfel vom avea aceeaşi soartă ca ea. Important mai este că,
invitaţiunea fiind trimisă după ce s-a luat cunoştinţă de programul coaliţiunii naţionale
democratice, implicit s-a recunoscut ca bază de viitoare guvernare a Ţării Româneşti
menţinerea dinastiei şi a M.S. Regelui Mihai I, a suveranităţii ţării şi a structurii ei sociale şi
economice de azi. Acestea sunt puncte extrem de importante, câştigate deja. Ştiu eu dacă,
neajungându-se azi la un acord, ele vor mai fi menţinute în viitor?
În privinţa integrităţii teritoriale, evident că ei menţin pretenţiile asupra Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord. Asupra acestui punct urmează ca toţi factorii de la noi să se pronunţe.
Este cert că din faptul că ruşii invită delegaţi ai coaliţiei la Moscova rezultă cu nu sunt
mulţumiţi de tratativele Ştirbey. Evident că i-a nemulţumit că el s-a adresat englezilor în loc
de a merge direct la ei, ceea ce a dat impresia că vrem să ne punem la adăpostul anglosaxonilor
în contra ruşilor. Nu ştiu dacă s-a cerut o garanţie a graniţelor: aceasta trebuie să
fi supărat şi mai mult pe ruşi. Am motiv de a crede că şi persoana lui Ştirbey n-a fost bine
aleasă şi nu le-a fost simpatică. Aceste motive, precum şi concentrarea partidelor de stânga
cu partidul liberal, i-a făcut să aibă încredere în această organizaţie 19 . Cred că a şti că
tergiversările în cursul tratativelor duse până acum, nehotărârea şi teama de a-şi lua
răspunderea actelor de care ele depindeau le-a deziluzionat profund. Această greşeală nu
trebuie repetată. Dacă nu sunteţi sincer doritori de a ajunge la o înţelegere, mai bine nu
plecaţi la drum. Evident, nu e vorba de a accepta orice condiţiuni, dar nici nu trebuie să
plecăm la târg hotărâţi de a nu cumpăra sau vinde nimic. În privinţa procedurii de urmat
trebuie a lua contact în primul rând cu M.S. Regele Mihai, cu Mihai Antonescu, cu Iuliu
19 Este vorba despre Coaliţia Naţional Democrată în care comuniştii şi social-democraţii se aliaseră cu liberalii
conduşi de Gheorghe Tătărescu. Pentru detalii vezi Gh. Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice
din România, 1944 – 1947, Bucureşti, 1996.

DR. GHEORGHE ONIŞORU 15
Maniu şi Dinu Brătianu, care trebuie imploraţi să uite pentru moment orice resentimente
trecute şi să intre în coaliţie dându-i, evident prin colaborarea acceptabilă a partidelor
româneşti o şi mai mare autoritate în afară şi înăuntru. În acest scop fac, dragă George, şi la
tine un apel călduros ca să consimţi orice sacrificii de amor propriu, numai şi numai ca să
realizezi această operă de care depinde soarta neamului nostru. E cert că în nici un caz nu
trebuie tratat pe două căi, fără a face supralicitaţie, ci din contră, trebuie o acţiune unitară,
pentru a putea apăra cât mai bine interesele româneşti. Evident, trebuie stat de vorbă cu
Mihai Antonescu, mai mult ca oricine, are posibilitatea şi sper, dorinţa, de a vă ajuta la
plecarea delegaţilor şi la eventuala punere în practică a armistiţiului. Cred, de asemenea, că
poate face ceva pentru înţelegerea dintre diferitele noastre grupări politice. Desigur, nu va
fi uşoară şi nici fără risc această operaţiune, dar numai aşa ţara va răscumpăra greşelile
trecutului. Ca număr, cred că 2 delegaţi, maxim 3 este suficient. În orice caz, fie că un
acord cu Iuliu Maniu se va face, fie că nu, firma trebuie să rămână a coaliţiunii naţionale şi
trebuie să menţii situaţiunea, pentru că ţie ţi-e adresată invitaţiunea. Vă rog să mă ţineţi la
curent, prin Mihai Antonescu, de tot ce se va hotărî, spre a influenţa, eventual, mersul
tratativelor, prin Benes, care este absolut favorabil. Sunt de peste un an în contact
permanent cu el. să nu încercaţi a schimba locul tratativelor. Moscova este cerută sine qua
non. Nimeni nu ne poate aduce învinuiri. Vezi cazul Finlandei care cu ştiinţa Germaniei a
trimis delegaţi la Moscova şi apoi, cazul Ştirbey şi Vişoianu sunt precedente. În orice caz
trebuie riscat totul. Mă tem chiar că, evenimentele precipitându-se, dacă nu vă veţi grăbi, va
fi prea târziu; trebuie profitat de această ultimă şansă de a ieşi din conflict, cu sacrificii
evidente, căci suntem răspunzători de politica greşită pe care am dus-o, dar totuşi cu o ţară
de sine stătătoare, păstrându-şi dinastia şi aşezămintele ei de bază. În conştiinţa mea de
român, socotesc că nimeni la noi nu are dreptul de a respinge sau de a sabota această
ultimă şansă care ni se prezintă. Răspunderea lui faţă de ţară de istorie ar fi prea mari.
Dixit et salvari animam meam.
Al tău ca frate (ss) Franasovici
Prim post-scriptum. Cum, de când sunt aici, am lucrat într-un complet acord cu
Grigore Gafencu, care, în afară de orice consideraţiuni de politică internă, serveşte pe plan
naţional în mod admirabil ţara noastră, şi cum, în toate împrejurările, am lucrat cot la cot,
punând în comun posibilităţile şi legăturile noastre, aducând în chipul acesta,, după cum se
va vedea mai târziu, reale servicii cauzei noastre, am socotit de datoria mea a-l pune în
cunoştinţă de toată această chestiune. Ca şi mine el găseşte de o importanţă capitală şi este
de părere a-i da curs. Socoteşte, ca şi mine de altfel, că o înţelegere între Maniu şi Dinu
Brătianu ar fi extrem de utilă şi în acest caz numai, dacă ar fi nevoie, v-ar pune cu bucurie
serviciile lui la dispoziţie. În ceea ce mă priveşte, ştii că poţi conta şi de acum înainte, ca şi
în trecut, pe devotamentul meu întreg, oriunde şi oricând. Grigore Gafencu a trimis o
scrisoare domnului Maniu, expunându-i modul lui de a vedea.
Al doilea post-scriptum. Dacă pleacă cineva, roagă-l din partea mea să se intereseze de
soarta fiului meu Constantin, locotenent, regimentul 9 Roşiori, făcut prizonier în Crimeea,
la 11 aprilie 1944. Se poate adresa lui Fierlinger, ministrul cehoslovac la Moscova, care a şi
avut instrucţiuni de la Benes.
Al treilea post-scriptum. În ceea ce priveşte persoana ta, fii foarte cu băgare de seamă
în momentul svârcolirilor finale şi al retragerii germanilor. Mă tem că vor lua cu ei ostateci.
Caută refugiu la o legaţie neutră.

16
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
Al patrulea post-scriptum. Aştept răspuns grabnic, oricare ar fi hotărârea voastră, spre
a-l comunica mai departe.”
Folosindu-se de serviciile lui Vespasian Pella, Richard Franasovici va reveni cu detalii
foarte interesante în legătură cu o posibilă negociere directă cu ruşii, mediată de fostul
preşedinte cehoslovac Eduard Benes 20 . Acelaşi Franasovici, sesizând gravitatea
evenimentelor şi viteza cu care acestea se derulau împotriva intereselor româneşti, revenea
cu telegrama cifrată nr.185/14 august 1944:
„În ziua de 30 iulie primind de la domnul Benes o invitaţiune adresată domnului
Tătărescu şi pe care am socotit-o de un interes esenţial pentru ţara noastră, am rugat
Legaţiunea noastră din Berna să o transmită domnului prim ministru spre a dispune să se
remită domnului Tătărescu. Chestiunea fiind foarte urgentă insistam să mi se dea un
răspuns urgent.
Cum de la acea dată au trecut 15 zile, fără a mi se comunica vreun răspuns, oricare ar
fi fost el, sunt îndreptăţit a crede că domnul G. Tătărescu nu a fost pus în măsură a-mi da
acest răspuns.
Orice nouă întârziere atât din partea domnului G. Tătărescu în a-mi da răspunsul lui,
cât şi din partea mea ca transmiţător putând fi considerată ca o lipsă de seriozitate din
partea domnului G. Tătărescu cât şi a mea, mă voi socoti îndrituit, dacă nu voi primi
răspuns până joi 17 august, de orice natură ar fi el, să presupun că este vorba de un refuz
din partea lui G. Tătărescu de a da curs invitaţiunii făcute, refuz pe care împreună cu
lămuririle necesare, îl voi comunica domnului Benes.” 21
Dată fiind precipitarea evenimentelor, dar şi importanţa veştilor ce soseau din Elveţia,
însuşi ministrul de externe Mihai Antonescu va telegrafia la Berna. De remarcat tonul vădit
iritat al şefului diplomaţiei, care nu putea să-i ierte lui Franasovici şi Tătărescu apartenenţa
la camarila fostului rege Carol II:
„N-am primit nici o invitaţie a domnului Benes pentru domnul G. Tătărescu, ci o notă
a domnului Franasovici.
1. Primirea acestei note nu însemna că eu sunt obligat să-i dau şi răspunsul sau să mă
transform în intermediarul domnului Franasovici.
2. Voi vedea pe domnul Tătărescu şi-i voi comunica uimirea faţă de tonul cominatoriu
al domnului Franasovici.
3. Vă rog să-i comunicaţi că eu sunt informat despre acţiunile întreprinse de unii
carlişti din străinătate, gata să-l readucă pe ex-regele Carol II şi să facă Rusiei mari
concesiuni teritoriale, inclusiv baze navale şi aeriene la Turnu Severin şi Constanţa. Vă rog
să comunicaţi domnului Franasovici că eu am jurat credinţă regelui Mihai I şi consider
20 Legaţia de la Berna, cu nr.2052, sub semnătura lui Pella, transmitea următoarea scrisoare de la Franasovici
destinată lui Tătărescu:
„Ca urmare la telegrama prin care mi se cere de la Bucureşti a întreba pe Beneš dacă invitaţiunea Beneš –
Molotov adresată coaliţiei este cunoscută de anglo-americani, am făcut azi lui Beneš telegrafic această întrebare.
Din ultimele evenimente, cât mai ales din discursul lui Churchill deduc hotărât că anglo-americanii sunt la
curent. Cred deci de datoria mea a-ţi atrage atenţiunea încă o dată că în aceste ceasuri orice întârziere poate fi
fatală.
Rog a-mi da personal un semn că aţi primit scrisoarea mea şi a-mi comunica telegrafic pe calea aceasta răspunsul
tău.”, Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond Penal, dosar 40.005, vol.175, f.12.
21 Ibidem, f.16.

DR. GHEORGHE ONIŞORU 17
trădători pe toţi aceia care vor să readucă în ţară un rege detronat de naţiune, pentru că
politica lui a dus ţara la prăbuşirea graniţelor., iar pe noi cei de azi la umilinţe complete şi la
neîndurate lovituri de la foştii noştri aliaţi, cărora, cărora n-am înţeles niciodată să le facem
război sau măcar provocaţiuni. Sunt în posesia tuturor turpitudinilor şi malversaţiunilor
financiare ale fostului rege şi echipelor sale şi în nici un caz nu mă simt dator să contribui la
restaurarea unei monarhii de aventură şi a unui sistem politic care a dus la drama naţională
şi la cele mai cumplite încercări, pe care conştiinţa mea de român le suportă treaz şi dârz de
4 ani în nădejdea că va putea salva ţara cu concursul unităţii tuturor românilor demni şi
întregi, ci nu s-o ducă la groapă cu graba celor care sunt preocupaţi de putere şi venituri.
4. Domnul Franasovici să nu mă confunde pe mine şi mâinile mele curate cu
politicienii regimului Carol II, adresându-mi limbaj cominatoriu, în timp ce eu îmi sbucium
aici viaţa, iar domnia sa a fugit de 4 ani dintr-o ţară la a cărei prăbuşire a contribuit şi
domnia sa prin politica neserioasă, din care a făcut parte. Aşadar, lipsa de seriozitate de care
vorbeşte în mesajul său să nu mi-o adreseze ca lecţie mie.
5. Domnul Franasovici să-şi recitească telegrama pentru ca în lumina punctelor 1-5 săşi
dea seama că nu domnia sa şi nici chiar domnul Tătărescu au ajuns să fie guvern şi factor
constituţional, sau să hotărască destinele României. Am primit şi eu invitaţiuni, nu numai
domnul Tătărescu. Dar ceea ce importă sunt drepturile şi garanţiile de securitate ale
frontului nostru de azi şi ale libertăţilor româneşti de totdeauna, ci nu concesiuni grăbite ca
cele ale domnului Manoilescu la Viena (Mihai Antonescu are în vedere dictatul din 30
august 1940 – n.n.) sau ale domnului Tătărescu în 1940, fără nici o garanţie concomitentă,
expunând ţara şi instituţiile de distrugeri totale. Patru ani nu am auzit de existenţa
domnului Franasovici atunci când prin strădania chinuită şi rezistenţa de aici împotriva
anarhiei create şi lăsate de fostul rege Carol II, ne-am făcut datoria de a apăra ţara
împotriva revoluţiei dinăuntru şi a tuturor ameninţărilor din afară. Azi domnia sa crede că
ne mai poate da şi lecţii, trimiţându-mi mesaje cominatorii.
6. Fiind informat că ruşii au tratat cu fostul rege Carol II şi unii oameni ai săi, care au
făcut concesiunile sus amintite, vă rog ca această telegramă împreună cu aceea pe care o
veţi primi ca urmare a mesajului pentru 10 august, să o remiteţi în copie şi tatălui şi fiului
profesorului, rugând să ia cunoştinţă, întrucât am convingerea că ne găsim în faţa unei
acţiuni mult mai grave, faţă de care tonul domnului Franasovici nu este decât o imprudentă
anticipaţie. Mihai Antonescu” 22
Ultimele tentative serioase pentru încheierea unui armistiţiu s-au înregistrat tot la
Stockholm. La 8 august 1944, George Duca primea de la Bucureşti o telegramă semnată de
Grigore Niculescu-Buzeşti, în care era făcută propunerea de trimitere a unei echipe
conduse de generalul Aurel Aldea peste linia frontului, pentru a negocia direct cu
Moscova 23 . Deşi a prezentat imediat iniţiativa ambasadoarei sovietice Kollontay 24 , Duca a
primit răspunsul abia la 23 august:
22 Ibidem, f.17-18.
23 Generalul Aurel Aldea avea mandat clar din partea conducerii Blocului Naţional Democrat, semnat de Dinu
Brătianu, pentru Partidul Naţional Liberal, Iuliu Maniu, pentru Partidul Naţional Ţărănesc, Lucreţiu
Pătrăşcanu, pentru Partidul Comunist, şi Constantin Titel Petrescu, pentru Partidul Social Democrat:
„Mandat
Domnul general Aurel Aldea mandatar pe lângă guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste al Blocului
Naţional Democratic român, este împuternicit să semneze, în numele acestui Bloc, cu guvernele Uniunii

18
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
„Doamna Kollontay… mi-a declarat că guvernul sovietic primeşte misiunea generalului
Aldea, după care toţi trei am studiat posibilităţile trecerii avionului peste graniţa rusească…
Plecând, eram profund dezgustat de felul în care ruşii s-au purtat, căci era prea
limpede că nu a vrut să-şi dea consimţământul decât după începerea ofensivei, spre a iniţia
negocierile sub presiunea situaţiunii militare.” 25
Astfel s-a ajuns la formula loviturii de stat de la 23 august 1944, o soluţie disperată întrun
moment în care ţara se îndrepta spre catastrofă. Contextul internaţional va conduce în
doar câteva zile la transformarea momentelor de bucurie din seara zilei de 23 august 1944,
în ani de coşmar legaţi de instaurarea şi construirea regimului totalitar comunist.
Avem convingerea însă că aceste momente cruciale din istoria noastră contemporană
nu şi-au relevat încă toate secretele. Există încă numeroase surse de arhivă neexploatate, iar
în acest studiu nu am făcut decât să punem în discuţia specialiştilor astfel de documente.
Republicilor Sovietice Socialiste, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii, actul de armistiţiu conform
propunerilor făcute de Aliaţi şi ameliorărilor consimţite ulterior de guvernul sovietic.
Convenţia de armistiţiu va rămâne secretă, ea neputând fi publicată decât după punerea în aplicare. Aplicarea
armistiţiului se va face deîndată ce se va constitui guvernul legal român.
Domnul general Aldea este însărcinat de asemenea să coordoneze acţiunea militară a României cu a armatei
sovietice şi a celorlalţi aliaţi.
Domnia sa este mandatat în acelaşi timp să discute cu guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste toate
modalităţile de aplicare ale armistiţiului precum şi de a semna, după ce va fi prealabil autorizat, o convenţie în
acest sens.
Făcut în Bucureşti, azi 17 august 1944.” Ibidem, dosar 40.002, vol.10, f.477.
24 G. Duca, op.cit., vol.III, pp.94-97.
25 Ibidem, f.98.
*

MONALISA GIUGLEA 19
NATO CA ACTOR REGIONAL: INFLUENŢA ASUPRA COMPLEXULUI DE
SECURITATE A BALCANILOR DE VEST
Monalisa Giuglea ٭
Abstract
Ever since the collapse of the communist regimes, the Western Balkans region has
been characterized as an area of instability and requested the attention and intervention of
several international actors, such as: NATO, the EU or UN. The region has its special
features, especially taking into account the intersection of the great powers’ geopolitical
interests that stands at its core. It also represented a challenge for the European security
and stability due to the fact that the lack of equilibrium in this area could have spread easily
in the other regions. The aim of this paper is to analyze the way in which NATO shaped the
evolution of the Western Balkans as a security complex and how did it influence the
consolidation of a secure peace in this region. Another goal of this paper is to show how the
Western Balkans have turned into a regional security complex and especially how did
NATO deal with the events in the area.
Keywords: security complex, regional security, the Euro-Atlantic community, Western
Balkans.
Conceptul de “complex de securitate” şi aplicabilitatea sa în Balcanii de Vest
Aşa cum explică Barry Buzan, statele au fost considerate principalii actori
internaționali pentru o lungă perioadă de timp. Cu toate acestea, relațiile internaționale au
devenit tot mai complexe, iar mediul de securitate s-a schimbat drastic. Întreaga lume a
început să se confrunte cu o serie de provocări care au determinat atât statele, cât şi
organizațiile internaționale să îşi regândească agenda de securitate şi să elaboreze noi
strategii în aşa fel încât să îşi poată asuma un rol pe scena relațiilor internaționale, să se
adapteze la aceasta şi să îşi poată proteja interesele. Un grad de atenție sporit a început să
fie acordat “subsistemelor de securitate regională” ca având o influență semnificativă asupra
evoluției evenimentelor internaționale şi pentru siguranța celorlalți actori globali.
Evenimentele recente au demonstrat că până şi cele mai puternice state sunt vulnerabile şi
că puterea absolută nu le garantează securitatea, în ciuda capacității militare foarte ridicate.
De aceea, teoria realistă potrivit căreia un actor internațional îşi poate asigura securitatea în
condițiile în care are suficientă putere economică, politică, militară şi acces la informații nu
se mai aplică în contextul noii ordini internaționale, unde actorii combină armele
convenționale cu cele nonconvenționale, pentru a-şi atinge propriile obiective, luând în
considerare amenințările şi provocările specifice [1].
Conceptul de „securitate” are mai multe definiții, cele mai multe dintre ele fiind
raportate la valorile şi principiile pe care statele tind să le protejeze atunci când îşi
٭
Analist Relaţii Internaţionale - Center for European Policy Evaluation, Bucureşti, România (e-mail:
monalisagiuglea@gmail.com)

20
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
elaborează strategia de securitate. Walter Lippman, cel care a elaborat şi noțiunea de
“război rece”, menționa că un stat are securitatea asigurată atunci când nu este nevoit să
sacrifice valori importante, dacă vrea să evite un război şi dacă este capabil să îşi mențină
aceste valori în drumul spre obținerea victoriei într-un conflict militar. Concret, securitatea
se referă la absența temerii că valorile unui anumit actor internațional vor fi puse în pericol
la un moment dat [2]. Dacă actorii internaționali îşi definesc propriile valori, aceştia
definesc şi amenințările la adresa propriei securități pentru a le putea contracara, în cazul
în care este necesar. Buzan a identificat mai multe tipuri de astfel de amenințări, printre
care şi: conflictele inter-etnice, conflictele ideologice şi proliferarea armelor de distrugere
în masă ce afectează identitatea statelor [3]. Începutul secolului al XXI lea a adus cu sine
noi tipuri de amenințări: migrația iregulară, traficul de droguri şi persoane, dar şi
accidentele ecologice care au împiedicat statele să dezvolte relații sociale normale.
Prin urmare, actorii internaționali tind să regândească şi să îşi re-evalueze pozițiile pe
scena internațională, dezvoltând noi mijloace de combatere a acestor amenințări.
Atitudinea față de ele a fost influențată şi de evenimentele recente şi de relațiile pe care le
au cu ceilalți actori. Fără îndoială, evenimentele ce au loc în proximitatea lor spațială
influențează şi forma strategiei lor de securitate. Variabila geografică este, de asemenea,
foarte importantă în acest caz: în cele mai multe cazuri factorii regionali şi specificul zonei,
percepțiile asupra vecinilor şi obiectivele geopolitice sunt oglindite în deciziile oamenilor
politici. Echilibrul de putere setează şi tipul relației dintre actorii internaționali, după cum
urmează: statele puternice produc securitate, în timp ce statele mai slabe o consumă, având
în vedere că nu au la dispoziție un cadru politic şi social care să le asigure protecția
valorilor. De aceea, spațiul geografic şi problemele de proximitate sunt relevante atunci
când este vorba despre nivelul de analiză național, regional sau global.
Tendința generală, aşa cum observă Buzan şi Ole Waever, este de a analiza fie nivelul
de securitate național, fie cel internațional. Cei doi autori au arătat că “regiunea, în
contrast, se referă la nivelul în care statele sau alte unități cooperează suficient de intens
încât securitățile lor nu pot fi luate separat una de cealaltă. Nivelul regional se află la
joncțiunea dintre nivelul național şi cel global, acolo unde majoritatea acțiunilor au loc.”[4]
Chiar dacă nivelul regional a fost neglijat, acesta influențează atât mediul de securitate
național, cât şi pe cel global, având în vedere că sunt interconectate şi, câteodată, dacă
evenimentele dintr-o regiune tind să escaleze, impactul acestora asupra securității unui stat
sau asupra mediului internațional nu poate fi minimizat.
Pentru a înțelege importanța Balcanilor de Vest asupra securității euro-atlantice, un
grad sporit de atenție trebuie acordat conceptului de “complex de securitate”. Buzan si
Waever îl definesc ca fiind un grup de state ale căror interese de securitate le leagă suficient
de strâns pentru ca ele să poată fi analizate ca un întreg [5]. Există numeroase dezbateri
asupra delimitării Balcanilor de Vest drept complex de securitate per se sau ca subcomplex
al complexului de securitate european. Buzan si Waever pun accent pe caracteristicile care
transformă un grup de state într-o regiune, menționând că un grup de entități trebuie să
posede un grad suficient de interdependență în materie de securitate care să le definească
drept un set unitar şi să le diferențieze de regiunile de securitate înconjurătoare [6]. Buzan
identifică două mari perioade de timp ce definesc evoluția Balcanilor de Vest: din 1990
până în 1999, războiul din Kosovo şi din 1999 până acum, menționând că în prima

MONALISA GIUGLEA 21
perioadă, regiunea Balcanilor de Vest poate fi considerată un complex de securitate, dar că
în a doua perioadă aceasta este mai degrabă un sub-complex de securitate [7] datorită
faptului că evenimentele din zonă au fost modelate mai degrabă la nivel european, decât la
nivel regional. În “Popoarele, statele şi teama”, Buzan afirmă că aceste complexe de
securitate tind să fie durabile, dar fără a fi permanente sau rigide la interior pentru că
factorii externi le influențează într-un mod sau altul [8]. Având în vedere acest aspect, sunt
de părere că intervențiile NATO şi ale UE au fost decisive pentru evoluția acestui complex
de securitate.
Datorită caracteristicilor comune şi parcursului istoric aproape identic, dar şi
configurației sociale şi politice, țările din Balcanii de Vest se pot constitui într-un complex
de securitate. Mai mult, aşa cum îl definesc Buzan şi Waever, regiunea a fost abordată de
ceilalți actori internaționali ca un întreg, nu ca piesele unui puzzle. Preocuparea lor era
dacă această regiune va fi capabilă să se îndrepte către o pace stabilă. Eforturile NATO şi ale
UE au fost direcționate către stabilizarea întregii regiuni, nu doar a unui număr de state.
Acestea au intervenit în Macedonia, Kosovo şi Bosnia şi au dezvoltat programe ce includ
Albania şi Croația. NATO şi UE au înțeles importanța stabilității regiunii pentru stabilitatea
întregii comunități euro-atlantice.
După dezintegrarea violentă a Iugoslaviei, actorii internaționali şi-au îndreptat atenția
spre regiunea Balcanilor de Vest. Era evident la acel moment că securitatea europeană ar fi
fost serios amenințată în cazul în care conflictele ar fi escaladat. De aceea, nişte măsuri de
securitate erau imperios necesare. Regiunea poate fi caracterizată în urmatorii termeni:
instabilitate politică, stabilitate socială precară, transparență fluctuantă, predictabilitată
limitată, conviețuirea mai multor etnii ce conduce la tensiuni etnice, corupție, crimă
organizată, trafic ilegal de bunuri şi persoane [9]. Aceste caracteristici sunt comune pentru
Bosnia, Kosovo, Macedonia, Albania, state care au avut o evoluție similară după sfârşitul
războiului rece. Evenimentele nu au avut o evoluție violentă în fiecare țară dar toate au fost
instabile şi incapabile să gestioneze situația internă de către ele însele. Insecuritatea a fost
întotdeauna una dintre principalele preocupări ale actorilor internaționali care au încercat
în permanență să îşi îmbunătățească stabilitatea în propria regiune. NATO este unul dintre
actorii internaționali care au intervenit aici, de aceea îmi voi îndrepta atenția către
intervenția sa în regiune, individual sau în cooperare cu UE.
1. Amenințări şi riscuri în Regiunea Balcanilor de Vest
Criza din Balcani s-a identificat cu momentul în care NATO şi UE au pus pentru prima
oară în practică relația de cooperare, având în vedere că războiul din Kosovo a demonstrat
faptul că ambele trebuie să îşi regândească agenda de securitate şi să abordeze problemele
de securitate din regiune într-un mod mai adecvat. Situația dificilă din Balcanii de Vest a
fost influențată de o serie de factori, iar progresul său a fost în principal dependent de:
“crizele economice cronice, respingerea legitimității regimului, conflictele politice
numeroase, norme guvernamentale slabe şi instituții incapabile să gestioneze stresul cauzat
de acestea” [10]. Toate acestea au condus la apariția mişcărilor naționaliste în toate țările:
Slovenia şi Croația şi-au declarat independența în Iunie 1991 şi până în 2008, şapte noi state
au fost formate, în timp ce Bosnia şi Herțegovina şi Kosova se află încă sub tutela
internațională [11]. Instabilitatea regiunii a devenit o amenințare pentru toate celelalte

22
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
state ce fac parte din comunitatea euro-atlantică, având în vedere că un conflict armat ar fi
putut escalada şi ar fi putut provoca daune mult mai mari în proximitatea spațială. NATO a
dezvoltat o serie de programe pentru demilitarizare în Kosovo, Macedonia, Bosnia şi
albania, pe baza unor acorduri internaționale. Pentru a arăta specificul amenințărilor şi
riscurilor din regiunea Balcanilor de Vest raportat la comunitatea euro-atlantică, voi utiliza
exemplul Bosniei. Timp de mai mulți ani, Bosnia fost o oază a traficului ilegal de arme,
persoane si bunuri, pentru instabilitate politică şi etnică. Aceste amenințări sunt comune
pentru toate componentele complexului care solicitau intervenția actorilor internaționali în
zonă.
Din cauza faptului că niciuna dintre organizațiile cu profil de apărare din Europa
(OSCE sau chiar ONU) nu a reusit să rezolve situația din fosta Iugoslavie, NATO trebuia să
intervină, să pună capăt conflictelor din Bosnia. Statele Unite au avut partea lor de
contribuție cu toate că nu au dorit să se implice în primă fază. Au înțeles, însă că UE nu ar
fi reuşit să oprească acest conflict. Prin urmare, au preluat operațiunile militare ce au
culminat cu implementarea Acordului de Pace de la Dayton la sfârşitul lui august 1995,
după atacurile NATO asupra sârbilor bosniaci [12]. Succesul NATO în regiune a atras
atenția UE care a conştientizat că este încă vulnerabilă în fața acestor amenințări şi că
securitatea europeană este amenințată. Europenii au ajuns la concluzia că războaiele civile
din afara teritoriile statelor membre UE pot afecta interesele de securitate europene având
în vedere apropiere, exodul de refugiați, genocidul sau chiar răspândirea acestor pericole
pe teritoriile europene [13]. Cu toate acestea, NATO a avut un rol important în refacerea
echilibrului în Balcanii de Vest, mai ales că violențele au încetat şi eforturile în zonă au fost
direcționate către dezvoltarea statului. Intervenind în Kosovo şi Macedonia, NATO şi-a
asumat responsabilitatea pentru implementarea pe plan militar a prevederilor de la Dayton.
NATO a impus embargoul armelor cu toate că au sprijinit posibilitatea ca bosniecii să se
poată apăra. Mai mult, intervenția NATO în vederea implementării prevederilor acordului
de la Dayton a dus la crearea constituției statului şi a unei structuri guvernamentale ce
asigura coabitarea paşnică a musulmanilor bosnieci, sârbilor bosniaci, croaților, punând
capăt conflictelor şi crimelor din Bosnia [14].
La fel ca celelalte componente ale complexului de securitate al Balcanilor de Vest,
Bosnia amenința securitatea europeană la mai multe nivele, dată fiind poziția sa geografică
ce favoriya traficul de narcotice din Orientul Mijlociu, traficul de ființe umane din Europa
Centrală şi traficului de arme. Acestea sunt consecințele instabilității guvernamentale,
absenței unui spațiu de securitate omogen, fragmentării instituționale, culturii
organizaționale disfuncționale şi extremismului politic [15]. După ce NATO a stabilit şi
aigurat securitatea temporară în regiune prin intermediul mijloacelor militare, UE a
intervenit pentru a reforma poliția locală şi a implementa instrumentele care să combată
crima organizată în zonă. De aceea, la 1 ianuarie 2003, UE a lansat misiunea poliținească în
Bosnia.
UE a reuşit să modernizeze poliția din Bosnia conform standardelor europene şi
internaționale, să creeze un nou sistem de educare a poliției şi să reformeze întregul sistem
de securitate (inclusiv sistemele juridic, de apărare şi de intelligence), să combată corupția
în zonă, să dezvolte sustanibilitatea financiară [16]. Fără intervenția NATO aceste reforme
nu s-ar fi putut realiza. Se poate spune că puterea de tip “hard” a NATO combinată cu cea

MONALISA GIUGLEA 23
de tip “soft” a avut rezultate pozitive pentru creşterea stabilității în zonă. Rolul NATO este
bine definit, mai ales că a creat pentru UE calea către implementarea măsurilor luate, ceea
ce nu s-ar fi putut realiza altfel. EU nu avea mijloacele necesare pentru a gestiona o situație
atât de tensionată. A beneficiat de experiența şi logistica NATO sub auspiciile Acordurilor
Berlin Plus. UE a preluat şi misiunea de menținere a păcii de la NATO, trimițând un număr
semnificativ de trupe care să susțină pacea şi stabilitatea în Balcanii de Vest [17]. EUFOR
Althea a continuat eforturile de stabilizarea făcute de NATO în timpul operațiunii SFOR.
Cu toate că SFOR ajunsese la final, NATO a rămas în Bosnia pentru a sprijini procesul de
reformare condus de UE.
Eforturile actorilor internaționali de îmbunătățire a stabilității şi securității în regiune
sunt evidente. În ciuda acestui fapt, în Bosnia se resimte o lipsă de stabilitate şi este
considerată mai degrabă disfuncțională din cauza unei dispute politice între grupurile
aflate în stat, bosniecii şi minoritățile ce reprezintă aproape o treime, sârbii, dispută cauzată
de caracteristicile sistemului electoral din Bosnia [18]. Având un istoric similar, Macedonia
a progresat mult mai mult după intervenția NATO şi a UE. Cunoscută drept o oază de
stabilitate în Balcanii de Vest, Macedonia s-a confruntat cu un conflict etnic între albanezi
care au fost excluşi din viața social şi politică şi slav-macedoneni. Conflictele inter-etnice au
devenit tot mai intense după războiul din Kosovo şi au reprezentant un semnal pentru
celelalte state din regiune. După insurgența albaneză ce a avut loc în primăvara lui 2001,
NATO a intervenit pentru a dezarma, imobiliza insurgenții şi pentru a pune capăt
conflictelor [19]. NATO şi-a utilizat forța militară pentru a restabili ordinea şi securitatea în
acea zonă, asigurând implementarea Acordului Ohrid.
Operațiunea NATO, “Allied Harmony”, a condus Macedonia către o pace stabilă ce
durează şi acum. Macedonia a făcut progrese semnificative încă de la intervenția NATO,
construind un sistem democratic şi pluralist în cadrul căruia au loc alegeri regulate ce
respectă solicitările organismelor de monitorizare, cum ar fi OSCE. În acelaşi timp,
Macedonia a consolidat economia de piață, deşi ca şi în cazul vecinilor săi, corupția şi
grupurile de interese netransparente continuă să coopereze. De la implementarea Acodului
Ohrid s-au făcut progrese mari pentru că drepturile albanezilor au început să fie respectate
şi un anumit echilibru în ceea ce priveşte sectorul civil a fost atins.
Comparând cele două cazuri, se poate spune că cele două țări au avut o evoluție
similară după intervenția actorilor internaționali. Fără forța militară a NATO, fără
capabilitățile, logistica şi metodologia specifică, aceste rezultate nu ar fi putut fi obținute.
Privind în urmă catre cadrul istoric al celor două cazuri, se poate afirma că, Regiunea
Balcanilor de Vest s-a constituit într-un adevărat “butoi cu pulbere” care amenința
securitatea complexului de securitate european, la o scală mai mare [21]. Parcursul istoric
similar, caracteristicile sociale şi politice şi nevoile în materie de securitate a unit aceste țări
suficient de mult, aşa cum menționează Buzan, pentru ca ele să poată fi definite ca un
complex de securitate. Pe de altă parte, evoluția ulterioară şi specificul evoluției lor, datorat
intervenției actorilor internaționali, le-a făcut parte a complexului de securitate europeană,
potrivit delimitării pe care tot Buzan o face. Potrivit teoriei sale, expusă mai sus, Regiunea
Balcanilor de Vest s-a transformat după 1999 mai degrabă într-un subsistem al complexului
de securitate europeană deoarece securitatea sa a fost modelată prin intervenția celorlalți

24
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
actori internaționali. După cum am descris mai sus, rolul NATO în regiune a fost mai mult
decât important şi defineşte evoluția regiunii.
“Un aspect particular pentru întreaga regiune a Balcanilor de Vest este reprezentat de
rolul important atribuit comunității internaționale (CI) în rezolvarea litigiilor (inclusiv a
celor domestice). Există o percepție omniprezentă că majoritatea acestor probleme nu pot
avea soluții de durată în absența “arbitrajului” oferit de reprezentanții CI (de exemplu, de
către SUA sau UE)” [22]. De aceea regiunea Balcanilor de Vest a fost considerată în
literatura de specialitate ca fiind mai mult un subcomplex de securitate. Intervenția CI a
fost inevitabilă pentru că aceste țări erau instabile din punct de vedere guvernamental şi nu
erau caracterizate de coerență socială şi politică. Conflictele etnice şi utilizarea forțelor
armate au reprezentat o amenințare la adresa securității euro-atlantice, iar NATO şi UE şiau
cumulat eforturile influențând evoluția acestui subcomplex de securitate.
Rolul NATO în modelarea complexului de securitate din Balcanii de Vest a fost cu atât
mai vizibil în aprilie 2008, în cadrul summit-ului de la Bucureşti, când Albania şi Croația au
primit invitațiile de a deveni membre NATO. Până la sfărşitul lui 2008 Bosnia şi
Herțegovina, la fel şi Muntenegru s-au alăturat Chartei Adriatice, ceea ce arată că au făcut
eforturi pentru a evolua către asigurarea propriului echilibru.
2. De ce intervenția NATO? Caracteristici ale regiunii Balcanilor de Vest şi impactul
asupra ordinii internaționale.
Departe de a-şi fi finalizat misiunea, NATO şi-a redefinit valorile şi obiectivele după
sfârşitul Războiului Rece. Mulți sceptici erau de părere că NATO va dispărea, având în
vedere că după dezintegrarea Pactului de la Varşovia, şi-a pierdut obiectivul principal. În
schimb, NATO şi-a reconfigurat locul pe arena internațională pentru a putea gestiona noile
amenințări şi riscuri la adresa securității euro-atlantice. Schimbări fundamentale au avut loc
la sfârşitul Războiului Rece şi NATO a trebuit să se adapteze noii arhitecturi de securitate.
NATO a fost creată, pe 4 aprilie 1949, ca o alianță care să contrabalanseze acțiunile URSS în
Europa, având un scop bine definit: menținerea păcii şi stabilității euro-atlantice. Aşa cum
este prevăzut în Tratatul de la Washington, statele membre NATO erau hotarâte să
garanteze libertatea, moştenirea comună şi civilizația popoarelor lor, fondate pe baza
principiilor democratice, a libertății individuale şi statul de drept. Acestea caută să
promoveze stabilitatea şi bunăstarea în regiunea nord-atlantică [23].
În afară de aceste aspecte, specificate în Tratatul de la Washington, NATO a stabilit un
număr de valori, dar şi modalitățile de a proteja aceste valori. NATO a creat un cadru menit
să asigure independența identității sale şi “integritatea sa funcțională”, având în vedere că
Buzan se referă la securitate ca la capacitatea unui actor internațional de a menține aceste
două elemente intacte [24]. Intervenția NATO în regiunea Balcanilor de Vest poate fi
explicată atât cu ajutorul principiilor realiste, cât şi cu ajutorul celor constructiviste, întrucât
percepțiile pe care actorii internaționali le au unii despre ceilalți influențează modul în care
îşi distribuie resursele şi îşi folosesc capabilitațile, deci puterea.
NATO a intervenit în regiunea Balcanilor de Vest pentru a-şi proteja valorile în
regiunea euro-atlantică. La acel moment, Uniunea Europeană nu avea mijloacele necesare
pentru a-şi asigura securitatea în regiune şi nu avea o politică externă şi de securitate
coerentă. De aceea, rolul NATO a fost important în ceea ce priveşte modelarea acestui

MONALISA GIUGLEA 25
sistem de securitate, apoi sub-sistem al complexului de securitate european. Deoarece era
mai preocupată de evoluția Uniunii Economice şi Monetare, UE nu a acordat atenție creării
unei politici de apărare comune şi coerente. De aceea, evenimentele din Balcani i-au
surprins fără un plan strategic şi au fost un semnal de alarmă pentru statele membre care au
realizat că fără intervenția NATO, conflictele ar fi avut un impact negativ asupra securității
euro-atlantice. Chiar înauntrul NATO, capabilitățile europene nu erau proporționale cu
cele ale NATO: “Pentru mai mult de 50 de ani, americanii au cerut europenilor să îşi
augmenteze capacitatea de apărare şi să preia din povara apărării colective” [25]. După
războiul din Kosovo, relația de cooperare dintre NATO şi UE a fost consolidată şi a avut un
impact deosebit asupra stabilizării Balcanilor de Vest. Influența acestei relații de cooperare
şi asupra evoluției comunității euro-atlantice este de necontestat. Deşi, inițial, cooperarea
dintre cele două a fost una fragilă, în timp, valorile democratice şi normele le-au adus
sufficient de aproape încât să îşi poată construe un cadru de securitate care să le protejeze
valorile promovate. Prin intermediul acestui cadru de securitate, NATO şi UE au lansat
diferite operațiuni care au contribuit la stabilitatea sistemului internațional.
Comunitatea internațională a devenit, deci, foarte puternică şi unul dintre pilonii de
referință ai sistemului internațional. Obiectivele commune, configurațiile instituționale
similar au făcut posibilă colaborarea dintre cele două. NATO şi UE au lucrat împreună
pentru a menține securitatea şi stabilitatea comunității euro-atlantice, dar au luptat şi
împotriva amenințărilor globale, precum terorismul. Relația lor de cooperare a început să
se intensifice după conflictul din fosta Iugoslavie, când UE a încercat să îşi adapteze politica
de securitate la principiile specifice NATO. UE şi NATO au semnat acordurile Berlin Plus
în 2002, şi-au intensificat relația de cooperare şi au lucrat împreună pentru a stabiliza
regiunea Balcanilor de Vest. Acesta este doar unul dintre exemplele care arată ca NATO,
împreună cu UE reprezintă piatra de temelie a stabilității şi securității în regiune.
Operațiunile desfăşurate în Bosnia şi Macedonia sub umbrela acordurilor Berlin Plus le-a
intensificat relația de colaborare şi au demonstrat că acestea sunt complementare pe
probleme de securitate. Date fiind aceste exemple, se poate spune că relația de cooperare
dintre UE şi SUA este una de succes. NATO este un pilon important pentru menținerea
securității şi stabilității în regiune, iar contribuția sa este relevantă atât pentru evoluția
complexului de securitate a Balcanilor de Vest, dar şi pentru evoluția Politicii Europene de
Securitate şi Apărare. În pragul acestor evenimente, UE a simțit nevoia de a-şi consolida
securitatea în propriul său spațiu, prin orice mijloace.
3. Concluzii
Regiunea Balcanilor de Vest este exponențială pentru teoria complexelor de
securitate, deşi are nişte caracteristici speciale, aşa cum menționează Buzan în lucrarea sa,
“Popoarele, statele şi teama”. Datorită faptului că structura sa de securitate şi dezvoltarea sa
au fost influențate de intervenția altor actori internaționali, această regiune a fost tratată ca
un “subcomplex de securitate”. Cu toate acestea, luând în considerare parcursul social,
economic şi politic al statelor precum Croația, Albania, Bosnia şi Macedonia şi perspectiva
politicilor interne ale acestora, se poate spune că au suficiente caracteristici comune şi că
sunt interdependente într-o măsură care permite ca acestea să fie definite ca un complex de
securitate per se. Aşa cum am arătat pe parcursul celui de-al doilea capitol al lucrării, NATO

26
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
a avout un rol foarte important în stabilizarea şi consolidarea securității in regiune. Fără
intervențiile sale militare, misiunile civile, de menținere a păcii nu ar fi putut fi dezvoltate şi
implementate în regiune. De aceea, în opinia mea, NATO, ca şi celelalte organizații
internaționale (OSCE, ONU, UE) au avut un grad mare de influență asupra evoluției
regiunii Balcanilor de Vest drept complex de securitate.
[1] Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, (Bucureşti: Centrul Român de Studii
Regionale, 2005), p. 17;
[2] Lippmann apud Sava, op.cit., p. 18;
[3] Buzan apud Sava, op.cit., p.231;
[4] Barry Buzan and Ole Waever, Regions and powers. The Structure of International
Security, (New York: Cambridge University Press, 2003), p. 43;
[5] Ibidem, p. 44;
[6] Ibidem, p. 47-48;
[7] Ibidem, p. 395;
[8] Barry Buzan, People, States and Fear, (Brighton: Wheatsheaf Books, 1983), p. 106;
[9] Adrian S. Constantinescu, The Western Balkans and NATO: at the crossroads of
national interests and interests of the Great Powers in Romanian Journal of European
Studies, Vol. 1, No. 2, (C&A Publishing, 2011), p. 51;
[10] Richard Caplan, The Western Balkans. On the path to stability în The Routledge
Handbook of Security Studies, Myriam Dunn Cavelty and Victor Mauer (ed.), (London:
Routledge, 2010), p. 359, 360;
[11] Ibidem, p. 360;
[12] Martin Reichard, The EU-NATO relationship : A legal and political perspective,
(Hampshire: Ashgate, 2006), p.54;
[13] Kaiser apud Reichard, op. cit., p. 54;
[14] Mühlmann, Thomas, The Police Mission EUPM in Bosnia, 2003-05 în European
Security and Defence Policy – An implementation perspective, Michael Merlingen, Rasa
Ostrauskaité (ed.), (London: Routledge, 2008), p. 44,45;
[15] Idem;
[16] Ibidem, p. 53;
[17] Bertin, Thomas, The EU Military operation in Bosnia în European Security and
Defence Policy – An implementation perspective, Michael Merlingen, Rasa Ostrauskaité (ed.),
(London: Routledge, 2008), p. 60;
[18] Edward P. Joseph, Bosnia-Herzegovina în Western Balkans Policy. Review 2010,
Janusz Bugajski (ed.), (Center for Strategic and International Studies, September 2010), p.
57;
[19] Flessenkemper, Tobias, Eupol Proxima in Macedonia în European Security and
Defence Policy – An implementation perspective, Michael Merlingen, Rasa Ostrauskaité (ed.),
(London: Routledge, 2008), p. 78;
[20] Janusz Bugajski, The Republic of Macedonia/ Former Yugoslav Republic of
Macedonia în Western Balkans Policy. Review 2010, Janusz Bugajski (ed.), (Center for
Strategic and International Studies, September 2010), p. 82;
[21] Adrian S. Constantinescu, op.cit., p. 51;
[22] Ibidem, p. 52;

MONALISA GIUGLEA 27
[23] The North Atlantic Treaty, disponibil la: http://www.nato.int/natowelcome/pdf/nato_treaty_en_light.pdf;
[24] Buzan apud Sava, op.cit., p. 29;
[25] Pascal Boniface, European Security and Transatlanticism in the Twenty-First
Century în NATO and European Security – Aliance politics from the end of the Cold War to
the age of terrorism, Alexander Moens et al. (ed.), Praeger, London, 2003;

28
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
EVOLUŢII POLITICE, ECONOMICE ŞI MILITARE IN SPAŢIUL POST-SOVIETIC
(1991-2012)
Ambasador Paraschiva Bădescu ٭
Abstract
The sudden dissolution of the Soviet Union (no shadow of regret) left behing it an
area of conflicts and contradictions which are still concernning the world. On the other
side, the continuation of a policy of areas of influence and of domination does not facilitate
the solution of problems or the development of the new countries. The study presents the
situation and evolutions around the Caucasus and its conflicts, the rise of nationalist trends
in the area and in Russia per se, the conflict in Transnistria, its causes and the interests
involved, as well as the kee position of Ukraine and the different aspects of the pipelines
war. Different structures created afterwords and their objectives - C.S.I., the Shanghai group
and G.U.U.A.M. - are also considered in depth, as mechanisms of cooperation but which
are used for coordinating policies of the weaker states and for creating a balance to western
oriented international organisations. The area remains a ground of conflic of interests,
mainly between the Russian Federation and U.S.A., without forgetting the more subtle
activities of China and of the European Union, mainly in the economic field.
Keywords: new military doctrine, close neighbourhood, Eurasia, nationalism, islamic
fundamentalism, pipelines interests, Eastern partnership, areas of influence
Sfârşitul marilor imperii a fost, în general, consecinţa unor lupte, confruntări
prealabile, al perturbării relaţiilor care au provocat conflicte. In ceea ce priveşte
dezintegrarea imperiului sovietic, chiar dacă aspiraţiile naţionale s-au manifestat în ultimii
săi ani de existenţă, prăbuşirea centrului a fost cea care a declanşat procesul, spre
stupefacţia tuturor. Decizia spontană a Rusiei de a emanicipa popoarele imperiului a
determinat, la fel de spontan, stabilirea mijloacelor prin care să liniştească o societate uluită
de această decizie. Anii care au urmau au lăsat societăţii din spaţiul ex-sovietic o amintire
prea amară: o explozie a libertăţilor în toate direcţiile, revărsate peste o prăbuşire generală
a fostului imperiu sovietic. A fost o perioadă dominată de criză, căreia nimeni nu a putut săi
prevadă apariţia, amploarea şi durata.
După dezintegrarea U.R.S.S. în 1991, noile state şi-au concentrat eforturile în direcţia
consolidării statalităţii şi asumării responsabilităţilor specifice unui stat independent.
Această perioadă s-a caracterizat, pe plan intern, pentru majoritatea din ele prin
turbulenţe, război civil, numeroase probleme politice, economice, sociale şi de securitate
٭ Autoarea a deţinut diferite funcţii în Centrala M.A.E. şi în exterior, a condus sau a fost membru al delegaţiilor
române la diferite negocieri bilaterale sau multilaterale în domeniul securităţii şi cooperării în Europa şi pe plan
subregional; a făcut parte din echipa M.A.E. (task force) pentru pregătirea şi deţinerea Preşedinţiei în exerciţiu
a O.S.C.E. de către România, 2001; a fost Ambasador, Şef al Centrului OSCE în Turkmenistan (2002-2004),
Ambasador, Şef al Oficiului OSCE în Podgoriţa/Adjunct al Şefului Misiunii O.S.C.E. în Serbia-Muntenegru
(2005-2006) şi Ambasador, Şef al Misiunii O.S.C.E. în Muntenegru (2006-2010).

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 29
cauzate de colapsul U.R.S.S. şi conflictele civile care i-au urmat. Dezvoltarea democraţiei, a
bunei guvernări şi a unei societăţi deschise rămân provocări care necesită în continuare
eforturi susţinute din partea acestora. Aceste ţări - ortodoxe sau musulmane - se declară
hotărâte să dezvolte instituţii democratice funcţionale şi o economie de piaţă modernă.
O.N.U., O.S.C.E. şi Consiliul Europei - organizaţii din care fac parte - monitorizează
îndeaproape procesele democratice din aceste state independente, acordându-le asistenţa
necesară. Procesul este, însă, complex şi implică continuarea unor eforturi intense în
direcţia asigurării unei guvernări democratice stabile şi a dezvoltării economice susţinute.
Un eşec în acest proces poate duce la autocraţie, confruntări etnice şi stagnare economică,
cu consecinţe dramatice pentru ţările respective şi pentru întreaga regiune. Instituţiile
europene au criticat în multe ocazii autorităţile noilor state pentru situaţia în domeniul
respectării drepturilor omului şi a libertăţii presei, precum şi lipsa progreselor în eradicarea
corupţiei şi mitei în instituţiile de stat. Observatorii europeni la alegerile prezidenţiale şi
parlamentare, deşi au menţionat anumite progrese, au subliniat că votul nu a fost la nivelul
standardelor internaţionale pentru alegeri democratice.
Pe plan extern, politica promovată de aceste state poate fi apreciată drept un echilibru
între urmărirea intereselor naţionale, rezolvarea conflictelor teritoriale şi dezvoltarea
relaţiilor internaţionale.
Succesiunea U.R.S.S.
In cei 20 de ani de la dezintegrarea paşnică a U.R.S.S. noile state aveau de rezolvat,
simultan, probleme complexe precum: crearea unui nou sistem economic, rezolvarea
tuturor problemelor create prin dezintegrarea legăturilor de cooperare în cadrul fostei
URSS şi să pună bazele unei statalităţi şi identităţi proprii.
Noile state independente din spaţiul ex-sovietic au fost create în cadrul frontierelor
administrative existente, incert definite sau redesenate de unii lideri sovietici (Stalin şi
Hruşciov), ceea ce a rezultat într-o serie de conflicte, unele din ele nerezolvate până în
prezent. Fiecare din cele 15 republici din componenţa fostei U.R.S.S. şi-a proclamat
independenţa şi şi-a urmat calea proprie de dezvoltare economică, politică şi socială. Trei
din foste republici au devenit membre ale U.E. şi N.A.T.O. (Estonia, Letonia şi Lituania);
toate sunt membre O.N.U. şi O.S.C.E. In afară de Belarus, Turkmenistan, Uzbekistan,
Kârghiszstan şi Tadjikistan, celelalte republici ex-sovietice sunt membre ale Consiliului
Europei.
Destrămarea U.R.S.S. şi cele 15 state independente care au rezultat - unele fără să fi
acţionat în această direcţie - prin forţa împrejurărilor au rămas legate prin interese
reciproce. Cele mai multe din cele 15 ex-republici sovietice devin independente pentru
prima dată în istorie şi se confruntă cu provocări deosebite: edificarea statalităţii şi
identităţii naţionale, a unei economii solide – obiective pe care nu toate dintre ele le-au
atins.
In prima parte a anilor ‘90, deşi cooperarea ruso-americană s-a intensificat, inclusiv în
domeniul armelor nucleare, noile state se confruntau cu problema soluţionării succesiunii,
inclusiv în domeniul „moştenirii militare” a fostei U.R.S.S., îndeosebi prezenţa unui număr
uriaş de trupe şi arme din arsenalul sovietic pe teritoriul noilor state. Federaţia Rusă, pe
baza Hotărârii Consiliului şefilor de state ale C.S.I., adoptată la Alma Ata, a fost considerată

30
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
continuatoarea U.R.S.S. la calitatea de membru al O.N.U., inclusiv la cea de membru
permanent în Consiliul de Securitate al O.N.U. şi în alte organizaţii internaţionale 1 şi a
preluat controlul armamentului nuclear tactic din celelalte republici – Ucraina şi Kazahstan
– transferându-l pe teritoriul rus. Totodată, însă, au continuat să existe temeri potrivit
cărora materiale nucleare au fost furate şi vândute pe piaţa neagră. O altă problemă, a
constituit-o faptul că armele nucleare strategice amplasate pe rachete cu rază lungă de
acţiune în patru republici – Ucraina, Belarus, Kazahstan şi Rusia – se aflau sub controlul
comandanţilor ruşi. Liderii celorlalte republici au manifestat o oarecare reticenţă în
legătură cu cedarea lor Rusiei, pe de o parte dorind asigurări că nu vor fi folosite împotriva
lor, pe de altă parte considerându-le un atu important în negocieri ulterioare. In final, cele
trei foste republici sovietice au devenit state ne-nucleare, ceea ce a fost salutat de
comunitatea internaţională.
In 1997, preşedintele Boris Elţîn a aprobat noul concept de securitate care stipula că
Rusia are dreptul de a utiliza armamentul nuclear în cazul unui atac, renunţând la doctrina
nucleară promovată în 1982, schimbând sensul angajamentului făcut de fostul preşedinte
sovietic, Mihail Gorbaciov. De fapt, ideea era prezentă din 1993, ca un fel de doctrină
militară de tranziţie, pentru a face faţă conflictelor locale şi regionale din vecinătatea
Rusiei. Intervenţia militară a N.A.T.O. în Serbia a determinat elaborarea noului Concept de
Securitate Naţională şi Doctrină Militară, care făcea referire la descurajarea nucleară,
posibilitatea de a folosi prima loviturile nucleare 2 .
La 10 ianuarie 2000, preşedintele V. Putin a semnat Decretul privind Concepţia de
Securitate Naţională a Federaţiei Ruse, care conţinea următoarele principii: realizarea
descurajării pentru prevenirea oricărei agresiuni asupra Federaţiei Ruse şi aliaţilor săi;
menţinerea unui potenţial nuclear suficient pentru a îndeplini rolul de factor credibil de
descurajare; apărarea sigură a ţării faţă de un atac aerian; repartizarea strategică a forţelor
pentru a face faţă unui război de mare amploare şi unor războaie locale; realizarea capacităţilor
de participare a Federaţiei Ruse la acţiunile de menţinere a păcii; extinderea colaborării şi
cooperării eficiente cu statele membre CSI; integrarea apărării cu Belarus; stabilirea din timp a
prezenţei militare ruse în anumite regiuni strategice ale lumii şi dislocarea în aceste regiuni a
unor contingente militare limitate pe baza unor acorduri de parteneriat; folosirea tuturor
forţelor şi mijloacelor de care dispune, inclusiv armamentul nuclear, în scopul respingerii unei
agresiuni armate, după epuizarea măsurilor şi acţiunilor nemilitare.
La 21 aprilie 2000, preşedintele Putin a aprobat Doctrina Militară a Federaţiei Ruse,
care marchează o schimbare radicală în poziţia Moscovei faţă de strategia militară din 1997,
care menţiona parteneriatul cu Occidentul şi faptul că Rusia nu este ameninţată de nici o
agresiune militară, iar armele nucleare ar putea fi folosite numai dacă ar fi ameninţat statul
federal. Această schimbare poate fi explicată prin îngrijorarea Rusiei faţă de extinderea
NATO, escaladarea acţiunilor teroriste, declinul economic şi deteriorarea forţelor sale
convenţionale. 3
1 Titus Corlăţean, ”Succesiunea” Federaţiei Ruse la Convenţia de la Belgrad cu privire la regimul navigaţiei pe
Dunăre (1948) şi la Comisia Dunării, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011.
2 Enrico Franceschini, „Moscova ameninţă: suntem gata să folosim arma nucleară”, în La Republica, nr. 36, 12
februarie 1997.
3 Mihail E.Ionescu, Sfidarea Westfaliei – Relaţii internaţionale, 1996-2004, Bucureşti, Editura Politeia-SNSPA,
2005, p.253.

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 31
In ianuarie 2007, o nouă doctrină militară o înlocuia pe cea din aprilie 2000, având la
bază premisa că sistemul internaţional nu mai este unul unipolar, ci multipolar sau care
tinde către multipolarism, odată cu apariţia unor puteri emergente (China, UE, India) şi
renaşterea Rusiei. Conceptul fundamental care stă la baza acestei doctrine de apărare activă
este accentuat de rolul forţelor nucleare strategice, propunându-se ca sistemul internaţional
să fie împărţit în sfere de responsabilitate între NATO şi (OTSC) Organizaţia Tratatului de
Securitate Colectivă 4 .
Forme de cooperare instituţionalizată
La 8 decembrie 1991, preşedinţii Republicii Belarus, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, „în
calitate de state fondatoare ale URSS, semnatare ale Tratatului Uniunii din 1922” au semnat
Acordul de la Minsk, prin care se consfinţeşte că „URSS a încetat să mai existe ca subiect de
drept internaţional”. Este, de fapt, data începerii fazei finale a dezintegrării URSS, urmată
de dificultăţi economice, sociale şi militare cu care s-au confruntat şi se confruntă încă
majoritatea fostelor republici sovietice.
La 21 decembrie 1991, la Alma Ata a fost semnat actul fondator al Comunităţii Statelor
Independente, la care au aderat toate republicile ex-sovietice, cu excepţia statelor baltice şi
Georgiei. Toate aceste republici, cu excepţia Federaţiei Ruse, s-au considerat succesoare ale
Uniunii Sovietice şi s-au angajat „să îndeplinească angajamentele internaţionale ce decurg
din acordurile şi înţelegerile încheiate de fosta URSS” 5 . CSI dispune de un număr de
organe şi mecanisme – Consiliul Şefilor de Stat, Consiliul Şefilor de Guvern, Consiliul
Economic, Consiliul Miniştrilor de Externe, Consiliul Miniştrilor Apărării ş.a. Această
organizaţie urma să se ocupe şi de străinătatea apropiată, concept promovat de liderii
Rusiei.
In mai 1992 a fost semnat Tratatul de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la
Taşkent, de către Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrghîzstan,
Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze
acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice
(justifica intervenţiile militare în cazul agresiunii asupra unuia din membrii) şi sistemele de
securitate colective (permitea părţilor să soluţioneze conflicte în statele ex-sovietice).
In 1994, Preşedintele Kazahstanului Nursultan Nazarbaiev a propus formarea unei
Uniuni Euroasiatice, dotată cu monedă unică - rubla - şi un comandament militar integrat.
Propunerea a cunoscut multe variante de-a lungul anilor, toate eşuând în procesul de
organizare a unei adevărate cooperări economice între statele din regiune.
Cooperarea economică şi militară în cadrul CSI a fost influenţată de aspiraţiile unor
state de a beneficia de independenţă deplină faţă de Moscova: Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan şi Moldova, care vizau integrarea în structurile politice şi de securitate
occidentale, precum şi Uzbekistanul, care dorea să-şi asume un rol de lider în Asia Centrală.
Drept urmare, a fost creat un nou grup - GUUAM - dupa iniţialele statelor respective, iar în
1999, Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent.
GUUAM, în cadrul căruia rolul central revenea Ucrainei, a constituit o adevărată sfidare
pentru Rusia.
4 Simona Soare, Federaţia Rusă renăscută? www.cadranpolitic.ro/2009.
5 Titus Corlăţean, op.cit., p. 39.

32
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
Preocupat de evoluţiile în domeniul securităţii în spaţiul ex-sovietic, preşedintele V.
Putin a acţionat în direcţia creării unei organizaţii de securitate cu conţinut militar, care să
fie acceptată drept partener de NATO şi alte organizaţii de securitate. Bazele unui
asemenea for au fost puse în octombrie 2002, cunoscut drept Organizaţia Tratatului de
Securitate Colectivă (OTSC), şi a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica
sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas,
în continuare, semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan,
Kîrghiszstan, Rusia şi Tadjikistan. Organele executive, politice şi militare ale organizaţiei
sunt instalate la Moscova. Sunt puse în funcţiune forţe comune de desfăşurare rapidă, care
urmau să fie completate cu forţe de menţinere a păcii, având datoria să asigure apărarea
statelor membre, pacea şi securitatea în regiune, dar şi lupta împotriva terorismului şi a
criminalităţii internaţionale. Aceste obiective ambiţioase nu au putut fi îndeplinite datorită
lipsei mijloacelor militare. Esenţa responsabilităţilor a revenit Moscovei, ducând la
transformarea forţelor militare ruseşti şi, prin aceasta, consolidarea influenţei Federaţiei
Ruse în spaţiul ex-sovietic. In 2005, Moscova şi-a intensificat eforturile în vederea
transferării cooperării militare de la nivelul CSI la nivelul OTSC şi promovarea acesteia la
nivel internaţional. Drept urmare, i-a fost conferit statutul de observator în cadrul Adunării
Generale a ONU, a fost recunoscută de OSCE şi de Organizaţia de Cooperare de la
Shanghai. Eforturile vizau, totodată, iniţierea cooperării cu NATO, în special în
Afghanistan 6 .
Spre deosebire de alte alianţe iniţiate de Rusia, care s-au bucurat de un relativ succes,
OTSC nu a reuşit să se transforme într-o puternică organizaţie militară preconizată de
Moscova. Rusia a amplasat câteva baze militare pe teritoriul unor state membre ale OTSC,
dar chiar şi în acest caz Moscova a folosit mai degrabă relaţiile bilaterale, decât OTSC ca
atare. Principala problemă a constat în faptul că Rusia nu a reuşit să determnine toţi
membrii OTSC să convină asupra direcţiei alianţei, sau dacă alianţa trebuie sau nu
consolidată. Toate statele membre OTSC – inclusiv Rusia – continuă să aibă propriile lor
provocări militare şi de securitate internă serioase. Insă, dincolo de aceasta, Uzbekistan a
constituit un obstacol important în evoluţia OTSC. De fapt, Taşkentul a părăsit OTSC
pentru a se alătura grupului anti-Rusia, GUAM. Atunci când aceste alianţe s-au rupt sau s-au
arătat ineficiente faţă de presiunea Rusiei, Uzbekistan-ul a revenit la OTSC. Din perspectiva
Uzbekistan-ului, dacă este membru al OTSC, ar trebui să poată cel puţin opune veto unor
eforturi ale alianţei de a deveni un instrument puternic al Rusiei în regiune. In toţi aceşti
ani, Taşkent-ul a inhibat cu succes dezvoltarea OTSC. In 2011, membrii OTSC au început să
discute posibilitatea eliminării Uzbekistan-ului din organizaţie. Rusia a preferat, însă,
revizuirea regulamentului OTSC pentru a se asigura că Uzbekistan-ul va putea vota, numai
când doreşte Rusia. Astfel, posibilitatea ca Uzbekistan-ul să părăsească organizaţia persistă.
La reuniunea miniştrilor de externe ai statelor OTSC de la Astana, din 6 aprilie 2012,
au fost discutate măsuri de a face faţă provocărilor externe de securitate, îndeosebi
originate din teritoriul afghan, examinându-se măsuri de securizare a frontierei între
Tadjikistan si Afghanistan si a tranzitului spre Afghanistan. De altfel, Summit-ul OTSC de la
Moscova din decembrie 2011, adoptase un plan în această privinţă, însă ulterior, au apărut
6 Rodica Dinulescu, Argumentul nuclear în politica externă a statelor, Institutul European – Iaşi, 2011, pp.116-
117.

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 33
unele neînţelegeri între Uzbekistan şi Tadjikistan. A fost adoptată, de asemenea, o
declaraţie privind cooperarea cu NATO, sugerându-se o coordonare sporită între cele două
organizaţii în lupta împotriva terorismului si a traficului de droguri. Declaraţia susţine
necesitatea cooperării în domeniul calamităţiloir naturale şi a situaţiilor de urgenţă politică,
inclusiv evacuarea cetăşenilor statelor membre aflate pe teritoriul altor state in aceste
situaţii 7 . Neînţelegerile continue între diferite state membre ale OTSC arată că aceasta are,
deocamdată, capacităţi limitate pentru o acţiune comună eficientă.
Date fiind importanţa şi locul geostrategic al Asiei Centrale, la Shanhai, în 1996, a fost
semnat acordul asupra unui proiect de securitate regională între cinci state: Rusia, China,
Kazahstan, Tadjikistan, Kârghizstan. La origine, era vorba de asigurarea securităţii la graniţa
statelor semnatare într-o zonă plină de conflicte frontaliere, declarate sau potenţiale.
Acordul încheiat la Shanghai permite ţărilor semnatare să spere în stabilizarea unei regiuni
ameninţate în primul rând de situaţia din Afganistan. Ceea ce se profila la început ca un
tratat regional cu obiective restrânse, va evolua foarte repede pentru a deveni o alianţă
regională importantă, apoi un sistem de alianţe specific Asiei Centrale. In inima acestei
alianţe de tip nou se află interesul pentru potenţialul acestei regiuni, datorită resurselor
energetice din zona Caspică, devenite, în ultimii ani, o miză considerabilă pentru
majoritatea statelor importatoare de energie – în primul rând China şi Europa. Cu ocazia
Summit-ului din 14-15 iunie 2001, Grupul de la Shanghai s-a transformat în Organizaţia de
Cooperare de la Shanghai 8 , asumându-şi obiective mult mai ambiţioase decât cele din 1996.
Lupta împotriva celor trei calamităţi majore ale epocii – terorismul, separatismul,
extremismul – a fost inclus în programul organizaţiei, alături de problemele de securitate
regională. Organizaţia, la care a aderat şi Uzbekistanul, s-a înzestrat cu structuri
permanente: un secretariat cu sediul la Beijing şi o structură antiteroristă regională, fiind
deschisă şi spre alte ţări din Asia, acceptate ca observatori, Mongolia (2004), India şi
Pakistan (2005), Iran (2006). In 2007, organizaţia i-a mai primit, fără a le califica statutul, pe
reprezentanţii Afganistanului şi Turkmenistanului.
Pătrunderea americană în Asia Centrală, după 11 septembrie 2001, a determinat
temerea Rusiei că interesele ei sunt direct ameninţate şi că legitimitatea influenţei sale în
zonă îi va fi pusă la îndoială. Interesul americanilor a avut drept reacţie interesul Chinei.
Organizaţia de la Shanghai, iniţial cu obiective modeste, a devenit o alianţă
multilaterală în care Rusia şi China joacă un rol determinant, chiar dacă orientările celor
două ţări nu sunt întotdeauna identice. Obiectivul prioritar al Rusiei este securitatea şi
cooperarea militară, în timp ce China pune accent pe cooperare economică. Rusia a
încercat să lege Tratatul de Securitate Colectivă de Organizaţia de la Shanghai, propunând
desfăşurarea de manevre comune pentru Misiunea de Pace 2007 şi invocând faptul că
Tratatul de Securitate Colectivă dispune de forţe proprii, de o forţă de reacţie rapidă, în
timp ce organizaţia de la Shanghai este lipsită de asemenea factori. China s-a opus, însă,
acestui proiect. Totuşi, organizaţia a înregistrat progrese impresionante: s-a făcut înţeleasă
atunci când a reclamat retragerea forţelor americane; şi-a înzestrat statele membre cu
7 Interfax, 5 şi 6 aprilie 2012.
8 Helene Carriere d’Encausse, URSS a murit, trăiască Rusia!, Bucureşti , Editura Semne, 2010, pp.127-136
(Grupul de la Shanghai: alianţă cu geometrie variabilă sau un NATO al Asiei?)

34
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
mijloace de dezvoltare a relaţiilor dintre ele; a coordonat lupta lor în structurile
antiteroriste şi a dezvoltat o veritabilă cooperare militară pe teren 9 .
Chiar dacă Organizaţia de la Shanghai nu este una comparabilă cu NATO, ea oferă
multe avantaje Rusiei, în comparaţie cu CSI, care este greu de administrat şi care nu
progresează pe calea unităţii. Acordul între Moscova şi Beijing asupra condiţiilor de
stabilitate în Asia Centrală este un acord profund, bazat pe interese comune în cadrul
organizaţiei de la Shanghai, care le facilitează cooperarea şi parteneriatul strategic,
devenind o structură perfect acceptată de toţi membrii săi, care câştigă importanţă
geopolitică
Intr-un anumit fel, interesul crescând al Rusiei faţă de Asia – de la China la Asia
Orientală – consacră o schimbare politică semnificativă: el dovedeşte realitatea unei lumi
multipolare în care superioritatea occidentală este repusă în cauză şi în care Rusia,
împreună cu China, sau Rusia ca parte a BRIC – Brazilia, Rusia, India, China – se străduiesc
să înnoade coaliţii alături de lumea occidentală.
Intr-un articol publicat de cotidianul ”Izvestia” din 4 octombrie 2011 si preluat de
întreaga presă din Rusia, V.Putin a propus crearea ”Uniunii Eurasia” în fostul spaţiu
sovietic, considerată de unii analişti drept ”un manifest pentru revenirea Rusiei la statutul
de mare putere 10 . Obiectivul imediat pentru lansarea iniţiativei era cel electoral, dar
implementarea acestuia a început imediat, bazată pe un concept bine pregătit. „Propunem
un model de unificare puternică, supranaţională, capabilă să devină unul dintre polii de
putere ai lumii contemporane”, explica Putin, subliniind că noul său proiect nu va semăna
cu Uniunea Sovietică, precizare menită să evite confuziile şi speculaţiile referitoare la
„reînvierea” fostului imperiu sovietic. „Tentativa de a restabili sau de a copia un model din
trecut ar fi naivă. Cu toate acestea, o integrare mai puternică, pe o nouă bază politică şi
economică şi pe un sistem nou de valori este un imperativ al acestei perioade”, consideră
Putin.
Primul pas pentru crearea Uniunii Eurasia a fost făcut în ianuarie 2012, când a avut
loc o reuniune a membrilor Uniunii Vamale (Rusia-Belarus- Kazahstan) şi s-au pus bazele
creării aşa-numitului Spaţiu Economic Comun, incluzând şi alte state din spaţiul ex-sovietic,
care să coordoneze, printre altele, politicile macroeconomice, normele privind concurenţa
şi acordarea de subvenţii agricole. Următorul pas avut în vedere este iniţierea creării unei
zone de liber schimb (free trade zone), eventual o „comunitate economică de la Atlantic la
Pacific”, cuprinzând Uniunea Eurasia (condusă de Rusia) şi Uniunea Europeană, care ar
putea evolua spre „forme mai avansate de integrare, precum politici industriale,
tehnologice şi energetice comune”. „Acest sistem de parteneriat dintre Uniunea Eurasia şi
Uniunea Europeană – consideră iniţiatorii – poate crea premise reale pentru schimbarea
configuraţiei geopolitice şi geoeconomice pe întregul spaţiu Europa-Eurasia, cu consecinţe
pozitive evidente pe plan global”, mesaj ce corespunde apelurilor Moscovei către Europa
Occidentală (prin Germania şi Franţa) de a se crea o ”Europă Lărgită” sau ”Europa-
Eurasia” 11 .
9 B.Lo, Axis of Convenience, Londra, 2008.
10 Eurasia Daily Monitor – The Jameston Foundation, October 7, 2011 – vol.8, issue 185.
11 Eurasia Daily Monitor – op.cit.

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 35
Caucazul de Nord
Naţionalismul în Rusia este în creştere şi a constituit o provocare pentru guvernanţi. O
preocupare deosebită o constituie evoluţia situaţiei din Caucazul de Nord (Daghestan,
Inguşetia, Osetia de Nord, Cecenia), marcată de manifestările naţionaliste între populaţia
autohtonă şi cea rusă. Moscova a promovat asimilarea Caucazului de Nord, întâmpinând
opoziţie faţă de acest obiectiv nu numai în regiune, dar şi în interiorul ţării, din partea
grupărilor naţionaliste ruse.
Totodată, situaţia de securitate în Caucazul de Nord continuă să fie extrem de precară.
In ciuda măsurilor extreme de securitate, au continuat incidentele şi acţiunile teroriste.
Instabilitatea situaţiei de securitate în zonă afectează dezvoltarea economică. Pericolul
terorist persistă, nivelul cel mai ridicat fiind în Daghestan.
Cele două războaie cecene şi instabilitatea politică şi economică datorate acestora au
determinat un exod masiv al populaţiei ruse şi ne-ruse din Caucazul de Nord. In timp ce
etnicii ruşi părăsesc zona fără intenţia de a mai reveni, nord-caucazienii migrează temporar,
datorită ratei ridicate a şomajului. Autorităţile ruse au elaborat Strategia de dezvoltare
economică a Caucazului de Nord până în 2025, care prevede măsuri speciale de prevenire a
migraţiei şi facilitarea revenirii etnicilor ruşi în regiune, precum şi acordarea asistenţei
pentru şomerii nord-caucazieni în găsirea unor locuri de muncă în alte regiuni.
Implementarea programului este, însă, afectată de creşterea instabilităţii în regiune. De
menţionat, totuşi, că programul în sine admite că populaţia rusă va mai fi numai în
Kabardino-Balkaria, Karaceavo-Cerkessia şi Osetia de Nord, ceea ce înseamnă că problema
revenirii populaţiei ruse în alte trei republici din Caucazul de Nord – Cecenia, Inguşetia şi
Daghestan – este exclusă.
Caucazul de Sud
In decursul mileniilor, prin poziţia geografică şi bogăţiile solului şi subsolului,
Caucazul a fost dintotdeauna o regiune strategică importantă pentru puteri regionale şi
internaţionale, un coridor terestru între Asia şi Europa.
După dezintegrarea URSS, tensiunile etnice şi războaiele civile de la începutul anilor
90 au condus la creşterea angajării internaţionale în Caucazul de Sud. Medierea politică,
misiunile de menţinere a păcii, ajutorul umanitar şi o mare diversitate de programe de
asistenţă pentru dezvoltarea proceselor democratice în noile state independente nu au
adus, deocamdată, soluţii finale pentru conflictele teritoriale din regiune. Evoluţiile
geopolitice în Caucazul de Sud au adus în atenţie probleme legate de construcţia noii
Europe, securitatea şi stabilitatea regiunii şi dincolo de aceasta, inclusiv securitatea
energetică, accesul la resursele naturale din Marea Caspică. Preocupările de securitate au
vizat două paliere: securitatea internă a statelor, ameninţată de tensiuni politice şi conflicte
separatiste şi securitatea externă, afectată de rivalităţi geopolitice şi relaţiile încordate între
statele din regiune. Pentru îmbunătăţirea situaţiei, au fost întreprinse eforturi diplomatice
şi acţiuni conjugate cu participarea organizaţiilor implicate în problemele securităţii
europene, precum ONU, Uniunea Europeană, NATO, OSCE, Consiliul Europei. Atenţia
prioritară a fost şi este acordată soluţionării conflictelor îngheţate, asistenţei în
reconstrucţia post-conflict, creşterii încrederii, securităţii şi stabilităţii în regiune - obiective
ce s-au constituit într-un proces pe termen lung.

36
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
In perioada de după încheierea războiului rece, statele din Caucazul de Sud –
Armenia, Azerbaidjan şi Georgia – au devenit obiectul unui interes deosebit din partea
Occidentului datorită rezervelor de petrol din Marea Caspică şi importanţei geostrategice a
regiunii, având în vedere rolul său de coridor de tranzit între Europa şi Asia. Cele trei ţări
au fost incluse în Parteneriatul de Vecinătate Estică al UE, acesta constituind un mesaj
important privind angajamentul Uniunii de a sprijini ţările respective în eforturile lor pe
calea edificării unor societăţi democratice şi dezvoltării economiei de piaţă.
Influenţa externă şi rivalităţile accentuate au afectat orientările şi percepţiile de
politică externă ale celor trei state din Caucazul de Sud, reflectate în gradul şi nivelul diferit
de cooperare cu NATO şi UE, poziţii şi strategii diferite de integrare în aceste structuri.
Astfel, Georgia depune eforturi intense de integrare în NATO şi UE, Azerbaidjanul preferă
o abordare pragmatică, în etape, în timp ce Armenia nu consideră integrarea în UE ca un
element important al politicii sale externe. Viziunile privind preocupările şi riscurile de
securitate sunt, de asemenea, foarte diferite. Azerbaidjanul şi Georgia acţionează pentru
consolidarea rolului lor în cadrul proiectelor economice cu finanţare internaţională,
văzând viitorul securităţii lor bazat pe cooperarea economică regională. Relaţiile Georgiei
cu Rusia în ultima perioadă s-au deteriorat; Tbilisi priveşte Rusia ca o putere imperială şi
acuză Moscova de sprijinire a regimurilor secesioniste din Osetia de Sud şi Abhazia.
Armenia, în schimb, se bazează în mod deosebit pe relaţiile speciale cu Rusia, datorită
conflictului cu Azerbaidjanul în legătură cu Nagorno-Karabah. In ultima perioadă, Rusia a
fost angajată într-o serie de acţiuni vizând menţinerea păcii în Caucazul de Sud; a făcut
eforturi diplomatice de a stimula Armenia şi Azerbaidjan să ajungă la o înţelegere. Pe
timpul mandatului prezidenţial, Medvedev a organizat o serie de întâlniri cu participarea
preşedinţilor celor două ţări. Din păcate, fără rezultate tangibile. Au fost transmise semnale
clare că Rusia va apăra Armenia, în cazul unei eventuale agresiuni din partea azeră. Mesaje
similare au fost transmise şi Georgiei, confirmând determinarea Rusiei de a-şi menţine
influenţa în regiune.
Stabilitatea, securitatea şi pacea în această regiune sunt ameninţate de noi riscuri care
includ manifestări de extremism, separatism sau terorism, precum şi dispute teritoriale,
cursa regională a înarmărilor, probleme ale mediului înconjurător şi creşterea crimei
organizate transnaţionale. Conflictele nerezolvate pe teritoriul sau între statele din
Caucazul de Sud reprezintă un risc potenţial de reizbucnire a ostilităţilor şi noi valuri de
migranţi, constituind un obstacol important pentru dezvoltarea întregii regiuni. In acest
context, o destabilizare regională poate avea un impact serios asupra securităţii europene,
în general. Regiunea este atractivă pentru investitorii străini, în special companii petroliere
multinaţionale. De aceea, soluţionarea conflictelor existente şi prevenirea unor noi
conflicte este considerată drept o premiză esenţială pentru securizarea căilor de export al
energiei, iar stabilitatea politică internă este o altă precondiţie pentru dezvoltarea
proiectelor în domeniul energiei şi infrastructurii care sunt de importanţă vitală pentru
întreaga regiune 12 .
Ţară bogată în zăcăminte de petrol şi gaze, Azerbaidjanul deţine o poziţie strategică
cheie în Caucazul de Sud. Poziţia sa de furnizor şi ţară de tranzit a energiei, îndeosebi
contribuţia la diversificarea rutelor de transport au conferit acestei ţări rolul de lider în
12 V. Hooman Peimani, “Conflict and Security in Central Asia and Caucasus”.

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 37
regiune. Conductele Baku-Tblisi-Ceyhan (BTC), Baku-Supsa, Baku-Novorossiysk, Baku-
Tbilisi-Erzurum şi achiziţionarea terminalului de petrol Kulevi au consolidat rolul geostrategic
al Azerbaidjanului.
Disputa îndelungată între Armenia şi Azerbaidjan în legătură cu Nagorno-Karabakh 13
este unul din conflictele prelungite (protracted and frozen) în aria Euro-Atlantică. Acest
conflict teritorial este un obstacol pentru cooperarea regională în domeniul securităţii şi
dezvoltării economice în Caucazul de Sud. Conflictul s-a soldat cu sute de mii de refugiaţi, a
căror situaţie nu a fost încă rezolvată, contribuind la menţinerea instabilităţii politice în
Azerbaidjan. S-au depus numeroase eforturi din partea comunităţii internaţionale pentru
rezolvarea conflictului prin negocieri. In 1992, a fost creat ,,Grupul de la Minsk”, al OSCE
(Franţa, Italia, Rusia, Turcia şi SUA), pentru medierea acestui conflict. Sub medierea
,,Grupului de la Minsk” au fost stimulate şi facilitate întâlnirile periodice între preşedinţii şi
miniştrii de externe ai celor două ţări, în capitalele diferitelor ţări europene. Una din
problemele cheie pentru depăşirea impasului în soluţionarea paşnică a conflictului constă
în căutarea unei soluţii de compromis şi deschiderea din partea ambelor părţi pentru o
soluţie politică finală pe bază de compromis. Prelungirea actualei situaţii poate duce la
reizbucnirea ostilităţilor militare, cu implicaţii regionale imense, având în vedere că unele
puteri - îndeosebi Turcia şi Rusia - au legături militare cu cele două ţări. Lipsa progreselor
în identificarea unei soluţii paşnice, durabile pentru acest conflict constituie un factor
destabilizator, care poate afecta securitatea regiunii şi a Europei.
Relaţiile dintre Azerbaidjan şi Georgia se dezvoltă pe multiple planuri, fiind încheiate
acorduri importante, îndeosebi privind furnizarea de resurse energetice Georgiei. Cele
două ţări sunt partenere în conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Tbilisi-Erzerun, iar în
prezent cooperează la construirea căii ferate Baku-Tbilisi-Kors, care va fi un coridor de
transport din Caucaz spre Europa. Ambele ţări sunt membre ale GUAM (Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan, Moldova), în cadrul căruia cooperează pentru dezvoltarea democratică şi
economică. Cu toate acestea, între cele două ţări există şi anumite probleme, legate, în
principal, de unele puncte de frontiera azero-georgiană.
La sfârşitul anului 2003, în Georgia a fost înlăturat de la putere Eduard Shevarnadze,
ultimul ministru de externe sovietic, devenit în 1995 preşedinte al statului Georgian.
Revoluţia trandafirilor l-a adus la putere pe pro-occidentalul Mihail Saakashvili. Primind
asistenţă financiară şi consultanţă de la diverse instituţii occidentale, obiectivul revoluţiei
era continuarea procesului de democratizare a ţării. Mihail Saakashvili şi-a început cu
abilitate mandatul, optând pentru integrarea euro-atlantică, cu o largă susţinere europeană.
Temperamentul excesiv, autoritarismul în creştere, reducerea puterii Parlamentului în
favoarea Executivului au afectat situaţia democraţiei georgiene, iar relaţiile ruso-georgiene
se apropiau din ce în ce mai mult de o confruntare directă. Hărţuielile şi provocările de
ambele părţi au debutat în final într-o escaladă, iar situaţia a scăpat de sub control.
Occidentalii au încercat să calmeze situaţia, prevenindu-l pe Saakashvili să nu se angajaze
într-un conflict.
13 Conflictul, inclusiv armat, între Armenia şi Azerbaidjan asupra regiunii Nagorno-Karabah a început în 1988.
De jure, parte a teritoriului Azerbaidjanului, dar disputat de Armenia, Nagorno-Karabakh este o regiune cu o
populaţie majoritară armeană, care s-a auto-proclamat independentă în 1991, fără a fi recunoscută. Trupele
militare armene care au intrat în regiune în 1990 nu au fost, până în present, retrase.

38
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
După războiul ruso-georgian din august 2008, ne aflăm în faţa unui nou status-quo
care pare să dureze încă mulţi ani, poate chiar decenii 14 . Relaţiile diplomatice rusogeorgiene
sunt suspendate, iar relaţiile între liderii celor două ţări rămân ostile, datorită
diferenţelor ireconciliabile privind statutul Abhaziei şi Osetiei de Sud a căror independenţă
a fost recunoscută de Rusia. Ambele ţări se acuză reciproc de faptul că subminează
stabilitatea şi securitatea în zonă şi provoacă tensiuni în zonele de conflict. Situaţia poate
escalada şi destabiliza întreaga regiune, întrucât nu există un sistem efficient de gestionare a
conflictelor care ar putea asigura ca tensiunile la nivel înalt sau incidente locale de mai
mică anvergură să nu escaladeze într-un nou conflict. Georgia se află într-o situaţie politică
dificilă: securitatea naţională fragilă, integritatea teritorială nesigură, ca şi stabilitatea
politică internă, iar eforturile sale în direcţia unor reforme economice sau sociale nu au fost
încununate de succese. Fără nici un fel de garanţii de securitate – regionale sau
internaţionale – Georgia şi-a exprimat opţiunea de a se integra în structurile euro-atlantice,
proiect care – din raţiuni politice ale acestor structuri – are puţine şanse de a fi realizat. Este
de aşteptat ca Georgia să continue să se bazeze pe asistenţa politică şi economică
occidentală în eforturile sale, bucurându-se de o anumită simpatie din partea ţărilor
occidentale şi SUA. Aceasta oferă o anumită speranţă atât puterii, cât şi opoziţiei, că
eforturile perseverente de integrare în structurile euro-atlantice vor da rezultate.
Rusia este un factor puternic în Caucazul de Sud şi încearcă să-şi consolideze influenţa
în regiune. Prezenţa crescândă a SUA pe plan politic, economic şi militar în zonă
(Azerbaidjan), construcţia şi intrarea în funcţiune a conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan au
nemulţumit Moscova.
Desigur, modul în care vor acţiona strategic Rusia şi SUA în Caucazul de Sud va
influenţa orientările geopolitice în întregul spaţiu post-sovietic. Recenta convergenţă de
interese privind preocupările de securitate din partea SUA şi a Rusiei a modificat puţin
echilibrul regional. Există, însă, limite în ceea ce priveşte co-abitarea ruso-americană în
Caucazul de Sud. Dorinţa comună a celor două mari puteri de a combate terorismul global
şi a eradica traficul ilegal este frânată de o rivalitate geostrategică. Astfel, prezenţa militară
crescândă a SUA în Caucazul de Sud este percepută de Rusia drept expansionism american
în zona sa de influenţă. De aceea, autorităţile azere consideră că nu trebuie ignorată
cooperarea cu Rusia în probleme de securitate, chiar dacă anumite aspecte ale politicii
Kremlinului nu sunt binevenite. Totodată, revenirea Rusiei şi diminuarea prezenţei
occidentale au întărit această politică de echilibru.
Implicarea Rusiei în Caucazul de Sud ar putea fi descrisă astfel: Moscova continuă să
considere spaţiul ex-sovietic ca zona sa de influenţă; ca mare putere, menţine relaţii
militaro-strategice cu Armenia, Azerbaidjan, Abhazia şi Osetia de Sud; prezenţa militară
conferă Moscovei o poziţie privilegiată de a dezvolta cooperarea în domeniul energiei şi de
a promova diferite proiecte în această zonă. Moscova este, de asemenea, interesată în
atragerea sprijinului Turciei şi Iranului în soluţionarea conflictelor din regiune. Criza
economică mondială, nesiguranţa politicii regionale, rolul SUA, chestiunea Georgiei şi alte
probleme determină diplomaţia rusă să fie mai activă, mobilă şi flexibilă pentru a răspunde
acestor provocări. In repetate rânduri, autorităţile ruse au negat opinia că s-ar reveni la
14 Oxford Analytica, Global Strategic Analysis, 13 May 2011 – Mutual Georgian-Russian provocations may turn
serious.

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 39
războiul rece, dar au susţinut că nu trebuie cedat „politicii agresive a NATO” şi extinderii
constante a acesteia spre frontierele Rusiei.
Asia Centrală
Toate cele 5 state din Asia Centrală – Kazahstan, Kârghiszstan, Tadjikistan,
Turkmenistan - au devenit independente fără să fi fost printre promotorii desprinderii din
imperiul sovietic, precum ţările baltice, Ucraina şi Moldova. Nici unul din aceste state nu a
existat ca entitate statală distinctă, neavând în consecinţă experienţă în crearea instituţiilor
necesare funcţionării unui stat, ceea ce a rezultat într-o evoluţie mai lentă pe calea
reformelor democratice şi a guvernării pluraliste după dispariţia Uniunii Sovietice. Ceea ce
nu înseamnă că nu sunt capabile să se adapteze structurilor de stat moderne, să se
autoguverneze sau să creeze democraţii funcţionale. Trebuie, însă, recunoscut faptul că
aceste state au pornit de la ”zero” în edificarea statalităţii şi identităţii lor, fără a beneficia de
vreun model în propria istorie sau în regiune, confruntându-se cu diferite provocări, dintre
cele mai importante fiind:
Demarcarea imprecisă a frontierelor, iar în unele zone lipsa oricărei demarcaţii;
Un număr mare de minorităţi, iar în unele state minorităţi mari;
Probleme legate de distribuirea resurselor nu au fost rezolvate, îndeosebi cele
privind resursele de apă;
Dificultăţi economice şi ecologice crescânde, şi probleme sociale legate de acestea;
Accesul costisitor şi politic dificil pe pieţe mondiale de gaz şi petrol – resursele
naturale extrem de importante pentru dezvoltarea statelor din această zonă;
Vecinătatea cu Afghanistanul - zona de origine a terorismului internaţional,
extremismul violent, fundamentalismul Islamic, crima organizată, trafic de droguri şi armament;
Poziţie geopolitică – punct de intersecţie pentru interese strategice ale Rusiei, SUA,
Turciei, Chinei şi Iranului.
Populaţia acestor state a fost afectată de urmările dispariţiei imperiului sovietic cel
puţin în aceeaşi măsură ca şi populaţia altor republici ex-sovietice.
Edificarea unor state cu adevărat stabile, funcţionale şi democratice este, însă, un
proces de mai lungă durată. Totodată, fundamentalismul Islamic a apărut în unele din
aceste state imediat după dezintegrarea Uniunii Sovietice, făcând acest process şi mai dificil.
Mişcări de la cele neviolente, precum Nizb ut-Tahir al-Islami (NTI), până la aliatul
Talibanilor – Mişcarea Islamistă Uzbekă, au dominat Asia Centrală ultimul deceniu şi
jumătate. Obiectivele acestor mişcări sunt pe cât de nebuloase, pe atât de periculoase:
crearea unui Halifat Islamic în Asia Centrală, care ar proiecta influenţa Islamului în
întreaga regiune şi, eventual, în lume. 15
Regiune slab dezvoltată în comparaţie cu alte zone, Asia Centrală a captat curând
atenţia actorilor internaţionali, atât datorită poziţiei sale geostrategice, cât şi rezervelor de
materii prime energetice. Noile riscuri pentru securitate, cauzate de creşterea acţiunilor
teroriste, traficul de narcotice şi armament (inclusiv componente de armament nuclear
sustrase din arsenalul ex-sovietic), combinate cu nivelul scăzut de dezvoltare economică, în
ciuda bogatelor resurse naturale, au determinat elaborarea de strategii vizând acordarea de
15 Amb.Wilhelm Hoynck, OSCE activities in Central Asia, Helsinki Monitor 2000, no.4

40
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
asistenţă şi implicarea actorilor occidentali în Asia Centrală, devenind o zonă de importanţă
strategică şi de securitate deosebită pentru lumea occidentală, şi nu numai. In Uzbekistan şi
Kârghizstan au fost amplasate baze militare ale SUA, iar Turkmenistan şi Tadjikistan au
permis survolul avioanelor americane/NATO spre Afghanistan.
Există diferenţe crescânde între cele 5 republici ex-sovietice în diferite domenii,
inclusive în ceea ce priveşte rolul şi relaţiile acestora cu Rusia.
Tările din Asia Centrală şi cele din teritoriile învecinate sunt confruntate cu riscuri
commune pentru securitate provocate de instabilitate, terrorism şi traficul de droguri. După
diminuarea forţelor NATO în Afghanistan, este de aşteptat ca rolul şi preocuparea Rusiei, ca şi a
altor state din regiune, în legătură cu asigurarea stabilităţii în Afghanistan, să sporească.
Conştiente de faptul că riscurile şi provocările cu care se confruntă nu pot fi
soluţionate de un singur stat sau o organizaţie, ţările Asiei Centrale au intensificat
cooperarea şi coordonarea cu diferite instituţii internaţionale – ONU, OSCE, UE, CoE –
prin diferite programe de asistenţă.
In secolul trecut, competiţia între marile puteri a avut loc, în principal, în Europa.
Odată cu declinul acestei competiţii pe vechiul continent, asistăm la intensificarea luptei
pentru influenţă în Asia Centrală şi Caucaz. Puteri din afara regiunii şi-au intensificat
eforturile pentru acces la sursele de energie. China este printre principalii actori în acest
sens. Revenirea la influenţa Rusiei în Asia Centrală este incontestabilă, dar se poate
complica din cauza competiţiei energetice, cu mize politice şi geostrategice. Strategia Rusiei
în acest domeniu vizează două obiective: de a preveni liberul acces al investiţiilor în bazinul
Mării Caspice, de care producătorii de energie sunt încă dependenţi, şi de a împiedica o
politică europeană comună în domeniul energetic.
In acest context, trebuie menţionat că securitatea în bazinul Mării Caspice este
înfluenţată de următorii factori: poziţia geografică a regiunii reprezintă o atracţie pentru
Est şi Vest, datorită importanţei geostrategice (resurse energetice şi cale de acces spre
Afghanistan şi Iran); competiţia între actorii locali şi externi privind controlul asupra
resurselor de hidrocarburi; conflicte teritoriale existente sau emergente.
Războiul gazoductelor în spaţiul euroasiatic
In anii recenţi am asistat la un „război al gazelor” între Rusia (furnizoare) şi Ucraina
(ţară de tranzit spre Europa Occidentală). Rusia şi zona caspică sunt principalul furnizor de
gaze naturale, iar UE urmăreşte o garantare a securităţii energetice prin diversificarea
rutelor de transport şi a surselor de aprovizionare.
Se poate spune că este vorba de două abordări diferite:
- cea europeană (occidentală, în ansamblu), pur economică, pentru rute alternative la
cele ruseşti şi accesul direct la resursele de gaze din Asia Centrală;
- cea rusească, geopolitică şi geoeconomică: alimentarea pieţei europene numai cu
gaze ruseşti sau din spaţiul central-asiatic, dar intermediate de Rusia.
Gazoductul North Stream (pe sub Marea Baltică) a fost deja lansat (împreună cu
Germania, dar fără Polonia şi republicile baltice), iar South Stream este în perspectivă, a
cărui finalizare necesită mari investiţii.
Practic, până în prezent, jocul geopolitic privind energia caspică este câştigat de Rusia.
Exceptând oleoductul BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), care evită Rusia, toate celelalte proiecte

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 41
au rămas în stadiul de proiect, inclusiv cele două în care este implicată şi România
(gazoductul NABUCCO şi oleoductul Constanţa-Trieste). Se poate spune că războiul
gazoductelor şi oleoductelor are, în fapt, o miză mai mare: controlul Asiei Centrale şi al
Eurasiei, conform teoriei eurasianismului, promovate de preşedintele Putin 16 .
Ţările baltice
Pentru Estonia, Letonia şi Lituania, ultimele două decenii au fost marcate de succese
şi evoluţii pozitive. După redobândirea independenţei, cele trei ţări au pornit ferm pe calea
reformelor democratice, instaurarea economiei de piaţă, integrarea în structurile Euro-
Atlantice, ceea ce a contribuit la creşterea bunăstării şi siguranţei oamenilor. Lituania,
Letonia şi Estonia au făcut un salt rapid de la sistemul socialist la economia de piaţă, de tip
occidental, fiind sprijinite de unele ţări occidentale, îndeosebi Germania şi ţările nordice.
In ciuda ritmului rapid de schimbare a guvernelor, statele baltice au pus în aplicare o
politică socio-economică liberală şi capitalistă, cu un ritm accelerat de privatizare, chiar
dacă adeseori destul de controversat. Tranziţia spre democraţie şi transformările economice
au avut loc simultan. Intre 2000 şi 2004, statele baltice au avut cele mai mari rate de creştere
economică din Europa, această performanţă repetându-se în 2005, economiile acestor ţări
înregistrând cele mai mari creşteri în ritm anual.
Ascensiunea economică a avut efecte directe asupra şomajului – toate cele trei state au
rate de şomaj sub media Uniunii Europene, situaţii fiscale stabile şi datorii externe reduse.
Statutul de membre UE şi NATO, completat de apartenenţa la Spaţiul Schengen şi de
dorinţa de a adopta moneda euro în cazul Lituaniei şi Letoniei – Estonia a devenit, la
începutul anului 2011, stat component al zonei euro şi este inclusă de FMI pe lista statelor
dezvoltate – sunt elemente care contribuie la evoluţia pozitivă şi progresul statelor baltice.
Priorităţile lor strategice urmăresc, printre altele, Parteneriatul Estic al UE, căutarea
securităţii energetice (dat fiind faptul că sunt dependente total de importurile de gaz din
Rusia), apropierea de ţările nordice.
In ciuda problemelor interne pe care le mai au – dificultăţile post-criză, corupţia sau
lipsa de competitivitate în multe domenii – statele baltice au reuşit să implementeze un
amestec optim de politici economice solide şi adaptare specifică la un capitalism care le
poate aduce progresul.
Relaţiile ţărilor ex-sovietice cu UE şi NATO
Parteneriatul strategic Rusia-UE, Parteneriatul strategic Rusia-NATO, Strategia UE
pentru Asia Centrală, Parteneriatul pentru Pace al NATO la care sunt membre multe state
ex-sovietice, Sinergia Mării Negre, Parteneriatul Estic al UE ş.a. – sunt câteva din proiectele
şi formele de cooperare între statele ex-sovietice cu NATO şi UE.
Parteneriatul Estic lansat de UE în mai 2008 vizează aprofundarea cooperării cu şase
state din spaţiul ex-sovietic – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina.
Conceptul unei active implicări a UE în dezvoltarea transformărilor democratice în Europa
de Est, Caucaz şi Asia Centrală este bazat pe convingerea că stabilitatea şi prosperitatea în
acest spaţiu post-sovietic sunt fundamentale pentru securitatea şi dezvoltarea economică a
16 Silviu Neguţ, Marius Cristian Neacşu, „Gas Pipelines War”, In Romanian Review on Political Geography, 12th
year, No.1/2010, pp.29-46.

42
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
întregului continent european. Deficitul democratic, instituţii juridice slabe şi ineficiente,
societatea civilă nedezvoltată şi nivelul scăzut al dezvoltării economice – constituie
domeniile prioritare pentru asistenţa acordată acestor ţări din partea UE.
S-a pornit de la premisa că implementarea acestor proiecte va aduce beneficii nu
numai ţărilor respective, ci şi UE în ansamblu. Potenţialul demografic şi economic, precum
şi importanţa geostrategică a statelor din spaţiul ex-sovietic – zone bogate în resurse
naturale precum Marea Caspică, Asia Centrală şi Rusia, conducte de tranzit al energiei spre
piaţa occidentală prin Ucraina, Belarus, Georgia şi Azerbaidjan – pledau pentru integrarea
graduală a acestor ţări în economia UE. In cadrul acesteia, a fost creată o structură specială
care să se ocupe de realizarea acestor proiecte, să coordoneze toate acţiunile avute în
vedere. In acest fel, UE dispune de instrumente politice necesare pentru promovarea
stabilităţii politice şi reformei economice, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a
statului de drept, promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
în acest spaţiu.
In principiu, Rusia nu se opune, chiar încurajează, dezvoltarea relaţiilor statelor exsovietice
cu UE, inclusiv aderarea acestora. In ceea ce priveşte NATO, opţiunile statelor exsovietice
de integrare în alianţă sunt privite de Rusia ca o sfidare a acesteia, care priveşte
extinderea alianţei în apropierea teritoriului său o ameninţare pentru securitatea sa.
Această poziţie este luată în considerare de ţările membre NATO, care nu doresc să
provoace Rusia, preferând să amâne, sau chiar să descurajeze ambiţiile unor ţări ex-sovietice
de a se integra în alianţă.
In lumina celor de mai sus, nu se poate spune că Rusia ar avea intenţia de a recrea
imperiul sovietic. Ea doreşte însă să aibă o sferă de influenţă, un anumit grad de control
asupra ţărilor ex-sovietice (îndeosebi Ucraina, Moldova şi Georgia care au optat, sau doresc
integrarea în NATO), care să-i garanteze că forţele potenţial ostile – în special NATO – nu
vor avea control asupra zonei ex-sovietice. Rusia se mulţumeşte cu suveranitatea internă a
statelor respective, atâta timp cât aceasta nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia.
In cazul Ucrainei, care nu încearcă să-şi ascundă ostilitatea faţă de Rusia şi CSI,
Moscova a făcut eforturi de apropiere faţă de Kiev. Astfel, la 28 mai 1997 a fost încheiat un
acord de împărţire a flotei de la Marea Neagră, iar ulterior, la 28 februarie 1998, un acord
de cooperare economică. Acestea nu au estompat, însă, dorinţa Moscovei de a controla
conductele de gaz care traversează Ucraina. Ucraina, la rândul său, controlează accesul
Rusiei la Marea Neagră.
Pentru Rusia, Ucraina este o problemă fundamentlă de securitate naţională. Aşteptările
Kremlinului că, după venirea la putere a preşedintelui V.Ianukovici, Ucraina va fi mai puţin
orientată spre instituţiile occidentale şi mai liberală faţă de Rusia, nu s-au adeverit. Dimpotrivă,
relaţiile dintre Ucraina şi Rusia cunosc o răcire accentuată, care, probabil, va continua. Ucraina,
foarte interesată în penetrarea economică în diferite zone, inclusiv în Caucaz şi Asia Centrală,
intră uneori în competiţie directă cu Rusia, îndeosebi în ceea ce priveşte transportul produselor
energetice din Asia Centrală. In mod evident, Ucraina „balansează” între Rusia şi Occident,
profitând şi exploatând la maximum importanţa sa geostrategică, de care sunt conştiente UE şi
SUA, îndeosebi în relaţia acestora faţă de Rusia.
Republica Moldova şi-a proclamat suveranitatea statală la 27 august 1989, rămânând în
cadrul Uniunii Sovietice. Doi ani mai târziu, la 27 august 1991, Parlamentul de la Chişinău a

AMBASADOR PARASCHIVA BĂDESCU 43
aprobat „Declaraţia de independenţă”, prin care se reconfirmau demersurile anterioare –
proclamarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin; tricolorul cu
cap de zimbru este adoptat ca steag naţional. Noul stat independent a avut o ascensiune
rapidă pe arena internaţională, fiind primit în ONU, OSCE, Consiliul Europei, diferite
structuri subregionale etc. Linia orientată spre afirmarea independenţei şi promovarea
valorilor democratice naţionale, în cadrul procesului de integrare europeană, a trezit o
reacţie ostilă din partea forţelor pro-sovietice şi şovine, care a dus la izbucnirea conflictului
violent, la 2 martie 1992, pe malul stâng al Nistrului, provocat de o diversiune a
separatiştilor din Transnistria. In Transistria, sunt tone de muniţii ale Armatei ruse, iar
efectivele Grupului Operaţional al Forţelor Ruse – sunt încă amplasate în Transnistria.
Eforturile depuse de diferiţi actori pentru soluţionarea conflictului durează de 20 de ani, cu
unii paşi pozitivi, dar fără o soluţie politică durabilă. Poziţia Rusiei privind Republica
Moldova, îndeosebi după aderarea României şi Bulgariei la NATO, vizează obiectivul
prevenirii lărgirii NATO. In acest context, Rusia declară în mod oficial, că poziţia în
problema reglementării conflictului va depinde de menţinerea statutului de neutralitate a
Moldovei, stipulat în Constituţia ţării. Rusia îşi vede interesul istoric şi strategic în
menţinerea influenţei sale atât în Transnistria, cât şi în restul Republicii Moldova. In
termeni strategici, Rusia consideră prezenţa forţelor sale în Transnistria drept un blocaj
eficient al expansiunii NATO spre Est (la fel ca şi păstrarea flotei sale în Sevastopol,
Ucraina). Moscova este principalul partener economic al Republicii Moldova, iar sectorul
energetic al acesteia este în întregime dependent de importul din Rusia. Toate acestea
obligă Chişinăul să promoveze o politică prudentă între opţiunea sa euro-atlantică şi
suspiciunile Kremlinului. Alegerea unui Preşedinte în R. Moldova a eliminat pericolul
alegerilor anticipate, a stabilizat relativ situaţia politică în ţară şi a neutralizat argumentul
Rusiei cu privire la lipsa unui interlocutor permanent la Chişinău. 17
In regiunea Mării Negre au avut loc evoluţii semnificative: în Vestul regiunii au fost
realizate progrese importante, în timp ce stagnarea se menţine în partea de Est. Au trecut
aproape patru ani de la războiul ruso-georgian; Bulgaria şi România au acceptat ca pe
teritoriul lor să fie instalate componente ale sistemului antibalistic al SUA/NATO,
provocând o reacţie a Moscovei. Discuţiile SUA-Rusia pe această temă continuă, fără
perspectiva certă a unei înţelegeri. Regiunea Mării Negre este un coridor strategic, datorită
rutelor energetice Est-Vest care leagă mările Caspică şi Mediterană. Strategia Moscovei de aşi
întări statutul de superputere energetică poate avea unele implicaţii pentru statele din
zonă şi nu numai. In ultimii ani suntem martorii unei schimbări dramatice a rolului Rusiei
în zonă, care a declarat regiunea drept sfera sa de influenţă, căutând să prevină alte centre
de putere de a se impune în această zonă sensibilă şi importantă. Există percepţia unui
posibil compromis între SUA şi Rusia în zona Mării Negre, ceea ce ar putea amâna indefinit
orice occidentalizare socială sau politică în ţările din Estul regiunii. 18
In primăvara aceasta s-au împlinit trei ani de existenţă a Fundaţiei de Cooperare şi
Parteneriat al Mării Negre şi Mării Caspice. In cei trei ani de existenţă, au fost obţinute
17 Stanislav Secrieru, „Cum să evităm capcanele eurasiatice? – Dosarul transnistrean şi parcursul european al
Republicii Moldova după ultima Rundă de Negocieri 5+2”, CRPE Policy Memo nr.26, Mai 2012.
18 Strategic Balance and Security Challenges in the Black Sea Region – Position Paper, Institute for Regional and
International studies, Sofia, November, 2011.

44
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
succese în realizarea principalelor obiective – consolidarea cooperării şi a parteneriatului, a
dialogului şi a încrederii reciproce, dezvoltarea relaţiilor politice, economice, ştiinţifice şi
culturale dintre ţările din aceste regiuni - România, Turcia, Ucraina, Moldova, Georgia,
Kazahstan, Kîrgîzstan, Azerbaidjan şi Rusia - iniţierea relaţiilor de colaborare cu
organizaţiile internaţionale, regionale şi organizaţiile neguvernamentale. Convergenţa între
aspectele istorice, geografice, politice, economice şi culturale, precum şi prezenţa printre
fondatorii şi membrii Fundaţiei a unor reprezentanţi marcanţi ai intelectualităţii şi mediului
academic au avut drept rezultat o activitate intensă şi susţinută a Fundaţiei, dedicată
dezideratelor păcii, dialogului şi bunăstării. Fundaţia a realizat un număr important de
proiecte în diferite domenii de interes pentru ţările membre, precum şi aspecte de
importanţă mai largă, precum cooperarea cu Uniunea Europeană şi NATO, securitatea
energetică a Europei şi Asiei, rolul comunităţii europene în rezolvarea conflictelor
îngheţate ş.a. 19
In loc de concluzii
Perioada de după dezintegrarea URSS poate fi caracterizată, în general, prin
instaurarea unor regimuri dure în state slabe. In ciuda numeroaselor „revoluţii colorate” şi
contra-revoluţii, tendinţa generală în statele ex-sovietice în ultima decadă, cu excepţia
statelor baltice, poate fi caracterizată mai degrabă prin consolidarea unor guvernări
autoritare, decât o reală tranziţie spre politici liberale si o economie de piaţă. In majoritatea
acestor state, elitele preferă „stabilitate” în loc de reformă. Mai degrabă „îngheţarea statusquo-ului”
unor reforme parţiale, alimentând reţelele oligarhice cu oficiali corupţi, în dauna
consolidării instituţiilor de stat, a instaurarii domniei legii. In acest fel, elitele beneficiază de
„capturarea” statului în folosul propriu, iar societăţile ţărilor respective suportă costul. In
consecinţă, multe din aceste ţări se află prinse între dictatură şi democraţie, între o
economie centralizată şi piaţa liberă, devenind mai degrabă societăţi închise.
Deşi în multe privinţe indexul reformelor în aceste ţări – în domeniul democraţiei,
libertăţii presei, combaterii corupţiei etc. – se prezintă la un nivel superior celui din ţările
din alte zone (ex.Mediterana), există riscul ca aceste state să intre într-un proces de
stagnare îndelungată. Până acum, numai Moldova a „calmat” evoluţia spre o centralizare
politică. In ce priveşte Georgia, deşi se află în frunte în ceea ce priveşte reformele
instituţionale, politicile sale rămân prea polarizate şi centralizate în jurul preşedintelui.
Totodată, statele ex-sovietice se află într-un mediu multipolar al influienţelor externe –
Rusia, UE, SUA, Turcia, Iran, China – între care există o concurenţă pentru influenţă în
această zonă, ceea ce oferă liderilor acestor ţări spaţiu de manevră pentru politica lor
externă: reducerea dependenţei economice faţă de Rusia şi eschivarea faţă de
condiţionalităţile implicării Vestului. Totodată, din punct de vedere economic, China oferă,
în principal, anumite aranjamente specifice şi credite comerciale.
In ultimii ani, Rusia şi-a modificat abordarea faţă de statele din spaţiul ex-sovietic.
Criza economică globală a determinat Rusia să adopte o politică de abordare selectivă, care
limitează libertatea de manevră a statelor respective în anumite domenii (de ex., politica de
securitate), dar o încurajează în mod deliberat în alte domenii (afaceri economice).
19 Dialogue of the Seas, no.1, 2012 – The Black and Caspian Seas Foundation for dialogue, peace and harmony.

DR. ION DIACONU 45
RESPONSABILITATEA DE A PROTEJA
versus INTERVENŢIA UMANITARĂ
Dr. Ion Diaconu ٭
Conceptul de responsabilitate de a proteja a apărut în condiţiile producerii, în
conflicte interne, a unor încălcări masive ale drepturilor omului (acte de genocid, crime pe
scară extinsă contra umanităţii, acte de epurare etnică), comise în perioada 1990-2000, pe
care statele pe teritoriul cărora s-au produs le-au comis, le-au patronat sau nu au putut să le
împiedice, iar comunitatea internaţională nu a fost în măsură să protejeze populaţiile civile
aflate în pericol. A fost vorba mai ales de conflictele din Ruanda şi fosta Jugoslavie şi de
faptul că state membre ale NATO au folosit forţa armată împotriva Jugoslaviei, în legătură
cu conflictul din Kosovo. Aceasta a provocat o opoziţie susţinută din partea multor state şi
dezbateri intense ale politicienilor şi juriştilor.
În esenţă, dezbaterea s-a axat asupra posibilităţii de a folosi forţa armată pentru a pune
capăt încălcărilor grave ale drepturilor omului, cu numeroasele probleme care apar: cine
poate recurge la această măsură, în ce condiţii, sub ce regim juridic. A fost reluată, deci
concepţia privind „intervenţia umanitară”, adesea folosită în istorie de state puternice
împotriva celor mai slabe şi urmărind alte obiective decât protecţia populaţiei afectate.
Problema se punea însă în mod diferit înainte de adoptarea Cartei ONU, în 1945,
când războiul nu era interzis potrivit normelor general admise ale dreptului internaţional,
şi după adoptarea Cartei, care a înscris ca principiu al dreptului internaţional acceptat de
toate statele lumii abţinerea de la folosirea forţei şi de la ameninţarea cu forţa în relaţiile
internaţionale.
De aceea, abia în 1988, într-o rezoluţie a Adunării generale (nr. 431/131/1988), a fost
folosită noţiunea de „ingerinţă umanitară”. Însăşi îmbinarea termenilor „intervenţie” şi
„umanitară” este considerată inacceptabilă, deoarece noţiunea de intervenţie reaminteşte
vechea politică de forţă a puterilor coloniale pentru apărarea intereselor lor în ţările mai
slabe.
Un proces de analiză şi reflecţie pe această temă a fost iniţiat de guvernul canadian,
prin crearea unei Comisii Internaţionale asupra Intervenţiei şi Suveranităţii Statelor(CIISE),
în 2000, şi prezentarea unui raport în 2001. În primul rând, în Raportul său 1 Comisia,
formată din oameni politici şi specialişti din mai multe ţări, a propus înlocuirea termenilor
de „intervenţie sau ingerinţă” cu „responsabilitatea de a proteja”, punând accentul deci nu
pe acţiunea întreprinsă, ci pe obiectivul urmărit.
٭ Dr. Ion Diaconu este diplomat de carieră, cercetător şi profesor de drept internaţional. După obţinerea
doctoratului la Universitatea din Geneva (Elveţia) a activat ca diplomat, în ultima perioadă fiind ambasadorul
României în Danemarca, Islanda şi în Federaţia Rusă. Este membru în Comitetul pentru Eliminarea
Discriminării Rasiale (CERD) şi, totodată, este implicat în numeroase activităţi în domeniul drepturilor omului,
incluzând şi predarea unor cursuri universitare (e-mail: ion_diaconu@consultant.com)
1 The Responsibility to protect, Report of the International Commission on Intervention and State Sovereignty,
December 2001.

46
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
După o analiză aprofundată a problemei, Comisia a subliniat obligaţia fiecărui stat de
a proteja propriul popor împotriva actelor grave şi flagrante de încălcări ale drepturilor
omului, referindu-se mai precis la genocid, crime de război, epurare etnică şi crime
împotriva umanităţii. Se arată că această îndatorire comportă prevenirea acestor crime,
inclusiv a incitării de a le comite, prin mijloacele necesare şi adecvate. De asemenea,
Comisia a formulat criterii de substanţă pentru a se recurge la intervenţia armată în scopul
protecţiei umanitare (existenţa unor pierderi de vieţi omeneşti pe scară largă sau a epurării
etnice extinse), precum şi condiţii (intenţia corectă, recurgerea la intervenţie ca ultima
ratio, proporţionalitate şi perspective raţionale de succes) şi a preconizat drept condiţie
absolută autorizarea ei prealabilă de către Consiliul de Securitate conform capitolului VII
din Cartă sau de către Adunarea generală a ONU (pe baza rezoluţiei United for Peace) ori
a unui organism regional de securitate cu condiţia autorizării subsecvente a Consiliului de
Securitate, conform capitolului VIII din Cartă.
În final, Raportul Comisiei atrage atenţia Consiliului de Securitate că dacă nu se achită de
răspunderile sale, statele interesate pot să nu excludă alte mijloace pentru a răspunde gravităţii
şi urgenţei situaţiei. Autorii se întreabă retoric ce este mai puţin dăunător „a evita Consiliul de
Securitate sau a permite uciderea unor fiinţe umane în timp ce Consiliul deliberează”.
Acceptând concepţia responsabilităţii de a proteja, şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre ale ONU, la reuniunea la nivel înalt din 2005, afirmă, în Declaraţia Mileniului 2 ,
sub titlul „Îndatorirea de a proteja populaţiile împotriva genocidului, a crimelor de război,
a epurării etnice şi a crimelor contra umanităţii”, că acceptă această responsabilitate şi vor
acţiona astfel încât să se conformeze (cerinţelor) ei, iar comunitatea internaţională ar
trebui, dacă este necesar, să încurajeze şi să sprijine statele să se achite de această
responsabilitate şi să sprijine ONU să creeze un dispozitiv de alertă rapidă. Ei s-au angajat să
sprijine statele să se doteze cu mijloace pentru a proteja populaţiile lor de astfel de crime şi
să sprijine statele în care există tensiuni, înainte de izbucnirea unei crize sau a unui conflict.
În continuare, Declaraţia afirmă că revine comunităţii internaţionale, în cadrul ONU,
obligaţia de a pune în aplicare măsurile diplomatice, umanitare şi alte mijloace paşnice
adecvate, conform capitolelor VI şi VIII ale Cartei Naţiunilor Unite, pentru a sprijini
protejarea populaţiilor de genocid, de crime de război, de epurare etnică şi de crime contra
umanităţii. În acest context, şefii de stat şi de guvern au afirmat disponibilitatea lor de a
desfăşura la momentul cuvenit o activitate colectivă hotărâtă, prin intermediul Consiliului
de Securitate, conform Cartei, mai ales conform capitolului VII, de la caz la caz şi în
cooperare, la nevoie, cu organismele regionale competente, atunci când aceste mijloace
paşnice se dovedesc inadecvate şi când autorităţile naţionale nu asigură în mod evident
protecţia populaţiilor lor contra acestor crime. În rezoluţia sa 1674(2006) din 28 aprilie
2006, referitoare la protecţia populaţiilor civile, Consiliul de Securitate a reafirmat aceste
prevederi ale Declaraţiei.
Conceptul de răspundere de a proteja ridică numeroase probleme. În primul rând,
acest concept nu trebuie examinat numai sau în principal în legătură cu intervenţia armată
pe teritoriul altui stat; protecţia populaţiilor altui stat poate şi trebuie să facă necesare mult
mai multe măsuri care preced folosirea forţei armate; asemenea măsuri includ, cum se
2 Assemblee generale, doc. A760/L.1, Document final du Sommet mondial de 2005, adopte le 16 decembre
2005.

DR. ION DIACONU 47
menţionează în documentele menţionate, acordarea sprijinului necesar statului în cauză, se
înţelege la cerere, care poate fi şi militar, dar se exercită sub autoritatea sa, dar poate fi mai
ales economic şi politic. Protecţia poate fi realizată însă, potrivit Cartei, în primul rând prin
mijloace diplomatice şi prin sancţiuni fără folosirea forţei armate împotriva statului în
cauză, cum sunt ruperea relaţiilor diplomatice, întreruperea comunicaţiilor, embargoul ,
mai ales asupra armelor. Recurgerea la folosirea forţei armate este numai ultima ratio, dacă
alte mijloace nu au dus la rezultatele dorite.
De asemenea, documentele menţionate s-au referit numai la cazurile de conflict
armat; dar populaţia civilă poate fi în pericol şi în alte cazuri, în care statul nu este în
măsură sau nu poate să asigure protecţia populaţiilor. Este vorba de responsabilitatea de a
proteja sănătatea populaţiei, în caz de boli molipsitoare, responsabilitate comună a statului
pe teritoriul căruia este depistată boala, ca şi a altor state şi a comunităţii internaţionale. În
acest sens, Regulamentul sanitar internaţional adoptat în 2005 de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii cere statelor să notifice la OMS orice evenimente care pot constitui o urgenţă de
sănătate publică de interes internaţional (un eveniment extraordinar care constituie un risc
pentru sănătatea publică în alte ţări şi care necesită o acţiune internaţională coordonată).
Statele părţi se angajează să creeze şi să fortifice capacităţi naţionale de supraveghere,
investigare, evaluare a riscurilor şi intervenţie sanitară. OMS va selecta experţi pentru a crea
comitete de urgenţă şi va acorda ajutor tehnic statului în cauză, împreună cu alţi actori.
Un alt caz este cel al dezastrelor naturale. Comisia Internaţională menţionată s-a
referit, în raportul său, şi la catastrofe naturale sau ecologice extraordinare, când statul în
cauză nu poate sau nu doreşte să le facă faţă şi când au loc sau riscă să se producă
importante pierderi de vieţi omeneşti, afirmând că şi ele ar putea justifica o intervenţie
armată în numele responsabilităţii de a proteja 3 . Deşi situaţia diferă faţă de cea a unui
conflict intern, deoarece în cazul catastrofelor naturale nu este vorba de o încălcare a
dreptului internaţional de către statul în cauză, esenţial este faptul că populaţia suferă
pierderi sau este în pericol şi că acest stat nu este în măsură să răspundă în mod
corespunzător. În acest domeniu, în 2005, la Hyogo (Japonia) a fost adoptat un Plan de
acţiune care prevede mecanismele necesare pentru ca, în perioada 2005-2015, să fie reduse
în mod substanţial vulnerabilităţile şi să crească rezistenţa naţiunilor şi a comunităţilor la
impactul fenomenelor naturale.
Care este relaţia dintre responsabilitatea de a proteja şi suveranitate
Având în vedere că responsabilitatea de a proteja poate implica şi acţiunea altor factori
pe teritoriul statului dacă acesta nu este în măsură sau nu vrea să asigure protecţia
populaţiei sale, se ridică problema de a concilia o asemenea acţiune cu suveranitatea
statului, care după cum se cunoaşte, este deplină şi exculsivă 4 . Suveranitatea de stat nu este
şi nu a fost niciodată absolută, în sensul libertăţii de acţiune absolute. Orice stat îşi asumă
obligaţii, în virtutea suveranităţii, şi celelalte state pot să ceară respectarea obligaţiilor
asumate, recurgând la instituţia răspunderii internaţionale pentru acte ilicite 5 . În cazul
răspunderii de a proteja, este vorba de o serie de obligaţii care decurg din norme cutumiare
3 Report, pp. 37-38.
4 Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, pp. 404-405.
5 Ion Diaconu, Manual de drept internaţional, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2010, pp. 372-381.

48
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
care pedepsesc crime de drept internaţional (interzicerea genocidului, a crimelor contra
umanităţii, a unora din crimele de război), din alte norme privind drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, interzicerea torturii,
interzicerea discriminării rasiale), din care unele au caracter imperativ, precum şi din
norme ale Cartei ONU privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru care
Carta prevede competenţa Consiliului de Securitate de a aplica statelor sancţiuni, inclusiv
cu folosirea forţei armate. Asemenea obligaţii sunt consubstanţiale suveranităţii de stat.
Pornind de la asemenea considerente, Comisia Internaţională reţine în raportul său 6
că suveranitatea presupune responsabilitatea de a proteja, care este considerată inerentă
suveranităţii. Aceasta înseamnă că statul nu poate refuza protecţia populaţiei sale şi acţiunea
comunităţii internaţionale dacă el nu o face, invocând suveranitatea asupra teritoriului său
şi asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu. Această teză este departe de a fi acceptată ca
expresie a unei norme de drept general acceptată; este evident însă că, pe măsura creşterii
importanţei normelor privind protecţia drepturilor omului în general, protecţia victimelor
conflictelor armate (normele dreptului umanitar) şi a celor ale dreptului penal
internaţional pune în faţa statelor, deci a suveranităţii lor, noi cerinţe pe care nimeni nu le
poate ignora 7 . Suveranitatea nu ar cuprinde numai atribuţii de autoritate şi control asupra
teritoriului şi populaţiei care trăieşte pe acesta, ci şi atribuţii de protecţie a vieţii, a sănătăţii,
demnităţii şi bunei stări a acestei populaţii.
De altfel, acţiunea altor actori, ca parte a responsabilităţii de a proteja, are un caracter
subsidiar, urmând să aibă loc numai dacă statul în cauză nu acţionează el însuşi pentru
protecţia populaţiei sale sau nu poate să facă acest lucru.
Conţinutul răspunderii de a proteja
Responsabilitatea de a proteja este considerată un concept valiză; ea include obligaţii
de a preveni acţiuni împotriva propriei populaţii, de a reacţiona împotriva unor asemenea
acţiuni dacă au loc, de a repara prejudiciile produse şi de a reconstrui structurile sociale sau
economice vitale pentru populaţia afectată de încălcări grave ale drepturilor omului.
Obligaţia de a preveni tinde să protejeze valori existente împotriva încălcărilor şi este
de o importanţă capitală având în vedere interesele esenţiale ale umanităţii pe care tinde să
le protejeze. Aceasta face necesară, aşa cum a cerut Consiliul de Securitate, adoptarea de
legi care să pună capăt impunităţii şi să traducă în justiţie pe cei responsabili de încălcări
grave ale dreptului internaţional umanitar 8 , precum şi existenţa instituţiile eficiente pentru
aplicarea legilor respective, care pot să descurajeze comiterea unor asemenea încălcări.
Obligaţia de a preveni poate să includă, după caz, şi măsuri administrative şi organizatorice
de natură să împiedice comiterea unor asemenea acte. Prevenirea, ca răspundere, înseamnă
şi obligaţia statului de a se abţine el însuşi, având în vedere totalitatea organelor sale
centrale şi locale, de la acte de încălcare gravă a drepturilor omului de natura celor
incriminate (genocid, crime contra umanităţii, crime de război).
6 Report, p. 17
7 Jean-Marc Thouvenin, „Genese de l’idee de responsabilite de proteger”, în La responsabilite de proteger,
Colloque de Nanterre, Societe francaise pour le droit international, Ed. A. Pedone, Paris, 2008, pp.30-31.
8 Rezoluţia 1674 menţionată.

DR. ION DIACONU 49
Prin legile sale, statul trebuie să protejeze ansamblul populaţiei sale împotriva comiterii
unor asemenea încălcări de către propriile sale autorităţi, ca şi de alţi autori: persoane,
grupuri, organizaţii, fie din ţară fie din afară. Obligaţia de a preveni îşi are temeiul în art. 1 al
Convenţiilor de la Geneva pentru protecţia victimelor conflictelor armate, ca şi în
instrumentele privind drepturile omului, în mod deosebit în Convenţia din 1948 privind
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid. Această Convenţie prevede nu numai obligaţia de
a împiedica producerea unui genocid în ordinea internă a unui stat, dar şi de a veghea ca
persoane aflate sub autoritatea sa să nu comită astfel de acte în afara teritoriului său, de a face
tot posibilul pentru a împiedica astfel de crime oriunde s-ar produce, deci de a proteja
populaţia în general contra oricăror acte de acest gen. În acest sens, în Ordonanţa privind
măsuri conservatorii din 13 septembrie 1993, în cazul „Aplicarea Convenţiei pentru
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid”, Curtea Internaţională de Justiţie a insistat asupra
obligaţiei Republicii Federale a Jugoslaviei de a veghea ca unităţile sale militare, paramilitare,
unităţile armatei neregulate care s-ar putea afla sub autoritatea sa ori ar beneficia de sprijinul
său, ca şi organizaţiile sau persoanele care s-ar afla sub autoritatea, puterea sau influenţa sa, să
nu comită crima de genocid 9 . Curtea a subliniat că asemenea obligaţii revin şi unei puteri
ocupante 10 . De asemenea, statul are obligaţia de a coopera cu misiunile umanitare venite pe
teritoriul său pentru a sprijini populaţia afectată şi de a urmări şi pedepsi persoanele vinovate
de comiterea actelor respective. Atât statele, cât şi organizaţiile internaţionale, conform
mandatelor lor, au şi obligaţii privind prevenirea proliferării armelor în zonele de conflict, de
a controla şi reglementa transferul de arme la nivel regional şi internaţional.
Se consideră că obligaţia de a preveni implică şi pe cea de a reacţiona imediat la
asemenea încălcări şi a le stopa, precum şi de a reacţiona la pericole iminente de comitere a
unor acte de violenţă împotriva populaţiei civile. Sunt citate numerose rezoluţii ale
Consiliului de Securitate prin care se dădea mandat forţelor ONU de menţinere a păcii de a
asigura protecţia persoanelor civile ameninţate cu violenţa fizică 11 . Ele au inclus şi mandatul
de a reacţiona la asemenea încălcări şi pe cel de a le preveni, în cazul unui pericol iminent.
Obligaţia de a preveni implică şi, din partea organismelor ONU, inclusiv a organelor de
supraveghere create prin tratate, obligaţia de alertă, atunci când constată producerea întrun
stat a unor fapte care pot demonstra crearea unei situaţii de natură să ducă la acte de
încălcare pe scară largă a drepturilor omului, ca genocidul sau epurarea etnică. Unele
organisme au adoptat chiar criterii pentru evaluarea situaţiilor care pot duce la acte de
genocid 12 . Se aminteşte că, înainte de producerea principalelor acte de genocid în Ruanda,
Comisia drepturilor omului şi Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale au atras
atenţia asupra unor fapte de acest gen pe teritoriul statului 13 .
În ceea ce priveşte obligaţia de a repara, există o serie de răspunsuri posibile şi de
soluţii de aplicat. Dacă statul în cauză a comis un act ilicit, încălcând o lege internă sau o
9 CIJ, Recueil, 1993, pp. 325-350, 332.
10 CIJ, Affaire des activites armees sur le territoire du Congo, arret du 19 decembre 2005, para. 178.
11 Rezoluţiile privind misiunile ONU în Sierra Leone, în Burundi, în Congo, în Liberia, Sudan, citate de Pierre
d’Argent, „Operations de protection et operation de maintien de la paix”, în La responsabilite de proteger,
Colloque, pp. 140-141.
12 Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, doc. Suppl. no. 18(A/60/18), pp. 10-12.
13 Marina Eudes, „Les organes de protection des droits de l’homme face aux manquements a la responsabilite de
proteger au Rwanda et au Darfour”, în La responsabilite de proteger, Colloque de Nanterre, p. 195.

50
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
obligaţie de drept internaţional, se aplică normele de drept intern privind răspunderea
pentru crime sau daune şi cele ale dreptului internaţional privind răspunderea
internaţională a statelor. În dreptul intern, legile multor state prevăd de obicei căi de recurs
pentru invocarea răspunderii statului şi a organelor sale; nu întotdeauna asemenea legi sunt
aplicate, iar dacă se invocă încălcarea lor în justiţie rezultatul depinde de factori politici, în
primul rând de independenţa puterii judecătoreşti. După cum este cunoscut, în multe
cazuri în urma conflictelor interne care au produs prejudicii populaţiilor civile statele au
creat „comisii ale adevărului şi/sau reconcilierii”, menite să ancheteze asupra încălcărilor şi
să descopere pe cei vinovaţi, sau au decretat amnistii generale pentru politicile de încălcare
a drepturilor omului şi pentru majoritatea faptelor decurgând din asemenea politici şi
pedepsirea numai a crimelor grave care vor fi dovedite. În asemenea cazuri, a fost privilegiat
interesul promovării reconcilierii naţionale, şi mai puţin al pedepsirii persoanelor vinovate
de încălcări ale drepturilor omului. În rezoluţia sa 1674(2006) menţionată, Consiliul de
Securitate a subliniat importanţa răspunderii penale internaţionale şi a comisiilor
adevărului ca modalităţi de promovare păcii, a adevărului, a reconcilierii şi a drepturilor
victimelor.
Obligaţia de a repara, în cazul răspunderii internaţionale a statelor, ridică alte
probleme. Ea trebuie invocată de statul lezat prin actul ilicit sau de orice alt stat, în apărarea
unui interes colectiv şi în calitate de membru al comunităţii internaţionale. Pot fi cerute
statului care a comis faptul ilicit încetarea acestuia, garanţii că asemenea fapte nu se vor
repeta, acordarea unei satisfacţii, precum şi repararea prejudiciului în interesul statului
lezat sau al beneficiarilor obligaţiei încălcate (alte persoane) 14 . Desigur, în cazul unui „stat
eşuat/failed State”, caracterizat prin căderea ansamblului autorităţilor publiceadministrative,
judiciare, a armatei, a societăţii civile, este dificil a aplica normele
răspunderii internaţionale a statelor. Practica internaţională nu oferă exemple în acest sens.
Prezintă o importanţă deosebită, ca parte integrantă a responsabilităţii de a proteja,
acţiunea de reconstrucţie. Aceasta vizează atât statul pe teritoriul căruia au fost produse
încălcări grave ale drepturilor omului, cât şi comunitatea internaţională, atunci când
aceasta sprijină statul în cauză sau când asigură în locul statului protecţia populaţiei aflate
în pericol sau victimă a încălcării. În fond, poate fi necesară refacerea structurii
instituţionale, sociale şi uneori chiar economice în statul în cauză pentru a garanta
protecţia populaţiei aflate în pericol. În cazul statului eşuat, acţiunea poate să vizeze
numeroase instituţii şi funcţiuni ale acestuia, începând cu adoptarea legislaţiei necesare şi
crearea instituţiilor eficiente care să aplice legile şi să asigure securitatea populaţiei, deci o
reconstrucţie a statului. În alte state reconstrucţia poate să vizeze numai unele din aceste
aspecte, dar nu este mai puţin necesară. În esenţă, este vorba de un demers care include tot
ceea ce este necesar pentru a asigura respectarea dreptului umanitar, a drepturilor omului,
iar pentru victimele încălcărilor, de restituire a drepturilor, a bunurilor, a demnităţii lor.
Acţiunea de reconstrucţie are în vedere ca statul să poată recupera ansamblul funcţiilor sale
şi să asigure el-însuşi protecţia populaţiei sale. În acest scop, Adunarea generală a ONU a
creat Comisia de consolidare a păcii, care poate fi considerată ca o combinaţie între
acţiunea de menţinere a păcii şi cooperarea şi asistenţa tehnică. În multe cazuri, ONU
trimite la faţa locului echipe de asistenţă umanitară, specialişti care să sprijine acţiunea
14 Ion Diaconu, Manual de drept internaţional, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2010, pp. 375-381.

DR. ION DIACONU 51
statului în diferite domenii, cum ar fi reconstruirea de structuri administrative şi judiciare
eficiente sau formarea forţelor de poliţie şi militare în conformitate cu cerinţele respectării
drepturilor omului. Responsabilitatea de a proteja este, astfel, nu atât o răspundere pentru
acte ilicite, cât o răspundere pentru viitor.
Răspunderea de a proteja include şi, din parte comunităţii internaţionale, ca ultima
ratio, dacă statul în cauză nu pune capăt încălcărilor grave ale drepturilor omului şi dacă
sunt reunite şi alte condiţii, recurgerea la măsuri de constrângere împotriva acestui stat,
prevăzute în capitolul VII din Carta ONU, şi anume ruperea relaţiilor diplomatice,
întreruperea comunicaţiilor, embargoul asupra schimburilor comerciale (pentru unele sau
orice produse) şi/sau asupra comerţului cu arme, blocada coastelor şi în final intervenţia
forţelor armate pe teritoriul statului. Organele ONU pot lua măsuri pentru stabilirea cu
precizie a faptelor, prin experţi independenţi, misiuni speciale sau raportori, care pregătesc
adoptarea măsurilor corespunzătoare. Asemenea măsuri pot fi decise apoi de Consiliul de
Securitate dacă actele statului în cauză reprezintă ameninţări sau încălcări ale păcii şi
securităţii internaţionale sau, cu autorizarea sa, de unele organizaţii regionale sau chiar de
unele state, şi în mod excepţional de Adunarea generală (conform rezoluţiei Uniting for
Peace). Este de notat că adoptarea unor asemenea măsuri de către Consiliul de Securitate
depinde de acordul celor 5 state care deţin dreptul de veto şi de acordul a 9 state membre,
şi bineînţeles de calificarea actelor respective ca ameninţări sau încălcări ale păcii şi
securităţii internaţionale. În ultimii 20 ani Consiliul a adoptat o serie de decizii de acest tip,
întemeind sancţiunile aplicate pe ameninţarea sau încălcarea păcii şi securităţii
internaţionale, deşi asemenea decizii nu au fost adoptate în toate cazurile în care au avut
loc încălcări grave şi uneori au fost adoptate cu întârziere, inclusiv în cazul unor acte de
genocid; autorii au reţinut dublul standard în activitatea Consiliului, referindu-se la absenţa
deciziilor de acest gen în cazurile Birmaniei, Keniei şi cu întârziere în cazul Darfur 15 .
Dreptul internaţional în vigoare nu cuprinde o normă general acceptată care să
permită recurgerea la asemenea sancţiuni, mai ales la recurgerea la folosirea forţei armate,
deci la ceea ce s-a numit intervenţia umanitară. Cum am văzut, Comisia internaţională
privind intervenţia şi suveranitatea statelor a enunţat condiţii pentru justificarea recurgerii
la forţă de către Consiliul de Securitate: temerea rezonabilă că pot avea loc încălcări sau
prejudicii ireversibile şi iremediabile; finalitatea strict umanitară a intervenţiei; să vizeze
împiedicarea de daune, suferinţe şi pierderi umane; să fie ultimul recurs după epuizarea
mijloacelor paşnice disponibile; să fie supusă principiului proporţionalităţii; mijloacele
militare folosite să fie adaptate finalităţii de salvare şi să comporte norme adecvate de
angajare; declanşarea şi conducerea operaţiunilor să se bazeze pe principiul bunei
guvernări astfel încât să evite blocarea şi eşecul (prin mobilizarea de mijloace materiale şi
umane suficiente şi rapide în rezervă). De asemenea, Comisia a enunţat ca prag al
recurgerii la folosirea forţei, prin decizie a Consiliului de Securitate, existenţa unor
masacre, pierderi considerabile de vieţi umane, efective sau potenţiale, datorate acţiunii sau
inacţiunii statului, ori acte de epurare etnică pe scară largă, efective sau potenţiale, comise
fie prin omucideri, expulzări forţate, teroare sau viol. Referirea la fapte „efective sau
potenţiale” evocă, în concepţia Comisiei, acţiunea preventivă. În ceea ce priveşte Curtea
Internaţională de Justiţie, ea s-a pronunţat cu claritate, afirmând că intervenţia, ca şi orice
15 Mario Bettati, Allocution, Responsabilite de proteger, Colloque de Nanterre, p. 12.

52
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
act de forţă, nu sunt admise sub nici o formă şi sub nici un pretext în raporturile
internaţionale 16 , reafirmând caracterul ilicit al intervenţiei armate, inclusiv pentru raţiuni
umanitare 17 sau afirmând că folosirea forţei în Jugoslavia ridică probleme de drept
internaţional foarte grave 18 . De asemenea, Comisia de Drept Internaţional nu a reţinut
intervenţia umanitară ca o cauză de excludere a caracterului ilicit al unei intervenţii cu
forţa armată pe teritoriul altui stat, având în vedere că nerecurgerea la forţă şi la
ameninţarea cu forţa este general recunoscută ca normă imperativă a dreptului
internaţional.
Ar fi deci o eroare să confundăm responsabilitatea de a proteja cu, sau să o limităm la,
intervenţia umanitară cu folosirea forţei.
Responsabilitatea de a proteja şi răspunderea internaţională a statului şi a persoanelor
Responsabilitatea de a proteja este o răspundere în sens larg; ea nu presupune în mod
necesar un fapt internaţional ilicit. Este cazul unei catastrofe naturale, pentru care statul în
cauză nu are nici o vină şi care nu angajează răspunderea lui internaţională, iar din partea
altor state şi a comunităţii internaţionale se ridică numai problema protecţiei populaţiei în
pericol, în forme şi cu mijloace adecvate. De asemenea, este cazul statului eşuat, care nu
este în măsură să împiedice încălcări grave ale drepturilor omului şi căruia nu i se poate
imputa ca fapt ilicit situaţia creată, neavând mijloace nici să o prevină, nici să o împiedice.
În cazul unei încălcări grave a drepturilor omului sau a dreptului umanitar, de natura
celor care presupun responsabilitatea de a proteja, statul angajează şi răspunderea sa
internaţională, căci el încalcă o obligaţie decurgând pentru el dintr-o normă general
acceptată a dreptului internaţional şi comite un fapt ilicit care îi este imputabil şi care se
află în legătură de cauzalitate cu încălcarea obligaţiei. Un stat angajează răspunderea sa
internaţională, pentru încălcări care au loc pe un teritoriu ocupat de el, şi pentru neglijenţa
de a preveni asemena încălcări din partea altor actori pe teritoriul respectiv, inclusiv
grupuri rebele care acţionează pe cont propriu 19 . Conform art. 41 al Proiectului de articole
privind răspunderea internaţională a statelor, adoptat de Adunarea generală a ONU în
2001 20 , toate celelalte state au îndatorirea de a coopera pentru încetarea încălcării şi
punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a statului vinovat. De asemenea, alte state,
comunitatea internaţională au răspunderea de a proteja populaţia afectată, prin măsuri şi
acţiuni adecvate, în funcţie de situaţie. Suntem în situaţia în care răspunderea
internaţională a statului se suprapune peste responsabilitatea de a proteja.
Organizaţiile internaţionale se află în aceeaşi situaţie cu statele; ele pot angaja
răspunderea lor internaţională, dacă forţe de menţinerea păcii aflate sub controlul lor
comit asemenea încălcări; ele au de asemenea obligaţii în cadrul răspunderii de a proteja,
ţinând seama de mandatul şi de posibilităţile lor.
Deoarece faptele respective sunt comise de persoane, atât cele care le planifică şi le
ordonă, cât şi cele care le execută, în orice caz, chiar al statului eşuat, se deschide calea
16 CIJ, affaire du Detroit de Corfou, Rec. 1949, p. 35.
17 CIJ, activites militaires et paramilitaires au Nicaragua et contre celui-ci, arret du 27 juin 1986, Rec. p. 134.
18 CIJ, affaire relaive a la liceite de l’emploi de la force, Ordonnances du 2 juin 1999, para. 17.
19 CIJ, activites armee sur le territoire du Congo, decizie din 19 decembrie 2005, p. 60.
20 Rezoluţia Adunării generale a ONU, doc. A/RES.56/83 of 12 December 2001.

DR. ION DIACONU 53
răspunderii penale a autorilor. Aceasta este reglementată în dreptul internaţional
contemporan în principiu în Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma în
1998, la care sunt părţi peste 100 state. Acesta prevede incriminarea, drept crime de drept
penal internaţional, a următoarelor categorii de fapte: agresiunea, genocidul, crimele
contra umanităţii şi crimele de război 21 . Agresiunea a fost definită, drept crimă comisă de
persoane (anterior a fost definită din punctul de vedere al comiterii ei de state), cu ocazia
conferinţei de revizuire care a avut loc la Kampala în 2006 22 . Statutul defineşte în detalii
celelalte categorii de crime, precum şi ansamblul de norme procedurale privind
investigarea lor, garanţiile privind un proces corect, pedepsirea şi executarea sentinţelor.
Alte documente internaţionale în acest domeniu sunt statutele tribunalelor
internaţionale pentru judecarea crimelor comise în fosta Jugoslavie şi în Ruanda, create
prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate 23 , adoptate în baza capitolului VII din Cartă; au
mai fost create, fie prin acord între statul în cauză şi ONU, fie prin acte legislative interne,
tribunale cu caracter penal, unele mixte, altele interne, pentru judecarea crimelor comise
în Sierra Leone, Cambodgia şi Liban. Indiferent de rezultatele, uneori nesatisfăcătoare ale
acestor tribunale, ele există şi reprezintă o formă a exercitării responsabilităţii de a proteja
de către comunitatea internaţională. Prin judecarea persoanelor vinovate de crime grave
contra populaţiei civile şi pedepsirea lor de aceste tribunale internaţionale se asigură o
anumită satisfacţie victimelor şi comunităţii internaţionale şi un avertisment că asemenea
fapte nu rămân nepedepsite, deci o anumită garanţie că nu se vor repeta. Răspunderea
penală internaţională a persoanelor poate fi cumulată cu răspunderea internaţională a
statelor, dacă se reţine şi în sarcina lor comiterea unor fapte ilicite.
Evoluţia practicii şi a concepţiilor în ultimii 20-30 ani a dus la denunţarea crescândă a
încălcărilor grave ale drepturilor omului, precum genocidul, epurarea etnică, crimele
contra umanităţii şi crimele de război. În acelaşi timp, are loc o anumită dezvoltare
normativă, este drept prin documente diferite, majoritatea declarative, care nu oferă o
concepţie unitară şi consecventă. Dreptul umanitar (în sensul de drept al protecţiei
victimelor conflictelor armate) nu corespunde tipului de situaţii care conduc la
responsabilitatea de a proteja. Protecţia populaţiilor civile, în contextul responsabilităţii de
a proteja, presupune norme care să restrângă mai mult acţiunile forţelor armate care ar
interveni, astfel încât să se asigure o protecţie sporită populaţiei şi obiectivelor civile.
Pe de altă parte, răspunsurile date de comunitatea internaţională, prin sancţiuni sau
operaţiuni pe teritoriul statelor în cauză, nu au fost concludente.
În ultimă instanţă, opinia dominantă consideră decizia Consiliului de Securitate
esenţială pentru implicarea comunităţii internaţionale în realizarea responsabilităţii de a
proteja prin aplicarea de sancţiuni, mai ales cu folosirea forţei armate. Acţiunea Consiliului
nu este însă sigură şi poate interveni prea târziu sau poate fi limitată ori insuficientă, aşa
cum s-a întâmplat deja. Intervine selectivitatea deciziilor Consiliului, datorată dreptului de
veto al membrilor permanenţi şi protecţiei pe care unii din ei o acordă unor state sau lipsei
de voinţă politică în unele cazuri. Această situaţie nu poate însă să justifice o altă
selectivitate, cea a statelor care să acţioneze în mod unilateral, fie în grup, fie în cadrul unei
21 Ion Diaconu, The International Criminal Court, A New Stage, 2002, IRSI, pp. 96-123.
22 Doc. Resolution RC/Res. 6 of 11 June 2010.
23 Rezoluţii 827 of 25 May 1993 şi 955 of 8 November 1994.

54
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
alte organizaţii. Cadrul instituţional internaţional actual, care ar fi chemat să realizeze
responsabilitatea de a proteja populaţiile în pericol atunci când aceasta este necesară
datorită inacţiunii sau a incapacităţii statelor în cauză, este deci nesigur şi prezintă lacune.
Este însă o situaţie preferabilă folosirii unilaterale a forţei de către unele state, care poate să
fie chiar şi mai selectivă şi arbitrară.

DR. DAN VĂTĂMAN 55
ROLUL SERVICIULUI EUROPEAN DE ACŢIUNE EXTERNĂ ÎN CADRUL SISTEMULUI
INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Dr. Dan Vătăman ٭
Abstract
European External Action Service (EEAS) is a new institution of the European Union,
whose foundation was laid by the Treaty of Lisbon with the role to support the High
Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy in fulfilling his mandate
and, also to assist the President of the European Council, European Commission, President
and other Commissioners to exercise their powers in international relations. Since the
establishment of the European External Action Service (EEAS) is relatively recent, this
article tries to highlight the crucial role of the European External Action Service (EEAS) in
the European Union's institutional system and its contribution to strengthening the
coherence and increasing impact and visibility of European Union action at international
level and thus the one of the Member States.
Keywords: European Union institutions, diplomatic services, external action, Foreign
Affairs and Security Policy.
1. Evoluţia în timp a politici externe a Uniunii Europene
Ideea conform căreia statele Uniunii ar trebui să acţioneze împreună pentru a-şi
promova şi proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi ideea de Uniune
Europeană.
Rădăcinile actualei politici externe şi de securitate comune se regăsesc în Comunicatul
final al summitului de la Haga (1-2 decembrie 1969) al şefilor de stat sau de guvern din
statele membre ale Comunităţilor Europene, care a reafirmat imperativul consolidării
legăturilor politice dintre statele membre. Pe această bază, în anul următor, la reuniunea
miniştrilor de externe ai celor şase state membre de la Luxemburg (27 octombrie 1970), a
fost adoptat Raportul Davignon, ce a marcat începutul Cooperării Politice Europene (CPE).
Ca urmare a Raportului Davignon, la 23 iulie 1973, la Copenhaga, miniştrii de externe
din statele membre ale Comunităţilor Europene au adoptat un al doilea raport Davignon
asupra cooperării politice, care sublinia necesitatea ca Europa să se prezinte ca o entitate
distinctă pe arena mondială, mai ales în negocierile internaţionale, să identifice poziţii
comune asupra marilor probleme ale vieţii internaţionale şi să ţină seama de consecinţele
acestora asupra politicii internaţionale 1 .
Un deceniu mai târziu, şefii de stat sau de guvern reuniţi în cadrul Consiliului
European de la Stuttgart (19 iunie 1983), au semnat o declaraţie solemnă privind Uniunea
Europeană, aceasta fiind cunoscută şi ca „Decalaraţia de la Stuttgart”. Conform acestui
٭
Preşedinte al Societăţii Române pentru Promovarea Ştiinţei, Educaţiei şi Culturii (SRPSEC) – Bucureşti,
România (e-mail: danvataman@srpsec.ro)
1 Second report on European political cooperation on Foreign Policy, in Bulletin of the European Communities,
No 9/1973, pp. 14-21.

56
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
document, căutând să consolideze progresele realizate până în acel moment atât în
domeniul economic, cât şi în cel politic, şefii de stat sau de guvern au stabilit o serie de
obiective ce trebuiau atinse, printre care: intensificarea consultării dintre statele membre;
dezvoltarea progresivă şi definirea unor principii şi obiective comune şi identificarea unor
interese comune; coordonarea poziţiilor statelor membre privitoare la aspectele politice şi
economice ale securităţii; şi cooperarea mai strânsă dintre misiunile diplomatice ale
acestora în ţări terţe 2 .
Consacrarea oficială a cooperării europene în materie de politică externă a avut loc în
februarie 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European (AUE). Potrivit art. 30 AUE,
statele semnatare se angajau să se informeze şi să se consulte asupra oricăror chestiuni de
politică externă de interes general astfel încât să garanteze că influenţa lor combinată este
exercitată cât mai eficient posibil prin coordonarea, convergenţa poziţiilor acestora şi
punerea în aplicare a acţiunilor comune.
Conform art. B din Tratatul de la Maastricht (TUE), semnat la 7 februarie 1992, unul
dintre obiectivele Uniunii Europene era acela al afirmării unei identităţi a uniunii pe scena
internaţională, în special, prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate
comune, incluzând definirea în timp a politicii de apărare comune care ar putea conduce,
într-un moment viitor, la o apărare comună.
Fundamentele politici externe şi de securitate comune se regăsesc în Titlul V al TUE,
prin care s-a instituit o Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC). Astfel, conform
art. J.1 din TUE, Uniunea şi statele membre definesc şi pun în practică o Politică Externă şi
de Securitate Comună care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate,
obiectivele acesteia fiind: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii; întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele;
menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor cartei
Naţiunilor Unite, a Actului Final de la Helsinki, precum şi a obiectivelor Cartei de la Paris;
promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de
drept, ca şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, au fost aduse o serie de modificări
Tratatului de la Maastricht în ceea ce priveşte PESC. Astfel, conform art. J.2 TUE 3 a fost
creat un nou instrument în domeniul PESC, respectiv strategiile comune 4 . Totodată, a fost
creată funcţia de „Înalt Reprezentant pentru PESC”, cu rolul de a asista Consiliul în
probleme de politică externă şi de securitate comună, în special prin contribuţii la
formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi, după caz, acţionând în numele
2 Solemn Declaration on European Union. European Council, Stuttgart 19 June 1983, in Bulletin of the
European Communities, No. 6/1983. pp. 24-29.
3 Conform modificărilor aduse prin art. 1.10 din Tratatul de la Amsterdam (TAm), art. J.2 TUE a devenit art. 12
şi reproducea parţial textul vechiului art. J.1, pct. 3 din TUE.
4 Conform articolului 13 TUE (fostul art. J.3 până la renumerotarea adoptată de TAm), strategiile comune erau
decise de către Consiliul European, care avea şi rolul de a elabora principiile şi orientările generale în cadrul
PESC. Strategiile comune sunt adoptate în domenii în care Statele Membre au interese comune importante.
Într-o strategie comună sunt stabilite obiectivele, intervalul de timp acoperit şi instrumentele care vor fi folosite
de către Uniunea Europeană şi statele sale membre. Strategiile comune sunt aplicate de către Consiliul UE, în
special prin adoptarea unor acţiuni comune şi a unor poziţii comune. De asemenea, Consiliul UE poate
recomanda Consililui European adoptarea unei strategii comune într-un anumit domeniu.

DR. DAN VĂTĂMAN 57
Consiliului şi la cererea Preşedinţiei Consiliului UE, prin derularea unui dialog politic cu
state terţe 5 .
De asemenea, prin Declaraţia nr. 6 anexată Tratatului de la Amsterdam a fost
înfiinţată o „Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă” în cadrul Secretariatului
Consiliului, care se compunea din diplomaţi şi funcţionari puşi la dispoziţia Consiliului de
statele membre, Comisia şi Uniunea Europei Occidentale (UEO), ca şi din funcţionari
proveniţi din Secretariatul general.
Tratatul de la Nisa a adus, de asemenea, o serie de modificări în ceea ce priveşte PESC.
Astfel, art. 17 TUE 6 prevedea că Politica Externă şi de Securitate Comună cuprindea toate
aspectele referitoare la securitatea Uniunii incluzând şi definirea progresivă a unei politici
de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună dacă decide Consiliul
European. În acest caz, Consiliul European recomanda statelor membre adoptarea
respectivei decizii în conformitate cu exigenţele lor constituţionale. Politica Uniunii în
sensul acestui articol nu afecta caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a
diferitelor state membre şi respecta obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord
pentru acele state care considerau că apărarea lor comună se realiza mai bine prin NATO.
Definirea progresivă a unei politici de apărare comună urma a fi sprijinită, în măsura în
care statele membre o vor considera necesară, prin cooperarea acestora în sectorul
producerii de armament. Aspectele la care se referea articolul 17 TUE includeau misiunile
umanitare şi de salvare, misiunile de menţinere a păcii şi misiunile de gestionare a crizelor,
inclusiv cele de restabilire a păcii. Prevederile art. 17 TUE nu constituiau un obstacol
pentru dezvoltarea unei cooperări întărite între două sau mai multe state la nivel bilateral,
în cadrul UEO sau a NATO în măsura în care această cooperare nu contravinea celor
prevăzute în repectivul articol. În vederea promovării acestor obiective definite în art. 17
TUE, dispoziţiile acestuia erau revizuite de acord cu art. 48 TUE (fostul art. N din TUE) 7 .
Articolul 25 TUE (modificat în conformitate cu dispoziţiile art. 1 al Tratatului de la
Nisa) prevedea că, fără să contravină art. 207 TCE, un Comitet Politic şi de Securitate
urmăreşte situaţia internaţională în domeniile relevante ale politicii externe şi de securitate
comună şi contribuie la definirea politicilor emiţând avize în atenţia Consiliului, atât la
cererea acestuia, cât şi din proprie iniţiativă. Totodată, Comitetul exercită, sub
responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi conducerea strategică a operaţiunilor de
gestionare a crizelor. Consiliul autoriza acest Comitet să ia deciziile adecvate referitoare la
exercitarea controlului politic şi a conducerii strategice a operaţiunilor fără a afecta
prevederile art. 47 (fostul art. M din TUE).
În Declaraţia privind Politica Europeană de Securitate şi Apărare anexată Tratatului
de la Nisa se arăta că în conformitate cu textele aprobate de către Consiliul European de la
Nisa referitoare la Politica Europeană de Securitate şi Apărare (raportul preşedinţiei şi
anexele sale), obiectivul Uniunii era acela de a o face operaţională cât mai repede cu
putinţă. O decizie în acest sens urmând a fi luată de către Consiliul European în cursul
anului 2001 şi cel mai târziu de către Consiliul European de la Laeken/Bruxelles pe baza
5 Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, pp. 54-55.
6 Fostul art. J.7 TUE.
7 În forma originală, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) avea articolele indexate cu litere. Prin
Tratatul de la Amsterdam, a fost introdus un nou sistem de numerotare, cu cifre.

58
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
dispoziţiilor existente în TUE, intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa nefiind o condiţie
prealabilă.
Pentru o poziţie mai fermă pe scena mondială şi o mai mare coerenţă în acţiunea
externă a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona a adus o serie de modificări şi
completări la TUE. Astfel, conform art. 24 TUE 8 (versiunea consolidată în urma adoptării
Tratatului de la Lisabona) competenţa Uniunii Europene în materie de politică externă şi
de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile
referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare
comune care poate conduce la o apărare comună.
În temeiul art. 25 TUE 9 (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la
Lisabona), Uniunea desfăşoară politica externă şi de securitate comună prin definirea
orientărilor generale, prin adoptarea deciziilor care definesc acţiunile şi poziţiile Uniunii şi
modalitățile de punere în aplicare a acestora, precum şi prin consolidarea cooperării
sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora. Astfel, Consiliul
European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele şi defineşte
orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce priveşte
chestiunile având implicaţii în materie de apărare. În cazul în care evoluţia internaţională o
impune, preşedintele Consiliului European convoacă o reuniune extraordinară a
Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii în raport cu
această evoluţie.
Totodată, Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună şi adoptă
deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor
generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European.
Pentru punerea în aplicare a PESC, Tratatul de la Lisabona a creat postul de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate care, împreună cu
Consiliul, asigură unitatea, coerenţa şi eficienţa acţiunii Uniunii. Conform art. 27 TUE
(versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), Înaltul Reprezentant
pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate prezidează Consiliul Afaceri Externe şi
contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi
asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu.
Totodată, Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica
externă şi de securitate comună, desfăşurând, în numele Uniunii, dialogul politic cu terţii şi
exprimând poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor
internaţionale. În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut
de un serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu
serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii serviciilor
competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din
personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea
serviciului european pentru acţiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului.
Consiliul European hotărăşte la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea
Parlamentului European 10 şi cu aprobarea Comisiei. 11
8 Fostul art. 11 TUE
9 Fostul art. 12 TUE
10 Conform art. 36 TUE (fostul art. 21TUE), Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica

DR. DAN VĂTĂMAN 59
2. Înfiinţarea Serviciului European pentru Acţiunea Externă
După cum am arătat mai sus, prin reforma realizată de Tratatul de la Lisabona a fost
creat postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate
care, potrivit art. 27 alineatul (3) din TUE, este susţinut în exercitarea mandatului său de
un serviciu european pentru acţiunea externă.
Având în vedere că la 13 noiembrie 2009 s-a încheiat procesul de ratificare a Tratatului
de la Lisabona prin depunerea ultimului instrument de ratificare, a fost nevoie de o
reuniune la nivel înalt cu scopul de a stabili cine va ocupa posturile cheie create în baza
Tratatului 12 .
Astfel, în cadrul reuniunii informale a şefilor de stat sau de guvern din statele membre
desfăşurată la Bruxelles, la 19 noiembrie 2009, s-a ajuns la un acord politic în ceea ce
priveşte numirea doamnei Catherine Ashton în funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politică de securitate.
De asemenea, la 30 octombrie 2009, Consiliul European a căzut de acord asupra
orientărilor privind Serviciul European pentru Acţiune Externă (SEAE), ocazie cu care
viitorul Înalt Reprezentant a fost invitat să prezinte o propunere pentru organizarea şi
funcţionarea SEAE cât mai curând posibil după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, cu privire la adoptarea sa de către Consiliu, cel târziu la sfârşitul lunii aprilie
2010. Această propunere a fost făcută pe data de 25 martie 2010, sub forma unui proiect
pentru o decizie a Consiliului privind organizarea şi funcţionarea SEAE. Structura a fost
agreată în cadrul Consiliului Afaceri Generale din aprilie 2010, urmând a se consulta
Parlamentul şi Comisia.
În data de 21 iunie 2010, a avut loc o reuniune cvadripartită între reprezentanţii
preşedinţiei semestriale a Consiliului (reprezentată de ministrul afacerilor externe spaniol
Miguel Moratinos şi secretarul de stat Lopez Garrido), a Comisiei Europene (reprezentată
de Maros Šefčovič, vicepreşedinte pentru Relaţii interinstituţionale şi administraţie), Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate - Catherine Ashton,
precum şi reprezentanţi ai Parlamentului European, care s-au reunit la Madrid pentru a
discuta în legătură cu înfiinţarea Serviciului European pentru Acţiune Externă.
În urma dezbaterilor, s-a ajuns la un acord politic cu privire la propunerea de decizie a
Consiliului privind organizarea şi funcţionarea Serviciului European pentru Acţiune
Externă, precum şi asupra textului celor două declaraţii ale Înaltului Reprezentant privind
responsabilitatea politică, respectiv structura de bază a administraţiei centrale. Pe baza
acordului încheiat, participanţii s-au angajat să solicite aprobarea pachetului de către
instituţiile pe care le-au reprezentat, pentru a se putea trece la adoptarea prevederilor
privind organizarea şi funcţionarea SEAE.
de Securitate consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi la opţiunile
fundamentale din domeniul PESC şi ale Politicii de securitate şi apărare comune (PESA) şi îl informează în
privinţa evoluţiei acestora. De asemenea, acesta se asigură că punctele de vedere ale Parlamentului European să
fie luate în considerare în mod corespunzător. Reprezentanţii speciali pot fi implicați în activitatea de informare
a Parlamentului European.
11 Pentru detalii privind evoluţia PESC a se vedea Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2010, pp. 177-181.
12 Este vorba despre postul de Preşedinte al Consiliului European şi despre cel de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate.

60
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
În cadrul şedinţei plenare din 8 iulie 2010, Parlamentul European a votat acordul la
care s-a ajuns în cadrul negocierilor cvadripartite cu privire la Serviciul european de acţiune
externă (SEAE). Chiar dacă Parlamentul a fost doar consultat în ceea ce a privit instituirea
şi funcţionarea Serviciului european pentru acţiune externă, deputaţii europeni au
negociat modificări majore ale propunerii iniţiale din martie 2010 a doamnei Catherine
Ashton. Rezoluţia în vederea adoptării deciziei Consiliului privind organizarea şi
funcționarea Serviciului european pentru acțiune externă a fost adoptată cu 549 voturi
pentru, 78 împotrivă şi 17 abţineri. 13
Având în vedere avizul Parlamentului European şi aprobarea Comisiei Europene, la 26
iulie 2010, Consiliul a adoptat Decizia 2010/427/UE privind organizarea şi funcționarea
Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) 14 , potrivit căreia SEAE are sediul în
Bruxelles şi este un organism autonom din punct de vedere funcțional al Uniunii
Europene, separat față de Secretariatul General al Consiliului şi de Comisie, cu capacitatea
juridică necesară pentru a-şi îndeplini atribuțiile şi pentru a-şi realiza obiectivele. 15
3. Sarcinile Serviciului European de Acțiune Externă
SEAE îl sprijină pe Înaltul Reprezentant în exercitarea mandatului acestuia, astfel cum
se prevede în special la articolele 18 şi 27 din TUE:
- în exercitarea mandatului său de conducere a Politicii externe şi de securitate
comune (PESC) a Uniunii Europene, inclusiv a Politicii de securitate şi apărare comune
(PSAC), de a contribui prin propunerile sale la dezvoltarea politicii respective, pe care o
desfăşoară în conformitate cu mandatul acordat de Consiliu, precum şi de asigurare a
coerenței acțiunii externe a Uniunii;
- în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Afaceri Externe, fără a aduce atingere
sarcinilor obişnuite ale Secretariatului General al Consiliului;
- în calitatea sa de vicepreşedinte al Comisiei, în îndeplinirea, în cadrul Comisiei, a
responsabilităților care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe şi al
coordonării celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor
obişnuite ale serviciilor Comisiei 16 .
Totodată, SEAE acordă sprijin preşedintelui Consiliului European, preşedintelui
Comisiei şi Comisiei în exercitarea funcțiilor lor respective în domeniul relațiilor externe.
În cadrul contribuției sale la programele Uniunii de cooperare externă, SEAE se
asigură în măsura posibilului că programele îndeplinesc obiectivele acțiunii externe astfel
cum sunt formulate la articolul 21 din TUE, în special la alineatul (2) litera (d) din acesta,
şi că respectă obiectivele politicii de dezvoltare a Uniunii în conformitate cu articolul 208
13 În rezoluţia legislativă din 8 iulie 2010 referitoare la proiectul de decizie a Consiliului privind organizarea și
funcționarea Serviciului european pentru acțiune externă, Parlamentul European a invitat Consiliul să
informeze Parlamentul, în cazul în care intenţiona să se îndepărteze de la textul aprobat, solicitând Consiliului
să îl consulte din nou în cazul în care intenţiona să modifice în mod substanţial propunerea Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate - pentru detalii a se vedea
www.europarl.europa.eu
14 JO L 201 din 3.8.2010, p. 30.
15 Articolul 1 din Decizia Consiliului nr. 2010/427/UE.
16 Dan Vătăman, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011, p. 177.

DR. DAN VĂTĂMAN 61
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În acest context, SEAE
promovează, de asemenea, îndeplinirea obiectivelor Consensului european privind
dezvoltarea 17 şi ale Consensului european privind ajutorul umanitar 18 .
4. Cooperarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE)
SEAE sprijină şi cooperează cu serviciile diplomatice ale statelor membre, precum şi
cu Secretariatul General al Consiliului şi cu serviciile Comisiei pentru a asigura coerența
între diferitele domenii ale acțiunii externe a Uniunii şi între acestea şi alte domenii de
politică ale Uniunii.
SEAE şi serviciile Comisiei se consultă cu privire la toate chestiunile referitoare la
acțiunea externă a Uniunii în exercitarea funcțiilor lor respective, cu excepția chestiunilor
care intră sub incidența PSAC. SEAE ia parte la lucrările şi procedurile de pregătire privind
actele care sunt pregătite de Comisie în acest domeniu. 19
SEAE poate încheia înțelegeri la nivel de serviciu cu serviciile relevante ale
Secretariatului General al Consiliului, ale Comisiei sau cu alte oficii sau organisme
interinstituționale ale Uniunii.
SEAE oferă sprijin şi cooperează şi cu celelalte instituții şi organisme ale Uniunii, în
special cu Parlamentul European. De asemenea, SEAE poate beneficia de sprijin şi de
cooperare din partea acestor instituții şi organisme, inclusiv agenții, după caz. Auditorul
intern al SEAE va coopera cu auditorul intern al Comisiei pentru a garanta coerența
politicii de audit, având în vedere în special responsabilitatea Comisiei în privința
cheltuielilor operaționale. În plus, SEAE cooperează cu Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF) în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 20 . În special,
SEAE trebuie să adopte fără întârziere decizia necesară potrivit respectivului regulament
privind termenii şi condițiile de desfăşurare a investigațiilor interne. După cum se prevede
în respectivul regulament, atât statele membre, în conformitate cu dispozițiile lor naționale,
cât şi instituțiile oferă sprijinul necesar pentru a le permite agenților OLAF să îşi
îndeplinească sarcinile 21 .
5. Organizarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE)
Potrivit actului de înfiinţare, SEAE este format dintr-o administrație centrală şi din
delegațiile Uniunii în țările terțe şi în cadrul organizațiilor internaționale.
5.1. Administrația centrală a SEAE
SEAE este condus de un secretar general executiv, care acționează sub autoritatea
Înaltului Reprezentant. Secretarul general executiv ia toate măsurile necesare pentru a
asigura funcționarea fără probleme a SEAE, inclusiv gestionarea aspectelor administrative şi
17 JO C 46 din 24.2.2006, p. 1.
18 Comunicarea Comisiei COM(2007) 317 final către Parlamentul European și Consiliu – Către un consens
european privind ajutorul umanitar. Nepublicată în Jurnalul Oficial.
19 Aceste dispoziţii se pun în aplicare în conformitate cu Titlul V, Capitolul 1 din TUE (Dispoziții generale
privind acțiunea externă a Uniunii) și cu articolul 205 din TFUE.
20 Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind
investigațiile efectuate de Oficiul European de Lupta Antifraudă (OLAF), JO L 136, 31.5.1999, p. 1.
21 Articolul 3 din Decizia Consiliului nr. 2010/427/UE.

62
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
bugetare. Secretarul general executiv asigură coordonarea eficientă între toate
departamentele din cadrul administrației centrale, precum şi cu delegațiile Uniunii.
Secretarul general executiv este sprijinit de doi secretari generali adjuncți.
Administrația centrală a SEAE este organizată în direcții generale, care includ în
special:
- o serie de direcții generale care includ birouri geografice care acoperă toate țările şi
regiunile din lume, precum şi birouri multilaterale şi tematice. Aceste departamente
colaborează, după cum este necesar, cu Secretariatul General al Consiliului şi cu serviciile
relevante ale Comisiei;
- o direcție generală pentru aspectele privind administrația, personalul, bugetul,
securitatea şi sistemele de informații şi comunicații, care funcționează în cadrul SEAE,
gestionată de secretarul general executiv. Înaltul Reprezentant numeşte, în conformitate cu
normele obişnuite de recrutare, un director general pentru aspectele privind bugetul şi
administrația care îşi îndeplineşte sarcinile sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Acesta va
răspunde în fața Înaltului Reprezentant pentru gestionarea administrativă şi bugetară
internă a SEAE;
- Direcția de planificare şi de gestionare a crizelor, Capacitatea civilă de planificare şi
conducere, Statul-Major al Uniunii Europene şi Centrul comun de situații al Uniunii
Europene, aflate sub autoritatea directă şi sub responsabilitatea Înaltului Reprezentant, îl
asistă pe acesta în îndeplinirea sarcinii de a desfăşura PESC a Uniunii în conformitate cu
dispozițiile tratatului, cu respectarea în acelaşi timp, în conformitate cu articolul 40 din
TUE, a celorlalte competențe ale Uniunii.
Caracterul specific al acestor structuri, inclusiv particularitățile funcțiilor din cadrul
acestora, şi al recrutării şi statutului personalului trebuie respectate.
Se asigură deplina coordonare între toate structurile SEAE.
Din administrația centrală a SEAE fac parte şi:
- un departament de planificare strategică a politicilor;
- un departament juridic, aflat sub autoritatea administrativă a secretarului general
executiv, care colaborează îndeaproape cu serviciile juridice ale Consiliului şi ale Comisiei;
- departamente pentru relații interinstituționale, informații şi diplomație publică,
audit intern şi inspecții, precum şi pentru protecția datelor cu caracter personal.
Preşedinții grupurilor de pregătire ale Consiliului care sunt prezidate de un
reprezentant al Înaltului Reprezentant, inclusiv preşedintele Comitetului politic şi de
securitate, sunt desemnați de Înaltul Reprezentant, în conformitate cu modalitățile
detaliate prevăzute în anexa II la Decizia 2009/908/UE a Consiliului din 1 decembrie 2009
de instituire a măsurilor de punere în aplicare a Deciziei Consiliului European privind
exercitarea preşedinției Consiliului şi privind preşedinția grupurilor de pregătire ale
Consiliului 22 .
Înaltul Reprezentant şi SEAE sunt asistați, atunci când este necesar, de Secretariatul
General al Consiliului şi de departamentele relevante ale Comisiei. În acest scop pot fi
22 JO L 322 din 9.12.2009, p. 28.

DR. DAN VĂTĂMAN 63
încheiate înțelegeri la nivel de serviciu de SEAE, de Secretariatul General al Consiliului şi
de departamentele relevante ale Comisiei. 23
5.2. Delegațiile Uniunii în țările terțe şi în cadrul organizațiilor internaționale
Decizia de a deschide sau de a închide o delegație este adoptată de Înaltul
Reprezentant, cu acordul Consiliului şi al Comisiei.
Fiecare delegație a Uniunii se află sub autoritatea unui şef de delegație.
Toți membrii personalului delegației, indiferent de statutul acestora, şi întreaga
activitate a delegației se află sub autoritatea şefului de delegație. Acesta răspunde în fața
Înaltului Reprezentant pentru administrarea generală a activității delegației şi pentru
asigurarea coordonării tuturor acțiunilor Uniunii.
Personalul delegațiilor include personal din cadrul SEAE şi, atunci când este necesar
pentru execuția bugetului Uniunii şi pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii, altele
decât cele incluse în mandatul SEAE, personal din cadrul Comisiei.
Șeful de delegație primeşte instrucțiuni de la Înaltul Reprezentant şi de la SEAE şi
răspunde de executarea acestora.
În domeniile în care Comisia îşi exercită competențele care îi sunt conferite prin
tratate, aceasta poate, în conformitate cu articolul 221 alineatul (2) din TFUE, să emită şi
instrucțiuni către delegații, care sunt executate sub responsabilitatea generală a şefului de
delegație.
Șeful de delegație execută creditele operaționale în legătură cu proiectele Uniunii din
țara terță în cauză, atunci când Comisia a subdelegat această competență, în conformitate
cu Regulamentul financiar.
Funcționarea fiecărei delegații este evaluată periodic de secretarul general executiv al
SEAE; evaluarea include auditul financiar şi administrativ. În acest scop, secretarul general
executiv al SEAE poate solicita asistență în acest sens din partea departamentelor relevante
ale Comisiei. Pe lângă măsurile interne adoptate de SEAE, OLAF îşi exercită competențele,
în special prin adoptarea de măsuri antifraudă, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.
1073/1999.
Înaltul Reprezentant încheie acordurile necesare cu țara gazdă, cu organizația
internațională sau cu țara terță în cauză. În special, Înaltul Reprezentant ia măsurile
necesare pentru a se asigura că țările gazdă acordă delegațiilor Uniunii, personalului şi
proprietății acestora, privilegiile şi imunitățile echivalente celor menționate în Convenția
de la Viena privind relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961.
Delegațiile Uniunii au capacitatea de a asigura un răspuns cât mai adecvat nevoilor
altor instituții ale Uniunii, în special ale Parlamentului European, în cadrul contactelor lor
cu organizațiile internaționale sau cu țările terțe pe lângă care sunt acreditate delegațiile.
Șeful de delegație are competența de a reprezenta Uniunea în țara în care este
acreditată delegația, în special pentru încheierea de contracte şi având capacitatea de a sta
în justiție.
Delegațiile Uniunii lucrează în strânsă cooperare şi fac schimb de informații cu
serviciile diplomatice ale statelor membre.
23 Articolul 4 din Decizia Consiliului nr. 2010/427/UE.

64
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
Delegațiile Uniunii, acționând în conformitate cu articolul 35 paragraful al treilea din
TUE, sprijină statele membre, la solicitarea acestora, în ceea ce priveşte relațiile lor
diplomatice şi rolul lor de asigurare de protecție consulară cetățenilor Uniunii în țări terțe,
utilizând resurse neutre. 24
5.3. Personalul SEAE
Personalul SEAE este format din funcționari şi alți agenți ai Uniunii Europene,
inclusiv membrii de personal din cadrul serviciilor diplomatice ale statelor membre numiți
în calitate de agenți temporari.
Dacă este necesar, SEAE poate, în cazuri speciale, recurge la serviciile unui număr
limitat de experți naționali detaşați specializați. În acest caz, Înaltul Reprezentant adoptă
regimul aplicabil experților naționali detaşați, echivalent celui stabilit prin Decizia
2003/479/CE a Consiliului din 16 iunie 2003 privind regimul aplicabil experților şi
militarilor naționali detaşați pe lângă Secretariatul General al Consiliului 25 , în temeiul
căruia experții naționali detaşați specializați sunt puşi la dispoziția SEAE pentru a oferi
expertiză specializată.
Membrii personalului SEAE îşi îndeplinesc atribuțiile şi adoptă o conduită având în
vedere exclusiv interesele Uniunii. Aceştia nu solicită şi nu acceptă instrucțiuni de la un
guvern, o autoritate, o organizație sau o persoană din afara SEAE sau de la un alt organism
sau o altă persoană decât Înaltul Reprezentant. În conformitate cu articolul 11 paragraful al
doilea din Statutul funcționarilor, personalul SEAE nu poate accepta nici un fel de plăți
provenind din orice altă sursă decât SEAE.
Competențele conferite autorității de numire prin Statutul funcționarilor şi autorității
împuternicite să încheie contracte prin Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii sunt
exercitate de Înaltul Reprezentant, care poate delega aceste competențe în cadrul SEAE.
Recrutarea în cadrul SEAE are loc în funcție de merit şi asigurându-se un echilibru
adecvat geografic şi de gen. Personalul SEAE este format dintr-un număr semnificativ de
resortisanți din toate statele membre.
Funcționarii Uniunii şi agenții temporari care provin din serviciile diplomatice ale
statelor membre au aceleaşi drepturi şi obligații şi sunt tratați în mod egal, în special în
ceea ce priveşte eligibilitatea lor pentru ocuparea oricărei poziții în condiții echivalente. Nu
se face nicio distincție între agenții temporari care provin din serviciile diplomatice
naționale şi funcționarii Uniunii în ceea ce priveşte atribuirea sarcinilor care trebuie să fie
îndeplinite în toate domeniile de activitate şi privind toate politicile puse în aplicare de
SEAE. În conformitate cu dispozițiile Regulamentului financiar, statele membre sprijină
Uniunea în asigurarea răspunderii financiare a agenților temporari ai SEAE care provin din
serviciile diplomatice ale statelor membre care rezultă din răspunderea în temeiul
articolului 66 din Regulamentul financiar.
Înaltul Reprezentant stabileşte procedurile de selecție pentru personalul SEAE, care se
desfăşoară prin intermediul unei proceduri transparente bazate pe merit, având drept
obiectiv să asigure serviciile unui personal având cel mai ridicat grad de abilitate, eficiență şi
24 Articolul 5 din Decizia Consiliului nr. 2010/427/UE.
25 JO L 160 din 28.6.2003, p. 72.

DR. DAN VĂTĂMAN 65
integritate, garantând în acelaşi timp un echilibru geografic şi între femei şi bărbați adecvat
şi o prezență semnificativă de resortisanți din toate statele membre în cadrul SEAE.
Reprezentanți ai statelor membre, Secretariatul General al Consiliului şi Comisia sunt
implicați în procedura de recrutare pentru posturile vacante din cadrul SEAE.
Atunci când SEAE îşi va fi atins pe deplin capacitatea, personalul din statele membre
ar trebui să reprezinte cel puțin o treime din întregul personal al SEAE la nivel de AD. În
acelaşi sens, funcționarii permanenți ai Uniunii ar trebui să reprezinte cel puțin 60 % din
întregul personal al SEAE la nivel de AD, inclusiv personalul provenind din serviciile
diplomatice ale statelor membre, care au devenit funcționari permanenți ai Uniunii în
conformitate cu dispozițiile Statutului funcționarilor. Înaltul Reprezentant prezintă anual
un raport Parlamentului European şi Consiliului privind ocuparea posturilor în cadrul
SEAE.
Înaltul Reprezentant stabileşte regulile de mobilitate, astfel încât să se asigure că
membrii personalului SEAE beneficiază de un grad ridicat de mobilitate. În principiu, toți
membrii personalului SEAE îşi desfăşoară periodic activitatea în cadrul delegațiilor Uniunii.
Înaltul Reprezentant stabileşte normele în acest sens.
În conformitate cu dispozițiile aplicabile din legislația națională, fiecare stat membru
acordă funcționarilor săi care au devenit agenți temporari în cadrul SEAE o garanție a
reintegrării imediate la sfârşitul perioadei de serviciu în cadrul SEAE. În conformitate cu
dispozițiile articolului 50b din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii, perioada de
serviciu respectivă nu poate depăşi opt ani, cu excepția cazului în care este prelungită cu o
perioadă maximă de doi ani în circumstanțe excepționale şi în interesul serviciului.
Funcționarii Uniunii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul SEAE au dreptul de a
candida pe posturi în instituția lor de origine, în aceleaşi condiții ca şi candidații interni.
Totodată, se iau măsuri pentru a se oferi personalului SEAE o formare comună
corespunzătoare, mai ales pe baza practicilor şi structurilor existente la nivel național şi la
nivelul Uniunii. Înaltul Reprezentant ia măsurile corespunzătoare în acest scop în decursul
anului care urmează intrării în vigoare a prezentei decizii. 26
Începând cu 1 ianuarie 2011, o serie de departamente şi funcții relevante din cadrul
Secretariatului General al Consiliului şi al Comisiei au fost transferate către SEAE.
Funcționarii şi agenții temporari care ocupau posturi în aceste departamente sau dețineau
aceste funcții au fost transferați către SEAE. Această dispoziție s-a aplicat mutatis mutandis
şi personalului contractual şi local angajat în cadrul unor astfel de departamente şi
deținând astfel de funcții. Experții naționali detaşați specializați care îşi desfăşurau
activitatea în respectivele departamente sau care dețineau respectivele funcții au fost de
asemenea transferați către SEAE cu acordul autorităților din statul membru de origine.
26 Articolul 6 din Decizia Consiliului nr. 2010/427/UE.

66
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
5.4. Accesul la documente, arhive şi protecția datelor SEAE
SEAE aplică normele prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei 27 . Înaltul Reprezentant decide cu
privire la normele de punere în aplicare pentru SEAE.
Secretarul general executiv al SEAE organizează arhivele serviciului. Arhivele relevante
ale departamentelor transferate de la Secretariatul General al Consiliului şi de la Comisie
au fost transferate către SEAE.
SEAE protejează persoanele fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor lor cu
caracter personal, în conformitate cu normele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 45/2001
al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția
persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile
şi organele comunitare şi privind libera circulație a acestor date 28 . Înaltul Reprezentant
decide cu privire la normele de punere în aplicare pentru SEAE. 29
6. Concluzii
În urma unei evoluţii de aproape şaizeci ani, Uniunea Europeană de astăzi este o
putere economică, cel mai mare donator de ajutor umanitar şi un punct de referinţă pentru
stabilitate, democraţie şi drepturile omului. În aceste condiţii, pentru creşterea influenţei
politice şi economice a Uniunii Europene în lume, este nevoie de o politică externă şi de
securitate comună mai eficace şi cu un impact crescut, care să contribuie la o mai bună
promovare atât a valorilor cât şi a intereselor Uniunii şi, implicit, ale statelor sale membre.
Până de curând, sistemul instituţional al Uniunii Europene includea numeroase
posturi ce împiedicau Uniunea să reprezinte o voce unică în relaţiile externe. Legenda
spune că, în urmă cu trei decenii, Henry Kissinger, secretarul de Stat american la acea dată,
ar fi formulat următoarea întrebare: „Pe cine trebuie să sun dacă vreau să vorbesc cu
Europa?". Deşi diplomatul american a dezminţit autenticitatea momentului, acesta a rămas
ca un reper în relaţiile transatlantice, motiv pentru care astăzi putem formula un răspuns la
această întrebare.
Prin reforma realizată de Tratatul de la Lisabona a fost înfiinţat postul de Preşedinte al
Consiliului European, care prezidează lucrările Consiliului European, acţionează în sensul
facilitării consensului între statele membre, asigură dialogul cu alte instituţii europene şi
reprezintă Uniunea în exterior, fără a aduce atingere atribuţiilor unei alte funcţii nou
create, aceea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care
este în acelaşi timp şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei şi prezidează lucrările Consiliului
Relaţii Externe, reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de
securitate comună, desfăşurând, în numele Uniunii, dialogul politic cu terţii şi exprimând
poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale.
Totodată, Tratatul de la Lisabona a prevăzut că, pentru exercitarea în condiţii optime a
27 JO L 145 din 31.5.2001, p. 43.
28 JO L 8 din 12.1.2001, p. 1.
29 Pentru detalii privind activitatea Serviciului European de Acțiune Externă a se vedea http://eeas.europa.eu

DR. DAN VĂTĂMAN 67
mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european
pentru acţiunea externă, care lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor
membre şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al
Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice
naţionale.
Iată că înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate, precum şi a Serviciului european pentru acţiunea externă pot
transpune în practică răspunsul dat de Uniunea Europeană la întrebarea lui Henry
Kissinger.
Rămâne de văzut în ce măsură Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
şi politica de securitate, sprijinit de Serviciul european pentru acţiunea externă vor reuşi să
aducă mai multă coerenţă în acţiunea externă şi să contureze profilul Uniunii Europene pe
scena internaţională, creând o identitate proprie a acesteia.
Bibliografie:
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010;
Dan Vătăman, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011
Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2011;
Alte surse:
http://eeas.europa.eu - site-ul oficial al Serviciului European de Acțiune Externă;
http://eur-lex.europa.eu – portalul de acces la documentele Uniunii Europene;
http://www.mae.ro – site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe din România.

68
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
ROMÂNIA INTELIGENTĂ.
PUTERE INTELIGENTĂ ŞI GLOBALIZARE
Andra Alexandru ٭
Abstract
The current international environment is characterized by multi-layered
interdependencies between states, generated by globalization. Globalization has not only
transformed economies, societies and political systems, but it has also impacted greatly on
states’ power, regarding its sources and how it is manifested. Thus, besides determining
changes in the existing dimensions of power, with hard power representing coercion and
soft power representing attraction or persuasion, it has also led to the appearance of new
forms of power, such as smart power, which represents the effective combination of the two
previously mentioned power dimensions.
This essay presents on overview of the concept of power, with an emphasis on its hard
power, soft power, and smart power dimensions, and of globalization with its influences on
how power is distributed and manifested in the current international environment.
Furthermore, this essay will examine the case of Romania, highlighting its soft power and
hard power capabilities, achievements, and limitations. In addition, the essay will present
the necessary conditions and adjustments Romania has to make in order to achieve a smart
power status.
Keywords: Hard power, soft power, smart power, globalization, Romania.
JEL Classification: F52 - National Security
Introducere
Mediul internațional este deosebit de interconectat datorită relațiilor bilaterale şi a
celor în context multilateral între state, prin legături politice, economice sau sociale.
Anumite conexiuni au existat încă de când sistemul internațional a fost format prin
Tratatul de la Westphalia din 1648, însă altele au apărut sau au fost dezvoltate datorită
inovațiilor tehnologice - comunicații şi călătorii la nivel global-, care la rândul lor au
generat fenomenul numit globalizare. Aceste schimbări au determinat din ce în ce mai
multe interdependențe între state, care au condus chiar şi la transferuri de suveranitate
către structuri suprastatale, aşadar afectând direct sursele puterii naționale.
Statul are diverse surse de putere, de la capabilități militare, resurse economice,
sistemele sale politice şi sociale, imaginea sa internațională şi multe altele, care pot fi
٭ Andra ALEXANDRU este coordonatorul pentru Relații Publice al organizației nonguvernamentale Center for
European Policy Evaluation. Aceasta a absolvit masteratul predat în limba engleză “Security and Diplomacy” al
Departamentului de Relații Internaționale și Integrare Europeană din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice
și Administrative (SNSPA), cu teza “The Role of Mediation in Settling Protracted Conflicts. Case Study: The
Transnistrian Conflict”. De asemenea, a absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA (e-mail:
andra.alexandru@gmail.com)

ANDRA ALEXANDRU 69
cuprinse în două dimensiuni: putere hard şi putere soft. Puterea hard se referă la acele
resurse ale statului care pot fi utilizate în scopuri coercitive, pe când puterea soft se referă la
acele resurse pe care statul le poate folosi ca unelte pentru a transmite anumite mesaje altor
state şi opiniei publice a acestora, în încercarea de a apăra şi îndeplini propriile interese
naționale.
Recent, Joseph Nye a avansat o nouă dimensiune a puterii naționale care le aduce
împreună pe celelalte două menționate anterior sub conceptul de putere smart, putere
inteligentă. Însă, puterea smart înseamnă mai mult decât a pune la un loc resursele hard si
soft, aceasta necesită combinarea într-un mod eficace a celor două dimensiuni, deoarece ea
oferă statului abilitatea de a urmări mai eficient interesele de politică externă.
Cu toate acestea, nu multe state au fost capabile să obțină putere smart, cu atât mai
mult cu cât nu sunt numeroase cele care au primele două dimensiuni dezvoltate la un
potențial ridicat. De aceea, este crucială înțelegerea acestor concepte, a nivelului la care
sunt utilizate şi a contextului intern şi internațional în care se desfăşoară, pentru a aprecia
corect ce decizii şi acțiuni sunt disponibile unui anumit stat pentru a-şi îmbunătăți
dimensiunile hard şi soft ale puterii naționale astfel încât, în cele din urmă, să obțină
putere smart.
Toate aceste aspecte vor fi relevate prin intermediul unui studiu de caz asupra
dimensiunilor puterii naționale a României, țară medie din estul Europei, care a fost
martora multor transformări de la căderea comunismului din 1989. De atunci, România a
trecut prin încercări legate de schimbări interne, precum un proces de democratizare,
transformări economice şi sociale, precum şi schimbări legate de evenimente internaționale
(integrarea în organizații internaționale şi angajamentele aferente) sau chiar recentele
crize economice şi financiare, care împreună au avut un impact semnificativ asupra puterii
hard şi a celei soft ale României.
Putere hard, putere soft, putere smart
În politica internațională, puterea reprezintă abilitatea unui actor de a influența un
altul să facă anumite lucruri pe care altfel nu le-ar realiza. Aşadar, puterea hard este
capacitatea unui stat de a constrânge alți actori, prin intermediul intervențiilor militare, a
diplomației coercitive sau a sancțiunilor economice, pe când puterea soft este abilitatea
unui stat de a convinge sau de a atrage alți actori să întreprindă anumite acțiuni. Abilitatea
de a combina într-un mod eficace ambele dimensiuni, cunoscându-le punctele tari şi
limitările, este considerată putere smart. 1
Puterea hard a reprezentat pentru sute de ani cea mai importantă sursă de putere a
unui stat, însă acum, deşi este în continuare o dimensiune importantă, rolul acesteia s-a
schimbat. Dimensiunea militară a puterii hard s-a transformat datorită inovațiilor
tehnologice, care au schimbat modul în care sunt războaiele sunt luptate, dar şi modul în
care capabilitățile miliare şi non-militare sunt utilizate. 2 Diplomația coercitivă reprezintă
1 Joseph S. Nye, “Diplomacy and Soft Power”, The ANNALS of the American Academy of Political and Social
Science 616 (2008): 94-95.
2 Ernest J. Wilson III, “Hard Power, Soft Power, Smart Power”, The ANNALS of the American Academy of
Political and Social Science 616 (2008): 113.

70
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
amenințarea cu utilizarea forței sau utilizarea forței pentru a determina un actor să
înceteze un act de agresiune sau să accepte anumite cerințe, şi diferă de descurajarea
militară, deoarece aceasta din urmă înseamnă încercarea de a determina un actor să nu
inițieze o acțiune. 3 Dimensiunea economică este, de asemenea, importantă, având în
vedere faptul că poate genera atât comportament specific puterii hard, cât şi puterii soft:
putere hard, deoarece economia unui stat poate fi utilizată ca o resursă coercitivă prin
recurgerea la sancțiuni, iar putere soft, deoarece dimensiunea şi perspectivele de creştere
ale economiei unui stat pot atrage alte state pentru investiții, parteneriate etc. 4
Abilitatea unui stat de a atrage un alt stat şi opinia publică a acestuia este, de obicei,
legată de cultură, valori politice interne şi politica sa externă, şi este realizată prin
intermediul diplomației publice. Aşadar, diplomația publică este responsabilă cu
transmiterea elementelor definitorii ale unui stat, prin diferite canale de comunicare,
evenimente, schimburi culturale şi academice etc., astfel încât să se stabilească legături şi
interacțiuni între societăți. Însă, diplomația publică nu generează automat putere soft,
deoarece mesajele transmise nu întotdeauna atrag publicul căruia îi sunt prezentate, iar
uneori acestea nu sunt transmise corespunzător pentru a atinge publicul țintă. 5
Diplomația publică implică trei dimensiuni. Prima dimensiune reprezintă activitatea
de comunicare prin media tradiționale şi noile media, prin care un stat îşi explică deciziile
politice interne şi politicile externe. Cea de-a doua dimensiune este reprezentată de
comunicarea strategică, care este realizată prin campanii pentru prezentarea unor imaginii
mai complexe, fie aspecte culturale, fie teme centrale ale politicilor guvernamentale, şi
presupune atât elementele primei dimensiuni, cât şi activitatea de organizare de
evenimente. Cea de-a treia dimensiune reprezintă dezvolatrea unor relații puternice şi de
durată cu personalități cheie din alte țări, prin vizite, schimburi, burse, training-uri,
conferințe etc. Totodată, aceste elemente nu pot fi eficace dacă ele par a ascunde interese
naționale malefice sau o proieție a puterii hard. De asemenea, pentru a oferi rezultate,
diplomația publică impune o strategie de comunicare bidirecțională, nu doar de
transmitere de informații, ci şi de interacțiune cu publicul astfel încât acesta să îşi dezvăluie
modul în care interpretează mesajele pe care le primeşte. 6
Chiar dacă ideea proiectării unor imagini pozitive despre un stat către un public străin
nu este nouă, evoluțiile tehnologice şi globalizarea au determinat schimbări majore în
modul in care diplomația publică a fost realizată în ultimele decenii. 7 În prezent, chiar şi
puterea hard poate genera putere soft dacă este prezentată ca fiind utilizată pentru
protecție şi măsuri non-coercitive, pentru schimburi de soldați, exerciții militare şi traininguri
comune, participare în misiune de menținere a păcii sau prin sprijin financiar. 8 Totuşi,
deoarece puterea hard şi puterea soft sunt de obicei separate într-un stat, pentru ca politica
3 Robert J Art, Patrick M. Cronin, The United States and Coercive Diplomacy (Washington: United States
Institute of Peace, 2003).
4 Joseph S. Nye, The Future of Power (New York: Public Affairs, 2011), 52-54.
5 Nye, “Diplomacy and Soft Power”, 94-95.
6 Ibid., 101-103.
7 Ibid., 100.
8 Ibid., 106.

ANDRA ALEXANDRU 71
externă să se bazeze pe o putere smart, instituțiile trebuie să fie reformate. 9 Chiar şi asa,
reformarea aparatului de stat nu garantează obținerea puterii smart, din cauza dificultăților
în a combina cele două dimensiuni, mai ales dacă una dintre ele este mai puțin dezvoltată
sau dacă ambele sunt slabe. 10
Cu toate acestea, puterea smart este disponibilă tuturor statelor, mici sau mari, încă în
curs de dezvoltare sau deja foarte puternice. Un astfel de exemplu este Norvegia, o țară cu
o populație relativ scăzută şi care nu are o limbă de circulație internațională, dar care a
reuşit să îşi crească atractivitatea prin activități de încheiere a păcii sau asistență pentru
dezvoltare. La polul opus se află China, care datorită creşterii sale economice şi puterii
militare, a decis să investească în putere soft pentru a face ca puterea sa hard să pară mai
puțin amenințătoare. 11 De aceea, în ultimii ani a cheltuit miliarde de dolari pentru
programe de asistență în Africa şi America Latină, pentru organizarea unor evenimente
internaționale precum Jocurile Olimpice din 2008, pentru crearea Institutelor Confucius în
care să se predea şi să se promoveze limba şi cultura chineză. Însă influența Chinei este
văzută drept pozitivă doar în Africa şi America Latină, pe când în S.U.A., Europa, India,
Japonia sau Coreea de Sud, aceasta este percepută ca fiind preponderant negativă. Acest
lucru indică faptul că este dificil pentru orice stat să îşi promoveze interesele naționale şi o
imagine pozitiva în acelaşi timp, cu atât mai mult cu cât mesajele transmise contrazic
realitățile interne. 12
Globalizare şi putere
Globalizarea reprezintă intensificare interconexiunilor sociale, economice şi politice la
nivel mondial, astfel încât decizii şi evenimente dintr-o regiune să devină semnificative
pentru indivizi sau societăți din întreaga lume. Globalizarea reprezintă, de asemenea, şi
trecerea de la interdependențe între națiuni-stat către un spațiu public împărțit la nivel
internațional. Acest lucru a fost posibil datorită inovațiilor în informatică, tehnologie,
infrastructura telecomunicațiilor şi a transporturilor, care au facilitat noi forme de
interacțiuni virtuale în timp real, precum şi organizarea şi coordonarea activităților de la
distanță. Aşadar, globalizarea a determinat o compresie a timpului şi a spațiului. 13
Dezbaterea curentă despre globalizare are loc între susținătorii şi oponenții săi, între
aşa-numiții globalişti şi sceptici. Scepticii, precum Joseph E. Stiglitz, Colin Hay sau Robert
Gilpin, care au devenit mai vocali după evenimentele din 11 septembrie, afirmă că limitele
globalizării în ceea ce priveşte beneficiile sale au devenit deja evidente. Decăderea
globalizării este văzută de aceştia ca o întoarecere de la multilateralism la unilateralism, de
la cooperare la competiție şi de la putere soft la putere hard. 14 Acest punct de vedere este
criticat de către alți intelectuali, precum Harold James, care cred că actualul trend indică
9 Wilson III, “Hard Power, Soft Power, Smart Power”, 117.
10 Ibid., 113.
11 Nye, The Future of Power, 23-24.
12 Joseph S. Nye, “China's Soft Power Deficit”, Wall Street Journal, 8 mai 2012, accesat 15 iulie 2012,
http://online.wsj.com/article/SB10001424052702304451104577389923098678842.html.
13 David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization. Beyond the Great Divide, Ediţia a doua
(Malden: Policy Press, 2007), 2-3.
14 Ibid., 6.

72
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
faptul că globalizarea este un fenomen rezistent, adânc înrădăcinat în instituțiile sociale şi
politice 15 şi care doar a făcut utilizarea puterii mai complicată. 16
Globalizarea este privită ca facilitând deschidere economică, transparență politică, o
cultură globală şi oportunități pentru promovarea unor norme la nivel mondial pentru egalitate
şi alte standarde pentru întreaga umanitate. În contrast, globalizarea poate fi privită şi ca un
instrument utilizat de către statele puternice pentru a-şi exercita influența economică în lume
fără considerație pentru drepturile omului sau alte probleme internaționale. De aceea,
înțelegerea modului în care puterea statelor este utilizată în contextul globalizării este o
provocare fundamentală pentru teoria relațiilor internaționale în secolul XXI. 17
Impactul cel mai semnificativ al globalizării asupra puterii este faptul că a permis ca
aceasta să fie exercitată de la distanță. Statele sunt nevoite acum să opereze într-un context
al suveranităților suprapuse şi al interdependențelor între instituții naționale şi
supranaționale. De aceea există o tensiune crescândă între suveranitate şi globalizare, având
în vedere faptul că puterea statelor este fragmentată prin transferul parțial către sisteme de
putere regionale, precum Uniunea Europeană sau către sisteme de putere globale, precum
Națiunile Unite. 18
Dintr-o perspectivă realistă, globalizarea se presupune a genera suspiciuni şi conflict,
deoarece statele devin mai nesigure pe parcurs ce interdependențele cresc, dar şi o
distribuție a puterii în sistemul internațional care favorizează actorii mai puternici. Teoria
neoliberală, pe de altă parte, sugerează că globalizarea generează cooperare în urmărirea
unor obiective comune, prin împărțirea puterii între mai mulți actori şi reducerea utilității
forței militare. De asemenea, constructiviştii indică importanța culturii şi faptul că natura
puterii s-a schimbat datorită noilor canale de comunicare până într-atât încât o persoană
poate afecta politica mondială prin semnificația propriilor idei. 19
Pe lângă faptul că a oferit oportunități statelor puternice să îşi mărească puterea şi
statelor mici să se apere de încercările de exploatare a statelor puternice, indivizilor şi
media să schimbe lucrurile prin ideile transmise, globalizarea este percepută ca fiind
generatoare de noi amenințări la adresa securității indivizilor, societăților şi statelor, având
în vedere că terorismul a devenit o sursă internațională de teroare. 20 Aşadar, globalizarea a
permis organizațiilor teroriste internaționale să obțină putere hard prin accesul la diferite
forme de armament, precum şi putere soft prin media şi noile media prin intermediul
cărora transmit în întreaga lume convingerile şi cererile lor, producând panică în rândul
opiniei publice şi, în acelaşi timp, atrăgând adepți.
România inteligentă
România a trecut printr-o tranziție dificilă de la revoluția din 1989, atunci când a
renunțat la sistemul politic comunist. De atunci, România a reuşit să devină membră NATO
în 2004, membră a Uniunii Europene în 2007, dar încă se zbate pentru a-şi îmbunătăți
15 Ibid., 7-8.
16 Joel Krieger, Globalization and State Power (New York: Pearson, 2006), 109.
17 Sean Kay, “Globalization, Power, and Security”, Security Dialogue, 35 (1): 9-25, (2004), 10-13.
18 Krieger, Globalization and State Power, 70.
19 Kay, “Globalization, Power, and Security”, 14.
20 Ibid., 21.

ANDRA ALEXANDRU 73
instituțiile democratice şi dimensiunea socială şi cea politică. Ambele realizări menționate
au propulsat imaginea țării în regiune şi în Europa, la cea de țară în curs de dezvoltare care
tinde spre stilul Occidental de democrație şi de valori, în încercarea de a se îndepărta de
tipul sovietic de administrație şi structură socială.
În ceea ce priveşte dimensiunea hard a puterii naționale, România este într-o poziție
destul de slabă. Capabilitățile sale militare sunt limitate, cu avioane de luptă vechi, elicoptere
depăşite, o singură fregată funcțională şi un număr relativ scăzut de personal militar
profesionist, comparativ cu actori internaționali puternici precum Franța, Marea Britanie sau
Statele Unite. Din perspectiva posibilităților de utilizare, peste 85% din actualul echipament
militar al României este învechit, fiind construit în țară cu tehnologia anilor 1970. 21 Această
situație poate împiedica activitatea militară internă, spre exemplu pentru misiuni de salvare
sau asistență în caz de dezastre naturale, dar şi pentru misiuni internaționale. Chiar şi asa,
România a participat în ultimii ani cu aproximativ 30.000 de soldați în misiuni de menținere a
păcii, misiuni de asistență umanitară, misiuni de apărare individuală sau colective, misiuni de
observare sau monitorizare şi misiuni de instruire, împreună cu Națiunile Unite, NATO,
OSCE şi Uniunea Europeană, în Africa, Asia, Afganistan, Irac, Libia şi în Balcanii de Vest. În
pezent, România are cinci observatori militari în misiunea ONU în Siria 22 şi încă aproximativ
2000 de soldați în Afganistan care instruiesc trupele locale. 23 De asemenea, modernizarea
armatei române este în curs, cu planuri pentru recondiționarea unor echipamente vechi şi
pentru achiziționarea altora noi, precum avioane de luptă F-16 de la armata Statele Unite sau
de la alte țări europene. 24 România mai participă alături de alte 12 țări membre NATO la
achiziționarea a cinci drone pentru grupul european de supraveghere aeriană denumit
Alliance Ground Surveillance (AGS). 25 Ideea de a împărți povara achiziționării de
echipamente militare a fost subliniată şi de preşedintele țării, Traian Băsescu, în cadrul
Summit-ului NATO de la Chicago care a avut loc în mai, anul acesta, când conceptul Smart
Defense/ Apărare inteligentă a fost adoptat. 26 Smart Defense/ Apărarea inteligentă reprezintă
“o cultură reînnoită a cooperării care încurajează aliații să coopereze în dezvolatrea,
achiziționarea şi întreținerea capabilităților miliare necesare pentru a îndeplini sarcinile
principale ale Alianței din cadrul noului concept strategic al NATO. Acest lucru înseamnă
21 “Concepţia de înzestrare cu sisteme şi echipamente majore a armatei României în perioada 2006-2025”,
Ministerul Apărării Naţionale al României, accesat 3 iunie 2012,
http://www.dpa.ro/documente/politici/ConceptiaInzestrare.pdf.
22 “Comunicat de presă”, Ministerul Apărării Naţionale al României, 17 mai 2012, accesat 3 iunie 2012,
http://www.mapn.ro/cpresa/13801_COMUNICAT-DE-PRES%C4%82.
23 “25 Octombrie - Ziua Armatei Române - misiuni externe”, Ambasada României în Franţa, accesat 3 iunie 2012,
http://paris.mae.ro/local-news/443.
24 „MApN: Discuţiile despre înzestrarea cu avioane multirol reluate după preluarea şi auditarea programelor de
aeronautică”, InfoMondo Militar, 17 mai 2012, accesat 3 iunie 2012,
http://militar.infomondo.ro/actualitate/mapn-discutiile-despre-inzestrarea-cu-avioane-multirol-reluate-dupapreluarea-si-auditarea-programelor-de-aeronautica.html.
25 „Alliance Ground Surveillance (AGS)”, NATO, accesat 3 iunie 2012,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_48892.htm.
26 „Declaraţia de presă a preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, după participarea la Consiliul NATO
(NAC)”, Preşedinţia României, 20 mai 2012, accesat 3 iunie 2012,
http://presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date&id=13752&_PRID=search.

74
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
comasarea şi împărțirea capabilităților, stabilirea priorităților şi coordonarea eforturilor întrun
mod mai eficient.” 27 Astfel, deşi dimensiunea hard a puterii României are componenta
militară relativ subdezvoltată, ca aliat NATO, putem considera că capabilitățile miliare ale
României au crescut, în special datorită specificațiilor Articolului 5, care menționează faptul
că în caz de nevoie, capabilitățile NATO pot fi folosite pentru a apăra un stat membru. De
asemenea, plasarea unei componente a sistemului american de apărare anti-rachetă aflat sub
comandă NATO pe teritoriul României a ridicat gradul de securitate al țării la cel mai înalt
nivel din istorie, evidențiind totodată importanța geopolitică a României pentru Statele Unite
şi NATO. 28
Pariticiparea cu succes a României în aceste operațiuni a fost apreciată de către aliați
şi de către alte state membre ale organizațiilor internaționale al căror membru este, fiind în
acelaşi timp un vector al unei imagini pozitive în lume.
De asemenea, economia României poate fi considerată în acelaşi timp un instrument
al puterii hard care poate fi transformat în putere soft, ținând cont că un stat poate
constrânge prin sancțiuni economice sau poate atrage prin bogăția sa. Economia României
este pe poziția 28 din 43 de țări în Europa, având un punctaj mai mare decât media
mondială. În ultimul deceniu, aceasta a beneficiat de deschidere şi flexibilitate, dar criza
financiară globală a dezvăluit un management defectuos al finanțelor publice care a dus la
deficite bugetare considerabile. 29 Cu toate acestea, România a reuşit să treacă peste cele mai
dificile momente ale crizei financiare datorită unor măsuri dure, înregistrând în 2011 şi
creştere economică, chiar dacă de doar 2%. 30 Aşadar, forța economică a României, ca
resursă a puterii hard, este limitată, dar a fost manifestată, pentru scurt timp, în toamna
anului 2011, printr-o blocadă a florilor şi semințelor importante din Olanda, ca urmare a
unei decizii nefavorabile din partea acesteia în ceea ce priveşte accesul României în spațiul
Schengen. Ca instrument al puterii soft, forța economică a României este la fel de scăzută,
având în vedere dificultățile generate de criza economică şi de cea financiară şi de faptul că
nu prezintă atractivitate pentru investitorii străini din cauza instabilității politice şi a
nivelului ridicat de birocrație şi corupție.
În ceea ce priveşte dimensiunea soft a puterii naționale, România are activități prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe, fie pentru diplomație publică, fie diplomație
culturală, fie diplomație comercială. În ceea ce priveşte diplomația publică, România a
organizat campanii pentru promovarea unor teme cu prioritate, dintre care amintim:
campania din 2009 “RO20: Romania 1989- 2009” care a intenționat să prezinte
transformările din societatea românescă de la revoluție 31 ; o altă campania din 2009 care a
27 “Smart Defence”, NATO, accesat 3 iunie 2012, http://www.nato.int/cps/en/SID-1EA4A686-
AF84E84C/natolive/topics_84268.htm?.
28 “Entry into force of the Agreement between Romania and the United States of America regarding the
placement of ballistic missile defense system the United States in Romania”, Ministerul Afacerilor Externe al
României, 23 decembrie 2011, accesat 3 iunie 2012, http://www.mae.ro/node/11645.
29 “Romania”, 2012 Index of Economic Freedom, accesat 3 iunie 2012,
http://www.heritage.org/index/pdf/2012/countries/romania.pdf .
30 “Economia României a crescut cu 2% în 2011”, The Money Channel, 4 ianuarie 2012, accesat 3 iunie 2012,
http://www.money.ro/boc--economia-a-crescut-cu-2prc--in-2011_1207066.html.
31 “RO 20: România 1989-2009”, Ministerul Afacerilor Externe al României, accesat 3 iunie 2012,
http://mae.ro/node/5716.

ANDRA ALEXANDRU 75
fost organizată împreună cu Ministerul Apărării Naționale şi Departmentul de Diplomație
Publică al NATO, pentru a sărbători cinci ani de la intrarea în NATO; 32 sau campania din
2008 din Italia intitulată “Romania: o lume de descoperit”, care a intenționat să prezinte
publicului italian elementele reprezentative ale țării. 33
Diplomația culturală a României este realizată prin intermediul acordurilor interguvernamentale
pentru proiecte sau schimburi culturale şi academice, prin evenimente
culturale organizate în toată lumea de către ambasadele României sau institutele culturale,
şi prin participarea cu delegații la evenimente internaționale precum Ziua Internațională a
Francofoniei sau Ziua Europei.
Prin intermediul diplomației comerciale, Ministerul Român al Afacerilor Externe,
împreună cu alte instituții oficiale, sprijină activități şi proiecte pentru intensificarea
comerțului, extinderea companiilor româneşti pe piețe internaționale, atragerea de
investiții străine, precum şi pentru întărirea cooperării cu organizații economice
internaționale precum Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE),
Fondul Monetar Inernațional (IMF), Banca Mondială sau Banca Europeană pentru
Reconstrucție şi Dezvoltare (BERD). 34
Puterea soft a României rezidă, pe lângă în activitățile Ministerului Afacerilor Externe
şi ale altor instituții interne, şi în statutul de membru al organizațiilor internaționale
menționate anterior, precum şi a altor organizații regionale şi internaționale, deoarece
acestea garantează faptul că România este o țară stabilă, de încredere, cu toate că a trecut
prin momente dificile. Aceste organizații permit României, de asemenea, să dezvolte relații
bilaterale mai strânse cu alte state membre şi să îşi urmeze interesele naționale prin
prezentarea într-un mod mai facil a mesajelor sale către publicul acestor țări.
În plus, participarea şi premiile obținute de către cetățeni români la competiții
internaționale - Cannes, Eurovision, Jocurile Olimpice - sau personalități iconice care sunt
recunoscute şi apreciate peste hotare, precum artişti, supermodele, cântăreți de operă sau
de muzică pop, oameni de ştiință, fotbalişti etc., toate acestea contribuie la promovarea
imginii României. Totodată România a avut parte în ultimii ani şi de reversul medaliei, de
evenimente care i-au afectat imaginea, precum: incidente cu imigranți romi în Franța care
au fost repatriați din cauza activităților criminale întreprinse sau a modului de viață; rețele
de crimă organizată româneşti in state membre UE; poate cel mai dăunător a fost scandalul
presupuselor centre de detenție CIA pe teritoriul său. 35
Totuşi, indexul din 2012 efectuat de Ernst &Young pentru a măsura puterea soft a
țărilor în curs de dezvoltare pentru perioada 2005-2010 a prezentat România pe locul 15, cu
un punctaj de 7.0, aflată pe un trend ascendant, în comparație cu punctajul de 30.7 obținut
32 “NATO - primii 60 de ani, România - primii 5 ani în NATO”, Ministerul Afacerilor Externe al României,
accesat 3 iunie 2012, http://mae.ro/node/5725.
33 “Campania “Piazza di Romania””, Ministerul Afacerilor Externe al României, accesat 3 iunie 2012,
http://mae.ro/node/5727.
34 “Promovarea intereselor economice româneşti în străinătate”, Ministerul Afacerilor Externe al României,
accesat 3 iunie 2012, http://mae.ro/node/1397.
35 “Amnesty International Urges Romania To Come Clean Over Secret Prisons”, Amnesty International, 8
decembrie 2011, accesat 3 iunie 2012, http://www.amnestyusa.org/news/press-releases/amnesty-internationalurges-romania-to-come-clean-over-secret-prisons.

76
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
de China care se află pe primul loc în acest clasament. Indexul cantitativ a fost bazat pe o
gamă variată de indicatori organizați în trei categorii: imagine globală, referindu-se la
nivelul de popularitate a unei țări măsurat în exportul de produse media, popularitatea
limbii, numărul medaliilor obținute la Jocurile Olimpice, cât de mulți cetățeni sau
companii sunt simboluri globale; integritate globală, referindu-se la codul etic al unei țări, la
cât de mult sunt respectați cetățenii, la nivelul de libertate politică şi socială, relația cu țările
vecine; şi integrare globală, referindu-se la cât de mult este o țară conectată cu alte țări, prin
nivelul turismului, al numărului de studenți străini etc. 36
Aşadar, în actualul context al globalizării şi al interdependențelor crescânde, România
se se confruntă cu dificultăți atât cu dimensiunea hard, cât şi cu cea soft a puterii. România
este foarte conectată din punct de vedere politic, militar sau economic cu alte țări, fie
bilateral sau prin intermediul organizațiilor internaționale al căror membru este. Fiind o
țară medie ca dimensiune, dar relativ fragilă, aceste apartenențe au ajutat-o considerabil,
oferindu-i posibilitatea de a întări relații bilaterale, de a dezvolta proiecte comune, de a-şi
exprima punctul de vedere pe probleme regionale sau globale, în acest mod construind
imaginea unei națiuni stabile, a unui partener de încredere, mai ales ținând cont de faptul
că reputația şi credibilitatea sunt surse foarte importante de putere.
În ceea ce priveşte dimensiunea hard a puterii, deşi România nu este o țară intens
militarizată, cu capabilități considerabile, faptul că se străduieşte să îşi modernizeze
echipamentul şi că participă în mai multe misiuni internaționale alături de națiuni
puternice, înregistrând succes, determină transformarea acesteia în putere soft, într-o
imagine pozitivă în străinătate. În legătură cu puterea sa economică, România este încă o
economie de piață tânără şi încercată, dar care a reuşit să obțină locul 15 în clasamentul de
anul acesta al Ernst& Young pentru țări în curs de dezvoltare, arătând astfel determinare şi
tenacitate.
Pentru dimensiunea soft a puterii, România nu are încă un brand național clar şi
cuprinzător sau o strategie eficace în acest sens, iar activitățile de diplomație publică sunt,
de cele mai multe ori, sporadice şi fără legătură între ele. Chiar şi aşa, într-o anumită
măsură a reuşit să îşi transmită mesajele către publicul străin.
Însă până în acest moment, România nu a fost capabilă să obțină să ralizeze putere
smart, putere inteligentă. Pentru a face acest lucru, România trebuie să realizeze schimbări
la nivel instituțional, să îmbunătățească dimensiunile hard şi soft, dar să şi încerce să le
conecteze, având în vedere că momentan acestea acționează separat în loc să se completeze.
Aşadar, România trebuie să continue reformele instituționale, să asigure respectarea
statului de drept şi o guvernare democratică, să îşi liberalizeze piețele, să înregistreze
creştere economică şi să determine crearea de noi locuri de muncă, să reducă cât mai mult
corupția de la cel mai jos la cel mai înalt nivel, să reducă operațiunile de pe piața neagră, să
crească stabilitatea politică, socială şi economică şi să proiecteze această stabilitate peste
hotare pentru a atrage investitori străini şi parteneriate politce şi strategice. În linii mari,
36 “Rapid – growth markets soft power index. Spring 2012”, Ernst & Young, 29 mai 2012, accesat 3 iunie 2012, 6-
9,
http://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/Rapid-growth_markets:_Soft_power_index/$FILE/Rapidgrowth_markets-Soft_Power_Index-Spring_2012.pdf.

ANDRA ALEXANDRU 77
România trebuie să îşi depăşească condiția şi eticheta de țară fragilă, coruptă şi excesiv de
birocratică.
Cu toate acestea, România a demostrat că poate fi inteligentă/smart prin modul în
care a reuşit să combine cele două dimensiuni ale puterii în urmărirea obiectivelor de
politică externă, chiar şi la nivelul actual, fapt demostrat de către rezultatele obținute în
ultimii ani.
Concluzii
În actualul context internațional şi într-o eră informatizată, puterea smart/inteligentă
reprezintă modul cel mai eficace de utilizare a resurselor hard şi soft ale unei țări, fie
culturale, politice, economice, instituționale, umane sau tehnologice, care poate determina
o transformare radicală a felului în care politica externă este realizată. Însă nu există o
formulă prin care statele pot aplica aceste concepte şi apoi să obțină o strategie de
securitate națională bazată pe putere inteligentă, pentru a aborda mai eficient obiectivele şi
provocările curente şi viitoare.
România se confruntă cu aceeaşi dilemă, însă luând în considerare transformările din
sfera politică, socială şi din cea economică din ultimele două decenii, precum şi faptul că
încă se străduieşte să ajugă la nivelul democrațiilor occidentale, putem afirma că puterea
smart îi este inaccesibilă. În primul rând, puterea smart denotă că atât dimensiunea hard,
cât şi cea soft sunt la un nivel foarte ridicat, lucru care nu poate fi spus în cazul României.
În al doilea rând, puterea smart necesită adaptarea priorităților şi a modului de abordare a
acestora în instituțiile guvernamentale pentru a urmări o strategie comună, însă România
încă întâmpină dificultăți cu reformele instituționale pentru a îndeplini normele europene
pentru o guvernare democratică. În al treilea rând, obținerea puterii smart implică
construirea unui buget național în jurul acestui concept, aspect care pentru România ar
însemna fie găsirea unor surse noi de finanțare special pentru acest lucru, fie ajustarea
resurselor financiare acordate altor priorități naționale, însă niciuna dintre aceste variante
nu este fezabilă în contextul crizei financiare care persistă. Cu toate acestea, în doar câțiva
ani, România a reuşit să realizeze câteva obiective naționale foarte importante, precum
intrarea în NATO, în UE şi de a deveni un membru activ şi serios şi în alte organizații
internaționale. Aşadar, deşi România nu a obținut încă putere smart, a fost inteligentă în aşi
utiliza resursele limitate pentru a-şi construi o imagine regională şi globală pozitivă şi
pentru a-şi îndeplini obiectivele de politică externă.

78
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
RECENZIE
„DREPT INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE”,
DAN VĂTĂMAN
Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, 297 pagini
Dreptul Uniunii Europene constituie o provocare pentru autorii care se încumetă să
aprofundeze domeniul extrem de vast al acestui relativ nou şi complex sistem de drept.
Dacă în urmă cu un deceniu studierea dreptului Uniunii Europene reprezenta o
formă de specializare în domeniul dreptului, un apanaj rezervat specialiştilor, un demers
considerat la modă printre jurişti, în prezent a devenit o necesitate pentru fiecare cetăţean,
având în vedere apartenenţa României la Uniunea Europeană.
În acest context, prestigioasa editură juridică „Universul Juridic” a publicat lucrarea
„Drept instituţional al Uniunii Europene”, creaţie a autorului DAN VĂTĂMAN, completând
literatura de specialitate în domeniu cu o valoroasă monografie.
Răsfoind primele file ale lucrării mă aşteptam să găsesc o introducere care să justifice
efortul creativ al autorului în cercetarea aspectelor de drept instituţional al Uniunii
Europene.

RECENZIE
În lipsa unei aşa zise „prima verba”, constat că lucrarea se adresează, în primul rând,
studenţilor care studiază dreptul comunitar ca disciplină obligatorie a curriculei
universitare, având în vedere menţiunea plasată pe prima copertă, în sensul că lucrarea este
calificată de autor ca fiind „curs universitar”.
Denumirea lucrării satisface pretenţiile didactice, ştiinţifice şi legislative, având în
vedere faptul că acoperă atât paleta instituţională, cât şi paleta reglementărilor juridice
comunitare, reunite în ceea ce formează noua ordine juridică comunitară.
De asemenea, apreciez că denumirea lucrării acoperă sfera obiectului, subiectelor,
conţinutului şi domeniului noii ramuri de drept care se conturează şi se evidenţiază tot mai
mult ca o ramură de drept cu caracter autonom, fiind adaptată modificărilor terminologice
impuse prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona.
În cuprinsul lucrării, autorul prezintă informaţii relative la evoluţia organizatorică şi
funcţională a Comunităţilor Europene, la elementele noi care au apărut în practica
comunitară în procesul de tranziţie de la Comunităţi la Uniune şi mai ales, la perspectivele
raporturilor dintre instituţiile comunitare în desfăşurarea procesului de modernizare şi
integrare comunitară.
Este de remarcat caracterul unitar al lucrării, constând într-o structură coerentă, în
cadrul căreia informaţiile sunt prezentate în strânsă interdependenţă şi continuitate.
Lucrarea este structurată pe 14 capitole, în cadrul cărora sunt prezentate aspecte
privind:
- elementele definitorii ale dreptului Uniunii Europene (capitolul 1);
- evoluţia construcţiei comunitare europene (capitolul 2);
- sistemul instituţional al uniunii Europene (capitolele 3-13);
- procesul decizional în cadrul Uniunii Europene (capitolul 14).
În continuare, voi încerca să pun în evidenţă anumite aspecte care demonstrează
calitatea ştiinţifică a demersului întreprins de autor.
1. Elementele definitorii ale dreptului Uniunii Europene
Autorul analizează specificul Comunităţilor Europene, prezentând trăsăturile
caracteristice ale acestora şi rolul lor pe scena internaţională. În acest context, autorul
precizează că Comunităţile Europene sunt organizaţii internaţionale regionale cu
competenţă specială, guvernamentale, deschise, ale căror trăsături sunt: finalitatea politică
specifică ce presupune integrarea; independenţa şi permanenţa funcţională a organelor
componente; obligativitatea şi aplicabilitatea directă a normelor juridice comunitare;
competenţa obligatorie a instanţelor judecătoreşti ce determină o protecţie juridică
efectivă.
Autorul menţionează că ordinea juridică comunitară reprezintă o nouă ordine juridică
deoarece statele membre ale Comunităţilor Europene au înţeles să încredinţeze o parte a
prerogativelor suveranităţii naţionale unor organisme suprastatale, transferând anumite
puteri către instituţiile comunitare în mod ireversibil. Noua ordine juridică presupune un
amplu proces de integrare a acesteia în ordinea juridică naţională a fiecărui stat membru.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt prezentate de autor în cadrul unei ierarhii
structurale normative, în care fiecare tip de reglementare se caracterizează prin anumite
elemente specifice.
79

80
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
De asemenea, autorul evidenţiază rolul Curţii de Justiţie de la Luxemburg în crearea şi
aplicarea dreptului comunitar. Ordinea juridică comunitară a fost afirmată în jurisprudenţă
cu prilejul soluţionării cauzei Costa versus Enel în 1964, Curtea statuând pentru prima dată
că dreptul comunitar constituie o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al
statelor membre. În mod corect, autorul subliniază faptul că într-o societate integrată,
ordinea juridică comunitară reprezintă o ordine juridică internă, dreptul comunitar
situându-se într-o poziţie de coordonare şi implementare cu legislaţiile naţionale ale statelor
membre şi în coeziune cu dreptul internaţional.
În lucrare sunt evidenţiate trăsăturile caracteristice ale ordinii juridice comunitare, în
cadrul unei analize riguroase, din care rezultă concluzia caracterului autonom al ordinii
juridice comunitare faţă de ordinea juridică naţională a statelor membre sau faţă de
ordinea juridică de drept internaţional.
Caracterul autonom al dreptului comunitar este prezentat ca o consecinţă a limitării
suveranităţii statelor membre şi a jurisdicţiei comunitare obligatorii, autorul precizând
faptul că dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice, fiind distinct atât faţă
de elementele fundamentale ale dreptului internaţional, cât şi faţă de ancorarea în
conceptele de drept ale statelor membre.
Ordinea juridică comunitară s-a constituit printr-un transfer de competenţe de la
statele membre către Comunităţi, competenţe transferate în mod ireversibil, în domenii în
care instituţiile comunitare adoptă reglementări obligatorii pentru statele membre.
Tratatul de la Lisabona stabileşte cu rigurozitate categoriile de competenţe exercitate
de către Comunităţi şi de către statele membre, înlăturând dificultăţile de interpretare ale
acestor competenţe şi degrevând în acest fel agenda Curţii de Justiţie.
2. Evoluţia construcţiei comunitare europene
Crearea şi evoluţia Comunităţilor Europene/Uniunii Europene sunt prezentate în
contextul apariţiei şi evoluţiei conceptului de Europă unită, în corelaţie cu preocupările
europene de cooperare şi asociere pe multiple domenii.
Din analiza efectuată rezultă nevoia statelor europene de organizare şi coordonare
economică, politică şi militară. În contextul istoric, economic şi social-politic de după al
doilea război mondial se impunea nevoia unei cooperări economice inedite între statele
europene, cooperare aptă să asigure progresul necesar fiecărei naţiuni în parte. În acest
context sunt create Comunităţile Europene, ca entităţi organizatorice cu regim juridic
special.
Autorul analizează temeiurile juridice ce au stat la baza creării Comunităţilor
Europene, precum şi salturile calitative înregistrate în funcţie de reglementările adoptate
prin fiecare nou tratat comunitar. Astfel, autorul prezintă principalele modificări legislative
intervenite prin Tratatul de la Bruxelles (1965), Acordul Schengen (1985), Actul Unic
European (1987), Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997),
Agenda 2000, Tratatul de la Nisa (2000) şi Tratatul de la Lisabona (2007).
3. Sistemul instituţional – garanţia funcţională a Uniunii Europene
Comunităţile Europene dispun de un sistem instituţional unic, apt să asigure
funcţionalitatea comunitară pe toate planurile.

RECENZIE
Sistemul instituţional unic s-a constituit în cadrul unui proces istoric, fiecare instituţie
exercitând un ansamblu de competenţe, în strânsă interdependenţă cu celelalte instituţii
comunitare, în scopul realizării obiectivelor comunitare.
Autorul ierarhizează principiile instituţionale care stau la baza repartizării atribuţiilor
şi competenţelor între instituţiile Uniunii Europene. Prezentarea generală a principiilor
este realizată într-o manieră enumerativă, autorul definind conţinutul acestora şi
modalitatea de aplicare, însă fără a stabili şi categoriile structurale în care pot fi incluse.
Din această perspectivă consider că s-ar fi impus realizarea unei distincţii mai riguroase
cu privire la încadrarea structurală a acestor principii, având în vedere faptul că la nivelul
Uniunii Europene s-au conturat de-a lungul timpului mai multe categorii de principii,
dintre care, unele referă la funcţionalitatea instituţională, altele la modul de repartizare a
competenţelor comunitare între Comunităţi şi statele membre, iar altele la raportul dintre
dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre.
Instituţiile comunitare sunt prezentate din perspectiva competenţelor exercitate de
acestea, autorul detaliind aspectele legate de organizarea, funcţionarea şi interdependenţa
funcţională a acestora.
Autorul selectează dispoziţiile instituţionale cu caracter de noutate cuprinse în
Tratatul de la Lisabona. În acest context, menţionează aspecte cum ar fi crearea funcţiei de
Preşedinte al Uniunii Europene; redistribuirea voturilor statelor membre în Consiliu;
adoptarea unui nou sistem de vot în consiliu; modificarea procedurilor legislative,
diminuarea numărului membrilor Comisiei Europene; rolul parlamentelor naţionale în
procesul legislativ comunitar; investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică, etc.
Importanţa jurisprudenţei comunitare în ordinea juridică comunitară rezultă din rolul
decisiv pe care Curtea de Justiţie l-a jucat în realizarea integrării economice şi trecerea la
integrarea politică. Curtea de Justiţie a definit conţinutul principiilor proprii dreptului
comunitar, a calificat ordinea juridică comunitară, a definit drepturile fundamentale
protejate la nivelul Comunităţilor Europene, a oferit o interpretate legală a textului
tratatelor comunitare, a soluţionat ansamblul acţiunilor stabilite în competenţa sa, etc.
Calificând rolul şi importanţa jurisprudenţei, autorul precizează că aceasta reprezintă
un izvor esenţial de drept deoarece în numeroase domenii şi situaţii Curtea de Justiţie
completează şi precizează dispoziţiile tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor.
O notă de originalitate a lucrării este conferită de informaţiile oferite de autor cu
privire la sistemul agenţiilor Uniunii Europene, domeniu mai puţin aprofundat de autorii
de specialitate în domeniu.
4. Procesul decizional în cadrul Uniunii Europene
Procesul decizional în cadrul Uniunii Europene este un proces complex, bazat pe
proceduri care au implicat exercitarea de atribuţii specifice de către instituţiile Uniunii
Europene, proceduri care au suportat modificări pe parcursul evoluţiei comunitare.
În capitolul final al lucrării autorul prezintă elementele caracteristice ale fiecărei
proceduri specifice procesului decizional, punctând rolul fiecărei instituţii în exercitarea
acestora.
Instituţiile Uniunii Europene şi organele subsidiare acţionează în cadrul organizării
sistemice în vederea realizării interesului general, corelat cu interesele naţionale ale statelor
81

82
Revista Română de Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – Vol. IV – Nr. 1/2012
membre. Pentru funcţionarea normală a Uniunii Europene şi pentru realizarea obiectivelor
propuse, s-a impus un sistem de reguli de luare a deciziilor şi deci, de repartizare a puterilor
între instituţii.
Interdependenţa dintre instituţiile Uniunii Europene rezultă din analiza modului de
exercitare a fiecărei funcţii în parte, a cărei finalitate rezultă în urma conlucrării mai multor
instituţii.
Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor/Uniunii Europene, Consiliul a reprezentat
principalul titular al puterii normative. Tratatul de la Maastricht a prevăzut, deşi la un
număr limitat de cazuri, asocierea Parlamentului European la adoptarea actelor normative
ale Uniunii. Deşi iniţial Parlamentul European a avut doar rol consultativ, treptat, pe
parcursul evoluţiei construcţiei comunitare rolul acestei instituţii a crescut, fiind asociat
Consiliului în procesul normativ comunitar.
Tratatul de la Lisabona modifică procedura „codeciziei”, redenumind-o procedura
legislativă ordinară, prin care, un act legislativ al Uniunii este adoptat în urma unui acord
între Parlamentul European şi Consiliu. Procedura legislativă ordinară este generalizată,
majoritatea actelor legislative ale Uniunii fiind adoptate prin această procedură.
În concluzie,
Apreciez că domnul DAN VĂTĂMAN a elaborat o lucrare valoroasă, bine
documentată, care valorifică punctele de vedere exprimate în literatura de specialitate
naţională şi străină.
În lucrarea „Drept instituţional al Uniunii Europene”, cititorul va găsi răspunsuri
fundamentale cu privire la construcţia comunitară, la ansamblul de reglementări
comunitare şi la perspectivele evoluţiei construcţiei comunitare.
Din aceste considerente recomandăm studierea lucrării de specialişti, jurişti, precum şi
de toate persoanele interesate, având în vedere faptul că statutul României de stat membru
al Uniunii Europene ne obligă să cunoaştem dreptul comunitar pentru a-l invoca în
practică.
*
Prof.univ.dr. NICOLETA DIACONU
Director Departament Drept Public
Facultatea de Poliţie
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”