Constanta CALINOIU DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII ...

Constanta CALINOIU 

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI 

INSTITUŢII POLITICE 

MODULUL I 

Suport de curs pentru învățământ la distanță (I.D.)

Introducere 

Stimate student, 

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE 2 

Acest suport de curs a fost redactat pentru studenţii înscrişi la 

forma de învăţământ la distanţă şi a fost realizat după manualul 

universitar, Drept constituţional şi instituţii politice – autori prof.univ.dr. 

Constanţa Călinoiu şi prof.univ.dr. Victor Duculescu. 

Manualul a fost întemeiat pe o amplă informare şi pe studierea 

atentă a fenomenului constituţional românesc, raportat la contextul 

european şi internaţional. 

Dreptul constituţional şi instituţii politice reprezintă una din 

ramurile de bază ale dreptului, deoarece reglementează cele mai 

importante principii care stau la baza organizării statale, politice şi 

sociale. 

Cursul de drept constituţional şi instituţii politice se constituie şi 

într-o pledoarie pentru respectul Constituţiei, al instituţiilor democratice. 

Cursul reprezintă o disciplină de învăţământ fundamentală ce asigură 

formarea de ansamblu pentru profesia de jurist. În noua societate 

românească democratică, juriştilor le revine un rol important, ei fiind 

primii chemaţi să-şi aducă contribuţia la făurirea unei Europe noi, bazată 

pe respectul drepturilor cetăţenilor, pe funcţionarea exemplară a 

Prof. univ. dr. Constanta CALINOIU Universitatea “Hyperion” 

2011


instituţiilor democraţiei şi pe recunoaşterea priorităţii absolute a justiţiei 

în statul de drept. 

Dreptul constituţional şi instituţiile politice reprezintă ramura 

conducătoare într-un sistem de drept al unui stat. El influenţează toate 

celelalte diviziuni ale dreptului public şi într-o ultimă analiză, toate 

marile principii care guvernează diferite ramuri ale dreptului îşi găsesc 

sorgintea în dreptul constituţional. 

Cu alte cuvinte, orice modificare sau completare în această ramură 

de drept, duce în mod obligatoriu la modificări şi completări în celelalte 

ramuri de drept. 

Dreptul constituţional şi instituţii politice îl pregăteşte pe student să 

înţeleagă viaţa socială într-o perspectivă de bază statal-juridică, 

obişnuindu-l să opereze cu termeni, noţiuni şi categorii specifice, unui 

domeniu al conducerii la nivel superior al societăţii. 

Analiza fenomenelor şi instituţiilor legate de puterea de stat, 

specifice dreptului constituţional se realizează în sistemul de învăţământ 

superior în cadrul facultăţilor cu profil juridic. Pe lângă oferirea unui 

suport concret, de tip didactic pentru pregătirea studenţilor, lucrarea de 

faţă, se completează cu unele precizări cu caracter metodologic, 

considerate utile în contextul unui învăţământ desfăşurat la distanţă, dar 

şi cu un extrem de bogat material bibliografic. 


2011

AȘTEPTĂRI 


__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 

__________________________________________________________________________________ 


2011

OBIECTIVE 

Ce este un obiectiv? 


Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi 

pe care tindem să o atingem prin acţiunile noastre. 

Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa 

sau absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final. 

De ce avem nevoie de obiective? 

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o 

lumină călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze 

haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui 

obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine 

definit şi ne face să ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit, 

chiar şi atunci când aparent nu facem nimic. 

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant 

cum, datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se 

întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută 

să ne mişcăm înainte. Este precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti 

ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău". 

Ceea ce spune scriitorul este parţial adevărat pentru că nu există vreo 

abracadabra care intră în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci 

este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe lucruri 


2011


şi să facă conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea 

conştientă. De aceea anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă 

noi neobservate, brusc se aliniază cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul 

general. 

3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe 

lucruri de făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele 

mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc, 

dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în 

două categorii: cele care mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu 

mă împing înainte spre obiective. În acest fel am răspunsuri rapide la 

eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?". 

În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor 

cunoștinţe și deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel, 

în urma parcurgerii cursului de Drept constituţional şi instituţii 

politice, studentul va dobândi următoarele competenţe: 

- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa 

dreptului constitutional. 

- Isi va insuşi conceptele de bază ale consttutional, a metodelor şi 

procedeelor specifice acestuia. 

- Va cunoaște principiile specifice dreptului constitutional. 


2011

CUPRINS 


UNITATEA DE ÎNVĂTARE 1 ............................................................................................. 10 

DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL SĂU ÎN SISTEMUL JURIDIC AL 

STATELOR ............................................................................................................................. 10 

1.1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL .............................................. 11 

1.2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC ................. 13 

1.3. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT ................ 19 

1.4. OBIECTUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ......................................................... 22 

NU UITA! ............................................................................................................................... 23 

INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 24 

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 24 

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................. 25 


EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN .......................................... 27 

2.1. PROCESUL DE CONSTITUŢIONALIZARE ÎN ROMÂNIA .................................. 28 

2.2. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL ................................ 32 

2.3. EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN ................................... 38 

NU UITA! ............................................................................................................................... 51 





STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT A STATULUI ................. 54 

3.1. STRUCTURA DE STAT ................................................................................................. 55 

3.2. FORMELE DE STAT .................................................................................................. 55 

3.3. CONCEPTUL DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT ................................................... 59 

NU UITA! ............................................................................................................................... 60 


2011






SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU POLITIC ŞI JURIDIC FUNDAMENTAL AL 

STATULUI DE DREPT ......................................................................................................... 62 

4.1. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR STATULUI .............................................. 63 

4.2. LIMITELE ŞI CRITICA SEPARAŢIEI PUTERILOR .............................................. 68 

4.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE ................................... 70 

NU UITA! ............................................................................................................................... 75 





PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .............................. 78 

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................................................... 79 

5.2. OPŢIUNILE DEMOCRATICE DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 ...... 79 

5.3. CĂI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE .................................................................................. 83 

5.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .................................... 85 

NU UITA! ............................................................................................................................... 92 





DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE 

CETĂŢENILOR ROMÂNIEI ............................................................................................... 94 

6.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR 

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 95 


2011


6.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR 

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 98 

6.3. CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE........ 107 

6.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ................................. 117 

NU UITA! ............................................................................................................................. 119 

INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 120 

PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 120 

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 6 ........................................... 120 

UNITATEA DE ÎNVĂTARE 7 ........................................................................................... 122 

PARLAMENTUL – ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI ÎN CEL AL PUTERII DE 

STAT ...................................................................................................................................... 122 

7.1. ROLUL PARLAMENTULUI ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI CEL INSTITUŢIONAL 

AL PUTERII DE STAT ........................................................................................................ 123 

7.2. SISTEMUL ELECTORAL ........................................................................................... 125 

7.3. STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE PARLAMENTULUI ................. 128 

NU UITA! ............................................................................................................................. 129 




AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI ................................................................................. 132 

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 133 


2011


Unitatea de învăţare 1 

DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL SĂU ÎN 

SISTEMUL JURIDIC AL STATELOR 

Timp de studiu individual estimat: 4h 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul: 

va cunoaşte noţiunile generale privind dreptul constitutional 

va defini dreptul constitutional 

va cunoaşte obiectul dreptului civil 

isi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei 

Cuprinsul unităţii de studiu 


DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL SĂU ÎN SISTEMUL JURIDIC AL 

STATELOR ............................................................................................................................. 10 

1.1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL .............................................. 11 

1.2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC ................. 13 

1.3. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT ................ 19 

1.4. OBIECTUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ......................................................... 22 

NU UITA! ............................................................................................................................... 23 



BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1


1.1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL 

Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru 

dezvoltarea fiecărei ţări deoarece fundamentează organizarea politică, 

raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale 

cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea ordinii de drept, 

făurirea unui climat de încredere bazat pe norme juridice, propice 

întregii dezvoltări economice şi sociale. Constituţiile au, aşa cum se 

cunoaşte prea bine, o însemnătate cu totul excepţională în viaţa 

politică a statelor întrucât asigură desfăşurarea normală a relaţiilor 

dintre cetăţenii unei ţări, garantează drepturile şi stabileşte îndatoririle 

lor, definesc raporturile dintre cetăţeni şi puterea de stat, normele şi 

conceptele generale care interesează activitatea fiecăreia dintre puterile 

statului, raporturile dintre acestea. 

Dreptul constituţional se încadrează, împreună cu dreptul 

administrativ, dreptul penal şi dreptul internaţional public, în marea 

subdiviziune a dreptului public, deoarece vizează în special raporturi ce 

se statornicesc la nivelul puterii, raporturi între indivizi şi stat, 

considerat în plenitudinea autorităţii sale. Dreptul constituţional se 

ocupă de organizarea întregii vieţi a statului, determină structura 

acestuia, organizează şi proteguieşte viaţa indivizilor. După cum 

subliniază doi cunoscuţi profesori români de drept constituţional – 

Paul Negulescu şi George Alexianu – referindu-se la rolul dreptului 

constituţional, „el determină structura statului, organizează şi 


2011


proteguieşte viaţa individului. El influenţează toate celelalte diviziuni 

ale dreptului public, le determină caracteristica, le vizează cadrul de 

dezvoltare”. Într-o ultimă analiză, toate marile principii care 

guvernează diferite ramuri ale dreptului îşi găsesc sorgintea în dreptul 

constituţional care, stabilind forme feudale de organizare politică şi de 

comportament al indivizilor înrâureşte nemijlocit modul în care 

celelalte ramuri de drept îşi structurează sistemul de drepturi şi 

obligaţii, principii şi norme care, în fond, dezvoltă şi precizează 

normele constituţionale. „Dreptul constituţional, prin natura sa, 

stăpâneşte întreaga ramură a dreptului public şi privat. El îşi trage 

puterile de viaţă din filozofia dreptului şi însufleţeşte, influenţează şi 

determină întreaga structură a dreptului. El determină atitudinea şi 

natura tuturor celorlalte subdiviziuni ale dreptului”. 

Potrivit unui punct de vedere competent, exprimat de profesorul 

Jean Gicquel, din prevederile cunoscute ale „Declaraţiei drepturilor 

omului şi cetăţeanului din 1789”, care proclamau că „orice societate în 

care garanţia drepturilor omului şi separaţia puterilor nu sunt 

asigurate, nu are o constituţie”, decurge ideea că dreptul constituţional 

are ca principală misiune să organizeze în cadrul statelor o coexistenţă 

paşnică între „putere” şi „libertate”. Ralierea la valorile occidentale ale 

pluralismului şi economiei de piaţă a fostelor state socialiste din 

Europa de răsărit, precum şi a unor ţări din lumea a treia, dau – potrivit 

părerii specialistului francez – un sens nou dezvoltării istorice a 


2011


dreptului constituţional, marcând apariţia unui „universalism 

democratic”, întemeiat pe un „minimum vital instituţional”. 

Ahmed Mahiou, fost Decan al Facultăţii de Drept din Alger şi 

fost preşedinte al Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei 

Naţiunilor Unite, dezvoltă o idee asemănătoare şi chiar mai angajantă, 

susţinând, în cadrul unui curs predat la Academia Internaţională de 

Drept Constituţional, „apariţia unui drept la democraţie şi la buna 

guvernare”. 

PUBLIC 

1.2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A DREPTULUI 

Dreptul însumează ansamblul normelor juridice existente în 

societate, norme ce au devenit indispensabile organizării şi 

desfăşurării vieţii sociale. Stricto sensu, dreptul înseamnă posibilitatea 

recunoscută prin lege unui individ sau unei persoane juridice de a face 

sau de a nu face ceva sau de a pretinde altuia să facă sau să nu facă 

ceva precum şi posibilitatea conferită anumitor autorităţi publice de a 

sancţiona nerespectarea unei reguli de drept sau încălcarea ei de către 

orice altă persoană fizică sau juridică. 

Potrivit unui punct de vedere dominant în doctrină prin drept se 

înţelege ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, a 

căror respectare este asigurată în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a 

statului. 


2011


Într-o altă opinie, dreptul ar fi ansamblul regulilor de conduită 

umană edictate şi sancţionate de către autoritatea statală şi destinate să 

asigure domnia ordinii şi libertăţii în relaţiile sociale. 

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de 

norme juridice cuprinzând mai multe ramuri de drept. 

După cum s-a relevat în doctrină, între dreptul public şi dreptul 

privat există trei distincţii principale: scopul (dreptul public urmăreşte 

satisfacerea intereselor colective ale unei anumite societăţi umane; 

caracterul (dreptul public este esenţialmente imperativ); sancţiunea 

(sancţiunea de drept public se stabileşte cu mai multă dificultate, poate 

şi pentru motivul că însuşi statul poate fi sancţionat). 

Întregul ansamblu de norme juridice care formează dreptul 

pozitiv poate fi separat în mari categorii prin aplicarea unui criteriu de 

clasificare sau altul. Spre exemplu, din punctul de vedere al formei de 

exprimare, dreptul poate fi împărţit în drept scris (sau actul normativ) şi 

drept nescris (sau cutuma). Din punctul de vedere al naturii prevederilor 

care sunt grupate, dreptul poate fi împărţit în drept determinator şi 

drept sancţionator. Pe când dreptul determinator indică ce anume 

trebuie să se facă sau să nu se facă în societate, dreptul sancţionator 

organizează reacţia socială la conduita individului care este contrară 

dreptului determinator. 

Din punct de vedere al sursei de formare, dreptul este divizat în 

drept intern (expresie a voinţei unei societăţi date, organizată în stat) şi 


2011


drept internaţional public (expresie a acordurilor de voinţă dintre state în 

raporturile dintre ele). 

Caracterul autoritar al dreptului este mai vizibil în dreptul 

intern; în timp ce caracterul convenţional al său se manifestă mai 

vizibil – dar nu absolut – în dreptul internaţional public. 

Din punct de vedere al obiectului imediat al normelor juridice, 

dreptul se poate clasifica în drept material şi drept procedural, Primul 

reglementează modul de comportare al oamenilor; al doilea 

reglementează modalităţile prin care primul este aplicat de către 

organele statului sau, respectiv, organele internaţionale. Dreptul 

procesual – aplicat de către instanţele judecătoreşti şi tribunalele 

arbitrale – este, probabil, cea mai importantă parte a dreptului 

procedural. De regulă, încălcarea unei norme de drept material este 

condiţia aplicării normelor de drept procedural, dar multe alte norme 

de drept procedural sunt aplicate în absenţa unei asemenea încălcări, 

sau numai pentru aducerea la îndeplinire a normelor de drept 

material. În fine, menţionăm marea diviziune a dreptului în drept public 

şi drept privat, care este probabil cea mai folosită în practică, dar şi cel 

mai greu de explicat. Un prim criteriu care a fost propus pentru 

distincţie este acela al naturii raportului social reglementat (sau al 

obiectului său de reglementare). Dreptul public este compus numai 

din norme reglementând raporturi sociale la care organe ale puterii, 

cum ar fi organele de stat, participă în mod direct pentru exercitarea a 


2011


ceea ce numim jure imperii (acte de putere). Dacă astfel de acte de 

putere nu sunt exercitate, ne aflăm în domeniul dreptului privat, 

caracterizat prin exercitarea a ceea ce numim jure gestionis (acte de 

afaceri). După un alt criteriu pentru distincţie - acela al utilităţii 

generale sau particulare a normei juridice - dreptul public 

reglementează relaţii de interes particular. Publicum jus est quod ad 

statum rei romanae spectat, privatum quod ad singularum utilitatem pertinent. 

În general, caracteristica dreptului public este subordonarea uneia din 

părţile la raportul social reglementat de către norma juridică (raportul 

juridic). Caracteristicile dreptului privat sunt egalitatea şi autonomia de 

voinţă a participanţilor la raportul social. 

Diviziunea dreptului în ramuri se obţine prin raportarea 

grupurilor de norme juridice la relaţiile sociale pe care le 

reglementează. În acest sens se vorbeşte, spre exemplu, de dreptul 

constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul comercial, 

dreptul familiei, dreptul muncii sau dreptul cooperatist. Deşi 

împărţirea dreptului în ramuri este, de multe ori, socotită ca înţeleasă 

de la sine, ea nu se poate face uşor şi, de aceea, nu este marcată în toate 

împrejurările de acurateţea necesară. Aceasta se întâmplă deoarece 

criteriul principal al naturii relaţiei sociale reglementate (obiectul 

reglementării) este, de obicei, suplimentat de un criteriu secundar care nu 

este întotdeauna acelaşi. Într-un exemplu simplu, ca acela de vânzare a 

unui lucru, tranzacţia dintre cele două părţi are incontestabil un 


2011


caracter patrimonial şi aparţine, de aceea, dreptului privat. Această 

tranzacţie poate fi, însă, reglementată fie de către dreptul civil, fie de 

către dreptul comercial. Dacă Primus, un cetăţean oarecare, cumpără 

lucrul de la Secundus, un alt cetăţean oarecare, tranzacţia va fi 

reglementată de dreptul civil. Dacă însă Primus şi Secundus sunt 

comercianţi (adică persoane care cumpără lucruri pentru a le revinde, 

în exercitarea profesiei lor), aceeaşi tranzacţie va fi guvernată de 

dreptul comercial. Un alt exemplu va demonstra – poate şi mai bine – 

dificultatea categorisirii raporturilor sociale ca aparţinând uneia sau 

alteia din ramurile dreptului. Este un principiu general al dreptului 

privat că oamenii trebuie să încheie contracte cu bună credinţă. Dacă 

însă una din părţi obţine încheierea unui contract prin folosirea de 

mijloace viclene şi este evident că fără aceste maşinaţii cealaltă parte 

nu ar fi contractat, aceasta din urmă (partea inocentă) poate cere, pe 

baza art.960 C.civ., anularea contractului pentru ceea ce se numeşte dol, 

fără a fi nevoie să probeze leziunea sa sau îmbogăţirea celeilalte părţi. 

Dacă însă aceleaşi maşinaţii întrunesc elementele de înşelăciune, care 

sunt descrise în art.215 C.pen. (şi anume obţinerea unui folos material 

injust şi pricinuirea unei pagube), autorul lor va putea fi condamnat cu 

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. De remarcat că existenţa 

unui folos material pentru înşelător şi a unei pagube pentru partea 

înşelată, care nu trebuie dovedite în cazul dolului, indică un grad mai 

mare de pericol social al acţiunii înşelătorului. De aceea, depinzând de 

prezenţa sau absenţa acestor elemente, tranzacţia va fi reglementată de 


2011


dreptul civil sau, respectiv, de dreptul penal. Precum vedem, în primul 

exemplu calitatea părţilor contractante este criteriul secundar pentru 

clasificarea relaţiei sociale ca aparţinând fie dreptului civil, fie 

dreptului comercial. În al doilea exemplu, criteriul secundar de 

clasificare este gradul de pericol social al relaţiei sociale însăşi. 

Este neîndoielnic că dreptul constituţional exercită influenţe 

notabile asupra tuturor celorlalte ramuri ale dreptului. Fără a căuta 

câtuşi de puţin să ierarhizăm ramurile sau disciplinele juridice, nu 

putem să nu recunoaştem că respectul dreptului de proprietate, al 

familiei, îşi găseşte consacrarea în primul rând în normele 

constituţionale şi apoi în normele specifice unor ramuri de drept. 

Dreptul penal, care sancţionează infracţiunile comise împotriva ordinii 

juridice, ca şi procedura penală, se întemeiază pe anumite norme de 

drept constituţional. Administraţia de stat, reglementată de normele 

dreptului administrativ, îşi găseşte şi ea sorgintea în norme de bază 

prevăzute în dreptul constituţional. 

Dreptul constituţional prezintă însă nu numai o legătură organică 

cu toate ramurile dreptului, cărora le conferă importante deschideri şi 

orientări principale, dar şi cu alte discipline sociale ca, de pildă, ştiinţa 

politică, sociologia, deoarece multe dintre principiile şi normele 

fundamentale ale dreptului constituţional se raportează nu numai la 

sistemul de drept propriu zis, ci şi la organizarea politică a societăţii, la 

modul în care o anumită colectivitate, respectiv naţiunea, 


2011


instituţionalizată din punct de vedere juridic pe teritoriul unui anumit 

stat, îşi defineşte cadrul său de existenţă şi îşi construieşte propria sa 

ordine de drept. 

Dreptul constituţional are, aşadar, o însemnătate primordială 

pentru statornicirea tuturor raporturilor juridice, dar şi a celor politice. 

El reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari pentru edificarea 

vieţii politice democratice a statului de drept, se corelează strâns cu 

evoluţiile profunde ce intervin în viaţa popoarelor, devenind un factor 

propulsor al impunerii respectului faţă de drept, al edificării unor 

relaţii în care supremaţia dreptului urmează să devină o realitate în 

viaţa oricărei societăţi. 

DE DREPT 

1.3. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL 

Sistemul dreptului român deşi unitar cunoaşte o grupare a 

normelor sale pe ramuri de drept. 

Orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale 

componente şi deci şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea 

ierarhizare a ramurilor sale. 

Faptul că dreptul constituţional ca ramură a dreptului întruneşte 

trăsăturile privind esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea comune 


2011


întregului sistem de drept, se impune să stabilim ce loc ocupă el în 

sistemul dreptului unitar român. 

două aspecte: 

Pentru a stabili acest lucru este necesar să fie avute în vedere 

1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul 

constituţional. 

2. Valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor de 

apărare a acestor relaţii sociale devine drept (izvoarele de drept). 

Cât priveşte primul aspect, normele dreptului constituţional 

reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii 

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării 

puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi 

menţinerea puterii prezintă cea mai mare importanţă pentru popor, 

căci cucerirea puterii este scopul oricărei revoluţii. Cucerind puterea 

guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi 

politică. 

Iată cât de evidentă este valoarea deosebită a intereselor ocrotite 

prin normele dreptului constituţional. 

Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin 

dreptul constituţional, apare evidentă necesitatea exprimării voinţei 

guvernanţilor prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice, 

şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor 


2011


sociale. De aceea aceste relaţii sociale sunt reglementate, în primul 

rând, prin constituţie - legea fundamentală a statului - care se situează 

în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându-se 

principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în 

domeniul lor de activitate. 

Examinarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul 

constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Din această 

trăsătură a dreptului constituţional decurg două consecinţe cât priveşte 

întregul drept. 

O primă consecinţă este urmare a faptului că: dreptul 

constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii 

de stat, care este o activitate de conducere. 

Constituţia - ca izvor principal al dreptului constituţional - este 

în acelaşi timp şi izvor pentru întregul drept, cuprinzând reglementări 

care privesc activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a 

puterii. 

Constituţia, printre alte reglementări, conţine şi reglementări 

privind proprietatea, organele executive şi organele judecătoreşti. 

Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat 

reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, 

organizării judecătoreşti. 


2011


Analizând corelaţia dintre Constituţie şi ramurile de drept 

putem afirma că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic 

în normele din Constituţie. De aici regula conformităţii normelor din 

celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate 

cuprinse în Constituţie. 

Cerinţa conformităţii conduce la o a doua consecinţă 

edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituţional şi anume 

că o modificare intervenită în această ramură de drept impune în mod 

necesar modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri 

de drept care conţin reglementări detaliate ale aceloraşi relaţii sociale, 

pe care dreptul constituţional le orientează numai în principiu – ex. 

garantarea dreptului de proprietate, prezumţia de nevinovăţie etc. 

1.4. OBIECTUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL 

Dreptul constituţional grupează două mari categorii de norme 

particulare şi principii generale. 

Prima categorie cuprinde normele particulare şi principiile care se 

referă la constituirea şi funcţionarea puterilor statului: puterea 

legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească. 

A doua categorie cuprinde normele particulare şi principiile 

generale care definesc drepturile şi libertăţile individuale şi 

reglementează exerciţiul lor. 


2011


Dar, în acelaşi timp, în obiectul dreptului constituţional sunt 

cuprinse două categorii de relaţii şi anume: a) relaţii cu o dublă natură 

juridică, respectiv acele relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de 

drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de constituţie; b) relaţii specifice 

de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai 

pentru normele de drept constituţional. 

Obiectul dreptului constituţional îl formează relaţiile sociale ce 

apar în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii şi 

constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale 

organelor sale. 

NU UITA! 

Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru 

dezvoltarea fiecărei ţări deoarece fundamentează organizarea politică, 

raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale 

cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea ordinii de drept, 

făurirea unui climat de încredere bazat pe norme juridice, propice 

întregii dezvoltări economice şi sociale. Constituţiile au, aşa cum se 

cunoaşte prea bine, o însemnătate cu totul excepţională în viaţa politică a 

statelor întrucât asigură desfăşurarea normală a relaţiilor dintre cetăţenii 


2011


unei ţări, garantează drepturile şi stabileşte îndatoririle lor, definesc 

raporturile dintre cetăţeni şi puterea de stat, normele şi conceptele 

generale care interesează activitatea fiecăreia dintre puterile statului, 

raporturile dintre acestea. 

INTREBĂRI DE CONTROL 

1. Definiţi categoriile de drept. 

2. Identificaţi relaţiile de determinare ce apar între stat şi drept şi 

analizaţi-le 

3. Identificaţi şi analizaţi asemănările şi deosebirile dintre dreptul 

public şi dreptul privat. 

PROPUNERI DE REFERATE 

Obiectul dreptului constitutional 

Dreptul constituţional şi locul său în sistemul juridic al statelor 


2011


BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚ ARE 1 

Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale 

şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi 

instituţii politice, Ediţia a IV-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 

2010. 

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan 

Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României, comentată 

şi adnotată, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992. 

Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti, 2003 

. 

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II, 

Editura NOVA, Bucureşti, 1996. 

Constantin C.Dissescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1915 

Jean Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politiques, 14e 

édition, Montchrestien, Paris, 1995. 

Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Teoria 

generală a instituţiilor politice, vol.II, Editura “Lumina Lex”, 

Bucureşti, 2001. 

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii 

politice, ediţia IX-a, revăzută şi completată, Editura “Lumina Lex”, 


Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., 


2011


Editura “Casa Şcoalelor”, Bucureşti, 1942-1943. 

Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice 

contemporane, Ediţia a V-a, revăzută şi întregită, Editura 

“Cugetarea”, Iaşi, 1999. 


2011



EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN 


După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va deprinde 

competenţe de a: 

cunoaşte procesul de constitutionalizare in Romania 

cunoaste principiile scolii romanesti de drept constitutional 

dezvolta limbajul juridic specific disciplinei 



EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN .......................................... 27 

2.1. PROCESUL DE CONSTITUŢIONALIZARE ÎN ROMÂNIA .................................. 28 

2.2. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL ................................ 32 

2.3. EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN ................................... 38 

NU UITA! ............................................................................................................................... 51 





2011


2.1. PROCESUL DE CONSTITUŢIONALIZARE ÎN ROMÂNIA 

Procesul de constituţionalizare în România (iniţial divizată în trei 

principate care s-au unit de fapt în cadrul unui singur stat naţional 

unitar, abia în 1918 după ce Muntenia şi Moldova se uniseră în 1859) a 

fost complex şi contradictoriu. Iniţial a existat o influenţă bizantină în ce 

priveşte organizarea principatelor, vizibilă în special în aşezămintele lui 

Constantin Mavrocordat (1741), ale lui Alexandru Ipsilante (1776) şi în 

„Manualul de legi” al lui Mihai Fotino (1765-1766). Mai târziu, diversele 

proiecte de constituţii elaborate în special în secolul XIX (de pildă, 

Constituţia Cărvunarilor din 1822) au dat expresie influenţei franceze. În 

tot acest timp s-a manifestat un puternic sentiment pentru unitatea 

naţională, care a dominat întregul proces de constituţionalizare. 

Programele şi actele revoluţionare din 1848 poartă, de asemenea, 

influenţa franceză, ca şi a teoriei dreptului natural. 

Cele două Regulamente organice din Muntenia (1831) şi Moldova 

(1832) erau de fapt nişte cadre constituţionale care cuprindeau şi norme 

de organizare administrativă şi judecătorească. Deşi aceste regulamente 

au fost adoptate în timpul în care principatele se aflau sub ocupaţie rusă, 

guvernatorul Pavel Kiseleff, un personaj luminat pentru epoca în care a 

trăit, a permis includerea unor prevederi democratice, inclusiv a 

principiului separaţiei puterilor în stat. 


2011


Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), elaborat de 

Alexandru Ioan Cuza, a legalizat pe plan constituţional unirea Moldovei 

şi Munteniei înfăptuită în 1859, ca şi programele de reformă ale 

domnitorului. Importanţa acestui document constă, printre altele, în 

aceea că a consacrat, după experienţa franceză, un sistem parlamentar 

bicameral. El a fost influenţat, de altfel, de prevederile Constituţiei 

franceze din 1852 a lui Ludovic Bonaparte, altminteri un prieten al 

poporului român care a sprijinit Unirea Moldovei cu Muntenia, în 1859, 

Constituţia din 1866 a fost elaborată după modelul Constituţiei 

belgiene din 1832, estimată la timpul respectiv a fi una dintre cele mai 

democratice din Europa. 

Constituţia română din 1923 a fost consecinţa alipirii la regatul 

Românei a Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei, prin făurirea 

„României Mari”. Ea a oferit un cadru democratic de dezvoltare a vieţii 

politice democratice unanim apreciat. 

A urmat Constituţia dictaturii regale din 1938, care a consacrat 

atribuţii exhaustive monarhului şi a instaurat o organizare politică 

inspirată de regimul mussolinian din Italia. Cadrul constituţional creat 

prin Constituţia din 1938 a fost însă suspendat în 1940, urmând perioada 

regimului militar al Generalului Antonescu, care a antrenat România în 

războiul împotriva Naţiunilor Unite. 


2011


Actul revoluţionar de la 23 august 1944, când România a denunţat 

alianţa cu Germania şi s-a aliat Naţiunilor Unite, a marcat totodată şi 

restaurarea pentru o scurtă perioadă de timp a Constituţiei din 1923. 

Ocuparea ţării de către Armata Roşie şi apoi menţinerea României, 

până în 1965, în sfera de dominaţie a URSS au avut un efect negativ 

asupra evoluţiei constituţionale. 

Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965, pornind de la principiile 

sovietice, au desfiinţat separaţia puterilor şi sistemul de drepturi şi 

libertăţi, consacrând monopolul politic al unui singur partid.. 

După evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, România a 

adoptat un nou cadru constituţional în 1991, folosind experienţa franceză 

şi orientându-se spre regimul semprezidenţial de tip francez, consacrat 

de Constituţia din 1958. 

O importantă revizuire constituţională a avut loc în anul 2003, 

aducând îmbunătăţiri mecanismelor de funcţionare constituţională pe 

baza experienţei acumulate şi consacrând cadrul juridic al viitoarei 

integrări a României (din anul 2007) în Uniunea Europeană. 

În ce priveşte procesul de constituţionalizare şi problemele 

globalizării, trebuie arătat că România a înţeles să răspundă noilor 

sfidări aduse de fenomenul globalizării printr-o colaborare activă cu 

organizaţiile internaţionale. Astfel, România a salutat cele 10 principii ale 

Pactului mondial (UN Global Compact 2000) propus de Secretarul 


2011


general al ONU pentru promovarea de către societăţile multinaţionale a 

valorilor fundamentale în domeniul drepturilor omului, normelor de 

muncă, protecţiei mediului şi luptei contra corupţiei. De asemenea, 

România a aderat în 2005 la Declaraţia OCDE pentru investiţii 

internaţionale şi întreprinderi multinaţionale. În acelaşi an s-a deschis 

oficial Punctul Naţional de Contact în cadrul Agenţiei Române pentru 

Investiţii Străine, organism creat în vederea aplicării Ghidului OCDE 

pentru Întreprinderi Multinaţionale. 

În ce priveşte privatizarea, aceasta s-a efectuat începând din 1991 pe 

baza Legii nr.58 din 14 august 1991 cu modificările ulterioare, în special 

OUG nr.88 din 23 decembrie 1997. 

Procesul de privatizare nu a însemnat însă, nici un moment, o 

slăbire a cadrului constituţional, deoarece acel proces nu s-a efectuat în 

mod haotic, prin simplul joc al cererii şi ofertei, ci pe baza unor legi 

votate de Parlamentul României şi a unor ordonanţe de urgenţă emise 

Guvern, deci într-un cadru juridic organizat de autorităţile de stat. 

Pe de altă parte, prin diversele legi de privatizare au fost create 

instituţii care au monitorizat în de aproape acest proces *fondul 

proprietăţii de stat (FPS), APAPS, AVAS etc., asigurându-se desfăşurarea 

lui în spiritul actelor legislative+. 

Procesul de privatizare s-a desfăşurat sub monitorizarea autorităţilor 

de stat care, până la modificarea OUG nr.88/1997, au dispus chiar de o 


2011


„acţiune normativă”, cu alte cuvinte de o poziţie diferenţiată a statului 

faţă de ceilalţi acţionari, implicând în cazul societăţilor comerciale de 

interes strategic sau a celor rezultate ca urmare a reorganizării regiilor 

autonome, dreptul statului de a se opune schimbării obiectului de 

activitate, unei absorbţii sau fuziuni a societăţii în cauză, dacă s-ar fi 

estimat că asemenea decizii ar fi putut afecta protecţia consumatorilor. 

În sfârşit, acţiunile de privatizare frauduloasă sau cu nerespectarea 

normelor legale au fost anulate de justiţie, ceea ce denotă că în România 

nu se poate vorbi de o „deconstituţionalizare” în cazul procesului de 

privatizare, acesta desfăşurându-se sub controlul statului român şi cu 

corectivul unor sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor legale. 

2.2. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL 

În România, după cum s-a arătat deja la pct.4.1. studiul dreptului 

constituţional are o veche tradiţie. Dreptul constituţional a fost predat, 

de regulă, împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept 

public. 

În 1837, francezul G.Maissonabe ţinea în limba franceză, la 

Academia Mihăileană din Iaşi, un curs comparat de evoluţie 

constituţională a diferitelor popoare. În 1867, tot la Iaşi, Simion Bărnuţiu 

preda un curs intitulat "drept public românesc". 


2011


În 1864, Al.Codrescu ţinea un curs la Bucureşti intitulat Drept 

constituţional, iar în 1889, la Brăila, vedea lumina zilei volumul 

"Elemente de drept constituţional" de Christofor I.Suliotis care, după 

cum mărturiseşte el însuşi, a folosit atât lucrările unor autori străini, cât 

şi cursul de drept constituţional al profesorului Paul Vioreanu. 

Dreptul constituţional se afirmă în perioada care urmează prin 

operele unor importanţi profesori: C.G.Stere la Iaşi şi C.D.Dissescu la 

Bucureşti, în 1915, pe care i-am amintit deja. 

În dezvoltarea acestei discipline un rol important îl are Catedra de 

drept public de la Bucureşti. Această catedră este deţinută de profesorii 

Dimitrie Paul Viorean (1859-1881), Constantin G.Dissescu (1881-1926), 

Paul Negulescu (1926-1939), Ion V.Gruia (1939-1947), profesorul 

C.G.Rarincescu suplinind catedra între 3 noiembrie 1939 şi 4 august 1940. 

Perioada interbelică s-a remarcat prin afirmarea unor puternice 

personalităţi în domeniul gândirii dreptului constituţional. Aceştia, în 

majoritatea cazurilor, au predat atât dreptul constituţional, cât şi dreptul 

administrativ, fie sub denumirea generică de "drept public", fie sub 

titulatura celor două discipline distincte. 

Personalitatea profesorului C.G.Dissescu - care a fost de altfel şi 

raportorul Constituţiei din 1923 - a dominat, de pildă, întreaga 

dezvoltare a dreptului public în prima jumătate a secolului XX. Apărător 

al interesului naţional şi critic al unor reglementări pe care nu le 


2011


considera potrivite specificului românesc, el s-a impus ca un apărător al 

democraţiei în sensul său cel mai autentic. Undeva în cursul său el scria 

că "într-o societate unde lipseşte sentimentul de demnitate personală, oricât 

mecanismul politic şi legile ar fi concepute într-un spirit liberal şi democratic, 

nu putem realiza principiile adevăratei democraţii”. 

Paul Negulescu s-a impus la rândul său ca o prestigioasă 

personalitate a vieţii universitare şi teoretician de seamă al dreptului 

constituţional. Lucrarea sa fundamentală în dreptul constituţional "Curs 

de drept constituţional român" din 1927 rămâne şi astăzi un model de 

claritate şi putere de analiză. În lucrările sale el s-a pronunţat pentru 

respectul suveranităţii naţionale, pentru sistemul democratic 

parlamentar, criticând reformele adoptate în anumite ţări în perioada 

interbelică prin care prerogativele Parlamentului au fost considerabil 

reduse în favoarea executivului. Totodată, s-a pronunţat cu hotărâre 

pentru corectarea organizării defectuoase a administraţiei din timpul 

său. 

Paul Negulescu a elaborat, împreună cu George Alexianu - un 

eminent profesor care a căzut victimă represiunilor de după război - 

"Tratatul de drept public" în două volume, un adevărat monument al 

gândirii juridice româneşti din perioada interbelică. Ca şi predecesorul 

său, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică, împletind permanent 

munca didactică cu activitatea publicistică şi participarea la viaţa 

ştiinţifică internaţională.. 


2011


În rândul marilor specialişti ai perioadei interbelice se mai cuvin a 

fi menţionaţi în mod deosebit doi eminenţi profesori: C.G.Rarincescu, 

care s-a impus în special prin cercetările sale în domeniul contenciosului 

administrativ, şi Ion V.Gruia, titular al catedrei de drept constituţional 

până la înlăturarea sa abuzivă din învăţământ în 1948. 

Profesorul I.V.Gruia a adus importante contribuţii ştiinţifice, 

demonstrând existenţa unor reguli tradiţionale constituţionale originale 

şi proprii la români cuprinse în Dreptul consuetudinar, în obiceiul 

pământului. Sunt relevante punctele sale de vedere cu privire la 

legalitate şi legitimitate din punct de vedere juridic, ştiinţa politică şi arta 

politică, relaţia dintre stat şi drept, dintre acestea şi echilibrul forţelor 

sociale, contribuţiile cu privire la definiţia noţiunii de democraţie, relaţia 

dintre justiţie şi legislaţie, cerinţa reorganizării administrative. Deşi s-a 

ocupat precumpănitor de administraţie, profesorul Anibal Teodorescu a 

abordat în Tratatul său de drept administrativ (în două volume) 

importante probleme conexe dreptului constituţional, cum ar fi 

semnificaţia principiului separaţiei puterilor, raporturile dintre organele 

statului, rolul administraţiei publice, responsabilitatea administrativă, 

manifestându-se ca un promotor consecvent al ideii responsabilităţii 

ministeriale şi al elaborării unui statut al funcţionarilor publici. 

La Bucureşti, profesorul Ion Vântu – devenit ulterior Director al 

Institutului de Cercetări Juridice – a publicat studii asupra 

responsabilităţii ministeriale, insistând asupra necesităţii de a se realiza o 


2011


răspundere politică efectivă şi a publicat, pentru prima dată, o 

"Introducere la cursul de drept public comparat". La Facultatea de Drept 

din Cluj au ţinut cursuri apreciate şi au elaborat lucrări de specialitate 

Romulus Boilă, Victor Onişor, Tudor Drăganu, Dragoş Rusu, precum şi 

Erast Diti Tarangul, care a fost anterior profesor şi la Facultatea de Drept 

din Cernăuţi. 

După 1945, cercetări de drept constituţional s-au desfăşurat mai 

ales în centrele universitare, căpătând totodată un impuls deosebit odată 

cu constituirea Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. 

Din această perioadă se cuvin a fi semnalate lucrările publicate de Ion 

Vântu, Mircea Lepădătescu (Controlul constituţionalităţii), Nistor 

Prisca, Mihai Oroveanu ş.a. 

După Revoluţia din Decembrie 1989, în noile condiţii istorice, s-a 

afirmat o puternică şcoală românească de drept constituţional. 

Menţionăm în această privinţă personalităţi de prestigiu ale gândirii 

ştiinţifice româneşti precum Ioan Muraru, Antonie Iorgovan şi Cristian 

Ionescu la Bucureşti, Tudor Drăganu şi Ion Deleanu la Cluj, Genoveva 

Vrabie la Iaşi, activitatea deosebită desfăşurată de membrii Comisiei 

Constituţionale al cărui preşedinte a fost profesorul Antonie Iorgovan şi 

vicepreşedinte academicianul Vasile Gionea. În aceeaşi perioadă s-au 

afirmat, de asemenea, în literatura de drept constituţional, Rodica 

Narcisa Petrescu la Cluj şi Dan Ciobanu la Bucureşti. 


2011


Au apărut numeroase monografii consacrate dreptului 

constituţional, printre care Dreptul parlamentar (Ioan Muraru, Mihai 

Constantinescu), Cetăţenia română (Barbu Berceanu), două comentarii 

ale Constituţiei României (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu şi Victor 

Duculescu, Cosntanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu). 

Au fost publicate numeroase manuale şi cursuri universitare 

consacrate dreptului constituţional, afirmându-se o nouă generaţie de 

specialişti printre care Simina Tănăsescu, Gheorghe Iancu, Corneliu 

Liviu Popescu, Ion Rusu, Dorin Clocotici, Mihai Bădescu, Ştefan 

Deaconu, Nicolae Pavel, Iulian Teodoroiu. 

Ne permitem, totodată, să menţionăm şi lucrările scrise de autorii 

prezentului manual, singuri sau în colaborare cu alţi autori (Constanţa 

Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, editat de 

Universitatea Hyperion; Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta 

Duculescu, Tratat de drept constituţional comparat (2 volume), 

Crestomaţie de drept constituţional (2 volume), Tratat de drept 

parlamentar (2 volume), Revizuirea Constituţiei). 

Constituirea unui puternic curent de cercetare în domeniul 

dreptului constituţional, facilitat de noile condiţii istorice existente în 

ţara noastră, a permis afirmarea unui larg schimb de idei, desfăşurarea 

cu succes a unor simpozioane, manifestări ştiinţifice, care au contribuit la 

clarificarea unor probleme actuale şi la evidenţierea direcţiilor de acţiune 


2011


pentru perfecţionarea cadrului constituţional al organizării de stat a 

României. 

2.3. EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN 

În România, documentele privind organizarea constituţională au o 

tradiţie foarte veche. 

Cele mai vechi acte de organizare politică ale Ţării Româneşti 

datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. 

Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în Aşezămintele lui 

Constantin Mavrocordat din 1740 şi 1743 şi în Pravilniceasca condică, 

tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante 

se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, şi Legiuirea 

Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales 

raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de 

semnalat şi o serie de Memorii elaborate de reprezentanţi ai boierimii, 

care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare 

politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770, 

şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei 

şi Austriei. Se aveau în vedere în special emanciparea deplină a 

Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, 

din iniţiativa unor episcopi români – unul greco-catolic şi altul ortodox – 

este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petiţie 

denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea 


2011


naţiunii române din punct de vedere politic cu populaţia de alte 

naţionalităţi existentă în Transilvania. 

Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de reforme 

elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul 

Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D.Xenopol l-a calificat ca 

fiind „cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările 

Române şi cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Nicolae 

Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia 

Cărvunarilor au contribuit la regenerarea noastră naţională. O opinie 

pozitivă cu privire la acest important document emite şi Dumitru 

Barnoschi, care estimează că „originile vieţii de stat moderne 

democratice se încheagă la noi în Constituţia moldovenească de la 13 

septembrie 1822”. Deşi Memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă 

înlăturat datorită opoziţiei unei părţi a marii boierimi, el conţine o serie 

de idei valoroase care au marcat, neîndoielnic, dezvoltarea 

constituţională ulterioară. Aşa, de pildă, este de remarcat recunoaşterea 

statutului de independenţă a Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca 

pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare 

reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic, 

până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea 

garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru 

cauză de utilitate publică. Erau, totodată, înserate norme asemănătoare 

celor cuprinse în declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea 


2011


individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la 

dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor 

trebuia să se facă numai după meritul bunelor fapte şi după puterea 

vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze. Dovedind o 

concepţie novatoare, Constituţia cărvunarilor tindea spre restrângerea 

puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării 

Sfatului obştesc, organ reprezentativ. 

Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în 

conducerea ţării, în condiţiunile prevăzute de pravilă. Alte importante 

dispoziţii priveau organizarea finanţelor ţării, preconizând un control al 

Sfatului obştesc şi atribuţii precise pentru vistiernic. Aceste prevederi 

aveau menirea să lichideze situaţia abuzivă din trecut, când vistieria ţării 

era considerată un bun personal al domnului. În ceea ce priveşte 

administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor 

funcţionarilor care îşi încălcau îndatoririle. În privinţa armatei se 

preconiza ca oştile ţării să nu poată fi recrutate dintre străini, urmărindu- 

se crearea unei armate pământene etc. 

Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul 

de Constituţie a cărvunarilor anticipează din multe puncte de vedere o 

dezvoltarea constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în 

Principatele Române. Este drept că proiectul de Constituţie conţinea şi 

unele insuficienţe, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze 

traducerea în viaţă a unor libertăţi nou introduse, conferirea, totuşi, 


2011


Domnului a unor atribuţii destul de largi etc. Considerat, în ansamblul 

său, el rămâne însă unul dintre cele mai importante proiecte 

constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru făurirea 

unei constituţii moderne. 

Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în 

Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, a 

consfinţit o puternică influenţă a Rusiei în Principatele Române. Dar, cu 

toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat că el a 

consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat 

dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul 

puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de 

organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că 

Nicolae Bălcescu arată: „cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă 

oarecari principii folositoare şi se făcea un instrument de progres. El 

recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile 

judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul 

parlamentar”. 

Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările 

Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate 

cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în documentele 

programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara 

Românească. 


2011


În Moldova, Dorinţele partidei naţionale – document iniţiat de 

Mihail Kogălniceanu – propune un adevărat program de reglementări 

democratice, printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale 

sau din naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea 

robiei, a boierescului, şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor 

civile şi politice, adunarea obştească compusă din toate stările societăţii, 

domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a 

tuturor funcţionarilor publici, libertatea individului şi a domiciliului, 

instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu 

moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor 

judecătoreşti. 

În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter 

mai pronunţat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848, Proclamaţia de la 

Islaz, acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu 

sub presiunea maselor. Spre deosebire de Doleanţele partidei naţionale 

din Moldova, Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi 

valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor 

revoluţionare ale anului 1848. 

În ceea ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz, sunt de 

semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, 

egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen 

de cinci ani, căutat în toate stările societăţii, reducerea listei civile a 

domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune 


2011


egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale. 

Dintre aceste prevederi se remarcă în mod special cele menţionate la 

punctul 13, care proclamau emanciparea clăcaşilor prin despăgubire, 

problemă ce a suscitat, la timpul respectiv, mari dezbateri în rândul 

conducătorilor revoluţiei. 

În Transilvania se remarca, în acelaşi an revoluţionar, Moţiunea de 

la Blaj, adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. 

Acest document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează 

recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice 

moderne în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci. Aşa 

cum se arată în acest document, „Naţiunea română, rezimată pe 

principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în 

respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi 

aibă reprezentanţii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi 

militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate 

treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie” 

Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se refereau la egalitatea în 

drepturi şi foloase ale bisericii române cu celelalte biserici din 

Transilvania, la libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii 

şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii 

adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau 

garda naţională, înfiinţarea de şcoli române pe la toate satele şi oraşele, 

gimnazii, instituţii militare şi tehnice şi seminarii preoţeşti, precum şi a 


2011


unei universităţi române din casa statului, purtarea comună a sarcinilor 

publice şi ştergerea privilegiilor. 

Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor sunt bine 

cunoscute. Ele au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării instituţiilor 

moderne ale României. Este de remarcat, în această ordine de idei, 

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), proclamat de 

Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări 

constituţionale. Sunt de notat, astfel, consfinţirea ideii de bicameralism, 

prin crearea Corpului ponderator (precursor al Senatului de azi), care 

alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare. În 

Statutul lui Cuza este consfinţită şi ideea că ocuparea unor dregătorii sau 

funcţii administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei 

care dobândeau asemenea funcţii nemaiputând face parte din adunările 

elective. Dispoziţiile Statutului – înaintate pentru epoca respectivă – se 

cer întregite cu cele ale unor acte normative importante, emise în aceeaşi 

perioadă, printre care Legea electorală din 1864, Legea privind 

proprietăţile rurale din acelaşi an ş.a. 

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza, se instituie o 

locotenenţă domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi 

colonelul Nicolae Haralambie, după refuzul contelui Filip de Flandra de 

a primi tronul Principatelor Unite. Cu toate că fusese proclamat ca atare 

de corpurile legislative, este adresată o cerere prinţului Carol de 


2011


Hohenzollern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect care este 

supus Domnului şi Adunării elective. 

Constituţia de la 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 

1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea 

consfinţeşte o serie de idei importante, printre care: principiul 

suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, 

separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, 

recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului. 

În legătură cu aceasta trebuie remarcat că procesul preluării a tot 

ceea ce a fost mai înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit 

în mod permanent cu elaborarea unor instituţii juridice proprii, capabile 

să dea expresie năzuinţelor autentice de libertate şi de dreptate ale 

poporului român. După cum arătau Paul Negulescu şi George Alexianu, 

„instituţiile unui popor n-au valoare decât dacă ele sunt opera naţională 

a acestui popor, făurit în focul luptelor şi al suferinţelor, în slujba 

idealului pe care viaţa le-a sădit în fiecare naţiune”. 

Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din 

1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, 

document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât 

Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele 

dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile 

privind caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, 

inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea detaliată a drepturilor 


2011


românilor, departajarea puterilor statului, dispoziţiunile precise cu 

privire la prerogativele regelui, miniştrilor şi puterii judecătoreşti, 

prevederile privind organizarea locală, finanţele şi puterea armată. O 

idee esenţială, care caracterizează Constituţia din 1923, este conceperea 

proprietăţii ca o funcţie socială, idee ce se îndepărtează de 

individualismul Constituţiei din 1866. Remarcabilă este şi înscrierea în 

noua Constituţie a votului universal, ce fusese admis încă de la 

revizuirea din 1917 a Constituţiei anterioare, preocuparea tot mai 

accentuată faţă de problemele sociale, înscrierea ideii de legalitate ca 

fundament al statului realizată prin controlul constituţionalităţii legilor, 

al actelor administrative şi inamovibilitatea magistraţilor. 

Dintre textele Constituţiei din 1923 se cer a fi menţionate în mod 

special prevederile articolului 21, care dispune că toţi factorii producţiei 

se bucură de o egală ocrotire, consacrând libertatea muncii şi dreptul 

statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele economice sau 

sociale. De asemenea, sunt de remarcat şi prevederile articolului 22, care 

consfinţeşte libertatea tuturor de a comunica şi publica ideile şi opiniile 

prin grai, prin scris şi prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora 

nefiind de natură să ducă însă la restrângerea în sine a dreptului ca atare. 

Potrivit prevederilor constituţionale, „nici cenzura, nici o altă măsură 

preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii 

nu se va putea înfiinţa. Nu este vorba de autorizaţia prealabilă a nici unei 

autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii”. Aceleaşi prevederi dispun 


2011


că „presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un 

ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat”. 

Datorită dispoziţiilor sale democratice, Constituţia din 1923 a oferit 

un cadru de seamă al înfăptuirii democraţiei în ţara noastră, ea 

răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de acest 

gen. Constituţia din 1923 a fost înlocuită – formal – la 20 februarie 1938, 

când a fost proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată 

din iniţiativa regelui Carol al II-lea şi cu participarea colaboratorilor săi 

apropiaţi. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea 

climatului politic, mediul internaţional neprielnic şi tendinţele de 

concentrare a puterii în mâinile monarhului. Ca orientare de ansamblu, 

Constituţia din 1938 încerca, după cum au remarcat autorii de 

specialitate, să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, 

voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În 

acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile, 

îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea 

proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei 

din 1866. Constituţia din 1938 concentrează, totodată, puterile politice în 

mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Această 

Constituţie a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a 

cunoscutelor evenimente care au dus în final la abdicarea regelui Carol al 

II-lea. 


2011


Ca urmare a Revoluţiei din 22 Decembrie 1989, în ţara noastră s-a 

pus problema eliminării vechiului cadru constituţional, existent în anii 

dictaturii comuniste, şi a elaborării unor instrumente juridice care să 

asigure tranziţia spre un sistem pluripartid şi o economie de piaţă în 

cadrul statului de drept. 

Indiferent de faptul că noua Constituţie a stârnit foarte multe 

dezbateri, că ea a suscitat opinii dintre cele mai diverse, este un fapt cert 

că în momentul de faţă ţara noastră dispune de un cadru juridic – 

desigur perfectibil, dar preferabil unei situaţii de provizorat. Pentru a 

păstra obiectivitatea ştiinţifică, trebuie arătat că au existat şi păreri 

favorabile la adresa noii Constituţii din partea unor specialişti străini 

care au vizitat ţara noastră şi care şi-au exprimat acordul în legătură cu 

noile instituţii create. 

Evaluând în mod realist bilanţul activităţii desfăşurate, realizările 

dar şi neîmplinirile Constituţiei adoptate în 1991, un deputat ecologist 

avea să argumenteze în mod semnificativ: „Constituţia adoptată de noi 

era imperativ necesară nu numai pe considerentul că acolo unde nu este 

lege este posibil orice şi se înfiripă rapid anarhia, ci şi pentru a instaura 

statul de drept, pentru ancorarea solidă şi sigură a democraţiei în 

România; era necesară pentru ca o societate dirijată aproape o jumătate 

de secol prin mecanisme artificiale, dictatoriale, să-şi redobândească 

funcţia şi calitatea de sistem social, desfăşurat după legi naturale, fireşti, 


2011


în interesul oamenilor, respectând diversitatea socială a grupurilor 

culturale, etnice, socio-profesionale, demnitatea şi tradiţiile lor”. 

Este cert că funcţionarea în bune condiţii a tuturor mecanismelor 

prevăzute de noua Constituţie implică un grad sporit de înţelegere a 

separaţiei puterilor în stat, evitarea amestecului unei puteri în treburile 

celeilalte, un respect sporit faţă de norma de drept, faţă de reglementările 

internaţionale la care ţara noastră a devenit parte. Integrarea României în 

noua ordine juridică europeană revendică un rol sporit pentru drepturile 

şi libertăţile omului care se cer a fi respectate cu stricteţe, cultivarea 

respectului faţă de lege trebuind să devină o raţiune a însăşi existenţei şi 

funcţionării statului. Evident, asemenea transformări de substanţă 

vizează nu numai litera noilor reglementări constituţionale, dar şi 

spiritul lor, cerinţa respectării principiilor şi normelor juridice pe care 

trebuie să se întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieţi politice 

româneşti pe ideile de drept şi legalitate a devenit şi devine tot mai mult 

o condiţie a acceptării României ca membru cu drepturi depline al 

comunităţii statelor lumii, al unor organisme internaţionale. În acest 

amplu efort, juriştilor le revine un rol esenţial ei trebuind să fie primii 

care să contribuie la promovarea respectului pentru statul de drept, 

aplicând cu consecvenţă şi cu dreptate legile, dar şi contribuind în mod 

direct la conştientizarea întregii opinii publice româneşti în legătură cu 

valoarea normelor juridice, cu cerinţa respectării neabătute a dreptului în 

relaţiile dintre indivizi, în raporturile dintre aceştia şi autorităţi, în 


2011


întregul mecanism de funcţionare al organelor şi organismelor statului 

nostru. 

Încercând să sintetizăm problema relaţiei dintre modernitate şi 

tradiţie în dreptul constituţional, dorim să subliniem următoarele: 

- unele concepte de drept constituţional au evoluat în mod firesc pe 

parcursul timpului, dobândind noi conotaţii, care au definit mult mai 

profund şi mai clar profilul acestora. Astfel, se poate menţiona conceptul 

de suveranitate, de drepturi ale omului etc.; 

- s-a înregistrat în mod continuu o mai mare supleţe în înfăptuirea 

separaţiei puterilor, care rămâne un principiu fundamental de 

organizare politică. În acest sens poate fi menţionată, de pildă, 

competenţa Guvernului de a legifera în anumite condiţii, pe durate 

determinate, sub un strict control parlamentar, pe calea unor ordonanţe; 

- în dreptul constituţional modern au apărut, totodată, instituţii 

noi, menite să garanteze într-o măsură şi mai mare drepturile omului, 

respectul principiilor democratice, într-un cuvânt, funcţionarea 

mecanismelor statului de drept. Dintre aceste instituţii noi este 

caracteristică, desigur, instituţia Ombudsman-ului (Avocatul Poporului), 

curţile de conturi, curţile constituţionale (sau consiliile constituţionale); 

- ca o consecinţă a evoluţiilor menţionate au apărut noi posibilităţi 

de garantare a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, s-au 

perfecţionat căile judiciare, înfăptuindu-se totodată o joncţiune între 


2011


mecanismele interne de apărare a drepturilor cetăţenilor (justiţia, 

contenciosul administrativ, excepţia de neconstituţionalitate în cadrul 

proceselor) şi mecanismele internaţionale, cum ar fi de pildă, 

recunoaşterea dreptului cetăţenilor prejudiciaţi în drepturile lor, care au 

epuizat căile interne, de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor 

Omului. 

NU UITA! 

Cele mai vechi acte de organizare politică ale Ţării Româneşti 

datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. 

Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în Aşezămintele lui 

Constantin Mavrocordat din 1740 şi 1743 şi în Pravilniceasca condică, 

tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante 

se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, şi Legiuirea 

Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales 

raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de 

semnalat şi o serie de Memorii elaborate de reprezentanţi ai boierimii, 

care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare 

politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770, 

şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei 


2011


şi Austriei. Se aveau în vedere în special emanciparea deplină a 

Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, 

din iniţiativa unor episcopi români – unul greco-catolic şi altul ortodox – 

este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petiţie 

denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea 

naţiunii române din punct de vedere politic cu populaţia de alte 

naţionalităţi existentă în Transilvania. 


1. Prezentati documentele privind organizarea constituţională in 

Romania 

2. Prezentati procesul de constitutionalizae din Romania 


1. Evoluţia constituţională a statului roman. 

2. Principiile scolii romanesti de drept constitutional. 


2011





2010. 

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi 

II, Editura NOVA, Bucureşti, 1996. 

Constantin Dissescu, Dreptul Constituţional, Editura Librăriei 

SOCEC, Societate anonimă Bucureşti, 1915. 


politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina Lex”, 


Paul Negulescu, Drept Constituţional român, Editura 

„Alex.Th.Doicescu”, Bucureşti, 1927. 


2011



STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT 

A STATULUI 



va cunoaşte structura de guvernamant a statului 

va defini forma de stat 

va cunoaşte structura de stat 




STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT A STATULUI ................. 54 

3.1. STRUCTURA DE STAT ................................................................................................. 55 

3.2. FORMELE DE STAT .................................................................................................. 55 

3.3. CONCEPTUL DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT ................................................... 59 

NU UITA! ............................................................................................................................... 60 





2011

3.1. STRUCTURA DE STAT 

Categoriile de state 


Statele se pot clasifica în mai multe categorii, în raport de diferite 

criterii. Din punctul de vedere al dreptului constituţional, o importanţă 

deosebită prezintă clasificarea statelor: a) după structura lor; şi b) după 

sistemul de guvernământ. După structura lor, statele se împart, în 

primul rând, în state unitare şi state compuse. Acestea din urmă se 

împart la rândul lor în: a) uniuni personale; b) uniuni reale; c) uniuni 

încorporate; d) confederaţii de state; şi e) federaţii sau uniuni de state. 

După sistemul de guvernământ, statele se împart în două mari categorii 

şi anume monarhii şi republici, prima subdivizându-se în categorii de 

monarhie absolută şi monarhie constituţională, iar cea de-a doua 

subdivizându-se în republică parlamentară şi republică prezidenţială. 

3.2. FORMELE DE STAT 

Uniunea personală 

Cea mai limitată formă de uniune a statelor este aceea a uniunii 

personale a două sau mai multe state suverane. Caracteristica uniunii 

personale este menţinerea independenţei statelor componente şi a 

individualităţii lor constituţionale, cu excepţia persoanei monarhului, 


2011


care este şeful statului în ambele state. Crearea unor asemenea uniuni a 

fost uneori consecinţa combinaţiilor matrimoniale dinastice, care erau 

folosite în scopuri de expansiune teritorială şi consolidarea puterii 

statelor membre ale uniunii. Astfel, în anul 1474, s-a realizat uniunea 

personală dintre Aragon şi Castilia, ca urmare a căsătoriei lui Ferdinand 

al V-lea cu Isabela. În acelaşi an s-a format uniunea Burgundiei şi Ţărilor 

de Jos cu Austria, ca urmare a căsătoriei dintre Maria, fiica lui Carol 

Temerarul, cu Maximilian de Habsburg. Alteori, uniunile personale 

reprezentau acte politice deliberate, în scopul de a mări influenţa unuia 

sau a ambelor state membre ale uniunii în relaţiile internaţionale. În 

această privinţă, se poate cita, în primul rând, uniunea personală dintre 

Polonia şi Lituania (1386-1596), în care regele era ales de fiecare dată de 

către dieta poloneză, dar se ţinea seama de legile succesorale ale 

Lituaniei. 

Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în Moldova, în ziua de 5 ianuarie 

1859, iar în Muntenia pe 24 ianuarie acelaşi an. O comisie centrală, 

stabilită la Focşani, avea să coordoneze activităţile organelor 

constituţionale din cele două Principate. În anul 1861 s-a făcut însă 

fuziunea dintre cele două Principate, mergându-se mult mai departe 

decât o uniune reală. Comisia de la Focşani a fost desfiinţată şi corpurile 

legiuitoare s-au contopit într-unul singur. 

Uniunea reală 

Comparată cu uniunea personală, uniunea reală reprezintă o 

treaptă superioară, din punct de vedere constituţional, dar lasă 


2011


neschimbate structurile interne ale statelor componente. În esenţă, deşi 

fiecare stat îşi păstrează individualitatea, cei doi parteneri convin ca 

unele probleme de interes comun să fie rezolvate în mod uniform, prin 

organe speciale. Cele mai cunoscute uniuni reale sunt acelea dintre 

Suedia şi Norvegia (1815-1905), Austria şi Ungaria (1867-1918) şi 

Danemarca şi Islanda (1918-1944). În uniunea reală dintre Suedia şi 

Norvegia, fiecare stat şi-a păstrat forma lui de guvernământ şi structura 

sa constituţională, inclusiv parlamentul şi guvernul. 

Uniunea încorporată 

George Plastara a apreciat uniunea încorporată ca fiind cea mai 

înaltă treaptă de organizare a uniunii dintre state. În această specie de 

uniuni „două sau mai multe state formează o singură personalitate, 

absorbind într-o unitate suveranitatea internă şi externă< Statele care 

iau parte la acest fel de unire nu păstrează decât o slabă individualitate 

în ceea ce priveşte administraţiunea şi legislaţiunea lor civilă”. El a dat ca 

exemplu Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. 

Confederaţia de state 

Confederaţia prezintă următoarele caracteristici principale: 

a) stabilirea ei printr-un tratat; 

b) crearea unui organ comun, de obicei numit dietă, sub forma unei 

adunări deliberative având mai degrabă caracterul unei conferinţe 

diplomatice; 


2011


c) limitarea puterii conferite confederaţiei asupra statelor membre 

şi nu asupra cetăţenilor. 

Federaţia 

Spre deosebire de confederaţie, federaţia de state este compusă din 

două sau mai multe colectivităţi care nu au, în genere, calitatea de 

subiecte de drept internaţional sau, dacă li se recunoaşte o asemenea 

calitate – cum a fost cazul cu participarea Bielorusiei şi Ucrainei ca 

membri la Organizaţia Naţiunilor Unite – o astfel de recunoaştere este 

făcută pentru scopuri politice limitate, care nu se găsesc într-o legătură 

intimă cu structura internă a federaţiei. Între aceste colectivităţi există 

raporturi de drept comun. În statul federal există întotdeauna o 

constituţie aplicabilă pe teritoriile tuturor statelor federale, care 

proclamă, aşa cum am arătat deja, că în caz de conflict între legile 

federale şi legile statelor federale, primele vor avea întâietate. De 

asemenea, drepturile şi libertăţile politice ale cetăţenilor tuturor statelor 

federate sunt reglementate, la nivel federal, prin legislaţia adoptată de 

către organele centrale. Mai mult, conflictele dintre statele federale sunt 

reglementate de către curţile şi tribunalele federale şi nu pe cale 

diplomatică, sau prin recurs la organele de jurisdicţie internaţională. Prin 

structura sa constituţională, statul federal se asemănă în multe privinţe 

cu statul unitar. 


2011


3.3. CONCEPTUL DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT 

În dreptul constituţional, forma de guvernământ prezintă o 

însemnătate dintre cele mai mari. După cum se arată într-un Dicţionar 

politic român relativ recent, forma de guvernământ este un mod de 

organizare şi exercitare a puterii de stat. 

Aşa cum arăta la timpul său Aristotel în Politica, guvernământul 

reprezintă de fapt puterea suverană a cetăţii care, „trebuie în chip 

necondiţionat< să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o 

minoritate ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor”. Aristotel recunoştea trei 

forme de guvernământ, pe care le denumea – impropriu – „constituţii” şi 

anume regalitatea, aristocraţia şi republica, indicând totodată trei 

derivate peiorative care reprezentau denaturări ale acestora: tirania 

pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie şi demagogia pentru 

republică. 

La rândul său Jean Jacques Rousseau definea guvernământul ca 

fiind „un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran”. În opinia sa, 

guvernământul sau administraţia supremă nu ar fi astfel decât 

exercitarea legitimă a puterii executive, iar principele sau magistratul - 

omul sau corpul însărcinat cu această administrare. Pentru Jean Jacques 

Rousseau însă nu există decât un singur contract în stat: acela al 

asociaţiei dintre indivizi. În viziunea sa, instituirea guvernământului este 

un act complex, primul prin care poporul hotărăşte că va exista un corp 


2011


de guvernământ care va fi alcătuit într-o formă sau alta, iar cel de al 

doilea, acela prin care poporul numeşte conducătorii care vor fi 

însărcinaţi cu guvernarea în modul astfel stabilit. 

În literatura română de specialitate, forma de guvernământ a fost 

definită în strânsă corelaţie cu noţiunea de putere. Într-o accepţie 

restrânsă a conceptului, forma de guvernământ se referă la „modul în 

care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea se raportează 

în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile 

sale cu puterea legiuitoare”. 

NU UITA! 

Statele se pot clasifica în mai multe categorii, în raport de diferite 

criterii. Din punctul de vedere al dreptului constituţional, o importanţă 

deosebită prezintă clasificarea statelor: a) după structura lor; şi b) după 

sistemul de guvernământ. După structura lor, statele se împart, în 

primul rând, în state unitare şi state compuse. Acestea din urmă se 

împart la rândul lor în: a) uniuni personale; b) uniuni reale; c) uniuni 

încorporate; d) confederaţii de state; şi e) federaţii sau uniuni de state. 

După sistemul de guvernământ, statele se împart în două mari categorii 

şi anume monarhii şi republici, prima subdivizându-se în categorii de 


2011


monarhie absolută şi monarhie constituţională, iar cea de-a doua 

subdivizându-se în republică parlamentară şi republică prezidenţială. 


1. In ce categorii se pot clasifica statele? 

2. Ce reprezinta uniunea reala? 

3. Ce caractersitici prezinta confederatia e state? 


Formele de stat 

Natura juridica aguvernamantului 


Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii 

politice, Ediţia a IV-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2010. 

Victor Duculescu, Constanţa, Georgeta Duculescu, Drept constituţional 

comparat. Tratat , Ediţia III-a, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, 



2011



SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU POLITIC ŞI JURIDIC 

FUNDAMENTAL AL STATULUI DE DREPT 



va cunoaşte principiul separatiilor puterilor in stat 

va cunoaşte originea şi conţinutul acestui principiu în opera lui 

Aristotel 

va cunoaşte conceptia lui Montesquieu despre teoria separaţiei 

puterilor 




SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU POLITIC ŞI JURIDIC FUNDAMENTAL AL 

STATULUI DE DREPT ......................................................................................................... 62 

4.1. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR STATULUI .............................................. 63 

4.2. LIMITELE ŞI CRITICA SEPARAŢIEI PUTERILOR .............................................. 68 

4.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE ................................... 70 

NU UITA! ............................................................................................................................... 75 





2011


4.1. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR STATULUI 

Originea şi conţinutul acestui principiu în opera lui Aristotel 

Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga 

organizare politică, relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile 

dintre diferitele puteri ale statului este principiul separaţiei puterilor. 

Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa 

Politica, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului 

natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John Locke, găsindu-şi 

încununarea în opera lui Montesquieu. 

„Există în toate constituţiile – scria Aristotel – trei elemente în 

legătură cu care un bun legiuitor trebuie să studieze ceea ce este 

avantajos pentru fiecare”. După părerea sa, „una din aceste trei părţi este 

aceea care deliberează cu privire la problemele comune, a doua este 

aceea care are drept obiect magistratura


Asemănarea dintre concepţiile lui Aristotel şi Montesquieu rezidă 

mai ales în identificarea unor laturi indispensabile exercitării oricărei 

puteri constituţionale. Diferenţierile apar însă atunci când analizăm în 

profunzime fiecare dintre elementele avute în vedere. Puterea 

deliberativă, similară puterii legislative din zilele noastre, are – în 

viziunea lui Aristotel – o competenţă mult mai largă decât cea 

recunoscută astăzi parlamentelor în democraţiile moderne. Puterea 

deliberativă trebuie să aibă, potrivit opiniei sale, dreptul suveran de a 

decide problemele războiului, ale păcii şi ale alianţelor, de a face legile, 

de a pronunţa sentinţele de condamnare la moarte, de exil şi confiscare, 

numind totodată magistraţii (termen folosit de Aristotel pentru a 

desemna înalţii demnitari, de fapt puterea executivă a cetăţii). Este de 

subliniat, pe de altă parte, că în viziunea autorului Politicii, puterea 

deliberativă trebuie să se desfăşoare în cadrul unei adunări democratice, 

la care participă toţi cetăţenii. Există, prin urmare, după cum se vede din 

ideile reproduse mai sus, o competenţă mult mai largă a puterii 

legislative în raport cu actuala putere legiuitoare, ce reflectă şi modul 

direct de participare a poporului la exercitarea ei. 

În ceea ce priveşte magistraţii sau demnitarii cetăţii – care 

alcătuiesc ceea ce noi numim astăzi puterea executivă – este de observat 

că Aristotel recunoaşte calitatea de magistrat tuturor acelor oficialităţi 

care au puterea de a decide şi a da ordine în anumite domenii 

determinate. Numărul magistraţilor trebuie să fie însă potrivit pentru 


2011


asigurarea înfăptuirii unei bune constituţii. După părerea sa, în statele 

mai mari accesul la magistratură trebuie asigurat unui număr tot mai 

mare de cetăţeni, în timp ce în cazul micilor ţări este mai bine de a lăsa 

aceste atribuţiuni în mâinile unui număr relativ restrâns de oameni 

calificaţi. Alegerea magistraţilor se poate face prin diferite modalităţi, 

inclusiv prin desemnarea lor de către triburi sau fratrii, prin tragere la 

sorţi sau alegeri. După părerea lui Aristotel, dintre modurile de 

desemnare a demnitarilor, două prezintă o însemnătate deosebită: 

alegerea magistraţilor efectuată de toţi cetăţenii prin alegeri ori tragere la 

sorţi, sau prin combinarea acestor procedee. Potrivit opiniei sale, „dacă 

numai o categorie de cetăţeni alege într-un grup determinat, aceasta este 

o procedură oligarhică”. Referindu-se la puterea judecătorească, marele 

filosof antic înţelege prin aceasta un corp de judecători care asigură 

înfăptuirea unor tipuri diferite de jurisdicţie în probleme dintre cele mai 

variate, cum ar fi atingerea intereselor publice, datorii, litigii cu privire la 

amenzi, contracte private, crime, jurisdicţie pentru străini etc. El 

consideră că se poate concepe un mod democratic de alegere a 

judecătorilor, aceştia provenind, în acest caz, din rândurile tuturor 

cetăţenilor şi fiind abilitaţi să judece orice fel de litigii, dar şi un mod 

oligarhic de a concepe justiţia, situaţie în care calitatea de judecător este 

rezervată numai unor categorii speciale de oameni, recrutaţi pentru 

anumite probleme sau având dreptul de a judeca numai anumite cauze 

determinate. 


2011


O comparaţie de fond între principiul separaţiei puterilor – aşa 

cum îl cunoaştem din monumentala operă a lui Montesquieu Spiritul 

legilor – şi ideile lui Aristotel cu privire la cele trei elemente obligatorii 

pentru orice constituţie denotă că ideile lui Aristotel nu prezintă decât o 

concepţie embrionară cu privire la separaţia puterilor, în gândirea sa un 

sistem de separaţie a celor trei puteri nefiind pe deplin elaborat. În 

special, lipsesc din opera lui Aristotel elemente privind delimitarea 

concretă a celor trei puteri şi controlul reciproc dintre acestea, pe care 

Montesquieu le fundamentează cu atâta claritate. Pe de altă parte, în 

opera lui Aristotel există şi anumite deosebiri – deloc neglijabile – în ce 

priveşte competenţele recunoscute celor trei puteri. El conferă, de pildă, 

anumite atribuţii puterii deliberative, care sunt recunoscute astăzi ca 

fiind de competenţa executivului sau a puterii judecătoreşti. Intuiţia sa 

este însă demnă de a fi semnalată peste hotarele veacurilor care au trecut 

de la elaborarea Politicii, meritul său principal rămânând incontestabil 

acela de a identifica cerinţa existenţei mai multor elemente – şi nu numai 

a unuia singur – pentru orice fel de constituţie. 

Montesquieu despre teoria separaţiei puterilor 

Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, „Montesquieu şi după 

dânsul toţi teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei 

puterilor mijlocul eficace de a slăbi atotputernicia statului, împărţindu-i 

atribuţiunile”. Pornind de la ideea că există o înclinaţie naturală a omului 

care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul 


2011


că puterea trebuie să fie stăvilită tot de putere. În concepţia sa, separaţia 

puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul 

legilor într-un stat în care este posibilă existenţa unui guvern legal. 

„Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi corp de dregători 

se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate, 

deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească 

legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate 

dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea 

executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi 

libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi 

îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. 

Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om, sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, 

fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a 

aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau 

litigiile dintre particulari”. 

Concepţia lui Jean Jacques Rousseau despre separaţia puterilor 

Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de 

Rousseau, dar filosoful francez foloseşte o logică diferită, considerând că 

puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea şi nu poate fi 

exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa puterea executivă este 

competentă numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din 

aplicarea măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. „El nu 

poate însă concepe independenţa puterii executive, căci aceasta este 


2011


supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care o 

supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de 

dânsa”. 

Cât priveşte puterea judecătorească, Jean Jeacques Rousseau 

consideră că aceasta este o putere distinctă de executiv şi legislativ, dar 

menţionează că ea a suferit practic anumite ştirbiri ale autorităţii sale 

faţă de executiv prin recunoaşterea dreptului de graţiere şi faţă de 

legislativ, prin dreptul de amnistie exercitat de poporul suveran. 

4.2. LIMITELE ŞI CRITICA SEPARAŢIEI PUTERILOR 

Principiul separaţiei puterilor şi-a găsit o largă aplicaţie în practica 

constituţională a ţărilor occidentale. Cu toate acestea, el a fost criticat de 

o serie de gânditori şi oameni politici, printre care fostul preşedinte 

american Woodrow Wilson, care a estimat că aplicaţiunea acestui 

principiu face să dispară, practic, orice idee de răspundere în guvernare. 

Doctrina germană (Laband, Jellinek) a considerat teoria lui Montesquieu 

ca fiind nelogică şi imposibil de realizat în practică. S-a apreciat că ea nu 

ar reprezenta decât o metodă de organizare menită să slăbească 

atotputernicia statului pentru a apăra individul. Juriştii germani, 

puternic influenţaţi de ideile etatiste, au estimat că „urmărind slăbirea 

puterii politice prin repartizarea atribuţiunilor la diferite organe 

juxtapuse, quasi-independente unele de altele, având fiecare un domeniu 


2011


de activitate proprie, cu toate că lucrează la aceeaşi operă generală, s-a 

ajuns la neputinţa Statului de a crea o ordine nouă, de a satisface nevoile 

unei societăţi în plină transformare”. 

Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost 

consacrat în numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se 

regăseşte în cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului 

din 1789, precum şi în documentele revoluţiei americane. Unul dintre 

părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arăta că 

„acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – 

în aceleaşi mâini indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, 

unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă aceasta (acumularea) este 

ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod justificat 

ca fiind adevărata definiţie a tiraniei”. 

În multe constituţii moderne principiul separaţiei puterilor este 

consacrat expres, cum ar fi Constituţia Cantonului Jura din Elveţia 

(art.55), Constituţia Republicii Moldova din 28 iulie 1994, care dispune în 

art.6 că „puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi 

colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”. De asemenea, 

referiri la puterile statului se regăsesc în Constituţiile Germaniei, spaniei, 

Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei şi altor state, 

precum şi în Constituţia S.U.A. 

Regimurile politice totalitare, de toate nuanţele, au criticat 

principiul separaţiei puterilor, susţinând că de fapt puterea ar fi unică şi 


2011


că ea ar aparţine poporului şi, în consecinţă, nu ar putea în nici un caz să 

fie divizată. În realitate, prin ignorarea voită a principiului separaţiei 

puterilor şi prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state 

socialiste, a fost favorizată concentrarea puterii în mâinile unor persoane 

şi negarea practică a oricăror mecanisme de conducere colectivă. 

Principiul unicităţii puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar a 

şi subordonat întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui 

singur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice, 

negarea principiilor pluralismului şi, în final, îndepărtarea de la marile 

principii democratice ale dreptului constituţional, validate de o întreagă 

experienţă istorică. Revenirea la democraţie în ţările Europei de răsărit a 

impus tot mai mult reabilitarea principiului separaţiei puterilor, 

recunoaşterea utilităţii sale ca un principiu fundamental de organizare 

politică şi premisă a aşezării întregii vieţi sociale pe principii umaniste şi 

democratice. 

4.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE 

În România, principiul separaţiei puterilor apare pentru prima dată 

în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui 

Cuza, precum şi de prevederile constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938. De 

aceea, cu prilejul dezbaterii şi adoptării textelor noii Constituţii din 1991 

s-au purtat în Parlamentul României ample discuţii în legătură cu 


2011


necesitatea şi utilitatea consacrării teoriei separaţiei puterilor printr-un 

text special, înscris în Constituţie. Din păcate, însă, nu s-a reuşit a se 

însera un asemenea text, care ar fi ridicat – incontestabil – calitatea 

teoretică şi valoarea principiilor constituţionale. În fapt, însă, s-a 

consacrat o anumită separaţie funcţională de atribuţiuni, dar şi o 

colaborare între autorităţile statale. Aşa, de pildă, puterea 

judecătorească examinează pe calea contenciosului administrativ actele 

administrative din punctul de vedere al legalităţii, anulând actele ilegale 

şi condamnând pe cei care s-au făcut vinovaţi de abuzuri să 

despăgubească pe cei vătămaţi. Ea nu se substituie însă organelor 

administraţiei şi nici nu emite alte acte administrative, deoarece acest 

lucru ar încălca principiul separaţiei puterilor. 

În sistemul Constituţiei române din 1991, Curtea Constituţională se 

pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, a Regulamentelor 

Parlamentului şi hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor 

judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. 

Parlamentul are dreptul să-şi exprime neîncrederea în Guvern şi poate 

declanşa procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României. 

Preşedintele României are dreptul de a adresa Parlamentului mesaje şi 

chiar de a dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de 

încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la 

prima solicitare. Aceste prevederi – ca şi numeroase altele existente în 

Constituţia României, dar şi în constituţiile altor state ce îşi regăsesc 


2011


identitatea ca state democratice – denotă faptul că nu se poate vorbi nici 

pe departe în cadrul sistemului separaţiei puterilor de o departajare 

totală a atribuţiilor celor trei puteri. Este vorba, în realitate, de o 

delimitare precisă de competenţe, interferenţele fiind posibile numai în 

situaţii de excepţie, când anumite probleme de interes major nu pot fi 

rezolvate în mod exclusiv cu aportul uneia dintre puteri, ci în egală 

măsură cu contribuţia celorlalte. 

Aşa cum am mai arătat, principiului separaţiei puterilor i s-au adus 

o serie de critici de către unii autori, el fiind considerat fie depăşit, fie 

îmbătrânit, fie reflectând numai o anumită etapă a dezvoltării 

constituţionale. În fond, însă, toţi criticii separaţiei puterilor omit – 

intenţionat sau neintenţionat – faptul că separaţia puterilor nu a fost 

niciodată concepută, nici măcar de teoreticienii săi, ca o separare ori o 

izolare artificială între puterile statului. Separaţia puterilor a reprezentat 

şi reprezintă o garanţie împotriva acaparării puterii de către forţe 

totalitare şi un mijloc de a asigura echilibrul între puterile statului. După 

cum observă autorii români Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, 

„Manifestându-se rezerve faţă de teoria clasică a separaţiei puterilor nu 

trebuie să se interpreteze că ea şi-a pierdut din importanţă şi actualitate 

şi că deci rămâne o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiei 

puterilor constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală. Ea a 

intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă 

reţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. 


2011


Sintetizând acest paradox, Pierre Pactet arată că se constată un decalaj 

important între declinul unei teorii, care pierde progresiv din forţa şi 

valoarea sa explicativă şi pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat 

realităţii, şi recepţionarea sa de către opinia publică, care continuă să 

creadă în ea, şi pentru clasa politică care persistă în a o evoca.”. 

Într-un Tratat de Drept constituţional şi instituţii politice, Cristian 

Ionescu constată şi el că „În momentul în care a fost instituţionalizat în 

constituţii, principiului separaţiei puterilor i s-au adus multe corective, 

constând în colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina denumeşte 

checks and balances, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri 

pentru reechilibrarea raportului între ele. Dacă concepem principiul 

separaţiei puterilor în mod abstract şi rigid, între cele trei puteri nu există 

nici o legătură; aplicat în condiţii practice de guvernare, principiul astfel 

conceput ar produce haos şi dezordine publică, întrucât oricare dintre 

cele trei puteri ar avea înclinaţia să se manifeste în mod tiranic.”. 

În concluzie, se poate aprecia că principiul separaţiei puterilor, 

într-o accepţie suplă şi dinamică, rămâne un element esenţial, 

indispensabil existenţei şi funcţionării statului de drept. Nu întâmplător 

numeroase lucrări teoretice, documentele partidelor politice, opinii ale 

unor specialişti fac referire la necesitatea separaţiei puterilor. Într-un 

Dicţionar politic românesc, separaţia puterilor este definită ca fiind un 

„principiu major al democraţiei moderne”. Se subliniază ideea că 

„Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică 


2011


sunt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sunt 

independenţi unii de alţii. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că 

fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un 

sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat. Separarea 

între cei ce fac legea (puterea legislativă), cei ce o aplică (puterea 

executivă) şi cei ce o interpretează (puterea judecătorească) este menită 

să prevină instaurarea unui regim dictatorial.”. 

Răspunzând solicitărilor unor specialişti care au demonstrat că 

separaţia puterilor este indispensabilă organizării statului de drept şi 

ţinând seama de faptul că inexistenţa unui text special prin care să fie 

consacrat principiul separaţiei puterilor a determinat, pe parcursul 

timpului, numeroase neclarităţi, în special în ceea ce priveşte dreptul 

executivului de a emite ordonanţe de urgenţă, reforma constituţională 

din 2003 a completat însuşi primul articol al Constituţiei înserând un text 

nou, având următorul cuprins: 

"(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi 

echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în 

cadrul democraţiei constituţionale." 

Menţionăm că în cadrul lucrărilor din 1991 ale Adunării 

Constituante nu s-a reţinut ideea introducerii unui text expres care să 

statueze menţionarea expresă a principiului separaţiei puterilor. Ideea 

introducerii separaţiei puterilor în însuşi textul Constituţiei a fost însă 

preconizată de numeroşi autori de Drept constituţional (Tudor 


2011


Drăganu), iar o Decizie a Curţii Constituţionale (nr.73 din 4 iunie 1996) a 

estimat că deşi principiul separaţiei puterilor nu este explicit prevăzut de 

Constituţia României din 1991, el poate fi totuşi dedus din întreaga 

concepţie care a stat la baza elaborării Constituţiei. 

NU UITA! 

În România, principiul separaţiei puterilor apare pentru prima dată 

în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui 

Cuza, precum şi de prevederile constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938. De 

aceea, cu prilejul dezbaterii şi adoptării textelor noii Constituţii din 1991 

s-au purtat în Parlamentul României ample discuţii în legătură cu 

necesitatea şi utilitatea consacrării teoriei separaţiei puterilor printr-un 

text special, înscris în Constituţie. Din păcate, însă, nu s-a reuşit a se 

însera un asemenea text, care ar fi ridicat – incontestabil – calitatea 

teoretică şi valoarea principiilor constituţionale. În fapt, însă, s-a 

consacrat o anumită separaţie funcţională de atribuţiuni, dar şi o 

colaborare între autorităţile statale. Aşa, de pildă, puterea 

judecătorească examinează pe calea contenciosului administrativ actele 

administrative din punctul de vedere al legalităţii, anulând actele ilegale 

şi condamnând pe cei care s-au făcut vinovaţi de abuzuri să 


2011


despăgubească pe cei vătămaţi. Ea nu se substituie însă organelor 

administraţiei şi nici nu emite alte acte administrative, deoarece acest 

lucru ar încălca principiul separaţiei puterilor. 


1. Care este concepţia lui Jean Jacques Rousseau despre separaţia 

puterilor? 

2. Care este conceptia lui Montesquieu despre teoria separaţiei puterilor? 


Principiile fundamentale ale Constituţiei din 1991 

Separaţia puterilor în constituţiile române 



2011




2010. 

Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria 

generală a instituţiilor politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 

1997. 


politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina 

Lex”, Bucureşti, 2001. 

Paul Negulescu, Drept Constituţional român, Editura 

„Alex.Th.Doicescu”, Bucureşti, 1927. 

Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol. 

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942-1943. 


2011

DIN 1991 



PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CONSTITUŢIEI 



va cunoaşte care sunt caracteristicile statului român 

va cunoaşte principiile fundamentale ale Constitutiei din 1991 




PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .............................. 78 

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................................................... 79 

5.2. OPŢIUNILE DEMOCRATICE DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 ...... 79 

5.3. CĂI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE .................................................................................. 83 

5.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .................................... 85 

NU UITA! ............................................................................................................................... 92 





2011


5.1. CONSIDERAŢII GENERALE 

Primul document al Revoluţiei române Comunicatul către ţară al 

Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, a 

consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod expres regimul 

constituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului. În 

document se arată că „Din acest moment se dizolvă toate structurile de 

putere ale clanului Ceauşescu, Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi 

instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este 

preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor 

subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga 

activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate 

ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua 

activitatea normală subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, 

pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi 

sociale. 

În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti 

şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale” . 

5.2. OPŢIUNILE DEMOCRATICE DUPĂ REVOLUŢIA DIN 

DECEMBRIE 1989 

Inexistenţa unor prevederi clare cu privire la forma de 

guvernământ a statului şi regimul constituţional aplicabil a generat în 


2011


rândul specialiştilor o diversitate de interpretări cu privire la 

semnificaţia acestui Comunicat. S-a susţinut, de pildă, că Revoluţia din 

decembrie 1989 nu a abrogat decât parţial prevederile Constituţiei din 

1965, rămânând în vigoare toate acele dispoziţii ale sale care nu priveau 

structurile de putere ale fostei dictaturi. Acest punct de vedere s-a 

reflectat şi în Tezele cu privire la elaborarea noii Constituţii a României, 

care au prevăzut, în forma iniţială, că de la data intrării în vigoare a noii 

Constituţii, Constituţia din 21 august 1965 este abrogată. O asemenea 

interpretare a generat pe drept cuvânt obiecţii, pe de o parte datorită 

faptului că nu numai prevederile vădit incompatibile ale Constituţiei din 

1965 cu ideile Revoluţiei din Decembrie 1989 nu mai erau aplicabile, dar 

şi alte numeroase dispoziţii ale vechii Constituţii, care puteau fi 

considerate depăşite în raport cu noile structuri. Pe de altă parte, 

acceptarea tezei potrivit căreia Constituţia din 21 august 1965 nu a fost 

expres abrogată putea duce, practic, la interpretări dezavantajoase 

pentru ordinea ce fusese instaurată în stat. S-ar putea susţine, astfel, că 

toată activitatea ulterioară, inclusiv activitatea Parlamentului ales la 20 

mai 1990, ar fi fost neconstituţională, deoarece contravenea evident 

principiilor Constituţiei din 21 august 1965. În cadrul amplelor dezbateri 

ce s-au purtat pe această temă s-a mai susţinut că ar putea fi invocate şi 

normele generale de drept cu privire la desuetudine, pentru a demonstra 

încetarea forţei juridice a constituţiei din 1965. S-a argumentat că 

scurgerea timpului nu este necesarmente un element de esenţa 

desuetudinii, atunci când un act normativ, fără a fi abrogat formal, este 


2011


totuşi desconsiderat intenţionat şi pe faţă de toate cele trei puteri 

existente în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. În doctrină a mai 

fost invocat şi argumentul potrivit căruia revoluţiile au un efect 

abrogator asupra constituţiilor existente în momentul încheierii lor 

victorioase. În orice caz, teza subzistenţei Constituţiei din 1965 a fost larg 

contestată, deoarece era de natură să pună sub semnul întrebării întreaga 

ordine juridică post-revoluţionară, inclusiv o serie de legi importante 

care au fost adoptate după constituirea noului Parlament, ale cărui 

principii erau vădit contrare Constituţiei din 21 august 1965. Ar fi fost 

deci preferabil – considerăm noi – ca primul document al Revoluţiei 

române „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării 

Naţionale” să precizeze expres situaţia Constituţiei din 1965, cerinţă 

indispensabilă pentru definirea cadrului în care urma să fie edificat 

ulterior noul stat de drept. 

La câteva zile după victoria Revoluţiei, la 27 decembrie 1989, a fost 

emis Decretul-lege nr. 2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea 

Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Nici acest act normativ nu 

cuprinde referiri la menţinerea sau abrogarea Constituţiei din 21 august 

1965. Este de observat că în acest act normativ se menţionează, pentru 

prima dată, că forma de guvernământ a ţării este republica, idee ce nu 

fusese enunţată iniţial în Comunicatul din 22 decembrie 1989. 

Adunarea Constituantă, compusă din membrii celor două 

forumuri legislative, care a dezbătut şi adoptat noua Constituţie, a 


2011


funcţionat pe baza Decretului-lege nr.92/1990 pentru alegerea 

Parlamentului şi a Preşedintelui României. Potrivit acestui decret, 

Adunarea Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună, urmau să se 

constituie de drept în Adunare Constituantă, pentru adoptarea 

Constituţiei. 

Metodologia urmată pentru adoptarea noii Constituţii a fost 

următoarea: Comisia pentru redactarea proiectului de Constituţie, creată 

în baza Hotărârii nr.1 din 11 iulie 1990, a trecut mai întâi la elaborarea 

unor Teze, care cuprindeau de fapt, într-o formă concisă, ideile esenţiale 

ale textelor constituţionale, unele teze fiind astfel redactate încât au putut 

fi transformate cu uşurinţă în articole ale noii Constituţii. Au fost situaţii 

în care, neconvenindu-se anumite teze, ele au fost retrimise Comisiei 

pentru elaborarea proiectului de Constituţie. În unele situaţii s-a recurs 

la întâlniri ale şefilor grupurilor parlamentare, în special pentru a se 

pune de acord asupra unor probleme politice, care erau destul de 

spinoase şi care implicau realizarea unui consens. 

În ce priveşte modalitatea de adoptare a Constituţiei au fost 

acceptate, în final, propunerile care vizau votul nominal al 

parlamentarilor cu prilejul adoptării Constituţiei. Totodată, au fost 

validate şi două prevederi noi, care nu figurau în regulamentele 

anterioare. 

Intrarea în vigoare a noii Constituţii ca urmare a referendum-ului 

din 8 decembrie 1991 nu a constituit însă punctul terminus al 


2011


schimbărilor constituţionale din ţara noastră. După cum arată însuşi 

textul Constituţiei, urmau să fie înfiinţate o serie de instituţii noi, printre 

care Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, şi să 

fie numiţi din nou membrii Curţii Supreme de Justiţie. 

În ceea ce priveşte situarea Constituţiei române din 1991 în 

contextul reglementărilor constituţionale moderne, trebuie precizat că 

noua Constituţie a fost elaborată pe baza unui studiu atent al 

constituţiilor ţărilor democratice, ca şi a valorificării celor mai bune 

tradiţii din trecutul gândirii constituţionale româneşti. 

5.3. CĂI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE 

Constituţia României din 1991 stabileşte un regim de guvernare 

semi-prezidenţial şi fundamentează organizarea bicamerală a 

Parlamentului, compus din Camera Deputaţilor şi Senat. Puterile statului 

(deşi nu se consacră expres principiul separaţiei puterilor) sunt exercitate 

de Guvern (puterea executivă), de Parlament (puterea legislativă) şi de 

instanţele judecătoreşti (puterea judecătorească), Preşedintele ţării având 

rol de arbitru între puterile statului. Constituţia instituie un mecanism 

democratic de funcţionare a organelor statului, garantează pe larg 

drepturile şi libertăţile şi consacră mecanisme eficiente de garantare a 

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Aceste prevederi ale Constituţiei 

reprezintă tot atâtea direcţii de acţiune pentru promovarea valorilor 


2011


statului de drept, pentru eliminarea oricăror vestigii ale arbitrariului din 

viaţa societăţii noastre, pentru făurirea unei democraţii durabile. 

Pe parcursul timpului, prevederile Constituţiei României s-au 

dovedit fie în general adaptate condiţiilor dezvoltării ţării în anii de 

tranziţie, prevederile constituţionale fiind apreciate de numeroşi 

specialişi străini, ca şi de Comisia de le Veneţia, organism al Consiliului 

Europei constituit pentru a da asistenţă noilor democraţii, spre a se 

încadra în marea familie a popoarelor europene. Cu toate acestea, 

revizuirea Constituţiei a devenit o cerinţă imperioasă în ultimii ani, ca o 

consecinţă a necesităţii de a se valorifica experienţa acumulată în 

perioada care a trecut de la adoptarea actualei Constituţii din 1991 ca şi a 

imperativului de a fi înscrise în Constituţie probleme şi aspecte noi, 

decurgând din practică. 

Programul de guvernare, adoptat de Parlamentul României la 28 

decembrie 2000, preciza că "se impune cu necesitate efectuarea unui 

proces de atentă revizuire şi adaptare a unor prevederi constituţionale în 

raport cu actualele realităţi social-politice ale ţării, precum şi cu 

exigenţele procesului aderării României la Uniunea Europeană". 

În anul 2002 a fost adoptată Hotărârea Parlamentului României 

nr.23 din 25 iunie 2000 privind constituirea Comisiei pentru elaborarea 

propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei. 


2011


Din iniţiativa Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative 

privind revizuirea Constituţiei, în care au fost reprezentate toate 

partidele parlamentare, un grup de 233 deputaţi şi 94 senatori au semnat 

Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, care a obţinut avizul 

Consiliului Legislativ şi pe marginea căruia Curtea Constituţională a 

emis Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea 

propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României. 

În esenţă, propunerea legislativă a avut în vedere o mai bună 

definire a poziţiei şi rolului organelor de stat, o eficienţă sporită a 

prevederilor prin care sunt apărate, respectate şi garantate drepturile 

cetăţeneşti, întărirea principiului autonomiei locale, a independenţei 

justiţiei, a rolului Consiliului Superior al Magistraturii, ca şi al Curţii 

Constituţionale. 

Propunerea legislativă a fost votată de Camera Deputaţilor la 30 

iunie 2003 şi de Senat la 1 septembrie 2003, şi validată în urma 

referendumului popular la 18 - 19 octombrie 2003, după efectuarea 

procedurii de mediere şi adoptarea Raportului de mediere de către cele 

două Camere. 

5.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 

Noua Constituţie a României consacră în Titlul I o serie de principii 

generale, indispensabile pentru înţelegerea instituţiilor ce sunt 


2011


reglementate ulterior prin textele constituţionale. Este de menţionat că în 

forma definitivă a Constituţiei a fost reţinut termenul de “principii 

generale”, spre deosebire de formularea iniţială pe care au folosit-o 

Tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie, care făceau referire 

la principii fundamentale. Înlocuirea termenului de „principii 

fundamentale” cu „principii generale” se explică ţinând seama de 

caracterul de maximă generalitate al principiilor enunţate. Constituţia 

fiind, prin definiţie, o lege fundamentală a statului, ar fi apărut ca o 

tautologie să se enunţe “principii fundamentale” pentru o lege care este 

ea însăşi fundamentală. 

Prevederile Titlului I, care cuprind reglementări cu caracter 

general, ar putea fi grupate în jurul a patru idei principale: 1) trăsăturile 

fundamentale ale statului; 2) sistemul politic al României; 3) cetăţenii 

români şi românii aflaţi în străinătate; 4) statul român şi relaţiile 

internaţionale. 

1) În ceea ce priveşte prima categorie de prevederi cu caracter 

general, care privesc în mod direct statul român, sunt de semnalat 

dispoziţiile articolelor 1, 2, 3, 12, 13 şi 14. Aceste texte se referă, respectiv, 

la trăsăturile statului român, suveranitatea sa asupra teritoriului 

acestuia, simbolul naţional, limba oficială şi capitala ţării. 

Reţine atenţia, în primul rând, prevederea potrivit căreia România 

este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. La fel de 

importantă este şi precizarea potrivit căreia forma de guvernământ a 


2011


statului este republica. O deosebită importanţă o are caracterizarea 

României ca fiind stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea 

omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a 

personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori 

supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi 

idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989 şi sunt garantate (art.1 alin.3). 

Caracteristicile statului român enunţate în articolul 1 sunt deosebit 

de importante deoarece pun în lumină mai multe idei: a) suveranitatea 

şi independenţa ţării; b) unitatea şi indivizibilitatea statului român; c) 

caracterul de stat naţional; d) forma republicană de guvernământ; e) 

ideea că România este un stat de drept, ce promovează drepturile 

omului; f) trăsăturile statului român ca fiind un stat democratic şi social. 

Dintre caracteristicile menţionate mai sus considerăm necesar să 

insistăm asupra a două dintre acestea, deoarece ni se pare că ele solicită 

explicaţii suplimentare: a) ideea de stat naţional, întrucât această idee a 

fost viu discutată în cadrul lucrărilor Adunării Constituante; şi b) ideea 

de stat de drept. 

Calificativul de stat social solicită, însă, şi el o precizare. Această 

idee, care figurează într-o serie de constituţii moderne, printre care şi cea 

italiană, doreşte să pună în lumină împrejurarea că statul se preocupă de 

apărarea drepturilor tuturor categoriilor de cetăţeni, luând măsuri, 

atunci când este cazul, pentru a opri degradarea vieţii economice sau 

pauperizarea unor categorii ale populaţiei. În condiţiile amintite, ideea 


2011


de stat social devine o garanţie a înfăptuirii drepturilor cetăţenilor 

întrucât, aşa cum se cunoaşte, Constituţia prevede printre drepturile 

fundamentale: dreptul la muncă, dreptul la protecţie socială, interzicerea 

muncii forţate şi dreptul la grevă. 

Tot în legătură cu acele prevederi fundamentale care se referă la 

stat, mai menţionăm enunţarea cuprinsă în art.2, în cele două alineate ale 

sale, potrivit cărora Suveranitatea naţională aparţine poporului român, 

care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Nici 

un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. 

Din lectura textului rezultă că suveranitatea naţională aparţine 

poporului, principiu recunoscut de toate constituţiile democratice după 

Marea Revoluţie Franceză. În legătură cu modul de exercitare a 

suveranităţii, Constituţia precizează că exerciţiul suveranităţii se poate 

înfăptui prin organele reprezentative constituite prin alegeri libere 

periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Este vorba, deci, de aşa 

numita democraţie reprezentativă, când cetăţenii încredinţează unor 

reprezentanţi aleşi prerogativa lor de a acţiona în cadrul Parlamentului, 

şi democraţia directă, când cetăţenii, în mod nemijlocit, îşi spun cuvântul 

asupra unor legi, a unor probleme importante privind viaţa de stat sau 

asupra modificării Constituţiei. 

Deosebit de importantă ni se pare şi prevederea potrivit căreia nici 

un grup sau nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume 

propriu, fiind vizate aici tendinţele dictatoriale totalitare, încercările unor 


2011


partide unice de a prelua puterea sub pretextul exprimării intereselor 

naţionale. 

În legătură cu problemele statului, prezintă o însemnătate dintre 

cele mai mari şi dispoziţiile art.3, potrivit căruia: 

(1) Teritoriul României este inalienabil. 

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu 

respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului 

internaţional. 

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, 

oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. 

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate 

populaţii străine. 

Din text reţinem ideea inalienabilităţii teritoriului statului, ceea ce 

înseamnă că nu pot fi înstrăinate porţiuni ale teritoriului naţional, idee ce 

se împleteşte cu cea a inviolabilităţii frontierelor. Teritoriul este organizat 

sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, unele oraşe fiind 

declarate municipii. În legătură cu teritoriul, este de semnalat şi 

prevederea potrivit căreia pe teritoriul statului român nu pot fi 

strămutate sau colonizate populaţii străine. Această prevedere are în 

vedere păstrarea caracterului naţional al statului şi a unităţii etnice a 

poporului român. Strămutarea unor populaţii străine ar fi nu numai în 

contradicţie cu tradiţiile naţionale, dar ar crea un factor nedorit de 


2011


presiune asupra evoluţiei instituţiilor statului. Este evident că aceste 

prevederi au în vedere colonizări masive cu populaţii din alte state. El nu 

se opune însă posibilităţii pe care o au străinii de a deveni cetăţeni 

români, în condiţiile în care îndeplinesc formalităţile cerute de lege. 

În cadrul prevederilor cu caracter general ce privesc statul român 

mai menţionăm şi dispoziţiile înscrise la art.13, potrivit căruia în 

România limba oficială a ţării este limba română, şi art.14, potrivit căruia 

Capitala ţării este municipiul Bucureşti. 

2) Cu referire la sistemul politic, Titlul I cuprinde o prevedere 

fundamentală în art.8, care recunoaşte sistemul politic pluralist. 

Enunţarea din Constituţie este categorică, în sensul că Pluralismul în 

societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei 

constituţionale. 

3) O a treia categorie de probleme se referă la cetăţenia română şi 

la minorităţile naţionale. 

În această privinţă menţionăm prevederea constituţională potrivit 

căreia cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în 

condiţiile legii (art.5 alin.1). Deşi textul constituţional nu cuprinde 

reglementări detaliate în legătură cu cetăţenia, el enunţă, totuşi, un 

principiu fundamental potrivit căruia Cetăţenia română nu poate fi 

retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere (art.5 alin.2). Acest text se 

întemeiază pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pe 


2011


tendinţele cele mai recente care s-au manifestat în literatura de drept 

constituţional. Cu toate acestea, este de semnalat că Legea nr.21/1991 cu 

privire la cetăţenia română – în forma sa iniţială – recunoaşte 

posibilitatea retragerii cetăţeniei române, ca sancţiune cetăţeanului 

român care a săvârşit în străinătate fapte deosebit de grave, 

incompatibile cu loialitatea faţă de ţară, sau care ar fi lezat prestigiul 

României. Această prevedere a fost abolită cu prilejul modificării Legii 

cetăţeniei române, în 1999, astfel că, în prezent, cetăţenia română nu mai 

poate fi retrasă cetăţenilor români prin naştere, nici în asemenea situaţii. 

4) Problemele statului român în relaţiile internaţionale sunt 

enunţate în articolul 10 şi 11. Articolul 10 se referă la relaţiile 

internaţionale ale României şi prevede următoarele: „România întreţine 

şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de 

bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general 

admise ale dreptului internaţional”. 

Reforma constituţională din 2003, luând în considerare tocmai 

acest aspect, a introdus o nouă prevedere, sub forma unui nou alineat, la 

articolul 11, în sensul că, dacă un tratat la care România urmează să 

devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui 

poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. 


2011

NU UITA! 


În legătură cu problemele statului, prezintă o însemnătate dintre 

cele mai mari şi dispoziţiile art.3, potrivit căruia: 

(1) Teritoriul României este inalienabil. 

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu 

respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului 

internaţional. 

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, 

oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. 

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate 

populaţii străine. 


1. Care sunt caracteristicile statului roman? 


2011



1. Constituţia din anul 1991. Principiile generale 

2. Opţiunile democratice după Revoluţia din Decembrie 1989 


1. 

2. 

3. 

Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român, 

Fundaţia Universitară “Hyperion”, Universitatea “Hyperion”, 

Facultatea de Drept, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993 



2010. 

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I 

şi II, Editura NOVA, Bucureşti, 1996. 


2011



DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE 

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNIEI 



va cunoaşte drepturile cetatenilor Romaniei 

va cunoaşte libertatile cetatenilor Romaniei 

va cunoaşte inatoririle cetatenilor Romaniei 




DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE 

CETĂŢENILOR ROMÂNIEI ............................................................................................... 94 

6.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR 

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 95 

6.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR 

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 98 

6.3. CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE........ 107 

6.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ................................. 117 

NU UITA! ............................................................................................................................. 119 





2011


6.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI 

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE 

Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti constituie unul 

dintre domeniile esenţiale în care dreptul constituţional a acţionat în 

decursul timpului şi de care este legată însăşi configuraţia modernă a 

acestei discipline. 

După cum este bine cunoscut, drepturile cetăţeneşti au apărut 

pentru prima dată sub forma unor declaraţii de drepturi, care au dat 

expresie traducerii în viaţă a unor mari concepţii şi idei umaniste, ce s-au 

constituit în adevărate pledoarii pentru recunoaşterea drepturilor 

omului în societate şi apărării demnităţii sale împotriva oricărui arbitrar. 

Privind retrospectiv se poate aprecia că declaraţiile de drepturi au 

reprezentat – atât la timpul respectiv, cât şi mai ales după trecerea unor 

secole – documente fundamentale, de o incomparabilă relevanţă pentru 

definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului. 

Ele au fundamentat ideea egalităţii oamenilor atât în domeniul 

drepturilor civile, cât şi în domeniul politic, definind o viziune elaborată 

cu privire la raporturile dintre individ şi stat, dintre om şi autoritate. 

Trebuie amintit că încă din 1215 Magna Charta definea, pentru prima 

oară, o regulă de maximă importanţă: aceea că ori de câte ori guvernul 

unei ţări vrea să aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor, 

această limitare nu poate fi justă şi legală decât dacă se întemeiază pe o 


2011


regulă de drept, preexistentă şi imparţial interpretată. Toate 

documentele elaborate, la timpul lor, în Anglia, Franţa şi S.U.A. au 

reprezentat, privite prin perspectiva istoriei, manifestări curajoase ale 

tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva 

tentativelor puterii de a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor 

oamenilor şi în detrimentul acestora. Doctrina liberală a demonstrat, de 

altfel, cu argumente temeinice, obligaţia statului de a nu întreprinde 

nimic în măsură să împiedice libera dezvoltare a activităţilor pe care 

omul le desfăşoară, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute şi 

garantate individului de legi şi de Constituţie. 

O examinare – chiar şi sumară – a concepţiilor elaborate în 

decursul timpului cu privire la drepturile omului arată că încărcătura 

filosofică a acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trăsăturilor 

politice şi juridice ale conceptului însuşi. Considerăm demn de subliniat 

faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în 

fond, o operaţiune de sinteză, constând din generalizarea unor idei 

consacrate în diferite ţări în documente juridice cu un bogat conţinut 

moral şi politic, redactate de jurişti de mare prestigiu, care au rezistat 

timpului. 

Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, aşa dar, o 

generalizare şi o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai 

bun, ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând 


2011


elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate 

care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII. 

Pe planul dreptului constituţional, conceptul de drepturi ale 

omului s-a regăsit şi se regăseşte în special sub forma noţiunii de 

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Sfera drepturilor omului este, evident, 

mult mai largă decât aceea de drepturi ale cetăţeanului, deoarece 

drepturile omului includ în egală măsură, în mod necesar, şi protecţia 

străinilor şi a apatrizilor. Cu toate acestea, toate constituţiile efectuează 

diferenţieri în ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle 

fundamentale ale cetăţenilor proprii, care sunt direct corelate cu 

obligaţiile de fidelitate şi loialitate, şi obligaţia generală de protecţie a 

drepturilor omului, care acţionează şi atunci când este vorba de străini şi 

apatrizi. 

În ceea ce priveşte conceptul propriu zis de drepturi, libertăţi şi 

îndatoriri fundamentale ale cetăţeanului român, acestea, după cum 

apreciază prof.Ioan Muraru, sunt „acele drepturi subiective aparţinând 

cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, 

indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi 

stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi”. 

Noţiunea de drepturi fundamentale se referă, prin urmare, la 

drepturi subiective şi la drepturi esenţiale ce aparţin cetăţeanului, 

prezentând o importanţă primordială atât pentru cetăţean, cât şi pentru 


2011


stat şi societate, şi care sunt în fond determinante pentru definirea 

statutului juridic al cetăţeanului. 

Pe de altă parte, rolul şi însemnătatea deosebită a drepturilor 

fundamentale au făcut ca acestea să fie înscrise în acte deosebite, cum ar 

fi constituţii, legi fundamentale sau declaraţii de drepturi. 

6.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII DREPTURILOR ŞI 

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE 

Titlul II din Constituţia României intitulat Drepturile, libertăţile şi 

îndatoririle fundamentale constituie unul dintre domeniile cele mai 

importante ale reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o 

enumerare clară şi corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi 

îndatoririlor fundamentale dar, în acelaşi timp, enunţă garanţii de natură 

să asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere 

în primul rând convenţiile internaţionale privind drepturile omului, 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte 

internaţionale ale drepturilor omului (Pactul privind drepturile civile şi 

politice şi Pactul privind drepturile economice şi sociale). Totodată, au 

fost avute în vedere modul în care aceste drepturi sunt enunţate în 

constituţiile principalelor state democratice. 

Titlul II cuprinde de fapt patru capitole, respectiv Capitolul 1 

Dispoziţii comune (articolele 15-21), Capitolul 2 Drepturile şi libertăţile 


2011


fundamentale (articolele 22-53), Capitolul 3 Îndatoririle fundamentale 

(articolele 55-57) şi Capitolul 4 Avocatul Poporului (articolele 58-60). 

În ceea ce priveşte Dispoziţiile comune ale Titlului II, cu alte 

cuvinte prevederile constituţionale care sunt în egală măsură aplicate 

tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sunt de remarcat o serie 

de dispoziţii esenţiale, definitorii pentru modul în care noua Constituţie 

concepe interpretarea şi traducerea în viaţă a reglementărilor cu caracter 

umanitar. 

În rândul acestor dispoziţii sunt enunţate: a) universalitatea 

drepturilor şi libertăţilor (art.15 alin.1); b) principiul neretroactivităţii 

legilor (art.15 alin.2); c) egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi 

autorităţilor publice (art.16); d) protecţia, de către statul român, a 

cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art.17); e) cetăţenia română, 

regimul străinilor şi apatrizilor, cu toate consecinţele lor, inclusiv 

problemele pe care le ridică extrădarea şi expulzarea (art. 18 şi 19); f) 

relaţia dintre dispoziţiile constituţionale şi tratatele internaţionale 

privitoare la drepturile omului (art.20); g) accesul liber la justiţie pentru 

apărarea drepturilor şi libertăţilor. 

Sub titulatura dispoziţiilor comune sunt enunţate, deci, o serie de 

principii cu caracter general, considerate indispensabile pentru 

înţelegerea întregii problematici a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor. 

Astfel, este de reţinut de la început ideea universalităţii, în sensul că toţi 

cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin 


2011


Constituţie şi prin legi, asumându-şi totodată şi obligaţiile pe care 

acestea le prevăd. Corelată acestui aspect se înfăţişează ideea accesului la 

justiţie, specifică pentru statul de drept, care întregeşte, în mod fericit 

ideea de universalitate. Ideea de universalitate se coroborează şi cu 

principiul egalităţii în drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor 

cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări. 

Reforma constituţională din 2003 a adus precizarea importantă că 

statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru 

ocuparea unor funcţii sau demnităţi publice. 

Este de remarcat şi prevederea expresă cuprinsă în articolul 16 

alineatul 2, care dispune că nimeni nu este mai presus de lege, înţelegând 

prin aceasta să pună capăt pentru totdeauna unor practici care au făcut 

ca în trecut anumite persoane ocupând funcţii importante în stat să 

încalce în mod voit prevederile Constituţiei şi ale altor legi. 

Constituţia diferenţiază regimul cetăţenilor români de acela al 

cetăţenilor străini. Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare, pot 

fi ocupate numai de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliază 

în ţară. Apare, în felul acesta, o deosebire între două categorii de cetăţeni 

români: cetăţenii români care au domiciliul în ţară, şi cetăţenii români 

care au domiciliul în străinătate. Cetăţenii români aflaţi în străinătate se 

bucură de protecţia statului român, trebuind să îndeplinească obligaţiile 

ce le revin, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor 

din ţară. Astfel, de pildă, cetăţenii români aflaţi în străinătate nu sunt 


2011


obligaţi să efectueze serviciul militar. Este de remarcat că actele 

normative apărute după Revoluţia din Decembrie 1989 au permis 

cetăţenilor români care şi-au pierdut cetăţenia din diferite motive, să o 

redobândească, păstrându-şi totodată cetăţenia străină pe care au 

dobândit-o între timp. Pe de altă parte, modificările aduse Legii 

cetăţeniei române, în forma sa republicată în anul 2000, permit 

cetăţenilor români să beneficieze de dublă cetăţenie. Aceste prevederi 

normative întregesc cadrul diviziunii pe care am enunţat-o, ceea ce face 

ca în momentul de faţă să avem practic trei categorii de cetăţeni români: 

a) cetăţeni români care trăiesc pe teritoriul ţării; b) cetăţeni români 

aflaţi în străinătate cu domiciliul; şi c) cetăţeni români care beneficiază 

şi de cetăţenia unui alt stat. 

Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor români sunt, evident, aceleaşi, 

cu menţiunea însă că în ceea ce priveşte cetăţenii români aflaţi în 

străinătate, aceştia nu beneficiază de anumite categorii de drepturi. 

Cu referire la regimul străinilor şi apatrizilor, Constituţia prevede 

că acestora li se poate acorda sau retrage dreptul de azil “în condiţiile 

legii”, respectându-se tratatele şi convenţiile internaţionale la care 

România este parte. Această prevedere este vădit insuficientă, deoarece 

după Revoluţia din Decembrie 1989 s-a produs o schimbare a opticii faţă 

de conţinutul şi natura dreptului de azil. În regimul trecut, în fostele ţări 

comuniste s-a acordat de multe ori azil politic unor persoane care 

desfăşuraseră activităţi teroriste sau care contribuiseră la destabilizarea 


2011


vieţii politice într-o serie de ţări din Occident, participând la activitatea 

unor organizaţii clandestine, interzise, sprijinite din afară. Este cert că 

noua orientare a politicii româneşti, de prietenie cu toate statele şi de 

respectare a principiilor statului de drept, nu mai face posibilă în viitor 

acordarea de azil pentru asemenea motive. 

În legătură cu regimul cetăţenilor români, străinilor şi al apatrizilor 

mai trebuie precizat şi faptul că până la modificarea din 2003 a 

Constituţiei, cetăţeanul român nu putea fi nici extrădat şi nici expulzat, 

în timp ce străinii şi apatrizii puteau fi extrădaţi, în baza unei convenţii 

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Neexistând o menţiune 

expresă în Constituţie cu privire la expulzarea străinilor, este clar că 

aceasta poate fi efectuată în condiţiile în care ei ar fi indezirabili pe 

teritoriul statului român. Prin urmare, se contura o mare deosebire de 

principiu între cetăţenii români (de toate categoriile) şi străini, primii 

neputând fi nici extrădaţi şi nici expulzaţi, iar cei de al doilea fiind 

pasibili de ambele măsuri. Amintim că expulzarea constituie o măsură 

administrativă, luată de organele Ministerului de Interne, măsură ce se 

confirmă de justiţie, prin care un cetăţean străin este îndepărtat de pe 

teritoriul României. Extrădarea reprezintă remiterea străinului către o 

altă ţară (ţara sa de origine, statul împotriva căruia a comis o infracţiune 

sau statul pe teritoriul căruia a săvârşit o faptă deosebit de gravă) pentru 

a executa o pedeapsă privativă de libertate. Menţionăm că întrucât 

România a desfiinţat pedeapsa cu moartea, un străin sau apartid nu 


2011


poate fi extrădat în condiţiile în care statul către care ar urma să fie 

extrădat ar trebui să-i aplice pedeapsa cu moartea. Consideraţii 

umanitare împiedică asemenea proceduri. 

Prin faptul că atât expulzarea cât şi extrădarea se hotărăsc de 

justiţie, sunt eliminate măsurile arbitrare sau discriminatorii, luate la 

nivelul unor autorităţi administrative, care ar putea viza un străin sau 

apartid. Justiţia este cea care va hotărî şi în caz de extrădare şi în caz de 

expulzare, ţinând seama de toate elementele concrete şi de argumentele 

care pledează în favoarea sau împotriva aplicării acestor măsuri. 

O prevedere deosebit de importantă se referă la tratatele 

internaţionale privind drepturile omului. Sediul materiei se găseşte în 

articolul 20 din Constituţie, care iniţial avea următorul cuprins: 

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile 

cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia 

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care 

România este parte. 

(2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la 

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile 

interne, au prioritate reglementările internaţionale. 

Din analiza acestui text rezultă că el ridica două categorii de 

probleme: a) problema interpretării dispoziţiilor constituţionale privind 

drepturile şi libertăţile cetăţenilor; şi b) situaţia unei eventuale 


2011


neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale referitoare la 

drepturile omului şi dispoziţiile legislative interne. 

În ceea ce priveşte prima dintre cele două probleme, este de 

semnalat că prin articolul 20 din Constituţie se consacră în mod expres 

teza priorităţii dreptului internaţional faţă de dreptul intern. 

Dispoziţiile constituţionale urmează să fie interpretate în concordanţă cu 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte 

tratate la care România este parte. Deşi textul este, fără îndoială, generos 

şi dă expresie principiilor noi care trebuie să călăuzească statul de drept, 

referirea din text potrivit căreia dispoziţiile constituţionale vor fi 

interpretate şi aplicate suscită unele probleme. Dacă este de înţeles că 

textele constituţionale pot fi interpretate în spiritul documentelor 

internaţionale, este mai greu de văzut cum vor fi aplicate în concordanţă 

cu acestea. 

În ceea ce priveşte cea de a doua problemă, soluţia optimă pare a fi 

o Decizie a Curţii Constituţionale, ale cărei atribuţiuni au fost 

considerabil extinse, mai bine precizate în urma reformei constituţionale 

din 2003, prin care s-ar constata incompatibilitatea sau neconcordanţa, 

ceea ce ar face legea în cauză inaplicabilă. Ar fi, desigur, de imaginat şi 

soluţia adaptării prealabile a legislaţiei interne, anterior aderării sau 

ratificării unui tratat internaţional. 

Menţionăm că asemenea modificări legislative s-au operat în 

momentul în care România a devenit parte la Convenţia internaţională 


2011


împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane 

sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984. Ratificând 

convenţia în cauză, Parlamentul României a adoptat şi o lege prin care 

au fost aduse unele completări Codului penal, introducându-se în 

legislaţia penală, ca fapte sancţionate prin lege, situaţiile la care se 

referea convenţia menţionată. 

O ultimă menţiune cu privire la dispoziţiile comune ale Titlului II 

priveşte principiul neretroactivităţii legilor. Acest principiu a fost 

consacrat sub forma unei reguli cu caracter general în articolul 15 

alineatul 2. Trebuie amintit că în cadrul dezbaterilor Adunării 

Constituante au fost ridicate obiecţii în legătură cu consacrarea 

principiului în cauză ca principiu constituţional. S-a arătat, de pildă, că 

acest principiu funcţionează numai în materie civilă, articolul 1 din 

Codul civil începând cu enunţul „Legea dispune numai pentru viitor. Ea 

nu are putere retroactivă”. În materie penală s-a aplicat în toate cazurile 

şi se aplică încă principiul legii mai blânde (mitior lex). Cu alte cuvinte, 

în situaţia în care o persoană a comis o infracţiune şi, mai târziu, în 

timpul urmăririi sau judecării, ar apare o lege nouă, care este mai 

favorabilă infractorului, se va aplica această lege. Situaţia este valabilă şi 

în cazul în care, dimpotrivă, pentru o faptă care era iniţial sancţionată cu 

o pedeapsă gravă, apare o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară sau 

chiar dezincriminează fapta respectivă. În toate aceste situaţii, dreptul 

penal a recunoscut că infractorul trebuie să beneficieze de legea cea mai 


2011


blândă, în situaţia în care fapta sa este afectată de două sau mai multe 

legi care reglementează succesiv materia în cauză. În cadrul dezbaterilor 

constituţionale s-a ridicat problema dacă consacrarea principiului 

neretroactivităţii legii, ca un principiu general, nu ar vrea să însemneze o 

abrogare a principiului mitior lex. Deşi textul nu face excepţii, este greu 

de imaginat că el ar putea să se refere şi la faptele penale unde există 

reglementări statornice, aplicate de o îndelungată practică, în direcţia 

recunoaşterii principiului aplicării legii mai blânde. 

În legătură cu neretroactivitatea legilor se pune şi problema legilor 

excepţionale, care au fost edictate numai pentru anumite perioade 

speciale sau care se aplică pe un anumit termen. Asemenea legi 

consacrau, fireşte, excepţii de la principiul mitior lex. Uneori era încălcat 

însuşi principiul neretroactivităţii, fiind încriminate fapte săvârşite cu 

mulţi ani în urmă etc. Este evident că această categorie de legi este 

afectată de principiile Constituţiei, ceea ce însemnează că nu ar fi 

posibile legi cu caracter excepţional, care să încrimineze fapte din 

domeniul trecutului. În această privinţă prevederile Constituţiei sunt 

categorice şi trebuie interpretate ca atare. 


2011


6.3. CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR 

FUNDAMENTALE 

În ceea ce priveşte enumerarea, clasificarea şi interpretarea 

prevederilor legate de drepturile fundamentale, în literatura de 

specialitate au fost emise puncte de vedere autorizate de către specialiştii 

români care au analizat această instituţie. Pornind de la triada structurii 

române, de la faptul că omul este o fiinţă bio-psiho-socială, prof.Ion 

Deleanu clasifică drepturile şi libertăţile în: a) drepturi şi libertăţi care 

ocrotesc fiinţa umană ca valoare în sine, ca entitate bio-psihică şi b) 

drepturi care proteguiesc fiinţa umană ca persoană, ca relaţie socială sau 

ca moleculă socială. În opinia profesorului Ioan Muraru, drepturile şi 

libertăţile s-ar clasifica în: a) inviolabilităţi, adică acele drepturi şi 

libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare 

liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului 

persoanei fizice; b) drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale, 

adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile 

sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei; c) 

drepturi exclusiv politice care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de 

cetăţeni numai pentru participarea la guvernare; d) drepturi şi libertăţi 

social-politice care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni la 

alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie 

pentru participarea la guvernare; şi e) drepturi garanţii, drepturi care, 

prin conţinutul lor, joacă în principal rolul de garanţii constituţionale. 


2011


Capitolul 2 din Titlul II al Constituţiei se ocupă de enunţarea 

propriu zisă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe parcursul a 28 

de articole. Fiecare dintre aceste articole, cu excepţia articolului 49 care se 

referă la posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi 

tratează un drept distinct. 

Încercând să sistematizăm multitudinea de drepturi şi libertăţi pe 

care le consacră Constituţia României, apreciem că acestea ar putea fi 

subsumate celor două mari diviziuni ale drepturilor omului consacrate 

de altfel de cele două pacte adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite în 

1966, şi anume: drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi 

sociale. 

a) În ce priveşte drepturile civile şi politice sunt enunţate: dreptul 

la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică (art.22), libertatea individuală 

(art.23), dreptul la apărare (art.24), libera circulaţie (art.25), dreptul la 

viaţă intimă, familială şi privată (art.26), inviolabilitatea domiciliului 

(art.27), secretul corespondenţei (art.28), libertatea conştiinţei (art.29), 

libertatea de exprimare (art.30), dreptul la informaţie (art.31), dreptul la 

învăţătură (art.32), accesul la cultură (art.33), dreptul de vot (art.36), 

dreptul de a fi ales (art.37), libertatea întrunirilor (art.39), dreptul de 

asociere (art.40), interzicerea muncii forţate (art.42), dreptul de 

petiţionare (art.51), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 

(art.52), de a cere recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi 

repararea pagubei. 


2011


b) În categoria drepturilor economice şi sociale pot fi încadrate 

dreptul la muncă şi protecţie socială (art.41), dreptul la ocrotirea sănătăţii 

(art.34), dreptul la grevă (art.43), protecţia proprietăţii private (art.44), 

dreptul la moştenire (art.46), dreptul de protecţie socială (art.41), 

protecţia copiilor şi a tinerilor (art.49), protecţia persoanelor cu handicap 

(art.50), dreptul la un mediu sănătos (art.35). 

În ce priveşte drepturile din prima categorie – drepturi civile şi 

politice – ele vizează, aşa cum o arată însăşi denumirea acestei categorii, 

două mari idei: drepturile legate organic de persoana omului (drepturile 

civile) şi drepturile ce vizează participarea sa la viaţa politică (drepturile 

politice). 

În ce priveşte drepturile civile propriu zise, acestea sunt: dreptul la 

viaţă şi integritatea fizică şi psihică şi libertatea individuală (art.22). O 

serie de drepturi apar ca o consecinţă firească a dreptului la viaţă şi a 

libertăţii persoanei ca, de pildă, libera circulaţie (art.25), inviolabilitatea 

domiciliului (art.27), secretul corespondenţei (art.28). Unele drepturi 

privesc protecţia acestui drept pe plan judiciar (cum este cazul dreptului 

la apărare – articolul 24: altele se referă la viaţa particulară a persoanei - 

articolul 26; la recunoaşterea dreptului individului de a cunoaşte 

informaţii de interes public – articolul 31. Alte drepturi vizează 

împlinirea unor deziderate fireşti de autoperfecţionare, cum este cazul 

dreptului la învăţătură (art.32). 


2011


Drepturi politice propriu zise sunt dreptul de vot (art.36), dreptul 

de a fi ales (art.37), libertatea întrunirilor (art.39), dreptul de asociere 

(art.40) etc. 

În legătură cu drepturile din această categorie dorim să atragem 

atenţia numai asupra unor elemente de noutate pe care le oferă actuala 

Constituţie. Astfel, în ceea ce priveşte libertatea individuală remarcăm 

prevederile deosebit de importante ale articolului 23, care are următorul 

cuprins: 

„(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. 

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt 

permise numai în cazurile şi cu procedurile prevăzute de lege. 

(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. 

(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în 

cursul procesului penal. 

(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate 

dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 

de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu 

mai mult de 180 de zile. 

(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să 

verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia 

arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a 


2011


inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au 

încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să 

justifice menţinerea privării de libertate. 

(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt 

supuse căilor de atac prevăzute de lege. 

(8) Celui reţinut sau arestat i se aduce de îndată la cunoştinţă, în 

limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar 

învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă 

numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. 

(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, 

dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii 

prevăzute de lege. 

(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa 

în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. 

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de 

condamnare, persoana este considerată nevinovată. 

(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în 

condiţiile şi în temeiul legii. 

penală”. 

(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură 


2011


Textul prevede o serie de termeni şi modalităţi în care se pot aduce 

limitări ale libertăţii individuale. Sunt de reţinut astfel prevederile care 

dispun că arestarea se poate face numai în temeiul unui mandat emis de 

judecător, pe o durată de cel mult 30 de zile, împotriva căruia arestatul se 

poate plânge judecătorului. Remarcăm şi prevederile potrivit cărora celui 

reţinut trebuie să i se aducă de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o 

înţelege, motivele reţinerii sau arestării, dreptul persoanei arestate 

preventiv de a solicita punerea sa în libertate provizorie, sub control 

judiciar sau pe cauţiune. În sfârşit, remarcăm valoarea prezumţiei de 

nevinovăţie, potrivit căreia până la rămânerea definitivă a unei hotărâri 

judecătoreşti de condamnare, o persoană este considerată nevinovată. 

Aceste măsuri sunt de natură a garanta drepturile individuale ale 

cetăţenilor împotriva oricărui abuz sau arbitrar. Ele sunt de natură a 

conferi ideii statului de drept o dimensiune cât se poate de reală şi 

concretă, făcând să dispară definitiv arbitrarul şi abuzurile, frecvente în 

trecut, din partea unor autorităţi chemate tocmai să respecte ordinea. 

În legătură cu drepturile civile remarcăm valoarea prevederilor 

privind libera circulaţie în ţară şi străinătate – o noutate pentru sistemul 

nostru constituţional. Această măsură reprezintă şi ea o cucerire a 

Revoluţiei din Decembrie 1989, ştiut fiind că în trecut dreptul de 

circulaţie peste hotare fusese supus unor numeroase restricţii. Elemente 

noi aduce şi articolul 26, referitor la viaţa intimă, familială şi privată. Se 

înfăptuieşte astfel un deziderat al constituţiilor moderne actuale, care fac 


2011


din protecţia vieţii intime un element esenţial decurgând din respectul 

personalităţii. Situaţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea 

domiciliului sunt precis enumerate în articolul 27 alineatul 2, nefiind 

posibile pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane în alte 

situaţii decât cele prevăzute de lege (executarea unui mandat de arestare 

sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii, apărarea 

siguranţei naţionale, prevenirea răspândirii unei epidemii). 

Elemente demne de analiză sunt aduse de articolul 31, care se 

referă la dreptul la informaţie, exprimat în primul rând în dreptul unei 

persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Pe de altă 

parte, autorităţile sunt obligate să asigure informarea corectă a 

cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes 

personal, ceea ce constituie o importantă inovaţie a legii. 

În legătură cu dreptul la învăţătură subliniem valoarea 

prevederilor de la articolul 32 alineatul 5, unde se statuează că Instituţiile 

de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară 

activitatea în condiţiile legii, ca şi a prevederii de la punctul 6 al aceluiaşi 

articol, prin care se garantează autonomia universitară. 

Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Reforma 

constituţională din 2003 a adus o completare, în sensul că „statul acordă 

burse sociale, de studii, copiilor şi tinerilor proveniţi din familii 

defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii”. 


2011


Cât priveşte dreptul de petiţionare, sunt relevante posibilităţile 

inedite pe care le oferă textul constituţional al articolului 51. În condiţiile 

acestuia, persoanele vătămate într-un drept al lor de o autoritate publică, 

printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei 

cereri, au dreptul să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine 

recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. 

Deşi o asemenea prerogativă a existat, într-o anumită formă, în 

Constituţia din 1965, fiind legiferată prin Legea nr.1/1967, ea nu şi-a găsit 

o aplicaţie practică în condiţiile regimului de dictatură, care prefera să 

îndrume cetăţenii să ia calea sesizărilor către organele de stat, care aveau 

nevoie de un număr cât mai mare de solicitări, spre a-şi manifesta 

democratismul. În condiţiile vechiului regim, prevederile Legii nr.1/1967, 

care dădeau posibilitatea cetăţenilor să atace în justiţie actele 

administrative ilegale, nu au fost aplicabile. Condiţiile şi limitele 

exercitării dreptului persoanei vătămate de a se adresa justiţiei sunt 

stabilite, în prezent, prin Legea contenciosului administrativ. 

În legătură cu aspectele politice ale exercitării drepturilor 

cetăţeneşti subliniem importanţa prevederilor legate de libertatea 

întrunirilor şi dreptul de asociere. Cu privire la dreptul de asociere 

trebuie observat că, potrivit Constituţiei, „Partidele sau organizaţiile 

care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva 

pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a 

integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale”. 


2011


O asemenea prevedere se corelează cu dispoziţiile legii siguranţei 

naţionale, care interzic activităţile de natură a pune în pericol cuceririle 

statului de drept, principiile pluralismului politic, precum şi orice acţiuni 

de sorginte totalitaristă, fascistă sau comunistă. Cu privire la partidele 

politice, este de observat că nu pot face parte din partidele politice 

judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, 

membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, 

stabilite prin lege organică. 

În categoria persoanelor care nu pot face parte din partidele 

politice se află şi Preşedintele României care, odată ales, trebuie să 

păstreze o atitudine de echidistanţă faţă de toate forţele politice, 

devenind garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii 

teritoriale a ţării. Restrângerea dreptului de a face parte din partidele 

politice – mai exact interdicţia pentru unele persoane de a fi membri ai 

unor partide sau altora – nu reprezintă o măsură de natură a aduce 

restricţii dreptului de asociere. Ea este determinată de raţiuni bine 

justificate. Este lesne de înţeles că judecătorii Curţii Constituţionale, 

magistraţii, poliţiştii etc., prin funcţiile pe care le îndeplinesc şi pe care ei 

le exercită în interesul întregii populaţii, al tuturor categoriilor sociale, 

nu pot să adopte o atitudine partizană, ci numai o atitudine de deplină 

obiectivitate, aceasta fiind o condiţie a exerciţiului funcţiei lor. 

Cu referire la drepturile economice şi sociale trebuie amintit că în 

noile condiţii social-economice rolul statului în economie s-a restrâns şi 


2011


se va restrânge în continuare, ca urmare a diversificării agenţilor 

economici şi a trecerii la măsurile de privatizare. În aceste condiţii şi 

rolul statului trebuie regândit, în concordanţă cu noile realităţi. Statul 

român nu mai poate să garanteze dreptul la muncă în condiţiile 

desprinderii de regimul centralizat. În schimb, el va trebui să ia măsuri 

de protecţie, să instituie un salariu minim în economie, să vegheze la 

respectarea strictă a legilor de către toţi factorii economici. 

O importantă prevedere o constituie recunoaşterea dreptului la 

grevă. Articolul 43, care constituie sediul acestei materii, dispune în 

primul său alineat că „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea 

intereselor profesionale, economice şi sociale”. O asemenea prevedere 

exclude greva cu caracter politic, care nu se încadrează în textul 

constituţional. Este de menţionat că legea conflictelor colective de muncă 

detaliază situaţiile în care dreptul la grevă poate fi exercitat, stabilind o 

procedură prealabilă declanşării grevei, care trebuie respectată de părţile 

în conflict. Este reafirmat principiul că dreptul la grevă nu poate fi 

exercitat pentru motive politice şi nici în sprijinul unor cazuri 

individuale, cum ar fi, de pildă, desfacerea contractului de muncă al 

unui anumit salariat. 

Importante prevederi sunt legate de protecţia proprietăţii private, 

care este ocrotită de lege şi nu poate fi supusă exproprierii decât în 

cazuri de utilitate publică, pe baza unei drepte şi prealabile despăgubiri. 


2011


Este de remarcat, ca o prevedere comună tuturor categoriilor de 

drepturi la care ne-am referit, dispoziţia din articolul 53 al Constituţiei, 

referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. 

Aceasta nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţii deosebite, cum ar 

fi apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, prevenirea unei calamităţi, a 

unui sinistru etc. Trebuie semnalată şi dispoziţia potrivit căreia 

restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, 

neputându-se aduce atingere existenţei însăşi a dreptului sau a libertăţii 

în cauză. 

O privire de ansamblu asupra modului în care sunt reglementate 

drepturile şi libertăţile în noua Constituţie a României atestă 

preocuparea de a se da acestora un conţinut real şi concret. Sistemul 

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se înfăţişează, prin urmare, ca un tot 

armonios, unitar, în care, pornindu-se de la declaraţii de drepturi, de la 

tratate internaţionale, statul român a configurat un adevărat catalog 

corespunzător de drepturi şi libertăţi asigurând totodată posibilităţile 

juridice ale garantării acestora, precum şi mijloacele ce pot fi utilizate 

pentru restabilirea situaţiilor încălcate şi repararea prejudiciilor. 

6.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR 

În Capitolul 3 din Titlul II al Constituţiei României sunt înscrise 

îndatoririle fundamentale (art.54-57). 


2011


Îndatoririle fundamentale constau în fidelitatea faţă de ţară 

respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, dreptul şi 

obligaţia de a apăra ţara, contribuţia prin impozite şi taxe la cheltuielile 

publice. 

În ce priveşte îndatoririle fundamentale, acestea constituie, 

evident, un corolar al drepturilor, în rândul lor fiind înscrise prevederi 

normale, fireşti în orice stat democratic. 

În legătură cu îndatoririle fundamentale trebuie observat că unele 

dintre acestea privesc exclusiv pe cetăţenii români, ca de pildă fidelitatea 

faţă de ţară, apărarea ţării ori prestarea unor contribuţii financiare. 

Respectarea legilor este însă obligatorie atât pentru cetăţenii români, cât 

şi pentru străini şi apatrizi, care trebuie, în conformitate cu prevederile 

articolului 57 din Constituţie, să-şi exercite drepturile şi libertăţile 

constituţionale cu bună credinţă, fără a aduce atingere drepturilor şi 

libertăţilor celorlalţi. 

Capitolul despre îndatoririle fundamentale întregeşte prevederile 

legate de drepturi şi libertăţi, deoarece într-un stat de drept, într-o 

societate democratică, este firesc ca să fie recunoscute, în primul rând, 

drepturile şi libertăţile omului, enunţându-se însă, totodată, şi un anumit 

sistem de îndatoriri. Întrucât în condiţiile moderne cetăţeanul nu mai 

poate fi abordat în mod izolat, desprins de societate, ci devine el însuşi o 

componentă a marelui mecanism al societăţii, aceasta este datoare să-i 

asigure un număr de drepturi şi libertăţi, de care să se bucure, fără nici 


2011


un fel de discriminări sau oprelişti, având, în schimb, şi el o serie de 

îndatoriri faţă de societate, îndatoriri care reprezintă, într-un fel, o altă 

faţetă, un alt aspect al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. 

Este de menţionat că în legătură cu îndatorirea cetăţenilor români 

de a efectua serviciul militar există şi posibilitatea efectuării unor servicii 

alternative pentru persoanele care nu prestează serviciul militar 

obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă. 

NU UITA! 

Pe planul dreptului constituţional, conceptul de drepturi ale omului s-a 

regăsit şi se regăseşte în special sub forma noţiunii de drepturi şi 

libertăţi cetăţeneşti. Sfera drepturilor omului este, evident, mult mai 

largă decât aceea de drepturi ale cetăţeanului, deoarece drepturile 

omului includ în egală măsură, în mod necesar, şi protecţia străinilor şi a 

apatrizilor. Cu toate acestea, toate constituţiile efectuează diferenţieri în 

ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale 

cetăţenilor proprii, care sunt direct corelate cu obligaţiile de fidelitate şi 

loialitate, şi obligaţia generală de protecţie a drepturilor omului, care 

acţionează şi atunci când este vorba de străini şi apatrizi. 


2011



1. Care sunt principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor 

fundamentale? 

2. Care sunt îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor? 

3. Clasificati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor. 


Noi dimensiuni ale drepturilor cetăţeneşti ca urmare a reformei 

constituţionale 

Avocatul poporului 

Drepturile si indatoririle cetatenilor 


1. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi 


2011



2010. 

2. Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti, 

2003. 

3. 

4. 



Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional 

contemporan, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 

5. Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi 

repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Editura “Lumina 


6. Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul 

Poporului (nr.35/1997), republicată în Monitorul Oficial al României 

nr.844 din 15 septembrie 2004; 

7. 


politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina 



2011



PARLAMENTUL – ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL POLITIC 

ŞI ÎN CEL AL PUTERII DE STAT 



va cunoaşte rolul parlamentului in sistemul politic 

va cunoaşte sistemul electoral 



UNITATEA DE ÎNVĂTARE 7 ........................................................................................... 122 

PARLAMENTUL – ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI ÎN CEL AL PUTERII DE 

STAT ...................................................................................................................................... 122 

7.1. ROLUL PARLAMENTULUI ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI CEL INSTITUŢIONAL 

AL PUTERII DE STAT ........................................................................................................ 123 

7.2. SISTEMUL ELECTORAL ........................................................................................... 125 

7.3. STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE PARLAMENTULUI ................. 128 

NU UITA! ............................................................................................................................. 129 





2011


7.1. ROLUL PARLAMENTULUI ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI CEL 

INSTITUŢIONAL AL PUTERII DE STAT 

Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate. Islanda înainte de 

anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 1300, cunoşteau 

existenţa unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor, 

modelul unor Adunări deliberative. În secolul al XVIII-lea, Parlamentul 

britanic – profitând de slăbiciunea unor monarhi – a impus ca model de 

guvernare regimul parlamentar, care introducea pentru prima dată 

responsabilitatea Guvernului faţă de Adunarea deliberativă. Acest 

model a fost adoptat ulterior în Franţa şi Belgia. Constituţia S.U.A. a 

creat un Parlament bicameral (Congresul), care echilibrează şi astăzi 

puterea prezidenţială. 

Create la origine cu misiunea unică de a consimţi asupra stabilirii 

unor impozite, parlamentele au ajuns – cu timpul - nu numai să 

controleze modul în care erau utilizate fondurile statului, dar şi întreaga 

activitate guvernamentală. În anumite situaţii, parlamentele au ajuns 

chiar să dispună de întreaga politică a ţării, aşa cum a făcut, de pildă, 

Convenţia revoluţionară franceză prin comitetele sale (Le Régime des 

Assemblées). 

Pe măsură însă ce principiul separaţiei puterilor s-a afirmat ca o 

creaţie a gândirii liberale, parlamentele au început să-şi asume atribuţii 

tot mai importante legate de alegerea unor demnitari, a judecătorilor, iar 

în unele ţări chiar a şefului statului. Regimurile parlamentare sunt cele 


2011


care astăzi controlează cel mai eficient activitatea guvernelor, îşi permite 

să le înlocuiască atunci când comit greşeli şi chiar să tragă la răspundere 

pe şeful statului, în cadrul unei procedurii care, evident, comportă o 

serie de trepte şi garanţii. 

Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul 

suveranităţii naţionale, în ideea că Parlamentul reprezintă poporul 

însuşi, iar parlamentari sunt delegaţii săi, care nu pot delega, în nici un 

caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu 

din dreptul roman delegata potestas non delegatur se opune transmiterii 

oricăror prerogative parlamentare către alte instituţii alese sau numite. 

Principiul autonomiei parlamentului garantează forumului 

legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu, 

Parlamentul fiind, totodată, în unele state, singurul organism în măsură 

să tragă la răspundere pe membrii săi. Puterea excepţională ce revine 

parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le alcătuiesc au 

determinat elaborarea unor statute, a unui regim de imunităţi şi 

inviolabilităţi, chemate tocmai să garanteze exercitarea mandatului 

parlamentar. Acesta a devenit tot mai mult un mandat reprezentativ, 

parlamentul reprezentând nu o părticică din suveranitatea naţiunii, ci 

însăşi această suveranitate, de unde fundamentul drepturilor şi 

prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru 

a-şi putea înfăptui mandatul în condiţii optime. 


2011


Ca putere deliberativă, parlamentul are mai multe funcţii, a căror 

enumerare implică o ordine firească şi anume: a) funcţia legislativă 

(legiferarea); b) funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii 

social-economice, culturale, statale şi juridice; c) funcţia de alegere, 

formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi 

statale; d) funcţia de control; e) funcţia de conducere în politica externă; 

f) funcţia de organizare internă a sa. 

În virtutea principiului autonomiei Parlamentului, cele două 

Camere ale sale îşi adoptă propriile Regulamente, prin care sunt 

precizate structura organizatorică şi modalităţile de lucru, este detaliată 

procedura legislativă parlamentară şi sunt definite alte proceduri de 

detaliu legate de exercitarea funcţiilor parlamentare. 

7.2. SISTEMUL ELECTORAL 

În România, mecanismul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale 

este reglementat prin prevederile Constituţiei şi ale unor legi speciale. 

Legislaţia electorală a cunoscut numeroase modificări în perioada care a 

trecut după 1990. În literatura de specialitate s-a subliniat importanţa 

legislaţiei electorale, relevându-se că “de cea mai mare importanţă este 

calitatea legilor electorale, calitate ce poate fi un factor mult mai 

important în determinarea unei atitudini civice a cetăţenilor decât orice 

sistem de sancţiuini, oricât de riguros”. 


2011


Candidaturile se propun pe liste separate, numai de partidele 

politice şi alianţele politice constituite potrivit Legii partidelor politice 

nr.14/2003, precum şi de alianţele politice. 

Partidele politice şi alianţele politice se pot asocia între ele numai 

la nivel naţional, pe bază de protocol. 

Candidaţii independenţi pot participa la alegeri individual, dacă 

sunt susţinuţi de cel puţin 5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în 

listele electorale permanente ale localităţilor situate în circumscripţia 

electorală în care candidează. Nu se admit candidaturi independente pe 

listele de candidaţi depuse de partidele politice, de alianţele politice sau 

de alianţele electorale, şi nici liste de candidaţi independenţi. 

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă 

autonomă, cu personalitate juridică şi competenţă generală, care asigură 

aplicarea unitară în intervalul dintre două perioade electorale, a 

dispoziţiilor legale privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor sau a 

altor consultări cu caracter naţional sau local. Autoritatea Electorală 

Permanentă urmăreşte şi sprijină dotarea secţiilor de votare cu logistica 

necesară, precum şi realizarea operaţiunilor specifice în intervalul dintre 

două perioade electorale. Autoritatea Electorală Permanentă este 

condusă de un preşedinte cu rang de ministru, ajutat de doi 

vicepreşedinţi având rangul de secretar de stat. 


2011


Autoritatea Electorală Permanentă exercită o serie de atribuţii 

logistice, financiare, de protecţie a secţiilor de votare, dar elaborează 

totodată studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral şi 

prezintă Parlamentului, în maximum trei luni de la încheierea alegerilor, 

un raport cuprinzând referiri la participarea la scrutin, modul de 

desfăşurare a acestuia, abaterile şi neajunsurile inclusiv de ordin 

legislativ, constatate şi rezultatul consultării. 

Biroul Electoral Central este alcătuit din şapte judecători ai Înaltei 

Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii 

Electorale Permanente, 16 reprezentanţi ai partidelor politice şi alianţelor 

politice care participă la alegeri, precum şi un reprezentant desemnat de 

grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. 

De menţionat că, în România, din Camera Deputaţilor fac parte un 

număr de 18 reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, care sunt aleşi în 

condiţii specifice. 

Perfecţionarea sistemului electoral a constituit o importantă 

problemă,care a stat de mai mulţi ani în atenţia forţelor politice, a 

parlamentarilor, a reprezentanţilor societăţii civile. Majoritatea partidelor 

politice reprezentate în Parlament s-au pronunţat într-un fel sau altul 

pentru adoptarea unei variante a sistemului de vot uninominal. In 

consecinţă, Parlamentul României a desemnat o Comisie pentru Codul 

electoral care a elaborat mai multe materiale, iar în final – de comun 

acord cu Guvernul şi Societatea Pro Democraţia –un proiect de lege cu 


2011


privire la votul uninominal, pentru care Guvernul României şi-a asumat 

răspunderea la 24 octombrie 2007. 

7.3. STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE 

PARLAMENTULUI 

În legătură cu structura Parlamentului dorim să remarcăm că 

Parlamentul României este un parlament bicameral, alcătuit din Camera 

Deputaţilor şi Senat. În perioada premergătoare elaborării noii 

Constituţii a ţării – şi chiar în perioada anterioară, când se puneau de 

abia bazele viitoarelor instituţii ale statului – după Revoluţia din 

Decembrie 1989 a fost luată în discuţie problema dacă Parlamentul 

României trebuie să fie alcătuit dintr-o singură Cameră sau din două. În 

sprijinul ideii bicameralismului au fost invocate argumente istorice, 

necesitatea unei dezbateri temeinice în cadrul a două forumuri distincte 

a proiectelor de legi, pentru a fi convenit cele mai bune soluţii, precum şi 

experienţa altor state democratice europene. S-a mai relevat că sistemul 

unicameral a fost folosit de statul totalitar, ducând la o simplificare 

nedorită a procesului legislativ şi la adoptarea unor măsuri ce n-au 

corespuns în toate cazurile asigurării supremaţiei legii. În final, după ce 

au fost confruntate toate argumentele pro şi contra, pentru fiecare 

opţiune, a fost aleasă soluţia bicamerală – dar şi aici s-a ivit o a doua 

problemă: dacă între cele două Camere urma să existe o specializare sau 

dacă ele vor avea aceeaşi competenţă. 


2011


Cu referire la modalitatea de alegere a parlamentarilor, indiferent 

dacă este vorba de deputaţi sau de senatori, subliniem că această 

modalitate este aceeaşi – vot universal, egal, direct, secret şi liber 

exprimat. Reforma constituţională din 2003 a redus vârsta pentru 

alegerea senatorilor de la 35 la 33 ani, menţinând vârsta de 23 ani pentru 

persoanele care candidează pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor. 

Trebuie reţinut că reforma constituţională din 2003 nu a 

diferenţiat competenţele ci a stabilit numai o procedură mai eficientă de 

sesizare şi de desfăşurare a fluxului legislativ. 

NU UITA! 

Ca putere deliberativă, parlamentul are mai multe funcţii, a căror 

enumerare implică o ordine firească şi anume: a) funcţia legislativă 

(legiferarea); b) funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii 

social-economice, culturale, statale şi juridice; c) funcţia de alegere, 

formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi 

statale; d) funcţia de control; e) funcţia de conducere în politica externă; 

f) funcţia de organizare internă a sa. 


2011



1. Care sunt functiile parlamentului? 

2. Care este rolul parlamentului? 

3. Prezentati structura parlamentului. 


1. Relaţiile Parlamentului cu societatea civilă, cu diverse organisme 

politice şi profesionale 

2. Statutul deputaţilor şi al senatorilor 

3. Competenţa Parlamentului 


2011





2010. 

Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în “Dreptul”, 

anul XI, seria III-a, nr.6/2000, p.3-8. 



Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului 

bicameral instituit de Legea de revizuire a Constituţiei, adoptată de 

Camera Deputaţilor şi Senat, în „Revista de drept public”, 

no.4/2003, pag.65 şi urm. 

Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura POLIROM, Iaşi, 

1998. 


2011


AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI 

Grilă răspunsuri 

Unitatea 1: pag. 13 








2011


BIBLIOGRAFIE 

– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit 

Constitutionnel et mutations de la société internationale, Recueil des 

cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001. 

– Philippe Ardant, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 14-e 

ed., Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2002. 

– Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 

doua, revăzută şi adăugită, „V.I.S.” Print, Bucureşti, 2002. 

– Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate 

naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 

– Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, 

Societatea Ateneul Român, Universitatea Ecologică Bucureşti, Bucureşti, 

1999. 

– Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român, 

Fundaţia Universitară “Hyperion”, Universitatea “Hyperion”, Facultatea 

de Drept, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993. 

– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi 



2011


– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat 

elementar, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998. 

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, 

Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura “Lumina Lex”, 


– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, 

Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, 


– Victor Duculescu, Constanţa, Georgeta Duculescu, Drept 

constituţional comparat. Tratat , vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, 


– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat 

de teorie şi practică parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, 


– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, ediţie 

revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009. 

– Jean Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politiques, 14e 

édition, Montchrestuen, Paris, 1995. 

– Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, 

Teoria generală a instituţiilor politice, vol.II, Sistemul constituţional 

român, ediţia II-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2001. 


2011


– Cristian Ionescu, Studii de drept constituţional, Editura „Lumina 


– Antonie Iorgovan, Constanţa Călinoiu, Le bicaméralisme en 

Roumanie – entre la tradition et les exigences de l’intégration 

éuropéenne, Comunicare, Academia Internaţională de Drept 

Constituţional, Tunis, 2003. 

– Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii 

politice, vol.I şi vol.II, Editura BECK, Bucureşti, 2006. 

– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian 

Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, 

Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002. 

– Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 18-e 

édition, Ed.Armand Collin, Paris, 1999. 

– Ingolf Pernice, Fondements des droit constitutionnel éuropéen, 

Editions A.Pedone, Paris, 2004. 

– Ion Predescu, Bianca Predescu, Mandatul de parlamentar şi 

imunitatea parlamentară, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2002. 

– Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina 

Lex, Bucureşti, 2001. 

– Elena Simina Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii şi explicaţii, 

Editura All Beck, Bucureşti, 2004. 


2011


– Elena Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept constituţional şi 

instituţii politice Editura ALLBECK, Bucureşti, 2001. 

– Michel de Villiers, Dictionnaire du droit constitutionnel, 3e édition, 

Ed.Armand Colin, Paris, 2001. 

ACTE NORMATIVE 

Constituţia României din 1991 (revizuită). Constituţia României a 

fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei 

Românieinr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 

I, nr.758 din 29 octombrie 2003 

Regulamentul Camerei Deputaţilor din 24 februarie 1994, republicat 

în Monitorul Oficial al României nr.35 din 6 ianuarie 2006. 

Regulamentul Senatului din 24 octombrie 2005, publicat în Monitorul 

Oficial al României nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările şi 

completările ulterioare. 

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi 

Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României nr.34 din 4 martie 

1992. 

Legea nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi 

a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru 


2011


alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei 

publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor 

locali publicată în Monitorul Oficial al României nr.196 din 13 martie 

2008. 

Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr.370/2004) 

republicată în Monitorul Oficial al României nr.650 din 12 septembrie 

2011; 

Legea pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a 

ministerelor (nr.90/2001) publicată în Monitorul Oficial al României 

nr.164 din 2 aprilie 2001. 

Legea partidelor politice (nr.14/2003) publicată în Monitorul Oficial al 

României nr.25 din 17 ianuarie 2003. 


2011

Constanta CALINOIU DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII ...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template ?