Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012 - Revista de Cultura Universala Regatul ...

regatulcuvantului.editii.org

Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012 - Revista de Cultura Universala Regatul ...

Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012


Regatul Cuvântului

N. N. Negulescu

*Ex-director de imagine la

publicaţia "Raţiunea",

*ex-vicepreşedinte al Filialei

Oltenia a Ligii Scriitorilor

Români,

*ex-redactor-şef al revistei

"Literaria",

*initiator prim, fondator şi exdirector

al revistei de cultură

universală "Constelaţii

diamantine",

*laureat cu distincţia "Virtutea

literară",acordată de L. S. R.

Publicație lunară, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români

(serie nouă)

ISSN 2247 - 9716

ISSN - L 2247 - 9716

Al. Florin Ţene

*Preşedinte al Ligii Scriitorilor

Români,

*membru corespondent al

Academiei Americano-Române

de Arte şi Ştiinţe


Membri de onoare:

Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici

Prof.univ.dr.Ion Paraschivoiu, Preşedinte al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, Canada

Prof.univ.dr.Jana Palenikova, Universitatea Comenius, Bratislava, şefă a Departamentului de Limbi Romanice, Preşedintă a Societăţii

Culturale Slovaco-Române din Bratislava

Dwight Luchian-Patton, Director/Publisher, revista “Clipa”, SUA

Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/ Publisher , revista “Clipa”, SUA

Prof.univ.dr.Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog

Maria Diana Popescu, Redactor şef-adjunct la revista „Agero”, Stuttgart, Director la revista de cultură „Art Emis”, Director al

Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis

Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, SUA

Prof. univ.dr.Lidia Vianu,director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Academician, scriitor Eugen Evu

Ambasador,scriitor Petre Gigea-Gorun

Colectivul de redacţie:

- Director/redactor-şef: N.N.Negulescu, membru al L.S.R.

- Redactori şefi-adjuncţi:

Lector universitar dr. Daniela Sitar Tăut, membră a U.S.R.

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, membru al U.S.R.

- Secretar general de redacţie: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R.

- Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R.

- Critic de artă: Prof. dr. Magda Buce- Răduţ

Redactori:

-Prof. dr. Nicoleta Milea

-Violeta Petre, membră a L.S.R.

-Prof. Radu Andrei

-Lector univ. dr. Alina Beatrice Cheşcă

-Sociolog, psiholog Any Dragoianu

-Lector univ. Ovidiu Ivancu, India

-Prof. dr. Nicolae Balaşa,

-Prof.univ. Coriolan Paunescu

- Dr.Gabriela Căluţiu-Sonnenberg,Spania, Editor “Occidentul Românesc” - Spania, membră L.S.R si A.J.S.T, România

Redactori asociaţi:

- Ionuţ Caragea- membru al USR, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Canada,

membru de onoare al Societatii Scriitorilor din Judetul Neamţ

- Gerge Roca- editor şef al revistei Romanian Vip, Australia

- Slavomir Almajan- Canada

- Cătălina Florina Florescu- Prof. dr. în Literatură Comparată, SUA.

- Simona Botezan- Jurnalist de limbă română la Washington DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA.

- Teresia B.Tătaru, Germania

- Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare: Ing. Liliana Elena Slăvoiu

Realizator copertă: Luis Bozgan.

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor.

Creaţiile literare se transmit la adresa: regatul_cuvantului@yahoo.com

Revista poate fi accesata la urmatoarele adrese: http://liga-scriitorilor-romani.com/

http://regatul-cuvantului.toposystem.ro.

Email director/redactor-şef: n.negulescu@yahoo.com

reg.nic1949@yahoo.com

Tel. redacţie: 0351.405.824

Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr.61, Craiova, Dolj, România, cod 200541

La această adresă vor fi trimise cărţile şi revistele în vederea prezentării /recenzării.


4 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Ziarul Miorita USA

CLIPA, cea mai veche revista romaneasca

din Statele Unite in circulatie.

CLIPA, revista independenta de informatie

socio-politica si cultura, editata saptamanal

in Statele Unite ale Americii.

http://www.clipa.com/c8-Din-Comunitate.aspx


5 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie

Adrian Botez, Incantatia cosmica.................................6

Aurelia Gaci, Identitate si performanţă......................10

Ion Lilă, Poezia criticii...............................................13

Roni Căciularu, Întâlnirile mele cu ...........................15

Fikrije Bylykbashi, Poezie albaneză..........................18

N.N.Negulescu, The wedding of the words...............19

Adrian Botez, Constantin Frosin.............................. 22

Ion Pachia Tatomirescu, La inceput..........................34

Eugen Evu, Medalion literar......................................43

Ovidiu Ivancu, Mateiu Caragiale...............................49

Ion Roşioru, De la 96.................................................51

Constantin Popa, Metafizica.... .................................53

Popovici Vasile, Cronică...........................................56

Octavian Curpaş, Biblioteca publică............................57

Sumar

Maggie Butt, Poezii............................................ 60

Eugen Evu, Argumentaţie...................................61

Dan Norea, Poezie...............................................62

Ion Burduşel, Poezii ...........................................63

Baky Imery Vis de furat......................................64

Cristina Maria Necula, Adevarul antologic.........65

Nicoleta Milea, Apocalipsa după........................67

Valeriu Popovici, Obârşia...................................70

Emilia Danescu Zestrea Toamnei...................... 72

George Vicol, Aforisme ....................................76

Petru Gigea Gorun, Turnul Eiffel ......................77

Constantin Lupeanu, 21 iulie 1932 ...................84

Any Drăgoianu, Poezii.......................................86

Pagina epigramiştilor...........................................87


6 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Prof. Dr.

INCANTAŢIA COSMICĂ A UNUI

INIŢIAT:

N. N. NEGULESCU

Avem în faţă poemele unui iniţiat, N.N. NEGULESCU. Un transmodernist

iniţiat. Sunt două volume („LACRIMI DE DIAMANT” – cu o

Prefaţă de Florea Miu - Forma Cuvintelor - şi „OCHIUL DE FOC”

– cu o dublă Prefaţă: una de Harion Voroneţeanul – Calea Regală,

precum şi una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar).

Ambele volume sunt împărţite în câte cinci secţiuni:

I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontică”; 2-„Crucea Sephirotică”; 3-„Pendulul percuţiei opalice”; 4-

„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”.

II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptică”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele

Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”.

Se vede clar, cel puţin, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” - că Poetul N.N. Negulescu ţine

„morţiş” la cifra cinci, în secţionarea pe care şi-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu conţine decât două poeme

(faţă de celelalte patru părţi din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar...TREBUIA să se işte, şi a cincea

„secţiune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!!

Şi orice iniţiat are toată dreptatea de partea sa, în ce priveşte grija şi respectul (dus până la adoraţia pythagoreică!), faţă

de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ - „Numărul CINCI al Literelor şi 15 al

Căilor – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii şi a Religiei;

Pentagrama Angelică şi Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon) – este, deci,

CIFRA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII REGAL-COSMICE, CIFRĂ A CONTRASTELOR DEMIURGICE

SUPREME ŞI A NUNŢILOR COGNITIVE SUPREME!

Este „semn al unirii, număr nupţial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dicţionar de simboluri, vol. I) – dar şi

număr al Centrului! - deci, al Armoniei şi Echilibrului! „Cinci este şi simbolul Omului (având braţele desfăcute,

acesta pare dispus în 5 părţi sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjuncţia dintre 2 (număr

feminin) şi 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism şi creştinism, este simbolul sintezei şi

al Treptelor Iluminării-Revelaţiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate şi semantizate,

întru eternitatea Învierii, de către Hristos-CENTRUL!).

Din punctul de vedere al conţinutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale secţiunilor, cât şi ale poemelor!) sunt

de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantaţie/VIBRAŢIE CONTINUU-DEMIURGICĂ (PARASHABDA

brahmanică!), aşa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanţi” invocă,

identifică, şi reprezintă/actualizează eternul AUM/Omul Divin.

...Cum se defineşte Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CĂUTĂTORUL TĂCERII MISTICE – adică, Ucenicul

Supremei Aflări: „Eu caut în mine/tăcându-mi roza tăcerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în

creştinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica

Floare cu 1.000 de Petale...!

Numai prin simţirea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, şi pentru om („precum în cer, aşa şi pre pământ” –

sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce

este jos”), „Marile Ierarhii” şi „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERĂ platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului

(„Din măreţia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/ – zice;/ – zice;/fluturii monahi ies

din gânduri” – cf. Din măreţia sferelor, p. 14; „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICĂ, iar „în-spre”

este DINAMISMUL LOGOS-ULUI – FLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care,

prin metamorfotica crisalidă, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE ŞANSE astrologic, alchimic

sau al Kabalei!) : „Şi-n vibraţiile/Marii Ierarhii/îmi devin sferă a sunetului,/îmi devin sferă a culorilor,/îmi devin

temelie/a puterii începutirilor/din substanţa opalică/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9).

OPALUL are semnificaţii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individul să-şi descopere/reveleze ADEVĂRATUL EU,

-N.N. Negulescu, „Lacrimi de diamant”, Ed. Autograf, Craiova, 2005.

2 -N.N. Negulescu, „Ochiul de foc”, Ed. Autograf, Craiova, 2008.


7 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

“stimulând originalitatea şi creativitatea” (cf. www.semipretioase.ro).

ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii"), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol

Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), KABALA (cea mai veche tradiţie - caldeeană,

egipteană şi ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circulaţia energiei prin Sistemul Solar

este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu:

“Pe măsură ce Forţa Vieţii se manifestă, ea exprimă noi calităţi precise. Pornind din punctul superior Kether

(Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (Înţelepciunea). Binah (Înţelegerea),

Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuseţea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundaţia) şi,

în final, Malkuth (Împărăţia), care este a zecea Emanaţie.

Între limbajul şi simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, şi Arborele Vieţii, pe de alta, există o corespondenţă

strânsă. Primele trei Emanaţii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emanaţie, găsim corespondenţa

cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate şi caracteristicile asociate acestora în astrologie:

Binah - SaturnTimpul, scleroza, bătrâneţea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiinţe. Hesed - Jupiter-Măreţia şi

strălucirea, guvernarea, justiţia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burgheziaGheburah - Marte-Lupta,

războiul, violenţa, forţa. Tifereth - Soare-Viaţa, dragostea altruistă, sănatatea, aristocraţia. Netzach - Venus-Emoţia,

sentimentalitatea, plăcerea, atracţia erotică, artele. Hod - Mercur-Cunoaşterea, inteligenţa, energia mentală, cărţile,

şcoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod - Luna-Inconştientul, naşterea, căminul, femeia ca mamă, mulţimea,

democraţia. Malkuth - Pământul-Manifestarea cea mai densă şi cumulul tuturor calităţilor enumerate mai sus. Şi

mai ştim că: Cabala împarte omul în trei părţi fundamentale:

1.Nefes - corpul eteric sau principiul vieţii, ce stă la baza corpului fizic şi al existenţei concrete. Nefes este forţa care

contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămânţa bărbatului când se uneşte cu

soţia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său;

2.Ruah - suflu, viaţa, sufletul format din corpul dorinţelor şi mentalul concret, este un mediator între nefes ţi nesamah.

Ruah nu este atât de sensibil la influenţele lumii exterioare ca şi nefes şi cuprinde personalitatea sau ego-ul.

Plutind între activ şi pasiv, între interior şi exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit şi materie, unind în om

lumea internă cu cea externă;

3.Nesamah - arborele vieţii" - este spiritul ce cuprinde voinţa, inteligenţa şi memoria. Este în legătură cu Divinitatea,

astfel că ruah şi nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă viaţă lui

ruah şi nefes.

Nefes şi nesamah sunt esenţe diferite - ca uleiul şi apa - între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest

motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneşte. Nefes, ruah şi nesamah nu sunt complet distincte şi separate,

ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deşi sunt successive, se topesc una în alta. După moartea

biologică, nefes, ruah şi nesamah se separă de trup şi se înalţă, fiecare în sfera de unde a venit” – cf. www.opalastre.ro.

„Până la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din

Arimateea/să umplu drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” - sinonimul Iniţierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34.

...Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage şi domnia (aparent, oximoronică!)

a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie

a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (FĂPTUIREA cognitiv-ontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului

Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiinţa lumii/care se dezmărgineşte” (cf. Îmblânzirea Focului,

p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiinţei Umano-Divine şi Lumii!

...”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împărăţii/seniorii smaraldului/mă

caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Viaţa GLORIOASĂ, de Dincolo de

Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic şi ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa

alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele ţesute/pe văi retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii

de seri, p. 12).

SMARALDUL :”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare.

(…)Chezăşie a fertilităţii(…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp.

(…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(...). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul

derii acestuia, un smarald (...). Piatră a cunoaşterii secrete(...). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi


8 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt,

idem).

Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL...pe care

Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara EVALAC” (probabil, Maramureşul VALAHILOR

CTITORI!...datorită lor, a apărut Ţara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA

VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/Ţara-cea-VERDE, se pare…oricum, la druizii

din “Ţara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi…: OCULTATĂ SACRU!) – Regatul Regelui Arthur!

...Oricum, cunoşterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare

ANDROGINIC-ARMONICĂ: „daţi-mi sunetul liniştii unice/întru limpedea solemnitate/a

nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13).

...Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic - „cel dinainte de toţi zeii”: „Sunt născut înainte/de

vremea care se năştea” – cf. Naşterea dintâi, p. 17), se produce Revelaţia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare

de Cosmos şi a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet şi Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) :

„Aşa, încântător de nevăzut,/la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias);

„Doamne,/este primăvara biblică!/şi embrionii îngerilor/luminoşi/îmi vor sălăşlui inima” (cf.

Primăvara biblică, p. 23); zeităţile sunt „îmbrăcate în lotuşii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31); până la

ICONARUL VEŞNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii

omeneşti,/mă vedeam înălţat/pe aripa sunetului/de iconarul veşniciei” – cf. Pe Aripa Sunetului, p. 37) şi la Mumele

Logos-ului: „O, Doamne,/privesc şi ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică

/din rădăcini originare” – cf. Familii de limbi, p. 73).

Astfel, prin Iniţierea în Arborele Sephirotic al Fiinţei Cosmice, se produce Re-Sfinţirea, întru ORFEUL Re-Armonizator

al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În strălucirea/cântului

tău / arbore sephirotic,/limba mi se împodobeşte/cu ambrozia/ slăviţilor crăişori” (cf. Împodobirea Limbii

– p. 79 – „crăişorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronaţi de oameni, dar purtând aureole de la

Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slovă şi

Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea

Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (...) IOD străluceşte/peste întinderea strălucirii,/arborele Universului” (cf.

Zi înaltă, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, şi iniţiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îşi ia zborul, alertant, dintre

noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată LOGOS - /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vieţilor arzătoare/din inimi/zbor

Visul Tău/din interiorul Cercului,/zbor măreţia/întreitei recunoaşteri,/zbor ashramul/gravat/de cele şapte raze,/zbor

Taborul,/cu aripile Vărsătorului” (cf. Tată Logos, p. 88).

***

Vizibil influenţat de proiecţiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere

al eficienţei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficienţă, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce,

evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, într-un

ritm perfect al Armoniei Sferice.

Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează

într-o apoteoză steiner-iană/antropozofică!

Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evoluţie spirituală a Pământului:

1-perioada polară;

2-perioada hiperboreeană;

3-perioada lemuriană;

4-perioada atlanteeană (şi postatlanteeană), sugerându-se, ulterior, şi „cele 7 rase” şi cele „Şapte Epoci de Cultură”

– cf. Rudolf Steiner - Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egiptochaldeană,

greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea...).

„Ies din naşterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/şi cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia

puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacăra splendorii/Su-


9 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

fletului Arian (...) Se fac curcubeie/şi urcă, urcă/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e nouă?/întreb

viaţa înaripată/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Mişcă cheile/vechilor Sfere/şi întinde rădăcinile/dimineţii

căzute în genunchi” (cf. Viaţa Înaripată, p. 110).

De ce cade „dimineaţa” - „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numeşte „Locul cu PATRU

RĂSĂRITURI” – şi este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea

noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit şi tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiată, chiar din „rădăcină” (de la a

doua „frângere” COMPLETĂ a Fiinţei, după GLEZNĂ... – ...şi Prima „FRÂNGERE” ÎNTRU CRUCE: Prakrti reunificată,

funcţional, cu Purusha)!!!

Însăşi Lumina Originii se închină...SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI

LUMII/LUMINII!

...Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseşte „carnea”, simţirea autentică, din

primul volum. Totul, în poemul citat (parţial) mai sus (Viaţă Înaripată), pare o înşiruire, iar nu o trăire. O consemnare

de „jurnal de bord”, febrilă şi rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mulţi!) unui/unei...EK-STASIS!

...Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuşi, metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice („O

pădure de umeri /caută-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „fărâmiturile cuvântului” – p.

31, „alergau pe cărările/cerbilor/speriate sub/sinusoida şarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin

furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigranaţi” – p. 119 etc. ) - dar care nu pot sugera...”ceva mai înalt decât înaltul”!

În plus, e mai puţin evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Beţiei de Lumină, năucitoare!

Un singur poem convinge, nu prin Lumină (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumină, după Iniţierea din Lacrima de

Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită... – poemul Desculţi (p. 131): „Fratele meu Sufle

tul/umblă desculţ!/Şi mă întreb/în Biserica naşterii: pe ce mai călcăm, Doamne?/că, uite, am venit/să ascult tăce

rea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131.

Da, este consemnată, clar, criza celui care conştientizează că a ajuns la CAPĂT – indiferent unde ar fi capătul acesta –

în cer ori pe pământ...Cine nu mai „calcă”(măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la...”plutirea

eternă”, adică, la condiţia non-terestră, a-cordă/anti-cordă!

Chiar nu ştim a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume),

Iniţiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme...”şi-nc-o vreme”...?!

...Apoi, într-un târziu, ca şi cum ar fi uitat de ele/volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic...Poate.

Criza din poemul de mai sus (Desculţi) ne face să credem că Iniţiatul întru Cer va avea o şansă, precum Kesarion Breb,

al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaştina Augusteonului, poate...

...VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speranţă de „pipăire (penibilă,

dar teribil de UMANĂ!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană!

...Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate

templieră, a Iniţiatului N. N. Negulescu: „(...) cormoranul ţâşneşte /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/LI-

TEREI CHINONULUI” (cf. Poemul luminos, p. 68).

În ciuda titlului, poemul nu evocă DELOC lumina, ci blestemul fruntaşilor TEMPLIERILOR (primul prizonier –

JACQUES DE MOLAY!), închişi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul

castelului de la Chinon!

„Litera (de pe pereţii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism

viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradiţional, şi atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui

şi a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali şi pentru posteritatea lor. Ei nu şi-au dat

seama că ordinul, fiind la sfârşitul ciclului lor de existenţă, căzuse sub dominaţie demonică. Proba cea mai evidentă

a acestei situaţii constă în faptul că Templierii foloseau acţiuni de MAGIE NEAGRĂ” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul

Sfâşiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon, Institutul European, 1993, p. 105).


10 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

...Aşa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mulţime a apărut

un aşa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toţi cei prezenţi la hidoasa

execuţie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”...

...Adică, al demonizatului JACQUES DE MOLAY...ars pe rug, cu „tovarăşii” săi cei demonizaţi, dimpreună, „în ziua

de , iar nu pe 18 martie 1314” - cf. www.osmth.ro, Marele Priorat al României, Obedienţa

Regulară de Porto, art. La ce dată s-a produs supliciul lui Molay?, de Cav.CRISTIAN TIBERIU

POPESCU, Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir” !

...Două cărţi ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Aşteaptă să le reluăm hermeneutica, mereu, la nesfârşit: NUMAI

aşa vom afla Taina despre Lume şi despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substanţierii - SINEA

COSMICĂ!

Numai aşa INIŢIATUL (Poetul - N.N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Veşnicia

Învierii, îşi va fi împlinit Luminata lui MISIUNE, faţă de Om, Omenire – faţă de Creator şi faţă de...mirabila, eternenigmatica

Lui Creatură, care (după ce a văzut, precum Lazăr cel Înviat – Minunile Paradisului!) - nu-şi mai poate

curba, spre jos, Fiinţa-CAPUL-Duhul, înapoi, spre Pământ... - ci aşteaptă Efectul ORFIC-Sărbătoarea-fără-de-

Sfârşit, Efectul de Transcendere a MUNŢILOR, în Unicul Munte-MERU - efectul de anulare a ultimei rămăşiţe de

tânjire, perversă-diabolică, după borboros-ul „arginţilor lui Iuda”, după starea de „părere” - efectul desprinderii de

contingent, întru CERTITUDINEA SACRĂ a „viorilor de sărbătoare”: „Dacă se dilată munţii/topind peste noi

arginţii,/mi se pare, mi se pare/că-s viori de sărbătoare” (cf. Dacă vin..., p. 132).

Identitate și performanță într-un surprinzător univers romanesc

Eliza Roha:

“Îndrăgostiţi de arta cuvântului”/ Editura „Betta”, Bucureşti 2012

“Eseuri şi alte povestiri”/ Editura Betta, Bucureşti, 2012

Între 1983 şi 2002, doamna Eliza Roha a scris mai multe piese de teatru, dintre care unele i s-au

jucat la teatre din provincie; în volum, a debutat cu poezie: “Profeţie”, Ed. Betta, 2008 iar în

proză cu romanul ”Întâlnire la Castel”,ed.Betta, 2000.

După o primă experienţă a universului liric, părăseşe şi poezia, dedicându-se, după anii 2000,

prozei în diverse variante: roman istoric, policier, roman erotic, roman de introspecţie analitică.

Din anul 2005 până în prezent, a scris douăsprezece romane, iar în toamna acestui an, 2012, poate să aniverseze trei decenii de la

debutul petrecut pe scenă. Între timp, a abordat noi genuri şi specii literare: creaţia pentru copii, eseul şi critica literară. Câteva

lucruri ies la iveală. Paradoxal, între 1990 şi 2000, d-na Eliza Roha nu a scris nimic, dar ulterior acestei date, se conturează ca unul

dintre scriitorii cel mai bine definiţi, apăruţi după revoluţie, în special cu ciclul romanesc „Fata din pomul cu mere”.

Ultimele două cărţi: „Eseuri şi alte povestiri” şi „Îndrăgostiţi de arta cuvântului”, 2012, marchează o epocă de

conştientizare a creativităţii, de interogare a posibilităţilor artei cuvântului şi portretizare a unor scriitori prieteni, comilitoni pe baricadele

mereu active ale scripturalităţii. Eseurile sunt mărturii de credinţă: declaraţii de iubire şi confesiuni despre lumea dispărută

a Bucureştilor de altă dată care au fundamentat universul narativ al romanelor sale.

Etapele iniţiatice şi de confirmare ale creaţiei există în evoluţia interioară a fiecărui creator, evident cu manifestări şi consecinţe diferite.

La început autorul scrie, scrie şi încă nu ştie cum scrie, dar cântă fără complexe, ca privighetoarea. Însă vine o vreme, mai

devreme sau mai târziu, când începe să se întrebe de ce scrie şi la ce foloseşte efortul său de sporire a cantităţii de maculatură a lumii.

Vine o vreme de conştientizare a actului artistic, de a-l pune pe harta sufletească, de a răspunde unei atitudini mirabile, şi

atunci, scriitorul îşi aminteşte când a luat prima coală albă de hârtie, a scris pe ea câteva cuvinte, după care cu disproporţionat

efort, a mototolit-o ca să nu mai devină dreaptă niciodată. Sau poate a păstrat-o (şi o păstrează şi acum) în dosare stufoase bine

cronologizate şi ferite de lumina care voalează intenţii neprihănie. Nu există un om mai trist pe lume decât un scriitor care s-a lăsat

de scris, sau poate chiar mai nefericit decât el este omul care nu răspunde la bună ziua.

Doamna Eliza Roha, după exerciţii dramatice şi încercări poetice, difuze în timp, a început să scrie proză în anul 2000, la 54 de ani,

când a început o vastă cronică a societăţii româneşti din secolul XX sub titlul „Fata din pomul cu mere” cuprinzând

romanele: „Deceniul obsedat”, „Femeia în verde”, „Zodia Proscrişilor”, „Destine în derivă”, ieşind din

ciclul unitar, autoarea a scris alte romane( ”Patru zile în paradis”, ”Insomniile unui prinț valah”, ”Locul de lângă icoană”,


11 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

”Asasinat la Cracovia”, ”Capcane”,” Formula matematică a iubirii”, Chipuri de apă”, ”Ultimul om”) în diverse formule

stilistice (romane de aventuri, erotice, de introspecţie). Cărţile sale serioase, de profundă semnificaţie, au atras o serie de cititori

performanţi şi critici literari precum: Vasile Băran, Vladimir Alexandrescu, Victor Bibicioiu, Crina Bocșan, Mircea Ghiţulescu,

Emilian Marcu, Emil Lungeanu, Constantin Stan, Alex Ştefănescu, Constantin Codrescu, Ştefan Mitroi ş.a.

În chip evident, scriitoarea iubeşte oamenii şi se implică în dezvoltarea lor sufletească care este o zestre astrală absorbită din

veşnicie.

Iată ce scrie autoarea: „Chiar dacă viaţa pe pământ este efemeră, nu trebuie considerată ca de neluat în seamă. În planul existenţelor

energetice, îşi are locul său bine definit, de neînlocuit, cu un farmec unic, ce nu poate fi egalat, al sentimentelor de tot felul,

răspândite pe o întinsă gamă a simţirilor: seducţia incontrolabilă a puterii orgolioase, egoiste şi inconştiente, incapabilă să prevadă

consecinţele actelor sale; dezastrul durerii, disperării, al umilirii, apoi purificarea trupească şi sufletească prin suferinţă şi smerenie,

urmată de pocăinţă şi acceptare, toate culminând cu cele ale iubirii aproapelui, ale devotamentului, solidarităţii umane, iertării şi

bunătăţii, ale înţelegerii şi compasiunii. Iată câteva motive pentru care viaţa poate atinge sublimul şi merită trăită, atâta câtă este ea

– un chip alunecător pe apa timpului.”

Ambele cărţi şi, îndeosebi, „Îndrăgostiţi de arta cuvântului” echivalează cu „Cartea cu prieteni”, formulă mai

nouă de a portretiza oamenii cu care se întâlneşte şi vibrează pe aceeaşi lungime de undă spirituală şi afirmă disponibilităţi

sufleteşti armonizabile şi afinităţi elective.

Din punctul de vedere al istoriei literare, mai veche rămâne cartea cu duşmani, a opoziţiilor şi confruntărilor, reprezentate în

volume de polemici şi pamflete.

Autoarea crede în destin şi predestinare scriitoricească, în ideea că Puterea Divină urmăreşte şi corijează evoluţia noastră

pământească, ne favorizează şi ne pedepseşte ca un tată Patern şi Etern. Credinţa sa este puternică şi adevărată, atât de adevărată,

atât de puternică încât chiar sesizează care Dumnezeu intervine direct în viaţa sa. Anumite pasaje din carte îmi amintesc de marile

fresce de la Catedrala din Santiago de Compostella în care Maica Domnului cu un deget îl ajută pe credinciosul său Sfântul Iacob

să arunce stâncile imense, de două, trei tone, de pe ziduri asupra necredincioşilor care asediază cetatea.

În confesiunile doamnei Roha se petrec minuni la tot pasul, spaţiul se comprimă iar animalele vorbesc exact ca în proza lui Vasile

Voiculescu. Aşa zicând, minunile, miraculosul se petrec mai degrabă în memorialistica sinceră şi nu în cărţile propriu-zise, în

universul ficţional. Sigur, e o exgerare, dar şi un semn că autorul credea în fantasmele sale, într-un destin marcat de intervenţii

divine.

“Eseuri şi alte povestiri”, Editura Betta, Bucureşti, 2012, este un volum experimental (pe spaţiul prozei scurte)

în întinsa operă a doamnei Eliza Roha, operă deschisă tuturor experimentelor şi operă victorioasă pe toate tărâmurile

specifice ale speciilor şi genurilor literare, de la dramaturgia clasică, trecând prin poezie publicistică, memorialistică şi

performând în roman.

Specia aceasta a publicisticii periodice, ilustrată de rubrica fermă în publicistica periodică este foarte exigentă şi

capricioasă, ţine de prezenţa fără pauză şi fără umor în paginile unei reviste care apare mai exact ca mersul trenurilor.

Deci, fie în “Cronica Fundaţiilor”, “Mesager literar”, doamna Eliza Roha îşi onora prezenţa şi onora paginile

publicaţiilor cu aceste texte care, acum, apar în alte contexte, în afara sărbătorilor şi comemorărilor şi lipsite de

diversitatea publicistică a magazinelor periodice. Astfel de articole şi studii marchează prezenţa socială a scriitorului, de

obicei solitar şi retras, tocmai pentru a elabora cu iubire şi trudă “capodoperele” sale literare.

Deşi, aparent, nediferenţiate între ele, cam de aceleaşi dimensiuni şi fără o marcă tipologică, textele sunt totuşi diferite:

unele sunt povestiri, ficţiuni de domeniul imaginarului, altele sunt confesiuni sentimentale întâmplătoare, altele se

înscriu într-o memorialistică organizată, altele sunt reportaje din mijlocul unor evenimente cruciale (de exemplu,

cutremurul din 1977). Sigur unitatea stilistică se păstrează, dar variaţiile de formulă narativă dovedesc tocmai

posibilităţile de desfăşurare pe spaţiu romanesc, încât unele texte trimit direct la romanele sale cunoscute. Unele scene

sunt de o mare putere de sugestie şi admirabil regizate, precum ceea în care mica comunitate este anunţată că strada lor

va fi demolată. De asemenea, impresionantă rămâne şi secvenţa cu acea cunoştiinţă care vine în vizită imediat după

demolare şi care, astfel, pierde legătura cu prietenii săi.

„Coşmarul” e o viziune apocaliptică, o evadare din fantasmagorie, un excelent text narativ, diferit de ceea ce scrie în

mod obişnuit d-na Eliza Roha. Evadarea aceasta în fantastic, pe fundalul unui Bucureşti real şi toate detaliile dovedesc o

forţă vizionară nefolosită.

Un gen de proză eseistică şi estetică care are ca subiect chinurile artei şi destinul artiştilor. Nu este o proză obişnuită,

uneori devine confesiune publicistică (comemorare Eminescu) sau memorialistică explicită. Oricum, în schiţe, în eboşe,

în povestiri de mici dimensiuni se află concentrate subiectele viitoarelor romane şi prind contur eroii virtuali.

Sunt foarte frumoase începuturile povestirilor, incipit-urile textelor, foarte incitante şi promiţătoare, indiferent de

virtualele dezvoltări, prezumţiile narative, mustind de generalităţi fertile ori de portrete convingătoare.


12 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

În bună măsură,

„Ultimul om”, volumul recent al

doamnei Eliza Roha, constituie un

experiment textual, un roman de

profunzime, fără echivalent în

imediatitatea literară. Preluând

ideea introspecţiei de adâncime

psihologică, autoarea descoperă

zone specifice şi în trepte până la

coborârea deplină în abisurile

conştiinţei scindate a omului

recent, postmodern, rămas

neîmplinit şi deficient în unitatea

structurală a fiinţei. Unde înainte

totul părea ascuns şi misterios,

apare o revelaţie sublimă care

iluminează totul, aduce soarele în

zona tenebrelor în care înainte

bântuia întunericul.

Cum personajele romanului

călătoresc firesc, cu familiaritate

pe tot globul, la fel autoarea îşi

etalează cu dexteritate diverse

metode şi formule scripturale,

însă, toate converg într-o

desăvârşită unitate stilistică.

Aureliu Goci

Sub acest titlu neutru şi banal se ascund „eseuri,

povestiri & poezii”, pe un teritoriu în care

autoarea îşi demonstrează uriaşul său talent,

descătuşat şi dezlănţuit târziu, disponibilitatea sa

de maximă performanţă, atât în poezie, cât şi în

povestire, atât în reportaj, cât şi în roman.

Sobrietatea, ca şi disponibilitatea şi

eficienţa stilistică performează un fel de lectură

agreabilă care te apropie de text şi te face să-l

termini, fără să realizezi instantaneu că ai citit

două sute, trei sute sau cinci sute de pagini. Şi cu

cărămida în mână, nu rămîne decât să te

minunezi că, totuşi, acest tom impozant l-ai

parcurs filă cu filă…

Aureliu Goci despre

romanul “Ultimul Om”


13 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

POEZIA CRITICII

Am descoperit, dragi cultivatori de poezie şi proză pe ogoarele literaturii

romane, un scriitor disimulat în spatele textelor lui pseudo-critice (vezi

Odobescu!), care sînt, mai degrabă, poetice. Un text critic este indigest, autorulcritic

rîvnind să aibă el ultimul cuvînt şi să prindă cu un bold firavul fluture în

panoplia cu molii! Dar literatura este viaţă clocotitoare, nu o pojghiţă de gheaţă

pe care alunecă balerinele ieşite la pensie! Texte critice sînt greoaie ca definiţie,

definiţii, datări, evaluări, condiţionări pe calapoadele patului lui Procust, pentru

că nici un scriitor nu se poate înscrie într-un curent, conştient find că, procedînd

astfel, dacă va înnota împotriva curentului, va fi ejectat în abisurile credinţei

unor critici ce cred că datorită lor se învîrte soarele în jurul cîmpiilor pe care

strălucesc florile toamnei!

FRANŢA

Mari cititori/povestitori de literatură au fost G. Călinescu, Al.Piru, Ion Rotaru, care aveau un farmec absolut al scriiturii,

farmec pe care îl regăsesc, cu plăcere, la scriitorul (pentru că nu-l mai pot numi critic!) Constantin Trandafir! Ce

nuanţe... ce plăcere de a nara devastatoare, pentru că, dacă actul scriiturii nu ar fi fascinant, nimeni nu ar mai toci

podelele eternităţii! „1989 – vedere din provincie”, „Cititul prozei – De la 1960 pînă azi”, „Scriitori şi teme –

Conversaţie în bibliotecă”, „Cititul cărţilor – poezia – De la Nichita Stănescu pînă azi” (inspirat titlu şi definitoriu pentru

istoria literaturii romane!) Constantin Trandafir, fiind un scriitor-critic remarcabil, are uneltele necesare pentru a analiza

construcţia unei catedrale care, uneori, a început a fi construită de la acoperiş, pentru că şi această atitudine poate genera

spaţii lirice! Graţia frazei fiind bine şlefuită, ea naşte o puritate absolută a analizei neromanţate, fără volute lipsite de

substanţietate!

Dar, ca să nu se creadă că eu construiesc catedrale de nisip, ia să vin cu cîteva citate/argumente, pentru că trebuie să

avem întotdeauna pietrele pentru ridicarea templului la îndemînă şi nu cine ştie în care colţ al planetei literaturii! Viaţa

de zi cu zi! Trezitul de dimineaţă, plecarea la şcoala unde este profesor, grijile zilnice, fetele, nevasta, colegii,

cancelaria, inspectorii care îi terorizează pe toţi cu inepţiile lor dogmatice... iată o lume vie, palpabilă! Dar să luăm anul

1989 de la început: „1 ianuarie Ora zero. Păcat că nu ninge. Dar la noi, la Cîmpina, în provincia asta mică,

sentimentul sărbătorii e tradiţional, nu s-a şters complet cu tot efortul tovărăşesc de mai bine de 40 de ani.” (...)

„Pregătirile au fost superbe şi dramatice...” Nu răzbate de aici sentimentul emoţionant de poezie? Apoi ni se destăinuie

autorul, care vine, ca în marile romane, cu comentariile lui dramatico-subtile: „În noaptea asta sfîntă «ne-au dat» «n»

apă caldă şi am putut face baie, ehe, ca boierii.” În altă parte, zice cu nostalgie parcă: „De-atîta mîndrie („a eroinei

polimerice”) adorm cu greutate.” Dar subtilităţile de-abia încep: „Am tonusul bun deşi breasla dăscălească urlă de

groaza unei brigăzi ministeriale şi judeţene. Cică vor descinde vreo 60 de capete şi vor sta două săăptămîni, zic unii, o

lună de zile, se alarmează cei mai panicarzi. Nu mai pleacă deloc, adaug eu.” Nu e aici dulceaţa gîndirii în stilul lui

Caragiale? Ironia fină, subtilă, asumarea disperată a grotescului gîndirii? Şi, mai jos, ne aduce cu picioarele pe pămînt şi

cu capul în nori: „Şi dă-i şi luptă.” Sprea sfrşitul lunii ianuarie, autorul recidivează la modul exemplar, înţelegînd de

unde ne vine ideea să ne exteriorizăm cu o brutalitate melancolică: După „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, cade şi apogeul,

magnific, ca în Valkiria: „Fac rost de nişte carne de vită.” Şi, mai prin februarie (auzi aici poezie pură, nefalsificată):

„Tinerii Borza şi Biţă ne însoţesc în nocturnă, că se face economie la luminaa electrică şi nici măcar luna nu ne mai

ajută...” În ziua de 3 martie, vineri, îl pomeneşte pe Vladimir Visoţki”. Mare poet, care umplea pieţele publice ale

Rusiei cu spectacolele sale şi se pare că tovii l-au ajutat să treacă în eternitate... lăsînd-o înlăcrimată pe Marina Vlady.

http://www.youtube.com/watch?v=PIFPmjvZ39M&feature=related

„Vladimir Semionovitch Vyssotski (en russe : Владимир Семёнович Высоцкий)1, né le 25 janvier 1938 et mort le 25

juillet 1980, est un grand auteur-compositeur-interprète et un acteur de théâtre et de cinéma soviétique.

En 1969, Vyssotski se marie avec l'actrice française d'origine russe Marina Vlady. Celle-ci connaît bien les nuits de

travail de Vyssotski, se réveillant, marmonnant quelques mots et se dirigeant vers son bureau pour écrire debout sur ce

qui lui tombe sous la main. Grâce à son mariage avec Marina Vlady, Vyssotski a l'occasion de sortir d'URSS, de se

rendre en France, aux États-Unis ou encore auMexique en avril 1977, et d'y enregistrer quelques disques, dont un

interprété partiellement en français, paru chez Polydor, mais pas encore édité en CD. Comme Alexandre Vertinski un

demi-siècle plus tôt, il ne pouvait s'acclimater dans un pays étranger, et rentrait rapidement après chaque départ. Le


14 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

travail constant (d'acteur et de chanteur), le manque de sommeil, l'alcool et le tabac, ainsi que les interdictions et la

non-reconnaissance officielle du chanteur, laissèrent beaucoup de traces. Vyssotski mourut en 1980 d'une crise

cardiaque à Moscou à l'âge de 42 ans en pleinJeux olympiques. Malgré le silence des médias, une foule de 200 000

admirateurs lui rendit un dernier hommage à son enterrement. Certains chanteurs, comme Boulat Okoudjava et Youri

Vizbor composèrent une chanson d'adieu en sa mémoire. Le chanteur politique polonais Jacek Kaczmarski, qui s'était

en partie inspiré des chansons de Vyssotski, rédigea à cette occasion Epitafium dla Włodzimierza Wysockiego(Épitaphe

pour Vladimir Vyssotski).”

Iată cum se scrie istoria cea histerică şi de aceea am făcut această paranteză! „Cu eforturi, facem rost de puţin salam de

Sibiu” Mereu am vrut să aflu cum fabricau salamul ăsta, dar nu am reuşit niciodată să aflu cînd sacrifică Sibiul!” 15

martie, miercuri: “...inundaţia de la avocatul Şercău. Nemernicii opresc apa dimineaţa, apoi îi dau drumul şi bieţii

oameni nu mai ştiu cînd este şi cînd nu este deschis robinetul.” Sărim în aprilie! Să crăp dacă nu aş putea să citez

întregul volum, dar s-ar supăra autorul pe mine definitiv şi total! (Sic!) Verva este în toi: „Au dispărut şi «tacîmurile»”,

şi oasele, şi copitelele, «adidaşii». Au ieşit urzicile, dar puţine şi scumpe, că-i secetă...” Mi-am amintit astfel că intram

în măcelăria din Piaţa Dorobanţi şi întrebam, timid: „Aveţi adidaşi?” Răspunsul măcelarului: „Avem, dom scriitor!”

Eu: „Mărimea 42 aveţi?” Şi măcelarul: „Să moară mama dacă nu m-a tîmpit cu prostia asta de mai bine de un an!” Il

invitam la o bere şi îi trecea supărarea! A murit, bietul om, imediat după răzmeriţa (din decembrie) cu voie de la poliţie,

vorba lu’ nenea Caragiale, tatăl nostru spiritual. Dar lovitura de graţie vine în 20 decembrie: „Ghiţă Corbul, care n-a

mai fost în capitală de vreo 20 de ani, merge să-şi cumpere sacou (...)!” Fascinant! Fraza asta spune mai multe decît un

metru cub de comentarii! Şi mărturisesc, în ciuda încărcaturii frazei cu un tragism bine chibzuit, că am rîs cu lacrimi!

Mai mult, este o onoare pentru mine... marturisesc fara teama ca uitasem o multime de amanunte ale vieţii literare... şi

parcă asistam (în timp ce citeam) la discursurile lui G. Călinescu la Universitate, cînd şi holurile erau ticsite de studenti!

Am fost prieten cu Piru, cu Ion Rotaru (care mi-a fost si naş - mi-a botezat un puradel şi, peste ani, cînd a vrut naşul s-o

vadă pe doamna Mara Nicoară, aceasta i-a transmis prin portar ca nu il cunoaste... si a murit nasul cu regretul acesta in

suflet !) - da' uite ce voiam sa va spun: lectura scrierii Dvs este delicioasa, pentru ca este parfumata cu un delicat

sentiment de umor, ce face intotdeauna bine! Cum zicea Confucius: Cine nu cunoaste valoarea cuvintelor, nu ii va

cunoaste niciodata pe oameni ! Omul si Opera, nu-i asa?

-------------------------------

(va urma)

Multumind colaboratorilor noştri permanenţi, neobosiţii culegători Dan Lupescu, Dimitrie grama, G.H Manea,

Corneliu Berbente, Octavian Alexandru, Virgil Ciucă, George Roca și Moldoveanului cu Blog, trecem la partea a treia a

acestei culegeri de folclor internet reproducând o filă dezgropată din umorul de altă dată:

Sărmanul Brejnev e pe moarte

La căpătâiul său la pat

Din lume cei mai mari profesori

Spre a-l salva, s-au adunat

E fără nici o îndoială

Ei au făcut tot ce-au putut

Dar diagnosticul e sigur

Bolnavul clar, este pierdut

Deci marii medici ies afară

Şi cheamă-ndată la spital

Pe cei opt-nouă şefi de vază

Din comitetul lor central

Soseşte printre ei şi-acela

Care va fi urmaşul său

Şi care-ntr-una îşi exprimă

Teribile păreri de rău

La căpătâiul lui Brejnev de Sadi Rudeanu

Deci intră ei la bietul Brejnev

Şi mai pe urmă lăcrimând

Se-apropie de bolnavu-n comă

Şi îl sărută toţi pe rând

Apoi şopteşte-ncet urmaşul

Cel ce va fi şef în partid

Privind duios la cel ce moare

-Ah prea iubite Leonid

Sunt ultimile tale clipe

Desigur vei pleca în rai

Dar vreau să ştiu, poate-mi vei spune

Ce ultime dorinţe ai ?

Oftează Leonid sărmanul

Deschide ochii şi clipeşte

A înţeles ce i se cere

Şi iată în sfârşit, şopteşte:

...Doresc întâi dacă se poate

Şi vreau să ştiţi, la asta ţin

Să mi se pună o statuie

În holul mare în Kremlin

Toti cei prezenţi discută-n şoaptă

Strânşi într-un colţ, analizează,

Dacă dorinţa exprimată

E justă şi nu deranjează

În fine, toţi şi-au dat acordul

Iar viitorul şef rapid

Se-apropie de pat şi spune

-Ai aprobarea Leonid !

Acesta fericit zâmbeşte

-Dar ştiţi, aş mai dori ceva

Să-mi poarte numele o stradă,

Sau vre-un cartier din Moscova

Din nou se-adună cei de faţă


15 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Discută cu înfrigurare

Şi iată că dorinţa-doua

Primeşte şi-asta aprobare

Dar înainte de a trece

Măritul Brejnev în nefiinţă

Îl cheamă pe urmaş şi-i spune

-Mai am o ultimă dorinţă.

-În fine,spune succesorul

Hai spune-o, să te auzim

-Să mă-ngropaţi,oftează Brejnev

-Ei ,unde ???...la ....Ierusalim

Rămâne uluit urmaşul

De-aceasta ultimă dorinţă

Şi-n fine cei prezenţi acolo

Se-adună iaraşi în şedinţă

Discuţia acum durează

Mai mult şi e înfierbântată

Căci unii-s "pro" şi alţii contra

Problema e mai complicată

Trec două ore, trei şi patru

Nici un detaliu nu-i omis,

Şi după circa zece ceasuri

În fine, iată au decis.

S-apropie de pat urmaşul

„ÎNTÂLNIRILE” MELE CU AL.

MIRODAN...

Recent am primit Premiul „Al. Mirodan”, al Asociaţiei Scriitorilor de

Limbă Română din Israel. Recunosc, el se lipeşte frumos de inima mea.

Această distincţie mi-a fost acordată, după cum reiese din Diploma

primită, pentru scrisul meu publicistic, adică pentru reportaj literar şi

interviu, ca şi pentru restul activitatăţii mele culturale... Dar mă simt dea

dreptul înălţat de faptul că Premiul primit de mine, poartă numele lui

Al. Mirodan care, în ultima parte a vieţii sale, m-a onorat cu aprecierea

şi discreta sa simpatie. Nu cred că mi-aş fi dorit altceva... Premiul acesta

însă, aproape fără să vreau, îmi aduce în minte legătura – câtă a fost -

care a existat între mine şi marele scriitor, marele ziarist.

El fiind însărcinat să-i spună:

-Ah, Leonid, de data asta

Nu pot să-ţi dau o veste bună.

Te îngropăm în Piaţa Roşie

Într-un cavou ca din poveşti

Chiar şi-un mausoleu îţi facem

Te îngropăm unde doreşti

Dar la Ierusalim nu merge

Si nu c-o fac eu pe nebunul

Dar ştii,acolo se întâmplă

Că .....mai învie câte unul !!!

ISRAEL

Din punctul meu de vedere, sunt deosebit de importante şi, aş zice, frumoase, întâlnirile acestea cu autorul „Ziariştilor”

şi al „Dicţionarului neconvenţional...”.

L-am cunoscut personal pe Al. Mirodan, nu atât de la om la om, adică mai apropiat, mai intim, ci, mai întâi, cu mai

mulţi ani în urmă, în calitatea mea de Secretar general al Uniunii Originarilor din România în Israel (H.O.R.). Am luat

legătura uneori cu el, „în interes de serviciu” şi, cum e şi firesc, relaţiile, chiar şi în situaţii mai tensionate, s-au

desfăşurat în limitele bunului simţ. Revista „Minimum”, adică însuşi domnul Mirodan, pe de o parte, şi Organizaţia al

cărei Secretar general şi Purtător de cuvânt eram, nu se aflau (destul de mult timp!) în simpatie reciprocă. Faţă de mine,

inteligent şi pătrunzător, domnul Mirodan păstra o anume „distanţă legală” pe care eu n-am încercat, recunosc şi regret,

s-o micşorez, absorbit fiind, din păcate, de alte diurne treburi – deloc literare. Dar marele scriitor şi ziarist m-a făcut să

simt întotdeauna că nu confundă omul cu funcţia, şi mai ales nu neglijează, nicicum, contextul în care trebuia să exist şi

să acţionez... Apoi am terminat cu U.O.R.-ul (unde am avut această înaltă funcţie, de Secretar general, vreo 15 ani).

Despărţirea a fost pentru mine o eliberare, deşi nu puţine au fost succesele şi satisfacţiile ce le-am avut acolo, lucrând

(mai ales pe plan social şi cultural) pentru binele colectivităţii noastre.

Această „desprindere” mi-a permis să mă aştern, în sfârşit, în sfârşit! la scris, după sufletul meu, liber şi neaşteptat de

nimeni. Aşteptat am fost mai apoi, după publicarea unor reportaje de oarecare succes, după unele articole sau interviuri.

Reuşisem oarecum, pentrucă mă simţeam liber!

Dar să revenim la „întâlnirile” mele cu Al. Mirodan. Altă făină se măcina acum la moară! Unele intersectări, câteva

vorbe la obiect, tăceri concludente, consens, climat, atmosferă pozitivă... Nu-l incitam la multă vorbărie şi el, sunt sigur,

aprecia asta: îl intuisem, mă simţise. În locul cuvintelor faptele vorbeau. Raporturile erau calde şi nedeclarate. Asta e

convingerea mea! Intemeiată pe gesturi mici, poate nesemnificative pentru alţii. O dată, la sfârşitul Festivităţii lansării


16 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

volumului al treilea din „Dicţionarul (său) neconnvenţional”, la Institutul

Cultural Român de la Tel Aviv, se adunase în jurul său un bogat ciorchine de

oameni. M-am apropiat şi eu, să-l felicit. Eram însă în afara cerculuiciorchine,

căci nu suport să mă-nghesui. Cineva îl „croşeta” nepermiţând şi

altora, care aşteptau, să-i spună o vorbă bună. Mirodan ridica din când în

când capul, se uita spre ceilalţi, dar, politicos, revenea cu privirea la

obositorul interlocutor... Mi-am spus: iată încă un motiv pentru care Mirodan

nu iubeşte întrunirile publice. Când îşi mai ridică ochii şi se mai uită o dată

spre cei din jur, mă zări, privirile ni se întîlniră şi am avut impresia că a vrut

să-mi spună: „Asta este! Ce pot să fac?!”... Şi zâmbind peste capetele

celorlalţi, mi-a făcut un semn cu fruntea şi sprâncenele, exclamând tare:

„Roni!” Adică: „Mă bucur că eşti aici!”

Un prieten scriitor umorist, care era atunci lângă mine a ţinut, mai apoi, sămi

sublinieze atenţia maestrului. Dar parcă mai era nevoie?! Mie mi-a fost

de-ajuns gestul şi cuvântul, unul singur, al Mirodanului! In seara aceea am

fost foarte mulţumit...

A urmat, peste un timp destul de respectabil, o subţire colaborare la revista „Minimum”. Îmi reamintesc că, într-un

rând, domnul Mirodan mi-a oferit chiar să susţin o rubrică. N-am să-mi iert niciodată că l-am refuzat (politicos, e drept –

totuşi refuz a fost; totuşi, cu scuze şi argumente, cuvântul „nu”- ieşise din gura mea! Nu-mi vine să cred!). Şi asta,

pentru că nu prea era ce simţeam eu că mi se potriveşte. Despre ce era vorba? Imi ceruse să prezint cititorilor de la

„Minimum” cărţi venite la Redacţie, însoţindu-le de comentariul şi aprecierea mea. Un fel de critică literară de

întâmpinare.

Partea proastă e că niciodată nu mi-am dorit un astfel de lucru! Nu m-a atras... Mie îmi place să fac reportaj literar,

interviu, mă rog, să măzgălesc liber, mai mult după capul şi inima mea. Maestrul m-a înţeles. Dar el mă simţise şi mă

cunoştea mai bine decât mă ştiam eu însumi! Acum, după trecerea sa Dincolo, se întâmplă un lucru, cum să-i zic?!,

ocult... Cum le-ntoarce viaţa şi le aranjează după legile ei ascunse, cum se joacă destinul cu sufletele şi faptele noastre!

Mi-a fost dat, în timpul din urmă, să scriu, şi încă cu plăcere, despre cărţi şi oameni cu condei bun, să descifrez, fără

pretenţii, subtilităţi existente sau să intuiesc sensuri mai puţin vizibile. Mi-am dat şi eu cu „presupusul” şi, deodată,

constat că fac, nici mai mult, nici mai puţin, decât ce îmi sugerase domnul Mirodan să fac. L-am refuzat atunci, dar el nu

s-a lăsat. A tras sforile şi m-a aranjat de-acolo, de sus, zâmbindu-mi cu înţeles... Nu regret. Tocmai pentrucă vine de la

dorinţa Mirodanului. Şi asta se întâmplă când meseria mea nu e cea de critic literar! Eu mă vreau – cum am mai spus -

ziarist, gazetar, publicist, cum mă numise şi domnul Mirodan; mă vreau, în sinea mea ascunsă, poate chiar ceva mai

mult. Dar nu critic literar! Totuşi, paradoxal, mă aflu-n treabă cu zâmbetul pe buze.

Iată, acum, o altă întâlnire cu maestrul Al. Mirodan... Într-un rând, ce m-am gândit eu? Hai să scriu ceva despre acest

mare talent şi despre minunata lui Revistă (unică în felul ei, între toate literele româneşti!). Fac un reportaj, îmi

imaginez că-i iau un interviu maestrului, iar articolul se vrea unul verosimil, serios, temeinic; lucrez atent, particip, se

pare, la o şedinţă redacţională, revin, şterg, adaug, iese ceva, apoi mai retuşez, mai scurtez; folosesc un pic de

imaginaţie, folosesc date reale (de pe unde mă pricep să le adun) le pompez viaţă, suflet, lumină, admiraţie şi dragoste...

Sunt în inima eroului meu.

Mă zbat o dată cu el pentru apariţia a încă unui număr de revistă. Sunt acolo. Respir cultură. Respir gazetărie de clasă.

Mă simt mare, deştept, impietuos. Mă simt Mirodan... Sunt alături şi în sinea lui. Mi-e permis? Nu mă interesează!

Important este să-l prezint aşa cum îl cred eu, aşa cum îl ştiu eu.

Reiau, pentru o oarecare edificare, ceva din acest reportaj. Retrăiesc cuvinte, imagini, atmosfera mirodaniană. Din strada

Disenghoff, intru în Cafeneaua de la nr. 88. „Mese libere, oră fără afluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra

mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi

retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al imaginaţiei. (...) Eu îl caut pe domnul Mirodan.

M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte


17 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

genul de cofetărie provincială din România – nu-i! Ma uit şi pe terasă. Goală. Mirodan nu-i nici aici. Mă-ntorc să plec.

Dar... cine-i tipul ăsta dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă, astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de

cafea şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine?! Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori

traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, e el! Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în

servietă. Comand şi eu «una neagră, mică».

Discuţia se leagă repede, e antrenantă, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc – amintindu-mi că în «chenarul

redacţional» de la «Minimum» e amintit numai numărul Căsuţei poştale, nu şi sediul – mă gândesc că, de fapt, aici

este, într-un fel, Redacţia. Aici Cerchez-Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din

teaca unei cărţi dintre atâtea «poliţiste», traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază,

deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte,

poze şi caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi construieşte. Face gazetărie «la cataramă»! Acum, în zilele astea, ca şi

ieri, ca şi alaltăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el nu face un reportaj sau

două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan creează şi recreează o REVISTĂ! «Revista oamenilor inteligenţi», cum

scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.”... Şi aşa mai departe, lângă şi cu Mirodan, reportajul meu curge pe drumul

lui.

Acum, că terminasem reportajul, dau să-l public. Stai, domnule, îmi zic eu, la un moment dat. Mirodan nu e oricine,

scrii şi gata! Poate că ceva nu i se potriveşte! Poate unele date nu-i convin. De ce să nu-i dau să vadă materialul, înainte

de a-l preda spre apariţe?! Numai că la Mirodan nu se ajunge uşor. Mai ales că era bolnav. Am vorbit mai întâi cu o

anume persoană, care lucra pentru revista Mirodanului. Apoi am luat legătura, prin telefon, cu soţia scriitorului, căreia îi

spun despre ce este vorba. Îmi zice că nu ştie dacă Mirodan e în putere să vorbească, dar îl va întreba dacă acceptă să-i

trimit reportajul. (Nu ştiam atunci cât de puţin mai avea să trăiască!) Mi se comunică cum şi prin cine să trimit articolul

meu şi, apoi, răspunsul maestrului – de asemena indirect - nu întârzie: era vorba doar de o singură observaţie –

numărul de la Cafeneaua de pe strada Disenghoff, în care stătuserăm la o masă, cândva, era greşit. Atât! Corectez. Dau

drumul materialului. Apare. Face ceva „valuri”, primesc câteva telefoane de la persoane pe care le-am admirat

întotdeauna. Am publicat apoi acest reportaj şi în revista băcăuană „Ateneu” şi prin alte ziare româneşti, din presa

internetală a lumii.

Sunt mulţumit că am onorat Mirodanul, aşa cum am crezut şi m-am pricept eu mai bine. Peste vreo două zile de la

apariţia reportajului despre „Minimum”, în Israel, pe când mă aflu liniştit acasă la mine, sună telefonul: „Alo!... (Pauză)

Roni?... (Pauză). Dragă, nu pot vorbi. Nu-s bine deloc. (Se auzea respiraţia grea!). Vreau să-ţi Mulţumesc!”. Am

bâiguit ceva, iar Mirodan mi-a spus: „Scuză-mă, trebuie să închid. La revedere!...” Revederea nu a mai avut loc!

Şi, prin jocul dragostei şi-al întâmplării, mi-a fost dat, de curând, să am o nouă întâlnire, de suflet, cu Al. Mirodan. Asta

s-a-ntâmplat când mi-a fost acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor, acest Premiu purtând numele Maestrului. O întâlnire

minunată, ce le însumează pe toate celelalte, care au avut şi care n-au avut loc!

De fapt, îmi place să cred că, de-acolo, de sus, marele ziarist şi scriitor a „influenţat” juriul şi conducerea breslei noastre

scriitoriceşti de limbă română, spre a hotărî această premiere a mea. Un simplu „Mulţumesc”, cum a fost cel al

Maestrului, la telefon, poate însemna atât de mult! Încerc şi eu să-l spun, acum.


18 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

UBIREA

(Dashuria)

Cândva a fost zeiţa,

Belşugul,

Cerinţe, prejudecăţi excesive.

Binecuvântare era inima

Sufletul, claritatea tinereţii

Şi besa* sfântă.

Demonii s-au dus

Pentru totdeaună

În văpaia infernului.

____

*Besa – Cuvânt de onoare

PE CINE SĂ-L BLESTEM?

(Kend të mallkoj)

De câte ori te vâd în webcamere

Mă blestemă sufletul...

Eu pe cine să blestem?

Blestem geografia,

Istoria – două materii pe care

Niciodată nu le-am învâţat

De aceea sunt blestemată.

Adesea privesc fotografiile

Pe care mi le trimiteai prin email,

Ore în şir le privesc

Imagini angelice plăsmuiesc

În noaptea finală mă pierd

Ca un om nebun

Cu sufletul păcâtos.

CINE ERA VINOVAT?

(Kush ishte fajtor?)

În viaţa mea

Ai sosit ca ciocolata,

Ca o schijă ai fugit.

Vinovat ă fost

Doar surâsul meu

Deschis ca un câmp

Pentru luptători

Sau ochiul meu –

Apă pentru submarine?

GELOASĂ CU GRĂDINA

EDENULUI

(Xheloze me kopshtin e

Edenit)

Geloasă eram pe razele lunii

Care-au furat dulceaţa

buzelor tale

Geloasă eram pe sânul

mamei

La care îţi cuibăreai pofta

În plăcerea de-o clipă credeai

Nu în patimi eterne

Geloasă eram pe grădina

Edenului

Pentru merele dulci ce-ţi

perverteau mintea...

Le-ai muşcat şi-ai rămas

pedepsit

Curaj n-ai avut să le-atingi...

FIKRIJE

BYLYKBASHI

Norvegia

O NOAPTE DE VARĂ ÎN

NORVEGIA

(Një natë vere në Norvegji)

Prin fereastră vâd cerul

Într-o noapte de vară

Când liniştea se aşterne

Şi o mână de maestru

pictează cerul.

Peste tot stăpâneşte armonia.

Într-o noapte de vară

În Norvegia

Şi-n afară de somn

Îmi lipseşte cerul patriei

Şi steaua

Rătâcind până în zori!


19 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Fighting with the Dream

It is as if I had taken a flame

off the star I am dreaming

under;

it is as if I had turned a word

into the endless blade of glass,

this is how deeply the

universe grieves me

Towards the Light Kingdom

On the Earth brought

to choose its faith

I have no space

because of the thought tribes!

God,

look how shadows

hit each other shivering...;

and I am treading

as lightly as a feather

on the hot horizon ended in a

bird; and I climb up the ray of

heart from star to star

At the Temples under

Diadems

What are you doing with me

full of signs of ruins

emptied up to the mysteries

between twin Spheres?

I take off my wounded I

under God's foot

and I tell my soul: say

a prayer for the rays

I hear some high whispers:

"This is a gate between

seven

empresses over Light

a way to Cherubs...

Come, son of the angel soul

dew of the book dream,

at the Temples under

diadems

you have altars full of

poems!"

The Restless Kiss

I forgot

the restless kiss

on your breasts

on the evening island

The Moon snow

Caught it smoking

the wolves of love

chased it

up to the end

of the world

Just an eternity

is passing

for the star canvas

to find its way

I Am Also an Eye

I am also an eye

of the deafening

silence shaken by fire

from globe to globe

over the great night

that calls me on hit by

a whirling owl through

the leafage of the earth

mirror just to swallow

the moon

In the Rains Colours

One day

the known and unknown

father

lost the Heaven's keys

Some say he might have

eloped

with the first dream

to find his eternity

That time I was part of

the Earth

from my birth

dressed in

the colours of rains

A Revelation

Who can reveal me

where I am in this

infinity

just like the

mountain shaken

by god-like looks

it is as if lightnings

were sharpening

on me

as if sadness

gave birth to me

again moaning

inside the cave

with signs

Transfiguration

I do not know

who called me

from out there

as the sea opened

and after a move

the darkness

fell down crushed

On my home

threshold

time

could hardy reach

my knee

For Building

Temples

When the soul

became an

emperor

for me

I dissipated

the clouds of the

world

cleaning words

with the fire of the

cry

to build

the Temples

The Icon of the Way

Soul,

Let's leave aside

the veils of night

descended on

golden ropes in the bed

of thesleeping air

Let's take out

the world

of the sound flame

from the patience

of stones

Let's see where

our tears dug

the icon of the way

Even from the Dream

Eyes

Even from the dream eyes

I shed tears

when my thought left

uncovered

on a star

with a bride-like

mysterious shadow

On the Bridge Between

Gods

Make me

hear with my eyes

on the bridge between

Gods

when I take in my hand

the fire of the poem

crossing the centuries


20 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Endless Dream

Move my poem home

in the Sky of Star Sea

illuminated by Your eyes

just like in the first life

when the song of the

bird-virgin heard me

with the ear close to the Earth

Move my poem home

as I am burning with love

writing an endless dream

wrapped into the fire

which comes out crossing

itself from its shadow

to walk unseen

through the world

In the Window of the

Universe

Since I opened the mountains

with so many butterflies on

me my words stopped

in the window of the universe

It was as if I had been looked

at by the star I had been

sitting on since the cross of

the future

Wedding with the Night

I took the night as my bride

and all danaides

danced with their wings

at the earthly feast

thus my heart spun

like the wheel of the universe;

even the wind was burning

illuminating our song

with the emerald of the eyes

The Thought Grieves Me

The sea is burning

that I cannot take it out of

the sunken ships

Look: my shadow is falling

down!

through the smoke I am losing

my wings as much as the

lightning century

my thought grieves me…

Traducator: Lector univ.dr.

Alina Beatrice-Cheşcă

From the Life of

the Thought

Kiss my thought

I live in quickly

Kiss it until it gets

on fire covering

behind it doors and

windows with stars

From the Star of

the Right Ear

I am looking for

him through all

mountains after the

fellows' rite I am

looking for him

through the waters

egg and He has

been with me since

the dawn of the

world in the

musing tree from

the star of the right

ear

Dahna

In the earthly world

of sadness

the voice of the dream

burst into flames

blinding my wings

I think the Sun

had gone out

from the oven

or another eternity

loved me furiously

20 Sharing the Wonder

(Împărtăşirea uimirii)

Until the cold of anxiety

comes into my home

I am making a woman of

light from the buds of

rays It is as light as the

Spirit of wonder

and you cannot hear her

holding on her knees

my shadow with the eye

raising my Sun


21 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012


22 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Prof.Dr.

MISIUNE SACRĂ ÎMPLINITĂ, „PESTE

VEAC”:

traducătorul excepţional

CONSTANTIN FROSIN

Am citit textul articolului dlui IONUŢ CARAGEA (un om de mare puritate spirituală şi Poet cu talent de excepţie!), despre dl

prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN (la Universitatea „Danubius”-Galaţi), traducător excelent, extrem de rafinat şi cu un har

rarissim, ca şi unul dintre extrem de puţinii oameni de cultură care mai ştiu ce înseamnă patriotismul. Articolul dlui IONUŢ

CARAGEA se intitulează: „CONSTANTIN FROSIN, SCRIITORUL DE GENIU CARE DERANJEAZĂ ORDINEA

VALORICĂ, ÎNTR-O ŢARĂ CARE ÎI DATOREAZĂ RECUNOAŞTEREA ŞI APRECIEREA TOTALĂ”.

Şi se zice, în acest text (publicat pe 17 iunie 2012, în revistele www.clementmedia.ro, www.revistasingur.ro etc.) : “Prof. univ.

dr. Constantin FROSIN, de la Universitatea “Danubius” din Galaţi (...) a primit, în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere

care, după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă planetă (…). În palmaresul impresionant al acestui

extraterestru…” etc. etc.

Evident că dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, traducându-i, în franceză, pe marii noştri clasici (Eminescu, I.L. Caragiale,

Blaga, Ion Barbu, Urmuz, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. – adevărate pariuri excepţionale, cu imposibilul, câştigate de

harnicul şi dăruitul român, CONSTATIN FROSIN!) – traducând din franceză în româneşte: Celine, Emorine, Aslan, Comte etc. -

menţinând relaţii, la nivelul cel mai înalt, cu oameni de cultură şi politici, din Franţa şi din cele mai importante ţări francofone (în

primul rând, din Belgia valonă!), domnia sa a făcut servicii nepreţuite României şi culturii ei (Românie pe care Vestul nu se

înghesuie s-o cunoască, deşi ar merita din plin şi ar putea chiar lua ceva lecţii, de la artiştii români! – iar dl CONSTANTIN

FROSIN, prin tenacitatea, harul muncii şi prin autoritatea axiologică a traducerilor sale, obligă Vestul la revizuirea „viziunii” sale

cam mioape, asupra valorilor Estului!).

...Toate aceste calităţi, e drept, de excepţie, îl fac să apară drept o personalitate foarte bogată spiritual şi foarte subtil...terestră!!! –

dar deloc...”extra...galactică”!

Însă nu-i mai puţin adevărat că, azi, în acest climat de egotism, de pândă reciprocă, de salt la beregată, de impostură şi

promovare...”cumetrială” („asigurat” de pseudo-intelectualii, de „neo-culturnicii” şi de „papugiii” şi golanii veleitari, ori chiar

trădători de Duh Românesc, din România!), un articol atât de entuziast (şi, în multe locuri, bine aplicat!), excesiv încărcat de

superlative - îi poate face mai curând un deserviciu, beneficiarului său, dl. CONSTATIN FROSIN. Ajunge un „neica nimeni”,

un ignorant perfect, de pe forumul uneia dintre revistele unde apare articolul dlui IONUŢ CARAGEA (www.agentiadecarte.ro),

să facă afirmaţii („bien sûr”, TOTAL agramate!) dublu şi triplu injurioase, de felul: “doi paranoici isterizați. de ce publicați

asemenea tâmpenii?”

…Tot aşa de adevărat este că n-ai voie, când vrei să faci critică, să nu respecţi proprietatea cuvintelor, şi să arunci, în dreapta şi-n

stânga, cu …”genialitatea”! Cuvântul “geniu” înseamnă (nu vrem să preluăm, pe nemestecate, definiţia romantic-schopenhaueriană!)

“spirit” (evident, Spirit Înalt!) – care Spirit Înalt (ivit extrem de rar, în istorie! – …sunt atâtea popoare care NU AU

NICIUN GENIU!) are valenţe concentratoare şi recapitulative (etern alertante pentru statutul ontologico-spiritual al poporuluifiinţare

istorică), pentru Duhul unui Neam anume – peste care Duh de Neam, GENIUL devine etern protector şi hierofanicidentificator,

din punct de vedere umano-divin.

Oricât l-ar stima şi admira cineva (iar subsemnatul, cu luciditate şi măsură, îl admirăm sincer şi-l stimăm, poate, mai mult decât

oricine din lume!) pe dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, nu ar avea absolut nicio acoperire, pentru a folosi cuvântul

„geniu”! Este, da, un traducător cu intuiţie deosebită, este excepţional de harnic (mult deasupra oricărei medii!), dar este un poet

(şi în româneşte, dar şi în franţuzeşte!) abia... „pasabil”! Mai are şi o „marotă”, cu conotaţii oarecum narcisiste (justificată, dar

prea vizibilă!): să fie recunoscut, ÎN FORUM, ZIUA-N AMIAZA MARE, de toţi şi de toate (şi, de aici, o adevărată foame, care

se menţine, mereu, la stadiul de „hămeseală”, pentru titluri şi medalii şi ordine şi ...toate tinichelele şi zdrăngănelele, fie că-s de

provenienţă franceză, fie belgiană, fie neaoş-românească!).


23 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Or, ştim bine că, în istoria umanităţii, autenticii artişti (iar un TRADUCĂTOR este ...DE DOUĂ ORI ARTIST ! – pentru că

„legumeşte” Logos „în două ape”/limbi post-babilonice, tentând, oarecum luciferic, dar, STRICT, prin Magia Verbului! -

anularea blestemului divin!) scriau...cu „gâtul liber”, fără să le atârne de el vreo „greutate” inutilă şi futilă... - adică nici cu

gândul nu gândeau la recompensă şi recunoştinţă, din partea umanităţii gregare!

S-ar putea răspunde, la afirmaţiile noastre de mai sus: „Păi, dacă le merită, medaliile astea?!” Le-o fi meritând, dar ele nu

reprezintă (NICI PE DEPARTE!) condiţia „sine qua non” a scriitorului (Eminescu, Shakespeare, lord Byron - masonul genial...,

sau Schiller, Rilke, Trakl, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov...au dispreţuit sau, pur şi simplu, ignorat! – recunoaşterea „de

tinichea” a gloatei – ...Shakespeare îşi dorea, poate, cel mult, aplauze „la scenă deschisă”...!) , ci a ...„omului de lume” – deci, nu

ne interesează pe noi, cei aplecaţi peste filele cărţilor, pe care, cu trudă, le scriem, spre a vedea Lumina Lui, iar nu ca să fim

mângâiaţi pe creştet de mai ştiu eu ce „om politic” de doi bani grămada (român, francez sau chinez, puţin ne pasă, căci toţi sunt, în

linii mari, „de-un soi şi-o potrivă”!).

...”Nu se poate să nu fie un mason, un ciocoi intelectual! - nu se poate să nu aibă, în spate, susţinători, din Oculta Mondială! -

...dacă a colecţionat atâtea zdrăngănele! Ştim noi cum e cu Nobel-ul!” – zic, cu venin, dar şi cu oarece fanatism ghipsat, adepţii

Teoriei Conspiraţiei Mondiale. Dar, domnilor, azi chiar nu se mai poate decât, NUMAI ŞI NUMAI, cu...”alţii” în spate? Dar dacă

are, „în spate”, doar povara sacră a muncii sale fără preget şi a propriului talent nativ, de traducător excepţional?!

Iar domnul prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, o personalitate cu cele mai clare valenţe axiologice internaţionale, nu doar

că, încă, nu a luat Nobel-ul (şi nici nu-l râvneşte, se pare!), ci este ocultat până şi de...con-judeţenii săi, vrâncenii, dar nu este prea

celebru nici măcar în urbea care l-a născut - Adjudul!

...De ce nu acceptaţi explicaţii, e drept, mai puţin spectaculoase... - ... dar, măcar mai puţin labirintice! - şi, oricum, mult mai

logice?!

Poate că, dincolo de orice conspiraţii mondial/mondialiste, stă sentimentul urgenţei şi necesităţii împlinirii unei misiuni Sacre... –

...ori nu se poate aşa de simplu, nu?!

...Noi, însă, îndrăznim să opinăm altfel:

MISIUNEA SACRĂ ÎMPLINITĂ – IATĂ SINGURA MULŢUMIRE DUMNEZEIASCĂ, ÎNCERCATĂ, CU SMERENIA

NECESARĂ, PE ACEST PĂMÂNT AL ÎNCERCĂRILOR TRISTE!

...Noi, subsemnatul, ştim, pe pielea noastră, cât de amară este nerecunoaşterea de către semenii asupra cărora reverşi toată puterea

luminătoare a Duhului tău...şi, încă şi mai dureroasă este nerecunoştinţa poporului tău - combinată, de cele mai multe ori, cu

răutatea calomnioasă şi puturoasă, cu iz de mlaştină... – cum atât de nimicitor de exact constata Eminescu, care ESTE ŞI

RĂMÂNE unicul Geniu Românesc: „Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale

-/Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/Oboseala, slăbiciunea, toate relele

ce sunt/Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage

decât tot ce ai gândit”.

…Un intelectual rasat şi un patriot român, autentic, dinamic (la nivelul FAPTEI, iar nu doar …”prin vorbe” - frumoase, dar

inutile!) şi desăvârşit, cum este (şi va rămâne!) dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN - nu poate să nu înţeleagă că

trebuie să se sacrifice, precum Hristos, muncind fără gând de răsplată morală, ci pentru revelarea întru Duh şi

recunoaşterea, “în veac” (trans-istoric, deci!), a Neamului Ales al Românilor, din care s-a ridicat, ca oştean apărător şi

văditor al Duhului de Demiurgie VALAHĂ! Iar nu să “forţeze” clipa, despre care, acelaşi Eminescu spunea (e drept,

aparent interogativ, dar, mai curând, resemnato-constatativ, decât…”rezolvitor”!): “Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa

cea repede/Ce ni s-a dat?”

…Fireşte că e păcat…dar dacă, de la Dumnezeu este să “(…)se lepede/Clipa cea repede”…noi, ce să facem? Oftăm

şi…trăim, împlinindu-ne, prin muncă, Misiunea terestră, dată de Cel de Sus, fiecăruia dintre noi. Iar dl prof. univ. dr.

CONSTATIN FROSIN este unul dintre puţinii muritori care nu lasă, în urma domniei sale, sincope de muncă şi,

implicit, de realizări monumentale!


24 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

PERSONALITĂŢI CONTEMPORANE ALE ADJUDULUI

I-CONSTANTIN FROSIN, Profesor universitar şi scriitor

Profesia de bază a lui Constantin FROSIN, este cea de profesor. A practicat-o timp de 8 ani la un liceu, apoi 9 ani la o Universitate

de stat, iar din 2000, la o Universitate particulară: Universitatea din Galaţi.

Vom da cuvântul celor în drept să-l aprecieze, neţinând cont de opiniile neavizate ale celor care ori nu-i înţeleg, ori nu-i apreciază

multitudinea de preocupări care se integrează, însă, perfect, cu nobila profesiune de dascăl.

Student fiind, a concurat pentru o bursă de 4 ani la Sorbona, care i-a fost, însă, refuzată din două motive: nu avea funcţie în cadrul

CUASCR Bucureşti şi nu era membru de partid (la 22 ani !). Desigur, bursa a fost obţinută de nepotul unui membru marcant al CC

al PCR, dar cum Nomina odiosa...

Redăm, în continuare, textul acestei recomandări, care a marcat parcursul intelectual şi cariera universitară a lui C. F. : „ Je

soussigné Claude LUMEDILUNA, Lecteur de français à la Faculté des Lettres de Bucarest, atteste que l’étudiant Frosin

Constantin de II e année, groupe 610, qui a suivi mon cours spécial de stylistique, me paraît apte à présenter avec de grandes

chances de succès, notamment par ses capacités dans l’expression orale, le concours pour l’obtention d’une Bourse d’études en

France”.

Teza de licenţă i-a fost apreciată cu nota maximă: 10 (zece) şi soldată cu publicarea în faimosul Buletin al Cercurilor Ştiinţifice

Studenţeşti din România (1977) – singura teză de licenţă publicată din anul său de studii... Oricum, deşi era dorit atât de Catedra

de Literatură cât şi de cea de Limbă, nu a putut rămâne ca Asistent, deoarece apăruse, în chiar anul absolvirii sale, un nenorocit de

Decret 51 (sau 53 ?!), care îi obliga pe absolvenţi, indiferent de valoarea lor, să meargă la post, timp de trei ani de zile.

A obţinut titlul de Doctor în Filologie cu o Teză intitulată: coordonată de

Preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Eugen SIMION, care a făcut o excepţie şi, deşi combătuse pe toate fronturile

acordarea de distincţii pompoase gen Cum Laudae etc., a consimţit totuşi să-i acorde lui C. F. calificativul Foarte Bine, şi

distincţia Magna cum Laudae. Respectiva teză a fost publicată de Editura Eminescu în anul 2000 şi a întrunit sufragiile

specialiştilor şi ale presei literare.

Spuneam, însă, că preferăm să dăm cuvântul celor care îl pot aprecia cu adevărat pe Prof. univ. dr. Constantin FROSIN:

Iată ce spune, în 2004, dna Françoise WUILMART, Directoarea centrului European de Traducere Literară: « (…) J’ai en effet

pu me rendre compte des compétences de Monsieur Constantin FROSIN en matière de traduction et, plus généralement, en

langue et culture française. La revue GRAI dédiée à la Traduction, qu’il a personnellement coordonnée, m’a persuadée de

ses dons et de ses talents en la matière, mais aussi du sérieux de ses entreprises et de la qualité de ses performances. »

(Probabil că alegerea lui C. F. ca Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Traducătorilor Profesionişti, nu a fost o întâmplare…)

Rigurosul şi extrem de exigentul critic literar Paul VAN MELLE, Directorul revistei – considerate de referinţă – INEDIT

NOUVEAU, îl apreciază astfel pe C. F. :

« M. Constantin FROSIN est sans doute l’un de ceux qui portent le plus haut dans nos pays d’Europe occidentale la

culture millénaire de la Roumanie. Ses travaux, aux plans des essais littéraires et plus particulièrement encore de la traduction

des grands écrivains roumains, classique et contemporains, sont pour nous une précieuse contribution à la construction de

l’Europe nouvelle que nous souhaitons tous.

Il est certain que cet homme de culture, qui n’a pas hésité à se faire ambassadeur de la francophonie en France et en d’autres

pays de l’Union Européenne, constitue une chance pour l’avenir de nos nations respectives dans l’esprit d’une Europe

multinationale et surtout multiculturelle, qui va représenter bientôt une puissance dont les autres continents devront tenir compte,

dans une entente et une amitié que nous souhaitons tous.

L’on comprendra certainement l’atout que peut constituer, pour tous les gens de culture, le travail acharné d’un Constantin

FROSIN traduisant aussi bien EMINESCU que CARAGIALE et bien d’autres, et qui peut également, à l’inverse, traduire et faire

connaître en Roumanie les cultures de toute la Francophonie. Cet intellectuel exceptionnel pour la culture de nos deux pays,

est important pour les chances d’adhésion de la Roumanie à l’Union Européenne. »

Rigurosul şi extrem de exigentul critic literar Paul VAN MELLE, Directorul revistei – considerate de referinţă – INEDIT

NOUVEAU, îl apreciază astfel pe C. F. :

« M. Constantin FROSIN est sans doute l’un de ceux qui portent le plus haut dans nos pays d’Europe occidentale la

culture millénaire de la Roumanie. Ses travaux, aux plans des essais littéraires et plus particulièrement encore de la traduction

des grands écrivains roumains, classique et contemporains, sont pour nous une précieuse contribution à la construction de

l’Europe nouvelle que nous souhaitons tous.

Il est certain que cet homme de culture, qui n’a pas hésité à se faire ambassadeur de la francophonie en France et en d’autres

pays de l’Union Européenne, constitue une chance pour l’avenir de nos nations respectives dans l’esprit d’une Europe

multinationale et surtout multiculturelle, qui va représenter bientôt une puissance dont les autres continents devront tenir compte,

dans une entente et une amitié que nous souhaitons tous.


25 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

L’on comprendra certainement l’atout que peut constituer, pour tous les gens de culture, le travail acharné d’un Constantin

FROSIN traduisant aussi bien EMINESCU que CARAGIALE et bien d’autres, et qui peut également, à l’inverse, traduire et faire

connaître en Roumanie les cultures de toute la Francophonie. Cet intellectuel exceptionnel pour la culture de nos deux pays,

est important pour les chances d’adhésion de la Roumanie à l’Union Européenne. »

Dl. Joël CONTE, Preşedinte al Asociaţiei , Secretar General al Academiei Francofone, se pronunţă şi

el în termeni pozitivi despre activitatea lui C. F. : « Depuis plusieurs années, j’ai l’honneur et le plaisir de côtoyer le Professeur

Constantin FROSIN, et j’ai appris à découvrir un être exceptionnel, sachant représenter dignement les Lettres roumaines en

Francophonie.

Mon premier contact présageait déjà les futurs liens qui se sont mis en place par la suite. Le Festival-Colloque International de

l’Enfant-Poète a eu lieu en avril 1996, dans la ville de Galati, chère à notre éminent Professeur, qui s’est chargé de

l’organisation de cette remarquable manifestation culturelle qui a duré trois jours.

Depuis sa production littéraire francophone - d’une richesse fantastique, à son activité poétique et littéraire de plus en plus

étendue, il se positionne comme un bâtisseur de cette Europe, à laquelle nous aspirons tous, réunissant des cultures aussi

différentes que complémentaires.

La Roumanie a une chance inouïe de disposer de tels talents qui savent se mettre au service des grandes œuvres et des

grands desseins.

Dans ce contexte, j’apprécie les rapports entretenus avec le monde culturel roumain, avec le Professeur Constantin FROSIN –

un parfait pédagogue et homme de culture, de même qu’un intellectuel accompli. »

Dicţionarul General al Literaturii Române de la origini până în prezent (operă a Academiei Române), scrie următoarele

despre Teza de Doctorat a Profesorului C. F., Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea la faţă (2000): < (...) abordează o

problemă extrem de subtilă – apartenenţa sau nonapartenenţa la cultura română a scriitorilor care scriu în altă limbă.

Lucrarea discută două aspecte: modul în care un scriitor se situează între limba română şi limba de adopţie (Emil Cioran,

Mircea Eliade, Eugen Ionescu sunt autorii în jurul cărora se încearcă demonstraţia) şi în ce măsură şi cum o anumită scriitură

este capabilă să conserve simptomele apartenenţei unui scriitor la un anume grup etnic. C. F. pare să adopte teza lui G.

Ibrăileanu privind componenţa inalienabilă a specificului naţional. El împărtăşeşte ideea că ceea ce este valabil pentru

începuturile literaturii noastre trebuie acceptat şi pentru vârsta ei de azi. Dacă se admite că există o literatură română în

limba slavonă, greacă ori latină, ar trebui admisă existenţa unei literaturi române în franceză, engleză, spaniolă, etc. >

Despre cartea Profesorului C. F.: La Traduction entre Mythe et Réalité, temutul Paul VAN MELLE scrie: « L’essai est un art

difficile, car il oscille toujours entre science et plaidoyer. Un spécialiste de cette ambiguïté, Constantin FROSIN, après une

somme de traductions du roumain en français et vice-versa, des dictionnaires spécialisés et des recueils de poèmes, publie cette

fois La Traduction entre Mythe et Réalité – un ensemble d’articles, de cours, d’exercices pratiques et même de polémiques plutôt

sévères. En particulier (c’est le côté plaidoyer), il s’en prend à d’autres traducteurs, pas moins que Ionesco, par exemple. Par

ailleurs, il fait de ce livre une véritable „défense et illustration de la langue française”, dans la fidélité à du Bellay, partant de

l’utile rappel que le roumain est une langue latine. Par ailleurs, il intègre deux contributions belges, l’une de Françoise

WUILMART, traductrice bien connue, l’autre de votre serviteur.

Il ne cache pas non plus les difficultés et les pièges de l’auto traduction. Tout en considérant que traduire est le meilleur moyen

de valorisation des trésors de la spiritualité roumaine et de leur restitution à l’universalité. Ce qui d’ailleurs est valable pour

toute langue de la planète ! Enfin, il termine par des morceaux choisis d’auteurs roumains classiques et contemporains.”

Trebuie subliniat că Dicţionarul de Argou Francez-Român (editura Nemira, Bucureşti, 1995), primul de acest fel în România,

a lui Constantin FROSIN, figurează în Bibliografia obiectului Tehnici de traducere fundamentală a Facultăţii de LMA (Limbi

Moderne Aplicate) a Universităţii din Cluj. Iată ce spune despre această lucrare revista NUOVE LETTERE (Neapole): «

L’autore, professore din Lingua e letteratura francese all’Università di Galati, ha costruito questo dizionario basandosi sulla sua

attività di traduttore dal francese in rumeno di autori classici comme Balzac, Hugo, Zola, Céline, Queneau. Come lui stesso scrive

nell’introduzione, è una „modeste tentative de réunir les traits les plus saillants de l’argot français, d’enregimenter celui-ci parmi

les connaissances de langue française qu’on peut offrir au lecteur roumain, est loin d’être un tableau exhaustif”. Esso raccoglie

anché espressioni che sono pressocché intraducibili in francese e che Constantin FROSIN ha cercato di rendere nella sua lingua,

il rumeno, salvandone la freschezza. „ L’argot a cessé d’être un phénomène de langue, pour devenir une langue phénomènale”.

Compie un lavoro non solo di traduzione, ma anché di interpretazione e in alcuni casi, di invenzione linguistica in ossequio alla

concezione che una lingua si inventa continuamente. E più che un dizionario, il frutto din una riflessione accurata e che non si

rivolge solo agli specialisti ma anché a chi ha voglia di conoscere la libertà di una lingua. »

Constantin FROSIN face parte acum din foarte puţinii români care au fost înnobilaţi de Ministerul Educaţiei Naţionale din

Franţa, cu titlul de OFIŢER al Ordinului Laurilor Academici, pentru servicii aduse culturii franceze.

Constantin FROSIN a fost, de curând, invitat să facă parte din Consiliul de redacţie al revistei editate de Asociaţia

Internaţională l’Europe Plurilingue, alături de nume ilustre, ca: Jaakoo A. AHOKAS, Profesor emerit, Finlanda; Jens Kr.

ANDERSEN, Kobenhavns Universitet, Danemarca; Penelope CALLIABETSOU, Universitatea din Atena, Grecia; Joao


26 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

CORREA-CARDOZO, Universitatea din Coimbra, Portugalia; Rose-Marie FRANCOIS, Scriitor, Liège, Belgia; Brigitte

GABBAI, Universitatea Paris XII, Franţa; Jacob KORNBECK, Traducător la Comisia Europeană, Bruxelles; Santiago

MONTOBBIO, Scriitor, Barcelona, Spania; Norberto Luis ROMERO, Scriitor, Madrid, Spania; Gerard M. WILLEMS,

Facultet Educatie Nijmegen, Ţările de Jos, Angelo BONAVITA, Ghid-Interpret şi Pictor, Italia. De remarcat că Preşedinta acestei

Asociaţii, dna Nadine DORMOY, este Profesor la Sorbona.

Desigur, lucrările lui Constantin FROSIN apar în Bibliografia Bibliotecii Naţionale a Franţei, ca şi lucrările celor pe care i-a tradus

în limba franceză.

I-CONSTANTIN FROSIN- TRADUCĂTOR

Probabil cea mai importantă activitate a lui Constantin FROSIN, atât în plan naţional, cât şi internaţional. La data de 20

martie 2006, de exemplu, dată în jurul căreia s-a terminat activitatea de documentare pentru site –il lui C. F., opera de

traducător (!) a acestuia număra cca 130 titluri, din care cca 1/3 în edituri francofone. Importanţa acestei activităţi rezidă

în aceea că, numele său fiind o garanţie de seriozitate şi calitate a lucrului bine făcut, operele traduse de el sunt

promovate în Francofonie (63 state la data susmenţionată), ceea ce înseamnă, implicit, o promovare a valorilor culturii,

artei şi spiritualităţii româneşti peste hotare, o recunoaştere a acestora în acele organe culturale care dau tonul peste tot

în lume: revistele culturale, ministere, asociaţii şi societăţi culturale şi literare etc.

Vom proceda ca şi în celelalte secţiuni: vom da cuvântul celor mai credibile personalităţi literare naţionale şi

internaţionale, care îl vor prezenta pe Constantin FROSIN astfel, încât să nu mai existe dubii asupra valorii demersurilor

sale (şi) ca traducător. Dând Cezarului ce este al Cezarului, vom începe cu Preşedintele Academiei Române, dl

EUGEN SIMION:

În aceeaşi ordine de mărime a valorilor, vom cita din scrisoarea dlui JEAN DUTOURD, membru al Academiei

Franceze: « Merci de m’avoir envoyé les Sonnets d’EMINESCU. Votre traduction est un petit cadeau que vous

faites à la littérature française. (…) A vous, avec mes bien cordiales pensées. »

Jean-Claude PERISSET, Nunţiu Apostolic (la Nunţiatura Apostolică din România), afirmă, într-o scrisoare către Lucian

TEODOSIU, căruia C. F. i-a tradus volumul O ZI DIN VIAŢA MEA : « Durant mon dernier passage à Iasi, pour l’inauguration

de l’Exposition de photos de la Visite du Saint-Père en Roumanie, vous avez eu l’amabilité de m’offrir le recueil de vos poèmes

Une journée, ma vie, si bien traduit par Constantin FROSIN, que j’ai déjà commencé à goûter, comme on savoure quelque

chose de précieux et de rare. »

O supremă personalitate a poeziei franceze actuale, dl Jacques CHARPENTREAU, Directorul Casei de Poezie din Paris, scrie

referitor la volumul POÈMES, tradus de C. F. din opera lui MARIN SORESCU : « Marin SORESCU, Poèmes. Traduits du

roumain par Constantin FROSIN. Présentation d’Eugen SIMION. Né en 1936, Marin SORESCU est en Roumanie un poète

d’autant plus célèbre qu’il fut un temps, sous le nouveau régime, Ministre de la Culture. Cette traduction paraît bien justifier sa

renommée. »

Tot cu referire la Marin SORESCU, se exprimă şi Paul VAN MELLE, în celebra sa revistă INEDIT (din decembrie 1995): « J’ai

(…) toujours demandé des traductions nouvelles, où il excellait. Ce qui se révèle encore avec les Poèmes qu’il publie d’un de ses

compatriotes, Marin Sorescu, bien connu et à juste titre dans toute l’Europe Centrale. Traduction excellente selon l’académicien

Eugen SIMION, ce qui confirme mon impression première. »

Vom reveni asupra acestui virulent critic, însă vom da acum cuvântul unor autori români, care i-au cunoscut activitatea de

traducător, ca şi lucrările traduse de el – cel puţin unele dintre ele. Astfel, Bogdan GHIU, în articolul Urmuz – descoperit în

Europa, apărut în Jurnalul Naţional din 25 martie 2002, pag. 14, scria: < Urmuz mai fusese publicat, şi nu doar o dată, dar ediţia

despre care vorbim a alăturat textului românesc şi două excelente variante în engleză şi franceză, impecabil realizate (date

fiind dificultăţile originalului) de Stavros DELIGIORGIS şi, respectiv, Constantin FROSIN.

Recent, unul din cei mai avizaţi critici din Francofonie, belgianul Paul VAN MELLE, a publicat în revista sa INEDIT

NOUVEAU, o recenzie elogioasă, care constituie o pătrundere, chiar dacă târzie, a lui URMUZ în conştiinţa literară europeană,

dar şi o recunoaştere implicită a valorii deosebite a variantei în limba franceză, realizate de C. FROSIN.>


27 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Un alt reputat critic şi om de cultură, profund psihanalist pe deasupra, Valentin PROTOPOPESCU, îi consacră lui

Constantin FROSIN două articole, unul în revista RADIO ROMÂNIA, altul în Observatorul Literar. Vom cita acum

din articolul rezumativ apărut în revista Radio România: < (...) Constantin FROSIN este, înainte de orice, un teribil

traducător de literatură română în limba franceză, printre scriitorii tălmăciţi rătăcindu-se şi EMINESCU, şi

URMUZ, şi CARAGIALE, şi ION BARBU, şi Marin Sorescu... Eseurile cuprinse în Du Non Sens au Paradoxe, se

circumscriu unui unic şi constant interes: a promova, a interpreta şi apăra pe marii autori ai culturii române.

Încercările despre (...) mărturisesc toate nevoia autorului de a-şi defini raporturile cu actul tălmăcirii, întru

căutarea unei explicaţii apte să confere legitimitate spirituală intenselor sale eforturi. Plecând de la observaţia

cioraniană, cum că , C. F. elaborează o extrem de

interesantă anatomie a actului de traducere, cântărind, cu o precizie de farmaceut îndrăgostit de gramajele

substanţelor, o sumedenie de aspecte şi elemente tehnice constituente tălmăcirii. De netrecut cu vederea sunt, în

economia volumului de faţă, şi cele trei schiţe inedite ale lui Conu’ Iancu, precum şi nuvela Kir Ianulea, traduse

excepţional în limba lui Mallarmé. Acestea reprezintă mostre de lucru bine făcut, exerciţii ale unei excelenţe

surprinzătoare dar meritate, căci această graţie de a săvârşi inspirat şi netrădător o traducere, ţine de un imens

potenţial de muncă şi dedicaţie profesională.

(...) Eseurile dedicate lui Cioran strălucesc printr-o fineţe a observaţiei ce provine, neîndoielnic, dintr-o

extrem de intimă şi aplicată cunoaştere a stilisticii lui Descartes, căci, mânuind o extraordinară franceză, C. F.

ştie mai bine şi mai adânc decât mulţi alţii în ce constă savoir faire –ul teribilului moralist.

(...) Un lucru e cert: umanistul autor gălăţean este un intelectual superior, un ins care, dedat la

subtilităţile gândului, ştie întotdeauna cum să-şi argumenteze afirmaţiile, nefăcând însă niciodată apel la

superficiala comoditate a recursului la sofisme.

Fără să fie filosof de profesie ori de adopţie, Constantin FROSIN scrie cu rigoarea unui logician

metamorfozat în gramatician şi cu dezinvoltura unui scientist convertit la literatură.>

In Prefaţa sa la Les Poètes roumains à l’honneur, Louis DELORME, Director al revistei-antologie Soif de Mots, notează:

« Constantin FROSIN, qui écrit ses textes en notre langue, a traduit pour nous les plus éminents de ses compatriotes. Qu’il en

soit chaleureusement remercié ! Ce n’est pas simple de restituer la pensée d’une langue dans une autre, de ne trahir ni

l’esprit, ni la lettre. En poésie, la forme est tout aussi importante que le fond. Respecter le mot à mot, les tournures, les

images, la personnalité d’un auteur et, si possible, les particularismes des deux langues, n’est possible que si le traducteur a la

parfaite maîtrise de l’auteur et du récepteur, s’il parvient à ajuster l’un l’autre, un peu comme des vases communicants, au

point que l’osmose se fasse pleine et entière, sans rien perdre et rien ajouter. »

Eugen SIMION, în Postfaţa la lucrarea: , afirmă: < Profesorul

Constantin FROSIN, poet de limbă franceză şi traducător din română în franceză, abordează în această lucrare o temă rareori

consultată: schimbarea limbii. (...) Lucrarea este, de fapt, un lung eseu, cu multe idei şi, uneori, cu formule excelente. Dl

Constantin FROSIN este, în mod evident, un om talentat, cultivat şi are ceea ce se cheamă capacitate de expresie. Remarc

faptul că această carte este bine gândită, admirabil scrisă, plină de fantezie şi plină de idei, căci autorul ei se mişcă uşor în

mai multe culturi şi ştie să-şi pună bine în pagină ideile.>

Dna Nadine DORMOY, Preşedinta Asociaţiei l’Europe Plurilingue (Paris), scrie în revista asociaţiei, pe Internet: « Constantin

FROSIN, La Traduction entre Mythe et Réalité, éditions Le Brontosaure, 2003.

Constantin FROSIN, qui est connu pour ses traductions de poètes roumains, analyse avec talent à la fois la possibilité et

l’impossibilité de la traduction littéraire. L’auteur est aussi un ardent défenseur de la francophonie et nous rappelle que la

Roumanie fait partie des pays membres de l’association des pays francophones. Il donne des conseils et des exemples utiles pour

effectuer des traductions réussies, quelles que soient les langues concernées. Ses réflexions pédagogiques s’adressent autant aux

enseignants qu’aux élèves. Elles sont une invitation éloquente et efficace au plurilinguisme européen. »

Cum am promis deja, vom da pe larg cuvântul lui Paul VAN MELLE, care a consemnat cu delicii şi superlative aproape

toate traducerile realizate de C. F. (citatele şi extrasele sunt luate aleatoriu):

« Tout en vous aimant, un poète peut vous trahir, vous surprendre, vous noyer dans son jeu. Le Roumain francophone

Constantin FROSIN se confie mieux ici (…). Voici enfin des textes où ce faux extraverti se livre en des confidences qui ne le

cachent plus. Le voici enfin digne des excellentes traductions qu’il réalise pour les grands classiques de la littérature

roumaine et pour plusieurs éditeurs, tant roumains que français. » (in INEDIT, no. 121).

« C’est la revue ANTARES qui, de surcroît, grâce à l’excellent traducteur Constantin FROSIN, n’hésite pas à publier

à l’occasion quelques poètes roumains en français : Tudor Arghezi, Virgil Mazilescu, Stefan Augustin Doinas et Gellu Naum, par

exemple. » ( in INEDIT, no. 125).


28 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

« La traduction du chef-d’œuvre de MIHAI EMINESCU (dont j’ai parlé dans notre no. 73) me permet d’aller un peu

plus loin dans mon appréciation. Ce poème, Hypérion, figurait déjà dans l’anthologie traduite par Elisabeta ISANOS. La version

que publie FROSIN, considérée par comparaison, est manifestement plus moderne, plus vivante et surtout plus accessible

au lecteur d’aujourd’hui. La langue ne s’embarrasse plus des tournures trop romantiques du temps d’Eminescu lui-même. C’est

un bien, car le plus grand poète roumain aurait certes évolué lui aussi dans ce sens, s’il avait vécu aujourd’hui. (…) Le travail de

Constantin FROSIN est précieux pour faire connaître un poète du passé roumain. » (in INEDIT, no. 114).

« Le double recueil de FROSIN : Après l’amour et A la belle étoile – l’auteur s’y révèle bien meilleur connaisseur de la

langue française et de ses secrets d’humour et de fantaisie que par le passé. Je dois supposer que, à force d’écrire et de

traduire en français, il a fini par presque devenir français. » (in INEDIT, no. 166).

Constantin FROSIN a participat la mai multe reviste francophone dedicate traducerii, dintre care menţionăm : RegArt,

Parterre Verbal, L’Arbre à Paroles, etc.

Desigur, o activitate care se întinde din 1990 până astăzi, presupune foarte multe ecouri şi aprecieri, dar nici proiectul de site, nici

cel de lucrare tipărită (propunerea a venit din partea unor colaboratori şi buni amici), nu sunt compatibile cu dimensiuni exagerate,

drept care această secţiune, chiar cu riscul de a fi incompletă, se încheie aici, nu înainte de a-l cita, încă o dată, pe Paul VAN

MELLE : « P r a t i q u e m e n t, toutes les traductions du roumain qui nous arrivent, sont dués à Constantin FROSIN,

Professeur à Galati ! »

III-CURRICULUM VITAE

. Numele şi prenumele : CONSTANTIN C. FROSIN

. Gradul didactic: Prof. univ. dr.

. Data şi locul naşterii : 12 octombrie 1952, Herăstrău, Vrancea

. Situaţia familială : căsătorit, un copil

. 5. Studii preuniversitare : clasele I-VIII : Şc. Gen. Stejaru, jud. Neamţ (1959-1967)

clasele IX-XI : Liceul Teoretic Bicaz, jud. Neamţ (1967-1971)

clasa a XII-a : Lic. Teoretic Adjud, jud. Vrancea (1970-1971)

6. Studii universitare : an I : Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, Franceză-Rusă (1972-1973)

anii II-IV : Univ. din Bucureşti, Franceză-Italiană (1973-1976)

(media la examenul de Licenţă : 10 (zece)

7. Doctorat în specialitatea : Filologie, calif., distincţie : MAGNA CUM LAUDAE

8. Titlul Tezei de Doctorat : ‘’Schimbarea limbii, schimbarea scriiturii ?’’– coordonator Preşedintele

Academiei Române, Prof. Dr. Eugen SIMION

9. Activitatea în învăţământ : Preuniversitar :

prof. limba franceză la Lic. Teoretic Adjud, 1976 – 1980

traducător principal la S. N. Galaţi (C. I. N.), 1980-1983

traducător principal la ICEPRONAV Galaţi, 1983-1986

prof. limba franceză la Lic. Agroind. No. 1 Adjud, 1986-1990

editor profesionist, ed. Porto-Franco, 1990-1992

jurnalist-publicist la publicaţiile Porto-Franco, Viaţa Liberă şi altele din ţara

editor profesionist, ed. Alma, 1992-1993.

În plan universitar : Lector titular la Univ. ‘’Dunărea de Jos’’ – Galaţi de la 1 oct. 1993 (după ce, în anul univ. 1992-1993, a fost

lector asociat).

10. Instituţia unde lucrează : Univ. ‘’DANUBIUS’’ din Galaţi, unde este Decan al Fac.de Comunicare şi

Relaţii Publice

11. Domenii de competenţă : 1. Tehnica şi arta traducerii

2. Stil şi stilistică

3. Argoul francez ; publicat primul dicţionar de acest fel -1996

4. Literatura română de expresie franceză – Teza de Doctorat

5. Atestat de Consilier Editorial (din anul 1992)

6. Atestat de Ziarist Profesionist (membru AZR din 1991)

7. Expert în problemele Francofoniei

12. Funcţii administrative : Preşedintele Filialei româneşti a Academiei Francofone

Reprezentant în România al Academiei Internaţionale din Luteţia, al ADELF (Association Des Ecrivains de Langue Française), al

Uniunii Internaţionale a Presei Ştiinţifice, etc).

13. Numărul lucrărilor publicate : în reviste :

peste 300 poeme proprii în revistele din Francofonie

peste 70 eseuri în reviste străine, peste 100 în cele româneşti

peste 70 scriitori francofoni traduşi în revistele româneşti


29 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

peste 80 scriitori români traduşi în revistele francofone, etc.

14. Număr volume publicate în edituri :

8 volume de literatură franceză traduse în limba română

16 volume de poezie proprie, din care doar 6 apărute în România, multe premiate

peste 100 volume traduse din română în franceză

primul Dicţionar de Argou Francez-Român apărut în România (editura Nemira, 1996)

Dicţionar Francez-Român (predat editurii Porto Franco în 1992)

Art et Techniques de la Traduction, Stylistique et Terminologie de l’Economique, plus Teza de Doctorat (printre altele) –

publicate în total, lucrări cu caracter ştiinţific : 20

15. Publicistică – publicat poeme, eseuri, traduceri în peste 400 numere de reviste din Francofonie şi în mai toate

revistele de cultură din România, începând din anul 1990.

16. Membru al : A.D.E.L.F.(Association des Ecrivains d’Expression Française)

- S.P.A.F. (Société des Poètes et Artistes de France)

- S.P.F. (Société des Poètes de France)

Membru Corespondent al Academiei Europene

- Académie Francophone

- Académie Internationale de Lutèce

- PEN CLUB Francez

- PEN CLUB Belgian

Membru al colectivului de redacţie al revistelor NUOVE LETTERE (Italia), LE COURRIER FRANCOPHONE (Franţa),

al revistelor româneşti : REVISTA V, ORFEU, DANUBIUS, FOI PENTRU MINTE ŞI SUFLET, GENEZE, ŞCOALA

GĂLĂŢEANĂ, SAECULUM, DOMINUS, DUNĂREA DE JOS, GRAI, Le Droit International, notre Avenir, Danubius

Universitas, etc.

18. PREMII : MEDALIA PARLAMENTULUI EUROPEAN, 1995

Premiul pentru Traduceri al Fundaţiei Franco-Române FRONDE, 1994

Premiul Municipiului Galaţi, 1995

Premiul de Excelenţă al editurii Haiku, Bucureşti, 1996

Premiul ORION pentru Arta Traducerii, 1996

Premiul de Excelenţă al editurii Haiku, Bucureşti, 1997

Médaille d’Argent du Rayonnement Culturel (conferită de

La Renaissance Française, patronată de Preşedintele Franţei, J. CHIRAC)

Medalia Jubiliară MATSUO BASHO, 1995

Premiul Special al Cotidianului VIAŢA LIBERĂ, 1998

Premiul Municipiului Galaţi, 1998

Marele Premiu al Academiei Francofone, 1999

Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia, 1999

Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al

revistei NUOVE LETTERE, 1998

CAVALER al Ordinului Naţional al Artelor şi Literelor (Franţa), 2000

Premiul pentru Traduceri din română în limbi străine al USR, 2002

Premiul European de Poezie POESIAS, 2003

Declarat MAN OF THE YEAR în 1995, 1996, 1997, 1998 şi 1999

Inclus în ediţiile 1994-1995, 1996-1997, 1988-1999 şi 2000-2001 ale Anuarului Personalităţilor din Francofonie: LE

RICHELIEU

Inclus în ‘’2000 Personalităţi de excepţie ale sec. XX’’ de Biographical Institute of Cambridge

Prezent în toate ediţiile, specializate sau nu, ale WHO’S WHO

Cavaler al Ordinului “Meritul Cultural Român”, 2004

Premiul "Ioan Alexandru" pentru Traducere Literară, 2004

Diploma de Excelenţă a Centrului Cultural "Dunărea de Jos", Galaţi

Diploma de Excelenţă a Judeţului Galaţi, 2005;

Medalia de Argint a Societății Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris în 2009; Medalia de aur a Meritului şi

Devotamentului Francez în 2009 etc.

Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (pentru) „Relaţii Culturale”, aprilie 2005

19. Specializări în ţară şi în străinătate: stagiu la Torino (Italia) în 1998 (3 luni), în cadrul unei Burse TEMPUS pe probleme


30 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Multimedia

20. Alte activităţi:

- a organizat ediţia I şi a II-a a Festivalului Internaţional de Poezie COPILUL-POET /

L’ENFANT-POETE la Galaţi, în decembrie 1994 şi aprilie 1996, ecourile fiind deosebite,

contribuind la o mai bună imagine a României în lume.

- a fost invitat şi a participat la acţiuni cu caracter internaţional, precum:

- Festivalul Internaţional de Poezie, Bruxelles , 1991

- Sărbătoarea Poeziei în Campagne, Belgia, 1995

- Bienala Internaţională MITTELEUROPA, Strasbourg, 1995

- a XXI-a Bienală Internaţională de Poezie de la Liège, 1998

- a 8-a ediţie a RENCONTRES INTERNATIONALES FRANCOPHONES, Canton de

Payrac, 1998

- Colocviul Clubului Mondial de la Budapesta, Strasbourg, 1998

Invitat la ediţia din martie 1999 a Târgului Internaţional de Carte de la Leipzig

Invitat de Academia Mondială a Drepturilor Omului la un Seminar pe probleme de mondializare şi interculturalitate, sept. 2001

la Trieste (Italia)

Invitat de onoare la Salonul de carte al Europei Centrale şi de Est (Bouquin Est), organizat de , în nov. 2001

Invitat la Paris, la Centrul Cultural Român, cu ocazia Zilei Naţionale a României (2002), deplasarea făcând-o împreună cu o

delegaţie a judeţului Galaţi

Invitat de Asoc. la Paris, pentru o săptămână culturală franco-română în septembrie 2003

Invitat de Primăria oraşului Asnières (zona pariziană) pentru un turneu de conferinţe cu ocazia manifestărilor dedicate Ţărilor

din Balcani - septembrie 2004

Debut literar în ţară : februarie 1990, în revista REVISTA V, Focşani

În volum: 1994, cu vol. IKEBANA EN MIETTES, ed. Alma, Galaţi

Debut literar în străinătate : oct. 1991, în rev. FLORICA (Franţa)

În volum: 1992, L’IVRE DE PEAU HESI(T)E, éd. L’Etoile d’Argent, Belgia

LISTA LUCRĂRILOR PUBLICATE DE

PROF. UNIV. DR. CONSTANTIN FROSIN

Lucrări de autor:

L’IVRE DE PEAU HESI(T)E, éd. L’Etoile d’Argent, Belgia, 1992

IKEBANA EN MIETTES, ed. Alma, Galaţi, 1994

MOTS DE PASSE, éd. L’Ancrier, Franţa, 1995

POEMES, éd. Résurrection, Franţa, 1995

POUR DE BON, ed. Geneze, Galaţi

CARNET, éd. L’Arbre à plumes, Belgia, 1996

PAGES POETIQUES, éd. Europoésie (Franţa) - Editions en Marge (Canada), 1997

TOUT EN VOUS AIMANT, éd. Les Dits du Pont d’Avignon, Franţa, 1997,

HYMNE A LARMES HONNIES, ed. Cartfil, România, 1997

A LA BELLE AME, Colecţia revistei ORFEU, Târgu-Mureş, 1998

ART ET TECHNIQUES DE LA TRADUCTION, ed. Fundaţiei Universitare ‘’Dunărea de Jos’’, Galaţi, 2000

DICTIONAR DE ARGOU FRANCEZ-ROMAN, ed. Nemira, Bucureşti, 1996

SCHIMBAREA LIMBII NU ÎNSEAMNĂ SCHIMBAREA LA FAŢĂ ! ed. Eminescu, Bucureşti, 2000

LE FRANCAIS JURIDIQUE, ed. Fundaţiei Academice ‘’Danubius’’, Galaţi (aperçu)

STYLISTIQUE ET TERMINOLOGIE DE L’ECONOMIQUE, ed. Fundaţiei Academice ‘’Danubius’’, Galaţi, 2000.

7) PLUS PRES DE DIEU QUE JAMAIS, ed. N’Ergo, Galaţi, 2001

8) ENTRE LE LUTH ET LE MARBRE, ed. Eminescu, Bucureşti, 2001

9) LE FRANÇAIS JURIDIQUE, première partie, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galati, 2001

0) LE FRANÇAIS JURIDIQUE, seconde partie, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galati, 2001


31 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

1) DICTIONNAIRE JURIDIQUE FRANÇAIS-ROUMAIN, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2002

2) DU NON SENS AU PARADOXE, éd. Le Brontosaure, Franţa, 2002

3) PENSEZ-VOUS FRANÇAIS ? éd. Le Brontosaure, Franţa, 2002

4) BOSSUE, L’INTERROGATION, volum publicat în cadrul revistei NUOVE LETTERE, Italia, no.11/ 1999, dar, apărută editorial în

2002

5) APRES L’AMOUR, A LA BELLE ETOILE, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2002

6) LA TRADUCTION – DU MYTHE A LA REALITE, éd. Le Brontosaure, 2003

7) VADEMECUM (des touristes et hommes d’affaires), ed. Evrika, Braila, 2003

8) Cours de Français en Communication, éd. de la Fondation Académique Danubius, Galati, 2003

9) Curs de Franceză Juridică an I, editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2003

0) Pater Noster, în colaborare cu Dan RÂPĂ, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2002.

1) Semiotică şi Comunicare, ed. Evrika, Brăila, 2004.

2) Aperçu d’histoire de la littérature française, éd. Fundatia Academica Danubius, Galati, 2004.

3) Retorică. Teoria Argumentării, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2004.

4) En quête de l’ange, ed. Pallas Focşani, 2004.

5) Stilistica presei, ed. Fundaţiei Academice , Galati, 2005.

6) Cours de français pour les étudiants en Relations Internationales et Etudes

européennes, ed. Fundaţiei Academice , Galaţi, apare în 2005

7) Relaţiile publice în mediul internaţional, editura Fundaţiei Academice ,

8) Galaţi, apare în 2005

*

VOLUME TRADUSE DIN FRANCEZĂ ÎN ROMÂNĂ

1-Louis-Ferdinand Celine: Moarte pe credit, manuscris predat ed. Nemira, Bucureşti, 1992

2-Denis EMORINE: Identităţi, ed. Nemira, Bucureşti, 1995.

3-Daniel WALTHER: Irisul de Persia, ed. Nemira, Bucureşti, 1995.

4-Laurent BAYARD: Vecinii şi Bomba din Palatul Regal, Nemira, 1996, Bucureşti.

5-Claude ASLAN: La capătul liniştii, ed. Jurnalul Universitar, Galaţi, 1997.

6-Poètes et enfants-poètes d’Europe, ed. Royal Club, Galaţi, 1996.

7-Christiane ROEDERER, L’état des lieux en Francophonie, ed. N’Ergo, Galati, 2001

8-Joël CONTE, L’incroyable beauté du vent, 2004, ed. Saeculum.

VOLUME TRADUSE DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ - ÎN EDITURI STRĂINE

Constantin Crişan: EMINESCU sau blestemul în genunchi / EMINESCU ou le blasphème

de l’agenouillement, éd. Les Trois Cailloux, Amiens, France, 1993.

V. V. TELCEANU: Les Non-Frontières du Mot, éd. L’Etoile d’Argent, Belgique, 1993.

Valentina TECLICI: L’Enfance en Poésie, éd. L’Etoile d’Argent, Belgique, 1993.

MARIN SORESCU: Poeme / Poèmes, éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1995.

Eugen SIMION: Le retour de l’Auteur, éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1996.

Poètes Roumains du XX-e siècle, éd. revistei “Résu”, France, 1994.

L’Enfant-Poète en Roumanie, éd. L’Arbre à Plumes, Belgique, 1995.

Les enfants du Danube, éd. Jean-Christophe Lizier, 1997 (le Grand Duché du Luxembourg).

Les Poètes roumains à l’honneur, in: SOIF DE MOTS, éd. le Brontosaure, 2002

Ştefan STANCIU, NICOLAE TITULESCU, éd. Le Brontosaure, 2002

Ioan HUMĂ, La Genèse de la conscience morale, ed. Le Brontosaure, 2003

Nicolae IOANA, Monographie EUGEN SIMION, ed. Le Brontosaure, 2003

Laura HEPP, L’histoire de la Princesse Idorée, ed. Le Brontosaure, Franţa

Ştefan STANCIU, Conventions, traités et documents, ed. Scorpion, Galaţi, 2003

Laura HEPP, Claire et ses banals miracles, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003

Grupaj poeme în antologia : Soif de Mots, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003

Simplement un écho, Hommage à Nichita Stănescu, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003

Nicolae ILIESCU, Au bout de moi-même, éd. Le Brontosaure, Paris, 2004

Laura Hepp, Contes d’amour, éd. Le Brontosaure, Paris, 2004

Paul SÂN PETRU, Cette course au tranchant de la foudre, éd. Le Brontosaure, 2004

Ioan MANEA, Fables, éd. Le Brontosaure, Paris, 2005 (sub tipar)

VOLUME TRADUSE DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ - ÎN EDITURI ROMÂNEŞTI

ION BARBU: POEME / POEMES, ed. Eminescu, Bucureşti, 1995.

Dumitru PRICOP: Dumitru al Peşterii / Dmitri de la caverne, ed. Geneze, Galaţi, 1997.


32 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Vasile GHICA: La răspântie de milenii / Au carrefour des millénaires, ed. Geneze, 1997.

Mihail GHEORGHE: Intre oglinzi paralele, ed. Alma, 1997.

Horia ZILIERU: Muzeul Dragostei, ed. Geneze, Galaţi, 2000.

Leonida LARI: Aldebaran, ed. Geneze, Galaţi, 1996.

Sterian VICOL: Corabia, labirintul celălalt, ed. Geneze, Galaţi, 1996.

Victor STEROM: L’ombre parlante, ed. Cartfil, Ploieşti, 1997.

Katia NANU: La vérité sur les crocodiles, ed. Alma, Galaţi, 1997.

Les poemes du Danube, Edit Press Galaţi, 1998.

Ion GĂBUDEAN: Bucurii efemere, ed. Sherpa, Târgu-Mureş, 1997.

Florin VASILIU: Tolba cu licurici, ed. Haiku, Bucureşti, 1993.

Mioara GHEORGHE: Petale de lumină, ed. Haiku, 1994.

Niţu DUŢU: Literele paşilor, ed. Haiku, 1994.

Şerban CODRIN: Între patru anotimpuri, ed. Haiku, 1995.

Mihai PREPELIŢĂ: 101 poeme haiku, ed. Haiku, 1995.

Ştefan Gh. TEODORU: Întâlnire în amurg, ed. Haiku, 1994.

Şerban CODRIN: Dincolo de tăcere, ed. Haiku, 1994.

Ştefan Gh. TEODORU: Traista cu stele, ed. Haiku, 1994.

Eugenia FARAON: Freamăt şi cleştar, ed. Haiku, 1996.

Ştefan DONCEA: Clipe, ed. Haiku, 1996.

Florică DAN: Greieri până la stele, ed. Haiku, Bucureşti, 1999.

Valentin NICOLIŢOV: Decât doar clipa, ed. Vasile Cârlova, Bucureşti, 2000.

La Princesse Turandot, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver, jucată la Musée de l’Homme (40 p.)

Autrement sur le Petit Chaperon Rouge, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver din Galaţi.

Sânziana şi Pepelea, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver, jucată şi în Franţa.

Florilège Danubien, antologie de poezie dedicată ed. a II-a a Festiv. de poezie L’Enfant-Poète, editată de Inspectoratul

pentru Cultură al Judeţului Galaţi

Nous-mêmes, mini-antologie de poezie, publicată de aceeaşi instituţie de mai sus.

Sterian VICOL: La fleur de chêne, ed. Porto Franco, 1996.

Leo BUTNARU: Poèmes, ed. Hiperion, Chişinău, 1996.

Numărul 2 al revistei STEAUA, Cluj, 1993.

Numărul 71 al revistei RESU (Franţa): Sous le signe de l’Enfant-Poète en Roumanie.

Numărul 45 al revistei L’ENCRIER (Strasbourg), 1995, dedicat literaturii române.

Lucian TEODOSIU: O zi din viaţa mea, ed. Viitorul Românesc, Bucureşti.

Matei VIŞNIEC: Ţara lui Guffi (sub tipar în Franţa, pe cheltuiala autorului)

Le Courrier Francophone, no. 37 / 1998.

Le Courrier Francophone, no. 43 / 1999.

Le Courrier Francophone, supliment, dedicat lui MIHAI EMINESCU.

Numerele 9-10, 11, 12, 13-14-15 ale revistei Haiku - versiunile franceze ale

poemelor, peste 100 pagini

Un suflet românesc în universalitate – George Enescu, ed. Alma, Galaţi, 1998

Georges Bengesco: Poèmes, ed. Porto Franco, 1995.

Ion GABUDEAN: Între viaţă şi moarte, ed. Brăduţ, Târgu-Mureş, 1999.

MIHAI EMINESCU: LUCEAFĂRUL, ed. Geneze, Galaţi, 1997.

LUCIAN BLAGA: Poemele Luminii (triplu volum), remis ed. Eminescu în 1995.

Teodor VIŞAN, album pictură, ed. Europrint, Galaţi, 1999.

Albumul judeţului Galaţi, ed. Alma, 1997.

Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 1998.

Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 1999.

Mircea LEONTE: Vinul – aliment, tonic, medicament, ed. Pax Aura Mundi,

Galaţi, 2000.

Dan GĂLĂŢANU : Elegia fericirii, ed. Geneze, Galaţi, 2000.

Mădălina MARINAŞI: Cutia Pandorei, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000.

Cezarina ADAMESCU: L’Ange Etienne, ed. Arionda, 2000.

Gh. PUŞCASU et altri: Identificarea sistemelor, ed. Matrix, Bucureşti, 2000.

Speranţa MIRON: Lacrima lutului, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000.

Speranţa MIRON, Le silence des cendres, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 1999

URMUZ: Pagini bizare, editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001

Gabriel BERCEANU, Îngerul de la fereastră, Cartea Românească, Bucureşti, 2002


33 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Anişoara POPA, V. A. Urechia Istoric, ed. Fundaţiei Academice Danubius,

Galaţi, 2001 (rezumatul în franceză)

Anişoara POPA, V.A. Urechia: Profil historiographique, ed. Fundaţiei

Academice Danubius, Galaţi

Ştefan STANCIU, Rezumatul Tezei de Doctorat, publ. la ed. Scorpion, Galaţi,

2001

Nicolae SPIRESCU, Album Opera Magna, ed. Alma, Galaţi, apare în 2003

Valerică NISTOR, Obiectul şi cauza Contractului individual de muncă, ed.

Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2001

Danubius, rev. Muzeului de Istorie Galaţi, număr dedicat lui I. DRAGOMIR,

2001

Tradus vol. Doctor Honoris Cauza, dedicat dlui Eugen SIMION, 2001

ION LUCA CARAGIALE : MITICĂ, ed. Cartea Românească, 2002

NOUVELLES, ION LUCA CARAGIALE, éd. Cartea Românească, apare în

2004

Olimpia SAVA, Poèmes écho-logiques, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002

Stefan STANCIU, Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 2003 (versiunea

franceză)

Piesă teatru pentru Teatrul Gulliver, 2002 (jucată la Paris)

Revista Internaţională de Drept, no.1, ed. Fundaţiei Academice Danubius,

2002

Ioan FLORA, STRUŢOCĂMILA, editura Paralela 45

Aurel STANCU, LEÇON POUR (DEVENIR) EPERVIER, éd. Alma, Galati,

2002

MIHAI EMINESCU, SONETE / SONNETS, ed. Eminescu, Bucureşti, 2001

I. L. CARAGIALE, 3 schiţe inedite, incluse în vol. DU NON SENS AU

PARADOXE, ed. Le Brontosaure (Franţa), 2002

Valentin NICOLAU, piesa SORO, LUME !/Beurré comme un petit lou, în

vol. antologic Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2000, ed. Nemira,

Bucureşti

REVISTA INTERNAŢIONALĂ DE DREPT, no. 2, ed. Fund. Danubius,

2002

Mariana IONESCU, L’Epaule en argent, éd. Tritonic, Bucuresti, 2002

Laura HEPP, Mon propre milieu, ed. N’Ergo, Galati, 2002

Nicolae Radulescu Botică, Poèmes, ed. Eminescu, 2003

Eugen SIMION, La Fiction du Journal intime, în curs de apariţie.

Tudor Cristian ROŞCA, Etude d’homme tirant une ficelle, ed. Antares, 2003

Revista Internaţională de Drept, no. 3, ed. Fundaţiei Academice Danubius,

Galaţi, 2003

Ioan CIOBA, Poemes, ed. Clusium, Cluj, 2003.

Dumitru CERNA, Poemes, ed. Clusium, Cluj, 2003.

Corneliu Stoica, Album monigrafie Teodor VIŞAN, ed. Alma, 2003.

Stefan STANCIU, Nicolae Titulescu, éd. Le Brontosaure, Paris, 2002.

Stefan STANCIU, Traités, Conventions, éd. Scorpion, Galati, 2003.

Valeriu ANGHEL, Poèmes, éd. Pallas Focsani, 2003.

Valeriu ANGHEL, Vrancea in spatiul cultural european, ed. Pallas Focsani,

2003.

Splimentul revistei GRAI, dedicat Traducerii, 2003.

Suplimentul revistei GRAI, dedicat lui Ioan Alexandru, 2004.

Le Courrier Francophone, nr. 58, édité par l’Académie Francophone, 2004.

Le Courrier Francophone, nr. 60, édité par l’Académie Francophone, 2004.

Le Courrier International de la Francophilie no. 1, édité par Constantin

FROSIN, sous l’égide de l’Union Internationale de la Francophilie, mars 2005

Le Courrier International de la Francophilie, no. 2, juillet 2005

96 Anthologie des poètes du cercle TRIMBULINZII, ed. Centrului Cultural Judeţean

, Galaţi, 200597) L’Enfer, c’est moi (anthologie), de Vasile

TĂRÂŢEANU, ed. Timpul, Iaşi, 2005


34 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu

La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa – (monografia unui cuvânt

pelasg > valah)

Partea a IV-a

168) SICĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sîgă > sică; 1. semantism neolitic: „unealtă de tăiat obţinută

dintr-o lamă de sîgă / gresie, cremene etc. având o uşoară şi eficientă curbură, şlefuită, atât cât

permitea materialul de la care i se trage şi numele peste milenii“; semantism din epoca metalelor:

„unealtă / armă de atac / apărare, din bronz, fier etc“, „sabie / spadă încovoiată, fabricată în centrele

metalurgice din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal şi comercializată în

Eurasia ca armă specific-pelasgo (>valaho)-dacă / thracă“ (v. PGet, 492 et passim);

3 «Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze mari de culoare verde închis dispuse în rozete şi cu flori mici, albăstrui

sau roşietice, în formă de spiculeţe (Statice gmelini). – Et[imologie] nec[unoscută]» (DEX-75, 858 / DEX-98, 984).

O dovadă a perpetuării şi în prezent a stalinismului lingvistic în instituţiile academice din România ni se oferă de ediţia a

II-a a Dicţionarului explicativ al limbii române, din anul 1998, de sub egida Academiei Române – Institutul de Lingvistică „Iorgu

Iordan“ (de altfel, din primul an al Republicii Populare Române, decembrie 1947 / 1948, Iorgu Iordan a fost primul ambasador al

României la Moscova, de unde s-a întors în Bucureşti cu „directive lingvistic-staliniste“ transmise şi însuşite „foarte bine“ de

„studenţii săi“ încă în viaţa lexicologiei din România prezentă); şi în această ediţie (1998), nu apar, de pildă, între nenumărate

altele: cuvântul sică, desemnând dacica / thracica armă de apărare / atac (supra), desigur, pentru că aminteşte de pelasgo-daci, de

Dacia, şi pentru că, din ordinul împăratului Romei, Traian, Dacia şi poporul său pelasg > valah (cel mai mare din Europa anticelor

vremuiri) trebuiau să dispară din istorii – în baza unui „plan“ mereu pus în aplicare, mereu îndeplinit de imperiile evmezice, de

imperiile moderne / contemporane; derivatul sicăiţă (infra), prezent în ediţia anterioară, din 1975 (DEX-75, 858), dar epurat în

1998; în ceea ce priveşte planta medicinală cogaionică / dacică, sica, adică planta Statice gmelini, autorii nu precizează la

termenul sică, în 1998, la pagina 984 (supra, DEX-98), certa etimologie pelasgo (>valaho)-dacă, după cum am demonstrat în

studiul nostru publicat încă din 1995 (Sicupnux [Sicupnucs] – Sicupnuc[i] / Sicuă [Sică – Statice gmelini]..., în Renaşterea

bănăţeană – Timişoara –, nr. 1691, sâmbătă, 9 septembrie 1995, p. 8) şi reluat în volumul al II-lea al lucrării noastre,

Zalmoxianismul şi plantele medicinale, din 1997 (studiu din care redăm mai jos câteva fragmente pentru o mai dreaptă lămurire a

Distinsului Nostru Receptor de adevăr ştiinţific / istoric).

Un pelasgo>valaho-dac nume compus de plantă medicinală din orizontul cogaionic / sarmizegetusan al anului 50 d. H. este

şi sicupnux (Diosc, III, 21, 1: «o oo»), cam ca „iriggion“ de la Elini / Greci şi „capitulum cardus“ de la Romani,

potrivit „precizării“ medicului militar imperial-roman, Dioscoride, un soi de „scai“ cu „nuculă“ / „nucşoară“ („nucşoare“), ori

„căpşor“ („căpşoare“). Termenul pelasgo > valaho-dac, sicupnux, este compus din sicu- (de la *sicua) + -p- (de fapt „particula

diminutivală“ -b-, „mic“ / „fiu“, „vlăstar“ / „boboc“, ca în rathi-b-ida) + -nux (-nucs), „nuc“ / „nuci“ (precedat de -b- / -p-:

„nucşor“ / „nucşoare“); sicua > sica era „o săbiuţă încovoiată“, „un pumnal aidoma cosorului / secerii, utilizată – în război – drept

armă (pentru atac / apărare), în agricultură, drept unealtă de secerat, în treburile casnice, drept cuţit sacrificial-ritualic, ori de tăiat

bucatele în pregătirea mesei etc. Sicup / sicub (cu particula diminutivală -b- / -p-) desemna „sică-mică“ / „pumnăluţ“, „cosorel“ /

„seceruică“). Sicupnux desemna în pelasgo>valaho-daca orizontului cogaionic / sarmizegetusan al anului 50 d. H., o plantă

medicinală frapând prin partea aeriană (tulpină, frunze, ramuri, flori, fructe) ca un cuţit-încovoiat / cosor mic, ori ca o scoabă

cu „nucşoare“ / „căpşoare“ («capitulum», după cum nota Dioscoride). Cu timpul, spiritul economic al limbii valahe şi-a pus

amprenta şi asupra termenului compus, sicupnuc(i), prin apocopa elementului formant secund, -nux / -nuc(i), şi a „particulei

diminutivale“, -p- / -b-, pe măsură ce sicua / sicuă era o unealtă „ieşind din uzul cotidian“, înlocuită treptat de cele noi: de seceră,

de coasă etc., excluzându-se confuziile între semnificanţi – „cuţit-încovoiat“ / „sică“, „seceră“, pe de o parte, şi planta ca o sică,

pe de altă parte. În etnobotanica valahă de azi, prin sicuă > sică se desemnează ceea ce numeau pelasgo-dacii prin sicupnux, adică

Statice gmelini (cf. SFl, 277 / DEX, 858). Şi în graiurile limbii valahe din zonele / regiunile piscicole, unde se menţin în circuit /

comunicare derivaţi la sicua, cum, de exemplu, *sicuaida (din sicua- + suf. dim. -ida), moştenitul sicăiţă / sicaiţă (cf. DEX, 858),

planta (Sica / Statice gmelini) este desemnată prin sintagma limba-peştelui.

Sicupnucs (> sicupnuc[i] > sicuă) > sică (Statice gmelini), «numită în unele părţi sică, în altele limba peştelui, limba

boului, după frunzele lunguieţe, îngustate la vârf, mult mai înguste în bază, grupate într-un buchet» are «trunchiul înalt, uscăţiv,

ramificat bogat spre vârf şi purtând pe el ici şi colo câte o frunzuliţă îngustă, mică; podoaba ei o formează florile ca de nu-mă-uita,

strânse grămadă în spiculeţe şi aşezate numai pe partea superioară a ra-murilor îndoite», «aşa încât par a alcătui o placă de flori»,

ca o lamă de cuţit / seceră cu dinţi-nucule; «trunchiul fiind scorţos» – după cum ne încredinţează I. Simionescu –, «florile şi ele

nu se scutură, aşa încât se păstrează peste iarnă ca buchete ce împodobesc casa» (SFl, 278).


35 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

a) b)

Fig. 53. Sicupnucs (Sicupnuc[i]) > Sicuă > Sică – Statice

gmelini (a) şi „ruda“ acesteia, Statice thouini (b).

scoaterii năvodului» (DEX-75, 858); în acest caz, sicăiţa are ca sinonim sighinca.

Fig. 55. Decebal, regele erou al Daciei, în august

106, luându-şi zilele cu sica / sicăiţa („sica mică“)

spre a nu cădea în sclavie şi spre a intra astfel în

raiul Zalmoxianismului, aşa cum este surprins în

piatra Columnei Decebalo-Traiane din Roma (113

d. H.)

Dinspre medicina zalmoxiană, chiar dacă sica (Statice

gmelini) nu a intrat în atenţia cercetătorilor dinspre fitochimie /

fitoterapie etc. (cf. PUn), se ştie că planta (partea aeriană) era utilizată

de ţăranii Daciei (României, Moldovei etc.) în diferite reţete pentru

tratarea răcelilor / gripelor şi a „boalelor de piept“; „se zice că ar fi

fost bună şi de vindecatul pietrelor“ (de la rinichi, fiere etc. – cf.

PTZpl, II, 269 sqq.).

169) SICĂIŢĂ < pelasgo[>valaho]-dac. sică < sigă + suf.

dim. -iţă) s. f. (pl. sicăiţe) „sică micuţă“, mai mică sică – armă

pelasgo-dacă / thracă de apărare / atac – tot uşor curbată, de lungimi

diferite, de obicei, între 35 şi 50 de centimetri. Prima ediţie a

Dicţionarului explicativ al limbii române, din 1975, reţine termenul

ca având circuit, desemnând o unealtă de pescuit: «Instrument de fier,

lung, subţire şi ascuţit la vârf, cu care se descarcă plasa în timpul

Cu astfel de armă (v. supra, fig. 16 /

55), specifică pelasgo (valaho)-dacilor

/ thracilor, cu o sicăiţă, Decebal,

regele-erou al Daciei, devine nemuritor

(prin sinucidere) în spiritul

Fig. 54. Sică şi sicăiţă

Zalmoxianismului (ce nu admitea „căderea în sclavie“, ce recomanda a-ţi curma

zilele spre a nu fi în mâinile inamicului şi spre a lua astfel „admiterea“ în Ţara /

Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, adică în raiul

cogaionic), aidoma înaintaşului său pelasgo-daco-masaget, tânărul războiniczalmoxian,

Spargapise, fiul reginei Tomiria (Tomyris), căzut în capcana întinsă

de Cyrus, regele Persiei, într-un război din Caucaz (cf. Herodot, Istorii, I, 213 /

HIst, I, p. 115).

170) SICELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgele < sâgă + suf.

diminutival -ea; plural: sâgele; vectorizarea semantică a toponimului: „locul /

locuitorii de la sâgele“) – sat din judeţul Mureş (cf. CPLR, 90).

171) SICI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîg[ă] / pl. Sîgi „sâgi“;

vectorizarea semantică a toponimului: „locul / locuitorii de la sîgi / sici“

[pluralul de la sică „pumnal“ – v. supra, fig. 55 şi, detaliat, în fig. 16]) – sat din

judeţul Sălaj (cf. CPLR, 90).

172) SIČA (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgea < sâgă + suf. diminutival -

ea; „sâgea“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgea“) –

localitate din Croaţia (supra, fig. 56-a).

173) SIČICE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sigice / Sîgice [< sîgă s. f. +

suf. dim. -ice] „sâgice“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la

sîgice“) – localitate din Croaţia (supra, fig. 56-b).

Fig. 56. (a) Siča / Sicea („sîgeaua“) şi Sičice – „sîgice“ (b), marcate prin

dreptunghi, între localităţile vecine acestora, din Croaţia de azi.


36 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

174) SICINNIS < pelasgo(>valaho)-dac / thrac. Siciniş / Sîginiş [sîgin, pl. sîgini] + sufixul colectiv -iş; „sâginiş“;

vectorizarea semantică a apelativului: „dansul ritualic al meşterilor pelasgo (> valaho)-thraci pentru îmblânzirea zeilor de la sâgile

din care ţâşnesc izvoarele vitale, de la sâgile din care extrag metalele pentru confecţionarea lăncilor speciale, numite sigine >

sighine > sibine“ (cf. Herodot, Istorii, V, 9 / HIst, II, 31), „jocul iniţiatic / misteric al pietrarilor / fierarilor pelasgo-daco-thraci,

care produc mulţime de sigine / sighine vărsătoare de sânge, adică al celor ce fac siginiş > sîghiniş“; «...„dans traco-frigian“ în

cinstea lui Sabadios-Dionysos» (RLtr, 122), zeul Sabadio-Dionis fiind protectorul pelasgo-daco-thracilor-sigini (din vechiul

Cogaion, de dinaintea Reformei Zalmoxianismului), adică al celor de la sâgi, cât şi al hranei „de la sâgi“, îndeosebi, al lianelor

viţei de vie (sălbatice / cultivate) de la sâgi (v. supra, Diosig / Diosâg).

175) SICOEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoeşti < sâgoi „sâgon“ + sufixul [colectiv, „apartenenţial-tribal“] -eşti;

vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea sâgoieştilor“) – sat din judeţul Alba (cf. CLPR, 90).

176) SICUI < pelasgo[>valaho]-dac. Secui / Sîgui „om de la sâgi“, „înarmat cu sică“ (v. supra, apelativul secui).

177) SICUICĂ < pelasgo[>valaho]-dac. sică + suf. dim. -uică „sâgă / sică mititică“.

178) SICUL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sic / Sîg „sâg“+ art. hot. sg. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „dava,

satul / oraşul celor de la Sic / Sâg“) – localitate din Dacia de Sud-Vest – provincia Sigynia / Istria Dalmaţiană (Adriatică), aşezare

pelasgo-daco-sighină, cercetată / înregistrată de academicianul Sextil Puşcariu, şi în orizontul anului 1925 (v. supra, fig. 3 / harta

localităţilor valahe din Istria Adriaticii), azi, în Croaţia.

179) SICULENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sicul / Sâgul + suf. topocol. -eni; vectorizarea semantică a toponimului:

„localitatea siculenilor / sâgulenilor“, „aşezarea celor de la sîg“) – sat (cf. CPLR, 90) din judeţul Harghita.

180) SIC[UM] (< pelasgo[>valaho]-dac. Sic / Sîg „pietroi“ / „sâgon“ la care s-a adăugat latinescul -um, în orizontul anului

150 d. H., de către Ptolemeu; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sâg“) – antică localitate din Dacia de

Sud-Vest (în Istria-peninsulă, supra, fig. 18 / cf. MIMS, 8), azi în apropiere de Solin / Split, din Croaţia.

181) SICUPNUCS < pelasgo[>valaho]-dac. sică + -p- + nux / nucs „nucule“, „nucşoare“; v. supra planta medicinală

dacică, Sica – Statice gmelini (cf. PTZpl, II, 269 sqq.).

182) SIGAN / SIGANCĂ s. m. / s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sig- / sâg- „sîg“ + sufixul moţional -an / -ancă: „sâgan“,

„bărbat / femeie din satul / comuna Sig / Sâg“ (v. supra, sâgan / sîgan). Dincoace de divizarea celui mai mare / îndelung imperiu

al antichităţii, în Imperiul Roman de Răsărit şi în Imperiul Roman de Apus (din 17 ianuarie 395 d. H.), dincoace de destrămarea

Imperiului Bizantin, într-o Dacie împărţită de roţile dinţate ale celor trei evmezic-importante imperii europene – Imperiul Otoman /

Turc, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus (moştenit de U. R. S. S. / Rusia şi în prezent), roţi dinţate ce se îmbinau la

Dunăre / Carpaţi, într-o Dacie unde se nuanţase în spirit tot mai modern diviziunea socială a muncii, vestiţii meşteri pelasgo-daci –

acei sigini (sigyni, ori sîgani / sâgani) şi sighinele (lăncile) / sibinele (săbiile) produse de ei – îşi făcuseră ieşirea din „panoul

central“ şi intraseră în conul de umbră al nedreptei uitări, fiind repede asimilaţi de o Europă cu ateliere metalurgice, cu fabrici etc.

La sosirea ultimelor triburi migratoare de la periferia civilizaţiilor / culturilor Indiei, în perioada evmezic-timpurie (sec. V

– X d. H.) – după cum susţin unii istorici din U. R. S. S. / Rusia (cf. BHFcald, 34) –, ori prin secolele XVIII – XIX, după cum

susţin alţii –, în Dacia (împărţită între cele trei imperii evmezice, imperii ce n-au permis vreodată re-Unirea Pelasgimii >

Valahimii, ci numai o oarecare irepresibilă afirmare „controlată“ în aşa-zise Principate ale Valahimii ca „state valahe /

dacoromâne“ medievale: Muntenia sau Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – deci numai într-o parte din Dacia Nord-

Dunăreană), migratorii indieni-periferici – ocupându-se cu producerea şi comercializarea de bijuterii, de căldări, de cazane de

cupru / fier, ori cu „spoitul“ tingirilor, ibricelor etc., părându-se a prelungi / lua „locul social-economic“ al anticilor

pelasgo(>valaho)-daci sigini / sigini, era firesc să primească, pe baza unor „esenţiale analogii“ – din limba pelasgă, adică valahă /

dacoromână, ce avea deja „cuvântul pregătit“ încă din vremea lui Herodot – numele (de la arhaicul sîgan s. m. / s. f. sâgancă,

printr-o simplă „operaţie de paronimizare“ – modificarea constrictivei dental-iniţiale, -s-, în africata dental-surdă -ţ-) de ţigan s. m.

/ s. f. ţigancă (pl. ţigani / ţigănci – v. supra, sâgan). Despre aceşti „ultimi migratori“ în Europa / Dacia, ca noi meşteri-căldărari,

însă de India, „specialiştii“ – din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U. R. S. S. / Rusia: V. M. Gaţak, R. S. Demeter, P. S.

Demeter, L. N. Cerencova, Gr. Botezatu, Andrei Hîncu ş. a.) – afirmă (în orizontul anului 1981 / 1983): «Ca entitate etnică, ţiganii,

ieşiţi incipient din India, în sec[olele] V – X ale e[rei] n[oastre], prezintă un fenomen aparte datorită cel puţin faptului că, pe

parcursul secolelor, ei şi-au însuşit elementele diferitelor popoare, cu care au conlocuit şi pe pământul cărora au existat sau au

trecut în peregrinările lor medievale. În acest plan ei se deosebesc şi ca dialect. Despre ţigani s-au scris multe lucrări teoretice şi au

apărut colecţii de texte în diferite dialecte ale ţiganilor europeni.» (BHFcald, 34).

183) SIGĂRAIE / SIGĂRIE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgă + suf. col. -ărae / -ărie „sâgăraie“ / „sâgărie“, „mulţime /

droaie de sâgi“, „la cariera de extras / prelucrat sâgi / gresii“, „tone de spărturi / pietriş de gresii / sâgi“ (v. supra, sâgărie /

sâgăraie).


37 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

184) SIGEON (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgeon [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf. aug. -on „sâgon“; ori Σίγεον / Σίγειον – cf. HIst,

II, 620; vectorizarea semantică a toponimului: „oraşul de la sâgon“, „locul de la sâgul / sâga imens[ă]“) – oraş pelasgo[>valaho]dac.

/ thrac, pe ţărmul asiatic al Mării Thracice, în Troada / Frigia, lângă Ilion (v. infra, fig.57 / Harta localităţilor din «Istoriile»

lui Herodot – HIst, II), formând pereche toponimic-zalmoxiană cu Sigos (Σίγγος „sâgosul“ – aşadar, greco-latinizat în Singos),

astăzi, în Turcia, în / lângă Troia (turistică) şi la sud-vest de Çanakkale (Reamintim că anticii copişti greco-latini de istorii,

îndreptare geografice etc. nu transliterau prin „dublele“ / „geminatele“ -γγ- / -gg-, ca în greaca / alfabetul de astăzi – cu primul -γ-

[-g-], redând -ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului 150 d. H., când -γγ- / -gg- reprezenta / translitera consoana oclusivpalatal-sonoră

-g’-[ghi]; în orizontul temporal al anului 150 d. H., în elină / greacă, nu era „generalizată“ regula potrivit căreia „γ

înainte de alt γ şi înainte de κ, χ, ξ, se citeşte n“; totodată mai precizăm: limbile elină / greacă şi latină, alfabetele lor, bazele lor de

articulare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specifice limbii pelasge > valahe – cum, de altfel şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunete

pentru care n-aveau nici litere în alfabetele lor). Cu privire la anticul oraş pelasg > valah, Sigeon (Sigeion) / Σίγειον, Herodot, în

Istorii (IV, 38; V, 65, 91, 94 sq.) precizează: «De aici, spre apus, prelungindu-se din uscat, înaintează în mare două limbi de

pământ despre care voi da unele lămuriri. Una din ele se întinde spre miazănoapte, începând de la Phasis, de-a lungul Pontului

Euxin şi al Hellespontului, până la capul Sigeon din Troada. [...] În această peninsulă locuiesc treizeci de seminţii de oameni.»

(IV, 38 / HIst, I, 324; s. n.); «...şi astfel, ei au primit condiţiile pe care le impuneau atenienii, anume să plece din Attica în răstimp

de cinci zile, ca preţ de răscumpărare pentru copiii lor. Apoi s-au retras la Sigeon de pe râul Scamandros, după ce au domnit la

Atena vreme de 36 de ani...» (V, 65 / HIst, II, 53); «...trimiseră după Hippias [...] la Sigeon, în Hellespont» (V, 91 / HIst, II, 65);

«Lui Hippias, când plecă de aici, Amyntas Macedoneanul îi dărui Anthemuntul, iar thessalienii îi dădură Iolcosul; dar el [Hippias]

nu primi nici una, nici alta, ci se întoarse la Sigeon...» etc. (V, 94 / HIst, II, 69); «În timpul luptei se iviră şi alte întâmplări de tot

felul; astfel, printre altele, poetul Alcaios, la o încăierare în care atenienii ieşiră învingători, abia scăpă cu fuga, iar armele lui le

capturară atenienii şi le atârnară pe zidul templului Athenei din Sigeon. După ce alcătui din aceste întâmplări un poem, îl duse la

Mytilene, unde îşi povesti păţania unui prieten, Melanippos. Pe mytilenieni şi pe atenieni i-a împăcat Periandros, fiul lui Kypselos,

pentru că lui i-au încredinţat sarcina de arbitru. Împăcarea făcută de el prevedea să se dea fiecăruia ţinutul pe care îl ocupa atunci.

Astfel a ajuns Sigeonul sub stăpânirea atenienilor.» (V, 95 / HIst, II, 70 – v. infra, fig. 57 / Sigeon). Pentru înţelegerea acestei

odisei „sigeonice“ / „sîgonice“ mai reamintim: Amyntas a fost regele Macedoniei pelasgilor (> valahilor); Iolcos era un oraş al

pelasgilor > valahilor din Thessalia – astăzi Volo, din Grecia „super-extinsă“; „arbitrajul“ lui Periandros a avut loc în anul 595 î.

H.; mormântul vestitului erou pelasg(>valah), Ahile, se află, potrivit anticelor epopei troiene, în localitatea ce-i poartă numele,

Achilleion (azi, Kumkale / Çanakkale, din Turcia), de lângă antic-pelasgo(>valaho)-thracul Sigeon; oraşul „troienit“, Sigeon

(Sîgeion), «a trecut sub stăpânirea Atenei, dar nu definitiv» (cf. HIst, II, p. 443 sq.), deoarece luptele pelasgo(>valaho)-thracilor

sâgeionici de păstrare a independenţei în faţa „elansaţilor“ atenieni au continuat (cf. HIst, II, 444).

Fig. 57. Sigeon (Σίγειον) / Sîgeon şi Siggos (Σίγγος) / Sîgos – o

pereche toponimic-zalmoxiană pe Harta localităţilor din «Istoriile»

lui Herodot

(însoţitoare a ediţiei din 1964: v. HIst, II).

185) SIGEON / Capul Sigeon / Sigeion (<

pelasgo[valaho]-dac. Sîgeon [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf. aug. -on

„sâgon“; ori Σίγεον / Σίγειον – cf. HIst, II, 620; vectorizarea

semantică a toponimului: „malul / capul sâgului / sâgei

imens[e]“ – supra; vectorizarea semantică a toponimului:

„capul [geografic-frigian / anatolian] de la sâgul / sâga

imensă“) – cap al Peninsulei Troadei / Frigiei (Anatoliei) din

Pelasgo-Daco-Thracia – reamintim că antica Frigie thracică se

învecina cu Cappadocia / Capadochia („cap-à-Dacia“ / „capul

Daciei“), azi, în Turcia (v. supra, fig. 57 / Sigeon).

Cu privire la provinciile pelasgo(> valaho)-dace / thrace din

Asia peninsular-anatoliană – Bithynia, Frigia, Mysia,

Cappadocia / Capadochia etc. –, Vasile Pârvan constată (în

Getica) – pe baza nenumăratelor documente istoric-arheologice

– că pelasgo (> valaho)-dacicele elementele culturale /

civilizatorii reflectate şi în toponimie au preponderenţă faţă de

cele pelasgo (> valaho)-thrace, fapt ce confirmă şi „curcubeul

spiritual“ al perechii toponimic-zalmoxiene, semnalată pentru

prima oară, aici, de noi, Sigeon (Σίγεον) / Sîgeon – Siggos

(Σίγγος) / Sîgos, „curcubeu“ arcuit din Europa, peste Marea

Thracică, până în Asia Mică (un „curcubeu“ ce trimite mereu logica istoriei către acea unitate cultural-civilizatorie, carpatodunăreano-anatoliană

/ daco-anatoliană, poate, de dinainte de cataclismul geo-climateric şi tectonic ce a rupt istmul asiaticoeuropean,

deschizând – prin ruptura de Bosfor / Byzantion – comunicarea apelor Mării Getice / Negre şi ale Mării Thracice /

Mediterane, realitate istorică neolitică, desemnată de Marija Gimbutas prin sintagma Old European Civilization, ce-acoperă

mileniile dintre anii 7000 şi 3500 î. H. – cf. GCiv, 51 sqq.): «Toponymia Mysiei şi Bithyniei asiatice prezintă numeroase analogii

nu numai cu cea thracică din Europa, ci cu cea specific getică. Putem, dar, afirma, fără a lăsa prea mult loc ipotezelor, că geţii din

Masivul Carpatic începuseră mişcările lor spre V[est], S[ud]-V[est] şi S[ud]-E[st] încă de pe la 900 î. H. şi că, prin a[nul] 500 î. H.,


38 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

de când Herodot mai putea fi informat prin martori oculari ai evenimentelor, aceste mişcări erau definitiv încheiate, ba chiar erau

aşa de demult încheiate, încât amintirea lor aproape se pierduse.» (PGet, 142).

186) SIGEŞTI s. m. / pl. < pelasgo[>valaho]-dac. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sîgă + suf. col. -eşti: „de locul / neamul

sâgenilor“ (v. supra, sâgeşti).

187) SIGET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -et „sîget“, „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.

(v. supra, seget > siget / sîget „sâget“ > sighet).

188) SIGGIDAVA – transliterare corectă: Σιγγίδαυα / Sighidava – < pelasgo[valaho]-dac. compus: Siggi[u]- > Sighi[u]-

> [Sîgi[u]- / Sîghi[u]- „sâghiul“ + dava „cetate a Cavalerilor Zalmoxianismului“, „oraşul-cetate al Cavalerilor Zalmoxianismului“;

vectorizarea semantică a toponimului: „dava sâgului“, „dava sighiului / sîghiului“) – davă / urbe [a Cavalerilor Zalmoxianismului]

din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, având coordonatele date de Ptolemeu, în al său Îndreptar

geografic, din orizontul anului 150 d. H.: 48 0 – 46 0 20’ (cf. Fontes, I, 544 sq. / fig. 15 şi fig.18, supra).

Nu multe sunt toponimele compuse ale pelasgo(>valaho)-dacilor / thracilor, toponime ce au păstrat până în secolul nostru,

în întregime, al doilea element formant, dava („fort / oraş al Cavalerilor Zalmoxianismului“), chiar şi fără încărcătura semanticreligioasă,

lucru firesc prin cele aproape două milenii scurse de când Zalmoxianismul poporului nostru pelasg > valah s-a

metamorfozat în Creştinismul Ortodox / Cosmic (cu un Sol / Mesager Celest, aruncat „tot în al cincilea an“ – HIst, I, 345 – în

nemurirea sighinelor / suliţelor din rotundul Templu / Sanctuar al Soarelui Tânăr / Războinic [în „Cucuionul / Cogaionul micii“

Sarmisegetusa – capitala religioasă a Daciei], sol substituit de răstignitul pe cruce, Iisus Hristos), ca, de pildă, Capidava, de lângă

Topalu, de pe malul / braţul drept, de la „capul de sâgă“, al Dunării (v. fig. 72, infra), din judeţul Constanţa (cf. CPLR, 19), ori cu

-a- închizându-se posterior, în labiala mijlocie -o- (-dava > -dova), ca, de exemplu, în toponimul Moldadava („dava dintre albiile /

moldele râurilor“) > Moldova etc. Metamorfozându-se Zalmoxianismul, prin veacuri, în Creştinism Cosmic-Ortodox, elementul

formant-secund, -dava, şi-a pierdut încărcătura semantic-zalmoxian-cavalerească şi a cunoscut apocopa silabei finale

(Tur[ris]da[va] „dava cu turn“, „dava turnului“ etc.), sau, în spiritul „legii economiei de semnificant“, „s-a desprins“, evoluând

„independent“ (cu -a- deschizându-se „anterior“ şi „mijlociu“, în nelabiala -e- [-dava > -deva]), ca, de exemplu, în toponimele:

Deva, desemnând azi un foarte important municipiu din judeţul Hunedoara, Deve – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 35) etc.

Dar, din majoritatea toponimelor pelasgo(>valaho)-dace compuse, cu elementul formant-secund religios-zalmoxian, -dava („fort“ /

„oraş“ al Cavalerilor Zalmoxianismului), s-a păstrat până în zilele noastre doar primul element formant, cunoscând (din motivul

precizat mai sus) o evoluţie „independentă“ în lucrarea legilor lingvistice prin secoli, ca şi în cazul de faţă, ori în altele, similare:

Siggidava (Σιγγίδαυα), Sacidava, Sagadava, Saggidava (Σαγγίδαυα) etc.

Anticul toponim pelasgo(>valaho)-dac format prin compunere, Siggidava (Σιγγίδαυα: siggi[u]- / sighi[u]- < sîgh[u]-

„sâgul“ + -dava „fort / oraş al Cavalerilor Zalmoxianismului“), în epoca evmezic-timpurie, „renunţă“ la elementul formant-secund,

-dava, după cum s-a mai subliniat, pe măsură ce funcţiile zalmoxian-administrativ-militare ale davei „se înceţoşează“ datorită

treptatei treceri de la monoteismul tetradic al Zalmoxianismului la monoteismul triadic al Creştinismului, râmânând „în circuit“

doar primul element formant, Siggi[u]- < Sîghi[u]- „sâg[ul]“ şi cunoscând, „independent“, lucrarea legilor lingvistice specifice

limbii pelasge, adică ale limbii arhaic-valahe. Pelasgo(>valaho)-dacii antici, cu mult înainte de orizontul anului 150 d. H., al

înregistrării toponimului din Dacia, de către Ptolemeu, în al său Îndreptar geografic (v. fig. 18, supra), pronunţau Sîghidava (şi

aici reamintim că anticii copişti greco-latini de istorii, îndreptare geografice etc. nu transliterau prin „dublele“ / „geminatele“ -γγ- /

-gg-, ca în greaca / alfabetul de astăzi – cu primul -γ- [-g-], redând -ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului 150 d. H., când -γγ-

/ -gg- reprezenta / translitera consoana oclusiv-palatal-sonoră -g’-[ghi]; în orizontul temporal al anului 150 d. H., în elină / greacă,

nu era „generalizată“ regula potrivit căreia „γ înainte de alt γ şi înainte de κ, χ, ξ, se citeşte n“; totodată mai precizăm: limbile elină

/ greacă şi latină, alfabetele lor, bazele lor de articulare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specifice limbii pelasge > valahe – cum, de

altfel şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunete pentru care n-aveau nici litere în alfabetele lor). Siggidava (Σιγγίδαυα) trebuie scris /

pronunţat Sighidava / Sîghidava (Sâghidava) „dava sîgului / sâghiului“, nu Singidava şi nici Sînghidava. Toponimul Siggidava

s-a transmis corect de la Ptolemeu. Multe erori de transliterare a toponimelor pelasgo(>valaho)-dace se datorează şi „bazei de

articulare“ a administaţiei romanic-imperiale, ori, mai exact spus, a „administratorilor“ Imperiului Roman, din Dacia; una dintre

astfel de erori ne este semnalată, indirect, de marele latinist valah, G. Guţu: «Sagaris, is m. 1. râu în Frigia şi Bitinia – numit [de

latinii / romanii imperiali] şi Sangarius, ii n.[...]» (GDlr, 1083); aşadar, hidronimul pelasgo(> valaho)-thrac-frigian / bitinian,

Sagaris / Sâgăriş „râul cu sâgăriş“ devine – după „voinţa imperial-romanilor“ Sangarius.

Fără elementul formant secund, -dava, pelasgo(>valaho)-dacul Sighidava (Σιγγίδαυα) devine Sighi[ul] / Sîghi[ul], însemnând în

pelasgă > valahă: „fortul / oraşul [de la] sîg / sâg“, „fortul / oraşul sîghiului / sâghiu-lui“, din Dacia – provincia Arutela > Arudela

> Arudeal / Ardeal –, cu coordonatele ptolemeice: 48 0 – 46 0 20’. După cum bine se ştie, şi astăzi autohtonii valahi din mediile

rurale rostesc numele municipiului lor de reşedinţă judeţeană, fostă „capitală culturală a Europei în anul 2007“, Sâghiu / Sîghiu,

nu Sibiu. Constatăm că Sîghiul / Sibiul are coordonatele (stabilite „la secundă“ cu mijloacele ultramoderne ale cartografiei,

inclusiv cele oferite prin sateliţi) foarte apropiate de cele ptolemeice: 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E // 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E. O

pecete pelasgo(>valaho)-dacă / zalmoxiană (ce facilitează identificarea anticei cetăţi-oraş din Dacia, Sighidava, în modernul

municipiu din România contemporană, Sîghiu / Sibiu) se relevă nu numai dinspre o istoric-lingvistică realitate, ci şi dinspre o

realitate arheologic-istorică, dinspre o realitate etnic-religioasă etc.: Sîghiul / Sibiul forma (în antichitatea Daciei) şi formează


39 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Fig. 58. Catedrala Ortodoxă din moderna „davă“ Sibiu.

Strămoşii noştri pelasgo(>valaho)-daci aveau şi un cult foarte puternic al „sacrelor

perechi“ (căci în monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, în panoul său central,

se aflau: Perechea Primordială, Soarele-Moş / Tatăl-Cer şi Dachia > Dochia / Terra

Mater, şi sacra pereche secundă, Soarele şi Luna ce „le ţineau cununa“ în toate cele

teluric-celeste / cosmice) şi din acest motiv, plantele, râurile, localităţile etc. se

înfăţişau în „sacre perechi“; de regulă, dava („zalmoxianul oraş-cetate“) avea

acelaşi nume cu sursa vitală fundamentală, apa / râul; deci toponimul Siggidava >

Sighidava se releva „omonimic“ (ca, de exemplu: Dierna-dava de la vărsarea în

Dunăre a râului Dierna > Dzierna > Ţierna „râul cerului / Cogaionului, de sub

muntele mare, Cogaion > Guguion > Gugu“), în strânsă interdependenţă de un

hidronim sighin / sîghin (cu apă curată, celest-zalmoxiană), adică Sighinul (unde

iniţiala constrictiv-dentală surdă, s-, în compania vocalei înschise anterioare, -i-, a

(şi în prezentul României) două perechi toponimic-zalmoxiene:

(1) de „masculin“ (Sibiu) – „feminin“ (Sighişoara) şi (2) de „mare“

(Sibiu) – „mic“ (Sibiel)“, coordonatele Sighişoarei (46 o 13’ 1’’ N – 24 o

47’ 28’’ E) şi ale Sibielului fiind destul de apropiate de ale dacicanticei

Σιγγίδαυα / Sighidava (v. supra: Sibiu, Sibiel; v. infra,

Sighişoara).

O altă pecete pelasgo(>valaho)-dacă / zalmoxiană se reflectă în faptul

că în Dacia, numele sursei vitale fundamentale, apa / râul, izvorând din

cele nouă ceruri-spirale acvatic-primordiale, ale lui Samoş („Soarele-

Moş“, Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei, al Daciei, „discul

senin, profund-albastru, al cerului, al Tatălui-Cer“), era dat şi davei /

cătăţii-oraş – deci în Dacia, tot în zalmoxiene / sacre perechi,

hidronimul „impunea“ toponimul, după cum se constată şi în cazul

Sîghiu-davă / Sâghiu-râu.

Fig. 59. Un evmezic zid din sâgi şi cărămizi din

Sîghiu / Sibiu.

devenit semioclusiva prepalatală surdă č- / Ci- ) > Cibinul – ce trecea prin imperii şi mai trece şi azi, ca şi în 2007, prin „capitala

cultural-europeană“ Sîghiu / Sibiu. Pelasgo[> valaho]-dacul Sîghi[u] / Sighi[u] se metamorfozează – după cum s-a mai spus – în

modernul / contemporanul toponim Sibiu, cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă (-g’-) bilabializată sonor (-b-), nu

numai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea bazei articulatorii a funcţionărimii din

administraţiile imperiale cunoscute de Dacia: 1. mai întâi, antica administraţie romană „deformează“ toponimul / hidronimul în

Cibinum – constrictiva dentală surdă, S- [din pelasgo-dacul Sighiu / Sîghiu] devine africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, în

următoarele „circumstanţe atenuant-lingvistice“: în epoca imperial-romană, provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal a

Daciei deţinea nu numai monopolul aurului şi sării, ci era – pentru întregul Imperiu Roman, pentru Eurasia – unul dintre cele mai

importante centre metalurgice, producătoare, între altele, şi de sigine / sighine, adică de lănci, dava-Sighiu / Siggidava fiind la

acest capitol între cele mai vestite; sighina pelasgo-dacă, de la Herodot citire, devine în graiul romanilor / latinilor sibina / sibyna,

ae «f. [un fel de] lance sau ţepuşă de vânătoare» – GDlr, 1122; şi pentru că pelasgo-daca sighină fusese transferată în latineasca

sibina, cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, în -b-, administratorii împăratului de la Roma, analogic şi pe baza

apropierii semantice dintre numele davei, Sighiu / Sîghiu, şi numele vestitului produs militar, pelasgo-dac, sighina > sibina,

„conving“ ca toponimul / hidronimul Sighiu / Sâghiu să fie nu Sibin [confundabil cu obiectul produs sibina], ci Cibin[um]; 2.

aproape pe urmele imperialilor Romei merge şi evmezica administraţie habsburgică / austro-ungară ce îşi permite redenumiri ale

localităţii ca, de pildă, Hermannstadt, Nagyszeben etc.; subliniem că vorbitorii ambelor administraţii imperiale nu aveau – ca şi

urmaşii popoarelor lor de azi – nici „bază de articulare“ pentru pentru sunetele ă, î / â şi, fireşte, nici litere în alfabetele lor spre a le

[cali]grafia etc.(v. supra, Sibiu).

Pelasgo(valaho)-dacul oraş-cetate de pe sacrul fluviu al dacilor, Dunărea (în vremea lui Burebista, chiar în întregul ei),

Siggidun / Sîghidun, are coordonatele ptolemeice 45 o 30’ – 44 o 30’ (cf. Fontes, I, 546 sq.), „corespunzând“ în cea mai mare

măsură coordonatelor calculate cu mijloace ultra-moderne ale Belgradului de azi: 44° 49′ 14″ N / 20° 27′ 44″ E / 44° 49′ 14″ N /

20° 27′ 44″ E.

Căci numele capitalei de astăzi a Serbiei, Belgrad (< Bel- „alb“ + -grad < gorod „oraş“), îşi află tâlmăcirea în limba sârbă

/ slavonă, cu mare fidelitate, a elementelor formante din toponimul pelasg > valah, Sighidun, „oraşul sâgilor albe-ale Dunării“, mai

mult ca sigur, din orizontul anului 700 d. H., când au fost înrădăcinaţi strămoşii poporului sârb (cam tot pe-acelaşi segment

temporal cu strămoşii poporului bulgar – tot în Valahimea din Dacia Sud-Dunăreană) prin voinţa Imperiului Bizantin – extins de

secole peste cea mai mare parte balcano-dunăreană a spaţiului Daciei.

190) SIGGONI – Σιγγονή (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoni „sâgoni“, „sâgi mari“ < sâgă + suf. aug. -on / -oane;

vectorizarea semantică a toponimului: „la sâgoni / sâgoane“, „La Sâgile Mari“) – localitate pelasgă > valahă din Dacia de Nord-

Vest, actualmente în Slovacia (cf. Fontes, I, 536 sq.).


40 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Fig. 60. În antichitate, pe dreptul mal („uluc“) de

sâgi al Dunării, dacii-sigini (din Istoriile lui

Herodot) aveau vestita cetate-oraş, Siggidun /

Sîghidun – ce a jucat un rol important şi în

rezistenţa lor anti-imperial-romanică; dincoace de

orizontul anului 700 d. H., în timpurile evmezice,

Siggidun redevenit-a o puternică fortăreaţă,

Belgrad, ale cărei ziduri de prin anul 1450, din

sâgi şi cărămizi arse, mai pot fi văzute şi azi

(foto: Gabriela Pachia, 9 X 2010).

191) SIGGOS (< pelasgo[valaho]-dac. Sîggos [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf.

adj. -os]; vectorizarea semantică a toponimului: „oraşul sâgos“, „locul cu sâgă“,

„sâgosul“ / „sîghiosul“) – un antic oraş pelasgo[>valaho]-dac. / thrac, pe ţărmul

european al Mării Thracice, în Peninsula-Trident a Thessalonikului, adică în

Calcidica, aparţinând astăzi Greciei „extinse în Thracia până la dispariţia-i“ (v.

supra, fig.57 / Harta localităţilor din «Istoriile» lui Herodot – HIst, II), formând

pereche toponimic-zalmoxiană cu Sigeon (Sigeion) / Σίγειον, de pe ţărmul

asiatico-frigian al Mării Thracice, astăzi, localitate din Turcia în / lângă Troia

(turistică) şi la sud-vest de Çanakkale. Toponimul pelasgo(>valaho)-thrac Siggos

este greco-latinizat în Singos. Cu privire la anticul oraş pelasg > valah, Siggos /

Singos, Herodot, în Istorii (VII, 122 / HIst, 228) notează: «Prin urmare, când

forţele navale au primit de la Xerxes încuviinţarea să plece şi au străbătut canalul

săpat la Athos, canal care răspunde în golful unde sunt ctitorite oraşele Assa,

Piloris, Siggos şi Sarte, de aici, după recrutarea altor oameni şi din aceste cetăţi,

porniră pe mare, spre golful Thermaic.» (cf. HIst, II, 620 / 228).

192) SIGHEA, (ÎN)SÎGA / (ÎN)SÂGHEA verb < pelasgo[>valaho]-dac.

sigă + des. verb. inf. -a / -ea: „a (în)sâg[he]a“, „a (în)sâgi“, „a curma / cresta cu

lama de sîgă / sîghea, ori de săghie“, „a tăia cu sica / siga > sichea / sighea“ etc.

(v. infra sighetură / sîghetură).

193) SIGHET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sig’- /sâg’- „sîg“ + suf. col. -

et „sighet“ (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet /

sâghet).

194) SIGHETU[L] MARMAŢIEI < pelasgo[>valaho]-dac. compus

sighet s. n. [< sîg- „sâg“ + suf. col. -et] + art. hot. -[u]l + Marmaţia <

Maramarisia (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet /

sâghet).

195) SIGHETU[L] [TRANS]SILVANIEI < pelasgo[>valaho]-dac.

compus sighet s. n. [< sîg- „sâg“ + suf. col. -et] + art. hot. -[u]l + Silvaniei <

[Trans]silvaniei (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet /

sâghet).

196) SIGHETURĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sighet / sîghet „sîg“ + suf. -ură; sighetură / sîghetură (pl. sigheturi /

sâgheturi): 1. „lame tăioase de sâgă / gresie“, „sîgiş“ / „sighet“; 2. „tăietură / crestătură cu lamă de sâgă / gresie“ ca semn de

recunoaştere a apartenenţei, a stăpânului-cioban, la fiecare oaie / berbec (miel / mieluşea), făcut cu sighea / sichea (sica, sabia,

baioneta, cuţitul etc. ) la vârful urechii, ori în stânga / dreapta respectivului „vârf pavilionar“.

197) SIGHINAŞ s. m.(pl. sighinaşi) < pelasgo[>valaho]-dac. sighină

„lance“ + suf. hipocoristic -aş: „subţire / ascuţit ca o lance“, „cu siluetă de

sighină“, „slab ca o lance / sighină“.

198) SIGHINĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sigină „lance“ [< sâg(ă)

+ suf. -in(ă)], pl. sigine / sighine, de la numele pelasgo(>valaho)-dacilor

sigini > sighini (infra), vestiţi producători de astfel de arme / unelte (cf.

Herodot, Istorii, V, 9 / HIst, II, 31).

199) SIGHINCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sighină + suf. -că:

„sighină mică“, adică un soi special de lance-baston din fier forjat (infra, fig.

61), cu folosinţă multiplă: 1. armă de atac / apărare în faţa duşmanilor,

sălbăticiunilor care atacă omul, punându-i viaţa în pericol; 2. unealtă de

pescuit iarna, „de trăznit peştii de sub gheaţa Dunării“; 3. sedilă pentru

plantatul viţei de vie; apelativul are circuit valaha contemporană din satele de

pescari situate în zona Dunării de Jos – Giurgeni, Vadu Oii etc. –, îndeosebi,

în satele din Marea Insulă a Brăilei: Măraşu, Băndoiu, Nedeicu, Gîrluţa,

Brăiliţa, Borduşani, Cegani, Făcăieni, Vlădeni, Ostrov etc.

Ancheta noastră lingvistică de teren, pe bază de chestionar, din vara anului

1984, aduce următoarele lămuriri: «sighinca este un baston-lance din fier

Fig. 61. Siggidun / Belgrad – pe temelie de sâgă:

Marea Catedrală Ortodoxă a Poporului Sârb, în curs

de finisare (foto: Diandra Frăsie-Debreţin, 9

octombrie 2010).

forjat, cam de-un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri; este făcută din fier forjat; capătul-lance este cu gaură; cam la un metru de

la vârful de lance şi cam la două palme de la mânerul-baston, are un inel special, tot din acelaşi fier, în care se opreşte când o

împlânţi în snopul de stuf; demult, când nu se prea găsea ţiglă ori tablă, ca azi, pentru căşi, acestea se acopereau cu snopi de stuf:


41 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

bagi sârma, ori sfoara, prin gaura lăncii, o împlânţi adânc în snop şi o petreci ca s-o-nnozi; şi făceam nişte acoperişe de nu trecea

pic de apă prin ele, oricât ar fi fost ploile de rele şi de lungi; iarna, când e Dunărea îngheţată-bocnă, sighinca este bună la trăznit

peştii, dacă ştii s-o mânuieşti cum trebuie; când dai cu sighinca în podul de gheaţă, peştii se-nghesuie ameţiţi, la copcă, unde bagi

mâna şi-i aduni – mai toţi cu şira frântă, de la lovitura sighincăi – de parc-ar fi fost trăzniţi...» (informaţie obţinută în 22 august

1984, de la Badea Dragomir, agricultor şi vestit pescar de pe malulurile Dunării, născut în 24 noiembrie 1922, în satul Giurgeni,

din judeţul Ilfov; ancheta s-a făcut în prezenţa fiului său, profesorul timişorean de filosofie, Mihai Dragomir, n. 15 februarie 1948).

Ancheta noastră lingvistică de teren, pe bază de chestionar, din vara anului

1984, aduce următoarele lămuriri: «sighinca este un baston-lance din fier forjat,

cam de-un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri; este făcută din fier forjat;

capătul-lance este cu gaură; cam la un metru de la vârful de lance şi cam la două

palme de la mânerul-baston, are un inel special, tot din acelaşi fier, în care se

opreşte când o împlânţi în snopul de stuf; demult, când nu se prea găsea ţiglă ori

Fig. 62. Sighincă din fier forjat.

tablă, ca azi, pentru căşi, acestea se acopereau cu snopi de stuf: bagi sârma, ori sfoara, prin gaura lăncii, o împlânţi adânc în snop şi

o petreci ca s-o-nnozi; şi făceam nişte acoperişe de nu trecea pic de apă prin ele, oricât ar fi fost ploile de rele şi de lungi; iarna,

când e Dunărea îngheţată-bocnă, sighinca este bună la trăznit peştii, dacă ştii s-o mânuieşti cum trebuie; când dai cu sighinca în

podul de gheaţă, peştii se-nghesuie ameţiţi, la copcă, unde bagi mâna şi-i aduni – mai toţi cu şira frântă, de la lovitura sighincăi –

de parc-ar fi fost trăzniţi...» (informaţie obţinută în 22 august 1984, de la Badea Dragomir, agricultor şi vestit pescar de pe

malulurile Dunării, născut în 24 noiembrie 1922, în satul Giurgeni, din judeţul Ilfov; ancheta s-a făcut în prezenţa fiului său,

profesorul timişorean de filosofie, Mihai Dragomir, n. 15 februarie 1948).

200) SIGHINUL (SÎGHINUL) / CIBINUL < pelasgo[>valaho]-dac. sighin > cibin + art. hot. -[u]l, desemnând râul ce

trece prin Sîghiu / Sibiu (v. supra, Sibiu / Sighidava).

201) SIGHIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -iş (v. supra, sâgiş).

202) SIGHIŞOARA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîghiş- [< sâg- „sâg“ / „sâgă“ + suf. colectiv -iş „sîgiş“] + suf. dim. -ioară;

formează pereche toponimic-zalmoxiană de mic / Sighişoara – mare / Sîghiul, adică Sibiul, v. supra) – oraş de pe malul stâng al

Târnavei Mici, din judeţul Mureş (v. infra, fig. 63), numărând (la recensământul din 2002) 32304 locuitori (valahi / dacoromâni:

24571, adică 76,06 %; maghiari: 5934, adică 18,36 %; ţigani: 1135, adică 3,51 %; germani: 623, adică 1,92 %; restul, de 0,15%,

reprezintă alte etnii).

Sighişoara are coordonate de mare precizie: 46 0 13’ 1’’ N – 24 0

47’ 28’’ E, apropiate de cele ptolemeice (date pentru Σιγγίδαυα /

Sighidava): 48 0 – 46 0 20’, coordonate pe care şi-au pierdut trufaşii

cuceritori romani, beţi de fericire, chiar şi ştampilele Legiunii a XIII-a

Gemina, ceea ce trimite gândul, parcă nu la o Sandava / Sandova (cf.

MIMS, 9 / 76), după cum susţin câţiva istorici / arheologi, deoarece

toponimul real, pelasgo(>valaho)-dac, ar fi Sagdava < Sâg- „sâg[ă]“ + -

dava, cu vectorizarea semantică: „dava sâgului / sâgii“, nicidecum

diminutivata „dava sâgcioarei / sâgşoarei > Sighişoarei“. Şi o

zalmoxiană pereche toponimică, dar nu de mare – mic, ci obţinută prin

„paronimizare“ (căci strămoşii pelasgo[>valaho]-daci – pentru că s-au

aflat la răscruce de drumuri euroasiatice – învăţaseră nu numai o ştiinţă

de a se face nemuritori, ci şi o ştiinţă a deturnării informaţiilor către

inamici prin paronimie / omonimie la dave, plante etc.; în acest sens,

reamintim că Ptolemeu-geograful, în orizontul anului 150 d. H., fost-a

tot atât de atent la paronimie ca şi medicul antic Dioscoride la plantele

achiziţionate pentru armata romană din jurul Sarmizegetusei /

Fig. 63. Sighişoara > Sîghişoara, azi.

Cogaionului, dar cu o sută de ani înaintea autorului Geografiei, în orizontul anului 50 d. H. – cf. PTZpl, I, II), ar putea fi:

Σιγγίδαυα / Sighi[u]dava) – Σεγγεςδαυα / Seghesdava, ca după apocoparea elementului formant secund, dava, „perechea

toponimică“ să evolueze cu elementul prim-formant, „independent“, în Sîghiu > Sibiu – Sighiş + suf. dim. -ioară > Sighişoară –

ceea ce nu se confirmă până în prezent nici de vreun „îndreptar“ istoric / geografic, nici de vreo inscripţie descoperită de arheologi

în vatra dacică / imperial-romană a Sighişoarei.

203) SIGHIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -işte „sâgişce“, „sîghişte“, „mulţime / droaie de sâgi“.

204) SIGHIŞTEL (< pelasgo[valaho]dac. Sighişte- „droaie de sâgi“ + suf. diminutival -el, atestat din orizontul anul 50 d.

H., de lista de plante medicinale cogaionice / sarmisegetusane – cf. PTZpl, I, 29 sqq.; vectorizarea semantică a toponimului: „mica

aşezare de la sâghiş / sâghişte“; formează pereche zalmoxiană de mic / masculin – mare / feminin cu Seghişte [< sîgă + suf. -

işte]) – sat din judeţul Bihor (cf. CPLR, 90).


42 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Spre difuzare imediată

Fotograful Cosmin Bumbuţ expune ciclul Roşia Montană la Bruxelles

Bruxelles 3 iulie 2012

Fotograful Cosmin Bumbuţ (n. 1968) expune în perioada 10 iulie -12 august proiectul Roşia Montană la Palatul Artelor

Frumoase (Bozar) din Bruxelles, în cadrul festivalului Summer of Photography 2012, cu sprijinul Institutului Cultural

Român Bruxelles.

Bumbuţ este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi români de modă şi publicitate, laureat al unor premii interne şi

internaţionale. A publicat mai multe albume şi a expus în zece ţări.

La iniţiativa Bozar, 35 de parteneri din Belgia, între care şi ICR Bruxelles, şi-au unit forţele pentru crearea unei

platforme internaţioanale de fotografie. Festivalul Summer of Photography se desfăşoară în cele mai prestigioase

instituţii dedicate fotografiei. Tema din acest an este peisajul european şi intervenţia omului asupra naturii.

Summer of Photography şi-a deschis porţile cu expoziţia Sense of Place care reuneşte 40 de fotografi veniţi din cele 27

de state membre ale Uniunii Europene.

Cosmin Bumbuţ va participa la vernisajul expoziţiei, marţi 10 iulie 2012, orele 19h00, la Bozar.

- sfârşit -

Rue Gabrielle 107, 1180 Bruxelles

Tel : +32 2 344 41 45

Fax : +32 2 344 24 79

www.icr.ro/bruxelles/

Data şi locul: 10 iulie - 12 august, Bozar: rue Ravenstein 23, 1000 Bruxelles.

În ataşament: fotografie din proiectul Roşia Montană (2006, © Cosmin Bumbuţ)

Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare şi cereri de interviuri la ICR Bruxelles: bruxelles@icr.ro;

http://www.icr.ro/bruxelleswww.icr.ro/bruxelles/

ROSIA MONTANA


43 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Bio-bibliografie selectivă

Eugen Evu

MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA FILIALA TIMIŞOARA, din 1979.

Titularizat în ian 1990. Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Oradea (ASLA ;

Membru Onorific Atestat ” Accademia Internazzionale Il Convivio, din Sicilia-Italia .. Laureat al

Congresului Româno- American 2003; Membru fondator al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu ,

diplomat de Excelenţă, 2005; Fondator al Asociaţiei cultural-umanitar-ştiinţifică „Provincia Corvina (

AsCUS).”Ambasador cultural al regiunii Hunedoara”- decernare CJH, deva. Membru fondator al Societăţii

Ziariştilor din România( legitimaţia SZR nr. 1064/ 1990;. Membru onorific al Academiei de Poezie

Contemporană, Ploieşti. Multipremiat literar naţional şi internaţional.(SUA, Italia, Germania,) . Diplomat

cu Excelenţă al Judeţului Hunedoara (2005,Deva) „pentru o viaţă’ dedicată culturii şi artei „. Cetăţean de

Onoare al Hunedoarei .(2oo3, 2011) Diploma de Excelenţă a Mun. Reşiţa, pentru merite cvulturale, 2010;

Cetăţean de Onoare al Hunedoarei şi trofeul „Cheia Cetăţii”(2005) Medal for Freedom , A.B.I.

U.S.A.(2006) Diplomă de Excelenţă- Neutrophfie- Mexico City. U.S.A, membru onorific. Diploma di

Accademico di Merito per il Giornalismo e la Poesie, Academia Internazionale “; Trinacria”Palazzo San

Calistro, Citta del Vatican; Trofeo e Medaglia di argento puro, Academia Petrarca, Italia. Laureat

Internaţional Vatican, 2010. Premiul de Excelenţă “ Remarcat euro- poesie,- Franţa ( 2002) al Asociaţiei

scriitorilor Francezi, secţiunea Estul Europei. De două ori Cetăţean de onoare al municipului Hunedoara-

Diploma de Excelenţă pentru o viaţă dedicată culturii al C Judeţean Hunedoara- Deva; Premio Simone

Lorici, Italia şi Premiul idem în expresie franceză; Premio Accademica internazionale “ Premio alla

Carriera” – Italia, 2011, Premio alla Carriera” 2012, al Academiei Francesco Petrarca, Roma Vatican...ş.a.

Cărţile sale sunt în colecţii, biblioteci şi arhive internaţionale din USA, Franţa, Italia. Din 2003 obţine

titlul guvernamental american şi internaţional „THE RESEARCH BOARD OF ADVISORS” pentru

activitatea sa culturală, oferit de „The American Biographical Institute”, din Carolina de Nord – STATELE

UNITE.( trei ediţii); Este inclus în Who’s Who American şi în primul Who’s Who in România. Deţine The

atestat internaţional de „Expert în literatură”, fiind inclus în”Internationl Directory of Experts and

Expertize „ ,Statele Unite (A.B.I.) Inclus în antologii şi dicţionare de personalităţi, Istorii literar. Referenţi

/ selectiv): Ştefan Augustin Doinaş, Laurenţiu Ulici, Al Cistelecan, Ioanichie Olteanu, Ştefan Nemecsek,

Florentin Smarandache, Horia şi Horiana Ţâru, Olimpia Berca, Paul Aretzu, Marilena Rodica Chiretu,

Adrian Botez, Lucian Hetco, ş.a.; Alte dicţionare şi antologii: Scriitori români de azi ( Papahagi, Sassu;

Literatura Română contemporană ( Laurenţiu Ulici, ; Panorama poeziei române actuale, Scrisul ca religie la

români, vol I, “Viziuni critice”, Scara din bibliotecă”, Jurnal de lecturi” ( Paul Aretzu) , Dialoguri

privilegiate, de M .Diana Popescu, Timişoara literară ( Paul E. Banciu şi Aquilina Birăescu),, Dicţionarul

Scriitorilor Români de azi 2011, International Anthology on paradoxism, Enciclopedia Personalităţilor din

Romania, Who is Who, Verlag fur pers. AG -2011 etc. Deţine numeroase trofee culturale şi diplome de

Excelenţă, regionale, atestate de consacrare, naţionale şi occidentale. I s-a decernat “ Cheia municipiului

Hunedoara;a fost tradus în 10 limbi străine şi inclus în numeroase dicţionare şi antologii din ţară şi

străinătate. Premiat naţional sau internaţional al editurilor Facla, Signata, Helicon, Singur, Rafet.

LAUREAT la concursuri naţionale şi internaţionale (Italia,Germania) ca scriitor, iar ca metodist consilier

sau regizor, cu formaţii artistice îndrumate de el: teatru poetic , teatru scurt, teatru pentru copii,Studioul

Artelor( reviste vorbite), spectacole de poezie şi muzică, librete coregrafice, laureate naţional. Peste 40 de

premii literare ale unor fundaţii şi asociaţii şi reviste din România şi din alte ţări, precum şi la televiziune şi

radio, site-uri internaţionale şi reviste internet din Germania, Italia, Australia, SUA, Croaţia,Ungaria,

Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, Cuba… Recitaluri publice, congrese, lansări, vernisaje. A fost

pensionat din domeniul Biblioteconomic, în 2009.

Eugen Evu born the 10th September 1944, in Hunedoara City, Romania. Author of 48 books of poetry,

prose, essays, journals, publicist cultural entertainer in the field pf literature, plastic arts, theatre. Member

of the Romanian Writers Union and of the two Accademy, in Romania ( ASLA) and Italy ( Il Convivio

Internazionale Accademia). In 2003- 2006 he recevies the American Governement and International titlşe „

The Research Board Advisor” , for cultural activity, and Expertise Diplome, offered by The American

Biographical institute” in North Carolina, USA. Winner of national and international contest, in


44 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Mic bilanţ de receptare critică

- semnatari -referinţe critice la Eugen Evu, din 10 sept. 1987:

Ştefan Augustin Doinaş, revista Familia 1970; debutul editorial la Facla.

Al Piru, rev. Luceafărul ( denigrator)

Laurenţiu Ulici, România literară, Prima Verba, Literatura Română cuntemporană

Lucian Alexiu, revista Orizont

Sultana Craia, Luceafărul

Ion Gheorghe, rev. Luceafărul

Ion Mircea, revista Transilvania

Mircea Constantin, revista Familia

Sever Avram, revista Contemporanul

C. Munteanu, revista Tribuna

George Chirilă, revista Contemporanul

Niculae Stoian, Scânteia, rev. Flacăra

Adrian Păunescu, Flacăra

Mircea Moţ, revista Steaua

N. Dan Fruntelată, Scânteia tineretului

Ileş Câmpeanu, rev. Contemporanul

C. Munteanu, Radio Europa liberă

Monica Lovinescu, idem

Ioan Simion Pop, TV naţional şi carte de reportaj

Ermil Rădulescu, rev. Astra

Adrian Popescu, Rev. Steaua

Negoiţă Irimie, revista Tribuna Cluj

Gheorghe Nistor, rev. Tribuna

Ion Davideanu, rev. Familia

Mihai Dinu Gheorghiu, Cronica

Ion Arieşanu, rev. Orizont

Horia Alexandrescu, rev. Luceafărul

I. Atanasiu, SLAST

Eugen Axinte, Echinox, Cluj ( denigrator).

Glifa 1

MaRodiei

Tot ce este mişcare este

piatra-n cristal scrie ordinea

peştele-i val încarnat

toate-s transfer

-cel zburat.

Nume, cel

semnificat.

A deveni

poveste

MI SONO TROVATO…

M-am întâmplat …

Municipală Hunedoara

Biblionet

Coppyrigt: Biblioteca

Tehno – procesare Lucia Tănase

Presentazione di Marilena Rodica Chiretu

Expert italienist, traducătoare a operei lirice a

lui Eugen Evu şi membru de onoare în Colegiul

revistei Noua ProVincia Corvina

( Accesaţi Poetul de la Castel, youtube şi

Pagina Evu- E- Italia)

În ceramica făpturii

În ceramica făpturii, indestructibile

Semnele îşi aşteaptă mărturisitorul.

Arheofiinţa se lasă citită, în sus:

E un joc care bucură Timpul.

Cei ce uneltesc se adună pe întuneric

La sfat, să-şi suporte războiul.

Adie vibratia, alizeul semantic

şi din coada Păunului se scutură ochii-

Stele răscoapte.

Stea de departe mi-e amintirea

Care ştie, vorbeşte, se dăruie.

Gândirea-n cercuri tot mai largi te minte

Cerul din ape, cerul din cuvinte

Nici jos, nici sus i-aducerea-aminte

Memoria profană-n sacru-s sfinte

Ce este şi a fost, mai dinainte,

Roiuri stelare recele-fierbinte

Noian rotind a Timpului sorginte

Privirea le sărută, Hiacint e!

Al Visului trezindu-ne spre moarte

Aici, în carte.

Memoria poeziei

Ei sunt într-un rai paralel oarecum,

Antimateria transcende genunea

Substanţa râde oglindind goliciunea

În care străluce poemul acum

Suferinţa materiei înfloreste stihia

Se pare declanşînd ceva inuman

Ne visează diafan poezia

Printr-un isihasm fără ecran

Fiinţa tăiată accede spre Trei

Astral Înjunghiat şi tatuat cu himere,

Memoria poeţilor ajunge la zei :

şi ei o numesc înviere.


45 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Mărţişoare lirice

Al înmuguririi

Somptuos îşi scutură pădurea

Coamele de viscol sărutate

Fieru-n piatră rabdă ca

securea

S-o ridice braţul morţii, iată.

În alburn pulsează verdea

roată...

Mugur nou plesneşte, încodată.

Al toamnei

Cuiburile, toamna târziu,

prind aripi

şi se desfrunzesc în sus...

Tu, inimă, dor trist, pământ

nelocuit,

Cuvinte n-ai să ştii că s-au

sfârşit

Prin începutul lor,

iubirile...şi nu-s...

Al primăverii

La tropicele nemuririi

Ne plăsmuie absenţa zei,

Îngenunchiem cu al iubirii

Nesaţiu-al morţii alor mei...

Eu ştiu o patrie chemătoare

Întoarcerii eterne-n vis

Acolo cântecul nu moare,

Primăvăratec paradis

Se tânguie, de leac, prihana.

Mantra

ninge îngere

născut din plângere

sacră constrângere

orb prin atingere

foame de stângere

sete de stângere

prin doratingere …

"Unica matrice a

iubirii/Are rădăcina

celestă/în inimă."/

L'unica matrice

dell'amore/ Ha radice

celeste/ Nel cuore "-…

De amor

De unde revine acest

sentiment

Ca gândit prenatal, ce

ne dăruie?

Suspinînd ca parfum

inocent

Şi sub care chiar aura

jăruie...

Dimineaţa involtă ca

umerii tăi,

Însorita ei ploaie-mi

sărută

Bulbii gemeni muşcând,

ca doi miei

Alăptaţi de doi sâni,

foame mută.

La ieşirea din somn,

vag visată

Între om şi cheruv încă

fată.

Solzii-n sclipăt de

lumină zburată.

Senzuala de sine

atingere

Trup luînd, de Cuvânt,

şi de spin,

Feminitatea ta ambiguă,

îngere,

A şarpelui adormit sub

un crin

Încât vinovată prezenţa

ta cere

Cu o străveche, în lume,

frustrare,

Leac geloziei originii-n

sfere

Suferind a-ntregire-n

durere

Pe atlazuri asprite ca

fruct interzis

Muşti şi sâmburii-i

spargi de-ntuneric

Curcubeul în doliu-ntre

noi, paradis

Alungat în seminţe,

feeric...

Fiii poetului: stânga : Evu Remus Septimiu ( Anglia) şi

Sorin Sargeţiu ( România).

Amarul mierii

Dragoste, dragoste nu te voi stii,

Tu esti doar umbra frunzei, cereasca,

Tu esti doar ieroglifa unui sarut

A mugurului de sub iasca.

Un mar inlacrimat in aceste cuvinte

Din care musc si arunc deoparte

Samburii amari, ascunsa florii carte,

In adevarul care dulce minte.

Dragoste, mereu mai vie cand trece,

Dupa ce- i savarsita lucrarea tradarii-

Dupa ce fructele cu carnea lor rece

Dezvaluie samburii, amarul mierii.

L'amaro del miele

Amore, amore non ti saprò

Tu sei solo l’ombra della foglia, celeste,

Tu sei solo geroglifico di un bacio

Del bocciolo di sotto l’esca.

Una mela lacrimante in queste parole

Della quale mordo e butto in disparte

I noccioli amari, nascosta al fiore libro,

Nella verità che dolcemente mente.

Amore, sempre più vivo quando passa

Dopo che è compiuto il lavoro del tradimento-

Dopo che i frutti con la loro carne fredda

Svelano i noccioli, l’amaro del miele.


46 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Eugen Evu opera editată, selectiv

Poezie :

“Toate iubirile”- ( debut editorial prin concurs ) editura Facla

„ Caietele Editurii Eminescu”- editura Eminescu

„ Dragă omule”- editura Deva

„ Umbra norilor”- editura Deva

„Cu faţa spre stea”- editura Facla

“Ram cu oglinzi” – editura Facla

“La lumina mâinilor”- editura Facla

“Ţara poemului meu”( poeme) editura Cartea Românească

“Aur heraldic”- editura Cartea Românească

“Soarele de Andezit”-Editura Militară

“Omul de zăpadă şi omul de cărbune”- Editura Ion Creangă

„ Amarul mierii”- editura Călăuza

„Cartea de sub brad”- Editura Emia

“Elegiile Corvine - editura Emia

„Evroze” –editura Emia

“Grădinile semantice”- editura Emia

„Mierea sălbatică”, editura Helicon et Signata

„Plângea să nu se nască”- editura Signata

„Strugurii întunericului” –editura Signata

„Sărutul cu privirea”- editura Signata

„Port şi rănile tale” – Editura Cogito

„Simt şi rănile tale” - ediţia a doua, revizuită

„Rezerva de duioşie” – Ed.Viaţa Aradeană -două ediţii

Empatia divină- bilingv tomâno-germană, Cu Magdalena

C.Schlesak edit. Signata

„Transilvanian poems”, in english by Mariana Zavati

Gardner

şi John Eduard Gardner- Ed. Aplisoft

„Empatia Divina”- editura Polidava

„Purpura, iarna” – editura Eubeea

„Castelul Prichindel” –( tandem cu Ion Urda) Editura

Polidava

Mic manual de recitat şi colorat – în tandem cu Radu

Roşian

„Neauzit de lumină poeme”- editura Polidava

„ Oglinda verde/ Le miroir vert, româno- franceză

editura Poetes a vos plumes, Paris, trad. Linda Bastide

şi Elis. Bogatan

„ Poeme din Transilvania” editura Polidava

„ Vânătoarea de curcubeie” editura Hestia

Aumbre, poeme editura Singur, 2012

A doua alungare, poeme în română, italiană, croată,

engleză, franceză, germană, maghiară, ed. Astra, 2011

“ Poeme medicinale”, editura Dacia XXI, 2012

Proză, teatru, eseu, pamflet, publicistică:

“Incursiuni în fantastica realitate” reportaje-Editura

Eminescu

“Aventurile lui Paparuda (proză pentru copii), Editura

Călăuza

“Ghinda şi sabia- documente - Editura Călăuza v.b.

„Luceafăr din lacrimă”- eseuri şi pamflete- Editura Signata

”Tresărirea Focului”- Jurnale de idei ( vol I) idem

„ Magnet-ferestre fulgerate, - Blitzende Fenster” – poesie,

proză, eseuri, - ediţie rom.-germană – coautori Magdalena C.

Schlesak şi Robert Stauffer- Colecţia Provincia Corvina

„ Tresărirea Focului - Jurnale de idei vol II- Editura Corvin (

500 pagini)

„Cartea întâlnirilor”, ( publicistică culturală) vol I editura

Polidava ( 500 pagini)

„ A doua carte a întâlnirilor” ( Biblioteca Corvina) – vol II,

editura Astra, (900 pagini)

Psihoteca, eseuri, jurnale, aforisme, editura Rafet, 2012

Scriitorul roman Eugen Evu a obtinut Medalia de Argint, la

Capranica, Roma, participînd la Premiul International “Coppa

d’ Oro”, pentru poezie, poetul fiind premiat, de asemenea, la

concursul international "Il Sentiero dei Briganti", Cellere, Italia,

2007. I s-au decernat numeroase trofee naţionale şi

internaţionale, în Italia, Germania, SUA. Şi este antologat în

marile dicţionare româneşti şi Istoria literaturii Poeţi ai

mileniului trei- Italia şi antologii Il Convivio.

Premiul de Consacrare, Italia, 2011, pentru volumul “Beţia de

de timp”, secţiunea stranieri

Premiul intertnaţional Victor Frunză, pentru vol. Psihoteca, ed.

Rafet,2101

Lo scrittore romeno Eugen Evu ha ottenuto la Medaglia d’

Argento, a Capranica, Roma, partecipando al Premio

Internazionale “Coppa d’Oro”, per poesia, essendo premiato,

ugualmente, al concorso internazionale "Il Sentiero dei

Briganti", Cellere, Italia, 2007. Premio a la carriera,

Accademia Internazionale Il Convivio, Italia, 2011; PREMIO

ALLA CARRIERA, Vatican Italia, SANTA ROSA VITERBO, 2012

Marilena Rodica Chiretu

Eugen Evu nell’

"Amaro del miele"

Eugen Evu è la voce romena

“sciolta” nelle “Elegie corvine” (

1998), che fa risuonare, al di là dei

propri confini, il dolore di aver

assaggiato “L’ amaro del miele”

(1994) nascosto nel nettare dei fiori

spuntati nella pittoresca contrada della Transilvania.

Il poeta dei tempi passati è riuscito ad affrontare il regime

dittatoriale e a brillare nel presente della libertà, grazie al

fascino delle parole conservate nella “Riserva di tenerezza”

(2005), arrivando all’ incontro con la grande cultura occidentale

pieno dell’ entusiasmo di far ergere “La montagna mioritica”

alla “Luce delle mani”.Eugen Evu nacque il 10 settembre 1944

a Hunedoara (Romania), figlio di Gheorghe e Clara. Dopo la

fine degli studi liceali, e postliceali ha seguito, per sei anni, i

corsi ministeriali di letteratura, teatro ed arti plastiche presso il

Ministero della Cultura, ciò che ha nutrito l’ interesse e la

passione per le più diverse e profonde letture, frutto del genio

umano. Vivendo in un paese che non apprezzava troppo la

cultura, Eugen Evu è stato costretto ad esercitare diverse

professioni, da quelle di operaio, impiegato, referent culturale,

cantante, giorneliste., fino alle più vicine ai suoi interessi:

autore sceneggiature, regista, pubblicista, scrittore ecc.Nel

1975, ha fondato il circolo letterario “Lucian Blaga”, il quale,


47 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

più tardi, ha preso il nome di “Dan Constantinescu”,

ciò che dimostra il suo permanente interesse per una

sana vita culturale nella terra “dell’ amaro miele”.

Nel 1990, ha fondato, a Hunedoara, il primo

settimanale libero, “Rinascimento di Hunedoara”

seguito dalla rivista d’ arte e cultura “Vetrata-

Provincia Corvina” , “Segni”, la pubblicazione di

poesia “Kilometro zero” ed il giornale sindacale

“Segno”., Nuova ProVincia Corvina- rivista di

avanguardia culturale ( anno 15 in 2011).

“ Ho dato a quella patria astratta

La devozione e la fioritura verso l’ interiore

Come un albero arrotondato andante

Il cui unico frutto non si può vedere

Nè sapere

Quando il tronco che l’ ha sostenuto

Crolla-“

“ Mi sono trovato”

I numerosissimi premi letterari ricevuti in Paese e all’

estero confermano il valore del poeta che riesce a

trasformare la propria terra nella musica dell’ anima e

nei colori della mente, viva come “ La febbre dei

papaveri rossi”.

“La tenerezza del sole verso sera.

I papaveri appena essendosi li fa rabbrividire

Con il sorriso della fanciulla. Dormono pianure

Protette nel fremito di tutto

E dal cielo profondo sorgono

Volti, raffigurati in dolci slanci

Verso la luce che li separa.”

-“ La febbre dei papaveri rossi”.

La poesia di Eugen Evu raffigura lo spirito del

suo popolo, della propria terra vista come “ una

terra di risanamento”, della storia e del paesaggio

arcaico, tutto dipinto in un unico quandro, quello

dell’ amore, della devozione, della sacralità,

cucite con il filo d’ oro del passato in parole ed

immagini di particolari musicalità, profumo o

mistero.

“ Come potrei estrarre il freddo di quel

profumo

Sulla riga di luce delle tue labbra

Il bozzetto di quel vago edenico

Dorato nel giglio del sorriso.”

“Nessuno mi ha insegnato”

Presentazione di: Marilena Rodica Chiretu

Publicata/ pubblicata in" Antologia- 2007-Il

Convivio- "Cento poeti per l'Europa del

terzo millenio."

După antecedenta antologie Meteore di Luce, întocmită de prof. univ.

dr. Docent Angelo Manitta, cu un grup de alţi prestigioşi colaboratori,

am primit cu totală bucurie, o nouă Antologie coordonată de Maestru,

sub egida de prestigiu a Academiei Internaţionale IL CONVIVIO,

însumînd cele mai semnificative creaţii, în ideea unei perspective

ample, europene, a liricii de expresie neo-latină. Antologatorii temerarei

opere, ne-au onorat, pe mine şi pe eminenta editoare, italienista,

traducătoarea şi poetesă Marilena Rodica Chiretu, cu includerea între

cei o sută ( 100) de antologaţi...Volumul – de 7oo de pagini !-, este

prefaţat de Antonio Grillo, iar coordonatorii lui sunt Carmelo Aliberti,

Angelo Manitta şi Giuseppe Manitta. Antologatorii sunt dintre cei mai

prestigioşi critici ai Italiei moderne, istorici literari, exegeţi de erudiţie

şi clarviziune a ceea ce am numi „ neo-renaştere” a Poeziei de expresie

neolatină. Destinat studiului universitar şi biblioteconomiei culturii

europene, volumul este expresie superioară a spiritului de promovare

sistematică a valorii autentice. Enciclopedica operă „ O sută de poeţi ai

Mileniului trei”, merită a fi în patrimoniul universitar al patriilor noastre

– limbajelor – înrudite în care locuim, cum scriau Malraux, sau Nichita

Stănescu. Angelo Manitta vede, înţelege şi edifică ceea ce genericul

Academiei sale înseamnă: „ locuirea, vieţuirea şi continuitatea sub

aceeaşi Constelaţie „ . O considerăm Constelaţia Lyra, pe harta

interioară a memoriei noastre ancestrale...Poetizân, am spune că e

promisiunea unei înalte panorama a unui nou soare al cunoaşterii

revelatorii într-p paradigmă a Convieţuirii, ca aspiraţie a Fiinţei Umane.

Acad. Il Convivio, Eugen Evu

Albero europeo della latinità:

Angelo Manitta, Giuseppe Manita e Antonio Grillo: Opera

Omnia Poetica per L’Europa del terzo Milennio delle Patrie

della neo-latinità ...

Dopo l’ antecedente antologia Meteore di Luce, realizzata dal prof.

univ. dr. Docente Angelo Manitta, insieme ad un gruppo di insigni

collaboratori, ho ricevuto con grande gioia, una nuova Antologia

coordinata dal Maestro, sotto la preziosa direzione dell’Accademia

Internazionale IL CONVIVIO, che raccoglie le più valorose creazioni,

nell’idea di un’ampia prospettiva europea della lirica neo-latina. I

realizzatori dell’audace opera hanno onorato me e l’eminente scrittrice,

italianista, traduttrice e poetessa Marilena Rodica Chiretu, includendoci

tra i cento (100) autori dell’antologia.Il volume che contiene 700

pagine, ha una presentazione scritta da Antonio Grillo, e i suoi

coordonatori sono stati Carmelo Aliberti, Angelo Manitta şi Giuseppe

Manitta. I realizzatori dell’Antologia sono i più famosi critici dell’Italia

moderna, storici letterari, esegeti di studio e prospettiva di ciò che

potremmo chiamare il „neo-rinascimento” della Poesia neolatina.

Destinato allo studio universitario e alla biblioteca della cultura

europea, il volume è l’espressione superiore dello spirito della

diffusione sistematica del valore autentico. L’ enciclopedica opera

„Cento poeti del Terzo Millennio” merita un posto nel patrimonio

universitario delle nostre patrie-dei linguaggi- con le stesse radici, in cui


48 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

stiamo vivendo, secondo scrivevano anche

Malraux, oppure Nichita Stănescu. Angelo

Manitta vede, intende ed edifica ciò che

l’essenza della sua Accademia vuol dire:

„abitare, vivere e la continuità sotto la stessa

Costellazione. „La consideriamo la

Costelazione Lyra, sulla carta interiore della

nostra memoria ancestrale”.Nello spirito della

poesia, potremmo dire che sia la promessa di

un alto panorama di un nuovo sole della

conoscenza rivelante in un paradigma della

Convivenza, come aspirazione dell’Essere

Umano.

Accademia „Il Convivio”, Eugen Evu

Traduzione: Prof. ssa Marilena

Rodica Chiretu

Romantice regăsiri …

Marilena RODICA CHIREŢU

Numai iubirea…

Numai iubirea ne salvează de lacoma putere,

cu un sărut se poate stinge clipa de durere,

îmbrăţişaţi de-acelaşi gând ce-aduce alinare,

în vânt să transformăm furtuna ce ne doare.

Din nou ne întâlnim în pragul casei noastre,

să împletim cuvintele ca-n basmele frumoase,

să ne iubim şi rădăcina ce-a răsărit din ceaţă

în ploaia lacrimilor grele ce ne lovesc în faţă.

Trăiesc tăcut în poezie să pot iubi şi umbre,

ţărâna unde am crescut în vremurile sumbre,

dar primăvara n-a murit şi va trezi simţirea,

căci nici lumina n-a pierit şi va-nflori iubirea.

Sull’arco dei desideri…

Vorrei essere un’arco

sulla luce dei tuoi desideri

nell’ora di fuoco diventare cerchio,

vorrei spegnere

il silenzio dei sentieri

nella notte degli sguardi

accendere l’alba sul mio corpo.

Stai aspettando il fuoco delle

mie braccia

della bocca senza parole,

come la brace aspetta

le sue fiamme nel buio della

stufa;

vorrei il fremito delle onde

al posto dell’attesa

sulla sponda dell’amore.

Il tempo nevica sui nostri

capelli

con petali di cigliegio,

nel frutteto della casa

l’autunno raccoglie

i frutti dell’ amore

nel cesto dei ricordi.

I pensieri girano

circondando le stagioni,

misurando la distesa dei sogni

senza confini

come l’arco dei desideri

misura la sua distesa

per diventare cerchio…

Pe arcul dorinţelor

Aş vrea să fiu un arc

pe lumina dorinţelor tale,

în ora de foc să devin cerc,

aş vrea să sting

tăcerea cărărilor

în noaptea privirilor,

să aprind zorile pe corpul meu.

Aştepţi focul braţelor mele,

a gurii fără cuvinte,

precum jarul aşteaptă

flăcările sale în întunericul

sobei;

aş vrea freamătul valurilor

în locul aşteptării

pe ţărmul iubirii.

Timpul ninge pe părul nostru

cu petale de cireş,

în livada casei

toamna adună roadele iubirii

în coşul amintirilor.

Gândurile se rotesc

înconjurând anotimpurile,

măsurând întinderea visurilor

fără hotare,

precum arcul dorinţelor

măsoară întinderea sa

pentru a redeveni cerc…

© Material documentar transmis de Eugen Evu.

ARS POETICA

Cosa vedono gli specchi e zitti

Cosa vedono e dimenticano, come sognato

Cosa vedono, l’inverso tempo opacco

Solamente la poesia, istante di un eterno

Esprime ognitanto stupito

Corpo di ombra, canto colorito

Delirio, Deo scarnato.

Cos’è stato, come non ci fosse

Essendo belle opure nonbelle

Cosa vedono gli specchi non mentirosi

Il chiaro del divino morso

Dalle Empatie gelose –

Ruvida seta...

Degli Dei scheletri, reliquie, ossa.

(l’unicità che si schiaccia

Fruttando i desideri e tradimenti

Sono stato anche il re – di questa stare

E schiavo sul vario Ieri

Morendo risonantenfra la Karma

Rovesciato, cosmica cupidità, arma

Del Sogno come Nessun luogo

Inguaribile)

Cosa soffrono nelle sinergie e corrono

Il presentimento dello Spirito nel tramonto

Quando lo Spirito vorrebbe strapparsi nel

Volo Incognoscibile Demiurgo

Solamente la poesia, come decorro

Contiene ill Gesto Creatore

Come che io ti adoro.

LA FASE DEL BRUCIAMENTO

Trovarsi in qualche posto oscilante,

variabile

Fra il microscopio elettronico ed

Telescopio Hubble

Fra il vestito della principessa di

Monaco e

Gli feti, crissalidi degli angeli fra

Gli Tsunami gli vulcani la risonanza

Schuman ed L’esperimento della

mutazione la globalizzazione

La nuova primordiale after the day

Tutti gli tempi in un solo ADESSO

Tutti gli cimiteri per un solo

riassorbimento.

E non solo Lei, la Pulsazione,

nel’interno della nevicata,

nella sfericità del organismo

e non solo Lui, l’Arcobaleno della notte

le stelle ci sono anche di giorno

il sole è ancora li

anche di notte.

Trad. di Elena Daniela Sgondea


49 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

INDIA

Mateiu Caragiale – un balcanic incurabil (II)

Condiţia modestă a genealogiei sale îl determină pe Mateiu să-şi atribuie descendenţe fabuloase care, descoperite, îi

conferă conştiinţa unei superiorităţi traductibile în plan real printr-o fisură între el şi societate. Odată făcut acest pas, dezinteresul

total pentru orice fel de activitate practică generatoare de linişte materială, este de înţeles. Vocaţia eşecului este, deci, consecinţa

directă a conştiinţei superiorităţii.Pe când avea numai 18 ani, Elena Farago, menajeră atunci a familiei Caragiale, este curtată

insistent de Mateiu, care îşi atribuia încă de la o vârstă fragedă, o maturitate precoce. Colegii de şcoală îl porecleau contele; în mare

măsură, porecla era, evident, peiorativă, viitorul scriitor, însă, lua totul în serios.

La 20 de ani, Mateiu I. Caragiale soseşte la Berlin, împreună cu familia tatălui, pentru a face studii de drept. Elev cu bune

rezultate în copilărie, Mateiu se dovedeşte un student îndărătnic, nu frecventează cursurile şi ignoră orice preocupare serioasă.

A vorbi despre o vocaţie a eşecului implică o definire succintă a concepţiei mateine despre viaţă. Situaţia materială bună a

tatălui, stabilitatea oferită de ea era, în concepţia mateină rodul unor lovituri financiare iscusite ale bătrânului Ion Luca Caragiale.

Perpessicius înclină să atribuie prosperitatea materială a familiei Caragiale unei munci asidue, unei acumulări treptate. Alexandru

George, dimpotrivă, crede că „[…] nu este exclus ca Mateiu să fi înţeles ceea ce era prea evident şi anume că relativa bunăstare

a tatălui nu era rezultatul trudei literare […] ci hazardul unor moşteniri [subl. n., O.I] ”.

Mateiu, într-o adevărată tradiţie balcanică, excludea „[…] ideea efortului de a cuceri o poziţie în societate”, înlocuind-o cu

aceea „de a obţine totul dintr-o singură lovitură”. Ideea de a urma dreptul şi de a trăi în Berlin cu o sumă modestă i se părea

inacceptabilă.

În primăvara anului 1905, I.L Caragiale realizează inutilitatea prezenţei lui Mateiu la Berlin, expediindu-l în ţară. Ruptura

dintre tată şi fiu se acutizează, episodul Berlin fiind marca unui dublu eşec: pe de o parte, Mateiu se întoarce în ţară cu acelaşi

statut, pe de altă Parte, în ochii tatălui el apare ca un pierde – vară incapabil să-şi asume destinul unui om matur. Această din urmă

consecinţă riscă să treacă neobservată pe temeiul că, oricum, ideile şi opiniile bătrânului Caragiale nu-l afectează prea tare pe

Mateiu. În realitatea, însă, nepăsarea balcanică imposibil de negat în structura temperamentală mateină devine cu atât mai

pronunţată cu cât Mateiu resimte acut dispreţul tatălui său ca pe un dezacord nu faţă de o anume situaţie sau conjunctură, ci faţă de

toate demersurile sale, indiferent de zona în care s-ar plasa acestea.

Ajuns în ţară. Mateiu doreşte o reabilitare, manifestându-şi intenţia de a deveni ofiţer.Examenul îl pune, însă, în faţa unui

al doilea eşec. Din cauza constituţiei sale fizice , este respins.

Oricum, moralitatea în accepţiunea ei clasică, îi era străină lui Mateiu, aşa că îl putem ghici trecând cu relativă uşurinţă

peste consecinţele desfrâului din perioada berlineză, dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre impactul pe care îl are

respingerea de la şcoala de ofiţeri, pe un motiv atât de jignitor pentru un individ convins de superioritatea sângelui albastru care îi

curge prin vene. Din descrierea sugestivă făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent

surprindem un Mateiu I. Caragiale care acordă o deosebită atenţie mersului, ţinutei, convins fiind că un aristocrat e dator să-şi

etaleze nobleţea în orice situaţie, dovedindu-se nu numai un erudit desăvârşit, ci şi o prezenţă fizică agreabilă. Intuim,astfel,

lovitura pe care trebuie s-o fi resimţit din plin contele, respins la un examen tocmai din cauza constituţiei sale fizice.


50 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Reînscris la Facultatea de Drept, de această dată la Bucureşti, Mateiu promovează câteva examene, dând speranţe tatălui

său. Din păcate, în 1907, în plină sesiune, se îmbolnăveşte grav, I.L Caragiale luându-l la Berlin pentru refacere. Întors în capitală

de 22 septembrie 1907, abandonează din nou facultatea, preferând o viaţă dezordonată, întreţinută sporadic şi insuficient de o

pensie pe care tatăl o trimite Mariei Constantinescu.

mărturisire:

Singura speranţă a lui Mateiu rămâne ivirea unei conjuncturi favorabile ce urma a fi speculată fără scrupule, după propria

[…] m-am gândit că ar trebui să profit [subl. n., O.I] de haosul, de debandada şi de confuzia ce constituie veritabila

regenţă a României spre a intra în cariera diplomatică.

În goana sa după ascendenţe nobile, Mateiu ignoră o evidenţă; înainte de a fi strămoşul vreunui conte italian sau urmaş al

unui ţăran înnobilat, este fiul celui mai mare scriitor român în viaţă (titlu conferit lui I.L Caragiale de multe nume grele în epocă).

Atât numai şi i-ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura nobleţea pe care şi-a dorit-o dintotdeauna.

„Era sau nu conştient Mateiu că a-l avea drept tată pe marele dramaturg echivala – în mare măsură – cu a avea sânge

albastru ? […] Poate că în tot procesul de iluzionare a lui Mateiu aspectul cel mai bizar să fie faptul că ignora şi dispreţuia

existenţa tatălui său […].” Consideraţia lui Alexandru George nu este decât în parte adevărată pentru că, în ele din urm, Mateiu va

fi mândru să se identifice drept descendent al lui I.L Caragiale. În iunie 1812, Mateiu I. Caragiale vine la Berlin cu prilejul morţii

tatălui său. Reîntors în Bucureşti, îi cere unui bun prieten, Uhrynovsky, redactor la L` independence roumaine să publice un anunţ

în care să fie specificat faptul că Mateiu este singurul reprezentant, în capitală, al familiei Caragiale. Sigur, gestul poate fi pus pe

seama oportunismului balcanic matein, nefiind excluse anumite avantaje ce puteau fi obţinute în urma unui asemenea demers. O

altă semnificaţie a gestului, însă, ne trimite cu gândul la ideea că Mateiu recunoaşte tacit valoarea literaturii scrise de părintele său,

nemaigăsind nimic umilitor în a se revendica dintr-un Caragiale acum recunoscut şi venerat. Cu siguranţă, un calcul politic, o

tendină de folosire în scopuri proprii a morţii dramaturgului, a existat, concretizându-se la un moment dat. Moartea lui Caragiale

departe de ţară a sensibilizat puternic clasa politică a vremii. Mateiu va profita de această comjunctură: „lui Alexandru Bădărău

[Ministrul Domeniilor] i-a mărturisit deci Mateiu I Caragiale că fusese ultima dorinţă a tatălui său aceea de a-l vedea ataşat pe

lângă liderul takist [în ultima perioadă a vieţii, I.L Caragiale simpatizase politica lui Take Ionescu]”.

În perioada cât a ocupat funcţia de şef de cabinet la Ministerul Domeniilor Mateiu a primit „Coroana României” şi

„Ordinul Sfânta Ana”. Ideea propriei superiorităţi nu-l părăseşte niciodată, comportându-se ca unul dintre personajele Crailor,

Paşadia: „Atunci când, învingător, ar fi putut totul, n-a mai dorit nimic, izolându-se într-un imens orgoliu”.

Acelaşi an 1912 marchează în biografia lui Mateiu un episod romanesc, desprins parcă din romanul lui Nicolae Filimon.

Un oarecare Bogdan – Piteşti, redactorul ziarului Seara îi oferă lui Mateiu sume importante de bani, deşi acesta nu a semnat nici

măcar un singur rând pentru Seara. Tânărul Mateiu întreţine, în schimb, relaţii intime cu amanta ziaristului, cea care îi propune,

nici mai mult nici mai puţin decât jecmănirea lui Bogdan – Piteşti.

Zece ani mai târziu (1922) devenirea lui Mateiu urmează cursul ei firesc (raportând-o la faptele de viaţă pe care le-am

amintit deja), încununându-se cu un mariaj straniu, în deplină consonanţă, însă, cu masca pe care Mateiu şi-a construit-o laborios şi

care a ajuns, finalmente, să-l reprezinte. El se căsătoreşte cu Marica Sion; Mateiu avea 38 sde ani, Marica 63 (cu cinci ani mai în

vârstă decât mama romancierului, Maria Constantinescu).

În plin secol XX, când libertinajul şi încălcarea cutumelor (chiar şi în materie de căsătorie) se constituie într-un veritabil

mal de siécle, Mateiu resimte dureros, organic aproape dispariţia respectului general faţă de cei cu sânge albastru. Căsătoria sa îi

oferă accesul în rândul nobililor (Marica Sion avea descendenţă nobilă) şi, totodată un domeniu (Sionu) pe care stema familiei

Caragiale va şi flutura o vreme.

În iarna anului 1936, Mateiu se stinge din viaţă. O viaţă în care utopia a devenit adesea realitate. „Mateiu I. Caragiale şi-a


51 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Schaltiniena unui

motiv folcloric

mondial

Ştiu că pe scaunul din dreapta şoferului voi sta-ntr-o

zi,

Sau, respectiv, pe cel din stânga dacă maşina-i

englezească,

Iar cei ce fac autostopul vor renunţa s-o mai oprească

Pentru că-n scaunul acela voi fi în timp ce nu voi fi.

Iar de se va-ntâmpla, şi-mi place s-o cred, ca însuşi

fiul meu

Să-apese brusc pe frâna care, contrariată, va scrâşni,

Cel ce-o să vină o să-ntrebe unde-am pierit

instantaneu.

Ilustru-mi fiu o să deducă din schiţa de portret-robot

Pe care-o va-ntocmi străinul c-a mers c-un spectru cot

la cot.

Toyota va străbate noaptea enormă-a golului de eu!

Schaltiniena morii părăsite

În bătătura morii noastre dezafectate creşte grâu

Care sfidează-ncremenirea din jur cu blonda-i unduire;

Simţindu-se stăpân pe toate, un şarpe sâsâie-n neştire

Spre-o broască verde ce se-ascunde definitiv în fostul

râu.

Pe malul iazului aş merge către bătrânul măr rotat,

Dar nu mă-ncumet cât scaieţii ostili mi-ajung până la

brâu

Şi poate că-i cu mult mai bine decât să-l văd că s-a

uscat.

Mi-aş fi adus aminte, sigur, de toate nopţile senine

Pe care-n anii noştri brudnici le-am petrecut aici cu

tine.

De la arman mi-aduc la moară destinul gata vânturat!

Schaltiniena celor trei stâlpi de sare

Sunt mohorât precum o crâşmă în care s-a comis o

crimă,

Drept care, de opt ani încoace, e bântuită de-un

strigoi;

Ce-ar fi, iubito, după moarte să ne-adunăm în ea şi

noi:

Tu să-mi şopteşti că sunt fantastic, eu să-ţi repet că

eşti sublimă!

Să tropăim pe întuneric, să spargem sticle şi pahare,

Să luminăm, apoi, fereastra şi să jucăm o

pantomimă,

Iar preotului ce-o să vină să-i stingem orice

lumânare.

Ex-cârciumarul beat s-admită că s-a născut fără

noroc

Şi, neputând să-şi vândă hruba, să-l pună naiba să-i

dea foc.

În faţa zidurilor arse vor înflori trei stâlpi de sare!

Schaltiniena indestructibilei uitări

Pornit spre vămile pustiei făcusem ultimul popas:

Colacul mi se mucezise, cana de apă mi-era goală,

Iar iasca refuza, jilavă, să-şi dea scânteia la iveală

Şi-am adormit flămând pe lutul ce parcă în abis m-a

tras.

Tic-tacul ceasului tăcuse şi-n necuprinsa aşteptare

N-a mai venit din urmă nimeni să ne încingem la

taifas

Ori să ne amăgim că poate cocoşul cântă-n

depărtare.

Să fi urlat măcar un câine, să fi strigat o cucuvea

Pe cumpăna fântânii-n care se stinge cea din urmă

stea.

Să nu se fi iscat în preajmă indestructibila uitare!


52 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Schaltiniena marei împăcări

Abstracţie făcând de faptul că mai deţii un rest de

karmă,

Doar moartea în concesiune o iei pe timp nelimitat,

Aşa că savurează-ţi bine răgazul ce ţi s-a lăsat

Şi preţuieşte-ţi libertatea precum recrutul în cazarmă.

Înfiretat precum un cioclu în trenul vechi cu uşi de

lemn,

Hazardul stă la pândă lângă semnalul roşu de alarmă

Şi-abia aşteaptă să-i se facă şi lui de undeva un semn.

Din cerul vânăt stă să cadă zăpada-n nesfârşita pustă

Tăiată-ntortocheat de-o cale ferată şubredă şi-ngustă.

Statuia şefului de gară finală-i un menhir solemn!

Schaltiniena târziului concertat

Parcă mi-s de niciunde, Doamne, şi nu mai ştiu demult

ce hram

Port şi nici de-o să fiu de faţă la propria-mi

înmormântare

Şi caut, printr-un zâmbet stoic, să-mi returnez orice

crispare -

Cal ce-nţelege libertatea din pustă doar de-i pus la

ham.

Din toate părţile târziul continuă să mă-mpresoare,

Mustrându-mă că zorii limpezi i-am dat cu totul de

haram

Şi simultan am ars şi-un capăt şi celălalt de lumânare.

Albinele-n prisăci sunt moarte şi-n columbar cenuşă

nu-i,

Ci numai sarea sublimată din ploaia lacrimilor Lui.

O cobră-ascultă-un cântec orfic de flaut şi, trăindu-l,

moare!

Schaltiniena taifunului de vid avid

Mi-astupă urmele albastre atâtea viscole boeme

Iar tinereţea-şi trage storul la geamul mat şi tace

mâlc.

De-a lungul nopţii insomnia se derulează fără tâlc

Şi-n lupi totemici urlă spaima că timpul nu mai are

vreme.

Aprind lumina fără noimă şi cu enormă laşitate

Mă tot prefac că nu ştiu cine la uşa sorţii mele geme

Şi nu ştiu ce voi face-n clipa când disperat în ea va

bate.

Nutresc în forul intim teama că de voi merge să

deschid,

Va da năvală în odaie un val-vârtej de vid avid.

Din hăul prăbuşirii mele hârzobul nu mă va mai

scoate!

Schaltiniena suitei de himere

Parcă-i pusesem cruce albă singurătăţii noastre mov

Şi-alaiul nupţial pornise spre Valea Morţii să

coboare,

Strunindu-şi roşu în buiestru caii de umbră

foşnitoare

În timp ce aurul din soare curgea-n clepsidre de

istov.

De-am fi întors spre nord privirea am fi zărit cum de

durere

Se zvârcolea pe bălegarul din faţa târlei sale Iov

Iar hula ce-i stătea pe buze se preschimba-n stirlic de

miere.

N-am mai ajuns la nicio poartă şi brazii s-au cernit

pe cale,

Iar seara şi-a chemat toţi lupii totemici să ne dea

târcoale.

Cocoşii-ntârziind să cânte sporesc suita de himere!


53 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Schaltiniena iubirii de peste moarte

Presimt că şi când voi fi iarbă vei mai veni să-mi

povesteşti

Despre această lume oarbă pentru ca văzul să n-o

doară

De parcă-s întocmite toate ca-n ele să se facă seară

Şi să nu se mai pună nimeni de-a latul legilor fireşti.

Vom asculta aceleaşi triluri şi-aceleaşi freamăte de tei

Şi-aş vrea să nu mi se mai pară că-nveţi, la rându-ţi, să

foşneşti

De nerăbdarea potrivirii superbe-a paşilor cu-ai mei.

Va fi în dimineaţa-n care adie cel mai roz zefir

Iscat să-mi ostoiască dorul floral aprins în cimitir.

Iubirii-i vom găsi dincolo de moarte vrednicul temei!

Schaltiniena gurului huiduit

Constantin POPA

METAFIZICA (2) – „EX NIHILO” 70x70

cm

Mai târziu sau mai devreme guru-i dus la eşafod

În sudalmele hirsute ale-acelora pe care

I-a iniţiat să-şi ţină soarta-n propriile gheare

Şi să-şi fie fiecare sieşi propriul izvod.

Totul este scris în legea sfântă-a facerii de bine

Căruia-i urmează răul aprioric dintr-un cod

Conform căruia blestemul buiestrat genetic vine.

Nu-şi mai protejează faţa ce lovită-i e din plin

De toţi cei ce pentru asta Drumul Crucii i-l aţin.

Curg din ochii lui nu lacrimi, ci iertările divine!

În istoria filosofiei au existat trei argumente raţionale principale pentru demonstrarea

existenţei lui Dumnezeu: argumentul ontologic, argumentul teleologic si argumentul

cosmologic.

Argumentul ontologic

se bazează pe un raţionament aprioric considerând că dacă

putem concepe idea de Dumnezeu, atunci Dumnezeu

trebuie sa existe şi în realitate. A fost propus pentru prima

dată de Avicena, însa cea mai faimoasa expunere este dată

de Anselm din Canterbury. Descartes, Spinoza sau

Leibniz au propus propriile expuneri ale argumentului.

Exista diferite puncte de vedere asupra argumentului

datorate ideii diferite de Dumnezeu, spre exemplu, în timp

ce pentru Anselm Dumnezeu este fiinţa despre care nu se

poate concepe nimic mai mare, pentru Descartes

Dumnezeu deţine toate perfecţiunile.

Argumentul a fost criticat vehement de multi filosofi,

precum Averroes, Hume, Kant, Russell, si chiar

importanţi teologi precum Santo Tomas de Aquino.

Principala critică a fost adusă însuşi enunţării conceptului,

catalogat de „argument circular”, in care premisele se

bazează pe concluzii, iar concluziile la randul lor se

bazează pe premise. Prima critică a fost adusă de

contemporanul lui Anselm, Gaunilo din Marmoutiers, care

îşi imagina cea mai mare si perfecta insulă pe care o putea


54 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

concepe, şi concluziona că doar simpla concepere a ceva nu însemnă ca acel ceva trebuie sa existe în mod necesar.

Hume, la rândul său considera că totul poate fi conceput la fel de bine ca inexistent, inclusiv Dumnezeu, iar Kant, cel

care clarifica polemica argumentelor teiste, argumentând prin conceptele de judecăţi sintetice si analitice, considera că

definiţia unui lucru nu implică obligatoriu şi existenţa lui. În Hegel, insă, argumentul ontologic are pe unul din cei mai

străluciţi reprezentanţi din perioada postkantiană, pentru că reprezintă o concluzie a sistemului hegelian, conform căreia

existenţa pură –Das reine Sein- nu este altceva decât cea mai înaltă forma a cugetării, iar cea mai înaltă forma de

cugetare este identică Absolutului divin.

Argumentul teleologic

sau „argumentul designului”, este un argument aposteriori, care consideră ca trebuie să existe un creator pentru că

Universul şi viaţa prezintă un grad de complexitate şi ordine atât de mare încât nu ar fi putut apărea la întâmplare.

Deasemenea, argumentul are in vedere scopul (telos) către care tinde Universul. Aristotel, influenţat de studiul biologiei,

considera că tot ce există trebuie să aibă o finalitate, un scop. Argumentul este evidenţiat cel mai puternic de William

Paley prin „analogia ceasornicarului”.

Argumentul cosmologic

numit si argumentul cauzei primare, susţine că tot ce există este rodul unei cauze, care la randul ei este generată de o

alta cauză, si aşa mai departe, ajungându-se pană la cauza primară, considerând că un lanţ succesiv de cauze si efecte nu

poate fi infinit. Argumentul a fost definitivat de Tomas de Aquino, cu toate ca şi Platon vorbeşte de un „demiurg”-

creator al Cosmosului, iar Aristotel de „primul motor” si de „motorul nemişcat”. Argumentul cosmologic se manifestă

sub patru forme: argumentul cauzalităţii, al mişcării, entropologic si al contingentei. Teoria Big Bang, poate sa fie o

dovada in favoarea argumentului cosmologic, in ciuda faptului că dovada poate fi criticată din prisma faptului că nu se

poate vorbi de „înainte” de Big Bang, deoarece timpul si spaţiul nu existau, însa întrebarea de fond rămâne: ce este

„singularitatea” care a provocat Big Bangul, sau ce a fost înainte de 10 la puterea minus 43 secunde după Big Bang?

Sunt întrebări la care ştiinţa înca nu are un răspuns, validând astfel interpretarea metafizică.

Argumentele cosmologic si teleologic au fost puternic criticate, în special de empiristul si scepticul David Hume, care

considera că fenomenele în discuţie pot avea la fel de bine si alte explicaţii, precum accidentul, în special că

argumentele nu sunt o demonstraţie a unei fiinţe unice, perfecte, atotputernice, precum ideea de Dumnezeu, pe care

argumentele încearcă sa o inducă. Argumentele sunt criticate și de Kant în Critica raţiunii pure, care considera că

argumentele cosmologic si teleologic se bazează in definitiv pe argumentul ontologic. În cuvintele lui Kant: „A fi nu

este, evident, un predicat real, adică un concept despre ceva, care s-ar putea adăuga conceptului unui lucru. Ci este

numai poziţia (Setzung) unui lucru sau a unor determinări în sine. În folosire logică, acest verb este numai copula unei

judecăţi. Judecata «Dumnezeu este atotputernic» conţine două concepte, care îşi au obiectele lor: Dumnezeu şi

atotputernicia; micul cuvânt este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune predicatul în relaţie cu subiectul.

Dacă însă iau subiectul (Dumnezeu) cu toate predicatele lui (din care face parte şi atotputernicia) şi zic: Dumnezeu

este sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun numai subiectul în sine

cu toate predicatele lui, şi anume obiectul, în relaţie cu conceptul meu. Ambele trebuie să conţină exact acelaşi lucru, şi

de aceea la conceptul care exprimă numai posibilitatea nu se poate adăuga nimic mai mult prin faptul că eu gândesc

obiectul lui ca absolut dat (prin expresia: el este). Şi astfel actualul (Wirklichkeit) nu conţine nimic mai mult decât

simplul posibil. O sută de taleri actuali (wirklich) nu conţin nimic mai mult decât o sută de taleri posibili. Căci, cum

talerii posibili exprimă conceptul, iar talerii actuali (wirklich) obiectul şi poziţia lui în sine, în cazul în care obiectul ar

conţine mai mult decât conceptul, conceptul meu n-ar exprima întregul obiect şi deci nici n-ar fi conceptul lui adecvat.

Dar, la averea mea, o sută de taleri actuali (wirklich) înseamnă mai mult decât simplul concept despre o sută de taleri

(adică a posibilităţii lor). Căci obiectul din realitate nu este conţinut analitic numai în conceptul meu, ci se adaugă

sintetic la conceptul meu (care este o determinare a stării mele), fără ca prin această existenţă din afara conceptului

meu aceşti o sută de taleri gândiţi să fie câtuşi de puţin înmulţiţi” (Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1969, pp. 459-461)

În timp ce argumentul ontologic este lipsit de forţă, pentru că simpla gândire a „lucrului in sine” nu înseamnă şi

cunoaşterea lui, ci doar posibilitatea existenţei lui, în timp ce argumentul teleologic nu are validitate din cauza existenţei

răului metafizic, răului moral si răului fizic, Dumnezeu, în situaţia aceasta apărând mai degrabă ca tiran, iar natura

umană ca un experiment, argumentul cosmologic este singurul care poate face legătura între existenţă si sursa existenţei,


55 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

între mine finit şi Dumnezeu infinit. Kant a demonstrat că argumentele teiste nu au o bază logică, care să conducă spre

cunoaşterea lui Dumnezeu, însă nu răspunde întrebării asupra apariţiei vieţii. Există, astfel, două posibilităţi, acceptarea

existenţei ca accident (nihilism), sau acceptarea existenţei ca fiind produsul unui plan, acceptând ideea unui creator (ex

nihilo, nihil fit; sau, fără acţiunea artistului, fără pensulă și culoare, o pânză nu poate să devină o operă de artă).

Noi putem cunoaşte (aşa cum am văzut in primul capitol al Metafizicii) doar fenomenul, doar ceea ce se alfă în sfera

noastră finită de cunoaştere, fară a avea acces la sfera infinitului sau a lui Dumnezeu (atâta timp cât nu putem înţelege

infinitul, nu putem înţelege nici ideea de Dumnezeu). Deci, încercările religiilor de a prezenta pe Dumnezeu sunt false,

deoarece tot ceea ce cunoaştem, o facem din perspectiva mecanismelor noastre finite de cunoaştere, adică cunoaştem un

Dumnezeu „umanizat”, redus la timpul nostru, la spaţiul nostru, la categoriile noastre, un produs al societăţii de-a lungul

istoriei. Tocmai de aceea ideea de Dumnezeu a evoluat o data cu societatea - a se vedea ideea divinităţii chtoniene si

uraniene, (ambele false pentru ca Dumnezeu nu există în spatiu şi timp, spaţiul și timpul fiind parametrii noştrii limitaţi

de a ne raporta la realitate, ci într-o „dimensiune” infinită incognoscibilă), sau diferenţele dintre Dumnezeul biblic al

Vechiului Testament si Isus Hristos). Astfel, toate atributele pe care i le însuşim, prin religie, lui Dumnezeu, precum

bun, iubitor, drept, atotştiutor, omnipotent, sunt false, pentru ca sunt atributele noastre finite şi raportarea noastră

limitată la o fiinţa infinită. Deci, îngerii și demonii nu există, ci sunt construcţii ale percepţiei noastre prin care

catalogam şi percepem realitatea, binele și răul. Si atunci trebuie să facem o separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de

o parte este Dumnezeul religiei, fiind doar aparentă, atât timp cat îl cunoaştem doar în urma categoriilor noastre, adică

este un Dumnezeu construit de minte, nu în afara ei, iar pe de altă parte se situează Dumnezeul creator, al primei cauze,

pe care nu îl cunoaştem decât din prisma existenţei (Cogito ergo sum, necesită un creator, pentru că Eu nu am

cunoaştere asupra propriei geneze, ci doar asupra existenţei), deci, cunoaştem doar „ecoul” pe care Dumnezeul primei

cauze îl produce în realitate prin faptul ca a creat-o. Aşadar metafizica este limitată, si nu oferă cunoaştere cognoscibilă,

ci doar ajută la înţelegerea sensului existenţei, prin intuiţie metafizică.

Seria „Condiţia umană” este împărţită în: „Hazardul şi naşterea angoasei” şi „Metafizica”. Aceasta divizare sugerează faptul că în

timp ce în prima parte se stabilesc problemele existenţei umane, în partea a doua se încearca cautarea raspunsului şi sensului

existenţei, pentru asta fiind nevoie de introspecţie în Metafizică.

„Metafizica” este o serie de şase tablouri, făcând parte din „Condiţia umană”. Este încercarea de a da un răspuns la problemele

apărute în Hazardul şi naşterea angoasei, şi anume lipsa sensului existenţei, lipsa vreunui control transcedental asupra vieţii

(providenţă) şi a determinismului genetic, biologic, psihologic şi social. Metafizica în viziunea lui Constantin Popa este necesară

pentru a da un altfel de răspuns decât cele propuse de nihilism şi religie, care au „dezbrăcat” omul de demnitate, reducându-l sau

la accident sau la “cerşetorul” graţiei divine. Metafizica este limitată, şi Constantin Popa nu încearcă să faca o introspecţie în

incognoscibil, în Absolut sau Dumnezeu, ci încearcă să înţeleagă cum aceste concepte (pe care chiar dacă nu le putem cunoaşte,

le putem intui) pot ajuta la eliberarea din lanţurile angoasei prin enunţarea unui scop al existenţei.

***

Artistul Constantin Popa s-a născut în comuna dâmboviţeană Runcu în 1979, schimbând în 2001 decorul inocenţei cu cel al

eforturilor pentru integrare în provincia spaniolă Alicante. Anii petrecuţi în stadiul tranziţiei au insemnat o perioadă de puternică

preocupare filosofică, de gestaţie artistică, dând naştere pe panză unei fuziuni între artă şi filosofie. Studiază pentru un an pictura

la Scoala Municipală de arte frumoase- Alcoy. In 2005 decide să studieze Istoria Universală la Universitatea Ovidius din

Constanţa, aprofundând domeniul de studii în cadrul Universitaţii Autonome din Madrid, unde studiază masterul de Istorie

Contemporană. Astfel mutarea în Madrid îl aduce în contact cu elita culturală romanească, concentrată în jurul Espacio Niram. Pe

parcursul anilor, aşa cum artistul a aratat în expoziţii ca cele din sediul UNESCO Alcoy, galeria Nicole- Blanco, Institutul Cultural

Român - Madrid, sau Ambasada României din Madrid, ideile prind conturul culorii într-un mod ce nu te poate lăsa fără întrebări.

Din acest sincretism de talent, sentimente, framântare şi vopsea, apare ultima serie a artistului, „Condiţia umană”. Seria dă formă

sistemului filozofic pe care Constantin Popa l-a conceput ca raspuns la intrebarile născute din confruntarile cu existenţa. Fiecare

tablou ilustrează un concept filosofic, provocând la gândire aşa cum se va observa în continuare.(George ROCA, Rexlibris Media

Group, Sydney, 2012)


56 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Vasile Popovici -cronică -

Între ontic şi temporalitate în

căutarea adevărului Absolut.

Volumul de poezii ,,Obsesia deşertului” al eruditei poete Valentina Becart, păstrează încă mirosul de carte proaspătă, abia ieşită

de sub ,,teascurile tiparniţei”. Sintagma, segmentul lingvistic ,,obsesia deşertului”, cu toată simbolistica, cu toate subliminalele

conotaţii semasiologice, mă duce pentru o clipă la Eclesiast: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Mă duce, am

zis, dar poeta iese din sine, şi prin mijlocirea eului liric, crează o poezie ontică, nedetaşându-se de zoroastrism, în ecuaţia unei

antropologii filozofice, dar şi sociale şi culturale, descinzând, parcă, din romanticii germani care au făcut, nu înaintea altora, din

poezie, - existenţialitate, într-o logică a firescului firii, ori într-o altă ordine ,,mai” nefirească – în accepţiunea unui fiasco divin, să

mai repare, să mai cârpească ce se mai poate a toate acelor ieşite din Cuvânt, care nu prea mai merg ,,ca la carte”, acum.

Poeta dă o notă metafizică unora dintre poemele sale, aşa cum au făcut-o odinioară:

Eminescu, Nerval, Hölderlin, Rimbaud, Novalis ş.a. întru transcenderea într-o altă dimensiune, cu legi pe care nu le stăpânim încă,

poate energetică, conservată într-o veşnicie prolixă şi plictisitoare de prea ,,multă veşnicie”. De parcă poeta ar visa un vis din care

nu ai vrea să te trezeşti, ,,Romanticii au ştiut că visul nu e fecund decât dacă prin el insul ar putea deveni mai profund şi s-ar

întoarce de acolo în viaţa conştientă; dar la o viaţă conştientă transfigurată de acum încolo, văzută cu alţi ochi”.(A.Béguin).

Pentru a nu ne mai lăsa întru dezlegarea ,,enigmelor Sfinxului”, poeta ne scoate din labirinturile numai cu intrare, luminându-ne

nedumerirea: ,,deşertul e un vampir (nelegiuit)” – cam lugubru, antropofagic, imagine prometeică în înlănţuirea de stâncă.

,,…atât a mai rămas într-un deşert de gânduri/…prin această întindere liniştită, pustie/şi primejdiaosă/se mai rotesc vulturii din

când în când…/” , iar ,,privirile se lovesc de lumina aspră,/apăsătoare/îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge/un ultimstrigăt”(Din

jurnalul unei zile - scriu cu fire de praf - ).

,,Pe talerul zilei”, ,,pe talerul nopţii”, poeta, cuprinsă de angoase, ni se destăinuie: ,,Noaptea hienelor mă ajunsese/din urmă/şi era în

plină zi/fântânile îşi ofereau apele adâncului/în cupe răsfrânte/invitându-mă să beau/…dar n-auzeam decât un hohot” ca apoi să-şi

devoaleze sinistrul: ,,Deşertul şi pustiul din mine/unelteau/acuzându-mă le laşitate…” (În braţele absurdului).

Dar zvonul de apocalipsă stă suspendat în eter ca o sabie a lui Damolxe: ,, cerul a coborât mult prea jos/ca o ameninţare/- sugerând,

prevestind un timp, timpul acela, implacabil, inexorabil, pe care ştiinţa ori Marele, ori nu-l poate opri, ori nu-l vrea oprit, iar jocul

perpetuu al stereotipiilor să nu fie oprit, ca o blasfemie.

Ne întrebăm din ce în ce mai puţin retoric, şi mai mult imperativ: de ce?.. de ce?... nu într-un absurd kafkian, ci într-un absurd

universal pe care nu-l vom putea tăia ca pe un nod gordian. ,,Am început să alerg la întâmplare/şi să plâng/prea mult soare/într-o

inimă/cuprinsă de spaimă şi-ndoială”…,,dar nu vedeam decât hienele/adulmecând renunţarea”Şi… de parcă am trage linie, după ce

am adunat, după ce am scăzut, după ce am înmulţit şi împărţit, ne-a dat rezultatul: ,,Lângă steagul răvăşit/al înfrângerii/zăcea o

inimă - /ce-şi abandonase/firul de sânge/şi nisip/şi-ndoiala…/ înbraţele absurdului/necuprinsului…”Iar noi, orbecăind, tot căutând,

un adevăr al celor ce sunt şi pe care le vedem, şi al celor ce sunt şi pe care nu le vedem, măcar un adevăr cât să pricepem cine

suntem şi ai cui?

Fără infatuarea şi impertinanţa de a afla, musai, adevărul Absolut pe care nu-l vom afla vreodată, în viaţa asta, în alte vieţi, nici

chiar în viaţa aceea de Dincolo, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, cum ne povăţuieşte sacerdodu.

,,Obsesia deşertului”– volum, de iure şi de facto, de substanţă filozofică, îşi are

sorgintea în marile întrebări ale poetei asupra universalităţii, nemărginirii de la

minus la plus infinit, asupra existenţialităţii, cuprinzând da capo al fine, poemeeseu

în care puterea verbului dă întregului volum, înălţare axiologică.

Respectând cu rigoare calităţile stilui, - aş zice chiar - , ale stilului elevat,

pertinenţa folosirii tropilor şi sintaxei poetice, dă volumului o notă particulară,

dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul

enciclopedic, francez, - Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788)

care afirma: ,,Le style est l’homme meme”(Stilul este omul însuşi). Poeta

Valentina Becart şi-a consacrat un stil propriu, inconfundabil.

În faţa atâtor vicisitudini, poeta nu este o învinsă, ci o luptătoare de pe linia

întâi, o biruitoare, câştigând, nu lupta, ci războiul.

Deschizând cartea, citeşti cu acea exultanţă şi pasiune pe care ai vrea să fie

mereu prezentă în inima şi sufletul tău, cititorule!


57 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Octavian CURPAŞ

BIBLIOTECA PUBLICĂ DIN

PHOENIX, ARIZONA

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei

americane”

Mrs. Toni Garvey (director „Phoenix Public Library”)

Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central

din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o

clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea

ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală,

adică „Phoenix Public Library". Ultima dată când am avut un

impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania

prietenului meu, Dumitru Sinu - sibian de origine, plecat din

România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la

hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul

Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate

imediat spre lumea cărţilor... Atunci mi-a venit ideea să scriu

despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu

directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut

plăcerea să port un dialog interesant.

Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat”

bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare

şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare

dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci

sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii.

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la

începutul discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că Mrs. Toni Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România.

Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit nu au fost niciodată în România;

extrem de rar întâlneşti vreunul care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo! Domnia Sa a fost

implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci

româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a

întâlnit bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de interesul manifestat de către bibliotecarii

români şi de receptivitatea acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la unul computerizat; cu

toate acestea am simţit deschiderea spre nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de lucru” – mi-a

relatat Toni Garvey.

Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din

capitala Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor 17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un

fond de carte relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293 DVD-uri, 79.658 compact discuri cu

texte înregistrate şi 55.431 de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală Phoenix deţine un număr

de 181.570 de cărţi de referinţă (care nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru copii, o colecţie

de literatură rară şi colecţia „Arizona", 25.609 înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista mai mult

de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind

4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică

de 54 de cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii şi achiziţionate ulterior şi care au circulat

destul de bine, de peste 800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey.

Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square

feet), biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea mai mare dintre cele 17 instituţii similare din

Phoenix. Statisticile reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante, având în patrimoniul său


58 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

338.890 de cărţi puse în circulaţie. De asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă şi colecţii

speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563 reviste

şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale

Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe

care variază între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi 37,000 square feet).

Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa

de citiori în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta, de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile

oricăreia dintre cele 17 unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din bibliotecile din grup. Dacă

articolul cerut, fie carte sau orice alt fel de material nu se găseşte în biblioteca la care apelează un cititor, solicitarea nu

ramâne nerezolvată, şi în câteva zile comanda îi este onorată, la una din bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic câteva

mii de cărţi în acest sistem.

Doamna Garvey mi-a făcut cunoscut programul bibilotecilor din subordine, acestea funcţionând în fiecare zi din

săptămână, inclusiv duminica. Discuţia purtată cu distinsa anfitrioană, alături de ceea ce am putut observa pe timpul

vizitei în acest adevărat izvor de cunoaştere, mi-a confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar al anului” care i-a fost

conferit în 2004 de către „Library Journal Magazine” şi prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun bibliotecar din Statele

Unite, este unul pe deplin meritat. Modul de organizare a instituţiei, ţinuta profesională distinctă şi distinsă a staff-ului,

oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă clasă,

pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a

domeniului.

Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu, este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a

unităţilor biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de către „The friends of the public library” –

organizaţie nonprofit care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene din Phoenix. Sunt atraşi

membri, prieteni ai cărţii, care cotizează doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi evenimentele

speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de fonduri, încă din 1977.

„Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie

mai mare de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată; în primul rând, ei folosesc bazele de date de

la bibliotecă pentru a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie. Aşadar, ceea ce facem noi

acum este o luptă permanentă cu bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The Public Library» şi

«Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa

pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey.

În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept dedemodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de

informare cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii vor fi întotdeauna la modă, în pofida

existenţei altor sisteme moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna Toni Garvey. La ora actuală există

programe extinse în universităţi care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari», termen care, de altfel,

nici măcar nu mai este utilizat. De pildă, aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» - specialişti în

informare, iar programul academic care-i formează este «Information science and technology» - ştiinţa şi tehnologia

informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este

«City Librarian», titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar» demodat? (se întreabă retoric

distinsa doamnă); de exemplu, internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în acelaşi timp, şi foarte

confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase sau

domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece

printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat afirmaţia «din moment ce materialul este pe

internet, trebuie să fie credibil!»

Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu garnisit

cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în spatele cortinei» - relatează Toni Garvey – pe care publicul

larg nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei

nici nu gândesc că cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă munceşte intens şi continuu la

completarea şi îmbunătăţirea colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc. Zilnic are loc un întreg


59 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

proces de transfer de carte şi materiale de profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe internet,

de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi

DVD-uri circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru a onora comenzile cititorilor metropolei.

Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a

le asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din

afara ţării, pentru simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi.

Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi

facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în onorarea comenzii. Oricine este interesat în

domeniu, apelează la web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile de lucru ale sistemului, iar noi

încercăm să fim cât mai prompţi în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă funcţie de material:

pentru cărţi, termenul este de aproximativ trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz la caz.

Acţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul

vacanţelor şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida „The Phoenix Public Library”. La nivelul

tuturor bibliotecilor există programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele, programe de computere, de

învăţare a limbii engleze ca a doua limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din portofoliul

instituţiei.

Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la

preferinţele Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”, „The Life of Pi”, „Biblia”, diverse

enciclopedii, multe ziare şi reviste”.

Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare, jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de

bibliotecar. Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile

despre bibliotecari este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să

zâmbească. „Bibliotecarii sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu prea au timp de glume” – a

încheiat doamna director cu un zâmbet fin în colţul buzelor.

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat

de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar

Contemporan - Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

Maggie Butt s-a întors la poezie, prima sa dragoste, după o lungă absenţă datorată anilor

dedicaţi jurnalismului şi carierei de producător pentru canalul de televiziune BBC.

Poeziile sale au fost publicate nu doar în reviste literare, ci au fost prezente şi în

publicaţii online, emsiuni ale postului de Radio BBC 4, lecturi publice, festivaluri şi

şcoli.

Primul volum de poezie intitulat "Lipstick" a fost publicat de Greenwich Exchange în

2007, după ce în 2003 pamfletul "Quintana Roo" i-a fost publicat de Acumen. O carte

MAGGIE BUTT

e-book şi un MP3 "I Am The Sphinx"(“Eu sunt Sfinxul”) au apărut în jurnalul de poezie online Snakeskin în 2009. În

2010, editura Hearing Eye i-a publicat volumul de poezie "Petite", din care fac parte şi poemele aici traduse.

Maggie locuieşte în North London, unde deţine rolul de Prodecan al Universităţii Middlesex şi de asemenea este Preşedinte al

Asociaţiei Britanice de Scriitori din Educaţie (The UK’s National Association of Writers in Education – NAWE).


60 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Artistul

Eu sunt cel care alege în valurile pielii tale -

picturile mele respiră, transpiră, strălucesc,

absorb soarele,

nu sunt închise-n săli întunecate sau fixate-n

tencuiala

rece a vreunei biserici. O, da, ele sunt făcute

să dureze,

dar nu vor şti nimic despre iubire:

certitudinea

numelor care stau în inimi, acea cicatrice

care lasă să se vadă

unde iubire a fost odată (numele şters, dar eamintirea

ce respiră încă); o singură alegere a celui ce

merge spre război

(nu-i caz de ancore, de buze, trandafiri ori

cranii)

războinicul va intona timid doar un cuvânt,

mama.

Şi cu dreptate. e gândul ei ce-l va urma

până la capăt, până-n mormânt.

Traducere de Alina Popa

MTTLC, Universitatea Bucureşti

Autoportret în cameră albastră

Jumătate cameră, jumătate cer, mă aflu la

înălţime

într-o casă abia legată de lume, mă lupt,

ca un zmeu ţinându-se de-o frânghie;

tavanul se curbează, acoperişul se curbează

înspre cerul de cobalt; o cameră în formă de

aripă

de ciocârlie, un adăpost pentru căldurile

verii,

lăsată-n voia unei lumini de-albăstrele

care-şi aruncă reflexiile peste pereţi azurii;

şi zilele ce vor veni într-o cameră de sirenă,

în care să-şi dezvolte branhii pentru a nu ieşi

vreodată

să respire; sunt eu în astă cameră, un

naufragiu

dinspre lume într-un albastru de lumină

şi-n ţipete de pescăruşi şi în lătratul

unui câine şi în asprimea aerului;

alunecând pe-o vale de ţară,

fără control, în vânt sălbatic.

Pigalle

Aceasta este strada unde fiica mea plănuieşte

să locuiască:

o artistă a tatuajelor răstindu-se la un beţiv;

trei moşnegi şi-au întins burţile la soare şi-i

aruncă

priviri iscoditoare; un punkist cu freză in

colţuri

ţine în mână o baghetă şi câţiva câini în lesă,

un bar de colţ de stradă îşi dezvăluie cabaretul

deşucheat;

mirosul de urină răzbeşte; căldura naşte

broboni

de sudoare - un buchet parizian de primavară.

Dar sunt străini care-şi văd de picnicurile lor

în parcuri

iar ea va urca cinci scări într-o noapte de

şampanie

până acolo unde acoperişurile din Montmatre

scânteie

de reflexii ale luminii în nuanţe de aur şi rubin,

va deschide larg obloanele, gustând vinul bogat

al aerului,

cuprinsă de ameţeală va gândi: "Sunt toate ale

mele".

Traducere de Alina Popa

MTTLC, Universitatea Bucureşti

Ce n-aş da

s-aud din nou, dincolo de ale mele apăsări,

vocile lor strigându-mă din lumea agitată,

acele sunete să deştepte-n mine o cascadă,

care să-nvăluie dincolo de putere, instinctu-mi

matern,

greutatea pleoapelor - să mă ajungă de departe

în vis. Atât de cald şi bine ghemuită şi făr' de

griji,

cruzime-ar fi să mă adun dintre cearceafuri,

să mă deştept, să-ncerc să urc târâş acele trepte.

şi mă gândesc atunci, a câta oară, din nou simt

forţa celor braţe cum mă cuprind întreagă,

mai mult în somn decât în fire şi-n liniştea

furată

în ritmul lor plăpând şi c-un sărut

de noapte bună. cât voi trăi,

să simt din nou, ah, ce n-aş da…


61 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

ARGUMENTAŢIE LA UN MONUMENT AMBIENTAL

Amplasare la Muzeul din Sarmizegetusa Colonia Ulpia Traiana:

Un mesaj adresat TUTUROR eroilor neamului românesc, începând de la origini până în zilele noastre. Lupoaica cu

clopote aşezate anume simbolic- în locul alăptarii şi profil uman în cap, turnată din metal, care priveşte spre înapoi, în

milenii, propune o interpretare, marcând sinteza culturii şi civilizaţiei din teritoriul pentru care s-au jertfit de milenii

străbuni noştri. Avem acest monument- simbolic- alegoric pe teritoriu, din secole, minunata Lupa Capitolina, cu ai săi

gemeni alăptaţi, conform codului mitologic, Remus şi Romulus...prin care ni spune ca suntem un popor latin, în fapt

fiind neo-latini, o sinteză daco-romană, între mitul protodacic al lycantropiei ( Mircea Eliade) şi cel capitolin. ,ambele

totemice, cel Semnificant de noi fiind unul rezultat de contopire genomică şi paideumatică, de Sinteză: al Daciei

Felix şi până la retragerea Romană ( Iulian).

Intenţia artistului este de a desemna (a marca) simbolic- heraldic spaţiul locuirii noastre şi al Memoriei

tuturor eroilor, implementând că Aici este leagănul Europei , dacă nu şi al altor civilizaţii.

( ing. Alexandru Podea, autor, acad. onorific Eugen Evu, critic de artă, expert ABI U.S.A.).


62 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

DAN NOREA

Eşti, moarte, însetată şi

flămândă,

Eşti, moarte, însetată şi

flămândă,

Să-nghiţi de-a valma

pruncul cel curat,

Mireasa albă, baba

tremurândă

Şi tânărul ce n-a ajuns

bărbat.

Îţi place, moarte, să-ţi anunţi

sosirea,

Cu groază să-i hrăneşti pe

muribunzi,

Dar vreau să înceteze

hărţuirea

Ce-o răspândeşti cu ochii tăi

imunzi.

Pe fruntea-ţi odioasă şi

infamă,

Pe faţa nemişcată, ca o

mască,

O să-ţi cioplesc adânc o

epigramă

Pe care ochii ultimi s-o

citească

Şi când la ei te-opreşti

pentru popas

Să-ţi dea cu tifla şi să-ţi

râdă-n nas

Masca

Când te-ai născut ţi-ai pus pe chip o

mască

Nu ştie nimeni cum arăţi, da’ las’ că

La fel ca tine toţi din jur şi-ascund

Sub zeci de straturi, chipul în

străfund.

Sunt măşti ce râd în faţă, plâng în

spate

Şi nimenea nu vrea să se arate,

Sub mimică şi farduri şi poveste

Cât de copil şi vulnerabil este.

Emoţii şi iubire dau să iasă

Dar stratul e prea gros şi nu le lasă

Şi îţi recapeţi masca-aceea rece

Gândindu-te lucid că totul trece.

Şi-abia-atunci când cade faci

fireasca

Deducţie - ce inutilă-i masca.

Cercul

Mă locuia într-o vreme, platonic, un cerc.

Era bine,

un loc geometric al punctelor egal

depărtate de mine.

Era cercul fetelor ce beau doar apă plată cu

lămâie,

rotindu-se-n jur ca o horă

jucată pe călcâie.

Ah, şi cât le-am rugat la egală distanţă să

rămână !

Dar una din ele a rupt cercul,

şi-a luat raza-n mână,

şi a venit la centru mergând în spirală.

În spatele ei

formând o coadă fatală

au venit toate.

Mă locuieşte şi astăzi un cerc… din

păcate…


63 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Preludiul nopţii

Bolţi de frunze crude vibrează-n

amurg

Cu stelele scăldate-n clorofilă

Prin valuri de lumină nopţile curg

Tăind felii din soare fără milă.

Şi-n tainicele contopiri bizare

În liniştea ce umple disperarea

Culorile dispar topite-n zare

Şi umbrelor sortită li-i uitarea.

Irişi se-nchid cu storuri de-ntuneric

În sfera nopţii miturile-nvie

Fantomele în dansul lor himeric

Se-nvăluie-n mister şi în magie.

Spre somnul lin ce visele-şi aşteaptă

Trec zecile de gânduri cu restanţe

Ce-şi murmură durerile în şoaptă

Printre coloane pline de speranţe.

Amintiri

Noian de vise puse la dospit

Îmi macină culorile din flori

Subtile clipe-n zbor către zenit

Străpung văzduhul însetat de nori.

Şi-n somnul zbuciumat de amintiri

Culeg nectarul fericirii pure

Din rod de anotimp de trandafiri

Las gândul senin stele să-mi fure.

Mă prind fiori în susur de izvor

Sting dorurile-n flăcări cu speranţe

Şi plânsu-mi pare-un accident

minor

Un fruct pierdut prin toamne de

balanţe.

Îmi şterg anii rătăciţi din viaţă

Şi torn esenţa-n cupe de cristal

Peste inima-mpietrită-n gheaţă

Topesc vii curcubee de metal.

Gheorghe Burduşel

Speranţe iluzorii

Cu inima zdrobită de stele căzătoare

Pierdut în labirintul de hăţişuri

sumbre

Avid mi-a astâmpăr setea din recile

izvoare

La adăpostul magic al umedei

umbre.

Tornade de cuvinte îmi zdruncină

gândirea

Prin fraze noroioase înot spre

ţărmul vag

Şi-n şubrede speranţe îmi caut

nemurirea

Trecând sfios dar sigur ca un

cucernic mag.

În visul spre lumină aştept tăcut

chemarea

Seninelor clipe ce-au rupt

monotonia

Şi-mi amăgesc cu sure iluzii

disperarea

Călită-n anii negri sfidând euforia.

În cercul strâmt şi palid îmi ferec

existenţa

Cu cioburi de secunde zidite-n nori

de scrum

Sub tainice cupole încerc să prin

cadenţa

Culorilor din gânduri cu izuri de

parfum.

Stropi de vise

Sunt un altar de vise nezidite

Fântâni de raze-mi umplu existenţa

Şi-mi picură-n speranţe stalactite

Prin site de cristal măsor esenţa.

Şi zbor prin infinituri paralele

Pe unde oarbe-n curcubeul nopţii

Curg visele topite-n roi de stele

Spre nemurirea vieţii şi a sorţii.

Pe răni de maci presar tăcut uitarea

Sparg liniştea pe drumuri

neumblate

Mă dor copacii-n frunze, plânge

marea

Şi lava-mi arde-ncet gânduri curate.

Sunt strop în vastul ocean al durerii

Culori de parfum în somn mă

frământă

Din flăcări îmi cern cenuşa-nvierii

Şi-ascult orizontul ce-n zare cântă.

Aspiraţii

Păşesc sfios în liniştea nopţii

Prin anii înveliţi în amintiri

Şi gândul îmi zboară-n voia sorţii

De la răni de moarte, la dulci iubiri.

Mi-adun în taler stropii de bine

Şi caut echilibrul în zadar

Culori sumbre se-nghesuie-n mine

Cu miros urât şi cu gust amar.

Mă trezeşte un cântec de cocoş

La clipa efemeră din prezent

Şi-arunc trecutul zilelor la coş

Visând setos un viitor decent.


64 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Baki Ymeri

POEM PUFOS

Revoluţia se face

În numele unui ideal pufos

Într-o legalitate pufoasă

Lupta miroase a moarte

pufoasă

Şi iubitei mele i-se

înmoaie picioarele

După o bătălie pufoasă

Fericirea devine o realitate

pufoasă

În aşternutul pufos

Până aici e totul simplu

Ca într-un roman

Fericirea începe

Când se deschide Poarta

Raiului

Pentru un vulcan setos

Ca o surpriză pufoasă

Şi foarte pofticioasă

SÂNII

Mi-e ruşine un pic

Să mă uit la cuvintele

Care vorbesc despre ei

Le înţeleg acel farmec

Care mă obligă să tac

Dar vine iar toamna

Şi mi-e ruşine

Să mă uit la cuvintele

Care vorbesc despre noi

Dar nu le mai înţeleg

Acel farmec

Care mă obligă să tac

AGRAFA

RANA

Ai coborât dintr-un tren

Frumuseţe

Cu mână goală

Şi-ai luat-o spre casa

În care trăiam

Şi-ai bătut la fereastră

Atâta de tare

Încât ai spart geamul

Acelor mângâieri aprige

Care mi-au săpat pe faţă

O rană

Să mă poţi recunoaşte

Fluviile sângelui nostru

Flutură-n zori

Din munţii somnului pleacă

Grăbind înspre deltele

Străzilor

Străzile

Îşi deschid înstelatele guri

Pentru a înghiţi

Vieţile noastre

În vreme ce agrafa părului

tău

Rămâne ca decoraţie uitată

Pe pernă

CUTREMUR

Când cobor

Uit portofelul sus

Când mă duc sus

Te uit pe tine jos

Tu eşti o fată cuminte

Spirtitele alese s-ntâlnesc

Şi vine un cutremur ce mă

face praf

Şi mă lasă fără bani şi fără

minte

Iubirea devine o artă

Care mă urcă la cer

Visele cer o viaţă

Ca să fie împlinite

Vai/vai/vai

Şi măi/măi/măi

Tremura pământul

De tremurul sânilor tăi

VIS DE FURAT

Iubirea

Are mâini şi picioare

Cu mâinile-ntinse

Aleargă spre mine

Până se împiedică

În smocul de iarbă

Crescut pe cărare

Lasă-mă

Aşa cum a dat Dumnezeu

Mie şi pomilor

Ne place

Să ne dezbrăcăm

Pe-ntuneric

Vino iubito

Noi suntem învăţăceii

luiminii

Vom intra în biblioteci

neguroase

Şi vom deschide tomul

Care-ţi descrie trufia

Somn Gustat

Cu lingura pleoapelor

Trezeşte-te

Vis de furat

PSIHI MU

Doamne

Ce bărbaţi sunt aceia

Care găsesc mângâiere mai

sfântă

În vâltoarea paharului

Decât între buzele unei femei

O, psihi mu

Sufleţelul meu

Inimioară,

Îngeraşule

Viaţa devine o gară

În care Venus din Milo

Cea fără braţe

Nu poate să-ţi care

Bagajele.

O Doamne

Ce bărbaţi sunt aceia

Care nu dau

O mâna de ajutor

DESPRE IUBIRE

IERTARE ŞI

PĂCAT

Când vorbim despre femei

Parcă-am mâna

O turmă de cuvinte

suspecte

Fidelitate trădare

Iubire şi ură vorbe

Pe care gustându-le

Rămâi cu gura amară

Ca-n urma unei înjurături

De care eşti vinovat

Doamne, ce s-a-ntâmplat

De-mi trimiţi mesaje

divine

Să nu pot să mă-mpac

Cu aceste vorbe-aruncate

în van

Despre acele fiinţe care ne

frâng

Mersul nostru spre Tine

Şi totuşi Doamne ce s-a

întâmplat

Când pe buzele mele ai

mai săpat

Trei cuvinte: Iubire Iertare

Păcat

FĂRĂ CUVINTE

Punct şi de la capăt

Două sunt lucrurile

Care mă fac să nu te

părăsesc:

Faptul că alergi după

suflet

Şi nu te superi când tentreb

Dacă eşti mai bătrână

Decât întrebările mele

Şi faptul că nu te superi

de mine

Decând ai deventi darul

Domnului

Sub salcia săruturilor

divine


65 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Adevărul ontologic al fiinţei din

Trilogia luminii

Interogând Adevărul Fiinţei, aşa cum ar spune Heidegger, poetul Călin Colhon oferă

revelaţia unei poetici a devenirii fiinţei întru lumină:”…Pe urmă o să-mi întorc faţa spre întuneric /

şi visul spre lumină./ Dar , Dumnezeule, spune-mi,spune-mi, / înainte de a înghiţi ultima oară,/ voi

putea trăi, / voi putea trăi / sau fi lumină ?/ Apoi..”(De dincolo, vol. De ce, Doamne?)

În contextul poeziei contemporane, dominată de fragmentarismul specific

postmodernismului, volumele De ce, Doamne?, Zbatere de aripi, Creşteau în mine dimineţi, impun

o poetică în care versul „a coborât”din „Necuvintele” „jumătate timp //jumătate lucruri” ale lui Nichita Stănescu, cât şi din

categoriile abisale şi din metaforele revelatorii din poemele şi din filosofia lui Lucian Blaga.

Geneza poemelor-ecou a însemnat o proiectare a eului în orizontul misterului( Duminica, cu fiecare oră ce-o trăim /,mărim firul /

cu o nouă bucată / spre alt orizont/ Atunci, încrustaţi de prea multe inele,/ vom privi horele seminţelor noastre/ ducând mai

departe, spre alt , spre alt orizont/, veşnic, Timp.. ( Firul nostru, vol. De ce, Doamne? ), o risipire a fiinţei în univers( „Oricum , noi

suntem de partea de / dincoace a prezentului” / Îngăduinţă), o cunoaştere luciferică a lumii, o cosmicizare a sentimentelor

revelate”dincolo” ( „Dă-mi voie să mut toate ceasurile/ cu un timp mai încolo/ Nu prea aproape , să nu devenim înguşti; / nici prea

departe , să nu devenim largi, atât doar cât să vedem/dincolo,/

Să ne pipăim atenţi sentimentele,/ştiind că pământul e rotund şi că / noi , cei ce călătorim atât de mult, suntem/ lipsiţi de

meridianele lui” (Îngăduinţă, vol. De ce,Doamne?)

Această situare a fiinţei în orizontul misterului ( „ Dimineaţa însă / nu mai iubeam soarele./Erau prea multe stelele nopţii

/misterele.”( Schimbare, vol. De ce , Doamne?) revelează o constantă a poeziei lui Călin Colhon, revelează acel”dincolo” care

situează omul şi poetul în orizontul întrebării şi care oferă posibilitatea interpretării poemelor ca „definiţii”transcedentale ale

realului, ca forme poetice, ca forme poetice ale „trecerii” de la starea „de a trăi” la starea de „a fi lumină”:”Definirea trecerii de la

o / stare de fiinţă la / starea opusă /reprezintă o ultimă / definiţie./Semnul întrebării”(Definiţia, vol. De ce , Doamne?)

Lectura în palimpsest, lectura unui poem în transparenţa celuilalt, cristalizează o logică a metaforelor obsedante ,

evidenţiind izotopia sintagmelor: semnul întrebării”, numele luminii”, „mistere”.

Aceste sintagme configurează circuitul semantic de-a lungul căruia se desăvârşeşte semioza infinită care împlineşte , în sens

heideggerian,,”aducerea” fiinţei iubite la nivelul limbajului poetic: Eram mult mai departe/ Eram mult mai aproape( Mamei, vol.De

ce Doamne?)

După Heidegger, esenţa omului rezidă din „existenţa lui ca loc de deschidere a Fiinţei”. Heidegger consideră „ că a porni

de la cele ce există” comportă „riscul uitării de fiinţă.”

Acest „dincolo”defineşte metaforic dualitatea timpului :”prezentul „ stării reale, situat sub semnul întrebării( „Pierd

amintirea, / rămâne doar întrebarea:/ Ce e după ce nu voi mai avea / Cuvânt?/ Cuvânt pentru a spune / eu,/ mâinile mele , /hotarele

mele,/ visele mele ,/ clipele mele prezente / prezente în prezentul meu de acum/.”( Eram, vol. De ce ,Doamne?) şi „clipa de

iubire”, infinită, ruptă de timp (…tu lasă-mă să-mi simt nedefinirea / / rupându-mă de timp,/ apoi cuprinde-mi doar obrajii/ cu

ochii tăi concreţi şi calzi”( Clipa de iubire, vol. De ce , Doamne?)

Dualitatea timpului scindează fiinţa poetului care”ec-sistă”ca dualitate:fiinţă de limbaj ( Lăsaţi vorbele pe mine/ Să mă

acopere de pietre( De dincolo, vol,De ce ,Doamne?); „Suprafaţa cuvintelor, ca o sferă uriaşă, / intrând pe rând,/ suntem noi „(

Suprafaţa cuvintelor,vol. Zbatere de aripi) şi fiinţă de lumină („ Eu cred / în deschiderea luminii/ ca fiind cea mai deschisă umbră/

ce dă viaţă / umbrelor adevărate” (Eu cred, vol. Creşteau în mine dimineţi).

Poetul fiinţează ca adevăr ontologic( dezvăluire)în forma poemelor care devin, în accepţie heideggeriană,”fapt de a lăsa să

fie fiinţarea”. Dar Timpul e prenumele Fiinţei., tot astfel cum omul nu este în timp, ci el este timp.Prin timpul clipei de iubire,

omul Călin Colhon „locuieşte” , în chip poetic, în „casa”poemelor, printr-o întemeiere”justificativă”.

Dar nu omul este cel care vorbeşte prin creaţiile , ci limbajul său şi- prin limbaj-Fiinţa. Omul rămâne- heideggerian vorbind –

dependent de Logos- lăcaşul fiinţei.Logosul, limbajul revelator al Fiinţei, luminează şi ascunde în acelaşi timp. „Limba- spune

Heidegger –este apariţia care deopotrivă luminează şi ascunde Fiinţa însăşi.” Esenţa poemelor este dată de „punerea-de – sine-înoperă”

a adevărului Fiinţei.

Întrebarea metafizică asupra Fiinţei cuprinde şi întrebarea supra Neantului care ar fi originar şi anterior negaţiei. La fel şi

Nefiinţa, ar fi realitatea ontologică anterioară Fiinţei. Libertatea reprezintă transcendenţa. Libertatea întru moarte îi destăinuie

omului relaţia sa cu fiinţa.


66 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Poetul Călin Colhon”iese din ascunderea” infimei nopţi de „dincolo”, iar fiinţa sa se luminează şi se ascunde în acelaşi

timp în limbajul poetic, în „casa”cuvintelor în care fiinţează ca fiinţă de limbaj, ca”deghizare” misterioasă a „absenţei” din lumea

reală, ca”prezenţă” veşnică în chip metaforic în versuri, ca”lumină”, ca „stea”, căci „ceremoniile de numărare a stelelor au loc

numai/ sub pecetea nopţii”.( Post, vol. De ce, Doamne?)

Versul e , în sens heideggerian,”locul de ascundere” al destinului revelat în chip profetic prin poeme: Tu nu ştii încă

depărtarea/ ce plimbă înţelesul meu/ de la un ceas la alt ceas/ de la o zi la altă zi./ ce mare durere cade din/ înaltul cer tăcut şi trist,

/ că va veni o clipă –n care/ nu-ţi voi mai vorbi (Ne-am iubit, vol. Zbatere de aripi).

În chip profetic, poetul „ îşi aminteşte” de viitor, dedepărtarea” în care fiinţează acum ca nume al luminii” nume are doar

/ timpul ce mi l-ai dăruit:e numele netimpului meu / întrerupt de timp /…/ nume are doar/ umbra mea: e numele

luminii/ înghiţit de mine”(Moştenirea unui viitor, vol.Creşteau în mine dimineţi)

Poemul e „curcubeul”prin care poetul Călin Colhon „străbate cercul rotund al vieţii” pentru” a trece/ de la infinit la finit”:

Timpul este cerc./ În asta constă puterea Ta, Doamne,/ în a -mi face infinitul cerc,/ cercul rotund al vieţii”

( Cercul rotund al vieţii, vol.De ce, Doamne?)

În abisul poemelor, în „finitul” versurilor „locuieşte” poetic fiinţa de lumină. La sfârşitul lecturii în abis şi în palimpsest,

aşezăm consideraţiile noastre sub semnul semiozei infinite, sub semnul interogaţiei: „ „voi putea trăi/ sau fi lumină?”,în orizontul

misterului în care poetul s-a aşezat „ ca o zbatere de aripi între Răsărit şi Apus”, „ca o lumină-iubire care trece în aer ,/ în cer,/de la

începuturile începutului/ şi până dincolo/ de stele, / rupe graniţe şi / lanţuri terestre,/ rupe clipa de timp / şi timpul de clipă”(

Clocotul iubirii, vol.Zbatere de aripi ).

De „dincolo „ de cuvânt, poetul Călin Colhon aduce un elogiu poeţilor ale căror poeme se regăsesc în chip de ecouri în

lirica sa: „ Eminescu,/ Blaga , / Nichita /şi Arghezi ,/(…)să zăngăniţi din clopot! /… Mâine aşteptăm / Întinderea imensă ,/ în sus,

/ a clopotului sunat / de voi, / să rezemăm iar/ steaua şi/ Înaltul ( Elogiu, vol .Zbatere de aripi)

Ca şi în poezia lui Blaga , ţipătul expresionist obligă natura să ia parte la marea dramă interioară a omului, la aspiraţia lui

spre zonele de mister ale lumii: „ Sunt bolnav de înalt! Voi, zeilor, cu glugi de porţelan,,/ daţi-m oglinda Infinitului,/ să-i smulg

înălţimea,/ să pot respira stelele „( Sunt bolnav de înalt, vol.Creşteau în mine dimineţi).

Regăsim aici eul problematizant, eul cosmicizat din poezia expresionistă a lui Blaga: „Daţi-mi un trup voi munţilor”. Dacă

la Blaga finalul revelează o înţelegere a sensurilor existenţei, a destinului uman proiectat în orizontul misterelor :” Şi totuşi numai

pe tine te am/ trecătorul meu trup”, în poezia-ecou „Sunt bolnav de înalt”, poetul transcende finitul material al „trupului trist”

( Paradis în destrămare), asumându-şi o cunoaştere care oferă imponderabilitate fiinţei şi împlinire a dorinţei de înalt :”Dar

vreau,/ vreau mai mult să zbor/ în aspre dorinţe, să strâng visul de zbor /eu , în mâinile mele.”

Poetul Călin Colhon , cu lumina lui,”sporeşte a lumii taină”( Lucian Blaga-Lumina), ci asumându-şi „ec-sistenţa” de „rege

al luminii”:” Regină, regină lumină/ Cine ţi-e rege?/ Cine ţi-e rege?( Fugar prin cercul de lăcuste)

Ecourile din „Necuvintele” şi „Antimetafizica” lui Nichita Stănescu nu configurează însă o poetică a „rupturii”

semnificantului de semnificat , ci mai degrabă, o poetică a integrării , a „unirii” elementelor în vraja incantatorie a versului a

versului cu substanţă filosofică.

Astfel, „râsul-plânsul” din opera lui Nichita Stănescu apare în ipostaza unui negativism impus ca sens al existenţei:”Să nu

plângi!/ Să nu râzi!/ să nu mai încerci!”(Ne-am iubit, vol. Zbatere de aripi).

Plânsul poetului revelează înţelegerea profetică parcă a destinului individual , iar, în acest caz , râsul este doar o mască a plânsului,

o mască impusă de autoiluzionarea lucidă care ar putea schimba sensul existenţei: Plâng, Doamne,/ plâng/pentru că ştiu/ că sunt

lupul / clipelor mele albastre…/ de râs / râd doar/ când văd/ cum lupul pietros / înghite o clipă /crezând că-i albastră

( Plâng, vol. De ce, Doamne?)

Ca şi la Nichita Stănescu, iubirea „rupe clipa de timp şi timpul de clipă”. În timpul iubirii- durată eternă, timp rupt de

materie- îndrăgostiţii sunt aceleaşi” culori” care comunică doar printr-un „discurs îndrăgostit” :…” atât să fim pe lume:/ două

culori ce s-au privit/ Două cuvinte ce-au vorbit( Ne-am iubit);”Şi – atunci când peste noi / se va aşterne/ o clipă lungă, / atunci noi

vom fi doar două/ stele jucându-se/ pe al cerului hotar/ …/ Am fost chiar noi /sau doar un vers / cu două metafore-tu şi eu? (Am

fost chiar noi,vol. De ce ,Doamne?)

Iubirea înseamnă proiectare a fiinţelor îndrăgostite în orizontul infinitului, în lumina visului: „Atunci când nisipul scurs /

va fi în sfera albă / şi prin el nu vom putea zări nimic/ altceva decât infinitul, / atunci vom fi doi ochi / de sfârşit, / două începuturi

mâncând / lumina respirată în timpul / visului.( Am fost chiar noi).

„Discursul îndrăgostit” este ţesut din cuvinte-lumină, cuvinte- stea în care străluceşte soarele sentimentelor nesfârşite:”La

sfârşit, de undeva / a venit cuvântul./îl aruncam de la unul / la altul , îmbătaţi / de substanţa lui / care ne lovea necuprinsul, /ca

bucuria roiurilor de stele/ când îşi schimbă , / din când în când, / un soare” ( Roiuri de stele, vol. Zbatere de aripi).

O filozofie a destinului individual, o filosofie a iubirii- lumină , o filozofie a poetului-stea, se revelează în visele poetice

care sunt poemele lui Călin Colhon.

Fără a impune un sistem filosofic, identificat la Blaga în „Trilogia cunoaşterii”, fără a inventa o antimetafizică, ca în

„Necuvintele lui Nichita Stănescu care” airmă că „s-a născut după ce a murit”, poetul Călin Colhon creează o trilogie a luminii.

Cele trei volume transpun în vers „cercul rotund al vieţii”, sintetizează metaforic în discursuri lirice îndrăgostite intuiţia destinului

tragic. Discursurile configurează filosofia acelui”dincolo” în care omul Călin Colhon „ec-sistă” ca fiinţă de lumină.


67 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Poetul s-a metamorfozat în fiinţă de limbaj: „ Lăsaţi-mi vorbele pe mine / să mă acopere de pietre,/ ./ pe urmă o să-mi

întorc faţa spre întuneric /şi visul spre lumină”.

Poezia luminii- iubire rămâne o interogare a Adevărului Fiinţei: ..voi putea trăi? / sau fi lumină?”( De dincolo)

Poetul ne oferă revelaţia semiozei infinite a acestui „dincolo” aşezat sub semnul întrebării ca în versurile care valoreză cât

o exegeză: „Te-am căutat / şi te-am găsit/ acum totul poate să primească un punct urmat de semnul întrebării”

( Şi te-am visat, vol. De ce, Doamne?)

Bibliografie:

Călin Colhon- De ce, Doamne? Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006

Zbatere de aripi, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006

Creşteau în mine dimineţi,Editura Amurg Sentimental,

Bucureşti,2006

Martin Heidegger –Originea operei de artă, Editura Univers,Bucureşti, 1970

Prof. dr.

Nicoleta MILEA

APOCALIPSA DUPÃ THEODOR RÃPAN

sau

VOCAŢIA UNIVERSALULUI

„Poetul e un saltimbanc rănit/ cu umerii credinţei în ispită,/ în roşă cămaşă pustiul îmbracă,/ absintul îi

este iubită...// Poetul e o salcie pletoasă,/ în apa lui Cuvântul se botează,/ ghearele dimineţii bojocii îi rup,/

săgeata din rană-i veghează...// Poetul e un înger tuns chilug,/ noaptea îl ştie pe dinafară,/ în sufletul lui e

atâta belşug:/ Evanghelie ce nu va să moară...// Poetul e un crocodil sfios,/ ochii săi Moartea înfruntă,/ sub

al zării cernit patrafir/ vocea privirii devine căruntă...// Poetul e ce eşti şi tu, şi el:/Tăcere netăcută-n faţa

firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toţi trandafirii...// Poetul e toiagul către zei,/ cu

plugul minţii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară...”

Theodor RĂPAN

Ori de câte ori mã apropii de Poezie, şi se întâmplã mai tot timpul, simt cum o necesitate intrinsecã

articuleazã dimensiunile creativitãţii: e chemarea spre deschidere, dar şi ispita transgresãrii cadrelor convenţionale.

Aventurã personalã, sisificã şi orficã, totodatã, Poezia ne deschide Calea cãtre valorile fundamentale, printre care şi cele

estetice.

ªi, dacã vrem sã spunem lucrurilor pe nume, atunci trebuie sã subliniem cã Poetul rãmâne marcat de culturalitatea şi

istoricitatea lui, în orice ipostazã, singura posibilitate de a le depãşi nefiind nicidecum solitudinea, ci înãlţarea pânã la conştiinţa de

sine a propriei deveniri, încercarea temerarã de a privi lucrurile din perspectiva universalitãţii şi a eternitãţii lor.

Fiinţarea în plan ficţional este mai mult decât ademenitoare, dând impresia unei largi comprehensiuni, în consecinţã, şi a

unui spirit conciliator.

Cele mãrturisite mai sus sunt consideraţii fundamentale ivite la citirea celor patru Evanghelii ale poetului Theodor

Rãpan: EVANGHELIA INIMII – „ANOTIMPURI” ‒ Jurnal de poet (cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010), EVANGHELIA

CERULUI ‒ „ZODII DE POET” (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011), EVANGHELIA TÃCERII ‒ Solilocvii (cu

opera grafice de Damian Petrescu, 2011) şi EVANGHELIA APOCALIPSEI – Epifanii (cu opere grafice de Damian Petrescu,

2012), toate apãrute la Editura „Semne”.

Gânditor grav, plin de fervoare în demersurile sale, adept subtil şi nuanţat al concepţiei privind legãtura fireascã dintre

divin şi liric, Theodor RÃPAN aduce cuvântul „Evanghelie” din vocabularul biblic în dicţionarul poetic, „Vestea cea bunã”,

îndemnându-şi cititorul la reflecţie. Nu este o evanghelie simplã, este EVANGHELIA APOCALIPSEI! Înţelesul literal al

termenului „Apocalipsã” este acela de „ridicare a vãlului”, de dezvãluire.

Este un gen literar revelator, în care descoperirea voinţei divine se face cunoscutã oamenilor prin intermediul viselor, al

viziunilor profetice sau prin mijlocirea unor mesageri cereşti, cum ar fi îngerii. În cazul nostru, Poetul este dovada vie a modului de

gândire şi rostire într-o perioadã hotãrâtoare pentru cultivarea liricii.

Remarcabilã, atât din perspectiva evoluţiei genului, cât şi din aceea a raportãrii la literaturã, în general, şi la Poezie, în

special, expresia lumii subiective a creatorului transpune trãiri absolute, necondiţionate. Este, în fapt, revelaţia divinitãţii în

persoana Poetului, precum şi superbia vãpãii de foc a spiritului întrupat în versuri.


68 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Conceptul comportã sensuri multiple, experimentând atitudini estetice fundamentale ce se caracterizeazã prin tendinţa de a

observa stãrile, fenomenele în contextul universal şi de a le închega într-un sistem proporţional şi armonios, corespunzãtor

frumosului şi concordant cu norme raţionale care impun modelul, perfecţiunea, idealul.

Ideile se probeazã prin idei. La drept vorbind, cele mai multe dintre dovezile ingenios ascunse, invizibile, sunt emise,

deopotrivã, şi pentru a ne convinge, şi pentru a ne seduce, aceastã subtilizare a evidenţei ţinând de tactica „Mãrturisitorului.”

Nu, sã nu credeţi cã avem de-a face cu o carte religioasã, chiar dacã sunt suficiente elemente, la prima vedere, care ar putea

deruteze!

O conştiinţã înaltã este în sfânta alarmã a Poetului pururi nemulţumit de sine, care îşi scrie şi rescrie Opera, dovadã cã,

pentru el, important nu este creatorul, ci creaţia.

De la textele sumeriene pânã la Metamorfozele lui Ovidiu, de la Codex Sturdzanus pânã la Vasile Voiculescu, de la

Rig-Veda pânã la Mihai Eminescu, de la Varlaam pânã la Tudor Arghezi, de la Antim Ivireanul pânã la Lucian Blaga, de la

Miron Costin pânã la Daniel Corbu, de la Nechifor Crainic pânã la Marta Petreu, de la Epopeea lui Ghilgameş pânã la

Dimitrie Cantemir, de la Dante Alighieri pânã la Nichita Stãnescu, iatã, numai câteva dintre „vocile”care s-au apropiat cu

nesfârşitã dragoste de componenta eshatologicã a imaginarului literar al Apocalipsei.

Îmi trece prin gând afirmaţia unui distins om de culturã, mai adevãratã ca oricând: „Ca Poetul sã scrie un poem valabil,

trebuie sã fi bãut apã din trei izvoare: lumea ebraicã a Vechiului Testament, lumea greacã a Noului Testament şi lumea latinã,

pentru cã limba latinã a fost, timp de veacuri întregi, limba sacrã în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare

trebuie cunoscute îndeaproape de un poet care vrea sã facã ceva şi sã spunã ceva oamenilor.” (Ioan ALEXANDRU)

Mi-am amintit această „spunere”, constatând că Evanghelia Apocalipsei – Epifanii este concepută după o altă structură

decât a tuturor celorlalte creaţii amintite aici.

Creatorul reflintextului ‒ Theodor Rãpan, încã din Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet ne obişnuise cu

un text nou, o formã de introspecţie a sinelui. Se recunoaşte în totalitate în crezul spaniolului Juan Ramón Jiménez, potrivit

cãruia: „Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinţã.” De aici, dar şi din cele patru mottouri sugestive, porneşte cãlãtoria

prin anotimpurile spiritului: Primãvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia şi Iarna – Ultima Thule, cuprinzând

fiecare câte un ciclu de 33 de poeme.

Teodor Râpan

În fiecare, îşi manifestã, ca o constantã, intensitatea plãcerii de a crea, de a scrie, de a

nemuri „Clipa cea repede”, cãci pe ea a zidit-o cu har între filele acestei cãrţi, în care se

defineşte când interogativ, când afirmativ, când exclamativ, dar întotdeauna inedit: „Poet?

Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silabã ori ultimul şopot? Nu ştiu!

Moarte, acordeazã clavirul tãcerii din mine şi ajutã-mã, Doamne, sã trec…”

Spaţiul liric distinct, Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este ofranda

adusã credinţei sale, nu întâmplãtor aşezatã pe pilonii trainici ai unor simboluri în care

identificarea Poetului cu frumuseţea, cu plenitudinea realului, cu puritatea înaltului, este

absolutã: „La echinocţiu smirna se preface în muceniţa Nimfodora, sfânta, pe cumpene de

vânt slãvesc ghindarul, din muritor sunt rãspopit Cuvânt. Nu am murit! Nu am murit?”

Rostirea lui rotunjeşte cu prisosinţã crezul: „Aflaţi: nu voi trãi niciodatã în dispreţul Cuvântului,/ în pleava uitãrii

înnopteazã poeţii!/ Cât despre Moarte,/nimic în rostire şi cutumã de foc.”

Evanghelia Cerului ‒ Zodii de poet, pe baza intertextualitãţii, cultivã reflintextul. Sunt variate punctele din care

porneşte: privirea în oglindã, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plãsmuirea unui univers propriu,

insolitul imaginilor artistice, toate dobândind noi valenţe estetice.

Cei 144 de poeţi ai „zodiilor lirice” (12 zodii, pentru fiecare zodie 12 poeţi) sunt prezenţi în cea de a doua evanghelie în

sistem reflex, compunând „inima” cãrţii, într-o manierã subiectivã, înţeleasã ca modalitate de „a fi” a eului, situat în centrul unui

univers pe care îl reconstruieşte de la temelie. Aici, lumea poeticã este un macrocosmos, în care grupãrile se fac dupã semnele

zodiacale. Fiecare simbol, semnificaţie, fiecare metaforã sau rimã este, de fapt, un indiciu al destinului ce va fi urmat.

Motivul se construieşte ca un dialog între textul citat şi replica, la baza cãreia stã actul creaţiei. Vocea liricã devine ecoul

propriei arte. Remarcãm, astfel, viziunea înnoitoare în ceea ce priveşte modul de a recepta poemele confraţilor de condei, dar şi

creaţiile originale inspirate de aceştia, oferindu-ne şansa unei alte receptãri.

Reflexe de stare, de atmosferã, de idee, de mãiestrie artisticã sunt marca originalitãţii lui Theodor Rãpan: „ªtiu, Carlos, poezia

este criminalã din naştere. Cer înspinat! Cum nici «dragostea nu-i mai mult decât ceea ce vezi». Poeziei nu i te poţi împotrivi,

morţii, da! De aceea mã pãstrez întreg pentru lectura la prima vedere cu Dânsa. Uneori, ştiu ce sunt: umbra Cuvântului, când

tãcerea rãsunã-n surdinã! O fi ea, lumea, de beton armat, dar eu beau de fiecare datã în cinstea escadrei ce nu va sosi niciodatã!

«Nu, inima mea nu-i mai mare ca lumea./ E mult mai micã./ Nu-mi încap în ea nici durerile./ De aceea îmi place sã povestesc atât

de mult despre mine.» Între dragoste şi poezie, între apã şi foc o lebãdã neagrã-mi pluteşte prin suflet. Nu scriu versuri despre

întâmplãri, nu fac poezie cu trupul, nu-mi cânt oraşul, nu dramatizez, nu invoc, nu cercetez, nu readuc în ochean copilãria, nu

şovãi între oglindã şi memoria-n risipire. La îndemnul tãu, Carlos, pãtrund tãcut în regatul cuvintelor! «Acolo sunt poemele careaşteaptã

sã fie scrise./ Stau paralizate, dar nu disperate!» Aştept ca fiecare dintre ele «sã se împlineascã,/ sã se consume cu


69 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

puterea cuvântului/ şi cu puterea tãcerii.» Nu privesc în spatele cuvintelor şi nici nu le bârfesc lungimea rochiilor. «Tac,

ticsit!» Doar atunci, în noaptea aşteptatei nunţi, «mã fac atât de sublim,/ atât de natural şi de plin de secrete,/ atât de ferm şi de

fidel…» Încã sunt viu! «Dansaţi, fraţilor!/ Dupã aceea, ca o logodnã/ va veni moartea!»”

Calea spre noua paradigmã literarã a fost continuatã în Evanghelia Tãcerii – Solilocvii, dar de aceastã datã cultivând

autoreflexul, pentru cã aşa am numit compoziţiile care ne-au ajutat sã gãsim rãspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune

Tãcerea Poeziei sau Poezia Tãcerii, în cãutarea sinelui?

Mottourile dedicate exclusiv „Tãcerii” îi aparţin lui Theodor Rãpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele

13 volume, publicate pânã la momentul respectivsuccesiv, şi exprimã devenirea cea întru „fiinţã” a poeticii autoreflectãrii. Din

aceastã perspectivã putem vorbi ca despre o Antologie de autor.

Compoziţia exterioarã se dezvoltã în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de iniţiere, Alfabetul Tãcerii, cuprinde 31 de

poeme (cifra corespunde numãrului semnelor alfabetului). O geometrie perfectã dominã cele 12 capitole, structurate şi ele în câte

12 poeme fiecare, constituindu-se în secvenţe importante pentru textura întregului. Arhitectura rotundului este evidentã la toate

nivelurile.Pãtrunderea în miezul „Poeziei Tãcerii”este posibilã numai intuind plurivalenţa simbolurilor şi decriptându-le în

contextul în care apar: „Acolo sus, neinventat încã,/ Poetul e glonţul de zãpadã al Cântecului!/ Feriţi-vã!/ Devenit sunet e atât de

aproape,/ un zeu rãstignit,/ în scoica sidefatã a mãrii,/ Apocalips al silabelor,/ între care lumina furtunii alege,/ pentru ospãţul de

tainã,/ pe ţãrmuri,/ una...”

Carte unicã, de o rarã coerenţã compoziţionalã, Evanghelia Tãcerii – Solilocvii are o construcţie armonioasã, inseparabilã

între conţinutul poetic dens şi forma adecvatã, materialul lingvistic fiind ordonat dupã o logicã interioarã. Pãrţile se organizeazã

într-un tot unitar, ca produs al intuiţiei artistice, dar şi ca realizare deliberatã de creatorul ei.

Ciclul Evangheliilor lirice îl incheie Evanghelia Apocalipsei – Epifanii.

Conexiunea celor patru evanghelii se realizeazã gradat, pornind din anotimpurile vieţii, trecând prin cerul celor 144 de

poeţi ai lumii, parcurgând toate nuanţele tãcerilor rãpaniene, strãbãtând Clipa Cuvântului de la ego la miracol.

Intrarea în carte se face prin cele opt mottouri, selectate cu rafinament din texte biblice, „Ferice este cel care citeşte…”

(Ap. 1,3), dar şi din poeţi contemporani, „La drept vorbind, iubit cetitor,/ mã şi tem sã te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem

pe cât de lucid pe-atât de halucinant,/ cãci aici şi acum, Domnul Abis şi Prinţul Neant/ vor pune în funcţiune, dupã un scurt

repaus,/ maşina de fabricat absurd, maşina de fabricat haos.” (Arcadie SUCEVEANU)

Fiecare motto este un preambul care ne pregãteşte pentru pãtrunderea în atmosfera cãrţii şi pentru cãlãtoria prin inima ei,

cãci Domnul Abis şi Prinţul Neant ne îndeamnã într-un fel special sã ne privim mai îndeaproape îndoielile raţionale.

Dedicaţia, ofrandã generoasã tuturor celor dragi Poetului-Mag, îi face cumva egalii Lui, în identificarea Dumnezeului

Poeziei, cãci, ce altceva sunt epifaniile dacã nu reflexe explozive ale credinţei celor „aşezaţi deopotrivã la Masa Tãcerii,/ în

aşteptarea Apocalipsei!”

Evanghelia Apocalipsei este, în fapt, Apocalipsa Poetului-Mag! ªi dacã ştiţi şi credeţi cu toatã forţa gândului cã esenţa

Magului este transformarea, atunci sã credeţi în inocenţa şi în ochiul lui proaspãt în care blândeţea, graţia, modestia, delicateţea se

desfac precum petalele unui trandafir. Trebuie doar sã fii rãbdãtor, dacã vrei sã îi meriţi înflorirea. Numai aşa, lumea veche va fi

nouã pentru tine, Cititorule!

Eu, Poetul… (Dana-Mihaela Burda) sunt versuri care preced povestea de deschidere „Pas în doi”, în care sensurile

filosofice se comunicã fluent, gnomic, cu o nuanţã de amãrãciune romanticã a condiţiei asumate. Verbele sunt la prezentul etern,

abstract, rece, cu nuanţa unor maxime inflexibile, cãci pânã la urmã, în fiecare dintre noi poate fi un Mag. El vede şi cunoaşte totul,

pentru cã priveşte lumea în continua ei mişcare, dar sufletul sãu sãlãşluieşte în ţinuturile Luminii.

Aşa poate fi transmis cel mai bine mesajul Apocalipsei dupã Theodor Rãpan, o carte esenţialã a sentimentelor, o

Scripturã a Poeziei Limbii Române. Ca sã ajungã aici, Poetul şi-a lãsat în aşteptare cel mai bun prieten, pe Damian, şi a pornit

însoţit de Daimonul sãu, în cãutarea „Cuvântului ce exprimã Adevãrul”, în descoperirea Graalului.


70 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

OBÎRŞIA POPORULUI ROMÂN

Paris Valeriu D. POPOVICI URSU

SFINXUL DIN BUCEGI

REPREZENTÂNDU-L PE ZEUL MOŞ

(ZAL-MOX-IS)

PRIMUL CONDUCĂTOR-REGE ŞI SACERDOT

AL POPORULUI ROMÂN (c. 5.590 – 5.508 î. Hr.)

Un mare savant german Alexander von Humboldt scria : ,,Capacitatea de a lămuri propria istorie, constituie pentru

orice popor piatra de încercare a maturităţii sale”.

Ori, dacă noi românii n-am ajuns să ne cunoaştem adevarăta noastră obîrşie, astăzi, când avem la dispoziţie atîtea

surse de informaţii, înseamnă că noi, poporul român, n-am ajuns să ne manifestăm maturitatea noastră.

Este bine cunoscută politica regimului comunist după al doilea război mondial şi, din păcate şi a regimurilor post

decembriste, de a înfometa populaţia, prioritatea românului rămânându-i grija zilei de mâine, pentru subsistenţa lui şi a

familiei sale. Altfel se explică existenţa a şase milioane de români în diaspora şi, în curînd vom avea în Sfîntul Sinod,

mai mulţi episcopi în diaspora decît în ţară!

Toţi tinerii cu care am avut contact în ţară cît şi în străinătate nu cunosc adevărata obîrşie a poporului nostru, cu toţii

ştiu cum au învăţat la şcoală, că noi românii descindem din colonii romani aduşi de împăratul Traian când a cucerit

Dacia. Şi culmea, romanii au supus doar o şeptime din teritoriul unde locuiau strămoşii noştri! Cu toate că mulţi istorici

au combătut teza romanizarii Daciei, această teză subsistă şi astăzi în istoriografia oficioasă românească, fiind una din

principalele obiective de deznaţionalizare, privilegiată de către regimurile comuniste de ieri şi de azi. Această utopică

teză a originii noastre, le-a permis lingviştilor noştri să-şi bată joc de obîrşia limbajului nostru, atribuind originea tuturor

cuvintelor româneşti de la romani (o foarte mică parte) şi restul de la toate hoadele care au năvălit şi ne înconjoară

astăzi, iar 4.000 de cuvinte de origine necunoscută!

Cu toate că după evenimentele din decembrie 1989, o serie de scriitori au putut scrie despre adevărata obîrşie a

poporului nostru, din cauza atît a concurenţei între linia oficioasă a învăţământului şi tirajul redus al cărţilor care

combăteau utopicele teze ale învăţămîntului public, învăţămîntul din şcoli a ieşit învingător.

În cele ce urmează, vă vom expune adevărul istoric despre obîrşia popoului nostru.

Un mare savant ardelean Nicolae Densuşianu, ales Membru corespondent al Academiei Române, a scris o carte

Dacia Preistorică, apărută în anul 1913, după moartea sa şi, reeditată apoi deabea în anii 1986 şi 2003. În această

prestigioasă carte, autorul a evocat pe larg, tot ce a găsit scris despre strămoşii noştri, la istoricii greci, romani şi

egipteni. Aceşti scriitori i-au denumit pe autohtonii români : pelasgi, hiperborei, geţi (popor primordial), traci, sciţi,

daci, dar ei se numeau între ei, cum femeile la ţară îşi denumesc bărbatul : rumânul meu sau mai de curînd

românul meu.

Vechimea poporului nostru este atestată şi prin descoperirea în comuna Bugiuleşti, jud. Vâlcea, a unor urme de

hominid de acum 1.8 -2.0 milioane de ani, care ar putea reprezenta prima staţiune australopitecină descoperită în

Europa, hominidul având aceeaşi vechime ca şi cel descoperit în Africa de Sud.

Demn de remarcat este faptul că la Porţile de Fier şi în apropiere, de o parte şi alta a Dunării, s-au găsit cele mai vechi

urme de locuire din Europa cît şi existenţa agriculturii încă din anul 7.800 î.Hr., cea mai veche din lume. O altă

binefacere de care a beneficiat poporul român este existenţa sării şi a izvoarelor de apă sărată de o parte şi alta a

Carpaţilor, ceea ce explică explozia demografică şi a animalelor din ţara noastră, culminând în neolitic.

Un fenomen natural semnalat de către doi oceanografi americani William Ryan şi Walter Pitman în cartea Noah’s

Flood, a fost anul 5.600 î.Hr., când apele din Mediterana au spart zăgazul stâncos de la Bosfor, inundând lacul de apă

duce ce exista înainte, creând Marea Neagră de astăzi. Acest fenomen, a dezlănţuit o migrare a populaţiilor dimprejurul

fostului lac spre toate azimuturile.


71 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Acelaşi exod îl semnala cu mai bine de opt decenii înainte, Nicolae Densuşianu în cartea sa citată mai înainte, fără să

cunoască cauza exodului. Un fapt cert, consemnat în scrierile egiptene şi greceşti, este că primii conducători religioşi

ai Egiptului, cît şi binefacerile aduse de aceşti conducători, cu oamenii cu care au venit la civilizarea poporului

băstinaş, erau veniţi din nordul Dunării, adică din Spaţiul Carpatic.

Primul conducător-rege român care a domnit şi peste Egipt a fost denumit Uran, nume de astru pe care i l-au dat

egiptenii după moartea şi sacralizarea sa. Începutul domniei lui, scriitorii i-au dat diferiţi ani, variind între 6.000 şi 5.605

î.Hr. Noi opiniem pentru anul 5.600 î.Hr., an stabilit de ocenografii americani pentru anul creării Mării Negre.

Susţinem acest an şi pentru faptul că fenomenul întîmplat la Marea Neagră a fost considerat de preoţi ca un semn divin,

dându-le îndemnul de a pleca şi în alte părţi ale lumii să împărtăşească şi cu alte populaţii din cuceririle civilizaţiei lor.

Uran a domnit 32 de ani, până în anul 5.568 î.Hr. I-a urmat la tron fiul său care a fost un rege iubit de toate popoarele

peste care a domnit, atît la egipteni dar mai ales la noi românii. În anul 5508 î.Hr., regele şi sacerdotul nostru se stinge

din viaţă la o vîrstă foarte înaintată. După moartea sa, pentru toate bunăstările pe care le-a înfăptuit la toate popoarele

peste care a domnit, el a fost slăvit şi sanctificat, egiptenii dându-i denumirea unui astru, Saturn. Noi românii l-am

numit Omul, Zeul Moş–Zal-mox-is, iar grecii l-au denumit Kronos.

După Vergiliu în Aeneas. VIII, 380 şi Macrobius în Saturnalia I, 7 ,,Saturn este acela, care, după cum spun

tradiţiile vechi, făcuse pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, i-a adunat într-o societate, le-a dat legi şi i-a învăţat

agricultura. El este şi cel care-a început şi propagat fericirea omenească”

Noi românii i-am adus prinosul, sculptându-i bustul pe vîrful Omul, iar tiara care-i sculptată deasupra

capului, este însemnul tuturor conducătorilor poporului nostru pînă la Decebal.

Menţionăm faptul că acest an 5.508 î.Hr. n-a apărut în scriptele româneşti, şi numai în ele, doar între sec.XIV şi

XVIII.

Vă vom da un singur exemplu, avem cu sutele, privind specificarea acestui an de referinţă 5.508 î.Hr., pe care unii

scriitori recenţi l-au denumit ,,Facerea lumii” probabil dintr-o inscripţie în piatră a ctitorului bisericii Sfîntul Nicolae

din Dorohoi, Ştefan cel Mare şi Sfînt în care stă scris ,, ... anul de la zidirii lumii 7003 ...”

Între secolele amintite mai sus, toate hrisoavele domneşti şi bisericeşti erau datate de la anul 5.508 î.Hr. Cel mai

grăitor simbol al vechimii poporului nostru ni l-a lăsat Ştefan cel Mare şi Sfînt pe placa sa funerară :

«Evseviosul Domn Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu, Domn al Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod,

ctitorul şi ziditorul acestui sfînt locaş, (este vorba de Ştefan cel Mare n.n.) carele aici zace şi s-a mutat la vecinicele

locaşuri în anul „7...”, luna ..... şi a domnit ..... ani». Prin faptul că datele morţii n-au fost completate, însemnă că

lespedea a fost comandată de domnitor înainte de moartea sa. Urmaşii săi, au lăsat necompletate datele morţii sale,

pentru a ne arăta nouă românilor că, Ştefan este şi va rămâne pentru eternitate viu în amintirea faptelor lui, ca

Atlet al lui Hristos.

Deasupra lespedei de marmură albă, a existat un acoperământ – un pocrovăţ după limbajul ecleziastic – de catifea

roşie, brodat cu flori de aur care acoperea piatra mormântului. Pe marginea pocrovăţului este scrisă o inscripţie în litere

cirilice, astăzi expus la muzeu:

«Io Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitorul ţarei Moldovei, am înfrumuse-ţat şi am acoperit cu acest

acoperământ mormântul tatălui seu Io Ştefan Voievod, care a domnit în ţara Moldovei 47 de ani, trei luni şi

carele s-a mutat pe vecinicul locaş în leatul 7.012 (1.504 n.traducătorului), luna cuptor (iulie n.tr.), ziua a doua, la

ora patru din zi». 1

Am ţinut să expunem pe scurt, dovada vechimii atestate a poporului român, pentru a aduce omagiul cuvenit

adevăraţilor noştri strămoşi, care ne-au lasat cel mai valoros tezaur, limba dulce românească, limba cântată de

marii noştri poeţi şi scriitori: Eminescu, Alexandri, Coşbuc, Creangă, Slavici, Topârceanu, Eliade pentru a nu-i cita decît

pe aceştia.

De reţinut este faptul că, limba noastră în trecutul îndepărtat, a fost şi limba primară a europenilor.

1) Cartea „Adevărata obârşie a poporului român” autor V. D. Popovici-Ursu, Ed. GEDO Cluj, 2012 p. 21-28.


72 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Emilia Dănescu

Castele de nisip

Castele de nisip am construit...

Degeaba, tălpi de piatră le-au

strivit!

Trec zile şi nopţi albe-n

căutări,

Iubirea mi-e-nşelată-n

aşteptări.

Inimi de foc în ticăit pervers,

Mă ispitesc să mă opresc din

mers.

Castele de nisip am construit...

Degeaba, tălpi de piatră le-au

strivit!

Dar nu vreau înapoi să mai

privesc

La spinii trandafirilor cum

cresc

Ca nişte aripi, înspre asfinţit,

Însângerându-mi cerul

răstignit.

Ciocârlia cântă clipa

Castele de nisip am construit...

Cum cântă o chitară în surdină,

Şoptind pe strune vorbe de

iubire!

Iar paşii tăi în mare mă adună...

Desculţ, destinul scurmă-n

amintire.

Să zbor aş vrea, precum o

ciocârlie,

Spre focul soarelui, cu aripi

frânte,

Să-mi cânt iubirea, norilor,

târzie,

Stiletul clipa-n loc să o împlânte!

Te chem în noapte, luna mă

aude,

Şi mângâie cu braţele-i de stele.

Se-aruncă-n mare, degetele-i ude

Îţi tatuează gândurile mele.

poem cu albastru

am adormit aseară mian

într-un răsărit de lună târzie

şi nu erai lângă mine

umblai desculţ printre cuvinte

m-ai sărutat în zori

cu toate poemele tale

fată de iarbă mi-ai spus

zămislită din partea albastră

a sufletului

Poveste de toamnă

Strâng cioburi arămii dintro

poveste...

Când cearcănele vieţii îmi

ascund,

Nici lacrima săpată nu mai

este

În orizontul ce-l credeam

rotund.

Prin nori, străpunge-o

suliţă din soare

Şi negurile-n zări

perdeluiesc,

Se zbate-o coardă-n inima

ce doare

În neputinţa visului

grotesc.

Grăbiţi, cocorii să îmi dea

de ştire,

Spre sud vâslesc în stoluri

gri, din zori,

Se-aşterne toamna iarăşi

peste fire,

Melancolia îmi musteşte-n

pori.

Sub ochiul de lună

Sub ochiul de lună, în tainicul ceas,

În umbra de nouri înalţi, fac popas,

Să număr în tihnă ce stele-au căzut,

În anii ce-n goană prin mine-au

trecut.

Când deapănă viaţa povestea ca-n

vis,

Lăsăm totu-n urmă, aşa ne-a fost

scris,

Nimic nu vom duce cu noi în

pământ,

Rămâne doar ce am lăsat prin cuvânt.

Se spune că-n viaţă-ai fost vrednic ca

om,

De–ai pus temelie, sădind şi un pom,

Dar nimeni nu este mai mult preţuit,

Decât e acel ce, trăind, a iubit!

De număr din nou câte stele-au căzut

Şi anii pierduţi într-o viaţă-n trecut,

Atât de puţine secunde-au rămas,

Sub ochiul de lună, în tainicul ceas!

Zestrea toamnei

Mărăcini mă împresoară

Dinspre toamna ce-a venit

Şi-mi dă veste-ntâia oară,

Că trecutu-i asfinţit!

Cerul înstelat, cunună,

Şoaptă dulce de amor,

Într-un curcubeu mi-adună

Un poem nemuritor.

Când aud chitare-n zare,

Îngânând frânturi de vers,

Un luceafăr mă apare

Într-un colţ de univers.

sinapse nocturne

când am vrut să

iubesc

iubirea mi-a întors

spatele

când am vrut să

scriu

cuvintele au fugit

de mine

am sorbit până la

fund

paharul

dezamăgirii

apoi am vrut să râd

dar râsul s-a

prefăcut

în migdale amare

în nopţile albe

cu lună

singurătatea mi-a

fost

prietenă bună

cântec pentru tine

când taci

te aud cu ochiul

minţii

te sorb de pe buzele

mării

te respir din porii

amintirilor

când te caut

noaptea îmi ascunde

tristeţea

în umărul mării

mă simt bine în

hainele tale

de bărbat

liberă

pasăre călătoare

sub ochiul de lună

mă doare

îndepărtarea

şi sunt singură

doar eu vaierul mării

şi plaja

picioarele-mi prind

rădăcini

în uitare


73 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

DANÇA

No âmbito do evento Festival ao Largo, o Ensemble Folclórico Junii Sibiului

apresenta no dia 10 de Julho, às 22h00, na Praça São Carlos, em frente ao

Teatro Nacional danças e músicas tradicionais de várias regiões da Roménia.

Junii Sibiului (Os Jovens de Sibiu), grupo mais antigo de divulgação de

folclore romeno nasceu em 1944 e foi declarado património universal.

A riqueza e diversidade do reportório, a técnica dos dançarinos, dos

instrumentistas e solitas receberam elogios e várias distinções em mais de 400

digressões efectuadas na Europa, América do Norte, Ásia e África. O estututo

de Embaixador da espiritualidade romena foi-lhe reconhecido em 1986,

quando Junii foram o primeiro grupo de divulgação de folclore romeno a

efectuar uma digressão nos Estados Unidos. Na localidade de Patras, o grupo

recebeu, simbolicamente a chave da Sibiu - Capital Cultural Europeia 2007.

MÚSIC

A

O Instituto Cultural Romeno de Lisboa coorganiza dois concertos

extraordinários com Alexandru Tomescu & Orquestra Filarmonia das

Beiras, em Aveiro e Lisboa. A estreia portuguesa de Alexandru Tomescu

e do seu célebre violino Stradivarius Elder – Voicu 1702 (parte do

Património Nacional da Roménia) será no dia 10 de Julho, pelas 19h30,

no Auditório da Reitoria da Universidade de Aveiro (Campus

Universitário de Santiago), por ocasião da abertura oficial do

International Symposium on Applications of Ferroelectrics (ISAF).

O segundo concerto será em Lisboa, no dia 11 de Julho, às 22h00, no âmbito do Festival ao Largo 2012 (Largo de São Carlos,

Lisboa). O repertório será composto por peças para violino e peças para violino e orquestra de famosos compositores romenos e

internacionais, entre os quais George Enescu, Ciprian Porumbescu, Constantin Dimitrescu, Dinu Lipatti e Mozart. Entrada livre

Com uma carreira impressionante, que se estende por quatro continentes e mais de trinta países, Alexandru Tomescu é de longe o

der da jovem geração de violinistas romenos. O público e a imprensa apreciam no superlativo a personalidade carismática do

artista, a sua profundidade e a beleza das suas atuações.

O palmarés de Alexandru Tomescu conta com mais de 100 primeiros prémios nacionais e 26 distinções internacionais em

competições de prestígio como Niccolo Paganini (Itália), Pablo Sarasate (Espanha), Marguerite Long - Jacques Thibaud (França)

ou George Enescu (Roménia). Nos últimos anos, o jovem violinista foi convidado a juntar-se aos professores de violino mais


74 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

famosos nos júris de concursos internacionais na Itália, França ou Roménia.

Um papel particularmente importante na sua formação como artista tiveram os seus professores, que o orientaram, apoiaram e

inspiraram ao longo dos anos: sua mãe, profª. Mihaela Tomescu, o maestro Ştefan Gheorghiu, prof. Eduard Schmieder ou

violinistas famosos como Ruggiero Ricci, Igor Oistrach ou Tibor Varga. „De cada um tomei o que tinha de melhor, construindo

desta forma, ao longo do tempo, a minha própria visão artística” – declarou, numa entrevista recente, Alexandru Tomescu.

Ao longo de mais de 20 anos de atividade concertística, os sons do violino do jovem romeno ressoaram nas maiores salas de

concerto do mundo: Carnegie Hall (Nova Iorque), Concertgebouw (Amesterdão), Filarmónica de Berlim, Théâtre des Champs

Elysees (Paris) ou Metropolitan Arts Center (Tóquio), ao lado de orquestras de prestígio dirigidas por maestros famosos: Kurt

Masur, Valery Gergiev e Christoph Eschenbach.

Solista concertista da Orquestra Nacional Rádio – Bucareste, o jovem violonista tem uma intensa atividade musical a nível

nacional, atuando nos palcos de todas as filarmónicas da Roménia. Na sua qualidade de presidente da fundação cultural

“Remember Enescu”, Alexandru Tomescu está implicado em inúmeros projetos musicais, especialmente na organização do

concurso internacional de violino “Remember Enescu”.

Nas mãos do jovem artista encontra-se o célebre violino Stradivarius Elder – Voicu de 1702, instrumento de um valor inestimável,

que faz parte do Património Nacional da Roménia.

A sua abertura para experiências é única – desde a estação de metro até ao pedestal da estátua de Lenine, nenhum lugar é

demasiado longe do palco para o artista, que sempre consegue criar um ambiente especial através da força e do carisma da sua

música.

http://www.icr.ro/lisboa/eventos/estreia-de-alexandru-tomescu-e-do-seu-stradivarius-em-aveiro-e-lisboa.html?limba=pt

- void

TEATR

Entre 4 e 18 de Julho de 2012 decorrerá a 29ª edição do Festival de Teatro

de Almada, o terceiro da Europa em dimensão O

e o mais importante deste

gênero em Portugal. No âmbito deste evento, o Instituto Cultural Romeno

em Lisboa, em parceria com a Companhia de Teatro Almada, apresenta o

espectáculo “Dois de nós”, na interpretação dos actores Ana Pepine e Paul

Cimpoieru, da Companhia Passe Partout Dan Puric da Roménia.

O espectáculo terá lugar no dia 11 de Julho, pelas 22h00, no Palco Grande da Escola D. António da Costa em Almada

(Av. Prof. Egas Moniz).

Desenvolvendo uma actividade na forma de uma escola de elite no domínio artistico, Dan Puric conseguiu realizar,

juntamente com os membros da sua companhia os espectáculos de pantomima “Dois de nós”, “Made in România”, “Os

Fatos”, “Hic sunt leones”, “Os 150” e “Dom Quixote”, que gozaram de grande successo em digressões, festivais e

concursos em que participaram. A companhia visitou pela primeira vez Portugal em 1998 com o espectáculo “Toujours

l’amour”, apresentado no âmbito da Exposição Mondial.

Premiada como ouro em 2010 no Festival Internacional de Drama e Pantomima de Belgrado, “Dois de nós”, com a

marca do actor e encenador Dan Puric, cuja linguagem teatral ultrapassa todas as barreiras linguísticas, culturais e

sociais, é um espectáculo atemporal, em “língua do mundo / language of the world”.


75 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Os jovens actores Ana Pepine e Paul Cimpoieru são os encenadores, os directores e os protagonistas deste espectáculo.

“Dois de nós” conta a história de qualquer casal que vive a eufória do amor, com os seus altos e baixos. Um “love story”

classico, sensual, expressivo, que se prolonga desde que foi dado nome ao amor até hoje. O espectáculo mistura

movimento e imagem com músicas portuguesas, espanholas e italianas entre outras.

“Ana Pepine e Paul Cimpoieru assumiram a minha mentalidade e conseguiram com a peça “Dois de nós” surpreenderme

até a mim. Por uma combinação perfeita do teatro-dança e da pantomima, através de uma linguagem internacional,

levam o espectador a um estado de sonho que não pode ser definido, comparado ou catalogado. Este efeito é dado pelo

teatro sem palavras, é como um mistério sem nome que, uma vez entendido, queremos guardar”, testemunha o próprio

Dan Puric.

Escola D. António da Costa

Avenida Professor Egas Moniz 2804 Almada


76 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Gheorghe VICOL

AFORISME

Codrul îşi leapădă toamna frunzele ca pe nişte păcate ale tinereţii din primăvară.

Caprele torceau firele de iarbă în izvoare de lapte.

Nici un licurici nu-şi vinde lumina.

Oglinda lacului reflectă puritatea cerului albastru, ascunzând cu delicateţe mâlul din străfunduri.

Stejarul, paznic al timpului, îşi duce scorbura în spate ca un moşneag rucsacul.

Dacă m-aş opri brusc din fugă, oare umbra mea ar mai face câţiva paşi?

Dumnezeule, dă-mi aripi, fie ele şi de struţ!

Lăcrămioarele, măicuţe în catedrala primăverii. Viaţa lor – o nesfârşită rugăciune.

În zori, cântecele privighetorilor se furişează în cupele florilor de salcâm, ca o alunecare de gând în lacrimile

mierlelor.

Mi-am cumpărat un păun, să am şi eu primăvara mea ...

Am inventat un toc inteligent, care scrie singur. Oare la sfârşitul poemului va semna cu numele meu sau cu al

lui?

Despre anatomia oii, cel mai bine scrie tocul cu peniţa făcută din dinte de lup.

Dacă vrei să afli frumuseţea limbii zeilor, citeşte-l pe Eminescu. Dacă vrei să afli frumuseţea limbii pământului,

citeşte-l pe Creangă. Dacă, însă, îi vei citi pe amândoi, vei afla întreaga frumuseţe a Limbii Române.

Privighetoarea i-a învăţat pe oameni trei lucruri: pe unii să cânte, pe alţii să tacă şi pe cei mai mulţi să asculte.

Vai, dar ce puţini au respectata învăţătura!...

Ce curioase aplicaţii au unele pronume: lui Dumnezeu îi spun „Ţie, doamne” sau „Tu, Doamne”, iar vecinului

meu, Grigore, „Dumneavoastră, domnule Grigore” !

Ori de câte ori Georgiana, din clasa I, îşi aducea păpuşa la şcoală şi o „adormea” în taină, legănând-o sub bancă,

în timpul orelor, învăţătorul, deşi o vedea, nu-i reproşa nimic, ba mai vorbea şi în şoaptă.

Cine n-a văzut niciodată o capră, nu poate înţelege de ce creşte iarba.

Când cântă privighetoarea, multe păsări se prefac că dorm!

Balaurul avea atâtea capete, că nu se putea hotărî cu care să gândească.

La naştere, pruncul plânge; învaţă să râdă mai târziu, după ce-i cresc ... dinţii!

Vrabia se oprise pe crucea mănăstirii, dar asta nu înseamnă că trecuse la creştinism.

Chiar şi când scriu despre florile de gheaţă mă gândesc la fluturi.

Miracolul zborului a fost compromis când pe cer a trecut prima săgeată cu vârful muiat în otravă.

Şi albinele mănâncă miere, dar nu cu aceeaşi poftă ca muştele.

De unde nu gândeşti, de-acolo sare ... gândul.

Niciun măgar nu s-a vârât în ham din proprie iniţiativă.

Fiecare lumânare pe flacăra ei piere.

S-a dus bou şi a venit ... conservă.

Calul de dar nu se pune imediat la căruţă.

Dă-mi, Doamne, aripi, că de zbor am eu grijă!


77 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Din însemnările unui Ambasador Român la Paris

Petru Gigea -Gorun

CONTRIBUTIE ROMÂNEASCĂ LA,

REALIZAREA TURNULUI EIFFEL DIN PARIS

Motto:

Turnurile se măsoară după umbra lor

Proverb Chinezesc

Turnul "Eiffel” este o frumoasă construcţie de metal care are o înălţime de 324,8 metri

(cu antenă), turnul propriu-zis fiind înalt de 300,5 metri.

Turnul "Eiffel” a devenit simbolul oraşului Paris, fiind prezentat în materiale

publicitare, ilustrate, cărţi, albume cât şi multiple materiale turistice.

Această minunată construcţie de oţel, are o masă totală de 10.100 tone, cu o lăţime ca şi

adâncime de 124,9 metri, cu trei etaje şi locuri de belverde şi un număr de 1665 de scări.

Un lift încăpător şi rapid, transportă vizitatorii până la ultimul nivel, în 60 de secunde,

de unde se poate observa panorama Parisului.

Turnul ,,Eiffel” a fost construit între anii 1887-1889 de ing. Gustave Eiffel (1832-

1923). La acea dată a fost cea mai înaltă construcţie din lume.

Întreţinerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului,

Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.

La începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticenţă această construcţie, considerând-o inestetică. Astăzi însă este

considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clişeele

hollywoodiene este priveliştea de la o fereastră pariziană, care întotdeauna include Turnul Eiffel.

Aşa cum am afirmat mai înainte, Turnul "Eiffel" a devenit simbolul Frantei cel mai răspândit la nivel mondial. A fost

conceput de către Emile Nouguier, Maurice Koechlin şi Stephen Sauvestre, angajaţi la Eiffel şi Co.

Gustave Eiffel, iniţial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susţinător al său şi a cumpărat brevetul.

Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinaţii turistice ale Parisului şi lumii, cu mai mult de 5,5

milioane de vizitatori anual. Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 vizitator la 28 noiembrie 2002.

Structura a fost construită între anii 1887-1889 din oţel produs la Reşiţa. Turnul ,,Eiffel” mai are în compoziţie oţel de la

furnalul din Govăşdia, localitatea Ghelar din judeţul Hunedoara. Acesta urma să servească drept arc de intrare la Expoziţia

Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea Centenarul Revolutiei Franceze.

A fost inaugurat la 31 martie 1889 şi deschis pentru public la 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oţel,

folosind două milioane jumătate de nituri.

Luând în considerare standardele de siguranţă din acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit la

construcţia Turnului, şi anume în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile

actuale sunt electrice.

*

* *

La realizarea acestei bijuterii arhitectonice, un rol important l-a avut România prin industria de oţel şi oamenii săi.

Membrii Clubului au intrat în posesia unor informaţii recente, prin intermediul ,,Internetului" despre contribuţia inginerului

român Gheorghe Pănculescu.

Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat după o tehnologie inventată în România de

inginerul Gheorghe Pănculescu.

După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich, inginerul Gheorghe Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul companiei

Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri, ambasador în Franţa, la acea dată.

În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti-Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un

sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice.

Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reusit să termine lucrarea

concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul de livrare era de aproape cinci ani.

Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întâlni pe

Pănculescu, cel care avea să devină inspector general al Căilor Ferate Române.

Gustave Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate.

În 1879, în casa unde se află acum Muzeul "Nicolae Iorga", francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de

genialitatea invenţiei româneşti.


78 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Aici, Gustave Eiffel, care avea să devina celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun,

la Paris, pentru Expozitia Universală din 1889.

Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de ing. Gheorghe Pănculescu la construcţia Turnului, folosind

subansamble metalice confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înalţă lucrarea.

Interesant este şi faptul că destinul celor doi ingineri avea să se încheie, în acelasi an, 1922.

Trebuie arătat că profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie s-a numărat printre

puţinii cercetători ai acestui inedit episod.

A fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului "Oraşului

luminii".

Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat "Communication sur les travaux de la tour de 300

m", datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizează că Turnul care îi poartă numele nu s-ar fi putut

construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de

cale ferată Bucureşti-Predeal.

Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut, respectiv în România.

Doar la insistenţele profesorului Eugen Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă de la începutul anului 2010,

numele inginerului Gheorghe Pănculescu.

Trebuie remarcat şi reţinut că Turnul "Eiffel” din Paris este construit cu oţel fabricat în Reşiţa, că pe fiecare piesă de metal

ce compune Turnul "Eiffel” scrie: ,,Made în Reşita – România".

Este o mândrie pentru noi, după cum au remarcat şi membrii Clubului Atlantys din Craiova, unde autorul acestor rânduri a

prezentat acest episod.

*

* *

La întrebarea ce mi s-a pus de către membrii Clubului, dacă am fost invitat de Conducerea "Societătii Tour Eiffel” cu vreun

anumit prilej le-am răspuns că da.

În acest scop redau textul ce l-am scris, cu douăzeci de ani în urmă si inclus în volumul meu de memorii ,,Din însemnările

unui ambasador român la Paris ", de care s-a luat act, după cum urmează:

La 17 Iunie 1989, la Paris, a avut loc o celebrare a Centenarului "Turnul Eiffel”, devenit simbol al Parisului. Acesta a fost

inaugurat în 1889, cu prilejul primului Centenar al Revoluţiei Franceze din 1789.

Câteva cuvinte despre istoria Turnului Eiffel.

Cel care a ridicat, în inima Parisului, Turnul Eiffel a fost inginerul Gustave Bonikausen. S-a născut în 1832 la Dijon. Era

fiul unui negustor, în 1855, la terminarea studiilor superioare, a obţinut diploma de inginer... chimist. Dar s-a apucat de construit

poduri. La 25 de ani, a condus lucrările pentru edificarea marelui pod metalic de la Bordeaux. Pe atunci, pilonii se construiau din -

fontă. A considerat-o greoaie, inestetică. Şi a construit podul din bare de fier încrucişate. Faima i-a sporit atunci când a unit, la

Gabarit, două lanţuri de munţi despărţite de valea adâncă a Râului Truyere, printr-un viaduct lung de 584 m şi înalt de 122 m. A

fost poreclit "inginerul Universului". Anunţând că în 1889, cu prilejul Centenarului Revoluţiei Franceze, va avea loc o mare

expoziţie, Guvernul Franţei a stabilit că ea "trebuie să fie o apoteoză a metalului şi maşinii, cele două victorii asupra

obscurantismului".

Un arhitect preconiza construirea unui turn în formă de ghilotină, altul - turn-stropitoare. Eiffel, pseudonim prin care

Gustave îşi semna lucrările, a venit cu ideea edificării unui turn în întregime metalic, înalt de 300 de metri, ca simbol al spiritului

uman.

S-a considerat a fi o aberaţie. Unii spuneau chiar că umbra Turnului va acoperi Parisul, că o rafală de vânt l-ar răsturna peste

oraş ... El s-a prezentat cu o schiţă. Ministrul Comerţului a fost cucerit de idee. Şi-a dat asentimentul. Dar când ziarele au publicat

silueta turnului, a fost luat în dedere, unii comparându-l cu un sfeşnic, alţii cu un tirbuşon, cu un manechin, cu o sperietoare de

ciori ...

Scriitorul Georges - Charles Huysmans a spus că e "un supozitor solitar".

Când au început lucrările pe terenul denumit Champ de Mars, unii oameni de cultură au protestat cu indignare, considerând

că se strică imaginea Parisului. Totul s-a scris într-o petiţie semnată de 300 de personalităţi, câte una pentru fiecare metru de turn.

Ministrul i-a dat petiţia organizatorului expoziţiei, adăugând; "Vă rog să primiţi acest protest şi să-l păstraţi. Va trebui expus în

vitrinele expoziţiei. O poză atât de frumoasă şi de nobilă, semnată de nume cunoscute în lumea întreagă, va atrage negreşit

mulţimea şi o va uimi ... "

Lucrările au continuat. În aprilie 1889 a fost gata primul etaj, iar la 31 martie 1889, adică la mai puţin de doi ani de la baterea

primului nit, Gustave a pus drapelul Franţei în vârful Turnului.

Pentru inaugurarea oficială ar fi vrut să-l acopere cu o husă, care să fie dat jos de cel care urma să dezvelească Turnul. S-a

renunţat, căci ar fi fost nevoie de 75.000 mp de pânză! Încă din prima zi a expoziţiei, turnul a fost luat cu asalt de către vizitatori.

El a devenit emblema Parisului.

La această manifestare importantă din 17 iunie 1989, au participat ca invitaţi de onoare toţi ambasadorii acreditaţi în Franţa,

ale căror ţări au contribuit, într-un fel, în special cu materiale. Am fost şi eu prezent, contribuţia României fiind importantă.

România are în construcţia Turnului Eiffel unele tronsoane metalice turnate la Uzinele Reşiţa, cum de altfel această menţiune

este încrustată pentru aduceri aminte.


79 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Turnul Eiffel este realizat pe baza planurilor întocmite de către Alexandre Gustave Eiffel (18321923), vestitul inginer

constructor francez. El este unul dintre cei mai mari specialişti din lume în domeniul construcţiilor metalice, care a realizat o serie

de poduri şi viaducte şi alte construcţii, folosind larg construcţiile, metalice. Este ştiut că inginerul A. Gustave Eiffel a luat parte la

construcţia Canalului Panama.

Turnul "Eiffel”, avea iniţial înălţimea de 305 metri, astăzi ea este de 320 metri. Turnul are mai multe etaje, cu urcare pe scări

sau cu mari lifturi pentru persoane, şi are un restaurant şi buticuri pentru desfacerea de suveniruri pentru vizitatorii care trec anual

pe aici.

Cu prilejul acestei aniversări, a fost organizată o expoziţie comemorativă, s-au ţinut cuvântări şi a avut loc un spectacol de

gală. Am fost bucuros să aud că România este citată cu contribuţia sa, precum şi cu menţiuni scrise în cadrul expoziţiei.

Am purtat o agreabilă discuţie cu directorul acestei expoziţii.

În cadrul acestei expoziţii se află un tablou în care sunt enumerate lucrările celebrului constructor, aflate în Franta şi în alte

tări.

În ceeace priveşte lucrările din străinătate, sunt menţionate nominal, un număr de 59, cu data construcţiei şi ţara în care se

găsesc, rezultând, că inginerul Gustave EIFFEL a construit în Algeria, Bolivia, Chile, China, Vietnam, Egipt, Spania, Portugalia,

Israel, Liban, Mexic, Peru, Filipine, România, URSS, S.U.A., Ungaria.

Lucrările din România sunt prezentate astfel;

- 1872, Ponts ligne lassy a Ungheni (Roumanie)

- 1879, Pont routier Câmpina (Roumanie)

- 1879, Pont ligne Ploieşti à Predeal (Roumanie)

M-am bucurat despre această paradă a relaţiilor franco-române de peste un secol, subliniată aici în cuvântarea directorului

acestei expoziţii.

*

* *

Cu acest prilej, conducerea societăţii „Turn Eiffel”, în timpul recepţiei, s-a întreţinut cu mine ca ambasador cât şi cu soţia

mea Marieta, în mod amabil şi curtenitor, subliniind contribuţia României la realizarea acestui obiectiv centenar.

Discuţia s-a purtat curtenitoare, politeţea nedesminţindu-se.

Turnul Eiffel, Paris

Gustave Eiffel

(1832-1923), constructorul

Turnului Eiffel

Structura Turnului Eiffe

Vedere din Turnul Eiffel

Petre Gigea-Gorun: Din însemnările unui ambasador român la Paris, Fundaţia ,,Scrisul Românesc",

Craiova, 2002, p. 176-179 (val. II)


80 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Cărţi primite la

redacţie

Fundaţia Academia

DacoRomână TDC

COMUNICAT DE

PRESĂ (2):

PROPUNERE DE

RIDICARE A UNUI

GRUP STATUAR AL

MARELUI REGE DAC

BUREBISTA

LA PIAŢA FAVORIT

DIN BUCUREŞTI

NOI, membrii Fundaţiei Academia DacoRomână TDC, constituită în scopul cunoaşterii,

cercetării, creării, stimulării, promovării, apărării şi eternizării valorilor dacoromâneşti şi

pregătirii spirituale a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în

contextul valorilor umane universale propunem:

Ridicarea unei statui a marelui rege dac Burebista în capitala României, municipiul Bucureşti, la

Piaţa Favorit, în faţa noului Centru Cultural, care va purta aceeaşi denumire la final.

Prin aceste schimbari Staţia ITB şi Piata Favorit (nume care nu spune nimic, deocamdata!), sa

fie denumită Staţia ITB BUREBISTA. De asemenea, recomandăm ca noua staţie de metrou în

construcţie să poarte acelaşi nume: BUREBISTA !

Grupul statuar va fi ridicat cu ajutorul a trei sculptori, membri ai Academiei DacoRomâne:

domnii Pierre Georgescu-Dedy, Ioan Marchiş din Maramureş - autorul unor statui monumentale

ale marilor voievozi şi dl. C. Sinescu.

Există acordul de cooperare şi al C.N.SERVICE - C.F. REC S.A. prin dl. Ing. dr. Constantin Cocenescu, membru al ADR. Domnia

sa a mai ridicat statui ale multor fruntaşi ai istoriei noastre, cea mai recentă fiind cea a domnitorului Carol I în Piaţa Palatului.

Împreuna, avem deja în lucru un proiect de ridicare a unei copii in marime naturala a Columnei lui Traian şi Decebal în faţa

Parlamentului Romaniei.

Astfel că, aproape de Regimentul 30 Garda „Mihai Viteazul”, de unde trec subunităţile la instructie şi la trageri în poligon, precum

şi la ceremoniale şi onoruri militare, alte misiuni, inclusiv la alarme, acolo, lânga fostul Minister al Apărării Naţionale care a

cunoscut febra evenimentelor militare din decembrie 1989 şi în care se află acum actualul sediu al Statului Major al Trupelor de

Uscat, lânga hotelul Militar „Haiducului”, nu departe de Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Burebista va fi un „Mare

Reper Militar al Reîntregirii Naţiunii DacoRomâne”. Tot aici, pe fostul câmp, pe care marele Tudor Vladimirescu şi-a stabilit

tabăra sa la vremea revoluţiei, acelaşi de unde şi-a înălţat aripile primul avion românesc, Aurel Vlaicu.

Nu departe de cartierul Drumul Taberei, se află, lângă Bucureşti, Cetatea Argedava, unde a domnit şi unde ne propunem să

desfăşurăm un proiect de mare amploare culturală, în viitor. În plus, în această zonă s-au desfăşurat o vreme primele acţiuni şi

comunicările ştiinţifice ale Academia DacoRomână (la parterul blocului T-1, unde se afla sediul Bibliotecii publice C. Petrescu -

azi, localul Trattoria Roma! -, în care se mai ţin bilanţurile unor acţiuni mai deosebite). În drept, la nr. 26, se află sediul legal al

Fundaţiei Academia DacoRomână TDC.


81 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Denumirea locului „BUREBISTA”, chiar după ce noi cei de azi nu vom mai fi, este o victorie a marelui rege în capitala ţării sale

care nu are încă o statuie a sa!

Ne propunem ca dezvelirea monumentului să fie la 5 mai 2013, ziua asasinării sale la Cozia - judeţul Vâlcea.

Sperăm că autorităţile locale vor aproba această iniţiativă. Vom deschide o listă publică de donatori/susţinători ai acestei actiuni de

interes public.

Dr. Geo STROE

pentru Senatul ACADEMIEI DACOROMÂNE

Bucureşti, 2 iulie 2012,

în amintirea Domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna

_______________________________________________________________

FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA” (F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI TEMPUS, fondată

de preşedintele fondator Geo Stroe (constituită la 23.11.1991 în Traian; dosar 751/PJ/1991 la Judecătoria sect.1), cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ – A.D.R. (continuatoare şi

legatară unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică - INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a Cercului de studii DECENEU din anii `70, dosar nr. 34/PJ

înregistrat la 24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992, reorganizată, ulterior, reorganizată în Academia Dacoromână la 9.05.1995; apoi, cu

alte modificări în dosarul nr. 51/P.J./2003), pentru înfăptuirea Programului PROTEMDACOM-10 050 (2 050). Ca fundaţie, este independentă de stat sau de partide politice, nonprofit,

are personalitate juridică de drept privat, de cercetare în domeniile ştiinţei, culturii, artei şi tehnicii, independentă în acţiunile ei. Ea se constituie ca o societate a

oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi deviza: “A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!”

A.D.R. este autonomă în cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza: “Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a

tuturora!” Scopul A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră

comună. Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale. Are

cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN R035CECEB60443RON0354455, Cod fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală Ialomiţa -

„ASCULTIALOMIŢA”- este filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C., cont BCR S.A. Ialomiţa - Slobozia, cod fiscal nr.15162556, IBAN RO14RNCB3100000057540001

Despre carte:

Ar fi imposibil sa definim doctrina

Starilor multiple ale Fiintei, caci orice

definitie ar limita sensul metafizic al

acestei doctrine a carei universalitate

depaseste puterea de cuprindere a

mentalului nostru. Caci prin ratiune si

prin imaginatie e imposibil de inteles

miezul acestei doctrine care poate fi

asimtit doar prin intuitie intelectuala.

E motivul pentru care, in acest cuvant

preliminar, nu vom face decat sa

incercam sa expunem cateva teme

esentiale ale acestei doctrine unice.

De multe ori, la lectura acestei carti, s-ar putea presupune ca e vorba de multiplele aspecte cosmologice si antropologice ale lumii noastre, cu

cele trei niveluri ale ei: grosier, subtil si spiritual (corpus, anima, spiritus), cand aceasta lume corespunde, in realitate, numai uneia din multiplele

lumi posibile. Caci asa cum spune Rene Guenon: "nu e vorba de o simpla multiplicitate numerica, sau chiar mai general cantitativa, ci de o

multiplicitate de ordin sau cu adevarat universal, aplicabila tuturor domeniilor care constituie diferitele

sau niveluri ale Existentei, considerate separat sau in ansamblu, deci in afara si dincolo de domeniul special al numarului si chiar al cantitatii sub

toate modurile sale".

Din acest motiv, autorul, pentru a evita o intelegere limitata a acestei doctrine, a abordat treptat problema metafizicii traditionale incepand cu

Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse (1921), in care lamureste definitoriu termenul si domeniul metafizicii traditionale (si

domeniile conexe), precum si structura doctrinei hinduse, cea mai completa si mai apropiata de Traditia primordiala. A urmat apoi trilogia


82 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

propriu-zis doctrinara cu: Omul si devenirea sa dupa Vedanta (1925) - privind aspectele umane si postumane,

Simbolismul Crucii (1931) - abordand aspectele simbolice ale starilor multiple, si Starile multiple ale Fiintei (1932), in

care este infatisata aceasta doctrina in toata universalitatea ei. Florin Mihaescu

Prefaţă de Florin Mihăescu 5

Cuvant inainte 11

I. Infinitul şi Posibilitatea 19

II. Posibile şi composibile 27

III. Fiinţa şi NeFiinţa 35

IV. Fundamentul teoriei stărilor

multiple 43

V. Raporturile intre unitate şi

multiplicitate 49

VI. Consideraţii analogice extrase din

studiul stării de vis 55

CUPRINS

VII. Posibilităţile conştiinţei

individuale 63

VIII. Mentalul, element

caracteristic al individualităţii

umane 71

IX. Ierarhia facultăţilor individuale

79

X. Limitele indefinitului 83

XI. Principii de distincţie intre

stările de fiinţă 86<

XII. Cele două haosuri 95

XIII. Ierarhiile spirituale 99

Rene Guenon s-a nascut la 15 noiembrie 1886, in Blois, pe malul stang al Loirei. In 1904, a venit la Paris,

inscriindu-se la Colegiul Rollin, ca student la matematici. In 1908, Guenon era deja implicat in frecventarea

tuturor "scolilor" ocultiste ale epocii. Initiat in Francmasonerie, in Ordinul Martinist, student al Scolii

Hermetice a lui Papus, el a devenit o figura cunoscuta in miscarea ezoterica de atunci. In acest an, 1908, s-a

fondat Ordinul Renovat al Templului, iar Rene Guenon a devenit seful acestuia. Prin acest Ordin, Guenon a

incercat, urmand o cale mai putin ortodoxa, sa influenteze mentalitatea occidentala; din pacate, incercarea s-a

dovedit un esec si peste doi ani Rene Guenon a desfiintat Ordinul Templului.

XIV. Răspunsuri la obiecţii extrase

din pluralitatea fiinţelor 107

XV. Realizarea fiinţei prin

cunoaştere 111

XVI. Cunoaştere şi conştiinţă 117

XVII. Necesitate şi contingenţă 125

XVIII. Noţiunea metafizică de

libertate 131

In 1909, Rene Guenon a ajuns membru al Bisericii Gnostice, cu numele de Palingenius. Perioada 1908-1912 este foarte enigmatica. In

aceasta perioada, Superiores Incogniti il investesc pe Rene Guenon cu functia de restaurator al Traditiei primordiale in Occident, mai precis, cu

rolul de transmitator si talmacitor al adevarurilor absolute, in vederea modificarii mentalitatii occidentale. Oricat de absurda ar putea sa para

cititorului modern aceasta referinta la Superiores Incogniti, ea, inteleasa asa cum trebuie, explica functia lui Guenon. Aceasta functie de

transmitator, Guenon o va indeplini pana la disparitia sa din lumea fizica. Intre 1909 si 1912, realizarea metafizica (cel putin teoretica) a lui

Guenon era un fapt implinit, dovada fiind articolele scrise de el atunci ce prevestesc cartile de mai tarziu. Fiindca initierea sa era una

"universala", Guenon a "particularizat-o", ajungand initiat in hinduism, daoism si Masonerie. Iar in 1911-1912, Rene Guenon s-a atasat de

traditia islamica, luand numele de "slujitorul Unicului", Abdel Wahed Yahia.

Desi opera sa, ca sambure spiritual, dar si ca expunere discursiva, era deja constituita, abia dupa zece ani Rene Guenon a inceput sa-si

publice cartile. Primul razboi mondial l-a impiedicat sa se manifeste mai repede, si doar in 1921 ii apare prima carte, despre traditia hindusa. In

deceniul urmator, el si-a publicat toate scrierile fundamentale, si tot acum devine "inima" si "intelectul" revistei Etudes Traditionnelles.

Pe de alta parte, este tot mai convins ca activitatea sa in Occident nu va reusi sa converteasca mentalitatea

acestuia spre Traditie si sacru; de aceea, la 5 martie 1930, dupa moartea sotiei, a parasit definitiv Franta, stabilindu-se

pentru tot restul vietii la Cairo, in Egipt. Din acest moment va adopta toate riturile si cutumele musulmane, fara a-si

abandona functia universala. In 1934 s-a casatorit cu Fatima, fiica cea mare a seicului Mohammad Ibrahim. Au patru

copii, doua fete si doi baieti, ultimul nascut dupa moarea lui Guenon. Desi "sihastrit" in Egipt, Guenon a continuat sa

exercite o influenta peremptorie asupra Occidentului. Articolele lunare ce apareau in Etudes Traditionnelles,

corespondenta de o vastitate uluitoare si cartile scrise in perioada celui de-al doilea razboi mondial au completat Opera

sa. La biroul sau din camera de lucru din Cairo, Guenon citea rabdator toate cartile trimise spre recenzare, toate

scrisorile primite de la diversi corespondenti, oricat de inepte ar fi fost aceste carti si scrisori. Si cu rabdare de maestru

spiritual, raspundea tuturor.


83 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Desi a declarat raspicat ca nu accepta discipoli, Rene Guenon a influentat pe multi prin opera sa. Cel mai valoros

colaborator, cel care si-a schimbat intreaga viata si opera datorita lui Guenon, a fost AnandaCoomaraswamy. Scrierile

acestuia sunt, dupa ale lui Guenon, cele mai puternice si mai sincere din domeniu traditional, cele care pot fi luate ca

referinta fara nici o ezitare. Dar cea mai mare speranta (din punct de vedere initiatic) Guenon si-a pus-o in Frithjof

Schuon, care, trecut la islamism, a instituit o "cale initiatica" pentru Europa. Acestei cai i s-au atasat romanii Mihai

Valsan si Vasile Lovinescu. Dintre alti "invatacei" mai cunoscuti, ii vom mentiona pe Titus Burckhardt si Martin Lings.

Mihai Valsan a devenit, dupa moartea lui Guenon, redactorul sef al revistei Etudes Traditionnelles, si a inceput

publicarea operei postume a acestuia.

Dupa o suferinta fizica intensa, Rene Guenon paraseste lumea fizica la 7 ianuarie 1951. Corpul sau a fost

adapostit in mausoleul familiei sotiei.

Mircea A. Tamas


84 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Constantin LUPEANU

21 IULIE 1932, ZI BENEFICĂ

(CORNELIU LEU 80)

Toamna, în Capitala Nordului, Beijing, China, se împlineşte armonia supremă între cele

trei entităţi ale universului: Cer, Pământ, Om. Într-un asemenea moment benefic l-am

cunoscut pe Corneliu Leu, prozator, dramaturg, ziarist, cineast, filosof şi om politic,

profesor, realizator de reviste social-literare, de cultură şi de reviste şi emisiuni

radiofonice şi de televiziune, unde umorul se împleteşte cu satira dulce-amară, mag al

cuvântului scris şi vorbit şi al vinului pe care într-o vreme îl scotea din strugure cu

mâinile şi cu picioarele goale, după o reţetă de familie păstrată de la dacii al căror

descendent indubitabil este. Neamul său, din câte înţeleg, şi-a servit tara urcând în timp

cu documente până la Ştefan cel Mare şi Sfânt, când unul dintre străbunii săi a fost

oştean nobil, dar să nu uităm că scriitorul Corneliu Leu a compus romanul „Vecinul cel

bun”, despre străbunii săi daci, Dacia, primul imperiu european care a realizat unitatea

de neam, limba, teritoriu.

Era în anii ’70 şi Ambasada României se afla încă în centrul capitalei chineze, la doi paşi de Palatul Imperial Gugong. În fapt, de

Palatul ca un sat întins, ascuns de ziduri semeţe, ne despărţeau Hotelul Beijing (construit în mai multe etape, lanţ de clădiri,

paşaport, fiecare, al unei epoci: anii 30, anii 50, anii 70, anii 90), clădirile Asociaţiei de Prietenie, Primăriei, Clubului Diplomatic şi

o biserică catolică, ale cărei porţi erau ferecate din anul în care Mao ZeDong stârnise marea revoluţie culturală proletară, după ce,

cu doar un an înainte, în 1965, i se plânsese lui Andre Malraux, într-o convorbire de substanţă, de îmburghezirea vieţii la nici

douzeci de ani de la proclamarea republicii populare.

În seara aceea a echilibrelor, eram de serviciu pe ambasada. Se înserase şi mă pregăteam de culcare. Ce puteam să fac, într-o ţară

condusă nu prin legi parlamentare, nici prin ordonanţe guvernamentale de urgenţă, ci prin Directive ale Preşedintelui Mao, omul

politic care izbutise, răvăşind tara, să fie socotit, de frică sau din devoţiune, numărul 1? În Corpul Diplomatic se spunea că, dacă sar

fi proclamat Împărat ca Napoleon, ar fi reuşit cu uşurinţă. Aruncând o privire peste China de azi, mare păcat că n-a făcut-o!

Rezultatul ar fi fost acelaşi, iar suferinţa mai puţină.

Când a sunat telefonul, linia de oraş, am fost surprins. Telefoanele mobile nu fuseseră inventate.

- Alo, Ambasada României? am auzit în microreceptor.

- Vă rog.

- Sunt scriitorul Corneliu Leu.

- Bună seara. Eu sunt diplomatul de serviciu pe ambasada. De unde telefonaţi?

Îl ştiam, citisem romanele „Viaţa particulară a lui Constant Hagiu” şi un roman de dragoste, îndrăzneţ pe acele timpuri: „Femeia cu

ochi albaştri”.

- Hotel Beijing, aripa nouă. Sunt în drum spre Vietnam.

Pentru europenii care mergeau sau se întorceau din Vietnam, China era pe vremea aceea că o insulă care-i surâdea unui naufragiat,

întinzându-i braţele protectoare. În ciuda mişcărilor politice care se succedau în China într-o cadenţă de necontrolat, străinii aveau

parte de tihnă, siguranţă, hoteluri confortabile, hrană bună etc.

- Bine aţi venit! Odihniţi-vă. Vă invit mâine la ambasadă...

M-a întrerupt:

- Aş veni acum, dacă nu deranjez.

Mai că n-am protestat, pentru a-l menaja. Afară plouă, ploaie de toamnă, bogată, persistenta. I-am explicat că n-am maşina să trimit

în întâmpinarea să. Pentru urgenţe, se folosea şoferul Ambasadorului. Avea o urgenţă?

- Nu-i nimic, stimate domn. Vin în plimbare, ştiu drumul.

Îndrăzneţ. Cuvintele „stimate domn” au sunat ca un clopoţel de argint.

L-am anunţat pe portar că aveam o vizită şi mi-am aşteptat oaspetele neconvenţional la intrarea oficială în clădirea ambasadei,

fosta vila până în anul 1949 a unui neguţător olandez, până când armatele lui Mao au transformat oraşul din Beiping, Tihna

Nordului, în Beijing, Capitală de Nord, alternativă la Nanjing, Capitală de Sud a lui Jiang Jieshi.

Corneliu Leu a venit acoperit aproape în întregime de o umbrelă gri ca cerul din acel moment, un bărbat pe care l-am asociat

imediat cu generalul Cao Cao, unul dintre vizionarii care au salvat China de la dezintegrare. Ca şi generalul din antichitate,

oaspetele meu emana siguranţă de sine şi forţa fizică în măsură să îngenunche un taur! L-am invitat în „Salonul Albastru”, cu

mobilier chinezesc. Bufetiera ne-a adus alune şi suc de mandarine, singurul suc natural pe vremea aceea.

În drum spre Hanoi, Corneliu Leu se văzuse, ajuns la Beijing, în situaţia de a nu putea continua călătoria. Ar fi trebuit să zboare în

sud-estul Chinei, la Danang, şi de acolo la Hanoi, doar că zborurile fuseseră întrerupte pentru o săptămână, din motive misterioase.

El mergea în Vietnam, în locurile unde acţionase o vreme drept corespondent de război, să filmeze pentru o emisiune TV de mare


85 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

succes, care-i aparţinea: „Călătorii romantice”. Dacă era reţinut în Beijing, avea de gând să realizeze câteva filme documentare, mia

explicat, şi eu i-am promis sprijin.

Nu-mi amintesc cum discuţia a alunecat de la imediat la Vietnamul sfâşiat până de curând de război, divizare, sărăcie, înfometare.

La început n-am fost atent. Ştiam multe poveşti adevărate, crude, zguduitoare sau de luat în răspăr. Numai că mi-am dat seama de

la primele fraze că, spre deosebire de alţi diplomaţi, ziarişti, militari, călători de tot felul, care treceau prin China şi sporeau

folclorul, oaspetele meu vorbea parcă de alt Vietnam, un ţinut de nereperat în lumea modernă, teritoriu încărcat cu valente proteice

şi totodată de joasă rezonanţă, într-un amestec fascinant. Nu mă mai săturam ascultându-l, deşi bătea miezul nopţii. Peste ani,

aveam să găsesc în romanul sau de succes „Insulele” imaginea pe care mi-o crease ad-hoc. Corneliu Leu avea patruzeci de ani.

Aşa l-am cunoscut. Campion al meritocraţiei, sensibil, inteligent, cu simţul umorului, înţelept, un suflet nobil de descendenta

regească. Ne-am revăzut în zilele şi în anii care au urmat, i-am citit cărţile, am fost martor al demnităţii sale de după ceea ce s-a

întâmplat la noi la finele anului 1989. Unii oameni se schimbă ca apa. Corneliu Leu este esenţa tare a acestui pământ, cu simţul

miracolului lumii şi puterea cerească a creaţiei în inima şi-n buricele degetelor.

-------------------------------------

Notă: 21 iulie 1932, este ziua de naştere a distinsului om de cultură Corneliu Leu. Materialul este un omagiu adus acestuia cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. (n.r.)

Cartea plânsului alb

căprioara m-a privit

îi zdrobisem pieptul şi se

îneca fără lacrimi

avea cerul cu partea senină

pe obraji

vânătoarea se sfârşise

căutam ieşirea

îmi amputasem braţele

golisem sufletul lângă

copac

eram un pustiu

cuvintele rănite până la

tulpina albastră

se ghemuiau prin

muşuroaiele furnicilor

incolore

le văd urmele prin

clepsidră

alunec spre marginea

arterei principale

intrasem în sângele ei

mă vărsam în verdele crud

când lupii au început să

urle

mi-am răsturnat grămada

de oase

lângă blana caldă a

nevinovăţiei

îi vedeam cum luau forme

ciudate

învăţaseră numele meu

strigau până la colţul zilei

cu amarul pe botul clipei

egalitate

Umbra lunii

se aşezase cuminte la

marginea străzii

un păcătos de rând

încerca să-i cureţe faţa

cu un ştergar alb

de cele mai multe ori

avea o făclie îmbibată în

petrol

şi umplea câmpul de

fum

în noaptea când s-au

pornit ploile

îi vedeam umbra udă pe

acoperişul inimii

deschidea uşile secrete

ducându-şi argintul

în seifurile adânci

trăgeam de iluzii ca hoţii

prinşi cu cătuşele

de linia continuă a

dimineţii

în iulie

mi-e teamă să dorm

pierd imagini şi cuvinte

argintul se transformă în

plâns

culoare înguste prin

suflet

busola indică

un singur Dumnezeu în

acest univers

Temniţa de zi

chiriaşii treceau grăbiţi

lovindu-se de rutină

purtând două sau mai multe

sarcini pe umărul stâng

plin de vopsea decorativă

se mai linişteau la prânz

între telefoanele mobile

şi cojile de seminţe scuipate

pe covorul diform

ceasurile sunt mai

distrugătoare decât bombele

au legături directe cu

sistemul nervos central

conexiunile sunt de cea mai

bună calitate

alergatul până la magazinul

din colţ şi căratul sacoşelor

se execută automat

într-o zi au găsit un bilet

agăţat pe clanţa de la

dormitor

se decreta începerea altui

program

douăzeci şi patru de ore

oglinda mare de cristal

aşezată în living

începuse să-i transforme pe

rând în animale de tracţiune

postându-le fiecare gest pe

facebook

primele comentarii nu au

fost de neglijat

made în China

Când m-am trezit Om

vulturii au venit la asfinţit

trăgeau soarele de razele

sângerii până se rostogolea

în valea întunecată

purtau în ciocuri o bucată

din arcul solid al clepsidrei

îşi vindeau aripile

muritorilor de rând

îmbrăcând haine

second-hand

fără să le fie ruşine că au

distrus geana stelelor

cum bat mişeleşte în stânci

e închisoare perversă

timpul veşnic vânăm o

unitate în plus

măsoară-mi palmele cu

respiraţia ta voi ţine

mirosul umbrei în plămâni

până la următoarea staţie

de metrou

îngerii au însemnat

copacii

eu voi locui într-un lemn

de esenţă tare

mă vor duce copiii

nenăscuţi

nu ştiu ziua Învierii

am o povară mult prea

grea

Viaţa


86 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Incantaţie

la început am râs zgomotos necunoscând obiceiurile din stepă

cu buzele crăpate şi tălpile fără carne îngenuncheaseră

au scos un instrument muzical

o ciudată arcuire a unui lemn de abanos foarte mic

ce scotea sunete stranii

îţi intrau prin toate încheieturile şi te doborau

vocile unora se uneau cu pustiul

trimiţând săgeţi în toate colţurile universului

vântul a fost primul element

care mi-a sfărâmat îndoiala

când şi-au umplut pumnii de ţărână

am simţit cum mă ridic

dincolo de orice raţiune

era duminică

o zi a timpului mort peste care ne-am ridicat…

suflete

Tribuna epigramiştilor,pagină coordonată de Any Drăgoianu

La doctor

La doctor mergi, ca la oracol,

Ieşind, de-acolo, poţi să speri,

Că nu mai ai nici un

obstacol…

Spre lumea fără de dureri!

George Corbu

Cu soaţa la fermă

Stătea cam dezvelită-n pat

Şi eu tot mâzgăleam hârtia,

Când tandră ea mi-a reproşat…

Că îmi cam neglijez moşia!

Laurian Ionică

Epitaful uneia care s-a

prefăcut toată viaţa

Dusă fi’nd în adormire,

Sub această piatră zace…

După cum o ştim, din fire,

Frică mi-e că se preface!

Petre Gigea Gorun

Limbajul deochiat al unor

catrene

Ca să eviţi vulgarităţi, pe bune

Îţi dau cu dragă inimă un sfat

Ca să cultivi umor mai elevat:

Nu spui „băgat” ci

„intromisiune”.

Constantin

Iuraşcu

Pensionarul recăsătorit

Cu noua casă, Moş Andrei

Nu a avut ideea proastă,

Din vârsta lui scazi ei

Şi mai rămâne de-o nevastă!

Academician, Mihai Cimpoi

Unde dai şi unde crapă

Când soaţa enervată bine,

Aruncă oalele pe geam,

Eu linişte deloc nu am,

Că se vor sparge-n cap la

mine!

Cornel Ştefan Rodean

Epitaful unui extraterestru

A fost aici înmormântat

Fi’ndcă-ntr-o zi, de supărare,

Nevasta-n el a aruncat

C-o…farfurie zburătoare!

Mitică Ion

Mobilier adecvat

Dac-ai ajuns la o etate,

Să fii atent cât bagi în gură,

Când n-ai – la mesembelşugate


Şi scaunele... pe măsură.

Marian Dobreanu

Se apropie alegerile

locale

Ne bat la uşă

Multe veşti rele,

Altă căpuşă…

Intră sub piele.

Any Drăgoianu

Iad

O împărăţie-n care

Scaraoschi are-un han

Cu specific la mâncare-

,,Păcătosul- la cazan’’!

Mariana Dobrin

Vara

Căldura prevestind infernul,

La colţ, aproape peste tot

Gogoşi privatizaţii scot

La concurenţă cu guvernul...

Florina Dinescu-Dinu

Se-nalţă biserici în curtea

spitalelor

O capelă minunată

S-a-nălţat. Nu-s împotrivă!

Vor şi medicii să poată

Să mănânce din colivă!

George Zarafu

Medicul internist ciubucar

Prins în flagrant, prea afectat,

Pe poliţişti i-a implorat:

- Nu m-arestaţi, rog a discerne,

Şi eu lucrez tot la …Interne!

Nelu Vasile

Divorţul şi partajul

Isprăvind ei mariajul,

Soaţa a propus partajul:

Dânsa casa şi hambarul,

Soţul…porcul şi măgarul!

Emil Ianuş

Epitaful unui betiv

Cu vinuri bune sau mai rele,

Tot bând carafe şi pocale,

Ajuns-a oale şi ulcele

Dar din păcate, toate-s goale.

Dan Norea

Consecvenţă

Când toate sunt privatizate,

Tu, trist constaţi că-n

România,

Rămân şi astăzi combinate…

Incompetenţa şi prostia!

George Constantinescu


87 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Investiţii

Pe autostrăzi penale

Taie, doar la zile mari,

Panglici inaugurale…

Fel de fel de panglicari!

Viorel Martin

E primăvară iar

Natura e de farmec plină,

Vin păsări din călătorii,

Cresc ierburile în grădină…

Şi-n Bănci enorme datorii!

Vasile Larco

,,Soluţii’’ de criză

Pe criza asta cinică,

De ai câte-o sincopă,

Nu te mai duci la clinică,

Ci mergi direct la popă!

Laurenţiu Ghiţă

În domeniul sănătăţii

Geaba speri în vindecare

Şi-ţi alungi din minte dricul,

Că-n spital şi dispensare…

Sănătos e numai plicul!

Elis Râpeanu

Măseaua

Chiar de e neagră-n ceru gurii

Şi la durere, foarte rea,

Împătimiţii băuturii…

Aproape zilnic, trag de ea!

Gheorghe Burduşel

Regulă şi excepţie

Stau bărbaţi la mare

Într-o zi nefastă:

Unii-s prinşi de soare,

Alţii de nevastă!

Mihai Sălcuţan

Telegramă de Crăciun

M-au trecut subit fiorii:

,,Mama soacră decedată’’…

Şi-au intrat colindătorii:

,,O, ce veste minunată!’’

Ioan Toderaşcu

Unei soţii

De ziua ei i-a dăruit,

Bărbatul, numai un chibrit,

Că doar atât îi trebuia

De explozivă ce era!

Corin Bianu

Drumurile noastre

Pe-ale noastre drumuri poţi

Să ratezi, în dese rânduri,

Că porneşti pe patru roţi

Şi ajungi…în patru scânduri!

Nicolae Bunduri

Constatare tristă

Fapta nu pot s-o împiedic,

Dar constat la gura gropii,

Că ciubucul, dat la medic,

E-un avans la ortul popii!

Dan Căpruciu

Învăţământul românesc

Un proces ce greu ne-apasă,

Dureros şi auster,

Îţi ia pruncu’ mic de-acasă

Şi ţi-l dă-napoi şomer!

Marius Coge


88 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012


89 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012


90 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Expoziţie de pictură

Casa De Cultură

"Traian Demetrescu",Galeria

Vollard,Craiova,vineri,6 iulie,ora 19.

Secvenţe de la Vernisajul Expoziţiei De

Pictură "Simfonia Culorilor",autoare Lia

Maria Gaşpar.

Au prezentat :criticul Florin Rogneanu

şi scriitorul

N.N.Negulescu,director/redactor-şef al

revistei de cultură universală

"Regatul Cuvântului'

©Toate drepturile de copyright aparţin redacţiei si autorilor semnatari

Similar magazines