Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012 - Revista de Cultura Universala Regatul ...

Recommendations

Info

12 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 În bună măsură, „Ultimul om”, volumul recent al doamnei Eliza Roha, constituie un experiment textual, un roman de profunzime, fără echivalent în imediatitatea literară. Preluând ideea introspecţiei de adâncime psihologică, autoarea descoperă zone specifice şi în trepte până la coborârea deplină în abisurile conştiinţei scindate a omului recent, postmodern, rămas neîmplinit şi deficient în unitatea structurală a fiinţei. Unde înainte totul părea ascuns şi misterios, apare o revelaţie sublimă care iluminează totul, aduce soarele în zona tenebrelor în care înainte bântuia întunericul. Cum personajele romanului călătoresc firesc, cu familiaritate pe tot globul, la fel autoarea îşi etalează cu dexteritate diverse metode şi formule scripturale, însă, toate converg într-o desăvârşită unitate stilistică. Aureliu Goci Sub acest titlu neutru şi banal se ascund „eseuri, povestiri & poezii”, pe un teritoriu în care autoarea îşi demonstrează uriaşul său talent, descătuşat şi dezlănţuit târziu, disponibilitatea sa de maximă performanţă, atât în poezie, cât şi în povestire, atât în reportaj, cât şi în roman. Sobrietatea, ca şi disponibilitatea şi eficienţa stilistică performează un fel de lectură agreabilă care te apropie de text şi te face să-l termini, fără să realizezi instantaneu că ai citit două sute, trei sute sau cinci sute de pagini. Şi cu cărămida în mână, nu rămîne decât să te minunezi că, totuşi, acest tom impozant l-ai parcurs filă cu filă… Aureliu Goci despre romanul “Ultimul Om”
13 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 POEZIA CRITICII Am descoperit, dragi cultivatori de poezie şi proză pe ogoarele literaturii romane, un scriitor disimulat în spatele textelor lui pseudo-critice (vezi Odobescu!), care sînt, mai degrabă, poetice. Un text critic este indigest, autorulcritic rîvnind să aibă el ultimul cuvînt şi să prindă cu un bold firavul fluture în panoplia cu molii! Dar literatura este viaţă clocotitoare, nu o pojghiţă de gheaţă pe care alunecă balerinele ieşite la pensie! Texte critice sînt greoaie ca definiţie, definiţii, datări, evaluări, condiţionări pe calapoadele patului lui Procust, pentru că nici un scriitor nu se poate înscrie într-un curent, conştient find că, procedînd astfel, dacă va înnota împotriva curentului, va fi ejectat în abisurile credinţei unor critici ce cred că datorită lor se învîrte soarele în jurul cîmpiilor pe care strălucesc florile toamnei! FRANŢA Mari cititori/povestitori de literatură au fost G. Călinescu, Al.Piru, Ion Rotaru, care aveau un farmec absolut al scriiturii, farmec pe care îl regăsesc, cu plăcere, la scriitorul (pentru că nu-l mai pot numi critic!) Constantin Trandafir! Ce nuanţe... ce plăcere de a nara devastatoare, pentru că, dacă actul scriiturii nu ar fi fascinant, nimeni nu ar mai toci podelele eternităţii! „1989 – vedere din provincie”, „Cititul prozei – De la 1960 pînă azi”, „Scriitori şi teme – Conversaţie în bibliotecă”, „Cititul cărţilor – poezia – De la Nichita Stănescu pînă azi” (inspirat titlu şi definitoriu pentru istoria literaturii romane!) Constantin Trandafir, fiind un scriitor-critic remarcabil, are uneltele necesare pentru a analiza construcţia unei catedrale care, uneori, a început a fi construită de la acoperiş, pentru că şi această atitudine poate genera spaţii lirice! Graţia frazei fiind bine şlefuită, ea naşte o puritate absolută a analizei neromanţate, fără volute lipsite de substanţietate! Dar, ca să nu se creadă că eu construiesc catedrale de nisip, ia să vin cu cîteva citate/argumente, pentru că trebuie să avem întotdeauna pietrele pentru ridicarea templului la îndemînă şi nu cine ştie în care colţ al planetei literaturii! Viaţa de zi cu zi! Trezitul de dimineaţă, plecarea la şcoala unde este profesor, grijile zilnice, fetele, nevasta, colegii, cancelaria, inspectorii care îi terorizează pe toţi cu inepţiile lor dogmatice... iată o lume vie, palpabilă! Dar să luăm anul 1989 de la început: „1 ianuarie Ora zero. Păcat că nu ninge. Dar la noi, la Cîmpina, în provincia asta mică, sentimentul sărbătorii e tradiţional, nu s-a şters complet cu tot efortul tovărăşesc de mai bine de 40 de ani.” (...) „Pregătirile au fost superbe şi dramatice...” Nu răzbate de aici sentimentul emoţionant de poezie? Apoi ni se destăinuie autorul, care vine, ca în marile romane, cu comentariile lui dramatico-subtile: „În noaptea asta sfîntă «ne-au dat» «n» apă caldă şi am putut face baie, ehe, ca boierii.” În altă parte, zice cu nostalgie parcă: „De-atîta mîndrie („a eroinei polimerice”) adorm cu greutate.” Dar subtilităţile de-abia încep: „Am tonusul bun deşi breasla dăscălească urlă de groaza unei brigăzi ministeriale şi judeţene. Cică vor descinde vreo 60 de capete şi vor sta două săăptămîni, zic unii, o lună de zile, se alarmează cei mai panicarzi. Nu mai pleacă deloc, adaug eu.” Nu e aici dulceaţa gîndirii în stilul lui Caragiale? Ironia fină, subtilă, asumarea disperată a grotescului gîndirii? Şi, mai jos, ne aduce cu picioarele pe pămînt şi cu capul în nori: „Şi dă-i şi luptă.” Sprea sfrşitul lunii ianuarie, autorul recidivează la modul exemplar, înţelegînd de unde ne vine ideea să ne exteriorizăm cu o brutalitate melancolică: După „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, cade şi apogeul, magnific, ca în Valkiria: „Fac rost de nişte carne de vită.” Şi, mai prin februarie (auzi aici poezie pură, nefalsificată): „Tinerii Borza şi Biţă ne însoţesc în nocturnă, că se face economie la luminaa electrică şi nici măcar luna nu ne mai ajută...” În ziua de 3 martie, vineri, îl pomeneşte pe Vladimir Visoţki”. Mare poet, care umplea pieţele publice ale Rusiei cu spectacolele sale şi se pare că tovii l-au ajutat să treacă în eternitate... lăsînd-o înlăcrimată pe Marina Vlady. http://www.youtube.com/watch?v=PIFPmjvZ39M&feature=related „Vladimir Semionovitch Vyssotski (en russe : Владимир Семёнович Высоцкий)1, né le 25 janvier 1938 et mort le 25 juillet 1980, est un grand auteur-compositeur-interprète et un acteur de théâtre et de cinéma soviétique. En 1969, Vyssotski se marie avec l'actrice française d'origine russe Marina Vlady. Celle-ci connaît bien les nuits de travail de Vyssotski, se réveillant, marmonnant quelques mots et se dirigeant vers son bureau pour écrire debout sur ce qui lui tombe sous la main. Grâce à son mariage avec Marina Vlady, Vyssotski a l'occasion de sortir d'URSS, de se rendre en France, aux États-Unis ou encore auMexique en avril 1977, et d'y enregistrer quelques disques, dont un interprété partiellement en français, paru chez Polydor, mais pas encore édité en CD. Comme Alexandre Vertinski un demi-siècle plus tôt, il ne pouvait s'acclimater dans un pays étranger, et rentrait rapidement après chaque départ. Le
Page 1 and 2: Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012
Page 3 and 4: Membri de onoare: Academician Cons
Page 5 and 6: 5 Regatul Cuvântului Anul II, Nr.
Page 11: 11 Regatul Cuvântului Anul II, Nr.
Page 63 and 64:
63 Regatul Cuvântului Anul II, Nr.
Page 65 and 66:
Page 67 and 68:
Page 69 and 70:
Page 71 and 72:
Page 73 and 74:
Page 75 and 76:
Page 77 and 78:
Page 79 and 80:
Page 81 and 82:
Page 83 and 84:
Page 85 and 86:
Page 87 and 88:
Page 89 and 90:
show all

Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012 - Revista de Cultura Universala Regatul ...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?