Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012 - Revista de Cultura Universala Regatul ...

16 Regatul Cuvântului Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012
volumului al treilea din „Dicţionarul (său) neconnvenţional”, la Institutul
Cultural Român de la Tel Aviv, se adunase în jurul său un bogat ciorchine de
oameni. M-am apropiat şi eu, să-l felicit. Eram însă în afara cerculuiciorchine,
căci nu suport să mă-nghesui. Cineva îl „croşeta” nepermiţând şi
altora, care aşteptau, să-i spună o vorbă bună. Mirodan ridica din când în
când capul, se uita spre ceilalţi, dar, politicos, revenea cu privirea la
obositorul interlocutor... Mi-am spus: iată încă un motiv pentru care Mirodan
nu iubeşte întrunirile publice. Când îşi mai ridică ochii şi se mai uită o dată
spre cei din jur, mă zări, privirile ni se întîlniră şi am avut impresia că a vrut
să-mi spună: „Asta este! Ce pot să fac?!”... Şi zâmbind peste capetele
celorlalţi, mi-a făcut un semn cu fruntea şi sprâncenele, exclamând tare:
„Roni!” Adică: „Mă bucur că eşti aici!”
Un prieten scriitor umorist, care era atunci lângă mine a ţinut, mai apoi, sămi
sublinieze atenţia maestrului. Dar parcă mai era nevoie?! Mie mi-a fost
de-ajuns gestul şi cuvântul, unul singur, al Mirodanului! In seara aceea am
fost foarte mulţumit...
A urmat, peste un timp destul de respectabil, o subţire colaborare la revista „Minimum”. Îmi reamintesc că, într-un
rând, domnul Mirodan mi-a oferit chiar să susţin o rubrică. N-am să-mi iert niciodată că l-am refuzat (politicos, e drept –
totuşi refuz a fost; totuşi, cu scuze şi argumente, cuvântul „nu”- ieşise din gura mea! Nu-mi vine să cred!). Şi asta,
pentru că nu prea era ce simţeam eu că mi se potriveşte. Despre ce era vorba? Imi ceruse să prezint cititorilor de la
„Minimum” cărţi venite la Redacţie, însoţindu-le de comentariul şi aprecierea mea. Un fel de critică literară de
întâmpinare.
Partea proastă e că niciodată nu mi-am dorit un astfel de lucru! Nu m-a atras... Mie îmi place să fac reportaj literar,
interviu, mă rog, să măzgălesc liber, mai mult după capul şi inima mea. Maestrul m-a înţeles. Dar el mă simţise şi mă
cunoştea mai bine decât mă ştiam eu însumi! Acum, după trecerea sa Dincolo, se întâmplă un lucru, cum să-i zic?!,
ocult... Cum le-ntoarce viaţa şi le aranjează după legile ei ascunse, cum se joacă destinul cu sufletele şi faptele noastre!
Mi-a fost dat, în timpul din urmă, să scriu, şi încă cu plăcere, despre cărţi şi oameni cu condei bun, să descifrez, fără
pretenţii, subtilităţi existente sau să intuiesc sensuri mai puţin vizibile. Mi-am dat şi eu cu „presupusul” şi, deodată,
constat că fac, nici mai mult, nici mai puţin, decât ce îmi sugerase domnul Mirodan să fac. L-am refuzat atunci, dar el nu
s-a lăsat. A tras sforile şi m-a aranjat de-acolo, de sus, zâmbindu-mi cu înţeles... Nu regret. Tocmai pentrucă vine de la
dorinţa Mirodanului. Şi asta se întâmplă când meseria mea nu e cea de critic literar! Eu mă vreau – cum am mai spus -
ziarist, gazetar, publicist, cum mă numise şi domnul Mirodan; mă vreau, în sinea mea ascunsă, poate chiar ceva mai
mult. Dar nu critic literar! Totuşi, paradoxal, mă aflu-n treabă cu zâmbetul pe buze.
Iată, acum, o altă întâlnire cu maestrul Al. Mirodan... Într-un rând, ce m-am gândit eu? Hai să scriu ceva despre acest
mare talent şi despre minunata lui Revistă (unică în felul ei, între toate literele româneşti!). Fac un reportaj, îmi
imaginez că-i iau un interviu maestrului, iar articolul se vrea unul verosimil, serios, temeinic; lucrez atent, particip, se
pare, la o şedinţă redacţională, revin, şterg, adaug, iese ceva, apoi mai retuşez, mai scurtez; folosesc un pic de
imaginaţie, folosesc date reale (de pe unde mă pricep să le adun) le pompez viaţă, suflet, lumină, admiraţie şi dragoste...
Sunt în inima eroului meu.
Mă zbat o dată cu el pentru apariţia a încă unui număr de revistă. Sunt acolo. Respir cultură. Respir gazetărie de clasă.
Mă simt mare, deştept, impietuos. Mă simt Mirodan... Sunt alături şi în sinea lui. Mi-e permis? Nu mă interesează!
Important este să-l prezint aşa cum îl cred eu, aşa cum îl ştiu eu.
Reiau, pentru o oarecare edificare, ceva din acest reportaj. Retrăiesc cuvinte, imagini, atmosfera mirodaniană. Din strada
Disenghoff, intru în Cafeneaua de la nr. 88. „Mese libere, oră fără afluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra
mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi
retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al imaginaţiei. (...) Eu îl caut pe domnul Mirodan.
M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte