FOTO RĂDUC - Oglinda literara

Coperta 1: Prinderea lui Isus, tablou de Anton Van Dyck 

În acest număr: 

4350 

Foto interior: FOTO RĂDUC 

Adriana Weimer, Alex Cetăţeanu, Alexandru 

Gavrilescu, Ana Maria Balaş, Ana Maria Rău, 

Ancelin Rosetti, Angela Baciu, Angela Furtună, 

Aura Văceanu, Aurel Vainer, Aurel Pop, Bogdan 

Ulmu, Boris Mehr, Carmen Dicu, Carmen Focşa, 

Cornel Ungureanu, Corneliu Fotea, Corneliu 

Leu, Cosmin Dragomir, Costică Neagu, Damian 

Ionescu, Dan Anghelescu, Dan Raul Ionescu, 

Daniel Mureşan, Daniel Nicolescu, Dumitru 

Cerna, Ecaterina Bargan, Elena Buică, Elena 

Mândrilă, Eleonora Năstăsescu, Emil Talpalaru, 

Eugen Evu, Eugen Ovidiu Chirovici, Fabian 

Anton, Florentin Popescu, Florentin Smarandache, 

Gabriel Argeşeanu, Gabriel Funica, 

George Anca, Georgeta Vioreanu, Gheorghe Andraşciuc, 

Gheorghe Istrate, Gheorghe Mocanu, 

Halina Poświatowska, Harry Carasso, Horaţiu 

Stamatin, Igor Ursenco, Ileana Rusu Vrabie, 

Ioan Dumitru Denciu, Ioan Popescu, Ioana 

Petcu, Ion Călugăru, Ion Lazu, Ion Murgeanu, 

Ion Popescu Brădiceni, Ion Predoşanu, Ionel 

Bandrabur, Ionel Necula, Ionel Simota, Isabela 

Vasiliu-Scraba, Iulian Chivu, Iulian Filip, Laurian 

Stănchescu, Leo Butnaru, Ligia Pârvulescu, Lili 

Goia, Liviu Comşia, Liviu Pendefunda, Liviu 

Ţigla, Lucia Cherciu, Lucian Gruia, Lucian 

Perţa, Maria Pawlikowska Jasnorzewska, Marian 

Moşneagu, Marilena Lică-Maşala, Marin 

Moscu, Marius Chelaru, Matei Romeo Pitulan, 

Mihaela Dordea, Mihai Antonescu, Mihai Sarca, 

Mircea Rond, Mircea Sevaciuc, N. Georgescu, 

Oana Dugan, Pavel Perfil, Petre Abeaboeru, 

Petre Moldoveanu, Petruţ Pârvescu, Radu Cernătescu, 

Radu Cosmin, Radu G. Serafim, Robert 

Toma, Roxana Gabriela Branişte, Sava Francu, 

Silvia Dumitrache, Silvia Ioana Sofineti, Sofia 

Ganea, Stănică Budeanu, Stephan J. Benedict, 

Traian Danciu, Tudor Cicu, Valeria Tăicuţu, Valeriu 

Cuşner, Veronica Bălaj, Victor Martin, Victor 

Sterom, Victor Munteanu, Violeta Ion, Viorel 

Avram, Virginia Bogdan, Vlad Pohilă, Vlad Zbârciog, 

Yusuf Khalid. 

www.oglindaliterara.ro 

OGLINDA 

literarã 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 

şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi 

Editurilor din România (APLER) şi Associazione 

della Stampa Estera din Italia, membru fondator al 

Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor 

din Europa 

Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul 

Consiliului Judeţean Vrancea şi 

Asociaţiei Culturale "Duiliu Zamfirescu" 

REDACŢIA 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: Valeria Manta Tăicuţu, Laurian 

Stănchescu, Daniel Stuparu, Liviu Comşia, 

Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Leo 

Butnaru. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, 

Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Stan Budeanu, 

Cosmin Dragomir, Constantin Miu, Theodor 

Codreanu, Lili Goia, Sava Francu, Ioana Petcu, 

Ion Deaconescu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen 

Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, Marlena 

Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA literară o puteţi citi şi pe site-ul 


actualizat de: www.bootsoftware.com 

şi www.seven.com 

E-mail: 

gheorgheneagu@yahoo.com 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8, 

ap. 6, Focşani, jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

Revista figurează la poziţia P1670 în Catalogul Presei 

Române. Revista se află şi la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române. 

ABONAMENTE NUMAI PRIN 

RODIPET-RODIKIOSK 

În numele libertăţii absolute de exprimare, 

autorii răspund în mod direct de conţinutul 

materialelor publicate sub semnătura proprie. 

"Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr. 1, 

Corp B, Sector 1, Bucureşti, România la P.O. Box 33-57, la fax 0040-2l-318.70.02 sau e-mail 

abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on line la adresa www.rodipet.ro".

Cultură şi divertisment 

Emisiunile cu vedete, în care personalităţi vin şi vorbesc frumos despre ele însele, 

sunt perimate…Oricît ne-ar plăcea să credem că suntem un popor deosebit, care inspiră 

Eminescu şi expiră Enescu, suntem întîi de toate, foarte curioşi să vedem persoane.Iar 

lumea s-a plictisit să tot vadă pseudovedetele sau politicieni care vorbesc 

deschis despre cît de mult au muncit să-şi construiască piscina acoperită din vila cu 

mai multe etaje pe care o deţin.În 2009, nici o astfel de “divă” nu mai rezistă concurenţei 

în audienţe cu travestitul Naomi, a spus Cristina Severin, manager Antena 1 

(Evenimentul zilei, 4 martie 2009) 

Glumeam desigur, într-un număr anterior, 

scriind că pentru un timp Simona “Intelectual” 

ne va face agenda culturală.Dar după cum 

reiese din cele antecitate există chiar un management 

conştiincios în direcţia aceasta.Telerealităţile 

îl împing pe Eminescu în debara ( şi 

nu dl. Patapievici, cum greşit s-a înţeles) şi se 

pare că este loc suficient, spaţiu mioritic, excedentar, 

oricum l-ai lua.Păi cum adică, de asta 

au luptat Mircea, Ştefan şi Mihai, poate şi noi 

un pic în felul nostru, ca să-l urmărim acum la 

televizor pe travestitul Naomi ? Sau pe Tolea lu’ 

Magda Ciumac (fostă Margareta Asiminicesei a 

lu’ Gică Motorosu) cum îl bagă pe Dan Diaconescu 

direct în propria “televiziune” ? Nişte răi 

şi nişte fameni.Cum să stai pe canapea şi să nu 

mori surmenat ? Dar asta e, vorba protomarxistului.Intelectualii 

subţiri n-au priză la public, 

nu fac rating, prin urmare investiţie păguboasă.S-a 

încercat “Altfel” cu Andrei Pleşu & 

Gabriel Liiceanu însă, uşa către marele public a 

rămas, pe final, interzisă. De regulă, emisiunile 

culturale sînt indigeste, plicticoase, pentru cei 

mai mulţi telespectatori.Sau poate nu ne pricepem 

noi să turnăm un conţinut pretenţios într-o 

formă atractivă menită să captiveze un public 

mai puţin avizat ori indecis.Dacă într-adevăr ne 

preocupă această latură, nespectaculoasă, a 

televizionisticii noastre.Sigur că în tot soiul de 

discuţii nu ratăm ocazia de a sancţiona drastic 

nivelul deplorabil al programelor de televiziune, 

tabloidizarea mai cu seamă.N-am auzit, cel 

puţin pînă acum, pe cineva care să aibă o idee 

coerentă despre cum ar trebui să arate un post 

de televiziune decent.La o adică am putea împărţi, 

relativ, peisajul televizual .La un capăt 

OTV, expresie totală a “abjecţiei” iar la celălalt 

Culturalul, locul “supremei” elecţiuni spirituale 

de unde te-ai putea aştepta la o oarecare protecţie.Că 

respectivul post, eminamente cultural, 

rara avis astăzi în Europa, care ar trebui să “inspire 

Eminescu şi să respire Enescu” abia suflă, 

e o chestiune de management neinspirat.În 

cazul ăsta, cine să-l concureze pe travestitul 

Naomi ? Dl. Liiceanu ? Care oricîte creme de la 

Clinique sau parfumuri Bois d’Argent ar folosi, 

chiar paiete la un moment dat, nu va reuşi să 

captiveze decît cîţiva insomniaci.Dacă nu spui 

prostii nu se uită nimeni la tine în România, ca 

să citez din Sexy Brăileanca, altă “vedetă” imbatabilă 

a showbiz-ului contemporan.Cioran a 

nimerit o profeţie cu sentimentul paraguayan al 

fiinţei, cînd îl lua à la légère pe Noica.Dupã cin- 

cizeci de ani de materialism dialectic şi alţi 

douăzeci de “brambureali abisale” ne freacă la 

cap Piticul Porno. După jumătate de secol de 

lozinci mobilizatoare stăm pe cuptor, vorba vine, 

şi urmărim noră pentru mamă. Dacă îmi amintesc 

bine, în epoca televiziunii de stat şi de partid, 

perioada destinderii ideologice, oamenii 

muncii se uitau masiv la transmisiuni sportive, la 

“Steaua fără nume”, “Dialog la distanţă”, “Cerbul 

de Aur”, “Festivalul de la San Remo” şi nu la 

emisiuni cu Marin Preda, Nicolae Breban, D.R. 

Popescu, Nichita Stănescu sau Ana Blandiana. 

Clasa muncitoare de atunci dar şi de acum, 

vrea petrecere, voie bună, să-i priească grătarul, 

mititeii şi şnapsul, şi nu să despice firul în 

patru. Iar ca român nu se face ca să fii trist, o 

viaţă are omul şi alte ziceri din paremiologia 

lumpenproletară care vin mănuşă teoreticienilor 

lui “carpe diem”.Nu de alta dar am observat 

că dacă încerci să propui o viziune şi o practică 

mai sobră de şi despre viaţă eşti invitat, mai 

mult sau mai puţin subtil, să iei drumul mînăstirii 

sau al debaralei eminesciene.Fiindcă ne 

mirăm necontenit de unde atîta succes pe capul 

unor făpturi exotice precum Simona Sensual, 

Alina Plugaru, Nikita, Eleva Porno(recent exmatriculată), 

Stelian Ogică, Marian Dârţă(te 

sparg te-ndoi), Marinela Niţu, Rona Hartner 

ejusdem pufarinae.”Nu ne uităm la o televiziune 

comercială nici ca să învăţăm să vorbim corect, 

nici ca să ne îmbogăţim neapărat cunoştinţele 

de cultură generală” , zice Bahmu şi tot ea, întorcînd 

pliciul pe celălalt obraz subţire al moftangiului, 

“invitaţii emisiunilor pot fi oricum: 

agramaţi, inculţi, proşti, care-i problema ?! Ne 

uităm să ne amuzăm, să uităm de necazuri, să 

ieşim din plictiseală”.Mult ponegritul Dan Diaconescu 

a intuit corect trendul “trash-tv”.O televiziune 

comercială trăieşte din profitul pe care îl 

realizează pe baza rating-ului deci a publicităţii 

difuzate.Dacă finanţează şi pe “Omul care 

aduce cartea” sau “Parte de carte” e înspre 

onoarea ei şi un exemplu de urmat pentru cei 

care îşi permit.Cultura e un lux, costă, iar într-o 

economie de piaţă trebuie să faci mai întîi 

bani.Prostituţia nu mai este interzisă, ba chiar 

încurajată prin lege.Apoi poţi să-ţi dai aere de 

doamnă rafinată şi să ieşi la braţetă numai cu 

vedete intelectuale.Îngrijorarea şi responsabilitatea 

abia urmează.Ce modele de viaţă şi comportament 

propune societatea celor care acum 

sînt în formare.Mă tem că se ştie încă de la grădiniţă: 

banu’ vorbeşte. 


EDITORIAL 

Gabriel Funica 

După jumătate de 

secol de lozinci 

mobilizatoare stăm 

pe cuptor, vorba 

vine, şi urmărim 

noră pentru mamă. 

Dacă îmi amintesc 

bine, în epoca televiziunii 

de stat şi de 

partid, perioada 

destinderii ideologice, 

oamenii muncii 

se uitau masiv la 

transmisiuni sportive, 

la “Steaua fără 

nume”, “Dialog la 

distanţă”, “Cerbul 

de Aur”, “Festivalul 

de la San Remo” şi 

nu la emisiuni cu 

Marin Preda, Nicolae 

Breban, D.R. 

Popescu, Nichita 

Stănescu sau Ana 

Blandiana. Clasa 

muncitoare de 

atunci dar şi de 

acum, vrea petrecere, 

voie bună, 

să-i priească grătarul, 

mititeii şi şnapsul, 

şi nu să 

despice firul în 

patru. 

4351

JURNAL 

Trident şi şansele 

postrevoluţionare 

ale filmului 

(urmare din numărul anterior) 

(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului 

cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, 

saltimbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa 

de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratarea 

unor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea 

unor universuri insulare. Volumul al patrulea, 

din care fac parte aceste pagini, se opreşte 

în lumea filmului. Cartea a apărut la Editura 

Palimpsest.) 

Înnobilatul nu poate însă rămâne indiferent faţă de cei pe 

care i-a lăsat acolo jos. Vrea să-i aibă în preajmă, să converseze 

cu ei, să le fie maestru de ceremonii. Fascinaţia barbarului 

funcţionează parcă mai puternic decât niciodată pentru 

nobilul actor. Iar în Barbaria l-a descoperit pe Dracula — pe contele 

Dracula. 

Prinţul din filmul cu Marilyn este o variantă a lui Dracula. 

Rega tul său se numeşte Carpatia şi e ameninţat şi de ruşi şi de 

bulgari. Lăutarii lui sunt maghiari pur sânge. Dacă ne-am lua 

după identitatea lăutarilor, Carpatia ar trebui să fie Ungaria. Da, 

dar o Ungarie care să fie în Balcani. În fine, nu mai reţin dacă 

personajele secundare vorbesc ungureşte, româneşte sau sârbeşte. 

Dacă ar face-o, n-ar fi în afara celorlalte date pe care ni 

le oferă regizorul sau scenaristul privitoare la ţara de origine a 

celui venit să se încoroneze la Londra. 

Marilyn este în largul ei, sir Laurence e încorsetat de 

ideea că trebuie să-l joace pe Dracula. Ea îl învaţă să iubească, 

el este un elev recalcitrant care are mereu de rezolvat istorii politice 

dubioase. Oare el ştie să iubească? Oare el a iubit până 

acum? Dansatoarea e gata să-l înveţe. E fericită şi vrea să-l 

facă şi pe el fericit. Prinţul se dedă greu binefacerilor amoroase, 

se lasă săru tat, se lasă alintat, dar inima lui de Dracula se înmoaie 

greu. Mai îndrăgostiţi de dansatoare sunt cei din jurul 

prinţului, care şi-o iau de confidentă. Mama — regina mamă — 

nu ezită să-i dea cea mai ma re decoraţie a Carpatiei şi s-o ia, 

pentru ceremoniile încoronării, Damă de onoare. 

Fiindcă rămâne mai mult în preajma prinţului, Marilyn, ca 

o bună cetăţeană a Statelor Unite, îl învaţă pe prinţ să-şi pună 

la punct ţara. Între un sărut şi altul, îi explică avantajele alegerilor 

libere. De ce ţi-e frică, dragul meu, că n-o să te aleagă poporul? 

Fără îndoială că poporul ar iubi-o, fără ezitări, pe Marilyn, 

căreia i-ar da toate voturile. Dar, ca în toate filmele — sau ca 

în aproape toate filmele — Marilyn rămâne iar prinţul pleacă. 

N-am văzut Dracula ca să-l pot confirma sau infirma pe 

Mark Amory; dar vreau să spun că greu îmi pot închipui un rol 

mai prost al lui Laurence Olivier decât acesta. L-am văzut pe 

câteva panouri publicitare la New York, la lansarea filmului. E 

alături de Marilyn, zâmbitoare, frumoasă, înfloritoare, de Arthur 

Miller, ferice şi plin de zâmbete. Parcă încearcă să zâmbească 

şi el. Îşi dă toată silinţa, dar nu se poate. Are, mai curând, un facies 

de bărbat care participă la un dezastru. Familia Miller, inconştienta, 

se poate bucura; poate fi fericită. Poate surâde 

mulţimilor venite să-i adore. El a rămas sceptic, încercând să 

ascundă disperarea care ne însoţeşte atunci când ajungem în 

faţa limitei. Ea, Marilyn, a putu să fie Dansatoarea, el n-a putut 

să fie Dracula. N-a putut nici măcar să reţină lecţia de amor pe 

care i-o predase inocenta fiinţă. 

Dar doamna lui? Dar Vivien Leigh, superba Vivien a tinereţii 

sale de Hamlet, de Heathcliff şi de Romeo? Ea se află în 

altă lume. A trecut dincolo de Dracula şi de prinţul Carpatiei şi 

tronează, singură, intangi bilă, în fotoliul ei princiar. Ea este aris- 

4352 

tocrata acestei adunări de saltimbanci. 

Ce caută ea acolo, 

lângă acest Dracula care a 

crezut că se poate înamora de 

logodnica Americii, de amanta 

eternelă, şi acum scânceşte 

pe ruinele imposibilei iubiri? 

Nu va mai dura mult 

până când frumoasa şi distinsa, 

încă foarte frumoasa şi 

foarte distinsa, îl va abandona 

pe prinţul Carpathiei. Iar 

acesta va avea nevoie de 

energia harnicei, dinamicei 

Joan Plowright pentru a sălta 

din nou, din capodoperă în ca- Cornel Ungureanu 

podoperă, spre gloria finală. 

Mai e o poză care se 

găseşte în toate cărţile de istoria 

filmului. Dramaturgul, în faţă, o trage cu un braţ vânjos, pe 

vedetă. El îşi exercită drepturile sale de soţ atotputernic. O 

scoate din mulţimea adoratorilor care a venit să o întâmpine la 

aeroport. Cu o faţă fermă, dramaturgul păşeşte ferm pe pământul 

regelui Lear. N-are de gând să-şi lase soţia în mâinile 

adoratorilor, care ar putea să o devoreze. N-are încredere în ei. 

El, anonimul, e doar soţul Zeiţei. 

Cu faţa de sfinx, marele dramaturg trăieşte această umilinţă: 

aceea de a nu fi decât garda de corp a soţiei sale. 


* 

Cum arată, în acest film catastrofal, Îmblânzitoarea? E 

frumoasa americană, superba şi orfelina, care dansează într-un 

spectacol de revistă. E invitată de prinţ la miezul nopţii. Se îmbată 

şi cade, fericită, jos. Îşi trăieşte starea de semiconştienţă cu 

o fervoare sporită. Îmbătarea nu are nimic strident, căderea în 

somn e firească. Chemaţi să o poarte în dormitor valeţii o ridică 

de-asupra capetelor, ca într-un triumf al realităţii trupeşti. 

Soţia mea de atunci, care era pe jumătate româncă, 

Amelie Muşat, era de părere că, în prima fază, sir Olivier s-a inspirat 

din istoria relaţiilor între Carol al II-lea şi fiul său Mihai. Nu 

am contrazis-o fiindcă suporta greu părerile adverse, dar ce bine 

ar fi fost dacă povestea ar fi avut câteva modele reale! Şi apoi, 

regii României, după câte ştiu, făceau performanţă la capitolul 

feminin. Desigur, Dracula nu este un amant obişnuit, dar este 

şi el capabil de amor. Ce s-ar face Dracula fără frumoasa sa victimă? 

Ideea lui Laurence Olivier de a crea un Dracula care se 

lasă educat de către Femeie mi se pare de zile mari; din păcate, 

în întregime ratată. Vreau să spun că povestea avea nevoie de 

un registru al întrebărilor grave, dar atunci era nevoie de o altă 

actriţă. Ea rămâne doar în poveştile frumoase, inofensive, în 

opereta în care prinţul se retrage în povestea lui iar ea se întoarce 

în povestea ei. Ora de pedagogie erotică va fi fost, probabil, 

utilă: dar nu pentru această poveste. Aici, în Prinţul şi 

dansatoarea nimic nu compromite solemnităţile încoronării. 

Doar, poate, violenţele viitorului rege, dispus să-şi rezolve problemele 

regatului ca-n Shakespeare. Întreruptă prea devreme, 

lecţia erotică a Marilyn-ei avea nevoie de dezvoltări. Dar atunci 

era nevoie de alt film. 

Alt film care se numeşte, sec, Hai să facem dragoste. 

Este un film care îi prieşte. Iar Yves Montand e cu totul altceva 

decât Prinţul Dracula. Este omul cu care ea poate purta dialog; 

bărbatul care ştie să converseze cu ea. Sir Lawrence era un 

actor strălucit, un artist de elită, un aristocrat al scenei. Ea trebuia 

să-i fie pe măsură, adică să joace teatru, să întruchipeze un 

personaj. Marilyn Monroe habar n-avea să joace teatru. Ea ştia 

doar să îşi pună în valoare zâmbetele, surâsul, să predea lecţia 

de amor. Ea trecea din scenă în viaţă şi din viaţă în scenă cu 

acelaşi surâs care ştia că o face mai frumoasă. Purta în filme 

aceleaşi rochii pe care le purta în faţa amanţilor, a soţilor, a posibililor 

tătici-iubiţi. Dincolo de scenă sir habar n-avea cum să 

se poarte cu ea. Yves Montand, care trecuse şi el printr-o copilărie 

mizerabilă, era la curent şi cu psihologia per sonajului şi cu 

felul în care trebuia să se joace cu el. 

(continuare în nr. viitor)

Dan Brudaşcu - Degetele timpului 

Editura Sedan, 2009 

Înnălbit dar nu cânepiu, ci cum se spune pe la noi, dalb, de 

pe coperta unei cărţi de poezie editată de SEDAN, Dan Brudaşcu 

ne arată un chip necunoscut unora, însă al unui scriitor clujean ce 

îşi este, ştiut şi de mine mai ales prin revista „ Cetatea Culturală”, 

ce o cultivă conviv cu un venerabil conjudeţean ( am zis Miron Scorobete) 

şi un cunoscut poet de rară structură sufelteacă, care, nu 

ştiu d ece, îmi aminteşte de regretatul poet tribunist, Negoiţă Irimie. 

Cunoscut mai ales nu prin poesie, ci prin cultură poetică şi un 

anume romantism, altul decât cel al altuia înalt fost clujean, Nicolae 

Prepliceanu, bucureştenizat ...În odinioara tinereţii mele literare, 

aceştia mi-au fost afini pe filiera sufletească ardeleană, desigur pe 

o listă mult mai mare, al cărui răboj era în acea clădire de colţ, o clădire 

boemă, ( Arizona ! ) unde i-am cunoscut şi pe DR Popescu, 

Adrian Popescu, Augustin Buzura, Teohar Mihadaş ( ce mare poet 

aromân !) ...I-am cunoscut, însă unii bag-sama, nu ne mai prea cunosc. 

Ne rămân cărţile dlor, olaltă cu reveriile acelor vârste. 

Prin revistele Steaua, Tribuna, Cetatea Culturală, mai sporadic 

Ecinox, desigur, cât şi prin numeroşi confraţi clujeni de la filiala 

USR, refac acele călătorii acum virtuale, citind ce se scrie la Cluj şi 

în zonă. Nu ştiu cum se face, însă revistele „ cu ştaif” s-au regrupat 

inclusiv estetic şi fortuit ( dar când a fost altfel?) sub umbrela politicului 

( citeşte buget), iar eu care publicam frecvent mai ales în Tribuna, 

mă trezii persona non gratta. 

Desigur, nu port ranchiună, desigur, nu, ...doar la o tristeţe 

am dreptul – măcar aşa, de natură poetică...platonică, cum dixit 

Dan Brudaşcu, evocând Phaidros: adică de nebunia muzelor. Care, 

vezi bine, sunt mai multe pentru noi, însî una în felurimea ei de avataruri, 

şi ea este paradoxal geloasă pe hieraticele proprii întrupări. 

Îi cer scuze poetului Dan Brudaşcu pentru digresiunea aceasta, 

încercând să îmi exprim câteva ideii la cartea de poesie „Degetele 

timpului”, recent dăruită. Sub inspiratul titlu-metaforă, poetul 

clujean„ sedantează” cu onorabilă auto-consecvenţă, nu doar un 

moralist, eseist, editor, traducător şi pare-se un spiritus movens conservator 

– nu blamabil,- ci în sensul de tradionalist cărturăresc, - 

sedantelează, mai bine glumind, în dimensiunea delicată a răbdării 

de a glossa, cum mărturiseşte, timp de vreo 30 de ani, scrierile 

lirice proprii, într-o reuşită antologie reperată la Timp. 

Întocmirea cărţii este structurată pe substanţialitatea afectelor, 

ci nu pe cea a livrescului en vogue. Aşadar el se smulge tentaţiei 

omniprezent azi de a acutiza religiosul, sau dimpotrivă, 

profanul în sensul că le atinge pe ambele, însă prin afinitatea electivă 

( da) cu vegetalul, în interregnul fiinţei, cel „ preluat” din materie, 

din natură, interferând în esoterice contemplări sofianice. 

Aşadar substanţa vie a trăirii proprii, este cea de rezonanţă cu „ 

duhul” şi hierogramele textuale, dincolo de aparentul discurs uneori 

prozomoematic, explicit: deoarece Dan Brudaşcu descrie eseistic 

( poeseic) starea creaţiei şi respinge eboşele sau decalcurile. 

Alegând simbolistica mâinii - degetelor, degetele acestui 

timp al duratei, ne sunt trecute ca o reverie pe claviaturi semantice, 

fiind nu ale scribului, ci ale unui pianist de „ nocturne”, pe arpegii 

aparent moderne, însă de fapt romantic- medievale. Impactul 

biografic, autoreferenţial, este „ sincopat”, sub pretextul auto- indus 

că a „ ajunge poet numai datorită artei,” ci nu fiind înnăscutul, nu din 

tagma celor „ cuprinşi de nebunie”, cum Platon, utopicul Platon, 

duşmanul „ republicii poeţilor” ( ca şi Bacon, Thomas Morus, Campanella 

şi ...Gabriela Melinescu...: Dan Brudaşcu poate este maliţios 

când aduce o scuză ca atare. Cartea lui este un calendar al 

stărilor eminamente lirice, raportări ale sufletului, uneori de o candoare 

juvenilă, ( dar şi de indignată revoltă a lui Juvenal!) ...A celui 

ce spunea că „ indignarea face poesia”. 

Poesia lui Dan Brudaşcu este când vag elegiacă, alteori 

moral- resenentimentară, luând pulsul degradării politicieneşti dintrun 

polis şi mai în degradare, - când romanţioasă, punctând afectele 

inimii empatice, repulsia faţă de orfania mulţimii, ori inserţiile arspoeticii 

ca termometru al ferbilelor stări „ de nebunie, de boală de 

origine divină”. 

Chiar de cronologic jurnalul intimelor decantări în meditaţie 

se perindă în anii mulţi, constat că timpul interior, coordonata lui 

stabilă, este una a filosofie existenţiale şi a raportului id-ului cu timpul. 

Căderea din condiţia antică (...), a poetului în agora de care 

scria o carte de neuitat şi rarul la vedere prieten Al. Cubleşan, este 

a însăşi agorei. Poetul profet, poetul oracular, au devenit desueţi „, 

banale sintagme „ ale „ orgoliului unei fiinţe mistuite de nelinişti, un 

blazon” ....Nobleţea acestui balzon o deplânge fără lamento, Dan 

Brudaşcu, ci mai degrabă s-a înrolat cu literatura confinilor apro- 

POLEMICI CORDIALE 

piaţi, sau chiar de pe alte meridiane, 

în zona mulţimilor lui Le 

Bon...care nici ele nu mai sunt 

demult ale lui Le bon, nici ale lui 

Miron Cosma. 

Remarcabil în context îmi 

pare poemul „ Poezia la români”, 

virulent amar pamflet eludând 

total metafora, pentru că ea este 

caducă în context. ( Vezi şi „ O Eugen Evu 

lume de plastic” ( remember 

Oriana Falacci!), sau „ Rădăcini 

în vânt”, oparabolă a dezrădăcinării 

şi implantului „ dendrologic” în paideuma ......Alte poem memorabil 

este „ Toata morii”, dar şi „ Trenul de noapte”, „ Tempi 

Fugages, „ Trădări” ...Când este diatribic, Dan Brudaşcu răbufneşte 

din vise de adâncime, din ceva ancestral, nu sentenţios, ci de o 

mare tristeţe elegiacă. 

Stilistic, poetului îi repugnă plasticizarea, poate tocmai acea 

aură ce o năluceşte în cazul invocat de Platon, rostirea „ proifetică”, 

oraculară, delfică, Dan Brudaşu este totuşi un pragmatic, unul ce îşi 

ocroteşte prudent misterul perceptiv de profunzime, în halou oniric, 

iată de ce poeziile cărţii sale sunt mai degrabă file de jurnal ale omului 

nebătrânicios, ale omului în fond tandru, ale omului social, însă 

stingherit în pluralitatea comunitară: deloc paradoxal. 

Dacă referirile intimiste, la sentimente esenţiale, abundă, ele 

sunt semnul unei psihologii empatice puternice, manifeste. Tema 

esenţial a cărţii este Condiţia umanului. 

Sentinţa : cunoaşte-te pe tine însuţi. Reflectarea în „ ceilalţi”, 

mai ales în iubirile multe – dar- una – singură, ...,, sunt pregant 

ale confesiunii şi prefigurând ceva sfâşietor, un presimţ al despărţirii, 

acela care latent arde în fiecare, însă mai abrupt, ori mai domol. 

Poesia lui Dan Brudaşcu acuză condiţia omului esenţializată 

în a celui care scrie, a celui care arde mai alb, a celui care urăşte 

cenuşa. Iubirea pentru femeie, cea arhetipală, a originii, este aceea 

din „ Privirea ta”, un poem bine ascuns în simplitatea, dar insunuant 

în parabolă. „ Privirea ta/ ascunde milenii” de-mbrăţişări/ ale şarpelui/ 

din vintrea păcatului/ păstrează cu sfinţenie ( stranie antinomie, 

n!) tăcerea/ şi nu mărturiseşte/ nimănui/ clipele de pierzanie/... 

Opus şi apropiind perspectiva riscant, privirea bărbatului „ 

caută mereu flămândă/ naivă şi încrezătoare” refuzând să accepte 

că totul nu e decât o clipă în care te dărui/ fără a oferi nimic...că, de 

fapt, îmbrăţişarea ( femeii, n) „ e doar un ritual banal/ ...moştenit de 

la curtezanelş ( şi preotesele de la uşa templelor, neh ?), de la curţile 

faraonilor/ sau poate de la gheişele Orientului/ .. 

Această „ orientalizare a femeii de „ acum”, poetul o bănuie 

a fi ceva resuirect, esoterie a reîncarnărilor”, ceea ce poate fi decodat 

din devălmăşia sincretismelor lumii ca ceva absolut ...ştiinţific! 

În fine, constrâns de spaţiu, mă rezum la a mai spune că nu 

îl cred pe Dan Brudaşcu omul, dar îl înţeleg pe poet, când conchide 

că suntem sub spectrul lepădării sinelui..., însă cred în felul său în 

acele „ ascuznse lacrimi” de nepătrunse taine/ ale zefirului de 

vară...” rămâne în urmă-ţi/ nisip cald/ şi oasele albe/ ale Icarilor/ cu 

aripi secerate/...” 

Prin aceea că poetul, el însuşi, colocvial amar cu conştiinţa-i, 

spune splendid- serenic : „ Te lepezi de tine/ fără să ştii măcar/ 

că aripa obosită/ n-a-ncetat să spere / mult visata-i/ întâlnire cu zefirul”.( 

Trădări, pag. 86). Simbolul zefirului revine ca o cheiţă magică 

a stărilor de levitaţie poetică la Dan Brudaşcu. 

Este sentimentul de acalmie metafizică a poesiei sale, desciderea 

spre inefabil a fiinţei ce se smulge corporalităţii ostenite, 

spre a fi resorbită verticale spiralate ...A timpului. 

Dan Brudaşcu rotunjeşte corolarul cu o întrezărire în abisalul 

unui interior de „ antimemorie”- 

Un fel de încăpere – sub-piramidală- ( ca semnificat ), cu 

spectrale iconerii stihiale, încremenite în timp- netimp..., unde „ prin 

cotloane nu mai găsesc nici urmă/ de trecerea ta/ pierdută-i fi oare/ 

de neînchipuite genuni ! ? 

Iată o memorie aprocrifă a subcortexului labirinthic, unde susură 

neinvocat apele uitării Lethe, altfel vindecătoare . „ Degtele 

timpului” este o carte de citit şi de recitit . 

Decât numeroase şi desubstanţializate, cărţile de poesie de 

acest fel îndelung elaborate”, ( sau trăite), sunt mai de dorit, şi autorului, 

şi cititorului. 

www.oglindaliterara.ro 4353

ÎNTÂMPINĂRI NECESARE 

Adrian Marino, Scrisori din cetatea 

cu trei turnuri 

(Craiova, Editura Aius PrintEd, Colecţia „Rotonde“, 2006) 

Bucurându-se de o prefaţă 

semnată de Paul Aretzu, volumul de 

Scrisori din cetatea cu trei turnuri, ce însumează 

o corespondenţă a hermeneutului 

clujean Adrian Marino, 

completează literatura română epistolară, 

mergând pe linia altor volume de 

acest gen: Roman epistolar al lui I. Negoiţescu 

şi Radu Stanca, Traversarea 

cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu 

cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, 

Mariana Şora sau Dialog epistolar al lui 

Mircea Zaciu şi Ion Brad. 

Deoarece criticul şi istoricul literar 

craiovean Constantin M. Popa 

avea nevoie de diferite materiale necesare 

lucrului la o carte despre Adrian 

Marino, s-a iniţiat un schimb epistolar 

între cei doi, cu o ritmicitate aleatorie, 

schimb ce a durat de la 3 aug. 1990 

până la 5 ian. 2005 şi a însumat 70 de 

texte. Scrisorile date publicităţii aparţin 

exclusiv lui Adrian Marino, nefiind incluse 

în volum scrisorile-răspuns ale 

celor cărora le-au fost adresate: Constantin 

M. Popa şi directorul Editurii 

Aius PrintEd, Nicolae Marinescu. Unele 

dintre ele sunt lapidare, dar evidenţiază 

evoluţia relaţiilor dintre Adrian Marino şi 

Constantin M. Popa, precum şi – lucrul 

cel mai important – „radiografia“ psihologiei 

marelui nostru teoretician în ultimii 

săi 15 ani de viaţă. Aceeaşi 

tonalitate a confesiunii o regăsim şi întrun 

volum anterior, Al treilea discurs. 

Cultură, ideologie şi politică în România. 

Adrian Marino în dialog cu Sorin 

Antohi. Pentru mănunchiul scrisorilor 

de faţă a fost ales acest titlu, întrucât, 

credem, el se poate raporta la vechea 

stemă a Clujului, unde figurează trei turnuri, 

oraş în care fostul deţinut politic, 

obligat să suporte şi privaţiunile domiciliului 

forţat din Bărăgan, şi-a petrecut 

o mare parte din viaţă. 

La iniţiativa lui Constantin M. 

Popa de a scrie Hermeneutica lui 

Adrian Marino, ideologul îl atenţionează 

cu scepticism: „Puţini sunt familiarizaţi 

cu noile concepte. Şi mai puţini cu 

ideea studiilor, mai mult sau mai puţin 

monografice, despre autori în viaţă. Ne 

asumăm, deci, şi dvs. şi... eu, riscuri 

mari“ (8 / 7 / 93). Scrisorile dezvăluie 

„atelierul intelectual“ al unor lucrări ale 

lui Adrian Marino (Biografia ideii de literatură, 

Pentru Europa. Integrarea României. 

Aspecte ideologice şi culturale), 

4354 

revelează atitudinea critică a comparatistului 

nostru faţă de postmodernism, 

pe care îl vede doar ca pe o „sincronizare 

mecanică la un concept occidental 

de actualitate“ (21 mai 1999). 

Aşezate diacronic, scrisorile sunt însoţite 

de fotografii în care este imortalizat 

chipul lui Adrian Marino, precum şi de 

manuscrise fotocopiate ale câtorva scrisori. 

În unele dintre ele, autorul face, în 

mod punctual, metodic, precizări referitoare 

la materialul ce urma să fie studiat 

de Constantin M. Popa, precum şi 

diferite explicaţii pe care considera că 

trebuie să le dea exegetului său (exemplu: 

precizările şi explicaţiile referitoare 

la orientările sale intelectuale din scrisoarea 

3 / 8 / 90). 

Despre lucrarea apărută sub 

semnătura lui Constantin M. Popa, hermeneutul 

scria în epistola din 19 / 10 / 

93: „cartea dv., pe care o consider, în 

primul rând, ca un act de pionierat, ca 

să nu spun de «avangardă». [...] În definitiv, 

este prima carte, la noi, despre 

un critic în viaţă şi această... «clasicizare»» 

(prematură) riscă să provoace 

gelozii, controverse“ (p. 18). Şi iată că 

Adrian Marino avusese dreptate când 

prezisese iritarea unor critici din România: 

„Un scriitor clujean – Alexandru 

Vlad – face (sub pseudonim) o recenzie 

negativă la «Hermeneutica...» dv. 

Eu, dacă vă amintiţi, v-am prevenit loial. 

Astfel de cărţi irită de la un capăt la altul 

«viaţa literară»: ierarhii, valori în circulaţie, 

sistemul de relaţii etc. Sunt cărţi 

care sparg o deprindere“ (p. 24). În 

schimb observă că la München cartea 

în discuţie a fost mai bine înţeleasă 

(fiind recenzată de Titu Popescu), iar în 

limba italiană a fost tradusă Hermeneutica 

ideii de literatură, în Introdutione 

fiind citată şi lucrarea lui Constantin M. 

Popa. 

La fel ca în jurnalele sale de 

călătorii de studiu, autorul Hermeneuticii 

lui Mircea Eliade precizează că nu se 

consideră critic literar, ci critic de idei. 

Scrisorile sale dezvăluie colaborarea sa 

publicistică la revista „Mozaic“, aprecierile 

sale făcute atât unor critici şi eseişti 

valoroşi (cum ar fi profesorul universitar 

ieşean Alexandru Călinescu), cât şi 

unor reviste din ţară („Echinox“, „Apostrof“, 

„Mozaic“, „Carnet literar“, „Continent“): 

„Policentrismul cultural şi critic 

începe să devină o realitate“ (p. 66). În 


scrisoarea 

din 3 dec 

e m b r i e 

2000, autorulDicţiona- 

Elena Mândrilă 

rului de idei 

literare îşi 

exprimă indignarea datorată faptului că 

nu mai apăruse nicio recenzie în „Mozaic“ 

despre democraţie, drepturile 

omului şi integrarea europeană, deşi se 

publicaseră multe cărţi în România pe 

aceste teme. 

Istoricul, criticul şi teoreticianul 

literar Adrian Marino, spre nedumerirea 

multor oameni de cultură, a refuzat să 

fie în Academia Română, după cum însuşi 

mărturiseşte în volumul la care mă 

refer în această recenzie: „Posturi, poziţii 

(Academie, ambasade etc.) au fost 

refuzate sistematic“ (p. 70). În alte rânduri 

scrie despre sine: „Mă simt efectiv 

străin de această cultură – ţară comunizată 

în care m-am făcut tolerat cum 

am putut (comparatism, teorie literară, 

critica ideilor literare etc.). Dar eu sunt 

altceva. Doar cărţile de după 1998 mă 

exprimă cu adevărat, deşi nu-mi reneg 

întreaga activitate anterioară. Lucrez, 

cât pot, la o carte de ideologie militantă 

(e vocaţia mea, să spunem), Cenzură 

şi libertate în România“ (pp. 72–73). 

Din cauza înrăutăţirii stării de sănătate 

a lui Adrian Marino, în perioada 2003– 

2005 schimbul epistolar se răreşte. 

Publicând scrisorile lui Adrian 

Marino, Editura Aius PrintEd a completat 

imaginea hermenutului român, demonstrând 

coerenţa preocupărilor 

acestuia, deoarece oricine a parcurs 

¡Ole!España!, Carnete europene, Evadări 

în lumea liberă, Prezenţe româneşti 

şi realităţi europene îl regăseşte 

pe autor şi îl descoperă constant faţă 

de sine însuşi, faţă de activitatea sa ştiinţifică 

şi culturală, deoarece, după cum 

bine se ştie, Adrian Marino şi-a dedicat 

ultima parte a vieţii ideii de integrare a 

României în Uniunea Europeană. Dincolo 

de epistolar, dincolo de caracterul 

de dialog... monologat, cu accentul pus 

pe expeditor, Scrisorile din cetatea cu 

trei turnuri au totuşi o coerenţă a lor, o 

unitate interioară şi o structură ce denotă 

o colocvială destindere, un stil ataşant-evocator, 

de o mare combustie 

interioară a reflecţiei critice emise de un 

mare european al nostru.

Oana Dugan 

Paştele creştin este chintesenţa tuturor religiilor şi ideilor 

filosofice theogonice prin faptul că Învierea lui Christos constituie 

mărturia însăşi a mişcărilor macrocosmice în plan microcosmic. 

Perioada de pregătire a Paştelui, de 7 x 7 zile (patruzeci 

şi nouă de cicluri evolutive) nu este altceva decât o reflectare a 

intervalelor cosmice care plămădesc un eveniment marcant în 

cadrul evoluţiei universale. Astfel, postul se constituie într-o perioadă 

de pregătire a corpurilor subtile ale omului pentru Marele 

Moment care va fi Învierea, iar aceasta simbolizează 

renaşterea într-o formă de conştiinţă superioară, acel „trup de 

slavă”, parte integrantă şi substitutivă a Universului, ce într-o 

bună „zi” va constitui esenţa însăşi a mişcării şi existenţei acestuia, 

cu alte cuvinte va constitui Divinitatea. 

Postul, prin toate formele pe care le îmbracă, presupune 

curăţirea şi sporirea luminii sufletului întru vindecarea sau sănătoasa 

existenţă a spiritului. Menirea postului este aceea de a 

lumina, de a purifica toate straturile componente ale Sufletului 

pentru a permite permeabilitatea şi comunicarea între ele. (v. L. 

Blaga: „Eu, cu lumina mea sporesc a lumii taină”). Această vibrare 

la unison a straturilor sufleteşti ce se realizează prin post 

şi, evident, prin rugăciune, (postul este etapa pregătitoare, rugăciunea 

este etapa dinamizantă), culminează în momentul Învierii 

cu identificarea şi contopirea cu Divinitatea în „trup de 

slavă”, cu alte cuvinte se doreşte o etapă de pregătire a unui 

corp vibratoriu de a „oscila” pe frecvenţe de undă superioare. 

În plan microcosmic, Paştele creştin reprezintă pregătirea 

trecerii „scânteii de Divinitate”, dintr-o formă inferioară de 

evoluţie, într-una superioară. 

Din punct de vedere macrocosmic, Paştele creştin cu al 

său moment culminant – Învierea – este simbolul acelui moment 

de evoluţie pe scara multiversurilor, ce redă Entităţii Procreatoare 

acea fărâmă desprinsă din ea cu scopul vădit de a 

Se spori. 

Christos reînviat este o entitate energetică purificată, curăţată, 

ajunsă într-un moment al evoluţiei ce-i permite reunirea 

cu Întregul din care s-a desprins. Putem afirma cu toată convingerea 

că trupul de slavă al lui Christos din Înviere este sinonimul 

perfect al eminescianului: „Pe mine, mie redă-mă.” Cu 

alte cuvinte, pe mine (Christos-Dumnezeu), mie (Dumnezeu), 

redă-Mă. 

Astfel, prin mine (Christos), pe care m-ai purificat prin 

Destin, mă reîntorc (mă redau), la Mine, sporit, îmbogăţit, capabil 

de a perpetua la nesfârşit existenţa multiversurilor. 

Conform acestei paradigme se poate spune că Învierea 

reprezintă reintegrarea sâmburelui de spirit în Lumea din care 

s-a desprins, dar la un nivel de conştiinţă „îmbunătăţit”, superior 

momentului desprinderii. 

NARCISISM ŞI 

ANTICALOFILIE 

ESEU 

Pădurea – spaţiu 

al tenebrelor; labirint iniţiatic; 

respiraţia pământului; 

imense tuburi polifone; 

Fântâna – oglindă în tremur 

a chipului ‚înclinat’ şi 

‚declinat’ ; reflexie celestă 

(uraniană); joc rotund, lichid 

vital – potolire istovitoare; 

chemare perfidă; 

stele lichefiate care te îndeamnă 

să le atingi; adâncimi 

astrale. 

‚Narcis’ – replică 

bucolică (campestră) a 

cântăreţului din fluier, En- Viorel Avram 

dymion (semnul poeziei); 

personaj mitic, tragic. Adorat 

de nimfa Eco (postumă a lui Eminescu), o refuză, şi ea 

îşi pune capăt zilelor (subiect de tragedie). Mâhnit de neîmplinire, 

se stinge de durere, iar în lichidul sacrificial apare o 

floare onomastică – narcisa. 

Pe Brâncuşi l-a impresionat şi inspirat această trinitate 

simbolică – pădure – fântână – Narcis, regăsită mai 

ales in beletristică. Alte întruchipări: hamadriade, iele şi 

Pann, zeul orb al naturii revitalizate, completează alte câteva 

personaje mitice. 

Primul proiect este ‚Fântâna lui Haret’ (izvorul cunoaşterii 

prin cultură), în care a văzut chipul tremurat al lui 

‚Narcis’ (1909) apoi s-a întors la izvoare ‚Fântâna lui Narcis’ 

– traseul artistic de la tradiţionalism (fântâna arhaică, gorjenească) 

la modernism – limbajul sugerat al formelor. 

‚Narcis’ şi ‚Capul lui Narcis’, în pofida instrumentelor 

diferite de experimentare, sunt contemporane ‚Cuminţeniei…’ 

şi expuse la ‚Muzeul de artă’ din Paris. Chipul 

aminteşte de ‚Supliciul’ (1906) sau de cele 12 ‚Capete’ de 

copil, imortalizate în materiale diferite – lemn, bronz, marmură, 

care se aseamănă nepermis, trădând criza de diversitate, 

de moment, a artistului, în căutarea unor forme 

inedite. ‚Narcis’ se priveşte ‚înclinat’ şi ‚declinat’, în oglinda 

apei, prin ochii săi dilataţi, exorbitaţi, dând impresia că 

drama ce va urma, va încăpea greu în nişte priviri normale, 

clasice. Gândul sinucigaş face ca ochii sa-i pară a ieşi din 

matcă, îngroziţi. 

Narcisismul în literatură este o stare de spirit uşor 

peiorativă, o calofilie modernă, contemplaţie idolatră intr-o 

oglindă ce reflectă uneori identităţi subiective, dar mai ales 

obiective, de la jocul ‚prim’ – barbian (realitate, contingent), 

la cel ‚secund’ – produsul artistic purificat. Legendarul Narcis 

îşi contemplă blândeţea în apă – oglindă, similar ‚cirezilor 

agreste’ (barbiene) reflectate torsionat în ‚grupuri de apă’ 

, dând ideea de imagine purificată, esenţializată, ruptă de 

contingentul banal şi impur – în fond idealul estetic al suprarealiştilor. 

Literatura, artele în general, nu copiază realitatea, 

ci o re-creează, conform unui ideal estetic personal 

sau subordonată unei doctrine (curent literar sau cultural). 

Fiecare artist are o lume a lui, particulară, o realitate proprie, 

mai apropiată sau mai îndepărtată de original, de prototip 

(‚Înclinaţie’ şi ‚Declinaţie’). 

Capul lui Narcis – în cele două variante (ipostaze) 

oferă imaginea oglindită a frunţii, a creştetului, iar gestul 

contemplării în aplecare, parcă se sprijină pe ochii încruntaţi 

şi disproporţionaţi faţă de dimensiunea capului. Aceşti 

ochi mari, expresivi îşi pot găsi identitatea în ‚Cicladele’ neoliticului, 

în arta feudală şi universală, pictura arhaică (minoră) 

sau în bucoavnele iconografice ale începuturilor de 

cultură. 


PROZA 

Dimineaţa îşi încerca unghia în şindrila casei lui Straton. Uliţa, obosită 

ca un animal care a tras la jug toată noaptea, scotea aburi printre 

resteiele gardurilor. Satul începea să geamă, să tuşească, să 

strănute, ca un om care se trezeşte dintr-un somn greu. Casele cîrpite 

cu lut prindeau o poleială nouă, care le făcea mai fercheşe. Pe 

uşile scunde, oamenii începeau să iasă ca nişte şoareci de cîmp, 

goniţi de moleşeala şi răcoarea odăilor care deveniseră mai reci 

peste noapte. Animalele intrară în corul satului cu putere, cerînduşi 

dreptul la răsfăţ şi hrană 

. Mai tăcute se arătau vilele „italienilor” în care rămăseseră 

bătrînii să păzească fudulia odraslelor care veneau o dată pe 

an, tulburînd tihna satului mai mult cu claxoanele decît cu zgomotul 

maşinilor. Bărbaţii îl făceau de ruşine pe Diblă, crîşmarul cu faţa 

ca o fleică crudă, care aduna datoriile celor rămaşi, scoţîndu-şi pîrleala 

din ifosele „italienilor”. Listele datornicilor erau umflate cu neruşinare, 

dar cine să se mai pună pentru un milion-două! Mai 

tăbîrceau din maşini sticle ochioase pe care le trînteau pe tejghea 

: 

Neam de neamul vostru n-a băut aşa ceva! Ia, moş Achim, ia că 

este de unde! 

Moşul trăgea un gît din băutura dulceagă, cu gust de pere stricate 

şi mulţumea fără tragere de inimă : 

Să trăieşti, Marine! Mde, nu-i rea… 

Marin îl privea chiorîş pentru lauda calică şi - i întorcea spatele. 

Diblă, slugarnic, gata să fie de acord şi că nevastă-sa e 

curvă, cum îl convingeau uneori cei mai încălziţi, vămuia cu nădejde 

paharele celor răpuşi de băutură, storcînd la dos, în sticle străine, 

zeama adusă de pe la vămile cu duty – free, prin care trecuseră 

„italienii”. 

Ştii, Calistrate, bătrînul a avut probleme cu vicele pentru impozit, 

spunea că tu 

nu ai declarat nu’ş ce venit de pe pămînt, că tarlaua aia din Fandolica 

este a ta, da’ l-am potolit eu, ştii că nu-l las la nevoie… 

- Bine, mă Diblă, nu rămîn eu dator, hai că avem timp să 

facem socoteala, acum mai dă una din aia şi gata, că vine Ajunul 

peste noi! Crîşmarul se agita mai cu rost, mai fără rost, dornic să-i 

vadă mulţumiţi pe noii clienţi. Îi ştia de cînd se născuseră, pe unii îi 

şi ajutase la nevoie. Înţărcaseră cu drojdie bălaie, stătută pe hoaspă, 

şi acum veniseră cu gura plină de cuvinte ciudate pe care le 

aruncau de la unul la altul ca pe nişte popice. Nu le mai plăcea trăscăul 

stors de două ori din aburul prunilor de pe dealurile din jur; 

peste coaja lor veche de ţărani dăduseră cu alifie de trai bun, pentru 

cei care nu trecuseră de rohatca cea nouă de la Lukoil, de unde 

începea altă lume, despre care se spunea că e aidoma cu aceea de 

la televizor. Nu avea nimeni ce să le facă. Primarul şi consilierii se 

înghesuiau în jurul lor cu întrebări despre minunile printre care 

trăiau ei, acolo în Italia, despre „colegii” lor, primari şi consilieri 

străini, cu care se băteau pe burtă fără să-i cunoască, toate la tejgheaua 

lui Diblă, care avea udătură pentru fiecare gîtlej. 

De unul singur se temeau – vorba vine se temeau – popa 

Păstrăguş, albit print 

săteni, unde ajunsese cu părul corb, şi-l schimbase fără să ştie 

cînd, în unul sur şi cîlţos. 

Popa rămăsese la fel de uscat, ca şi cum nu s-ar fi prins 

de el nici prescura! Babele cîrteau că e semn de calicie şi face satul 

de rîs, vezi că popa Maxim de la Văleni are o burtă aprigă, iar obrajii 

stau să crape de întinşi şi lucioşi. Da’ glasul? Păi cînd detună 

acela o dată în strană, zici că se despică stîlpii ca la Ierihon! Popa 

Păstrăguş abia se aude din primele rînduri, unde se înghesuie săi 

culeagă vorbele de pe buze, babele şi moşnegii cu auzul toacă, 

aceia care aud mai degrabă cuvintele de dincolo, decît pe cele de 

aici 

Aerul de sfînt al popii, mai curînd privirea care trecea prin 

ei, căutîndu-le vorbele şi gîndurile nemărturisite, îi făcea pe „italieni” 

să se oprească din drum şi să facă fără voie un pas în spate, aşteptînd 

să treacă întîi părintele, cu sufletul al gură, gata să primească 

dojana spusă sau rămasă în priviri. Popa Păstrăguş îi înţelegea. 

Văzuse calicia făcînd pui şi sporind cu fiecare plod pe care îl băgase 

în scăldătoare. 

Tăcut şi supus pînă la schimbarea din ‚89, ceva mai ajuns 

decît ceilalţi cu grădina, livada şi stupina unde îl găseai mai tot timpul, 

trecuse cu bine şi încercarea cea nouă, cînd ieşiseră oamenii 

cu strigăte şi sudalme pe uliţă să schimbe tot, să ia tot. Veniseră de 

la oraş ca să-i „consilieze” cînd cu împărţirea pămîntului. 

„Exact ca înainte” – gîndise popa, privind cum se uitau ţăranii 

în gura celor de la „judeţ” ca la sfintele moaşte. Făcuseră cei 

din sat ce voiseră, mai mult stîrniţi de ai lui Stărică, neam de putu- 

4356 

roşi care nu făcuseră bătături la 

mîni vreodată. Au dărîmat tot şi 

au lăsat pîrloagă. Au scos via şi 

au pus păpuşoi, după care au 

urmat doi ani de secetă şi orătăniile 

căutau degeaba scursura 

de sub coşere. 

Diblă îşi freca mîinile 

cu ochii sticlind, pentru că în butoaiele 

uscate de nefolosire, sătenii 

puneau murături, dar vin 

ba. Cîte ceva a mai scăpat. I-a 

sfătuit popa să nu pună pe foc 

pomii din livadă, mai ales că 

erau chiar lîngă casa parohială, 

şi, mai de ruşine, mai de gura lui, 

copacii au mai trăit o vreme. Emil Talpalaru 

Pînă cînd au venit unii şi alţii cu 

hîrtii de la prefectură şi şi-a luat 

fiecare ce a avut. Au primit pămîntul 

şi s-au scărpinat în cap. Cu ce să ari? Să pui nevasta la jug? 

Totul era din ce în ce mai scump, iar ţăranii au început să se lase 

păgubaşi, trăgînd mai mult pe la Diblă decît pe la cîmp. Atunci a dat 

molima plecării la lucru. Mucoşii satului se măriseră şi simţeau lipsa 

banului, iar bătrînii nu aveau în chimir decît sfaturi. Începutul l-a 

făcut Titi al lui Zavate, căruia îi aranjase ceva un văr de la tîrg, care 

fusese deja dincolo. După Titi au dat năvală şi ceilalţi, încît, la un 

ajun de Crăciun, s-a trezit popa cu jumătate din biserică goală. Nui 

vorbă că acum avea de două ori mai mult de lucru cu cei rămaşi, 

care îl călcau şi la miez de noapte să se destăinuie, să-şi spună temerile 

cu cei plecaţi, să descînte ce vedeau ori auzeau pe la televizor. 

„Oare nu l-or fi prins şi pe Gicu la furat din bancomat, că am 

văzut pe unul care semăna ca două picături cu el?” Îi lămurea popa 

cît se pricepea şi el, desluşindu-le spinoasele căi ale traiului occidental. 

Bătrînii sprijineau stîlpii caselor triste, socotind bătăile clopotului 

din adînc, cu care îşi potriveau paşii spre măgura spuzită 

de cruci. A început să vină şi belşugul. Mai întîi şi-a surpat coşmelia 

Boboc, care prinsese ceva cheag cu meseria lui de şofer, şi sau 

ridicat zidurile unei case ciudate, pe care o numea „vilă”. Apoi 

alta şi alta, sugrumînd maidanul din care mai rămăsese un petic 

prăpădit, ameninţat şi acela să devină un garaj. Casa popii rămăsese 

cu timpul una dintre puţinele care se încăpăţînau să-şi ducă 

haina bătrînească dintr-un alt timp, din ce în ce mai îndepărtat de 

cel al lui alde Boboc ori Tilincă. Lumile se ciocneau şi ele, ca două 

bile de culori diferite, de-a lungul şi de-a latul satului mirat. Moşnegii, 

din ce în ce mai descumpăniţi de noua înţelepciune şi siguranţă 

a odraslelor, mimau cum puteau şi ei că înţeleg cîte ceva şi se 

supun schimbărilor. Cu toată dragostea pentru copii, trăiau mai agitaţi 

decît s-ar fi cuvenit pentru puţinele zile pe care le petreceau de 

sărbători cu ei şi oftau uşuraţi, fără să aibă curajul să o recunoască, 

în momentul plecării la muncă dincolo. Un timp, laudele şi noutăţile 

umpleau serile fără şir în care se destăinuiau unul altuia, cu graba 

de a scăpa de o povară prea mare. După care intrau din nou în 

spaţiul acela fără timp din care îi mai scotea popa Păstrăguş. Pătrunşi 

de o grabă a lepădării de acele ciudăţenii care le intrau în 

viaţă fără voia lor, băteau din ce în ce mai des uliţa către biserică, 

uşurîndu-şi cugetul în aerul proaspăt şi cunoscut din preajma zidurilor. 

Popa fusese nevoit să stea cu nasul în ziare şi să mai păcătuiască 

şi în faţa televizorului, care altminteri stătea întunecat cu 

săptămînile, pentru răspunsurile pe care trebuia să le dea la întrebările 

care nu aveau nimic de-a face cu cele sfinte. Trecuţi binişor 

de cincizeci, primarul şi ai lui, îi dădeau tîrcoale atunci cînd se pregăteau 

să fie înghesuiţi de-a valma în sala de clasă, unde ştampilau 

aceleaşi hîrtii, nedumeriţi că nu găsesc numele lui Iliescu. Nu 

avea nimic să le reproşeze popa Păstrăguş. Nici nu aveai pe cine 

alege, aşa că primarul, finul, cumătrul şi cele cîteva cimotii umpleau 

clădirea primăriei, unde singura schimbare fusese cea a lui moş 

Toma care fusese pensionat, dar care venea şi acum, în fiecare zi 

la program, că altceva ce să facă? Babă nu mai avea, copiii erau 

prin Constanţa despre care ştia doar că e tare departe şi trebuie să 

schimbi vreo trei trenuri pînă acolo. 

Amiaza îşi juca mărgelele galbene în geamurile casei. 

Popa ieşise la treburile lui care nu se urneau din tipic. Rar trecea pe 

la prăvălia botezată „Market” a unuia de la tîrg, cuvînt căruia nu-i dăduse 

de capăt. Suna a nume străin, şi oamenii presupuneau că 

aşa trebuie să-l fi chemat pe proprietar. Nu mergea la „market” pentru 

că avea cam tot ce-i trebuia în curte, iar nevoile îi erau puţine şi 

simple. Nu se împăca nici cu noile candele încinse cu metal lucitor, 

ori cu lumînările ochioase pe care le aduceau „italienii” de sărbători. 



Limba principal instrument de disipare a politicului 

(La révolution introuvable) 

ESEU 

„Oriunde a domnit, totalitarismul a început prin a distruge însăşi 

esenţa omului” i . Impus României prin forţa armatelor de ocupaţie, 

totalitarismul marxist-leninist nu putea – şi nici nu intenţiona – 

să revoluţioneze ceva. Cu atât mai puţin în cultură şi artă sau în literatură. 

Obiectivele sale fuseseră – încă de la început – circumscrise 

către cu totul alte zone de interes căci … „gnoza marxistă, convertită 

în religie de stat, urmărea exercitarea unui control total.” ii Similar cu 

tot ceea ce avea să se petreacă şi în celelalte regimuri comuniste totalitare, 

comunismul românesc iniţia, încă de la începutul instaurării 

lui, o brutală şi aberantă acţiune de distrugere sistematică a culturii, 

de întunecare definitivă a istoriei, miturilor, artei, a credinţelor şi în general 

a întregii spiritualităţi, adică a acelor elemente constitutive şi 

determinante, singurele care despart civilizaţia de barbarie. Dar nici 

agresivitatea şi nici aroganţa specifică celor ce se pretindeau unici 

purtători ai progresului, nici teroarea sălbatică declanşată încă din 

primii ani, nu reuşeau să atenueze endemica spaimă a dictaturii faţă 

de inexprimabilul şi ireprezentabilul adăpostit în enigmatica fiinţă 

umană, faţă de acel misterios „ceva” care continua să subziste ca un 

inalienabil al libertăţii, în eminenţa faptelor spiritului, altfel spus, ale 

culturii şi artei. Eliminarea socială – şi chiar fizică – a intelectualilor 

părea insuficientă. Drept pentru care acerba luptă de clasă avea să 

inunde întregul corp al societăţii româneşti inoculând mortala toxină 

a ideologiei marxist-leniniste. 

Marxismul - concluzionase la vremea lui Karl Popper – în concordanţă 

deplină cu teza ce-l fundamentează (capitalismul nu poate fi reformat, 

ci doar distrus!) a fost dintotdeauna lipsit de orice componentă 

constructivă. Într-adevăr, potenţialul său distructiv va depăşi cele mai 

catastrofice previziuni! Pe temeiurile pretinsului concept al claselor 

antagonice, în relaţiile interumane este impusă vigilenţa (orwellian 

pânditoare a) gândirii şi atitudinii revoluţionare; adică delaţiunile, violenţa 

şi ura viscerală. Prin urmare aşa-zisul „discurs revoluţionar” nu 

va fi altceva decât o penibilă colecţie de invective grosiere şi exprimări 

înveninate, îndemnând la violenţă şi ură, la demascare, la înfierări, 

şi la o insaţiabilă obsesie a stârpirii duşmanilor poporului. De 

unde şi sentimentul de coşmar şi nebunie ce va cuprinde nu numai 

societatea, ci şi întregul partid, pentru că până la urmă, nimeni nu 

avea cum să ajungă la înţelegerea - de altfel a unor inexistente raţiuni 

– pe care se dorea întemeierea acţiunilor „imensei maşini de zdrobit 

şi ucis”. i 

Neostoita agitaţie şi „vigilenţă revoluţionară” vor tulbura şi 

vor distruge cultura, artele, ştiinţa, învăţământul. „Toxicitatea” discursului 

comunist – depăşind toate limitele suportabilului – instaura o 

generalizată stare de suspiciuni paranoide, nesfârşite confruntări şi 

violenţe, cuvintele de ordine fiind: strategie, tactică, luptă, fronturi, bătălii, 

atacuri, pacea ca obiect al unei lupte (luptăm pentru pace!), cultură 

duşmană (!?), idei duşmănoase, putrefacţia poeziei, poezia 

putrefacţiei, toate ilustrând cât se poate de limpede esenţa distructivă 

a marxist-leninismului. Astfel s-a conturat – din ce în ce mai limpede 

– una dintre cele mai importante instituţii ale totalitarismului: limba de 

lemn. Considerată din perspectiva potenţialităţilor ei de acţiune, 

avem de-a face cu un logocid (Sorin Antohi), un produs perfect „elaborat” 

al totalitarismului de tip sovietic. Vorbim prin urmare despre o 

armă difuză, creată în scopul parazitării conştiinţei cu morbul antiuman 

al urii, terorii şi crimei. Este instrumentul prin care se va fi reuşit 

disiparea totală a politicului din viaţa a milioane de oameni. Rezultă 

că ar fi simplist - şi profund eronat - să o tratăm ca pe un fenomen de 

stilistică, ori deviaţie(!?) stilistică! S-ar eluda tocmai esenţialul. Şi apoi 

– are dreptate Françoise Thom - ar fi „aproape comic să se vorbească 

de stil în legătură cu limba de lemn. Dacă privim stilul ca o 

marcă personală a fiecărui individ asupra limbii, atunci putem să caracterizăm 

cu uşurinţă discursul comunist ca un non-stil. Nici o lucrare, 

nici un articol redactat în limba de lemn nu-şi trădează autorul, 

cu excepţia poate a unor opere de Stalin şi Lenin. O armată de redactori 

veghează să lustruiască fiecare text, să facă să se respecte 

fiecare detaliu al stilului limbii de lemn./…./ Se instaurează o manieră 

de a scrie cu adevărat colectivă, oricare ar fi subiectul tratat.” v Percepută 

doar ca o „afacere de stil” limba de lemn n-ar fi decât un fenomen 

neinteresant - şi chiar total inutil - atâta vreme cât nu vom 

distinge în el un element deosebit de semnificativ pentru analiza unui 

anume sistem politic. (v. Sorin Antohi, prefaţa la vol. Limba de lemn, 

semnat de Françoise Thom). 

Potrivit lui Alain Besançon ideologia sovietică apărea ca 

„un animal necunoscut care n-a fost niciodată clasat sau descris, care 

a stupefiat secolul nostru, aşa cum aztecii au putut fi stupefiaţi de 

calul conchistadorului”. v ). „…Ideologia viza legitimarea autorităţii ordinii 

şi a puterii (…) în sensul de stabilire a unui raport ierarhic între 

guvernanţi şi guvernaţi” 

www.oglindaliterara.ro 4357 

vi . Din 

acest punct de vedere devin edificatoare 

acele consideraţii, aparţinând 

lui Max Weber, cu referire 

la noţiunile de ordine (Ordnung) 

şi dominaţie (Herrschaft). Prin ele 

se face vizibil faptul că ideologia 

survine tocmai în breşa dintre 

pretenţiile de legitimitate ale unui 

sistem autoritar şi răspunsul 

concretizat în încrederea reală ce 

i se acordă. vi În acest sens vor fi 

mobilizate şi sistemele simbolice 

şi – în principal – expresia concentrată a retoricii lor, altfel spus, limba 

de lemn, ca inginerie destinată şi capabilă să inducă alienarea. Prin 

ea - şi prin componentele al căror vehicul se vădeşte a fi – deci prin 

ideologie şi teroare (depăşind orice raţionalitate), prin manipulare 

concertată a memoriei şi a uitării, deţinătorii puteriii dobândesc atât 

instrumentul perfect cât şi strategiile adecvate unor asemenea „înfăptuiri”. 

În acest moment al expunerii devine imperios necesar să 

vorbim despre ideologie. 

Tot Alain Besançon observa: „În Scrisoare către conducătorii 

Uniunii Sovietice, Soljeniţîn revine, aproape în fiecare pagină, 

asupra unei noţiuni care nu este clară, dar care este inevitabilă şi de 

care se loveşte fără voia lui: ideologia. Ea ocupă, atât ca noţiune cât 

şi ca realitate locul central. Cu un spirit de decizie pe care nu-l aveau 

înaintaşii săi, nici chiar Zamiatin sau Orwell, el ţine cu fermitate la 

această intuiţie: că esenţa regimului sovietic, invariabilă după 7 

noiembrie 1917, nu este etatizarea mijloacelor de producţie, nici birocraţia, 

nici noua clasă, nici chiar partidul, nici - în general - o structură 

economică şi socială, nici o structură politică, ci o credinţă de un 

anume tip, ideologia, care, la ora actuală, nu mai este fără îndoială 

chiar o credinţă ci, pentru a vorbi în termenii în mod intenţionat cei 

mai vagi, o formaţiune mentală. Aceasta este instalată de el în centrul 

strategic al lumii comuniste.” x Dezvoltând ideea şi într-o notă de 

subsol, Alain Besançon sublinia şi faptul că, după luarea puterii, ideologia 

înceta să mai fie o credinţă şi că ea de altfel nici nu era eficace 

decât cu condiţia de a nu fi crezută, „ea fiind o credinţă în care nu se 

crede”!... Şi - din nou - îl citează pe Soljeniţîn care mărturisea: „Doar 

constrânşi şi forţaţi ne prefacem (a crede)”. De unde implacabil se 

impunea şi concluzia: ”Simularea credinţei este distructivă pentru spirit 

şi astfel se împlineşte un obiectiv al ideologiei.” x 

Şi Alain Besançon se arată preocupat să răspundă obsesivelor 

întrebări cu privire la ce este ideologia: „Este marxism-leninismul 

aşa cum este el predat copiilor, studenţilor, cadrelor, întregii lumi. 

Cenzura şi poliţia veghează ca nimic să nu intre public în contradicţie 

cu ea. Ideologia se confundă cu totalitatea cărţilor de filozofie, istorie, 

economie. Ea controlează, indirect, totalitatea literaturii şi artelor frumoase. 

Are dreptul să supravegheze totalitatea celorlalte ştiinţe sociale 

sau naturale, ale căror rezultate nu vor trebui niciodată să o 

falsifice. Îşi pune pecetea asupra limbajului cotidian (s.n.). Ea informează 

corpul social şi, invers, corpul social nu există, de drept, decât 

pentru a-şi primi forma de la ideologie şi a-i servi de corp.” xi 

Nu este deloc o „forţare” a termenului atunci când se utilizează 

aici cuvântul „credinţă”. Apropierile dintre socialism şi religie, 

aluziile, similitudinile întrezărite între răspândirea creştinismului în 

lumea antică şi aceea a marxismului în epoca noastră, ca şi expresia 

„religie seculară” au devenit de multă vreme banale, expresiile 

fiind inaugurate încă din perioada anilor 1944 când Raymond Aron le 

va fi folosit în două dintre articolele publicate în La France libre. Tot 

la vremea respectivă îşi făceau apariţia şi alte sintagme ce vor fi părut 

destul de stranii: doctrină fără Dumnezeu, partid biserică, ideologie ca 

dogmă, ca scolastică pentru că nu admitea abateri şi nu permitea 

adepţilor nici o rezervă, etc. S-a înţeles – se pare – de pe atunci că 

„partidul” era cel ce decreta obligându-i pe „credincioşi” să nege fapte 

incontestabile, şi – în consecinţă – să forţeze procustian bogăţia nesfârşită 

a societăţilor omeneşti să încapă în câteva biete cadre 

conceptuale... Limba de lemn se va vădi prin urmare, încă de la început, 

cu o componentă liturgică, unde fiecare formulă conţine o 

formă implicită de adeziune a locutorului la sistem, totodată somându-şi 

interlocutorii să adere la rându-lexi . Menţinerea conformităţii 

lingvistice devenea implicit un test al credinţei supuşilor; şi – prin 

contrast – orice heteroglosie echivala cu un semn de rebeliune. Evident 

intrăm pe un teritoriu care, inevitabil, duce gândul către absurd; 

chiar către teatrul absurd. 1 

Dan Anghelescu 


NOTE DE LECTURĂ 

Boris Vian nu vrea să moară 

Boris Vian a trăit numai 39 de ani( 1920-1959), dar 

renumele său s-a păstrat prin modernitatea, vitalitatea operei 

pe care a lăsat-o moştenire. Însăşi viaţa i-a fost 

asemănătoare vieţii personajelor pe care le-a creat. Născut 

într-o perioadă de mari frământări politice, dar şi artistice, la 

1o martie 192o, la Ville D”Avrray, o suburbie pariziană, întro 

familie înstărită, tatăl fiind rentier. A fost influenţat de 

mama sa, Yvonne Ramenez (dintr-o familie de marani), care 

avea înclinaţii artistice (pian, harfă) şi care a ales numele de 

Boris, după numele ţarului Boris Godunov, personajul operei 

lui Mussorgski, cu acelaşi titlu. Familia a pierdut mult din 

avere în timpul crizei din 1929, iar Boris Vian a suferit de 

câteva boli grave care i-au afectat inima. Avea să moară prematur 

din această cauză. Un timp, familia Vian şi cea a lui 

Yehudi Menuhin au fost vecini, cunoscându-se bine. In anii 

30, a fost atras de muzică, în special de jazz, participând, ca 

trompetist, la concertele formaţiei Hot Club de France. În 

1939 a organizat turneul lui Duke Elington în Franţa. În 1941 

s-a căsătorit cu Michelle Leglise, care l- a iniţiat în literatura 

anglo-americană. În paralel, Vian studiază metalurgia, obţine 

diploma de inginer. În 1942 are un fiu cu Michelle, Patrick 

Vian. Debutează în literatură, în 1943, cu „Verocquin et le 

Plancton”, scrie cronici muzicale, compune. În 1955 devine 

celebru în muzica „uşoară” cu cântecul „Le deserteur”, cântec 

ce este interzis pentru efectul negativ asupra moralului 

celor ce luptau în Algeria. Mereu original, revoltat, s-a remarcat 

şi ca scenarist de filme, actor. A tradus din literatura 

americană – Raymond Chandler, Ray Bradburry, William 

Tenn, ş.a. În 1952 devenise membru al Colegiului de Patafizică, 

o asociaţie înfiinţată de Alfred Jarry, care avea printre 

membri şi pe Eugen Ionescu. Vian şi-a anunţat moartea 

înainte de a împlini 40 de ani şi a avut, din păcate, dreptate. 

Dorind să vizioneze filmul realizat după povestirea sa ”Voi 

scuipa pe mormintele voastre”, în ziua de 23 iunie 1959, face 

un atac de cord în sala de vizionare, după o discuţie în con- 

4358 

tradictoriu cu producătorul şi 

moare în drum spre spital. Dintre 

romanele şi nuvelele sale 

menţionăm – „Spuma zilelor” 

(1946), „Toamnă la Pekin” 

(1946), „Iarba roşie” (1948), 

„Smulgătorul de inimi” (1951), 

„Morţii au aceeaşi piele” 

(1947), sub pseudonimul Ver- Boris Mehr 

non Sullivan, alte volume de 

proză scurtă, piese de teatru, scenarii, poezie, traduceri. Mai 

amintim volumul „O sută de sonete”, antologie de proză 

scurtă „Blues pentru o pisică neagră”. La noi au fost traduse 

majoritatea prozelor, mai puţin poemele, iar muzica sa este 

practic necunoscută. 

Stilul lui Vian aminteşte de suprarealism. „Pe plajă nu 

era nimeni, decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi 

de tipi, de tancuri şi de camioane distruse. De peste tot veneau 

gloanţe şi nu îmi place această dezordine”, pare un 

tablou de Picasso (Guernica)... „Oliver îşi pierdu suflul şi începu 

să respire ca un om pe care îl sugrumi, mai puţin zgomotul 

făcut de râsul călăului, care lipsea”... o mostră luată la 

întâmplare, autorul pare apăsat de o boală, aminteşte de 

Blecher, deşi Vian părea un om robust, puternic. Părea, dar 

nu numai stilul şochează. Firul narativ există, dar este legat 

cu noduri greu de dezlegat. În „Smulgătorul de inimi”, un psihanalist 

se transpune în trăirile unor săteni care se ocupă cu 

lucruri ciudate. Cum scria un comentator, „copiii zboară, 

caprele fac autostopul, bătrânii sunt vânduţi la licitaţie, după 

ce îşi pierd ultimii dinţi”. În concluzie – un profesionist al absurdului. 

La ce este bun absurdul, va întreba un om „normal”. 

Răspuns - la supravieţuire. Normalitatea nu te ajută întotdeauna. 

Vian a supravieţuit propriei opere, ca legendă, iar 

opera, evident a supravieţuit legendei. Este o contradicţie şi 

totuşi acesta este adevărul. 

Mircea Vulcănescu: 

“Dimensiunea românească a existenţei” 

Inspirată de cartea lui Mircea Vulcănescu “Dimensiunea 

românească a existenţei” am incercat să descopăr dimensiunea 

existenţei locuitorilor din satul Sihlea, judeţul 

Vrancea.Incercarea mea a pornit de la promisiunea pe care 

am făcut-o în anul 1995 distinşilor profesori universitari ,dnii 

Gheorghe Marinescu si Ghiţă Florea ,de a înscrie satul 

acesta într-un circuit cultural avănd în vedere că aici s-a 

născut şi şi-a găsit odihna poetul Alexandru Sihleanu, cel pe 

care marele Eminescu l-a numit “liră de argint”.S-a creat în 

acel an, la iniţiativa unui grup de intelectuali format din preotul 

Vasile Ciufu, învăţătorul Octavian Ionescu şi profesor 

Eleonora Năstăsescu, fundaţia care-i poartă numele şi care 

a reuşit să reia tradiţionalele “Serbări Sihleanu” întrerupte 

pentru mulţi ani de războaie apoi de comunişti,să repună pe 

soclul din faţa bisericii –ctitorie a familiei poetului- bustul 


acestuia,, să reediteze volumul de versuri “Armonii intime “, 

să iniţieze două concursuri de poezie,unul internaţional, 

adresat concurenţilor cu vârsta mai mare aflat la a XV-a 

ediţie şi unul adresat elevilor de vârstă gimnazială .In acest 

context s-a născut dorinţa de a descoperi contribuţia poetului 

la dezvoltarea literaturii noastre. Vă trimit ,aşadar, o 

primă parte a modestelor mele încercări şi ,dacă vi se par interesante,voi 

continua acest demers. Cu acest prilej invit pe 

colegii interesaţi la iniţierea şi desfăşurarea unor sesiuni de 

referate,unor schimburi de experienţă privind promovarea 

valorilor culturale locale şi a lecturii ca o veritabilă punte 

către viitor, cu efecte majore asupra educaţiei tinerii generaţii. 

Cu stimă, Eleonora Năstăsescu, 

Comuna Sihlea , judeţul Vrancea

Literatura anilor şaizeci-optzeci 

din Basarabia, sau 

Descoperirea conştiinţei de sine… 


Fireşte, literatura, având nenumărate faţete, pe parcursul evoluţiei umane 

se 

” 

„realcătuieşte”, se reînnoieşte, capătă alte şi alte formule, concepte stilistice. 

Nu rămâne neschimbat nici genul satirico-umoristic. Poate mai puţin vizibil şi mediatizat, 

dar şi acest gen a evoluat, aş zice mai mult în limbaj, în structură, în substanţă, 

constantă rămânând condiţia lui supremă – de a lupta cu fenomenele 

negative ale vieţii, de a energiza, de a naşte idei, de a reda miracolul existenţial… 

Nota într-un eseu criticul literar, academicianul Mihai Cimpoi: „…comicul presupune 

jovialitate, însufleţire, candoare, predispoziţie umorală de a vedea lumea 

„răsturnată”, „pe dos” în chip crengian. Formula bergsoniană „du mecanique pleque 

sur de vivant” (mecanicul surprins de ceva ce este viu) este o definiţie-cheie 

a comicului care se constituie grosso modo din discrepanţa ce apare între adevăr 

şi neadevăr, aparenţă şi esenţă, masca omului şi ceea ce reprezintă el ca atare, 

nou şi vechi, absolut şi relativ, frumos şi urât, sacru şi profan, dumnezeiesc şi satanic 

etc. La mijloc e o contradicţie de ordin valoric (cantiana contraria oppositis), 

o surpriză care şochează, un contrast între aşteptare şi realitate, deformare ludică, 

revelare a neprevăzutului…” Poetul preciza într-n interviu acordat criticului 

literar de la Huşi, Theodor Codreanu: „Scrisul meu este satiră directă la adresa 

Răului din Bine şi odă indirectă la adresa Binelui din Rău”. Argumentul vine întru 

susţinerea punctului de vedere emis de Mihai Cimpoi, dar şi ca o constatare elocventă 

că epigrama, această minusculă creaţie literară, este, ca şi oda sau elegia, 

specie lirică. Şi dacă la începuturi ea a avut un caracter funebru, lacrimogen, pe 

parcurs, din of şi suspin, a evoluat în epitaf ironic sau epigramă satirico-umoristică. 

Cercetătorul literar Vasile Badiu observa încă de la prima plachetă a autorului 

nostru – Scuzaţi pentru deranj… (un titlu de-a dreptul original, care 

presupunea şi o bonomie, o bunăcreştere, debutantul scuzându-se parcă pentru 

eventualele supărări ale celor vizaţi în carte), că Efim Tarlapan „aduce în peisajul 

umorului moldovenesc nota sa originală”. Criticul vedea această „notă originală” 

în „observaţia personală”, „împerecherea neaşteptată a cuvintelor”, „tendinţa pozitivă 

de extirpare a metehnelor”, „tehnica sprinţară a versului…” Pe parcursul anilor, 

Efim Tarlapan şi-a aprofundat căutările, evoluţia scrisului său fiind evidentă 

cu fiece nouă carte. 

Autor a peste cincizeci de volume, selecţii, traduceri (ediţii de referinţă: 

Zâmbete cu supliment (1987), Atlas comic (1990), Cartuşiera (1991), Buturuga 

mică (1993), Dioptrii pentru ochelarii de cai… (1995), Alfabetul-ghicitoare (1999), 

Toporul taie închinându-se… (2000), Îngerii din cerul gurii… (2003), O antologie 

cronologică a aforismului românesc de pretutindeni (2005), Pro-scris (2005), 

Marea antologie a epigramei româneşti (2005), Pauza de râs (2006), Câte-o poantă 

de căciulă (2007), scriitorul mai este prezent şi în antologii şi culegeri colective 

de epigrame, de literatură satirico-umoristică pentru copii, editate în Republica 

Moldova, Rusia, Franţa, Iugoslavia, Lituania, Mordovia, Mongolia, Ucraina. Este 

laureat a peste 50 de Festivaluri şi concursuri de literatură satirico-umoristică, 

organizate în Republica Moldova şi România, de asemenea, deţinător a mai multor 

premii, printre care două acordate de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova 

(1993, 1995), medalia Humoris Causa la Festivalul Internaţional de satiră şi 

umor „Constanin Tănase” din Vaslui (1992), titlul guvernamental Maestru al Literaturii 

(1996), Cetăţean de Onoare al Municipiului Cluj-Napoca, alături de actorii 

Florin Persic, Dorel Vişan, academicienii Eugen Simion şi Mihai Cimpoi, caricaturistul 

Ştefan Popa Popa’s, naistul Gheorghe Zamfir, fotbalistul Gheorghe Hagi, 

senatorul Ilie Ilaşcu… Este, credem, o recunoaştere în întreg arealul românesc a 

talentului deosebit al acestui scriitor basarabean… 

Efim Tarlapan a devenit o adevărată instituţie, de care nu poţi să faci abstracţie. 

Punctul dumisale de vedere este luat în seamă, uneori chiar în mod hotărâtor, 

deoarece umorul, satira, alte genuri şi specii pe care le cultivă sunt 

adevărate mostre de literatură. Democratice fiind, ele lovesc întotdeauna în ţintă, 

foc-cu-foc, vorba scriitorului timişorean Ion Cârssia, provocând multora „pagube 

morale”. De aceea, poate, scriitorul este ales aproape de fiecare dată fie preşedinte 

al juriului, fie invitat de onoare la diverse festivaluri naţionale sau internaţionale 

de satiră şi umor. Fascinant ca om, dar incomod pentru cei bolnavi de 

prostie, Efim Tarlapan nu iartă în satirele sale pe nimeni, fie aceştia conducători 

de ţară sau de partide politice, deputaţi, senatori, scriitori, medici, politicieni şi alte 

categorii umane, lovind în defectele lor, de multe ori păguboase pentru întreaga 

societate. Deducem acest lucru mai ales lecturând ciclul de rondeluri satirice, prin 

care-şi deschide volumul selectiv PRO-SCRIS, apărut în 2005 la Editura Cartim- 


ISTORIE LITERARĂ 

Vlad Zbârciog 

pex din Cluj-Napoca; volum la care ne 

vom referi mai des, fiind cu adevărat de 

referinţă. În unul din rondeluri, autorul 

pune la stâlpul infamiei fraţii de sânge 

care, bătându-se unul cu altul de la hat, 

au ajuns că străinii le-au ocupat 

moşiile… Într-un alt rondel poetul loveşte 

în „fratele mai mare” care, cu o 

mână ne ia Marea, iar cu alta ne dă colacul 

de salvare. Sau: „Marea noastră 

vrea acasă/ La poporul geto-dac (…)/ 

Malu-i nalt, graniţa-i groasă/ De obraz 

ca un şiac, /Dar nici Marea nu e lac- / 

Din răbdări, sperăm, să-şi iasă…/ 

Marea noastră vrea acasă!” (Marea noastră). 

Întreg ciclul include rondeluri cu 

tentă politică, poetul încercând să dezmorţească 

minţile adormite ale unor 

concetăţeni, care au acceptat robia ca 

ceva firesc: „Venetice, ce te-aşezi?/ 

Vrei să stau eu în picoare/ În căsuţa 

mea? Nu-ţi pare/ Că prea mult pe-aici 

îmi şezi?”. Poetul îşi încheie rondelul cu 

un postulat: „Pleacă! Şi-aş vrea să mă 

crezi:/ Primitor sunt din născare,/ Dar 

mai am şi-o zicătoare,/ Te rog s-o memorizezi:/ 

Nepoftitul scaun n-are!…” 

Iată ce paralelă originală a găsit satiricul 

între deportarea neamului nostru în 

Siberia şi mesteceni: „Mesteceni albi, 

ajunşi la noi,/ Involuntar, din ţara-n care/ 

Sunteţi copacii de onoare,/ Nu am 

nimic, nimic cu voi;/ La bucurii şi la 

nevoi/ Sunteţi şi voi din întâmplare, / 

Mesteceni albi, ajunşi la noi/ Tot într-un 

fel de deportare…” Sau fariseismul 

unor conaţionali-cameleoni: „Comunistul 

Fantomas/ A depus şi el carnetul/ 

De partid, şi-acum şiretul/ În democraţiei 

as…” (Comunistul Fantomas). 

Aceeaşi şfichiuitoare peniţă loveşte 

în personaje cunoscute deja, 

poetul modernizând fabula şi inversând 

rolurile: Furnica, de exemplu, este păcălită 

de Greieraş, care, cântându-i la 

nuntă, îi cere aşa o răsplată atât de 

mare, că o ruinează… Fluturele păcăleşte 

Pomul, care-l primeşte în verdele 

său „dom”, nebănuind că musafirul, 

transformându-se în omidă, îl va roade 

în totalitate. Tot astfel de ingenioase 

sunt fabulele Corbul şi Berbecul, Mistreţul 

şi Ciocârlia… Poetul redescopere 

fabula, o reactualizează dintr-o 

optică cu totul surprinzătoare, îi atribuie 

noi semnificaţii. 

(continuare în nr. viitor) 

4359

4360 

Lotte din 

Weimar 

înfăţişarea 

tristă a rîului 

nu s-s schimbat 

în niciun 

fel, apoi şalul frumoasei 

Augusta 

ca o ceaţă purtată pe umeri 

ce înserează pavajele, 

în locuri diferite chiciura lăstarilor 

se sparge în 

mărgăritare, o, Frau Lotte, 

şi lesne devin, mult prea 

uşor. 

Iosif Mărturisitorul, într-un lazaret 

din Romania, 

îţi cer mîna îndelung, închis 

între graniţe, 

înşelînd toţi paznicii, soldaţii, 

politicienii răpuşi de naţionalism 

repetîndu-le insistent 

că nu eşti tocmai Lotte din 

Weimar, vedenia de pe 

Landstrasse, 

doar experimentez barocul 

în furtunoasa mea dorinţă, 

şi abulia zilei îşi pierde din 

sminteală 

în sanatoriul cît o ţară 

în care bolnavii de holeră 

cîntă chinuitor la flaut 

nocturne în desişul ape 

Care este semnul fragil 

care este semnul fragil unde 

ne despărţim de o iarbă decăzută 

cînd fără scăpare inocenţa 

originară rămîne captivă în 

straturile de celuloză, 

uneori vine spre noi cu alcă- 

POEZIE 

LILI GOIA ILEANA RUSU VRABIE 

tuirea ei calmă, o auzim strigînd, 

“să vii în vara următoare”, 

darul bun şi frumos dintr-un 

lujer îţi redă, iarăşi, cu bunăvoinţă, 

inima, de la sine 

acest moment nu este 

conceput, ci se petrece, simplu 

ca scurgerea untdelemnului, 

rămîi în amintirea omului 

păstrează-i melancolia, ori 

rîsul, şi inima, durerea postumă 

rotunjeşte îndeajuns existenţa 

cunoscută, ca un ou 

şi rămîi pe pămînt 

luxuria nimicului 

nu mai am decît două zile să 

trăiesc, fără zgomote, 

lăsaţi ploaia să-mi descompună 

trupul în covîrşitoarea 

materie vegetală, 

ce ar fi iarba înafara memoriei 

tale, altceva decît moartea, 

culcă-te seara cu gîndul 

acesta, 

toată noaptea, fără încetare, 

lăsaţi ploaia minerală să se 

scurgă pe acoperişuri, 

acest cataclism al nimicului, 

al pierzaniei plină de har, 

am să mor încrezător cuprins 

de luxuria nimicului 

fără nici un fel de cruţare, ori 

milostenie, 

lăsaţi ploaia să mă înrobească, 

să-mi pună lanţurile 

istovitoare de apă, 

ca un seceriş, lăsaţi-o, să se 

aşeze peste mine, definitiv. 


1. Plecări în taină 

Privea plângând. Pierduse 

ochii. 

S-au prefăcut în felinare. 

Lumina lor încet tresare, 

Iar undeva, în depărtare, 

Cerşind destin şi îndurare 

– 

Aripi flămânzi de calulpopii. 

E prea târziu. Dar ea nu 

pleacă. 

Ea strigă-n şoaptă spre 

păcat, 

Pe care-atunci l-a 

botezat 

Cu-n nume trist. Şi drept 

pedeapsă, 

Goni la sânii ei pierduţi 

Doi licurici. Plecă în 

taină… 

2. Lume fără morţi 

La cimitirul 

Din deal 

Nu mai 

Vine 

Nimeni. 

S-au săturat 

Să moară. 

3. Furt la Polul 

Nord 

Vreau să ucid o amintire 

albă, 

Vreau s-o străpung cu 

lacrimile reci, 

Vreau să devin a lumii 

criminală, 

Să mă transform în suflete-bucăţi. 

Tu nu mai vii şi nu mai 

ninge-afară… 

Omătul a plecat la Polul 

Sud. 

Munţi de ghiaţă mâinilenfăşoară 

Cu pene arse, piţigoii fug. 

Peisajul lumii nu mai e 

icoană - 

Tabloul veşnic s-a furat 

demult. 

Culori de-un galben-pal 

în călimară, 

Cu 

gheara 

morţii, 

pensulami 

ascut. 

Pictez 

teribil 

oameni fără harfă 

Un naş şi-o naşă, beţi 

într-un noroc 

Cinci dansatori valsând 

un dans pe loc. 

E nunta mea! Ospăţul să 

înceapă! 

4. Călăul mi-a plecat 

în deplasare 

Călăul mi-a plecat în deplasare… 

S-a dus s-adune morţii la 

un loc. 

I-a aşezat încet pe o 

cărare 

Şi i-a stropit cu flori de 

busuioc. 

Un mort a înviat dintr-o 

cunună, 

Un altul s-a făcut un 

vreasc de foc. 

Trei minţi deşarte pe sub 

nas strănută 

Şi-şi prind o fundă albă la 

moţoc. 

E moda lor şi defilează-n 

voie 

Au juriu un copil plângând 

discret. 

În casa lor – corabia lui 

Noe, 

Se ceartă două babe de 

omăt. 

Călăul meu e dus pe 

ceea lume… 

Şi-a cumpărat tichet la 

troleibuz, 

Drept felinar, aprinde o 

brichetă 

Şi vrea însoţitoare o cochetă 

Cu zâmbete ilare s-o 

adune. 

Călăul meu revine-ntr-un 

apus…

IURTA ŞI-A SPĂLAT ALBUL PENET 


NOGON-ORGO (BOG-DOGOGHEN) 

Exact: în vale se află Nogon-Orgo, imens palat, fost(ă) 

(din 1832) reşedinţă a Bog-dogoghenului (guvernatorului), 

unde ni se deschid curiozităţii un alt şir de valori. Chiar mai 

abitir ca mănăstirea budistă, Nogon-Orgo e un paradis al 

exotismului artistic-religios, înfăţişat într-o atmosferă de clarobscur... 

nostalgic, tânguios şi dulce suspinător ca melodiile 

adânc-răsăritene. Pe 

crestele şi cornişele 

acoperişului, pe frescele 

din interioare se 

perindă o întreagă 

zoologie mitologică 

în paşnic (îmi vine să 

zic: pacifică, pentru a 

zice... oceanic şi... 

atlantică) vecinătate 

cu panteonul zeităţilor 

budiste. În mod special, – ba nu: în moduri foarte speciale! 

– îţi atrage şi magnetizează luarea-aminte impunătoare 

colecţie de măşti, cu un caracter pluralist, adică: nenumărate 

caractere în expresii voit-ostentativ teribiliste, spăimoasele 

înfăţişări, însă, „volatilizându-se” după o mai atentă contemplare 

a lor, astfel că, până la urmă, ceea ce ţinea a fi cu tot 

înadinsul înfricoşător nu e decât ceva blând-amuzant. Pe 

când treci dintr-o încăpere în alta – şir zigzagat, – ochii îţi admiră 

chipul sculptural al zeiţei Tara, diferitele poze şi gesticulaţii 

(încremenite) ale căreia conţin semnificaţii etice şi 

estetice concrete, dar inaccesibile nefamiliarizaţilor cu budismul. 

E de remarcat zâmbetul discret (ştiu eu ce ştiu!) al 

zeiţei, cifrat şi misterios ca al unei Mona Lisa asiată ce invocă, 

drept posibilă, fie şi parţială, explicaţia 

lui Octavio Paz despre faptul că 

„zâmbetul nostru este de înţelegere şi 

compasiune. Nu compasiune creştină, 

ci acel sentiment de simpatie universală 

cu tot ce există, acea fraternitate 

în vremelnicie cu oameni, animale şi 

plante, care constituie cea mai bună 

lecţie pe care ne-a dat-o budismul”. 

Multitudinea frescelor cu zeităţi ce au 

feţele colorate carmin sau verde, cu extraordinar 

de bogatul bestiar fantastic, 

în măsura în care îţi pot sugera diferenţele 

lor de înţelesurile obişnuite în 

raport cu cele pe care le cunoşti din spaţiile tale natale, îţi 

scot sufletul din inerţiile clişeelor, ale tabieturilor, împrospătându-ţi-l 

cu surprize stimulate de sugestii de ordin etnic, 

etic, confesional, artistic şi, bineînţeles, geografic. Colindând 

îndelung şi... ralanti printre aceste figuri zugrăvite magic, 

drept totalizatoare simbolistică a păgânismului, începi a 

bănui unele resorturi care au stat la baza ritualurilor, superstiţiilor 

sau automatismelor cotidiene, devenite tradiţie în 

această parte a lumii. Concomitent, „iei act” de vocaţia universalităţi 

şi flexibilităţii spiritului mongol, în particular, şi celui 

asiatic, în mare, dornic de deschidere spre alte orizonturi de 

cultură şi civilizaţie, ajungând, astfel, de la starea convenţională 

a exotismului său – la expresia sensibilă generalumană. 

Unele documente ţin de mărturiile occidentalilor care au 

călătorit, în diferite răstimpuri şi secole, prin Mongolia. Iată un 

desen extins, cu zeci de detalii despre viaţa nomazilor. Curios, 

dar cenzura nu a obturat cumva o scenă, mai mult ca 

explicită, de sex direct în iarba stepei, unde herghelegiul, probabil, 

îşi iubeşte cu ardoare şi... goliciune herghelegiţă... 

Cu toate că, în vara anului 1989, în mediul intelectualităţii 

mongole, ca şi cinci-şase ani mai înainte la noi, se simţea 

o netăinuită oboseală şi apatie, ca, aproape, paralizie, 


JURNAL MONGOL 

survenită drept consecinţă a 

depănărilor aberante de multiple 

pseudolegende despre 

triumfale izbânzi „pe frontul 

construcţiei socialiste”, mai 

era evidentă şi dorinţa oamenilor 

de a reveni la izvoare, la 

adevărurile istorice, la tradiţii, 

ca şi pretutindeni în „lagăr”, 

fapt confirmat şi de afluxul de Leo Butnaru 

vizitatori la Bog-dogoghen 

sau în muzee, unde li se dezvăluia 

valoarea de document genealogic sau folcloric, unde 

luau, în fragmentarium, lecţii de istorie şi patriotism în care, 

spre o mai bună ţinere de minte, se îmbina verosimilitatea 

realului cu revelaţia fantasticului, iar pentru noi, călători de 

peste nouă mări (oare câte sunt, totuşi, mările pe pământ?) 

şi ţări, – şi indispensabila coloristică în permanentă schimbare 

de faţete, nuanţe a exotismului. 

ALFABETUL, STEMA 

Era tot mai evidentă – însă încă nu... nestăvilită, cum se 

întâmpla la Chişinău, – şi tendinţa de reîntoarcere la alfabetul 

tradiţional al mongolilor, elaborat în secolul 17, remarcabil 

prin comoditate, practicism şi – îţi subliniază în mod 

special convorbitorul – mare iuţeală, aproape stenografică, 

de fixare a gândurilor. (Iuţeala o leg de starea mai generală, 

indusă de galopul, prin istorie, stepă a sprintenilor cai takhi 

de pe aici.) O parte din bătrâni nici până astăzi nu recurg la... 

azbuchea oficială – da, aproximată în baza buchiilor chirilice, 

mult împrăştiate în socialism şi pe alte tărâmuri neruseşti, – 

ci folosesc alfabetul numit Uguro, pur 

mongol, care recâştigă o arie tot mai 

largă de influenţă. Litera principală din 

Uguro e prezentă şi în Soimba – stema 

statală a Mongoliei. Trebuie menţionat 

că această emblemă nu este una recentă, 

apărută „pe aripile vântului” de 

ideologie comunistă, ci vine din adâncuri 

de istorie şi tradiţie, astfel că merită 

a fi redescoperită, descifrată-explicată 

şi pentru eventualii cititori ai acestor impresii. 

Originala şi atractiva, la ea acasă 

şi în istoria sa, stemă Soimba, în partea-i 

de sus, e îmbibată de simbolicul semn al focului, care 

înseamnă înflorire, renaştere, avânt, precum şi perpetuarea 

neamului, familie. Cele trei steble de flăcări sugerează înflorirea 

poporului în trecut, prezent şi viitor. Sub semnul focului 

sunt situate soarele şi luna – străvechi totem al tuturor mongolilor 

(o parte – locuind, cu tot cu partea-le de patrie, în 

China), care îşi considerau de mamă – luna, de tată – soarele 

auriu. În străvechea simbolistică, vârful de săgeată şi cel 

de suliţă, lăsate în jos, sugerau moartea duşmanilor. Câte 

două triunghiuri, în partea superioară şi cea inferioară a 

Soimbei. În ideomatica populară triunghiul din stema de stat 

simbolizează onestitatea şi dăruirea cu care trebuie servit 

poporul mongol. În folclorul genghishanizilor, peştele este fiinţa 

care nicicând nu închide ochii, simbolizând veghea 

eternă, de asemenea reprezentând şi cele două origini – 

masculină şi feminină (la chinezi: yin şi yang), precum şi raţiunea 

superioară, înţelepciunea. Astfel că pictograma din 

Soimba se descifrează ca o nobilă urare: Fie ca toţi noi, bărbat 

şi femeie, adică – întregul popor, să dăm dovadă de raţiune 

şi înţelepciune, veghind cu luciditate pacea şi 

bunăstarea ţării. 


4361

ATITUDINI 

Motto: 

“Cu orice creaţie culturalã creşte şi prestigiul 

internaţional al ţãrii” 

(Mircea Eliade) 

Cineva observa cã Ioan Petru Culianu reprezintã “un 

fenomen exploziv introdus în cultura românã de dupã 1989”. 

Sigur, ar fi contra-productiv sã repunem în circulaţie ditirambii 

prin care s-a realizat aceastã masivã manipulare, care în 

sine ar fi fost chiar beneficã, dacã numele lui Culianu n-ar fi 

fost folosit permanent (de susţinãtorii sãi cei mai mediatizaţi: 

Andrei Oişteanu, H.R. Patapievici, Sorin Antohi si Leon Volovici) 

pentru a pune pe tapet acuzaţii nefondate la adresa 

lui Eliade, dacã interesul s-ar fi axat pe opera lui Culianu si 

nu pe “asasinarea postumã” a lui Mircea Eliade. Vom reda 

doar una din imaginile de prezentare a lui I.P.Culianu pe internet: 

“se stabileşte pentru scurt timp în Olanda, dar în cursul 

aceluiaşi an, 1976 este invitat în SUA ca visiting profesor 

obţinând apoi o poziţie titularã de profesor la Divinity School” 

(v. Exilul creator în). 

De aici se vede intenţia de diminuare a perioadei olandeze, 

remarcându-se si modul cum este umflatã artificial perioada 

în care Ioan Petru Culianu a predat la Universitatea 

din Chicago. In frazã se insinueazã minciuna poziţiei academice 

de “profesor titular” la Divinity School, care se alãturã 

neadevãrului despre cariera universitarã a lui Culianu din 

Olanda, cumva pe linia trucajelor folosite de Editura Humanitas. 

Autorul prezentãrii de pe coperta a patra a romanului 

Hesperus publicat de Editura Univers în 1992 se limita sã 

noteze cã discipolul a predat la aceeaşi universitate ca si 

maestrul sãu, fãrã a spune cã acolo a fost doar visiting professor, 

cum scria Culianu in noiembrie 1990. 

Foarte probabil, minciuna dupã care Ioan Petru Culianu 

a fost “numit profesor plin” la Divinity School a fost lansatã 

prin fişa lui Culianu din dicţionarul scos de ARA, 

Românii în ştiinţa şi cultura occidentalã (1992, Academia 

Româno-Americanã de Ştiinţe si Arte, pp.112-113), apãrut în 

timpul lui Iliescu, Petre Roman si Silviu Brucan, fisã de dezinformare, 

unde se mai spune cã în 1978 Culianu ar fi fost 

deja “profesor asociat”. In loc de semnãturã, autorul scrie cã 

poziţia politicã a lui Culianu (1) a fost ostilã “recrudescenţelor 

antisemite” din România post-ceauşistã şi cã asasinatul 

din 21 mai 1991 a fost pus probabil la cale “fãrã ştirea guvernului 

Român”, de ca si cum aceste informaţii dubioase ar 

fi avut vreo legãturã cu valoarea lui Culianu ca istoric al religiilor. 

Trecând într-un con de umbrã rolul esenţial pe care la 

avut profesorul Mircea Eliade (onorat cu cea mai mare distincţie 

academicã din America), la invitarea lui Culianu sã ţinã 

conferinţe la Divinity School, Editura Humanitas dezinformeazã 

cititorii scriind pe pagina a doua a Dicţionarului religiilor 

(Bucureşti, 1993, 1996; Iaşi, Polirom, 2007) 

urmãtoarele: “În martie 1986 este chemat ca visiting professor 

la Chicago, unde, dupã moartea lui Eliade [22 aprilie 

1986], îi succede acestuia la catedra sa”. Tare ne-ar place 

sã vedem figura profesoarei Wendy Doniger, “the succesor 

to Mircea Eliade at University of Chicago”, la citirea unor 

asemenea enormitãţi care se înscriu perfect în ceea ce Culianu 

a numit “Sindromul Paul Robertson”. 

4362 

Lichidarea lui Mircea Eliade prin tertipuri 

sau 

Adevãrul (cel mai plauzibil) despre viaţa 

si opera lui I.P. Culianu 

Pentru a realiza uriaşul 

“arc peste timp” întru maxima 

extindere a unui profesorat Isabela Vasiliu-Scraba 

ocazional (2) la Divinity 

School, Humanitas uitã sã 

adune la anul 1976 încã 12 

câţi a spus Culianu într-un interviu cã a stat în Olanda: “Din 

cei 12 ani petrecuţi în Olanda, primii 7 au fost îndestulãtori” 

–spunea în februarie 1990 Culianu -, “însã ultimii 5 mult mai 

puţin, pentru cã Guvernul olandez începuse sã reducã 

bugetele universitare” (v. rev. 22, nr. 862.). De asemenea Liiceanu 

pare cã nu ştie cã protejatul lui Eliade nu-i putea succede 

la catedrã întrucât nu avea doctoratul de Stat. Mai 

plauzibil ar fi cã în primãvara anului 1986, Culianu a ţinut 

doar douã conferinţe la Chicago (I. The Witch: Who did the 

Hunting and Who put an end to it, pe 5 mai 1986; II The 

Trickstreness: Religious Dualism Revisited, pe 8 mai 

1986), dupã care, pe 15 iunie 1986, cum scrie în scrisoarea 

din 14 ian. 1886, s-a întors în Olanda. Aici, pe lângã orele la 

universitate pe care din 1986 începuse a le preda ca profesor 

asociat (/conferenţiar), continuã lucrul la dicţionarul religiilor 

lãsat neterminat de Mircea Eliade, corecteazã 

traducerile la Eros et magie (Flammarion, 1984) si la Experiences 

de l’extase (Payot, 1984), cele douã volume urmând 

sã aparã în 1987 la editurile care-l publicaserã şi pe 

Eliade în Italia si în SUA. Pe 13 noiembrie 1986 ţine la 

Groningen o conferinţã despre apocalipsele medievale. Pe 

lângã aceste activitãţi, mai face naveta Olanda – Franţa pentru 

These d’Etat pe care o predase înainte de-a lua avionul 

spre America (v. scrisoarea lui Culianu din 3 febr. 1985). 


Numeroasele exagerãri ale poveştii cu profesoratul la 

Divinity School imediat dupã moartea lui Eliade, care a alimentat 

ideea de “succesor al lui Eliade”, l-a fãcut pe Serban 

C. Andronescu (Bucureşti, 1924 - SUA, 2004) sã scrie un articol 

bogat în amãnunte biografice cunoscute fãrã intermedieri, 

în care cerceteazã relaţia maestru-discipol în cazul 

celor doi (v. A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’? ). 

Rezultatul este complet diferit de ceea ce prezintã Matei Cãlinescu 

în prefaţa Dialogurilor întrerupte (Iasi, Polirom, 

2004, pp.5-36), unde nu scapã ocazia de-a repune pe tapet 

acuzaţiile nefondate aduse lui Eliade, dovedind si el cum mediatizarea 

lui Culianu este însoţitã de strãdania de a-l dãrâma 

cu tot dinadinsul pe Eliade de pe piedestalul pe care a 

fost pus de confraţii sãi din mediile academice occidentale. 

In volumul de studii privitoare la istoria filosofiei 

româneşti (Editura Academiei, Bucureşti, 2006), la capitolul 

rezervat lui Culianu, sînt perpetuate neadevãrurile biografice 

puse în circulaţie de dicţionarul scos de ARA în 1992 si de 

Gabriel Liiceanu în 1993 odatã cu publicarea Dicţionarului 

religiilor tradus de Cezar Baltag, deşi în suplimentul cultural 

“Litere Arte si Idei” din 18 mai 1992 s-a publicat traducerea 

unui Curriculum vitae intocmit de Culianu si completat de 

Tereza Culianu-Petrescu dupã moartea fratelui ei (v. L.A.I., 

Nr.19/52, Anul II, p.3 si pp.6-7). 

î 

Dar, la urma urmelor, dacã toate editurile care l-au publicat 

pe Culianu (Humanitas, Univers, Nemira si Polirom) au 

fãcut abstracţie, vreme de cinsprezece ani, de aceastã biobibliografie, 

de ce sã nu participe si Editura Academiei la cosmetizarea 

carierei universitare a “urmaşului lui Eliade”? Iatã 

modalitatea în care sînt induşi în eroare cititorii cãrtii apãrutã

la Editura Academiei: “în martie 1986, este invitat la Divinity 

School, Chicago, în calitate de visiting professor. Din 1988 

Culianu este profesor titular al acestei universitãţi”(v. Mona 

Mamulea, I.P. Culianu – O rãsturnare de paradigmã în filosofia 

culturii, în Studii de istoria filosofiei româneşti, 

vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 2006 ). In volumul coordonat 

de I. Pogorilovschi, Mona Mamulea colporteazã neadevãrul 

privitor la gradul de “profesor titular” . Or, spre sfârşitul 

anului 1990, când Culianu era în SUA în calitate de cetãţean 

olandez, el scrie cã în 1987-1988 a fost “visiting professor la 

Divinity School-Chicago”. Tot Mona Mamulea aranjeazã ca 

şederea în Olanda sã fie ceva mai scurtã, sã se refere la o 

perioadã de 10 ani (ca si în dicţionarul scos de ARA în 1992) 

şi sã se termine tocmai în anul când Culianu primea la Universitatea 

din Groningen gradul de conferenţiar(3). Pe 14 ianuarie 

1986 discipolul îi scria lui Eliade cã “peste câţiva ani, 

posturile [de conferenţiar] vor deveni probabil de profesor 

plin”. Din prefaţa pe care o scrie pentru Dicţionarul religiilor, 

contractat de Mircea Eliade sã aparã la Plon, aflãm cã în 

Olanda, dupã anii petrecuţi la Groningen, Culianu a fost si 

Fellow in Residance la Netherlands Institute for Advances 

Study . 

Despre perioada olandezã Mona Mamulea consemneazã 

cã Ioan Petru Culianu ar fi ajuns profesor în cadrul Secţiei 

de culturã românã, unde ar fi predat cursuri de culturã 

românã din 1976 pânã în 1986. Probabil ea a preluat din 

Prefaţa scrisã de Mircea Eliade în februarie 1982 informaţia 

(greşitã cu bune intenţii) cã autorul volumului Eros si magie 

ar fi predat “istoria culturii româneşti” (4). Dicţionarul scos 

de ARA în 1992 nu specificã ce a predat Culianu la Groningen. 

Mircea Eliade, interesat de cultura românã, era la curent 

cu recenziile fãcute de Culianu la volumul lui Sergiu Al- 

George, Limbã şi gândire în cultura indianã si la volumul 

lui Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca strãromânã 

(1979). El ştia probabil si de Conferinţele de studii româneşti 

de la Groningen (5) la care Culianu participase de 

multe ori. In prefaţa pe care i-o ceruse Editura Flammarion, 

Mircea Eliade a scris, în felul lui binevoitor, despre una din 

preocupãrile constante ale protejatului sãu, nu ceea ce îi 

spusese Culianu în scrisoarea din 29 august 1977 : “s-ar 

putea ca începând din octombrie sã primesc întregirea normei 

la secţia de italianã (…). Contractul meu a devenit, între 

timp, permanent de la 1 noiembrie, ceea ce înseamnã cã 

probabil nu mã voi mai mişca de aici” (Dialoguri întrerupte, 

2004, p.119). 

Dupã scrisorile lui Culianu si din interviurile luate în 

1990 (în februarie în Italia si dupã aceea în SUA), iatã cum 

ar apãrea completãrile la datele pe care Culianu le trece în 

fişa bio-bibliograficã alcãtuitã în noiembrie 1990: în Italia a 

stat aproape 5 ani, începând din iulie 1972. Dupã trei ani de 

studii la Milano şi-a luat licenţa în noiembrie 1975 cu lucrarea: 

Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas. 

Apoi I.P. Culianu a fost câteva luni colaborator cu contract la 

Catedra de Istoria a Religiilor de la Universitatea din Milano, 

cu 164 000 lire pe lunã (6). Teza condusã de Ugo Bianchi ia 

fost publicatã în Italia (Roma, L’Erma di Bretschneider, 

1985) la un an dupã apariţia celor douã cãrţi la Flammarion 

si la Payot. Invitat de Mircea Eliade în iarna lui 1975, discipolul 

rãmâne pentru douã trimestre la Chicago, unde se documenteazã 

si scrie despre Eliade o carte, din care în 1978 

Cittadela Editrice îi scotea Apendicele exact la vremea când 

din Chicago maestrul îl îndemna sã renunţe la acel text politic 

(v.Corespondenţa Eliade-Culianu, Polirom, Iasi, 2004, p. 

132 si p.136). 

ATITUDINI 

de cele douã doctorate din Franţa (rev. 22 nr.585, p. 10). 

Din 1976 cariera universitarã a lui Culianu s-a continuat 

în Olanda (8), unde a primit cetãţenie în 1979. Înaintea 

sustinerii doctoratului de 3eme cycle de la Sorbona (despre 

experienţele extatice), participã (în martie 1980) la un 

Congres la Louvain-la Neuve (Belgia) unde este invitat sã 

conducã discuţiile pe tema pre-dualismului iudaic(v. Dialoguri 

întrerupte, 2004, p.210). La universitatea din Groningen, 

Culianu a fost în primul an asistent de românã(9) apoi 

a predat italiana. In 1981 îi apare în Italia, într-un volum colectiv, 

studiul Religione e accrescimento del potere. In anul 

universitar 1981-1982, la Groningen predã un curs de istoria 

religiilor (v. interviul din 21 iulie 1981 luat de Handoca). În 

1983 într-un volum omagial apãrut la Groningen (dedicat lui 

Noomen) publicã “Les fantasmes de la liberté chez M. 

Eminescu (pp. 114-146). In diferite reviste de specialitate 

publicã referatele sale la diverse congrese si sustine o bogatã 

activitate de cronicar al lucrãrilor de istoria religiilor. 

Sub îndrumarea lui Eliade, care în 27 martie 1984 îi 

scria cã pregãteşte cuprinsul volumului IV al Istoriei Religiilor 

cu numele şi adresele colaboratorilor (Dialoguri întrerupte, 

p.249), Culianu se preocupã de corespondenţa cu 

unii colaboratori la volumul care avea semnat de Eliade 

contractul de publicare la Payot. Un an mai târziu Eliade îi 

scria cã a primit deja capitolul despre Japonia, de la un fost 

elev si cã urmeazã sã primeascã capitolele despre America 

Centralã si despre America de Sud. “Imi rãmâne de ales colaboratorul 

pentru Nord-America; vreau sã fie, ca şi ceilalţi, 

din Chicago school” (15 febr. 1985). Din scrisoarea de rãspuns 

a lui Culianu aflãm cã Eliade încã nu-i solicitase sã colaboreze 

cu vreun capitol la acest volum pe care-l vroia 

alcãtuit din lucrãrile foştilor sãi elevi. Pe 5 ian. 1989 Culianu 

noteazã cã în 1986 mai existau colaboratori la Istoria Religiilor 

(vol. IV) care nu-şi definitivaserã contribuţiile. In februarie 

1990, el spunea în Italia urmãtoarele: “Mircea Eliade 

m-a onorat cu proiectele sale, între care cel de-al IV-lea 

volum de Istoria credinţelor si ideilor religioase si mai apoi 

Dicţionarul religiilor” (rev. 22, nr.862) pe care l-a dus la bun 

sfârşit pe la începutul anului 1989 cu unele modificãri de 

conţinut si de perspectivã metodologicã. 

In 1984 Ioan Petru Culianu îi spunea lui Andrei 

Oişteanu, venit în Olanda sã-i ia un interviu, cã este discipolul 

lui Eliade “în mãsura în care Mircea Eliade mã recunoaşte 

ca discipol” (transcriere din emisiunea dedicatã lui 

I.P. Culianu în 2003, difuzatã pe programul 2 al TVR). In 1985 

Oişteanu publicã interviul lui Culianu în Revista de istorie si 

teorie literarã în 1985 (nr.3, pp.89-93), revistã unde va publica 

şi articolul lui Culianu Avers si revers în istorie. Cîteva 

reflecţii cvasi-epistemologice despre opera lui 

Mircea Eliade (RITL, 2-3/1986), comentat în 1988 de Sorin 

Antohi, într-o revistã clujanã. In 1985 îi apare Mircea Eliade 

et le long combat contre le racisme în Nouvelle Acropole 

nr.81, pp.3-4 si, în aceiaşi revistã, L’offensive raciste (pp7- 

8). Este anul când Culianu îşi începe colaborãrile la “Journal 

for Study of Judaism”. 

Volumul colectiv de Istoria Religiilor (IV), apãrut de curând 

în româneşte la Editura Polirom, a fost încã de la apariţia 

lui în Franţa numerotat de Editura Payot în continuarea 

operei lui Eliade. Dar oricine poate bãnui cã între volumul IV 

cu diferiţi autori şi cele trei volume ale Istoriei credinţelor 

si ideilor religioase (Payot, Paris, 1976-1983), care au reprezentat 

“ultimul moment holistic din istoria culturii occidentale” 

(Eliade) este o distanţã ca de la cer la pãmânt. A le 

La fel ca si în prezentãrile de la Humanitas (Dicţiona- considera drept opere înrudite datoritã aportului adus de Mirrul 

religiilor, 1993 si 1996), în Studiile de istoria filosofiei cea Eliade la conceperea volumului si alegerea colaborato- 

româneşti (vol. I, Editura Academiei, Buc., 2006) se poate rilor e ca si cum am pune la acelaşi nivel o carte a lui Eliade 

citi cã “tesi di laurea” din 1975 i-ar fi conferit lui Culianu “un cu unul din numeroasele volume de Festschrift publicate 

prim titlu doctoral” (v. Mona Mamulea, op. cit.), pentru ca mai întru omagierea sa. 

încolo sã regãsim minciuna cu cele trei doctorate susţinutã 

cu zel de Patapievici (7). La Chicago, cu prilejul interviului 

din 1990 luat de Gabriela Adameşteanu, Culianu vorbea doar 



PORTRET 

l. Există un secret al peisajului pictat 

de Iosif Keber? Întrebarea odată formulată, 

a fost epuizată şi ipoteza de 

lucru. Am avut şansa să-l cunosc personal 

şi multe idei condensate în acest 

scurt expozeu mi le-a zis el însuşi, cu 

propriul său glas. Ce şansă! Ce privilegiu! 

Ce onoare! În interviul pe care am 

apucat a-l realiza împreună prin anii 

1986-1988 mi se destăinuia cu privire 

chiar la peisaj că „emoţia momentului de 

a fi descoperit peisajul natural” lasă 

după ea un ecou care „se resimte abia 

în viitor”. Sosind într-un loc străin, Iosif 

Keber făcea ţinutului - ce urma să devină 

topos plastic - o excursie, observându-l 

cu creionul în mână, schiţând, 

intuind motivele ce-l impresionau. Pe 

urmă, în aceeaşi zi - sau mai târziu - revenea 

cu şevaletul şi paleta pentru 

lucru. Răstimpul lăsat indusese deja 

imaginii felul cum pictorul va exprima 

pictura, impresia, senzaţia „sau dragostea 

de-a fi redat aspectul peisajului”, 

dacă e să-l citez din nou pe Iosif Keber. 

Meditase atât cât fiinţa artistului crezuse 

că trebuie, căci de-acum postat cu şevaletul 

în faţa obiectului totul îi era, îi devenise 

clar. Şi fără ezitare îl va şi 

transpune (conceptul de 

transpunere/transpoziţie aparţine transmodernităţii 

timpurii - n.m., I.P.B.), spontan, 

pe tablou, fără să mai fie nevoie să 

revină asupra-i în atelier. „Cât mi-a fost 

posibil - avea să-mi mai comunice pictorul 

peisagist Iosif Keber - să fixez în 

faţa naturii atât a rămas. Evident că 

această acţiune nu e limitată la o oră 

sau două. S-a prelungit cât timp a fost 

util. M-am reîntors în acelaşi loc şi trei 

zile consecutiv (atenţie la simbolista cifrei 

trei! - n.m., I.P.B.), în acelaşi punct 

al lor ( vezi şi nuanţa de spaţializare a 

timpului şi de fixare a lui, într-un centru 

fix, obligatoriu sacru - căci exprimă unul 

din secretele peisajului keberian -n.m., 

I.P.B.), pentru a termina tabloul”. 

Am abordat apoi în continuare 

chestiunea adevărului vieţii în pictură. 

Lămurirea pe care mi-a dat-o a legat-o 

tot de peisaj: „Să revin la viaţă. Legătura 

ei cu tabloul. Iau ca motiv un peisaj pe 

lângă o floare. Auzi despre floare spunându-se, 

când e pictată: trăieşte, parcă 

e vie. Are noroc că e un trandafir sau o 

garoafă, că dacă ar fi un cadavru, privitorul 

n-ar mai sta o clipă în contemplare. 

Or, ce ne facem cu tabloul Lecţia de 

anatomie al lui Rembrandt? Şi acum 

concluzia: viaţa trăită de om ori aceea 

transmisă prin penel şi culori nu pot 

decât just să o explic (apare deci şi apelul 

la hermeneutică al lui Iosif Keber - 

n.m., I.P.B.), dar precis niciodată pe fiecare 

în parte... Experienţa personală îmi 

spune că adevărul în viaţa picturii (este 

vorba, aici, de ontologizarea artei şi de 

o ontoretorică a ei -n.m., I.P.B.) înseamnă 

(şi-acum fac trimitere la semiotica 

şi semiologia artei, căci orice 

echivalare în cuvinte a unui sens căutat 

şi poate şi găsit acest eveniment îl marchează 

- n.m., I.P.B.) - îl citez iarăşi pe 

maestru - „izvorul etern al acesteia, precum 

şi destinul picturii de a succede viului 

în ordinea cosmică...Iată definiţia 

4364 

mea: ea se formulează în opera artistului 

ce a realizat-o, privindu-se în ea ca 

într-o oglindă“ (s.m. şi n.m.: oglinda este 

un însemn al postmodernizării artei picturale). 

Însă Iosif Keber şi-a „mirosit” 

bine epoca, flerul şi geniul, cultura solidă, 

transdisciplinară, permiţându-i să 

se alinieze – fie şi involuntar (cum ar 

afirma E.Negrici) sau inconştient (cum 

ar opinia Bergson ori Blaga) pretransmodernismului 

de expresie europeano-românească. 

Face acest lucru 

în direcţia recuperării dimensiunii 

sacre/sacerdotale a artei. Citez iar: 

„Asemenea Făuritorului Suprem am 

avut sarcina/misiunea de a-mi descoperi 

relaţia cu legile morţii şi nemorţii... 

Punctele mele de legătură cu lumea şi 

arta sunt în ale lui Dumnezeu. Ia aminte: 

descoperind aceste puncte de legătură, 

continui să le consideri şi răspuns la stilurile 

picturii”. Adică la retorica şi transretorica 

imaginarului plastic despre care 

Iosif Keber afirmă că pictura „odată realizată, 

cu greu o putem atribui realului ori 

irealului. Aparţine realului fiindcă presupune 

componente materiale. Aparţine 

irealului prin forţa de a sugera o anumită 

metafizică (s.m., I.P-B.) a onticului” (întoarcerea 

la metafizică este o efigie a 

transmodernismului (spiritualitate - 

(re)formată prin redescoperirea metafizicii 

transreligioase şi transumaniste). 

Până şi simultaneizarea situării picturii 

în real şi ireal „cade” tot în ideologie 

transmodernistă. „A fi artist în adevăratul 

sens al cuvântului -conchide Iosif 

Keber - obligă ca toate manifestările frumosului 

legate şi de adevăr să-şi afle 

ecou în inima şi inteligenţa sa de artist”. 

2. Reiterarea autorităţii divine 

asupra artei profane revine salutar în 

concepţia despre pictură a lui Iosif 

Keber. Citez: „Înrudirea mea spirituală 

cu el (cu lucrul făcut de autor, dar şi cu 

lucrul străin lui, adică împrumutat gata 

de la umanitate – n.m., I.P.-B.) provine 

dintr-un temei comun: Dumnezeu. Am 

rămas în toţi anii mei pământeni un religios”. 

Însă religiozitatea keberiană are 

înglobată în ea un panteism cu prelungire 

în creştinism şi filosofia lui Leibniz: 

„Religiozitatea înţeleasă de mine ca înfrăţire 

cu elementele naturii, cu apa, cu 

focul, cu monadele, cu îngerii”. Dumnezeul 

lui Keber condiţionează transcendenţa 

de o bună locuire a 

contingentului, cam în sensul indicat de 

Noica, atunci când se referea la adevăratul 

înţeles al „sacrului”: „nu e vorba de 

religie, cu sacrul în accepţia lui Eliade, 

nici măcar de religiozitate întotdeauna, 

ci de prezenţa în tăria spiritului uman ca 

atare...; învestirea aceasta cu spirit şi 

sens superior... este însăşi esenţa sacrului. 

Ceva feeric coboară, astfel, peste 

lume, o dată cu viziunea – deloc mistico 

– religioasă, ci dimpotrivă profund umanistă...; 

nimic din ce e omenesc nu e 

străin sau indiferent spiritului omului”. La 

nivelul imediat, şi nu doar la cel de absolutes 

Wissen, Keber împacă spiritul 

cu sine, restaurând totodată omul în deplinătatea 

sa, care este convertită tocmai 

de exerciţiul spiritului. Ca şi Noica, 

Keber crede in aeternum că lumea 


Ion Popescu Brădiceni 

omului, ca şi a firii, trebuie să se regenereze 

dinăuntru, dinspre propriile-i rădăcini, 

iar nu să fie pusă în ordine din 

afară, căci tot el însuşi are menirea/obligaţia/misiunea 

să-şi descopere tangenta 

la absolut (a se vedea Constantin Noica, 

Simple introduceri la bunătatea timpului 

nostru, Editura Humanitas, Bucureşti, 

l992, pp. 200-207). 

Citez din nou din acelaşi interviu, 

pentru a nu fi suspectat de... falsă 

hermeneutică: „Pot şti cum este cerul, 

dar nu pot şti cum este Dumnezeu. Trebuie 

să-mi urmez viziunile, dar nu trebuie 

să sar din contingent fără să-mi 

descopăr eu însumi tangenta la absolut. 

Îmi e permis să visez, dar nu am voie ca 

visul meu să nege rădăcinile fiinţei 

mele”. Încă din copilărie, Iosif Keber fusese 

vrăjit de culorile curcubeului. „Dicţionarul 

de simboluri” al lui Hans 

Biederman (vol. F, editura Saeculum 

I.O., Bucureşti, 2002, p.l26) arată că fenomenul 

curcubeului este un simbol al 

manifestării bunăvoinţei divine sau, în 

credinţa populară europeană, el vesteşte 

descoperirea unei comori: arta picturii, 

în cazul lui Keber. 

3. Într-un eseu, tot inedit, înmânat 

mie spre publicare în aceeaşi perioadă 

de timp cu interviul, dar inclus de 

mine mult mai târziu într-un tratat propriu 

de semiotică şi retorică a imaginarului (a 

se consulta in integrum „Iosif Keber – Cu 

tot sufletul, despre pictură”, în Bazele 

transmodernismului I, Scurt tratat de semiotica 

şi retorica imaginii, editura Universitaria, 

2007, pg.4l-43), Iosif Keber 

aşază ca fundamente ale peisajului, 

dezvăluindu-şi cumva aerul ermetic/secret, 

elemente concrete, imanente, aparţinătoare 

lumii fizice, profane, naturii ca 

atare primare şi naturii secunde, culturale. 

• desenul şi culoarea, fără să 

elimini şi valoarea (lumina şi umbra) 

fiindcă fiecare din ele o cuprinde; 

• în peisaj, pictorul trebuie să 

imagineze liniile grafice, inventându-le; 

şi nu pot fi precise la început; te ajuţi 

aproximativ de figurile poligonale, în funcţie 

de laturi, număr şi direcţia pe care o 

au; 

• tabloul unui pictor poate fi 

înţeles, decât dacă a adâncit realitatea, 

descoperind frumuseţea latentă care nu 

se vede dintr-odată; căci din punct de 

vedere pictural, lumina ireală a tabloului 

poate deveni reală pentru obiectul pictat 

dacă a fost respectat în culoare. 

Forma fizică a obiectului trebuie 

să fie baza oricărei opere plastice. 

î

Violeta Ion şi păianjenul marta 

Poezia confesivă, pentru a fi apreciată, trebuie să 

ofere trăiri reale, trebuie să îi convingă pe cititori că universul 

descris poate fi şi al lor. Violeta Ion reuşeşte să contureze 

personaje complexe, reuşeşte să ofere sensuri 

ascunse, prezente în viaţa fiecăruia dintre noi. “marta” este 

un volum al întrebărilor, al oscilărilor între contrarii. Pendulul, 

simbolizând natura umană, transcede poeziile. Marta este 

află într-o permanentă luptă cu timpul, încearcă să îşi conştientizeze 

propria viaţă, încearcă să îi ofere un sens. Ocultările 

îngreunează mesajul din punct de vedere tehnic, 

simplificând însă în acelaşi timp sensul. Dragostea, emoţia, 

sentimentele, toate apar ca reminiscenţe ale unui alt univers. 

Cuvintele nu pot exprima trăirile, de multe ori tăcerea este 

mai presus decât gesturile şi totul pare a înseamna pentru 

marta durere. 

Elementul inedit al volumului este construirea atipică 

a martei, ca un alter ego al autorului, distingându-se totuşi 

esenţial de eul liric în sine. Violeta Ion ne surprinde cu un 

dialog perpetuu între două ipostaze ale aceleiaşi fiinţe. Viaţa 

este disecată, sunt oferite posibilităţi, sunt scoase în evidenţă 

alegerile. Spectrul morţii domină însă peisajul, pânza inevitabilă 

se strânge din ce în ce mai aproape. Cartea devine pe 

alocuri presantă, sufocă, exprimarea se abrutizează, totul sugerând 

o tensiune care se acumulează treptat anticipând izbucnirea: 

“marta aleargă pe străzi şi marta strânge globuri 

pentru prietenii / ei, aşa, ca şi cum n-ar avea pentru cine / 

marta aleargă de colo colo, se lipeşte de uşă, se joacă / dar 

marta aleargă caută şi pune / noaptea la predeal într-o cameră 

geamurile sparte / marta le lipeşte cu palmele ei / marta 

tace şi cotrobăie / marta mormăie / marta mormăie moartea 

ne strângem în jurul ei / şi mormăim moartea / marta ca 

moartea în martie” 

Perspectiva pluralistă folosită conferă volumului 

greutate, pentru că tinde să îl implice pe cititor, absolutizează 

acţiunile, conferindu-le conotaţii simbolice. Din existenţa unui 

microunivers se nasc arhetipuri concrete, care sunt scoase 

în evidenţă prin stilul unitar în care apar din loc în loc fracturi. 

Metaforele percutante şi imaginile inedite reuşesc să rupă 

ritmul, să focalizeze atenţia cititorului asupra unui singur element, 

să paradigmeze senzaţiile. Violeta Ion nu insistă pe 

forţă, ci pe adaptabilitate, pe un registru generic din care izbucnesc 

adesea conotaţii surprinzătoare. 

Jocurile de cuvinte, exprimarea lejeră, registrul stilistic 

aplecat spre un mundan ocultat doar pe alocuri şi fluiditatea 

imaginilor reuşesc să insufle cititorului o atmosferă 

aparte. Vrei să mergi mai departe, accepţi provocarea, labirintul 

se înfăţişează în întregime lăsându-te să îl descoperi 

pas cu pas. Violeta Ion nu ne oferă răspunsuri, ci încearcă să 

ne pună pe gânduri, să ne facă să ne regândim poziţia. Marta 

există în fiecare dintre noi, în locurile acelea întunecate de 

care încercăm aproape întotdeauna să fugim. Firele însă se 

întind de acolo, urmărindu-ne, iar caracatiţa sufletului reuşeşte 

să ne prindă de fiecare dată. Decorul apare apocaliptic 

pe alocuri, iar starea dezolantă de spleen este generată 

de absenţa oricărui demiurg. Universul este lipsit de elemente 

definitorii, totul poate fi pus la îndoială, pentru că în 

4. Încheiem totuşi articolul de faţă, dându-i şi în final 

cuvântul, tot lui Iosif Keber însuşi: „Elementele de bază ale 

picturii sunt: desenul, valoarea, culoarea şi compoziţia. Compoziţia 

picturală apelează la elementele geometriei plane: 

punctul şi linia... Punctul este precizia... El nu poate fi reprezentat 

la capătul unei linii văzute drept din faţă, cu ajutorul 

perspectivei conice, numită şi cavalieră, dacă această linie ar 

pleca chiar din centrul ochiului, al pupilei, fiindcă rezultatul 

este o anamorfoză, adică exagerarea ireală (s.m., I.P.-B.) a 

obiectivelor văzute în spaţiu... Cu totul altfel aşadar este văzut 

acelaşi lucru în natură, unde intervine aducerea aminte (memoria) 

a lucrului cunoscut”. 

ESEU 

lumea martei lucrurile înseamnă 

de fiecare dată altceva: 

“mă trezesc dimineaţa 

dintr-un somn greu / îmi pipăi 

faţa, e la locul ei, mâinile, picioarele, 

trunchiul / sunt de 

mult ale mele / cineva mă întreabă 

cum e să te trezeşti dimineaţa 

/ aceeaşi, mereu, / la 

noi în casă urlă uragaia / noi Petre Flueraşu 

suntem toţi uşi de spitale, toţi 

uşile pământului care se 

crapă / dar tu nu vezi / te uiţi 

la noi cu braţele atârnând de parcă ai fi spânzurată de noi / 

dar tot nu ne vezi, nu ne vezi / aşa o ţineau iar din feţele lor 

curgea apa / se împiedica în aer şi se lăţea ca o meduză”. 

Rima albă şi ritmul interior permit o lectură graduală, 

circulară, centrată pe prezenţa unor puncte de interes în jurul 

cărora celelalte elemente gravitează. Obsesia pânzei, spectrul 

morţii, regăsirea de sine, dragostea ratată, dorinţele neîmplinite, 

descompunerea inevitabilă a universului propriu, 

toate se împletesc într-o atmosferă sumbră, lipsită de perspective, 

în care doar silueta proeminentă a martei mai înseamnă 

până la urmă speranţă. 

Repetiţiile cuvintelor cheie ajută la conturarea unui 

mesaj puternic. Violeta Ion insistă pe idee, nu se concentrează 

aproape deloc pe formă. Există poeme care tratează 

acelaşi subiect, însă unghiul de abordare este aproape întotdeauna 

altul, surprinzând cititorul, derutându-l. Fără a 

căuta asta cu ardoare, poeta transcede sensurile pur denotative, 

creionând o metafizică simbolică, care există ca o 

posibilitate, ca o ipoteză. Elementele sistemice nu intervin, 

însă spectrul lor stabileşte a priori coordonatele. Marta 

încearcă să îşi depăşească limitele, însă se vede nevoită să 

capituleze în faţa unui zid implacabil de tăcere: “uite mâinile 

astea am spus care mototolesc feţe de masă / frământă cocă 

se-aşază pe fereastră / am spus uite picioarele astea pe dinaintea 

trunchiului / am spus uite capacul pe spate / ei pipăiau 

biletele le strângeau în pumni le / înfăşurau pe ochi / cu 

mâinile pe mâini, cu mâinile încinse pe / spetezele scaunelor 

/ nici vorbă să clipim mergem drept până aproape şi dincolo 

/ de ei cu aceeaşi sforţare / rămân pe scaune se pipăie 

pe obraji pe lacrimi / trimit mulţumiri, nu uită / să-şi trimită 

mulţumiri şoptite de la unul la altul”. 

“marta” reuşeşte să împletească descrierea de multe 

ori sterilă cu fondul imaginativ care oferă marca de autenticitate 

a oricărui univers poetic. Violeta Ion se individualizează 

ca o poetă meditativă, pasionată de o psihologie fină a individului, 

care încearcă prin fiecare vers să ne atragă în labirintul 

ei. Pânza se întinde vibrant, iar marta ne aşteaptă 

învăluită într-o multitudine de ipostaze, care se succed cu repeziciune, 

dezvăluindu-ne în final tăcerea. Aceasta luminează 

întotdeauna ultimele momente... 

Bibliografie: Violeta Ion – marta – Cartea Românească – 

2006 

Gorjul a avut de câştigat enorm prin persoana lui Iosif 

Keber şi prin opera lui plastică, fie ea peisagistică, fie ea bisericească. 

S-a integrat perfect spiritualităţii gorjene, aşa cum 

au făcut-o şi alţi străini, fie ei germani, polonezi, italieni sau 

unguri. Dar meritul lui este de a o fi aprofundat în scurt timp, 

de a-i fi dezgropat temeliile indoeuropene (şi un pic asiatice) 

şi de a-şi fi înşurubat opera picturală sau monumentală chiar 

în fundamente, fiind, în cea mai deplină contemporaneitate 

cu Constantin Brâncuşi, un mare artist, originar şi original, o 

figură creatoare emblematică, cu o cultură vizuală absolut remarcabilă, 

stăpân legitim al unei memorii estetico – poetice 

vaste şi complexe. 


ADNOTĂRI 

Oglinzi literare 

„Literatura universală include nu numai literatura 

aşa-numitelor „popoare mari” ca volum de populaţie, cu 

vechi tradiţii culturale, ci, conform unei concepţii de bază a 

literaturii comparate, şi literatura „popoarelor mici”, a căror 

artă s-a ridicat la nivelul celor mai bune valori universale. 

Scriitori ca Lenau, Andersen, Petöfi, Eminescu, Ico Andrici, 

Nikos Kazantzakis, Ismail Kadare şi mulţi alţii sunt exemple 

explicite în acest sens” 

Luan Topciu 

La sfârşitul anului 2007, în care Renata şi Luan Topciu propuneau 

cititorului de limbă română volumul „O antologie a poeziei 

albaneze”, Luan Topciu publica, la aceeaşi editură bucureşteană, 

„Privirea”, şi cartea de studii/ eseuri Oglinzi literare. 

În Paradigmele dorului în poezia românăşi albaneză (Editura 

Cartea Universitară, Bucureşti, 2004) una dintre ideile pe care 

se centra cartea era cea conform căreia ar exista un spaţiu cultural 

comun balcanic - definit aici prin aceea că „elementele culturale 

sunt comune şi fac parte dintr-un sistem comun de gândire şi valori” 

(p. 13), care şi-ar putea avea originile în ceea ce a însemnat Imperiul 

Bizantin., cu manifestări variate de la o epocă la alta. „Popoarele 

balcanice, cu mici intervale de separaţie, au trăit aproape 

întotdeauna laolaltă.” – p. 17. Sub forma dominaţiei 

exercitatăîn diferite epoci de către diferite forţe 

(macedonene, romane, bizantine, turceşti) aceste 

realităţi ale locului au impus lumii balcanice, 

„aproape totdeauna, ritmul unei respiraţii unitare” 

– p. 18, un argument de coeziune 1hotărâtor 

fiind, 

în viziunea autorului, şi ortodoxia , dovada fiind 

relevatăşi de concordanţele lingvistice din lexic, 

din foneticăş.a., scrierile istoricilor şi oamenilor de 

cultură români fiind des citate în sprijinul afirmaţiilor 

sale. În ce priveşte „fondul comun” dintre România 

şi Albania, ilustrat în secolul XIX-XX de 

personalităţi ca B.P. Haşdeu, Grigore Brâncuş, 

Eqrem Çabej 2 (care a explicat teza provenienţei 

ilire a limbii şi poporului albanez), care au subliniat 

şi legătura puternică dintre limbile românăşi 

albaneză. Porneşte de la ideea că atât specificul, 

cât şi structura distinctivă a unei literaturi oarecare 

nu pot fi studiate numai prin cercetarea, oricât 

de sistematică a autorilor, din punct de vedere 

al curentelor, genurilor în care pot fi încadraţi 

ş.a.m.d., ci şi a „motivelor”. Autorul exemplifică (cu accent pe relaţia 

româno-albaneză) prin raportări la folclor (elemente legate de ritualul 

nunţii, legenda zidirii, unei femei la temelia 3 unei construcţii – 

care, de altfel, cunoaşte o dezvoltare planetară – sau cazuri „particulare”, 

dar nu mai puţin semnificative, cum ar fi regăsirea Cântecului 

Mioriţei în ţinuturile albaneze cu varianta Pasărea cu creştet 

negru etc.), concordanţe lingvistice (lexic – un fond comun bogat, 

fonetică – ex.: fenomenul rotacismului, ă din românăşi ë din albaneză 

au aceeaşi valoare fonetică –, structură gramaticală, formarea 

cuvintelor, frazeologie – unde fondul comun este foarte bogat, dar 

destul de puţin studiat ş.a.) dar şi la marii scriitori din literatura românăşi 

albaneză. Sunt citaţi, printre alţii, Lucian Blaga („orizontul 

spaţial al inconştientului”, „spaţiul mioritic”, „spaţiu matrice”, „satul 

model/ idee”, „satul integrat în destinul cosmic” sau „caracterul de 

sinteză al culturii române” etc.), Mircea Eliade (pentru care creştinismul 

era, la ţăranul român, o „liturghie cosmică” etc.). 

Oglinzi literare („carte de studii despre anumite opere ale câtorva 

scriitori importanţi” din literaturile albanezăşi română, abordate 

„în câteva oglinzi paralele”, „unde multe fenomene ale uneia 

dintre literaturi se manifestă în cealaltă”), în care autorul porneşte 

4366 

încă din prefaţă de la ideea pomenitelor 

„concordanţe românoalbaneze 

pe plan lingvistic, 

folcloric, etnografic, în domeniul 

antropologiei culturale, al obiceiurilor 

şi credinţelor, în filosofia 

colectivă, simbolurile populare 

etc.”, continuând astfel, într-o 

măsură, unele linii din Paradigmele 

dorului în poezia românăşi 

albaneză) este structură astfel: 

Lasgush Poradeci şi discursul 

modern al poeziei albaneze, Paradigmele 

dorului în poezia lui 

Lasgush Poradeci şi poezia ro- Marius Chelaru 

mână – aspecte discutate într-o 

manieră asemănătoare şi în lucrarea 

din 2004; de altfel nu sunt 

singurele puncte comune –, Legendăşi modernitate (despre nuvela 

„Povestiri de la Lacul Albastru” de Mitrush Kuteli), Biserica „Sfânta 

Sofia” – un simbol androgin al lumii creştine şi musulmane (un eseu 

despre „Biserica Sfânta Sofia”, de Ismail Kadare), Dictatura – în 

formă de piramidă(pe marginea romanului Piramida, de Ismail Kadare), 

Un roman despre eşec şi victorie (despre romanul „Generalul 

armatei moarte”, de Ismail Kadare), Paralele – migraţia 

destinelor (despre romanul Monstrul, de I. Kadare), Parabola historike 

dhe logjika e absurdit (despre nuvela „Qorrfermani”, de Ismail 

Kadare) – singurul text publicat numai în limba albaneză, Victor 

Eftimiu. Punte de legătură, Metafizica dorului în poezia lui Nichita 

Stănescu, Simpla bucurie a morţii în altă frumuseţe (Despre volumul 

„Psalm”, de Visar Zhiti), Romanul oniric – visul textual (despre 

romanul Vară fără întoarcere, de Besnik Mustafaj – antologat cu 

pome şi în O antologie a poeziei albaneze, 2007), 

O pendulare între simbol şi cămaşa metaforei 

(prefaţa la volumul de poeme Evanghelia după 

Ion Metafora, de Dumitru M. Ion), Poetul Hageosai 

(despre volumul Umbra viselor, de Halil Haxhosaj), 

Feminitatea ca izvor al poeziei (prefaţă la 

volumul 13 poeme (dule) de dragoste, de Carolina 

Ilica) 

Dincolo de continuarea unor teme, argumentaţii 

dezbătute în Paradigmele dorului în poezia 

românăşi albaneză, în Oglinzi literare/ 

Pasqyra letrare, dată fiind şi concepţia volumului, 

de analiză – nu neapărat într-un context al elementelor 

comune unui areal geografic/ spiritual – 

a operei unor autori din cele două spaţii culturale, 

Luan Topciu abordeazăşi unele paliere de discuţie 

de subliniat. Să ne referim, spre exemplificare, 

numai la textele despre nuvela Povestiri de la 

Lacul Albastru, de Mitrush Kuteli – aş sublinia 

„discuţia” despre timp, tratat de Kuteli „în mod neobişnuit 

de nefiresc”, de la curgerea normală la 

înţepenire, la transformarea în pedeapsă prin nemurire, sau modul 

în care autorul păstrează pentru „materia mitologico-religioasă 

forma şi spiritul naţional”, dragostea ca un mit dar şi valenţele moderne 

ale textului kutelian, caracterizat de Luan Topciu ca fiind de 

factură suprarealistăş.a.). Apoi la eseul despre „Biserica Sfânta 

Sofia”, de Ismail Kadare (despre soarta renumitei biserici transformată 

în geamie, „adaptată” arhitectural de către un „arhitect creştin 

hermafrodit” – Arhitect Ghiaur, personaj care poate fi identificat 

şi în romanul Cetatea, a lui Kadare –, rămasă un spaţiu sacru „oarecum 

«androgin», semibiserică, semigeamie, aşa cum rămăseserăalbanezii 

după cotropirea osmană: jumătate creştini, jumătate 

musulmani”; Sofia cea considerată de Florenski sau Bulgakov „o 

regiune intermediară, între divinitate şi lume”; Biserica Sfânta Sofia 

are, în viziune lui Luan Topciu, „ca suport o structură psihologică, 

semnificaţia istorică susţinându-se astfel” şi este şi „o formă de convocare 

a cititorului de azi, chemat la convieţuire”). Sau cel despre 

romanul Vară fără întoarcere, de Besnik Mustafaj (cu discuţia despre 

onirism ca „tehnică literarăşi posibilitate de cunoaştere” ş.a.). 

O carte care pune, din nou, în evidenţă valenţele 4 de comparatist 

ale lui Luan Topciu, care, cu studii şi în România şi în ţara 


î


Dan Brudaşcu – Poemele lui Cronos 

Dumitru Cerna 

Primul volum de versuri al lui Dan Brudaşcu ni se 

arată târziu, dar încărcat de semnificaţiile amare ale trecerii/petrecerii 

(a trecut şi vara asta//simt deja frigul şi mă/cutremur) 

sau precum în această mărturisire a transferului de 

„vinovăţie”: în jurul meu sunt ceasuri nenumărate/ Fiecare 

arată o oră diferită/Aşa încât mă întreb/dacă nu cumva timpul/nu 

se mai lasă măsurat/sătul de convenţiile omeneşti. 

Aşadar, sub semnul timpului care nu se răzgândeşte 

niciodată, care nu vrea deloc să renunţe / la prada sa, şi al 

singurătăţii, pe care, de la amvonul cuvântului, o binecuvântează 

(binecuvântată fie singurătatea), dar în faţa căreia îşi 

strigă uimirea: e incredibil cât putem/fi de singuri, autorul îşi 

construieşte discursul poetic pe însemnele deşertice ale lipsei 

de nădejde: Doar eu, rătăcit şi fără speranţe,/caut muşchiul 

cel izbăvitor/.../degetele mi se opresc/în coama părului 

tău aspru ca/ ácele de brad. 

În această atmosferă a căutării liniştii întemeietoare 

şi a eliberării de angoasele vremilor ce se tot abat asupra 

noastră, se naşte poemul de dragoste al lui Dan Brudaşcu: 

porţi în trupul/tău sămânţa din care/mâine se va tăia lemnul 

pentru/viori şi corăbii! Numai că la Dan Brudaşcu taina de 

sub scoarţa/ copacilor este izvor de nelinişti spăimoase, arar 

împăcarea se arată la faţă, iar poemul este asexuat, asemenea 

umbrei de înger: întotdeauna mi-a plăcut/să-ţi privesc 

mâinile/Adesea le simt mişcarea /grăbită şi nervoasă,/dar, 

vai, tot mai rar, alunecarea/înceată, tandră şi moale,/peste 

fruntea sau ochii mei. În acest imperiu al toamnei: septembrie 

e o lună care,/ moleşită de căldurile verii,/dă drumul şiroaielor 

de/ lacrimi /.../- septembrie e luna în care/nu poţi 

vorbi despre visare şi dragoste, saloanele liniştii par devastate: 

nu am cui mărturisi/taina ce-mi devoră liniştea. Pentru 

poetul care se teme de fiecare plecare, rugăciunea pare a-i 

fi singurul aliat: Doamne,/alungă demonii ce mi-au/furat chipul 

şi gândul/şi care mă bântuie în clipe târzii/ca pe o casă 

părăsită stafiile. Îndepărtarea adaugă poemelor sale accentele 

dramatice ale încremenirii: Nu/te mai pot însoţi în zborul 

ce te/mistuie. Nevoia de ocrotire, de adăpost împotriva primejdiei, 

evident, împrumută poemelor de dragoste ale lui 

Dan Brudaşcu calda comuniune a gestului la capătul căruia 

nu întotdeauna înmugureşte surâsul: Poate himerele tale vor 

poposi în sufletul meu/aducând cu ele şi îndoielile/ce te-au 

cuprins/uneori şi pe care/în nopţile târzii am încercat/zadarnic 

să ţi le alung. 

Aproape înfricoşat de taina ce-i devoră chipul şi gândul, 

poetul îşi îndeamnă cuvintele să-l însoţească pe drumul 

natală, este cunoscător al literaturii celor două popoare. 

Luan Topciu, Oglinzi literare/ Pasqyra letrare, studii, ediţie 

română-albaneză, Editura Privirea, Bucureşti, 2007, 188 p. 

______________________ 

1 

Menţionam că este interesantă, nu ca element de noutate 

ci, mai curând, ca prezentare/ susţinere, maniera în care autorul 

consideră, argumentând, aromânii („cuţovlahii” din „Letopiseţul” lui 

Miron Costin) ca o „punte de legătură” pentru popoarele din Peninsula 

Balcanică. Treptele argumentării autorului pleacă de la substratul 

tracic (conform căreia elementele comune româno-albanez 

ţin de faptul că la baza celor două limbi a stat limba tracilor (excluzând 

teoria originii ilire a limbii albaneze); adepţi: Gustav Weigand 

(după care limba românăşi cea albaneză s-au format în acelaşi 

areal: triunghiul Niş – Sofia – Skopje), B.P. Haşdeu, A. Philippide, S. 

Puşcariu, Vasile Pârvan, N. Iorga, Gr. Brâncuşş.a. – cu referinţe de 

la Nicolae Iorga (Istoria românilor din Peninsula Balcanică (Albania, 

Macedonia, Epir, Tesalia etc.), Bucureşti, 1919), Vasile Pârvan 

(Gânduri despre lume şi viaţa la greco-romanii din Pontul Stâng, 

Comunicare ţinutăla Academia Română, Bucureşti, 1920), A. D. Xe- 

iniţiatic al vindecării de tot, într-un soi de exerciţiu taumaturgic 

al tăinuirii, asemenea arhaicelor germinări ale tăcerii: 

Apoi aş lua un pumn de/pământ şi l-aş îndesa în/scorbura 

aceea pentru ca / secretul meu să rămână acolo,/neştiut de 

nimeni,/până când, într-o primăvară / ar irumpe în frunzele 

unui ram sau ca-n această recurenţă a ademenirii şi a salvării: 

Ademenesc tăcerea / s-o-nchid în această sticlă / pe 

care s-o arunc apoi / în apele mării. / Când va ajunge la tine 

/ cuvintele mele vor fi / bătrâne şi greoaie/ ca norii purtaţi/ de 

vântul din Nord. 

Elegiace, cu diafane inserţii de litanie târzie, unele 

poeme ale lui Dan Brudaşcu sunt veritabile pasteluri ale presimţirii: 

Ascult apoi freamătul de afară/Sau poate din mine 

însumi, pasteluri ale năzuinţei dobândirii liniştii, în care Dorm 

şi mierlele iar cărările /.../ duc în adânc, precum în acest dramatic 

strigăt shakespeareian: Dau un regat pentru o clipă de 

linişte/ şi un strop de iubire! 

Poeme ale mirabilei mirări, dar şi infuzate aforistic: 

Poezia înseamnă sărăcie/şi vânare de vânt, acestea sunt 

străbătute de la un capăt la celălalt de nevoia de linişte, de 

re-culegere pe care autorul lor o reclamă, întrebându-se retoric, 

cu o ironie amară, din care totuşi se poate întrezări simţul 

nădejdii: ce-ar fi simţit / în clipa aceasta maestrul 

Baudelaire? 

La adăpost de maestrul Baudelaire, Dan Brudaşcu, 

poet ce se revendică mai degrabă de la secolul care s-a 

stins, dar în care a ars, sfidează noul veac ce pare a nu-i 

aparţine, nici măcar a-i semăna, pe seama căruia glosează 

apocaliptic: S-a născut veacul cel nou / şi are deja privirile 

înroşite / ca o ţeavă de tun,/ iar pasul îi e nesigur, şovăielnic 

/ neştiind încotro s-o apuce,/ care e calea spre Adevăr. / Chipul 

lui e plin de bubele / timpului bătrân şi obosit,/ speriat de 

nesfârşita ură / ce mistuie Planeta./ Focurile de artificii din 

pieţe / par un biet paravan / pentru nesfârşitele mizerii / ca să 

facă uitate crimele / puternicilor acestei lumi./ Veacul cel nou 

s-a născut / gata bolnav şi incert / căci copiii nu-nvaţă să viseze 

/ ci să tragă cu puşca,/ la fel ca eroii acelera / ai desenelor 

animate. // Salut, mileniu bolnav / şi plin de bube / ca 

un ciumat medieval. 

Gravă, meditativă, suavă şi revoltată, caldă, discretă 

şi pătimaşă, dramatică şi retorică, reflexivă, neîmpăcată şi 

crepusculară, poezia lui Dan Brudaşcu este imaginea autorului 

însuşi, care, iată, se arată cititorului în dubla sa ipostază 

de trimis şi mărturisitor. 

nopol, Cornelia Papacostea-Danielopolu (Civilizaţie româneascăşi 

civilizaţie balcanică, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983), B.P. Haşdeu 

ş.a.m.d. la Ana Comnena Alexiada şi în Fontes Historiae Daco-Romaneoe, 

vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975), „teoria 

sintezei” (promovată şi susţinută întâi de istorici, apoi şi de 

lingvişti, spune că, în cazul limbii albaneze, a fost vorba despre o 

„fuziune” a substratului trac cu cel ilir; adepţi: Karl Patsch, F. Nopcsa, 

Norbert Jokl) au lansat noi concepte, de tipul: „substrat tracoilir” 

sau „traco-daco-ilir” etc, până la liantul care este creştinismul, 

ortodoxia. 

2 

Teză susţinută de Johann Thunmann, Gustav Meyer (pentru 

care albaneza este „o nouă fază a ilirei străvechi”), Paul Kretschmer, 

Holger Pedersen etc. 

3 Fapt subliniat de studiile şi lucrările semnate de Ovidiu Papadima, 

Adrian Fochi, G. Cochiara, M. Arnaudov, G. Megas, D. Ca- 

racostea ş.a.m.d. 

4 

Paradigmele dorului în poezia românăşi albaneză se bazeazăpe 

lucrarea de doctorat a domnului Luan Topciu (teza a fost 

susţinutăla Universitatea din Bucureşti), 


STORY 

Sergiu MISCHIE, “Premierul” temut 

de comunişti, la 16 ani! 

Cei unsprezece lucrau la Uzinele 23 August, în Bucureşti, 

fiind aduşi de la ţară, să capete de lucru, de un gorjean cu suflet 

mare, care-i ajuta pe cei nevoiaşi dar pricepuţi şi cu bun simţ – Ion 

Blendea, zis Ciocoiu. Cu toţii erau absolvenţi ai Şcolii de meserii din 

Peştişanii Gorjului, fiind forjori sau lăcătuşi. Locuiau la un cămin de 

nefalimişti, iar unul dintre ei avea chiar talent la desen. În timpul 

liber, a desenat o hartă a Romîniei Mari. Cu Basarabia şi Bucovina, 

plus Cadrilaterul, la sudul Dobrogei. Dar omul nostru nu s-a oprit 

aici. Stilizată, harta aducea cu burta unei vaci cu lapte şi din ugerul 

ei sugea o viperă. Iar coada prelungă a viperei, îndoită, semăna cu 

US. Adică Uniunea Sovietică. 

Un altul a avut idea să deseneze pe linoleum această imagine 

caricaturală. De ce? Spre a o multiplica şi marca cu ea toate mijloacele 

de transport în comun ce-i duceau pe miile de bucureşteni 

la defilarea din Ziua de 23 August. Puii de gorjeni, oameni hotărâţi. 

Zis şi făcut. S-au sculat cu noaptea-n cap şi s-au împrăştiat pe la 

toate depourile de tramvaie, de troleibuze şi pe la garajele de autobuze 

încă dinainte ca mijloacele de transport în comun ale ITBului, 

omoloaga comunistă a RATB-ului să iasă pe traseu. Mai în 

glumă, mai în serios, sub comanda celui mai isteţ dintre ei, veritabilul 

lider Sergiu Mischie, misiunea a fost îndeplinită. Numai că, 

spre surprinderea lor, până-n seară au şi fost arestaţi. Cu excepţia 

unuia – Ion Cârstoiu. Despre care s-a aflat, mult mai apoi, că avea 

un unchi la securitate şi trădase. Securiştii îi luaseră pe toţi, ca din 

oală, de la cămin. Unchiul s-a ales, probabil, cu o avansare, iar nepotul 

a ajuns să lucreze la serviciul de cadre al ziarului Scânteia. 

Funcţie în care l-a prins şi Revoluţia din Decembrie 1989. În vreme 

ce colegii lui, deşi minori, au făcut câte doi ani de puşcărie, fiindule 

redusă pedeapsa pentru buna purtare în detenţie. 

Printre ceilalţi deţinuţi s-a aflat şi Jean, fratele mai mare al 

vărului meu Vasile Blendea, celebrul fotoreporter de mai târziu. 

Căruia fratele Jean Blendea îi cam stricase dosarul. Iar Jean Blendea, 

împreună cu viitorul meu cumnat Ionel Saragea au stat vreo 

trei săptămâni, la Rahova, în aceeaşi celulă cu Corneliu Coposu. 

Ei fiind de 16 şi 17 ani, dormeau amândoi în patul de fier aflat deasupra 

celui în care îşi odihnea oasele ţărănistul Coposu, om politic 

veritabil şi mai mare ca vârstă. Pe care-l mai înveleau noaptea cu 

pătura, Corneliu Coposu suferind încă de atunci de o boală de plămâni 

care nu-i dădea pace. 

Reabilitarea, după 30 de ani 

Aproape niciunul nu s-a plâns până după Revoluţia din 

1989. Cu toţii au ieşit din închisoare şi s-au încadrat în muncă. Pentru 

că aveau dosar, deci erau “pătaţi”, şi armata le-a fost cumplit de 

grea. Au făcut-o la “diribau”, cum li se spunea, în epocă, şantierelor 

de construcţii. Nu doi ani, cât era stagiul în cazul altor militari în 

termen, ci trei ani bătuţi pe muche. Cumnatul meu, căruia pentru 

eleganţă şi mustăcioară i se spunea “ministrul de externe” s-a reabilitat 

abia în anul 1985. Mai mult ca să nu aibă fiica lui, Daniela, necazuri. 

Adică, după 30 de ani de la ieşirea din penitenciar. Niciodată 

nu s-a plâns, nici el, de nimic. Ba chiar afirmă că era mai bine pe 

vremea comuniştilor. Tatăl lui, Ion Saragea, primul primar comunist 

al comunei Peştişani, nu l-a putut ajuta cu nimic, în situaţia în care 

4368 

Prin augustul fierbinte al anului 1953, unsprezece gorjeni au 

ajuns în beciurile securităţii, de pe strada Uranus, pentru că 

“urziseră” împotriva regimului comunist. Incredibil, dar puştii 

de 16 şi 17 ani au devenit deţinuţi politici. 


singur intrase, cu colegii lui de 

muncă şi de joacă bănuită a fi 

politică. Ba mai mult, nea Ion Saragea 

şi-a pierdut el postul. 

Chiar dacă nu se făcea vinovat 

de nimic şi consătenii erau mulţumiţi de el. 

“Premierul” ajuns inginer 

Abia după 1990, la un Sfânt Vasile, în casa primitoare a 

vărului meu Vasile Blendea, am reuşit să-l cunosc, cât de cât, pe 

Sergiu Mischie. Povestea, cu năduf amar, cum era bătut la interogatorii, 

până cădea în stare de inconştienţă. După care, spre a-l 

readuce la viaţă, călăii lui aruncau găleţi cu apă rece peste el ca 

să-l trezească. Bătăile continuau cu şi mai mare înverşunare. Glumele 

lor copilăreşti le-au nenorocit anii tinereţii. Şi viaţa. Dintr-un 

teribilism cu acut sentiment patriotic şi de neacceptare a invadatorului 

sovietic. Sergiu Mischie era, fără discuţie, un om dotat. Încă 

trăieşte şi îşi duce viaţa cum poate, cu bolile vârstei şi cele datorate 

schingiuirilor de la multele interogatorii, plus detenţia grea mai ales 

la vârsta lor încă fragedă. I se zicea “primul ministru” şi a pătimit 

destul. Băgase groaza în comunişti, care, după câte se pare, îi luaseră 

frica. Bănuindu-l de legături cu americanii. 

Născut în Hobiţa marelui Constantin Brâncuşi, Sergiu Mischie 

n-a fost, bineînţeles, un om oarecare. Eliberat din închisorile 

comuniste, şi-a terminat liceul la seral şi a urmat cursurile Politehnicii 

bucureştene. Tot la seral, întrucât avea dosarul “pătat” şi nu 

putea fi primit la cursurile de zi din cauza dosarului său. Inginerul de 

mai târziu tot n-a fost primit la muncă în fabrici şi uzine, ca să nu 

strice clasa muncitoare. A lucrat ca maistru instructor la un Grup 

şcolar din capitală, până la pensie. Chiar dacă avea diploma de inginer. 

Prin 1900, nu s-a grăbit să intre în partidul lui Corneliu Coposu, 

înfiinţându-şi singur un partid efemer. 

După 56 de ani, în viaţă 

Ion Predoşanu 

Pensionarii Jean Blendea şi Ionel Saragea au lăsat apartamentele 

din Bucureşti copiilor. S-au retras la ţară, de acolo de 

unde au plecat în lume. Îşi duc cu multă demnitate viaţa în Peştişanii 

Gorjului. Şi încă muncesc pământul, ca agricultori. Sergiu Mischie 

trăieşte, adică se chinuieşte în Bucureşti şi se zbate cu 

bătrâneţile şi beteşugurile. Încă se mai judecă la Tribunalul Târgu 

Jiu, pentru pământurile moştenite în Hobiţa natală, cu vecini hrăpăreţi. 

Toţi trei sunt şi cu pensii de deţinuţi politici. Ar fi putut fi nişte 

eroi. În timpuri normale. 

Doar presupusul turnător, adică torţionarul de Ion Cârstoiu, 

o duce bine. Sau cel puţin aşa se spune. Din 1992, ar fi fost 

cică deputat PD şi, mai apoi, prefect de Argeş. Nimeni n-a avut 

nimic cu el. Iar povestaşul, cu atât mai mult. Cosemnează cele ce 

se zic pe seama lui. Dumnezeu să ne judece. Pe toţi. Dorinţa de 

răzbunare fiindu-le străină celor care-au făcut puşcărie grea ca deţinuţi 

politici minori, după vârstă, majori, adică foarte marcanţi pentru 

lupta lor anticomunistă dar, mai ales, antisovietică. 

(Din cartea Nişte Gorjeni, în curs de apariţie)

Mărturiile unui voiculescolog 

Vasile Voiculescu este, indiscutabil, unul dintre 

scriitorii români contemporani care s-au bucurat, dacă 

putem zice aşa, de abordări numeroase şi diverse, cum nu 

s-au întâmplat cu mulţi dintre literatorii de la noi. S-au scris 

zeci (poate sute) de articole în presa literară, au apărut studii 

critice şi alte genuri de volume în care opera celui care 

ne-a dat Ultimele sonete închipuite … şi fermecătoarele 

povestiri fantastice a fost explorată, analizată, comentată 

cu acribie şi pe-ndelete. 

Fără să fim superstiţioşi ne gândim, totuşi, dacă nu 

cumva acest destin al operei în posteritatea autorului nu este 

cumva o revanşă (târzie şi oricum inutilă, şi pentru autor, dar 

totuşi o revanşă) pentru suferinţele îndurate de acest martir 

aruncat pe nedrept şi cu brutalitate în închisorile comuniste 

în întunecatul deceniu şase al veacului trecut). 

Şi totuşi – iată ce înseamnă scrierile de valoare şi 

care presupun un polisemantism al interpretărilor critice! – 

lumea literară ( şi nu numai ea, ci şi masa largă a cititorilor) 

rămâne în continuare dornică să recepteze noi şi noi puncte 

de vedere legate de moştenirea culturală a acestui scriitor. 

Aceste gânduri ne-au fost prilejuite de curând şi de 

apariţia unui volum (Liviu Grăsoiu, Voiculesciana, Editura 

Nouă, Bucureşti, 2008) în care unul din mai vechii, recunoscuţii 

şi valoroşii voiculescologi adună o sumă de texte privitoare 

la scriitorul ivit pe lume la Pârscovul Buzăului. 

După Perpessicius, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 

Ovidiu Papadima, Victor Crăciun, Roxana Sorescu, Nicolae 

Florescu, Rodica Pandele, Mircea Braga, Marius Pop şi – cu 

voia dumneavoastră – subsemnatul ( semnatar a nu mai 

puţin de şase volume consacrate lui V. Voiculescu) domnul 

Liviu Grăsoiu, împătimit cititor şi comentator al operei scriitorului 

(să ne amintim numai că în urmă cu mai mulţi ani a 

editat lirica acestuia şi a elaborat un studiu, Poezia lui Vasile 

Voiculescu ) ne oferă acum o culegere de texte pe care le 

consideră o mărturie indiscutabilă şi indubitabilă a iubirii dumisale 

faţă de autorul Poemelor cu îngeri, iubire care datează 

de patru decenii. Aşadar, op-ul care a apărut recent 

are şi un caracter aniversar pentru autorul lui. Sintetizând argumentele 

care au stat la baza gestului editorial de acum, 

domnul Liviu Grăsoiu notează: “… Voiculescu a putut fi încetîncet 

descifrat, apropiat de publicul larg, iubit deopotrivă de 

cititori, de către editori şi critici. A trebuit să treacă destui ani 

pentru ca valoarea să-i fie pe deplin recunoscută. S-a desfăşurat, 

în acest scop, un veritabil război de uzură, dus cu 

devotament şi perseverenţă de autorii amintiţi în volumul de 

faţă. Printre ei, nume prestigioase şi sonore, m-am aflat şi 

eu, realizând multe emisiuni la Radio şi Televiziune”. 

Într-adevăr, ca redactor al emisiunilor amintite, domnul 

Liviu Grăsoiu are meritul de a fi luptat, “înarmat”, cu microfonul 

şi cu aparatul de filmat pentru impunerea în 

conştiinţa publică a numelui lui V. Voiculescu. Un documentar 

de televiziune, apoi un scenariu pe versuri ale poetului, ca 

să nu mai vorbim de articolele în presa literară pe parcursul 

celor patru decenii (în care autorul cărţii de faţă a fost în 

egală măsură receptor al ecourilor critice stârnite de editarea 

CONFESIUNI 

şi comentarea operei “personajului” 

său, dar şi militant 

implicat activ în impunerea 

acestuia printre marile valori 

ale literaturii noastre) – toate 

sunt mărturiile unei iubiri şi 

ale unei pasiuni aflate dincolo 

Florentin Popescu 

de orice îndoială. Domnul 

Liviu Grăsoiu are, pe de altă 

parte, meritul atât de a-şi 

spune punctul de vedere general despre o latură a creaţiei 

voiculesciene (proza, bunăoară) cât şi de a propune, când 

crede că este cazul, câte un stop-cadru ( ca să folosim terminologia 

din cinematografie şi televiziune), cum ar fi analiza 

unui singur poem (Imn muncii) sau a unei falii a operei 

(Voiculescu - poezii pentru cei mici). 

Comentând Sonetele, domnul Liviu Grăsoiu nu se 

mulţumeşte, aidoma multor autori de articole, să facă pur şi 

simplu o expunere, sprijinită ici-colo de citate alese mai mult 

sau mai puţin inteligent, ci merge în adâncimea în adâncimea 

lucrurilor revelând subtila legătură ce există între textele 

poetice, acel flux de idei aflat dincolo de învelişul 

versurilor – ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu este la îndemâna 

oricui. Şi ca pandant, decelând în opera poetului 

anume idei şi concepţii despre lume, despre viaţă şi artă, autorul 

le circumscrie universul mai larg al valorilor patrimoniului 

cultural al umanităţii (Valori româneşti, valori 

universale). Alte pagini interesante sunt consacrate dramaturgiei, 

“ocazionalelor” lui V. Voiculescu, precum şi “afinităţile 

elective” ale acestuia” cu mentorul lui din tinereţe, Alexandru 

Vlahuţă. 

Considerată (şi pe bună dreptate) “un moment de referinţă 

în editarea operei lui V. Voiculescu”, apariţia celor 

două volume (integrala prozei şi integrala poeziei), alcătuite 

şi îngrijite de doamna Roxana Sorescu în 1988 la Editura 

Anastasia, îi prilejuieşte domnului Grăsoiu un comentariu 

făcut adecvat, din perspectiva istoricului literar corect şi imparţial. 

Păcat că domnul Liviu Grăsoiu nu merge, însă, mai 

departe. Ar fi putut să-şi spună punctul de vedere şi asupra 

ediţiei care a urmat (aparţinând tot doamnei Roxana Sorescu 

şi cuprinzând, în plus, şi teatrul voiculescian, Editura Cartex, 

2003, 3 volume), teatru despre care, e drept, autorul îşi 

spune în treacăt punctul de vedere (pag.133-137). 

Aşijderea, cu un ultim efort Tabelul cronologic ar fi 

putut fi şi el completat, mai ales în ce priveşte perioada de 

după 1990. Oprindu-se la anul 1994 (când au apărut poeziile 

religioase ale lui V. Voiculescu, într-o ediţie alcătuită de 

fiul scriitorului, Radu Voiculescu), domnul Liviu Grăsoiu îl văduveşte 

pe cititor de o bună parte de bibliografie, în cadrul 

căreia ar fi putut intra, între altele, şi cărţile subsemnatului, 

Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu (2000) şi Viaţa lui 

V. Voiculescu (2003) ambele apărute la Editura Vestala şi 

aruncând noi lumini asupra vieţii şi operei acestui mare scriitor… 

23 Făurar, 2009 


LUDICUM 

Vasile Romanciuc 

(17 decembrie 1947, Bădragii 

Noi, Edineţ) 

ŞI VASILE ROMANCIUC A 

FURAT CIREŞE. DAR ALTFEL 

Adevărul gol-goluţ l-a turnat un 

văr de-al poetului în ziua aniversară al 

lui Vasile Romanciuc la Bădragii Noi, 

când toţi copiii satului său de baştină, 

adunaţi la şcoală, îi numărau anii, îi recitau 

poeziile, îi aminteau poznele din 

copilărie. De parcă Vasile nu le ţine 

minte… Deşi… 

Dar amănuntul cu cireşele nu 

s-a zis către elevi. Vărul lui Vasile nu 

era sigur de mesajele pedagogice la zi. 

Ni l-a divulgat deja când urcam în 

maşini – să-l ducem pe Vasile înapoi la 

Chişinău (unde alţi copii şi alte şcoli îl 

aşteptau cu numărătorile). Martorii erau 

tot unul şi unul: academicianul Mihai 

Cimpoi, directoarea Bibliotecii Naţionale 

pentru Copii „Ion Creangă” Claudia 

Balaban, poeţii Ion Hadârcă, 

Arcadie Suceveanu, Ianoş Ţurcanu, 

editorii Oleg Bodrug, Gheorghe Prini, 

Iurie Bârsa, interpretul de muzică populară 

Mihai Ciobanu. 

Umbla la furat cireşe şi Vasilică. 

Dar… nu sărea gardul, nu chiar ca la 

Creangă. Funcţia lui în asemenea operaţii 

(cred că nocturne, deşi… trebuie să 

mai precizez) era să rămână de pază în 

drum. În caz de pericol Vasile trebuia să 

fluiere motivul „Zărzărel, zărzărea”, 

cântec notoriu şi pe atunci, şi după. Dar 

funcţia era de mare responsabilitate, 

nu-i putea face faţă oricine. Vasile cânta 

la acordeon, acompania la sărbătorile 

de iarnă „Căluţul” – avea ureche muzicală 

şi pentru căluţi, şi pentru…zarzări, 

şi pentru cireşe. 

Dar cred că Vasile a ratat o poreclă 

de mare eficienţă în cariera sa literară 

– Zărzărel. Iar eu am acum mari 

îndoieli dacă nu era mai bine să fi pus 

titlul acestor încercări de portret altfel – 

Zărzărel la furat cireşe. 

Căldura luminoasă, cu care îl 

4370 

Iulian Filip 

Micile Americi din Ograda lui Creangă 

înconjoară consătenii acasă, la Bădragi, 

poetul o are pretutindeni în Basarabia. 

Orice copil ajuns la carte îi ştie 

poezia antologică referitoare la carte 

(cu ea începe selecţia de poezii anexată). 

Orice elev mai răsăriţel, ajuns la 

mai multe întrebări decât cele din carte, 

îi cunoaşte poezia Busuioc şi i-o cântă 

într-o versiune ori alta melodică. Toate 

manualele şcolare cu pagini menite 

poeziilor au numaidecât poeziile lui Vasile 

Romanciuc, care – la modul cel mai 

serios şi mai adevărat! – se luptă cu autorii 

manualelor ca aceştea să nu exagereze. 

Nu exagerează autorii de 

manuale… 

În literatura basarabeană pentru 

copii Vasile Romanciuc e unul din 

cele mai importante repere după lucrarea 

tandemului Vieru-Vangheli. Statutul 

valoric de referinţă e unul conjugat, implicând, 

pe de o parte, opera proprie, 

pe de altă parte – umărul în alt fel pus 

la urnirea carului şi menţinerea lui în 

mişcare. 

Actualul şef de redacţie a cărţii 

pentru copii la editura Prut Internaţional 

a fost redactor la postul de 

radio „Luceafărul”(emisiuni pentru tineret), 

consultant la Uniunea Scriitorilor 

(secţia literatură pentru copii), redactor 

la editurile Literatura artistică, Gheorghe 

Asachi, Muzeum, Litera. Nu cred 

că există în Chişinău un redactor mai la 

locul lui decât Vasile Romanciuc – 

oriunde nu s-ar afla. Dar după tandemul 

Vieru-Vangheli cred că norocul copiilor 

basarabeni căutători de carte 

bună pentru bună creştere se leagă de 

afirmarea tandemului Romanciuc-Bodrug. 

Editura Prut Internaţional a valorificat 

şi a stimulat, şi a beneficiat de 

existenţa în Basarabia a fenomenului literatură 

pentru copii. Ajungerea lui Vasile 

Romanciuc aici pare a fi cea mai 

eficientă, editura trecând la o altă treaptă 

şi la principii mai categorice în politica 

relaţiei cu autorii, toate cu vectorul 

spre valoare şi spre autentică, incontestabilă 

literatură pentru copii. 

Supăraţii nepublicaţi la Prut Internaţional 

nu prea au ce riposta – principiile 

aplicate devin cărţi bune, 

premiate, menţionate, întrebate şi cumpărate, 

iar între acestea cărţile scrise 

de Vasile Romanciuc fac imaginea 

bună a literaturii noastre în genere, a 

autorului bună imagine şi a editurii. 

Există în literatura basarabeană 

trei poeţi care stăpânesc cu virtuozitate 

jocul în cuvinte: Vasile 

Romanciuc, Ion Hadârcă, Arcadie Su- 


Iulian Filip 

ceveanu. Formula de joc a lui Vasile nu 

face nici un fel de concesii în poeziile 

unde joaca îl scoate la copii. Cărţile 

sale Dacă ai un prieten (1983), Pământul 

părinţilor, pământul copiilor 

(1989), Doi iezi (1990), Uriaşul cu trei 

ochi (1991), Floarea zburătoare 

(1998), Toate întâmplările se prefac în 

cuvinte(2000), Copilul cu aripi de carte 

(2006),O furnică la bibliotecă (2007) 

operează cu fondul nuclear al limbii române, 

care, în mod firesc, se constituie 

din cuvintele de început al oricărui pui 

de om, iar personajele de comunicare 

ale poetului cu copiii sunt aceleaşi, 

mereu aceleaşi gâze, păsări, animale, 

între care se întâmplă şi câte un ştrengar, 

înrudit cu Zărzărel, şi câte un mic 

Columb ghidat de o furnică spre bibliotecă, 

spre carte. 

Întâmplarea cu cireşele nu a 

devenit (încă!) poezie ori poveste, deşi 

poezii despre zarzări şi despre cireşe 

Vasile Romanciuc a scris. Dar în anul 

2000 cartea Toate întâmplările se prefac 

în cuvinte a fost inclusă în Lista de 

Onoare a Consiliului Internaţional al 

Cărţii pentru Copii (IBBY). Şi celelalte 

cărţi ale poetului au devenit Cărţi ale 

Anului, Cărţi surpriză la Saloanele de 

cărţi pentru Copii, iar autorul s-a învrednicit 

de distincţia Simpatia Copiilor 

în repetate rânduri. Iar copiii simpatizează 

şi apreciază doar ceea ce le 

place. 

Câteva lucruri ştiute despre carte 

şi cărţi 

Dragii mei copii deştepţi, 

înţelegeţi bine, foarte: 

una este să ai cărţi, 

alta este să ai carte. 

Însă, pe de altă parte, 

dragii mei copii deştepţi: 

cine vrea să aibă carte, 

trece mai întâi prin cărţi. 

Despre ce-am vorbit cu melcul 

Bună, Melcule! 

…Să fie! 

Încotro? 

La librărie! 

Ce să cumperi? Nu mi-ai zis… 

Cartea care… nu s-a scris. 

Vreau să ştiu – n-ai să te superi? – 

dacă nu-i, cum ai s-o cumperi? 

Până-ajung la librărie, 

cineva… are s-o scrie.

A TREIA FORŢĂ: România profundă 

Un manifest scris la două mâini: Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon 

”Cartea aceasta face o potecă 

înspre noi înșine; cartea aceasta face o 

sinapsă cu inima României” 

(Dan Puric) 

Cartea cu acest titlu, apărută la Editura 

Logos, a stârnit valuri în lumea literaturii din 

România, ea fiind primită cu rezerve, mai ales 

de către critici. Totuşi, lansarea cărţii, care a 

avut loc în mai multe oraşe din ţară, inclusiv în 

Capitală, s-a bucurat de o largă audienţă, 

lumea fiind dornică să afle cum e văzută 

România de la distanţă, cei doi 

tineri scriitori trăind în SUA, 

amândoi fiind doctoranzi la universităţi 

de renume din State. 

Prezentarea acestei cărţi 

la Ploieşti a atras, în sala de lectură 

a Bibliotecii Judeţene Nicolae 

Iorga, un public numeros, 

spre bucuria amfitrionului, prof 

Nicolae Boaru. Şi eu am rămas 

surprins când am văzut sala 

plină, pentru că, din câte ştiam, 

cartea a cam dispărut din preocupările 

tinerilor, aproape întreaga 

populaţie a ţării preferând 

să navigheze pe Internet sau să 

se distreze privind la emisiunile 

TV de divertisment facil cu dive şi băieţi de 

cartier, gen Magda şi Tolea Ciumac, Simona 

Senzual, Sexy Brăileanca, Ogică sau tipi cool, 

îndrăgostiţi de gangsta rap şi alte ritmuri moderne. 

Asta o fi oare România profundă văzută 

de către cei doi scriitori? Răspunsul, dat de 

autori, ar fi că România profundă e România 

care nu se vede la televizor decât în chip de 

victimă. E România pe care au căutat să o 

distrugă comunismul vechi şi eurosocialiştii 

noi. România profundă e România în care, 

deşi am plecat, continuăm să locuim. 

Autorii speră că, în bătălia dintre o 

stângă pentru care toate viciile noastre sunt 

socotite virtuţi şi o dreaptă unde virtuţile sunt 

vicii, să apară o veritabilă a treia forţă, 

izvorâtă din sufletul nedescărcat al 

României. Prin eseurile lor, autorii acestei 

cărţi de atitudine ne arată calea spre coagularea 

acestei a treia forţe. Cale aflată, probabil, 

între capitalismul foştilor comunişti şi 

marxismul de salon pe banii corporaţiilor 

occidentale, între 

cârdăşia politico-economică, 

pozând în piaţă liberă şi lichelismul 

ideologic-corporat, pozând în 

nonconformism de stânga, între 

vechiul şi noul establishment, 

România profundă a dispărut în 

exil interior sau propriu-zis. 

Autorii manifestului A treia 

forţă subliniază esenţa distructivă 

a oricăror ideologii: aceea de a-l 

construi pe om din afara lui, 

plecând de la o anumită idee despre 

om. Or, dacă omul poate fi 

apărat, aceasta nu se va putea 

realiza decât plecând de la omul 

real, omul al cărui temei este dat de Fiul Domnului, 

cel întrupat, răstignit şi înviat. Din perspectivă 

creştină, nu este vorba, deci, decât 

de o nouă radicalizare a vechiului conflict dintre 

omul vechi (mort în Adam) şi omul nou (viu 

în Chiristos), numai întruparea putând 

garanta realitatea, sensul şi valoarea fiinţei 

umane. În opinia lor, unica salvare de la pieire 

EVENIMENT 

Ioan Popescu 

a ţării este credinţa în ortodoxie, 

aceasta fiind, practic, 

cea de-a treia forţă. Iată 

doar o cugetare “politică” în 

sprijinul acestei idei, 

culeasă din carte: “Fă-ţi din 

credinţa sinceră în Christos 

un principiu şi temei de 

neclintit pentru zidirea vieţii 

tale!”. 

Închei această succintă 

prezentare de carte cu 

impresia că autorii, deşi îmbrăcaţi 

în haine creştine, 

intră cu duritatea unui tanc 

în România profundă. 

Asemenea lui Hamlet şi Horaţio 

– singurii care ştiau 

adevărul din drama lui 

Shakespeare – Hurduzeu şi 

Platon împărtăşesc exilul 

temporar al lui Hamlet cu 

speranţa identificării unei a 

treia căi. Una de întors 

acasă. Oricum, cartea merită 

citită... profund. 

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „LUCIAN BLAGA” 

În contextul Festivalului se organizează următoarele concursuri 

naţionale (devenite tradiţionale): 

1. CONCURSUL DE CREAŢIE LITERARĂ - deschis tuturor 

creatorilor, membri sau nemembri ai uniunilor de creaţie, elevilor 

şi studenţilor din ţară. Poeziile şi eseurile (maxim 10) trimise 

la concurs, vor fi dactilografiate la două rânduri şi vor purta un 

motto, acelaşi cu cel de pe plicul ce conţine datele biografice ale 

autorului. 

2. CONCURSUL DE ARTĂ PLASTICĂ ŞI EX-LIBRIS – se 

adresează tuturor artiştilor plastici, membri sau nemembri UAP, 

elevilor şi studenţilor din ţară. 

Dimensiunile lucrărilor,şi ne referim în primul rând la portretistica 

lui Lucian Blaga, rămân la aprecierea fiecărui creator şi 

vor fi circumscrise, în mod special, lirismului şi mitologiei blagiene. 

Lucrările concursurilor vor fi trimise pe adresa: 

Centrul Cultural „Lucian Blaga”, cod poştal 515800, B-dul Lu- 

EDIŢIA a - XXIX - a • 8 – 9 MAI 2009 

cian Blaga, nr.45, Sebeş, jud. Alba până la data de 29 aprilie 

2009, data poştei, însoţite de fişa personală a creatorului. 

Juriile celor două concursuri vor fi formate din istorici, critici 

literari şi, de artă, specialişti, reprezentanţi ai instituţiilor organizatoare 

şi vor acorda premii în bani, dar şi ale revistelor şi societăţilor 

literare, ale unor Edituri, rezervându-şi dreptul de a 

acorda sau nu unele premii. 

Menţionăm că lucrările primite vor apărea în revista „Paşii 

Profetului” sau „Caietele Blaga”, iar după jurizare materialele 

vor rămâne în patrimoniul festivalului. 

Comisiei de organizare 

CENTRUL CULTURAL “LUCIAN BLAGA” SEBEŞ 

B-dul Lucian Blaga; Nr. 45; 

Cod 515800; Jud. Alba; 

Tel : 0258/ 732939; Fax: 0258 / 732844 

E-mail: cclb_sebes@yahoo.com 


INTERVIURILE MELE 

„NU VREAU ŞI NU-MI PLACE IDEEA DE A FORŢA DESTINUL” 

Dacă ar fi să creionez profilul spiritual al actorului Eusebiu 

Ştefănescu, aş folosi cuvintele lui Lucian Blaga: „Spiritele neliniştite 

şi foarte impulsive fac adesea impresia unei solidităţi, a unei linişti 

şi stăpâniri de sine uimitoare: fântâni săritoare care, privite de departe, 

apar ca nişte columne solide de marmură.” 

[...] 

Rep.: Ce vă fascinează şi ce vă nemulţumeşte la lumea de 

azi? E.Ş.: Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care 

este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu 

viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, 

pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne 

trăieşte pe noi, şi nicidecum invers. 

Îmi displace că îmi pierd reperele. Am fost obişnuit, ca unul 

care am avut o educaţie, şi nu numai de la părinţi, cu anumite principii. 

Mi-aduc aminte că, dacă niciodată nu am fost tentat să fur, 

asta se datorează mamei mele, care o dată cu „Înger, îngeraşul 

meu” m-a mai învăţat şi că „Dacă nu te vede nimeni, te vede Dumnezeu”. 

Iar eu, nici când sunt singur, nu-mi permit să încalc anumite 

reguli. Mic fiind, nu striveam nici un gândac, pentru că îmi 

veneau în minte aceste cuvinte. Şi atunci încercam o împăcare între 

mine şi curiozitatea mea, ca să nu fac ceva care să-L supere pe 

Dumnezeu. Eu sunt un om care are permanent aceste repere, principii. 

Mai ales că sunt născut în zodia Taurului. Nu trec prin existenţă 

cu uşurinţă. Ştiu că am nişte responsabilităţi. Că nu am voie să 

apar într-o postură care să mă dezavantajeze. Asta ţine de respectul 

nostru public. Dacă spectatorul vine şi mă vede în Despot-Vodă, 

el trebuie să ştie că l-a văzut pe Despot, şi nu pe actorul respectiv 

în cine ştie ce situaţie penibilă, cândva, în afara teatrului. Maestrul 

meu din facultate, Alexandru Finţi, era de părere că actorul nu trebuie 

să se amestece prea tare în zarva lumii. Acest lucru ar prinde 

bine şi politicienilor, pentru că ei depind de public. Publicul îi alege. 

Ar trebui să nu se compromită prin corupţie. Cred că pentru a fi un 

adevărat politician trebuie să ai talent. [...] 

Rep.: Aţi avut vreodată tendinţa să treceţi peste cerinţele 

obişnuite ale publicului şi să-l faceţi să treacă la un nivel superior de 

spirit şi cultură? 

E.Ş.: Acest aspect este o temă de gândire pentru noi, oamenii 

de teatru din totdeauna. A fi la acelaşi nivel sau a urca la un 

nivel superior împreună, public şi actor, este o formă de comunicare 

care implică energie, un schimb de energie, SINERGIE, cum 

se numeşte în psihologie. Când Shakespeare sau Cehov, ori indiferent 

care dramaturg aşterne pe hârtie gândurile sale, îşi închipuie 

o lume pe care o propune ca pe o altă realitate publicului. Tu, ca 

actor, porţi în tine acest univers în care inviţi şi publicul care are un 

sentiment de superioritate faţă de omul de pe stradă care nu a avut 

posibilitatea să trăiască această transformare. Se face acest 

schimb de energie între public şi actor care, în acest moment, devine 

un fel de magician. Chiar mă frământă această idee. Omul care 

vine la teatru are propriile gânduri, propriile sale probleme. Dacă 

după spectacol pleacă cu aceleaşi frământări, el pleacă acasă ca 

spectator. Dar dacă tu, ca actor, reuşeşti să-l purifici în spirit şi gândire, 

dacă reuşeşti să-i emoţionezi pe toţi în aceeaşi clipă, să râdă 

toţi în acelaşi moment, atunci din spectator omul, oamenii din sală 

devin PUBLIC. Abia atunci satisfacţia actorului este foarte mare. E 

o realizare. La un moment dat, am avut o controversă cu un psiholog, 

care mi-a explicat ce este EMPATIA. Este de fapt, un fel de a 

intra în pielea celuilalt. Ajunsese la concluzia, într-o ierarhie pe care 

o făcuse, că cel mai înalt grad de emoţie îl are actorul. M-am simţit 

obligat să-l contrazic, având nu doar experienţa de actor ci şi de 

spectator şi cititor, şi i-am spus: „Domnule, e ciudat, dar nu actorul 

este pe primul loc ci spectatorul”. Pentru ca eu, ca actor, dacă aş fi 

în pielea lui Othello, aş omorî-o pe Desdemona şi la zece şi douăzeci 

s-ar întâmpla o crimă pe scenă. Numai că eu sunt întotdeauna 

conştient că eu joc pe Othello, eu nu sunt el. Eu ca actor transmit 

prin jocul meu o stare pe care o percepe spectatorul. Noi actorii, 

prin jocul nostru, reiterăm „Creaţia”. 

Rep.: Care este punctul dvs. sensibil? 

E.Ş.: Dacă cineva ajunge la partea intimă a sufletului meu, 

la acea zonă a credinţei în Dumnezeu, dacă mă sensibilizează pe 

latura credinţei, obţine orice de la mine, fie că e vorba de o femeie, 

de un copil sau de un prieten. Punctul meu sensibil este exemplul 

jertfei şi umilinţei pe care l-a dat însuşi Dumnezeu. 

[...] 

Rep.: Aţi simţit vreodată că vă stă ceva în cale? 

4372 

interviu cu actorul Eusebiu Ştefănescu – fragment – 



E.Ş.: Da, dar nu am făcut 

din asta o problemă. Nu pot 

spune că am avut o viaţă netedă; 

în general însă nu am forţat 

destinul. Nu am făcut nimic 

în plus ca să mi se întâmple tot 

ce mi s-a întâmplat. Atunci când 

s-a ivit ceva, am încercat să-mi 

joc cât mai bine şansa şi, slavă 

Domnului, nu pot să mă plâng. 

Poate realizările nu au fost pe 

măsura ambiţiilor mele, dar nu 

cred că am vrut niciodată mai 

mult. Nu vreau şi nici nu-mi 

Mihaela Dordea 

place ideea de a forţa destinul. Cred că am fost mai norocos decât 

alţii. Rep.: Credeţi că aspiraţiile omului de azi către infinit îl înde- 

părtează de realitate? 

E.Ş.: Nu cred că îl îndepărtează de realitate. Tot căutând, 

va ajunge la Dumnezeu. Şi poate că tocmai ăsta e drumul. Drumul 

credinţei. Omul trebuie să-şi depăşească limitele. Limitele noastre 

sunt şi limitele universului. 

Rep.: Ce vă defineşte cel mai elocvent, ce personalitate? 

E.Ş.: Cred că o anume „dereglare” a mea. Una ţine de o ambiţie 

de a nu traversa nici o zi fără să mă întâlnesc, măcar fugar, cu 

un mare gânditor. Este ca un ritual, mai ales dimineaţa, îmi face 

plăcere să citesc câteva pagini. Mai există o „dereglare” aş zice, 

aproape psihică: nu pot să stau într-un loc fix. Eu trebuie să mă 

mişc mereu. Cred că ăsta e motivul pentru care nu am o masă a 

mea, cu oglindă şi sertare, cum au toţi actorii. Chiar mă gândeam 

ce m-ar deosebi de ceilalţi, ca personalitate.... În perioada mea 

ploieşteană, deşi am avut o viaţă artistică foarte activă, nu am vrut 

să am un loc fix. Şi când am un gând care mă frământă, o problemă, 

rezolv totul din mers. Şi de învăţat, învăţ foarte bine în mijloacele 

de locomoţie. 

Rep.: Concluzia ar fi că nu sunteţi omul locului şi al momentului. 

E.Ş.: Idealul meu este singurătatea. Îmi doresc să fiu singur. 

Măcar câteva clipe. Să fii singur înseamnă să ai un loc al tău de 

contemplaţie, de linişte. E un ideal. Probabil îl vom obţine la 

„FINAL”. Eu, cel puţin, în această viaţă nu îl pot realiza. Sunt şi oameni 

care se plâng de singurătate într-o lume atât de zgomotoasă. 

Nu ştiu de unde le vine spaima aceasta de izolare. Poate aşa se explică 

unele sinucideri. 

Rep.: Aveţi copii? 

E.Ş.: Da. Am un băiat care acum este unul dintre cei mai 

buni flautişti. Este prim flautist la Filarmonică. Am un sentiment de 

frustrare, pentru că, fiind actor, nu am avut prea mult timp să fiu alături 

de el, şi asta tocmai în momentele când avea nevoie de mine. 

Îmi aduc aminte de o seară ploioasă, în care fiul meu se uita pe fereastră 

şi i-a spus mamei lui: „Ce bine că plouă, că poate vine tata 

acasă”. A crescut şi s-a împlinit în viaţă, mama lui fiindu-i alături cu 

grijă şi dragoste. Eu aveam numai zilele de luni libere ca să pot sta 

mai mult cu el. Din acest motiv, există o comuniune a mea cu copiii. 

Intuiesc psihologia lor şi îmi place să modelez cumva comportamentul 

lor. Fac minuni cu copiii. Ce alţii nu rezolvă cu ei, rezolv eu 

cu uşurinţă. În repertoriul meu am câteva numere acroşante pentru 

copii, printre care şi „Casa lui Jack”, care le place foarte mult. 

Rep.: Şi nu numai lor. Mărturisesc că şi eu iubesc această 

poezie şi mai ales modul de interpretare. 

E.Ş.: Ştiu. Copiii au însă un univers al lor pe care eu îl înţeleg. 

Sunt foarte ataşat de ei cum sunt ataşat şi de animale. Îmi plac 

şi caii şi câinii. 

Rep.: Dacă s-ar înălţa un monument dedicat OMULUI, ce 

aţi scrie la baza lui? 

E.Ş.: Am avut şansa unei călătorii în Japonia, de 70 de zile, 

în care am avut un contact destul de intim cu mentalitatea lor, cu 

această fantastică privire a lor care este o altă lentilă prin care văd 

ei viaţa. În limba japoneză nu există cuvinte pentru gândirea abstractă. 

S-ar amuza teribil să citească un Hegel sau Kant sau Platon. 

Ei văd în simboluri. Universul platonian îl văd într-o piatră, de exemplu. 

Au un fel al lor de a se apropria de lume. Un lucru foarte interesant 

este concepţia lor despre monumente. La japonezi nu se 

ridică niciodată monument unui om care a făcut ceva pentru ţară. 


RESTITUTIO 

Corneliu Fotea - Proiecte pentru un roman imposibil de scris 

4. Autorul crede că nu s-au scris destule cărţi despre Eminescu 

şi a încercat să demonstreze aceasta prin teza sa la examenul 

de licenţă anexată prezentei. Crede, chiar dacă va fi 

considerat un nechemat, că nimeni n-a citit Eminescu, până la el, 

ca un contemporan, ca un prieten. Şi pentru că vrea ca lumea să 

ştie şi părerea sa despre Eminescu, autorul a comis această, ce e 

drept, dintr-un anumit punct de vedere, blasfemie. 

5. Autorul crede că anumite secvenţe, scene, cu conţinut 

imoral (dar dl. anchetator nu precizează din ce punct de vedere scenele 

sunt imorale şi atunci credem că e vorba tot de CEE al CJI- 

COM din RSR) nu pot sluji celor tineri decât ca să se ferească de 

aceste lucii mreje. Pe de-altă parte autorul crede că cel mai potrivit 

titlu pentru aceste secvenţe este cel pe care l-a dat. Căci există şi 

desfătări cu texte eminesciene şi desfrânări. Nu credeţi ? 

6. Da, da. Şi ce-i cu asta ? ïmi fac autocritica şi gata ! Iar 

dacă mă trimiteţi la munca de jos merg cu plăcere. Cum mergeam 

la Tăileni în toamna şi iarna şi primăvara aceea sublimă a jurnalului. 

7. Am răspuns la întrebarea 6. Am o părere bună. 

8. Filele din dosarul meu de la organe mi le-a furnizat un 

organ înalt, nu’[ ce grad are dar mi s-a şoptit că e cel mai mare, aşa 

că nici nu aveţi curajul să-i auziţi numele. Cât priveşte secvenţa de 

la lac intitulată „Ce frumos era în crânguri…” este inventată ci nu de 

autor. 

98. Cuvintele menţionate în întrebarea nr. 9 sunt într-adevăr 

numele ce se dădeau de către cei mai mulţi dintre intelectualii din 

Botoşani unor potentaţi de partid. Tractoristul este dr. în tractologie 

Eugen Aron. Ceilalţi pot fi foarte uşor depistaţi dacă li se cercetează 

cartea de muncă sau dosarul de cadre. Lista cu numele reale ale 

protagoniştilor ar putea fi dezvăluită în ultima parte a cărţii. 

10. Chiar dacă aş preciza numele acelui lucrător în organ 

nu cred că este numele său adevărat. Nu credeţi că trebuie păstrat 

un anume grad de conspirativitate, măi tovarăşi ? 

10. bis. Nu mai am nimic de adăugat şi semnez propriu (aşa 

mi s-a dictat să scriu de către domnul anchetator) aşa am scris şi 

semnez cu numele meu în jurnal 

Radu Cadelcu 

P.S. Asta că să dau o primă explicaţie de ce apar în jurnal invective 

pe ambele nume. 

Dar unde sunt jurnalele din 970 ? 

Am scris, cu siguranţă şi atunci. Am scris pentru că în chiar 

jurnalul cu Eminescu există o mărturie. Să fi fost atât de mulţumit de 

soarta mea, de familia mea şi de serviciul meu încât să nu fi avut 

vreme de plângere, deci de jurnal ? Nu-mi vine a crede. Dacă ar fi 

aşa atunci aş putea începe cartea asta cam aşa cum începe Marin 

Preda „moromeţii” săi. Adică spunând că soarta, vremea îmi era favorabilă, 

că după plecarea de la Clopotul care o înregistrez acum 

ca o declasare, deşi aatunci chiar mă simţeam eliberat de o povară, 

dovedisem că sunt bun şi-n alte trebi că făcusem marele festival 

al obiceiurilor cu invitaţi străini, că intrasem în bune relaţii cu 

americanii, că pregătisem şi confirmasem prin Ghiocelul de argint 

că ştiu să fac şi altceva, că pregăteam şi ceea ce s-a numit (şi mi 

se pare că se mai numeşte încă Holda de aur. Eram deci un ins cu 

greutate. Dar nu mi se dădea derogarea aceea cerută şi de minister 

şi mi se cerea licenţa. Şi… 

Dar nu de asta mi-aş fi putut aduce aminte de Eminescu şi 

nici la a doua ediţie a zilelor, cea din iunie 70. Deşi atunci cred că 

am scris articolul despre Ipoteşti în suplimentul Clopotului. Sau vorbisem 

la staţia de radioficare şi… 

Cred că după aceea am avut discuţia cu Valea despre Eminescu 

tribunul, Eminescu un paşoptist într-o altă vreme, referire la 

proza sa politică. Atunci mi-a dat el volumele ediţie Creţu. Atunci 

am aflat cine era Eminescu gazetarul, în direct şi nu din cursuri universitare. 

Dar eu eram pe culme, eram în glorie, dacă glorie se poate 

numi aprecierile de care mă bucuram totuşi la cei din Palat. Poate. 

Dar ceva scârţâia în toate. Doar Caterina reuşise să meargă la Bucureşti 

pentru licenţă. După ce la Bucureşti stătusem de vorbă cu 

dl. Pop şi o convinsese că nu e mare lucru licenţa ei dacă va scrie 

serios despre jocurile de Anul Nou. Şi material avea, slavă Domnului 

! Cred că eram în vervă, eram bucuros, aşteptam un copil, de 

care ştiam sigur că va fi fată şi o va chema Ioana, la Bucureşti mă 


ciondănisem cu Everac despre 

lipsa de tragic la români, el exemplificând 

cu Cimitirul vesel eu cu 

Mioriţa şi cu Mai am un singur 

dor. Da cred că găsisem o explicaţie 

frumoasă la Mioriţa socotind 

descrierea înmormântării ca o trecere 

în artă a morţii, ca o învingere 

a mortii prin artă. Tot aşa consideram 

Cimitirul vesel. (De asta aveam 

să mă conving peste doi sau trei ani 

când am trecut prin Săpânţa!). 

Da şi văzusem împreună cu 

amicii lui Dick Christiansen o mare 

expoziţie Brâncuşi şi le explicasem 

cum e cu stâlpii de mormânt şi cu 

bradul de nuntă şi cu ceremonia care transformă moartea în altceva 

decât un act religios. 

Dar ceva scârţâia în Danemarca noastră. 

Să fi fost pregătirea ansamblului pentru litoral ? Acolo unde 

eu propusesem autenticitate şi Bogdan Căuş vroia spectacol ? De 

fapt eliminarea mea de la vizita pe litoral a fost un semn pe care nu 

am ştiut să-l citesc. 

Şi cereş anunţaţi şi apoi drumul acela nebun prin ploaia de 

vară de la Dragalina la Pomârla peste lanuri neştiind nici un drum, 

pitulat într-o glugă de snopi şi udat fără milă, ajuns la primăria de la 

Pomârla murat cau un şoarece plin de frig, dârdâind toată noaptea 

şi cu bietul meu costumaş intrat la apă. La Pomârla unde fusese 

Eminescu, la Pomârla unde fusese parcă şi Veronica. 

Apoi plecarea la Iaşi, era deja finele lui august. Dar mai fusese 

un semn, până la Zilele Enescu făcute aproape fără mine deşi 

eram, ca de obicei printre iniţiatori. Fusese o oprire la un iaz asupra 

serii, o scaldă într-o apă aşa de caldă că te fura şi Caterina cu o 

burtă imensă – câte zile să mai fi fost până la venirea pe lume a 

Ioanei ? – şi vorbele lui Ioan Negrea despre trecerea mea la casa 

de cultură. Şi-apoi căderea Catrinei în plină stradă aşa pe burtă ca 

un copil neajutorat. 

Dar oare ieşirea Ioanei cu picioarele înainte şi nu cu capul nar 

fi trebuit să mă înspăimânte ? 

Cineva sau ceva mă orbise şi mă orbise încă de la vorbele 

lui Ştefan Bădescu de la Severin, de la mirarea lui că sunt cu Caterina 

despre care el era sigur că va fi cu altcineva, cum fusese 

toată iarna. Cu cineva din Crihala spusese altcineva. Mergea des 

acolo zisese el. De-acolo pleca dimineaţa la şcoală – spuse acela. 

ïn Crihala, la turn sta sora ei. Nu la turnul de apă precizase acela, 

ci în cartier la blocuri. „La blocuri sta…” Dar acesta era jocul propus 

de mine să fie văzută cu prietenul meu cel mai şic încât să închidă 

gura familiei mele şi mai ales soţiei care ar fi torturat-o cum a şi 

făcut-o de câteva ori. 

Acestea le văd şi le citesc acum dar ele nu explică decât că 

am simţit nevoia unui alt jurnal. Unui nou jurnal. Pentru că eu ştiu 

că un jurnal din 70 a existat, de vreme ce la 14 noiembrie am notat 

povestea cu „Moartea în alb” Dar unde să fie acel caiet ? Să-l fi folosit 

cum am mai făcut-o şi cu altele rupând nişte foi scrise ? Nu 

cumva e chiar caietul cu arc pe care am început apoi să scriu planul 

Şi apoi lucrarea de licenţă, eliminând din jurnalul jurnal orele cu 

Eminescu ? S-ar putea. 

S-ar putea dar acesta nu este un început pentru un roman. 

Şi e mai bine să spun precum baritonul din simfonia a 9-a. „Prieteni, 

nu cântecul acesta!” 

Nu acesta, dar care ? 

O odă a bucuriei nu pot cânta decât dacă mă obişnuiesc cu 

ideea şi-mi voi obişnui şi cititorul, că descoperirea lui Eminescu e o 

bucurie. 

Care bucurie şi la noi să fie şi la voi să fie. 

Şi dacă nu e acesta începutul nu pot începe decât cu inscripţia 

de la 25 ianuarie 1971 cu care am început acum doi ani să 

scriu text. 

Şi acum 22 iulie 2002 mă văd silit să refac din memorie fapte 

pe care le-aş fi putut scrie în jurnalul din toamna lui 1970 şi până la 

25 ianuarie când încep caietul din care voi transcrie foarte fidel. Asumându-mi 

toate riscurile. 



AMPRENTE 

Radu Bărbulescu: un excepţional poet din 

patria cuvintelor româneşti 

Port pe masă, inhibat de altitudinea lor, două cărţi 

îmbrăţişate ale poetului, unic în felul lui, Radu Bărbulescu, 

trăitor de 28 de ani în Germania – München, Bavaria. Titlurile 

sunt: “Elegiile unui pierde viaţă / Elegien eines Lebenverschwenders” 

(ah, 19 litere, sfântă limbă 

gravitaţională a lui Goethe!) tipărită la Ed. Galateea din Königsburg; 

şi un “Triptic” pandant cu aceleaşi elegii, în româneşte, 

la Ed. Ex Ponto. Sunt un întârziat în transcripţia 

urgentă a impresiilor violente şi definitive pe care versurile 

mi le-am provocat, deşi, seară de seară, m-am însoţit cu mucusul 

aromat al condeiului în lecturi paralele cu cele ale fluturilor 

din fereastră. 

Pentru cititorul mai puţin informat, precizăm că Radu 

Bărbulescu s-a născut în Bucureşti, la 27 ianuarie 1952 – şi 

că, din 1981, aşa cum am mai amintit, s-a stabilit la München. 

A fost un fidel colaborator al celebrului post de radio 

“Europa liberă”, scrie poezie, proză, eseuri politice acute, e 

traducător din mai multe limbi, e jurnalist şi editor (pe propriul 

lui buzunar) a două publicaţii de prestigiu în diaspora 

românească: “Observator München” şi “Archenoach” (“Arca 

lui Noe”) şi are în pregătire o alta, “Accente Müncheneze”, 

precum şi un post de radio dedicat vechilor dar şi noilor 

ascultători de rafinată percepţie românească. 

Aşadar, traversând după un compas aritmic întreaga 

Europă, cu gânduri ample către U.S.A., a preferat, cu întregul 

lui familion, München centric (pe atunci) – urbe înaltă în 

care n-a adus şi nu duce nici acum o existenţă liniştită. Şi-a 

adâncit însă studiile universitare, fiindcă Radu Bărbulescu e 

un adevărat luptător, un bărbat care nu se intimidează nici 

de viaţă şi nici de verb – şi nici de moarte. El, un rebel dar 

şi un reper adorabil prin scriitura lui acidă, învăluită în solemnităţi 

neaşteptate. 

“Tripticul” nu se atinge atât de sporii luminii, cât şi 

de flăcările iadului neîmblânzit. 

Radu Bărbulescu a plecat din ţară (legal, la cerere 

insistentă, cu toate confiscările şi dezonorurile comuniste) 

târând după sine, ca o locomotivă îndurerată, tot suspinul 

României, mărturisind: “Drumul spre Hades, / călătorule, / întotdeauna 

acelaşi: cel mai scurt trece - totuşi prin imediată 

vecinătate / a Paradisului …” 

Trăirile sale de atunci aveau temperaturile unei instanţe 

insurmontabile. De unde se vede că el şi-a stăpânit 

cu forţă dualităţile sale armonice până la punctul în care explozia 

este inevitabilă: “M-au bătut peste degete / cu poveştile 

proprii / singur rămas cu drumul / între Paradis şi Infern, 

/ ambele cu aceeaşi intrare…” 

Într-adevăr, poeziile unui “Pierde-viaţă” sunt meditaţii 

ale nopţii, elegii la lumânarea sufletului sufocat de prea 

multă existenţă, de prea multă tristeţe: “De ce-ai pus, Doamne, 

/ îngerul lângă mine / şi-ntre noi atâta materie, / computerul 

ăsta şi / timpul cel scurt?!!”. Poetul din start 

avertizează sever (şi magnific): “Nu mă-ntreba în ce loc / se 

nasc toate cuvintele. El poartă în sine, genetic, absorbţia absolutului, 

a mării, a valului nesfârşit: “Şi nu ştii de ce şi de 

când / şi de cum / faleza-mi absoarbe / valul mai bun…” 

Apoi, şi nu departe, se scufundă în apele metafizicului 

interogativ: “Cât de mare-i poarta tăcerii, / cât de rece- 

4374 

i poarta pământului / şi cât de 

afundă-i oroarea dispreţului! / 

Cât de afundat eşti, Doamne, 

în contabilizarea cărţilor Judecăţii? 

– interogatoriu masiv 

pe care îl continuă în trauma- Gheorghe Istrate 

tismul căutării de sine: “Iar 

mă regăsesc – Doamne – gol 

renăscut / în hăţişul cuvintelor,/ 

ca o sălbăticiune tremurând / între trunchiuri de verbe, / 

sub coroane de iambi, / prin boscheţi de adjective!” 

Răvăşit între verbe şi metafore, expatriatul Radu 

Bărbulescu exclamă dramatic, pipăind drumul reîntoarcerii: 

“cumplită dificultate / de a ne afla, undeva, o patrie”. 

Poetul trece prin istorie, prin antichitate şi real şi, dezamăgit, 

înscrie: “simt cum îmi încetează poemul / m-adaog 

nevoind / zeilor tineri care se sting în mine”. Şi decantează 

suprem: “Abia eram destul de-nţelept spre a muri”. Vers aforistic, 

de înaltă autoritate poetică. 

E o adevărată voluptate să citezi din Radu Bărbulescu, 

şi prin faptul că nu ştiu câţi dintre cititori vor fi fiind în posesia 

volumelor sale. Sceptic, el somează absolutul cu o 

întrebare tulburătoare aproape argheziană: “Ce fel de joc joci 

tu, / Doamne Dumnezeule / şi ce răspuns aşteptăm / noi, 

proştii?” 

În penultima sa ele un imn subtil şi delicat feminităţii, 

create sacrificial de însuşi Marele Arhitect al Universului. 

A doua carte din subţioara acestei lecturi este - aşa 

cum am mai menţionat - “Triptic & elegiile unui pierde 

viaţă” o reluare perfectă a cărţii anterioare, bilingve, pe care 

o prefaţează cu un poem absolut debusolant intitulat chiar 

“Triptic”. 

Poeziile lui Radu Bărbulescu sunt în majoritate interogaţii 

neliniştitoare, subliniind substanţial adânc metafizic, 

inconfortul şi insecuritatea noastră înlăuntrul materiei fragile 

în care ne-a creat Dumnezeu după chipul Său. Poetul îşi permite 

chiar o întrebare absolută apropo de Înfiinţare, de Făptuire: 

“Evă din coasta mea / cea mai dureroasă, de sub inimă. 

/ Ţi-ai smuls vreodată, Doamne, / una din coastele Tale?!” 

Una din piesele lui de bijutier, preferată mie, pentru 

prospeţimea ei concentrată, este “Elegie I / câteodată”: 

“Câteodată / aud – aşa cum se nimereşte, / dimineaţa sau 

seara sau chiar acum, la / vremea prânzului - / râsul cristalin 

al zeilor mai tineri. / Îi cunosc pe nume: / Venus, Jupiter, 

Saturn, / Marte / şi Cupidon băieţaşul cu ochi verzi / (aşa 

cum o pictează pe Fecioară prietenul meu / Anesia, de la 

Paris). / Ei însă nu mă cunosc / deşi cu toţii / au locuit cândva, 

/ adânc, / în mine…” 

Poetul practică adeseori autoflagelări somptuoase, 

sub aspect liric; poezia sa e rostită sub un cer greu, plumbos, 

bacovian, care adaugă carate preţioase acestui evantai evocator 

frecvent al Styxului. 

Radu Bărbulescu e un poet riguros care se (re)cunoaşte 

pe sine însuşi. Acesta este meritul, semnul (orgoliul) 

poeţilor adevăraţi. 

www.oglindaliterara.ro

Intersecţii 

Noi nu le vedem 

dar lumina se frânge 

se răsfrânge 

se refractă 

semăn cu tata 

spun prietenii lui 

din zi în zi semăn mai mult cu el 

râsul 

jocul 

bucuria 

semăn cu mama 

spun ceilalţi 

ca o intersecţie 

de nori 

apele râurilor 

vărsându-se 

întretăindu-se 

lumina surâsului 

geana plânsului 

hotărârea pasului 

legănarea şovăielii 

razele 

scăpărând 

în oglindă 

la focul 

din vetrele sacre 

luna arcuindu-se 

prin fereastră 

sinuoasă 

bălană 

răsfirându-se 

prin crengile de brad 

sărutându-se 

peste dealuri 

lăfăindu-se 

în aluni 

POEZIE 

LUCIA CHERCIU PETRUŢ PÂRVESCU 

Bucură-te 

acum 

de lumină 

de parfum 

de culorile de aur 

ale făgăduinţei 

de îmbinările 

pastelurilor 

binecuvântările 

retinei 

tandreţea calixului 

voluptatea catifelei 

mătasea adierii 

bucură-te azi 

de lumină 

de secunda atingerii 

şoapta corolei 

izbucnirea gladiolei 

clipa pistilului 

clipirea dintre conturul 

magic al florii 

şi vibraţia 

magia 

aura 

din jurul petalelor 

emanaţiile divine 

în circumferinţa 

din jurul florilor 

se desfac în spirale 

reverberează 

sunetele ascunse 

parfumurile apăsate 

ale chiparoaselor 

sugestiile grele 

ale sărutărilor 

picurările 

tămăduirea 

divinitatea 

tămâia 

Palmele Maicii Domnului 

uliţa darurilor 

sau 

ziua ca o lume de zăpadă 

cu 

uliţa-am 

ieşit direct în 

lume de-atîta 

aşteptare 

risipit în brazdele 

cîmpiilor 

virgine un număr calculat 

la infinit 

amară 

dulce mîndră alinare 

o geometrie a numerelor 

visul dorinţelor nevindecat de-atunci ma 

urmărit fără-ncetare si m-a vrăjit mereu 

şi m-a iertat 

prin 

vămile eroriilor 

timpul în spaţiul răvăşit 

de punct şi val catarg de dor pe osia 

mirării brazdă sămînţei celui care sunt 

mînat 

de dorul 

stelei răzvrăşite 

la margine de cîmp 

desferecat din nou un 

taur alb m-a-npuns aseară şi 

ochii-n coarne doamne mi i-a luat 

prin 

văile şi dealuri 

adumbrite de dincolo 

de ură şi păcat ce înserare-n trupul 

meu coboară ce lume de zăpadă s-a 

crăpat 

vezi 

mamă 

desori cînd 

eram mic spuneai 

că atuncea cînd se va face 

noapte să nu-ntîrzii pe undeva 

prea mult să nu m-alunge ziua prea departe 

dar ieri 

un taur alb 

m-a prins spre casă 

din marea de nisipuri cîte 

sunt cînd poarta curţii noastre am 

deschis el m-a izbit cu sete drept în 

faţă şi ochii-n coarne m a m ă mi-i-a 

prins 

ce 

noapte albă 

vai ce noapte albă 

cu-n pas în drum şi celălalt 

în curte aş vrea să strig o lume de zăpadă 

dar… 

m-se topesc doi bulgări albi sub frunte ! 


JURNAL NECONVENŢIONAL 

27 septembrie 2007 

Mi se pare straniu să scriu din nou acasă [la Focşani], unde 

e frumos şi curat, în ciuda faptului că apartamentul nu-i grozav amenajat 

şi întreţinut, şi ar fi extraordinar dacă nu m-aş aştepta să înceapă 

nebunia din jur şi de dedesubt... 

O fac după o călătorie cu peripeţii. Ajungând în gară la Balş, 

aflăm că RM-ul [rapid-motorul] ştiut nu mai circulă de la Craiova 

decât în week-end. Împreună cu o doamnă, şi ea păcălită de vechiul 

program, luăm un taxi până la Piatra-Olt, unde trenul se „formează” 

în astfel de zile (lucrătoare). Ne costă câte 100 000 (= 10 

lei noi) de căciulă. Drum de ţară, neasfaltat. Descărcaţi din maşină, 

trecem liniile pe o pasarelă, cu greutate şi la propriu şi la figurat. No 

ajut pe D-na, fiindcă propriile-mi bagaje nu-mi permit. Ea este bătrâioară, 

pensionară ca şi mine, dar subţirică şi cam aiurită. Se duce 

să-i facă o vizită surorii, la Piteşti, înainte de a pleca în Italia, la 

Roma. Aceea lucrase în aparatul de partid al lui Ceauşescu, fusese 

rău bătută la „revoluţie” şi acum era grav bolnavă, cu auzul distrus, 

obeză etc. Reuşim să luăm bilete. Avem timp să bem câte o cafea 

(nes), oferită gentil şi adusă dintr-un bar de tovarăşa mea de drum. 

Nu mă las până nu i-o decontez. Nimerim în vagoane diferite. Apoi 

trenul pleacă. De ce cu întârziere? Şi mai întârzie până la Bucureşti 

încă 10-15 minute, creându-mi emoţii că nu voi prinde legătura. O 

prind. Am chiar răgaz să fumez o ţigară în Gara de Nord. 

În primul tren am fost singurul călător din vagon; până la Slatina, 

când au urcat vreo 15 inşi, olteni negălăgioşi. 

Am citit, în ambele, a doua jumătate a romanului lui Lawrence 

Durrell Labirintul întunecat, primit cadou la Piatra-Neamţ şi început 

la B. Formidabil. Mai ales metafizicul capitol Cupola lumii. Mi-a 

amintit de Coelho, dar mi l-a şi înjosit. Cât de palid-efeminat brazilianul 

faţă de maestrul anglo-irlandez! Din păcate, nu găsesc în memoria 

mea nici o urmă din Quartetul din Alexandria. Ar trebui să 

i-l recitesc, măcar de dragul Labirintului... . Nu poate fi mai dificil 

decât un roman de V. Woolf sau Faulkner. 

23 decembrie 2007 

Balş. Tocmai am parcurs partea I (din 4) a Justine-i lui L. Durrell 

şi vreau să notez primele impresii. 

Dar observ cât de consecvent sunt: n-am mai deschis acest 

caiet de trei luni şi ultima însemnare mă planifica pentru lectura de 

acum! Este ca şi cum intervalul, totuşi plin de evenimente (unul dea 

dreptul tragic – moartea lui Mihai Bârdici) şi ghinioane, s-ar fi golit 

de alte sensuri, cu sugestia că numai cel literar contează, e real. 

Nu pot crede asta; prea adânc au muşcat din mine celelalte... 

Nu-mi place ce am (re)citit. În afară de decadentism-alexandrinismul 

de conţinut, pe care îl aşteptam (ştiam), mi-e imposibil să 

accept târâşul autorului. Improvizează (dibuie) între convenţie şi verosimilitate, 

frizând pur şi simplu artificialul. Se „îndrăgosteşte” de 

eroina sa, pretinsă întruchipare a Femininului, printr-o mise en 

abyme gidiană: romancierul care îl pre-oglindeşte ş. a. m. d. Or, 

cine îi dă dreptul să „citeze” pagini întregi dintr-un scriitor „real” 

(Jacob Arnauti), fără să se lovească de „copyright”!? Înţeleg să se 

folosească de jurnalul unui „anonim” (Justine), chiar să-i citească, 

detectivistic, scrisorile, rămase în „palimpsest” pe o hârtie sugativă, 

însă inventarea unui „autor” trebuie să aibă statut diferit de aceea 

a unui „personaj”. Personajul pretinzi că-l iei din realitate; autorul 

simulezi (măcar) că-l smulgi din fiinţialitate. 

Până aici, pre-postmodernism prost, departe de sănătoasa 

simţire a taedium-ului în literatura dintre iluminism şi romantism, inclusiv 

la citatul Marchiz de Sade. 

Să nu uit alt aspect: pretinde că iudeo-albanezul scria altfel 

decât el (mai artistic), când de fapt e acelaşi stil (ca şi în „jurnalul” 

Justinei etc.). 

Slabă traducerea celebrei Catinca Ralea. 


După ce am ajutat la preparativele de Crăciun, am citit şi partea 

a II-a a romanului lui Durrell. Un talmeş-balmeş, în care totuşi 

străluceşte ceva: personajul secundar Scobie. L-a prins pe autor 

(sic!) într-o pasă bună, într-un lung moment de inspiraţie, spre a-şi 

strecura „personalitatea”. Pagini remarcabile. Fragmente foarte savuroase. 

Iată, de pildă: 

4376 

Recitind literatură universală 

„Sincer vorbind, Scobie 

poate avea orice vîrstă; pare mai 

bătrîn decît naşterea tragediei, 

mai tînăr decît moartea ateniană. 

Conceput în arca lui Noe 

prin întîlnirile şi împerecherea întîmplătoare 

a ursului cu struţul, 

şi lepădat înainte de vreme în 

grohăitul scîrbos al navei pe 

Muntele Ararat, Scobie a ieşit din Ioan Dumitru Denciu 

pîntecele maică-sii într-un fotoliu 

de paralitic, cu roţi de cauciuc, 

avînd pe cap o şapcă de stofă cu cozoroc şi în faţă şi în spate fiind 

înfăşurat într-o flanelă roşie, iar degetele apucătoare de la picioare 

fiind încălţate în cizme lucioase, cu elastic în părţi.” 

La pagina precedentă, o paranteză hazoasă apropo de Gioconda: 

„(Mie, zîmbetul acela celebru mi s-a părut întotdeauna a fi 

zîmbetul unei femei care tocmai şi-a mîncat bărbatul.)” 



Terminat Justine. Cu partea a III-a romanul se înviorează, 

devine organismul aşteptat. O imagine parabolică – o furtună de 

nisip anunţând apocaliptic războiul –, apoi Nessim (al doilea bărbat 

din patrulaterul / pătratul dragostei, anticipat de un citat din scrisorile 

lui Freud) ocupă prim-planul. Printr-un fantastic psihologic, halucinatoriu, 

à la Gib I. Mihăescu al nostru. Numai că autorul prea 

intră de data asta în intimitatea personajului, uitând că nu s-a vrut 

omniscient. Face pe ici-colo caz de nişte însemnări ale împricinatului, 

de nişte scrisori (pe care acela le-ar fi distrus), dar nu mă 

convinge că e vorba de o reconstituire. Fapt este că acţiunea 

merge, se desfăşoară, te captivează. 

Ce e însă cu imoralismul acesta, care îl împinge pe narator 

(alter-egoul autorului) să accepte o slujbă într-un serviciu secret, 

menită să-l oblige să-şi spioneze şi chiar trădeze prietenii?! Cu cât 

cinism declară: „Un alt aspect interesant al muncii consta în faptul 

că aveai puterea de a porunci să se facă razii în casele prietenilor. 

Tare îmi plăceau descinderile făcute în apartamentul lui Pombal 

(...)” Numitul, consul francez, fiind principalul său binefăcător (îl 

găzduise timp de 2 ani etc.). Din fericire, pista ocultă e abandonată. 

Urmează deznodământul, printr-o manevră de roman poliţist: 

o crimă (aparent defularea lui Nessim şi / sau pedepsirea violatorului 

lui Justine, caricaturalul Capodistria). 

Partea a IV-a, cea mai scurtă, este mai degrabă un epilog. 

Alte exprimări interesante: Părintele Paul – fericit (bănuit a fi 

aşa) „vîrît în religia lui ca un brici în teacă”. 

Atenţie: evenimentele şi personajele nu sunt ce par a fi; în volumele 

următoare, Justine e o intrigantă, Capodistria „înviază” etc. 

În ciuda pretenţiilor intelectuale, „poligonalităţii”, relativismului, 

macroromanul lui Durrell face parte din categoria „Misterelor Parisului, 

Bucureştilor...” 


Am înghiţit, în ultimele 2-3 zile alt cap de serie „cuaternară”: 

Les jeunes filles de Henry de Montherlant. L-am adus cu mine – 

după întâmplarea de a fi deschis un anume sector din biblioteca 

mea în căutarea unui pachet de tutun – spre a regăsi senzorialitatea 

autorului. Aveam mai demult această nostalgie, iar mai de curând 

mi se formulase un fel de interes profesional. 

Surpriză şi satisfacţie aproape de la un capăt la altul, în ceea 

ce priveşte stilul şi structura. Aceasta, barocă de asemenea – mai 

consistentă decât a „uverturii” alexandrinului Durrell. Celălalt – strălucitor, 

cursiv, pasional, rafinat etc. Stilul unui juvenil faţă de al unui 

matur sofisticat, obosit. 

Totuşi, şi ricanări mi-a trezit: ce l-o fi apucat să însăileze pagini 

de sociologism gregar, de psihologism nerumegat?! Dacă a vrut 

să pună nişte tuşe de „puţoism” libertinului exersat Costals, n-a 

reuşit, fiindcă nu apar numai pe seama personajului, ci şi a naratorului 

„obiectiv”, amprentă a sinelui auctorial. 

Lăsând însă delimitările, mă uimeşte lipsa de prudenţă a scriitorului 

când se bagă în psihologia feminină. El, bărbatul (Montherlant 

– Costals), pretinde că le cunoşte din interior pe femei. Hai să 

(continuare în pag. 4384)

ION STRATAN 

Tocmai terminasem de cules un text semnat Ion Stratan pentru numărul pe octombrie 

al revistei “Oglinda literară”, când o veste tristă, greu de acceptat, ne-a făcut 

să-l marcăm îndureraţi cu chenar negru. Cel ce a fost - după cum spune Ioan 

Groşan - locomotiva generaţiei lor, luase din nefericire trenul spre Empireu. N-a mai 

putut suporta probabil singurătatea şi şi-a forţat ieşirea din viaţă, la nici două săptămâni 

după plecarea celei ce i-o dăruise. S-o fi rugat de Dumnezeu să-l ierte pentru 

nerăbdarea mai puţin creştinească cu care părăseşte apartamentul din Ploieşti. 

Pentru a evita să spunem banalităţi şi a ne feri să cantonăm pe un teren unde tot ce 

era de spus s-a epuizat, vom transcrie “in memoriam” din dialogul realizat cu Poetul 

de doamna Iolanda Malamen în primăvara anului trecut. 

(Sava Francu) 

“Cred, ca orice artist, în intuiţie şi în 

sensibilitatea lexicală” 

Lista neagră, dureroasă, a poeţilor dispăruţi, a 

primit în acest octombrie un nou nume Ion Stratan. 

Moartea unui poet este greu de acceptat. Ai mai 

vrea să-i consolezi melancoliile, ai mai vrea să-ţi întindă 

o foaie de caiet cu ultimul poem scris de mână, cu febrilitate, 

ai vrea să ţi se plângă de lipsa banilor, ai vrea să-i 

asculţi savuroasele jocuri de cuvinte, ai mai vrea să-ţi 

mai spună cât de îndrăgostit este, ai mai vrea să îşi 

stingă revolta sau mâhnirea, la un pahar cu vin, alături 

de tine la aceeaşi masă. Îi reciteşti poemele şi nu ştiu 

cum se întâmplă, dar simţi în absolut toată prezenţa morţii. 

Uneori este tandră, alteori dedublată, câteodată revendicativă, 

dar tot timpul prezentă. 

Din apartamentul lui din Ploieşti, Ion Stratan 

ieşea în ultimii ani foarte rar, mulţumindu-se cu cărţile, 

poezia, singurătatea în doi alături de mama sa şi sunetul 

telefonului. Din nefericire, mama poetului a părăsit de 

numai două săptămâni lumea asta. Fiul o urmează acum, 

de parcă singurătatea disperată i-a arătat drumul pe carel 

are de urmat: sfârşitul. 

Rămân cărţile unuia din cei mai pregnanţi poeţi 

optzecişti, rămâne şi ultima lui carte, “Cartea ruptă”, 

2005, care se încheie cu aceste tulburătoare versuri: 

“… Şi aşa mă zbat ca un peşte pe uscat, până 

când 

moartea mă va primi în valurile sale” 

-FINE- 

(cum ai număra zăpada) 

Ion Stratan, cum se face că nu te-ai plictisit de 

Ploieşti? Nu te înduri să te desparţi de Catedrala din 

apropiere sau de vestitele Hale? 

Catedrala Sf. Ioan de lângă apartamentul meu este 

o imagine a spiritualităţii pe care o privesc de patruzeci de ani 

ca pe un catarg şi ca pe o cruce, contemplând, dialogând, 

contestând, apărând… 

Am locuit 10 ani în Bucureşti, de care mi-e dor sfâşietor 

uneori, ca şi de alte localităţi pe care le-am văzut sau nu, 

de alte catedrale, de alte biblioteci, de alte muzee. După 

moartea tatălui meu, pilot de încercare pe avion, a trebuit să 

mă gândesc la sănătatea mamei mele, profesoară de la care 

am moştenit pasiunea scrisului. Şi eu, şi soţia mea, poeta Letiţia 

Ilea, dorim ca părinţii noştri să îmbătrânească frumos. 

Rămâne să fac naveta, când este necesar, la revista “Contrapunct” 

a Uniunii Scriitorilor. În Ploieşti am prieteni remarcabili, 

precum criticul Nicolae Boaru, eseistul Bogdan Stoicescu, 

poetul Nicolae Stanciu, filosoful Arthur Teodoerescu, şi gânditorul 

teologic Ion Mărculescu. Deci am cu cine comenta lecturile 

din opera unui geniu de exemplul Domnului Mihai Şora 

(căruia îi urez cu smerenie un perpetuu “La mulţi ani”). Iubesc 

Ploieştiul pentru că există un Festival “Nichita Stănescu”, de 

douăzeci de ani, pentru că există teatrul “Toma Caragiu”, şi 

regizorul Lucian Sabados, Muzeul de Artă şi artistul Valter Paraschivescu, 

revista “Axioma“ a talentatului poet Marian 

Ruscu, publicaţia tinerilor, “Atitudini” şi adânc în inima mea 

IN MEMORIAM 

Sava Francu 

treimea: Eugen Petri-Mihai, Vasile-Martin Culcea – sculptorregizor-poet. 

Sunt prieten cu prozatori străluciţi, precum Mihai 

Cochinescu, Ioan Dan Nicolescu şi Florin Sicoe. Am un frate 

întru lirism în persoana stenică a lui Florin Manole. Avem şi eu 

şi Letiţia mulţi prieteni. Sunt prieten până şi cu “Palatul Culturii” 

cu care mă înţeleg din priviri. 

Trebuie să recunosc - eu nu aveam atât de multe 

motive de iubire acum treizeci de ani şi mai bine, când 

am părăsit Ploieştiul. Ca poet optzecist, membru al legendarului 

Cenaclul de Luni, ce mai păstrezi din entuziasmul 

şi prieteniile de odinioară? 

Păstrez fascinaţia în faţa cuvântului, bucuria alăturării 

literelor, chemarea sunetului, dorinţa de inedit a metaforei 

şi emoţia unui gând exprimat, care au rămas aceleaşi. Păstrez 

prietenia cu strălucitul poet Traian T. Coşovei. Sufletul 

său de o mare puritate, farmecul unic, talentul, sensibilitatea 

şi umorul său au fost repere pline de forţă care se menţin, 

iată, la douăzeci de ani de când puneam afişe colorate, anunţând 

lecturile din “Cenaclul de Luni”. Păstrez credinţa că, 

dacă îţi vezi de treabă căutând să te informezi şi să exersezi, 

nimeni nu are de ce să se lege de tine. Sunt mii de poeţi în 

ţară, iar dacă eu nu sunt pe placul cuiva, să mă ignore dacă 

este de bună credinţă. Fiecare are dreptul la opinie, dar întâi 

să privească în ograda proprie. 

Nu m-am legat niciodată de oameni care nu m-au 

atacat. Păstrez încrederea în prietenie. Ea mă leagă de poetul, 

eseistul şi traducătorul Bogdan Ghiu şi de graţioasa lui 

soţie, Mădălina, educată la literele slave, de colegul de peregrinări 

nesfârşite din anii ‘90, mirificul autor de versuri Ioan 

Vieru, de cel cu care comunic sufleteşte dincolo de scrisul fiecăruia, 

neliniştitul Liviu Ioan Stoiciu, de dragul confrate Cassian 

Maria Spiridon de la Iaşi, de marele romancier Ştefan 

Tomşa a cărui carte “Biblioteca lui Noe” e o capodoperă, de 

geniul poetic al lui Eugen Suciu, de vizionarismul sublim în 

plastică şi lirism al lui Dan Stanciu. Nu aş continua să scriu 

dacă nu aş vorbi la telefon sau personal cu inovatori, precum 

Lucian Vasilescu, cu spirite acide, precum domnul profesor 

Ion Dimitrescu din Mangalia, cu colegul meu de visare Emil 

Heret din Vălenii de Munte, sau să ştiu ce mai fac poeţi pe 

care i-am salutat cu admiraţie, precum Romulus Bucur, Maria 

Drăghici sau Petru Romoşanu… 

Iluziile, trecutul ca spaţiu al curgerii lirice, motivaţiile 

livreşti, ochiul deschis către nesfârşite visări, întâmplările 

importante cât de mult ţi-au schimbat 

atitudinea? 

Există trei spaţii clare – Trecutul (amintirile virtuale, 

cum le spun eu, cu o metaforă), Senzaţia de Destin, ca o 

marcă de carte, ontologică şi Atenţia care, pentru că locul predilect 

al privirii este foaia scrisă, iar dialogurile au loc cu oamenii 

interesaţi de artă, poartă o foarte importantă încărcătură 

afectivă. Am câteva răspântii a căror schimbare mi-au modificat 

Atitudinea şi Opera. 

În anii ‘80 nu am putut ajunge la Ambasada Greciei, 

unde mi se promisese obţinerea unei vize turistice. Din cauza 

unui cutremur, întâlnirea cu persoana care facilita acea viză 

n-a mai avut loc şi în visata Eladă n-am mai ajuns nici până 

în ziua de azi. 

Spre sfârşitul studiilor, domnul profesor Nicolae Ma- 

î 


IN MEMORIAM 

nolescu ale cărui cărţi şi eseuri le cunoşteam atât de bine, mia 

sugerat prin cineva că dacă pun serios mâna pe carte şi îmi 

văd de treabă s-ar putea să rămân în Bucureşti. Am răspuns 

fără preget, dar cu o părere adevărată, că pentru mine, 

“ploieştean până în măduva oaselor“, iernile capitalei sunt 

prea friguroase, iar verile, prea călduroase. Cine ştie ce aş fi 

scris, cu cine m-aş fi întâlnit în Bucureştiul sfârşitului de deceniu? 

O altă întâmplare? 

O altă întâmplare care mi-ar fi putut modifica substanţial 

destinul a fost legată de sosirea corecturilor la volumul 

colectiv “Aer cu diamante”. Eram complet nemulţumit de 

forma grupajului meu de poezii încredinţat tiparului în cadrul 

antologiei, şi când Traian 

Coşovei mi-a comunicat telefonic că au venit şpalturile, eram 

hotărât să modific cel puţin zece metafore importante. Traian 

era încântat de sosirea corecturilor şi îmi spunea că le răsfoise 

cu mare încântare cocoţat în vârful patului. 

Brusc cheful de a face modificări m-a părăsit, gândindu-mă 

poate şi la deranjul pe care i-l făceam prietenului, 

cât şi la eventuale greşeli ivite din cauza telefonului. Oricum 

partea mea de antologie nu a plăcut, era vorba acolo de LI- 

RISM INDIRECT, discursul liric includea “Joc de măşti”, şi 

totul a ieşit cum nu se putea mai prost. Părţile vizate pentru 

schimbare nu au putut fi reluate sub nici o formă în volumul 

următor, “Cinci cântece pentru eroii civilizatori“ la Ed. Albatros. 

Pe de altă parte, mă gândeam că va fi aşa şi am considerat 

că “Aer cu diamante” de la Editura Litera, unde noi am 

plătit pentru a putea publica, are un conţinut mai liber decât 

permitea orice editură clasică de stat şi datorită impactului 

versurilor nonconformiste şi acuzatoare din antologie nu am 

mai putut publica timp de 7 ani, ca şi Iaru de altfel, plătind 

pentru neapartenenţa la partidul comunist eu, cu statutul de 

muncitor necalificat, el, ca magaziner, chiar şi Traian lucrând 

cu aceleaşi “drepturi” la întreprinderea “Policolor”. Versurile 

din anii ‘80 ale lui Iaru, Ioan Vieru sau ale grupului meu din 

“Aer cu diamante” săriseră în ochii culturnicilor prin inflexibilitate 

şi devoalare a imposturii poetice şi sociale, stârniseră 

ura şi dorinţa de reprimare. Manuscrisele volumelor la care ţineam 

atât de mult la vremea lor, “În preajma liniştii” (Ed. Eminescu) 

şi “Lumină de la foc” (Ed. Cartea Românească), au 

fost tipărite după ‘90. 

Între ocaziile în care destinul şi opiniile mele exprimate 

ar fi fost altele, subliniez întâlnirea cu criticul Nicolae 

Manolescu la sărbătorirea unui 14 iulie la Ambasada Franţei 

în anul în care se alcătuiau listele Partidului Alianţa Civică 

pentru parlament. L-am întrebat dacă nu are un loc pentru 

Prahova, iar domnia sa mi-a spus că lista pentru Prahova 

este completă, iar dacă doresc atât de mult acest lucru să găsesc 

un alt judeţ. Problema era că alături de simpatia pentru 

PAC, aş fi vrut să fiu deputat de Prahova pentru că sunt 

ploieştean şi mă interesau problemele acestei zone, dar nu 

pentru a deveni neapărat demnitar. Abordarea realităţilor sociale 

în alt judeţ ar fi fost cu adevărat dificilă. 

Nu mai ţin minte toate ocaziile în care aş fi putut sămi 

realizez “marele vis”, de exemplu să am o bibliotecă de literatură 

universală în limbile de origine şi abonamente la 

reviste de cultură din mai multe culturi. 

Să încheiem cu visele care nu au devenit realitate! 

Aş încheia cu faptul că trebuia să devin tenisman profesionist, 

după ce urmasem Şcoala Sportivă de Tenis, dar la 

20 de ani înclinaţia către literatură m-a dus către Facultatea 

de Filologie. Oricum, rezultatele nu ar fi fost extraordinare în 

timp, din cauza unei mari emotivităţi. 

În ce ai crezut cel mai mult de-a lungul acestor 

ani, salvându-te de la scufundarea aceea periculoasă 

care poate înghiţi totul? 

Bineînţeles, în iubire. Am încercat în tot acest timp să 

nu fiu singur şi sufletul meu a rezonat în aşa fel încât şi cuvintele 

mele să aibă o întunecime în momentele triste şi o irizare 

de lumină în cele de bucurie. M-a salvat şi prietenia. 

Cred, de asemenea, în împăcare. Am avut multe dialoguri de 

taină, pline de mister cu foarte mulţi prieteni. Cred în cultul 

valorii. Horia Roman Patapievici este după părerea mea, o 

şansă a poporului român. Cred în curaj. Pentru pamfletul din 

4378 


“22” împotriva unui candidat la Preşedinţie, care avea să devină 

preşedinte, am plătit din greu, dar nu voi uita sprijinul admirabilei 

jurnaliste Andreea Pora pentru publicarea lui. În 

acest cadru nu am cum să nu-i urez “La mulţi ani!” doamnei 

Monica Lovinescu. Cred, ca orice artist, în intuiţie, şi în sensibilitatea 

lexicală. Cred în sacru(nu este timpul să detaliez! 

Ce crezi despre democraţie? 

Îmi place democraţia, îmi place Regele Mihai, îmi 

place munca. 

Eşti un poet cunoscut: Eşti un poet răsplătit cu 

premii, figurezi în dicţionare, criticii nu te-au ocolit. Crezi, 

totuşi, în şansă? 

Eu nu am avut noroc, ci perseverenţă. Am fost onorat 

de cronicile pozitive, am exersat în sensibilitate şi literă, 

după o gândire proprie în care pierderile, încă de la început, 

fac parte dintr-o latură a unei relative împliniri. Am avut şansa 

de a găsi, după o lungă căutare, pe Letiţia, alături de care am 

petrecut cele mai luminoase momente, dar cei şapte ani petrecuţi 

fără a tipări o carte (1983-1990, deşi fusesem bine primit 

de critică, sunt un vis depărtat şi dureros. 

Cunosc foarte bine acest lucru. N-am publicat 

14 ani nici un rând. Era o decizie personală şi totuşi 

mi s-a părut dureros şi frustrant. 

Ultimii 10 ani în care nu am călătorit deloc îmi 

creează uneori o presiune a decorului,lângă acest pat al meu 

în care dorm din prima zi de şcoală. 

Cât de mult contează timpul istoric în care autorul 

scrie? 

Cum este România actuală pentru tine? 

România părea condamnată să aibă forme fără libertate 

(până în ‘90) şi un fel de libertate fără formă după 

aceea. De care carte eşti cel mai ataşat? 

Ca orice poet sunt legat de cartea de debut, “Ieşirea 

din apă”. Am vrut să scriu un volum cât mai personal. Cărţile 

la care ţin cel mai mult sunt “Ruleta rusească”(1993), “Mai 

mult ca moartea” (1997), “Ţara dispărută”(2003). Cel mai mult 

ţin, de fapt, la simbolistica recurentă obsesională APA – “Ieşirea 

din apă”, “Apa moale”, “Spălarea apei” – MOARTEA – “O 

zi bună pentru partea morţilor” – şi “LUMINA” – “Lux”, “Lumină 

de la foc” şi viitoarea “Altă lumină”. 

Foarte multe iubiri. Am văzut că te îndrepţi şi tu 

ca alţi poeţi spre poezia religioasă. Crezi în poezia religioasă 

ca revelaţie pură, sau în cea care se naşte în urma 

deselor aplecări pe textele sacre? 

Nici nu pot să spun cât de mult îmi doresc să scriu 

poezie religioasă. Ea porneşte de la postulatul că omul 

trăieşte în orizontul misterului. Aici răspunsul se poate etaja 

pe o latură “obiectivă” (câte feluri de poezie religioasă există, 

ce înţelegem exact prin poezia mistică, care sunt trăsăturile 

marilor poeţi religioşi etc.)şi una “subiectivă”, legată de scrisul 

meu. Cred mai multe lucruri în legătură cu acest subiect: 

1. Nu cred în poezie religioasă contemporană pură, 

ingenuă, fără parcurgerea în lecturi a textelor biblice şi ale 

Sfinţilor Părinţi. Revelaţia e STIMULATĂ, nu anihilată de cunoaşterea 

comentariilor teologice. 

2. Aşa cum fiecare temă biblică are un halou poetic, 

fiecare mare creaţie lirică implică un sentiment al sacrului. 

3. Fără a folosi vorbe mari, unicitatea lui Christos este 

singurătatea omului în Cosmos, iar asumarea lui de câtre fiecare 

reprezintă unicitatea lui în cadrul omenirii. 

Am scris 24 de poeme întrunite sub ciclul “O zi din 

viaţa lui Iisus” şi 28 de “Psalmi reali” în volumul “Mai mult ca 

moartea” Le-am citit şi m-au impresionat foarte mult. 

Voi relua scrierea poeziei religioase. 

Drumul de la poezie la proză este deseori unul 

benefic, aducător de mari împliniri scriitoriceşti. Exemple 

sunt foarte multe şi în literatura noastră. Ştiu că ai încercat 

şi tu această experienţă. Continui să scrii proză? 

Am scris câteva sute de pagini, în care îndrăznesc 

să cred că există un dram de talent. Am publicat o seamă dintre 

ele, primite foarte bine, cu excepţia ironiilor lui Nicolae Breban 

şi Ioan Groşan. Îl apreciez pe Răzvan Petrescu, Cristian 

(continuare în pag. 4384)

„Istoria românilor nu trebuie rescrisă” 

- consideră academicianul Dan Berindei, cetăţean de onoare 

al municipiului Roşiorii de Vede- 

Gabriel Argeşeanu: Domnule academician Dan Berindei, 

după 1990 s-a pus problema rescrierii istoriei românilor. 

Adrian Cioroianu afirma la un moment dat că:„Într-un sistem 

politic bazat pe primatul autorităţii, procesul de rescriere a istoriei 

este, în mod firesc, deseori legat de mitul şi de cultul 

Conducătorului. În cazul istoriei româneşti, această evoluţie 

în tandem a politicii cu rescrierea istoriei poate fi, la rigoare, 

urmărită începând cu timpurile eroice ale dacilor şi românilor 

(adică transcrierea lor modernă, în funcţie de necesităţi politice) 

şi până la prezentul comunist, observându-se modul 

în care cultura română a înregistrat / modificat / investit cu roluri 

precise anumite personaje istorice”. S-a mistificat întratât 

istoria românilor încât este nevoie de un demers atât de 

radical? 

Dan Berindei: Rescrierea este o idee exagerată şi trebuie 

să fim prudenţi. Trebuie doar o revenire şi nu o rescriere. 

Vă dau un exemplu concret. Ultima mea lucrare de plan, în 

cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, a fost despre 

prima etapă a domniei regelui Carol I, până în 1877. Reluând-o 

în 1991, am făcut o singură completare, pe o pagină, 

în care am făcut o caracterizare umană a lui Carol I. În redactarea 

anterioară, îl prezentasem pe domnitor în baza 

Constituţiei, adică drepturile şi îndatoririle. O treabă seacă, 

aşa cum permiteau vremurile acelea. 

Evident că au fost şi unele exagerări şi răstălmăciri monstruoase. 

Acestea au fost făcute de anumite persoane şi nu de 

breasla istoricilor în ansamblu. După aprecierea mea, optzeci 

şi cinci la sută din ce s-a scris este valabil. Că se punea 

la început sau la sfârşit un citat, nu era ceva semnificativ, 

atâta timp cât conţinutul era bun. Profesorul Constantin C. 

Giurescu avea o metodă mult mai bună. El punea un motto 

al cărţii, partinic, apoi scria aşa cum scrisese el Istoria românilor 

în anii treizeci ai secolului trecut. Nu vei găsi la Giurescu 

nici pe Marx, nici pe Engels, nu mai vorbesc de 

contemporanii săi. La 22 decembrie 1989 am avut două sentimente 

minunate. Primul a fost că voi avea paşaportul în buzunar 

şi că nu va mai fi o bătălie pentru fiecare călătorie, 

pentru că, după o ieşire în exteriorul ţării, timp de doi ani nu 

mai primeai viză. Al doilea sentiment a fost acela că voi putea 

scrie fără să-mi bat capul cum trebuie să exprim adevărul în 

aşa fel încât să fiu publicat. Acum sunt domenii asupra cărora 

se poate scrie cu deplină libertate de implicare în subiect. De 

aceea avem crezul că vom scrie o istorie mai completă, mai 

desăvârşită. 

Însă, acum apar alte primejdii, mai ales dinspre această 

continuă politizare istorică care nu există în alte părţi. Ultima 

oară când am fost la Paris, am găsit într-o librărie cinci lucrări 

despre mareşalul Philippe Petan, nişte lucrări absolut 

normale, care prezentau detaşat, biografia, plusurile şi minusurile 

acestuia, într-un mod în care ar trebui şi noi să ajungem 

să scriem această istorie. Nu o istorie de invective, ci o 

istorie de analiză, obiectivă şi echilibrată. 

G.A.: Aveţi aceeaşi părere şi despre manualele alternative 

de istorie? 

D.B.: Şi eu am avut în anii de şcoală manuale de istorie 

alternative. Era un manual al lui Giurescu, un manual al lui 

Oţetea, unul al lui Panaitescu, altul al lui Iorga, era şi cel al 

lui Pamfil Georgian, pe care eu îl preferam pentru că avea 

nişte scheme interesante şi sugestive. Însă, toate aceste 

manuale aveau un numitor comun atunci când se prezentau 

persoane şi fapte istorice. 

Spre exemplu, în toate manualele, Ştefan cel Mare era 

prezentat ca un mare domnitor, prezentându-se războaiele 

sale, construcţiile realizate în anii de domnie, cu copiii şi căsătoriile 

sale, povestite ca un fapt omenesc, şi nu aşa cum a 

apărut de curând într-un manual. Era o prezentare obiectivă, 

fără exagerări, pentru că nu era singurul din istoria omenirii 

care s-a însurat de mai multe ori sau care a avut copii din 

afara căsătoriei. 

Dacă aceste manuale respectă nişte linii de forţă comune, 

atunci modul de exprimare şi prezentare poate fi diferit, 

pentru că în ansamblu vor fi unitare. Spre exemplu, 

INTERVIU 

dacă eu îl citeam pe Oţetea şi 

pe Giurescu, chiar dacă ei 

erau precum câinele şi pisica 

în relaţiile lor personale, nu-mi 

zăpăcea mintea, punându-mă 

în postura de a nu şti cui să 

dau dreptate. Ei spuneau acelaşi 

lucru, dar cu alte cuvinte, Gabriel Argeşeanu 

fiecare dând detalii pe care celălalt 

nu le dădea, dar fără ca 

ele să se bată cap în cap. 

Acest sistem de alternanţă, apărut cu zece ani în urmă, 

în loc să ducă la construcţie a dus la şi mai mari confuzii, datorită 

unor elemente de exces, care în timp au fost eliminate. 

Programa şcolară este cea care a generat această situaţie, 

pentru că nu a fost destul de fermă, pregătind zăpăcirea capului 

elevului, care în loc să rămână, după învăţământul istoric, 

cu o schemă clară a evoluţiei poporului său, rămâne 

cu nişte lucruri nu tocmai certe pentru el. Ca să dau un exemplu 

plastic, este ca şi cum ar face istoria etajului opt, fără să 

fi vizitat anterior celelalte şapte etaje. 

G. A.: Revenind la prima întrebare, totuşi, cu fiecare zi 

baza documentară creşte, şi atunci, istoria nu suferă modificări 

? 

D.B.: Evident că baza de informare creşte, putând duce 

la modificări. Sigur, câte capete atâtea păreri, pentru că fiecare 

poate prezenta informaţia după propria părere. Totul 

este ca abordarea acesteia să fie tratată onest, să nu se îndepărteze 

de informaţie, fără a o parazita cu informaţii false 

şi să nu ignore lucruri care nu convin tezei lui. 

G.A.: Scrierea istoriei recente este o mare provocare pentru 

istorici. Poate fi scrisă cu acurateţe în condiţii de „continuă 

politizare istorică”, cum spuneţi dumneavoastră? 

D.B.: Scrierea istoriei recente este necesară, dar şi primejdioasă. 

Istoria dinainte implică nişte pasiuni politice, cu 

atât mai mult cea recentă. Ele trebuie să rămână ca izvoare 

pentru cercetători, pentru că în lucrările scrise acum apar 

aceste pasiuni politice. Când eram student, unul dintre învăţămintele 

transmise de profesori, era că istorie începe cam 

la cincizeci de ani după ce faptele s-au terminat. De aceea o 

anumită prudenţă este necesară. Principala preocupare trebuie 

să fie conservarea izvoarelor istoriei recente. Spun 

aceasta venind cu un exemplu: Ce bine ar fi dacă am avea 

filmul încoronării lui Napoleon? Ar fi ceva magnific. Atunci nu 

exista televiziune, dar astăzi există. Mai există presa scrisă, 

audio şi virtuală. Nu poţi vorbi de bine chiar toată presa, dar 

oricum, avem o bogăţie uriaşă de informaţie, care trebuie în 

primul rând conservată. Însă, mă îndoiesc că se conservă. 

Chiar şi jurnalele de actualităţi ar fi preţios să le avem pe 

toate. Dar nu le avem în această proporţie. Şi atunci, istoria 

recentă va fi handicapată mereu din cauza acestor lipsuri. 

G. A.: Ce vă leagă de Teleorman, de Roşiorii de Vede, 

oraşul unde derulăm dialogul nostru? 

D. B.: De această zonă sunt legat prin intermediul familie 

mele care, la mijlocul veacului al XVIII-lea, a venit aici 

printr-o moştenire, ei venind de dincolo de Olt. Prin căsătoria 

Irinei Berindei cu boierul Merişanu, unul din marii boieri ai 

lui Brâncoveanu. Irina, care se stabilise la Merişani, a suferit 

o cumplită tragedie. I-a murit bărbatul şi toţi cei cinci copii. 

Ca urmare, şi-a chemat un frate, pe Radu, care s-a stabilit 

aici, dându-i o parte din avere, iar din el se trage ramura familiei 

mele. Cealaltă parte de avere a dat-o Mitropoliei, aici 

existând şi un schit. Şi am simţit această apartenenţă la 

acest spaţiu permanent. Altfel, eu sunt un Berindei dublu, 

mama şi tata fiind veri de-al doilea, străbunicii mei fiind fraţi, 

amândoi născuţi aici, la Roşiorii de Vede. Să ştiţi că în Teleorman 

nu mai venisem din 1947, dar m-au relegat aceste 

distincţii de cetăţean de onoare oferite de Roşiorii de Vede şi 

Alexandria. După cum ştiţi moştenirea mea de aici am donato 

Academiei Române, astfel că va exista un mic domeniu în 

Teleorman care va aminti despre familia Berindei. 


4380 

…din serile cu tine 

Norii se zbat intre curbele gâtului tau, 

diminetile incruntate una la alta 

cu gura de muguri, 

tu ma chemi 

intre infinit si umarul tau stâng. 

Cu bruma de pe ierburi 

se-nfurie rasaritul… 

Tu ma amgesti cu frigul serii 

si-l aduci in palme spre dimineata. 

Zece sfinti te trezesc 

cu parul innodat cu salcii, 

la capatâiul tau doua stele 

se dezbaraca de Dumnezeu 

si se fac murul lunecarii ingerilor. 

De simfonia bratelor tale 

sângele ma doare, 

de pelinul privirii tale 

talpile ma dor, 

noaptea, 

fosnetul vesmintelor tale 

naste zidul 

din care. 

Ma minti ! 

Pasesti cu somnul când pleci de la 

pieptul meu, 

pâna-n zori te-ntorci 

din stele 

umeda de luna. 

Ma minti ca ma strigi peste castele. 

Padurea cu magi nuzi 

adunati in jurul cornului… 

se rasuna, 

se cufunda. 

Ai venit 

Ai venit cu parul tau de zgomot 

de pleoape 

in amurguri tacând, 

in suspinele tale singura 

de cuvânt 

ai venit 

invesmântata de mir. 

Magii 

ti-au acordat furtuna. 

Din cearcanul tau peste mare 

se destrama. 

In preajma strafundurilor dorm adesea. 

Cu ele ma invelesc… 

ma recuprind. 

Adierea ta mirosea a fruct de vraja. 

Sub straiul tau de noapte 

atingerile suspinau. 

Infinit sub luna trupul tau ! 

Rupt in pântec cerul 

se coboara la stigatul ei 

si se facea matasea 

pe care ea se-ntindea sa apuna. 

Luna neagra trecuse. 

Murdara de verb 

ea veghea, 

nuda, 

cuvintul. 

ROXANA 

BRANIŞTE 

Pentru Arthur 

Rimbaud 

POEZIE 

Duh rasturnat de ploile 

negre, 

sure 

si surde flame din fintini 

spinzurat cu furcile de buze, 

sfarimat si ars, 

tu vii ! 

Pleci 

de la ingerii cimpiei din asternut 

umbrele se ingramadesc peste tine 

pina dincolo… 

cita departare are piatra cind pasesc 

peste ea, 

vrei tu 

sa ma strigi cu gura profetului, 

vrei tu ? 

Vei reveni 

cu nisipul umed de singe, 

in salturi de cai, 

cu pielea de rugina. 

Te sfarimau norii 

peste satul de femei, 

pina la pulbere 

agonizind in lupte 

potcoavele te- imprastiau. 

Tu rareori vii sa ma vezi, 

cu mina intinsa 

pe masa cioplita din cina diminetii, 

sorb aroma genunchiului fara de iris. 

Scunul pe care adeseori te asezai 

se facu tronul pe care astazi mor fara 

stiu. 

Pe brate-mi odihnesc femeia din mine 

ca o gaura lasata de revolver, 

vii sa ma cauti cu gind nebun 

spart in palma 

stau ca paludes. 

Umbra sfisiata printre crengi, 

Dumnezeu 

te citeste de pe straiul de noapte, 

invesmintat de mare, 

de multe ori merele cad 

pina vin nametii si Dumnezeu cu ele. 

Fiu de lup, 

ti se scurg demonii si ingerii pe barba… 

Din gura ta se preling diminetile cu care 

ma-nfasor, 

pina la vraja m-ai posedat de luna, 

pina la vraja cuvintele 

ma dezbraca 

de sunetul pielii. 

Vinul cu gust de print, 

mepris 

ca singele ingenunchierii, 

vii tu peste pieptul meu, 

apa. 

Merg spre tine 

schiopatind d-un verb . 

Ciinii cetatii au rupt rima 

marului tau masculin 

si sumbru tu, 

de blasfem trupul tau era frumos, 

dementa strecurata in venele tale 

pina la metafora celei de- noua porti. 

Paris, 2009 


DANIEL 

MUREŞAN 

FIREA 

SCHIMBĂTOARE 

La Soare răsare norocul 

vin 

cu paharul plin, nenorocirea 

la amiază, 

sigur seara cu uscata moarte, 

Ne-a trecut vremea şi iată datul, 

istovitoarele strădanii ne sunt făptură, 

De-i domoală, 

de se aprinde vrerea, 

Alegem şi nu ştim ce-am ales, 

se întind mâinile, caută alte zări, 

vise, priviri din interes, 

Urmează viitorul de roade, 

figuri ce răspund la calcule precise, 

la secţiunea de aurce 

cumpănă izbitoare, 

Uimitoare încropire se arată elipsa, 

dată fiind de mersul de dincolo, 

de dincolo şi dincoace de Soare, 

e roua dimineţii, 

aleasa-ne înfăţişare, 

Cercul e perfecţiunea şi firea 

în clipe schimbătoare, nepăsare, 

măreţie, ca să ne învârtim, să privim, 

întregul ascuns, marele necuprins, 

neînvins, 

Totul şi nimicul sunt părţi 

ale firii frumoase şi hidoase, 

Crăiască şi diavolească zestre . 

FLORILE CALCULATE 

Ordinatoarele, ele însele sunt flori, 

rodul plăcerilor de inventator, 

iubirea şi măsura pun 

forme imitative în lucrarea lor. 

Conturul lamurilor sunt prea exacte, 

a scăpat din vedere desenul viciilor, 

coboară şi se ridică 

la înălţimea artificiilor, 

Se vor recunoaşte aureolate, 

obsesii împrumutate robotului 

de artistul ce-i stă în spate, 

Zece petale, zece frunzuliţe 

şi iată perfecţiunea, 

se crede depăşită fada . 

Remake-ul după ce a învăţat 

de la om pasul, jumătatea, cubul le 

aratăşi 

se vede neinspirată decada, 

Sensibilitatea întrupată în surogate, 

în fel de fel de creponate, 

culori, tonuri, nuanţe ciudate .

HERTA ÎN POEZIA LUI B. FUNDOIANU 

Prof. Horaţiu Stamatin 

ESEU 

Poezia lui Benjamin Fundoianu (1898-1944) a stârnit cele înfrunta inexprimabilul. Nu-i bucolicul semănătorist văzut de dom- 

mai diverse reacţii, uneori chiar contradictorii din partea criticilor. Au nişorii de la oraş în pantofi de lac şi lavalieră. Ajutat de o bogăţie im- 

numit-o fie simbolistă, fie naturistă, fie bucolică, fie expresionistă agistică, poetul alcătuieşte astfel un portret, „figura nevăzută, 

sau constructivistă. Gala Galaction intuise originalitatea lui Fundo- teribilă, a forţii“, înainte de a cade din nou în „golul istoric“ bacovian. 

ianu încă dintr-un început, în 1921 scriind: „Acest Veniamin e un Omul în tot acest diluviu trăieşte plenar, deşi trecerea sa 

scriitor care nu seamănă cu toată lumea. Nimic nu este convenţio- pare mediocră, sângele naturii curge prin el, trupul lui e un „cuţit de 

nal, nimic clişeu în vagabondările lui prin lumea gândurilor şi a căr- foc“ care căsăpeşte lumina. Percepe întregul, e martor şi părtaş, 

ţilor. Am putea dimpotrivă să-l învinuim de prea multă şi prea presiunea destinului e suportată la modul antic. După cum vedem 

copleşitoare originalitate.“ E un exemplu evident de ceea ce în- acuitatea sa e dusă la extreme, abundenţa violentă a imaginilor viseamnă 

o operă lirică cuprinzătoare, care-şi depăşeşte propriile zuale e subliniată din plin de cele olfactive sau tactile. E pregătit to- 

inerţii şi se desfăşoară într-un larg registru estetic şi conotativ, tentuşi în „mediocritatea“ sa măcar să privească, dacă nu să înţeleagă 

tant pentru orice definire. Lucru ce se întâmplă numai cu spiritele acel chip al lui „Nime“, văzut într-un poştaş „cu gluga pe cap, greoi 

enciclopedice. Şi B. Fundoianu a fost unul. Pe lângă demersul poe- şi surd“. 

tic, a excelat în critică, publicistică literară, regizor de film, filosofie, Omul e simplu, vorbeşte în graiul său de acasă, cum spu- 

conferenţiar. Un ilustru evreu al României, martir la Auschwitz, cu neam sângele naturii îi umple venele, izvoarele pornite din „ţâţa di- 

numele, de scriitor de limbă franceză, Benjamin Fondane, gravat mineţii“ îi curg după urechi, percepe „unghii de miresme“, sunt 

în Pantheonul parizian. Posterioritate nu de puţine ori s-a arătat in- invocaţi ţăranii şi nu întâmplător, ei sunt dijmuitorii ciclurilor naturii 

teresată de opera sa, vezi „România literară“, nr.14, 2007. şi-i cunosc rosturile împreună cu boii sparg hermetismul pământu- 

În volumul de versuri Privelişti (1930), întâlnim opt poeme lui. Parcă nu pentru a obţine roade, mai degrabă pentru a ispăşi o 

intitulate Herţa, scrise între 1917 şi 1921. Credem că au avut un im- pedeapsă asupra căreia nici măcar mioritic nu reacţionează. Plăpact 

definitoriu asupra cititorilor în epocă, de moment ce poetul s-a mânii lor sunt inundaţi diluvian de întuneric şi de miresme grele. Bă- 

ales cu apelativ de „cântăreţul Herţei“. Deşi a mai scris un alt ciclu, trânii asemeni „florilor de zarzări ies la poartă“ şi-ntâmpină 

Sinaia, totuşi nu i-a atras calificativul de poet al Sinaiei. În acest pribeagul, sau poate îngerul, ei am rămas neînvinşi fiindcă au un 

orăşel, Herţa, nu chiar la o margine de ţară fiindcă se găsea la o az- zâmbet calm în ochi. Tinereţea lor s-a refugiat în albume şi ţine în 

vârlitură de băţ de cosmopolitul şi imperialul Cernăuţi, poetul venea frâu trecutul. Peste toate, poetul e un Icar, căderea lui nu prea in- 

de la Iaşi, în vacanţă la bunicii săi în anii copilăriei. Se vede că locul teresează pe nimeni, căci Nimeni îşi vede tihnit de lucrarea sa. Că- 

l-a locuit, metaforizându-se mai târziu în grupajul de poeme aminderea ne aminteşte că mai există şi altceva, o altă lume dincolo de 

tit. 

social, dincolo de animal, dincolo de timpul şi spaţiul mic. Căderea 

Desigur, folosind un clişeu situaţional, ne vom întreba dacă este asumată ca o măreţie, că noi depindem de ea pentru a da un 

întâlnim acelaşi târg bacovian? Da şi nu. Da, fiindcă poemele res- sens faţă de ceea ce ni se îmtâmplă. „Poezia nu-i o funcţiune sopiră 

aceeaşi atmosferă apăsătoare: „În târg miroase-a ploaie, a cială, ci o forţă obscură care-l precede pe om, care-l urmează. ... La 

toamnă şi a fân / Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân“, într-o judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om. Ea singură nu 

Moldovă „mică cât o nucă“, acoperită de un văl negru; mediocru l-a pierdut o clipă din ochii ageri. Cine îndrăzneşte să-şi ridice capul, 

este omul în acest „paradis pierdut“, regăsit acum, dar invers. să asmută vorbe? Omul e un animal pe care poezia îl ciopleşte din 

Toamna aduce ploi mărunte, liniştea se descompune peste lucruri, lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită.“ 

ploaia stinge felinarele cu petrol, frunzele îmbătrânesc în clopote, Atâta încredere în lucrarea poeziei! „Nu-i nimeni să asculte 

pustiul vine din şes, târgul cade sub copita cirezilor de boi şi suferă cum lucrurile curg.“ Această ascultare e poezia: „E-aşa de calmă 

cuprins de spaimă. Pasta groasă a expresionismului supramiti- ora în suflte şi-n coline, / că sângele naturii continuă în tine.“ Aszează 

o realitate scăpată spre o descreştere generatoare de nelicultarea, sinonimă cu muzica, se desfăşoară pe o gamă bogată de 

nişte. E o nelinişte resimţită şi nu declamată. Peisajul agrest se la nivelul intimului, până la nivelul opresiv al evidentului: „tăcerea 

instalează temeinic şi definitiv; este suveran şi stăpâneşte indife- mă-nzăpezea pe-o bancă“, „un murmur negru creştea din sinagogi“, 

rent. „Mărăriile“, ceapa, sfecla, ţipătul cocoşilor, boii cu pălării de „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte“, o umbră foşneşte spre o 

paie „îşi freacă somnul de stâlpi“ înainte de a porni „să spargă ară- prăvălie, „tăcerea de salină încremenea în casă“, „bunicul între flătura“, 

toate au intrat într-un dans sabatic pe când dovlecii sângecări de sfeşnic se ruga“, „gâfâie respirarea pământului bătrân“, „târrează 

drumul în galben. Un oximoron, în fond un ţipăt peste toată gul, cuprins de spaimă, muge“. 

această destrămare. 

Din tot acest mozaic greu, înconjurat de o natură ostilă şi 

O tehnică de Guernica avant la lettre, în care întregul dis- „noapte neîncepută“, se pune o întrebare profund umană dacă mai 

trus caută să recompună din fragmente o lume care desigur nu va e loc pentru a locui hölderlinian, „în chip poetic“, pe acest pământ. 

mai fi ca aceea de dinainte. 

Nu cumva şi-a pierdut locul ospitalier şi viziunea sa este una care 

Toată această atmosferă somnolentă şi apăsătoare ne în- a pierdut rostul iniţial? 

toarce către o mistică antecreştină, când şi lumina era „sălbatecă şi Natura domină peisajul imagistic de-a lungul celor opt 

rea“. A primordialului, unde deşi totul se mişcă, dar pare a sta pe loc. poeme, elementul uman îi este subsumat de cele mai multe ori dic- 

Doar Septembrie chiuie peste această nemişcare în mers, tatorial. Se poate vorbi de o solidaritate, o empatie reciprocă, de 

poate fiindcă vara a căzut cosită într-un car şi şi-a înecat toate ste- vreme ce boii poartă pălării de paie, gâştele sunt încălţate cu panlele 

într-o baltă. Grilajul de iederă s-a coclit, zâmbetul e ca un iaz tofi galbeni, un zâmbet de iaz de şes, pământul bătrân suferă de 

plin de ierburi străvezii. Livada zdrobeşte, evanghelic, cu pietre zar- astmă, pârâul îşi numără gologanii, în altă parte „tăcerea doarme cu 

zării şi caişii, şi folosind cuvintele gutuilor, pianele se dedică erotis- genunchii-n gură“, totul stă sub ochiul ermetic şi somnolent al celui 

mului, privite şi auzite de autor dintr-un „molatec fotoliu moldovean“. de sus. 

Asistăm la un complot al agrestului cu celestul în fiecare toamnă Prezenţa umană nu se constituie într-o antinomie în faţa 

când ameninţarea dezordinii este iminentă: „Talanga scoate luna lumii, ci e un adaos firesc: fetele aşteaptă în uliţa murdară, căruţe 

şi-o sprijină-n amurg“, murgul „rumegă rotogolul ce iese din genună fugărite de ploaie, diligenţa care vine de la Dorohoi, ţăranii dorm pe 

/ şi-şi pune la ureche petale lungi, de lună“, „câmpul pustiu ame- fânul plin de mireasmă udă, bătrânii au ieşit în poartă, bunicul se 

ninţă oraşul“, lumină înjunghiată, cocoşii ţipă pe bolovani de soare, roagă la lumina sfeşnicelor, ovreii ştiu orarul vapoarelor ce pleca 

obsesiv apare epitetul haotic. 

spre New York etc. 

E un alt peisaj citadin faţă de cel bacovian, elementul ru- O lume mult mai inspiratoare decât cea a Iaşiul, în care tâpestru 

domină târgul şi-l supune unei ordalii discreţionare, doar ironărul descoperă adevărata stare a naturii la o margine de ţară.Nenia 

ca act de atitudine poeticească întemeiază o modalitate de a voia viscerală a lui M. Blecher din Întâmplări din irealitatea imediată, 


î

PASCALĂ 

Ziua Domnului 

Sau în greceşte Kiriaki himera, iar în latineşte Dominica 

Die, Duminica Domnului, ziua cea dintâi a săptămânii, 

pe care creştinii au serbat-o în locul sabatului chiar la începutul 

Bisericii, ca zi liturgică prin excelenţă spre amintirea Învierii 

Domnului Hristos, săvârşindu-se cultul euharistiei şi al 

celorlalte taine. Aşa cum reiese din faptele Apostolilor, Euharistia 

ca Taină nu s-a săvârşit în ziua instituirii ei, ci în ziua 

învierii şi a pogorârii Duhului Sfânt. Aşa au făcut apostolii şi 

urmaşii lor, s-au adunat în ziua Domnului şi au frânt pâinea 

aducând mulţumiri lui Dumnezeu. Este ziua veşniciei, a unei 

lumi noi, zi în care Iisus va fi cu noi sub forma pâinii şi a vinului. 

Ziua Domnului are două aspecte: unul duminical-pascal, 

pentru că facem comemorarea Paştilor Noului 

Testament şi celebrarea Învierii lui Hristos şi altul escatologic 

* , întrucât ea anticipează realitatea împărăţiei lui Dumnezeu, 

care este şi va să vină. În acelaşi timp, duminica ziua 

Domnului reactivează ziua Învierii. Acest lucru este posibil 

datorită persoanei a treia, a Sf. Treimi a Duhului Sfânt, care 

restituie în memoria şi viaţa Bisericii pe Hristos cel Înviat. 

Ziua Domnului este o zi de bucurie şi de speranţă, care a 

marcat profund viaţa primilor creştini şi până astăzi. Prin înlocuirea 

sabatului cu ziua Duminicii s-a constituit unul din 

cele mai importante evenimente ale Noului Testament. Doar 

din 313, prin edictul de la Milan, duminica devine zi de 

odihnă. Până atunci creştinii se întâlneau pentru oficierea 

Sf. Euharistii sâmbăta seară sau duminica de dimineaţă şi în 

aşa numita zi a Duminicii creştinii se adunau într-un loc 

comun pentru a serba Ziua Domnului. Se citeau din cărţile 

apostolilor (Evangheliile), din scrierile profeţilor etc. Preotul 

rostea cuvânt de învăţătură după care se aducea pâine, vin 

şi apă şi urmând un număr de rugăciuni de mulţumire se 

făcea sfinţirea darurilor. Urma împărtăşirea celor prezenţi, iar 

cei care nu au putut participa li se trimitea prin diaconi Sf. 

Pâine (împărtăşanie), ca să fie şi ei în comuniune cu Dumnezeu. 

La sfârşit se făceau colecte pentru copii, orfani, văduve, 

nevoiaşi şi pentru cei care erau în vizită în comunitatea 

respectivă. Noi ţineam toate aceste tradiţii de peste 2000 de 

ani. 

Învierea Domnului Iisus Hristos „Sărbătoarea sărbătorilor 

şi Praznicul Praznicelor, este sărbătoarea luminii, a bucuriei, 

a vieţii şi a învierii noastre. Întreaga creaţie participă 

la această sărbătoare. Îndoielile, neliniştile şi negaţiile vieţii 

noastre se sfărâmă pe piatra ridicată de pe mormântul Mântuitorului 

de unde a izvorât Viaţa. 

unde bucuria contopirii cu imundul e văzută ca pe o salvare, se întrevede 

şi în aceste opt poeme. În tot acest dinamism primar, totuşi, 

poetul are nevoie de un început, crede într-o renaştere în care 

ar putea să găsească sălaş pentru o eventuală reconsiderare şi el 

cere: „Natură ne-ncepută şi noapte ne-ncepută, / lasă să-ţi culc în 

pene sufletul meu bătrân / şi lasă-mă, cu boii, s-aştept din nou, în 

ierburi, / vara care se duce în carele cu fân.“ Avem aici o invocare, 

o rugă patetică în faţa gregarului, arătându-ne disponibilitatea eului 

liric să-l accepte şi să-şi continue curgerea, sau creşterea. E dovada 

înţelegerii lumii, omul n-ar putea exista în afara ei. Este un 

abandon sau un triumf? În fond ce este un triumf dacă nu un abandon 

în starea iniţială şi de a aduce de acolo semnul de lumină salvator. 

E vorba de un ataşament la comportamentul tradiţionalist 

4382 

Acum s-au deschis 

porţile Cerului, s-a revărsat din 

plin harul Dumnezeirii şi toţi au 

primit viaţa cea nouă, El fiind 

Viaţa după cum ne spune 

Evanghelia Învierii de la slujba 

Sf. Paşti (Ioan I 1-17). Prezenţa 

lui Hristos cel Înviat în 

lume este „noua zidire”, „noua 

viaţă” şi calea biruitoare spre 

învierea noastră proprie. Dacă 

primim această nouă viaţă, 

dacă trăim după credinţa întru Pr. Damian Ionescu 

Hristos şi suntem luminaţi sufleteşte 

de razele Învierii Sale, Cel care este Lumina şi Viaţa 

va fi sprijinitorul şi dătătorul luminii şi vieţii existenţei noastre. 

Această înviere este temelia credinţei creştine, este izvorul 

cultului bisericesc ce are în centrul său Sf. Liturghie, care 

este întărirea creştinilor în lupta zilnică împotriva adversarilor 

şi a vrăjmaşilor de tot felul. Susţinuţi de lumina şi puterea 

credinţei la sfârşitul vieţii lor ei îşi încununează lupta trecând 

prin moarte la viaţă după modelul Cuvântului întrupat de 

Domnul Hristos. Vieţuirea sa pe pământ se sfârşeşte prin 

moartea pe Cruce, pentru ca, prin învierea Sa, să biruiască 

forţele întunecate şi distrugătoare de viaţă, într-un cuvânt 

moartea. Învierea Sa devine astfel începătură a învierii celor 

morţi şi cale luminoasă spre învierea noastră a tuturora. 

Învierea Domnului o înţelegem cu atât mai bine cu 

cât putem să pătrundem sensul termenilor Evangheliei de 

azi: „La început era Cuvântul”, „Dumnezeu era Cuvântul”, 

„Viaţa era întru El”, „Lumina oamenilor”, „Har şi Adevăr”. 

Domnul Hristos a spus Martei „EU sunt Învierea şi Viaţa” 

(Ioan XI, 25). Înţelegem deci că, întrucât „Viaţa era întru El”, 

Domnul Hristos a înviat şi înviază pe cei morţi. Deci mesajul 

Învierii Domnului este: viaţa, bucuria şi speranţa, care ne luminează 

inimile, ne încălzeşte sufletele, ne ridică de pe pământ 

la cer, ne ridică din cele deşarte spre o credinţă tare şi 

speranţa în nemurire. Cu mult entuziasm în această Sfântă 

şi mare zi cântăm: 


Hristos a înviat! 

= Zurich = 

* Învăţătură despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre 

instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veşnică 

ce va să vină. 

decât unul avangardist. Putem afirma că B. Fundoianu a împărtăşit 

în bună măsură mişcările stilistice din perioada interbelică dar a 

rămas fidel tradiţiei. A urmat parcă îndemnul unui mare poet american, 

Ezra Pound, care ne asigura că tradiţia nu încătuşează ci 

conferă o libertate a mişcării, cu alte cuvinte nu pot să fiu liber decât 

având în spate susţinerea şi asumarea a ceea ce s-a născut înaintea 

mea. 

Herţa exprimă mai degrabă o stare de spirit pe care contemporanii 

au simţit-o şi resimţit-o, de unde l-au şi numit pe poet 

drept cântăreţul Herţei. 

Poezia, aşa cum a înţeles-o şi B. Fundoianu, îşi arogă pe 

merit dreptul de a declanşa o entropie, sau este chiar entropia dimensiunii 

noastre sufleteşti.

Mioriţa şi cangurul 

Cangur român 

Poetul Dumitru Pricop ar fi împlinit, pe 21 mai 2008, 65 de 

ani. În august va face un an de la moarte. O statuie în lucru ar putea 

fi gata la Focşani. O carte-antologie-in-memoriam i s-a publicatlansat 

aniversar-postum. Oricine l-a cunoscut n-a putut să nu-l 

iubească? 

L-am pus aşa în temă pe prietenul din Melbourne (şi lui 

Mitică îi scriam, cât că mai des mi-l aduceam aminte la curaj): 

Dragă Ben, 

Nu-ţi (mai) ascund că, dincolo de oceanul de românism 

din filmele tale, din ele mă tot urmăreşte, şi pe mine, ca pe ale tale 

personaje, cuplul de canguri prânzitori din ochi, blânzi până la salt 

- tu le ştii păcatele, ca şi pe ale noastre. Aşa şi cu lectura-leac ce miai 

rezervat-o, exil din exil, transcendenţă fără antipod, cum ni s-ar 

fi rugat părinţii cu spor, fără mai depresie şi strivire, cum ne rugăm 

pentru copiii noştri de ne-ar auzi până foarte târziu. 

Ieri mi-a adus cineva de la Focşani cartea : “Alcătuirea 

mea de prinţ vrâncean“, de Dumitru Pricop (65, aniversari, abstracţie 

de moartea sa din august trecut). Extrasele din cărţile lui de 

versuri - am citit azi-noapte şi soţiei mele, Rodica, din ele, fusesem 

prieteni din tinereţe, în Bucureşti şi în Vrancea - se completează în 

evlavia prietenească prin cele selectate de tine din ce ne-am comunicat. 

Transformi spaţiul în timp de curaj, cât la ce ne-am mai 

teme? 

Titluri-cărţi-de-poezie ale lui Dumitru Pricop: Patima muntelui; 

Lumile din strigăt; Locuitor în Oedip; Lacrima arlechinului; Stelele 

din adâncuri; Iniţiere în oboseli; Dumitru al peşterii; Paharul 

însângerat; În căutarea muntelui albastru; Scrisori din temniţa libertăţii; 

(postume:) Nemona, la jumătatea drumului spre iad; Memoria 

neuitării. 

Pentru oglinzile tale, Ben: 

Dumitru Pricop: 

GURILE DE RAI sunt totuşi 

Strigătul ducând spre zei, 

Foamea dragostei de lotuşi, 

De fântâni, de munţi, de tei... 

Patima, adânc sub harpe, 

Încălzeşte în cuvânt 

Somnolenţa unui şarpe 

Cu trei aştri de pământ. 

Numele întâi, Altarul 

Sprijinit pe nişte îngeri 

Care poartă-n bolţi amarul 

Omului în care sângeri... 

Altă zi 

Astrul Doi e Aşternutul 

Şi din crini, şi din urzici, 

Veşniciei dând sărutul 

Trecerii sub stele mici. 

Trei înseamnă Rădăcina 

Disc de ceaţă nenumit, 

Peşterii ducând lumina 

Celor care au pierit. 

Din trei aştri în trei aştri, 

Urcă gurile de rai 

Întâlnindu-ne albaştri 

În veşminte şi în grai... 

Până mai citim – de când nu 

mai citim -, talpă în talpă, cap în 

cap (dodii-Brâncuşi), părerea de 

rău ne scapă coardă, a o săltazbur(d)a 

în Antipodia, cangurul 

dansând moira, “casa va juca pământul” 

- Mioritică (1), “termină 

jocu-acesta” - Mioritică (2), “ei, lovind, 

mureau întâi” - Mioritică (3), 

“jucăm jocul de pământ” (postumă). 

Care nu mergi la călugărie, 

răsfoieşte “lutul ce ţi-e dat”, atât de 

exilat în Vrancea, mai ca-n Pacific. 

Joacă-te de-a cangurul 


ÎNTOARCERILE-N PĂRINŢI 

Acolo unde nu-i durerea pământului 

întreg pe rană 

bisericile sunt murdare chiar 

dacă mustuiesc de sfinţi 

poţi vinde sufletul sau trupul şi 

sângele să-l dai pomană 

dar nu poţi vinde locul casei 

lăsat ca zestre de părinţi 

IN MEMORIAM 

acolo unde nu-i iubire şi nu tencape 

ochiu-n ţară 

degeaba scuturi de noroaie ciolanele ce ţi s-au dat 

căci nici o stea nu-ţi va răspunde cu.n cântec de odinioară 

când nopţile treceau prin ziuă prin umbra-ntreagă de bărbat 

degeaba cad razele-n cupe să scalde teii din licoare 

crescuţi din rădăcina stearpă vor înflori fără parfum 

când nu te-ncape talpa casei din creştet până la picioare 

se-nchid cărările spre nume în pagini galbene de fum 

şi-n ele vei urzi poeme cu gust de brusturi şi de iască 

şi-n trup ascuns, unde sămânţa de-o moarte n-a mai dat un semn, 

vei îndura blestemul clipei sub cea mai păcătoasă mască 

bătând cu viaţa fără tine în biete clopote de lemn 

acolo unde nu-i durerea pământului întreg pe rană 

bisericile sunt murdare chiar dacă mustuiesc de sfinţi 

poţi vinde sufletul sau trupul şi sângele să-l dai pomană 

dar nu ai dreptul să întuneci întoarcerile în părinţi 

Cangur străin 

Mi se sfătuiră / Pe strin să-l domoare, / Moarte de topoare /.../ 

Şi strinu-i zice: / ”Mică miorea, / Nu-mi purta grija, / Iei m-or omorâ 

/ Şi m-or îngropa. /.../ Păcurar mic, străinic /.../ Unu-i mai străinuţ, / 

Ce-l cheamă Pătruţ /.../ ... / şi oamenii-cangur se înmulţesc / în buzunarul 

de la spate al lumii (Geo Dumitrescu, Africa de sub frunte) 

.../are sa te aduca in marsupiu un cangur urias popoarele vor compune 

despre el balade si legende istorii Marele Cangur Minunatul 

Cangur Maresalul Cangur ii vor cinta evlaviosii ii vor construi grajduri 

temple palate pe care le vor distruge raz(boi?)ndu-se in numele 

canGURUlui celui mai celui mai celui mai Adevarat / ... 

(Iulian Fruntaşul, Beată în marsupiu) 

.../ Blondul din fotografie / Este cangurul Ilie. / Fiind cangur, 

aşadar, / Are şorţ cu buzunar (Gellu Naum, Întâmplări năstruşnice 

cu pinguinul Apolodor, leul Amedeo şi cangurul Ilie) 

Dacă visezi un cangur în visele tale, urmează călătorii neaşteptate 

şi pline de surprize. 


EU VIN MEREU PĂSTORUL 

N-am rătăcit o oaie din câte mi-au fost date 

cu număr pe răbojul purtat din neam în neam 

deşi mai urlă haita de lupi sau ne mai bate 

câte un sfânt de-afară din când în când la geam 

cuvântul mamei strigă la fel de tânăr câinii 

când laptele răstoarnă grăsimea în ceaun 

şi stelele din şesuri aduc mirosul pâinii 

de se îmbată bacii şi-n trânte se răpun 

mă strigă bălegarul cu pofta lui de plante 

parcă aud cum crinii în coşuri la ţigănci 

vor risipi parfumul de pagini delirante 

sau vor topi-n războinici nevoia lor de lănci 

eu vin mereu păstorul cu patria în nume 

cum altădată Oedip cu ochii în pustiu 

de-aceea-s calzi copacii şi caii cad anume 

când se întâmplă clipa căderii mele-n fiu. 

George Anca 


RESTITUIRI 

4384 

ION STRATAN 

(urmare din pag. 4378) 

Teodorescu sau Oţoiu, dar informarea este dificilă în provincie. 

Caut romane de Dan Stanca ori Cecilia Ştefănescu. Îmi 

place să citesc proză românească dar şi străină. 

Care e duşmanul cel mai temut al literaturii? 

Pesimismul în termenii “absolut nimic nu mai e posibil”. 

Care sunt tinerii poeţi care ţi-au atras atenţia în 

ultimii ani? 

I-am remarcat în mai multe rânduri pe Ianuş, Ion Buteanu, 

Doina Ioanid ori talentata Adela Greceanu; nu am prea 

mult timp pentru poezia tânără, dar îi citesc cu solidaritate, 

bună-credinţă şi simpatie. Dacă aş putea i-aş ajuta pe toţi. 

Cred că poetul trebuie să schimbe ceva, ori în direcţia poemului-existenţă, 

ori în direcţia poemului-cuvânt. Îl cunosc pe 

Mihai Vieru de la Oradea, ploieştean de origine, un poet promiţător 

. Ligia Ionescu, o însingurată, tragică şi mistică poetă, 

va avea, cred, un mare viitor. Sunt sigur de existenţa multor 

Poeţi tineri remarcabili, pe care nu am avut cum să-i citesc. 

Ce le particularizează scrisul? Sunt mai implicaţii 

social ca generaţiile anterioare? 

Eu cred că ei iau contact cu duritatea vieţii, a societăţii, 

a gândirii, a cadrului administrativ al artei. Altfel decât 

luam noi. Eu spun că poezia trece acum prin cea mai 

“eroică” perioadă a ei. Aţi avut marea şansă, voi optzeciştii, 

de-a porni în literatură, sub “bagheta magică” a 

unei personalităţi ca Nicolae Manolescu. De unul singur, 

fără un asemenea metor, ţi-ar fi fost greu? 

Domnul profesor Nicolae Manolescu ne-a arătat în 

primul rând la Cenaclul de Luni, cum se abordează un text literar, 

cum teoriile unui Barthes, Blanchot sau Derrida se pun 

în practică la analiza operei inedite. A însemnat enorm pentru 

noi. A creat o atmosferă de emulaţie care dăinuie şi acum. 

A întâmpinat primele cărţi pe care le-am scris cu simpatie şi 

îmi doresc ca termenii de atunci să fie valabili şi astăzi. M-a 

recomandat elogios Fundaţiei “Soros” şi am putut vedea Parisul. 

(Eram un scriitor “ce n-a văzut Parisul”). M-a invitat la 

TV, la emisiunea domniei sale “Profesiunea mea, cultura“). A 

fost fenomenul unui climat de eficienţă critică. Nu aş fi avut 

reuşitele, câte sunt, fără aportul domnului profesor Manolescu. 

Trăieşti destul de retras alături de poeta Letiţia 

Ilea, despre care ai mai vorbit mai înainte, şi de doamna 

profesoară Stratan, distinsa ta mamă. Îţi este uşor, te îngrijorează 

multe lucruri? 

După un an în armată la un batalion disciplinar, patru 

ani într-un cămin studenţesc, practică grea studenţească, trăirea 

cutremurelor, statutul de muncitor calificat, ar fi trebuit ca 

multe lucruri să fi mers mai uşor. Când revista “Contrapunct” 

nu mai apărea, am fost profesor la liceul “Matei Voievod”, de 

Recitind literatură universală 


fim serioşi! Chiar investigându-ne cu har componenta nostră femeiască, 

noi bărbaţii suntem prizonierii unui ego radical diferit. 

Poate latura feciorească să ne fie mai accesibilă, dar asta depinde 

de perioade (de exemplu, pubertatea), de sensibilitate înnăscută, 

eventual de conjuncţii zodiacale (Fecioara?). Don Juan, ca tip, e o 

ciubotă comparativ cu soţul absolut, trăiristul unei unice femei, iar 

acesta – mai apropiat, fie şi prin auto-iluzionare, relativă impotenţă, 

neîmplinire, de Îngerul de la originea cuplurilor. 

Tinerele fete – nu-mi dau seama încă dacă şi femeile-mame 

şi ne-mame şi fetele bătrâne – ar trebui să-l târască pe Montherlant 

înaintea unui tribunal divin, pentru blasfemie. 

Şi astfel ajung la finalul romanului. Nu-mi amintesc să fi fost 

şocat de un sfârşit romanesc mai monstruos. Personajul protagonist 

sugestionează, printr-o scrisoare, pe cea mai pură dintre îndrăgostitele 

cărora se refuză, împinsa în metafizic, fostă Thérèse, acum 


unde a trebuit să plec pentru că aveam barbă şi citeam “Academia 

Caţavencu“ (în care, de altfel, Dinescu îi mai ironiza şi 

pe cei care încă mai scriu). De catedra “Academiei de Arte 

Frumoase” m-am despărţit pentru că îl criticasem pe Miloşovici, 

în timpul războiului, la un curs despre ortodoxie. Fusesem 

în Serbia şi Macedonia şi ştiam ce e acolo. 

Letiţia este perfectă, inteligenţa şi talentul ei fac apusul 

de deasupra oraşului suportabil şi adesea încântător. 

Sunt îngrijorat de impunerea TVA-ului de 9 % la 

carte, ceea ce constituie un atentat la literatură, la limba română 

şi la educaţie (şi aşa de problematică), a tinerilor. Tot 

aşa nu ştiu ce se înţelege prin “implicarea preoţilor în politică”, 

despre care se tot vorbeşte. De aici şi până la rugăciuni 

pentru sănătatea şi succesul liderilor PSD nu mai e mult.. Aştept 

cu nerăbdare “salariul de merit “ care s-a promis. Mă îngrijorează 

agresivitatea unor confraţi, tendenţiozitatea şi 

superficialitatea de care dau dovadă. Cred că am enumerat 

destule bucurii, cât şi destule necazuri. 

Cum ar trebui să îmbătrânească poetul? 

Nu ştiu. Nu mă gândesc cum aş putea poposi în patul 

conjugal fără calitatea de bărbat. Bătrâneţea e foarte departe… 

Bătrâneţea poetului e o irizare de curcubeie strălucitoare ale 

minţii şi cuvântului strălucitoare ale minţii şi cuvântului. 

O, ce definiţie “strălucitoare” Revenind la scris, 

este el, scrisul, o deşertăciune? 

Poate o încercare pe care Dumnezeu ne-o dă? 

Este posibil să fie aşa, depinde de sistemul de referinţă. 

Dar poate ne aşezăm de partea semidoctismului, inculturii, 

mediocrităţii, violenţei şi vulgarităţii. Poate este mult şi 

foarte puţin, tot în funcţie de reperele pe care le considerăm 

importante. 

Umorul tău, cu totul special, e un lucru cunoscut 

printre cei care te aud vorbind sau te citesc. Este umorul 

o eliberare a inhibiţiilor, o formă de supravieţuire? 

Cred într-o formă a umorului, ca eliberare de emoţie 

şi simţ al relativizării dezosificant. Am scris mici “poante” în 

rubrica numită “Cafeaua cu sare” (Vreau să le spun celor care 

au apreciat-o că nu am trimis antologia apărută sub acest 

nume la Ploieşti redacţiilor, pentru că volumul nu conţinea paradoxurile 

dintre ‘90-2000, pe care le consider izbutite şi mai 

apoi la momentul apariţiei ei, cartea nu mă reprezenta ca 

stare de spirit). 

Ce înseamnă timpul tău? 

Ce îţi place să faci atunci când te “saturi” de literatură? 

Am hobby-uri cum ar fi filatelia. 

Am mărci pe care le compar cu cele ale prietenului meu drag, 

distinsul colecţionar enciclopedic şi iluminist Andrei Tudorache. 

Iubesc Tenisul. Admir vreascurile de şemineu şi săbiile 

de colecţie. 

Îţi mulţumesc! Închei dorindu-ţi în continuare puterea 

de-a rezista în faţa paradoxalelor vremuri pe care le 

trăim! 

Dialog realizat de Iolanda MALAMEN, apărut în 

ZIUA literară, 8 martie 2004. 

Marie [Paradis], că va avea milă (pitié) de ea, la o anume oră dintro 

anumită zi. Drept care, biata fecioară are un atac de... posesiune 

demonică gen Tanacu, plus senzaţia de a da naştere – prin absorbţie 

(sic!) – unui prunc, în timp ce „El” se împreuna cu o dobitoacă 

„vegetală” într-un sordid loc(aş) parizian. [Copilul pe care nefericita 

era cât pe ce să-l aspire în viscerele-i era fiul de doi ani al surorii 

sale şi se numea Marcel. Nu şi Proust.] Urmează o „exorcizare” cu 

pumni şi bûches (butuci!) peste sâni... 

Nici că se putea o mai cumplită batjocură la adresa misterului 

christic! Ce zic? Chiar la al Naşterii şi Creaţiei. 

Mă aşteptam ca „scândura de bucătărie” (= fundul de lemn?) 

Solange – care ar fi chipurile „singurul înger”, echivalat cu materia 

– să-l fi lecuit, spunând mereu „oui”, „oui”, pe Pierre (Petru!) Costals 

(coaste de drac) de demiurgie, adică să-l fi determinat să nu mai 

scrie în locul autorului. Dar nu. 

Adio, domnule de Montherlant! Ne vom reîntâlni poate în Infern, 

dacă va fi să cobor acolo şi postum, când îmi vei explica de ce 

ai împins iluminism-raţionalismul spre ultime consecinţe, dintr-o 

oarbă circularitate a simţurilor. Până atunci, s-ar putea să revăd 

toată isprava lui L. Durrell, nu însă şi pe a ta.

Restaurantul se golise. Dar pluteau în atmosferă mirosul 

piperat de fripturi, mireasma untdelemnie a maionezei şi a peştelui 

şi acreala vinurilor. 

Foarte rari întârziaţi stăruiau asupra cafelelor ce abureau 

sau degustau licori, ascunşi după perdeaua de fum a havanelor, alţii 

îşi clăteau gura cu apă minerală. 

Georgel, pe care îl căuta, plecase din restaurant. Adolf 

văzu cunoscuţi, nu se opri după obicei. Era grăbit, preocupat adânc. 

Urcă scara hotelului spre apartamentul lui Georgel. Poate îl va mai 

găsi treaz. Şi chiar de-l va găsi dormind, cât este de ministru de interne, 

îl deşteaptă. Nu. Nu e prea de tot, ceea ce spânzură în atmosferă. 

De altminteri, pentru Adolf, Georgel este şi rămâne 

băieţandrul de altădată şi trebuie să fie totdeauna liber, mai cu 

seamă acum, când primejdia ameninţă liniştea oraşului; când, poate 

zeci şi zeci de vieţi depind de un cuvânt al lui Georgel. Nu se cuvine 

să fie distrat, ocupat cu altceva. Nu încape: “Conaşu nu-i acasă”, 

“Doarme” – “E în baie” – “Are pe cineva”, Nu s-a născut încă acela 

să se joace de-a v-aţi-ascunselea diplomatic cu Adolf. E iscusit. 

Deşi, iscusinţa lui e una fără voie şi ţine de naivitate, de puţină 

nepăsare. Îl simte pe un om înainte de a-şi fi exprimat gândul. A fost 

doar silit să ia pieptiş viaţa, să-i vadă pe oameni fără măşti, iar în 

lumea, în mijlocul căreia se învârteşte, în timpul din urmă – lume ce 

trăieşte să tulbure multe obişnuinţe. E ziarist. Poreclit în breaslă “tare 

la oral şi slab la teză”. Ceea ce vrea să zică: dacă e mai bine informat 

decât alţi colegi (fiindcă are izvoare sigure) nu ştie să scrie. 

Adevărul este că Adolf este unul din acei gazetari – destul 

de numeroşi în “metropolele” balcanice pe la începutul veacului XX 

– care au scris atât în viaţa lor, că opera lor s-ar cuprinde exact întro 

foaie dictando din caietul unui şcolar. El nu se dădea în vânt după 

slova tipărită şi iscălită de dânsul. Ştia, în schimb, să deschidă orice 

uşă, să descuie, să dezlege limbi. Se spunea – prin Adolf, miniştrii 

aflau mai tot ce se petrece mult mai bine decât prin serviciul lor de 

informaţii – că e ochiul şi urechea lui Talleyrand de pe Bahlui. În felul 

său era om simpatic. Îi plăcea să vorbească, să povestească tot ce 

auzea, tot ce vedea. Povestea cu atâta haz şi voie bună, că oamenii 

îl ascultau cu plăcere şi se simţeau datori să-i răspundă cu alte 

poveşti. 

La Iaşi unde se refugiase guvernul, înainte ca Mackensen 

să ocupe Capitala, devenise un obişnuit al ambasadelor, al misiunilor 

militare aliate şi al ministerelor româneşti. Pretutindeni avea prieteni. 

La toate ceaiurile, fireşte şi la toate recepţiile, era nelipsit. 

Câteodată avea sentimentul că este şi consultat şi atunci se umfla 

în pene ca un curcan. Tot omul, în locurile unde lupta pentru existenţă 

nu-i prea cruntă, are porecla lui. Fireşte că şi într-o breaslă în 

care viperele sunt din belşug, iar înţepăturile, glumele, păcălelile pe 

socoteala colegilor ţineau aproape de meşteşug. Adolf fusese deci 

poreclit “Monoclu”. Nu fiindcă purta la ochiul drept un monoclu legat 

cu un şnur lung “coada lui Morèas” ci, fiindcă se dădea a înţelege 

prin aceasta că el servă ca ochiul altora. Acei care îl porecliseră o făcuseră 

din răutate, din pizmă pentru un om care ştia să lunece peste 

evenimente, printre oameni mai uşurel ca o adiere. Totuşi răutatea 

se uitase, şi rămăsese porecla, pe care Adolf deşi îi cunoştea originea 

şi îi ştia tâlcul, îi recunoştea că are haz şi că nu-i deloc supărătoare. 

- Cine îmi spune monoclu, nu mă supără; şi palicarul de 

Morèas avea monoclu exact ca la meu. Şi a ajuns să scrie o 

franţuzească atât de clasică, că i-ar fi invidiat-o şi un Ronsard. După 

câteva mii de ani un grec aduce în poezia lumii o ştanţă care nu se 

va uita niciodată. N-am adus stanţe ca ale lui Morèas, dar monoclul 

îl am, fiindcă între javre eu aduc atmosfera unei preocupări de omenie… 

*** 

Adolf îşi pierduse tinereţea la Paris. Acolo se împrietenise 

cu multă lume şi mai ales cu studenţii din Moldova şi Muntenia, fii de 

moşieri trimişi la studii, ca să se ţină mai mult de distracţii decât de 

învăţătură. Astăzi ei deţineau totuşi – bineînţeles în numele atotştiinţei 

lor – posturi înalte în politică şi în finanţe. Dar Adolf nu după 

studii sau de bunăvoie ajunse la Paris, ci nevoit. Fusese expulzat 

din ţară ca socialist. Aşa obişnuia administraţia românească înainte 

de 1900. Cine nu era cetăţean şi “nu se astâmpăra” adică dacă fiind 

ardelean sau nepământean, trecea pe la clubul muncitoresc mai 

des, era înhăţat, expediat peste frontieră, să se descurce ca hoinar 

cum o putea “să se ducă aiurea să împrăştie idei otrăvite, nu într-o 

ţară blajină, senină, ca a noastră”. 

Printre boiernaşii care îşi cheltuiau timpul cu dărnicie la 

Paris – generoşi atât timp cât gologanii părinţilor sau veniturile moşiilor 

expediate telegrafic de logofeţi veneau să se reverse în fântâna 

fără fund a poftelor lor – Adolf se bucura de trecere şi simpatie. Era 

doar călăuza în distracţiile lor, cel mai bun tovarăş de chefuri, de 

plimbări cu vaporaşele pe Sena. Unul din aceşti foşti prieteni de la 

Paris era Georgel, astăzi ministru de interne, după ce fusese, un 

larg amfitrion cu refugiaţii din Muntenia şi Oltenia, la Iaşi. 

Ionel Brătianu, preşedintele de consiliu, se afla la Paris la 

conferinţa de pace. În lipsa lui, interimatul preşedinţiei îl deţinea 

Mişu Pherekyde, ales ca unul ce ştia scotea castanele din foc şi fiindcă 

nu se prea încurca în sentimente, în sentimente, în considerente 

etice, iar ministru de interne era prietenul lui Adolf, Georgel, 

acel pe care el îl căutase la restaurant şi negăsindu-l urcase scările 

apartamentului de la hotel… 

Adolf ajunsese o figură, un număr al Capitalei. Îşi îngăduia 

să fie familiar cu toată lumea; îşi îngăduia să-i spună oricui pe nume, 

o anecdotă, ca celălalt să-i vândă alta. La prânz, seara, nu se ştia 

unde mânca; părea totuşi veşnic proaspăt sculat de la masă, era 

veşnic pe calea Victoriei a plimbărilor, gata să-şi piardă timpul la 

şuetă, gata să intre cu oricine, în orice bodegă, unde să guste 

chiftele calde stropite cu ţoiuri de ţuică de prune, vermuturi cu 

gustare de creier cu maioneză, sau un pahar de vin negru şi un bismark 

cu maioneză albă. Adolf îşi risipea timpul; asta îi dădea un 

credit imens. Şi de pe urma acestui credit trăia destul de larg. Fiindcă 

se simţea îngăduit la toate festinurile îi plăcea şi lui să fie bun, 

îngăduitor cu toată lumea; şi ca să poată fi îngăduitor credea că trebuie 

să fie mai la curent, mai informat, mai democrat ca alţii. De când 

se întoarse de la ţară, după ce prietenii ajunşi miniştri l-au iertat de 

expulzare, încărunţise. Gura-i tivită parcă de buze groase avea o 

formă cum o au negresele din unele triburi, cărora li se pun spre înfrumuseţare, 

talgere de lemn la buze, aşa că buzele le seamănă cu 

pliscuri de raţe uriaşe. În genere, obrazul lui Adolf cu barba şi 

mustăţile rase – părea de foarte bătrân actor. 

*** 

PROZA 

“Am dat ordin sa traga”…13 decembrie 1918 

(din volumul SCHIŢE ŞI NUVELE) 

Ion Călugăru 

Poposise la cafenea să-şi bea şvarţul. A prins un zvon 

care-l năuci: se pregăteşte o baie de sânge. S-a repezit în restaurant 

unde ştia că amicul Georgel ia dejunul A ajuns prea târziu. Gâfâind, 

urcă scările spre apartamentul ministrului. Era cu degetul pe uşă. 

Bătu. 

- Intră! Răspunse cineva supărăcios. 

Când se deschise uşa, Adolf fu primit cu un hohot de râs: 

- Bată-te să te bată, tu erai! Nici la ora asta nu stai acasă, 

să-ţi faci siesta? Tot viaţa de student beţiv şi năuc duci… Şi la o sută 

de ani tot boem ai de gând să rămâi? Dacă n-oi avea eu grijă să te 

plasez într-o pensiune pentru domni pensionari… 

- Se pregăteşte ceva grozav Georgel! gâfâi Adolf. 

Avea răsuflarea tăiată. 

- Ei? făcu surâzând ministrul, măsurându-l din creştet până 

în tălpi. Pari alarmat. S-ar zice că la poarta oraşului e iar Mackensen, 

care s-ar pregăti să ne ocupe pentru a doua oară. 

Din toată făptura lui Georgel, Adolf nu reţinu decât burta de 

harbuzoaică, ochii mijiţi, pielea mătăsoasă a obrazului. 

Se îngrăşase. Nu mai semăna cu studentul sprinten de 

odinioară. Ci semăna, din pricina pantalonilor vărgaţi şi a jachetei 

negre, cu un broscoi travestit. 

- S-au instalat mitraliere pe acoperişuri, la hotel Continental, 

pe Matei Millo… 

- Chiar în atâtea locuri? Zău, Adolf că exagerezi! Tu crezi 

că avem miliarde de mitraliere?... Şi apoi n-au voie autorităţile să 

decoreze oraşul cum şi ce cred ele că e de cuviinţă” Ţie nu-ţi place 

să pui vâsc de anul nou acasă? Altul pune crăci de tei, de Rusalii. 

Autorităţile de la Bucureşti au decorat oraşul cu mitraliere. Nu-i frumos? 



ESEU 

Câteva aspecte ale receptării lui Eminescu 

astăzi – pro şi contra – de la “românul 

absolut” la “cadavrul nostru din debara” 

Un punct esenţial în tabloul interpretărilor 

cu scop de reîmprospătare a imaginii 

eminesciene este cel marcat de Horia 

Roman Patapievici, care a provocat un nou 

scandal, odată cu publicarea articolului 

Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, 

în revista “Flacăra”, din 2002. Mai 

mult decât afirmaţiile – şocante – din articol, 

ceea ce nu se uită nici astăzi este o formulă 

devenită deja celebră “ Eminescu este cadavrul 

nostru debara de care trebuie să ne 

debarasăm, dacă vrem să intrăm în Uniunea 

Europeană”. Sintagma nu se regăseşte 

în articolul citat, ea se întâlneşte în articolul 

din revista “Rost”, din februarie 2005- 

Masca lui Ianus şi mentalitatea second 

hand, de Viorel Patrichi (“Rost”, nr 24, februarie 

2005, p 27), care vorbeşte despre 

articolul lui Patapievici. Acesta, în 2002, încercase 

să sublinieze că Eminescu nu mai 

este actual în zilele noastre şi că riscă să 

joace rolul cadavrului din debara pentru tinerii 

care vor sa fie bine văzuţi în afară. Intrigat, 

Patapievici acuză de rea-voinţă şi 

consideră că vorbele sale au fost răstălmăcite. 

Tot articolul s-a dorit a fi o elegie, spune 

Patapievici, care deplânge “mediocritatea 

epocii noastre cu ajutorul oglinzii oferite de 

opera lui Eminescu, constatând inaderenţa 

sa la modele postmoderne de azi.. Totuşi, 

nu mulţi au reuşit să vadă în vorbele sale o 

elegie, e greu a sesiza acest aspect, în afirmaţii 

precum: ”Hotărât lucru, la o sută cincizeci 

de ani de la naştere, Eminescu nu mai 

e la moda”, “steaua lui Eminescu e condamnată 

să pălească”( “Flacăra”, nr. 1-2, 2002, 

p 86 ). Putem vedea în acest articol acelaşi 

scop ca şi cel al seriei de articole din “Dilema”, 

din 1998, de a aduce o revigorare în 

sfera culturală românească, închistată în 

clişee. Însă calificativele dure nu au reuşit 

să producă această revigorare dorită ci, 

dimpotrivă, derută şi o retragere şi mai 

adâncă în spaţiul rigid al canonului. Dorinţa 

de rebranduire a cultului eminescian a mers 

până acolo încât s-a propus chiar un 

concurs (online)- “Pune-l pe Eminescu la 

produs”, iniţiat în vara anului 2006, având 

ca model campanii asemănătoare din Uniunea 

Europeană, de pildă “uleiul Dante”, “undiţa 

Shakespeare”. Despre acest concurs 

se vorbeşte şi în numărul din februarie al Dilematecii 

(Marius Chivu-Mitul lui Eminescu, 

contemporanul nostru, p 22). Eminescu 

trece astfel de statutul de brand şi devine un 

produs de utilitate imediată, perspectivă la 

care nu aderă şi Ministrul Culturii, acesta 

văzându-l pe Eminescu în postura de brand 

(idem). Oare dacă Eminescu ar juca numele 

unui nomenclator, dacă ar coborî în concretul 

de care ne lovim zilnic, ar fi mai bine 

înţeles? Efectul ar putea consta în înlocuirea 

unor imagini cu altele, care şi ele, la rândul 

lor vor intra în cercul de clişee- în 

schimbul asocierii cu sintagme atât de blamate 

astăzi, vor propune analogii cu produsele 

ce vor purta numele “Eminescu” (de 

4386 


pildă, dacă o marcă de ceai sau de bomboane 

“Eminescu” va deveni celebră, în 

timp ar putea avea soarta lordului Sandwich, 

al cărui nume este golit de orice semnificaţie 

cu trimitere la persoana 

“Sandwich”). Dar, dacă şi acest drum este 

necesar pentru a-l face pe Eminescu tangibil, 

uman, atunci nu trebuie blamat. Rămâne, 

însă, îndoiala dacă printr-o astfel de 

soluţie extralitarară, se va ajunge mai uşor 

la partea de literatură sau nu se va mai 

trece dincolo de înţelesul eventualelor ţigări 

sau bomboane “Eminescu”. 

Revista Dilemateca (anul II, nr 9, februarie 

2007) priveşte această iniţiativă 

dintr-un punct de vedere optimist, găsind 

lăudabil acest demers, văzut ca o nouă încercare 

de revitalizare a mitului eminescian. 

Numărul acesta, dedicat lui Eminescu poate 

fi comparat cu cel din Dilema din 1998, prin 

tendinţa de a găsi noi portiţe de interpretare. 

În articolul lui Marius Chivu - Mitul lui Eminescu, 

contemporanul nostru (p 17), se vorbeşte 

chiar de existenţa unui al treilea 

moment al receptării critice a lui Eminescu 

(după un prim pas al articolului lui Maiorescu 

din 1898 şi un al doilea marcat de publicarea 

poeziilor postume în ediţia 

Perpessicius), acela al seriei de articole din 

Dilema (nr 265/1998) văzut ca o “deconstrucţie 

a cultului, a prejudecăţilor din imaginarul 

colectiv” (Marius Chivu - Mitul lui 

Eminescu, contemporanul nostru, p 17). 

Deconstrucţia aceasta nu a afectat, însă, 

numai prejudecăţile ci, din nefericire, a mers 

mai departe, toate comentariile lăsând în 

urmă o senzaţie de reducere a lui Eminescu 

la rangul de poet mediu, cu nimic mai presus 

decât alţi poeţi, care au fost nedreptăţiţi 

o vreme atât de îndelungată. Cum toate elogiile 

cu privire la Eminescu au avut ceva fervent 

în ele, este logic ca şi antielogiile să se 

formeze la aceleaşi temperaturi înalte. Dacă 

plasarea lui Eminescu în acea sferă nemuritoare 

şi rece are în ea ceva nefiresc, tot 

astfel nefirească pare şi coborârea poetului 

în neantul conştiinţei colective (căci acesta 

ar fi efectul dacă Eminescu, la nivelul colectiv, 

şi-ar pierde poziţia; căderea sa nu ar 

fi molcomă, ci o adevărată prăbuşire, la fel 

cum pierderea credinţei în creştinism ar 

duce la o nouă ordonare în mentalităţile 

deja ruinate). 

Perpetuarea mitului eminescian este 

percepută astăzi ca fiind anacronică (ibidem, 

p 19), iar Matei Florian, în Zilele lui 

Eminescu, de profesie poet naţional(Dilemateca, 

anul II, nr 9, februarie 2007, p 28) 

vede în Eminescu un personaj fictiv, deghizat 

politic, un simplu pretext pentru acordarea 

unor premii (pe care, de altfel, nimeni nu 

se sfieşte să le primească), pentru gloria 

celor care organizează sărbători, centenare, 

comemorări Eminescu. Este şi acest aspect 

o realitate, iar din dorinţa de a demasca falsitatea 

ce a ajuns să troneze regină, Eminescu 

este supus celor mai inedite şi bizare 


Silvia Dumitrache 

experimente- de la plasarea imaginii sale în 

cadrul sloganurilor publicitare, la crearea 

unui concurs de caricaturi, ce îl are ca 

obiect pe Eminescu. 

Dacă se consideră o limită inacceptabilă 

cea la care a fost împins Eminescu 

prin cortegiul de glorificări, inacceptabil riscă 

să devină şi traseul înapoi al cortegiului. În 

Dilemateca ( anul II, nr 9, februarie 2007), 

s-a alcătuit o “antibibliografie selectivă”, 

care conţine nume şi titluri (din perioada 

1996-2006) ce nu trebuie abordate, întrucât 

nu participă la acţiunea de deconstrucţie a 

prejudecăţilor. În această listă figurează 

nume precum Alexandru Melian, Theodor 

Codreanu, Dimitrie Vatamaniuc, iar în cazul 

lui Adrian Voica şi Mihai Cimpoi (care colaborase 

la alcătuirea Dicţionarului General al 

Literaturii Române) nu trebuie citit nimic! 

Fără niciun alt motiv decât că nu corespund 

“modernei” revalorificări eminesciene. Alcătuirea 

listei nu corespunde, însă, principiului 

în numele căruia s-a organizat toată 

această campanie de resemnificare- libertatea 

de expresie. Poate exagerată comparaţia, 

dar liste de agest gen se alcătuiau şi 

în comunism, punerea la index fiind un fenomen 

de care crezusem că ne-am debarasat. 

Lipseşte acum doar pasul către 

interdicţie, care s-ar face cu siguranţă dacă 

ar fi permis. Imposibilitatea realizării acestui 

pas nu împiedică, însă, crearea unui precedent 

şi mai ales, a unui sentiment că 

această listă este făcută corect, întrucât cei 

care au contribuit sunt oameni autorizaţi, 

specialişti. Formatorii de opinie nu ar trebui 

să fie arbitrari în aruncarea de stigmate. 

Această acţiune de reinterpretare şi 

de încercare a demontării unor clişee, nu 

putea să nu nască o reacţiune la fel de ferventă 

din partea celor care au simţit că nu e 

vorba de o simplă schimbare de perspectivă, 

ci de o destrămare şi o batjocorire a 

unui mit, care, ca orice valoare nu ar trebui 

atins, cu atât mai mult în modul în care s-a 

întâmplat. Au apărut o serie de articole (cu 

precădere online- explicabil prin faptul că 

revistele literare importante susţin campania 

opusă), ce au ca scop apărarea poetului 

de valul denigrator. Astfel, la solicitarea 

ziarului Atac făcută întregii prese româneşti 

de a afla adevărul în legătură cu “românul 

absolut”, s-au primit o serie de răspunsuri: 

Asociaţia Civic Media, realizatorii site-ului 

www.mihai-eminescu.net, precum şi site-ul 

ro.novopress.info, accentul fiind pus pe dezvăluirea 

adevăratelor cauze ale morţii lui 

Emienscu, pe dezinformarea sistematică a 

publicului. 


Între efemer şi durabil 

Cum se vede, un titlu destul de abstract încât să fie trecut de 

cititor în dreptul lipsei de inspiraţie. Dacă titlul era o sinteză şi acum 

a devenit o expresie a spectaculosului, încifrarea lui creează nedumeriri. 

Sincer vorbind, nici eu nu le-am conştientizat decât după 

ce am mai răsfoit odată volumul Danei Gliga „Aspectele artei. Pe 

simeze/în colocvii” (Ed. Dealul Melcilor, Braşov, 2008). De ce acest 

amalgam de certitudini şi incertitudini ? 

Pentru că o prejudecată care ne urmează în tot locul, vorba 

poetului, a făcut din arta jurnalistică una a efemerului. Elitiştii privesc 

cu suficienţă truda ziaristului, socotindu-l, cu îngăduinţă, cel mult 

ruda sa săracă dacă nu, după cum zicea Caragiale, un „scriitor 

ratat”. Adevărul e că dacă la mijloc se aşază talentul şi truda pentru 

izbânda lui orice lucrare a spiritului capătă calităţi nobiliare. Cum 

în artă sunt destui veleitari şi-n jurnalism te împiedici de mimetismul 

mânuitorilor de vorbe goale. 

Dacă urmezi această carte doar răsfoindu-i paginile ca să 

te opreşti asupra numelor mari ale artei româneşti contemporane, 

poţi fi păcălit de tehnica jurnalistică a autoarei. Dana Gliga nu-şi 

permite decât să fie un receptacul al fenomenului artistic, înţelege 

să-şi exercite meseria corect, fără sclipiri inutile, fiindcă interlocutorii 

sunt ei înşişi spectaculoşi prin ceea ce spun. Dana Gliga înregistrează 

atent, limpede şi onest ceea ce i se spune, măsoară prin întrebări 

ulterioare dimensiunea participării artistului la zestrea 

românească, transformând cuvântul acestora în mărturii şi confesiune 

exemplificatoare pentru direcţiile evoluţiei creaţiei personale 

şi, în general, pentru artele plastice româneşti. Ca o obsesie, revine 

mereu în retorica textului întrebarea neliniştitoare: Ce se petrece 

cu tânărul care şi-a ales şi asumat viaţa artei? 

Dana Gliga are diplomaţia de-a evita 

comentariul răspunsurilor. Prefăcut naivă, 

întreabă: „Cum era apreciată arta în perioada 

de odinioară, adică înainte de 1989” 

Întrebarea este adresată prof. univ. dr. 

Mihai Mănescu, decanul Facultăţii de Arte 

Plastice, Universitatea de Arte Bucureşti. O 

întrebare, deci, banală al cărui răspuns e 

bănuit a fi provocator. Şi Dana Gliga nu se 

înşeală, fiindcă urmează, într-adevăr, un 

răspuns consistent: „Între Hitler şi Stalin nu 

au fost diferenţe în ceea ce priveşte 

manevrarea prin artă, cu ajutorul artiştilor, 

a mulţimilor, către anumite idei impuse de 

tirania lor ideologică. În România, artele 

plastice, muzica, versul, cinematografia au 

reprezentat pârghii de forţă în propagandă”. Sau întrebarea 

adresată rectorului Mircea Spătaru: „Care credeţi că este rolul profesorului 

în relaţia profesor-student, pe linia formării artistului de mai 

târziu? Răspuns: „Gândesc liber, nu mă consider un conservator 

ori reacţionar faţă de fenomenul artistic. Constat că se va forma o 

direcţie solidă în care vor intra tineri. N-aş vrea să asistăm la exceptări 

de regulă. Dintr-o grămadă mare să apară un Brâncuşi, 

măcar la o mie de ani. Grămada mare ar trebui să depăşească 

limita medie de la educaţie la formarea artistică”. Sau, în sfârşit, uzitând 

tehnica întrebărilor perlate, de la strictă biografie, la altele substanţiale 

privind arta, esenţa ei, direcţii etc.. Nu mai departe de 

interviul cu Ştefan Câlţia sau la fel de bine vizibile în discuţia cu 

prof. univ. dr. Raoul Şorban. Ceea ce e de remarcat apăsat e faptul 

că interlocutorii se conformează regulilor propuse de tânăra jurnalistă, 

cu plăcere, devin chiar sfătoşi, conştienţi că mărturisirea lor 

de-acum e un documentul de mâine. Aceeaşi impresie ne-o împărtăşeşte 

şi conduita jurnalistică a Danei Gliga care are mare grijă 

să treacă în planul al doilea în aşa fel încât statuia interlocutorului 

ei de-o clipă să poată fi admirată din toate unghiurile. Şi-ar mai fi 

ceva: Dana Gliga nu se fâstâceşte şi nici nu se extaziază în faţa 

personalităţilor cu care stă de vorbă. Nu exclamă, nu caută motive 

pentru ţinuta proprie, nu face paradă de ştiinţă, nici de sensibilitatea 

artistică. Ne lasă să credem că e cât se poate de imparţială, 

uneori chiar ai senzaţia că nici nu participă la dialog. Îl lasă pe interlocutor 

să preia conducerea, ştiind că astfel mărturisirea capătă 

valoare reală, poate fi înţeleasă în termeni reali. Evită terminologia 

savantă, strict specifică genului, fiindcă poate deveni redundantă, 

iar mesajul ei ar pierde în conţinut şi-ar creşte doar în formă. 

CONSEMNĂRI 

Asta nu înseamnă că 

Dana Gliga rămâne în anonimatul 

discuţiei. Se simte bine orgoliul ei 

de-a fi cea care consemnează 

zicerea acestor personalităţi, e 

conştientă că participă la o clipă a 

istoriei artei prin notarea mărturiilor 

care, cum spuneam câteva 

rânduri mai sus, devin documente 

excepţionale din capitolul de istorie 

a artelor plastice contemporane. 

Or, Dana Gliga e conştientă 

de rostul ei în acest dialog. De 

aceea, fiecare interviu este însoţit 

de o fişă biografică în care strecoară 

propriile ei percepţii: „Inedi- Liviu Comşia 

tul lucrărilor de pictură ale lui 

Ştefan Câlţia constă în asimilarea 

şi perceperea într-un mod personal al realităţii şi totodată în 

asumarea unui soi de vizionarism încadrabil în parametrii misticului 

atemporal”. 

Cum de altfel ne convinge Dana Gliga şi atunci când este 

martorul (cronicarul) unei expoziţii. Cronicile sale plastice chiar dacă 

pe alocuri sunt tributare metodicii şcolare, încearcă să limpezească 

mai întâi senzaţiile sale, să-şi răspundă sieşi, să-şi lămurească 

acele concepte asimilate din lecturi. De mare valoare i se pare faptul 

de-a nota reacţiile sale pe care le urmăreşte îndeaproape, 

mirându-se apoi ca şi cum s-ar afla în faţa unui eveniment. Strecoară 

între aceste date subiective acele noţiuni care ne oferă prilejul 

să stabilim dacă între ceea ce a simţit cu ceea ce se află pe 

simeze se află în armonie. Ne lasă pe noi să aflăm, nu ne dă nici un 

răspuns, deşi am convingerea că, la fel, este conştientă că impresia 

ei poate influenţa percepţia generală. Dar o face din iubire şi 

aceste „aspecte ale artei” adună laolaltă mai multe informaţii despre 

artă şi artişti decât orice eseu savant. Aici trăiesc artiştii aşa 

cum sunt ei, aici suntem invitaţi de Dana Gliga la marele colocviu 

durabil al spiritului în suprema sa manifestare! 

ADENDA 

Scriitorul, azi 

Au trecut aproape două decenii de libertate a cuvântului, dar 

fapte memorabile în literatura română încă nu s-au petrecut. 

Aceeaşi dezordine, aceeaşi lăcomie de bani şi onoruri şi-n societate 

şi-n scris. O imagine profund adevărată a literaturii contemporane 

privim, cu un apăsat sentiment de disperare, cum se desprinde din 

comentariile scriitorului Theodor Codreanu în dialog cu poetul Virgil 

Diaconu publicat în Revista „Cafeneaua literară” din iunie 2008. 

Citim: „Or, societatea românească, în ansamblul ei, este departe 

de a fi intrat pe făgaşul normalităţii, cu atât mai puţin breasla scriitorilor, 

deşi, fiind vorba de „intelighenţia” naţională, prin excelenţă, 

scriitorimea ar fi fost îndrituită să fie în avangarda respectării regulilor 

democratice. Nici vorbă de aşa ceva, căci viaţa literară a 

moştenit ceea ce a fost mai maladiv în perioada socialismului multilateral 

dezvoltat: narcisismul de grup, ca să mă exprim eufemistic”. 

Despre demnitate 

Temî apropiată (ceea ce înseamnă că se trezesc conştiinţele) 

abordează şi Revista „Cuvântul” nr. 6/2008 într-o minianchetă 

de opinie despre demnitatea văzută din zece perspective, 

de zece interlocutori cu preocupări diferite. Sunt zece definiţii posibile 

ale demnităţii, dar o singură concluzie: demnitatea nu prea mai 

există în zilele noastre. Dedublarea românească, însă, funcţionează 

netulburată, deci existăm! Iată un scurt fragment din cuvântul scriitoarei 

Ara Şeptilici: „Demnitatea este un concept pe care făcătorii 

de opinie din ţara asta îl trâmbiţează oricui le dă bani. Adică, ei se 

dau de dreapta, le curg lacrimi de sânge pentru ăia care au murit în 

puşcăriile politice, pentru cei deposedaţi de comunişti etc; asta fac 

în aceeaşi zi în care scriu un articol pentru un ziar finanţat de unul 

care a supt de la ţâţa lui Ceauşescu…”. 



Sub semnul împlinirii legii 

Profesorul dr. Ioan-Petru Viziteu , urcând pe o treaptă 

înaltă a desăvârşirii raţionale într-un moment al zenitului existenţial 

înţelege că ştiinţa şi artele sunt utile în măsura în care îl descoperă 

pe Dumnezeu ca singurul creator şi stăpân al Universului, altfel 

devin simple surogate ale desfătării, unelte care ne-ar putea ajuta 

eventual să putem trândăvi sau ca amuzament. 

Discreţia “Şoaptelor la uşa templului”(Bacău, 2006, Editura 

Fundaţiei Culturale Cancicov) , metamorfozată în “Tăcerea de 

clopot” (Bacău, 2008, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov) , cu 

echivalenţe în limba franceză şi engleză, conferă o mai veche idee 

că poezia, în ultimă instanţă se înrudeşte cu metafizica ca şi religia. 

Simbol al vibraţiei primordiale divine “tăcerea asurzitoare“ 

a clopotului poate risipi limitele condiţiei temporale şi asemenea religiei 

(creştine) îl poate relega pe om într-o relaţie cu Dumnezeu. 

Cartea ca obiect estetic izvorâtor de emoţii estetice , include 

în ea o TAINĂ ce se va dezvălui ca iniţiatică, odată cu lectura 

ei. 

Poetul însuşi interoghează dramatic: 

“Doamne, 

De ce ni le dai 

Pe toate ale tale 

Ca taine?” 

Odată cartea deschisă, descoperim revelaţia 

fiinţei, pendulând între “gânduri profane ” 

(prima carte) şi sentimentul că e “alergat de solstiţiu” 

(a II-a parte); revelaţia topeşte “Îngheţul /Prin 

lacrimi de rugăciune/“(Adevăratul cer) – şi il ajută 

pe ORBUL de altă dată să vadă dimensiunea hierofanică 

a lumii, adică existenţa sacrului în profan. 

Ce ar putea simboliza solstiţiul din sintagma celei 

de-a două secvenţe a volumului? Cu siguranţă că 

este vorba de un solstiţiu existenţial; Omul profan, 

păcătosul de altă dată, astăzi născut din nou, 

ajunge la zenit, punctul cel mai înalt din cer, care la 

rându-i poate fi opusul nadirului – apusul (gândurile 

profane) : 

“Săpător în tăcere 

La rădăcina morţii 

Îngenunchiat 

Aproape de zenit 

Răstignit într-o lacrimă” (Zâmbet) 

Aproape de zeni îl descoperă pe Iisus Hristos 

ca Stăpân al Timpului – CRONOCRATOR şi al Universului – 

COSMOCRATOR – care ne învaţă că moartea este în viaţă şi viaţa 

(veşnică) în moarte. 

Aflat pe o altă treaptă vieţuitoare poetul “citeşte lumea cu 

alte dioptrii spirituale” ; lucrurile cândva fără valoare capătă alte sensuri, 

mult mai profunde: 

“Lucrurile altădată 

Fără valoare 

Zilnic se arată 

Tot mai scumpe” (Viaţa mea trece fără mine) 

Golgota destinului său i-a revelat adevărul că numele Cuvântului 

este Iisus Hristos şi a înţeles că o credinţă prin care se primeşte 

mântuirea vine prin puterea divină a Cuvântului şi este darul 

harului divin (vezi Ioan, cap.1, verset 1- traducere D. Cornulescu): 

“Curg prin cuvintele 

Care tac fericirea” (Curg) 

4388 

“Imi simt bătrâneţea 

Străpunsă de nadirul 

Unor cuvinte” (Mă duc spre copilărie) 

“Cuvintele taie 

Curcubeul în felii 

Şi-l imprăştie 

Ucenicilor 

........................ 

Lacrimile 

Caută 

Cuvântul 

Daniel Nicolescu 

„Tăcerea de clopot”: Ioan-Petru VIZITEU 


Pierdut...” (In seama florilor) 

Privind spre cer fiinţa luminată de legea libertăţii supreme 

statuată de Decalogul divin, se simte eliberată de păcat: 

“E pace în flori 

Şi-n cuvinte” (Toate sunt spuse) 

Simţind că limbajul nostru e generator de limitare şi moarte, 

poetul are o adevărată veneraţie pentru sensurile TĂCERII, 

care pot restitui taina fiinţei. 

În faţa marilor întrebări existenţiale eul liric încremeneşte 

într-o răscolitoare tăcere, preludiu al deschiderii spre rugăciune, lumină 

şi revelaţie. 

“Coloană a tăcerii 

Voi fi” (Sâmburi de lumină) 

“Tăceţi apele mele, 

Rostul vine 

Dintr-un gând ascuns” (Viaţa mea trece fără mine) 

“Sunt dorul 

Ce-l lasă în urmă 

Tăcerea” (Urmă) 

O durere surdă, o vină tragică planează peste bolta universului 

liric din “Tăcera de clopot”; lacrimile , penitenţa, suferinţa – 

sunt “sămburi de lumină” ce pot deschide calea către CER: 

“Durere 

Matrice timidă 

Pentru continua 

Prefacere” (Sâmburi de lumină) 

“Suferinţă 

Fără de care 

Nu există zbor” (Arc) 

Există o sete mistică, o devoratoare dorinta 

“De dincolo” de transfigurarea unei vieţi trăite 

la polul păcatului. 

“As vrea să spăl ce soarele 

Se fereşte să lumineze 

Să albesc polul 

În care noaptea 

Este stăpână” (De dincolo) 

“Suflă Doamne 

Răsărit peste mine” (Tăcerea de clopot) 

Într-un moment de maximă deznădejde , 

fiinţa se simte dramatic sfâşiată de contrariile existenţei. 

Omul, suspendat între bine şi rău; cer şi pământ; EPOS şi 

THANATOS , îşi strigă neputinţa într-un poem de maximă concentrare 

metafizică: 

“Dau să mă-nalţ 

Nu mai am cer 

Vreau să m-afund 

Pământul se trage în el 

Spre nimeni şi spre nicăieri 

Aleargă toate în mine ” (Chip de lut) 

“Lumina de dincolo” de esenţă divină nu poate fi cunoscută 

cu ajutorul raţiunii, ea rămânând o taină: 

“Simţi lumina din tine 

Cum împodobeşte 

Coloanele” (Înainte de punct) 

Lumina revelată prin cunoaşterea luciferică devine cheia 

existenţei umane: 

“Cutremur devastator 

În toate frazele 

Avănd drept cheie 

Lumina” (Mă duc înspre copilărie) 


O casă de păpuşi 

Volumul Lilianei Rus, „Melancolii de duminică” (Editura 

Carminis, Piteşti, 2008), m-a dus cu gândul la nişte ani îndepărtaţi, 

când citeam romanele lui Ionel Teodoreanu, uimită 

de bogăţia metaforică, de limbajul ales şi de o sensibilitate de 

negăsit la alt scriitor din acea perioadă. Poemele în proză / 

proza poetică ce alcătuiesc volumul poetei din Piteşti amintesc 

de atmosfera aristocratică a moşiei Medeleni, de odăile 

ceruite şi cu miros de levănţică, de sufrageria impecabilă cu 

tacâmuri de argint şi clinchet de cristal şi porţelan, în fine, de 

o lume paşnică şi visătoare, trăind după tipare vechi. 

Liliana Rus recuperează pentru cititorul ei un univers 

diafan, al feminităţii care se descoperă cu inocenţă, mirânduse 

de „revărsarea albă a luminii”, de dans şi de zbor, de mişcarea 

calmă „de la un capăt la altul al clepsidrei”. Poemele au 

aspectul unor scrisori romantice, adresate unui iubit imaginar, 

şi ele redau, în genere, o stare de spirit trecătoare, un 

sentiment sau o idee, pe un ton confesiv, delicat şi tandru. 

Transformarea fetei în femeie se petrece lin, dar cu o „trufie 

ce ronţăie din propria ei coajă. Mulţime de păpuşi strivite de 

propria lor melancolie”. În loc să deranjeze, propoziţiile regente 

eliptice dau echilibru poemelor, le aduc în orizontul nostru, 

astfel că lectura nici nu oboseşte, nici nu plictiseşte, chit 

că cititorul modern, adept în genere fidel al tehnicismului şi 

al universurilor virtuale, nu mai are sensibilitatea necesară 

decodificării unor astfel de poeme. 

Femeia care creşte în poeme are simţul propriei unicităţi: 

„Nu sunt ca celelalte femei. Sunt în urmă cu jumătate de 

toc, cu jumătate de coapsă, cu părul tăiat, cu gulerul alb” 

(p.6). Ea are nevoie de melancolii şi de stabilitate („Am nevoie 

să văd la amiază pe cineva strălucitor, şi scrobit, şi curat, 

altfel lumea mi se face ţăndări”), de evadarea în spectacolul 

oniric, în miraculoasa şi, pe alocuri, absurda – confruntare a 

lui Alice cu Ţara Minunilor: „Mă tem să nu visez fetiţa melancolică. 

În noaptea asta fără stele, pălărioara ei se aprinde 

în fereastră. În noaptea asta, sepia se usucă şi crapă. Sar 

boabele de piper din râşniţa ascunsă la piept, sar ţintele din 

lemnul cald al ferestre”. Decorul cu foşnet de mătăsuri, catifea 

şi dantele este departe de a semnifica doar o casă de 

păpuşi, un spaţiu intim şi securizant. Lipsesc culorile, iar 

obiectele sunt numite pentru a deveni suportul nevoii de evaziune. 

Majoritatea poemelor cuprinde o plecare, o rătăcire / 

o fugă prin gări nostalgice, cu bagaje puţine, în aşteptarea 

vreunui tren cu miros de tabac, lemn lustruit şi catifea. Neastâmpărul 

este mărturisit cu francheţea tinerelor aristocrate, 

absolvente de pension, care-şi descoperă, după o lecţie de 

scrimă la Jockey Club, o nebănuită faţetă a sensibilităţii: 

„Neastâmpăr deşirat, scurs pe sub masă, presărat pe crengi 

de scoruş. Dus prin săli de aşteptare, să crape în pumnii mei, 

să zvâcnească în degetele mele, să vorbească singur”. Plecările 

sunt plasate în imaginar, şi antrenează cu ele, în mod 

neaşteptat, nu ruperea din universul personal, ci deplasarea 

împreună cu acest univers într-un „altundeva” nelămurit: 

„Într-o zi şi străzile vor călători, se vor îmbrăţişa pe întuneric, 

vor trece pe lângă turle stârnind singurătăţi nepregătite de 

trădări. Linii ferate şi arbori, felinare şi poduri vor dormi ca 

nişte păsări agăţate de stele. La capătul zilei, casa va pune 


CRITICĂ LITERARĂ 

piciorul pe scara trenului. Mă 

voi ţine strâns de ferestre, de 

uşi, cu seminţele oţetarilor în 

buzunare, pregătite să se 

spargă la primii muguri. 

Mâine în zori, pe treptele 

casei, toate străzile lumii, cu 

nume schimbate în ultimul 

moment, îmi vor bate la Valeria Tăicuţu 

uşă...2 (p. 28). 

Uneori, discursul poetic 

are în centru un alter-ego, o altă femeie, învinsă de platitudinea 

ascultării, de existenţa pur decorativă,: „Când avea 

oaspeţi, ea turna ceai, atentă la foşnetul ploii. Dansa pe o 

muzică ce venea din vecini, pe lovituri de topor capitonate, 

îmbrăcate în perniţe de fetru. Dansa cu frapiera de argint, cu 

orchestrionul, cu manşetele albe şi cupele de porţelan”. Privind-o 

cum priveşti o fotografie veche, Liliana Rus surprinde 

cu discreţie sentimentul tragic al pierderii iluziilor, tensiunea 

dintre esenţa intimă şi exteriorizarea interzisă: „Am revăzuto 

în oraşul care nu mai pleacă nicăieri. A uitat să mai toarne 

ceai, acum răsuceşte cuvinte în cornuri cu gem. Am revăzuto 

lângă bazinul cu peşti, pedepsită de neascultare, oferind 

trecătorilor nisip curat” (p. 11). 

Feminitatea încătuşată într-un univers domestic este 

o altă temă existenţială a poemelor din volumul „Melancolii 

de duminică”. Conştientă de nepotrivirea dintre ceea ce vrea 

şi ceea ce este obligată să fie, fetiţa-femeie se refugiază în 

muzică şi visează plecări, sfârşind prin a se întoarce la rolul 

de păpuşă mecanică: „Credeam că este de ajuns să ştiu câtă 

muzică pot să-mi torn în timpane, cât de repede pot să-mi 

învârt rotiţele, după ce înţepenesc ca o pendulă veche şi 

dacă mai pot prinde trenul de Callais, fugind de-acasă. Îndrăzneala 

femeii care coace şi fierbe, care plouă alb, ca o 

infirmieră obosită, deasupra farfuriilor cu griş”. 

„Senzaţiile neesenţiale” despre care se face vorbire 

într-un poem (de fapt, întregul volum este un poem, cu fragmente 

fără titlu, dispuse pe câte o jumătate de pagină) se 

adună într-un „joc de artificii”, fastuos, dar lipsit de veselie, în 

care sinele se dezvăluie exploziv ori se ascunde sub formalisme 

ori sub obsesiv-perfidul aer aristocratic: „Să nu te laşi 

păcălit! Aristocraţia mea!... Scaunul de la fereastră, globul în 

care-mi păstrez aburul plăpând al adolescenţei şi culoarea 

corozivă a lucidităţii. Găsesc cu greu cartonaşul corect”. 

Liliana Rus a aşteptat vreme îndelungată până să se 

apuce de publicat. Poate că de vină a fost acea „luciditatea 

corozivă” care a împiedicat ca spaţiul subiectiv al poemelor 

să devină unul deschis cititorilor. Acum, că „liniştea aparentă 

şi răbdarea” au dat roade, vom vedea, probabil la viitoarele 

volume, cum se lansează, cu aceeaşi prospeţime, noi vaporaşe 

la apă: „E înduioşător cât de mult ne iubim numele şi 

data naşterii, liniile din caietul de caligrafie, poemele ce cresc 

sub ploile de octombrie, goliciunile înrămate în pâslă. E înduioşător 

ca ziua în care, gâtuită de emoţie, am lansat primul 

vaporaş la apă” (p. 54). 

4389


Adriana Weimer: 

clipa de Poezie, clipa de Infinit 

După alte trei volume de poezii, Adriana Weimer, 

deţinătoare a mai multor premii litarare, este prezentă în librării 

cu o nouă carte: CLIPA-INFINIT, Editura Marineasa 

Timişoara, 2008. Şi această nouă apariţie editorială este un 

dar: “bucuria de_a scrie/ de_a vedea în cuvânt/ şi suflet şi 

gând”. 

Miza este o stare poetică, o stare specială pe care 

o poate percepe doar cititorul care pătrunde în interiorul cuvintelor. 

Poezia zboară prin noi, zboară prin voi. E ca o trăire 

scurtă, e abur şi lumină. E lumina din noi, lumina din voi, lumina 

de dincolo de cuvinte. 

Poezia, un fel existenţial aparte, trece prin clepsidre 

cu deschidere spre infinit. Poeta are, în toate volumele 

sale, cţie spre notaţii cu sensuri adânci, spre noţiuni ale 

marilor întrebări dinspre cer spre pământ. 

Acest volum a Adrianei Weimer, Clipa–Infinit, accentuează 

trăirile autoarei în faţa infinitului, a vieţii terestre, 

a misterului, acestea fiind şi coordonate ale poeziei sale din 

celelalte volume. Este un extenso al egoului artistic spre 

repetabilitatea la infinit a vieţii. 

Versul este construit în tuşe lirice prin excelenţă. 

Un vers concentrat ca un haiku: “Nu am mai mult/ decât mam 

dat ţie;// oare e destul/ pentru o veşnicie?” (Veşnicie, pag 

36). Liantul întregului volum sunt trăirile în faţa miracolului 

trecerii timpului, în faţa clipei, a Divinităţii, a dragostei şi, nu 

mai puţin, a cuvântului. Cuvântul şi toate celelalte coordonate 

devin în poezia sa simboluri creative. Poezia este 

ardere. Flacără personală cu extensii spre Infinitul Universal: 

“În mâinile Tale sunt/ asemeni sticlei/ în focul Creaţiei.// Mă 

modelezi,/ îmi dai culoare,/ formă şi sens.// Clepsidră îţi voi 

fi/ şi voi curge spre Tine/ fiecare clipă ce sunt.” (Focul 

Creaţiei, pag. 17). 

Cuvântul poetic este mărturie de viaţă, dar şi 

legământ între cer şi pământ: “Primul pas în Fiinţă,/ o naştere 

din Cuvânt,/ o înălţare-n credinţă,/ comoară în cer, 

legământ.” (În Fiinţă, pag. 28). O altă coordonată definitorie 

pentru scrisul Adrianei Weimer este Timpul. Timul-simbol, 

timpul-întrebare, timpul-nelinişte şi timpul-căutare. E un timp 

interior trecut în vers printr-o clepsidră artistică, magică. O 

străfulgerare miraculoasă. Iată în acest sens un poem scurt 

şi superb: “Dacă pot/ să renasc/ 

din clipă,// mă voi numi/ 

timp.“ (Timp, pag. 10) 

Lumina, un alt simbol 

care la Adriana Weimer este, 

totodată, “semn de carte” şi 

“iubire”, “semn de viaţă”, de 

“zidire” în sensul profund, biblic. 

Excelentă imagine e 

poemul Dincolo: “Plec./ Dincolo 

de mine/ e lumina mea;// 

e tot ce mi-a rămas/ neumbrit.” 

(pag. 61) 

4390 

Avem de-a face cu o frumoasă 

alianaţă între cuvânt şi 

trăire prin flacăra poeziei, a 

creaţiei artistice şi a celei divine: 

“Neştiută Plecare/ spre 

cer şi pământ,/ cu suflet şi 

trup.// Plecare din azi spre Veronica Bălaj 

mereu,/ unde mâine nu e.// 

Ce-a rămas e-un cuvânt.// Neştiută Plecare;// e-un dor ce-a 

lăsat/ în adâncuri abis/ şi-n ochi nesfârşită chemare.” 

(Neştiută Plecare, pag. 54) şi “Seninul de-acum/ are lumină 

de înger;// nu l-aş da pe nimic,/ nu m-ar da pe nimic;// îl am 

şi mă are.// Seninul de-acum/ are sufletul plin de candoare;// 

nici o pală de ger.// Seninul de-acum din priviri/ nu mai 

doare;// şi-a găsit spre ceruri cărare.” (Senin, Pag 66) 

Partea a doua a volumului Clipa–Infinit are o tentă 

şi mai adânc meditativă, spre tragic chiar. Poeta s-a resemnat 

în faţa marilor întrebări existenţiale. A marilor dureri. O 

aleasă tristeţe, înţeleaptă i-am spune. O acceptare a iremediabilei 

scurgeri a timpului, dar prin miezul cuvintelor, ceea ce 

dă versului o profunzime aparte: “Din atâtea cuvinte,/ doar 

o tristă tăcere/ vorbind din priviri.// Din atâtea treceri,/ doar 

curgerea clipelor// greu de trecut.// De atâta tristeţe,/ pe buze 

nu mai încape surâsul.” (Tristeţe, pag. 50) şi “Abia ne vorbim,/ 

acum când toate cuvintele lumii/ ni se dăruie.// Abia ne 

vorbim,/ doar c-o privire în treacăt,/ nici senină, nici caldă.// 

Abia ne privim,/ acum când toţi ochii lumii/ ne strivesc între 

pleoape.” (Ochii lumii, pag. 51) 

Un alt palier poetic, pe lângă cel al dragostei şi al 

tăcerii, veşnicia şi suferinţa unui căutător sensibil al înţelesurilor 

lumii, este raportul personal cu veşnicia. O tandreţe 

tulburătoare. O acceptare a implacabilului, cu discreţie 

dureroasă. Teama firească, umană, atât cât se lasă a fi bănuită, 

nu strigă. Nu are stridenţe de vers răzvrătit. Este o împăcare 

vecină cu înţelepciunea firului de iarbă care nu poate 

schimba mersul astrelor. Poezia Adrianei Weimer este o 

curgere tumultoasă, dar acoprită de eleganţa şoaptei. Şi de 

o muzică tandră: “Prea plin,/ cerul,/ precum sufletul uneori,/ 

se revarsă-n cuvânt.// Prea plin,/ cerul,/ precum cuvântul uneori,/ 

se revarsă în suflet.// Prea plin cerul/ de stele şi vise,/ 

precum clipele uneori,/ se revarsă 

în timp.” (Prea plin, 

pag. 48) şi “Nu mai ştiu:/ sunt 

sau am fost.// Tăcerea în 

care-am rămas/ mi-e 

străină;// m-am închis în ea/ 

ca într-un clopot uitat.// Nu 

cunosc glasul acestei tăceri,/ 

nu-i aud liniştea.// Mi se pare 

că sunt sau am fost/ tăcere/ 

cândva. (Tăcere, pag. 49) 

Felicitări şi la mai multe 

cărţi! 


Confesiunea 

Domnului Gheorghe Grigurcu 

Recunoscut ca un critic literar singular şi de temut, 

aprecierile domniei sale au stârnit numeroase controverse 

privindu-l mai ales pe Nichita Stănescu. Nici măcar moartea 

poetului nu l-a împiedicat pe cunoscutul critic să ia o atitudine 

creştină şi să lase în plata Domnului clasamentul 

poeţilor. În toamna trecută, la Festivalul de Poezie de la Deseşti, 

dedicat lui Nichita Stănescu, am avut bucuria să particip 

la o confesiune publică, spontană şi sinceră, aparţinând 

domnului Gheorghe Grigurcu. Spunea că în ciuda atacurilor 

sale, Nichita i-a răspuns întotdeauna cu prietenie, bunătate 

şi admiraţie, iar de câte ori se întâlneau, poetul îi adresa 

criticului un salut plin de ceremonie, urmat de câteva cuvinte 

respectuoase, după care încheia cu un surâs nichitian. Nu 

m-a surprins confesiunea. Ea era demult în sufletul distinsului 

critic literar şi sunt convins că o văzuse şi Nichita, de 

aceea nu i-a purtat supărare. A doua zi, şi eu şi Adam Puslojic 

am primit de la dânsul 

cîte o carte de 

poeme, iar dedicaţiile 

scrise pe loc aveau 

mesajul unui om, care 

se smulsese greu din 

sine însuşi, precum 

sămânţa din fructul 

căzut. Am citit cartea de 

mai multe ori, cu mai 

multe suflete şi abia de 

câteva zile, am început 

să scriu o viziune 

asupra ei. În momentul 

acesta o prezint formal, 

urmând să apară peste 

puţină vreme percepţia 

mea. Pot să spun doar 

că este o carte care vorbeşte 

într-un limbaj pierdut, 

folosit de Dumnezeu cînd a creat Cuvântul. Prin 

spovedania sa, distinsul critic literar a ieşit în faţa poeţilor ca 

Lazăr înviind. 


Sfântul Mare 

Mucenic Poetul 

ADNOTĂRI 

Fiind de mai multe ori 

pe lista candidaţilor la Premiul 

Nobel, consider că acest poet 

extraordinar a trecut demult 

peste deşertăciunea acestui 

simbol. 

Miodrag Pavlovic a 

mutat materia fizică a Univer- 

Laurian Stănchescu 

sului în materia metafizică a 

Cuvântului, unind aceste două 

forţe într-un fel de judecată de apoi a Cuvântului. Materia incandescentă 

a spiritului său a schimbat rânduiala cuvintelor, 

prefăcând mersul lor într-un rai străvechi din care te poţi întoarce 

oricând, ca dintr-o biserică după ce ai împlinit rugăciunea. 

Fiecare cuvânt al poetului este o prezicere, care 

străbate ca o lance din Iliada, fiecare cuvânt este iluminat de 

o stea aşezată în frunte. Lam 

cunoscut pe acest mare 

poet la Belgrad, când am 

fost invitat la Festivalul Internaţional 

al Poeţilor. Pentru 

acest lucru, le mulţumesc lui 

Srba Ignatovic, Radomir Andric 

şi lui Adam Puslojic, trei 

oameni cu sufletele ca 

mierea de albine, reprezentând 

fiecare pentru mine cît 

o sfântă rugăciune. Am 

văzut în Miodrag Pavlovic un 

întreg neam omenesc, cu o 

biografie de pasăre. Părea 

că îşi trăia viaţa după legile 

Raiului, vieţuind ca un profet 

într-un uriaş mormânt deschis şi înconjurat de toţi Eroii Serbiei. 

Când l-am salutat, am avut sentimentul că vorbesc în 

limba zeilor, pe care nu ştiam că o cunosc, iar după ce ne-am 

despărţit, în mijlocul Belgradului au răsunat multă vreme 

ţipetele unui păun sârbesc. Cred că poezia lui Miodrag 

Pavlovic este o nouă materie care se întinde până dincolo 

de toate seminţiile neantului, ca o călăuză metafizică a 

poeţilor. 

Poezia lui Miodrag Pavlovic se prăbuşeşte peste 

noi ca un Rai incendiar şi mângâietor gata să ne primească 

destinele. 

4391

ADNOTĂRI 

O armată de gânditori a pritocit, 

vreme de secole, răspunsul 

la următoarea 

întrebare: cum de a fost posibil 

ca o mână de oşteni să 

pună pe fugă turcul „câtă 

Pavel Perfil frunză, câtă iarbă”? Cu timpul 

au luat naştere şcoli de reflecţie 

şi chiar o academie, în locul 

unei crame frumos boltite, unde cărturarii se antrenau în polemici 

dintre cele mai ascuţite, până la întâmplarea sulei în 

coaste. În focul aţâţat de multele păreri apăreau şi pagube 

colaterale. Odată, de pildă, un tinerel şcolit la Liov a spus că 

toată oastea moldovenilor, de la Alexandru cel Bun şi până 

la marele Ştefan, era împănată cu mercenari şi că numai 

aceştia din urmă purtau sorocul victoriei. S-a iscat o hărmălaie 

de nedescris, iar în tunetul pocalelor izbite de ziduri, 

patru academici dulăpoşi l-au înhăţat pe tinerelul fără cuget 

de mâini şi de picioare şi l-au azvârlit într-un poloboc plin cu 

fiertură din frunză de nuc. Toată viaţa a purtat apoi nefericitul 

pe trup, mari cicatrice roşietice şi a răspândit un damf gros 

de iod, pricină pentru care n-a făcut niciodată guşă endemică. 

Un răspuns la întrebarea mai sus pusă au limpezito 

câţiva bonjurişti, paşoptişti şi unionişti deopotrivă, care au 

dat la tiparniţă şi un tratat despre supravieţuire, unde scriau 

că numai isteţimea plăieşului poate da de-a dura pohta de 

cucerire a turcului „câtă frunză, câtă iarbă”. Acest răspuns sa 

cuibărit fără oprelişti în mintea poporenilor, iar mai târziu a 

devenit un leitmotiv aproape oficial prin care norodul îşi justifica 

faptele de glorie de altădată – în cârciumi, la Drăgaică, 

pe stadioane, în garsoniere, la focul aţâţat de câte o butelie 

de aragaz, dăruită de sindicatul fabricii. Şi există un număr 

nesfârşit de exemple care ridică isteţimea la rangul suprem 

între valorile umane care colcăie în această parte a Europei. 

Forţaţi însă de spaţiul tipografic limitat, ne permitem să vă 

oferim doar o întâmplare, una dintre cele mai frumoase, credem, 

care probează isteţimea proverbială a poporului din judeţul 

Botoşani, de pildă. 

În urmă cu trei-patru cincinale, într-o toamnă de coşmar 

pentru reumatici, pe prima copertă a revistei „Pentru patrie”, 

care aducea mereu fapte din munca blânzilor băieţi de 

la Ministerul de Interne, apar doi miliţieni cu priviri mai vigilente 

decât ochiul ciclopic al Sfinxului din Bucegi. Erau în 

spatele unui dâmb pleşuv. Unul ţinea în mână un binoclu, celălalt 

avea o sculă care semăna cu un pistol Carpaţi. Deasupra 

fotografiei color era următorul text: „De veghe pe frontul 

revoltei”. Este de presupus că izbutitul număr al revistei din 

acea toamnă n-a căzut sub ochii prozatorului Salinger, iar 

ideea unei legi a copyright-ului încă nu bubuise prin mintea 

nimănui. Aşadar, cei doi sculpturali guarzi ai recoltelor, mai vigilenţi 

decât în stepa Calmucă, aveau de luptat din greu cu 

hârciogii, popândăii, şobolanii de câmp; în general, cu ţăranii 

din bărăganurile de acasă. Stafia săteanului hrăpăreţ, hotărât 

să-şi bată joc de averea poporului se vântura prin toate 

mijloacele de comunicare în masă. Şi nu numai. 

Pe fondul acestui război necruţător cu hoţii tarlale- 

4392 

Mare virtute isteţimea plăieşilor! 


lui Emil Ciulei 

lor, în fapt un război pentru salvarea fiinţei naţionale, tovarăşul 

Constantin B., ultimul preşedinte al Consiliului Popular 

Judeţean, organizează o razie demonstrativă pentru stârpirea 

vrăjmaşului. Se îmbarcă într-o Dacia neagră, avându-l 

alături pe mai marele agriculturii din judeţ. În spate erau două 

maşini ARO, cu câte trei miliţieni, bine instruiţi pentru războiul 

în teren arabil şi pentru lupta de gherilă pe uliţele satelor. 

Dar, iată, că duşmanul e din cale de perfid. După o alergătură 

de o zi pe şosele desfundate şi drumuri de pământ şi 

după un ospăţ la una din fermele de stat nu le-a căzut în 

mână nici un urmaş de plăieş. Abia spre miezul nopţii, pe un 

drum cu macadam păşea pisiceşte o mogâldeaţă cu un sac 

în spinare. Imediat maşinile au oprit, lanternele i-au măsurat 

statura iar ţeava unei arme de foc îl fixa în cătare. „Ce-ai în 

sac?”, s-a zborşit un miliţian puhav. „Iaca, nişte ciucălăi, că 

am familie grea şi câteva orătănii în curte. Don’şăf, da’ nu-i 

cucuruz de furat, că l-am cules după ce au trecut combinili”. 

După ce ţăranul s-a scuturat de sac, mai marele agriculturii 

pe judeţ l-a izbit în piept cu o mână expertă. Şi a strigat: „Bă, 

nenorocitule!, ai să putrezeşti în puşcărie, că furi din averea 

poporului”. Apoi, către miliţianul durduliu: „Luaţi-l la zdup” ! 

Doi soldăţei în albastru l-au apucat de subţiori, să-l 

vâre în ARO. În ăst timp, printre lacrimi şi sughiţuri, ţărănuşul 

a scăpat câteva vorbe cu tâlc:”Ştiu că merit pedeapsa, 

da’ pot s-o îndulcesc. Acilea pe-aproape mai sunt trei saci cu 

ciucalăi. Vi le duc repede, că să nu le fure alţii”. Puhavul a 

auzit bine aceste vorbe şi a dat ordin unui soldăţel să-l escorteze 

pe nepotul de plăieş până la pradă. După o jumătate 

de oră suita judeţeană a intrat în alertă. Au măturat întunericul 

cu lanternele, au strigat din toţi rărunchii, au răscolit toţi 

sfinţii din calendar. Într-un târziu au dat de soldăţel: mergea 

legănat, plin de sânge, cu nasul spart şi buzele umflate, ca 

la cămile. Hoţul de ciucalăi, nicăieri. Parcă îl înghiţise pământul. 

Mare virtute isteţimea plăieşilor!

Arthur, cavalerul 

...L-am cunoscut în vremuri de cumpănă, şi mi-am asumat deviza 

lui care era „Nu facem ce vrem, facem ce trebuie”, amândoi înrobindu-ne 

– ca atâţia alţii – unor imperative morale pe care ni le 

făuriserăm după cărţi, după studii, după simţul vremii. Noi, apropiaţii, 

îi ziceam, cam în glumă, „Călinescu-cel-mic” pentru metafora 

critică atât de constant explozivă în scrisul său. El se vroia „secretarul 

literar al epocii sale” – cum i s-a zis lui Pompiliu Constantinescu 

de care era, într-adevăr, fascinat şi al cărui „secretariat de 

epocă” l-a cultivat cu o energie exemplară. Nu era nume adunat peo 

carte să-i scape, ştia tot ce mişcă, literaturiceşte vorbind, în cruciş 

şi-n curmeziş, de la Baia Mare la Constanţa şi de la Suceava la 

Timişoara. Nu citea cărţi, nu citea autori – ci provincii literare. A lansat 

şi susţinut ideea de „nouă geografie literară” – preluată, poate, 

din spiritualitatea americană a anilor ’60-’70, cum i s-a reproşat 

uneori, construind în această nouă forma mentis, punând de multe 

ori la locul lor valorile autentice. În anii ’70-’80, când lucra prin presa 

culturală la asemenea definiţii, a devenit extrem de incomod, şi iată 

de ce. 

Administraţia politică a timpului a avut la bază amestecul cu 

orice preţ al indivizilor, adică te trimitea partidul oriunde, numai la 

tine acasă nu. Este tema din „Moromeţii,II”, cu tânărul activist de 

partid Nicolae Moromete tânjind după locurile lui şi fiind trimis tot 

departe de ele, după princpiul că acasă la tine nu poţi avea autoritate 

politică. Principiul era, de fapt, puţin mişcat din aceste date, se 

spunea că numai cineva de departe, necunoscut cu antecedente 

sentimentale sau de alt fel, bazat doar pe cuvânt (şi mai ales pe cuvântul 

partidului) – numai o asemenea persoană poate avea autoritate 

undeva. Ei bine, asta a făcut ca, după zeci de ani de practică 

a amestecului, să se fixeze în anumite zone, să reprezinte anumite 

vetre culturale – intelectuali din alte locuri. Pe scurt, Moldova era 

plină de olteni, Ardealul de moldoveni, Capitala de ardeleni şi aşa 

mai departe. Lumea scriitoricească a crescut în mod firesc din 

această stare de fapt. Artur Silvestri este acela care mi-a atras pentru 

prima dată atenţia că, de pildă, scriitorii reprezentativi ai momentului 

pentru Moldova sunt munteni, şi aşa mai departe. „Noua 

geografie literară” viza, în esenţă, tocmai revitalizarea vetrelor, aducerea 

la cuvânt a obiceiurilor, tradiţiilor, faptelor, vorbei locale – 

adică, de fapt, susţinerea talentelor locale care în destul de multe 

cazuri erau înnăbuşite de această migraţie culturală internă. Nu e 

vorba de indivizi, care e aşezau foarte des sub semnul acelui „Omul 

sfinţeşte locul” – ci de grupuri, de fragmente dintr-o pătură cu ramificaţii 

necesare în politică, administraţie, social. Îmi dădeam seama 

cât de mult incomoda teoria lui Artur Silvestri care vorbea de o „Reconquistă” 

atât la nivelul culturii româneşti majore – cât şi la nivelul 

vetrelor cultuarale interne. Teoria sa viza descentralizarea 

culturală, adică o cultură policentrică şi unitară în acelaşi timp. Îl 

cita adesea de Mihasil Kogălniceanu (un model al său) cu Programul 

la „Dacia literară” care spunea, între altele: „Aşa dară, foaia 

noastră va fi un repertoriu general a literaturei româneşti, în carele 

ca într-o oglindă se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, 

bănăţeni, bucovineni, fieşte carele cu ideile sale, cu limba sa, 

cu tipul său” Nu e vorba de acceptarea regionalismelor în limbă 

(deşi nu le prigonea nici pe acestea) – ci de păstrarea ideilor, a tipului, 

a specificului. El se ocupa strict deliteratură, dar cu acest colţ 

se zgândăra întreg sistemul. Iar sistemul avea un centu, care pentru 

literaţi însemna US – cu preşedinte, filiale cu preşedinţii lor,etc. 

Aşa ne-am cunoscut, el fiind în luptă migăloasă, pe centimetru 

pătrat aş spune, cu vechea, parcă etrna geografie literară. 

„Lovea”, ca să zic aşa, pe neaşteptate şi rapid: azi prezenta un scriitor 

din Banat, mâine unul din Maramureş, poimâine cine ştie pe cine 

şi de unde. Când i-am spus că procedează socratic, şi mai exact în 

sensul vechilor greci, s-a mirat şi mi-a cerut explicaţii. Într-adevăr, 

la greci se proceda astfel între necunoscuţi care se întâlneau: se 

întrebau mai întâi de nume („Cine eşti?”), apoi de tată („Al cui eşti?” 

) – şi apoi, esenţial, de locul de proveninenţă („De unde eşti?”). Aşa, 

de pildă: Eschil al lui Euforion din Eleusis(eu mă ocupam, pe atunci, 

cu traducerea lui Eschil în româneşte). Despre importanţa originii 

RECENZIE 

geografice a creatorilor am discutat 

adesea cu Artur Silvestri şi cu 

Edgar Papu –căruia îi venea să 

creadă, la un moment dat, că 

solul Moldovei conţine anumite 

substanţe ce se transmit prin 

hrană oamenilor, şi asta explicând 

marea concentrare de oameni superdotaţi 

pe anumite zone, de 

pildă în jurul Botoşanilor (Eminescu,Enescu, 

Iorga, etc.). Paul 

Anghel urmăreşte secundar chestiunea 

în ciclul său romanesc 

„Zăpezile de-acum un veac”. În 

aceeaşi ordine de idei, îmi aduc N. Georgescu 

aminte căprin 1987 (cred!) i-am 

spus că aş vrea să-l duc pe Ion 

Lăncrănjean pe la mine pe acasă, 

prin Muşcel (eram foarte apropiaţi: o potrivire oarecum de dincolo 

de fire...) Mi-a sugerat să-l determin să scrie ceva despre oameni 

şi locuri, explicându-mi: „Ar fi extrem de interesant modul cum vede 

un ardelean autentic Valahia profundă”. Am stat cu Bădia aproape 

o săptămână în Jupâneştii mei, l-am plimbat pe dealuri, pe câmp, 

am intrat prin casele oamenilor... l-am îmbibat de realitate valahă. 

Au rezultat două nuvele scrise de el: „Cioampa” şi „Omul de sub 

munte”. Şi Rebreanu s-a stabilit şi a scris la Piteşti, dar a ţintit acel 

limbaj obiectiv, un fel de grad zero al scriiturii, disimulând cu totul ardelenismul 

său. Ei bine, Ion Lăncrăjean scrie cu zăcăşenie transilvană, 

apăsat, adânc, c u frază lungă întreruptă de strigăte şi 

interjecţii –despre realităţi munteneşti cam abrupte, cam glumeţe: ia 

gluma în seriosul seriosului. Artur Silvestri era pasioinat, pe atunci, 

de ideea noiciană de „rost” – şi, discutând cu el şi cu Ion Lăncrănjan 

despre aceasta după recitirea „Cioampei” (care a stat câteva 

luni la cenzură până să apară în „Luceafărul”) am desprins împreună, 

toţi trei (nu ştiu care este paternitatea ideilor, lucrurile s-au 

construit din replici continue), ideea „răstirii valahe”. Am vorbit despre 

„rost”, „rostuire” ca aşezare de la sine a lucrurilor într-o ordine 

a lor – şi cred că Ion Lăncrpnjan a adus vorba de „restei” sau „răstei”, 

cuiul acela lung de fier care se pune la capătul jugului pentru 

a ţine gâtul boului alături de tânjeală. Eu mi-am adus aminte că ţăranii 

se revoltă uneori pe animale ( rar... şi cu rost) luând resteiul de 

la jug şi bătându-le cu el – iar Artur, desigur că el, a exclamat :” Răstirea 

românească!” Adică, pentru ca lucrurile să se aşeze în rosuri, 

trebuie să te răsteşti la ele, aşa cum trebuie să mesteci mămăliga 

cu făcăleţul, aşa cum resteiul ţine limita...Nu, a completat Bădia, 

este „Rostirea românească” – şi „răstirea valahă”. I-a plăcut nu 

numai vorba ruptă, răstită sau cântată a munteanului, adesea poruncitoare 

– dar şi resteiul ca obiect cu nume apropiat de rost, şi nea 

amintit că în jurul dialectului muntean s-a creat limba română 

literară – şi chiar că în ultimii 150 de ani conducătorii ţării au fost 

munteni. Mi-aduc aminte cum zâmbeam toţi trei amar, cu subânţeles, 

văzând că am descoperit mecanismuil prin care şedeam în jug, 

văzând tot timpul resteiul cu coada ochiului... 

Artur Silvestri a fost unul dintre bărbaţii care s-au răstit pentru 

un rost. Noua geografie literară, campania culturală cea mai importantă 

a sa, îşi arată abia astăzi roadele, când zeci şi sute de 

scriitori şi-au înţeles misiunea locului şi au renunţat să mai asedieze 

centrul simbolic, şi-au făcut centrii lor de interes, de creaţie.Astăzi, 

în acest centru simbolic, se face istorie literară fără cel mai mic interes 

pentru geografie. Dar se face istorie literară şi fără Paul Anghel, 

şi fără Ion Lăncrănjean... şi fără Artur Silvestri. Lupta sa 

cavalerească, adică sub zodia anonimatului asumat, rămâne în paginile 

revistelor literare, mai ales la „Luceafărul”. Câteva mii de pagini 

de carte ar rezulta (vor rezulta, probabil) din însumarea 

cronicilor, recenziilor, articolelor sale - şi ele dau seamă de rostul 

său literar pe lume. Numai răgazul să şi le adune i-a lipsit, dar ele 

există. Artur Silvestri împlineşte, iată, destinul de câteva secole al 

culturii române: puţine cărţi, imensă energie rămasă formalizată în 

ziare şi reviste. Îmi imaginez cultura noastră scrisă ca pe un iceberg: 

numai o şeptime, partea văzută, de deasupra apelor, este reprezentată 

de carte – restul de şase şeptimi stă sub valuri. Invitaţie 

la scormonire continuă, la cercetare, primenire – dar şi ameninţare 

continuă pentru „titanicuri” puse pe tranziţia către tărâmul fericirii 

prin ape şi climate reci. 


4394 

LIGIA 

PÂRVULESCU 

Garsonieră 

cu tine îmi scriu trupul foaia 

mea de extemporal 

apoi tac îngrămădită 

mototolită în rochia roz 

risipită pe pat 

o să-mi ştii mereu numele îl 

scrijelesc adânc cu unghiile 

lăcuite french 

în pereţii tăi de carne 

furioasă încăpăţânată şi 

oarbă 

stau micşorată ghemuită în corsetul 

celulelor tale 

ca în tablete de ciocolată neagră 

le rupi şi atragi cu mirosul meu ultimul 

fluture de noapte 

îţi pui pe faţă aripile lui mari de umbră 

prinzi zborul de tălpi îl răstorni şi-mi spui cu 

jind 

uite aşa arată odihna 

dar e prea târziu eu deja plec din tine 

îmi iau reverenţele mele arhaice zâmbetul 

strâmb pastelul de rochii şi rujurile mele 

lucioase 

dispar cu jumătăţi de gesturi din garsoniera 

cu pereţi de coaste înghesuite 

şi te las să te locuieşti singur cu dansuri 

ritualice în vârful picioarelor 

îţi priveşti în oglindă chipul animalul de 

pradă curbura perfectă a maxilarului 

zornăi pe mână brăţările mele lascive 

aprinzi o ţigară 

şi tragi după mine uşa vopsită a pleoapelor 

în locul meu am lăsat 

lumina aprinsă 

2055 

(…and the soul has raised) 

(la moartea fratelui meu din alt colţ de lume) 

cum din burta unui păianjen ies linii fine de 

ceaţă 

din degete îţi ies fire lungi de trecut 

pe ele mă caţăr din nou lângă tine 

ai priviri tulburi de om bătrân 

şi cât de transparent te luminează o rază 

eu sunt în moarte tot aşa cum mă ştii îmi 

port tinereţea în palme 

lângă mirosul parfumului tău cu patchouli 

din ziua în care am răsturnat sticla mamei îţi 

aminteşti 

ea stătea nemişcată pe pat cu ochii întorşi 

sfios într-o parte 

spre oglinda cu pete de soare 

peste care flutura perdeaua caldă de vânt 

eu am rămas veşnic copilul de-atunci 

încă mănânc piersici necoapte din pomii 

trecutului 

lipăi alături de tine mic peste pragul încălzit 

de soare 

pândesc în spatele ferestrelor venirea tatei 

din lume 

şi cotrobăi prin podul plin de mere tărcate 

să-ţi aduc în pumni clorofilă îndoită cu aur 

mă-nvârt în aceeaşi rolă de film dinainte 

din care vârstele te-au desprins ca pe-o 

nălucă 

plutind către capăt în reci cascade de timp 

aspru înfăşurate pe trup 

şi acum ai ajuns la sfârşit, uite îţi întind 

capătul rochiei mele 

pe care atât de mult îţi plăcea să verşi 

dulceaţă de cireşe amare 

mă alungesc peste ani să poţi cu mâini 

tremurate 

să mă prinzi de poalele copilăriei 

am venit să te iau lângă mine 

pe străzi o să se scurgă mai departe 

bătrânii astmatici 

cu coastele lor fine de porţelan chinezesc 

de-acum nu-ţi fie teamă, totdeauna ţi-am 

spus 

moartea există doar printre oameni 

POEZII 

IOANA PETCU ALEX CETĂŢEANU 

Saptamana 

(de)venirii mele 

Aleg sa ma adun in 

sapte zile. 

Vreau sa ma regasesc 

in sapte clipe. 

Fiecare clipa ar insemna 

o zi, fiecare 

zi ar fi o 

nesfarsita…limitare. 

Si luat in sapte parti, 

intregul l-as aduna 

intr-o saptamana, pe 

care as vrea sa o numesc « a (de)venirii 

mele ». 

De ce sapte ? De ce zile ? Simplu. 

Sapte(7)…este cifra magica. 

Zile…deoarece suntem obligati sa ne inchinam 

timpului ireversibil si, mai ales, as 

vrea ca toul sa fie in sapte zile, pentru ca 

Dumnezeu si-a facut treaba lui, perfect, 

doar in acest interval de timp. 

Sa incep ? Iata : Luni, m-am nascut. 

Nu mai conteaza cum ? 

unde ? 

de ce ? 

A fost bine ? A fost rau ? A fost. 

Nu am constiinta faptului de a fi ales 

ceva. Poate ca am cerut si mi s-a dat. 

Poate mi s-a dat fara sa fi cerut. Am credinta 

ca ma voi lamuri 

undeva…candva…!? Insa, faptul fiind implinit, 

am parcurs intreaga zi mai chinuit, 

mai trebuit, mai voit. A fost binisor ! 

Marti, m-am facut… 

Ce-au vrut altii, ce-am vrut eu, ce-a vrut 

EL. A fost usor si greu! Nu prea mi-a placut. 

Miercuri, am crescut. 

M-am straduit mult in aceasta zi. E preferata 

mea. Am crescut, nu cat as fi vrut, dar 

am avut multe momente in care am fost 

multumita ca am reusit s-o fac. Tind si 

acum spre ceea ce isi dorea Emil Cioran 

spunand: “ sa cresti nesfarsit in afara 

si sa pierzi pana si memoria suferintei 

tale!” Oricum,… a fost bine! 

Joi, am continuat, am regresat, apoi am 

avansat. M-am speriat, am tremurat, am 

avut curaj si indrazneala. Mai ales atunci 

a fost foarte bine! 

Vineri, L-am cunoscut. 

Este sigur ziua care merita pastrata. Mam 

indoit, am strigat, am plans, am scormonit, 

iar am chemat. Am crezut ca ma 

atinge, ca il ating, m-am infiorat. Apoi … 

am simtit altfel decat pana atunci. I-am 

acceptat darurile. Am aflat..! Acum sunt. 

Cred ca am ajuns cu bine pana aici. Ar 

mai fi Sambata. Nu pot sa spun nimic 

despre aceasta zi. Nu sunt sigura… Pot 

trai in ea, o pot ignora, nu pot s-o ocolesc, 

dar as putea sa zbor peste ea. Glumesc! 

E necesara intregirii mele, pentru ca trebuie 

sa ajung la Duminica. 

Da ! Duminica, cu siguranta nu-mi va 

scapa. Daca despre Sambata habar 

n-am, ma fastacesc, ma tem dar ma si 

bucur, ma trec frisoane, dar am si mult 

calm…nu pot decat sa mai astept. 

Si apoi va veni, dupa cum am spus, Duminica 

noastra. Duminica fiecaruia in 

parte si a tuturor. Duminica scaldata in 

culorile curcubeului. 

Dar pana atunci, mai e mult sau poate 

mai e putin. Suntem cu totii participanti in 

cursa unui maraton. Plecam cu incredere 

si sperante de la start. Pe drum unii 

cadem, altii obosim, altii ne ranim, sau 

suntem raniti. Unii trisam, altii suntem corecti. 

Mai cerem ajutor,… o gura de apa, 

alta de aer, intindem mainile, ne rugam in 

gand sa rezistam si sa ajungem la final. 

Dar oricat de grea ar fi cursa, ati remarcat 

ca ne dorim sa tina cat mai mult ? 

Finish-ul va fi oricum Duminica. Sigur, 

diferit pentru fiecare. Unul va primi un 

premiu, altul o coroana de lauri, altul va fi 

luat pe targa, altul va sfarsi pe loc. 

Dar va fi Duminica si, va fi cel mai 

bine ! 


DE LA HERODOT CETIRE 

Herodot a scris 

cândva 

Că străbunii noştri, 

tracii, 

N-ar avea asemănare 

De n-ar fi-nvrăjbiţi 

ca dracii. 

Însă, lor, să se 

unească 

Nicicum voia nu 

le-a fost. 

Zeii-n van îi tot certară 

Că se ceartă fără rost. 

Noi, urmaşii lor de sânge, 

Calea le-am bătut prin veac. 

Niciodată şi niciunde 

Nu aflarăm flori de leac. 

Veşnic ne stă-n fire cearta, 

Blestemata pizmuire 

Şi ne-am cununat cu vrajba, 

De la Herodot cetire. 

GÂNDURILE MELE 

Mă-ntâlnesc cu toate 

gândurile mele 

Mult mai des şi încă 

tot mai des, mai des. 

Şi nu ştiu: de vină 

dacă-s eu sau ele 

Sau doar timpul care 

crugul şi-a purces. 

Mi se pun în cale, 

mi se-mpotrivesc, 

Mă împing, m-apasă 

pe un ţărm trecut. 

Unde-mi eşti, tu, viaţă, 

când ai tras zăvorul 

Să te-ascunzi în mine 

şi în nevăzut? 

Calea spre Golgota 

Ni s-a înspinat. 

Viaţa e o cruce, 

Timp sacrificat. 

GOLGOTA 

Gândul,totuşi,nimeni 

Nu ni l-a schimbat. 

Ducem spre Golgota 

Unicul talant. 

JURĂMÂNT 

Am jurat să nu mă doară 

Nici bătaie şi nici ură, 

Nici minciuna împotrivă-mi. 

Viaţa-i cuminecătură. 

De poveri şi de-nvrăjbeală, 

De trădări şi laşitate, 

Nici în cot să nu mă doară. 

Nici de frunza mea pălită, 

Nici de vârsta-mi troienită, 

Nici de ura ce se-ndură, 

Nici de veşnicul complot, 

Nu mă doară nici în cot. 

Viaţa-i cuminecătură.

Mihai Eminescu în 

nemurire 

Mihai Eminescu la Lugoj 

4 - 26 (28) iulie 1868 

Printre personalităţile 

proeminente care au poposit pentru 

o vreme în municipiul Lugoj, 

alături de poetul şi filozoful Lucian 

Blaga, de compozitorul şi dirijorul 

George Enescu, de 

domnitorul Alexandru Ioan Cuza 

şi mulţi alţii, marele poet Mihai 

Eminescu a făcut cu prezenţa sa 

la Lugoj, alături de trupa de teatru 

a lui Pascaly, în perioada 4 - 

26 (28) iulie 1868 (la doar 18 ani), 

o deosebită onoare lugojenilor, 

oraşului de pe Timiş; în anul 2008, 

s-au împlinit 140 de ani de la acest 

deosebit eveniment din viaţa Lugojului. 

Lugoj sau “În oraşul 

Adriana Weimer 

celor mai înflăcăraţi iubitori de 

teatru”: acesta este oraşul Lugoj 

în viziunea lui Gellu Dorian şi a lui 

Emil Iordache, autorii volumului 

PAŞII POETULUI (Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989) - o carte 

despre locurile unde a poposit Mihai Eminescu cu trupa de teatru 

a lui Pascaly; aceasta este, poate, cea mai frumoasă şi mai potrivită 

caracterizare a lugojenilor iubitori de frumos. În acest sens, autorii 

subliniază: 

“Dorinţa de a avea o trupă de teatru în oraşul lor măcar pentru 

câteva zile, lugojenii şi-o manifestă printr-un apel 

de dincolo încă din 1865; cereau, cu toată simţirea lor 

sufletească, ca trupele de teatru să vină şi în , 

aşa cum le plăcea să spună oraşului lor. Nu există nici un document 

care să ateste sosirea în Lugoj a unei trupe dramatice mai curând de 

vara anului 1868. 

Ceea ce înseamnă că Pascaly a ţinut seama de apelul locuitorilor 

de pe malul Timişului. Şi, mult doritori de spectacole în limba 

română, acei bănăţeni de mare suflet au făcut eforturi 

deosebite pentru a-i primi cum se cuvine pe actorii trupei 

lui Pascaly, printre care se număra şi Eminescu. […] Prezenţa 

actorilor la Lugoj era aşteptată cu dragoste […]. În 

aceste condiţii, bucurându-se de o atât de bună primire, 

trupa românească îşi prelungeşte contractul de şase 

spectacole, dând până la urmă zece. La care dintre fruntaşii 

oraşului va fi stat Eminescu, nu se mai ştie, dar casa 

respectivului lugojean se bănuie a fi pe undeva pe lângă 

Hotelul “Dacia”, fostul “Vulturul negru”, în actualul 

Centru vechi. […] Rămânând în Lugoj de la 4 iulie până 

la 28 (26) iulie 1868, actorii români şi-au rulat cam întreg 

repertoriul […]. Din locul său de sub avanscenă, Poetul 

Mihai Eminescu asculta freamătul entuziast al spectatorilor, 

se simţea şi el părtaş la bucuria actorilor asupra cărora 

se revărsau talazuri de aplauze şi flori. […] 

Încheindu-şi seria de spectacole […], trupa se îndreaptă 

spre Timişoara, după ce strătuse 25 de zile în oraşul de 

pe malul râului Timiş. […] Eminescu nu avea să mai revadă 

aceste locuri…”. 

Aceasta este mărturia impresionantă a autorilor volumului 

PAŞII POETULUI. 

La Lugoj, spectacolele trupei de teatru a lui Pascaly, din 

vara anului 1868, au avut loc în vechea clădire a Teatrului Orăşenesc 

(clădirea dintre Biserica Romano - Catolică “Sfânta Treime” 

şi fosta Cofetărie “Liliacul”, apoi “Elmaflor”), de pe Str. Bucegi. 

În semn de mare preţuire şi admiraţie faţă de marele poet 

Mihai Eminescu, lugojenii au marcat la Lugoj importanţa şi ineditul 

evenimentului din 1868 prin dezvelirea unei Plăci Comemorative 

“Mihai Eminescu”, din marmură albă, aşezată pe faţada clădirii fostului 

Teatru Orăşenesc, pe care scrie: 

“Omagiul luceafărului poeziei româneşti MIHAI EMI- 

NESCU care a poposit în Lugoj în perioada 4 - 26 iulie 1868 cu 

trupa de teatru a lui Pascaly.” 

Tot ca un omagiu al lugojenilor adus poetului Mihai Eminescu, 

în anul 1993 s-a dezvelit la Lugoj, în spaţiul dintre Biserica 

Ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” şi Colegiul Naţional “Iulia 

Hasdeu” din Lugoj, pe Str. 20 Decembrie 1989, în mijlocul unui mic 

parc înconjurat de brazi şi arbori ornamentali, Bustul lui Mihai 

Eminescu (1850 - 1889). Turnat în bronz, aşezat pe un soclu înalt de 

aproximativ 2 metri şi placat cu gresie de culoare gri, Bustul lui 

Mihai Eminescu este opera sculptorului aromân Pasima; 

EVENIMENT 

această lucrare trebuia să fie expusă la Viena, dar, cu sprijinul fostului 

ministru al culturii Andrei Pleşu şi al fostului primar Virgil 

Turcan, Bustul lui Mihai Eminescu a fost amplasat în Lugoj. 

Mai mult decât atât, o stradă din Lugoj poartă numele Poetului: 

Str. Mihai Eminescu leagă Spl. Coriolan Brediceanu de Str. Bucegi, 

pe lângă Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” şi Casa 

Cultural - Expoziţională a Personalităţilor. 

Prin aceste modeste simboluri, dar de mare valoare spirituală 

şi mare preţuire, trecerea marelui poet Mihai Eminescu prin 

Lugoj va rămâne în nemurire, în conştiinţa şi în sufletul lugojenilor. 

Pornind de la această perioadă a existenţei lui Mihai Eminescu, 

anul 1868, anul în care, alături de trupa de teatru a lui Pascaly, 

a poposit la Lugoj, mă voi referi la creaţia poetică a lui Mihai 

Eminescu, în evoluţia ei, din care transpare ideea nemuririi. 

La doar 18 ani, în 1868, Mihai Eminescu scrie poezia 

Numai poetul, intuind puterea sufletului de a deveni nemuritor prin 

poezie, prin artă: 

“Lumea toată-i trecătoare. 

Oamenii se trec şi mor 

Ca şi miile de unde, 

Ce un suflet le pătrunde, 

Treierând necontenit 

Sânul mărei infinit. 

Numai poetul, 

Ca pasări ce zboară 

Deasupra valurilor, 

Trece peste nemărginirea timpului 

[…].” 

Mai târziu, Mihai Eminescu 

reia ideea nemuririi sufletului în una din 

variantele poeziei Scrisoarea I, intitulată 

Moarte, tu îmi pari…: 

“[…] Spre-a pricepe-a tale visuri 

omul mic se întreţine, 

Nesimţind c-a lui viaţă e-orologiu pentru tine. […] 

Orce pas îl face-n lume, e un pas înspre mormânt. 

Dar în noi este un ceva, care-adânc samănă ţie, 

Ca şi tine a lui spaţiu se întinde-n vecinicie 

Şi în marginile noastre el icoană este - a ta - 

Sufletul. El ne consumă în folosul tău şi ţie 

El îţi arde gata vecinic de-a lăsa a lui chilie - 

Numai spre a te-nţelege, se coboară-n noi câtva. 

[…] Când ca o pană în aer, ne simţim suspinşi în timp 

Îndărăt o veşnicie şi-nainte-o veşnicie […].” 

După 15 ani de la poezia Numai poetul, 1868 - 

1883, Mihai Eminescu, trăindu-şi propria experienţă sufletească, 

scrie poezia Odă - în metru antic - (varianta finală), 

care este, mai mult decât oricare dintre poeziile 

eminesciene, o odă a suferinţei, dar o odă către propriul 

său spirit, înţeles ca spirit poetic, pentru că moartea 

lui este doar o aparenţă, iar destinul lui este 

nemurirea. 

În propriul său destin Mihai Eminescu se cunoaşte 

doar prin poezie, artă sau iubire, doar prin creaţie sau prin 

dăruire, dar se cunoaşte doar în măsura în care “învaţă” 

să moară (vers care este de o rară profunzime): 

“Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;” 

Elegia Odă - în metru antic - este oda fiinţei, a risipirii propriei 

fiinţe în timp, dar mai ales o rugăciune pentru reîntregirea fiinţei 

prin moarte şi, asemeni destinului Păsării Phoenix, o eliberare 

prin suferinţă a existentului, o eliberare a spiritului de trup prin purificare: 

“Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări… 

Pot să mai renviu luminos din el ca 

Pasărea Phoenix ?” 

Văzută ca expresie a condiţiei umane, ideea din Odă - în 

metru antic - este o treaptă prin care sufletul pornit în lume trebuie 

să treacă, înainte de a redeveni pur, de a se regăsi pe sine în identitatea 

din începuturile lui; este o reîntoarcere a spiritului în sine, 

o refacere a eului risipit în lume: 

“Ca să pot muri liniştit, pe mine 

Mie redă-mă !” 

La Mihai Eminescu, sentimentul nemuririi sufletului, în 

toate poeziile în care se regăseşte, s-a născut din sentimentul negaţiei 

clipei, din sentimentul celor care rămân veşnice: nemurirea 

din care s-a întrupat sufletul este nemurirea la care poetul a 

aspirat să se întoarcă şi la care s-a şi întors prin toată creaţia sa. 


ATELIER 

Crengi dezbrăcate 

în văpaie alb-negru 

ascult pustiul 

Naked branches 

in black and white blaze 

just listen to the wild 

4396 

Versuri: Darac Felicia, clasa a X-a C 

English version by Florean Victor, 

Musteaţă Traian, clasa a XII-a C 

Şuier apăsat 

plouă pământurile 

aer şi apă 

Heavy whistle 

pours over the lands 

air and water 


English version by Florean Victor, Pericleanu 

Octavian Mihai, clasa a XI-a B 

Am rămas doar eu 

între strămoşi şi urmaşi 

confuză iarnă 

Here I stand alone 

between ancestors and successors 

confused winter 


English version by Florean Victor, Musteaţă 

Traian, clasa a XII-a C 

AURA VĂCEANU 

ATELIER: haiku – haiga 

Gr. Şc. Ind. de Electroteh. şi Telecom., Constanţa, România, Prof.coord.: Felicia Jipescu 

www.oglin- 

Agitaţie 

în sensul aripilor 

frig în tăcere 

Agitation 

wings wise 

silence cold 


English version by Florean Victor, Pericleanu 

Octavian Mihai, clasa a XI-a B 

Zâmbeşte suflul 

se colorează drumul 

iar primăvară 

Life smiles 

the path gets coloured 

it’s spring once more 



State Daniel, clasa a XII-a F 

Vânturile bat 

frunzele se usucă 

toamna a sosit 

Winds blow 

leaves die 

fall’ arrived 

Versuri: Enache Mihai, clasa a X-a C 


Maxim Tiberiu, clasa a XI-a B

Mircea Eliade - Maestrul 

sufletului meu 

(note subiective la 101 ani de la naşterea Savantului) 

Emoţionant filmul cineastului 

Paul Barbă-Neagră, « Mircea Eliade et 

la redécouverte du sacre » dedicat Marelui 

nostru Savant, în 1985, cu un an 

înainte de a-şi înălţa sufletul la ceruri…. 

Gîndindu-mă cît de mult mi-a 

lipsit în viaţă întîlnirea concretă cu Profesorul, 

am urmărit cele 53 de minute 

de peliculă-portret dedicate Omului şi 

Spiritului Eliade recent, în cadrul Zilelor 

Festivalului de Film Paul Barbă-Neagră 

(1), aproape cu lacrimi în ochi. Sigur, 

admiratoare a stilului eseurilor şi studiilor 

sale de istoria religiilor, am văzut de 

multe ori fotografii cu Maestrul, dar niciodată 

nu mi l-am imaginat în mişcare…. 

Paul Barbă-Neagră are meritul 

că mi l-a adus aproape, ajutîndu-mă sămi 

întregesc imaginea livrescă existentă 

în memoria-mi afectivă. Aş fi vrut să întind 

mîna şi să pot mîngîia pe ecran 

acel chip brăzdat de ridurile nopţilor nedormite 

ca să poată citi cît prea-exigenta 

sa conştiinţă îi cerea. Aş fi vrut să 

pot întoarce timpul, să pot păşi în timpul 

lui Eliade, să-i fiu măcar o oră studentă, 

să-l am măcar o oră profesor, să mă asculte 

măcar cinci minute şi să-mi dea o 

notă. Aş fi vrut să-l aud respirînd, să-l 

aud vorbind, să-l pot atinge măcar o secundă. 

Eliade este Omul, este Maestrul, 

este Înţeleptul de care aş fi avut nevoie 

pentru desăvârşirea spiritului meu şi 

care, neavînd şansa de a-l avea profesor, 

îmi va lipsi mereu. 

Stăpînitor al artei cuvîntului, 

Eliade este unul dintre scriitorii dragi sufletului 

meu, de care m-am îndrăgostit 

iremediabil în plină tinereţe. Cuvintele 

sale simple, elegante, nobile, pline de 

căldură, umanism şi candoare, măiestrit 

meşteşugite în fraze accesibile ori- 

cărui spirit în formare, mi-au fost de 

multe ori cuvinte de îmbărbătare ori de 

cîte ori mi-a fost foarte greu în viaţă. 

Eliade mi-a fost de multe ori aproape 

atunci cînd, neîndrăznind să-mi trezesc 

părinţii, nu ştiam cum să fac să trec de 

greul unei nopţi de însingurare, unei 

nopţi de disperare. 

Eliade nu m-a trădat niciodată. 

Căci acolo, doar acolo, în cărţile sale 

scrise cu decenii înainte de naşterea 

mea ori cînd eu abia deschideam ochii 

asupra acestei lumi, găseam răspuns la 

întrebările ce-mi chinuiau sufletul derutat 

de dezamăgirile pe care mi le-a «dăruit 

» un contemporan ori altul. 

Ce poate fi mai convingător şi 

durabil în geniul personalităţii unui savant 

decît admiraţia pe care o stîrneşte 

în sufletul şi memoria altei fiinţe umane, 

al cărei spirit însetat de cunoaştere găseşte 

în scrierile sale acea apă miraculoasă 

din care se poate adăpa fără 

teamă şi acea iarbă dătătoare de tinereţe 

fără bătrîneţe şi viaţă fără de 

moarte din poveştile noastre româneşti, 

cu care se poate hrăni fără teamă, chiar 

la aproape un sfert de veac de la dispariţia 

fizică ? 

Aş fi fost săracă, dacă nu l-aş fit 

citit pe Eliade. Aş fi fost neîmplinită, 

dacă nu aş fi îndrăznit să mă apropii de 

operele Savantului. Aş fi fost stîngace în 

relaţiile cu oamenii, dacă nu aş fi învăţat 

umanismul din scrierile lui Eliade. 

Lovită într-o bună zi în adîncul 

fiinţei mele de omul pe care-l iubeam, 

nu aş mai fi găsit niciodată curajul de a 

privi în ochi un bărbat şi a-l iubi, dacă 

mîna mea nu ar căutat febrilă pe raftul 

modestei mele biblioteci din apartamentul 

din Trivale, pentru a reciti, a cîta 

oară, « Oceanografia » lui Eliade, «Is- 

RESTITUIRI 

Marilena Lică-Maşala 

toria religiilor » lui Eliade, « Memoriile » 

lui Eliade. 

Ori de cîte ori am simţit că îmi 

pierd încrederea în Om, în paginile lui 

Eliade am regăsit îndemnul de a iubi 

Omul. Ori de cîte ori mă simţeam tentată, 

ca şi mama mea, în momentele 

grele ale vieţii, să mă retrag într-o mînăstire, 

la Eliade regăseam motivaţia 

de a rămîne în lume şi a-mi săvîrşi lucrările. 

Ori de cîte ori mi-am simţit sufletul 

împovărat de ură, la Eliade am 

găsit orizontul, zarea, seninul, pacea 

unei pagini deschisă parcă special pentru 

ochii mei pentru a-mi lumina drumul 

spre acceptarea necondiţionată a surprizelor 

diversităţii umane. 

Fără rafinamentul şi nobleţea 

gîndirii lui Eliade, sufletul meu, spart în 

aşchii de omul în care am crezut, nu ar 

fi rămas viu şi dornic de aceeaşi adolescentină 

nevoie de cunoaştere ca 

atunci cînd am păşit conştient în 

viaţă…. 

Da, Eliade se află, alături de 

părinţii mei şi alţi autori îndrăgiţi de 

mine, printre Icoanele Sacre sufletului 

meu. 

Nota bene : 

(1). Multumiri echipei ICR la 

Paris pentru organizarea celor două 

zile de întîlnire între membrii Comunităţii 

româneşti în Franţa şi creaţia magnifică 

a cineastului Paul Barbă-Neagră 

(n.n.). 


EPISTOLARE 

Iubite confrate Gheorghe Neagu, 

Cu o foarte mare întârziere şi eu şi soţia mea (profesoară 

de limba română) am citit Tarantula. Ne-a plăcut la 

amândoi. Intriga este abilă, personajele bine conturate, metafora 

din titlu (Tarantula = Imperiul Otoman) strălucită. Pe 

mine, ca artist al cuvântului, m-a interesat şi stilul dumitale şi 

trebuie să recunosc că este foarte, foarte îngrijit. 

Desigur că nu aşa se vorbea în acea epocă istorică, 

după cum nu se vorbea nici cu limba de miere a lui Sadoveanu. 

Dar asta n-are importanţă de vreme ce cititorul este 

prins, iar la unele pagini de-a dreptul vrăjit, convins că aşa a 

fost şi s-a vorbit cum ne spune romancierul. 

Meriţi felicitări pentru Tarantula. Este o operă de valoare, 

egală cu cele mai bune romane din literatura română! 

* 

Săptămâna trecută am fost la Bucureşti 

şi am încercat să stau de vorbă cu Ion Rotaru. Din 

nefericire, nu s-a putut. 

L-am găsit pe patul de suferinţă, care era 

poate patul de moarte. Am plecat de la el cu lacrimi 

în ochi. 

Dacă nu a apucat să trimită la editură 

noua ediţie a Istoriei sale – programată să închidă 

2000 de pagini -, e greu de crezut că cineva din 

apropiaţii lui o va finisa şi o va tipări. 

4398 

Al dumitale, 

Ionel Bandrabur 

În încercarea de a construi pe valorile pe care românii le 

au, într-un ocean al ignoranţei, mă gândeam ,nu demult, la aportul 

intelectualităţii la creştera tinerilor, la educarea lor într-o Românie în 

care ei reprezintă aurul. Dan Puric afirma în cartea “Cine suntem”: 

”Tineretul nostru este aur. Noi îl distrugem.” 

Suntem într-un permanent jogging cultural. Şi de aici un nesfârşit 

număr de întrebări. Trăim repede? Gândim repede? Iubim repede? 

Murim repede? 

Se simte tot mai mult nevoia ca România să fie proiectata 

in viitor. Cum? Este o întrebare, este o provocare ,la care invit pe toţi 

cei interesaţi să răspundă. 

Începutul îl fac eu în acest număr al revistei într-o încercare 

de a sintetiza un punct de vedere ce s-a născut într-un dialog cu liceeni 

care mă solicitau să descoperim împreună repere in cinematografia 

românească inspirată din literatură. Mai este interesat 

tânărul de simbolurile pe care le oferă literatura de inspiraţie istorică 

şi pe care să le descopere ,dacă nu în paginile cărţii, pe ecran sau 

în reclamele publicitare? Iată câteva din considerentele personale 

exprimate într-un dialog cu o adolescentă, Mirela G., elevă la Liceul 

“Spiru Haret”din Focşani. 

Într-o perioadă în care lectura preferată este cea pe suport 

virtual, în care omul contemporan este tot mai cucerit de 

tehnică,apare şi mai pregnant nevoia de a descoperi valori morale 

pe care textul literar le oferă îndestul.Nevoia de modele poate fi 

completată cu profilul eroului pozitiv din literatura română,din literaturile 

tuturor popoarelor care au o inspiraţie comună:concepţia 

omului simplu despre rostul, despre destinul său,excepţional puse 

in valoare in textele populare,născută încă din timpurile cele mai indepărtate.Este 

omul simplu, fără experienţă de viaţă,care se naşte 

o dată cu basmul şi care transcende până la noi prin mesajul pe 

care îl transmite.Pe tot parcursul vieţii acest om,unul tânăr,întâmpină 

obstacole pe care le depăşeşte, din care învaţă şi întruchipează 

,în final,eroul de care şi noi,contemporanii, avem 

nevoie.Creatorul de literatură a fost întotdeauna justiţiar prin înfăptuirea 

spiritului de dreptate cu care şi-a investit personajele. 

Acestea au tecut dincolo de paginile textului scris intr-o altă 

formă de artă , cinematografia,în special cea istorică,dar nu numai 

–mă refer chiar şi la cea în care vorbeşte limbajul trulului pe scenă, 

aşa cum o face, spre exemplu, unicul deocamdată, Dan Puric. 

Se poate aprecia că astăzi personajele din litaratura de ins- 

Dialog cu tinerii 


piraţie istorică,ce întruchipează valori naţionale, au un rol recuperatoriu 

in contextul dizolvării acestora în valori europene, la 

momentul acesta neconturate , dizolvare care ar putea avea ca 

efect o confuzie în care se află omul contemporan. In acest 

context mesajele publicitare care prezintă supereroi sau oameni 

de success apar doar ca o posibilitate a ceea ce omul contemporan 

ar putea fi dacă ar avea rădăcini istorice sau de conştiinţă.Cum 

însă acestea nu există , omului zilelor noastre nu-I 

rămâne decât să privească şi să tindă către modelele înfăţişate 

in media, pe panourile publicitare. De cele mai multe ori, mulţi 

dintre contemporani nu sunt conştienţi că aceste idealuri sunt 

doar forme fără fond, ca nişte înfăţişări exclusiv materiale ,dar 

fără esenţa sentimentului, a conştiinţei de sine , a apartenenţei 

la istorie şi a simţului măsurii.De aceea este tot mai necesar ca 

şi cinematografia să-şi caute modele acolo unde spiritul creator al 

scriitorilor le-a înnobilat:în paginile romanului istoric al lui Sadoveanu, 

în scrierile de inspiraţie rurală ale lui Slavici sau mai 

aproape de noi ale lui Marin Preda şi nu numai. Chiar dacă omul 

contemporan este cucerit şi fascinat de propriile sale descoperiri, 

este tot mai singur,tot mai lipsit de farmecul şi de frumuseţea pe 

care o au eroii scriitorilor mai sus amintiţi şi care par a fi desprinşi 

dintr-o lume fictivă.Târănul zilelor noastre este tot mai departe 

de Ilie Moromete( din romanul “Moromeţii”), intelectualul 

contemporan de Victor Petrini ( din “Cel mai iubit dintre pământeni”), 

tânărul ,tot mai îndepărtat de atracţia pământului strămoşilor 

lui. De aceea, personaje precum Jderii , Mihai Viteazul, 

Iancu Jianu ,etc. intraţi în conştiinţa românilor care au o anumită 

vârstă ,ar putea fi valorificate în scopul salvării de la ignoranţă a 

multora dintre tinerii noştri.Pentru aceştia principalele repere sunt 

influenţate de o societate de consum.Pot fi reabilitate insă printro 

artă reorientată spre valorile clasise. 

“Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român 

, face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această 

rotire în gol , paradoxal, o dată cu trecutul , dispare şi trecutul , 

dispare şi viitorul.El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent 

continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului 

–şi aceea distorsionată- înseamnă moartea lentă ,dar sigură , a 

identităţii.”( Dan Puric) Profesor NASTASESCU ELEONORA 

Comuna Sihlea, judetul Vrancea

Anna Ahmatova – martor al metamorfozelor 

societăţii şi literaturii ruse din secolul al XX-lea 

Anna Ahmatova (1889-1966), supranumită „regina poeziei 

ruse din secolul al XX-lea”, a fost laureată a Premiului internaţional 

de poezie Etna – Taormina (1964) şi Doctor Honoris Causa a Universităţii 

Oxford (1965). Opera ahmatoviană este complexă şi include 

poezie, proză, memorialistică, critică literară, şi traduceri, în total treisprezece 

volume de versuri publicate în timpul vieţii, mai multe ediţii 

postume cuprinzând poezii, eseuri, note şi însemnări de jurnal, precum 

şi volume de traduceri. Pin creaţia sa, Anna Ahmatova a marcat 

întreaga literatură rusă a secolului al XX-lea şi nu numai, fiind catalogată 

de exegeţii literari drept „fenomen poetic”. Şi astăzi, o bună parte 

a criticii literare din Rusia îi dedică exegeze importante, ea rămânând 

o provocare pentru cei care doresc să descopere enigma discursului 

său feminin, unic în poezia secolului al XX-lea. În această ordine de 

idei, remarcăm studiul exhaustiv al Marinelei Doina Dorobanţu - Anna 

Ahmatova – destinul poetic, apărut anul trecut la editura Cermaprint 

din Bucureşti (la bază, exegeza fiind teză de doctorat susţinută în cadrul 

Universităţii din Bucureşti). Analiza privind destinul poetic al poetei 

Annei Ahmatova este singulară în contextul criticii româneşti. Ea 

vine după o documentare minuţioasă a autoarei, iar acest aspect se 

poate remarca din precizia şi complexitatea interpretărilor pe care autoarea 

le face cu referire la personalitatea universală a scriitoarei ruse. 

Marinela Doina Dorobanţu este lector 

doctor la Departamentul de Limbi străine şi 

comunicare din cadrul Universităţii Tehnice 

de Construcţii din Bucureşti. A publicat peste 

treizeci de lucrări – ştiinţifice, didactice, studii 

şi articole pe teme de literatură, lexicologie, 

interferenţe ale lingvisticii cu didactica limbilor 

străine şi a coordonat (în colaborare) mai 

multe volume colective cuprinzând studii de 

literatură, lingvistică, comunicare, istoria culturii 

etc. Este membră a Asociaţiei Slaviştilor 

din România şi a Asociaţiei Profesorilor de 

Limba şi Literatura Rusă din România 

(A.I.P.L.L.R.), asociaţie afiliată la Asociaţia Internaţională 

a Profesorilor de Limba şi Literatura 

Rusă (МАПРЯЛ) şi, prin aceasta, la 

UNESCO. În lucrarea de faţă, cercetătoarea 

propune o abordare panoramică a fenomenului 

ahmatovian în contextul literaturii feminine în general şi al literaturii 

ruse în particular. Demersul său are ca finalitate, aşa cum 

subliniam, excepţionala teză de doctorat, singura pe această temă din 

spaţiul ştiinţific românesc. Universitara bucureşteană porneşte de la 

constatarea că numele Annei Ahmatova este prea puţin cunoscut în 

România, acest aspect motivând-o să se aplece cu multă dăruire asupra 

creaţiei poetei. Ce se poate remarca este o conexiune permanentă 

între biografia acesteia şi literatura sa, ideea unui destin dus de 

multe ori până la limita tragismului fiind comună autoarei şi eroinelor 

sale şi reflectând metamorfozele la care au fost supuse femeile din societatea 

rusă pe parcursul secolului al XX-lea. Drama scriitoarei oglindeşte 

în drama eroinelor poemelor sale, dar şi drama femeii din 

societatea contemporană poetei. 

Marinela Doina Dorobanţu vorbeşte despre faptul că Anna Ahmatova 

a reuşit să-i determine pe creatorii ruşi să se polarizeze în 

jurul ei, frumuseţea şi inteligenţa sa reuşind să smulgă multe poezii din 

partea colegilor de breaslă, dar şi foarte multe portrete din partea pictorilor, 

care s-au grăbit să i le dedice. Gestul acestora demonstrează 

popularitatea extraordinară de care poeta s-a bucurat în epocă. Exegeta 

se opreşte asupra spiritului modernist ce a cuprins literatura rusă 

în primele decenii ale secolului al XX-lea, subliniind că în această perioadă 

locul simbolismului începe să fie luat de alte orientări moderniste: 

futurismul, imagismul, expresionismul etc. În acest context, face 

o radiografie a akmeismului – direcţie poetică novatoare, creată de 

către poetul Nikolai Gumiliov (soţul Annei Ahmatova), în anul1912 şi 

dintre membrii acestei orientări noi: S. Gorodeţki, Vl. Narbut, M. Kuzmir, 

M. Lozinski, O. Mandelştam etc. o remarcă, bineînţeles, pe Anna 

Ahmatova (după Revoluţia din 1917, akmeismul a intrat într-un con de 

umbră datorită noii ideologii politice). 

Anna Ahmatova reprezintă, aşadar, o altă faţă a literaturii ruse din 

secolul al XX-lea. Prin activitatea sa creatoare, prin profunzimea discursului 

său, ea reuşeşte să contrazică opinia curentului antifeminist, 

demonstrând prin puterea mesajului operei că femeia nu poate 

ocupa un plan secundar, în raport cu bărbatul (din acest punct de vedere, 

poeta reuşeşte să-şi atragă respectul confraţilor, unii încă reticenţi 

la capacităţile femeii de a se impune în spaţiul public). 

Autoarea lucrării întreprinde un demers deosebit de laborios în 

ceea ce priveşte valenţele operei ahmatoviene, fiind de remarcat demersul 

său în ceea ce priveşte cercetarea receptării statutului femeii 

într-o societate dominată de bărbaţi, nu doar în spaţiul rusesc, ci şi în 

spaţiul cultural românesc. Ceea ce este comun, în opinia exegetei, 

este „neîncrederea” bărbaţilor în capacitatea femeii de a-şi depăşi 

condiţia, pe acest fond reuşita Annei Ahmatova fiind cu atât mai im- 

ESEU 

portantă. Ahmatova a reuşit să 

surprindă imaginea feminină universală 

dincolo de reperele 

spaţial - temporale. Criticul rus Nikolai 

Skatov aprecia: „Ahmatova 

a exprimat complicata istorie a 

caracterului feminin, a epocii de 

frântură, a izvoarelor ei, a înfrângerii 

şi a noii temelii”, dăruind „o 

carte întreagă a sufletului feminin”. 

Autoarea lucrării surprinde 

într-un mod pertinent, valenţele Gheorghe Andraşciuc 

creaţiei ahmatoviene: „într-un 

anumit sens, dincolo de numele 

Annei Ahmatova stă întregul 

popor, ea este doar vocea unică, inconfundabilă, care privind lumea 

prin prisma istoriei vii, dar şi a propriei sale inimi, vorbeşte în numele 

său şi al tuturor. Echilibrul şi idealul de armonie spre care Ahmatova 

aspiră în creaţia sa, onestitatea şi faptul că, în încercarea sa de a 

apropia poezia de preocupările omeneşti cele mai comune îşi „topeşte” 

în versuri, de cele mai multe ori, experienţele personale, rezistenţa 

sa ca fiinţă umană, tăria de caracter, optimismul şi puterea de 

a o lua mereu de la capăt şi, nu în ultimul rând, bucuria molipsitoare 

în faţa vieţii sunt alte atribute care caracterizează universul ahmatovian”. 

Marinela Doina Dorobanţu subliniază că Ahmatova a valorificat 

în opera sa toate „registrele sentimentului” iubirii: aşteptare, dovezi, 

cochetărie, suferinţă, orgoliu, de puţine ori fiind şi „sursă de bucurie” 

şi reliefează viziunea asupra iubirii, într-o formă deosebit de sintetizatoare: 

„poezia sa de dragoste e străbătută de la un capăt la altul, ca 

de un fir roşu, de stigmatul neîmplinirii, al unui preaplin sufletesc care 

nu poate fi înţeles de partener, dar faptul că această iubire nu se poate 

împlini din varii motive nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea şi din melodicitatea 

versului, ba chiar îl potenţează, nefericirea eului poetic transfigurându-şi 

trăirile prin intermediul acestuia”. Valenţele sentimentului 

creat de Eros au apărut ilustrate „plenar” în operele scriitorilor: Puşkin, 

Lermontov, Goncearov, Turgeniev, Tiutcev, Fet, Tolstoi, Dostoievski, 

Lestov, Kuprin etc., Ahmatova fiind o continuatoare strălucită a predecesorilor. 

Universitara bucureşteană accentuează specificitatea trăirilor 

ruseşti, fără a nega universalitatea iubirii şi afirmă: „…erosul 

rusesc nu se abate de la tradiţia culturii europene sau universale, în 

ciuda acestui fapt însă multe puncte de vedere întâlnite în operele 

scriitorilor sau filosofilor ruşi negăsindu-şi analog în gândirea vesteuropeană”. 

Poezia Annei Ahmatova trece iubirea prin filtrul religiozităţii, 

chiar dacă apare şi dimensiunea „carnală”. Ea nu o îndepărtează de 

„statutul de enigmă”. 

Anna Ahmatova este recunoscută ca fiind continuatoare a 

„epitetului” lui Puşkin, lucru confirmat şi de criticul rus V. V. Vinogradov 

(poeta însăşi mărturiseşte că reperul poetic după care s-a ghidat a 

fost cel al simbolului romantismului rus – A. S. Puşkin, alături de un alt 

mare poet simbolist - A. Blok). În opera sa epitetul şi metafora sunt puternic 

spiritualizate, autoarea lucrării precizând că versurile Annei Ahmatova 

au fost „asociate fie cu proza psihologică a secolului anterior 

(O. Mandelştam), fie cu un „roman liric complex” (B. Eihembaum), ori 

cu o nuvelă (K. Ciukovski), fie s-a remarcat „forma lor epigramatică” 

(V. M. Jirmunski) şi forţa epitetului ( V. Vinogradov). În continuarea 

acestor idei, autoarea studiului întreprinde o analiză deosebit de pertinentă 

a structurii discursului poematic, optând pentru două poeme 

reprezentative ale liricii ahmatoviene: „Recviem” şi „Poemul fără erou”. 

În primul poem, scriitoarea ilustrează dincolo de drama personală şi 

drama milioanelor de femei care au căzut drept victime ale societăţii 

staliniste, aceasta fiind redată printr-o tehnică introspectivă excepţională. 

Cel de-al doilea poem analizat, „Poemul fără erou” reprezintă o 

sinteză a operei ahmatoviene. În el, apar motivele omniprezente ale 

operei ahmatoviene: sfârşitul, moartea, extincţia etc., „eul poetic părând 

a lua totul asupra sa, parcă din dorinţa de a ispăşi păcatele întregii 

omeniri”. Poemul sintetizează spiritul societăţii ruseşti dominate 

de noua provocare politică şi poate tocmai de aceea „exegeţii operei 

ahmatoviene nu au găsit nici până astăzi calea pentru descifrarea tuturor 

sensurilor poemului (poeta însăşi se ferea să dea explicaţii), trecutul 

părând a avea aici un efect mai profund decât distrugerea unor 

vieţi, căci versurile „vorbesc” despre distrugerea unui mod de gândire, 

despre distrugerea unor concepţii ce nu mai puteau fi transmise şi generaţiilor 

următoare şi, în cele din urmă, despre ruperea unei continuităţi 

în scurgerea timpului”. 

Studiul Anna Ahmatova –destinul poetic reuşeşte să lămurească 

profilul literar al marii poete ruse şi să deschidă apetitul cititorului 

pentru lectură. Marile teme - dragostea, nostalgia, trecutul, 

scurgerea timpului, religiozitatea, dragostea de ţară sunt raportate cu 

o fineţe excepţională la specificul mentalului rus şi nu numai. Apreciem 

că demersul Marinelei Doina Dorobanţu vine în sprijinul iubitorilor 

marii literaturi ruse, deschizând, într-un mod profesionist, drumul 

spre receptarea poeziei Annei Ahmatova în spaţiul cultural românesc. 


AESOTERICAE 

Frăţia Esoterică din Luxor şi Crearea Lumii 

Simpla poveste a Creaţiei începe la 

miezul nopţii, când Soarele a atins cel mai 

de jos punct al bolţii cereşti - Capricornul. Întreaga 

Natură se află atunci într-o stare de 

comă, în emisfera nordică este iarnă, lumina 

solară şi căldura sunt extrem de scăzute; şi 

apariţiile diferite ale mişcării, etc., reprezintă 

trecerea Soarelui de la Capricorn la Peşti, 

60º, şi de la Peşti la Berbec, 30º, făcând 90º 

sau un cadran de cerc. Apoi efectele încep 

să se manifeste cu toată gravitatea puterilor 

creative - este primăvară. Cele şase zile sunt 

cele şase semne ale arcului nordic, începând 

cu focurile distrugătoare ale Berbecului. 

Apoi, în ordinea lor, Taurul, Gemenii, 

Racul, Leul, Fecioara; apoi Balanţa, - a şaptea 

zi şi al şaptelea semn -, al cărui prim 

punct este opus Berbecului şi este punctul 

opus al Sferei, punctul de echilibru, zi şi 

noapte egale - este toamnă. Este al şaselea 

semn de la Berbec, prima acţiune creatoare 

şi astfel a şasea zi urmează forţa de foc, 

când Dumnezeu a creat omul bisexual. (Vezi 

Geneza, 1:5-27: „Dumnezeu a făcut pe om 

după chipul său, l-a făcut după chipul lui 

Dumnezeu; de ambele sexe, parte bărbătească 

şi parte femeiască l-a făcut.”). 

Este a şaptea zi sau ziua Domnului 

(Omul), culmea Creaţiei materiale şi Domnul 

tuturor lucrurilor vii, şi se odihneşte în grădina 

binecuvântată a Edenului. Această a 

şaptea zi şi al şaptelea semn este Balanţa 

sacră ascunsă, uniunea perfectă dintre 

sexe. Apoi vine toamna, de la Balanţă, prin 

Scorpion şi izgonirea din grădina Edenului. 

Aceasta este victoria lui Satan sau iarna, 

asupra Verii etc. Este inutil să repetăm 

aceeaşi veche poveste. Călătoria anuală a 

Soarelui în jurul cadranului constelat al zeităţii 

este baza astrală a întregii cosmologii 

primitive. 

Thomas H. Burgoyne discută în 

cartea sa simbolismul. Acesta este un discurs 

despre „legea corespondenţei”. „Legea 

corespondenţei este modul în care natura 

foloseşte simbolismul pentru a transmite mesajul 

divin celor dispuşi să-l privească şi săl 

asculte. Explică apoi că această lege este 

unul dintre adevărurile speciale pe care toţi 

studenţii trebuie să-l înveţe, şi este cu adevărat 

exprimată în axioma esoterică: „Precum 

în ceruri, aşa şi pe pământ”. De 

asemenea, afirmă că sigiliul solomonic, 

hexagrama, este unul dintre acele simboluri 

care exprimă această Lege esoterică. Cele 

două capitole despre alchimie, „organică şi 

ocultă”, se referă la cele două Şcoli de gândire 

cu privire la această artă esoterică antică.” 

„Burgoyne face o scurtă istorie a alchimiei 

şi de unde provine Cuvântul. Din 

nou, rădăcinile egiptene ale cuvântului sunt 

subliniate în lucrarea sa. Definiţia alchimiei 

(organice) clarifică alchimia practică. 

Aceasta este arta creării în mod fizic a pietrei 

filosofale prin metode fizice. Definiţia alchimiei 

(oculte) se referă la ceea ce numim 

acum alchimia spirituală sau interioară, arta 

schimbării plumbului în aur, raportat la suflet. 

Cu alte cuvinte, îndeplinirea marii lucrări de 

reunire a sufletului inferior cu Divinul.” 

Capitolul despre talismane este o repetare 

de bază a materialului din Eliphas 

4400 

Levi, pornind de la ce este un talisman şi 

cum funcţionează. Burgoyne spune studentului 

că trebuie să cunoască ce vrea să îndeplinească 

cu un talisman, ce metale să 

folosească şi că există anumite sigilii care 

trebuie plasate pe metalele corecte. Acesta 

este genul de lucrare pe care studentul trebuie 

să o întreprindă pentru a înţelege pe 

deplin magia practică, şi că a fost discutată 

pe larg de oameni precum Agrippa, Levi, 

Crowley şi Regardie. Magia ceremonială 

este următorul capitol important care-l acoperă 

pentru student. Din nou, mare parte din 

material este o versiune condensată a lucrării 

lui Levi, dar există câteva puncte importante. 

Întâi, Burgoyne îl citează pe Bulwer 

Lytton, un ocultist faimos al vremii: „bătaia 

iubitoare a unei mari inimi omeneşti va încurca 

mai mulţi duşmani decât toată ştiinţa 

magicienilor”. El explică aceasta în maniera 

sa: „Astfel este cu ritualul sacru. Un singur 

gând aspiraţional, clar definit, cântăreşte mai 

mult decât toate capcanele preoţeşti pe care 

le-a văzut lumea.” 

Aceasta este o gândire care s-a răspândit 

în toată lumea esoterică şi comunitatea 

ocultă mondială şi este foarte folosită. 

Burgoyne continuă această linie de gândire 

în următorul său capitol, despre bagheta 

magică: „El citează mai multe surse cu privire 

la dimensiuni, tipul de lemn etc., din care 

trebuie făcută bagheta. În final, instruieşte 

studentul să folosească ce-i vine mai la îndemână.” 

Cea mai importantă parte a acestei 

cărţi remarcabile este cu privire la 

„Tăbliţele din Aeth”. Această parte şi ultimul 

capitol al cărţii „Penetralia” se ocupă cu 

magia practicată de Frăţia esoterică. 

Templul tău este arcul Cerului nemăsurat; 

Sabatul tău, marşul uimitor Al Marii 

Eternităţi. 

Fraţilor şi surorile mele din Frăţia 

esoterică din Luxor, Salutare, „De ceva ani, 

dorinţa mea a fost să las o moştenire spirituală 

numeroşilor prieteni devotaţi şi adepţi 

care au înaintat cu atâta curaj în adevăr şi 

eroare de dragul meu. În alegerea lucrării de 

faţă pentru un astfel de scop, am avut în vedere 

nevoile profund spirituale ale sufletului 

- elementul profetic al spiritului interior, care 

se poate înălţa cel mai bine prin contemplarea 

simbolismului arcanic al naturii, al cerurilor 

înstelate - nu expresia materială a 

splendorilor strălucitoare din cerul nopţii, ci 

imaginile sufletului spiritual ale acelor sisteme 

arzătoare care dezvăluie ochiului văzător 

tronurile strălucitoare ale 

conducătorilor - puterile care sunt.” 

Acestea sunt extrase din prefaţa la 

capitolele despre „Tăbliţele din Aeth” şi este 

clar că Burgoyne dorea să lase ceva membrilor 

colegi ale acum defunctei „Frăţii esoterice 

din Luxor”. El explică că „Tăbliţele din 

Aeth” reprezintă cheia către deschiderea 

misterelor ascunse ale divinului şi prin ele 

poate fi înţeleasă mai bine Frăţia Adepţilor. 

Prima aplicaţie a acestor tăbliţe este similară 

folosirii Tarotului şi Burgoyne spune acest 

lucru: „Faceţi un cerc din tăbliţe, ca şi cu un 

pachet de cărţi de tarot, începând cu nr. 1, la 

orizontul estic şi continuând în ordinea exact 

opusă de la figura cerurilor; nr. 2, fiind într-a 

Douăsprezecea Casă; nr. 3, într-a Unspre- 


zecea şi în M. C. a figurii, ca în harta astromasonică, 

prezentată în a doua parte a „Luminii 

Egiptului”, vol. I; şi procedaţi la fel cu 

restul celor douăsprezece tăbliţe ale stelelor. 

Această figură va reprezenta potenţialităţile 

Macrocosmosului, semnele înstelate 

simbolizând posibilităţile lucrurilor trecute 

sau viitoare şi conducătorii executori activi ai 

lor. Studiaţi figura în toate aspectele sale ca 

atare, mai întâi tăbliţă cu tăbliţă, apoi ca întreg 

- Cosmosul. Apoi, plasaţi conducătorul 

fiecărei tăbliţe pe partea palatului şi încercaţi 

să-i pătrundeţi diferitele înţelesuri, puteri şi 

posibilităţi. Apoi procedaţi la fel şi cu treimea 

şi un pătrat şi, la urmă, cu toţi conducătorii, 

în ordinea semnelor domniei lor cereşti, fiecare 

în locul său desemnat, ca o Arcană întreagă.” 

Restul capitolelor dedicate „Tăbliţelor 

din Aeth” descriu fiecare din tăbliţe, 

douăsprezece pentru Zodii şi zece pentru 

planete. Prin descrierea fiecărei tăbliţe, este 

clar că „Frăţia esoterică” a folosit propriul 

Tarot pentru diferite divinaţii, lucrări şi meditaţie. 

Ultima parte a cărţii este „Penetralia”. 

Aceasta este „Vălul lui Isis”, secretul sufletului 

şi cum să pătrunzi acel văl pentru a 

ajunge la Mistere. Burgoyne discută cum, 

aflat acum la sfârşitul vieţii sale, speră să 

lase ceva al său, şi din cunoaşterea sa să 

lase ceva lumii. 

Această carte oferă o oarecare înţelegere 

a diferitelor tipuri de „magie ritualică”, 

pe care le practică Ordinul, atât în „Cercul 

extern”, cât şi în „Cercul intern”, dar nu intră 

în detalii cu privire la modul exact în care Ordinul 

a utilizat lucrarea sa ritualică. Putem 

doar bănui cum funcţionau ritualurile lor, dar 

credem că, judecând după influenţele lui 

Burgoyne, Davidson şi Max Theon, ritualul 

lucrat în „Cercul extern” era o formulă similară 

cu ceremoniile lor iniţiatice, cu multe 

nuanţe rozicruciene şi masonice, fără a menţiona 

motivele şi simbologia 

egipteană. „Fratele meu, am terminat; şi, la 

sfârşit, vreau să adaug doar că, atunci când 

filosofia speculativă a primelor şcoli nu se 

amestecă cu Ştiinţa sferelor, înspre deplina 

şi perfecta rodire a înţelepciunii epocilor, 

Omul va cunoaşte şi se va pleca în faţa 

Creatorului său şi, în Penetralia tăcută a 

celei mai intime fiinţe a sa, va răspunde, la 

unison cu imnul angelic al vieţii: „Te slăvim 

pe tine, o, Doamne!” 

Putem vedea că Frăţia esoterică din 

Luxor a fost unul dintre cele mai influente Ordine 

ale vremii sale. A fost printre primele 

care au oferit un curs de ocultism sau Magie 

practică. Dacă Ordinul nu ar fi intrat în încurcături, 

în 1887, nu ar fi fost poate nevoie 

de Woodman, Westcott şi Mathers să înfiinţeze 

„Ordinul esoteric al Răsăritului Auriu” 

în 1888. Din nou, aceşti trei oameni, toţi masoni 

de rang înalt şi membi rozicrucieni în 

Anglia, au susţinut multe dintre idealurile lui 

Davidson şi Theon pentru „Frăţia esoterică 

din Luxor”. Ambele Ordine au permis femeilor 

să se alăture, ceva de neauzit înainte de 

sfârşitul secolului al XIX-lea, datorită valorilor 

morale ale Angliei victoriene. Căderea 

„Frăţiei esoterice din Luxor”, din cauza criticii 

lui Blavatsky, din 1887, ar fi determinat 

poate pe alţi membri ai „Societăţii teosofice” 

î

Melanjul dintre inteligenţa pirotehnică şi fantezia suculentă, 

constituie specificul stilului Melaniei Cuc. Raţiunea 

ordonează imaginaţia într-o broderie întreţesută cu umor 

negru. Rama pe care este întins tabloul, este placată cu o 

vibrantă sensibilitate umanistă. Rezultă aşadar un roman 

tragi-comic, MIERCUREA DIN CENUŞĂ /1/ care reprezintă 

alegoria condiţiei umane contemporane în marşul ei triumfal 

spre apocalipsă. 

Cel puţin trei nivele ale imaginarului se împletesc în 

acest roman: 

- primul porneşte de la realitatea imediată: condiţiile 

din spitalul în care eroina se zbate între viaţă şi moarte, în 

urma unui infarc; amintirile din copilărie; situaţia familiară; incendiul 

catedralei din oraş etc; 

- al doilea cuprinde dialogurile cu moartea care apare 

ca o femeie cumsecade, înţelegătoare şi chiar cochetă; 

- ultimul reprezintă un realism fantastic în care personaje 

legendare, mitologice ori de basm - demitizate cu tandreţe 

-, apar în naraţiune, într-o stare precară, 

postmodernistă,. 

Să urmărim succint aceste nivele, pornind de la întregul 

pe care îl reprezintă. 

Personajul principal simbolizează destinului omului 

simplu, onest, în lumea strivitoare contemporană condusă 

de puternicii zilei, lipsiţi de scrupule: „Mă simt prinsă ca un 

peşte în acvariu. Sunt un peştişor atipic şi antipatic, care face 

degeaba giumbuşlucuri dinaintea unui cârd de rechini flămânzi.” 

După ce îşi revine după un infarct, eroina vrea să evadeze 

din realitatea angoasantă şi pătrunde în timpul fabulos, 

al basmelor, distruse apoi de luciditate. Devine Cenuşăreasa 

unei Contese agonizante, stăpâna unui munte despre care 

legenda afirmă că ascunde un mare zăcământ aurifer – să fie 

doar o iluzie? 

În clipele grele ale suferinţei, Moartea pare chiar o salvare: 

„Moartea, o da, ea este Liniştea, este Tihna; o femeie, 

nici tânără nici bătrână, cu rochie roşie, şorţ alb şi ilic adunat 

în nasturi de argint peste splină. (...) Priveşte în stânga, în 

dreapta, - pipăie, ascultă respiraţia, ia pulsul ... pune diagnosticul 

fără să greşească planeta, ţara, spitalul, patul, pacientul...” 

Romanul, citit din această perspectivă, constituie un 

continuu dialog cu Moartea care se arată numai muribunzilor 

sau celor extrem de sensibili. Amuzându-se de goana 

după celebritate practicată astăzi de toţi neaveniţii, Cenuşăreasa 

încearcă să profite de pe urma dialogului ei cu 

Femeia cu coasa: „Ce mai paşi desenează pe gresia pardoselii, 

cu talpa-i subţire! Operă cu adevărat postmodernă. O, 

de nu ar tăbărâ taman azi femeia de serviciu cu mop-ul! 

Mâine am să chem aici, la faţa locului, toate televiziunile, radioul, 

ziariştii, preoţii, vracii, primarul şi pe cei de la situaţii 

de urgenţă. Îi voi prinde, lua, cu siguranţă amprenta.” 

Extrem de originală este partea romanului în care se 

împletesc personaje reale, legendare şi de basm: convalescenta, 

Rasputin, Contesa, lutierul Eros D avani, meşterul Ma- 

ESEU 

Melania Cuc – cenuşa condiţiei umane contemporane 

să dorească mai mult aderarea, în special după căderea secţiunii 

esoterice a acelei societăţi. Westcott, care era membru al „Societăţii 

teosofice”, şi care dorea magie practică, ar fi fost unul dintre cei care 

căutau ceva să înlocuiască „Frăţia esoterică din Luxor” cu un sistem 

„mai bun” de predare şi studii. Influenţa „Frăţiei esoterice din 

Luxor” asupra „Ordinului esoteric al Răsăritului Auriu” poate fi remarcată 

în faptul că ambele ordine doreau un „curs de ocultism practic” 

pentru membrii său şi ritualurile şi ceremoniile iniţiatice ale 

ambele ordine erau de tip masonic. Ambele îşi trăgeau inspiraţia din 

misteriosul ţinut al Egiptului, pentru multe din ceremoniile lor. 

Theodor Reuss şi OTO au continuat o parte din munca 

„Frăţiei esoterice din Luxor”, în special „Cursul practic al studiului 

ocultismului şi magiei şi aria despre magia sexuală”. Aleister Crow- 

nole şi soţia sa Ana, Arap Alb, 

Împăratul Roşu, Împăratul 

Verde, Crai, Frate, cei trei 

ciobani din Mioriţa, Făt Frumos 

şi Ileana Cosânzeana 

etc. De tot hazul sunt conversaţiile 

dintre aceste personaje 

în care trimiterile la 

realitate sunt dezabuzante. 

Iată ce solicită contesei, ciobanii 

mioritici pentru angajare: 

:” – D apoi cum ţi-e voia, 

cucuoană. Dacă ne plăteşti 

salariul mediu pe economie, 

ne dai spor de toxicitate Lucian Gruia 

prima de Crăciun ... ne plăteşti 

şi asigurarea de sănătate... 

Poate ajungem la o 

înţelegere, că de, turma nu o mai aveam... – Mioriţa??? – 

Pastramă, kebab...A plecat cu vaporu . – Deci, voi sunteţi 

ăia care i-aţi redat libertatea nababului de Haisam. Fain?” 

Cotropirea poveştilor de real simbolizează cruzimea 

cotidianului în care nu mai au loc visele. 

Şi totuşi mai dăinuie legenda că muntele ascunde un 

mare zăcământ aurifer, pretext pentru descrierea manifestărilor 

venale de acaparare a acestuia de puternicii zilei. 

Se organizează o mare vânătoare cu arme noi, sofisticate, 

la care sunt invitaţi virtualii cumpărători ai muntelui, 

urmată de banchetul la care contesa urma să semneze vânzarea/donaţia 

muntelui. La festin este prezentă, desigur, şi 

Moartea. La momentul mult aşteptat, când contesa scrie 

actul de vânzare, izbucneşte vulcanul care va distruge tot 

Muntele lui Crai şi întreaga lume. Moartea satisfăcută îşi 

scrie şi ea lista cu cei care vor dispărea: „Sub picioarele 

noastre fierbe cazanul cu lavă. Suflul teluric rupe, desfiinţează 

faliile. Continentele se re-alcătuiesc în ceea ce va fi 

fost Mama Geea cea adevărată. În condiţiile date, durerea 

mea de cord nu mai are sens. Hapul de nitroglicerină, pe 

care îl aşez din inerţie sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori!” 

În finalul pertinentei prefeţe a cărţii, Aureliu Goci remarcă: 

„Melania Cuc susţine, în acest timp de criză a literaturii, 

narativa deborandantă, în formula postmodernistă a 

operei-bazar. Critica tradiţionalistă ar defini-o, cu vechile 

concepte, drept o creaţie fantezistă, performantă în zona detaliilor, 

a imprevizibilităţii cursului narativ, nu şi în sensul 

construcţiei. Proză de imaginaţie şi nu operă de cunoaştere, 

text de virtuozitate stilistică şi nu de artificialitale divagaţii filosofice, 

MIERCUREA DIN CENUŞĂ pare să deţină rara distincţie 

de a satisface atât cititorul dornic de senzaţional şi 

pitoresc, cât şi criticul atent la universul ficţional şi semnificaţiile 

de profunzime.” 

1. Melania Cuc – MIERCUREA DIN CENUŞĂ (Editura 

ZIP, Bucureşti, 2008) 

ley a continuat această lucrare odată ce a devenit şeful OTO. De 

asemenea, se pare că a folosit unele din învăţăturile Frăţiei esoterice 

în Ordinul său, „Argenteum Astrum”, în 1903. 

Timp de şaptesprezece ani, 1870-1887, „Frăţia esoterică din 

Luxor” a influenţat pe mulţi dintre cei care au devenit ulterior vocile 

fundamentale ale ocultismului, oameni precum Max Theon, Peter 

Davidson, Papus, Madamme Blavatsky, Theodor Reuss şi Aleister 

Crowley. Aceşti oameni au continuat, prin influenţa lor, lucrarea 

„Frăţiei esoterice din Luxor”, în secolul al XX-lea şi până astăzi. Mare 

parte din această muncă reprezintă continuarea tradiţiilor esoterice 

care sunt originare din ţinutul de pe fluviul Nil, cunoscut drept Egipt. 

(Fragment din cartea „Maeştrii Magiei Înalte” de Christian 

& Miriam Dikol) 


ISTORIE 

MISTICA NAŢIONALISMULUI ŞI 

NAŢIONALISMUL MISTIC ÎN GÂNDIREA 

ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ 

Dezvoltarea ştiinţelor moderne, îndeosebi 

a fizicii, a condus la o revizuire a 

unor postulate, ca şi a consecinţelor acestora, 

proces ce a fost, pe bună dreptate, 

apreciat ca fiind revoluţionar. Acelaşi lucru 

se poate afirma şi privind descoperirile relativ 

recente din domeniile biologiei, geneticii, 

dar şi în ceea ce priveşte geometria, matematicile 

în general. Cu toate acestea, nu puţini 

sunt aceia care susţin în continuare 

relativitatea acestor descoperiri şi perfecţionări 

– ele limitându-se la natura umană sau 

la persoană. 

S-a avut în vedere faptul că progresul 

tehnico-ştiinţific nu a făcut decât să argumenteze, 

săperfecţioneze sistemul, 

natura fiinţei umane, neexistând practic alte 

mijloace de evaluare decât cele ale simţurilor 

noastre şi ca atare nici alte căi de cercetare. 

Faptul în sine (de natura evidenţei) şi-a 

găsit ca spaţiu de negaţie (apozertism) doar 

literatura SF, însă aceasta nu înseamnăştiinţă, 

iar în ceea ce priveşte filosofia a făcut 

discutabile dezvoltările ulterioare ale unor 

asemenea...postulate. 

Faţă de o asemenea stare de lucruri, 

despre care putem spune că, indiscutabil, 

pare să şi fi atins limitele, considerăm că trebuie 

în mod necesar să ne întoarcem la origini, 

la om, ori aceasta presupune, pe de-o 

parte, reconsiderarea PERSOANEI, dar şi a 

ISTORIEI. Propunem, ca atare, PERSOANA 

ISTORICĂ nu atât ca punct de plecare pentru 

reordonarea teoretică a ştiinţelor şi filosofiei, 

dar mai ales ca un cadru de 

desfăşurare a unor cercetări care apreciem 

că, în timp, se vor dovedi extrem de rodnice. 

Ca argumente pentru o asemenea 

abordare, putem invoca fenomene, stări şi 

sentimente existente, cunoscute deja, apreciate 

uneori ca paranormale, metafizice, magice 

ş.a.m.d. Fenomenele în sine scapă, 

exced explicaţiilor ştiinţifice, dar fiecare în 

parte şi toate laolaltă deschid noi câmpuri de 

abordare a problemei PERSOANEI. 

Pentru a se ajunge însă la o asemenea 

dezvoltare a sistemelor de gândire teoretică 

şi, evident, şi la o altă modalitate de 

abordare a aspectelor practice, considerăm 

util a se relua anumite dezbateri pe temele 

ce se constituie în noi teze ale PERSONA- 

LISMULUI ISTORIC, teze pe care succint le 

putem enumera ca atare, dar care pot fi şi 

completate (adăugate şi altele). Aceste teze 

sunt: 

1. Personalismul istoric reprezintă o 

sinteză trinitară a naturilor umane, ca asemănare 

şi chip a persoanei divine. De reflectat, 

în cazul acestei teze, asupra 

paradoxului care spune că, dacă omul este 

chip şi asemănare lui Dumnezeu, nu se 

poate afirma căşi reciproca este valabilă, 

persoana divină excedând posibilităţilor 

noastre de înţelegere. 

4402 

2. Esenţa persoanei istorice diacronice 

este, dincolo de toate – CREDINŢA, 

confundată în timpurile noastre cu religia, 

dar distinctă de la individ la individ de 

aceasta. Mistica pe care teologii au încercat 

sute de ani să şi-o fundamenteze ca disciplină 

exclusiv a lor, legând-o de asceză, 

poate fi privită ca o filosofie a credinţei. În 

aceste condiţii, asceza devine o metodă de 

cercetare, nu singura, însă cu rezultate consemnate 

de-a lungul veacurilor şi chiar şi în 

prezent – ca miracole, iluminări etc. Dar ce 

este oare credinţa privită dintr-un asemenea 

unghi? Chiar dacă cel mai adesea ea nu 

poate fi reformulată pe baza noţiunilor pe 

care le avem la îndemână, CREDINŢA ne 

apare a fi REFLECTAREA (OGLINDIREA) 

pe care PERSOANA ISTORICĂ o percepe 

ca urmare a relaţiei sale cu absolutul, cu 

persoana divină. Este de natura evidenţei că 

această relaţie este imaterială, este informaţie 

şi ca atare este TIMP, timpul ce ne 

este dat fiecăruia de la naştere şi pe care 

putem să-l valorificăm sau să-l irosim şi pe 

care, cu niciun preţ nu putem să-l scurtăm 

atât în ceea ce ne priveşte, cât şi pentru semenii 

noştri. 

2. În mod necesar se impune şi o 

teză privind OGLINDIREA sau chiar un corpus 

de teze pe această temă. Niciun lucru 

nu este în realitate ce pare a fi. El este aşa 

cum apare din vecinătăţile sale, lucru valabil 

şi în condiţiile oglinzilor, oricare ar fi natura 

lor. În condiţiile evoluţiilor istorice, putem accepta 

că există idei-oglindă care întrunesc o 

anume aderenţă la majoritatea persoanelor. 

Acestea pot determina abordări filosofice, 

dar şi politice, acţiuni chiar (în practică) pe 

care nu le putem explica altfel decât ca similitudini 

cu explicaţie comună. 

3. Experienţele totalitare din veacurile 

trecute, cu deosebire cele din secolul 

precedent, impun renunţarea la colectivism 

şi abordarea fenomenologică doar a aspectelor 

COMUNITARE care nu pot şi nu trebuie 

să altereze identitatea (individuală) 

nimănui. Există în acest context o IDENTI- 

TATE COMUNITARĂ sau avem de-a face 

doar cu o altă expresie a colectivismului? 

Evident, se poate vorbi despre o IDENTI- 

TATE COMUNITARĂ de tipul naţionalismului, 

ca oglindire a unei idei-cadru sau pentru 

o sumă finită de asemenea idei într-un timp 

istoric dacă, în anume conjuncturi şi cu o finalitate 

precisă într-o perioadă determinată 

şi aceasta, IDENTITATEA COMUNITARĂ 

este condiţionată de CREDINŢĂşi este la 

rândul ei amendată de aceasta, ca efect al 

unei diversităţi asupra căreia nu este cazul 

să mai insistăm. Aici putem trece în discuţie 

fenomenul legilor, ca şi normele etice, morale. 

4. PERSONALISMUL ISTORIC 

poate fi, fără a face abstracţie şi de celelalte 


Radu G. Serafim 

părţi ale persoanei, cea eternă şi cea strict 

temporală, şi o metodă de cercetare pentru 

anumite domenii ale socialului, religiei sau 

politicului, însă dincolo de aceasta, ca şi de 

interpretările statistice, el devine o posibilă 

teorie, un sistem filosofic permisiv racordabil 

şi aşa numitelor ştiinţe exacte, dar şi 

structurilor ezoterice. Din acest unghi, el 

poate deveni şi un mod de gândire, dar şi 

o ideologie universală a mileniului 

III. Abordarea tuturor fenomenelor 

vieţii prin raportarea lor la PERSONALIS- 

MUL ISTORIC poate conduce la o înnobilare 

a „eului”, la o nouă... aristrocraţie 

spirituală, care, însă, nu poate fi decât participativă, 

stimulativă, fiind a priori condiţionată 

tocmai de puterea sa de emulaţie, 

de frăţia pe care o edifică drept relaţie fundamentală 

interumană. 

Ne oprim la aceste cinci teze primordiale, 

pentagramă care, aşa cum mai 

spuneam, poate fi dezvoltată, redimensionată 

şi la care, de ce nu, se mai pot 

adăuga în timp şi alte teze. Aceasta poate 

fi o a şasea teză – că niciodată n-o să fie 

doar cinci. 

Personalismul istoric împacă principiile 

sincronismului şi pragmatismului (materialist-scientist) 

cu abordările 

prontocroniste, ca şi cu metafizica. 

Personalismul istoric este conservator 

(şi ca atare ecologic), individualist 

(chiar liberal), dar şi comunitarist (socialdemocrat, 

socialist sau chiar naţionalist), 

ba chiar globalist, el regăsindu-se practic 

în toate ideologiile şi doctrinele pe care le 

cunoaştem azi. Nu poate fi totalitar, fiind, 

cum îl aratăşi numele, esenţialmente UMA- 

NIST. 

Prin interpretarea liberului arbitru, al 

libertăţii în credinţă, apreciem că el poate fi 

şi o cale de abordare teologică diferită de 

fidesmul clasic, de tomism sau augustanism, 

capabilă să conducă individul la o 

mai corectă raportare la Dumnezeu, cu 

efecte pozitive în sfera moralei cotidiene, 

fără însă a se substitui şi altor căi deja cunoscute 

de practica religioasă. Într-un cuvânt, 

putem oare afirma, pe baza tuturor 

acestora, că PERSONALISMUL ISTORIC 

este...VIITORUL? 


(Poeme inedite) 

Manuscris de la Marea Vie 

după-amiaza asta repetată ochi invers concentration 

noir 

scoica inexistenţei răsunase geometrie 

aici că îmi sunt verso în persoană 

fără pălărie ajuns de blândeţea amurgului 

voi ce-auziţi pene cu sunet de valuri 

frumuseţe grăunţa sustrasă morţii 

să-i zicem cred că eşti vie mare de mijloc 

ori să spună Ravindra patosul copilului 

vezi că nu merge pe verso de sine 

toartă de amforă dantela mişcării 

vă las păsări sănătoase mă mai vărs la căi întoarse 

ne şi remaniem marea în pielea udă a lui Arhimede 

când aşchii din Brâncuşi vor zvânta nisipul fluxului 

a ne povesti manuscrisul visat între două sculpturi 

de val încet-încet n-am mai pluti în noapte ne va 

mântui Hristos cu tine-n strană aurora înspăimântaţilor 

eucalipţi apocalipţi versaţi vers verso studiu în soare 

de ieri ştiusei petrecania de motociclist la vaiet 

şi dimineaţa altuia grăbită orbirii tot ciclopi 

în frunte ochi de entorse feluri de răpire nu e pictura 

aşa neagră vânător de draci pe urechea nopţii de 

piron 

ca de Crăciun tamil alun cunoaştere necunoaştere 

vedere nevedere te uiţi în soare se uită în tine soarele 

închideţi înt-un pământ de clipă instantaneitatea 

luminii parcă ai asculta diferenţa zilelor valurilor 

o moară vaporul tuşeşte vechime consolată de revers 

n-ai desena obişnuinţe într-o singurătate veşnică 

de-ţi deduci fiinţa dintr-o distracţie impusă 

conjuncţia luxului cu involuntara spurcare 

cum şi cătarea puştii cu viespi se obturează 

prin faguri nici lumina nici mierea de furat 

nerăzbunându-te mă gândeam la tine Buddha 

ba la tine Eliade pe calea de mijloc leacul 

primelor trei dureri din durerile adevărului 

pe mal am ţipat la Reveca şi Florina căutând 

scaune în persoana mea neinspirată cu nervii 

nu-mi diversionaţi manuscrisul de la marea vie 

ăsta mai mult nimic şi tot de la Marea Moartă 

iar durerea de mijloc binecuvântată vălurire 

sânge de sânge cer de cer pe corăbii Brâncuşi 

în orizontul iminent cine să mai sune sara pe deal 

din isola supravalahă dulce popor-pierdere-de-sine 

citeşte adunarea muzei meduzei maicii domnului 

andaluzei bine că m-am aşezat altfel cădeam în 

arhaic 

natura fiinţei aquavificată mi-ar spune taci din gură ascultă 

fericirea mării netezeşte-i valurile maica le va naşte 

la nesfârşit să-i verticalizeze dantela ba nimicul 

îmbrăţişează-l mă pomenesc luându-mă în dodii 

secetă verde milarepian apără de inferenţa bon 

adormise mării şi adio tuturor fiinţelor de dinainte 

POEZIE 

GEORGE ANCA 


adormirea muzei şi adio viselor de 

pe urmă 

de nu mi se împletiră vieţile pe 

dinăuntru-i 

stai şi gândeşte-te cum ai fugit de 

mănăstire 

neavând curajul să intri de ruşinea 

maicilor 

păcat mişcat la văduva plecată 

prezisă vălurire 

la văduv de nu s-ar perpetua fractalii de nonsens 

în şi mai fabulos haos nu-mi şoptea ţipa muza 

salvarea de-aia m-am răstit şi la femeile de-adineauri 

manuscrisul îl las rufă necălcată decât de hazard 

din nici un calcul ultim muzeu de artă modernă 

numai pentru o imprimantă cu un român şi un evreu 

rezemat de Henry Moore complicate căile nescrisului 

ascunderea în iureşul necombatant chirăila de împrumut 

şi ruşine euforia ne rufăie dacă n-am mai rupt dacă 

nu voi mai rupe aura dacă n-am mai oftat dacă ţie 

nu-ţi găseşti cuiele palmelor a doua oară anta santa 

femeile văd ce n-au mai văzut uită-te după Leda 

sarea vieţii cu sarea morţii sarea pământului cu sarea 

cerului 

porumbeilor negri nu le strig lăsaţi-mă în pace 

lebăda mă ignoră de-o viaţă în bătaia de-a doua a 

mării 

o oră şi încă o oră apoi sfârşirea imprimantei în amprentare 

frica de moarte inversă n-ajunge frica de teroare 

chinul cărnii transubstanţiat în sunetele pământului 

sfânt 

al omului petrecut din om dumnezeu din întuneric 

cinstirea întunericului dumnezeiesc de sânge 

făclier în ultimă pâlpâire ca-n ziua dintâi 

prin valurile Mediteranei înot înainte de temniţă 

tineri de nu muriseră de nu-şi aşteptau reînchiderea 

dacă se întâmplă haiku de se întâmplă să văluri 

a sângelui ţintă săgetată n-o plânge până nu se 

sculptează afinitate până la Iisus Hristos 

şi de acolo psalmist regi strânşi în chingile pustiei 

poeţi râşniţi în ziduri comuniste o poezie 

mai frumoasă ca bucuriile libertăţii o consolare 

a anonimatului o ieşire din religie o ajungere de sine 

în veci tainică şi duşmănită o îndumnezeire în iad 

acum voi înota în sângele poeţilor din puşcărie 

mă numesc Natanail n-am nici o altă cunoştinţă 

despre mine voi deveni vampirul răsfăţat al silabelor 

globulelor vocalelor picurilor consoanelor gândurilor 

stingere-ungere nu-mi doresc mântuirea 

scăldându-mă în zădărnicia durerilor trecute 

cerul boltit şi acolo şi aici şi atunci şi acum 

rar durerea îngânând gemete de tortură şi de visare 

nu mai zic de foame nu mai zic de sete nu mai zic de 

fete 

nu mai zic brâncuşe valuri sfârtec jucăuşe tăcere 

mâini galere 

4403

ESEU 

PETRE ŢUŢEA SI MÂNTUIREA DE FILOSOFIE 

Petre Ţuţea, cel despre care Emil 

Cioran spunea că este singurul om întalnit 

în viaţă, cu adevarat genial, n-a fost nici 

scriitor de renume, nici profesor, nici academician, 

cum afirma el însusi undeva. Dar cea 

fost atunci fiul acesta de preot, din 

Muscel? Un caz atipic de intelectual sau, altfel 

spus,,,cineva dificil de fixat”. 

Petre Ţuţea este numit în mod curent 

un filosof socratic, aşa cum dascălul 

său, Nae Ionescu, era considerat,,mefistofelic’’, 

cu un punct de plecare în elocvent-arcuitele 

sprâncene ale acestuia. Riscul 

întelegerii unilaterale e învederat. Nu putem 

ramâne la modalitatea de expunere socratică 

a ideilor, în ceea ce-l priveste pe Ţuţea, 

om de profundă concepţie crestină; 

tot astfel, nu putem reduce faţetele nebănuite 

ale personalităţii Profesorului Nae la 

stilul său 

seducător de a fi, ca persoană. 

Mai mult decât punctul de vedere 

structurat, ne interesează punctul de vedere 

structural. Ca atare, Nae Ionescu se află în 

căutarea perpetuă a SOLUŢIEI la problema 

cunoaşterii, invocând,,experienţa”,,,trăirea”,,,aventura”; 

M. Eliade, erudit, o fundamentează 

ştiinţific, observând cu migală 

manifestarea sacrului în profan; M. Vulcănescu 

şi-o asumă etic, devenind martir; 

Constantin Noica o surprinde în idee, concept, 

dezavuând sensibilul; E.Cioran nu o 

vede nicăieri, stilizând superb o teorie a nimicului; 

Petre Ţuţea, în fine, o,,dizolvă” în 

credinţă, ca unică şansă de a te salva din 

impasul ontologic. 

Dacă, pe de-o parte, a vrea să ştii 

tot echivalează cu a nu ştii nimic, iar, pe de 

altă parte, negaţia infiltrată vehement în coştiinţă, 

anulează orice consolare, a şti că nu 

ştii nimic, prin prisma raportării la un SENS 

transcendent, înseamnă totul. Acumularea 

de cunoştinţe, sistematizate ulterior de intelect, 

se dovedeşte sterilă; accentul trebuie 

pus nu pe reflecţie (,,în filosofie poţi rătăci 

până te ia dracul”), ci pe revelaţia divină:,,Se 

spune că intelectul e dat omului ca să cunoască 

adevărul. Intelectul e dat omului, 

după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, 

ci ca să primească adevărul.” («322 

de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea», 

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 2006). 

Gânditorul recunoaşte statutul privilegiat 

al raţiunii umane; ni se spune că, de 

mic,,,era cam inteligent”; a intrat în 

şcoală,,cum intră leul în cireadă: o mănâncă 

toată” (idem). 

În perioada studenţiei, dar şi mai 

târziu, va dobândi o serioasă cultură filosofică, 

îndeosebi germană; entuziasmul său e 

împărtăşit colegilor de generaţie cu vervă 

contagioasă. 

Idei fundamentale sunt articulate 

paradoxal, provocator, spre a stoarce parcă 

ultimele esenţe din lucruri aşa-zicând statornicite. 

Modul său constant de a,,fixa” 

uriaşele tensiuni cerebrale este gândul formulat 

sentenţios, aforismul. Spre deosebire 

de Cioran însă, care se cufunda în cărţi ca 

să se purifice temporar de zgura existenţei 

4404 

prozaice, Petre Ţuţea preferă să nu zăbovească 

pe buza prăpastiei, ameţindu-se de 

goluri insondabile, ci să intre în Biserică. 

Din cercul vicios al îndoielii, nu te 

poţi elibera decât prin rugăciune, aşa 

încât,,nu e om, Kant. N-a reuşit să fie om cu 

toată subtilitatea lui. Iar badea Gheorghe, 

care se sincronizează cu clopotele de la biserică, 

e laureat al premiului Nobel pe lângă 

Kant.” (idem). 

La bătrâneţe, după atâtea furibunde 

lecturi şi treisprezece ani de detenţie 

sub comunism, Petre Ţuţea nu va osteni, 

până-n cea din urmă clipă a vieţii, să invoce, 

transfigurat, revelaţia ca moment mistic, în 

convingerea că funcţiile umane obişnuite de 

cunoaştere n-au comuniune cu Absolutul, 

încorsetate veşnic în aparenţe şi incertitudini:,,Faţă 

de măreţia lui Cristos, Platon e un 

personaj mărunţel şi cuviincios. [...]. Platon 

n-are divinitate, pentru că la el divinitatea e 

un simplu «demiurg», ceea ce în greceşte 

înseamnă «meseriaş»”. (idem). 

Dar, aşa cum Dante Alighieri a avut 

prilejul să,,vadă” cu ochii săi ororile Infernului, 

după ce s-a rătăcit în,,pădurea de păcate” 

(,,selva oscura”), spre a gusta apoi, 

eliberat de spaimă, din beţia din lumini şi sunete 

a Paradisului, tot astfel Petre Ţuţea, 

mare cititor, a ajuns ulterior să aibă faţă de 

dibuirile speculative o atitudine de,,vultur 

trist”, un,,dispreţ creştin”. Longevivul Ţuţea 

(,,... a trebuit să fac optzeci de ani”) are 

acum pentru «Critica raţiunii pure» a lui I. 

Kant consideraţia avută faţă de ... «Informaţia 

Bucureştiului» (idem). 

În altă ordine de idei, dacă inteligenţa 

(Nae Ionescu însuşi,,scuipa inteligenţă”) 

te distinge între ceilalţi oameni, ea nu 

e totuşi suficientă,,...pentru a te curăţa de 

prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, 

cu-atât prejudecata e mai voinică, fiindcă ai 

aparat s-o justifici.” (idem). 

Fără a situa omul în centrul Universului, 

precum Pico della Mirandola, Petre 

Ţuţea e mai degrabă de părere că,,...umanitatea 

o iubeşti lesne. Pe om, mai greu.” 

Pentru Protagoras, ne amintim,,,omul este 

măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât 

sunt, şi a celor ce nu sunt, întrucât nu 

sunt” – idee scumpă, orgolioaselor spirite 

ale Renaşterii, ale cărei izbânzi în atâtea domenii 

de creaţie reliefează tocmai “demnitatea 

omului” (“dignitate hominis”); omul – 

creator, având conştiinţa exacerbată a propriei 

valori, ameninţă, titanic, să rivalizeze 

cu însuşi Demiurgul. Nimic mai străin 

smereniei creştine decât acest cult al personalităţii, 

preluat cu lăcomie de romantismul 

german, mai ales. 

Supravieţuind “terorii istoriei” (M. Eliade), 

Petre Ţuţea rămâne, ca şi Părintele 

Stăniloaie, de pildă, consecvent cu sine, 

nealterat în resortul intim al fiinţei lui. Gânditorul 

separă apele înlăuntrul viziunii sale 

antropologice, stabilind că noţiunea de “om 

autonom” se divide în “omul etern” şi, respectiv, 

“omul istoric”. Poetul, eseistul Răzvan 

Codrescu, într-o fină introducere în 

gândirea lui Petre Ţuţea, punctează cu trist 


umor semnificaţia 

“omului autonom”: 

acesta nu e altceva 

decât,,omul 

care o face pe 

deşteptul, ajungând, 

în cele din 

urmă să trăiască 

în idolatria închipuitei 

sale deşteptăciuni. 

Vorbind în 

termeni creştini, o Robert Toma 

astfel de atitudine 

reprezintă antiteza 

exactă a «sărăciei cu duhul»”. («În 

căutarea rostului pierdut», Ed. Timpul, Iaşi, 

2007, pag. 16). “Omul etern” constituie făptura 

arhetip, creată după “chipul şi asemănarea” 

lui Dumnezeu. “Omul istoric” se 

împarte, la rândul său, în “omul religios”, ca 

ipostază pozitivă, şi “omul autonom” de la 

care s-a plecat, ca ipostază negativă. De 

notat că “omul religios”, în concepţia lui 

Petre Ţuţea nu este acel “homo religiosus” 

al lui M. Eliade, dedus pe baza materialului 

ştiinţific sintetizat. Cel dintâi trăieşte în Hristos 

şi pentru Hristos; al doilea, aparţine istoriei 

religiilor. 

Referitor la “omul autonom”, 

putem vorbi despre autoiluzionarea acestuia. 

Autonomie propriu-zisă, nu există. 

Dacă te declari independent de Dumnezeu, 

devii cu siguranţă un instrument al Răului. 

Ispita de a substitui viziunii religioase a lumii 

o viziune culturală, e un “gnosticism” prost 

şi o falsă “demiurgie”. Nu e greu de ghicit 

că Petre Ţuţea are în vedere, înfierând pretenţia 

la ascensiune a “omului autonom”, 

chiar secolul XX, care, după o cunoscută 

profeţie,,,va fi unul religios sau nu va fi 

deloc” (Malraux). 

Petre Ţuţea e o figură de gânditor 

singulară, probabil incomodă în felul ei, şi 

prea puţin actuală. Pomenit admirativ, el nu 

e numaidecât înţeles în profund umanul său 

mesaj situat la antipodul oricărei ambiţii lumeşti. 

Expansiunea de neoprit a tehnologiei, 

creditul copleşitor acordat Galaxiei Imaginilor 

în defavoarea Galaxiei Gutemberg, confuzia, 

tot mai vehiculată, între cultură şi 

informaţie, alunecarea tot mai pronunţată a 

individului spre interesul imediat, concret, 

sub zodia globalizării, toate acestea estompează 

neverosimil invitaţia creştină la “sărăcie 

cu duhul”. Răul, necesar, îşi cere 

tributul, întrebuinţând oamenii în absenţa 

“omenităţii”. Automatismul gesturilor, al replicilor, 

egoismul feroce însoţind vreo,,afacere 

prosperă”, sub regim 

capitalist,,,emanciparea” cum nu se poate 

mai anti-feminină a femeilor în general, grotesca 

suficienţă virilă degenerând adesea în 

cruntă violenţă domestică – par să dea câştig 

de cauză, cel puţin momentan, Răului. 

Dacă totuşi Răul a putut lua înfăţişarea 

Binelui,,,împrumutând” haina sângerândă 

a Revoluţiei din ’89, înseamnă că 

Binele real a fost provocat deja, şi nu e prea 

departe ziua lepădării sale de multele piei 

false adăugate până astăzi.

CUM SE FALSIFICĂ ISTORIA 

Istoricul sovietic K. Porski, în lucrarea 

sa „România”, din 1924, afirmă următoarele: 

„Daco-romanilor le aparţineau pe 

atunci toate pământurile de la râul Tisa. În 

vest, până la râul Nistru şi Marea Neagră, în 

est, şi de la cursul superior al râului Tisa şi 

râului Nistru – în nord, - până la Dunăre, în 

sud, adică o suprafaţă ceva mai mare decât 

România Mare de azi… pe acest teritoriu 

trăiau daco-geţii romanizaţi, strămoşii 

românilor de azi”. „În prezent, continuă 

Porski, deşi există o oarecare diferenţă între 

tipurile de români care trăiesc printre sau în 

vecinătate cu neamurile slave şi românii care 

au venit în contact permanent cu maghiarii 

şi germanii, această diferenţă este neînsemnată 

şi nu dezechilibrează unitatea tipului de 

român”. 

Nu cunoaşte oare Lazarev, care în 

lucrarea sa citează o întinsă bibliografie, 

toate aceste mărturii, româneşti şi ruseşti? 

Este greu de închipuit. Mult mai probabilă 

pare deci ipoteza că n-a vrut să ţină seama 

de ele, le-a omis în mod deliberat, deoarece 

ele anulau afirmaţia sa că moldovenii nu sunt 

numiţi niciodată români. Dar ce valoare mai 

are o lucrare în care se aplică asemenea 

metodă? 

II. Lazarev afirmă că limba 

„moldovenească” este o limbă deosebită 

de limba română, fără însă să aducă vreo 

dovadă în acest sens. Căci citatul din articolul 

lui M.D. Feller – „Cum se nasc şi trăiesc 

cuvintele”, Moscova, 1964, pag. 14, în 

care se înşiră: Limbile franceză, italiană, 

spaniolă, portugheză, română, moldovenească 

– nu e o dovadă, deoarece Feller nu 

arată prin ce se deosebeşte moldoveneasca 

de română. E o simplă afirmaţie în sprijinul 

unei teze preconcepute, iar nu concluzia 

unui studiu lingvistic aprofundat, - pe de altă 

parte, cel de al doilea argument al lui 

Lazarev, şi anume că în U.R.S.S. „limba 

moldovenească a fost recunoscută ca una 

din limbile naţionale principale pe teritoriul 

Uniunii Sovietice, limba unei republici 

unionale” – e o simplă constatare de ordin 

administrativ; ea nu dovedeşte nimic în sensul 

unei deosebiri între limba „moldovenească” 

şi cea română. 

În realitate, aşa cum îşi dă seama 

oricine aude aşa-zisa limbă „moldovenească”, 

ea nu se deosebeşte de limba 

română, putând fi perfect înţeleasă atât de 

un muntean, cât şi de un transilvănean, 

bănăţean sau dobrogean. 

Există un studiu întreg al lingvistului 

italian Carlo Tagliavini, care demonstrează 

în mod peremptoriu, într-un congres 

internaţional de lingvistică romanică, inexistenţa 

unei limbi moldovene separate de 

aceea românească. De altfel, e suficient să 

ne adresăm celei de-a doua ediţii a Marii Enciclopedii 

Sovietice”, care califică pe Mihai 

Eminescu drept „mare poet român”, pe Gh. 

Asachi drept „scriitor, publicist, pedagog şi 

om politic român”, iar pe Vasile Alecsandri 

drept „poet romantic român”, pentru ca că să 


Petre Moldoveanu 

conchidem, toţi aceşti trei fiind moldoveni, 

că noţiunile de român şi moldovean sunt 

echivalente, că un scriitor moldovean este 

un scriitor român. Oare vestitul moldovean 

Ion Creangă nu-i nu scriitor român reprezentativ? 

Dar moldoveanul Mihail Sadoveanu? 

Poetul Al. Mateevici, moldovean dintre Prut 

şi Nistru şi autor al acelei splendide poezii 

„Limba noastră”, nu e oare un poet român? 

Am putea continua lista, dar socotim că e de 

prisos. Pentru oricare om de bun simţ şi de 

bună credinţă, de la plugar şi păstor şi până 

la învăţatul de la universitate şi Academie, 

chestiunea e lămurită: nu există o limbă 

moldovenească deosebită de limba română. 

Cei ce susţin contrariul nu urmăresc adevărul, 

ci un scop pe care ei înşişi se jenează 

să-l proclame deschis, pe faţă, şi care este 

încercarea de a justifica un fapt, prin forţă, al 

trecutului ţarist: ne referim la răpirea 

Basarabiei. 

Se ştie însă A. Lazarev şi cei care- 

DEZVĂLUIRI 

despre cel care le-ar spune această 

năzbâtie că nu-i în toate minţile. Vox populi… 

Insistenţa – sau mai bine zis 

îndârjirea – lui Lazarev de a susţine că există 

o naţiune „moldovenească” şi o limbă 

„moldovenească” diferită de cea română 

este explicabilă. El îşi dă seama – reproducem 

chiar propriile-i cuvinte – că „întradevăr 

legală este apartenenţa oricărui 

teritoriu la naţiunea care s-a format pe el”. 

Dacă ar recunoaşte că naţiunea de pe teritoriul 

dintre Prut şi Nistru este 

românească, atunci s-ar dărâma toată 

încercarea de a justifica actul de la 1812, 

de unde încercarea disperată şi ridicolă – 

de a susţine existenţa unei naţiuni şi unei 

limbi „moldovene” – diferite de cea 

română. 

III. În felul cum prezintă personalitatea 

lui Mihai Viteazul, Lazarev dă 

dovadă nu numai de ignoranţă, dar şi de 

judecăţi de valoare cu totul greşite. Ignoranţă, 

deoarece afirmă că Mihai „l-a izgonit 

pe Sigismund Bathory, care nu-i era pe 

plac nici lui şi nici Habsburgilor, şi care 

până nu demult fusese aliatul şi suzeranul 

său, iar în 15492 fusese recunoscut „domn 

al Transilvaniei şi Valahiei” de însuşi 

Mihai”. Câte afirmaţii, tot atâtea erori. 

Mihai n-a izgonit pe Sigismund 

Bathory, ci l-a învins în luptă pe Andrei 

Bathory, vărul celui dintâi. Pe altă parte, 

Mihai nu-l putea recunoaşte pe Sigismund 

Bathory ca „domn al Transilvaniei şi 

Valahiei” în 1592, pentru că la acea dată 

Mihai nu domnea (domnia lui începe abia 

în septembrie 1593). Sunt fapte pe care 

Lazarev le putea afla în orice manual de 

liceu. 

Ceea ce este mult mai grav e caracterizarea 

politicii lui Mihai Viteazul drept 

„perfidia sa faţă de aliaţii săi”. Această caracterizare 

dovedeşte că autorul Lazarev na 

înţeles – sau, mai degrabă, n-a vrut să 

i împărtăşesc „teoriile” că ele nu provoacă înţeleagă nimic din fapta eroului român. 

decât un dispreţ unanim şi hotărârea fermă Mihai a avut un ţel precis: să înlăture 

de a le respinge cu toată tăria. 

suzeranitatea turcească şi în acest scop a 

Cât e de falsă teoria aceasta a ex- încheiat alianţa cu Transilvania şi Moldova. 

istenţei unei limbi moldoveneşti de limba De acest scop e dominată prima parte a 

română o dovedeşte şi mărturisirea aceluiaşi domniei lui. 

Lazarev că „introducerea în anul 1931 a car- 

Sigismund Bathory s-a dovedit 

acterelor latine în scrierea limbii însă nestatornic în urmărirea acestui ţel – 

moldoveneşti a constituit o greşeală gravă în sau i s-a părut prea greu – de aceea a şi 

construcţia culturală a R.S.S.A. adus în locul lui pe tron – pe vărul său, car- 

Moldoveneşti”. 

dinalul Andrei Bathory. Acesta a intrat în 

Desigur, pentru cei ce vor să as- legături cu polonii şi, după îndemnul lor, 

cundă adevărul şi să asimileze cu orice preţ voia să reia legăturile cu turcii, închinându- 

pe moldoveni, introducerea alfabetului latin se sultanului. Ceea ce ar fi însemnat însă 

a fost o gravă eroare, deoarece acest alfa- ca Mihai să fie înconjurat din toate părţile 

bet arată şi mai clar că aşa-zisa limbă de duşmani. Evident, el nu putea îngădui 

„moldovenească” e de fapt limba rusă. De o asemenea situaţie ce l-ar fi adus, în mod 

aceea se şi explică de ce s-a renunţat re- sigur, la anularea întregii lupte pentru inpede 

la alfabetul latin şi s-a revenit la alfadependenţă şi, fireşte, la pierderea dombetul 

rusesc. 

niei; de altfel, noul principe al Transilvaniei 

În concluzie, nu există o limbă îi şi trimisese vorbă în sensul acesta, să 

moldovenească deosebită de limba cedeze tronul. De aceea Mihai propusese 

românească. A susţine contrariul este ca şi împăratului Rudolf să atace pe Andrei 

cum a-i afirma că există o limbă rusească la Bathory şi să-l gonească de pe tron. Când 

Moscova şi una deosebită la Tula sau sosi răspunsul afirmativ, domnul se afla în 

Kaluga; de fapt, între aceste două localităţi tabără, la Ploieşti, Planul era ca Transilva- 

şi Moscova e o dublă distanţă faţă de ce este nia să fie atacată şi dinspre apus de către 

între Chişinău şi Iaşi. 

generalul imperial George Basta. Cum 

Dacă ar auzi ţăranii de pe malul acesta întârzia însă şi cum vremea trecea, 

stâng al Prutului că vorbesc altă limbă decât se apropia iarna, Mihai se hotărî să-l 

cea de pa malul drept al lui – de pildă cei din gonească singur. 

Ungheni faţă de cei din Vladimira – ar zice 




4406 

Răşinarii familiei Cioran 


Aurel Cioran 

Ultimul descendent din familia protopopului Emilian Cioran a 

fost cel care a moştenit „infirmitatea familială” a tristeţii într-o formă 

nevindecabilă şi al cărui destin a consubstanţializat perfect cu 

drama României de dincolo de după al doilea război mondial. 

Aurel Cioran s-a născut la 25 mai 1914 şi-a fost tovarăşul de 

joacă şi de hoinăreli al fratelui mai mare, Emil. Parcimonios cu sine, 

Aurel Cioran nu s-a prea încercat în exerciţii de rememorare a copilăriei 

răşinărene, dar bănuim că ceea ce pentru Emil a însemnat 

„raiul pe pământ” nu putea avea altă semnificaţie nici pentru mezinul 

său frate. Târziu, în octombrie-noiembrie 1994, când filosoful era 

deja în cărucior, Aurel îl vizita zilnic la clinica Broca şi-ncerca un fel 

de terapeutică prin rememorarea năzbâtiilor din copilăria lor răşinăreană. 

Îi făcea plăcere. „Râdea, râdea cu poftă!… Nemaipomenit! 

Îi spuneam chiar numai ce făceam… ce nu făceam!… Cred că pentru 

el a fost aproape o desfătare!” („Euphorion” nr. 61, 62, 63/1996 

p. 23). Câte lucruri neştiute n-am fi aflat, de-ar fi fost prin preajmă o 

sursă de înregistrare! 

N-a adoptat traseul filosofic al fratelui său, a preferat până la 

urmă Dreptul – o opţiune mai apropiată de spiritul vremii, dar asta 

după ce a frecventat doi ani cursurile Facultăţii de Teologie. „Înclinarea 

spre studiul dreptului, mărturisea într-un interviu acordat lui 

Dan C. Mihăilescu, încerc s-o descifrez pe de o parte în lupta ancestrală 

a răşinărenilor cu saşii din Sibiu (Hermannstadt) pentru 

drepturile lor”. E posibil. Prinşi în atâtea litigii istorice, răşinărenii ţineau 

la mare preţ spiritul justiţiar. Nu-i exclus ca ideea de dreptate 

să fi contaminat şi opţiunea lui Aurel Cioran. 

A fost însă un moment când fratele scepticului se gândea serios 

la teologie şi a fost nevoie de o intervenţie extrem de energică 

pentru a-l deturna din pripita sa hotărâre. De la Berlin, unde se 

găsea cu o bursă Humboldt, viitorul sceptic îl soma în termeni imperativi 

să se elibereze cât mai grabnic de această idee şi să se 

consacre dreptului, în speranţa că până atunci, până la luarea licenţei 

în drept, „va uita criza religioasă. Fiecare om crede în Dumnezeu, 

ca şi cum el l-ar fi descoperit pentru întâia oară. Cu timpul 

regretă actele făcute într-o criză disperată” („Scrisori… p. 13). 

A mai fost un moment delicat în tinereţea lui Relu, a fost cel 

când şi-a anunţat opţiunea pentru viaţa monahală. Scepticul îşi 

aminteşte că hotărârea a fost comunicată familiei la Şanta, lângă 

Păltiniş, în casele unui unchi. „Şi eram toată familia adunată şi Relu 

ne-a anunţat că vrea să se călugărească. Mama era puţin speriată. 

Am mâncat cu toţii, era seară, şi pe urmă am ieşit cu Relu şi ne-am 

dus departe, în pădure. Până la 6 dimineaţa am vorbit, încercând 

să-i demonstrez că trebuie să abandoneze proiectul. Şi am făcut o 

teorie antireligioasă fără pereche şi am scos tot ce am putut scoate 

– argumente cinice, filosofice, morale… Era o noapte colosal de frumoasă. 

Până la 6 dimineaţa am vorbit. Tot ce am putut să găsesc 

împotriva religiei, împotriva credinţei, toată lumea aia tâmpită din 

Nietzsche, înţelegi?, tot ce am putut etala împotriva acestei imense 

iluzii – totul am spus. Şi am încheiat cu vorbele astea: «Acum, după 

toate argumentele mele persişti în proiectul de a deveni călugăr, 

este ultima dată când îţi adresez cuvântul»(Gabriel Liiceanu, „Apocalipsa 

după Cioran”, p. 118). 

Ulterior, se ştie, Cioran şi-a regretat „cruzimea nemaipomenită” 

cu care s-a amestecat în viaţa fratelui său pentru a-l devia din 

proiectele sale. „M-am simţit responsabil de destinul fratelui meu, 

care a fost un destin tragic”, recunoştea în acelaşi dialog cu Gabriel 

Liiceanu („Apocalipsa… p. 118). 

Totuşi, cei doi fraţi au rămas în relaţii perfecte, cum la fel de 

perfecte au rămas relaţiile lui cu prietenii bucureşteni ai fratelui său. 

Mai ales cu Noica de care îl lega şi apartenenţa comună la Mişcarea 

Legionară, dar şi cu Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Acterieni, 

Botta. Cei doi fraţi n-au prea bătut caldarâmul capitalei la braţ. 

Când Relu a intrat la Facultatea de Drept, Emil îşi pregătea licenţa. 

Apoi, scepticul a plecat pentru doi ani în Germania şi pentru un an 

de profesorat la Braşov, aşa că n-a prea avut posibilitatea să-şi etaleze 

abilităţile de Big Brother. 

Sigur este că Aurel Cioran s-a fascinat de Căpitan şi de programul 

Mişcării Legionare în cadrul căreia a acţionat cu pasiune, cu 

convingere, cu credinţă. N-a fost, precum la fratele său, o rătăcire de 

tinereţe, o învăpăiere episodică, ci însăşi încredinţarea că reprezintă 

cea mai potrivită doctrină pentru realitatea românească şi pentru 

destinul spiritului românesc. 

Obişnuia, în timpul facultăţii 

să frecventeze şi alte cursuri 

decât cele strict juridice. Îl audia, 

bunăoară, pe Nae Ionescu şi-a 

fost impresionat de „desfăşurarea 

fascinantă a gândirii acestuia. Profesorul 

ieşea din tipologiile cunoscute. 

Îşi obliga studenţii să se 

elibereze de sub tutela viziunilor 

particulare şi „să gândească pe Ionel Necula 

cont propriu”. Nu susţinea un curs 

şi nu rostea o prelegere, ci regiza 

un adevărat spectacol al ideilor. 

La terminarea facultăţii, în 1937, deşi se-nscrisese la doctorat, 

este nevoit să se retragă la Sibiu şi să se înscrie în baroul din 

localitate întrucât tatăl său, protopopul Emilian Cioran, trecea printro 

stare de sănătate precară. Cum aici exista una din cele mai puternice 

organizaţii legionare, e de presupus că nu şi-a reprimat 

crezul politic (de renegat nu l-a renegat niciodată) şi s-a alăturat 

noilor camarazi. Liderii organizaţiei erau fraţii Banea, cumnaţi cu 

secretarul general al Mişcării Legionare, prof. Nicolae Petraşcu. 

Unul dintre ei, dr. Ion Banea, va fi ucis în 1939 în lagărul de concentrare 

de la Râmnicu-Sărat, celălalt, Dumitru (Mitu) Banea, va supravieţui 

tuturor caznelor şi persecuţiilor pentru a da seama de 

faptele sale şi de mersul istoriei pe firul căreia a glisat. Lucrarea sa, 

„Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele” (Editura Puncte 

Cardinale, Sibiu, 1995) este o mărturie despre oamenii şi evenimentele 

acelei istorii învolburate şi un semn că adevărul nu poate 

fi indexat sau ţinut sub lacăte. 


Furioşii din bulboanele istoriei 

Când în 1937, Aurel Cioran a părăsit Bucureştiul şi a revenit 

la Sibiu, Mişcarea Legionară era pe val şi se profila ca o soluţie 

pentru gravele probleme ale politicii româneşti. Figura în topul opţiunilor 

electorale (fapt ce se va confirma la începutul aceluiaşi an) şi 

atrăsese deja o mare parte din elita intelectuală a vremii. În timp ce 

partidele istorice (liberal şi ţărănist) erau răvăşite de lupte intestine, 

de opacităţi şi suspiciuni faţă de ofertele noii generaţii, nerăbdătoare 

în a-şi arăta utilitatea, Mişcarea Legionară ţinea uşile larg deschise 

şi-o încuraja în speranţe şi aşteptări. Devenise un adevărat 

colector de energie proaspătă şi necompromisă politic. 

Fraţii Cioran au optat şi ei pentru acest eşichier de speranţe 

şi aşteptări. Mai ales Emil nădăjduia într-un tratament privilegiat 

după ce, la începutul anului îi apăruse „Schimbarea la faţă a României” 

şi devenise o prezenţă ubicuă în publicistica vremii. Un 

exemplar al lucrării a ajuns pe masa Căpitanului şi acesta i-a răspuns 

prin scrisoarea din 9 martie 1937, publicată patru ani mai târziu, 

în revista „Buna Vestire de Duminică” din 12 ianuarie 1941. „Te 

felicit, îi scria, din adâncul inimii pentru tot zbuciumul care clocoteşte 

în pieptul dumitale, şi pe care l-ai redat într-o formă atât de 

înaltă”. Intra în cărţi? Era, oricum, o măgulire pentru tânărul profesor 

braşovean, care nu arăta nicio tragere de inimă pentru cariera 

didactică. 

Aurel Cioran era şi el, încă din perioada studenţiei bucureştene, 

bine implicat în Mişcarea Legionară, deşi bănuia că penetrarea 

nu escalada structurile de vârf ale organizaţiei, ci mai mult 

eşalonul secund, activ şi dinamic, cel care ducea greul activităţii legionare. 

Nu se ştiu prea multe lucruri din această perioadă a vieţii 

lui Aurel Cioran, dar putem să-i credităm afirmaţia că opţiunea sa 

naţionalistă (şi tot calvarul care a urmat) nu s-a datorat influenţei 

exercitată de fratele său mai mare, ci propriile sale aspiraţii şi 

convingeri politice. „Toată viaţa, spune într-un interviu, nu am putut 

să-i scot din cap fratelui meu că din cauza lui am păţit ce-am păţit 

aici. Am pătimit din cauza convingerilor mele, iar el mereu îmi spunea 

că din cauza lui, s-au întâmplat toate. N-am reuşit să i-o scot 

din cap” (Euphorion). 

În necrologul publicat la moartea lui Aurel Cioran de revista 

„Puncte Cardinale” din Sibiu se spune că a aderat „cu toată convingerea 

la crezul naţionalist al generaţiei sale. Un crez puternic înrădăcinat 

în tradiţia familiei Cioran, care va fi împărtăşit atât de sora 

sa Virginia cât şi de fratele său Emil (în prima tinereţe)”. („Puncte 

Cardinale” nr. 12 (84) / 1997, p. 15). 


YAD VASHEM – „Muzeul Holocaustului 

un memorial al durerii” 

Muzeul, memorialul eroilor şi martirilor 

de la Yad Vashem (Mâna destinului – 

Voia soartei) ce a fost ridicat pe muntele 

Herzl denumit şi “Muntele Amintirii” din Ierusalim 

din anul 1957 închinat memoriei celor 

6 milioane de evrei exterminaţi de nazişti în 

timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial – 

Eroii şi martirii amintirii. Acel zid al amintirii 

sculptat de Naftali Bezem, ce redă imagini 

împietrite ale destinului poporului evreu, 

acel leu de piatră ce plânge ca un om – simbolizând 

la un loc forţa, puterea, durerea şi 

suferinţa totodată nu sunt altceva decât simbolul 

poporului evreu ce nu poate uita prea 

curând. Într-o sală pe a cărui pavaj de o 

nuanţă sumbră stau înscrise numele localităţilor 

ce poziţionau lagărele naziste odinioară, 

unde aveau să sfârşească 6 

milionane de evrei, unde arde flacăra eternă 

şi veşnică a amintirii a celor dispăruţi. Nume 

şi localităţi sinistre ni se perindă ochilor precum 

: Dachau, Treblinka, Auschwitz, Maidanek 

ce şi astăzi ne inspiră teama şi fiorii 

groazei. În linişte şi rugăciune chiar adâncit 

cu o pioasă reculegere în faţa tragediei ce 

avut loc, tot te străbate, săgeată aceea întrebare 

“De ce?” scrutând şi străbătând cu 

ochii şi paşii noştrii spaţiul negru al sălii comemorative. 

Muzeul reprezintă în acelaşi 

timp un panteon, memorial, amintire – istorie, 

aşternute într-o tăcere acuzatoare ce relevă 

clar supravieţuirea. Muzeu ce deţine 

săli de expoziţie unde crimele, morţii, 

groaza şi ruşinea sunt prezentate aşa cum 

au fost. Biblioteca reprezintă centrul de documentare 

şi expoziţie, aceleaşi orori ale 

naziştilor şi victimele lor nevinovate. Practic 

această tragedie înfiorătoare din istoria 

umanităţii şi civilizaţiei pământene pe care 

omenirea a săvârşit-o împotriva propriilor iei 

semeni, de care sperăm îşi va aminti mereu 

cu mustrări adânci de conştiinţă nădăjduim 

să nu se mai repete în veci şi pildă să servească 

generaţiilor pentru a ştii şi nu repeta 

greşeala. Alături avem un alt monument închinat 

Memorialului copiilor, ridicat în amintirea 

celor 1.500.000 de copii evrei, victime 

ale holocaustului. Peisajul păstrează oarecum 

nota, pereţii sunt de sticlă, sursele de 

lumină sunt palide, difuze, accesul se face 

prin culoare pentru deplasare, pereţii sunt 

împovăraţi de mii de fotografii ale copiilor 

ucişi. Sincer atmosfera denotă clar vieţile întunecate 

ameninţate, a unei lumi subterane, 

totul respiră frică, teamă şi moarte. Când 

ieşi afară, sincer, trebuie ceva timp pentru 

a-ţi reveni din starea de ameţeală şi coşmar 

prin care treci ca turist măcar, câteva minute. 

Există de asemenea o sală cu numele 

celor dispăruţi în holocaust, ea poate fi 

consultată, un aparat electronic pus la dispoziţie 

sortează şi scoate din arhivă datele 

solicitate. Sunt deasemena alei cu pomi şi 

zidurile cu plăcuţe ce poartă numele celor 

drepţi între popoare, ce au salvat evrei de la 

moarte, fie acestea sunt repere mai luminoase 

de amintiri, pădurea ce înconjoară şi 

stă să ateste prin fiecare copac ce poartă o 

plăcuţă – evocând grăitor numele câte unui 

om ce a salvat de la moarte evrei în timpul 

războiului. Acel vagon de tren pe segmentul 

de şină atârnând peste o prăpastie relevă şi 

atestă modul în care evreii au fost deportaţi 

spre lagărele de exterminare, la acestea se 

adaugă un perete scris – el reprezintă Memorialul 

deportaţilor. Altă secţiune este Auditorium, 

unde spre exemplu strada 

Ghetoului Varşovia, Valea comunităţilor, pe 

blocuri de piatră înalte sunt aşezate în pereţi 

la fel înalţi formând un labirint, aflăm numele 

tuturor oraşelor (pe ţări) unde au trăit evrei. 

În modul cel mai clar este înfricoşător, groaznic 

de ameninţător. În permanenţă se 

aduc modificări, reamenajări, reînfrumuseţări 

locurilor, acestui ansamblu. Chiar 

dacă aleile sunt asfaltate, iarba e tunsă, copacii 

sădiţi, flori plivite şi îngrijite, conductele 

de apă montate, lucrările sunt pentru eternitate 

şi eternizare dar despre moarte. 

Yad Vashem însumează suferinţa, 

durerea, moartea, groaza tot ce e mai rău, 

despre aceste atrocităţi poate nici chiar o 

carte nu ar fi de ajuns, cert este că o filă nici 

atât. Acolo este adunată la un loc neliniştea, 

o parte din durerea unei naţii, unui popor întreg. 

Vital este de remarcat că acolo este 

istoria însângerată, înăbuşirea unui suflu în 

propriul sânge, gaze, foamete, a unui popor 

hăituit şi vânat în toate colţurile Europei în 

plin secol XX. 

“Literatură cu parfum ebraic” 

articol apărut în Ziarul de Vrancea 

27.01.2009 - autoare Iulia Nicolaie 

Scriitorii Cenaclului 

„Duiliu Zamfirescu” şi-au mutat locul de 

întâlnire la sinagogă 

Fiecare după-amiază de luni este un 

bun prilej pentru scriitorii vrânceni care fac 


EVENIMENT 

MENORA – MINIREVISTA COMUNITĂŢII EVREILOR FOCŞANI 

Redactor şef: Mircea Rond 

parte din Cenaclul „Duiliu Zamfirescu” de a 

se delecta cu noi scrieri ale colegilor şi de a 

comenta pe marginea lor. Astfel, aceştia se 

întâlnesc săptămânal la ora 17.00 la sinagoga 

de pe strada Oituz pentru a socializa, 

dar şi pentru a cere păreri sincere despre 

cele mai noi scrieri ale lor. Operele care trec 

de analiza aspră şi sinceră a colegilor, ajung 

să fie publicate în revista cenaclului „Oglinda 

Literară”. Scriitorii au fost plimbaţi de-a lungul 

timpului dintr-un colţ al oraşului în altul, 

ultima locaţie fiind holul Teatrului Municipal 

“Mr. Gh. Pastia”, de unde au plecat din 

cauza unor divergenţe privind fumatul în incinta 

clădirii. Scriitorii s-au perindat în anii 

trecuţi prin sălile Casei Armatei şi chiar în 

cele ale partidelor politice. 

Într-un final, au găsit alinare şi susţinere 

din partea evreilor din oraş, în număr 

de peste 100, care s-au dovedit mai înţelegători 

şi mai apropiaţi de evenimentele culturale 

decât persoanele cu aceleaşi 

convingeri religioase şi cu mari pretenţii intelectuale 

sau financiare. La ultima lor întilnire, 

tradiţie care se menţine de opt ani, au 

fost prezenţi, printre alţii, Florin Paraschiv, 

Ştefania Oproescu, Gheorghe Neagu, Mariana 

Vîrtosu şi Gheorge Mocanu. 

Unul dintre invitaţi a prezentat o 

creaţie de proză scurtă, care prezenta un 

cuplu aflat la munte şi delirul partenerei, care 

a avut un vis zguduitor, plin de simboluri 

care prevesteau întâmplări negre. 

Proiectul literar a caracterizat eternul 

conflict bărbat-femeie, dar şi împosibilitatea 

separării acestora, atâta timp cât îi leaga 

veşnicul sentiment de dependenţă emotivă. 

Povestirea a fost criticată de câţiva 

scriitori, aceştia fiind de părere că nu a fost 

specificat motivul visului sau factorul declanşator 

al evenimentelor, iar scrierea nu ar fi 

avut continuitate. Autorul şi-a înşusit criticile 

şi a spus că va mai lucra la proiect. Scriitorii 

tineri, foarte puţini de altfel, au lipsit de la întâlnire, 

dar cei prezenţi au afirmat că aceştia 

sunt plecaţi în alte colţuri ale ţării la facultate 

sau chiar peste hotare. 

O altă problemă a scriitorimii vrâncene 

pare a fi şi lipsa de promovare, momentan 

aceste scrieri neputând fi găsite în 

librăriile din oraş, fapt cauzat şi de lipsa de finanţare 

sau de interes a autorităţilor pentru 

evenimentele culturale. 

4407

EVENIMENT 

Rabin Menachem Hacohen, 

Mare Rabin al Comunităţilor Evreieşti din 

România 

2. Iudaismul înseamnă conexiunea cu trecutul, 

prezentul şi viitorul 

Şaptezeci de ani în viaţa unei comunităţi 

evreieşti nu este o perioadă prea 

lungă. Comunităţile evreieşti au existat 

timp de sute de ani… Însă ultimii şaptezeci 

de ani de viaţă a Comunităţii Evreilor 

din România au fost marcaţi de una dintre 

cele mai dramatice evoluţii din istoria comunităţilor 

evreieşti. Holocaust, fascism şi 

comunism – lovituri atât de puternice pe 

care comunitatea evreilor din România lea 

îndurat, supravieţuind ca prin minune… 

Dintr-o comunitate de peste 800.000 de 

evrei, jumătate au fost ucişi, iar restul au fost obligaţi de diverse perioade 

şi regimuri să trăiască izolaţi de viaţa evreiască adevărată. 

Din cei 400.000 de supravieţuitori, aproape 90 % au emigrat, mulţi 

rabini şi lideri religioşi au plecat şi ei – iar comunitatea a ajuns precum 

un orfan, fără părinţi şi călăuzitori, ca un copil în mijlocul deşertului. 

Şi totuşi, printr-un miracol, comunitatea evreiască din România 

nu a dispărut. Rabini şi liderii religioşi şi laici ai comunităţii sau 

deşteptat şi, cu o forţă uimitoare, au început să lucreze la 

revitalizarea vieţii evreieşti. 

Nu pot spune că ziua de astăzi este asemenea zilei de ieri. 

Desigur, o comunitate atât de mică numeric nu poate fi aidoma 

uneia cu mii de evrei şi viaţă evreiască pe măsură. Însă ceea ce 

avem astăzi este de fapt lumina unei lumânări din marele candelabru 

care exista odată în comunităţile din România. Această lumânare 

ne-a permis să continuăm viaţa evreiască chiar şi în comunităţi 

unde nu există mai mult de câţiva evrei. Identitatea iudaică a supravieţuitorilor 

este una deosebit de puternică, chiar dacă au trecut 

peste ei valori de asimilare. Lumină şi umbră sunt amestecate… 

Federaţia încearcă să facă lumină mai puternică şi să transforme 

chiar şi umbrele în lumină. Când vorbim 

despre lumină, nu mă refer doar la viaţa spirituală 

şi religioasă. Lumină înseamnă şi a avea 

grijă de existenţa membrilor în nevoie ai acestei 

comunităţi. Şi odată cu eforturile Federaţiei în 

acest sens, trebuie să fim recunoscători şi să Îi 

mulţumim lui Dumnezeu pentru toate eforturile 

Joint-ului, fără a cărui implicare financiară şi spirituală 

a fost nu am fi putut să ne atingem scopurile. 

Avem vremuri noi în faţa noastră. Comunitatea 

se schimbă. Generaţiile se schimbă. 

Parteneriatul dintre Federaţie şi Joint are şi el o 

altă faţă în aceste zile. Atunci când există atât 

de multe schimbări într-un timp atât de scurt, ele 

trebuie făcute cu multă atenţie. Trebuie permanent 

să fim conştienţi că vremurile se schimbă, 

că există o generaţie nouă cu un limbaj nou şi 

nevoi noi. Însă trebuie să luăm în calcul şi relaţiile 

dintre generaţii, pentru că a adânci prăpastia 

care există între generaţii este ultimul 

lucru pe care ni-l dorim. Iudaismul înseamnă conexiunea 

cu trecutul, prezentul şi viitorul. Tre- 

4408 

70 de ani de existenţă, 40 de ani de 

parteneriat FCER-Joint 


buie să ne amintim permanent 

că viaţa evreiască a însemnat 

întotdeauna o conexiune puternică 

a oamenilor cu miţvot, tradiţii, 

religie şi valori iudaice. 

Dacă dorim să îi aducem pe 

evrei înapoi către viaţa şi identi- Aurel Vainer 

tatea iudaică, trebuie să realizăm 

că vom reuşi acest lucru 

doar prin apropierea lor de valorile 

de bază ale iudaismului, iar acest lucru nu este unul uşor. 

Prima prioritate – după aceea de a avea grijă de cei în nevoie 

– este educaţia iudaică, însemnând iudaism, identitate, tradiţii 

mozaice (Şabat, sărbători, viaţă tradiţională evreiască etc.) Este 

ceea ce suntem datori, faţă de noi şi generaţiile viitoare – să facem 

pentru a asigura continuitatea şi viitorul acestei comunităţi. 

Fie ca bunul Dumnezeu să continue să binecuvânteze cele 

două instituţii, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi 

Joint-ul şi parteneriatul dintre ele, atât de fructuos pentru ambele 

părţi. 


Jorje Diener 

3. Joint, un partener de nădejde 

Dragi prieteni, 

Anul acesta are o semnificaţie istorică 

atât în viaţa evreilor români cât şi în 

cea a evreilor americani: sărbătorim aniversarea 

a 40 de ani de colaborare între 

FCER şi JOINT. Sunt 40 de ani de lupte 

şi realizări, de traversare a deşertului comunist, 

40 de ani de eforturi susţinute 

pentru a ajuta oameni şi comunităţi în dificultate, 

încercând să nu fie uitat nici un 

evreu în nevoie. 

Cei 40 de ani de parteneriat susţinut, cu angajamente pe 

termen lung încheiate între cele două organizaţii, au determinat înfăptuirea 

unor activităţi de binefacere, de susţinere 

şi protecţie faţă de ceea ce ne este drag: 

comunităţi, obiceiuri şi tradiţii iudaice, viaţă comunitară 

evreiască, viitorul nostru comun. 

Am fost uniţi în toţi aceşti ani de aceleaşi 

scopuri comune: uşurarea vieţii celor în vârstă, 

păstrarea tradiţiilor, ajutorarea celor slabi şi loviţi 

de soartă, readucerea zâmbetului pe chipurile 

lor, construirea unui viitor pentru generaţiile care 

vin. Mai exact, toate aceasta s-au tradus prin punerea 

în practică a unor programe pentru toate 

grupurile de vârstă, organizând tabere şi evenimente 

care se adresează chiar şi evreilor asimilaţi, 

în vederea reintegrării în viaţa comunităţii. 

Timpurile s-au schimbat şi o dată cu ele 

şi priorităţile comunităţii, astfel că noi ne-am străduit 

să ne punem de acord cu aceste noi cerinţe. 

A fost o perioadă grea şi lungă, deseori încărcată 

de obstacole, dezamăgiri şi compromisuri, la finalul 

căreia nu a lipsit, totuşi, recunoaşterea. Am 

găsit în FCER un partener de nădejde pe care 

sperăm să-l păstrăm foarte mulţi ani de acum 

înainte!

CRONICĂ TEATRALĂ 

Inceput de primavara, zi de martisor, 1 martie 2009, ora 19, in 

fata Teatrului Odeon din Bucuresti lume multa, biletele erau vandute 

de mult timp, locuri nu mai erau, nici macar in picioare, mult asteptata 

premiera “EPOPEEA LUI GHILGAMES” avea, in sfarsit (dupa cateva 

amanari!) sa aiba loc. In holul teatrului lumea era deja nerabdatoare, 

se citea din pliantul teatrului cu stagiunea 2008 – 2009, dar si “Canava” 

– un interesant supliment al revistei “Observator cultural”; pe 

langa invitati, presa, scriitori, i-am putut zari pe marele istoric Neagu 

Djuvara, criticul literar Ion Bogdan Lefter, scriitorul Grig Modorcea, actrita 

Anamaria Marinca, dar si multe alte personalitati. 

Ca si in alte spectacole realizate de cunoscutul regizor Dragos 

GALGOTIU, si acum, acesta a reunit 22 de mari artisti cunoscuti in 

lumea spectacolului, realizand un memorabil, modern si magnific 

spectacol intins pe o perioada de patru ore, in care am putut vedea talentul 

deosebit al regizorului si actorilor, costume spectaculoase, 

schimbari de decoruri si trairi intense. La baza scenariului semnat de 

Dragos GALGOTIU sta cea mai veche scriere literara, apartinand culturii 

sumero-babiloniene ce s-a pastrat in douasprezece tablite de lut, 

in biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive. De subliniat, 

faptul ca textele sumeriene vechi ne dezvaluie o literatura deja formata 

si se crede ca, la inceput, sumerienii au avut o literatura orala; 

daca textele comerciale si istorice au dezvoltat scrierea sumeriana, 

poetii au creat limba aleasa, proprie poeziei originale. Scenariul acestui 

spectacol a pastrat doar o parte din textele originale, carora li s-au 

adaugat si ideile,comentariile regizorului. Asa cum se stie, personajul 

principal Ghilgames este eroul unor aventuri celebre in Orientul Apropiat 

stravechi; astfel, cele mai vechi manuscrise care povestesc “Epopeea 

lui Ghilgames” dateaza de la inceputul mileniului II, iar cele mai 

recente care copiaza versiunea din Ninive, dateaza din sec.III, legendele 

despre Ghilgames fiind extrem de raspandite in Antichitate. Probabil, 

Ghilgames, a fost un impresionant personaj istoric, suveran din 

Uruk, din prima jumatate a mileniului III; lista Regala Sumeriana, scrisa 

la inceputul mileniului II, il mentioneaza pe eroul Ghilgames ca fiind 

al V –lea rege al Urukului si ii atribuie 126 de ani de domnie, fiind fiul 

unui demon, ceea ce face din el o fiinta, intr-un fel, supranaturala. 

Chiar de la inceputul spectacolului – intr-un decor fabulos – 

sunt povestite cu mare talent actoricesc (povestea spusa de orb in 

interpretarea poetica a lui Gabriel PINTILEI) faptele memorabile, de 

vitejie ale lui Ghilgames (in rolul principal Tudor AARON ISTODOR), 

frumoasa prietenie dintre Ghilgames si Enkidu (excelent actor Istvan 

TEGLAS), Enkidu – intruchipeaza forta si puritatea omeneasca primara, 

creat din lut de zeita Aruru (Raluca VERMESAN) – zeita akkadiana, 

creatoare a oamenilor, care, din porunca zeului Anu, a 

modelat din argila pe Enkidu -, salbaticul Enkidu este initiat in iubire de 

frumoasa si senzuala curtezana Shamhat (Meda VICTOR); apoi actiunea 

se concentreaza pe ucidererea lui Huwawa (rol interpretat excelent, 

cu forta, masculinitate, un adevarat paznic intunecos al Padurii 

Codrilor, urias, cu ochi imensi) de Tiberiu ALMOSNINO -balerin si 

maestru de balet cunoscut de pe scena Operei Romane – personajul 

Huwawa fiind jumatate om, jumatate zeu, marea putere constand 

in posesia a sapte “spaime” descrise ba ca niste raze de lumina, ba 

4410 

“EPOPEEA LUI GHILGAMES” 

MEMORABIL, MODERN, MAGNIFIC SPECTACOL 

La Teatrul Odeon – spectacol genial • “Epopeea lui Ghilgames” – o calatorie in timp • 

Ghilgames – eroul unor aventuri celebre in Orientul Apropiat stravechi 

ca niste ramuri deschise, crengi 

ce pornesc din trupul sau. 

Asistam la o mare iubire 

intre zeita Ishtar (Ana ULARU) – 

cea mai celebra dintre zeitele Mesopotamiei, 

posedand o multime 

de puteri si infatisari, atribuinduse 

feminitatea, dragostea, rolul 

de stapana a animalelor,dar, putand 

fi si o zeita razbunatoare – 

este respinsa cu raceala si indiferenta 

de Ghilgames care povesteste 

sfarsitul tragic al tuturor 

celor ce au indraznit sa o iubeasca, 

razbunarea ei va fi tragica, 

eliberand un adevarat 

monstru ce va fi omorat de cei doi Angela Baciu 

prieteni. 

Impresinanta este suferinta, 

boala si moartea lui Enkidu 

(interpretare de clasa), abia apoi Ghilgames intelegand si simtind chiar 

partea sa omeneasca, slabiciunile, teama de moarte, drumul parcurs 

ce il va duce, in final, tot in fata mortii. Calatoria in Infern ne aduce o 

adevarata lectie de viata, intrebari a caror raspuns le-am cautat dupa 

vizionarea acestui spectacol, Dragos GALGOTIU avand marele talent 

de a ne da “in dar” posibilitatea de a ne vedea si cunoaste mai 

bine, de a pretui timpul si pe cei de langa noi. 

In egala masura am vizionat un grandios spectacol de teatru, 

am ascultat si poezie, am citit literatura pura, am inteles ce-i metafora, 

am simtit fiorul iubirii, senzualitatii, prieteniei, mortii, trecerii 

timpului, am asistat nu numai la un spectacol de teatru, ci si admirabile 

momente de coregrafie, balet in toata regula, spectacol de imagine, 

lumina si sunet. De memorat este si jocul minunat al actorului 

Constantin COJOCARU, care a interpretat rolul lui Utnapishtim – 

personaj care descrie imaginea potopului asa cum este descrisa si in 

cunoscuta poveste biblica a lui Noe, oferindu-i lui Ghilgames secretul 

nemuririi – o planta de pe fundul marii – pe care acesta n-o va putea 

pastra si, astfel, devenind un muritor, isi va pierde toate puterile. 

Toate personajele au importanta in acest spectacol, ele fiind 

strans legate intre ele: Mirele (Adrian NICOLAE, o voce profunda), 

Mireasa (Madalina TOMOIAGA,gratioasa,pura), Anu (Paula NI- 

CULITA) zeul cerului in mitologiile din Mesopotamia, Ereshkigal (Camelia 

MAXIM) zeita sumeriana a Infernului, regina lumii mortilor, 

Shamash ( impunatorul Dan BADARAU) zeu babilonian, cunoscut ca 

zeul fertilitatii solare, patronand profetii, oracolele, prezicatorii, Ninsun 

( talentata actrita Oana STEFANESCU) zeita adorata in Akkad si 

Babilon, mama lui Ghilgames, numita si Bivolita din tarc, Demonul 

(Ionel MIHAILESCU), Pastorul (Radu IACOBAN,voce de povestitor), 

Urshanabi (Laurentiu LAZAR), Omul Scorpion (Mugur AR- 

VUNESCU,atitudine mareata), Ishkara (Diana GHEORGHIAN), 

Taurul Ceresc (Ionut KIVU), Siduri (Ada CONDEESCU), Tammuz 

(Alin STATE). 

Interesanta este scenografia lui Andrei BOTH: pe scena un 

spatiu gol, imprejmuit de biblioteci masive, vechi, mobile, pe rafturile 

carora poti vedea carti prafuite, rupte, uitate de timp si de oameni, un 

spatiu ce se modifica in permanenta in functie de dialoguri si personaje, 

pe parcursul spectacolului aparand si panouri mobile, uriase, 

creand senzatia unui labirint ametitor. 

Intr-un spectacol atat de grandios si creatiile vestimentare 

au fost pe masura, am recunoscut marca inegalabila, a d-nei Doina 

LEVINTZA, personajele fiind puse in valoare si de creatiile originale 

si impresionante atat prin imaginatie, creativitate, cat si calitate. 

Sculpturile purtand semnatura Alexandru RADVAN sunt 

extrem de interesante si pline de forta, integrandu-se perfect in scena, 

fiind in armonie cu textul si personajele, iar coregrafia realizata de Silvia 

CALIN au format un spectacol reusit, impresionant ce merita revazut. 

Regizorul Dragos GALGOTIU – cu o mare experienta in arta 

spectacolului, regizand multe spectacole, din care ne amintim doar ultimele: 

“Regele Lear” 1999,“Portretul lui Dorian Gray” 2004, “Hamletmachine” 

2006, “Visul unei nopti de vara” 2008, primind de-a lungul 

timpului numeroase premii si distinctii pentru intreaga cariera, a reusit 

si cu acest spectacol prezentat pe scena Teatrului Odeon (director: 

actrita Dorina LAZAR) sa ofere publicului o seara de neuitat. 


Şi totuşi, limba română 

Eugeniu Coşeriu, un lingvist pentru mileniul III 

Lingvist de notorietate mondială, filozof al limbajului, 

filolog, scriitor, profesor universitar român originar din 

Basarabia, una din marile personalităţi ale lingvisticii moderne, 

„un lingvist pentru mileniul III”, „un gigant al lingvisticii” 

(prof. dr. Hans Helmuth Christermann, filolog din Germania). 

S-a născut la 27 iul. 1921, în com. Mihăileni, jud. 

Bălţi. S-a stins din viaţă la 7 sept. 2002, la Tubingen, Germania, 

acolo fiind înmormântat. 

A urmat Liceul Ion Creangă din Bălţi, iar studiile superioare 

le-a făcut la câteva universităţi: Iaşi (1939-1940), 

Padova (1944-1945) şi Milano (1945-1949). Şi-a luat doctoratul 

în litere (Roma, 1944), apoi şi în filozofie (Milano, 

1949). 

A avut o frumoasă carieră didactică: ţine cursuri de 

limbă şi literatură română la Universitatea din Milano, apoi, 

câteva decenii – predă romanistica, lingvistica generală şi 

indo-europeană la Universitatea din Montevideo, Uruguay. 

În 1963, revenind în Europa, predă la universitatea din Tubingen: 

iniţial, filologia romanică, apoi, din 1966 – lingvistica 

romanică şi lingvistica generală. Ca profesor invitat a ţinut 

prelegeri în cele mai prestigioase universităţi din Europa de 

Vest, America şi Asia, de la Rio de Janeiro la Tokio. 

Vorbea şi scria în majoritatea limbilor romanice, germanice, 

slave şi în cele clasice. În opera sa ştiinţifică, a contopit 

simbiotic filozofia limbii şi limbajului, istoria lingvisticii, 

gramaticile istorice ale limbilor romanice (cu numeroase 

paralele vizând alte limbi indo-europene). Pe teren structuralist 

şi funcţional a asociat lingvistica descriptiv-structurală, 

tipologia lingvistică, teoria câmpurilor lexicale, derivării şi formării 

cuvintelor, a categoriilor verbale etc. Este şi autorul unei 

originale teorii a sensului în lingvistică, prin delimitarea: desemnare 

(funcţia universală a limbajului) – semnificat (funcţia 

semantică) – vorbire / text (funcţia individuală în discurs). Un 

merit deosebit al savantului nostru constă în elaborarea şi 

promovarea integralismului lingvistic ca un sistem ce fundamentează 

caracterul dinamic, 

creator şi sistematic al limbii; 

faimoasa triadă sistem-normăvorbire, 

care nu delimitează formula 

clasică sincronie / 

diacronie (funcţionar şi, respectiv, 

evoluţie). Acest model sistemic 

este prezent în scrierile 

sale ştiinţifice, ca să fie preluată 

şi de alţi lingvişti din lume. 

Drept lucrări fundamentale 

ale lingvistului E. Coşeriu 

sunt considerate: Sistem, 

normă şi vorbire (1952), Sincronie, 

diacronie, istorie (1958), 

Introducere în lingvistica generală 

(1981) ş.a. Acestora li se 

alătură o serie de monografii 

sau studii monografice : Ge- 

PORTRETE 

ografia lingvistică, Forma şi 

substanţa sunetelor în limbaj, 

Pentru o semantică diacronică 

structurală, Logic şi antilogic 

în gramatică, 

Solidaritatea lexicală etc. – 

scrise cu precădere în spaniolă, 

germană, franceză, dar 

traduse în numeroase limbi 

ale lumii şi valorificate creator 

de mulţi lingvişti, discipoli deai 

săi sau de aiurea. A scris 

despre limba, folclorul şi liter- Vlad Pohilă 

atura românilor, consacrând 

limbii materne câteva studii 

solide: Limba română în raport cu limbile romanice, Identitatea 

limbii şi a poporului nostru ori Limba română în faţa Occidentului 

şi Semantischesh un etymologisches aus dem 

Roamnischen, ultimele fiind elaborate în scopul popularizării 

limbii noastre în lume. 

A fost un militant înflăcărat şi intransigent pentru 

drepturile la limba şi cultura naţională a băştinaşilor din R. 

Moldova, inclusiv pentru utilizarea exclusivă a denumirii 

corecte: limba română. În acest sens, a declarat, cu diferite 

ocazii, inclusiv de la tribune academice şi oficiale, în Occident, 

la Bucureşti şi la Chişinău: „A promova sub orice formă 

o limbă „moldovenească” deosebită de limba română este, 

din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori 

o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o 

absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic – e o 

anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un 

act de genocid etnico-cultural”. 

Recunoscându-i-se marile merite şi contribuţii în 

domeniul lingvisticii, numeroase societăţi filologice şi lingvistice 

din Vest l-au ales drept preşedinte, fie titular, fie de 

onoare; câteva zeci de academii l-au ales membru titular sau 

onorific. Şi mai multe universităţi, din toată lumea, i-au acordat 

titlul de Doctor Honoris Causa, printre acestea fiind şi universităţile 

din Bucureşti (1971), Iaşi şi Cluj-Napoca (1922), 

Chişinău (1993), Constanţa, Craiova, Timişoara (1994), Bălţi 

(1997), Târgovişte (2002) ş.a. 

A avut şi surprinzătoare preocupări literare, artistice, 

de estetică şi filozofie, care se 

valorifică mai intens abia în ultimul 

timp. 

Membru de onoare al 

Academiei Române din 1992, a 

fost şi membru al Uniunii Scriitorilor 

din Moldova. Decorat cu 

Ordinul Republicii (1997) – distincţia 

supremă a R. Moldova. 

Numele lui E. Coşeriu îl 

poartă gimnaziul din satul natal, 

iar din oct. 2005 se numeşte 

Eugeniu Coşeriu Biblioteca Municipală 

din Bălţi. 

(După Calendar Naţional, 

2006; revista Limba Română, 

nr. 4-6/2006). 


JURNAL DE BIBLIOTECĂ 

Biserica San Clemente din Roma 

Roma necunoscută 

Sfântul Apostol Pavel a fost martirizat la 29 iunie anul 

67 d.H. pe locul pe care, azi, la Roma, se află abaţia “delle 

Tre Fontane” aparţinând Ordinului „Ciscerciensi riformati di 

Nostra Signora de la Trappe.* Evreu de limbă greacă, numit 

Saul în ebraică, fariseu, adversar al creştinismului până la covertirea 

sa, aparţinea prin familia sa unei elite, cea a cetăţenilor 

romani. 

După convertire, se retage trei ani în deşertul Arabiei, 

apoi revine, în 37 d.H, la Damasc, unde începe să predice. 

Cele 14 epistole din Noul Testament, îl impun ca pe cel mai 

mare teolog al creştinismului.. 

Pavel a fost decapitat (deoarece era cetăţean roman) 

la Tre Fontane şi înmormântat pe locul unde azi se află basilica 

San Paulo-fuori-la mura* 

Legenda consemnează faptul că, după execuţie, capul 

sfântului ar fi căzut atingând pământul de trei ori ... De fiecare 

dată din pământul însângerat a ieşit la suprafaţă apa proaspată 

şi limpede a celor trei izvoare care au dat locului numele 

sacru:Aquae Salviae.* Mult mai târziu locul şi-a schimbat denumirea, 

fiind desemnat ca „ terra delle Tre Fontane.”* 

Cu timpul izvoarele au secat, iar de la jumătatea sec.al 

XIX-lea, călugării trapişti au plantat pe terenul infestat de malarie 

numeroşi arbuşti de eucalipt, consideraţi în acele disperate 

vremuri o adevărată salvare în lupta cu viruşii 

necruţătoarei boli. 

Azi, cele trei biserici, construite întru memoria evenimentului 

canonic şi care fac parte din abaţia “delle Tre Fontane” 

sunt înconjurate de o splendidă pădurice de eucalipt, 

copaci deosebit de valoroşi din care călugării trapişti reuşesc 

să extragă o excelentă şi binefăcătoare licoare dătătoare de 

sănătate. 

* Trappisti – Trapişti. Cisterciensi reformaţi ai Sfintei 

Fecioare Maria de la Trappe. 

Trappisti - cuvânt de origine franceză, nume prin care 

sunt nominaţi călugării aparţinând ordinului religios “cisterciensi 

reformati” din Mânăstirea Soligny-la-Trappe (Normandia) 

Nobilul Armand-Jean Le Bouthillier de Rancé (1626- 

1700) nu împlinise încă 35 de ani, când îşi abandonează 

modul de viaţă monden şi îmbracă rasa călugărească. În anul 

1664 devine stareţ la Trappe şi introduce în disciplina monahală 

“severa riforma ”care va sta la baza regulilor ordinului din 

mânăstirea Saint-Nicolas-les-Citeaux a viitoriilor “ciscerciensi 

reformati”. 

Regulile de bază sunt :rugăciunea, tăcerea, contemplarea, 

asceza şi munca fizică ( prin care comunitatea se întreţine 

din resurse proprii). În anul1892 cele trei congregaţii 

reformate Solgny-la-Trappe, Sept-Fons şi Westmalle au constituit 

Cistcerciensi reformati di Nostra Signora de la Trappe, 

ordin autonom cu propriu stareţ general . Constituirea ordinului 

din 1894 a fost aprobată de Papa Pio al XI-lea abia în anul 

1925, după Concilio Vaticano II. 

„Ordine Cistcerciensi dela stretta osservanza” – „le 

Trappiste” sau „trappistine”, (Ordinul trapist al călugăriţelor cistcerciense) 

a fost fondat de Le Bouthillier de Rancé în anul 

1689, în cadrul mânăstirii La Sainte Volonté-de-Dieu. 

Trapiştii sunt azi prezenţi în numeroase ţări, numărând 

aproape 85 de mânăstiri de călugări şi 50 de mânăstiri de călugăriţe. 

* Biserica Sfântul Pavel-din-afara-zidurilor 

* Aquae Salviae : apele izbăvirii 

* Terra delle Tre Fontane : pământul celor trei izvoare. 

Din străvechi „racconti”şi „testimoni”, ajunse până în 

zile noastre, Ioan Evanghelistul, conducătorul comunităţii 

din Effes* şi discipolul favorit al lui Hristos, vine arestat şi pur- 

4412 


tat la Roma în piaţa “di porta 

Lata”, dinaintea templului zeiţei 

Diana, din ordinul şi în faţa 

împăratului Domiziano*, care, 

se mai spune, ar fi vrut şi chiar 

a asistat la condamnarea la 

moarte a Sfântului acuzat de 

vrăjitorie. 

Evanghelistului Ioan, 

un bătrân cu plete albe, care 

număra aproape 80 de ani, i 

se pregătea o moarte înfiorătoare 

(trebuia să fie aruncat 

de viu într-un cazan cu ulei încins). 

La apariţia Sfântului, Matei Romeo Pitulan 

lumea adunată ciopor s-a cutremurat. 

În faţa lor se prezenta 

un bătrân legat în 

lanţuri, cu privirea senină, blândă, asistând tăcut, cu îngaduinţă 

şi duioşie, la necugetaţii săi judecători, impunând din 

prima clipă, tuturor celor de faţă, respect şi admiraţie. 

Din teama de vrăjitorie sau farmece i s-au tăiat impunătoarele 

plete şi, dezbrăcat de veşminte, a fost aruncat în cazanul 

cu uleiul încins de limbile focului...Dar, după o bună 

bucată de timp, când Apostolul a fost scos din infernul focului, 

spre surprinderea tuturor, era viu şi nevătămat. Sfântul Ioan 

nu suferise nici măcar, o mică arsură. Era în luna mai din anul 

92 d.H. 

Mulţimea de oameni înspăimântată şi mută, venită în 

număr mare să asiste la martiriu, cuprinsă de panică şi cotropită 

de prejudecăţi, nefiind capabilă să înţeleagă, să descifreze 

miracolul creştin, decid, totuşi ca “vrăjitorul” să fie lăsat 

liber şi să plece imediat din Cetatea Eternă.. 

Astfel, Ioan părăseşte Roma şi va fi exilat la Padmos, 

în insulele Sporadi, unde, în timp, creează opera sa fundamentală 

Apocalips* . Evaghelistul Ioan va intra în adormire în 

vremea împăratului Traian, la apropierea vârstei de 100 de 

ani, în oraşul Effes, unde se întorsese după moartea împăratului-păgân 

Domiziano. 

Pe locul unde, la anul 92 d.H., Ioan a suportat martiriul 

s-a înălţat o micuţă capelă, substituită, mult mai târziu, pe la 

1509, unei structuri octogonale renascentiste, denumită “Oratorio 

di San Giovanni in Olio”*. Capela a fost construită după 

desenele renumitului arhitect Bramante* de catre discipolul 

său, Antonio da Sangalo il Giovane* 

Din voinţa Papei Alexandru al VII-lea* Oratorio este 

restaurat la distanţă de un secol, în anul 1658, de maestrul 

barocului roman, Borromini*. Artistul, recreează acoperişul 

edificiului, îi adaugă o sferă, simbol al globului pământesc, ridică 

deasupra ei o masivă cruce de bronz şi încercuieşte, în 

partea de sus, ansamblul cupolei cu un brâu decorat cu trandafiri 

şi frunze de palmier. 


* racconti – povestiri, naraţiuni, istorii. 

* testimoni – mărturii, dovezi, probe. 

* Effes – Ephesos, vechi oraş din Asia mică, întemeiat 

în sec. al XI-lea î.H., de coloniştii greci, va fi, în timp, un înfloritor 

centru comercial şi cultural al antichităţii greco- romane. 

Vestigii importante, mărturii ale impunătoarei culturi effesiene 

se pot vedea şi astăzi : teatrul, agora (piaţa publică),forumul 

(tribunalul), biblioteca lui Celsus cât şi ruinele bisericilor bizantine. 

* Domiziano – Titus Flavius Domitianus, împărat roman 

între anii 81– 96 d.H. Fiul lui Vespasian, a întărit autoritatea 

armatei şi administraţia Statului intrând în conflict cu aristocraţia 

Senatului, fiind asasinat cu brutalitate, în urma unui 

complot la care a participat propria lui soţie, Domnitia Longina. 

Soldat devotat imperiului, a purtat războaie cu dacii (87- 

89d.H.), sarmaţii, quazii şi marcomanii, soldate cu victorii. 


„Nu trebuie să confundaţi 

transmodernismul cu un 

curent literar…” 

INTERVIU 

moarte, dar n-are nici noroc. Însă eu nu-l cred pe Eminescu, fiindcă el 

exprimă, mai degrabă, punctul de vedere al omului de rând în raport 

cu geniul. „Nefericirea” geniului nu poate fi ruptă de gândirea oximoronică 

a lui Eminescu, cel care spunea că antitezele sunt viaţă. Or, 

fericirea este tocmai armonizarea antitezelor. De aceea, pentru el, iubirea 

este dureros de dulce. Aici, de fapt, dă Eminescu adevărata definiţie 

a fericirii. Geniul este tocmai împăcare a antitezelor, împăcare 

ce scapă oamenilor obişnuiţi. Cum se face că tocmai în anii cei mai 

groaznici din viaţa lui Eminescu, cei de după 1883, poetul a putut crea 

acest extraordinar catren reţinut de Vlahuţă? Iată-l: Atâta foc, atâta 

aur/ Şi-atâtea lucruri sfinte,/ Peste-ntunericul vieţii/ Ai revărsat, Pă- 

Interviu cu THEODOR CODREANU 

rinte! Creaţia e tocmai calea de transmisie a fericirii către oameni a geniului. 

Ecaterina Bargan 

Afirmaţi că poeţii basarabeni sunt cumva mai „bacovieni” şi nicidecum 

„postmodernişti”, în toată „splendoarea” semnificaţiilor purtate 

de acest cuvânt. Care ar fi amprenta esenţială ce a nutrit 

Stimate domnule Theodor Codreanu, vreau să vă invit la o dis- pesimismul acut în poeticul nostru şi de ce „postmodernismul” nu necuţie 

pe marginea volumului pe care-l semnaţi, Transmodernismul. a atins până la capăt? 

Cum explicaţi prevalenţa sacrificiului din iubire vizavi de sacrificiul din Noi, românii, am dezvoltat un pseudo-postmodernism, unul de 

orgoliu dau datorie? 

simplă imitaţie teoretică şi practică, în creaţie. Adrian Dinu Rachieru a 

Problema sacrificiului este una complexă, care poate fi jude- putut vorbi de un postmodernism fără suportul postmodernităţii. Cu 

cată la diverse niveluri de realitate: mitologică, religioasă, filosofică, alte cuvinte, postmodernismul românesc a fost unul de epigonism, 

socială, creaţie etc. Oricâtă măreţie ar avea primirea sacrificiului de adesea fanfaronic, care a sfârşit, inevitabil, într-o pornolirică de cel 

către Socrate, ca să dau un exemplu ilustru, seninătatea lui în faţa mai prost bun-gust, din care nici măcar talentul unui Emil Brumaru nu 

cupei cu otravă rămâne de domeniul orgoliului omului superior dedi- ne-a salvat. La Chişinău, nici măcar atât nu s-a reuşit, ceea ce este 

cat înţelepciunii. Eminescu a fost printre cei dintâi intelectuali euro- un fapt salvator. Desigur, se scrie multă literatură naivă, mediocră în 

peni moderni care au înţeles diferenţa dintre sacrificiul lui Socrate şi Basarabia, dar aici a rămas un anume „geniu al inimii”, cum ar spune 

al Mântuitorului. Socrate înfruntă un mediu cu prejudecăţi, dând, des- Eminescu, geniu pe care moldovenii de pe ambele maluri ale Prutuigur, 

o lecţie superbă de demnitate şi de înţelepciune. Până la Iisus, lui l-au conservat de-a lungul vremurilor. De aceea, nordicii moderni 

au fost sacrificaţi oamenii spre a salva o comunitate restrânsă, sacri- şi postmoderni sunt „bacovieni”, pe când sudicii de felul lui Mircea Cărficaţii 

fiind transformaţi în zei, eroi naţionali etc. Violenţa malefică a tărescu, cel mai răsfăţat dintre postmodernişti, descind din mantaua 

forţelor naturii întrupate de zei trebuia potolită cu violenţa benefică mai superficialului Ion Minulescu. Sunt, altfel spus, maeştri ai inovării, 

asupra celui ales. Marea noutate adusă de Iisus în istoria lumii este că dar experimentarea fără geniu ascunde, dincolo de cuvinte, nimicul. 

pentru prima oară Dumnezeu, din iubire, se sacrifică pentru mântui- În ideile expuse am depistat nimicul originii de care omul se 

rea omului, indiferent de apartenenţă etnică, rasială etc. Într-o carte re- îndepărtează odată cu maturizarea umanităţii, sub protecţia divinităcentă 

(De ce nu putem să fim buni?, 2007, trad. rom. la Ed. Curtea ţii: nimicul regresului, spre care alunecă înfumuratul leneş, renunţând 

Veche, Bucureşti, 2008), filosoful american Jacob Ne- 

la propria-i personalitate; nimicul ca sens entropic, niedleman 

a încercat să facă o demonstraţie strălucită că 

micul ca punct terminus al scurgerii suferinţei prin timp; 

religia iubirii aproapelui este de origine iudaică preiisu- 

nimicul ascuns în spatele mişcării către moarte – dissiacă, 

descoperindu-i rădăcinile în învăţătura unui mare 

perarea; nimicul diavolului ce pângăreşte faţa lui Dum- 

patriarh rabinic, Hillel cel Bătrân, figură luminoasă din 

nezeu prin posibilitatea credinţei în inexistenţa 

Talmud. Acesta ar fi trecut pragul eticii lui Socrate, pro- 

acestuia. În acest sens, care ar fi rolul fundamental al 

ducând o revoluţie in istoria omului printr-o sinteză în- 

nimicniciei în „radiografierea” literaturii? 

drăzneaţă şi originală a tuturor iudaismelor clasice. Din 

Cum nimicul e punctul terminus al creaţiei după 

păcate, tradiţia iudaică nu a dezvoltat, pentru umanitate, 

marea expansiune a geniului, el devine şi înfundătura 

ceea ce Needleman numeşte etica profundă, menţi- 

în care se opreşte arta după câteva milenii de înflorire. 

nându-se la suprafaţa Tablei legilor lui Moise (cele zece 

Am demonstrat în cartea mea Complexul Bacovia (o 

porunci). Totuşi, Jacob Needleman ignoră esenţialul din 

ediţie a apărut şi la Chişinău) că Bacovia este o „reca- 

creştinism: sacrificiul Mântuitorului, fără de care orice 

pitulare” a poeziei moderne, anunţând şi moartea poe- 

învăţătură etică rămâne de interes local, ceea ce s-a şi 

ziei în tăcerea finală, ca în cosmogonia poetică a lui 

întâmplat cu experienţa esoterică a lui Hillel cel Bătrân. 

Eminescu din Scrisoarea I. De-aici aparenta secătuire 

Care ar fi definiţia omului nihilist din perspectiva mişcării dins- a filonului creaţiei de la genialitatea din volumul Plumb (1916) până la 

pre şi către creator? 

Stanţele burgheze (1946). De fapt, e o rafinată demonstraţie că poe- 

E greu de dat aici o definiţie a nihilismului, când există o înzia sprijinită pe vidul existenţial sfârşeşte, inevitabil, în tăcerea punctreagă 

tradiţie europeană a nihilismului, de la kynismul lui Diogene telor de suspensie finale. Interesant că Mircea Cărtărescu, şi el un 

până la acela al lui Nietzsche sau Cioran. Dar, după opinia mea, orice „recapitulativ” excepţional în Levantul, care se vrea ultima epopee a 

referire la nihilism trebuie raportată la celebra distincţie dintre cinism poeziei româneşti, ajunge, volens-nolens, la nimicul ascuns sub jerba 

şi kynism operată de către filosoful german Peter Sloterdijk în Critica de cuvinte. O beţie de cuvinte, în sens maiorescian. Dar să nu uităm 

raţiunii cinice (1983). Nihilist şi cinic, bunăoară, este Marele Inchizitor că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, ceea ce poate să însemne că 

din romanul lui Dostoievski Fraţii Karamazov. Acest Mare Inchizitor din înfundătura nimicului postmodern se poate naşte o nouă eră de 

este precursorul ideologiilor totalitare din secolul al XX-lea, nu lipsit creaţie. Aceasta, sperăm, e cea pe care o numim transmodernă. 

de legătura cu Inchiziţia dezvoltată parazitar în sânul catolicismului Care este utilitatea kitsch-ului în era noastră şi ce îi determină 

occidental. Aşadar, nihilist este cinismul, iar nu kynismul lui Diogene pe cetăţeni să accepte o artă de prost gust, o cultură de tip Cocaşi 

al urmaşilor săi moderni. În consecinţă, trebuie demonstrat că e o Cola? 

eroare să-l califici pe Nietzsche drept nihilist, iar faimosul său anunţ că Kitsch-ul e triumful formelor moarte în cultură. E ca şi cum 

Dumnezeu a murit este o faţadă care a indus în eroare o întreagă ple- Dumnezeu ar fi uitat să pună duhul vieţii după ce a modelat din lut pe 

iadă de filosofi moderni. Desigur, filosofia lui Nietzsche rămâne pe mu- Adam. Că în postmodernitate kitsch-ul a ajuns la supremă expanchie 

de cuţit şi ea trebuie confruntată tocmai cu cel mai înalt spirit al siune, arată adevărul gol-goluţ că asemenea soi de „artă” se pune în 

religiei iubirii, care este creştinismul. Deci, nihilismul veritabil este ne- slujba nimicului. Saturaţia de kitsch poate să ducă, însă, la reacţia 

garea iubirii ca esenţă a lumii-ca-lumen, în termenii teologiei Părinte- contrară. 

lui Stăniloae. 

Ce factori împing societatea spre un „progres în decadenţă”, 

Sunteţi de părere că omul de geniu poate fi fericit? În ce mă- adică sub influenţa postmodernismului? 

sură ar putea el transmite altora starea fericirii? 

Secularizarea Europei. Europa este opera extraordinară a 

Aparenţele, pe care noi le-am preluat din filosofia lui Scho- creştinismului. Părăsirea creştinismului înseamnă dispariţia Europei. 

penhauer, iar, pe urmele acestuia, din ontologia poetică eminesciană, Dumnezeu ştie ce naţii vor supravieţui pe ruinele ei. Probabil, un amal- 

duc către concluzia că geniul nu poate fi fericit. În termenii eminescieni gam de tip american. Dar un americanism complet secularizat sau 

din însemnarea de pe fila 56 a mss. 2275 din Biblioteca Academiei 

Române, însemnare pe marginea textului Luceafărul, poetul afirmă 

că geniul nu poate fi fericit şi nici să fericească pe cineva, că nu are 

(continuare în pag. 4422) 


CONFESIUNI 

Sunt un scriitor si prost si lenes. Pentru mine, scrisul 

e corvoada pe care o accept cu bucurie, incercare disperata 

de a ma pacali ca ceea ce trebuie sa fac imi si place. O sa 

spuneti ca daca tot ma plang sa ma las de scris, ca doar exista 

o inflatie de scriitori si opinatori, de calibre diferite, ce se 

imbulzesc spre vedetism auctorial. Sa las scrisul si sa ma 

fac electrician, cam tarziu, sa dau sirul indian de cuvinte pe 

un relaxant job de opt ore, fara responsabilitati, fara nevoia 

creativitatii, fara cautarea acerba a autenticismului, fara povara 

opiniei. Sa ma fac paznic. Sa ma duc dracului, eventual 

pentru totdeauna, sa ma transform, printr-o alchimie necunoscuta 

din veleitar intr-un necalificat de pus la avizier. 

Sunt unii care or sa puna la indoiala sleirea trupeasca 

si mentala de dupa scris, unii nu vor intelege nicicum ca un 

articol, o proza, un poem iti usuca viscerele, te asaneaza. 

Dupa ce ca toata ziua iti tii fundul pe un scaun comod, iar 

muschii se atrofiaza de la lejeritatea tastarii, te mai si plangi, 

ma zmeule. Insa, ca ruletistul lui Cartarescu, ghinionul ma 

urmareste ca o stea ruginita, din aur calp, infipta in fruntea 

neagra a umbrei mele. Jumatate din tot ce am facut pana 

acum nu mi-am dorit sa fac. Am vrut sa fac reportaj, nu se 

cauta, nu se platea, nu se citea. Am vrut sa fac jurnalism de 

investigatii, am nimerit la un saptamanal monden. Am vrut 

sa fac o revista de cultura, un infiintat un tabloid. Am vrut sa 

muncesc, nu ma angaja nimeni, am vrut sa fac activism cultural, 

am nimerit pr-manager la trei cluburi. Si tot asa. Insa, 

ca un meserias care se respecta, mi-am facut treaba, uneori 

mai bine, alteori mai prost, cateodata am fost genial, de 

multe ori dezastruos, sinusoidal pana la moarte. Asa ca 

scrisul a devenit, din pacate, un gest cotidian, pe care il 

privesc de multe ori cu jena. Scriitura s-a robotizat, gandul 

functioneaza de multe ori dupa tipare jurnalistice, iar in alte 

cazuri imi impun sa calc in picioare si piramide inversate, si 

cele sase intrebari, si elementare sapouri, alternari de fraze 

scurte cu unele lungi. 

De multe, de foarte multe ori nu ma intorc la text, il 

arunc pe net, necorectat, nu din lipsa de respect pentru cititor, 

ci din lehamite de mine. Am inceput sa nu mai am rabdare 

cu scrisul, iar unui prozator, asa cum ma doresc, si 

probabil nu o sa ajung niciodata, vezi ce scriam mai sus, ii 

este necesara rabdarea, calculul indelung al frazei, dincolo 

de maturitate scriitoriceasca. Sunt un individ ahtiat dupa constructia 

puzzleurilor, dar se pare ca minutiozitatea curioasa 

pentru temperamentul meu colerico-sangvinic, placerea 

cautarii unei jumatati de centimetru patrat colorate in altele 

sute nu se reflecta si in proza. Si totusi ma 

straduiesc. Scrisul, pentru mine, nu este deloc terapeutic. 

Nu, dimpotriva, ma incrancenez in fata unui new word document, 

ma scarpin des, imi aprind tigara dupa tigara, beau 

doua, trei cafele, zeci de beri, si scriu 18 randuri. Se mai intampla, 

cateodata, ca textul sa tasneasca vertiginos, ca o 

fantana arteziana de necontrolat, si atunci umplu cateva 

pagini, si o dau in bara la urma, cand febril, incep sa tremur, 

sunt cuprins de palpitatii, creste adrenalina, si imi doresc sa 

termin cat mai repede. Astfel ca, daca inceputurile prozelor 

mele sunt laborioase, contorsionate de multitudinea detaliilor, 

sfarsiturile sunt expeditive. Si mereu imi promit ca ma 

voi intoarce pe text si voi incepe cu sfarsitul pentru o echilibristica 

perfecta a stilului. Nu ma intorc, decat rar.Sunt atat de 

multe proiecte neterminate, atatea ore de scris de pomana, 

poate, poate… imi promit chiar si acum, cand scriu acest text 

ca de maine voi fi mult mai aplicat, dar stiu ca ma mint, asa 

4414 

Scris versus citit 


cum il minteam pe Gelu, la 

bere, la targul de carte, Gelu 

care imi spune ca mint, si eu 

tac, iar tacerea mea il baga in 

pizda ma-sii, ce poem frumos 

am scris atunci, ad-hoc. 

Da, chiar sunt omul 

perfect pentru brainstorminguri, 

ii spuneam si lui Carmen, 

am sclipiri de moment, 

junghiuri performante de la 

nivel de gat in sus. Mai greu 

cu constructiile masive, cu Cosmin Dragomir 

planurile divizate in pasi calculati, 

cu matematici de marketing 

sau simple si 

ireductibile tactici logice. Ma dau in vant dupa volute lapidare, 

sunt adeptul deciziilor precipitate, spontane, imi place 

caruselul la putere maxima, nu roata lenta ce te duce pana 

in cer si te aduce, in custile sale de tabla, molcom, adormitor, 

la sol. In schimb sunt un cititor fidel. Lectura face parte 

din mine, o anexa necangrenabila a trupului meu. Citesc 

pana la epuizare, nu tot timpul, am saptamani in care citesc 

doar o carte, doua, din are oricum nu inteleg nimic. In acele 

momente ma indestulez cu informatii de pe discovery, national 

geographic, animal planet, antena3 si realitateatv. 

Atunci e timpul revistelor, traiesc in lumea articolelor perisabile, 

informatiilor de o zi, pe care de multe ori inutil, le 

stochez in creier, plapuma peste plapuma, informatii din politica, 

din social, evenimente, tot ce azi e prezent si maine ar 

avea sanse sa devina detaliu istoric. La batranete daca nu 

ma lasa memoria o sa epatez cu aceste cunostinte. O sa ma 

dau mare la nepoti, o sa frapez un eventual auditoriu, o sa 

fac rating in cazul in care ma vor invita pe la tv. Nu tin neaparat, 

dar cu siguranta nu imi displace idee. 

Deci, scriam ca citesc pana la epuizare, pana cand 

ochii ma lasa, poate reusesc sa imi fac si eu intr-un final 

ochelarii de vedere, pe care i-am spart acum vreo doi ani. 

Citesc multa beletrisca si carti din care pot extrage informatii. 

Si stilul de viata ma indreapta spre astfel de lecturi, mai putin 

aplicate. Nu am timpul, ambientul necesar unor carti foarte 

destepte, nu am apa necesara unor scufundari in filosofii masive, 

in teoretizari insolite, in indubitabil necesare relecturari 

ale clasicilor, aprofundari ale unor autori la care tin mult, sau 

chiar a descoperirii anticilor, mediavelilor, pe care inca ii 

urasc. Carte dupa carte, tom dupa tom, multa proza, prea rar 

poezie, ca si cum, femeie fiind, imi tin calendarul. Mi se intampla 

insa sa ma pierd in fata bibliotecii, si, cu toate ca sunt 

zeci de cotoare ce ma privesc rugator, carti pe care acum 

ceva timp mi le-am cumparat, mi le-am dorit, sa imi bag picioarele 

si sa astept o zi, doua, o noua vizita in librarie, este 

imposibil sa nu gasesc cel putin zece carti pe care mi-as dori 

sa le citesc simultan incepand cu prima secunda de dupa ce 

le-am platit. 

O jumatate de an, din vara trecuta si pana pe la revelion, 

am refuzat cu obsesivitate sa mai citesc autori romani. 

M-am infundat in contemporani de pe toate continentele, am 

vrut neaparat sa vad cu merge treaba prin alte parti, sa observ 

defazajul nostru. Acum, de cand cu noile proiecte am 

reinceput sa lecturez colegii de generatie, sau pe cei din promotiile 

mai mari. Regasesc aceeasi dezamagire a textului 

asa si asa. Insa, m-am imbunat, am renuntat la agresivele 

recenzii de alta data. Am inceput si eu sa ma complac intr-o 

stare de se poate si mai rau, e bine si asa, suntem pe drumul 

cel bun. Ba chiar am inceput sa cred in aceste deziderate 

pentru ca descopar cu efervescenta bucurie exceptiile.

O antologie a 

comunicarii 

Mai rar se poate lăuda cititorul, cum îşi 

va scălda el ochii prin idei într-o antologie a 

cuvântului simţit. Singurătatea unor după 

amiezi pe care o înţelegi ca pe o prelungită tăcere, 

îşi are şi ea colacul de salvare. Proza, 

poezia – o cale pe care o poţi folosi într-o situaţie 

fără nici un orizont. Un astfel de prilej 

Tudor Cicu 

mi-a fost oferit de mai recentul volum „O antologie 

literară” (563 pag), apărută prin strădania 

lui Gheorghe Neagu, redactorul şef al 

revistei focşănene Oglinda literară, care a simţit 

nevoia să comunice şi să se comunice. Proza este larg reprezentată. Lili Goia 

ne demonstrează încă o dată că încercând să dezvălui mitul Domnului Mihai Eminescu, 

îl adânceşti tot mai mult: „Ş-am fost aşa de viu atins de acest vis încât lam 

scris”. Şi astfel, ziua de 25 iunie 1883 dintr-„o zi ca oricare alta”, nu-ţi mai dă 

pace „ca orice visătorie”. Redându-i nopţii misterul şi postumitatea „se vor găsi întotdeauna 

oameni care să spună că ninsoarea aceea nici nu a existat. Şi astfel, 

cu cea de a doua schiţă „Octavele ninsorii” autorul ne poartă şi prin mitul poetului 

„cu ochii nefiresc de largi” (N. Labiş), redându-i nopţii descrise „misterul şi postumitatea”. 

Cu „Închisoarea din istorie”, Lili Goia, prin drama trăită de Toader Otto 

„după moartea feciorului căzut în spatele frontului la Odesa, ...condamnat de o 

istorie dispusă la compromisuri” dovedeşte încă odată că pe Golgota Scrisului, 

urcă numai cei aleşi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De remarcat în paginile antologiei, 

prezenţa scriitoricească a lui Gheorghe Mocanu autorul romanului Borta (din 

care recitim un fragment parcă desprins din Decameronul); dar şi autorul volumului 

de povestiri „Pe uliţa vântului”, pe care l-am comentat – şi l-am scris, ca săl 

cităm pe Ghe. Iova – şi noi în Opinia. Şi despre care spuneam: „Autorului, îi 

convin faptele petrecute de demult, când părăseşte spaţiul său imaginar, luând în 

serios caracterul magic şi mitologic al satului ca în „Pomana cu lăutari” şi „Aprig 

la mânie”. Nu-i exclus să descoperim în aceste câteva povestiri, lumea viitorului 

său roman, care va trage din aceste povestiri tot ce este mai autentic”. Gheorghe 

Neagu e de asemenea prezent cu „Decoraţia”, o povestire realist scrisă, în care 

badea Anton, un ţăran orânduit de Dumnezeu cu nevoile unui trai singuratic şi 

grija animalelor din bătătură, este invitat la judeţ pentru a primi decoraţia din partea 

autorităţilor, ca veteran de război. De aici şi până la finalul păţaniei cu urmări 

neaşteptate pentru badea Anton, nu-i decât firea întortocheată a semenilor noştri. 

Dintre tinerele speranţe, remarcăm pe Alina Muntean, o tânără prozatoare despre 

care cu siguranţă vom mai auzi. Alina Tătaru ţine un jurnal, dar face literatură. 

Bravo! Cosmin Dragomir, un tînăr împletind visul cu realitatea, are în final revelaţia 

unui prozator robust. Iar Cătălin Boacnă încă mai rătăceşte prin încăperile ţigăncilor 

lui Eliade şi Dikanka gogoliană. Credem în fantasmagoriile acestui tânăr 

cu îndrăzneala născocirilor de toată isprava. Seniorul Virgil Panait, e prezent în 

linia întâi a frontului cu acele scrisori pertinente (pierdute nicidecum), luând poziţie 

împotriva imposturii şi ipocriziei unde rând pe rând miticii caragialetei scene, a 

unor vremi demult apuse, îmbracă forme din ce în ce mai cunoscute ale timpului 

nostru jalnic în caţavenci ridicaţi la tribună. Cu adevăr domnule V. Panait! Unora 

chiar li se potriveşte pecetea scrisă: „Din ce îmbătrâneşte, omul se prosteşte se 

căcănăreşte” – (al dumitale cititorul). Inepuizabilul Gabriel Funica, întâlnit de noi 

în „Hârtii lipite” (despre care am scris şi chiar comentat prin alte cronici), ne răstălmăceşte 

într-un corolar al frazei, tăind cu bisturiul la rădăcina textului. 

Poezia e la rang de cinste în antologia focşăneană. O regăsim pe Ala Murafa 

risipită în câteva poeme liniştite „într-un colţ sub nuci/îşi caută copilăria”. Doamna 

Ştefania Oproescu „o cegă versată în apele literaturii actuale” (după G. 

Funica), pentru care viaţa e „o spaimă scurtă/ca un pumn de grâu/răsturnat din 

greşeală” (Altfel cum? Altfel cum?), e prezentă cu poeme: (Dau seama; Umbră de 

suflet; Mai scriu...), în care „sapă în cuvinte ca ocnaşul în sare”. Constantin Ghiniţă, 

poetul care locuieşte „un foc ce nu se stinge” ne oferă ochiului versuri de calitate 

prin care a găsit „o cale de-mpăcare/şi un leac în drum spre Dumnezeu” 

(Poet şi Dumnezeu; Poate prea m-am îndoit; Şi-n geneză pruncul...). „Înghesuit 

în secol ca musca pe colac” poetul Toma Barbăroşie, rătăcitor pe tărâmul unor nebulozităţi 

metafizice, se proclamă deschis, drept trubadur al cetăţii. ( prin poezia 

Stress). Paul Spirescu ciupeşte lira poeziei şi cu riscul de a se proclama “nebunul 

fără de gard şi poartă”, ne farmecă stihuind în graiul neculcian al părinţilor 

noştri, şi aşteaptă să se împlinească “visul acesta care ne visează”. Şi poezia tinerelor 

speranţe se regăseşte în antologie, iar noi remarcăm pe Sofia Ganea cu 

versuri prin care promite să targă un semnal de alarmă: “Te-ai nins/cu umbrele verbelor” 

–domnişoară! Nu este uitată nici epigrama. Reprezentată de Ion Săracu şi 

Sava Francu care le răspunde cu şarm şi tâlc scriitorilor vrânceni risipiţi în antologie, 

şi despre care spre plăcerea ta cititorule, am consemnat şi noi şi destinsune-am. 

Alte nume grele (muniţie cât în cele două războaie mondiale): Ionel 

Brandabur, Adrian Botez, Mircea Dinutz, Dumitru Pricop, Liviu Ioan Stoiciu, Florin 

Paraschiv ş. a. Lăsăm totuşi criticului avizat de a-şi organiza impresiile generale, 

grăbind procesul de asimilare a înţelesului din cuvintele celor care au rostuit 

această Antologie literară; noi numai am încălecat pe-o roată... 

Motto: 

Eu nu dau un regat pentru 

un cal, 

Eu am dureri de 

suflet nu de şale, 

Eu doar Cărării 

mele i-am rămas loial, 

Eu sunt Cel- Ce – 

Trăieşte-În –Picioare. 

Odinioară, într-o altă 

viaţă, am trăit una cu Pământul, 

una cu Elementele. Tăcut, 

liniştit, potolit. Împăcat... 

Trăiam nemirându- 

LECTOR 

CEL –CE –TRĂIEŞTE – 

ÎN –PICIOARE 

mă de nimic şi asta nu pentru că le ştiam pe toate. Nu 

mă întrebam nimic...şi asta nu pentru că nu era nimic 

de întrebat. Nu aveam motive să întreb. Aşa trăiam eu, 

cel de odinioară, în acea viaţă. 

Totul exista, pur şi simplu. Ziua şi noaptea, 

Cerul şi Pământul, bizonii şi urşii cenuşii, caii... Viaţa exista 

fără vreun motiv. Iar eu eram în viaţă. Poate că nu 

ştiam nici de ce respir. Ce motiv aş fi avut să ştiu... de ce 

respir. Ştiam doar că e bine să respiri, atâta tot. 

Aşa trăiam eu atunci, în acea viaţă. Şi tribul 

meu trăia la fel:fără împotrivire la Ceea-Ce –Este. Trăiau 

şi mureau după chipul şi asemănarea lui Ceea-Ce-Este. 

Fără proteste, fără obiecţii. Aşa trebuia să fie. De ce trebuia 

să fie aşa? Nu ştiam. Probabil pentru că aşa era. 

Tribul meu trăia una cu pământul. Tribul meu 

era un popor de vânători şi eu eram un vânător. Mi-au 

spus Cel-Ce-Trăieşte-În-Picioare şi aşa mi-a rămas numele. 

A fost singurul meu nume, am trăit toată acea 

viaţă drept în numele ăsta. Şi poate că acum, în viaţa 

mea actuală, de om civilizat, acest nume trăieşte în 

mine. 

Eram un trib de vânători şi eu eram un vânător.Vânătoarea... 

Iubeam vânătoarea şi vânatul m-a învăţat 

totul despre vânătoare. Cum să cauţi...Cum să 

găseşti. Dar mai ales cum să aştepţi, cum să speri... 

Am vânat iepuri cu săgeata pitit în iarbă, am 

vânat bizoni cu suliţa în goana calului. Şi am adus 

mereu carne pentru poporul meu. 

N-am fost nimic altceva în acea viaţă. N-am 

devenit nimic, niciodată. N-am făcut decât să rămân eu 

însumi. 

Eram un trib de vânători şi de războinici. Eu 

însumi eram un vânător şi un războinic. Ursul cenuşiu 

m-a învăţat să fiu un războinic. Ursul cenuşiu este un 

mare războinic. . Ursul cenuşiu nu se înfruntă cu 

săgeata. Nu te-ascunzi în iarbă... El nu este un vânat, el 

este un războinic. Nu fuge. El se ridică în picioare şi 

luptă. Luptă dreaptă. Ursul cenuşiu nu e om ci fiară pe 

faţă. 

Odinioară, într-o altă viaţă a trebuit să mă ridic 

în picioare cu pumnalul în mână ca să înfrunt ursul cenuşiu. 

Nu s-a putut altfel. Ursul nu este iepure, nu e 

bizon. A trebuit să mă ridic în picioare, cu pumnalul în 

mână. Ca un războinic. 

N-am să vă spun cine-a învins atunci, eu sau 

ursul. Nu este important. N-are importanţă cine-a învins.N-am 

să vă spun decât atât: Pentru mine era mai 

important numele decât viaţa. Şi mă numeam Cel-Ce- 

Trăieşte-În-Picioare. 

P. S. Ţine-ţi aripile-ntinse! 

Ţine-ţi duhul aprins! 

Dan Raul 

Ionescu 


PROZA 

Plouă. Ploaie de sfârşit de vară secetosă. Cu picături mari, 

puternică, rapidă, ca o ejaculare de tânar la prima experienţă sexuală, 

cum ar zice Zoe, colega de birou. 

De fapt acestei fete cam tot timpul îi plouă. Panta rhei se 

părea că fusese ursitoarea ei. La ea totul curge: nasul, de când se 

ştia, ochii, că avea conjunctivită, saliva când intra în birou vreun tânar 

mascul imberb… Pâna şi vocea îi era umedă. 

Cu braţele încrucişate sub sânii micuţi şi nasul lipit de geam, 

Alexandra urmărea aventura unei picături de apă ce se lipise de sticlă 

chiar în faţa ochilor şi care parcă nu voia să se supună legilor gravitaţiei 

urmată implacabil de suratele ei. Mai mult, îşi păstrase şi forma 

refuzând să se transforme în suviţa de apă ce-i va marca sfârsitul. 

Hmmm… picătura asta parcă se uită la mine. Ce vrei micuţo? Ce vrei 

să-mi spui? Şi o mângâie de dincoace de geam. Îi plăcea ploaia. Se 

simţea în siguranţă considerând că mulţimea picăturilor o ocrotesc cu 

scutul lor de apă de relele închipuite sau nu, din jurul ei. Altă dată ar 

fi alergat desculţă şi despletită prin ploaie, ca o zăludă cum zicea bunică-sa. 

Acum…. 

Aştepta ostoirea forţei naturii să poată pleca acasă. Raza de 

soare iţită prin norul vlăguit o făcu să se precipite spre ieşire neluând 

în seamă semnul făcut de Zoe cu degetul în jurul buzelor. Nu-i plăcea 

să se machieze, se lecuise. Avea o mătuşă, Ileana, o zărghită ce de 

vreo 10 ani bătea continentele în lung şi în lat, în căutarea zburătorului. 

Bunicul Zamfir, hâtrul satului, o răsbotezase Columba, în cinstea 

navigatorului.. 

O găsise odată în casa bunicilor plângând din cine ştie ce 

motive şi imaginea şanţurilor săpate în stratul gros de fard al feţei 

avea s-o urmărească toată viaţa. Nici lămurirea în doi peri a bunicii no 

dumirise. Geaba-ţi dai cu cu faină pe faţă dacă-ţi ridici poalele primului 

venit. Creştinului îi place morăriţa, nu morarul!. 

…Aştepta rezemată de un stâlp în staţia de autobuz. Ploaia 

stătuse, un vânticel cald se sumeţea dinspre asfaltul străzii, prâiaşe de 

apă se năpusteau spre rigola de la piciorele ei. Căutau vad într-o gură 

de canal, cărând cu ele prada culeasă. Observă pe consola stâlpului 

o altă picătură ce atârna de aceasta, neândrăznind să cadă. Haide, 

micuţo, dă-ţi drumul, şi-şi oferi decolteul bluziţei. O primi pe sânul 

stâng ca pe căp’şorul unui odor. Boaba străvezie rămase câteva clipe 

parcă nedumerită de zgomotul bătăilor inimii şi apoi se cuibări în cupa 

protectoare a sutienului. Privirea îi fu atrasă de ceva lucitor ce plutea 

în şuvoiul rigolei şi care părea că se împotriveşte forţei pârâiaşului de 

apă. Un ceas ?! 

Da, chiar era un ceas de mână, pierdut probabil de cineva, 

modern, de fiţe, mare şi lat, cu curelele pe măsură, desfăcute. Părea 

că vâsleşte împotriva şuvoiului, cele două curele pătrunse de umezeală 

se curbaseră ciudat, în direcţii contrare. Na, am văzut şi timpul 

luptând cu materia îşi zise. Ajuns în dreptul gurii de canal intră în vârtejul 

pe care acesta-l genera şi mişcarea de rotaţie imprimată în sens 

orar îi captase privirea. Agăţată cu ochii de cifrele rotitoare i se părea 

că timpul se scurge în sens invers, vârtejul parcă devenea din ce în 

ce mai mare, mai puternic, că voia să absoarbă totul în el. 

Simţi un zvâcnet sec în tâmpla stânga, un cui de fier înroşit 

îi străpunse creierul….vârtejul devenise monstruos, simţea că are so 

înghită, voia să strige, ochii i se măriseră de spaimă…se făcu brusc 

întuneric….Se prelinse uşor pe lângă stâlp aidoma picăturilor de ploaie… 

Bărbatul de lângă ea o prinse în braţe în secunda următoare. 

Îşi reveni. Mulţumi omului binevoitor şi cu pasi impleticiţi porni spre 

casă, spre Mihăiţă al ei. Oare ce-o fi făcând? 

Se grăbea. Vru sa traverseze o straduţă dar o procesiune 

tocmai îi tăie calea. Se alinie cuminte alaiului, să nu treci înaintea mortului 

mamă! Lasă, fiecare la randul lui! auzi glasul bunicii într-un colţ 

de creier… 

Păşi peste punte, bucată de pânză albă aşezată peste băltoace, 

se ruşină de urmele de noroi pe care le lăsaseră pantofii ei 

printre atâtea alte urme, cam astea sunt semnele pe care le lăsăm în 

viaţa asta, gândi… 

- Deh, mamă, el cel puţin a scăpat de lumea asta nevolnică, 

mai rău e de noi, cei rămaşi, croncăni o babă în broboadă… 

- Ai sa rămai singură cu tot raul din lume tu Catalină, replică 

alta. 

- Asta dacă n-o muri şi el înaintea ei, se băgă în vorbă o tinerică… 

Se aplecă şi luă moneda micuţă aruncată de rudele decedatului, 

să iei banul, mamă, omu’ îşi plăteşte păcatele şi trecerea dincolo, 

îşi continua bunica invăţăturile..Îşi făcu crucea de rigoare… 

E-hei… bunicii… 

Aşa-i Alexandră, ia aminte la bunică-ta, că femeile fac obiceiurile şi 

barbaţii legile… 

4416 

Ceasul cu vâsle 

Ba nu-i aşa, se învârtoşea bunică-sa, 

că nu eu am obiceiul să 

trec pe la cârciumă 

şi apoi pe la Floarea din capul satului… 

- Ei, e si ea o pasăre a 

Domnului, tu Sultană… cată şi ea 

de odihnă pe-o ramură de 

pom…mustăcea el. 

- Pe ramură Zamfire, nu 

pe un vreasc uscat, se zburătacea 

bunica… pe legea mea, tot 

pun eu mâna odată pe păsăroiul 

ăla al tău… 

Mihăiţă… Îl iubea, cu 

aceeaşi patimă ca şi acum trei 

ani, când se cunoscuseră. Se si- Stănică Budeanu 

mţea protejată şi masivitatea bărbatului 

constituia paravanul 

tuturor temerilor ei. Îi jurase, mai 

in glumă, mai in serios că o să-i fie şi Aspasie şi Gorgonă dacă era 

cazul…Şi mama Grahilor! râdea el, să nu uiţi Alexandră !. 

Rămăsese uimită când într-o zi venise acasă cu o masă 

joasă, cu tăblia de cristal masiv. O speria muchiile acelea superfinisate, 

drepte, stânjenitor de drepte, ce reflectau o lumină rece, verzuie, 

otrăvitoare. Nu-i plăcea, nu suporta obiectele ascuţite, cu unghiuri, o 

încântau cele cu linii curbe, ample, cu raze mari de racordare… Purta 

rochii fluide, lejere, continuitatea croielii şi materialului din care erau făcute 

completându-i fiinţa subţire şi silueta elansată. 

Se motivase aşa cum numai el ştia, îmi place perfecţiunea, 

lucrul făcut cu migală, Alexandră, de asta m-am şi îndrăgostit de tine 

şi te-am cerut de nevastă… Acum sunteţi două. Şi-i luă capul în palmele 

lui de uriaş sărutând-o cu duioşie. 

Apoi… stupidul acela de accident…I-l aduseseră acasă 

acum un an într-un cărucior… nu se putea împăca cu ideea…. Mihăiţă 

al ei se transformase într-un biet copilaş neajutorat, paraplegia 

se instalase şi doar ochii lui, mereu zâmbitori în fiecare dimineaţă îi 

mai dădeau o raza de speranţă. Mihăiţă lupta cu boala. Era sigură că 

zilnic încearca s-o invingă, o arătau lucrurile răvăşite şi oboseala fizică 

pe care acesta nu şi-o putea ascunde. 

Până în dimineaţa asta, când sărutându-l la plecare, a văzut 

opacitatea ochilor lui. Ştia că renunţase la luptă şi a plecat la serviciu 

cu inima îndoită, poate e o stare trecătoare, se autoamăgi. 

Intră în apartamentul lor. Mihăiţă!? Am venit! Un pupic? Se 

schimbă în câteva minute, intra în living… 

Mihăiţa al ei stătea nefiresc, aplecat peste masa de cristal 

pe care ea n-o suferea. Încercase de mai multe ori s-o spargă, s-o distrugă…Lucru 

bine făcut, îi răsărea în minte replica, ştii că îmi place 

prefecţiunea… 

Privirea-i căzu pe mocheta albă de sub masă şi se îngrozi. 

Aropiindu-se, simţi cum o părăsesc puterile. Mihaiţa cu tâmpla stângă 

înfiptă în colţul mesei şi mâinile încă strângând tăblia, o privea cu ochi 

în care încă mai licarea un strop de viaţă. 

Se repezi spre telefon.. 1…1… Înregistră mecanic foaia de 

hârtie mâzgălită cu creionul ei dermatograf, parcă scrisă de un dulgher 

pe o scândură negeluită. Rămase fără grai…TU TREBUIE SĂ ŞI 

TRĂIEŞTI ALEXANDRĂ… A scrie cu creionul e ca şi cum ai vorbi în 

şoptă îi străfulgeră prin minte. Reţinuse replica, o citise pe undeva. 

Sunetul telefonului cerea tastarea de număr…Căzu pe fotoliul 

din faţa lui Mihăiţă… Deh, mamă, el cel puţin a scăpat de lumea 

asta nevolnică… O ultimă picatură de sânge din tâmpla sfâşiată se încăpăţâna 

să nu se desprindă de craniul perforat… Se surprinse 

asteptând-o… Ochii bărbatului o priveau cerând iertare. Apoi, parcă 

împăcaţi se adumbriră şi se închiseră pe vecie. 

O podidi plânsul. Lacrimi mari şi grele izvorau fără contenire, 

nu se putea gândi la nimic…Mângâia în neştire un bibelou căruia 

nu-i pătrunsese niciodată semnificaţia. 

Era un cadou ciudat adus de mătuşa Columba de prin părţile 

asiatice ale lumii. 

Ia-l , Alexandră că tu eşti mai zărghită ca mine, se motivase. Creatorul 

îşi imaginase un soi de balanţă de mare precizie ce ieşea dintr-un 

perete, de fapt numai jumătate din ea, cealaltă neexistând. Avea şi 

taler, ca alea de pe frontispiciul Palatului Justiţei.. Se juca adesea cu 

ea, pe cutie scria ca poate cântări milionimi de gram. Aflase ca un ţânţar 

atârna cam 7 miimi… O intriga că nu putea şti niciodată ce greutaţi 

sunt dincolo…Artistul o rezolvase simplu, afişându-le electronic, pe 

soclul „jucariei”. 

O lacrimă căzu din ochii pierduţi în cine ştie ce depărtări pe 

talerul balanţei, cu zgomot ce sparse liniştea nefirească . 

Deveni brusc atentă…Oare cât cântareşte o lacrimă? Pe 

dispozitivul de afişare, adus instantaneu la viaţa, litere parcă de foc, 

indicau Overflow. 


Manipularea lui Arghezi 

IN MEMORIAM 

La 1 decembrie 1913, revista ieşeană Absolutio, o efemeridă o tabără angajată politic, adeptă 

ce nu a rezistat decât jumătate de an, arunca în literatura română declarată a tezei „tendinţa este 

sămânţa unui scandal de proporţii. În chiar numărul inaugural, arti- însuşi sângele hrănitor al artei“, 

colul lui I. Ludo, Curentul nou la noi (p. 13-15), îl compara pe un lansată de Gherea, va avea im- 

ilustru necunoscut cu inegalabilul Eminescu. Necunoscutul nu era plicaţii nebănuite, mergând, aşa 

altul decât Tudor Arghezi, pe atunci un „poet pentru câţiva prieteni“, cum vom vedea, până la legături 

cum îl numea Barbu Fundoianu, şi care, reamintim, nu debutase de cauzalitate cu absurda mar- 

încă cu poezie în volum. E adevărat că Arghezi scrisese un volum ginalizare a poetului nostru 

de versuri, Agate negre, care însă circula doar în manuscris şi naţional din vremea obsedantu- 

numai într-un cerc restrâns de prieteni, majoritatea simpatizanţi socialişti. 

Erau poezii „care - precizează chiar Arghezi - se citesc, zicelui 

deceniu, când din „negarea 

tradiţiei“ s-a făcut, după o teză Radu Cernătescu 

se, cu entuziasm, în unele cercuri din Bucureşti - găsite în leninistă, „premiza saltului calita- 

manuscris nu ştiu pe unde“1. Cât despre valoarea acestor „versuri tiv în cultură“. 

din tinereţe“ stă mărturie faptul că majoritatea lor au rămas până N. D. Cocea, care se au- 

azi, din voinţa expresă a poetului, inedite. 

todeclarase „bolşevic“ în plin Parlament al României4, era legat de 

În cele ce urmează vom încerca să descâlcim urzeala aces- Arghezi printr-o „amiciţie legendară“ - îşi aminteşte un prieten 

tei exagerări, căutând motivele ce au putut conduce la un cult cu ur- comun, G. Galaction (în Oameni şi gânduri din veacul meu, 

mări imprevizibile pentru ambii termeni ai comparaţiei, cult care i-a E.S.P.L.A., 1955, p. 17, 156). El încercase încă de la 1908 să-şi im- 

înghesuit, cum se va vedea, pe Eminescu şi Arghezi în patul propună în lumea literară prietenul, plecat pe atunci din ţară, prezencustian 

al unei manipulări ideologice. 

tându-l ca pe „un poet matur, de care foarte mulţi români n-au auzit 

Accentuăm încă o dată faptul că Arghezi era perceput la niciodată, dar care în schimb are mult talent şi care nu ştim dacă şi 

acea dată ca un poet „pe care nimeni în ţară, nici un critic, nici un astăzi ar găsi o pagină pentru dânsul în revistele noastre actuale...“ 

director de ziare sau de revistă nu voia să-l cunoască şi să-l re- (N. D. Cocea, Desluşiri, în Pagini libere, II/8 iulie 1908). Să reţinem 

cunoască“ (N. D. Cocea, în Facla, 16 martie, 1913). Pentru a fi deocamdată anul 1908 ca un început al acestei utopii organizate… 

corectă, afirmaţia ziaristului de stânga se cere însă nuanţată: o De cealaltă parte, Eminescu era perceput de Cocea prin şi 

anume parte a presei literare, cea de dreapta, „nu voia să-l cu superlativele unor automatisme culturale ce nu depăşeau nivelul 

cunoască şi să-l recunoască“. În schimb, până la debutul său în de înţelegere al unei tinere generaţii „crescută exclusiv sub influ- 

volum, din 1927, chiar şi după aceea, presa de stânga, nu numai că enţa lui Eminescu“5, dar care începuse deja să perceapă valorile 

l-a recunoscut ca mare poet pe Arghezi, dar a şi încercat din răs- culturale prin prisma şabloanelor socialiste lansate de Dobrogeanuputeri 

să-i clameze un cult sprijinit pe exagerarea apologetică: Em- Gherea, mentorul stângii româneşti. „Între poeziile lui Eminescu şi 

inescu = Arghezi. O comparaţie ce nu ţinea însă deloc seama de criticul [Gherea] care căuta să le încadreze în sistemul său de crit- 

individuaţii poetice şi împotriva căreia, Arghezi, spre cinstea lui, se ică economică-socială – mărturiseşte în acest sens Gala Galaction, 

va ridica polemizând violent. Despre parfumul socialist al respec- membru activ, ca şi prietenul său Arghezi al cercului de militanţi sotivului 

artefact critic, stau mărturie şi alte numere ale mai sus amcialişti din jurul lui Cocea -, găseam, pe vremea aceea, prilej şi îmintitei 

reviste, stipendiată (ca şi Adam, revista scoasă mai târziu de biere pentru lungile noastre vagabondări pe ţărmurile visurilor şi ale 

I. Ludo) de cercul socialist ieşean din strada Cuza Vodă nr. 40. ambiţiilor tinereţii…“. În aceste cercuri socialiste, numele lui Emi- 

Cu un distinguo, revista în chestiune îşi luase titlul de la o nescu folosea deja la conturarea unei mitologii partinice... 

poezie a lui Arghezi, Absolutio (ulterior, Binecuvântare), apărută în Pentru a înţelege ce urmărea cu adevărat Cocea prin 

revista lui N. D. Cocea, Viaţa socială, şi ea „o revistă revoluţionară“ forţarea unei paralele care a stârnit râsul unora şi protestele atâ- 

legată „de directivele şi moştenirea“ socialistă a Vieţii Româneşti2 tora, e necesar să adâncim puţin perspectiva politică a vremii. Ală- 

din Iaşi. În plus, toate articolele „critice“ despre poezia lui Arghezi turi de I. C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Alecu Constantinescu şi alţi 

care, într-un fel sau altul, au reluat şi exaltat această insistentă ref- „soldaţi credincioşi ai steagului roşu al proletariatului internaţional“, 

erenţialitate eminesciană, au avut autori cunoscuţi cu antecedente N. D. Cocea făcea parte din aripa radicală, bolşevică (de la bolşe, 

sau simpatii stângiste. Fie că e vorba de notele lui B. Fundoianu maxim) a socialiştilor români. Aripă care înţelegea socialismul exact 

din Contimporanul, II, 29/1923, sau de articolul lui F. Aderca, Un în termenii pe care Lenin va teoretiza „dictatura proletariatului“, ca 

nou Eminescu, din Viaţa literară, I, 28/1926, ori de apologia lui M. ceva simplu, clar şi inevitabil: revoluţia. Organizată şi infiltrată în 

Ralea prilejuită de debutul editorial (Cuvinte potrivite), în care se România de Internaţionala socialistă, această „aripă dură“ se spri- 

afirma că „Tudor Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu jinea pe structura sindicatelor, înfiinţate tot de ea la 1906 şi con- 

încoace“ (în Viaţa românească, XIX, 6-7/1927), toţi aceia care, spriduse de „iubitul tovarăş I. C. Frimu“, unul dintre puţinii 

jiniţi pe numele lui Eminescu, au făcut ca încă „de la 1911 încoace, corespondenţi români ai lui Lenin. 

numele lui Arghezi să ajungă fanfară“ (G. Galaction), şi-au expri- La 1 iulie 1907, sub directa coordonare a doi activişti ruşi 

mat într-un fel sau altul opţiuni politice de stânga, declarându-se trimişi de Biroul Socialist Internaţional, această aripă înfiinţa la 

„tovarăşi de visuri şi de speranţe“ cu „marele poet al veacului nos- Galaţi Uniunea Socialistă din România, care reunea cercurile sotru 

[Tudor Arghezi]“3. De la exaltarea lui I. Ludo (1913) şi până la cialiste iniţial organizate sub conducerea cercului bucureştean 

clarificările lui Tudor Vianu (Eminescu şi Arghezi, 1950), fără a-i uita „România muncitoare“. De cealaltă parte, aripa menşevică (de la 

pe G. Galaction, I. Vinea, C. Petrescu ş.a., se conturează aşadar un menşe, minim) era reprezentată în principal de conducerea oficială 

partizanat de grup clar delimitat ideologic. Acest lobby doctrinar a cercului socialist „România muncitoare“: I. Moscovici, D. Arbore, 

apare reliefat şi de faptul că cei care i s-au opus, luând atitudine Gh. Bujor, C. C. Petrescu, în frunte cu ideologul mişcării socialiste 

împotriva manipulării numelui lui Eminescu şi apărându-l cu vehe- din România, „bunul tovarăş şi excelentul om“ (cum îl numea în 

menţă pe poetul nepereche de impurele atingeri ale unor orgolii de corespondenţa sa Lenin) C. Dobrogeanu-Gherea. Aceştia vedeau 

grup, exhibau, fără excepţie, clare convingeri de dreapta: N. Iorga, în numărul mic al proletariatului autohton inaplicabilitatea imediată 

M. Eliade, Eugen Ionescu, Ion Barbu, D. Caracostea. 

a sistemului socialist la realităţile din România, din care cauză 

Se ştie astăzi mai puţin faptul că cel care a lansat pentru în- menşevicii lăsau schimbarea socială pe seama evoluţiei şi a detertâia 

oară comparaţia Eminescu-Arghezi, încă de la sfârşitul anului minismului istoric teoretizat de Marx. Însă ceea ce le va imputa, mult 

1912, cum a arătat în exegeza sa d. Emil Manu (Prolegomene mai târziu, istoriografia partinică a regimului comunist acestor „int- 

argheziene, E.P.L., 1968, p. 194), a fost un militant socialist sadea: electuali deviaţionişti“ şi „elemente reacţionare şi oportuniste“, în 

Nicolae Dimitrie Cocea. Înregimentat în partidul socialist încă din marea lor majoritate masoni6 care „au confundat zumzetul tainelor 

1906, Cocea candidase în 1911 pe listele nou reconstituitului cu glasul armelor“, este încrederea nezdruncinată că „planta ex- 

P.S.D.R., în imediata vecinătate a lui I. C. Frimu, secretarul parotică a socialismului“ va fi răsădită în România din Occident, mai 

tidului, amănunt ce denotă nu doar un activ rol ideologic şi organi- exact dinspre Franţa şi Germania. Dimpotrivă, bolşevicii se închinau 

zatoric, ci şi totala sa adeziune la conceptul de artă cu tendinţă la răsărit şi, chiar admiţând că francezii au făcut din socialism „o 

vehiculat deja de socialişti şi menit să slujească, în viziunea lui victorie a umanităţii“, arătau că „ruşii vor face din el forţa care va 

Cocea, „marelui ideal de emancipare şi de cultură al socialismului“. domina mâine pământul“7. 

Folosirea numelui lui Eminescu pe frontul artei cu tendinţă de către 



4418 

ANA MARIA 

RĂU 

DE-AŞ FI 

De-aş fi un petic din 

vechiul pământ, 

Din drumu-mi opri-maş, 

o doină să-ţi cânt. 

De-aş fi întinsul şi-albastrul 

senin, 

Eterna mea viaţă aş 

vrea să-ţi închin. 

De-aş fi munţii-nalţi şi codrul cel des, 

Frunzişu-mi lăsa-l-aş, în cale să-ţi ies. 

De-aş fi raza blândă şi caldă, de-aş fi… 

M-aş rupe din soare, la tine-aş veni. 

De-aş fi şi măiastra pasăre-n zbor, 

Spre tine-aş pluti, să cânt mai cu dor, 

La tine-aş veni cu tine să mor… 

NEÎMPLINIRE 

De câte ori am încercat să te găsesc… 

Un înger negru în ochi m-a privit. 

De câte ori, spre tine am vrut să păşesc, 

În ceaţă te-ai pierdut, lăsând în urmă-un 

suflet chinuit. 

De câte ori spre universul tău aripeleam 

întins… 

Un spin în inimă-am simţit şi tu te-ai 

stins. 

De câte ori în vis, spre tine-am îndrăznit 

să zbor, 

O noapte-adâncă-n mreaja sa m-a prins 

şi-am vrut să mor. 

De câte ori cu sufletul eu te-am chemat, 

De-atâtea ori m-ai ocolit şi m-ai uitat… 

PREA MULT 

Atâta foamete de bunuri 

Înneacă lumea în păcat, 

O nouă pată peste timpul 

De foc şi patimă-ncercat. 

Atâta trudă într-o viaţă, 

De bunuri să te înconjori, 

Eşti doar un şubred fir de aţă, 

Nimic nu iei de-o fi să mori. 

Atâta ură-ntre popoare, 

Pământu-n sânge a-mbibat, 

În fiece secundă moare, 

Copil, femeie, ori bărbat. 

Atâta suferinţă poartă, 

Omul în cuget şi simţiri, 

Şi lacrimi nesecate pică, 

Prin ploaia multor amintiri. 

Atâta doliu-n astă lume, 

Se nasc copii fără părinţi, 

Povestea neagră, viaţa-şi spune, 

Iar noi ne resemnăm cuminţi. 

POEZIE 

ANA MARIA 

BALAŞ 

Cântãrile de mai 

se rãsfrâng în 

raze de flori 

asupra mea 

Dimineaţa tu începi sã 

exişti, la fel ca umbrami 

ce rãstoarnã 

dansul necontenit al 

fluturilor de mai, în surâsuri noi 

în cascade cu braţe visând contururi 

calde, moi, 

chemãri negrãite de paşi muţi şi goi. 

Cauţi sã mã dezmierzi cu îmbrãţişãri, 

pletele ţi-au devenit 

mâini ce pãzesc un portret de copilã 

Contemplând apusul. 

Vreau sã mã legi cu aripile pãsãrilor, cu 

vorba lor 

ce tresare în zidurile bolnave de urmele 

suflului tãu. 

Încearcã sã asculţi în fiecare mai, cum 

pasul meu 

absoarbe urme de luminã; 

pãsãri ce aduc cu ele iubirile le cântã, 

le suspinã – 

se odihnesc în tine, sã nu-mi dai drumul 

niciodatã! 

Seara zboruri incerte de ape zãmislesc 

ţinuturi noi, cãutându-te. 

rar, vâslele-mi ating trupul ca o zbatere 

de aripi, 

mã sãruţi şi adorm în palmele tale devenite 

zidire. 

undeva în depãrtãri, cântãrile de mai 

îmi coloreazã cu 

miresme de flori pupilele însetate de 

tine. 

E toamnã prea devreme 

În fiecare toamnã se sting sãruturi 

calde 

udate de miresme de frig, de vânt şi ploi 

ridicã-mi douã frunze ce duc în spate 

marea 

pierdutã printre arbori, sãlãşluind în noi. 

Sã-mi chemi cu harpe raza ce-acoperã 

o stea 

Ce-n norii deşi se-afundã, ca palma-mi 

în mâna ta 

Parfumuri reci îngânã dansuri de frunze 

ruginii 

ce-mi gâdilã obrazul şi îl preface în 

câmpii. 

acoperã-mi cuvântul cu mâneca ta plinã 

de ninsori 

acoperã-mi pãdurea cu glasuri de cocori 

acoperã-mi un ochi cu-n şal de crizanteme 

sã nu mai vãd pustiul, e toamnã prea 

devreme. 

în fiecare toamnã se-nchid petale în 

mine 

şi frunzele cu gânduri ce-atârnã greu de 

stele 

şi versuri ce colindã prin stropi de 

acuarele 

Tu, ia-mã lângã tine, e toamnã prea devreme 


SOFIA 

GANEA 

Luna 

Priveşte! 

a pierdut 

sau poate 

şi-a uitat surâsul 

la fereastra ta? 

sau în prag de seară 

când pictând, prin 

perdea 

vise şi plopi 

în dorul tău 

răsare luna. 

Semnal 

Singurătatea 

trage semnalul de alarmă… 

e prea mult zgomot 

în interior şi-n afară. 

Sferă 

Visez gerul 

cu trupul lungit pe trepte, 

când tu visezi canicular 

strângându-mi trupul 

într-un pahar 

ca răspuns al trecerii 

prin sfera tăcerii. 

Să nu m-aştepţi 

JURNAL 

nu voi veni în noaptea asta 

sunt albă şi o ruină de cuvânt 

şi fluturare ce se zbate sub pleoapă 

sunt ciob de soare pătruns 

în ochiul meu 

când ninsorile îmi zac în gând 

şi nu vreau să ţi le dărui. 

Sufletul pădurii 

Fantasme ce sar peste lacuri 

de verzi ninsoare 

şi plânset de jale, 

undeva un cerb se închină la icoane, 

undeva un corb povesteşte o moarte 

sufletul pădurii se stinge în şoapte… 

Pictorul 

Şi-a smuls inima 

şi-a desenat pe ea 

o pânză de păianjen… 

Luna 

Mi-a răpit visul 

şi l-a aruncat 

asupra salciei 

condamnată la ghilotinare 

Riduri 

A putrezit dimineaţa 

ca o pasăre 

şi cerul s-a-mpovărat 

cu riduri…


Erzaţurile poeziei moderne 

Vertical, comprehensiv, nu 

jongler de alambicuri, nu trăgător cu 

sofismele, nu săritor peste cal, gata 

oricând să-şi pună în slujba adevărului 

caninii confecţionaţi din porţelan 

chinezesc educat, aşadar, acribic, incisiv 

atât cât trebuie, ironic de asemenea, 

deci moralmente subtil, bun 

cunoscător al unităţilor de măsură curent-operatorii, 

Virgil Diaconu, poet, 

eseist şi jurnalist literar, pune sub bisturiu, 

cu-n oarecare sânge rece, pentru 

o societate manifest viciată, 

incizionând, adânc şi sigur, trupul 

„zvelt” al senilei şi mimeticei literaturi 

româneşti, căreia-i scotoceşte sârguincios 

prin destinul poetic modern 

(deocamdată!), nu neapărat cu scopul 

de a repara ― ceea ce, fie vorba-ntre 

noi, nici n-ar reuşi, din aceleaşi motive 

de viciu generalizat şi fără precedent 

în istoria neamului, care face din „curtea 

Cuza” o adevărată fată mare, în 

comparaţie cu ceea ce ni-i dat să 

vedem astăzi ― cât, mai degrabă, de 

a repera/diagnostica, în sensul de a 

aduce la scenă deschisă, spre râsulplânsul 

lumii, în lumina aspră a proiectoarelor 

civilizatorii, marile 

neoformaţii ştrangulatoare de spirit românesc 

― atât cât este el de viu şi de 

autentic. 

„Destinul poeziei moderne” 

― culegere de eseuri unitare pe axul 

demersului întreprins de autor şi apărută 

la editura „Brumar”, în 2008, culegere 

structurată, după cum 

urmează, pe trei secţiuni: „orizontul 

poeziei”, „destinul literaturii” şi, în 

fine, „critica poeziei” ― este un studiu, 

nu foarte amplu, dar consistent, 

de socio-fenomenologie ce are a isca, 

fără doar şi poate, turbulenţe axiologice 

în sânul siliconat al literaturii române 

moderne, plină de ifose şi de 

mioritice mofturi. 

Evitând, fireşte, să intre în 

„polemici de gablonz”, cum ar spune 

Alejo Carpentier, precaut, Virgil Diaconu 

aşază, din capul locului, adică 

din primul capitol al cărţii, capitol de 

teorie literară şi socio-literară ― parte 

a unui studiu de proporţii, aflat, ni se 

spune, încă în lucru ― firul de plumb 

alături de esteticismele carpato-danubiano-pontice, 

trecând, astfel, poezia/actul 

creator prin diverse filtre, 

împământenite de mari brand-uri spirituale 

ale lumii, din care dăm la în- 

tâmplare doar câteva ca Platon, Ortega 

y Gasset, Jakobson, Eliot, Valery, 

Rimbaud. Din această perspectivă, 

consolidându-şi natural unghiul de 

fugă şi de atac, ca sistem solid de referenţialitate, 

Virgil Diaconu propune, 

lansează şi operează cu concepte ca 

„ critica holografică”, „critică autistă”, 

„literatură holografică” etc., demontând 

făţiş sternul de tinichea al contrafăcutei 

cloşti poetice cu pui costelivi 

şi închipuiţi. 

Nefiind închegată pe criteriul 

valoric, ci pe acela politico-amicocumetrial, 

mare iubitoare de soluţii caragialeşti, 

dintre acelea care vin să 

revizuiască pe ici, pe acolo, dar să nu 

schimbe nimic, obedienta şi, paradoxal, 

pretenţioasa breaslă a suportat şi 

suportă genii de carton ridicate pe socluri 

turnbabeliene, lachei literari cu 

falnice şi eclatante galoane bugetare, 

turnători „de dragul patriei” în bronzul 

securităţii, gresori de giruete politice, 

prestidigitatorii de subvenţii si premii, 

scriitori cărora le stă bine cu drumul 

străinătăţii şi, în genere, întregul circ 

globus al acestei oi dezlânate şi poreclite 

diminutival Mioriţa. 

În aceste condiţii date, Virgil 

Diaconu nu credem să se iluzioneaze 

că ar putea clinti lumea literară numai 

strigând arhimedian după un punct fix 

şi o pârghie, care, bineînţeles, nu-i vor 

fi puse la dispoziţie, cel puţin, din câte 

cunoaştem noi despre această lume, 

străină de ceea ce se numeşte conştiinţă 

creatorală. Pentru marea parte a 

acestei aşa-zise lumi literare româneşti, 

literatura este un mijloc ― şi nu 

un scop. Un mijloc de a accesa una 

dintre categoriile înşirate mai sus. O 

ipocrizie fără de margini învăluie 

această lume. Cele câteva spirite româneşti 

intrate în universalitate s-au 

împlinit tocmai pentru că au dat cu flit 

lumii culturale româneşti. De aceea 

Virgil Diaconu, prin acest demers 

eseistic, nu face altceva decât să 

aşeze o imensă oglindă dinaintea chipului 

gălbejit al literaturii române, cu 

vârfurile ei de neatins care n-au reprezentat, 

nu reprezintă şi nu vor reprezenta 

nimic în literatura lumii. 

Va înţelege ceva obedienta, ipocrita şi 

slugarnica breaslă privindu-se în largul 

cărţii scrise de Virgil Diaconu? Cel 

mai probabil, nu. Îşi va spori narcisismul 

şi-şi va purta, pe mai departe, în 


Ancelin Rosetti 

cârcă grafomanii şi impostorii, cultivându-i, 

deoarece, vorba autorului: 

„Trăim în România, prieteni, cred că 

recunoaşteţi locurile.” …Iar ei le vor 

recunoaşte smeriţi. Pentru că tocmai 

ceea ce doreşte să le inoculeze autorul 

acestui eseu temerar filigranat pe 

chestiuni socio-fenomenologice, vizând, 

după cum ne şi anunţă, „destinul 

poeziei moderne”, este tocmai 

starea de cod roşu sub care se află 

împricinatul „destin”. Aşa-zisa creaţie 

poetică a depăşit cu mult cotele de 

atenţie, dă pe-afară de acum, din 

acest motiv Virgil Diaconu, în secvenţa 

eseistică intitulată „Viitorologie 

poetică”, acţionează semnalul de 

alarmă: „Spunem toate aceste lucruri 

pentru a înţelege că bătălia care se dă 

în sânul poeziei moderene (de la simbolism 

până astăzi) nu este atât între 

poezia din zorii modernităţii şi poezia 

contemporană, să spunem, cât între 

poezia de valoare şi poezia mediocră, 

între poezia debilă care a ajuns 

sufocantă, pentru că la ea au acces, 

în mod democratic, cei mai mulţi. 

Dacă noi ne vom pune, totuşi, 

întrebări cu privire la chipul poeziei viitoare, 

dacă vom avea ambiţia de a 

face portretul sau numai crochiul viitorologiei 

poetice, atunci trebuie să ne 

lămurim mai întâi asupra datelor esenţiale 

ale poeziei de valoare de 

azi(…)” 

Poate exista poet autentic fără 

a avea o conştiinţă poetică, iar pentru 

o mai sigură autenticitate, am adăuga 

noi, după Pavese, o „conştiinţă prepoetică”? 

Virgil Diaconu ne spune, cu 

toată gura, în această carte, că NU! ― 

noi îi ţinem hangul, însă aşteptăm şi 

răspunsul breslaşilor orfici, că doar 

destinul lor e pe punctul de a intra în 

graţiile ghilotinei, nu? 

Zgomotoasa lor tăcere ar 

putea însemna şi narcisism, şi indiferenţă, 

şi mai mult decât amândouă. 

4419

CLASICII NOŞTRI 

Simion Hârnea: 

BIBLIOTECA POPULARĂ „COMOARA VRANCEI“ 

4420 


În zilele de Paşti tinerii tocmesc horele, tinerii se dau în scrânciob, 

fetele se prind surate. Surăţia şi Vălăritul sunt două dintre obiceiurile 

specifice Ţării Vrancei, obiceiuri care aproape că au dispărut 

astăzi. Surăţia este un obicei vechi care avea o mare importanţă în 

trecut, deoarece fetele care se prindeau surate,,trăiau toată viaţa în 

bune legături de dragoste şi prietenie ca nişte adevărate surori”. 

Vălăritul este tot un obicei arhaic de origine creştină. Vălarii se organizează 

în cete de tineri care merg la preotul satului să le dea binecuvântarea 

de a umbla cu vălăritul,,,povăţuindu-i, în acelaşi timp, de 

a fi liniştiţi, cuviincioşi şi respectuoşi cu cei în vârstă”. 

Vălarii merg pe la casele sătenilor, spun,,Hristos a înviat!”, ridică 

în braţe pe cei mai tineri, iar celor vârstnici le sărută mâna. Unii nu vor 

să se lase ridicaţi în braţe în braţe, fug şi se ascund, fiind urmăriţi de 

vălari, până îi prind. În schimbul acestei ridicări în braţe, vălarii primesc,,plocoane”, 

în ouă şi bani. Cei bătrâni (preotul Ion Băsnuţă din 

Colacu) arată că acest obicei aminteşte de prinderea Mântuitorului în 

Grădina Ghetsimani, vălarii simbolizând pe oştenii lui Pilat,,,iar ridicatul 

în braţe înlocuieşte sărutul diavolesc dat de Iuda lui Hristos, pentru 

ca să-l cunoască ostaşii”. 

d). nume de locuri. Pasionat de viaţa 

Vrancei natale, Simion Hârnea iscodeşte 

peste tot, căutând să descopere ce legătură 

intimă este între loc şi numele acestuia. El 

parcurge drumul spre adevăr în mod invers, 

de la ceea ce există, de la concret ne duce 

în legendă, în fabulos, în timpii mitici. De ce 

drumul care urcă din Balta Colacului spre 

Tichiriş se numeşte,,Priporul Mândrei”? 

pentru că aici a căzut Mândra fata văduvei 

Păunoaia. El îşi alege nume de locuri în 

care argumentul lingvistic păleşte în faţa poveştii. 

Balta Colacului se,,naşte” dintr-o 

mare şi curată dragoste ai cărei protagonişti 

sunt Drăgulin şi Călina, dragoste pentru împlinirea 

căreia, Drăgulin este hotărât să,,taie în două Dealul Răcoreanului”. 

Tăria cu care crede în dragostea sa impresionează pe,,Zâna 

cea Bună” care îl ajută să-şi împlinească dorinţa:,,Mistreţi voinici desfundau 

cu fliturile lor pământul răsturnând stânci de piatră nebănuit 

de mari. Urşii puternici scoteau fără multă caznă arborii din rădăcini, 

aruncându-i voiniceşte pe prundul văii, în jos” - adevăraţi timpi epopeici…! 

,,Tăhârnac” este o altă poveste de dragoste, de data aceasta o 

poveste tragică. Tăhârnac, un tânăr crescut între bacii vrânceni, vine 

în sat după cumpărături şi se îndrăgosteşte de Săndiţa din Topeşti. 

Coborând de Sâmedru pentru a o întâlni la horă, pe Săndiţa, dar pentru 

că aceasta nu vine fiind bolnavă, la întoarcerea în munte, sfâşiat 

de durerea,,ce-i străpungea sufletul”, datorită întunericului, Tăhârnac 

a rătăcit drumul şi ajungând pe,,o coastă ruptă de munte şi, în bezna 

întunericului, fără să-şi dea seama, se prăbuşi cu totul în prăpastia 

adâncă şi mistuitoare”. 

Cei de la stână l-au găsit după mai multe zile de căutări, Săndiţa 

s-a stins şi ea de durere, iar locul s-a numit de atunci,,Căzătura lui 

Tăhârnac”. 

Alte nume de sate (,,Au venit şi alţii şi au secătuit întreaga vâlcea 

ridicându-se case noi şi punând astfel temelia unui mic sătuc pe care 

l-au numit Ursoaia”) şi de locuri au toate povestea lor (Priporul Mândrei), 

o poveste, uneori luminoasă, alteori tragică.,,Frumoasă era 

Ileana, fata văduvei, frumoasă şi ademenitoare ca amurgul serilor de 

primăvară, ba mai frumoasă şi ca ele”… fapt care atrage poftele turcului 

ocupant… şi…,,două detunături de armă clocotiră în văzduh şi 

Mândra se rostogoli moartă la pământ (…) Şi de atunci priporului acestuia 

i-a rămas numele de Priporul Mândrei, în semn de veşnică aducere 

aminte de vrednicia Mândrei a văduvei Păunoaie”. 

Întreaga Comoară este o suită de îndemnuri pe care S. Hârnea 

o face urmaşilor vrânceni de a lua 

seama şi de a-şi aminti mereu, de 

a aduce la lumină aceste nestemate 

ale sufletului vrâncean, de a 

le face cunoscute vrâncenilor, ţării 

întregi. 

e). preoţi şi aşezăminte legendare 

vrânceneşti. Credinţa 

creştin-ortodoxă -,,Creştinismul 

românesc”, aşa cum bine l-a denumit 

Simion Mehedinţi, a fost 

unul dintre scuturile noastre cele 

mai rezistente în faţa tăvălugurilor 

de tot soiul care s-au rostogolit pe 

acest meleag, din cele patru zări, Costică Neagu 

de când lumea. 

Foarte interesant este faptul 

că tăvălugul roşu a reuşit să ne îndepărteze şi de acest stâlp, a reuşit 

să ne coboare doar la nivelul trebuinţelor biologice, care ne conduc 

numai după instinct şi lada cu bani. Pare că suntem impresionaţi de 

tăria credinţei altora, de faptul că la o anumită oră întreaga suflare 

lasă baltă orice treabă şi acolo unde-o prinde ora hotărâtă, dedică 2- 

3 minute Dumnezeului ei. 

Cât despre noi, pare că nu mai simţim fiorul şi îndumnezeirea de 

care erau cuprinşi părinţii noştri când mergeau la biserică sau când se 

închinau, în liniştea casei, înainte şi după masă, înainte de culcare 

sau când vedeau, din nou, lumina zilei. 

Ce va să însemne acest lucru nu putem spune cu precizie, mai 

ales atunci când auzim că românii ortodocşi se ceartă cu românii catolici 

sau greco-catolici, ca să nu mai vorbim de sectanţi, ca şi cum nu 

s-ar închina toţi aceluiaşi Dumnezeu… Dăm din umeri şi îngânăm câteva 

cuvinte fără noimă, facem filosofie de doi bani, facem tot ce ne 

stă în putinţă ca printr-un fals,,gnosticism” sau…,,scientism”, să coborâm 

divinitatea,,pe pământ”, noi nefiind în stare să ne pătrundem de 

o credinţă adevărată, de imperativul iubirii aproapelui. 

Cu aproape un veac înainte (1912), Simion Mehedinţi constata 

aceeaşi derută în societatea românească, lucru care totuşi ne deschide 

o rază de speranţă, pentru că în perioada interbelică lucrurile 

s-au mai aşezat, lucru pe care-l aşteptăm în viitor:,,Viaţa poporului nostru 

trece astăzi printr-o fază aproape haotică. Oameni care au batjocorit 

biserica au pretenţii să se îngrijească de soarta ei. Profesori al 

căror cuvânt este sărac de sinceritate şi bogat în contraziceri se cred 

chemaţi să facă şcoală tineretului. (…) Arta se atinge din ce în ce mai 

mult cu banul, politica se amestecă cu afacerile, raţiunea statului se 

amestecă intereselor personale”1. 

Şi tot Mehedinţi ne arată că dincolo de cercul strâmt al ştiinţei urmează,,întuneric 

etern şi etern mister”:,,De la acest hotar, conştiinţa individuală 

nu mai are alt sprijin logic decât speranţa într-o armonizare 

teleologică, pentru cine nu vrea să spună teologică, dintre ordinea ghicită 

de ştiinţa exactă şi o altă ordine superioară inaccesibilă minţii noastre”2. 

Când citeşti Comoara lui S. Hârnea în care ni se prezintă obiceiurile 

de Paşti, Sfânta Înviere, simţi fiorul şi liniştea care îţi pătrunde întreaga 

fiinţă.,,Ca la o poruncă cerească, tot satul e în picioare şi se 

pregăteşte de plecare. Cârduri, cârduri trec apoi pe drum, din toate părţile, 

cu făclii aprinse, oameni, femei şi copii, îndreptându-se spre biserică, 

parc-ar fi atraşi de un magnet”. 

S. Hârnea prezintă obiceiuri creştine, figuri impresionante de 

vrânceni, de preoţi care nu se îndoiesc de credinţa lor şi prin asta 

parcă sunt coborâtori de pe icoanele de la schiturile Valea Neagră şi 

Lepşa:,,Preotul luându-şi pălăria de pe cap se sculă şi făcu o cruce 

mare (…) E o rugă sfântă pe plaiurile noastre. Ciobanii îşi făcură 

cruce, puseră tarhatul [bagajul] pe cai şi îndreptară oile la hăţaş”. 



Rachete despre postmodernism 

I. Nu ştim azi dacă postmodernismul este o nouă paradigmă 

culturală aflată în afara modernismului sau dacă este, dimpotrivă, 

ultimul avatar ar modernismului, latura lui conservatoare şi manieristă, 

specifică fiecărui sfârşit de epocă literar-culturală. Desigur, 

problema nu-i interesează nici pe “resentimentari” (cum îi numeşte 

Bloom pe feminişti şi neoistorişti), nici pe duşmanii lor declaraţi, pe 

estetiştii-elitişti. şi unii, şi ceilalţi sunt critici ideologici (chiar şi esteticul 

poate fi considerat o ideologie atât timp cât literatura nu este şi 

nu poate fi numai estetic). 

Fac această precizare pentru că nici unii, nici ceilalţi nu pot 

fi asimilaţi pomo. Cercetarea ideologică este mai curând o creaţie 

a modernităţii, de la Tofler la Marx şi până la Bloom. Pomo este întro 

mare măsură eliberat de ideologie, prin neîncrederea în metanaraţiuni 

pe care o amintea Lyotard (deşi această opinie poate să fie 

una dintre cele mai stupide idei ale stângii, după cum afirmă Rorty). 

De aceea, cei care susţin că literatura de consum şi cea care te introduce 

în canon pentru două săptămâni sunt o creaţie a contemporaneităţii 

se înşeală. afirmaţia lor, care ar trebui să le confere 

legitimitate, după principiul “altfel nu se poate”, este o voită eroare 

categorială. Acest soi de literatură propus de unii critici în numele 

dreptăţii sociale (pentru ca toţi să se bucure de artă) este doar un 

atavism, o altă faţă a kitsch-ului, o categorie fals estetică proprie 

modernităţii. (cf. Matei Călinescu) 

II. Printre altele, una dintre noutăţile pe care le aduce pomo 

este defetişizarea literaturii văzută de întreaga gândire modernă ca 

un aspect secund (dar niciodată secundar) al pasiunii sau iubirii. de 

la romantici până la Barthes şi la al nostru Manolescu, dragostea 

pentru literatura a fost plasată într-o continuă analogie cu iubirea 

pentru femeie. (de aceea eu nu-l consider pe autorul lucrarii “Arca 

lui Noe” un critic pomo ci unul dintre ultimii mari critici ai modernismului, 

aşa cum este şi Barthes de altfel). pomo, prin ceea ce astăzi 

se numeşte critică şi teorie culturală realizează o deschidere a fenomenului 

literar care nu mai este privit în el însuşi, ca existenţă şi 

funcţie autonomă, liberă şi inefabilă, ci în contextul mai larg al preocupărilor 

umanului. Ceea ce a reuşit pomo este o reumanizare a 

artei apărută ca reacţie la fenomenul tipic modernist al dezumanizării 

artei despre care a vorbit atât de bine Ortega y Gasset reluat 

apoi de Hugo Friedrich sau Matei Călinescu. 

Dar ce înseamnă reumanizare? Omul este adus înapoi în 

sfera preocupărilor artei, de unde modernismul îl luase odată cu 

sfârşitul romantismului. Tot dezumanizante sunt şi principalele ideologii 

şi filozofii ale modernităţii: povestea lui Nietzsche despre supraom, 

nazismul, comunismul, utopismul socialist al lui Saint-Simon 

etc. 

Reumanizarea se produce exact acolo unde funţionează 

principalele caracteristici ale pomo pe care le ştie toată lumea: personismul, 

autoficţiunea, recuperarea personalităţilor şi a operelor 

aparţinând trecutului, ludicul (ce poate fi mai uman de atât), ironia 

şi ironismul, dispreţul faţă de natură şi natural. 

III. Reumanizarea se produce şi în ştiinţă, dar aici ar trebui 

să poarte numele mai adecvat de “revrăjire”. În special prin Heisenberg 

şi teoria cuantelor, acele entităţi care nu se mai supun legilor 

newtoniene ale mişcării până într-atât încăt dacă Einstein ar 

mai trăi astăzi, ar fi obligat să recunoască: “da, doamnelor şi domnilor, 

am greşit, Dumnezeu dă cu zarul.” 

IV. Nimic nu mă poate împiedica să cred că pomo este o Renaştere 

umanistă, a treia dintre cele cunoscute de civilizaţia occidentală 

(trebuie precizat neapărat faptul că nici literatura română, 

nici cultura patriei nu intră în niciun fel în această ecuaţie, cel puţin 

până în acest moment). Celelalte două sunt cea de la sfârşitul Evului 

Mediu, şi cunoscută exact sub acest nume, Renaştere, şi Antichitatea 

greco-latină, ea însăşi o renaştere, o sinteză profundă şi 

unică a diverselor civilizaţii din bazinul Mării Mediterane. 

V. Opuse renaşterii sunt întotdeauna revoluţiile. În istoria Occidentului 

sunt cunoscute două revoluţii mari. Creştinismul şi revoluţia 

raţionalistă şi industrială a modernităţii. Întotdeauna revoluţiile 

sunt progresiste, iar dacă astăzi creştinismul ni se pare dimpotrivă 

reacţionar şi tradiţionalist este doar pentru că el a fost urmat de o 

altă revoluţie, cea a modernităţii. Pentru oamenii Evului Mediu, el 

era însă ultraprogresist, acesta fiind şi motivul pentru care adepţii lui 

au fost persecutaţi în primele 

veacuri ale epocii noastre. 

VI. Cred că Octavio Paz 

spunea că de fapt Evul Mediu nu 

este cum se crede în genere, 

epoca de aur a creştinismului, ci, 

dimpotrivă, o continuă luptă împotriva 

revoluţiei culturale numite 

modernism. cel puţin în 

primele secole ale erei noastre 

aşa s-a întâmplat. de aceea ar 

trebui să gândim de două ori 

înainte să avem curajul să gândim 

ceva. 

ESEU 

Yusuf Khalid 

VII. Paradoxul paradoxurilor, cu toate că e doar un paradox 

aparent, este că primul pas pe care îl face literatura spre reumanizare 

are loc prin intermediul avangardei. Aceasta impune ideea care 

opera, după mult timp, nu mai este văzută ca un fenomen suprauman 

cu o finalitate de tipul “opera îşi ucide creatorul.” Avangarda, pe 

lângă des amintita bagatelizare a valorilor burgheze, realizează şi 

o relativizare a tuturor valorilor. Prin acest aspect, arta (re)devine un 

proprium uman. Provenită şi dedusă din psihanaliză şi din cercetarea 

subconştientului, literatura de avangardă se preocupă din nou 

de problema umană. Este adevărat că doar la stadil infantil al acesteia, 

natura subconştientă (suprarealismul) şi cea a hazardului (dadaismul). 

VIII. Pomo poate fi considerat o paradigmă eliberată de modernism 

şi în afara acestuia atât timp cât schimbă sensul şi natura 

întrebărilor filozofice. 

Antichitatea şi Evul Mediu întrebau “ce este?” pentru că şi pe 

Aristotel şi pe medievali, în frunte cu Thomma d’ Aquino îi interesa 

esenţa lucrurilor, ce este-le. De aceea metafizica lui Aristotel este 

considerată o ontologie. Modernitatea în schimb, este interesată de 

“cum este?”, adica de proprietaţile obiectului şi de modul în care 

acesta poate fi folosit, în concordanţă cu ideea ei despre folosirea 

oricărui lucru în folosul progresului. De aceea Descartes şi Kant au 

in comun metoda si critica. 

Pomo in schimb, se intreaba “de ce?”, sau cum (este) ar fi 

posibil să, aceste interogaţii putând fi percepute ca sinonimedin moment 

ce gândirea actuală consideră că nu mai putem vorbi de o diferenţiere 

totală între realitate şi ficţiune. 

Apar astfel în studiul filozofic direcţii noi precum filozofia minţii 

şi filozofia limbajului, care au la bază exact aceste întrebări. Cu 

alte cuvinte, acest drum poate fi sugerat şi altfel. Dacă în Antichitate 

şi în Evul Mediu rolul predominant era luat de ontologie, de cercetarea 

fiinţei, in modernitate filozofia se ocupă mai ales de metafizică 

şi de epistemologie, pentru a se ajunge ca în pomo, prin faza 

intermediară a fenomenologiei lui Husserl, predominantă să fie hermeneutica. 

IX. Consider că se poate vorbi nu numai de postmodernism 

ci şi de postmodernitate. Nu există doar un curent estetic, limitat la 

literatură, ci şi un curent cultural, epocal (în sensul literal, care se referă 

la o epocă), cu idiosincrazii proprii, şi care îşi subsumează pe 

zi ce trece, tot mai multe domenii ale activităţii creatoare ale spiritului 

uman : filozofie, ştiinţă, pictură, sculptură, arhitectură, muzică 

etc. etc. 

X. Desigur, dacă pomo este o renaştere, în sensul pe care 

l-am acordat aici termenului (fără implicaţii de valoare sau calitate, 

ci doar ca simplu construct cultural istoric), trebuie să ne aşteptăm 

la o reordonare a valorilor în care operele literare tipice pentru modernism 

vor căpăta o importanţă din ce în ce mai redusă. Deşi profeţiile 

nu trebuie să aibă loc niciodată în cercetarea teoretică (nume 

de autori care au greşit în mod fundamental din acest punct de vedere 

fiind destule: Vico, Spencer, Bloom, Toynbee etc) mă încumet 

să spun că Proust, Balzac, Tolstoi, Mann, Goethe etc vor părăsi 

pentru un timp preocupările criticii. de altfel, în ceea ce-i priveşte 

pe ultimii doi acest lucru se întâmplă deja. Alţi autori, mai apropiaţi 

de valorile pomo vor fi în centrul atenţiei: Kafka, Vonnegut, Strindberg, 

Beckett, Calvino, Fowles, Handke şi, firesc, mulţi alţii. 


LABORATOR 

Cartea donatorului de sînge 

1. Cînd îţi intră acul în venă, trebuie să te uiţi într-o parte, nepăsătoare. 

Altfel, şase perechi de ochi, care te urmăresc cu mare interes de 

pe hol, 

vor rîde în gura mare.Aşteptăm să intrăm: eu, un ţigan cam călos, 

un student, 

un adoloscent grăsan şi pus pe gargară.Ne uităm la ceilalţi din 

camera 

alăturată, care stau întinşi pe scaune pliante. 

Încercăm să surprindem ceva pe feţele lor. 

Zadarnic. 

Dar eu l-am ochit pe unul care a vrut cu orice preţ să intre înaintea 

mea, 

l-am ochit şi l-am ţintuit bine. 

Se uita în sus, la televizor.Nu l-am slăbit. 

Apoi s-a apropiat asistentul cu acul, un ac gros, ca ăla de se cos 

pantofii. 

El a aruncat o privire chinuită spre noi.I-am susţinut privirea.Avea 

nişte 

ochi negri, frumoşi şi disperaţi.Acul a intrat în venă rapid şi 

alunecos 

ca un şarpe dar 

timpul încăpăţînat nu mai curgea. 

Acul îşi pornise drumul spre inima noastră, a tuturor, chiar şi spre 

cei care 

treceau prin faţa clădirii, pe trotuar. 

Nimic nu e mai rău ca frica de o înţepătură, mi-am zis.Pungile cu 

sînge se legănau 

la picioarele scaunelor în aparate care măsurau gramajul.Viaţa se 

scurgea prin 

furtunul roşu şi nici măcar nu ştiu dacă asta mai conta. 

2. Mi-am pus geanta jos şi m-am întins pe scaunul pliant.De ce 

ai pus geanta jos, m-a întrebat asistentul.Pe acolo pe jos poate 

să fie o sida sau un sifilis, nimic important.Am surîs încurcată. 

Da, am spus, am obiceiul ăsta prost ( de fapt, mi-era frică 

să nu rămîn fără ea ).Credeam că am încheiat subiectul, dar el ma 

mîngîiat: Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă, nu e vorba de asta, 

am încercat 

timid.Ba da, Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă mai ales dacă avem 

şi un copil, 

doi.Aveţi copii ? Nu. 

Bine, asta însemna că pe mine Dumnezeu nu mai e atît de dispus 

4422 

(fragment din volumul Cartea donatorului de sînge, în pregătire ) 

Nu trebuie să confundaţi... 


unul înlocuit de religii de tip asiatic. Celebrul scriitor Georges Bernanos 

spunea: „Creştinismul a făcut Europa. Creştinismul a murit. Europa 

va crăpa, ce poate fi mai simplu ?”. 

Explicaţi-ne trăsăturile transmodermismului în raport cu postmodernismul, 

referindu-vă la cinci diferenţe şi trei asemănări. 

Transmodernismul înseamnă transcenderea impasului mentalităţii 

postmoderne care nu a putut duce până la capăt proiectul modernităţii, 

din cauze care, aparent, sunt obscure. Cauza, însă, este 

tocmai moartea creştinismului. Paradigma transmodernităţii, în curs 

de cristalizare, de formare, creşte pe semnele renaşterii în temeliile uitate 

ale creştinismului. E o viziune optimistă, însă cu luciditatea de rigoare. 

Cinci diferenţe: întoarcerea la creştinism, logica trans, numită 

de Ştefan Lupaşcu şi de Basarab Nicolescu a terţului ascuns, întoarcerea 

la valorile tradiţiei, la valorile naţionale (care exclude egoismul 

naţionalist), respingerea kitsch-lui şi recuperarea valorii estetice. Trei 

elemente de continuitate: circumspecţie în faţa vechilor metafizici, 

aprofundarea filosofiei identităţii şi diferenţei din deconstructivism, refuzul 

fundamentalismelor doctrinare de orice fel. 

În revista literară „Caiete critice” descoperisem o serie de poeţi 

să mă ierte ? 

Acul intrase deja în venă şi furtunul 

se înroşise.Întinsesem 

mîna stîngă. 

Dar de ce curge atît de încet 

sîngele, e curios. 

E curios, a clătinat din cap asistentul. 

Violeta Ion 

Toţi ceilalţi întorseseră ochii 

spre mine.Punga întîrzia să se 

umple. 

Poate am colesterol şi am sîngele gros. 

Poate ai cordul obosit. 

Ţine minte, data viitoare cînd vii, să întinzi mîna dreaptă. 

Aşa că a scos acul din mîna stîngă şi l-a băgat în mîna dreaptă. 

Eu eram foarte mulţumită că între timp, ochii negri plecaseră, era 

o 

mare uşurare. 


Tot aşa greu a mers şi data trecută ? 

Poate eram, dracului, bolnavă. 

Asta îmi lipsea mie, care nu dădeam niciodată şpagă la doctori. 

3. Bocet: Cine ţi-a întunecat ochişorii ? 

Unde rătăceşte sufletul lu mama ? 

Fă, eu te duc la doctor! 

De cîte ori îmi închipui c-aş putea fi bolnavă, vine ca o palmă 

imaginea cu mama.Un antidot puternic, aşa că îmi trece cheful. 

Mergeţi la ghişeu.Mă duc la ghişeu. 

7 bonuri de masă, o reducere la abonamentul r.a.t.b. 

şi o zi liberă de la serviciu. 

M-am aşezat pe scaun.Vă simţiţi ameţită ? 

Tot ce poartă halat alb te întreabă dacă nu cumva te simţi ameţit. 

Nu, nici vorbă.Doamne fereşte! 

Nimeni nu aştepta minutele de graţie ca sîngele să se coaguleze. 

Dispăreau cu vata pe braţ ca într-un film cu fantome. 

postmodernişti cu o scurtă biografie, exemple din creaţia acestora şi 

câteva referinţe critice. Atunci nu observasem latura şubredă a acestui 

curent literar, cum nici acum nu realizez în ce modalitate „postmodernismul” 

ar subaprecia înţelepciunea eminesciană. Este posibil ca 

literatura să capete un fond prin intercalarea libertăţii postmodernismului 

cu rezistenţa clasicismului într-un curent literar pe nume „transmodernism”? 

Postmoderniştii au ajuns la negarea parţială sau totală a contribuţiei 

eminesciene la patrimoniul culturii şi civilizaţiei româneşti. Un 

politolog, care nici măcar nu citise publicistica eminesciană, Cristian 

Preda, actualmente consilier prezidenţial, a hotărât, fără să clipească, 

cum că Eminescu ar fi nul din toate punctele de vedere. Or, Eminescu 

nu este un scriitor între alţii, cum susţin postmoderniştii, ci o personalitate 

eponimă, creatoare de canon cultural, ca să mă exprim chiar în 

jargonul postmoderniştilor, canon care iradiază cultură de mai bine de 

un secol, marcând geniul celor mai diverse personalităţi, de la Bacovia 

şi Tudor Arghezi până la Constantin Noica şi Cezar Ivănescu. 

Transmodernismul recuperează eminescianismul chiar din punctul de 

vedere al canonului. Iată una din laturile esenţiale ale transmodernismului. 

Nu trebuie să confundaţi transmodernismul cu un curent literar, 

deoarece în cadrul paradigmei transmoderne se pot naşte şi desfăşura 

oricâte şcoli şi curente literare, dar nu numai. 

Vă mulţumesc mult. 

A consemnat Ecaterina BARGAN

Theophil Magus: Totalitarismul exorcizat prin literatură şi Respiraţiile 

ca exerciţiu de supravieţuire în mediu mineralogenetic* 


Dovedind lecturi profunde în scopul asimilării informaţiei 

despre această lume islamică plină de capcane şi de necunoscute, 

autorul formulează trei întrebări ce nu pot rămâne la stadiul retoric 

şi care invită la meditaţie şi reflecţie: 1. Unde sunt instituţiile civice 

islamice non-guvernamentale care îşi apără cetăţenii ale căror 

drepturi ale omului sunt încălcate? (un posibil răspuns ar putea veni 

din direcţia observaţiei şi memoriei noastre recente legate de România 

comunistă, în care, din raţiuni dictatoriale similare, nu existau 

organizaţii pentru apărarea drepturilor omului şi sesizarea 

abuzurilor. Aşadar, o societate tribală, constituită total în afara statului 

de drept nu garantează drepturi cetăţenilor săi, doar pretinde 

obedienţă de scalvi.) 2. Tribunalele supuse legii islamice încalcă 

sau nu drepturile omului? 3. O societate în care sinuciderea şi crima 

în numele religiei sunt declarate virtuţi şi în care aceste virtuţi sunt 

explicit cerute şi de cartea sfântă musulmană nu proslăveşte de fapt 

terorismul ca acţiune politică legitimă? După efectuarea acestei 

analize şi utilizând procedee publicistice, Leonard Oprea deduce 

identitatea logică nazism=comunism=islamismul terorist actual, 

condamnând cu fermitate existenţa acestui produs monstruos al 

ideologiei teroriste actuale „omul carne-de-tun-drept-credincios care 

moare fericit la datorie indiferent de crima pe care o comite“. 

Aceasta nu este, ca să fim mai precişi, decât o entitate antiumană, 

creată de lideri terorişti; această entitate este confecţionată din indivizi 

ce fac parte din masa de manevră compusă de cetăţenii pauperi 

din unele state islamice, scopul fiind unul militar de atac şi 

având funcţia de a înlocuire a armelor clasice. Pentru stăpânii unei 

atari civilizaţii, înseşi locaşurile religioase au devenit fabrici de armament 

pentru că produc bombe umane prin injectarea religiei scăpată 

de sub control. La ora actuală întreaga Europă şi Statele Unite 

ale Americii sunt împânzite de aceste ciudate obiective militare ce 

simulează prin fanatism o legătură cu o divinitate ce miroase nu a 

tămâie ci a explozivi, a ură şi a sânge de „inamic occidental“. Există 

un grad de înapoiere, barbarie şi demenţă al civilizaţiei ce a conceput 

o atare strategie de război sfânt, prin lipsirea de libertăţi 

umane a propriilor cetăţeni, care sunt menţinuţi cu bună ştiinţă în 

promiscuitate spre a fi îndoctrinaţi cu teorii fasciste, fiind apoi obligaţi 

să se autodinamiteze pentru a ajunge la o lume idilică, promisă 

la fiecare rugăciune publică cotidiană în numeroase moschei, de 

către unii din liderii lor militar-religioşi. 

În Eseurile despre români şi România, Leonard Oprea reia, 

cu amărăciunea exilatului din raţiuni politice, economice şi culturale 

de sub dictatură, lehamitea în faţa bizantinismului, a ţiganiadei româneşti, 

exprimându-şi dezgustul faţă de lăutărismul dâmboviţean, 

faţă de corupţia şi spiritul caragialesc, spaima în faţa lipsei de criterii 

şi a lumii anomice care ucide valorile sau le alungă, dezamăgirea 

încercată faţă de politicieni şi partide, ce nu se disting unii de 

alţii prin nici un program, prin nicio însuşire de consecvenţă, de respectabilitate 

şi de onoare. Leonard Oprea este îngrijorat în articolele 

sale de lipsa de reacţie a societăţii civile, de destinul de 

marionetă al cetăţeanului rămas şi după căderea dictaturii un om invizibil, 

exprimându-şi dezacordul în faţa cultului indiferenţei. Trăind 

în America, autorul ar dori ca democraţia să triumfe şi în România 

natală, iară nu, dimpotrivă, să se îndepărteze de spiritul lumii din 

vecinătatea Rusiei, ce stă la pândă, din nou, gata să restalinizeze 

Europa de Est: „Cetăţeanul american, pe scurt şi simplu, este: un 

om care se bucură în mod real de drepturi, dar şi de obligaţii, aşa 

cum sunt ele într-o lume liberă, definită, legiferată ca fiind liberă 

printr-o Constituţie democratică.” 

Remarcând într-unul din articolele din această culegere privirea 

piezişă cu care în 2004 intelectualitatea liberă şi democrată 

(dar încă fanatizată de reziduurile totalitarismului şi de emanaţiile 

politice conducătoare) a primit în România cartea lui Vladimir Tismăneanu 

„Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog 

cu Vladimir Tismăneanu“ (Prefaţă de prof. Dinu C. Giurescu, 

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, 500p.+ 12 p. cu fotografii), Leonard 

Oprea susţine câteva necesare puncte de vedere. În primul 

rând, el atrage atenţia asupra neadecvării discursului emoţional denigrator 

faţă de „un document istoric şi politologic absolut necesar 

istoriei şi ştiinţelor politice în România de astăzi, de mâine şi pentru 

totdeauna“. Polemicile valabile trebuie întotdeauna să fie duse 

pe aceleaşi plaje şi niveluri de discurs, altminteri sunt pierdere de 

vreme, irosire de energie şi atacuri la persoană. Autorul atrage atenţia 

asupra necesităţii ca adevărul să fie cules direct de la sursă, aidoma 

unui fruct proaspăt, chiar din locul de unde a crescut, şi nu 

importat din medii exotice. De ce Iliescu, aşadar, şi nu alţii? „Ion Iliescu 

şi formaţiunea sa politică PSD au dominat politic 14 ani Româ- 

PROZĂ 

nia şi încă domină politic România 

(discursul autorului datează 

din 2003-2004, n.m.). În mod 

firesc deci, dacă vreţi să aveţi o 

imagine completă şi reală a 

tranziţiei postcomuniste în 

România, trebuie să studiaţi 

sursa autentică”(p.259). În cazul 

de faţă, sursa autentică este Ion 

Iliescu însuşi, aşadar, Iliescu 

este mărul autentic cules chiar 

din grădina lui, chiar dacă acest Angela Furtună 

măr este mărul otrăvit, în timp ce 

grădina este o ţară adusă la starea 

dezastruoasă ştiută. Păstrând 

proporţiile, există nenumărate precedente sau situaţii similare, 

care denotă civilitate, Leonard Oprea exemplificând cu interviul pe 

care Adam Michnick l-a luat generalului Jaruzelski, după care Michnik 

nu a fost acuzat de trădare, ci invitat peste tot în Europa şi aiurea, 

inclusiv în România. 

Metodologia de achiziţie a adevărului şi de contemplare a 

realităţii în scopul extragerii maximumului de profit ştiinţific şi istoric, 

Leonard Oprea a dezvoltat-o ca maieutică a dialogurilor cu Vladimir 

Tismăneanu, care, nota bene, se confesează în prefaţa cărţii 

sale de dialoguri cu Ion Iliescu, astfel: „Ideea unei cărţi de convorbiri 

cu preşedintele Ion Iliescu s-a născut în vara anului 2001. (…) 

M-a frapat, cu acel prilej, disponibilitatea sa de a atinge obiective 

considerate mult timp tabu. (…) Oricare ar fi opiniile noastre despre 

rolul lui Ion Iliescu în diverse episoade din istoria recentă, nu se 

poate contesta faptul că a fost nu o dată unul decisiv. (…) Opţiunile 

preşedintelui Iliescu vor marca dinamica vieţii politice româneşti la 

începutul noului secol. (…) Am fost întrebat: „Nu te temi că prin simpla 

angajare în acest dialog contribui la legitimarea lui Ion Iliescu?” 

Am răspuns cât se poate de simplu: legitimitatea unui lider în 

democraţie se naşte din alegeri libere, din acceptarea regulilor şi 

procedurilor jocului democratic, inclusiv a alternanţei la putere, nu 

dintr-un dialog cu un intelectual situat în atâtea privinţe pe poziţii 

critice.” 

Practicarea zilnică a adevărului şi a meditaţiei creştine nu 

este un exerciţiu uşor. O mărturiseşte şi Leonard Oprea în cartea 

sa. Nevoia de a împărtăşi prin scris exerciţiile de exorcizare a Răului 

totalitar care i-a influenţat şi bulversat destinul a condus la aceste 

pagini de publicistică alertă şi impetuoasă, pagini care resuscită interesul 

pentru aflarea căilor ce pot conduce la eliberarea de trecut. 

Tot Vladimir Tismăneanu oferă autorului, pe masa de analiză microscopică 

a stalinismului şi sub lentila corectă a developării tuturor 

interpretărilor academice aplicate Estului, o privire hermeneutică 

serenă: „Ca analist al comunismului, consecvent ataşat valorilor liberalismului 

politic şi civic, am fost interesat să aflu cum vede Ion Iliescu 

moştenirile leninismului şi tragediile legate de experimentele 

utopice staliniste şi neo-staliniste. Rezultatul acestor convorbiri este 

o carte despre iluzii, deziluzii, responsabilitate, regrete şi speranţe.” 

Sau, după cum susţinea Zbigniew Brzezinski, o carte care include 

o profundă şi precisă deconstruire a idiosincraziilor din Era Stalinistă. 

Aceasta este încă o lecţie despre dreapta aşezare a omului 

de ştiinţă pe plaja de interpretare a realităţii cercetate. 

Volumul Theophil Magus, Confesiuni 2004 – 2006 conţine, în tradiţia 

curentelor post-literare deleuziene şi a mărcilor de discurs 

poststructuralist anunţate de Harold Bloom, monologurile şi dialogurile 

unui autor aflat în căutarea mai multor niveluri simultane de 

abordare (jurnalistic şi literar-filosofemic), a unor teme fundamentale, 

politice şi morale, care îl preocupă. Intervenţia prin literatură şi 

publicistică a lui Leonard Oprea în modificarea pragului de sensibilitate 

şi percepţie al românilor faţă de fiinţa auctorială a celui condamnat 

la exil ne aminteşte cuvintele lui Gilles Deleuze: “Curios 

cum marii gânditori au în acelaşi timp o viaţă personală, o sănătate 

foarte incertă şi deopotrivă (în acelaşi timp) izbutesc să ducă viaţa 

la o stare a ei de putere absolută, de mare sănătate... Farmec, stil, 

sunt cuvinte improprii - ar trebui să găsim altele mai bune... Rămâne 

că farmecul dă vieţii o putere non-personală, superioară indivizilor 

ca atare, după cum stilul dă scrisului o ţintă exterioară lui, ceva ce 

depăşeşte cu mult scrisul...” 

Ceva ce depăşeşte cu mult scrisul stăruie şi în fiinţa de cuvinte 

a lui Theophil Magus… 

*OPREA, Leonard – Theophil Magus Confesiuni 2004-2006, Ed. 

Universal Dalsi, Bucureşti, 2007 


MERITOCRAŢIE 

Poet şi prozator de 

factură modernă, autor de 

eseuri şi studii filozofice pe 

teme îndrăzneţe şi ambiţioase 

despre nemurire, efemeritate 

şi eternitate, despre 

moarte, neant,aneant, viaţă, 

credinţă dor, Sorin Cerin a 

abordat, în ultima vreme 

teme asemănătoare, fundamentale, 

în specia aforismului, 

în volumele: Revelaţii 21 

Ion Dodu Bălan 

Decembrie 2012, şi Nemurire.Lucrări 

care, în limbajul 

teoriei literaturii, fac parte din 

creaţia sapienţială, conţinând aforisme, proverbe, maxime 

etc. care „sont les echos de l’experience”, încât te întrebi cum 

un autor atât de tânăr are o experienţă de viaţă atât de întinsă 

şi de variată, transfigurată cu talent în sute de exemplare 

din această specie a înţelepciuni. 

Pentru corecta apreciere a literaturii sapienţiale din 

aceste două volume ale lui Sorin Cerin, mi se pare necesară 

precizarea, deloc pedantă şi belferească, în virtutea căreia 

aforismul din sfera literaturii sapienţiale se înrudeşte sau este 

perfect sinonim, în anumite cazuri, cu proverbul, maxima, cugetarea, 

vorba cu tâlc, vorba aceea ...în limba şi literatura română. 

În faţa unei asemenea creaţii sântem datori să stabilim 

nuanţe, să aşezăm specia în istoricul ei. Specia aceasta 

zisă sapienţială cunoaşte o îndelungată tradiţie în literatura 

universală, de la Homer la Marc Aureliu, Rochefoucauld, Baltazar 

Garcian, Schopenhauer şi numeroşi alţii iar în literatura 

română de la cronicarii secolelor XVII şi XVIII, la Anton Pann, 

C. Negruzzi, Eminescu, Iorga,Ibrăileanu,L.Blaga, G.Călinescu 

până la C.V. Tudor. 

Marele critic şi istoric literar, Eugen Lovinescu, exprima 

odată părerea şi sublinia „caracterul aforistic”, sapienţial, 

ca una dintre particularităţile care fac originalitatea 

literaturiiromâne, găsindu-i justificarea în legătura cu firea poporului 

român, iubitor de proverbe admirabile. 

Chiar dacă a trăit un timp în afara ţării, Sorin Cerin şia 

purtat după cum ne spun aforismele sale – ţara în suflet, 

fiindcă vorba ilustrului poet Octavian Goga „ori unde mergem 

suntem acasă pentru că 

până la urmă toate drumurile 

se isprăvesc în noi”. 

În aforismele lui Sorin 

Cerin descoperim experienţa 

proprie a unui suflet sensibil 

şi a unei minţi lucide, dar şi 

Welthanschaung-ul neamului 

din care face parte, exprimată 

într-o formă concentrată, 

densă. 

Observaţiile filozofice, 

sociale, psihologice, morale. 

Sorin Cerin e un „moralist” 

cu o gândire şi sensibi- 

4424 

Despre creaţia sapienţială 


litate contemporană.Unele din aforismele sale concentrate 

ca energia într-un atom, sunt adevărate poeme într-un vers. 

Multe din formulările sale gnomice sânt expresia unei 

minţi iscoditoare, a unei gândiri pătrunzătoare, echilibrate, 

bazată pe observarea pertinentă a omului şi a vieţii, dar şi 

pe o bogată infromaţie livrescă. 

Astfel, el se încumetă să definească nemurirea ca 

„eternitatea clipei” şi recunoaşte „libertatea destinului de a-şi 

recunoaşte propria sa moarte în faţa eternităţii”, „clipa eternă 

a lui Dumnezeu care se oglindeşte la infinit în Cunoaştere, 

devenind trecătoare, deci Destin care este imaginea nemuririi”.”Nemurirea 

este pustiu doar pentru cei care nu iubesc”,”nemurirea 

este jocul de lumini al Fiinţei cu Destinul 

pentru a înţelege ambii importanţa iubirii”. 

Dacă am elogiat unele aforisme şi implicit calităţile autorului, 

mi se pare necesar să spunem că de la altele ne-am 

fi aşteptat la mai bine, mai frumos şi mai mult ca forţă de expresivitate 

şi concentrare a gândului.Aşa că i-aş sugera autorului 

o revizuire exigentă şi o selecţie pentru obţinerea unei 

ediţii exemplare. 

Fireşte literatura gnomică, sapienţială, e dificil de realizat, 

dar Sorin Cerin are resurse pentru a o realiza pentru 

cele mai mari exigenţe.A dovedit-o în capacitatea de a pune 

Absolutul în corelaţie cu Adevărul,Speranţa,Credinţa,Păcatul,Minciuna,Iluzia,Deşertăciunea,Destinul,Absurdul,Fericirea 

etc.etc. 

Un exemplu de corelare logică a astfel de noţiuni şi 

atribute ale Fiinţei şi Existenţei, ni-l oferă aforismele despre 

Dor din volumul Revelaţii 21 Decembrie 2012. 

Bogate şi variate în conţinut şi expresie,definiţiile, judecăţile 

de valoare asupra uneia dintre cele mai specifice 

stări sufleteşti ale românului,”Dorul”, noţiune greu traductibilă 

în alte limbi, pentru că e altceva decât saudode-le portughez, 

soledad-ul spaniol,spleen-ul englez,zeenzug-ul 

german, melancolie,francez. 

Fireşte, mai e loc pentru îmbogăţirea acestui capitol, 

dar ce s-a realizat e foarte bun.Iată câteva exemple care pot 

fi luate de „pars pro toto”pentru ambele cărţi: 

„Prin dor vom fi mereu împreună loviţi de aceleaşi valuri 

ale Destinului ce vor să ne despartă nemurirea de eternitatea 

lacrimii noastre”. 

„Dorul este cel care a dat întreaga eternitate la o parte 

pentru a se putea naşte într-o zi ochii tăi” 

„Dorul este libertatea 

de a fi a iubirii” 

„Dorul este focul care 

arde viaţa pregătind-o de 

moarte”. 

Iată un autor talentat 

care a scris două cărţi ce se 

citesc, mai ales după o revizuire, 

cu folos şi cu plăcere, 

ceea ce ne obligă să amintim 

vorbele poetului latin: 

„Omne punctum tullit 

qui miscuit utile dulci”.

dă un enter şi 

intră pe sitte 

citiţi poruncile acestea 

cu pistolul la tâmpla 

poetului 

dar nu-i mărturisiţi 

strâmb ci mai bine sărutaţi-l 

pe frunte 

precum iuda pentru trădare înainte de 

cântatul cocoşilor 

dă un enter şi intră pe sitte 

deschideţi-o punte 

şi vezi încotro navighează lumea coloşilor 

şi vezi dacă pomul oprit nu s-a uscat 

chiar dacă i-ai pus apă rădăcinei 

şi vezi videoclipul dacă eva îi mai sexy 

fă-i ochi dulci sau trage-i cu ochiul vecinei 

că poate cade ceva 

acum mai bine două mii de ani a căzut în 

plasa şarpelui 

şi vezi câtă şpagă se mai dă la vamă la 

judecata de apoi 

pune-i cititorului cele şapte vocale în gură 

în locul păharului de vodtkă ordinară 

sau mărul lui adam 

pe care-l mai am şi nu l-am dat afară 

câştigat la licitaţie electronică joia sau vinerea 

iar sâmbăta poetului femei cu ţâţe siliconizate 

dar nu carbonizate în clinici se mai fac 

beţii 

iar duminica adună sticle golite la cina de 

taină 

vândute la aprozarul din colţ pe-o sticlă 

de vodtkă 

că arde groapa acoperită c-o haină 

încheiată la copcă 

şi-ţi tremură mână încât nu mai poţi scrie 

poemul vieţii ... 

POEZIA 

AUREL POP IONEL SIMOTA 

deschid un ochi ca să 

intru în el 

să nu ai alţi poeţi înafară de mine 

atunci când între da şi nu 

omul se numeşte împotrivire 

între răgaz şi dezamăgire 

omul poartă pe chip 

semnul punctului prăbuşit în el însuşi 

între speranţă şi deznădejde 

omul poartă pe chip şi în gură 

un miros de cadavru trucat 

undeva se arată o frunză ce cade 

altundeva se arată o femeie născând 

un nor alb pe un cer de catran 

ninge din când în când 

şi pământul se acoperă cu zăpezi carnivore 

umblă din când în când stelele printre noi 

atunci îngerii devin canibali 

iar noi barbarii devenim îngeri 

din când în când mă dilat 

devin fără margini 

fără contur 

ROŞU TÂRZIU 

Trec pe străzi, lumini însângerate 

Se ascund în roşii felinare, 

Vinul curge peste trotuare, 

Înroşită luna-n ceafă-mi bate... 

Ca şi cum aş fi pătruns în mine 

Şi m-aş căuta prin propriu-mi sânge, 

Strada mă sufocă şi îmi frânge 

Verticalul cuibărit în vine... 

Mă întorc la vin şi beau din cupe, 

Plouă roşu în genunchii mei, 

Noaptea-i înroşită,paşii grei, 

Nu mi se mai frânge,mi se umple... 

E târziu, luminile sunt mute... 

AŞ VREA 

Aş vrea să mor frumos 

Aruncându-mă în albastrul ochilor tăi 

Spre a-mi scălda sufletul 

Mistuit de iubire. 

Aş vrea să mă arunc 

În smaraldul ochilor tăi, 

Cascadă adâncă şi rece 

Ce-mi dă nemaiîntâlniţi fiori. 

În noaptea din ei aş vrea să mă arunc, 

Beznă tăcută şi dulce, 

Şi să alunec în formele trupului tău 

Pe care atât de mult l-am iubit. 

Aş vrea să mor frumos 

Ascunzându-mă într-un ungher 

Al vieţii din tine. 

ŞAPTE ZECI ŞI CINCI 

Astăzi ai fi împlinit 

Şapte zeci şi cinci de ani 

Şi aveai să fii cel mai frumos bunic 

Al Literaturii Române 

Cu cer şi soare amestecată fiinţa ta 

şi-atunci mă clatin 

căci nu mai am 

nici mâini 

nici picioare 

de care să mă sprijin 

cad prăbuşindu-mă-n mine însumi 

din mine însumi ca şi cum aş cădea născându-mă 

dintr-o lume a tuturor 

într-o lume a nimămui 

singur şi de neânţeles 

orb şi de nepriceput 

deschid un ochi ca să intru în el 

dar el nu mă primeşte la sine 

decât împreună cu tot universul 

ar fi trebuit să mă nasc univers ca să îl 

pot învinge 

el mă vede mereu 

numai eu nu pot să îl văd niciodată 

Avea să ne bucure 

Ori de câte ori 

Ai fi rostogolit în noi 

Bucuria cuvântului 

Ca pe un bulgăre sfânt 

De pământ... 

Ai fi implinit 

Şapte zeci şi cinci de înfloriri 

Şi-n tâmplele poeziei 

S-ar fi ascuns mirese desculţe 

Alergându-ţi prin vise 

Şi niciodată n-ai fi ştiut 

Cât de mult ne lipseşti. 

Astăzi ai fi putut să trăieşti... 

AŞ FI PUTUT 

Mă voi irosi 

Însemnând cuvinte pe tâmplele timpului, 

Caligrafie a iubirii demult ucisă. 

De dragul toamnelor 

Voi arunca în scris 

Şi ultimele litere 

Pentru a se putea ridica la cer 

Sufletu-mi vinovat 

De atâta tresăltare. 

Puteam să fiu oricând 

Propăriu-mi spectator, 

Privind nu înălţarea 

Ci căderea mea... 

O străfulgerare 

A genunchilor mei, 

A trupului, 

A ochilor... 

Puteam să privesc toate acestea 

Şi să râd de mine. 

ce văd eu 

eu nu pot să văd decât ce primesc de la 

el 

ce îmi aruncă el mie 

câte ceva din ceea ce s-a văzut 

câte ceva din ceea ce vede 

câte ceva din ceea ce vom vedea 

bucăţi de lună 

hălci de-ntuneric 

mări şi ţărmuri lumină 

şi lut 

şi-un strigăt isteric 

măşti şi oameni 

oameni şi vid 

senzaţii îngeri năluci 

şi gunoaie din care ies clăbuci 

flori şi grădini beţivi crâşme soldaţi 

bordele în care femeile se ... 

şi bărbaţi 



4426 

Cartierele evreieşti din Bucureşti 

Bucureştiul în secolul al XIX lea este ca număr de locuitori 

primul oraş ca mărime (58.000 de locuitori) în Europa de Sud-Est 

după Constantinopol şi înaintea Belgradului (19.000), Sofiei 

(12.000) şi Athenei (10.000). 

Civilizaţia românească în esenţă rurală avea nevoie de o infuzie 

de spirit citadin, de o burghezie autentică care să realizeze 

„revoluţia industrială“. Momentul în care Bucureştiul devine capitala 

întregii ţări (24 ianuarie / 5 februrarie 1862) se vor produce nişte 

fenomene care încurajează emigraţia (atât internă cât şi externă) 

şi anume concentrarea întreprinderilor industriale şi a ansamblului 

instituţiilor centrale de stat. 

În acest timp în Europa Orientală se produc noi manifestări 

antisemite şi ca urmare lungul şir al imigranţilor se prelungeşte până 

în 1899. 

Deşi de multe ori avantajele civice le erau interzise evreilor, 

obligaţiile le erau impuse (cum ar fi prestarea stagiului militar şi deci 

lupta pe front în 1877/78, 1916-1918, plata dărilor, practica unei 

meserii ş.a.). 

Secolul XIX înseamnă pentru spaţiul nostru trezirea sentimentului 

naţional şi xenofobiei în special a antisemitismului (întâi 

ca o modă, apoi ca o formă de convingere şi 

legitimare electorală pentru ca în cele din 

urmă să devină un element de bază al conştiinţei 

colective). 

Astfel în timpul crizelor economice 

(1899/1900, 1904/1905) apoi legi restrictive 

(de exemplu limitarea accesului la şcolarizare 

profesională are ca rezultat crearea şcolii 

evreieşti „Ciocanul“) şi manifestări antisemite. 

Mirajul metropolei atrage încă mulţi 

oameni, atât din exterior, cât şi din interior. 

Comunitatea numără în perioada 1860-1912 

aproximativ 38.000 de membri (creştere importantă 

explicată prin sporul natural dar şi 

prin aportul evreilor din Moldova). 

Crizele economice (1899/1900), 

manifestările antisemite şi atracţia Americii 

vor duce între 1900 şi 1912 la emigrarea masivă 

din Bucureşti şi din ţară a evreilor. Astfel 

între 1912 şi 1930 Comunitatea va număra 

aproximativ 32.000 de suflete. Emigrează în 

general tinerii ceea ce se va reflecta în 

scăderea sporului natural (scăderea natalităţii) şi „îmbătrânirea“ Comunităţii. 

Începutul şi mijlocul secolului XIX fusese marcat de o 

creştere a numărului populaţiei evreieşti. Procentul începe să scadă 

ca urmare a emigrărilor în Palestina şi America şi odată cu înfiinţarea 

Statului Israel (Ereţ Israel) – 1948, plecarea evreilor continuă, 

ajungându-se în 1992 la un număr de 4000 de persoane în 

Bucureşti. 

Evoluţia acestor fluctuaţii se poate urmări şi în numărul sinagogilor 

: la 1832 – 10 case de rugăciune, în 1861 – 30 de sinagogi 

(1847 – incendiul din Duminica Paştelui distruge 7 sinagogi şi 

aproape în întregime un cartier evreiesc), începutul sec. XX – 70 de 

temple şi sinagogi, 1940 – 32, din care în 1968 funcţionau 23, în 

1975 – 15 sinagogi, 1981 – 11 sinagogi. Astăzi există 7 sinagogi 

dintre care numai trei funcţionează : 

Templul Coral (1867) – str. Sf. Vineri 

Sinagoga „Ieşua Tova“ (1827) – str. Take Ionescu 

Sinagoga „Credinţa“ (1926) – str. Gh. V. Toneanu 

AŞEZAREA PE SUPRAFAŢA ORAŞULUI : CALEA 

VĂCĂREŞTI-DUDEŞTI, CALEA MOŞILOR, CALEA 

CĂLĂRAŞILOR, CALEA RAHOVEI, CALEA VICTO- 

RIEI, CALEA GRIVIŢEI 

La începutul secolului XIX, evreii se stabileau în centrul 

oraşului, în apropierea zonei de târg, unde-şi puteau exercita cu 

uşurinţă negustoria sau meşteşugurile. Primul cartier evreiesc se 

poate considera zona bisericii Sf.Gheorghe şi împrejurimile (Mahalaua 

Popescului). Aici erau principalele zone de schimb şi locul de 

unde se vor răspândi pe suprafaţa oraşului. Se vor îndrepta spre S 

Stephan J. Benedict 


şi S-E (zona Calea Văcăreşti, strada Udricani, strada Labirint, 

strada Pitagora, etc.) apoi în zona mahalalelor Sf. Gheorghe Nou 

(strada Sfinţilor), Sf. Gheorghe Vechi (hanul Neculescului) şi spre 

străzile din spatele fostului Palat de Justiţie. 

Noii imigranţi aşkenazimi se vor stabili şi vor cuceri străzile 

sefarde (comunitatea spaniolă din Bucureşti datează din 1730) : 

strada Decebal, strada Sf. Vineri, strada Mircea Vodă, strada Anton 

Pann, Calea Dudeşti până în spaţiul dintre strada Labirint şi Dâmboviţa. 

Extinderea aşkenazilor este şi rezultatul numărului mai 

mare, dar sefarzii erau grupaţi în zone mai selecte, fapt ce decurgea 

din situaţia lor materială cu mult peste medie. Prezenţa sefarzilor, 

veniţi din Imperiul Otoman pentru afaceri, este o excepţie pentru 

zonele învecinate (nu ajung în Polonia sau Moldova). 

Evreii, conform mărturiilor de epocă se puteau aşeza liber 

unde doreau, fără nici o restricţie. 

În afară de Mahalaua Popescului mai existau şi alte cartiere 

evreieşti : Calea Văcăreşti-Dudeşti, Calea Moşilor, Calea 

Călăraşilor, Calea Rahovei-Sfinţii Apostoli, Calea Victoriei strada 

Academiei, Calea Griviţei. Restul s-au dispersat pe teritoriul capitalei 

şi nu au mai reuşit formarea de zone de 

locuinţe compacte. 

Această răspândire vastă, precum şi 

faptul că îşi cumpără case (cei pământeni) la 

preţuri normale, constituie dovada că în Bucureşti 

nu a existat vreodată un „ghetto” sau 

o zonă a marginalizaţilor. Se poate spune că 

aceste cartiere, unde evreii locuiau alături de 

alte etnii şi diferenţele erau doar de natură financiară, 

sunt o formă diferită şi de ghetto-ul 

urban înconjurat de ziduri şi restricţii şi de 

ştetl, unde între locuinţele evreieşti şi restul 

populaţiei exista un spaţiu liber, necultivat. 

În jurul anului 1878 regăsim populaţia 

mozaică aproximativ în zona „Vechiului târg”, 

pe malul stâng al Dâmboviţei, în mahalalele 

ce aveau drept ax de circulaţie : Calea 

Văcăreşti şi Calea Dudeşti, în vecinătatea 

fostului târg al Cucului. Înspre S-E se aflau 

dincolo de strada Sfinţii Apostoli. (Calea Rahovei, 

Şoseaua Giurgiului). Evreii din Calea 

Văcăreşti şi Calea Dudeşti erau orientaţi spre 

vechiul centru economic. Cartierul Văcăreşti devine unul dintre cele 

mai sărace cartiere, cunoscut mai ales prin negustorii de haine 

vechi (foto H. Stahl, p. 158, p.161) şi vestita Hală a Vechiturilor. 

„Se vând hainele vechi de lux şi cumpără mai ales ţiganii 

lăutari, ahtiaţi după îmbrăcămintea neagră boierească, ghete de 

lac, redingote şi smokinguri luate ieftin de la un ofticos.” 

Caracteristicile sunt ceainăriile („Adevărata Ceainărie comercială”, 

„Ceainăria la Streit”), care după ora şase seara, indiferent 

de vremea de afară, sunt pline (aici se ascultau la gramofon cântece 

religioase evreieşti). 

Existau multe lăptării şi măcelării tradiţionale (carne kuşer), 

„Măcelăria Malbim, supravegherea Şomrei Hadaş”,„Măcelărie şi 

tăiere de păsări; proprietatea congregaţiunii Templului Coral. Autorizat 

de onor. Primărie” etc.) dar mai ales multe depozite de fiare 

vechi (între Calea Călăraşi şi Calea Dudeşti erau nu mai puţin de 

nouă). Multe firme erau „americane” (companii americane, bazare 

americane, ghete americane) dar şi spaniole (legate de sefarzi; de 

ex. cârnăţării spaniole). 

Pe lângă locuinţele umile întâlnim aici „droaie nenumărată 

de copii ce se joacă murdari pe stradă (…) nu auzi în tot 

cartierul lătrat de câine, dar nu e curte în care să nu răsune armonios, 

gârâitul simpatic al gâştelor.” 

Dragostea pentru copii făcea ca oricât de nevoiaşi ar fi fost, 

părinţii să-şi răsfeţe odraslele cu dulciuri şi astfel negustorii de zaharicale 

făceau un dever bun între strada Sf. Vineri şi Calea 

Văcăreşti. Acest lucru ca şi preţuirea consoartei, care avea adeseori 

articole de lux, îi face să pară diferiţi de restul populaţiei, ea care 

educaţia copiilor este încă strictă şi relaţia între soţi rigidă adeseori. 


Halina Poświatowska 

Sunt Julieta 

Sunt Julieta 

am 23 de ani 

am atins cândva dragostea 

avea gustul amar 

ca o cească de cafea neagră 

a înteţit 

ritmul inimii 

mi-a întărit 

organismul meu viu 

mi-a legat simţurile 

a plecat 

Sunt Julieta 

Pe un balcon înalt 

atârnată 

te strig întoarce - te 

te chem întoarce - te 

pătez 

buzele mușcate 

culoarea sângelui 

nu s-a întors 

Sunt Julieta 

am o mie de ani 

trăiesc 

Noroc 

Am noroc! 

strigă copiii 

apucând-o minge 

din curenţii apei 

Maria Pawlikowska 

Jasnorzewska 

MERIDIANE LIRICE 

şi el - străluceşte 

izbucnit în râs de aur – tânăr 

scoate mâna – închide 

cerculeţul ars în pumni 

şi tare – strigă tare 

-am noroc 

trebuie… 

trebuie… 

păi zâmbeşte-te încă 

avem nevoie de zâmbet 

te-am rugat pentru o lacrimă 

alaltăieri 

ieri – îmbrăţişare 

astăzi – zâmbet 

nu încearcă să păstrezi în 

palme 

aripile fragile ale unui fluture 

chiar dacă ţi-ar aşeza pe 

rochia 

nu încerca să-l strângi în 

mână 

permite-i să răsufle o clipă 

şi ia-ţi rămas bun cu un 

zâmbet 

trebuie… 

da, asta ştiu 

că mai greu este cu un zâmbet 

S-a născut pe 24 noiembrie 1891 în Cracovia, a murit 

pe 9 julie 1945 în Manchaster. Poetă şi dramaturg. A debutat 

în 1922 cu poemele sale în,,Skamander’’, a colaborat 

cu Radio Polonez, a fost membră a PEN Club-ului, a fost 

onorată cu numeroase premii printre altele:,,Dafin de aur’’ 

şi premiul literal al oraşului Cracovia. În prima perioadă a 

creaţiei (din 1927) predonomină poezia cu tonul clar, uneori 

veselă, glumeaţă. Începând cu volumul,,Tăcerea pădurii’’. 

După izbucnirea războiului, poezia ei exprimă sentimentele 

prevederilor catastrofice şi dorul de ţară şi familie. 

Alături de creaţia lirică se desfăşoară şi creaţia 

dramaturgică cu motive asemănătoare cu ale poeziei: 

dragoste, problema bătrâneţii. Cele mai interesante 

piese:,,Amantul Sybilli Thompson’’ (1926); ,,Furnici’’ (1936) 

Traducere şi prezentare Anna Finc 

Femeia care aşteaptă 

Femeia care aşteaptă 

Aşteaptă, se uită la ceasul anilor ei 

muşcă batistă cu nerăbdarea. 

După fereastră lumea gri şi palidă 

şi poate deja este prea târziu pentru musafiri 

Născută ca Helena Myga pe 9 mai 1935 în Częstochowa, 

a murit pe 11 octombrie 1967 în Varşovia, poetă 

poloneză. 

Din cauza unei boli grele a inimii, majoritatea vieţii 

sale a petrecut-o în spitale şi sanatorii, unde l-a cunoscut 

pe soţul ei Adolf Ryszard Poświatowski (de asemenea 

foarte bolnav de inimă). După doi ani de căsătorie, 

în vârsta de 21 de ani a rămas văduvă. În 1958 a avut o 

operaţie la inimă în Statele Unite, unde a şi studiat la 

Smith College în Northampton timp de 3 ani. După întoarcerea 

ei în Polonia a început studiile la Universitatea 

din Cracovia. 

Aparţine generaţiei contemporane. A debutat în 

1956 publicând poemele sale în Gazeta Częstochowska. 

Motivele principale ale poeziei sunt: dragoste şi moarte. 

Poemele au fost alese în trei volume de poezii:,,Ziua de 

azi’’ (1963);,,Oda mâinilor’’ (1966);,,Încă o amintire’’ 

(1967). După moarte a fost publicat romanul autobiografic: 

,,O poveste pentru un prieten’’. 

Traducere şi prezentare Anna Finc 

când voi muri 

când voi muri iubitule 

când mă voi despărţi de 

soare 

şi voi fi un obiect lung şi mai 

degrabă trist 

oare atunci mă vei primi 

mă vei strânge în braţe 

şi vei repara ceea ce a stricat 

soarta crudă 

mă gândesc des la tine 

îţi scriu des 

scrisori proaste – în ele 

dragostea şi zâmbetul 

viaţa mea pusă în umbră 

se veştejeşte fără lumini zilei. 

Zilnic cade din ea 

îngălbenita, veştejita zi ….. 

Zile 

Regina Gerului 

Iată Regina Gerului merge pe stradă, 

înconjurată de viscol sălbatic. 

Buzele le are palide, strânse tare 

și o pălărie cu cocardă plină de zăpadă – 

apoi în sobă le ascund 

flacăra sare pe cuvinte 

până ce nu va adormi liniştit 

în cenuşă 

uitându-mă la flacără iubitule 

mă gândesc – ce se va întâmpla 

cu inima mea însetată de 

dragoste 

iar tu nu mă laşi 

să mor în lume 

care întunecat este şi este 

rece 

o scrisoară în mână. Cuvinte negre pe o hârtie 

albă, 

din care gerul ia începutul său. 

Merge repede spre un râu. Ochi are înghieţaţi. 

Râul se va opri, când Regina va sări în el. 

Dragostea 

Mereu meditezi. Îndărătnic şi pe ascuns. 

Priveşti fereastra şi tristeţe ai într-un ochi….. 

Mă iubeşti încă mai mult ca viaţa? 

Spuneai însuşi anul trecut… 

Râzi dar ceva remână în afară acestuia. 

Priveşti cerul, pe sculpturi norilor… 

Doar eu sunt cerul şi lumina? 

Tu însuţi îmi spuneai anul trecut… 


REMEMBER 

15 noiembrie 1987-Ziua Demnităţii 

4428 


Comunismul cade pentru trei ore 

* 

Aurică Geneti iese din Consiliu după 

ce vede primele dube sosind. Traversează 

şi se mai opreşte câteva clipe în parc pentru 

a vedea ce se întâmplă. Securiştii îi urmăresc 

pe cei în haine de lucru. Soldaţii 

încep să se desfăşoare în cordoane. Pompierii 

au intrat în consiliu. Geneti pleacă fără 

să se grăbească pe bulevardul pe care a 

venit de dimineaţă. În sens opus trec maşini 

ale Miliţiei, cu sirenele pornite. I se face 

frică, dar nu regretă ce-a făcut. Unii muncitori 

se ascund în curţile caselor din centru: 

unii dintre cei care locuiesc acolo, într-o solidaritate 

uimitoare, le dau haine de schimb. 

Salopeta devenise o ameninţare pentru libertatea 

lor. 

* 

Gheorghe Duduc este în vârtej. Vorbeşte 

cu un plutonier de pompieri să nu folosească 

tunul cu apă împotriva revoltaţilor. 

Apoi se adresează soldaţilor în termen, să 

nu tragă în fraţii lor, unuia, care nu ţine arma 

cum trebuie îi lipseşte ţeava de piept. În faţa 

unui locotenent-colonel de la Gărzile Patriotice, 

Gheorghe Duduc strigă să îi fie ruşine 

dacă va ordona foc. Ofiţerul nu-i 

răspunde niciun cuvânt şi îi întoarce spatele. 

În acelaşi moment, Duduc simte o lovitură 

foarte puternică în cap, cu un obiect 

tare, lovitură care îl culcă la pământ. Este 

apoi lovit cu picioarele, pe unde se nimereşte. 

Apoi se simte ridicat pe braţe şi aruncat 

într-o dubă. Aici bătaia continuă până 

când maşina se pune în mişcare. Gheorghe 

Duduc este lovit cu capul de peretele metalic 

al dubei. 

* 

Radu Duduc este pansat de mama 

prietenului său. Nu este atât de grav cum 

părea după cât sânge a curs. Îi mulţumeşte 

doamnei şi zice că pleacă să-şi găsească 

tatăl. Mama prietenului său îl roagă să nu 

mai rişte inutil, se supără când fiul ei îl urmează 

pe Radu. Cei doi prieteni coboară pe 

Republicii şi, când ajung lângă Modarom, 

înţeleg că totul s-a terminat cele două clădiri 

sunt izolate prin cordoane de scutieri şi 

soldaţi, mulţimea s-a risipit, chiar nu se mai 

aud sirenele de la maşinile Miliţiei, din clădirea 

Consiliului mai iese doar un fir anemic 

de fum, pe o fereastră. Cele două clădiri oficiale 

arată cumplit, fără absolut nicio fereastră 

intactă, cu sfărâmări şi resturi 

împrăştiate în imediata lor apropiere. Una 

din maşinile de pompieri nu mai are geamuri. 

Înainte ca nişte miliţieni să-i ia la întrebări, 

Radu şi Toma se întorc. Radu 

Duduc intră la familia sorii lui mai mari. Întreabă 

de tata. Nu se ştie nimic. Sperând că 

bătrânul să nu fie arestat, Radu şi Anca, 

sora mai mică, venită în Centru la telefonul 

cumnatului, pleacă împreună spre casă. Pe 

drum, Radu povesteşte. Concomitent, se 

gândeşte că n-ar strica să meargă la vot. 

* 

Ajuns la locuinţa unei nepoate, Aurică 

Geneti povesteşte mamei prin ce a trecut. 

Aceasta se întristează şi îi spune să nu-i 

creadă proşti pe securişti, dacă le-a scăpat 

acum. Rememorează felul în care acţionau 

securiştii pe timpul lui Dej, cum oamenii 

erau ridicaţi de acasă şi nu se mai ştia nimic 

de ei. 

* 

Ajungem acasă, pe strada Mierlei, 

printre blocuri, fiindcă pe străzile principale 

încă se aud sirene. Plângem. Deschid televizorul 

şi ce vedem: Ceauşeştii amândoi 

dansează într-o horă din centrul unui oarecare 

oraş. Nu ne putem abţine să nu râdem, 

Elena şi cu mine trecem brusc la plâns la un 

râs frenetic, la întrebarea dacă Ceauşescu 

ar mai dansa ştiind că I-am dat foc portretului 

lui. Totuşi, nu e de glumă. Vreau să trec 

pe la serviciu, să iau pulsul. Mă schimb, de 

hainele de lucru şi plec. La Autocamioane 

nu este în regulă: a venit Securitatea şi a 

făcut prezenţa. Vorbesc cu maistrul şi îmi 

spune că nu a avut ce face, doar am plecat 

o echipă întreagă, nu? Mda. Eu mă simt nevinovat, 

nu am făcut nimic rău, am ieşit pentru 

a revendica îndreptarea situaţiei grele a 

tuturor. Până să ajungă la mine, Securitatea 

va căuta, presupun, pe cei care au spart, au 

distrus… Totuşi, nu e de glumă. Deşi nu 

aveam de gând să votez, o iau pe Elena şi 

mergem să figurăm pe listele celor “disciplinaţi”. 

Poate scăpăm. 

* 

Arestările 

Werner Sommeraurer ajunge acasă pe 

la orele 14,00. Îi povesteşte fiicei sale totul. 

Este entuziasmat că, iată, românii au ieşit 

în stradă. Ceauşescu nu mai poate rezista 

mult. Şi dacă pică şeful, comuniştii sunt terminaţi 

şi ei. Totuşi, îi spune fetei că se aşteaptă 

să fie arestat. Dar au mai trecut prin 

asta, să fie tare şi să aibă grijă de mama. 

După 17,00, Rodica Sommeraurer intră în 

casă şi îi relatează soţului că nu a putut ieşi 

din secţie, porţile au fost sudate. Se pare că 

o altă parte din întreprindere a ieşit la o demonstraţie. 

Nenea Werner râde când îi 

spune: “Ştiu. Eu am fost acolo”. Nu termină 

bine de vorbit şi se aude soneria. Doi bărbaţi 

întreabă de Sommeraurer Werner. “Au 

venit după mine”, oftează nea Werner. 

* 

15 Noiembrie 1987. Orele 19. Şedinţa 


Mircea Sevaciuc 

activului de partid. Petre Preoteasa, primsecretar 

al Comitetului Judeţean P.C.R. Braşov: 

Cutremurele nu au fost nimic pe lângă 

ceea ce s-a întâmplat!” 

* 

Luni, 16 noiembrie, Radu Duduc 

merge la serviciu. După patru ore de muncă 

urmează două ore de antrenament. Se discută, 

cu relativă grijă, despre ziua de ieri. 

Radu răspunde la întrebările colegilor că şi 

el a văzut ce s-a întâmplat în Centru. Nu le 

spune că tatăl său nu a venit acasă. Deci e 

arestat. Seara, arestarea lui Gheorghe 

Duduc este confirmată familiei de către 

sectorist. Un cap de familie “a comis fapte 

reprobabile şi a adus pagube avutului obştesc”!? 

“Lasă că ştim noi mai bine pentru 

ce e arestat!”, murmură Radu şi încearcă 

să-şi liniştească mama care plânge. 

* 

Maria Huian lucrează în schimbul I, iar 

Aurel Huian în III, în săptămâna care începe 

pe 16 noiembrie, pentru a avea permanent 

copiii în grijă. Pe la 12,00, o vecină îl caută 

pe Huian şi îi spune că un miliţian a întrebat 

de el. Apoi, curioasă, îl întreabă la rândul ei 

dacă a fost printre cei care au ieşit ieri la 

manifestaţie. “Am ieşit pentru dreptul meu”, 

răspunde Huian posomorât. Pe la 14,00, vecina 

se întoarce anunţându-i încă o vizită de 

la Miliţie, după acelaşi tipic. Aurel Huian îi 

mulţumeşte vecinei pentru grijă, apoi rămâne 

singur cu copiii. Aceştia se joacă, fără 

să bănuiască nimic. Un nod în gât care 

creşte şi care apasă, nu-i trece lui Aurel 

Huian nici după un pahar de tărie. Pleacă la 

Cristian unde are doi porci la o cunoştinţă. 

Aici povesteşte ce a fost ieri. Apoi se întoarce 

la Braşov. De s-ar face odată noapte, 

să plece la muncă! Seara, Maria Huian 

plânge când îi spune soţului ce a fost la fabrică: 

şedinţe cu securişti care au verificat 

prezenţa, au ameninţat, se pare că au şi 

arestat oameni. Peste puţin timp, nu îndeajuns 

ca lacrimile să se usuce, sună la uşă. 

Aurel Huian deschide, sunt trei miliţieni care 

îi spun că trebuie să-i urmeze. “Unde pleci 

tati?”, zice băiatul de patru ani, Adrian. “Să 

mă plimb…”, îi răspunde tatăl fără să lase 

să-i tremure glasul. 


Lucru foarte important de 

observat: dacă în basmul „Tinereţe 

fără bătrîneţe şi viaţă fără de 

moarte” personajele au nume generice 

(bătrînul, împăratul, împă- 

Virginia Bogdan răteasa, servitorii...acoperind o 

vastă arie de posibilităţi), fără a şti 

vreodată dacă avem de-a face cu 

personaje care au existat nici în ce epocă (basmul este extras din 

„noaptea timpurilor”:”De cînd se scria musca pe părete,/Mai mincinos 

cine nu crede”- este posibil ca imaginaţia populară să aibă o oarecare 

contribuţie***-), în Căutarea Sfîntului Graal se cunoaşte precis 

că totul se petrece la Curtea Regelui Arthur şi a Reginei Guenièvre, 

în Bretagne, anul de graţie 454. Că Galaad, alesul, aparţine obîrşiei 

Regelui Salomon şi Joseph d’Arimathie. 

Or, Joseph d’Arimathie este acela care a adunat picăturile de 

sînge ale Mîntuitorului, în timpul crucificării sale şi care, după coborîrea 

de pe Cruce, l-a înhumat. Tot el este acela care, după mărturii 

menţionate de istorie, a ajuns în Bretagne ca să-şi caute acolo un 

adăpost sigur, încercînd să protejeze Sfîntul Graal. 

Dacă TRONUL ocupă primul loc încă de la începutul Căutării 

Sfîntului Graal, el va juca un rol tot atît de important la sfîrşitul „Tinereţii 

fără bătrîneţe şi viată fără de moarte. 

ÎNCERCĂRI 

Încă de la început,”Căutarea Sfîntului Graal” anunţă vitejiile cavalerilor. 

În spiritul TRADIŢIEI, în ziua marilor sărbători bisericeşti, se 

aşezau la masă doar după ce făceau un act de bravură. Mai degrabă 

desfăşurarea Înţelepciunii! 

Am putea considera primul basm ca dînd seama de desăvîrşirea 

laturii personale, „pentru-sine”le heideggerian, în opoziţie cu „Tinereţe 

fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” care este un „în-sine”?! 

Cavalerii Mesei Rotunde re-cunosc Sfîntul Graal. Făt-Frumos 

ştie că el trebuie să se nască identificîndu-se promisiunii DARU- 

LUI:”Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”. El îşi cunoaşte 

propria-i identitate. 

AUTONOMIA EXISTENŢEI. El nu trăieşte DECÎT pentru a (se) 

re-găsi (în) „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”. 

Căci, pornind de la încercările cărora le vor fi supuşi eroii celor 

două basme, diferenţele sunt din ce în ce mai numeroase, altele, 

abordările, mult mai vizibile. 

Înafara tentaţiilor vieţii comune pe care cavalerii trebuie să le 

învingă, moartea care îi ameninţă şi le dă tîrcoale, ca şi asemînările, 

„Căutarea Sfîntului Graal” va avea „de rezolvat” aceeaşi problemă 

ca şi „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”: CUADRATURA 

CERCULUI. În mod diferit. O vom vedea prin actele cavalerilor. 

CĂUTAREA SFÎNTULUI GRAAL 

Cu uşi şi ferestre deschise, în ziua de Rusalii, în Bretagne, la 

Curtea Regelui Arthur şi a Reginei Guenièvre, în anul 454 după Iisus 

Hristos, 150 de cavaleri reuniţi în jurul Mesei Rotunde asistă la apariţia 

miraculoasă a unui Bătrîn îmbrăcat în Alb- aceleaşi uşi şi ferestre 

închizîndu-se singure- ţinînd de mînă un tînăr îmbrăcat în Roşu. 

Acest tînăr, din spiţa Regelui Salomon şi a lui Joseph d’Arimathie 

(RAMA), era destinat să găsească Sfîntul Graal şi să aducă, 

prin chiar aceasta, sfîrşitul vieţii de încercări caavlereşti. Şi doar el 

Singur poate ieşi din „cerc”. 

Doar el Singur ocupă TRONUL periculos pe care nici unul dintre 

cavaleri nu îndrăznea să-l ocupe. Şi o face în chip cu totul firesc; 

chiar în „ziua de Rusalii, anul 454 după Iisus Hristos”, el devine 

„Maestru”. După care, inscripţia aurită a Tronului se transformă în 

NUMELE Maestrului, Stăpînului său: GALAAD*. 

Şi prezicerea Bătrînului continuă: Sfîntul Graal avea să-şi facă 

intrarea în Sala Tronului de la Curtea Regelui Arthur. Ceea ce se pe- 

ESEU 

ADEVĂR ŞI/ AL DISCURS(ULUI) 

STUDIU asupra Căutării Sfîntului Graal şi 

basmul Tinereţe fără 

bătrîneţe şi viaţă fără de moarte 


(urmare din nr. anterior) 

trecu spre teribila uimire a cavalerilor. Şi spre încîntarea lor absolută. 

O asemenea onoare nu fu acordată altădată decît Regelui 

Pellès şi Curţii sale. 

Regina Guenievre îl admiră pe Lancelot du Lac şi, în mod indirect, 

omagiază actele de bravură. 

Cavalerii fac jurămîntul de a pleca în Căutare şi de a nu se întoarce, 

la Curtea de la Camaaloth, decît după de vor fi descoperit 

adevărul pe care vălul alb, care acoperea Sfîntul Graal, îl ascundea. 

GAUVAIN. YVAIN. PERCEVAL. LE GALOIS. LIONEL. 

BOHOR. HECTOR DES MARES. KEU. 

La Castelul Graalului nu acced decît Galaad, Perceval, Bohor. 

„Puţini aleşi între cei chemaţi”! Sau, poate, numărul trebuie să fie, din 

nou, TREI. Perfect. Estul, Vestul şi Zenitul. 

Toţi pleacă în Căutare. 

Înarmaţi cu CASCĂ, SPADĂ, MĂNUŞI DIN FIER, CAL. 

După ce vor fi participat la Serviciul Divin şi primit binecuvîntarea 

de după Paradă. TRADIŢIA cavalerească a turnirurilor bine evidenţiată! 

GALAAD ŞI CASTELUL FECIOARELOR 

Castelul, la poalele unei coline şi a unui rîu, adăpostea feciare. 

Şapte dintre aceste tinere au venit înaintea cavalerului ca săl 

prevină asupra pericolului la care se expunea, căci cei şapte fraţi ai 

lor nu cunoşteau milă şi aveau sa-l omoare. 

Dar Galaad nu avea frică şi ieşi învingător. El nu făcu decît să 

răzbune cele şapte suflete pure care fură dezonorate de către cei 

şapte fraţi care cîştigaseră cetatea Linon injust şi aveau să o piardă 

învinşi de braţul viteaz. 

Cele şapte fecioare erau în camelotă NEAGRĂ şi chipul acoperit 

cu un Văl ALB. 

Ele precizează că rîul înconjurînd Castelul este Averne-rîul Infernului- 

la marginile de la Sibylle de Cannes. De fapt, doi îngeri de 

aproape şapte ani, îi explică: Castelul cu fecioare este infernul, fecioarele, 

sufletele pure, cei şapte fraţi, păcatele de moarte. 

Fără îndoială. Suntem în plin proces alchimic. Operă a Iniţiaţilor! 

Cele ŞAPTE tinere, cei ŞAPTE fraţi, camelotele NEGRE, vălurile 

ALBE, bătrânul în văl ALB, Sfîntul Graal acoperit cu un văl ALB 

şi cavalerul, Galaad, îmbrăcat în ROŞU. 

„Această dublă operaţie „de coagulare” şi de „disoluţie” corespunde 

foarte exact cu ceea ce tradiţia desemnează drept „puterea 

cheilor”; realmente, această putere este ea de asemeni dublă, 

pentru că ea comportă în acelaşi timp puterea de a „lega” şi accea de 

a „dezlega”; or, „a lega” este evident acelaşi lucru cu „a dizolva”. 

„Această primă fază se numeşte „putrefacţie” sau „opera la 

negru”. În această a doua fază, sulful şi mercurul (care au un număr 

deconcertant de nume în tratatele de alchimie), eliberate, se „purifică” 

unul pe altul, prin „lupta celor două naturi” (pozitivă şi negativă) 

printr-un război heraclitean. Această „purificare” este „Opera în alb”. 

Pînă în acest moment am avut a face cu „disoluţia”; urmează coagularea 

finală; materia, resturile putrefacţiei din fundul vasului devin 

sare albă şi sulful li mercurul se unesc în hierogamă, sarea servind 

de bază. Se realizează Piatra Filozofală; aceasta este „Opera la 

roşu”. Deci cele trei faze sunt Nigredo, Albedo, Rubedo-(...); Piatra Filozofală 

este una dublă( Rebis, cele două prime naturi), triplă (sulful, 

sarea, mercurul) şi cvadruplă (cele patru elemente)”. 

*Morphologie du conte, Vladimir Propp, Gallimard, 1970, Paris, p. 178 

** DE remarcat distincţia între REGE( Căutarea Sfîntului Graal), ÎM- 

PĂRAT (Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte), ortodoxia utilizînd 

termenul atît de drag de ÎMPĂRAT pentru a desemna „REGELE lumii” al 

Catolicilor 

***”musca”- în motivul popular român (costumele populare)- este o 

„cruce a Sfîntului Apostol Andrei-X- folosită pentru a produce desene brodate. 

****GALAADGal réal? 


4429

LECTOR 

Arlechinada - o stare de spirit 

Încă din volumul său de debut 

„Din cioburi”, poetul Valeriu Barbu, aflat 

temporar în detenţie la Penitenciarul din 

Galaţi, era îngrijorat de arlechinul din 

trupul său ( „nu mai rabdă, iese…îşi 

caută altă locuire în animale, păsări, în 

ierbi” ), pentru că alter-ego-ul său devenise 

depozitarul smintelilor unei „normalităţi 

impuse”, opunându-i, ca 

interfaţă, propria-i „sminteală”(„încă unul 

s-a ţicnit” ), o formă inedită de libertate 

( asemenea „libertăţii” celebrului personaj 

din „Înălţimile găunoase”; a lui 

Alexandr Zinoviev ). Astfel a devenit 

imun faţă de circul derutant al speranţelor 

din afară, luând totul peste picior, 

purtându-şi fesul (mintea), pe dos 

pentru că: „m-am săturat să fiu normal 

în mine”. Numai că o astfel de defulare 

îi joacă feste, pentru că renunţând la 

pastilele de luciditate, jocul de-a normalitatea 

a devenit periculos, realizând, 

de astă dată, că „tristeţiometrul” îi ascute 

neputinţele, rănile, spaima şi 

mirările, în deplină responsabilitate realizând 

că-şi mimează sentimentele: „nu 

vă bucure scrântirea mea, nu-i decât o 

poză mişcată / făcută vouă.. dacă vedeţi 

un aşa chip, e al meu”. Deci, îşi acceptă 

reversibilitatea jocului: „Dacă maţi 

întoarce pe dos /…va apare în 

faţa ochilor...arlechinul”, dar ( apoi ), trebuie 

iar: „învelit cu peticul acela / cerut 

ca o perspectivă a întoarcerii”.Întregul 

volum se desfăşoară sub influenţa 

celor două stări contradictorii: cea de 

arlechin şi cea a lucidităţii propriei 

cenzuri. Poate că din această cauză îl 

imploră, de la început, pe cititor: „nu 

da pagina, mai stai o ţâră / te văd, să 

ştii… putem să ne atingem...să visezi cu 

mine… nu eşti de acord cu ce scriu”, dar 

„încearcă să priveşti / dinspre carte spre 

tine…ai înţeles că te iubesc ? Această 

telepatică dragoste, prin reflexivitate ( de 

tip carte-oglindă ), începe cu mama, 

cea: „mică şi cuminte / cu ghiozdan de 

carton în poarta şcolii”, căreia i-a venit 

„rândul să fie iar înaltă / prea înaltă” ( 

înălţându-se în conştiinţa poetului ), 

apoi continuă cu iubita sa, ce are: 

„firele gândurilor, cusute cu săruturi”- o 

modernă Penelopă care „mă naşte şi 

ucide de câte ori clipeşte” şi de dorul 

căreia „am ridicat cu o privire cerul”. 

Ţopăitul de vrăbioi, dorul de „a 

mătura curtea casei părinteşti”, hohotele 

de râs, „cucii de piatră” din târgul cu vata 

de zahăr, prima sărutare „nenimerindu-i 

gura”, magia copilăriei, toate se întrec în 

4430 

Valeriu Cuşner 

eidetismul dobândirii „tinereţilor viitoare”.Iubirea 

poetului ( cu toate nedumeririle-i 

ontologice), îmbrăţişează 

femeia: „biata de tine… tsunami parfumat, 

devastare perpetuă….blestem 

dulce-la puterea a noua”. „Ce ţi-e omu’ 

şi…orbirea lui !”; deşi „semnul egal stă 

mai mult în dreptul tău”, încă mai crezi 

în „siglele comerciale ale sentimentelor”, 

lăsându-te amăgită în „în 

aşternuturi păgâne”, ca o sirenă gonflabilă, 

spălându-ţi „chiloţii cu votcă”. Muza 

poetului nu-i „vreo păpuşă barbie” sau 

„fecioară alergând despletită… pe 

câmpiile dorului”, ci „verb şi contemplare 

/ tristeţe amară”, rareori „bucurie 

vie, plină de încărcătura fiindului”. Cititorii 

sunt cei ce-l inspiră, cei care ştiu 

că iubirea „nu se explică” fiindcă „fericirea-i 

totuna cu tristeţea” („te sufocă la 

fel”), obligându-l să scrie în viteză: „pe 

mână…în jurul buricului, pe batistă, iubind 

nuclear, anarhic.. cu sânge convertit 

de uitare şi suflet bolnav de iubire”, 

îmbătându-se „precum Nichita”. Doar 

astfel îşi poate onora promisiunea 

„pentru surâsul” cititorilor, spre a îl restitui 

„cu dobândă....vă voi fi / până-ntr-un 

târziu poetul”. Gest care nu-l repetă şi 

pentru confraţii de breaslă din „târgul 

artiştilor şi misionarilor faliţi”, „centrifuga-v-aş 

zâmbetul…de preapoeţi 

….rămânea-v-ar mereu gravidă invidia 

şi ipocrizia voastră nobilă”, cu toate 

că : „v-am iubit / pleca-v-aş din cale” 

cu tot cu: „lenea cea născătoare de 

filozofi / frumoşilor mei confraţi…!”, 

pentru că Valeriu Barbu încă ascultă 

de: „ şoaptele...păpuşoiului care mi-a 

dăruit mămăliga”, de „viţa de vie din care 

vin băut-am”, de vocile „ pădurii, pârâului…Dunării, 

Carpaţilor”. „Învăţaţi-mă 

să citesc / să scriu / şoaptele acestor 

poeţi!” 

Acelaşi sentiment de înverşunare 

îl încearcă şi împotriva celor „ce mişto” 

se „mişcă-n legi”, cu suflete second 

hand, „cuibăriţi în titluri”, lovind în 

„amărâtul cetăţean”, vlăguindu-l „democratic 

de legal”, realizând neputinţa 

îndârjirii refulată în Eul său: „totu-i o 

rană / mă mişc în ea şi nu-i simt vindecare” 

dar „merg înainte”. Starea de 

echilibru instabil în care se află, „dansând 

pe sârmă”, în care „fiecare clipă e 

un capăt” al „perspectivei fără întoarcere”, 

îi accentuează suferinţa: „nu 

cunosc liniştea , din ziua în care am aflat 

că am două umbre” ( una fiind de „arlechin 

umil şi şovăitor” ), reducându-l la 


un simplu „detaliu în decorul altui 

destin”, o jucărie a timpului ce măsoară 

„distanţa dintre frici”, „ să nu-ţi pară 

zăbavă a mea rătăcire. Cum mor / nu 

contează prietene…sunt în cădere”. 

Speranţa într-un miraculos panaceu ( 

scoţând „untul din floarea promisiunilor” 

) şi invocându-şi îngeraşul, pentru a 

ieşi cumva din starea de umbră, îl mai 

vitalizează: „umbră / închide-mi uşa şi 

taci !” Revenindu-şi oarecum ( „să crezi 

că speranţa mai are speranţă” ), realitatea 

îl răneşte în dincotro-ul aşteptărilor 

sale,în duminicile singurătăţii când: 

„prea de sus mă lovesc mirările”, „lumina 

nu se mai întoarce la izvorul ei” ci 

„se preface în zid”, „totu-i desubstanţializat”, 

„pleci fără să ştii că pleci”, 

fără să iei nimic, întrebându-te: : 

„Atunci, la ce am mai venit!” Doar un 

licăr de „verde-albastru îi mai inundă 

umbra”, amintindu-ne acea atmosferă 

hölderliană a împingerii „în murire”, 

pentru că din „smintire nu rămân decât 

dorinţe deşarte”. 

Arlechinul îşi disimulează abil 

atitudinea faţă de absurdul existenţei 

( „la balul mascat al bunelor 

intenţii…distilăm sentimentele până 

rămânem pustiiţi”, „nu-i nici o oglindă 

sinceră cu noi / să ne spună / că 

atârnăm de un ram subţire”, în timp ce 

„pământul se-nvârte / neţinând măsura 

pasului nostru”), minţindu-l cu cinism şi 

vădită ironie: „Mulţumesc, totul e bine!”, 

deşi se află iar într-o bolnavă levitaţie: 

„mi-s rădăcinile iar smulse din 

pământ / plutesc, dar nu plutesc 

deplin…!” Alteori îl îndeamnă să 

pufnească „în râs la ispitirea morţii”, entuziasmându-l: 

„suntem nemuritori” fiindcă 

„Zamolxe ne cheamă ”, sau 

exaltând iubirea: „un om îndrăgostit tare, 

cântăreşte mai puţin faţă de când nu era 

astfel… suntem fiecare un cântec…” 

Acest transfer dintr-o stare în 

alta; din cea a necruţătoarei cenzuri 

subordonată conştientului, în cea de arlechin 

subordonată frondei ( o benefică 

interfaţă), ca „un schimb de timbre” dintre 

„complimente şi dezamăgiri” , constituie 

mereu sarea şi piperul acestui 

volum, de fapt starea de spirit a poetului 

Valeriu Barbu.Ca şi în volumul de debut, 

el rămâne un homo ludens dotat cu răsuciri 

arlechineşti, dând impresia că 

trăieşte în euforie , năclăit în poezie şintr-o 

mistică splendoare de iureş pe cai 

verzi, după care , resemnat în starea-i 

de umbră, pune pamperşi muzelor şi 

speranţelor, reuşind astfel să meargă 

înainte cu privirea înapoi, persiflând 

mereu Tabelul lui Mendeleev al suferinţelor.

ACTUALITATI ISRAELIENE 

Un mic voiaj de agrement în Israel – aproape 15 ani dupa ultimul 

– mi-a permis sa dezvalui trei realizari arhitecturale remarcabile, 

plus o ciudata initiativa locala, care mi-a reamintit o veche 

anecdota evreeasca. 

PODUL LUI CALATRAVA (Ierusalim) 

din urma serviciile unui taxi colectiv 

cu directia Tel Aviv. Odata 

debarcat in mijlocul circului, nu 

am putut sa aflu mare lucru dela 

muncitorii de pe santier, exceptînd 

largimea (360 m.) si inaltimea 

stîlpului (120 m.) Atunci 

mi-am spus ca voi gasi fotografii 

pe Internet si am luat un taxi 

spre Zidul Plîngerilor. 

MERIDIANE 

Sefard fidel, dar nepracticant – ma duc adeseori in Spania TUNELUL HASMONEEca 

sa petrec acolo o parte din iarna sau ca sa descopar lucruri noi 

- am fost coplesit acum doi ani, de Inaugurarea Zilei Holocaustu- 

NILOR 

lui la Madrid, in prezenta Cuplului Regal si a Primului Ministru. Intorcîndu-ma 

prin Valencia, am descoperit extraordinara Cetate a 

Stiintei, construita de 

genialul architect local 

Santiago Calatrava. 

Nascut in 1951, 

Calatrava n-a putut sa 

studieze la Paris din 

cauza turburarilor din 

1968, ceeace nu l-a împiedicat 

sa faca – între 

altele – Gara TGV din 

Lyon-Satolas si podul 

Europa, din Orléans. In 

Italia, a inaugurat in 11 

septembrie trecut al patrulea 

pod peste Canal 

Grande, din Venetia (1) 

In urbea lui natala, a realizat in albia unui râu deplasat o fantastica 

Cetate A Stiintelor si Artelor, cu o Opera parca iesita din mariajul 

unui dinosaur cu un delfin, plus un Muzeu Oceanografic dotat cu 

un restaurant situat intr’un imens aquarium unde pestii misuna in 

jurul oaspetilor, asteptînd sa-si termine viata in farfuriile lor... 

Calatrava a fost ales, intre altii, pentru temeliile de la Ground 

Zero, din Manhattan. Instrumentul sau favorit pentru lucru 

este...computerul! 

Acest om exceptional 

a lansat o adevarata 

sfidare spre podurile 

clasice, cu arca unica, 

transferînd quasi-totalitatea 

greutatii lor pe un singur 

stîlp, inarmat cu o 

cablerie foarte sofisticata. 

Nu sunt singurele modele 

ale genului (exemplu: 

podul de peste Dunare 

din Bratislava), dar Calatrava 

nu se teme sa 

aduca omagii traditiilor locale. 

Dar care n-a fost 

surpriza mea, descoperind din taxiul colectiv care ma luase din 

aeroportul Ben Gurion, un formidabil curcubeu alb, stralucind in 

noaptea Ierusalimului, peste un fel de serpentina legata de un stîlp 

urias si dominînd poarta Nord-Vest a Ierusalimului, ca un fel de 

Luna Park feeric. Am izbucnit: „Parc’ar fi de Calatrava!” „ESTE Calatrava”, 

mi-a raspuns un vecin, ” dar care nu trece peste un rîu, ci 

peste traficul urban...” 

A doua zi, in vizita la cunoscutul Leon Volovici („Omul alialei 

romine din 2007, pentru cartea lui DELA IASI LA IERUSALIM SI 

INAPOI”), am aflat ca podul a fost construit cam fara o tinta deosebita, 

în principiu pentru o paserela de tramvai si alta pentru pietonii 

care misuna în jurul Garii Centrale de Autobuze. Inaugurat în 25 

Iunie, podul nu va fi gata inainte de un an. Locuitorii din preajma nu 

prea îl apreciaza, si l-au botezat „elefantul alb”, dar toata lumea este 

de acord ca stîlpul in forma de harpa sau lira simbolizeaza instrumentele 

preferate ale Regelui David. El a costat deja peste 75 de 

milioane de dolari, ceea ce este cam mult pentru un oras fara industrii, 

destul de sarac si care nu duce lipsa de monumente... 

A treia zi, mi-am spus ca minunea trebuie revazuta sub 

soare. Plecat din centrul orasului, actualmente sfîsiat de constructia 

tramvaiului, nu am gasit autobuzul direct si am acceptat in cele 

Strapuns un secol înainte Harry Carasso 

de Christos, de ultima suverana 

hasmoneeana Salomea Victoria, 

probabil pentru intilniri amoroase 

in afara Palatului, tunelul trece sub Orasul Vechi, dar deloc sub Esplanada 

Moscheilor, dovada fiind schitele publicate in 1997 de publicatiile 

TIME MAGAZINE, LE POINT si foarte putinul proisraelian 

LE MONDE. Dar apropape toate publicatiile din Occident s-au grabit 

sa proclame teza palestiniana, care pretindea ca iesirea tunelului 

în Orasul Vechi, propusa de Netanyahu, atunci (si poate curînd) 

Prim Ministru, va provoca prabusirea Moscheiei Al-Aksa! 

De ce presa occidentala falsifica informatia, cu primejdia de 

a aprinde praful de tun? Este incontestabil ca dl. Netanyahu a fost 

cam pripit, dar el credea sincer ca negustorii de pe Via Dolorosa ar 

fi fost satisfacuti de sporul consecutiv al afacerilor . Persistind in atitudinea 

lor, media-urile au inlocuit pietrele Intifadei cu gloantele 

reale ale politiei palestiniana, inarmata de israelieni in virtutea acordurilor 

de la Oslo, ale caror semnatari isi inchipuiau ca fac bine amînînd 

pentru mai tîrziu spinoasa chestiune a Ierusalimului. Toata 

lumea credea ca timpul era solutia pentru soarta orasului, pentru 

care e de ajuns sa intri prin drumul vechi din Latrun pentru a-i simti 

imediat caracterul univeral. 

Dar eu, in lumina diminetii din August, eram animat numai 

de dorinta de a vizita tunelul, care ma interesase mult in 2000, dupa 

ciocnirile violente intre palestinieni, politia israeliana si evlaviosii de 

la Zidul Plîngerilor. Spectacolul acestora din urma, intotdeauna halucinant 

pentru un neofit, contrasta cu confuzia care domnea la ghiseul 

de intrare a tunelului. Majoritatea turistilor nu stiau ca tunelul se 

viziteaza numai cu rezervatie, sau pretindeau ca au rezervat prin 

telefon. Am avut atunci ideia sa spun ghisetierului, cam depasit de 

evenimente: „sunt singur, senior, si plec mâine”. Mi-a strecurat imediat 

un bilet, valabil pentru intrare imediata! 

De o realizare remarcabila, tunelul mi-a desvaluit printr’un 

conferentiar priceput cum erau manipulate blocurile de piatra grele 

de 6 tone (ca cele de la Piramide, cu scripeti si cabluri). O macheta 

uriase (10 m x 5m) a Templului 2, ilustra conferinta, plus un desen 

animat unde am regasit 

paleta lui Ari Folman, regizorul 

filmului WALTZ 

WITH BACHIR, ovationat 

la Cannes si vazut 

putin înainte de plecare. 

Unica deceptie: 

nu exista iesire spre Via 

Dolorosa! Dar mergînd 

împrejur, am cumparat 

o palarie mai adecvata 

pentru canicula; negustorul 

palestinian mi-a 

cerut 120 de shekeli, 

i’am oferit 50, si mi-a raspuns: OK! Unde ne sunt visatorii de pe vremea 

cînd tocmeala era o placere? Negociantii Templulul s-au rasucit 

probabil in morminte... 

La iesire din Orasul Vachi, am descoperit o alee pietoniera 

nou-nouta, calare pe incinta murala dintre Poarta Jaffa si Poarta 

Veche, dotata cu magazine de lux si restaurante originale. Am dejunat 

intr’unul din ele, cu o salata greceasca „uriase” si o zeama de 

portocale, dar care nu mi-a fost surpriza cînd casierul m-a intrebat 

cum ma cheama! 5 minute mai tîrsiu, abia gasisem un loc la umbra 

cînd am auzit un megafon care ma chema, ca sa-mi ridic platoul cu 

dejunul! 



DEZVĂLUIRI 

Membri ai masoneriei din Biserica Ortodoxă Română 

Fabian Anton 

4432 


Masonii din grupul Rugul Aprins 

Documentele vorbesc şi despre trei dintre cei mai renumiţi 

„duhovnici“ din Grupul Rugul Aprins şi despre legătura lor cu 

Masoneria română. 

Nu voi reda aici istoria grupului Rugul Aprins fiindcă 

ea este în mare parte cunoscută. Important este să ştiţi că 

trei dintre cei mai importanţi membri fondatori ai acestui grup 

de la Antim erau... Masoni.Astfel, celebrul Sandu Tudor, pe 

numele său adevărat Alexanadru Theodorescu, părintele Andrei 

Scrima (cel din cauza căruia au fost de altfel închişi toţi 

ceilalţi membri ai Grupului şi a cărui arhivă se află astăzi în 

mîinile lui... Andrei Pleşu) şi arhimandritul Vasile Vasilachi figurează 

în documentele masoneriei române cu următoarele 

fişe: THEODORESCU Alexandru (22 decembrie 1896, Bucureşti 

– 17 noiembrie 1962, închisoarea Aiud) – jurnalist. 

Monah. Stareţul Mănăstirii Rarău. 

Membru fondator al grupului „Rugul Aprins“ de la mănăstirea 

Antim. Cunoscut sub numele monahal de Sandu 

Tudor. În documentele francmasoneriei române este menţionat 

într-un document datat 28 ianuarie 1936, cînd este somat 

să-şi plătească datoriile faţă de trezorierul lojii. 

Conform documentelor, Alexandru Theodorescu făcea 

parte dintr-o lojă din obedienţa federaţiei Francmasoneria 

Română Unită. (documentele originale la BAR secţia Msse, 

fond A. 3747) 

SCRIMA Andrei (Gheorghieni, Ciuc, 01 decembrie 

1925 – Bucureşti, august 2001) – arhimandrit, profesor, editor, 

jurnalist. Studii secundare la Liceele „Aurel Vlaicu“ din 

Orăştie (între 1940 – 1942) şi „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti 

(între 1942 – 1945). 

Studii superioare la Bucureşti: Medicina (între 1945 – 

1946, neterminate), Filosofie (între 1945 – 1948, licenţiat), 

Fizică – Matematică (între anii 1946 – 1948, terminate) şi 

Teologie (licenţa în 1956). Peregrinează ca frate în Mănăstirile 

Antim (Bucureşti, 1949), Neamţ (unde e şi profesor la Seminarul 

monahal între anii 1950 – 1951) şi Slatina, unde a 

fost tuns în monahism la 26 iulie 1956. O vreme este bibliotecar 

la Patriarhia Română. 

Părăseşte România cu o bursă de studii acordată de 

Guvernul Indiei (1956). 

Intenţiona, de altfel, un doctorat la care lucrează 

aproape doi ani (între 1957 – 1959). 

Studii la Institutul ecumenic de la Bossey, Elveţia (între 

1956 – 1957), Paris (1957), Benare, India (între 1957 – 

1959). Doctoratul la Paris în 1960. 

Preot ieromonah în Mănăstirea Deir-er-Harf din Liban 

(1959). Hirotonit arhimandrit de însuşi patriarhul ecumenic 

Athenagoras care îl trimite ca reprezentat personal la Vatican 

(între anii 1961 – 1965). Profesor la Universitatea dominicană 

din Saulchior (între 1966 – 1968). Profesor la 

Universitatea franceză din Beirut-Liban (între 1968 – 1989). 

Revine în România după 1990. Membru, apoi vicepreşedinte 

(între 1966 – 1968) al Academiei Internaţionale 

de Ştiinţe Religioase şi de Filosofia Ştiinţei din Bruxelles. Documentele 

francmasoneriei române îl prezintă la 3 aprilie 

1946 cînd este iniţiat în loja „Iubirea de Patrie“ nr. 2 din Bucureşti 

avînd numărul 425 în Registrul matricol al Marii Loji 

Naţionale din România şi numărul 66 în Registrul lojii. La 

data iniţierii era student la Filosofie. Menţionat din nou în luna 

noiembrie 1947 cînd intră în adormire. (ASRI, Fond documentar, 

ds.2570, f.43; ds. 2571, f.39, 52) 

VASILACHI Vasile (n. 1909, în Idrici, com Roşeşti, jud. 

Vaslui, în familie de preot). 

Studii la Seminarul din Huşi (1921- 1929) şi la Facultatea 

de Teologie din Bucureşti (1929- 1933), apoi la cea din 

Chişinău, unde a obţinut doctoratul. 


Călugărit la mănăstirea Neamţ (6 sept. 1936), diacon 

şi preot la catedrala mitropolitană din Iaşi şi director al Cancelariei 

eparhiale (1936-1940), secretar patriarhal (1940 - 

1944), arhimandrit, predicator la catedrala patriarhală, un 

timp redactor al revistei “Biserica Ortodoxă Română”, stareţ 

al mănăstirii Antim (1944 - 1948), apoi la schitul Pocrov (1949 

- 1959). Arestat în 1959 şi condamnat la 8 ani închisoare, eliberat 

în 1964, a fost numit preot în Bobâlna, jud. Cluj (1964 

- 1969). în 1969 a plecat în Statele Unite, unde a sIujit în parohiile: 

Southbridge-Massachusetts (1969- 1977), Detroit-Michigan 

(1977-1979), Windsor-Ontario în Canada 

(1979-1984) şi la biserica,,Sf. Nicolae” din New York (din 

1984); vicar al Arhiepiscopiei misionare ortodoxe Române 

din America. 

La 2 august 1929 face cerere de iniţiere în masonerie. 

La 19 septembrie 1929 iniţiat în loja „C.A.Rosetti“ din Bucureşti. 

Ancheta şi recomandarea lui Gh. N. Dumitrescu şi Al. 

Vintilescu. La 5 noiembrie 1930 figura în aceeaşi lojă. Radiat 

apoi pentru neplata cotizaţiei. (ASRI, Fond documentar, ds. 

2569, f.66; BAR Msse A. 3747, mapa 3, dosarul integral de 

iniţiere, 16 pg.) 

Patriarhul Daniel Ciobotea binecuvîntează 

preoţii masoni 

Şi în zilele noastre masonii activează fără probleme în 

clerul ortodox. Este demn de amintit, de pildă, cazul preotului 

ieşean Dan M. Ciomaga. Acesta a fost hirotonit preot pe 

seama parohiei Goleşti (1983) şi numit profesor de religie 

(între 1990 – 1997). 

Interesant este că, deşi se cunoştea activitatea sa masonică, 

actualul Patriarh Daniel Ciobotea, pe atunci Mitropolit 

al Moldovei, îl numeşte pe Dan M. Ciomaga preot misionar 

la Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie din Iaşi (1997) şi preot 

ajutor la biserica „Sfinţii Anastasie şi Chiril“ din Iaşi. 

În documentele francmasoneriei române Dan M. Ciomaga 

este menţionat la 25 aprilie 1998 cînd este iniţiat în loja 

„Petru Rareş“ din Iaşi. 

La 9 ianuarie 1999 primeşte gradul 2 în aceeaşi lojă iar 

la 5 iunie 1999 Dan M. Ciomaga este ridicat la gradul 3 în 

aceeaşi lojă. 

Ierarhi ortodocşi membri ai masoneriei 

Nu în ultimul rînd este demn de amintit faptul că, membrii 

ai Marii Loji Naţionale din România au dat publicităţii recent 

un text prim care se afirmă că actuali ierarhi ai Bisericii 

Ortodoxe Române ar fi membri ai lojelor masonice. 

Astfel, domnul Carol Hîrşan, în studiul său „Biserica şi 

Masoneria“ afirmă: „Ca personalităţi clericale invocate insistent 

în ultimii ani, şi din a căror agendă, relaţiile cu Masoneria 

au devenit un loc comun, îi cităm pe IPS Pimen 

Suceveanul (Templier şi afiliat la Loja „Fiii coloniei lui Traian“ 

din Nordul Moldovei), IPS Teofan – fost Sinaitul, Mitropolit al 

Olteniei şi, după numirea IPS Daniel ca patriarh, Mitropolit al 

Moldovei şi Bucovinei (în relaţie cu Loja „Armonia“, Craiova), 

IPS Ambrozie Sinaitul (vicar patriarhal, Loja „Armonia“ Craiova), 

IPS Teodosie Tomitanul (fost Snagoveanul, fost Episcop 

vicar la Mitropolia Bucureştilor, sub oblăduirea Lojii 

„Ovidius“ Constanţa), P.F. Daniel Ciobotea (Patriarhul României, 

fost Mitropolit al Moldovei), IPS Ion Sălăjeanul (Episcop 

de Covasna şi Harghita) şi IPS Sofronie (Drincec, 

Episcop de Gyula, în relatie cu Loji francmasonice maghiare). 

Despre IPS Vincenţiu Ploieşteanul părerile sunt radical 

împărţite, acesta avînd manifestări antimasonice, intersectate 

cu întîlniri „de gradul trei“ în sînul albastrei familii 

Grifofoni. Stareţul mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec 

Velnic, este, de asemenea, pomenit ca fiind membru al 

Lojii „Sfîntul Ştefan cel Mare.“

MERIDIANE LIRICE 

CARMEN FOCŞA CARMEN DICU 

Pseudo-psalm 

Mă iartă de această acută depărtare 

De această năvălire de păsări gri, 

mă iartă 

Cu mâini înfrigurate din nou îţi 

bat în poartă 

Chiar dacă nu mă-ntâmpini cu 

pâine şi cu sare. 

Ce-i veghea ăstui înger: o pază 

sau o pândă 

A cărnii lui de abur, nevinovat flămândă 

A ochilor ce, tandru, lumina o descriu 

La ora-nţelepciunii venită prea târziu?! 

Un Dumnezeu nesigur, un Dumnezeu incert 

Neliniştit, de parcă m-ar fi rugat să-l iert 

Închipuieşte raiuri atâta de puţine 

Că nu-i ajung, se pare, nici numai pentru sine. 

Cântec 

Ne aşezăm la masă cu două pahare ciobite 

Cu două linguri lovindu-se de marginea aceleiaşi 

farfurii 

Şi-mi spuneam că de fapt eşti aici şi de fapt 

Ai să vii, ai să vii… 

Când viespile-ncheagă-n părul tău înserare 

Arena fără tauri e ziua. Şi doar 

Sunetul desenează icoana de sare 

Lovindu-se de cerul gurii ca de-un zid… 

Apoi ne aşezăm la masă ca două pahare ciobite 

Ca două linguri lovindu-se de marginea aceluiaşi blid. 

Presimţire de iarnă 

Din nou trec sănii şi apun pe rând 

În trupul iernii lunecând de-a valma 

Visez nămeţii mângâiaţi cu palma 

Şi lumânări albastre fumegând. 

De cât am tras în furca de tăcere 

Revarsă noaptea-ntunecată miere 

La gura sobei-lacomă şi mută 

Zăpada, chipul tău îl împrumută . 

Şi-i cald, şi-i frig şi nu mai ştiu nici cum 

Treptat, cuvântul risipit în fum 

Ajunge ca-ntr-o aspră, grea ruşine 

Întreg şi necuprins-până la tine. 

Interior cu iarnă 

Imperiul iernii s-a surpat în noi 

Zac troieniţi în aer fluturi goi 

Cât ţine caii-n hamuri, încă, neaua 

Ferestrele îşi tremură perdeaua. 

În lânced culcuş-luna, ca un ou 

Se sfarmă rar, în prelungit ecou, 

Rotundul ei, rotit-a câta oară 

Se aureşte-n urletul de fiară. 

Şi nu te aflu-n tremur de perdele 

Şi nu eşti nicăieri, în nici o casă, 

Trezite, numai mâinile se lasă 

Mângâietoare, peste linişti grele 

Cătând, adulmecând mereu orbeşte 

Strâng aerul îmbătrânit ca-n cleşte 

Şi vaierul tăcerilor îl ning 

În clopote, cu fiecare cling. 

… Imperiul iernii, ca de obicei 

Se-ntoarce-n noi supus, cu-n fel de silă 

Drept candelă-cu palida feştilă 

Arzând din ce în ce fără ulei. 

A debutat în revista Familia cu poezia Căutare în 1986. 

A câştigat nenumărate premii literare. A publicat poezie în revistele: 

Luceafărul, România literară, Glasul naţiunii, 

Familia; cronică plastică în Suplimentul 

literar artistic; articole sociale în Vocea României, 

Flagrant, Jurnalul naţional, Dimineaţa, 

Opinia publică. A lucrat în mass media ca redactor, 

reporter şi corector. Este studentă la 

Filologie secţia română-engleză. În 1997 a 

publicat volumul de versuri Pe marginea eului 

meu.De curând a publicat grupaje de poezie 

în revistele: Nord Litera, Agero Stuttgart, Atheneum, 

Junimea, Timpul. Cînd nu scrie lucrează 

ca secretară la SCA Deleanu Vasile-Avocaţi. Are un fiu 

Andrei Părăsind Alexandru toate Goci. chemă- Se numeste forme Caliopi Dicu. 

Iata cateva rile poezele: 

în care se alunecă 

înadins 

ca o naştere-nsemnată 

pe cercul polar. 

Mamă ai uitat rugăciunea 

şi îngerii au păcătuit pe câmp, 

pe drumul unde n-are nume 

sfârşitul, 

unde lebăda n-a îmbătrânit niciodată 

în zbor. 

Apleacă puţin adevărul spre 

noi 

să vezi mamă 

ochiul lumii cum se-nvârte pretutindeni. 

Diferite sunt tăcerile copilăriei! 

Iată punctul pe care se sprijină 

curcubeul! 

Iata pomul cunoaşterii are o 

rană apăsată 

de clipe 

pentru viitoarele seminţe 

din care sa-mi zideşti un teritoriu 

unde să mă întind 

până la cel mai inexistent continent 

părăsind toate chemările şi dorurile 

unei lumi fericite cândva...... 

Pe cercul polar 

Poemele mari se scriu în vremea 

totală 

când drumurile de secetă 

îmbătrânesc 

şi cer o nouă existenţă 

pentru mişcătoarele porţi ale 

amiezii. 

Şi dacă s-ar aprinde luminile 

lumii 

peste praguri în amintirea vieţii 

ar veni călătorii ursiţi sa-şi 

joace 

poverile fără umbră la ruleta 

aşteptărilor, 

şi s-ar deschide o fereastră 

ca adăpost între cumpeni 

pentru viitorii paznici de păcate. 

Poemele mari se scriu 

în toate glasurile 

cu taine pedestre 

în nopţi mult prea lungi şi di- 

Cântecul fără de nume 

Întoarce-mi cântecul fără de 

nume 

ăla vechi cules 

din vise de şarpe 

pentru dragostea mea. 

Se scutură florile în ceaţă 

- mărturie a unui timp 

iertat de îngeri. 

Misterul nu se mai risipeşte 

ca pe vremuri în întrebări 

se logodeşte spre nord 

cu o rudă divină 

Pentru tine am oprit cuvintele 

să doarmă 

le-am trezit de dimineaţă 

răstignându-le de prisos prin 

lume 

ca să înţelegi că tristeţile 

uneori 

bat ca nişte clopote izbite de 

ger. 

Amprentele eului meu 

Amprentele eului meu 

sunt singurele adevăruri 

pe care nu le-a schimbat nimeni 

pentru că nu le-a respirat nimeni. 

Am luat umbra lor 

într-o toamnă de fericire 

şi cu palma dreaptă 

am rănit Olimpul – 

i-am pus sarea din lacrima 

mea, 

şi-am crăpat de poalele vântului 

răstignirea 

peste podul cu două colţuri 

de lume 

unde cuiburile devastate de 

spirite 

zornăiau la înalţimea nemuririi 

de care mâine vor asculta ursitoarele. 


PROZĂ 

Roata vieţii 

Comuna Hangu din judeţul Neamţ este una dintre cele mai 

mari şi pitoreşti aşezări de pe valea Bistriţei. Ea se întinde de-a lungul 

şoselei ce leagă Bicazul de Poiana Teiului, cu ramificaţii în interiorul 

munţilor, pe văile săpate de micii afluenţi ai râului purtător de 

plute. În momentul în care începe povestea noastră satul nu era 

aşezat ca acuma, pentru că atunci nu exista barajul şi lacul de acumulare 

de la Bicaz, ci localitatea se întindea până în vale, la marginea 

râului, iar drumul pietruit şerpuia de-a lungul apei, cu mai 

multe urcuşuri şi coborâşuri, trecând peste nenumărate podeţe, 

până ajungea la marea răscruce de la Poiana Teiului. 

Pe acest drum au mărşăluit coloane întregi de soldaţi înspre 

şi dinspre frontul din răsărit, începând cu anul 1941. De aici, 

din satul Boboteni, au luat drumul, fără întoarcere pentru mulţi, doi 

prieteni :Costică Buftei şi Vasile Hagiu. Costică reuşise să se însoare 

şi nevasta era pe cale să-i aducă un urmaş; Vasile se afla 

numai în vorbă cu o fată din satul lor, cu care avusese de gând să 

facă nunta în anul ce urma. Războiul însă le amânase planurile, 

cine ştie până când?... 

Costică era mitralior, iar Vasile servant, dar la nevoie 

punea şi el mâna pe miraculoasa aducătoare de moarte, care lătra 

cu furie atâta timp cât degetul apăsa pe trăgaciul ei. După un an şi 

jumătate de lupte în care Dumnezeu îi ajutase să scape cu bine din 

multele tragedii prin care treceau, ajunseră, în sfârşit, în preajma 

marelui fluviu Don, traversând o iarnă cu zăpezi şi geruri de nedescris. 

Cu zăpada erau ei învăţaţi de acasă, căci şi în munţii lor 

ningea cât casa, dar viscole şi geruri ca pe aici nu întâlniseră până 

acum. Iar ruşii nu le lăsau nici un pic de odihnă, parcă erau din 

gheaţă. Făceau cu schimbul la mitraliera şi coseau cu focul ei ucigător 

pâlcuri întregi de atacanţi. În primele zile ale lui februarie 

1943, când deja în faţa lor, la Stalingrad, se produsese marea catastrofă, 

nemţii fiind opriţi, încercuiţi şi capturaţi, în frunte cu mareşalul 

von Paulus, aflară cu spaimă că şi unitatea lor, care se afla în 

stânga marelui cot al Donului, era încercuită. Se gândeau cu durere 

şi tristeţe la ce îi aşteaptă. Auziseră şi ei că ruşii se purtau fără 

milă cu prizonierii. Ca şi nemţii de altfel. Dar ei, romanii, erau îngăduitori, 

nu făceau, în teritoriile ocupate, blestemăţii ca ceilalţi... 

Aveau cu toţii în suflete teama de Dumnezeu. Când se gândeau la 

cei de acasă, lacrimile le inundau ochii, îngheţând aproape pe parcursul 

obrajilor. 

Într-una din zile, ceva mai liniştite, veni la cuibul lor de mitralieră, 

care domina vâlceaua din faţă. De unde ataca puternic inamicul, 

maiorul Pânzaru, însoţit de aghiotantul său: 

- Să trăiţi, domnule comandant! salutară ei pe ofiţerul care 

conducea batalionul, dar acesta le făcu semn să nu mai continue. 

Apoi li se adresă: 

- Băieţi, până acum aţi făcut treabă bună... Nu am ce 

zice... Greul însă, de acuma vine !... Soarta batalionului, cât a mai 

rămas din el, va fi în mâinile voastre ! 

Cei doi camarazi priviră miraţi la comandantul lor. Acesta 

continuă : 

- Uite despre ce este vorba : cercetaşii noştri au descoperit 

o breşă în încercuirea inamicului. La noapte vom încerca să trecem 

prin ea. Voi doi va trebui să rămâneţi aici, singuri, şi să rezistaţi 

atacurilor timp de patru ore, până se înserează, mai exact până la 

orele 8 seara. Aceasta va însemna să respingeţi toate atacurile inamicului. 

V-am adus muniţie şi alimente pentru trei zile. Totodată 

va las un ceas busola si o harta. Uite cum veţi face : inamicul nu trebuie 

să treacă de voi, pentru că pe alta parte nu are pe unde, acest 

timp de patru ore, interval în care noi sperăm să ajungem şi să trecem 

dincolo, la ai noştri. Pe harta aceasta este trecut totul, punct cu 

punct. Vă vom aştepta o jumătate de zi in localitatea Serafimovici; 

dacă nu veţi sosi, noi vom merge mai departe până ne vom regrupa,poate, 

cu alte unităţi care vor reuşi să scape din încercuire; 

dacă plecaţi mai înainte de patru ore, sau inamicul va trece de voi, 

vom fi pierduţi şi noi, iar voi îi veţi avea pe conştiinţă pe toţi camarazii 

voştri. Veţi fi iertaţi numai dacă, în cel mai rău caz, veţi cădea 

la datorie. Oricum, harta trebuie distrusă, să nu ajungă la inamic! 

Dacă rezistaţi, după ora opt seara, luaţi închizătorul de la mitraliera 

şi vă îndreptaţi pe urmele noastre, conform hărţii. Dacă nu ne găsiţi, 

continuaţi să pătrundeţi cât mai mult în spatele frontului nostru 

şi apoi vă prezentaţi la comandantul unei subunităţi militare româneşti. 

Îi veţi prezenta aceste documente!... şi-i întinse sergentului 

Buftei hărţile. 

Acesta, cu emoţie în suflet, băgă documentele în buzunarul 

de la piept, apoi se adresă maiorului : 

- Domnule comandant, vom executa ordinul întocmai. In- 

4434 

amicul nu va trece decât peste 

trupurile noastre!... 

Maiorul le strânse mâinile, 

salută şi plecă, cu sufletul încărcat 

de presimţiri, fiind aproape 

sigur că se despărţeau pentru totdeauna. 

Cei doi soldaţi priviră 

lung după maiorul lor şi, cu lacrimi 

în ochi, începură să aşeze benzile 

cu cartuşe în preajma mitralierei. 

Vasile pregăti alături puşca mitralieră. 

Nu trecu mult timp de la plecarea 

comandantului şi Vasile 

strigă: 

- Vin ruşii!.. Priviră Petre Abeaboeru 

amândoi la şirurile de atacatori. Îi 

lăsară să se apropie cât ştiau ei, 

se închinară, apoi începură secerişul. 

Trăgeau foc încrucişat. Cădeau bieţii oameni seceraţi de 

gloanţe, de ţi se rupea inima de mila lor. Şi în jurul lor şuierau gloanţele 

precum grindina ploii. Principalul era să-i ţină la distanţă, pentru 

a nu putea arunca spre ei grenade. După câteva minute bune de 

foc intens, atacul se opri, cu inamicul fixat la sol. Mai încercară ruşii 

de două ori să reia atacul, dar rafalele, bine dirijate de cei doi, îi culcau 

pe inamici la pământ. Cei doi simţiră apoi că atacatorii încep să 

se retragă târâş. Probabil că aveau nevoie de timp pentru a căuta 

alte soluţii pentru înaintare. Opriră şi ei focul. Nu trebuiau să risipească 

muniţia. Până seara cuprinse zarea, mai avură parte de 

încă două atacuri, parcă din ce în ce mai furibunde, dar ruşii nu reuşiră 

să treacă de ei. Erau cât pe ce, la ultimul atac să se apropie 

prea mult, dar cei doi îşi concentrară focul spre vârful de atac şi determinară 

inamicul să se retragă. Trecuse mult de ora opt seara. 

Pe zăpada din faţa lor nu se observa nici o mişcare. Scoaseră închizătoarele 

de la arme, le băgară în raniţe şi, tupilaţi, părăsiră poziţia 

în mare grabă. Alergau cât îi ţineau puterile. Era întuneric, dar 

zăpada şi mai ales sutele de nopţi petrecute pe front îi obişnuiseră 

să vadă prin întuneric. Continuară alergatul cât putură de repede, 

iar când se aprindea pe cer vreo racheta se aruncau la pământ, 

ocazie cu care îşi mai trăgeau sufletul. Până dimineaţa ajunseră la 

nişa de trecere a frontului. Mai mult târându-se reuşiră să se strecoare 

într-o pădure de salcâmi. După harta lăsată de comandant 

nu mai aveau mult până la localitatea indicată, dar odată ajunşi în 

cealaltă margine a pădurii, trebui să aştepte întunericul. Peste tot in 

spatele lor se trăgea cu fel de fel de arme. Timpul trecea greu şi 

teama punea stăpânire pe sufletele lor. Erau din ce în ce mai nerăbdători 

să plece. Le era frică să nu fie depistaţi de inamic. Erau 

prea aproape de front !... Spre norocul lor, trecură pe deasupra doar 

două avioane, care nu aveau cum să-i vadă printre salcâmi. 

Au încercat să mănânce ceva, dar îmbucăturile se rostogoleau 

greu la vale. Băură în schimb mai multă apă. Când cerul se 

întunecă, odihniţi acum, o luară serios la fuga pe traseul lor. Înspre 

dimineaţă ajunseră în localitatea stabilită ca punct de întâlnire. Au 

avut mare noroc şi de această dată... Batalionul lor abia începuse 

a se pune in mişcare către localitatea în care se bănuia că se află 

un important centru de comandă al unităţilor româneşti din acea 

zonă. Când îi văzură, cei care îi cunoşteau îi îmbrăţişau de bucurie. 

Se prezentară la comandant. 

- Să trăiţi, domnule maior, permiteţi să raportăm : misiunea 

a fost îndeplinită ! 

Ofiţerul îi îmbrăţişă bucuros, apoi le zise : 

- Bravo ostaşi!... Sunt mândru de voi!... Imediat ce ajungem 

la Morozovski vom relua discuţia. Până atunci, la locul vostru 

în coloană!... 

In marş forţat, cu atenţia sporită la avioanele inamice, fiind 

cam nesiguri de situaţie, având în vedere zona pe care o traversau, 

care li se părea destul de calmă, se îndreptară către localitatea Morozovski. 

Spre norocul lor, în acea zona zăpada era mult mai mică, 

înlesnindu-se deplasarea, iar pâlcurile de salcâmi îi protejau atunci 

când se impunea să facă un popas. Până seara reuşiră să intre în 

legătură cu eşalonul superior, de unde primiră ordin să se îndrepte 

către localitatea Novosibirsk. 

După încă o zi de marş, înspre dimineaţă, rupţi de oboseală, 

dar cu speranţele scăpării de prizonierat mereu crescânde, 

ajunseră în raza localităţii stabilite. Se vedeau grupuri de soldaţi, 

maşini, motociclete, tunuri, cai, tot ce se poate întâlni pe front... Soldaţii 

mişunau de colo-colo... Le reveni zâmbetul pe faţă... Pentru 

moment scăpaseră de inamic. 



POEZIE 

MARIN MOSCU GIGI BOIERU 

ÎMPURPURARE LĂUNTRICĂ 

Aburul trandafirului poartă pătimaş 

Cupa împurpurării. 

Departe, înstelate taine 

Descos durerea nemuririi. 

Sub ochii mei 

Iarba rătăcirii foşneşte. 

Ca un zbor imaginar 

Balerinele ochiului mângâie 

Frunza ce cade printre ramuri. 

Acum vibrează beţia uitată de noi. 

Cu inima adun luceferii 

Adevărului . 

Amiaza amintirii 

Dansează. 

Sufletul scapătă 

Lacrima luminii 

Înflorind 

Sub cupa de rouă 

A pătimaşului meu trandafir 

Ce împurpură 

Cu spinii, 

Lăuntric, iubirea. 

În hău sferele hăului 

Sferuiesc sferulele hăului, 

Multiculorile hăului hău... 

Fantastic! Mi-am zis 

Şi ecoul mi-a răspuns 

Trecând peste mine. 

NEMĂRGINIRE 

INIMI ÎNŢESATE DE MISTERE 

Sensuri găsim simţirii. 

Vâlvătaia vieţii înfioară cuvintele. 

În ajutor singurătatea, 

Apa ,aerul şi soarele. 

Lumea înfloreşte 

Luminând pământul. 

Vârfurile sunt salvarea noastră – 

Prelungiri împotriva celor ce 

Lăcomesc veşnicia. 

Deşi ochiul supune troiene, 

Nostalgia iadeşului 

Înalţă inimi 

Înţesate de mistere! 

UITAREA DE DOR 

De dor prin dor te dor uitare – 

Nimicul nimicind nimicul 

Şi sărui peste sare sare 

Să-nşel uitării şiretlicul. 

De dor prin dor te dor uitare, 

N-am suflet sufletului meu 

Să uit uitarea care doare 

Uitând că uit să uit mereu. 

PRIVIRE IMAGINARĂ 

CATRENE POSTSUMMIT NATO 

ROMANIAN ICE CREAM 

Putem de azi să ne mândrim . 

- Good romanian ice cream ! 

- Go to U.S. is my dream ! 

- Bye, bye, vize nu primim ! 

DESERTUL LOR, AMARUL NOSTRU 

Le-a plăcut mult îngheţata , 

La desert când s-au „înfipt” . 

Pe români i-aşteaptă plata … 

Cum ai spune, deci, ne-au fript ! 

UKRAINEI ŞI GEORGIEI 

Să fim în NATO am vrut mereu . 

Am pus-o şi de-un curcubeu . 

O vor acum şi-alte popoare , 

Dar au rămas … cu ochii-n soare . 

SUMMIT N.A.T.O. – RUSIA 

Privit de un conaţional cu ten mai închis 

Baro chermez, bairam mişto ! 

Ce de baştani are NATO ! 

I-a făcut pe toţi K.O. , 

Cel cu „oceni haraşo !” . 

UNUI MEDIC CHIRURG 

Ce visează „chirurgie” la Primărie 

Vrând Capitala, pacient , 

A intrat cam în dizgraţie . 

Resuscitându-l pe moment , 

Va muri în operaţie . 

ACELUIAŞ 

Doctorul n-avea habar 

Că-i echivocă recidiva . 

O fi el bun, dar ca primar, 

Demult i s-a mâncat coliva. 

DANIEL MANOLESCU 

Lui Ale X. Cetäteanu, Presedinte al 

Asociatiei Scriitorilor Români din Canada 

Anul trecut pe la Salon, 

Marele Boss A FOST fecund. 

Ca Cetätean ...e de bon ton, 

Însä ca Sef...e mai rotund ! :) 

Autorului post-impresionabil, 

Ionut Google Caragea 

Pe lângä sâni plesnind din bici, 

Poetu-i torturat de rime; 

Astfel de versuri ce fac : «Plici!» 

Cândva erau ...doar anonime!:) 

Otiliei Tunaru, neobositä organizatoare de 

evenimente culturale diverse la Montréal 

Sprintenä ca o cäpritä 

Faci de zor X Festivaluri, 

Te tii bine de rochitä: 

Mult promiti...dar faci si valuri!:) 


EVENIMENT 

ÎN EMOŢIA ARTISTICĂ SE 

ÎNTREZĂREŞTE ETERNUL 

Zestrea inteligenţei şi a talentului romanesc ne-a 

chemat iarăşi pe românii din Toronto la o întâlnire cu scena. 

În zilele de 1 şi 2 noiembrie 2008 ne-am reîntâlnit cu lumea 

pitorească de la sfârşitul secolului al XIX-lea de la periferia 

Bucureştiului zugravită de marele nostru dramaturg I. L. Caragiale 

în piesa “O noapte furtunoasă”. A întins această punte 

spirituală între noi şi lumea lui Nenea Iancu, artiştii teatrului 

“Tudor Muşatescu” din Toronto, care aparţine cenaclului publicaţiei 

“Observatorul”, al cărui preşedinte de onoare este 

Dumitru Puiu Popescu, iar direcţia artistică aparţine cunoscutului 

regizor de film, Stelian Constantin. Artiştii acestei 

trupe au simţit în ei chemarea de a duce mai departe tradiţia 

teatrului românesc şi ne-au oferit un frumos cadou în ajun 

de Sărbătorile Naşterii Domnului. Nu ştiu dacă am reuşit să 

le mulţumim îndeajuns prin aplauze, deşi acestea au fost 

prelungite. Faptul că publicul a fost receptiv, a râs, a aplaudat, 

a participat la evenimentele desfăşurate pe scenă, mă 

îndreptăţeşte să cred că munca acestui colectiv teatral şi-a 

atins scopul. Ne era tare dor de Caragiale şi regizorul Stelian 

Constantin, a simţit asta şi ne-a dat o montare cu soluţii izvorâte 

din pasiune şi din inteligenţa vie, cu personaje adevărate 

oglinzi caracteriologice, într-o viziune personală, fără 

să se îndepărteze de intenţiile marelui nostru dramaturg. Neau 

oferit un Caragiale foarte actual, deşi sunt aproape 130 de 

ani de la prima ei prezentare. Şi vorbind de debutul lui Caragiale 

în dramaturgie cu această piesă, ne-am amintit de 

felul cum au reacţionat prin fluierături cei ce şi-au recunoscut 

defectele. Caragiale, excepţional creator de oameni şi de 

viaţă, cu un spirit necruţător, punând în evidenţă o seama de 

vicii omeneşti, impostura, imoralitatea, vulgaritatea, naivitatea, 

avea deplina convingere că: “Nimic nu arde mai rău pe 

ticăloşi decât râsul”. Criticul Garabet Ibraileanu vorbind despre 

personajele lui Carageale spunea că sunt atât de vii pe 

scena încât: ”fac concurenţa stării civile”. 

Piesele lui Caragiale sunt adevărate pietre de încercare 

pentru oamenii de teatru. Ele au o vibraţie particulară pe 

care o intuieşti numai dacă ai har pentru scenă. Aici este 

meritul echipei teatrale care ne-a chemat la spectacol. Regizorul 

Stelian Constantin şi totodată interpretul rolului principal, 

Jupan Dumitrache, zis Titircă Inimă Rea, a construit 

modele noi, a pus în valoare simboluri ale scenografiei şi prin 

mijloace simple a reuşit să scoată în relief valoarea piesei. 

Ritmul lent de la începutul piesei, o caracteristică a creaţiei 

lui Carageale, - gândit de autor ca o expoziţiune mai amplă 

din care se va naşte ulterior ţesătura de evenimente – a fost 

înviorat de regizor prin accentul pus pe comicul de limbaj 

sau prin alte mijloace regizorale. Ca să evite monotonia scenei 

statice a dialogului mai lung din deschiderea piesei, 

Jupan Dumitrache şi Nae Ipingescu au intrat în rol traversând 

scena prin faţa cortinei într-o discuţie parcă începută 

mai înainte, apoi au continuat în casă. Stând la masă, regizorul 

a creat şi puţină mişcare în timp ce mai serveau o băutură. 

Ritmul a intrat treptat într-un crescendo pe măsura ce 

se derulau evenimentele, până la tensiunea momentului culminant. 

Ne-a prezentat o Vetă mai modernă, cu un lustru de 

suprafaţă mai evident, că de…a împrumutat şi ea ceva de la 

Ziţa, sora ei ceva mai şcolita, ori de la bonjuriştii vremii, 

numai vocabularul arăta că nu s-a îndepărtat prea mult de 

lumea periferiei bucureştene zugrăvită de Caragiale. Au fost 

gustate de public şi elementele de cinematografie introduse 

în spectacol, cum a fost scena finală. Pentru că tot tărăboiul 

întâmplărilor acestei nopţi furunoase s-a încheiat în mod fe- 

4436 

ricit, actorii au făcut închiderea 

spectacolului într-un hohot de 

râs transmis sălii, încât la un 

moment dat, scena şi sala clocoteau 

la unison. Şi râzând noi 

aţa în sală, de la un timp, neam 

trezit că râdem singuri. Actorii 

încremeniseră în poza Elena Buică 

finală, un fel de “stop cadru” ca 

în filme, în timp ce noi ne reveneam 

cu încetinitorul din râsul care pusese stăpânire pe 

noi. 

Hohote de râs au stârnit multe momente ale interpreţilor. 

Mult haz a stârnit relatarea plină de indignare a întâmplărilor 

de la “Iunion” făcută cu real talent de Stelian 

Constantin în rolul lui Jupân Dumitrache, tipul încornoratului 

naiv, preocupat să-şi apere “onoarea de familist”. Parcă îl vedeam 

şi noi pe “coate goale”, “maţe fripte”, scârţa-scârţa pe 

hârtie”, “amploaiatul”, “bagabontul”, “moftangiul”, “papugiul”, 

“pungaşul” care s-a ţinut după cucoane până la “stabiliment”, 

în apropierea casei. Lectura împiedicată a ziarului 

“Vocea patriotului naţionale” făcută de Viorel Neacşu în rolul 

lui Nae Ipingesu, întreruptă din când în când de Jupân Dumitrache 

care nu înţelegea şi interpreta greşit întelesul cuvintelor, 

s-a ridicat la nivel de cea mai bună artă. Cu aceeaşi 

artă a comicului caragialian, Laura Roman, în rolul Ziţei, a 

citit scrisoarea de amor trimisă de Rică Venturiano. Hohote 

de râs au stârnit tiradele politice ale lui Virgil Raban, interpretandu-l 

pe Rică Venturiano, în care noi am văzut politicienii 

noştri de azi şi de oricând. Ascultă în nemişcare ce se 

spunea despre politică, prindea din aer câte o idee şi apoi 

pornea grăbit gesticulând într-o defilare prin faţa auditoriului, 

împingând fanfaronada în absurd sau folosind greşit cuvintele 

din latină, cu un efect specific marelui nostru dramaturg: 

“Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei!”. Comicul 

de limbaj folosit de Caragiale ca un mijloc strălucit de 

a pune în valoare incultura, ridicolul, impostura personajelor, 

a fost bine realizat de toţi actorii printr-o intonaţie potrivită. 

Rică Venturiano, “studinte-n drept şi publicist”, o iubeşte pe 

Zita “la nemurire”. Ea “străluceşte sublim în noaptea tenebroasă 

a existenţei sale”. Dar nu numai râsul a fost starea 

de spirit care a pus stăpânire pe noi. Am apreciat jocul Ziţei 

clipind cochet din gene, ori gesticulând afectat, am apreciat 

efortul actriţei Steluţa Moody de a ne prezenta pe Veta ceva 

mai aproape de zilele noastre. A fost aplaudată dezinvoltura 

lui Cristi Tunariu în rolul lui Chiriac, în care am regăsit întruchiparea 

tejghetarului de altădată, de care aproape uitasem, 

am apreciat sprinteneala şi naturaleţea tânărului Gelu 

Câmpean interpretându-l pe Spiridon. Ne-a plăcut fondul 

sonor şi în special, buna inspiraţie pentru a sublinia atmosfera 

prin şlagărul “Lampagiu de altădată” armonizat de profesorul 

de muzică Augustin Medan, interpretat de Magda 

Medan şi Cristi Tunariu. Costumaţia a fost şi ea potrivită cu 

concepţia regizorală, aşa cum a gândit-o Ecaterina Găvan, 

care l-a secondat pe regizorul principal. 

Vorbind de reuşita acestui spectacol, îi dăm dreptate 

moderatorul cenaclului publicaţiei “Observatorul” Dumitru 

Puiu Popescu care menşiona în programul pentru spectatori: 

“… norocul nu vine niciodată singur, mai ales în reuşitele teatrale, 

ci numai ajutat de meserie, talent, ambiţie, pasiune şi 

muncă”. 

Efortul lor este expresia iubirii, a credinţei în reuşită, 

a vocaţiei, pentru care le mulţumim şi îi felicităm. 


De ce comunitatea 

universitară este în 

grevă în Franţa ? 

Deoarece precaritatea se instaleaza in amfiteatre si laboratoare : 

Statuturile noastre ne-au permis mentinerea cercetarii 

la un nivel destul de ridicat in ciuda handicapurilor 

bugetare. Acest echilibru este amenintat deoarece 

din ce in ce mai multi universitari sunt inlocuiti cu persoane 

cu statut precar. 

Deoarece noi dorim o autentica autonomie a universitatilor 

: 

Libertatea de gindire si independenta ramase in 

consideratia tuturor sunt pretutindeni garantiile universitarilor. 

« Pseudo-autonomia » care ne-a fost impozata 

odata cu legea LRU, restringe astazi libertatile noastre 

supunindu-ne la o singura putere a presedintelui universitatii. 

Deoarece noi dorim organisme de cercetare puternice 

: 

Oamenii de stiinta trebuie sa determine politica 

lor de cercetare. Reanalizind acest principiu international 

recunoscut, guvernul va decupa organismele pentru 

a le pilota cu succes, interzicindu- le de a-si construi 

proiectele stiintifice autonome. 

Deoarece noi revendicam lucrul cooperativ : 

In locul cooperarii, sistemul promite competitia intre oamenii de 

stiinta. Daca noi revendicam emulatia intelectuala, noi denuntam 

aceasta competitie generala care va distruge progresul stiintei si calitatea 

stiintelor. 

Deoarece noi dorim sa fim evaluati de catre egalii nostril si nu de 

catre gestionari: 

Universitarii sunt evaluati de catre egalii lor de-a lungul carierei. 

Noi am facut propuneri pentru a ameliora aceasta evaluare dar refuzam 

categoric ca la procesul evaluativ sa participe gestionari iar aceasta sa 

fie realizata dupa criterii absurde. 

Deoarece carierele noastre trebuie revalorizate : 

Profesorii-cercetatori si cercetatorii sunt regrutati, de regula, in 

jurul virstei de 33 de ani, cu un nivel de Bac+8 sau 10, salariul lor este 

de 1720 euro net, in timp ce un salariu median este, de aproximativ, 

2500 euro net. 

Deoarece noi vrem bugete pe masura asteptarilor noastre : 

Dintre cei 1,8 miliarde/an anuntate, esentialul este consacrat 

cercetarilor private, in timp ce bugetul sectorului public scade constant 

:0,6% din PIB. 

Deoarece nivelul de cercetare francez este in declin: 

Cercetarea franceza este recunoscuta international si premiata 

in repetate rinduri. Ea detine al VI –lea rang mondial in timp ce bugetul 

sau in raport cu PIB-ul este clasat al XXVI –lea. Valoarea financiara al 

fiecarui articol stiintific publicat este scazuta. 

Deoarece numarul profesorilor diminueaza in timp ce numarul 

studentilor creste : 

250 de suprimari au fost inregistrate in acest an in Franta, la care 

se adauga 900 reduceri de personal.Cu statutul cel mai slab din Europa, 

Universitatea a reusit sa faca fata sosirii masive de studenti. Astazi ea 

nu mai reuseste sa gazduiasca studentii in conditii fiabile. 

Deoarece timpul pe care il putem acorda cercetarii in genere diminueaza 

iar numarul cercetatorilor se micsoreaza : 

Noi suntem dornici si hotariti sa realizam cercetarile noastre si sa 

continuam procesul de invatamint la cel mai inalt nivel. Cu toate acestea, 

cheltuielile noastre din cadrul procesului de invatamint continua sa 

se ridice, reducind astfel timpul nostru consacrat cercetarii. Va fi cercetarea 

prioritatea noastra nationala ? In timp ce numarul de posturi deschise 

a diminuat ? 

Deoarece studentii nostri sunt maltratati : 

Un invatamint de calitate reclama posibilitati multiple si apropriate. 

Statul anunta o crestere per student de 1000 euro/an, in timp ce 

el consacra doar 600 euro/an Universitatii, comparativ cu 13000 euro 

pentru clasele preparatorii. 

Deoarece nu vrem sa vedem o crestere a cheltuielilor scolare : 

Pentru a ridica resursele universitatilor, Statul ar dori sa transforme 

studentii in platitori ai serviciului scolar. In Anglia, in numele acestei 

politici, cheltuielile scolare reprezinta 100-8000 euro/an. 

Deoarece este necesara o constientizare a responsabilitatilor pe 

care le implica somajul tinerilor diplomati: 

In Franta, 56% dintre tinerii diplomati ramin cinci ani in locuri de 

munca non-calificate. Studentii nu gasesc « emplois » datorita simplului 

fapt ca sectorul privat creeaza foarte putine. 

Deoarece vrem o formatiune de adevarati «maîtres»: …si nu o 

reforma de concursuri de recrutare ce reprezinta o amenintare pentru 

serviciul public de invatamint. 

Université Sorbonne Nouvelle Paris 3 

Roxana Branişte 

In Europa si Franta, in educatie si universitati, 

finele anului 2008 a vazut studentii, liceenii, 

parintii si intregul personal educational 

mobilizindu-se impotriva unui ansamblu de atacuri 

guvernamentale europeene. In Franta, ele 

au reusit pina acum sa genereze doar rezistente.Aceste 

contra-reforme au totusi coerenta 

lor :legea relativa a libertatilor si responsabilitatilor 

universitatii-master si doctorat, ce vizeaza limitarea 

si degradarea difuziunii cunostintelor 

claselor sociale populare din cadrul serviciului 

public de educatie. Ele necesita construirea, in 

cadrul unui nou proiect,a transformarilor universitare 

si sociale. In acest context, constienta de 

responsabilitatile sale, « Federatia Sindicatelor 

SUD student» cheama ansamblul comunitatii 

universitare la mobilizare in cel de al doilea semestru 

de invatamint, inainte de a pune capat 

atacurilor guvernului si de a impune o alta logica 

universitara si sociala. 

Revendicarea functionarii EGALE si DE- 

MOCRATICE universitare reprezinta pentru noi eliminarea separarilor 

sociale traditionale. In sinul personalului si al studentilor, 

intre profesori si invatacei, noi reclamam relatii egalitare. Acest 

lucru incepe printr-o transformare a instantelor decizionale ale 

universitatii : atribuind doar un rol consultativ persoanelor din exterior, 

aceste noi instante vor fi mai transparente prin federarea 

initiativelor pedagogige ale ansamblului depertamental suveran si 

egalitar.Aceste ansamble vor avea misiunea de a aplica un cadru 

national de continut ale diferitelor diplome pentru a asigura recunoasterea 

calificarilor pe tot teritoriul printr-un mijloc indirect a 

tuturor conventiilor colective. 

Gestiunea descentralizata de cursuri universitare va 

acorda un loc insemnat studentilor si cerintelor lor, in termenii 

continutului si evaluarii, dar, in primul rind, la nivelul metodelor de 

invatamint. Aceasta gestiune va permite abordarea inovatiilor pedagogice 

adaptate cerintelor diferite ale studentilor. Pedagogia 

diferentiata pleaca de la premiza ca un profesor are invatacei si 

invatacele care detin capacitati de invatare diferite si variate. Ea 

incearca sa dea un raspuns la aceasta heterogenitate propunind 

programe, metode, activitati si suporturi educationale variate. De 

aceea, ea difuzeaza cunoasterea plecind de la o situatie de cercetare 

apropiata realitatii unde invatacelul devine primul actor al 

procesului de invatare. Noi vrem sa fim studenti implicati, activi si 

autonomi. 

Pentru ca intreaga calitate a cunostintelor sa fie din ce in 

ce mai vizibila, legatura intre cercetare si universitati trebuie stapinita 

iar evaluarea sa mai interactiva si mai transparenta. 

Chiar daca serviciul public educational pe care noi il propunem 

este déjà accesibil sub citeva aspecte, dezvoltarea lui necesita 

o transformare a conditiei de student. Noi vrem sa punem 

capat activitatii salariale si, in primul rind a muncii nedeclarate, 

studentii fiind sursa de deriva in necesitatea lor de asi asigura 

studiile prin munca, pentru a acceda la o autonomie financiara 

atit de necesara lor. Din aceasta perspectiva federatia noastra revendica 

in cel mai scurt timp abrogarea unei legi ce permite autonomie 

salariala : “salariul social al studentului”. 

Acest salariu va fi accesibil studentilor declarati independenti 

fiscal de parintii lor, echivalentul SMIC-ului (salariul minim 

pe economie) si care va fi acompaniat de un sistem de ajutor fiscal. 

Fondat pe baza partajului de resurse, finantat de o cotizare 

sociala specifica pe salariu, ca de exemplu cotizatiile pensii sua 

somaj, el va permite studentilor de a beneficia de surse financiare 

pe parcursul studiilor sau de un salariu egal pensionarilor 

sau somerilor de astazi. 

Noi continuam sa atacam conditia culturala a claselor populare, 

dreapta politica ataca, de asemenea, salariile functionarilor 

prin a limita si prin a refuza angajarea lor, licentiind sub 

pretextul une crize economice care nu-i obliga pina aici de a da 

permanent si continuu drepturi bancilor si actionarilor. 

Din aceasta perspectiva, SUD student cheama la mobilizare 

generala, la greva, la ocuparea unitatilor si a tuturor locurilor 

de munca pentru a se impoza cu un nou proiect de 

transformari universitare si sociale. 

Solidaritate SUD student 

Comunicat din 2.03.2009 

EVENIMENT 

Pentru o universitate 

publică, democratică, 

gratuită şi deschisă la 

tot şi la toţi ! 



Marius Stănilă: “Mersul pe sare” 

Editura Nouă, 2007 

De marii poeţi nu te poţi 

apropia decât cu multă evlavie, 

cu admiraţie bine ţinută în 

căpestrele firii, altfel, orice 

laudă, cu o împuşcătură de 

armă ar suna în urechea bunului 

simţ. Dar bunul simţ, fiind 

Mihai Antonescu şi el distribuit în funcţie de educaţie 

sau determinări contextuale, 

îmi asum împuşcătura, 

surprins plăcut de recunoaşterea în poeme a unui mare spirit 

creator, ce-mi alungă orice urmă de reţinere, făcându-mă 

egal cu propria-mi bucurie, indiferent de consecinţe. Căci, nu 

despre omul capabil să răstoarne temelii sau repere într-o 

moralitate pe zi ce trece tot mai pervertită, vreau să mă pronunţ, 

ci despre un poet. Iar poetul, DACĂ ESTE, îl recunoşti 

din prima, şi definitiv. Despre MARIUS STĂNILĂ e vorba, fratele 

meu mai palid ca un fag la începutul iernii, guraliv şi deştept 

până la mânie, dar pe care, uite, îl îndrăgesc nespus, 

tocmai pentru acea nemărginire a sufletului ce şi-a desfiinţat 

vămile spre a face loc poeziei de înaltă ţinută, oriunde, oricând, 

într-o lume orgolios curgătoare ca a noastră. Tragismul 

confesiv, ar fi la o primă vedere latura definitorie a 

poemelor din volumul Mersul pe sare, apărut la Editura 

Nouă în anul 2007. Poeme stând sub semnul asumării prin 

înţelegere profundă a fiinţei şi rosturilor ei, etern drumeţindă 

între puţinătatea bucuriei şi măreţia suferinţei: “Când realitatea-ţi 

pătrunde în auz ca un pocnet de / armă. / Când nimicul 

devine suprareal şi frica o dogmă / Când uşile trag cu 

urechea şi refuză / Să se închidă. Între / Poezie şi pândă – o 

simplă eroare de grafică – sabie / însângerată silabele / disperării 

îşi fâlfâie leneş aripa. Rugina – o formă / a complicităţii 

cu timpul.” (Silabele disperării). La Marius Stănilă 

poemul se încheagă tocmai spre a risipi şi ultima formă a iluziei 

ce s-ar mişca ademenitor-surâzătoare pe baiera concretului. 

Dur, rece, fără menajamente, căci pariul cu certitudinea 

( valoarea ) nu îngăduie nici un compromis, aici: “Aplecat 

4438 


spre Poem ca peste puntea unui / transatlantic domestic, /cu 

mâna vederii lucind în apele de granit ale / somnului / (vocea 

mea ruptă / în fragmente calcinate ca oasele / de animal 

preistoric nimic / nimic nou nu anunţă / Bucăţi de sunet trecând 

/ prin aerul mineral. Este bine să ai / auz şi vedere / şi 

sânge, / os pentru rupere, talpă / de mers / pe drumul de sare 

al Damascului. Şi mai ales, multă / foarte multă cenuşă”. 

(Mersul pe sare) Evadarea din real, e semnul asumării 

controlate a unui spirit lucid ce nu-şi află risipirea de sine, oricâtă 

umbră I-ar oferi marginea drumului celui ce a învăţat 

“mersul pe sare” întru izbânda cuvântului purificator: “E adevărat: 

trăise sub scutul orgoliului său. / e adevărat lancea sa 

/ aruncată / înmugurea în văzduh / drumurile toate îşi aveau 

/ capătul în tălpile sale / şi ziua poartă în albaştri săi ochi – 

de acolo / intra în oraş în orele fragede şi / se retrăgea cu răsăritul 

odată: Vae victis! Toate în timp ce în umbră / cineva 

ascuţea în tăcere pumnalul. Şi n-a mai fost iarnă”. (Epitaf 

pentru primăvara străinului) Nici o milă din partea născătorului 

acestor poeme pentru el însuşi, tot respectul pentru 

cel ce ajunge să le întâmpine mesajul. Antidot împotriva zădărniciei, 

despre zădărnicie vorbindu-ne, poemele-lacrimă risipindu-şi 

sarea mai preţioasă decât ochiul care o plânge pe 

drumul Damascului fiecăruia dintre noi, în speranţa unui 

“ajuns”, nu numai de dragul însângeratelor tălpi: “Cu o peniţă 

în vârful limbii, o, Doamne! Trec / prin /oraş / purtând în 

lesă norul de purpură, semnul / imperial al uitării (alţii îşi duc 

pe umeri sarcofagul / de marmură neagră – tot e ceva! ) 

Prin vidul mirosind a levănţică se poate totul. Tot mai bătrâni, 

mai orbi, mai nimeni. Astfel şi tot / înainte. Punct, linie, punct. 

Pas lângă pas, ţigară / după ţigară. Poate am pierit şi nu ni 

s-a spus. Totul e o posibilitate istorică precum / trecerea Alpilor 

cu elefanţii. Cine întoarce privirea nu va mai fi decât piatră”. 

( Anotimpurile unui verb). 

AVE, prietene şi frate! Ţie, celui căruia până şi cămaşa 

morţii i-a rămas prea mică. Ce ai zice de cămaşa Istoriei 

Literare, una ţesută dintr-un singur fir, doar nemuritorilor 

îngăduită? 

DICTIONARUL MARILOR ROMÂNI 

Marian Moşneagu 

Sub semnătura comandorului dr. Marian Moşneagu, la 

Editura Militară a apărut recent ,,Dicţionarul Marinarilor Români”, 

prima lucrare de acest gen din literatura de specialitate, 

publicată sub egida Asociaţiei Absolvenţilor ,,Academiei 

Navale ,,Mircea cel Bătrân”, înfiinţată la 17 martie 2007. 

Lucrare enciclopedică de anvergură, ,,Dicţionarul Marinarilor 

Români” însumează biografiile a circa 600 de absolvenţi 

care au performat atât în cariera profesională cât şi în 

diplomaţia militară, învăţământul superior, administraţia portuară, 

managementul companiilor de shipping de stat şi private, 

administraţia publică, justiţie, artă, cultură, presă, sport, 

politică ş.a. 

,,Cuvântul Înainte” este semnat de viceamiralul (rtg.) ing. 

Ilie Ştefan, fost comandant al Institutului de Marină în perioada 

1961 – 1972 şi 1973 - 1980 şi primul preşedinte al 

Asociaţiei Absolvenţilor Academiei Navale ,,Mircea cel Bătrân”. 

Printre personalităţile de prestigiu din Marina Militară şi 

Comercială care au absolvit Academia Navală prezentate în 

dicţionar se numără amirali, comandori şi comandanţi de 

cursă lungă, ataşaţi militari, scriitori, istorici, pictori, jurnalişti, 

politicieni, cadre didactice universitare, femei ofiţeri de marină, 

şefi de promoţie etc. 

,,Dicţionarul marinarilor români” a fost lansat sâmbătă, 

21 martie a.c., în cadrul adunării generale a Asociaţiei Absolvenţilor 

Academiei Navale ,,Mircea cel Bătrân”, care a 

avut loc în clubul instituţiei, începând cu ora 10.00.

„Oglinda literară” – 7 ani de apariţie neîntreruptă 

„Oglinda literară” din Focşani, judeţul Vrancea, a sărbătorit 

nu de mult 5 ani de apariţie neîntreruptă. În vremurile, orice s-ar 

spune, nesigure, nefixate definitiv, nici în tradiţia democraţiilor euroatlantice, 

„capitaliste” pe legi comuniste, încă şi încă!, supravieţuirea 

unei reviste de cultură este, oricum ai privi-o, o performanţă şi un 

record. Succesul ei se datorează unui management bun, dar mai cu 

seamă înscrierii acestuia într-un program bine formulat, şi a unui 

profil constituit pe o largă deschidere, cu o democraţie funcţională 

mai ales pe lista sa de colaboratori, de la un număr la altul lărgită, 

încât se poate prea bine spune că majoritatea numelor importante 

şi viabile din cultura română contemporană au semnat la „Oglinda 

literară”, ori s-a făcut despre ele referire, în revistă, cel puţin o singură 

dată. „Oglinda literară” debuta, cu primul ei număr, la 1 ianuarie 

2002, într-un moment favorabil, „schimbării”, căci două dintre 

revistele create în entuziasmul mult prea fierbinte al noii ere „a libertăţii 

noastre”, Revista V şi Salonul literar îşi încetau apariţia, ori 

deja se sufocau în scheme nerealiste şi în probleme locale insurmontabile. 

Si s-a ivit omul în stare să dea curs unei idei durabile: 

„impetuosul” scriitor şi om de presă Gheorghe Neagu risca totul, 

dezmorţind energii aflate deja „în punctul de adormire”, reactivând 

bruma de tradiţii vrâncene, adunând în paginile noii reviste lunare 

vrânceni de renume literar, şi nu numai, din toată ţara şi, la rigoare, 

din toată lumea. S-a preconizat de la început difuzarea revistei „pe 

tot cuprinsul patriei”. Oglinda literară, bine primită şi salutată de 

suratele ei „mai mari şi mai tari”, dar în mod fatal şi „mai bătrâne”, 

Viaţa Românească, România literară, Contemporanul, Luceafărul, 

Convorbiri literare ş.cl., nu s-a sfiit să le stea cât de curând, alături, 

într-o competiţie de valoare, chiar dacă în răspăr cu programele 

unora, prin polemici deschise şi total dezinhibate de la „locul faptei”: 

OGLINDA LITERARĂ/ Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 

România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor 

din România (APLER) şi Associazione della Stampa Estera din 

Italia, membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din 

Europa/ Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul Consiliului 

Judeţean Vrancea, Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”. 

REDACTIA: Gheorghe Neagu- redacor şef; Gabriei Funica- redactor 

şef adjunct; Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu, Liviu Comşia, 

Florentin Popescu, Valeria Manta Tăicuţu, Adrian Dinu Rachieru - 

senori editori; Ştefania Oproescu – secretar literar; Ioan Dumitru 

Denciu, Mariana Vârtosu, Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, 

Cosmin Dragomir, Constantin Miu, Theodor Codreanu, Lili Goia, 

Sava Frâncu, Ioana Petcu, Ion Deaconescu – redactori; Matei 

Romeo Pitulan, Carmen Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, 

Marlena Lica Marsala, Adrian Irvin Rozei – secţia externă. Administraţia: 

Mircea Ghintuială. Tehnoredactare: Adrian Mirodone. 

Culegere: Ionica Dobre. Varianta on line pe site-ul oglindaliterara.ro 

actualizat de: bootsoftware.com şi seven.com. Principalele rubrici, 

unele permanente, altele prin rotire…sau şi reluare, redau prin ele 

structura „ beton, oţel şi iasomie” a „bild”-ului literar focşănean: Editorial, 

Jurnal, Istorie literară, Adnotări, Eseu, Scriitori în Agora, Lector, 

Debut, Istorie literară, Poezia, Inedit, Eseu, Mesaj, Remember, 

Lector, Foileton, Figuraţii, Reverii, Atitudini, Pesonalităţi, Exploziv, 

Opinii, Dialoguri, Recuperări, Poezie, Proză, Lirică universală, 

Eveniment cultural, Jurnal de bibliotecă, J’accuse, Jurnal teatral, 

Eveniment, Atitudini, Aesotericae, Remember, Varia, Revista revistelor, 

Bibliopolis. 

Prea cuprinzătoare, deşi la o simplă privire rubricile par luate 

dintr-un vrav redacţional bric-a-brac, ori din selecţia „fără timp” şi 

numai de „anotimp” a unui almanah perfect şi complet…Însă „desfacerea 

mărfii” se face ca într-un cenaclu de elite, cam pe formula 

Junimii de la Iaşi, din veac, „intră cine vrea, rămâne cine poate”… 

Foarte normal e faptul că totul şi nu „aproape totul” e scris şi publicat 

pentru a putea fi citit şi citat, în mare parte şi cu delicii literare…bine 

ştiut fiind şi faptul că „provincia cărturarului”, după o mai 

veche expresiune a unui poet de la Cluj, este de fapt şi de drept 

stilista literaturii române din toate vremurile… Aşa a fost din vremea 

întemeietorilor la Iaşi, ai Convorbirilor literare, Vieţii Româneşti şi 

Contimporanului, a valului de reviste apărute în provincie, între cele 

Apărut în revista Meridianul Românesc din SUA 

Ion Murgeanu 

CONSEMNARE 

două războaie mondiale, în care au debutat şi s-au dezvoltat, 

făcând istorie literară, mari şi inegalate personalităţi … sau în 

prezent, la ceasul revenirii către normalitate, când apar la Suceava: 

Bucovina literară, la Iaşi Dacia literară, la Bârlad, Baaadul literar, la 

Cluj, Euforion, şi oriunde ţi-ai întoarce privirea vezi că adevărata literatură 

de nerv şi de pasiune se scrie în ţară sau uneori chiar şi 

„peste hotare”: cât mai departe de unicul, de fapt oraş tentacular, 

românesc, Bucureştii, care s-a şi dedat întinării limbii literare de aur 

şi de azur, a împleticirii ei într-un incongruent babilon de anglisme, 

spurcării de idei în schema poruncilor new age şi a „corectitudinii 

politice”, unde politica politicii naşte, între noii culturnici de serviciu, 

monştri… Unii strică la vedere şi cu bună ştiinţă publicaţii care reluaseră 

cu bune rezultate tradiţii interbelice, cum ar fi „Adevărul literar 

şi artistic”, devenit, după înlocuirea de două ori a redacţiilor 

tradiţionale sau moderne, cu una post-modernistă, ceva total ilizibil, 

o debara de rebuturi pe mimică anglofonă sau anglofilă, cam totuna, 

din moment ce nici cetitoriul mediu nu mai înţelege nimic. 

Vulgaritatea dusă până la clar exprimata pornografie, onanismul literar, 

la propriu, completează jenantul tablou al revoluţiilor şi experimentelor 

publicistice dâmboviţene, la care îşi saltă fustele vechi, 

prăfuite, şi bunica România literară şi altele ca ea încă („dacă-i 

moda şi să-i faşi)… Abia cu ultimele două numere ale „Oglinzii literare” 

în faţă, pe iunie şi pe iulie, după ce în numărul trecut am 

prezentat „Baadul literar” de la Bârlad, mai putem vorbi despre onestitate 

culturală şi cultul talentului literar în starea lui genuină…De 

aceea devine greu, dacă nu imposibil a selecta câte ceva fără a 

„uita” sau eluda totul…dar în „Oglinda literară” (ca de altfel şi în 

Baaadul literar”…) se împletesc şi devin actualitate Publius Ovidius 

Naso şi Shakespeare (noi versiuni, aici, la Ars Amandi şi Sonete), 

dar şi Goethe vizionarul, alături de Schiller, reflexivul” într-un text 

de Rudolf Steiner, Eminescu tot timpul sau aproape tot timpul, sau 

ori de câte ori e nevoie, „… Nietzche… filozofând cu „ciocanul” şi 

răsturnând „blestemul” moralei (un eseu de Mircea Homescu)…revista 

publică literatură originală de ultima oră şi de ultimele generaţii, 

poezie, proză, traduceri, eseu; abundă la propriu de cărturari şi 

cărturărsim, dar repudiază pe cărtăreşti…, au loc Dialoguri 

pariziene şi de aiurea, se fac interesante recuperări, se publică jurnale, 

scrisori, amintiri literare ale unor personalităţi aflate în pragul 

bilanţurilor din dreptul cifrei de aur a carierei lor…în fine, o Revistă 

a revistelor, bine temperată sau după caz, acidă, şi o rubrică a 

redactorului şef, simpatic numită, O scrisoare pierdută, în care, 

prozatorul romanului în foileton, Un securist de tranziţie, publicat în 

revistă, număr de număr, aruncă cu „vitrionu” în obrazul ca talpa de 

gros, al unor „succesuri” de pe agenda şi de pe afişul dâmboviţenei 

Capitale turcite (apud Cezar Ivănescu) Bucureşti, unde jocurile cu 

premiile literare şi capetele de afiş sunt trase la sorţii aceluiaşi juriu 

stabilit încă din comunism pentru câteva veacuri de-atunci 

înainte…La rubrica O scrisoare pierdută, cel mai recent text, pe luna 

iulie, Mult stimate şi iubite domnule Cărtărescu, ar trebui citat integral 

pentru ironia de bună calitate şi hazul subtextual nebun; în el 

se dezumflă băşica succesului neadormit al fostului „fiu de activist” 

devenit favoritul numărul unu la premii naţionale şi internaţionale, 

substanţiale, ochind nu neapărat cu săgeta talentului, ci mai ales 

cu barbutul clicii susţinătoare, eventualul şi mult râvnitul Premiu 

Nobel. De la care, pentru a fi exclus, din clipa când nominalizarea 

lui era ca şi hotărâtă, din trei puncte cardinale, Paris, Montreal şi 

Tirana, poetul Cezar Ivănescu a plătit cu viaţa. Fiind obligat să 

moară în timp optim! „Oglinda literară” reia, de altfel, cunoscuta, deacum, 

SCRISOASRE DESCHISĂ, adresată preşedintelui 

României, preşedintelui Uniunii Scriitorilor, directorului CNSAS, Societăţii 

civile, cu noi semnături din redacţie, pentru elucidarea „cazului 

Cezar Ivănescu” - un asasinat moral sau pur şi simplu un 

asasinat?!! Până în prezent nici un răspuns. La umbra uitării unui 

mare nume de poet, defăimat şi ultragiat, cresc în voie, acum, buruienile 

puhavei clientele, cu talentele ei, confecţionate pe reţeta 

„new age” şi a „corectitudinii politice”. Vivat clientela noilor politici 

subculturale! România, cu valorile ei autentice, mai poate aştepta! 


EVOCARE 

Cazul Radu Crişan 

Tribunalul militar Constanţa l-a găsit „vinovat” pe inculpatul 

Radu Crişan pentru că ar fi „conceput şi difuzat o literatură 

subversivă la adresa statului” şi l-a condamnat la 

doisprezece ani de închisoare. Poate că singura „vină” care i se 

putea imputa pe nedrept, ar fi putut fi, după concepţia comunistă, 

că era fiul unui preot dintr-un sat din apropierea Bacăului 

care, în tinereţe, fusese legionar. 

Procesul lui Radu Crişan a dezvăluit rinocerizarea, laşitatea, 

lipsa de demnitate şi prostituţia spirituală a unor intelectuali 

constănţeni, care s-au „lăsat târâţi” spre a depune 

mărturii la Tribunalul Militar, deşi avocatul lui Radu Crişan nu 

s-a prezentat la proces. Unii dintre aceşti „ martori” sunt şi 

acum în fruntea culturii din oraşul nostru. Şi-au deschis edituri 

şi ziare şi impun nota dominantă în cultura locală. 

Din ordinul personal al lui Ceauşescu, Radu Crişan 

a fost eliberat după şapte luni de detenţie, după ce suferise 

două atacuri de cord. O contribuţie importantă la eliberarea sa 

a avut-o scriitorul Gabriel Dimisianu., singurul martor ( după 

cum mi-a mărturisit „nea Radu” ), care a declarat, tare şi răspicat, 

că nici una din poeziile din dosarul respectiv nu putea fi 

considerată ca subversivă 

După eliberare, „nea Radu” era convins că „cel care 

l-a lucrat” ar fi fost „prietenul” său Bică, adică Marin Porumbescu, 

deşi eu am fost şi încă sunt convins, de un alt adevăr, 

recunoscut pe patul morţii de către Ştefan Cizmaru. În 

acelaşi timp cred că Radu Crişan a fost şi victima unei farse 

mediatice. Dacă am fi fost o adunătură de beţivani sau de 

cartofori cu siguranţă că n-am fi trezit nici un interes pentru 

organele de securitate. 

Dar grupul nostru era alcătuit din intelectuali cultivaţi 

care se izolaseră de colectivitate numai în dorinţa de a 

visa şi ca gândurile lor să nu fie prinse în lanţuri. Din această 

cauză, în concepţia lor ( deformată profesional ), ne considerau 

că am fi avut un caracter subversiv, cum dealtfel sa 

întâmplat şi la Bucureşti ( mai târziu ), cu farsa grupului din 

meditaţia transcendentală. Era foarte clar că „zeloşii” torţionari 

ai securităţii trebuiau să depună toate eforturile pentru a inventa 

probe cât se poate de convingătoare, chiar dacă, în 

cazul nostru, nu a existat vreo tentativă de infracţiune împotriva 

statului. Strădania lor, de peste trei ani de monitorizare 

se ducea de râpă (obiectul activităţii lor dispărea fără un 

deznodământ, dacă nu se finaliza în sala Tribunalului Militar 

). Şi atunci…au regizat oribila farsă judiciară care s-a 

soldat în final chiar cu destituirea lor. 

În 1972 editura Eminescu i-a publicat, gratuit, primul 

său volum de versuri intitulat „ Muşcate la fereastra inimii” iar 

în 1974, prin editura Albatros s-a tipărit cel de al doilea, 

şi ultimul, cu titlul sugestiv „Aproape o lebădă”. Ultimele sale 

poeme grupate (în trei perioade de creaţie), sub titlurile: 

„Iubirile mele” (1953-1968), „Sensuri multiple” (1967-1968) şi 

4440 

„Eu şi umbra mea” n-au văzut 

lumina tiparului pentru că 

ceea ce n-a reuşit securitatea, 

au desăvârşit colegii săi 

de breaslă, care prin dispreţul 

lor (după eliberarea din 

detenţie), i-au grăbit sfârşitul. 

L-au evitat şi marginalizat 

mereu, ironizându-l 

şi desfiinţându-l. 

Cu patru luni înainte de 

a părăsi această lume, Radu 

Crişan îmi mărturisea:„Securitatea 

n-a reuşit să mă desfiinţeze, 

dar opera sa malefică a 

fost desăvârşită de către colegii 

mei de breaslă. Plec la Poduri 

( satul său natal de lângă 

Bacău n.n, ), pentru că sunt scârbit de ticăloşii de aici”. 

Această afirmaţie este confirmată prin documentul din 

2 mai 1973, când după analiza 

unei recenzii, primite la redacţia revistei Tomis din Constanţa, 

pentru volumul de poeme „Muşcate la fereastra inimii”( 

pentru care el fusese condamnat la 12 ani de închisoare), culturnicii 

din acea zi n-au găsit ceva mai bun de consemnat 

decât că (citez): „a fost condamnat pentru…păcatul de a fi 

scris o poezie mediocră” şi i-au eliminat din recenzie şi următoarele 

versuri ale sale „Dacă sunt vinovat, loviţi-mă! / Dar nu 

uitaţi că, iubirii mele, / iubirii voastre le-am pus căpătâi / Cine ridică 

piatra, să lovească, întâi!”. 

Marele poet, care prin iubirea sa a pus căpătâi iubirilor 

noastre ( chezaşul interdicţiei de condamnare la închisoare a 

altor poeţi din urbea noastră ), trebuia desfiinţat şi trecut în 

derizoriu, ca din memoria colectivă să dispară şi practicanţii 

prostituţiei spirituale care l-au condamnat pe nedrept prin mărturiile 

lor depuse în instanţă. I-au dat astfel şi ultima lovitură; 

cea de graţie, pentru că OMUL, sensibilul Radu Crişan, a fost 

ucis de umilinţa afişată de „ dispreţul” lor. 

După un an s-a retras rănit dar plin de demnitate, ca 

un apus de soare, în satul natal, încredinţându-se pământului, 

din care izvorâse, lăsând în urmă un fiu şi o mulţime de 

visuri neîmplinite. 

Iar eu am rămas cu un dosar de punere sub Supraveghere 

Informativă, înaintat de Securitate, spre Biroul „S”din 

Constanţa, în care se solicitau următoarele: „În mod deosebit 

ne interesează persoanele cu care ( cacofonie n.a.), 

întreţine relaţii, natura acestora; date referitoare la preocupări; 

atitudini, concepţie şi alte date de interes operativ. Datele 

obţinute să fie trimise la indicativ 212, care va ţine contactul 

operativ cu dv. în această problemă. Măsuri speciale ce urmează 

a fi luate - reţinerea materialelor cu caracter compromiţător”. 

Aceste solicitări exprese erau semnate de „ şef serviciu II, 

maior B.I.” 

Mobilizarea se amplifica : Toti in greva ! 

De peste patru saptamini, profesorii-cercetatori, personalul si 

studentii Universitatii Sorbonne Paris III sunt in greva impotriva LRU 

si a decretelor ei aplicate, intr-o logica de rezistenta a invatamintului 

superior in general orchestrata de catre guvern. 

Vineri 20 februarie, ultima coordonare nationala a universitatilor 

a decis sa se angajeze impotriva : 

-LRU (legea relativa a libertatilor si responsabilitatilor universitare 

; 

-reformei statutului profesorilor-cercetatori si a contractului 

doctoral ; 

-reformei de alocare de fonduri ; 

-precaritatea personalului BIATOSS (suprimarea posturilor, 

ramplasarea categoriilor C prin contracte precare) ; 

-deteriorarea conditiei studentului (burse, ajutor, etc) 

Procesul de la Bologne, initiat in 1999, a marcat inceputul unei 

politici ultraliberale care va fi interpretata printr-o serie de reforme im- 

Roxana Gabriela Branişte 


Valeriu Cuşner 

populare, impuse de catre govern fara nici o posibilitate de reabilitare. 

In aceste ultime luni, ritmul atacurilor s-a accelerat considerabil 

distrugind progresiv serviciul public de educatie, invatamintul superior 

si de cercetare pentru construirea unui model de societate unde 

concurenta si precaritatea devin o norma. 

In timp ce criza financiara expune déjà fiecare dintre noi la precaritate, 

noi avem nevoie de un adevarat serviciu public si de cei mai 

buni diplomati pentru a spera plasarea pe o piata de desfacere din ce 

in ce mai concurentiala. 

Pentru ca aceste atacuri repetate sunt consecinta LRU, profesori, 

personal si studenti reunite cer abrogarea acestei legi ! 

Universitatea va refuza « comercializarea cunostintelor » 

printr-o mobilizare in strada si printr-un Ansamblu National ! 

Comitetul de mobilizare Paris III

Igor URSENCO, TEO-E-RETIKON 

(Eseuri trans-culturale & glose meta-semantice) 

Emergenţa spirituală ca securitate semantică 

Adunate în perioade de vîrstă şi semantice neomogene – 

deci responsabile în măsuri şi grade diferite privind abordarea de 

teme şi subiecte uneori incompatibile – textele găzduite în volumul 

de faţă se doresc a fi înscrise, în mare, pe linia securizantă a ceea 

ce Jacques Derrida numea “dialogul care ar trebui deschis între discursul 

critic şi cel clinic“ (“Cuvîntul suflat”) al mentalităţii umane. 

Sau, mai restrîns, în “interpretarea simptomatică” la care se referea 

Jonathan Culler în prefaţă la „Urmărirea semnelor”, propunîndu-şi 

să ţintească scopul major ca fiind „identificarea a ceea ce opera represează 

ori iluminează, tăinuind...”. Ar putea fi depăşită oare corporalitatea, 

încremenită şi reductibilită, a istoriei culturii universale 

prin reevaluarea necontenită a acestor mecanisme semantice, ca 

obiect profitabil atît pentru stidiul critico-teoretic, cît şi cel practicartistic 

în general ?! 

Răspunsul plauzibil poate fi generat numai în cazul dacă 

vom reuşi să atingem marginile unei securităţii semantice speciale, 

prin renunţarea la interpretarea mimetică (temporalizată în trecut 

sau prezent şi localizată hic et nunc) care conduce, de fiecare dată, 

la „alienarea (Entäusserung) gîndirii chiar în pragul sursei originare 

a gîndirii” (Ludwig Feuerbach, Despre filosofia hegeliană). 

De acum încolo, alteritatea iminentă a sensului nu mai poate 

evita nici nedumerirea lui Derrida privind „unitatea lumii de la care 

libertatea transcedentală se autodescătuşează doar pentru a face 

să apară originea acestei unităţi”(Ellipsis). 

Nota autorului 

Prolegomenom (Împotriva sensului terrarist şi a 

entuziasmului senzorial) 

MEMENTO: 

“…să abjuri la ceea ce ai scris, 

dar nu neapărat la ceea ce ai gîndit …”, 

R. Barthes, Lecţia 

Motiv de mîndrie pe deplin justificată, apartenenţa la o limbă 

naţională poate scoate la iveală şi “pete albe” care ne limitează grav 

harta logică şi mentală sau ocultează o altă istorie, întotdeauna alternativă 

sau emergentă cu iminenţă, prin elemente restrictive considerabile: 

„limba nu e altceva decît realizarea speciilor, medierea 

dintre „Eu” şi „tu” - menită să reprezinte unitatea acestor specii prin 

supresiunea (Aufhebung) care e generată de izolarea lor individuală” 

(Ludwig Feuerbach, Despre filosofia hegeliană). Ba mai mult, 

caracterul secvenţial şi restrictiv prin excelenţă al limbii face posibil 

ca aceasta să fie “fascistă, adică care te obligă să spui” (R. Barthes). 

Sau mai grav – aşa cum subliniam în Prefaţa la cartea de 

versuri a unui autor maramureşean – limba e stalinistă, “totalitară, 

adică îţi interzice să spui” ceea ce simţi. Astfel că una dintre cele 

mai memorabile fraze antologate obligatoriu de toate Programele 

şcolare - “Patria mea este limba română” (Nichita Stănescu) - ar 

putea fi chiar limita, terestră şi ireversibilă, a originii noastre spirituale 

şi intangibile. 

Dar mult mai periculos mi se pare emergenţa “teroristă” a 

sensului, adică sabotarea din interior, sistematică şi metodică, a securităţii 

semantice, spirituală la origine: capacitatea semnificaţiei de 

a se plasa peste intenţionalitatea discursului auctorial, de a o împinge 

din condiţia de repaos sau echilibru mental şi de a o atrage 

în tot felul de roluri sau circumstanţe dramatice. Frica de a vorbi se 

extinde în conştiinţă considerabil, „deoarece fără a spune vreodată 

suficient de mult, eu spun prea mult totodată” (Jacques Derrida, 

“Forţă şi semnificaţie”). 

Din fericire sau nu, combaterea „terorismului semantic ” devine 

posibilă chiar cu propriile lui arme. Terorismul e valabil doar în 

spaţiul gravitaţional terestru (aliteraţia “terorist-terestru”), adică aplicat 

doar elementelor corporale şi materiale, devenind irelevant în 

straturile eterice (pneumatice: spirit, suflare, aer, vînt) ale universului. 

Iată de ce, în urma lui ludwig Feuerbach, consider că elementul 

propice al vorbirii nu poate fi decît „aerul, cel mai spiritual şi 

universal mediu”: „filosofia emerge din gură sau pix doar pentru a 

se întoarce imediat la sursa ei originală ... nu pentru a vorbi, ci pentru 

a gîndi...” (Despre filosofia hegeliană). 

Chiar dacă identitatea noastră spirituală e obligată să reacţioneze 

şi să răspundă preponderent în termenii gîndirii terrariste, 

nimic nu o poate opri să i se supună acesteia ori să ia atitudine compensatoare. 

Aşa cum se va putea urmări, logica elementară pentru 

care a fost posibil emergenţa eseurilor de mai jos se explică prin 

mecanismul unic de luptă împotriva terrarismului semantic univer- 

ESEU 

sal: fie că e depozitat în discursul 

alienator al puterii de guvernare 

sau al forţei 

economico-ideologice, religioase 

şi domestice sau regăsit în opresiile 

şi limitărie mentale („theoria” 

–„contemplarea lui Dumnezeu”; 

entuziasm – “en-theos-ousia”, 

“în-dumne-zeire”, “contopire intangibilă 

cu Dumnezeu”, “mîntuire” 

etc), generate de registrul 

lingvistic echivoc (“icoană - 

eikon, cu sens de imagine 

arhetipală”, “erotic - eretic”, “humoare 

- umor”, “formă, formosus - frumos”, “om - AUM” etc). 

Şi atunci tot ce ne rămîne e să „discernem asupra scrisului” 

înţeles de promotorul deconstructivismului ca fiind „o diviziune nonsimetrică 

care desemnează, pe de o parte, închiderea cărţii, iar pe 

de alta, deschiderea textului. Pe de o parte, enciclopedia teologică 

sacră pe care e modelată cartea profană a omului. Pe de altă parte, 

o fabrică de urme care marchează dispariţia unui dumnezeu excedat 

ori a unui om şters din memorie. Problema scrisului ar putea fi 

deschisă doar după închiderea prealabilă a cărţii”. 

Igor Ursenco 

DORIN PLOSCARU: AVATARUL ROMÂNESC AL 

LUI DOSTOIEVSKI 

1. GENEALOGIA EGREGORULUI. MENTAL ORI 

SPIRITUAL? 

MEMENTO: 

„Odata am ştiut să zbor, odată. 

Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte…”, 

Adrian Popescu, „Arsura” 

În eseul de faţă voi avansa în câmpul literar-artistic noţiunea 

de „egregor” fără să-mi ostenesc demersul pentru a o motiva, din 

simplul motiv că se înscrie firesc în tradiţiile culturale şi literare anterioare, 

deja consacrate: ascendenţa mistică a faraonilor egipteni, 

sefirotul kabalistic evreiesc sau païdeuma greacã anticã, de exemplu, 

răspund cu nume diferite la acest concept pseudo-energetic 

mental planetar. O referinţă modernă a acestei teme oate fi identificată 

în „pseudoreligia bokononistă” inventată de Kurt Vonnegut1 . 

Aspectul lingvistic al acestei teorii fost preluat şi perpetuat, 

din tradiţia upanişadelor, în spaţiul german. „A-fi-în-lume nu 

înseamnă a fi efectiv în contact cu toate lucrurile care constituie 

lumea; ci înseamnă a fi întotdeauna familiar cu o totalitate de semnificaţii, 

cu un context referenţial” (Martin Heidegger). Dar nici spiritul 

nu e răstignit într-un spaţiu geografic pre(de)finit, ci se 

materializeaza printr-un necontenit an-denken (vagă aducere aminte, 

rememorare) heideggerian. De acum încolo nu mai putem lua 

de-a gata, fără efort supra-uman, „experienţa apartenenţei noastre 

şi a operei la acel orizont al conştiinţei comune care e reprezentat 

de limbajul însuşi şi de tradiţia ce se continuă în el” (Gadamer, „Adevăr 

şi metodă”). La teoreticienii francezi, în schimb, poate fi remarcată 

acea abilitate notorie de a încorpora firesc în discursul ştiinţific 

orice avans în presupoziţiile culturale. Nu la acelaşi psichokosmos 

abisal 2 se referea oare Jean Cohen cand isi preciza contururile unei 

teorii a poeticităţii, afirmând că „fantoma, spectrul, zâna sau demonul 

nu mai sunt simple lucruri în lume, ci (…) lucruri-lume. Structură 

comună oricărei entităţi poetice şi care defineşte structural 

poeticitatea” (Jean Cohen, „Le Haut Langage. Theorie de la Poeticite”)?!? 

Replica supremă a literaturii române - dată tuturor tradiţiilor 

pomenite aici - trebuie căutată în versul arhetipal din Antologia de 

texte populare în selecţia lui Lucian Blaga: „S-a întors în lume-o 

stea. / Mi-s mâinile arse de ea”. La fel, cele mai preţioase texte populare 

de factură budistă / tibetană („Mioriţa” sau „Meşterul Manole”). 

Dintre puţinii autori care slujesc marele egregor 

trans-planetar aş invoca pe Eminescu („Sărmanul Dionis”, „Ondina”fantazie, 

„Mureşanu”, „Povestea magului călător în stele”), Blaga 

(„Boală”, „Stă în codru fără slavă”), Arghezi („Pe ploaie”, „Morgenstimmung”, 

„Descântec”, „Evoluţii”), Gr. Vieru („Făptura mamei”, 

„Tăcerea mamei”, „M-a strigat cineva?”, „Vântu-n care zbor”, „Dar 

mai întâi”) sau Adrian Popescu („Arsura”, „Amintirea paradisului”). 

Dar acest aspect - primordial pentru o istorie completă a literaturii 

scrise în limba română - merită o dezbatere aparte! 



4442 

Romulus Vulpescu 

Destin 

(din ,,Oglinda literară” nr. 

86/2009) 

Suntem un neam ce orişiunde scrie, 

Din mers, în troleibuze sau în pat 

Crezând că scrisul e o meserie, 

Ceva uşor de tot de învăţat 

Cu versuri vechi&versuri noi, decorul 

Literaturii schimbă-se mereu, 

Rămâne neschimbat doar autorul— 

Asta când autorul nu sunt eu ! 

Eu sper c-am reuşit de-a lungul vremii 

Să fiu Rabelais, Villon, Shakespeare sau Dante, 

Şi că statul de poet şi azi mi-i 

Recunoscut prin versuri elegante 

Eu n-am visat, deşi-am fost secretar 

La Uniune, fantasmagorii— 

I-am promovat pe cei în scris cu har 

Şi n-am regrete azi—doar datorii ! 

Că vezi… suntem un neam ce-aşa gândeşte 

Că scrisul susţinut, mereu făcut, 

Te şi consacră, te şi îmbogăţeşte… 

Eu înc-aşa ceva n-am cunoscut ! 

Zaharia Stancu 

Cântec în ceaţă 

(din ,,Oglinda literară” nr. 86/2009) 

De ceaţa neagră să fugi, să fugi de ceaţă. 

Puţini au trecut prin ea şi-s în viaţă. 

Eu desculţ am fugit de ea şi cu spaimă. 

O stea mă chema întru faimă. 

Un cântec şoptit murmuram. Şoptit. 

Poate era prea încet. Poate nu l-aţi auzit. 

Cândva în clopot de aur o să-l pun 

Poemele simple-n cuvinte-o s-adun… 

Puţină răbdare, vă rog. Şi tutun !... 

Gh. Râmboiu Bursucani 

Sonet de primăvară 

lui George Coşbuc 


Venit-au, iată, peste ţară, 

Nori plini de noxe şi-i acidă 

Şi ploaia care-o să ucidă 

Câmpia verde-odinoară. 

Şi pe întinderea aridă 

Numai din când în când coboară 

Câte-un corb sau câte-o cioară— 

Pesemne să se sinucidă. 

Iar gâzele, câte-au rămas, 

Se-adună cete la taifas 

Prin locuri unde nici nu crezi… 

În loc de fluturi, frunze moarte 

PARODII 

LUCIAN PERŢA 


Se ,,zbenguiesc” în vânt—încalte, 

Maestre, bine că nu le vezi ! 

Andreea Bodi 

Ideea 


Totul spre vest ! – e foarte simplă 

ideea dac-o înţelegi… 

desigur, se mai şi întâmplă 

să dai de nişte legi, 

să bată vântul invers, 

sau să fie filtru la vamă. 

Dar dacă scrii conştiincioasă 

fiecare vers şi în engleză, 

dar chiar fiecare, 

n-ai nicio teamă: 

poezia română nu moare ! 

Daniela Voiculescu 

Alethea 


adevăr adevărat grăiesc ! 

hai în poezie să-ţi citesc!... 

astrograma spune că ai debutat 

sub zodia Sfântului Dimitrie cel Nou, 

şi tot ce ai scris şi vei scrie 

trebuie să fie nou, neapărat, 

dar pentru aceasta va trebui să-ţi scot 

mercurul filosofal de pe alocuri din vise… 

cu nisip brazilian ţi le voi încercui, 

dacă va trebui, chiar total, 

pe cele compromise, 

jertfite pentru uzul contemporan, 

colorate în indigo şi portocaliu… 

şi cam în cât ai coace o pâine, 

o să-ţi aduc în versuri noul şi emoţia, 

fiindcă numai eu, Selena, ştiu 

să extrag doimea din materia străbuna— 

şi asta nu de azi pe mâine, 

ci cât e soarele şi luna !... 

Liviu Apetroaie 

Mic îndreptar de pierdut timpul 


află, mi s-a spus, înainte de toate 

că orice absolvent al Facultăţii de Filozofie 

trebuie să devină filosof 

asta pentru a lumii unitate 

şi prosperitatea naţiunii, după cum se ştie, 

aşa că nu mai pierde timpul cu poezii, 

e vremea facerii de filosofii 

nu ştiu ce vi s-a spus la ,,Euridice”, 

dar la noi aici asta se zice : 

în geometria deşertului actual, 

doar filosoful ne scoate la mal, 

el seamănă prin alegorii în cuvinte 

îndemnul de a privi înainte… 

şi totuşi situaţia nu-i prea clară 

că timpul filosofării e timp mort, 

cât nu-i nimeni filosof la el în ţară— 

pe când poeţi avem şi de export !

Simularea valorii şi etica trufiei 

Axiologiile sunt, din perspectiva logicii, cât se poate 

de categorice: dacă există cu adevărat valoare, există şi nonvaloare, 

dar nimic mai mult. Şi cu toate acestea, într-o netăgăduită 

nevoie de valori a omului şi a comunităţilor sale, în 

condiţiile reprezentării diferite a ei nu din lipsa unei ştiinţe a 

valorii, ci din lipsa unei motivări a producerii ei, în societăţile 

care se mişcă greoi din cauza tensiunilor dintre diacronic şi 

sincronic, apar şi tendinţe de simulare a valorii. Valoarea, ca 

întemeiere, este o autologie istorică şi, în consecinţă, e perisabilă 

sub presiunea unor factori care îi cer înlocuirea sau 

chiar desfiinţarea. Aşa de pildă, valorile estetice renascentiste 

au fost desfiinţate şi substituite de cele moderne. Pentru 

anumite tipuri de personalitate, însă, neputinţa de a atinge 

valoarea, când nu atrage după sine abandonul în mediocritate 

şi prin stăruirea în sine (das Aufsichberunhen), se defulează 

în simulări ale valorii, cu efecte la fel de intense ca și 

în cazurile de monopolizare a valorii. În limbajul codurilor psihice, 

conversia se petrece sub constanţa şi evoluţia semnificaţiilor, 

în cadrul luărilor la cunoştinţă şi în contextul 

mecanismelor semnificării din sfera de relaţionare cu un anumit 

domeniu ontic, ceea ce este o ajungere la prezenţă (das 

An-wesen) care nu presupune şi o depăşire a constanţei (die 

Beständigkeit). Valoarea se percepe ca noţiune în procesul 

de semnificare a mesajelor-semnificaţie prin reglarea manifestărilor 

şi obiectivarea semnificaţiilor, ca entitate ce fiinţează 

esenţialmente (das Wesende) şi ca adeverire (die 

Wahrung). Rickert era categoric: valoarea prilejuieşte valorificare 

şi, simultan, judecată de valoare. Numai că în mediul 

social, valorile sunt într-o permanentă diferenţiere de grad şi 

transformare de conţinuturi care-l afirmă pe creatorul de valori. 

În competiţia afirmării, nu a negării, apar simulări care 

nu pot atrage conformări şi rămân aşadar în contradicţie cu 

valorile autentice. Iată de ce îi dau dreptate lui Lewis Coser 

(The Function of Social Conflict - 1956) să vadă în conflict o 

valvă de siguranţă a organismului social. Numai că valorile 

coexistă în conflict doar dacă servesc sisteme axiologice 

contrarii. Atunci discuţiile din presa literară românească despre 

centru şi periferie nu dezbat o problemă de valoare, ci 

cel mult una de formalizare a valorilor. Scriitorii din provincie 

ajung greu în revistele de la centru, concesionate unor nume 

altfel neîndoielnice şi asta dintr-o lipsă de profesionism în 

abordarea presei ca instituţie şi chiar ca putere, cum îi place 

să se revendice. Revistele Uniunii Scriitorilor publică cu predilecţie 

membri ai Uniunii Scriitorilor şi le promovează cărţile 

cu osanale prin condeie veleitare chiar şi atunci când pe 

masa redacţiei sosesc lucrări mai interesante, dar semnate 

de iluştri anonimi care, din varii motive, nu încap în sindicat 

şi sunt marginalizaţi în neantul nonstructural; în anomicul fertil. 

Românii încă trăiesc nostalgia oficiosului central doar pentru 

că pe firea lor mlădioasă comunismul a prins cât se poate 

de bine. El le-a refuzat competișia prin înregimentări convenţionale 

şi sărăcia lor polimorfă nu i-a ajutat să-şi elibereze 

spiritul de îngrădiri (die Entschränkung), ci i-a condamnat 

pentru multă vreme la subzistarea în sine (das Insischselbststehen), 

ceea ce, trebuie s-o recunoască, era mai în 

spiritul propriei lor istorii. Nu înţelegerea conflictuală a vieţii 

sociale le-a ridicat probleme, ci mărturisirea ei. De aceea stilul 

lor de gândire (în contradicţie cu stilul consensual de 

acţiune) se regăseşte mai degrabă în tipologia cuprinzătoare 

a lui Hans Selye decât în cea a lui Woodworth. Simularea 

valorii începe din irosirea în lucruri simple, din teama de a nu 

face greşeli, dar care nu lasă loc descoperirilor. Se continuă 

în genul contradictorului agresiv, mimează altruismul ca să 

protejeze perfidia, dar nu reuşeşte niciodată să atingă virtuosul. 

Are simţul a ceea ce este adevărat (das Wahre), dar 

are teamă de adeverire (die Wahrung). Adevărul – spunea H. 

Meyer – nu devine o valoare decât într-o relaţie funcţională 

cu un sentiment al valorii. Din această cauză, simularea valorii 

nu este posibilă pe treptele trebuinţelor inferioare (fizio- 

ESEU 

logice, de securitate); nevloile 

concrete cer răspunsuri 

concrete. Ea se instalează în 

cele privind spiritul: cele de 

dragoste şi apartenenţă, de 

stimă şi statut, nu însă şi în 

cele de autorealizare, de a şti 

şi a înţelege, precum şi în 

cele estetice. Selecţia o va 

face decisiv doar sistemul de 

referinţă; valorile personale şi Iulian Chivu 

valorile de grup în competiţie 

cu sine şi în competiţie cu celelalte. 

Valori secundare nu există, decât percepţii secundare 

ale acestora. Ele sunt capabile de simulare şi falsificare spre 

amăgirea neputinţei care însă nu astâmpără setea ontică de 

valoare autentică. De aici lucrurile ating eticul găsind clemenţă 

în judecata apodictică şi speculând zonele estompate 

dintre principiile morale. Simularea valorii construieşte o etică 

paralelă în spiritul definiţiei lui Hobbes (morala ca avantaj reciproc), 

nu în spiritul contractualismului kantian (morala ca 

imparţialitate). Acestea se confirmă cel mai vizibil în spaţiul 

politic românesc de după 1990, spaţiu al duplicităţii, al inconsecvenţei 

şi al compromisului, construit convenţional în 

competiţie vanitoasă prin distorsionarea limbajelor profesionale 

spre a acoperi lipsa unei culturi politice personale şi, în 

cele din urmă, a unei culturi politice naţionale. Şi cu atât mai 

mult cu cât românilor le lipseşte o tradiţie politică, contractul 

social se estompează în avantajul suficienșei de sine (die 

Sichzusammennehmen), nu al codului. Acesta din urmă se 

lasă depăşit în orice etică laică, jubilativă prin pluralitatea 

scopurilor, nu ca în eticile religioase, cu un singur scop metafizic 

– mântuirea (das Heil) - dar de o tristeţe epifanică. 

Relativismul normativ, iniţiat de sofiştii greci, s-a arătat prea 

îngăduitor; nimeni nu trebuie să-l judece pe altul fiindcă 

adoptă valori diferite şi nici să impună propriile valori celorlalţi. 

Relativismul moral mediază conflictul dintre coduri, între 

adevărul moral şi legitimitate în contingente istorice şi culturale. 

Împlinirea şi triumful par a fi unul şi acelaşi lucru dacă 

sunt văzute doar ca măsură, nu şi ca grad, dacă nu sunt judecate 

ca devenire şi, respectiv, ca accident. Sentimentul cu 

care se însoţesc împacă şi el o anumită opţiune etică cu un 

anumit gen de valoare. Politicianul,de pildă, în majoritatea 

cazurilor, are doar sentimentul triumfului chiar dacă se amăgeşte 

cu împlinirea, dar şi într-un caz şi în altul, sentimentul 

împacă valoarea cu eticul; la politicianul de soi, valoarea autentică 

îşi împacă armonios impetuozitatea cu criteriul etic 

verificat, iar la politicianul accidental simularea valorii rămâne 

în contradicţie cu criteriul etic pe toată durata determinării lui 

şi îl transformă într-o paradoxală etică trufaşă. Cel mai bine 

s-au exprimat aceste lucruri în germană: ajungerea la prezenţă 

(das An-wesen). Limba română, ca s-o poată face, se 

exprimă în perifraze, fiindcă gândirea nu a sintetizat încă 

noţiunea. Aşadar, ”limba nu este un act (ergon), ci o activitate 

(energeia)”, şi, după cum argumenta Humboldt, vorbind 

despre limba kawi, din Malaezia, oricâte cuvinte ar prelua 

aceasta din sanscrită, nu încetetează să fie totuşi o limbă 

malaeziană. Pe de altă parte, niciun idiom nu poate s-o ia 

înaintea ritmurilor spiritului naţional care nu se supune decât 

putinţei rostirii sporite (das sagendere) şi exprimă atât cât 

înţelege şi cunoaşte. Lexicul tezaurizează semantic tot ceea 

ce spiritul şi-a confirmat, iar ceea ce aspiră lasă pe seama 

virtuţilor sintaxei; satisfacţia exprimării nu poate fi simulată. 

Actul însă (ergon) îşi poate permite mai mult. Simularea valorii 

se petrece în act şi se exprimă în etica trufaşă a triumfului, 

nu a împlinirii; o veselie vanitoasă, a unei personalităţi 

speciale, pe atât de intensă pe cât de măreţ i-a fost scopul 

sau în ce măsură a putut să falsifice un adevăr. 


LECTOR 

Cronică literară la cartea “Moartea noastră cea 

de toate zilele” de Dumitru Augustin DOMAN 

4444 

Moarte în doze mici 

Să ne imaginăm că moartea este administrată cu linguriţa. 

O linguriţă din ce în ce mai mică; cât un an, cât o lună, 

cât o zi, cât o oră, cât o secundă, până la a induce ideea absurdă 

că, de fapt, viaţa e o continuă moarte, că viaţa e moartea. 

E un mod foarte comod de a vedea viaţa. Şi puţin 

comic. E ilar să vezi o moarte înfricoşătoare de numai câţiva 

centimetri sau de numai câteva secunde. Duci viaţa în derizoriu? 

Sau moartea? 

Aceasta e ideea cărţii “Moartea noastră cea de toate 

zilele” a scriitorului Dumitru Augustin DOMAN, publicată anul 

trecut la editura “Timpul” din Iaşi. 

“Îmbrăcată în uniformă mulată pe coapse, pe fese, pe 

labii, cu ochelari fumurii pe nas şi chipiu, stătea Moartea-şerif 

cu o ţâţă galben-roşcată în loc de insignă”, moartea devine 

oricum vrei s-o vezi. Imaginaţia aduce moartea. 

Compusă, cum spune chiar autorul, din “fragmente iresponsabil 

de voioase despre o lume, zice-se, mai deloc 

veselă”, cartea ne aduce numeroase viziuni asupra eternei 

întreruperi a vieţii, către nu se ştie ce, către nu se ştie cum. 

E “ca o casă cât nouă ceruri” în spatele primului Adam, care, 

astfel, se sustrage de la uzualele munci agricole şi de la treburile 

gospodăreşti. Se face, cum ar veni, că moare. 

Moartea mai e şi piatra cu care Cain i-a spart capul lui 

Abel, provocându-i cititorului o înţelegere mai înaltă şi mai 

profundă asupra veşniciei “domniei-sale”, încă din timpul 

vieţii. Până în zilele noastre, când banalitatea vieţii cotidiene 

te face să cazi din picioare în mijlocul străzii, indifferent dacă 

eşti sau nu profesor de rusă, dacă ai nevastă blondă sau ştii 

să pescuieşti. 

Viaţa plictisitoare, inutilă, “cuprinsă de apatie şi îndoieli 

înlăcrimate”, e moarte curată; nu te salvezi dacă îi trimiţi 

scrisori lui Dumnezeu. Nici dacă scrii cărţi. “Fragment din ultimul 

război mondial”, “armură de in”, “plutire într-un cub cu 

latura infinită”, “seninătate tragică şi infinită”, “manuscris uitat 

cu bună ştiinţă printre hârtii”, “ţurţuri de sub streşini, ca un 

decor japonez, distruşi într-o clipă”, “scurtă zi de primăvară”, 

“foc mocnit continuu, imposibil de înteţit, dar şi imposibil de 

stins”, “somn de după-amiază”, moartea nu e a scriitorului, 

nu e a mea, nu e a ta. Nu e a nimănui. Sau e a nimănui? 

Cine ştie? “Moartea nu e un sfârşit, nu e un început, e un mijloc 

de timp încremenit într-un ocean temporal infinit”, spune 

autorul. 

“În viaţă, ideile îşi schimbă mereu forma, uneori chiar 

fondul. În moarte, însă, ideile formează o armătură imuabilă”, 

mai spune. Oricum, moartea nu e o idee. Sau e, dar o idee 

proastă. Ideea morţii nu te face mai bun; doar mai prudent şi 

mai surâzător. La gândul că eşti încă în viaţă şi poţi încă să 

meditezi la acest lucru. Cel ce trăieşte numai cu gândul că va 

muri e deja mort; cel ce nu se gândeşte la moarte, la fel. 

Restul e poezie. 

Fiind “o scurtă pauză în spaţiul şi timpul infinite ale 

morţii”, viaţa pare că nici nu există. Şi totuşi, paradoxal, “În 

materie de viaţă mai poţi inventa câte ceva sau măcar inova. 

În materie de moarte, însă, 

nimic”. 

Folosind chiar armele 

acesteia, alcool, tutun, E-uri 

etc., orice beţiv strigă: “Să 

luptăm hotărât împotriva 

morţii!”. Iubirea de viaţă e, 

oricum ai da-o, iubire de Victor Martin 

moarte. Politica de cârciumă 

e primul pas al trecerii de la 

“eul individual” la “eul colectiv”. Cu fiecare om, infinitul devine 

din ce în ce mai mare, până la dispariţia definitivă a acestuia. 

Prin moarte, nu mai rămânem nici măcar cu ideea de 

om; “verbul îşi pierde sensul”. Când nu ai nimic 

de pierdut, ai de pierdut orice. Bogăţia nu te face om. 

Dacă eşti zgârcit, nu ai nimic de pierdut; doar viaţa. 

Nici prostul nu are prea multe de pierdut. Doar generosul îşi 

pierde şi chiloţii, bogatul bogăţia, optimistul optimismul, şi 

scepticul scepticismul. 

Neştiind de unde vine, omul nu înţelege expresia „a 

reintra în moarte” şi îşi creează tot felul de intrări şi ieşiri, să 

aibă de unde ieşi sau unde intra, tot timpul ce crede că i se 

cuvine. 

Citat de autor, Marin Mincu afirmă că „moartea ne excită 

apetitul cunoaşterii”. Corect, dar incomplet; majoritatea 

timpului ni-l pierdem pentru a ajunge la o cunoaştere de bun 

gust. Nu de puţine ori, nu ajungem. 

Deşi „lumea morţii poate fi oricum”, omul e un artist 

prin naştere; se pregăteşte toată viaţa pentru o moarte frumoasă; 

se pregăteşte pentru un nonsens şi, astfel, viaţa îi 

devine tot un nonsens. Dacă nu face asta, viaţa îi e un şi mai 

mare nonsens. 

Murind secundă de secundă, viaţa e ca moartea. În 

acest fel, fiecare speră ca şi moartea să fie ca viaţa. Dacă tot 

e o cădere din ceva cunoscut în ceva necunoscut, respectând 

legile fizicii, ar trebui să păstreze şi o oarecare entropie, 

îţi zici. Nu te poţi raporta la nimic. Omul nu poate trăi fără 

public. Lipsa publicului îl omoară. 

„Viaţa nu durează o veşnicie. Moartea, da”. Poate fi 

adevărat, dar, dacă te gândeşti că viaţa e cunoaştere, iar 

moartea nu, viaţa e veşnică şi moartea nu. Viaţa e moarte 

curată; nu invers. Că în faţa morţii toţi suntem la fel de proşti, 

spun proştii. Că în faţa morţii suntem la fel de săraci, spun 

săracii. Că în faţa morţii toţi suntem la fel de nevolnici, spun 

nevolnicii. 

„Lespezile sunt solzii morţii”, spune Dumitru Augustin 

Doman, dar şi gropile din asfalt tot solzi ai morţii sunt. Viaţa 

e şarpele din oglindă al morţii, cu toate ale ei, bune sau rele. 

„Despre moarte nu se poate vorbi la prima vedere”, 

mai spune. Nici la a doua, nici la a treia; nu se tipăresc decât 

vederi cu peisaje estivale. 

Scriitorul Dumitru Augustin DOMAN aşterne pe hârtie 

lucruri neobişnuite, dar, dacă se enervează şi începe să scrie 

lucruri obişnuite, paradoxal, vor ieşi romane lovite mortal de 

aripa talentului. 


Pentru conformitate: Liviu Ţigla 

Urc strada Sărindar. Aproape de restaurantul Berlin, o 

blondă şarmantă cu puţin botic şi nasul în vânt, ţinând în lesă doi 

buldogi: este Anda Caropol! 

* * * 

Vară, cald. Pasajul Majestic. În faţa Teatrului Naţional, 

două persoane stând de vorbă: custodele muzeului, George Franga 

şi marele actor George Calboreanu. 

* * * 

Unul din marile bulevarde. În faţa bisericii Colţea, venind 

dinspre Sfântul Gheorghe Nou. Din sens opus venea un domn în 

vârstă, ţinându-şi într-o mână pălăria, cu cealaltă închinându-se. 

Era Ion Finteşteanu! 

* * * 

Intru pentru a aprinde o lumânare în Biserica Albă de pe 

Calea Victoriei. În mijlocul bisericii, o femeie îngenuncheată. Este 

blondă, cu părul revărsat pe spate. Deodată se ridică, se întoarce 

cu faţa şi iese afară. Nu-mi vine să cred: este Ioana Bulcă! 

Flash-back-uri 

Mihai Sarca 

EPISTOLE RURALE 


* * * 

Şi … tot Ioana! Funcţionau scările rulante de la Pasajul 

Universităţii. Cobor pe scara de la Universitate. Pe scara cealaltă, 

care urca – o zână cu părul bălai, cu un fulgarin crem, strâns în talie 

cu cordonul: Ioana Bulcă. 

* * * 

Martie 1977, după cutremur. Blocul din fosta stradă a Melodiei, 

atunci Radu Cristian nr. 1, fusese avariat. Mă îndrept din piaţa 

Rosetti spre strada Colţei. Aproape de capătul străzii, pe trotuarul 

numerelor cu soţ, un grup format din şase – şapte persoane, stau 

de vorbă. Lume bună, după aparenţe. Printre ei, o figură dragă mie 

: marea actriţă – Tantzi Cocea. 

* * * 

Bulevardul Carol I, undeva în apropiere de Foişorul de foc. 

Pe un colţ, o cofetărie. Intru puţin pentru a-mi potoli setea. Când 

ies, traversa străduţa laterală care „da” în bulevard, o bătrână. Trec 

mai departe, dar chipul acelei femei îmi spunea ceva: seamănă cu 

Beate Fredanov! Mă întorc, fac pasul mare, o ajung din urmă, mergând 

apoi paralel, studiindu-i profilul. Nu mă înşelasem: era Beate 

Fredanov!

FOLK 

Câteva consideraţii privind păstoritul în Vrancea 

În lucrarea „Păstoritul la popoarele romanice. 

Însemnătatea lui lingvistică şi etnografică”, 

scrisă în 1912 şi republicată în volumul I 

„Opere”,Bucureşti, 1968, la Editura pentru Literatură, 

Ovid Densuşianu face o analiză a 

transhumanţei în principalele ţări europene arătând 

că păstoritul e „strâns legat de viaţa nomadă” 

nu numai în România ci şi în Franţa , 

Spania , Sardinia , Elveţia , Italia. 

La noi, păstoritul,”o moştenire din epoca 

romană”(op.cit.), însemna transhumanţă „de la 

extremitatea nordică a Carpaţilor până în Balcani 

şi munţii Greciei.”(idem) 

Ovid Densusianu este convins că „noi am 

fost în primul rând un neam de 

păstori.”(op.cit.pag.196). Păstoritul şi în Europa 

şi la noi explică existenţa unor obiceiuri, credinţe 

etc. asemănătoare la mai multe popoare. 

Păstoritul a „păstrat un fel de păgânism”amintind 

de timpuri imemoriale. 

Ca o concluzie, Ovid Densusianu ţine să 

sublinieze:”Şi cine ştie dacă, nefiind păstori, am 

fi izbutit, departe de ceilalţi latini,pierduţi printre 

alte neamuri străine, să ne păstrăm individualitatea 

de popor romanic.”(idem,pag.207) 

Format la „şcoala” lui Ovid Densusianu, 

folcloristul Ion Diaconu şi-a dedicat întreaga 

viaţă înţelegerii şi studierii obiceiurilor, folclorului 

şi etnografiei din ţinutul natal – Vrancea. 

În 1930 publică, în revista condusă de 

maestrul său şi intitulată „Grai şi suflet” 

(vol.IV,fasc.2) amplul studiu „Păstoritul în Vrancea”, 

lucrare de referinţă pentru oricine ar dori 

să cunoască obiceiurile legate de îndeletnicirea 

de cioban, fie şi numai din curiozitate, considerând 

că, după aproape o sută de ani, 

condiţiile nu mai permit acelaşi comportament 

în viaţa ciobanilor şi a stânelor de azi. 

Ion Diaconu face un excurs în istoria ciobănitului 

constatând că urmărirea cu documente 

a păstoritului e posibilă numai de la anul 

1656 înainte. Autorul demonstrează rolul ciobăniei 

în închegarea neamului nostru arătând 

că „În Vrancea ciobănia e o caracteristică etnică.”Poziţia 

naturală a ţinutului a favorizat păstoritul. 

Citând afirmaţiile lui Dimitrie Cantemir 

despre acest subiect, arată că: „...în trei locuri 

se găseşte deosebit de bună păşune:în Câmpulung 

rusesc spre Titila, în Câmpulung moldovenesc 

spre Moldova şi pe muntele Vrancea 

în ţinutul Putnei.”(Dimitrie Cantemir,”Descrierea 

Moldovei”, Editura Miron 

Nicolescu,1909,pag.702), Ion Diaconu, având 

la bază şi studierea în teren a îndeletnicirii de 

cioban, arată:”Cea mai nobilă ţărănime a Moldovei, 

iubitoare de libertate, păstrătoare de locuri 

bătrâne şi apărătoare de graniţe nu se 

putea ocupa într-un ţinut favorabil păstoriei 

decât cu aceasta, agricultura fiind improprie 

prin lipsa terenurilor arabile şi abundenţa celor 

împădurite.”(pag.259) 

Între alte motive esenţiale pentru înflorirea 

păstoritului în Vrancea, autorul adaugă faptul 

că vrâncenii fiind liberi şi stăpâni pe locurile 

lor,”veneau păstori străini, fugiţi din calea birurilor”;apoi 

drumurile de trecere erau lesnicioase:unul 

dinspre Ardeal spre Rm.Sărat 

trecând peste munţii Monteoru, Furu Mare , 

Furu Mic , Muşa Mare , Gurghiul , celălalt prin 

Valea Râmnicului de la Caiata şi Bogza , spre 

Gugeşti , Sihlea , Voietin; legăturile comerciale, 

clandestine sau nu, cu Braşovul, cu Breţcu(cojoace,sumane,ciobote 

de Breţcu) erau foarte 

vechi, vrâncenii trimiţând acolo berbeci , oi şi 

porci îngrăşaţi cu zer la stâne; şi, în sfârşit, 

onomastiaca unor întemeietori de localităţi precum 

Bârsan din Ţara Bârsei care a întemeiat 

comuna Bârseşti,odinioară vestită pentru ciobanii 

ei foarte bogaţi. 

La toate aceste argumente reputatul cercetător 

adaugă încă unul , esenţial, geneza, 

pe aceste locuri, a nestematei folclorice „Mioriţa”căreia 

i-a dedicat cea mai mare parte a stu- 

4446 

Georgeta Vioreanu 

diilor sale. 

Ion Diaconu respinge (şi intră în polemică 

cu Aurel.V.Sava –„Documente putnene” XVI) 

teza potrivit căreia Vrancea ar fi o colonie a Ardealului. 

Căci, spune Diaconu,”...unitatea etnografică 

a ţinutului, aspectul său accentuat de 

diferenţa sufletească faţă de Ardeal şi mai ales 

pronunţatul caracter de deosebire dialectologică 

şi uneori folclorică dovedesc greşeala 

tezei pomenite.” 

Deşi admite posibilitatea unei „puternice 

emigrări ciobăneşti” din Ardeal spre Vrancea pe 

care o pune atât pe seama năvălirilor cumane 

cât şi din cauza asupririi regilor unguri, Ion Diaconu 

este sever şi hotărât când afirmă:”Vrancea 

nu este tocmai „un popas de ciobani 

trecători întâi, apoi sălaş pentru ciobanii aşezaţi”(cum 

susţinea Aurel V.Sava)(n.n.)Păstoritul 

– o instituţie spontană în viaţa popoarelor – îşi 

are în Vrancea o istorie extrem de veche şi proprie.”(pag. 

262) 

Autorul face, în articolul respectiv,o amănunţită 

analiză a dinamicii păstoritului în satele 

vrâncene pe suprafeţe de păşuni,număr de 

stâne şi de oi constatând o creştere substanţială 

a acestora după primul război mondial. 

Un loc însemnat în economia articolului îl 

ocupă descrierea fazelor păstoritului în Vrancea. 

Boteiele(târlele) se alcătuiesc imediat 

după Sf.Gheorghe (23-28 aprilie) şi cuprind cca 

500-600 de oi fiecare. Duşmăniile locale între 

proprietari duc la căutarea în ascuns a celui 

mai bun baci şi,după destule fricţiuni, se ajunge 

la realizarea tocmelii şi se păluieşte treaba. Se 

stabileşte şi zeciuiala baciului care se obligă ca, 

în timpul păstoritului (15 mai-26 oct), să facă 

brânza necesară din care va da fiecărui stăpân 

de oi nartu (cam 3 kg.de brânză pentru fiecare 

oaie). Boteiele au patru feluri de oi care „se 

aleg”în Săptămâna Moşilor:sterpe, mânzări(oi 

cu miei), berbeci , cârlani(miei înţărcaţi). De obicei 

aceste patru categorii pasc separat păzite 

de câte un cioban „târlaş” care dă socoteală 

baciului despre oile încredinţate. Stăpânii îşi înseamnă 

oile „în secret”să nu ştie şi ceilalţi stăpâni 

semnele lor. Când urcă la stână boteiele 

sunt însoţite de stăpâni care vor duce, pentru 

trebuinţele ciobanilor, câte un kg. de sare şi 

două de mălai de fiecare oaie(după cum consemnează 

Ion Diaconu într-o discuţie cu Constantin 

Mortu – baci vechi – din Bârseşti). De 

la acelaşi informator deosebit de preţios culege 

Ion Diaconu date privind curăţenia la stână , 

mâncarea ciobanilor , îmbrăcămintea dar şi variante 

de „Mioriţa”. 

La 15 august, ne spune Ion Diaconu, se 

face împărţirea brânzei de către baci. 

Într-o călătorie plină de voioşie stăpânii, 

încărcaţi cu tot ce trebuie, urcă la stâne cu o zi 

înainte. Seara cinează cu ciobanii iar a doua zi 

se face socoteala(cele trei kg. de fiecare oaie) 

numită aruncătoare. Apoi oile se brăcuiesc 

(adică se amestecă) iar stăpânii şi le despart 

după semnele făcute şi ştiute numai de ei. 

O atenţie deosebită acordă Ion Diaconu 

inventarului instrumentar de la stână, precum 

şi modului în care se obţineau caşul , urda , jintiţa 

începând cu prima operaţie esenţială:mulsul. 

Dar ceea ce rămâne foarte interesant din 

acest studiu, mai cu seamă pentru că multe 


obiceiuri din 

vechiul comportament 

al 

ciobanilor de 

azi au dispărut 

este referirea 

pe larg 

la viaţa socială 

a acestora 

despre 

care Ion Diaconu 

are 

numai cuvinte 

de 

laudă. Ucenicia 

la stână 

începea de la Georgeta Vioreanu 

şapte ani şi 

copilul, apoi 

tânărul trebuia să treacă prin toate treptele 

până să ajungă baci. 

Şi spune autorul: 

„Memoria populară cunoaşte încă baci 

vestiţi(ne aflăm la anul 1930 n.n.) din cutare sat 

sau ciobani mândri care, când veneau în horă 

sau la nunţi, zvârleau beţele grămadă în mijlocul 

horei, făceau hora lor separată, iar lumea 

plină de admiraţie se temea de ei şi-i respecta.”(pag.293) 

Ciobanii duceau o viaţă de apostolat. 

Erau burlaci iar dacă se căsătoreau se lăsau 

de ciobănie căci „...ciobanul în ochii vrânceanului 

trebuia să fie liber, fără griji, cu gândul 

numai la oi.Cu adevărat dragostea de oi a fost 

odinioară religia ciobanului 

vrâncean.”(pag.295) 

Ciobanii nu coborau în sat decât la Sf. Ilie 

aducând caş dulce şi urdă iar scopul venirii era 

să dea seamă cum merge stâna. Uneori erau 

chemaţi la evenimente de familie (nunţi , botezuri 

, hore) fiind foarte apreciaţi şi aşteptaţi. 

O observaţie interesantă este aceea privind 

prohibiţia femeilor din Vrancea de a merge 

la stână, pentru că „nu-i obiceiul”. Serbările 

câmpeneşti la care participau şi femeile se 

opreau doar la formarea boteielor. Responsabili 

cu tot ce însemna păstoritul erau doar bărbaţii. 

Desigur nu putea lipsi din analiza lui Ion 

Diaconu bogatul folclor ciobănesc reprezentat 

prin „motivul mioritic” regăsit de domnia –sa în 

forme foarte vechi consecinţă a „unei circulaţii 

continue de-a lungul secolelor şi a naşterii lui 

întâmplate aici. Orice alte concluzii, pornind de 

la analiza strictă a motivului, vor privi hotărât 

numai realizarea estetică şi nu vor stabili deloc 

precisa lui origine.”(pag.302)De atunci concepţia 

asupra sutelor de variante ale „Mioriţei”, culeasă 

aproape în toţi Balcanii şi nu numai în 

România s-a mai schimbat, dar aceasta e o cu 

totul altă problemă. 

Esenţial este că Ion Diaconu constată 

lipsa folclorului epic păstoresc dar apreciază 

bogăţia muzicală a acestuia amintind variante 

melodice de Mioriţă , „Cântecul cinei”(cântecul 

oilor pentru cină) ,”Şireagul oilor”, doine etc. 

În 1930 folcloristul născut pe meleaguri 

vrâncene avea 27 de ani. Era un tânăr hotărât 

care avea să se înscrie cu opera sa „Ţinutul 

Vrancei” reeditată deja în patru volume dar şi 

cu „Folclor din Râmnicu Sărat” sau cu numeroase 

studii pe teme de etnografie, folclor şi 

dialectologie , precum şi cu lucrarea „Cântăreţi 

şi povestitori ţărani”,sau cu cele două inegalabile 

reviste apărute sub direcţia sa la începutul 

secolului trecut”Ethnos” şi „Milcovia”, în Panteonul 

folcloristicii româneşti menţinând, spre 

cinstea lui, Vrancea în atenţia culturală nu 

numai românească ci şi europeană. 

Ion Diaconu ar fi împlinit, anul acesta, 105 

ani. 

Fie, aceasta, modesta mea contribuţie la 

onorarea memoriei marelui folclorist vrâncean.

JURNAL 

Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981) 


orice fel?! O să beau, după ce 

mă mai liniştesc, direct de la ro- 

18:28, Place de Concorde, s-au aprins luminile „felinarelor”, 

căci aici iluminaţia stradală a vrut să conserve atmosfera din bellebinet, 

pe săturate. 

epoque, aşa că mă încumet să trag 2 diapozitive, spre Tour Effel şi 12.10.’79. ... În vis îi ex- 

spre Champ-Elisee. Obeliscul în sine e un ditamai pietroiul, ţuguiat, plicam cuiva că deosebirea con- 

ridicat pe un înalt piedestal, la care ajungem noi, cîţiva turişti perstă în aceea că la noi oamenii 

severenţi, strecurîndu-ne la hazard, printre maşinile în avalanşă. avînd mai mulţi copii, aceştia îşi 

Pe suprafaţa întunecată văd săpate hieroglife adevărate şi-mi aduc au grija unul altuia, de mici – pă- 

aminte că trebuie să fie piatra aduse din Egipt de nebunul Naporinţii fiind duşi la serviciu – şi deci 

leon. O inspiraţie? Uneori rămîn în Istorie şi gesturile extravagante, copiii îşi transmit o experienţă 

iraţionale. În grupul constituit spontan, fete multe, prea tinere şi ţi- puţină, precară, neîntreagă şi, 

nîndu-se în cîrd, cum am mai observat, probabil turism organizat. N- prin forţa împrejurărilor, nereaam 

văzut încă franţuzoaica aceea, care să mă electrizeze. Transcriu 

de pe soclu: „Ludovicus Philippus... francorum rex etc...obeliscul 

listă. Ceea ce îi marchează pentru 

toată viaţa. E ciudat că în Ion Lazu 

dat jos de pe soclul lui şi transportat pe nava căpitanului Verninac...” acel vis îl vedeam pe Neluţu de 

18:45. Pe Champs-Elisee nu e de plimbat seara: un puhoi 7-8 ani, cîţi avea cînd l-am văzut 

de oameni şi maşini şi cu penumbra parcului în stînga - te simţi prima oară, şi întrebam: Ce experienţă crezi dumneata că are un 

dintr-odată foarte singur, chiar în nesiguranţă. Merg mai departe, copil ca el? Trebuie să notez că e foarte ciudat faptul în sine că 

către Arc, fără să înţeleg prea bine cum reuşim să trecem strada, eu această idee, care-mi venise acum 2-3 ani, reapare acum la su- 

şi cei din preajmă, căci nu sunt decît stopuri pentru maşini, care prafaţă, dar într-un vis – şi anume la Paris, ceea ce rimează... M-am 

într-o clipită se adună şi înfundă toată strada, ca apoi să dispară la trezit doar de două ori peste noapte, prima dată din cauza unei gă- 

un semn, pe Elisee. Înaintez pe dreapta marii artere, spectacolul lăgii pe coridor, iar a doua oară după ce am avut visul notat aici. 

serii a început: afişe de recitaluri, apoi o cafenea cu scaunele în- De dimineaţă constat că ceasul mi-a stat la 2 din noapte, 

toarse pe trotuar; coadă la filmul Marele spectacol, chiar aşa! Mă probabil că am uitat să-l întorc zilele astea. Pe coridor mi se spune 

aşez la rînd, doar ca să pot nota cele cîteva impresii, apoi plec mai că e în jur de 7. De la fereastră vine zarva vrăbiilor, care îmi fac 

departe. Ochii îmi poposesc o clipă pe firma prea elegantă „Ţesă- încă o dată impresia de ubicuitate, de prezenţă pe tot globul... deci 

turi Rodin, Ch. Elisee,34”; urmează tot pe dreapta Gaumont Colis- vrăbiile în prim-plan, pe fondul vuietului de neoprit al Oraşului-lusee, 

3 cinemas, ruleazză La luna, film regizat de Bertolucci. mină. 

Apocalipse Now, care a luat palme d’Or, de Francis Ford-Copolla. Fiindcă a venit vorba de oraş, nu găseşti un amărît de WC 

Iată-l pe Belmondo în Flic ou voyou, de G. Lautne; urmează un res- pe străzi, de te-ai plimba o zi întreagă. Nici prin restaurante nu par 

taurant Mac’Donald şi imediat pantofăria Verlaine 8se abuzează de să fie, sau sunt camuflate, sau o fi trebuind să faci rost de fise? Să 

numele marilor poeţi?), iar de pe celălalt trotuar semnalizează Pizza notez că în Grădina Tuilleries m-a intrigat nuanţa albicioasă a nisi- 

Pino şi Pizza Roma. Staţie de metrou. Alt afiş cinematografic, cu pului de pe alei, parcă ar fi fost vorba de un filer de calcar. Pe străzi 

Vittorio Gasman în Cher papa, de Dino Rissi, alt afiş cu Le cham- n-am sesizat semne de violenţă, doar într-o maşină pe care unul, 

pion de Franco Zeffirelli, iar la Cinema Lido un James Bond cu poate în glumă, dar poate că în serios, îi răsucea la spate mîna celui 

Roger Moore. Ajungem la Caffee Georges V. Notez asta ca să mă de la volan, maşina fiind în rulaj, pe banda a doua. Tot bdul Haus- 

mir cu colegii că pe Champ-Eliseee rulează filme şi ţin afişul regimann e plin de scări pentru parcaje subterane, observaţie care 

zori pe care şi noi i-am văzut, acasă. 

aminteşte brusc de Sfîrşitul lui Fr. Nourrissier, al cărui personaj îşi 

19:30, schimb filmul în faţa unui cinema exotique (poate ero- petrece viaţa în maşină şi în parcajele subterane. Multe alte lucruri 

tique?). Ajung în fine în piaţa Arcului de Triumf, şi am confirmarea mi-am amintit. Am trecut pe strada Balzac şi la acea oră n-am găsit 

impresiei mele mai vechi că „al lor e mai mic şi mai urîţel decît al pe nimeni care să-mi spună ce legătură este între stradă şi scriitor. 

nostru”! E greu să te desprinzi! Cu un oftat, o iau la dreapta, pe Ave- Dimpotrivă, imediat după aceea, un ins m-a întrebat unde e strada 

nue Hoche, ora 19:42, apoi pe Fouburg St. Honore şi pe Fridland, Montagu. În rest, m-a abordat o ţigancă, pe la prînz, căreia nu i-am 

către Bul. des Capucines – şi la ora 20:00 sunt la colţul cu rue de dat nimic şi apoi, pe Capucini, una cu belciug în nas, căreia i-am dat 

Curcelle. În faţa mea, statuia Sf. Augustin. S-a întuncat de-abinelea 10 FB, însă ea insista să i-i dau pe cei 10 FF. La Paris, pe unde am 

şi prin zona asta, de-acum, nu prea am ce vedea, aşa că găsesc din văzut, două din trei filme sunt porno şi te costă 10,50 FF; un pahar 

priviri un traseu cu mai multă lumină şi multă lume. Prin Royal Ma- de seminţe de dovleac costă 4 FF şi în general totul este foarte 

lesherbe. Deci aici, lîngă St. Madelaine, spre Royal, este celebra scump. Aseară, poate de oboseală feroce, mi s-a părut că desenul 

Olympia, chiar pe Bul. La Madelaine. Să consemnez că acum cîntă de deasupra mescioarei mele este singurul necontrafăcut din tot 

Veronique Lanson; multă lume la intrare, probabil spectacolul abia Parisul. Acel grup de tineri italieni care blocaseră trotuarul şi cei doi 

începe. Pe afiş, Enrico Macias, deja anunţat pentru 11 martie ’80, negri cîntînd, către Gara de Est şi, tot pe-acolo, un grup de negri pe 

deci se vînd biletele cu 5 luni înainte. La cinematografe, chiar şi la trotuar şi o negreso-chinezoiacă ciupindu-l de fund pe unul dintre ei, 

Le Tambour, văd cozi foarte lungi, poate de unde sunt atît de puţine îi bătaie de joc, parcă. În rest, nu mi-a fost teamă pe străzile Pari- 

săli de cinema faţă de milioanele de localnici şi de turişti. 

sului de noapte şi nu m-a abordat nicio persoană suspectă. Foarte 

...E ora 23:20 din noapte, cînd mă întind în fine pe pat, în multe restaurante chinoise pe lîngă Luvru, apoi şi italieneşti şi de 

camera nr. 35 de la etajul 6, lovit de o dureze arzătoare, ca o rană, alte naţii. 

în şale. Văd că nu-mi scade, de la un minut la altul, ca îndeobşte, E aproape de 8 dimineaţa şi afară se anunţă cea mai mo- 

însă noaptea e lungă... Ce-am mai văzut pe Ch.-Elisee, am să scriu horîtă zi cu putinţă, un cer complet acoperit de nori. Oare pot spera 

altădată, dacă am să-mi mai aduc aminte: monomul extremiştior de o schimbare, pe parcursul acestei zile? M-am uitat bine pe planu- 

dreapta pe bul. Capucines, iluminaţia de la Opera Madelaine, prin rile Parisul monumental, date mie de Marcel şi am decis să iau me- 

contrast cu semiîntunericul neliniştitor din împrejurimi. Bine măcar troul 4 pînă la Odeon, să trec prin grădina Luxemburg, să fac apoi 

că nu m-au lăsat picioarele şi că n-am mai simţit în plin junghietura bul. Montparnasse, să ajung la Invalizi şi la Eiffel, după care voi mai 

acelei dureri din dreapta zonei inghinale, care uneori mă face să-mi vedea. Am multe variante, dar n-am timp. Ora 8 şi nu mi-au adus 

trag piciorul efectiv, de parcă aş fi paralizat. Pînă la urmă, de unde nimic de mîncare. Sau alta e rînduiala? De altfel ceasul meu e pus 

această pacoste tocmai acum, pe capul bietului turist român sărac?! 

De unde durerea intestinală, dacă în toată ziua de azi nu am mîn- 

la nimereală... 

cat decît 3 sendviciuri şi, subliniez, n-am băut un strop de lichid, de 



CONSEMNĂRI 

– Se comprenda? îi iscodeam 

periodic. 

Sala dădea afirmativ din cap. 

Îmi amintisem de istorisirea cu 

studentul care tradusese din engleză 

„electric field” în română prin „păşune 

electrică” [în loc de „câmp electric” – 

din fizică]!... şi mă gândeam să nu 

păţesc la fel... 

4448 

În ţara lui Pele 

xxxx 

Am fost prezentat Smarandachii. 

Participa lume selectă, intrarea 

pe bază de invitaţie. 

Video din Amazon 

Lucia, sora Teresinkăi, şi Aldir, 

bărbatul ei, ne pun o videocasetă cu 

voiajul lor pe exoticul Amazon. 

Se merge numai cu ambarcaţiuni 

nautice; râurile servesc ca străzi. 

Apa clară că poţi s-o bei la izvoarele 

unor afluenţi. 

Pomi în apă. 

Victoria rregie = plantă cu frunzele 

la suprafaţă. 

Pe Insula Tapa Jós există case 

de vacanţă. 

De la Belem la Manaus sunt 5 

zile pe barcă (trei zile mergi ca să 

vezi o casă!)... 

Indienii s-apropie, în piroage, de 

vapoare, cerând demâncare, haine. 

Ştiu ziua, ora, locul când trece vaporul 

- şi lumea le dă. Cei mai mulţi indieni 

stau pe malul râurilor, dar există 

şi-năuntrul junglei triburi la care nimeni 

n-a ajuns, rupte complet de civilizaţia 

actuală. 

Case cu piloni în apă – să nu 

pătrundă animale. 

Locuinţe-vapor, plutitoare pe 

apă. 

Indienii fac comerţ la Manaus. 

{Vende carne = vinde carne!} 

Piscină, aer condiţionat, TV pe 

vaporul turiştilor. 

Arbori de banană, manão. 

Numai nord-americani la hotelul 

„Tropicão” [Tropic] în Santa Rey 

Para. 

Maracuja = băutură tropicală din 

Amazon, galbenă, cu miros neplăcut, 

dar gustoasă. 

12.300 km Belem – Santarem. 

Colegii mei autohtoni discută, 

din puţinul pe care-l pot deduce, că în 

nordul ţării acţionează servicii secrete 

străine care vor să rupă zona 

amazoniană, întinsă şi slab populată, 

de Brazilia, argumentând că Amazonul 

aparţine Planetei, nu Braziliei, şi 

de aceea trebuie să i se acorde o în- 


grijire „ecologică” deosebită. 

Guvernul brazilian, de teamă, a 

instalat sateliţi care supraveghează 

permanent zona Amazonului, şi-a organizat 

o armată special instruită de 

luptători ai junglei - cea mai bună din 

lume, plus unităţi militare în puncte 

cheie ale junglei. 

* * * 

La video oraşul Cuiaba în Statul 

Mato Grosso. 

* * * 

Nu există coşuri de gunoi, gunoiul 

lăsat în rontul pomilor în plase 

de plastic. 

* * * 

– Lasă-te păgubaş cu portugheza 

ta! (Mi-o retează Teresinka. 

Eu mă tot scremeam să-ndrug câte 

ceva...) 

* * * 

Cu Padre [Preotul / Părintele] 

Eustaquio Pracinho São Vicente. 

03.06.1993 

De la aeroportul Pampulhia din 

Belo Horizonte la aeroportul Santos 

Domo din Rio de Janeiro, cu un mic 

avion de 52 pasageri. 

* * * 

Până acum 5 ani nu exista lege 

de divorţ în Brazilia. Pentru a te despărţi, 

astăzi aştepţi 2-3 ani şi este 

foarte scump; şi nu-i în obiceiul lor. 

* * * 

Santos Domo este numele unui 

brazilian care-a inventat avionul. Stewardesa 

ne-anunţă prin interfon că 

există holeră [se zice colera] în Rio! 

Să nu bem apă... 

Am învăţat nişte expresii în portugheză 

şi le repet când se ivesc ocazii. 

Rio de Janeiro 

03.06.1993 

La Maria do Carmo Gaspar de 

Oliveira, apartament mare. 

Maria do Carmo este poetă, se 

trage din nobili emigraţi din Portugalia. 


Au servitor. 

Şofer particular la 

scară. 

Mi-e frică cum conduc 

ăştia. 

* * * 

La Casa Poeţilor, 

pe strada Dr. Bernardino. 

Preşedinte: 

Antonio Gonzaga 

de Cerqueira Lima. Primesc 

o plachetă „Ciclo 

de leitura de poesias” Florentin Smarandache 

[Ciclu de lectură de poezii] 

(1991), cu poeme de 

Alexander Hlavacsek, 

Antonio Cerqueira Lima, Antonio Luiz, Arlete M. Dos Reis, 

Auta Costa, Carlos Villar, Carmem Penciano, Clio Kouri, 

Dalva Cardoso, Dandara, El Negro, Francisco Igreja, João 

Prado, Jos Henrique, Juju Campbell, Julio Santos, Lilia 

Muniz Borges, Lucia Rosadas, Luiz Donmie Dangot, Marcia 

Agrau, Messody Benoliel, Nidia Amado, Niege, Oseas 

Araújo, Ricardo Almeida, Rita Maria de Lacerda, Romildes 

de Mierelles, Rosa Rubra, Sergio Gerônimo, Shalai, şi 

Vanda Santana. 

* * * 

Eu nici nu-s membru al Uniunii Scriitorilor Români! (Fiindcă 

ei nu vor să mă recunoască. Sunt ca un spin, pleavă, 

ori mai degrabă insurgent...). Dar nu mă interesează „uniunea” 

lor, sunt cetăţean al lumii, şi membru al „Uniunii Scriitorilor 

Globului” (!) 

* * * 

Mulţi brazilieni neştiutori de carte. 

* * * 

– Nu bea apă, chiar să ştii că mori de sete! mi se 

spune. 

* * * 

Scriitorii îşi permit să fie cei din societatea înaltă braziliană. 

Au un imens spaţiu geografic {între 1822-1889 fiinţa 

chiar Imperiul Brazilian: sub Pedro I (1822-31) şi Pedro al 

II-lea (1831-99), când se desfiinţează şi sclavia negrilor 

(1888)}, plus multe resurse naturale, dar ţara e-nglodată în 

datorii. 

Ce-nseamnă să ai prieteni bogaţi. Ei mi-au făcut programul. 

Dintr-un oraş în altul, din conferinţă în conferinţă. 

60 km/h viteza maximă în oraş. 

25° C (cică e iarnă, dar îi cald şi frumos). 

Credeam că scap de cărţi, dar le-am dat pe-ale mele 

primind altele cu dedicaţie. 

* * * 

La União Brasileirá de Escritores [Uniunea Braziliană a 

Scriitorilor] un banchet cu preşedintele João Fagundes de 

Menezes: se acordă premii la vreo 50 de scriitori; sunt invitat 

şi eu; ceremonialul se ţine la restaurantul Bier Welt, pe 

strada Gomes Carneiro, nr. 90. 

* * * 

Rua = strada. 


Doctrine şi dogmă. Secretele mesianice şi 

misterele mântuirii 


După apariţia primei palme de pământ el intră într-un somn profund, 

semn al unei stări mentale ecstatice. O albină şi diavolul sunt cei 

care cunosc secretul creaţiei şi Dumnezeu trebuie să se folosească 

doar de albină. Eliade insistă asupra pasivităţii acestuia după creaţie 

şi dezinteresul faţă de lucrarea realizată. Toate aceste idei sunt doctrine 

ale unei dogme fundamentale. Şi nimeni nu poate discuta despre 

dogmă, despre Cuvânt şi despre lumina adevărului fără a înţelege de 

fapt cui ne închinăm, în ce şi de ce credem. Nimeni dintre cei care vor 

să cunoască, precum eşti tu, cititorule. 

Deci, în majoritatea miturilor creaţia porneşte de la o materie 

nediferenţiată, apă, haos, monstru 1 , ou 2 , extinzând lumea în timp şi 

spaţiu. În comunităţile în care aceste mituri îşi găsesc expresia sunt 

prezente ritualurile ciclice ale întoarcerii la haosul primordial şi al renaşterii. 

Aceste ritualuri sunt întâlnite pretutindeni: în noaptea de Paşte 

la creştini, în francmasonerie etc. Originea acestei creaţii este în mintea 

şi prin voinţa Marelui Arhitect. Aşadar şi tâlcul, dezvoltarea, păstrarea 

şi sfârşitul lumii ţine tot de divinitatea supremă. Să citim şi să 

pătrundem mereu în izvorul poesiei profetice a lui William Blake ! 

Totul pare o mişcare de la un stadiu al creaţiei la un altul, dar 

pe treptele subterane apare un antagonism între creaturile embrionice 

care se dezvoltă în mitul Navajo 3 . Aceasta duce la separarea lor şi trecerea 

spre un alt nivel, parcă ar apare în evoluţie ontogenetic şi filogenetic 

un pasaj în labirintul unui clopot şi trecerea devenită necesitate 

de a trece într-altul. Când ritualul prezintă un antagonism între generaţii, 

el arată dorinţa copiilor de a-şi defini locul activ în contrast cu pasivitatea 

părinţilor. Dualismul şi antagonismul apare şi în mitul oului 

matrice, mai ales când este vorba de cei doi gemeni. Cel mai interesant 

aspect al ritualului cosmogenezei este cel legat de sacrificiu în 

creaţie, reluat în toate religiile lumii şi în societăţile ce respectă tradiţia 

primordială, adică dogma. În mitul Enuma elish Marduk o răpune pe 

Tiamat, prima mamă, îi desparte trupul în două formând cerurile şi pământul, 

iar în Rigveda indiană, cosmosul apare prin sacrificiul omului. 

Deci totul este o iniţiere, o calificare a materiei nediferenţiate, lumea 

apare ca o formă nouă dintr-o alta veche, dar prin sacrificiul acesteia 

din urmă. Caracterul nediferenţiat al spaţiului, în haos, monstrul este 

sacrificat simbolizând crearea noului. Un ritual care pare oricui familiar 

este cel al frumoasei fete 4 născută dintr-o nucă de cocos şi care este 

sacrificată, părţi ale corpului ei fiind împrăştiate pe întinsul insulei şi 

fiind sursa unei multitudini de arbori de cocos. Abia din acest moment 

oamenii devin bisexuaţi şi demonstrează că moartea simbolică a fetei 

determină în procesul de iniţiere a noii vieţi un nou sens al devenirii 

umane. Teoriile ştiinţifice, filosofice şi teologice relevă elementele primordiale 

ale conştiinţei umane despre creaţie. Doctrinele prezentate şi 

extrase din bibliografia pe care am parcurs-o au ţinut vie obiectul venerării, 

o anume ordine logică a înţelesurilor dogmei. Ritualul corect 

asigură prin simbolurile mitice ordinea lumii. Acest ritual are loc la naşterea 

unui copil, la căsătorie, la locuirea unui nou habitat, la ridicarea 

unui templu, la începutul unui nou an. În fiecare caz ritualul imită structura 

mitică a fiecărui început. De aceea am şi insistat asupra genezei. 

Este locul din care Logosul a adus marele început divin sub forma ritualului. 

Speculaţiile filosofice sau teologice, controversele dintre comunităţile 

de credincioşi se centrează asupra naturii primordiale a 

realităţii, dualismului, a procesului de creaţie şi natura timpului şi spaţiului. 

Empirică sau abstractă, doctrina creaţiei este aceeaşi, indiferent 

de înţelesul cultural. Elementele şi temele ordonate arată că de fapt 

baza de generalizare a unui mit este aceeaşi pretutindeni 5 . În iudaism, 

creştinism şi islamism se întâlneşte o tradiţie teologică în care construcţia 

arbitrară a universului este transcendentă. Pentru că aceasta 

s-a întâmplat înaintea oricărui alt act creativ, problema care se ridică 

este cum s-au transmis cunoştinţele şi înţelegerea rolului Divinului Arhitect 

al Universului în creaţie, pentru că timpul şi spaţiul Său este acelaşi 

cu cele ale creaţiei Sale. Dualismul ivit prin prezenţa unui creator 

şi creaţia sa apare în diferitele forme ale Tradiţiei 6 . În iudaism el este 

mediat prin legământul dintre Yahweh şi poporul său, în creştinism prin 

fiul, Iisus Cristos, iar în islamism cuvântul sacru al Coranului profetului 

Mohamed 7 . Chiar şi în sânul acestor tradiţii, natura transcendentă a 

zeităţii şi mediatorului spre alte fiinţe sau principii nu înseamnă în mod 

implicit doctrina, iar numeroasele speculaţii nu s-au adresat niciodată 

Dogmei, elementului primordial 8 . În actul creaţiei este nevoie de sacrificiu, 

reluat în ritualurile pe care le-am amintit de-a lungul istoriei şi minunat 

ilustrat de Meşterul Manole, arhitect şi constructor de catedrală. 

Emanaţia lumii din principiul unic şi ideea transmutaţiei fiinţei se 

întâlneşte în Dogon, Polinesia, în taoism şi la filosofii presocratici, Thales 

şi Anaximandru 9 . În Dogon creaţia porneşte de la seminţe care au 

creat totul în univers, asemenea mitului Ta-aroa polinesian. În doctrina 

taoistă Yin-Yang oscilaţia perpetuă a unui flux între doi poli pe o orbită 

este la fel de cunoscută ca şi doctrina celor cinci elemente, aflate în 

echivalenţă în cea de-a treia luni de primăvară, vară, toamnă şi iarnă. 

Acest paralelism formează echivalenţe cu cele cinci direcţii şi cele cinci 

culori 10 . Vechii gânditori chinezi nu discută un act conştient iniţial al 

AESOTERICAE 

creaţiei. Mişcarea ciclică produce 

ea însăşi o formă empirică şi abstractă 

a cosmosului. Oscilaţia dintre 

Yin şi Yang formează o 

corelaţie a tuturor fenomenelor extinzându-se 

asupra domeniilor 

timpului, spaţiului, numerelor şi 

eticii11 . Tales gândea că principiul 

fundamental fusese apa şi pământul 

plutea pe ape. Anaximandru 

se referea la un ceva 

indestructibil şi etern din care totul 

ia naştere şi în care se reîntoarce 

totul. Cu alte cuvinte substratul 

fundamental al lumii nu era un element 

al acesteia ci arche tradus prin începuturi12 sau dominaţie, regulă, 

care ne-ar putea conduce la explicaţia cauzei tuturor lucrurilor 

prin Tradiţie, o regulă, o dogmă. De aceea credem că Potopul are mare 

importanţă ca element cosmogonic. Din ape a apărut pământul, populat 

apoi de animale, plante şi cei doi oameni care au perpetuat Tradiţia. 

În zoroastrism dogma prezintă existenţa unor coautori ai genezei, 

în mitul gemenilor divini, Ormuzd şi Ahriman. Ei reprezintă principiile 

creaţiei şi distrucţiei în geneză. Într-un anumit sens nu este un 

dualism ontologic pentru că în primul act creativ Ormuzd limitează timpul, 

deci puterile lui Ahriman de a distruge13 . Până şi în templul masonic 

şi cel rosicrucian există alternanţa suprafeţelor pardoselii ce reflectă 

lupta dintre bine şi rău, dintre zei şi titani, între lumină şi întuneric. Există 

de asemeni şi poziţii sceptice privind taina ascunsă a creaţiei. În Rigveda 

indiană se spune că El este originea creaţiei pe când formata întregul 

sau nu-l realiza de fel, Ai cărui ochi controlează lumea în cerurile 

înalte, el cu adevărat ştie sau nu ştie deloc. 14 Întrebările fără răspuns 

în cosmologia sau metafizica budistă caracterizează liniştea lui Buddha 

ca un stil filosofic ce include eternitatea lumii sau infinitatea ei, ambele 

probleme putând fi negative sau admise deopotrivă 15 . În tradiţia chineză 

mişcarea taoistă oscilează între fiinţă şi nefiinţă, ele schimbânduse 

între ele16 , iar lucrurile se creează prin ele însele. Scepticismul îl 

întâlnim nu numai la Parmenide, ci şi la Immanuel Kant17 , la Ludwig 

Wittgenstein 18 . Aceasta se datorează limitării posibilităţilor de cunoaştere 

raţională şi de aceea răspunsurile pot avea şi un caracter de nonsens19 

. Ca un corolar al acestor doctrine se pare că există doar două 

poziţii opuse. Prima este clasicul teism în care se admite pluralitatea, 

devenirea ca o formă secundară de existenţă a lui Dumnezeu. A doua 

este clasicul panteism în care Dumnezeu include totul în interiorul său, 

nu poate fi complex sau maleabil reflectând ignoranţa şi iluzia umană20 Liviu Pendefunda 

. 

Există şi combinaţia acestor doi poli într-un concept bipolar asupra hermeneuticii 

divine, combinaţie est-vest pentru gândirea contemporană 

a învăţăturilor tradiţionale ce sălăşluiesc în cele oculte promovate de 

societăţile secrete, în fruntea cărora se desprind ca purtători de adevăr, 

francmasoneria şi rosicrucianismul. Formarea tradiţiei a avut mirajele 

ei înşelătoare. De aici multele încercări de deformare prin care 

dogma a reuşit întotdeauna să domine. 

Dogma tradiţiei şi libertatea gândirii se pot defini, deci, ca un 

echilibru dintre autoritate şi acţiunea individuală, între respectul faţă de 

lege în faţa căreia suntem egali şi temelia de neclintit a libertăţii, între 

subordonarea faţă de ceea ce este mai înţelept şi stabil şi voinţa activă 

a minţii umane, între tată şi fiu. Dacă masoneria era practicată în 

vechime sub numele de lux – lumină, şi masonii erau fii ai luminii, armonia 

de care se bucură iniţiaţii este rezultatul echilibrului dintre puterea 

Marelui Arhitect al Universului şi Înţelepciunea sa. Primul principiu 

al dogmei care ne-a născut şi ne-a dat puterea de a fi liberi prin adevăr, 

a fost spus de Filon, Platon, de Sfântul Ioan Evanghelistul, toţi 

având aceeaşi sursă a luminii, Logosului, Cuvântului întrupat în Om. La 

început a fost Cuvântul ! 

1 figura monstrului conţine toate formele care îl vor urma din haos 

2 forma vagă şi embrionică a oului reflectă matricea nediferenţiată, chiar dacă pare o 

noţiune bine definită 

3 C.F. von Weizsacker, The Relevance of Science: Creation and Cosmogony 1964 

4 Hainuwele din mitul Ceram întâlnit pe insulele Molucca 

5 John Macquarrie, Principles of Christian Theology 1966 

6 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition 1971 

7 Seyyed Hossein Nasr, An Introduction to Islamic Cosmological Doctrines 1964 

8 De Lacy O’Leary, Arabic Thought and Its Place in History, 1963 

9 John Burnet, Early Greek Philosophy, 1963 

10 Arthur F. Wright (ed.), Studies in Chinese Thought 1953 

11 Fung Yu-Lan, A History of Chinese Philosophy, 1953 

12 Arnold Ehrhardt, The Beginning 1968 

13 R.C. Zaehner, The Dawn and Twilight of Zoroastrianism 1961 

14 Surendranath Dasgupta, A History of Indian Philosophy, 5 vol. 1922–55 

15 T.R.V. Murti, The Central Philosophy of Buddhism 1955 

16 Hajime Nakamura, Ways of Thinking of Eastern Peoples 1964 

17 Critica raţiunii pure(1929) 

18 Tractatus Logico-Philosophicus(1922) 

19 Luigi Attardi, Nonsens, Contact int’l 1992 

20 Charles Hartshorne and William Reese (eds.), Philosophers Speak of God 1953 


4450 

SÂMBĂTĂ AGLOMERATĂ 

CU PĂSĂRI 

Într-o dimineaţă neaprobată de nimeni, 

ne-am dat întâlnire în noi înşine, 

dar, la fereastra dinspre anul trecut, sa 

pus pază. 

Fanfara liniştii răsuna din toate alămurile, 

de parcă cineva a uitat mileniul deschis 

să cadă în el lumea de-a valma... 

Atâta că ne-am lăsat numele acasă, 

să nu iasă şi să se lovească de oameni... 

PUNCT CARDINAL 

Dacă vei fi întrebat încotro te îndrepţi 

şi în paguba cărui avut public 

te-a născut mama ta, 

tu ia cu tine bucata asta de pâine, 

să ai cu ce răspunde 

şi cu ce da socoteală. 

Iar, dacă ţi se vor posta cu toţii în cale 

şi unul va descoperi că n-ai acte pe 

umbră, 

tu roagă-i să te dea pe 30 de-arginţi, 

să le fii doar golul umplut de un ţipăt! 

PLIMBARE DE SEARĂ 

S-a făcut târziu în cuvinte 

şi în aripa ce-ţi apasă umbra în drum. 

În măreţia umilită de margini 

asfinţitul prelungeşte tăcerea până la 

picioarele tale. 

Adânc şi târziu s-a făcut în cuvânt 

şi în numele în care te-ai strâns. 

Că tare-i deasupra afară 

şi dedesupt în mormânt... 

ÎNCEPUT DE MILENIU 

Zboară o burniţă în bătaia unui ţipăt 

POEZIE 

VICTOR MUNTEANU 

continuu, 

zboară prin bezna din oameni 

şi prin punctele cardinale falsificate 

de-atei. 

În pofida hotărârii guvernului, 

râurile curg toate în aceeaşi direcţie. 

BURNIŢĂ 

Împins la marginea vremii 

îmi scot la trăit ultima zi. 

Lumina durează doar cât o scuipătură 

de sclav: 

strig „- Nuuu!” din toate zăvoarele 

dar ecoul trage noaptea-n 

adânc... 

şi mi-e câinele singur 

pe o vreme de cai împuşcaţi! 

RUINA PREZENTULUI 

În liniştea gramaticală a singurătăţii, 

aurolacii trag cu praştia-n propriul lor 

viitor, 

şi adorm cu speranţele ascunse-n 

canal. 

Dimineaţa, împart ziua-ntre ei 

şi dispar în indiferenţa mulţimii. 

Să nu se creadă că-i o vrabie cu aripa 

frântă, 

cel mai mic şi-a schimbat numele cu 

salcâmul din deal. 

TOAMNĂ 

Din pulberea serii cum cade 

liniştea acestui îngheţ! 

Cum ruginită e veşnicia în jur, 

duminica, zăvorâtă în lucruri! 

Nu a răsunat tristeţea în arbori, 

nu s-a ordonat execuţia încă: 

doar paşii mă numără până la zid, 

pe-o ceaţă sfâşiată de-un strigăt... 

LACRIMI FĂRĂ STĂPÂN 

Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi 

din octombrie, 

oricât ai bâjbâi cu mâinile oarbe de 

frică 

şi lumina din tine oricât ar fi de 

adâncă. 


IOANA 

GRECEANU 

Aici, toţi 

Aici, toţi sunt roşi 

până la sânge de 

singurătate 

precum cei de 

dincolo de eternitate 

– hrana ei zilnică – 

de cât s-a îmbuibat din morminte, 

eternitatea 

duhneşte ea însăşi a moarte 

iar izul ei impregnează chiar ora 

aceasta fericită 

Iată cum va intra eternitatea în noi 

: ca în nişte mumii răbdătoare 

într-o singurătate piramidală, 

lungi şi reci abandonuri pe tăişul 

ce desparte viaţa de moarte 

Un bărbat dă drumul singurătăţii 

de parcă ar dezlega un câine din 

lanţ 

o femeie, înveşmântată în ea, se întoarce 

acasă 

ca o mireasă părăsită în ziua nunţii 

n-a fost 

„ordonata desfăşurare a faptelor 

unul din altul…” 

sau nu aici, pe câmpia aceasta 

începutul şi sfârşitul poate că da 

dar restul? 

ca nişte bubuituri neaşteptate în 

plină noapte în uşă 

nişte oaspeţi în prag cu priviri sângeroase. 

Stăm aici unii lângă alţii de-a dreapta 

Tronului Singurătăţii, uzurpatori şi 

uzurpaţi, 

îndeplinind obscure erezii – instincte 

vagi 

de omenesc în lumea animală, 

istorie străveche a unui paradis 

al fiarelor 

dacă m-ascult, le-ascult 

şi de le-adulmec urma, mi-adulmec 

urma mea 

nimic nu s-a pierdut de la-nceput 

acum se va sfârşi ceva sau va începe? 

: iată izbânda şi gloria vieţii. 

Înţelege acum cine poate 

că moartea şi eternitatea sunt aceeaşi 

singurătate 

într-un mormânt piramidal 

de dedesubt 

de Cuvânt

SAVA FRANCU: 

DEDICAŢII...CU SĂGEŢI 

EDITURA ZEDAX, F0CŞANI,2006 

“Vinul roş, bătul-ar vina/L-am “băut 

doar cu vecina/Şi vecinu-i mulţumit/Că gemeni 

i-a zămislit”(Demografie) Făcându-se 

cunoscut ca epigramist în re vistele de specialitate 

şi literare, Sava Francu îmi trimite 

cărticica sa de “bijuterii epigramistice care a 

înţeles că este de datoria lui să “biciu-iască” 

frăţeşte, mentalităţile înapoiate, să dezvăluie 

lipsurile şi greşe lile condamnabile ale unor semeni, 

sau unele vicii menţinute în zona - deseori 

- negativă. Sava Francu ştie că startul în 

epigramă îl constituie de fapt şi de drept, o 

realitate criticabilă şi, ca atare, epigramele din 

HEH această carte şi-au propus să ia atitudine 

faţă de întâmplări, de situaţii ori caractere, aşa cum vom releva 

în exemplele semnificative. “Puiu nu mai bea deloc/Şi 

pentru asta-1 preţuiesc/Şi-i fac cadou un poloboc Din doagele 

care-i lipsesc 1 . 1 (Uni/i şef) “Eu nu am casă, nu din 

lene,/îmi |ă place să trăiesc ca Diogene/Acestei simple vieţi 

mă-nchin/Prefer butoiul. dacă-i plin 1 . 1 (Justificare) “Cum nu 

putea ca să priceapă/El se plângea unui vecin/Că-i lasă gura 

numai apă/Când el ar vrea să-i lase»..vin 1 . 1 (Nedumerire) 

“Când pe stradă te-ntâlneşte/Şi nu-ţi dă niciun salut/Ori precis 

nu te cunoaşte/Ori “te ştie” de demult”(Dilema) 

Epigramistul vrâncean Sava Francu al cărui spirit ludic 

ce se înfăşoară în faldurile ironiei, evită pe cât poate, mijloacele 

grobiene ale invec tivei sau ale insultei. Dedicaţii...cu săgeţi 

e o carte ce seamănă, mai degrabă, cu o “bătaie” 

prietenească pe umăr într-o atenţionare, decât cu o directă 

în plexul presupusului adversar. 

“N-are nevoie de formol/Căci-a băut numai alcool/La fi 

câtă vodcă-a consu mat/Acum e gata-âmbălsămat 1 . 1 (Beţivanul)”Eu 

îl admir prieteneşte/Şi recu nosc că îmi şi place/Supliciu 

este când vorbeşte/Dar un deliciu atunci când 

tace”(Unui coleg logoreic)”Niciodată nu şofează/Când pleacă 

vesel de la bar/Şi-i cred pe cei ce comentează/Că n-are 

frână...de pahar” (Bar dului) “Fire şmecheră şi-abilă/Şi la 

muncă are-o pilă/Vine acasă obosit/ Că tot timpul...a pilit.”(Pilangiul) 

Închei fulguraţia mea critică spunând că Sava Francu 

trimite - săgeţi - în stânga şi-n dreapta, dar înmuiate în mierea 

prieteniei, pornind mai mereu de la un amănunt criticabil, 

conotativ şi.. .spontan. Scriind aceas tă specie de poezie numită 

simbolic:Epigramă, el ne oferă, astfel, imagi nea unor 

comportamente. 

“Toată podgoria îl ştie/Că-n vie a îmbătrânit/Şi-i cel mai 

tare-n meserie/ Dar e un pic cam... stafidit. (Lui Nea Puiu) 

“Cârciumarul e de vină/Că-1 păsuieşte până la chenzină/Şi 

la ultima tărie/A căzut la...datorie”(Unui poliţist) “Poliţia” l-a 

declarat/Ecologist adevărat/De câte ori a fost oprit. Pe loc 

fiola a-nverzit”.(Politician la volan) 

Victor Sterom 

FULGURAŢII 

GRETE TARTLER: 

MATERIA SIGNATA, 

editura Cartea Românească, Bucureşti 

“În pleoapa mea stângă se bate un 

ceas fără cifre. / Poemele se bat la maşină, 

sclavii cu biciul. / Spune tu, Novalis, care eşti 

inginer de labirinte / din care nu se mai iese 

cu firul cel tors, / cum auzi adevărul – minciună 

din litere ? / în noaptea asta eşti poate 

întins,/ eu, în picioare, în plină zi: / umbrele 

noastre se întregesc / într-o cruce”. 

Am citat un fragment din poemul de 

dragoste pe care-l voi continua. 

Corelativul tonic al melancoliei 

acestor adevăruri divulgă o voluptate “neagră” 

într-un subsol - al conştiinţei încărcat cu simboluri, 

cu tensiuni care îşi cer limitarea prin proiecţia lor estetică. 

“Cineva bate cuiele. / Poate-avem timp / să îndurăm 

acest vuiet, / metalul trăsnit, / şerpuitoarea căldură care ne 

înnegreşte obrazul, / poate-avem timp să ne amintim de naştere, 

/ să mă scald în ochii tăi de culoarea apelor amniotice, 

/ să ne înfiorăm de grindină şi de tinereţe”. 

Frământările poetei Grete Tartler în acest poem cum 

şi în multe altele din – materia signata – sunt “pictate” în 

sângele meditaţiei şi a repetiţiei fără a – supăra – cu gesturi 

redundante, urmate firesc de un sugestiv autoportret surprins 

în trăsăturile unui scenariu – tablou – al propriului Eu. 

“Poate avem timp să ne pregătim de ospeţe / la care 

invitaţii nu mai sosesc, / să repetăm / copilului sfatul mamelor 

noastre, / să uităm ce am învăţat. / să călătorim în Orient 

împreună, / să ascultăm cearta vecinilor / prin ţevile zidului, 

/ poate-avem timp de lucruri esenţiale / dar poate / nu mai 

avem acest timp”. (Poem de dragoste – p. 36). 

Sunt aici versuri de căutări interioare, de cunoaştere, 

de trecerea timpului dinspre eul liric înspre metafora atotcuprinzătoare 

ce rezidă în dimensiunea existenţei cum şi în 

sentimentul înnobilat cu datele realităţii diurne prin viziuni alcătuitoare 

de lumi şi fenomene cu haosul şi armoniile lor, 

concentrând o filozofie într-o formă cu fond insolit şi frapant. 

“Trenul urcă uşor, în timp ce noi / contestăm metafizica. 

/ În compartiment intră un bătrân, / scoate pălăria de 

paie, lasă în jur / un cerc de umbră, / desface un pui întreg 

din hârtia ca pergamentul, / ne îndeamnă să-nfulecăm. / Un 

timp e tăcere. / Doar când înveleşte oasele toate la loc, / grijuliu, 

cu o minerală răbdare, / se-aude un foşnet. / Şi-n vreme 

ce toţi adormim, / în noaptea difuză, / oasele păsării se încheagă 

la loc, / prind contur, / printre pleoapele-ntredeschise 

mai văd / bătrânul şi pasărea şchiopătând, / iar femurul subţire 

/ ce-l aruncasem pe geam / la răsărit luminează”. (Călătorie 

de noapte – p. 95 ) 


SCRIITORI ÎN AGORA 

La Convorbiri literare, tonul rubricii«Din valurile presei» este 

moderat. Se insistă pe identificarea în reviste a acelor ) articole şi 

cronici care merită să fie citite, abandonîndu-se’ ideea declanşării 

polemicilor cu orice preţ. Noutăţile sînt acumulate în stil telegrafic, 

ceea ce contribuie la menţine rea unui climat calm. , 

La 22, cronicile literare ale lui Dan C. Mihăilescu erau scrise, 

de regulă, în beneficiul editurilor Humanitas sau Albatros, în timp 

ce Mircea Iorgulescu făcea apologia Edi turii Polirom. S-a mai practicat 

şi specia de cronică la căr ţile redactorului-şef, Gabriela 

Adameşteanu 16 . 

In Literatorul, Fănuş Neagu este împotriva lui Mircea 

Cărtărescu, iar Cuvîntul, condus de Mircea Martin, îl re-neagă pe 

Tudorel Urian, fost membru al redacţiei. Tot la Cuvîntul, editurile 

Polirom şi Humanitas se bucură de pro movare pe spaţii extinse. 

In Familia din Oradea apar referiri pozitive la biblio grafia lui H.- 

R. Patapievici (nr. 9/2004), apoi, în numărul 10/2004, Mircea 

Morariu critică a carte ce conţine frag mente referitoare la acelaşi 

Pataptievici 17 . Unii dintre colaboratorii Dilemei vechi - Alexandru Călinescu, 

Adrian Cioroianu, Robert Turcescu - sînt prezentaţi elogios 

în numerele 11-12/2004 (Turcescu şi în numărul 4/2006). 

Observator cultural îl apreciază pe Mircea Martin, alături de 

Cuvîntul şi Editura Paralela 45. Firesc, dacă avem în ve dere că 

redactorul-şef, Carmen Muşat, a publicat la editu ra piteşteană 18 , iar 

postfaţa cărţii i-a aparţinut editorului de la Cuvîntul. Alţi favoriţi sînt 

Andrei Pleşu, Dilema veche, Su plimentul de cultură, Colegiul Noua 

Europă. 

Trei critici literari - Gheorghe Grigurcu, Laszlp Alexan dru şi 

Ovidiu Pecican - au denunţat cenzura practicată de unele reviste 

culturale (Viaţa românească, Observator cultural, România literara^ 

9 ) într-o carte comună 20 , motiv pentru care au decis să-şi 

fondeze o revistă virtuală, E-Leonardo. Lui Laszlo Alexandru îi displac 

Alex. Ştefanescu, Ion Bogdan Lefter, România literară, 22, Ioan 

Buduca, Mircea Iorgu-lescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, 

Gabriela Adameştea-nu, H.-R. Patapievici, Dan Petrescu. Gheorghe 

Grigurcu îi repudiază pe Adrian Păunescu, Alex. Ştefanescu, 

C. Ro-gozanu, Ion Simuţ, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Eugen 

Simion, Mircea Iorgulescu, Gabriel Liiceanu. Ovidiu Pe cican are 

rezerve serioase faţă de Alex. Ştefanescu, Gabriela Adameşteanu, 

Andrei Pleşu, Alina Mungiu-Pippidi, H.-R. Patapievici, dar Colaborează 

cu regularitate k revista con dusă de ultimul, Idei în dialog, 

semn că unele adversităţi nu sînt atît de drastice pe cît s-ar crede. 

Enumerările de mai sus nu epuizează relaţiile din inte riorul 

domeniului literar românesc - sînt doar nişte puncte de reper pe 

harta interacţiunilor ce persistă între edituri, critici şi reviste. Ansamblul 

impresionează prin consecven ţa stării de beligerantă sau, dimpotrivă, 

a atmosferei afabile care se substituie adesea obiectivitătii, 

comentariului just, politeţii dialogului. Frecvenţa cu care se atacă 

între ele gazetele culturale acreditează ideea că miza confruntărilor 

nu este satisfacerea orgoliilor, ci mai degrabă trasarea cît mai 

apăsată a tranşeelor, a liniilor de demarcaţie între diverse zone de 

influenţă. Apartenenţa unui personaj la un grup oa recare este indicată 

şi subliniată pînă cînd celelalte facţiuni disting exact poziţia 

asumată de respectivul personaj. 

Cititorii reacţionează pe două paliere distincte. Naivii găsesc 

că disputele sînt expresia unei tensiuni intelectuale autentice şi că 

dezbaterile semnalează anvergura ideilor invocate în conflictele 

simbolice, fără a lua în calcul cla nurile solidificate din lumea culturală. 

Ei cumpără revistele captivaţi de discuţiile celor pe care-i consideră 

modele in telectuale şi trimit epistole care ajung să fie uneori 

re produse la rubrica de corespondenţă. In schimb, iniţiaţii şi maturii 

deduc regulile jocului şi îşi susţin favoriţii în lup tele lor împotriva inamicilor 

ideologici. 

4452 

Noii precupeţi 

Alexandru Gavrilescu 

Pivot în variantă românească ? 

Postcomunismul i-a îngăduit televiziunii româneşti să-şi dezvolte 

o componentă culturală, care se manifestă destul de modest 

prin emisiuni de profil pe canale de stat sau comerciale. Lumea culturală 

de după 1989 a încetat astfel să se consume exclusiv în jurul 

revistelor şi a trecut de la stadiul rivalităţilor publicistice tradiţionale 


la cel al dialo gurilor televizate între moderatori şi personalităţi. A 

con venit - poate şi din comoditate - stilul talk-shotv-ului, al conversaţiilor 

din care publicul să poată discerne valorile, după decenii de 

kitsch propagandistic care au bulversat sis temele de referinţă. S-a 

urmărit recuperarea modelelor, intervievate cu acribie asupra strategiilor 

de progres per sonal în domeniul literaturii, artelor, muzicii. Din 

această perspectivă, întrebările formulate ai> vizat, în general, modalitatea 

de « rezistenţă» în perioada totalitara, lecturile, reperele 

profesionale, prieteniile de idei, proiectele. 

In absenţa unor jurnalişti culturali specializaţi în uni versul TV, 

realizatorii de programe au fost selectaţi din in teriorul comunităţii 

culturale, pentru a oferi credibilitate şi competenţă. Aşa s-au lansat 

criticii literari Nicolae Ma-nolescu («Profesiunea mea, cultura», la 

Pro TV), Daniela Zeca-Buzura (« Cafeneaua artelor », « Librăria pe 

roţi », la TVR 2), Eugen Negriei (« Restanţele criticii literare », la 

TVR Cultural), Ion Bogdan Lefter («Cartea», la TVR Cultural), 

criticul de teatru Cristina Modreanu (« Artă ver-sus artă» şi 

«Plus/minus arta», la TVR Cultural), criticul de film Eugenia Vodă (« 

Profesioniştii», la TVR 1), eseis tul H.-R. Patapievici (« Idei în libertate 

» şi « înapoi la ar gument », la TVR Cultural) etc. Acest opis 

arată că din gama emisiunilor lipseşte un show literar axat pe dezbaterea 

unui volum, pe obiectivitatea realizatorului TV şi audienţa 

extinsă pe care o poate obţine el. La limită, în această categorie au 

încercat să intre Ion Cristoiu (« Omul şi cartea », la Realitatea TV) 

şi Alex. Ştefanescu (« Un metru cub de cultură », tot la Realitatea 

TV), însă formatele propuse de ei nu au satisfă cut cu adevărat exigenţele 

amintite. Nici rubrica matinală a lui Dan C. Mihăilescu (« 

Omul care aduce cartea », la Pro TV) nu poate fi atribuită acestei 

categorii din prici na monologului realizatorului, a duratei sale şi a 

absenţei invitaţilor. 

Unica excepţie este Cristian Tabără (« Parte de earte », la Pro 

TV). Profilul emisiunii lui Tabără corespunde în mare condiţiilor 

enunţate, pe care le-a întruchipat într-o ma nieră ilustră Bernard 

Pivot la « Apostrophe » şi « Bouillon de culture », cele două emisiuni 

care i-au adus celebritatea. Tehnic vorbind, un Pivot român pe 

care spaţiul literar 1-a tot căutat în ultimii 16 ani ar fi trebuit să se 

supună normelor care l-au ghidat pe realizatorul francez de-a lungul 

carierei sale mediatice: o neutralitate care nu admite nici o intervenţie 

a editurilor, revistelor sau criticilor literari în alegerea 

cărţilor prezentate în emisiune; o relaţie directă între prestaţia autorilor, 

a moderatorului şi nivelul înalt al vînzărilor în librării de a 

doua zi după «serata » TV; capa citatea emisiunii de a răspîndi un 

mesaj adesea publicitar în zeci de mii de replici graţie unei televiziuni 

care confiscă din ce în ce mai multe cămine; pregătirea meticuloasă 

a analizei cărţilor; impactul moderatorului asupra 

telespec tatorilor, telegenia sa spectaculoasă, experienţa sa, 

garanţia unui discurs echilibrat 21 . In cazul lui Tabără, unele elemente 

din strategia lui Pivot nu au fost respectate : outsider al uni versului 

literar, lipsit de experienţă de jurnalist cultural sau critic; agreat de 

editori şi de directorii de reviste, căci nu are partizanate, dar e permeabil 

la criticii momentului; pon derat, uneori exagerat de blînd, incapabil 

de conflict; alteori, uşor naiv în receptări ; cu o cordialitate 

care nu jenează in vitaţii, permiţîndu-le să-şi rostească netulburat 

textul, şi fără întrebări incomode. 

Pînă la urmă, în viziunea editurilor, faptul că Tabără e agreat 

de un segment - nu neapărat foarte extins 22 — al publicului diminuează 

deficienţele sale în raport cu stilul Pivot. Disponibilitatea lui 

de a prezenta apariţiile pe care le consideră demne de a fi semnalate, 

precum şi aptitudi nea de a fi popular fără a renunţa la decenţă 

au contat sem nificativ în constituirea imaginii lui de 

comentator neimplicat în tensiunile vieţii literare româneşti. Astfel, 

conversia lui Tabără de la prezentator de ştiri la autor de emisiune 

cul turală a trecut ca firească, fără să i se pretindă autoritate epistemică 

în temele abordate. La fel s-a întîmplat şi cu me sajul publicitar 

al emisiunii sale, considerată a fi un « exer ciţiu intelectual». 

Note 

16 Oana Bârna — op. cit. 

17 Universul cărţii, nr. 12, 1991, p. 12. 

18 Gheorghe Marin - «Expoziţiile de 1 carte — prilej de bilanţuri editoriale», 

in Universul cărţii, nr. 5-7, mai-iulie 1995, p. 1. 

19 Gheorghe Marin - « Cartea, publicaţiile şi subvenţiile», in Uni versul cărţii, 

nr. 1-2, ianuarie-februarie 1996, p. 1. 

20 Curtea de Conturi a României, Secţia de Control Financiar Ulterior, Divizia 

V (Auditul performanţei şi al sistemelor informa tice ; combaterea 

fenomenelor de corupţie, fraudă, economie sub terană, spălarea banilor) - 

Raport cu privire la performanţa sistemului de subvenţionare a cărţii de cultură 

şi tehnico-ştiinţifice, www.rcc.ro/ rccdiac/rapct.htm (18 mai 2006). 

21 Legea 186/2003, art. 10. 

22 Doina Marian - Piaţa cărţii în România. Raport 2001, Asocia ţia Editorilor 

din România, Bucureşti, 2002, p. 1.

Astfel, potrivit situaţiei, am prevăzut 

ca reg.11 cu cinci escadroane, o secţie de 

artilerie şi două grupuri de mitraliere să termine 

operaţiile la Czgled şi spre sud, reg. 6 

să lase un escadron şi două plutoane pentru 

paza prizonierilor şi a întreg materialului 

de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei 

escadroane şi două plutoane; o secţie de 

artilerie şi două grupe de mitraliere, sub 

conducerea mea directă, să mă îndrept 

spre Budapesta. 

Pe la orele 9 dimineaţa (3 august) 

când mişcarea se începea deja, primesc la 

Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă 

ca brigada IV să acţioneze în direcţia 

Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea 

inamicului la sud. 

Fără cea mai mică ezitare şi fără ami 

trece prin gând că pot comite cea mai 

mică călcare de ordine, menţin ordinul de 

operaţiune dat, punând în vederea regimentului 

11 a executa singur şi în întregime, 

spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l 

alătur în original,aceasta din judecarea situaţiei 

reale. 

Astfel, dacă aş fi deviat mişcarea 

celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de 

la Vest (dinspre Budapesta) la est (Czegled) 

ale cărui elemente deja erau pornite, 

s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile 

ar fi trebuit abandonate. Se ajungea 

la Kes-kemet ce se găsea la 50 km. Alberty 

prea târziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze 

tot singur, căci învăluirea n-ar fi putut 

avea efect decât făcută cu repeziciune. 

Mai mult, efectivul regimentelor brigăzii 

IV Roşiori 5 escadroane cu efectivul 

până la 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur 

ca a unei brigăzi, având pe lângă 2 tunuri şi 

grupe de mitraliere. Apoi, încă din ajun, cu 

acţiunea energică numai a 3 escadroane sa 

influenţat capitularea. 

Corpul I Armată cu atât mai uşor ar 

fi fost capturat mai cu seamă că în rândurile 

inamicului demoralizarea era acum mai 

mare. 

Deci cu credinţa că execut o acţiune 

bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul 

însăşi al persoanei mele, căci în tot 

timpul m-am aflat în capul coloanei, care să 

execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult. 

Ajuns în împrejurimile oraşului, la 

răspântia Sarvasz-Cz., am surprins mai 

multe companii cu piramide, e făcută şi o 

baterie gata de tragere. 

Pentru a nu pierde o clipă, am impus 

celor peste 1000 de luptători inamici să se 

împrăştie imediat sub ameninţarea de 

moarte şi o patrulă a foc lăsată a scoate închizătorile 

de la arme şi a demonta tunurile. 

În urmă, am aflat că rolul celor două 

companii al bateriei inamice era de-a mă 

opri până la sosirea delegaţiei guvernului şi, 

sub presiune, să renunţ la intrarea spre 

oraş. 

În adevăr, nu străbat decât vreun kilometru 

şi sunt întâmpinat de o delegaţie de 

trei a guvernului unguresc ce venea în 

goana automobilului, ca să mă roage a mă 

opri, având comunicări importante. 

La rândul meu, i-am rugat să mă 

scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot 

opri coloana; după care, am parcurs o distanţă 

de încă 8 km şi, când am apreciat că 

am întreaga capitală în bătaia tunului, am 

oprit. 

Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă 

şi am angajat următoarele tratative: 

Delegaţia îmi spune: - Guvernul se 

află întrunit în consiliu şi mă roagă a mă re- 

DESROBITORII 

Radu Cosmin 


trage cu trupa”. 

Am răspuns: - „Nu numai că nu mă 

retrag, dar, imediat voi intra în oraş şi oprirea 

de înaintare nu o poate ordona decât 

Comandamentul superior român, la care, le 

spun că trebuie să se adreseze; şi, în faţa 

delegaţiei, dau ordin celor două tunuri a 

pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 

m), după care, adaug: - „Timp nu este de 

pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte 

detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, 

nu le pot trata eu, şi dumnealor să 

se adreseze Comandamentului armatei române, 

la Törek Szt. Miclos. Delegaţia, în 

faţa mea, comunică Guvernului, la telefon, 

hotărârea. 

Răspunsul, tot telefonic, a fost că 

autoriză delegaţia a se duce la M.C.G. iar 

eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri. 

Le-am făcut cunoscut că voi veni 

chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 

20 tratativele nu vor fi terminate, bombardez 

oraşul! 

Odată cu plecarea misiunii, am raportat 

şi situaţia. 

La Consiliul guvernului ungar, am 

ajuns la ora 18,30! Venise şi căpitanul Mihăilescu 

ce intrase cu un escadron spre 

Malxaföld, est - nord-est – Pesta. 

Guvernul îmi comunică că aşteaptă 

sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent 

colonel Romanelli. Le răspund că 

e de prisos şi nu se putea schimba întru 

nimic hotărârea mea. 

Consiliul îmi face cunoscut că situaţiunea 

este dificilă, că populaţia e agitată, 

că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, 

iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu 

vor putea fi stăpânite la intrarea armatei române. 

I-am asigurat să n-aibă nicio teamă, 

că armata română va menţine ordinea cea 

mai perfectă în Budapesta, că trebuie să 

intru şi să-mi pună la dispoziţie cazarma husarilor 

„Herzog Joseph” (acum „Lenin”) şi 

care să fie evacuată de trupele ungare. (Era 

răspândit zvonul că toate cazărmile erau 

minate, dar n-am dat crezare). 

Discuţiile prelungindu-se, le pun în 

vedere că armata roşie întreagă este capitulată, 

oraşul e încercuit de trupele noastre 

şi catastrofa e inevitabilă. 

O singură concesie ce le pot face 

este ca grosul forţelor mele (real nu avem 

RESTITUTIO 

nimic mai mult decât cele 3 escadroane, 2 

plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) 

să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se 

găsesc, iar în oraş să nu intre decât brigada 

IV, deja sosită cu mine. 

Ora fiind avansată, le pun în vedere 

că din eroare am uitat a contramanda ordinul 

ca la ora 20 30 , dacă nu se termină tratativele, 

bombardamentul să înceapă chiar 

fiind eu în oraş. 

Consiliul cedează! Şi la ora 20 (opt 

seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis 

cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş! 

La cazarmă am primit defilarea trupei. 

Apoi, am revenit în oraş şi am luat cameră 

la hotelul „Dunapalota” (Rietz) în care 

erau ofiţeri italieni şi francezi. 

Alte tratative n-am făcut decât cele 

privitoare la detaşamentul meu. 

4 august 

A doua zi, 4 august, am fost rugat 

din nou pentru a scoate trupa din oraş. Leam 

răspuns că sunt şi rămân şi, în caz contrar, 

mă retrag la punctul iniţial din ajun şi 

încep operaţiile de bombardament. 

Pe la ora 10 soseşte de la Viena o 

delegaţie engleză şi franceză care cere a o 

primi în audienţă. 

Din conversaţiunea oficială, delegaţia 

lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu 

se ocupe Budapesta şi, mai mult, ar fi voit 

să cunoască situaţia. 

Le-am răspuns că sunt chestiuni ce 

nu mă privesc pe mine şi, cât despre situaţie, 

nu cunosc decât aceea că sunt cu brigada 

IV roşiori la Budapesta şi că armata 

roşie a capitulat la Czegled şi în împrejurimi. 

Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat 

să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în 

mod confidenţial. 

În această conversaţie mi-a comunicat 

că la Viena, sub auspiciile Antantei, se 

voieşte a se constitui un guvern ungar şi se 

urzeşte a se opri înaintarea armatei române 

şi ocuparea Budapestei. 

Dorinţa, însă, a misiunii franceze, şi 

crede că a întregii Franţe, este ca armata 

română să, înainteze şi să ocupe, cât mai 

repede, oraşul. 

Le-am răspuns că aceasta este fapt 

împlinit încă de ieri şi armata română continuă 

înaintarea. 

Crezând importantă această declaraţie 

a delegatului francez, l-am rugat a veni 

personal cu mine la comandamentul trupelor 

din Transilvania. 

În drum spre Manor, l-am prezentat 

dlui general Mărdărescu cu care a convorbit. 

Acestea sunt toate detaliile a căror 

exactitate se poate vedea din ordinele pe 

care sunt trecute şi orele. 

Colonelul Pirici, comandantul brigăzii 

a II-a de Vânători povesteşte: 

„Când înaintam spre Budapesta satele 

grămadă pe şosea ne primeau veseli, 

ne dădeau camere, mâncare. Prin oraşe, 

ca la nuntă priveau la noi, dar inima lor, 

numai ei ştiau ce e în ea. 

Marşul l-am făcut în căruţe cu trupa, 

pe 30 km. În Budapesta am intrat pe Ulloy- 

Utza. Antanta era vorba să ne oprească. 

Totuşi noi pus-o în faţa unui fapt împlinit. 



VARIA 

De la Craiova, îmi 

soseşte deja celebra revistă 

a Teatrului Naţional, SpectActor 

(nr.4/2008). Realizatorii 

– Nicolae Coande şi 

Cornel Mihai Ungureanu – 

ştiu să propună, şi de data 

aceasta, subiecte incitante : 

aş putea spune că, deşi se 

Bogdan Ulmu referă, în direct, la ceea ce 

se-ntîmplă pe scena Băniei, 

nici o temă nu este de interes 

exclusiv local. 

Primul exemplu, Don Quijote. Musicalul lui Dale 

Wasserman. Care a avut premiera craioveană la finele anului 

trecut. Musical cu o muzică dumnezeiască şi, cred eu, la 

Craiova, cu un interpret ideal – Tudor Gheorghe. Dacă nu 

mă înşel, eroul nu s-a prea bucurat de actori pe măsura rolului, 

în România : mă gîndesc la cele 10 versiuni scenice – ca 

sau fără muzică – care s-au derulat, în timp, pe scenele 

noastre. Ei bine, Tudor Gheorghe cred că este ideal, ca Don 

Quijote, şi cînd cîntă şi cînd spune textul. Şi cînd tace, gîndeşte, 

suferă,ori numai priveşte, căci un Cavaler al Tristei 

Figuri, dublat de un Cervantes în închisoare, nu au voie să fie 

superficiali. 

Din interviul dat revistei, actorul (re)face o confesiune 

teribilă, pe care eu o dau de exemplu de multă vreme, studenţilor-actori 

:”Am ajuns să fac spectacole puse în slujba 

poeziei şi a cîntecului românesc, din disperare – că nu mă 

vedea nimeni jucînd teatru, deşi terminasem cu brio Institutul”. 

De reţinut, căci la Craiova mai există un actor cu soartă 

vitregă, la-nceputuri, devenit cu timpul mare director de 

Naţional şi de Festival Internaţional... 

1. Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate 

vorbi decit in scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din 

latina clasica defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la 

baza latina bulgara, amestecata cu elemente de daca si o groaza 

de cuvinte slabe. In secolul al XV-lea, limba vorbita de popor era 

considerata vulgara si n-o vorbea nimeni. 

2. Poema “Miorita” circula pe baza orala, adica nu a fost scrisa, 

din motive tehnice. In balada “Miorita” este vorba de trei ciobani 

care comploteaza impreuna sa-l omoare pe unul dintre ei. 

Ciobanul “Mioritei” a spus ca la cap sa-i puie diverse categorii de 

fluiere. 

3. Haiducii din doine, balade si idile erau liberi si fericiti ca pasarile, 

animalele si pestii care zburda prin codri. De cum venea primavara, 

haiducii cei harnici plecau in padure. Acolo ei cintau 

suflind din frunza si lasindu-i pe boieri cu buza umflata. 

4. Multimile de boieri exploatatori isi tineau banii numerar in 

pungi. Haiducii ii atacau si ii usurau de bani in toate baladele. 

5. Balada e o specie a liricii populare inventata de Ciprian Porumbescu. 

6. Scoala Ardeleana nu a avut propriu-zis sediu, din lipsa de fonduri 

austro-ungare. 

7. Alexandru Lapusneanu s-a tinut de cuvint atunci cind a spus: 

de ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu! Dovada ca azi cel 

4454 

File dintr-un jurnal teatral 

PERLE DE LA BAC 2008 


Alt subiect important – alt mit, de fapt – devenit 

montare craioveană, este Don Juan al lui Moliere. Discutam, 

nu de mult, cu interpretul Seducătorului – Adrian Andone – şi 

încercam să găsim amîndoi, un punct de plecare original în 

construirea eroului. Eu îi propuneam un Don Juan – victimă 

a tuturor celor din jur, începînd cu Sganarel şi terminînd cu 

Elvira. Nu ştiu ce a rămas în spectacol din ideile noastre, dar 

cunoscîndu-l binişor pe interpret( doar este doctorandul 

meu, la Iaşi!), sunt convins că a găsit calea de mijloc: împăcarea 

orgoliului actoricesc,cu prestanţa regizorală... 

Un unghi de atac inedit are, asupra „tradiţionalului” 

Peter Brook, cunoscutul savant Basarab Nicolescu. Punctul 

său de vedere porneşte chiar de la un citat din marele regizor 

:” Tradiţia însăşi, în vremuri dogmatice sau în timpul revoluţiilor 

dogmatice, este o forţă revoluţionară care trebuie 

păzită”. În paranteză fie spus, în ultimele două decenii simt 

din ce în ce mai des necesitatea componentei revoluţionare 

a tradiţiei... 

În fine, SpectActor mai conţine, în ultima secţiune a 

revistei, recenzii la cărţi de teatru ( Alina Nelega, Gianina 

Cărbunariu, Bodo Viktor, Mircea Ghiţulescu), ori la antologia 

lui Dan C. Mihăilescu care include fragmente din jurnalele 

unor femei importante ale neamului ( şi care, de ce nu, ar 

putea deveni suportul unor one-woman-showuri la Studioul 

Teatrului). 

Excelenta revistă a Naţionalului craiovean cred că ar 

trebui difuzată cu mai mult curaj, deoarece singura revistă 

profesionistă de critică şi actualitate teatrală din România – 

Teatrul azi – are un circuit oarecum închis ; deci, de asemenea 

publicaţii bune, este nevoie la fel de mult ca de spectacole 

bune. 

Vînt din pupa! 

mai intilnit nume este Popescu. 

8. Poezia “Sburatorul” de Ion Has Radulescu este un omagiu 

adus aviatorilor romani. 

9. Mircea cel Batrin a fost inmormintat la Cozia impreuna cu 

umbra sa. 

10. In “Sobieschi si romanii” autorul descrie cum o mina de plaiesi 

au rezistat asediului perfid al puternicei armate din Iasi. In final, 

plaiesii, se predau in mod eroic, lasind cetatea neamtului. 

11. Desi s-a ocupat mai mult cu turismul, Calistrat Hogas vorbea 

latina la perfectie. 

12. Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerata 

a treia. In “Scrisoarea a treia” se desfasoara batalia de la 

Rovinari. 

13. Conversatia dintre Baiazid si Mircea este descrisa cuvint cu 

cuvint, cu toate ca autorul n-a prea fost cine stie ce de fata. 

14. Mircea cel Mare, care prima data a fost batrin, sta la un discurs 

cu Baiazid. Acesta il primeste politicos, dar cu obraznicie, si-l 

face in tot felul, ca pe o albie de porci. Cind Baiazid il intreaba 

arogant “Tu esti Mircea?”, domnitorul roman nu se pierde cu firea 

si ii raspunde la fix: “Da-mparate!”

Cu Gheorghe MOCANU 

DACIA LITERARĂ, Nr. 

82, ian. 2009 

Prestigioasa revistă 

fondată de Mihail Kogălniceanu 

în 1840 îşi 

păstrează renumele 

prin conţinutul şi forma sa de excepţie cu care ne-a obişnuit.Materiale 

de calitate semnate de Victor Durnea, Mircea 

Coloşenco, Gavril Istrate, George Popa, Constantin Cubleşan, 

Graţian Jucan, Bogdan Bădulescu, Ştefan Mitroi, 

Cristian Sandache, Valentin Ciucă, Emanuela Ilie, Grigore Ilisei, 

Ioan Holban, Ilie Danilov, regretatul Constantin Ciopraga, 

Liviu Apetroaie întăresc cele afirmate mai sus. Editorialul 

semnat de Alexandru Zub însă ne pune într-o situaţie dificilă, 

fiind vorba despre neamul şi unitatea românilor, lucruri îndelung 

trâmbiţate de câteva generaţii de conaţionali. Ceea 

ce trăim astăzi, şi cum este perceput acest neam în ochii Europei, 

ne pune pe jar. Constat, cu stupoare, cum presa culturală 

nu ia atitudine în niciun fel, asistând cu nepăsare la 

terfelirea neamului românesc de întreaga presa neculturală 

a ţării. RRomânizarea a cuprins tot ce putea cuprinde şi văd 

că nu ne mai impresionează, parcă o acceptăm. Aş fi prerabilă 

o ofensivă a publicaţiilor de cultură în această direcţie, lăsând 

deoparte cât de uniţi am fost noi cândva. Parcă nu mai 

contează trecutul atâta timp cât prezentul ne astupă gura 

în fiecare zi. 

CONVORBIRI LITERARE, Nr. 1, ian. 2009 

N-am putut deschide din prima acest număr al Convorbirilor 

literare. Am zăbovit clipe lungi cu privirea pe chipul lui Grigore 

Vieru care spunea cândva: ”Nu am moarte cu tine 

nimic”. Mă întrebam ce a avut moartea cu poetul de l-a răpit 

fulgerător dintre noi? Dacă mai sus spuneam că nu mai ştim 

să ne apărăm neamul şi asistăm nepăsători la minimalizarea 

noţiunii de românitate, atunci realizăm că a căzut pe front 

un luptător, un apărător adevărat al neamului românesc, care 

nu se ruşina să strige în gura mare că e român. Am lecturat 

pagini interesante precum Noica şi Eminescu – de Cassian 

Maria Spiridon, ancheta revistei Istoria literaturii române 

postbelice între premise şi realizări – Horia Gârbea, Mircea 

Ghiţulescu, despre prietenul lui Ioan Holban, Liviu Papuc, 

Emilian Marcu şi nu numai al lor – Corneliu Ştefanache. Neam 

satisfăcut curiozitatea şi l-am citit pe poetul Varujan Vosganian 

cu proză: Cartea şoaptelor (fragment). Un motiv în 

plus de a citi numărul din ianuarie este şi pachetul de materiale 

adunat sub genericul Istorie literară, sub semnăturile. 

Antonio Patraş, Emilia Pavel, Constantin Parascan, în care 

se vorbeşte despre Mihai Eminescu şi Marin Sorescu. 

BUCOVINA LITERARĂ Nr. 1, 2009 

Editori: Consiliul judeţean Suceava şi Societatea Scriitorilor 

Bucovineni. În editorialul semnat de Alexandru Ovidiu Vintilă 


REVISTA REVISTELOR 

se vorbeşte despre traseul parcurs în decursul timpului de 

către Bucovina literară, continuatoare a celei cernăuţene. 

Nume de referinţă ce au publicat aici, la un moment dat, existând 

chiar un cerc literar care se numea Bucovina literară. 

Lucruri inedite puteţi afla parcurgând interviul realizat de 

Alexandru Ovidiu Vintilă cu scriitorul Petru Cimpoeşu. Apoi 

din arhiva personală a scriitorului Constantin Călin. Din Atitudinile 

Magdei Ursache aflăm, spre exemplu, că şi în Iaşi 

sunt două tabere, ca peste tot unde miroase a scriitorime: 

…Iaşul literar cunoaşte două tabere, net delimitate, cu liste 

proprii de candidaţi la nemurire şi cu grupuri proprii de zgomot. 

Scriitoarea se declară ca nefăcând parte din vreuna, 

dar s-a lovit uneori de incapacitatea acestora de a primi alte 

opinii. Mircea Coloşenco face dezvăluiri în ce-l priveşte pe 

Nicolae Labiş şi Albatrosul ucis. 

REVISTA NOUĂ, Nr. 1, 2009 

Revistă editată de cercul literar „Geo Bogza” şi Fundaţia 

„Hasdeu”. Membră a Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor Europene 

(ARPE). Pentru a vă putea face o imagine asupra valorii 

numărului despre care vorbim, voi da câteva nume care 

semnează: C. Trandafir, Iulian Moreanu, Constantin Miu, 

Paul Sân-Petru, Angela Nache-Mamier, Cristian Neagu, 

Gherasim Rusu –Togan, Victor Sterom, Mihai Antonescu, Valeria 

Manta-Tăicuţu, Daniel Crăciun, Codruţ Constantinescu, 

Elena Dinu, Florin Dochia. „DACĂ VISUL UNORA A FOST 

ORI ESTE SĂ AJUNGĂ ÎN COSMOS, EU VIAŢA ÎN- 

TREAGĂ AM VISAT SĂ TREC PRUTUL”. Sunt vorbele regretatului 

poet Grigore Vieru aşezate pe coperta patru, alături 

cu fotografia sa, cu mâna încercând parcă să ne atingă pe 

suflete. 

CAFENEAUA LITE- 

RARĂ, Nr. 67, ian. 2009 

Se poate scrie o istorie a 

literaturii române fără 

Neagoe Basarab şi Învăţăturile 

către fiul său Theodosie? Se poate! Cu condiţia să 

nu fie o istorie, ci o lectură mai mult sau mai puţin „infidelă” 

a unei părţi din literatura română, cu excluderea alteia, aşa 

cum este recenta „Istorie critică a literaturii române de Nicolae 

Manolescu. Am citat din materialul aşezat în primele pagini, 

semnat de Dan Zamfirescu. Intrăm apoi în JOACA pe 

care ne-o propune Adrian Alui Gheorghe: „Istoria necritică a 

literaturii române”, în care consemnează scriitorii neglijaţi sau 

uitaţi de Nicolae Manolescu. Ne face plăcere să reluăm unele 

dintre aceste nume: Panait Cerna, Panait Istrati, Adrian 

Maniu, Aron Cotruş, Nicolae Steinhard, Magda Ianoş,, Ilie 

Constantin, Ioanid Romanescu, Corneliu Ştefanache, Cristian 

Simionescu, Vasile Vlad, Dinu Flămând, Eugen Uricaru, 

Ovidiu Genaru, Norman Manea, Mircea Săndulescu, Vintilă 

Horia, Ştefan Baciu, George Uscătescu, Alexandru Lungu, 

Gabriela Melinescu, Emil Hurezeanu, Lucian Vasiliu, Liviu 

Antonesei, Cassian Maria Spiridon,, Ioan Holban, Al. Dobrescu, 

Val Condurache, Florin Feifer, Daniel Corbu, George 

Vulturescu, Gellu Dorian, Sergiu Adam, Dan Verona, George 

Astaloş, Paul Goma, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Mihai Cimpoi, 

Ioana Crăciunescu, Ştefan Ioanid, Horia Zilieru, Ion 

Băeşu, Grigore Vieru, Leo Butnaru, Alexandru Piru, Ion Rotaru, 

Magda Ursache, Vlad Scutelnicu, Valeriu Stancu, Aurel 

Ştefanachi, Rodica Drăghicescu, Stelian Vicol…! Lista e incompletă, 

Dumnezeu, singurul ştie mai bine cine trebuia 

să fie, dar din câte cunoaştem, nu istoria face literatură, 

ci literatura face istorie…!” 

4455

FOTO RĂDUC - Oglinda literara

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?