Victime colaterale… - Editura BIBLIOTHECA

More documents

Recommendations

Info

CRONICÃ LITERARÃ Tudor Cristea Între eseul speculativ ºi istoria literarã (II)* FAÞÃ DE prima parte a „Istoriei critice...”, aceea din 1990, prefaþa are, în ediþia integralã, un adaos care-i conferã ºi noul titlu: „Istoria literarã la douã mâini”. Metafora mâinilor care se deseneazã reciproc, din litografia lui M. C. Escher, sugereazã condiþia istoriei literare, aºa cum o înþelege N. Manolescu: cititorul de ieri ºi cititorul de azi (atunci când este vorba de opere ale trecutului) sau chiar acelaºi cititor – criticul însuºi –, în etape diferite ale existenþei sale (când este vorba de ale contemporaneitãþii) nu se ignorã, ci îºi conjugã pãrerile. Tocmai de aceea N. Manolescu scrie o istorie criticã, adicã una, în bunã mãsurã, a receptãrii literare, în care autorul înregistreazã opiniile comentatorilor anteriori, insinuând-o, desigur, ºi pe a sa proprie. Este, poate, acesta principalul motiv pentru care se ignorã aproape total biografia scriitorului ºi raporturile sale cu creaþia. Când evocarea omului apare, este (ca în cazul lui Slavici, sã zicem) spre a lãmuri tot probleme de receptare criticã. Lucrarea are ºi o postfaþã, intitulatã „Nostalgia esteticului” ºi având ca motto douã versuri din „Ex libris”, de Tudor Arghezi (în intenþie, ultimele, dar greºit citate). Conºtient cã scrie o istorie literarã într-un timp în care asemenea lucrãri nu mai sunt la modã, N. Manolescu cautã motivele pentru care aceastã disciplinã (ºi critica în genere) a intrat în crizã în ultimii cincizeci de ani. În comunism, cauza principalã a fost „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii în istoria socialã ºi politicã”. Pe acest fond, a doua agresiune importantã ar fi venit din partea structuralismului, implicând un spirit ºtiinþific ce respinge diacronia. Deºi spre deosebire de sociologismul vulgar, care cãuta raþiunile aprecierii în afara textului, structuralismul le cãuta exclusiv înãuntru, N. Manolescu socoteºte cã nici de data aceasta demersul interpretativ „nu avea nicio atingere cu esenþa esteticã a literaturii, reducând operele la procedee ºi practici textuale ºi inducând o ciudatã idee de progres al literaturii sub raportul tehnicii”. Autorul îºi explicã tolerarea ºi chiar încurajarea, la noi, dupã 1970, a structuralismului, tocmai din pricina rezervelor Cenzurii faþã de referenþialitatea operelor. Cu toate acestea, ºi în ciuda unui estetism strategic al criticii anilor ’60-’80, „recitite astãzi, articolele ºi cãrþile de criticã literarã din ultimele douã decenii de comunism par mai puþin «datate» decât, de exemplu, romanele”. Observaþia din urmã cautã sã justifice felul în care autorul a tratat proza noastrã postbelicã, demantelând câþiva autori de prestigiu dintr-o perspectivã pe care, în urmã cu mai mulþi ani, o caracterizam prin sintagma „ideologism întors”. Ceea ce pune sub semnul întrebãrii sinceritatea „nostalgiei esteticului”. În sfârºit, dupã 1989, critica ºi istoria literarã ar suporta ultima ºi cea mai puternicã agresiune din partea „americanizãrii” * Nicolae Manolescu, Istoria criticã a literaturii române. 5 secole de literaturã, <strong>Editura</strong> Paralela 45, Piteºti, 2008, 1528 pag. culturale a Europei. Fãcând apel la ideile lui Allan Bloom (din „Criza spiritului”, cartea din 1987), Harold Bloom sau George Steiner, N. Manolescu încearcã sã caracterizeze fenomenul ºi sã dea, totodatã, o imagine a consecinþelor acestuia asupra prezentului românesc, vizând ultimele generaþii, care au încetat sã mai citeascã ºi nu concep sã trãiascã decât în prezent. Drept care criticul se aratã (acum!) profund dezamãgit de creaþia lipsitã de autenticitate, de culturã ºi de mizã a ultimelor promoþii literare. Soluþia ar fi chiar istoria literarã, pentru cã ea „reface verigã cu verigã lanþul de autori, deopotrivã diferiþi de mine ºi aidoma mie, ale cãror opere în prozã sau în versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau tragice, au hrãnit spiritul milioanelor de cititori ºi au furnizat criticilor literari interpretãri profunde sau sclipitoare”. Dincolo de aceastã pledoarie pro domo, ar mai fi de observat cã autorul nu ezitã sã-l citeze pe Sorin Alexandrescu, care îl situeazã pe N. Manolescu alãturi de Maiorescu, Lovinescu ºi Cãlinescu, într-un cvartet de aur al criticii. Vom citi ºi vom vedea. REVENIND, acum, la materia propriu-zisã a cãrþii, trebuie observate încercãrile de a impune o nouã periodizare, în spiritul lucrãrii teoretice a lui Harold Bloom. Lãsând detalierile pentru momentele potrivite, ar fi de spus cã, dupã ce se ocupã de Literatura Medievalã (1521-1787) ºi Neoclasicism ºi luminism (1787-1840), criticul încadreazã restul literaturii în trei mari secþiuni: Romantismul (1840-1889), Modernismul (1889-1947) ºi Contemporanii (1948-2000), acordându-le acestora din urmã un numãr aproape egal de pagini cu cel dedicat întregii literaturi anterioare. Paºoptismul ºi junimismul sunt aºezate, aºadar, convenþional, sub marea umbrelã a romantismului, nuanþãrile, câte sunt, operând la nivelul fiecãrui autor antologat. Fãrã sã aducã mai nimic nou în înþelegerea globalã a perioadei romantismului românesc, caracterizatã, precum se ºtie, de o coexistenþã cu efecte originale a diferitelor curente literare, N. Manolescu încearcã sã dea ideilor altora o glazurã personalã, preluând de la Virgil Nemoianu ºi utilizînd cu insistenþã (pânã devine o marotã) noþiunea de romantism Biedermaier, un romantism de faza a doua (constând tocmai în amestecul de elemente specifice diferitelor curente, într-o creaþie mai puþin avântatã, himericã ori vizionarã, înclinatã spre moralism, intimism, existenþã domesticã ºi chiar socialã etc.), care ar caracteriza în chip decisiv literatura noastrã (inclusiv creaþia eminescianã) din pricina relativei sale întârzieri. În acest sens, poezia paºoptistã va fi pusã sub semnul lamartinismului. Trecând la scriitori, trebuie spus cã lucrarea lui N. Manolescu amestecã în aºa mãsurã observaþii îndreptãþite cu opinii contestabile, încât cititorului ei îi vine sã protesteze la fiecare paginã. Sã admitem, totuºi (doar ca ipotezã de lucru), cã ar fi vorba de o manierã originalã, atât în modul de a înþelege istoria literarã, cât ºi în ceea ce priveºte viziunea asupra autorilor luaþi în discuþie. Dl Manolescu precizeazã cã lucrarea sa nu este una pentru cei care vor se se instruiascã, ci pentru cei deja instruiþi. Este, aºadar, o colecþie de glose pe marginea literaturii române. Dincolo de faptul cã textele sunt, adesea, simple înºiruiri de pãreri ale altora, ele nu sunt de sine stãtãtoare, nu-ºi sunt suficiente lor înseºi. Iatã, de pildã, textul despre Asachi, început cu un citat dintr-o poezie ºi aducând în discuþie un nume: Bianca Milesi. Dar cine e Bianca Milesi? Parcã o iubitã a autorului. De când? De unde? Din Italia?...Sau doar o amicã?... Alergi la Cãlinescu ºi afli. Capitolul despre Asachi (ºi despre atâþia alþii) din lucrarea acestuia e rotund ºi complet. Tocmai de aceea, dacã am compara aceastã nouã istorie a literaturii cu cea cãlinescianã, care aminteºte prin vigoare ºi amplitudine simfoniile beethoveniene, ea ar putea da impresia cã are ceva din tonul subþiratic ºi din caracterul frivol ºi bâþâit al muzicii pop. Evident, aflãm în carte ºi multe lucruri interesante, atractiv expuse, incitante, chiar când sunt discutabile. Dl Manolescu este un important critic literar, rãtãcit într-un domeniu în care ai senzaþia 10 11
cã nu se simte prea bine. Domnia sa rãmâne ºi aici cronicarul literar ºi chiar foiletonistul (din „Lista lui Manolescu”), glosatorul (din „Teme”), analistul subtil (din „Arca lui Noe”), eseistul (din „Introducere în opera lui Alexandru Odobescu” sau din cartea despre Sadoveanu). În Eliade i se pare a descoperi un poem care ne duce cu gândul la Mircea Cãrtãrescu (a cãrui stafie cam bântuie cartea). Poþi sã fii sau sã nu fii de acord. Deºi nu e tocmai un specialist în folclor, afirmã cã „Mioriþa este capodopera lui Alecsandri, cu nimic mai prejos decât Luceafãrul eminescian”. Dacã ai citit deja capitolul despre Eminescu, devii visãtor, pentru cã acolo afli cã „s-a dat de obicei Luceafãrului mai multã importanþã decât merita”. Discuþia despre relaþia lui Alecsandri cu folclorul rãmâne însã interesantã, deºi nu toatã lumea va fi de acord cu opiniile autorului. Poetul Bolintineanu este aflat, convingãtor, în „Florile Bosforului” (din care criticul citeazã cu gust), dar N. Manolescu nu evitã a contraia afirmând cã siroposul roman „Elena” ar fi cel mai izbutit înainte de „Viaþa la þarã”. Bineînþeles, aceastã aserþiune îl va arunca pe autorul „Ciocoilor vechi ºi noi” în obscurul pluton al începãtorilor romanului românesc, alãturi de Bujoreanu, Pelimon, Pantazi Ghica ºi ceilalþi. ªi, trecând la prozã, aºezatã acum la locul cuvenit, dupã poezie, ne aducem aminte cã N. Manolescu a debutat cu un volumaº intitulat „Lecturi infidele”. Prin urmare, ar fi sã nu ne mire ceea ce, în realitate, ne mirã: cã desfiinþeazã, bunãoarã, celebra nuvelã a lui C. Negruzzi, „Alexandru Lãpuºneanul”, ca fiind lipsitã de subtilitate artisticã, ºi aºazã în locul ei „O alergare de cai” (probabil pe considerentul cã include, cãtre sfârºit, un naiv joc metatextual, ca în literatura de mai apoi a optzeciºtilor) ºi foiletoanele din „Negru pe alb” (evident remarcabile, însã nu chiar toate). Trebuie spus cã atât comentariul cât ºi argumentaþia privind nuvela sunt lamentabile (doar cã se simt la ele acasã). Cartea este, de altfel, plinã de platitudini. Douã ar fi reproºurile majore ale criticului, anume cã nuvela nu e pe atât de obiectivã cum credea Vianu în „Arta prozatorilor români” ºi e lipsitã de adâncime psihologicã. Prima observaþie a mai fost fãcutã. A doua este însã o gravã eroare, care vine din totala ignorare de cãtre N. Manolescu a faptului (observat mai întâi de cãtre E. Lovinescu, apoi de cãtre mulþi alþii, de la G. Cãlinescu pânã la G. Dimisianu ºi chiar pânã la autorul acestor rânduri) cã nuvela lui Negruzzi este de fapt o dramã, cã important este aici dialogul, nu naraþiunea, cã tocmai aceasta este diferenþa dintre cronica lui Ureche, de la care Negruzzi pleacã, ºi textul sãu, unde adâncirea psihologicã provine, ca în teatru, din dialog. Nu întâmplãtor, mai toate reluãrile subiectului (Bolintineanu, Samson Bodnãrescu, Iuliu I. Roºca, Eminescu sau G.M. Zamfirescu) au generat piese de teatru. CAPITOLELE despre paºoptiºti sunt, totuºi, în general, acceptabile, presãrate, dincolo de unele opinii riscate, precum cele evidenþiate mai sus, cu observaþii de detaliu interesante, cu mici digresiuni de aparenþã eruditã, cu speculaþii, cu suportabile ºi uneori simpatice afectãri. Lucrurile nu mai stau, însã, tot aºa în capitolul despre Junimea. Excelent comentator al autorilor de rangul al doilea, N. Manolescu se transformã într-un critic oarecare în contact cu marea literaturã. Dacã Titu Maiorescu este prezentat convingãtor, insistându-se pe ideea (nu tocmai nouã) cã mentorul junimist nu s-a opus, de fapt, formelor occidentale, ci doar lipsei de conþinut a unora dintre ele, astfel cã germenii ideii lovinesciene a unor forme fãrã fond ca fenomen creator sunt de aflat tot la el, ceilalþi junimiºti se vãd siliþi a suporta capriciile unor interpretãri hazardate, subiectiviste, lipsite de substanþã sau chiar atinse de acel ideologism rãsturnat de care vorbeam. Capitolul despre Slavici este corect, evidenþiind valoarea câtorva nuvele ºi reluând, în privinþa romanului „Mara”, consideraþiile din „Arca lui Noe” (inclusiv curioasa formulã „prima femeie capitalist din literatura noastrã, o businesswoman”). Cel despre Creangã, cu opinii comune, minimalizeazã uºor „Amintirile”, considerând mediocre partea a doua ºi a patra, cam prea stufoasã „Povestea lui Harap-Alb”, în vreme ce adevãratele capodopere ar fi sã fie „Moº Nechifor Coþcariul” ºi „Povestea lui Stan Pãþitul”. Textul despre Creangã atrage însã atenþia prin câteva amuzante (dar simptomatice la N. Manolescu, cel puþin în aceastã lucrare grãbitã) scãpãri din condei. Care pot fi considerate mãrunþiºuri, dar stricã imaginea. Aºa, la pag. 413, dupã un pedant apel la Boccaccio prin Francesco de Sanctis, spre a aduce în discuþie componenta parodicã, prin referire la „Ivan Turbincã” ºi reamintirea principalei obsesii a lui N. Manolescu, farsa anonimã „Occisio Gregorii”, criticul rezumã, ca fiind „cel mai bun exemplu”, „Povestea poveºtilor”. Trei pagini mai încolo, însã, venind vorba de textele licenþioase, „Povestea poveºtilor” i se pare lipsitã de haz. Apoi descoperã cel mai frumos incipit din literatura noastrã în partea a doua din „Amintiri”, însã când citeazã, alege o sintagmã („Ozana cea frumos curgãtoare ºi limpede ca cristalul”) din partea a patra. Tot aºa, citind superficial un pasaj celebru (din episodul scãldatului), ajunge (în cel mai deplin stil ºcolãresc) la concluzia eronatã cã, spre deosebire de Goe al lui Caragiale (care nu prea ar avea ce cãuta aici, ca element de comparaþie!), dupã ce „Smaranda îl pedepseºte confiscându-i hainele ºi-l obligã sã se întoarcã de la râu în pielea goalã Nicã e cuprins de remuºcãri ºi se face bãiat de treabã”. Ceea ce nu e adevãrat, deoarece cuminþirea lui e cu totul temporarã ºi prefãcutã, aºa cum o declarã naratorul însuºi, cu inegalabil umor. Pasajul e prea cunoscut spre a-l mai cita, ar fi însã de spus cã Vladimir Streinu îl evocã pentru a evidenþia una dintre strategiile narative ale marelui humuleºtean. Hazardatã ºi pusã pe ceartã este interpretarea comediilor caragialiene, unde Trahanache i se pare autorului un personaj greºit înþeles, pe care „critica l-a supus unui tratament prostesc”, vãzând în el (ca ºi regizorii de teatru) un personaj comic, deºi ticãitul soþ al Zoei ar fi un factor de stabilitate, un politician apreciabil (ca ºi ceilalþi, inclusiv Farfuridi). Existã ºi în textul despre Caragiale rezultate ale lecturii grãbite, cum ar fi, de pildã, ideea cã, în finalul „Nopþii furtunoase”, „iþele se dezleagã ºi adevãrul iese la luminã”. Tocmai asta e, cã nu iese, dovadã frumoasa legãturã „de ºic” a lui Chiriac, gãsitã de Dumitrache în patul consoartei. Care (deºi ar cam fi cazul) nu-l pune pe gânduri pe cherestegiu. Dar nici pe dl Manolescu. Capitolul cel mai penibil din întreaga lucrare este cel închinat lui Eminescu, unde multe dintre susþineri se sprijinã pe o carte a lui Caius Dobrescu, textul începând, pur ºi simplu, cu evocarea plinã de simpatie a „cazului Dilema”. Ceea ce spune totul. Aici critica mereu pusã pe harþã, apostrofãrile, punerile la punct aproape retorice se observã mai mult ca în altã parte, împreunã cu superficialitatea abordãrilor ºi cu aspectul foiletonistic. Obsesia principalã este mitul Eminescu, pe care N. Manolescu vrea sã-l demonteze (în ideea justã, împinsã, totuºi, prea departe în susþinerile critice, cã „orice formã de cult este mortificantã”). Respingerea obstinatã a ideii unui Eminescu plutonic (ºi ieºit din aria Biedermaier) este parte componentã a acestui demers. Luând în considerare eventualul gust al tinerei generaþii (aspru vãzutã în postfaþã!) criticul mutã (ca ºi în alte pãrþi) accentele, punând „Antropomorfism” în locul textelor grave ºi „Mai am un singur dor” (poezie evident importantã, consideratã însã adevãrata capodoperã), în loc de „Odã. (În metru antic)”, ilustrativã, cicã, pentru „poezia de concepte goale”. Pe de altã parte, criticul pare a se certa cu toatã lumea care crede altceva despre Eminescu, condamnã exegezele ca pe ceva pedant ºi inutil, iar când e de acord cã I. Negoiþescu a dat, alãturi de Maiorescu ºi Cãlinescu, o interpretare valabilã, se strãduieºte s-o contrazicã la fiecare pas. Tratând lucrurile în felul acesta, se trezeºte, când ia în discuþie, de pildã, reacþia de indignare a multora faþã de grupajul dilematic, fãcând, pur ºi simplu, pamflet: „Iar o poetã cu lungi plete romantice, tot de dincolo de Prut, condamnã pe neiubitorii de Eminescu de la tribuna Parlamentului României. Mai are rost sã rãspundem unor asemenea aberaþii [...]?”. Sã fie acesta tonul potrivit într-o istorie literarã? 12 13
Page 1 and 2: REVISTÃ LUNARÃ DE CULTURÃ A SOCI
Page 3 and 4: 4 ACCENTE Alexandru George CATEGORI
Page 5: 8 BREVIAR Barbu Cioculescu DESPRE E
Page 9 and 10: RECITIRI Henri Zalis CONSIMÞIRI L
Page 11 and 12: vestitul public al… lirismului, f
Page 13 and 14: masive ce includ toatã opera liter
Page 15 and 16: 28 ESEU Georgeta Adam CAROLINA ILIC
Page 17 and 18: sorginte anticã, unde perioadele h
Page 19 and 20: 36 PORTRETE ÎN PENIÞÃ Florentin
Page 21 and 22: RESTITUIRI Nicolae Scurtu Noi preci
Page 23 and 24: RAFTUL DE SUS Mircea Constantinescu
Page 25 and 26: POEZIE ALBANEZÃ Poet în exclusivi
Page 27 and 28: LECTURI Iordan Datcu NICOLAE CONSTA
Page 29 and 30: TRADIÞIE, ARTÃ, CREDINÞÃ Iulian
Page 31 and 32: IV. Cineva îmi zicea cã ne asemã
Page 33 and 34: douã þãri megieºe nu existã.
Page 35 and 36: Plãcinþele cu mãrar A ajuns un m
Page 37: Revista revistelor Climate dâmbovi

Victime colaterale… - Editura BIBLIOTHECA

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?