Rezumatele lucrărilor - Facultatea de Istorie şi Filosofie

Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Facultatea de Istorie și Filosofie
Școala Doctorală Filosofie
Conferința doctoranzilor
1
Cercetări filosofice fundamentale și aplicative
cu perspective inter- şi transdisciplinare
10 mai 2013, vineri, ora 14‒19
Rezumate
Alexandru Anghel: Originile istoriei naturale a religiei la David Hume
Ideea de „istorie naturală a religiei”, în sensul de investigaţie axată asupra unei dimensiuni a fiinţei
umane ce nu presupune adevărul sau falsitatea metafizică a obiectului investigat, a fost pentru prima dată
formulată într-un mod susţinut şi coerent în opera omonimă a filosofului de secol optsprezece David
Hume. Această abordare este rezultatul mai multor factori ce ţin de dezvoltarea intelectuală din secolele
precedente pe care voi încerca să îi identific în speranţa unei mai bune înţelegeri a concepţiei humeene
naturaliste despre originea şi dezvoltarea religiei.
Balon Ruff Zsolt: „Jocul serios” al interpretării
Studiul examinează orientările metodologice conform cărora se desfășoară investigațiile lui
Culianu, pentru a se întrezări firele subtile ce leagă concepții și raționamente fundamentale din diferite
perioade ale activității sale.
Ce atitudine adoptă istoricul religiei în fața domeniilor de interes ale filosofiei, criticii literare,
antropologiei, epistemologiei, și mai cu seamă, vizavi de propria disciplină? Cum se raportează el la
paradigmele curente? Cum se erijează istoricul religiei în istoric al gândirii/ideilor?
Laitmotivul urmărit este problema sensului, indiferent că asumă forma de mythos sau logos.
Așadar, ne propunem pe de o parte să confirmăm faptul că sarcina investigațiilor lui Culianu o constituie
dezvăluirea sensului cu o exigență filosofică ce permite abordarea chestiunilor privind metoda,
interpretarea, adevărul, raționalitatea, științificitatea, istoricitatea; pe de altă parte să arătăm că jocul
interpretării, preocuparea tânărului istoric al religiei, echivalează în timp jocul minţii, preocuparea
cognitivă târzie, și ambele se inspiră din acel „joc serios”, „ambiguu, melancolic prin excelență, dar și
exaltant” care semnifică gândirea Renașterii, dar indică de fapt Arta/Magia.
Cristian Berți: Problema ființei românești în filosofia lui Constantin Noica
Teza noastră își propune să discute valabilitatea ideii lui Constantin Noica, conform căreia ar exista
un tip de ființă, în plan ontologic, cu caracteristici românești. Noica își expune ideea în mai multe lucrări,
reușind să o sintetizeze în opera de căpătâi, anume Devenirea întru ființă. Astfel vom cerceta argumentele
pe care acesta le aduce în sprijinul tezei sale și vom încerca să determinăm viabilitatea unei astfel de
teorii. Ideea lui Noica este sprijinită în principiu de argumente lingvistice (dar nu numai), așa încât și
cercetarea noastră va căuta să lămurească rolul cuvintelor în tentativa de a realiza o ontologie regională.
Cristian Bodea: Instituirea simbolică a limbajului în limbă pe fondul libertății fenomenologice a
subiectului inconștient

2
După ce, în desfășurarea ei, filosofia a cunoscut nu cu mult timp în urmă o turnură lingvistică,
pentru ca mai apoi, aproape inevitabil am putea spune, să ajungă la o turnură teologală, pare acum a
recunoaște din ce în ce mai mult o nouă cotitură importantă în istoria ei. Este vorba despre o turnură, pe
care noi îndrăznim să o numim, psihanalitică, prezentă deja în filosofia lui Maurice Merleau-Ponty. Un
subtil continuator al acestuia din urmă, fenomenologul francez Marc Richir va profita de prezența
psihanalizei în istoria cunoașterii, în primul rând pentru a face o distincție între simbolic și
fenomenologic, pentru ca mai apoi să poată sonda dincolo de umanul instituit, în „pre-uman”. Pentru
aceasta, o diferență între limbaj și limbă, deja recunoscută de psihanaliză, se impune, diferență care va
conduce în cele din urmă la misterul creației (și al) umanului.
Aurel Bumbaş: Implicaţiile etice ale „destinului creator tragic al omului” în contextul filosofiei
lui Lucian Blaga
Flaviu-Victor Câmpean: Identitatea melancolică şi nostalgia rănii culpabile la Kierkegaard
Melancolia kierkegardiană se răspândeşte confuz de la erotismul autoreflexiv al estetului „pur” la
durerea kenotică a primei deveniri religioase. În toate ocurenţele, ea se subsumează însă identităţii
perpetuu (re)constituite a individului – singurii care par să o cucerească sunt cavalerii „non-identitari” ai
credinţei. Or identitatea, înţeleasă fie ca un incognito ireductibil metafizic, fie ca o reprezentare abstractă
a „non-relaţiei” dintre suflet şi corp, e melancolică deoarece încorporează secretul unei răni originare.
Reactualizarea nostalgică a acestei traume enigmatice împiedică tocmai prăbuşirea mortiferă în disperare
şi autoaneantizarea demonică a subiectului izolat, făcându-l în acelaşi timp culpabil „de sine”, dar şi
prizonier al inadecvării la adevărul religios.
Sandra Cibicenco: Elemente arhaice în „legionarismele” lui Mircea Eliade
„Jertfă”, „singur în realitate”, „spiritualitate românească”, „desăvârşire de sine”, „victoria realului
împotriva trecătoarelor”, „fărâmiţarea omenescului”, „găsirea sensului existenţei”, „libertate”, „revoluţie
spirituală”, „primatul spiritului împotriva temporalului” ‒ sunt câteva indicii pentru descoperirea unui
fundament al arhaicului conturat de Mircea Eliade în textele sale „legionare”. De la Ion Moţa şi Vasile
Marin şi până la Anchetele Bunei Vestiri, Eliade schiţează trăsăturile unui Om Nou – figură „camuflată” a
omului arhaic.
Alina Ciric: Alteritate și lucru. Emmanuel Lévinas și Jacques Lacan
Alexandru Dioșan: Imaginaţia din perspectiva deducţiei transcendentale a lui Kant
Articolul de față încearcă să arate că rolul diferit pe care-l joacă imaginația transcendentală în cele
două variante ale deducției transcendentale, un rol central în prima și unul secundar în cea de-a doua, se
datorează unor strategii diferite urmate de Kant în expunerea teoriei obiectivității. Întrebarea, de natură
epistemologică, despre cum putem dobândi cunoaștere obiectivă are la bază o ”ontologie” a obiectului.
Analiza obiectului transcendental ne va arăta că, la nivelul analiticii facultăților, asupra imaginației
transcendentale se vor repercuta ceea ce vom numi paradoxul obiectului.
Andra-Mihaela Cîmpean: Problema modelelor cognitive de comprehensiune a metaforei
În această lucrare vor fi apropiate şi evaluate diferitele modele de comprehensiune a metaforei
propuse de ştiinţele cognitive. Se va stabili dacă acestea ţin de o viziune comparatistă sau de una
interacţionistă a metaforei în contextul unei noţiuni instrumentaliste a limbajului. Va fi analizat modelul
metaforei conceptuale (conceptual metaphor) propus de George Lakoff şi Mark Johnson şi dezvoltat de

3
Raymond W. Gibbs şi Eve Sweetster cu implicaţiile pe care le are folosirea noţiunii de concept pentru o
teorie a metaforei, modelul metaforei ca afirmaţie de includere-în-clasă (class-inclusion statement) al lui
Sam Glucksberg, cu felul în care noţiunea de categorie explică metafora, şi modelul de aliniere structurală
(structural alignment) al lui Dedre Gentner şi Phillip Wolff, sau metafora ca analogie.
Cristina Criste: Problema continuumului la Cantor
Una din principalele preocupări intelectuale ale lui Georg Cantor a fost problema continuumului. În
1878 această veche problemă filosofică, strâns legată de ideea de infinit, a primit o formulare pur
matematică, cunoscută ulterior sub numele de Ipoteza Continuumului. În încercarea de a clarifica natura
continuumului şi de demonstra expresia sa matematică, centrul preocupărilor sale ulterioare, Cantor pune
bazele teoriei mulţimilor, introducând numerele transfinite şi concepte noi în teoria funcţiilor sau în
topologia mulţimilor de puncte.
Claudia Renata David: Concepte spiritualiste în filosofia lui Ion Petrovici
Deși se pare că elementele raționalist-spiritualiste domină gândirea lui Petrovici, totuși face în mod
repetat concesii intuiției și credinței. El caută o împăcare a metafizicii atât cu știința, cât și cu religia,
precum și o îmbinare a principiilor raționaliste cu cele de natură irațională în încercarea de cunoaștere a
esenței lumii. Acest studiu va evidenția doar câteva concepte spiritualiste din filosofia lui Ion Petrovici,
mai exact, două mari afirmații spiritualiste: existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului.
Raluca Codruţa Guşman: Influenţa gândirii europene din secolul al XVII-lea asupra
configurării sensului conceptului de natură în iluminismul francez
Articolul urmăreşte să identifice influenţa pe care gândirea europeană din secolul al XVII-lea,
reprezentată printre alţii de Kepler, Galileo, Spinoza, Leibniz şi mai ales Newton, a avut-o în constituirea
sensului conceptului de natură, aşa cum apare el folosit în lucrările materialiştilor iluminişti francezi din
secolul al XVIII-lea. Odată cu secolul al XVII-lea asistăm în cultura europeană la o veritabilă mutaţie a
sensului conceptului de natură: natura încetează a mai fi considerată asemeni unui organism viu ce
funcţionează omogen în spaţiu şi timp prin intermediul unui corp material, a unui suflet şi sub
coordonarea unui intelect, ea fiind concepută acum ca un mecanism pur material, infinit ca întindere şi
pătruns pretutindeni de forţe uniforme şi cantitative care-l supun unor mişcări continue şi impersonale.
Această mutaţie va fi preluată şi dezvoltată până la ultimele consecinţe în lucrările materialiştilor francezi
Diderot, Holbach, Helvetius, D’Alembert, La Mettrie ori Pierre Cabanis.
Cristian Hainic: Extinderea domeniului esteticii dincolo de lumea artei: Heidegger si
proceduralismul
Lucrarea susţine că filosofia heideggeriană a artei se foloseşte de o serie de elemente ce aparţin
proceduralismului filosofic pentru a explica statutul estetic al obiectelor şi evenimentelor şi cum este
acesta conferit asupra lor. Identific o diferenţă principală între conferirea respectivului statut în lumea
artei şi conferirea hermeneutică a statutului de „relevant din punct de vedere estetic” în lumea vieţii
cotidiene. Aceasta este că în primul caz conferirea este operată de către o colecţie flexibilă de descriptori
ontici care formează lumea artei, în timp ce în al doilea caz, obiectele şi evenimentele îşi asumă propriul
statut, pe baza căruia abia apoi descriptorii ontici pot funcţiona. În prima parte a lucrării extrag trei
condiţii ale proceduralismului pe baza definiţiei instituţionale a lui George Dickie şi a amendamentelor
aduse ulterior de Stephen Davies. În a doua parte a lucrării resping unele critici aduse proceduralismului

4
definiţiei lui Dickie. În a treia parte conclud că (1) ontologia fiinţărilor la Heidegger este în concordanţă
cu cele trei condiţii ale proceduralismului şi că (2) extinde analiza procedurală dincolo de lumea artei.
Rareș Iordache: Locuirea spațiului virtual
Articolul sondează evoluția internetului de la primele browsere până la explozia web 2.0, cu
referire la modul în care utilizatorii au luat în stăpânire cyberspațiul. La începuturile sale internetul era
ceva similar cu un act artistic performativ și artiștii erau asemănători programatorilor. După
conceptualizarea termenului web 2.0 de către Tim O'Reilly la o conferință din 2004, putem vorbi despre o
adevărată locuire a internetului, cetățenii săi ocupând acest spațiu și transfigurându-l.
Horea Jurca: Transcendența profanului. Considerații asupra timpului mesianic la Walter
Benjamin
Putem identifica încă din perioada timpurie a gândirii lui Walter Benjamin contururile a ceea ce
unii cercetători consideră a fi o teologie politică. Uzajul acestui termen, pe care îl vom folosi ca și concept
umbrelă pentru analiza noțiunii de mesianism cu componenta lui majoră – timp mesianic, nu are nimic
de-a face cu accepțiunea dată lui de către teoreticianul nazist Carl Schmitt în publicația sa cu același titlu
din 1923. Interpretarea mesianică a istoriei ‒ într-o notă profund originală la Walter Benjamin ‒ poate fi
regăsită la o analiză atentă în toate structurile esențiale ale discursului său și presupune un Mesia care
dislocă istoria și inaugurează o nouă eră a unei lumi transformate. Scopul acestui studiu este de a căuta să
prezinte în mod acurat viziunea lui Benjamin asupra problemei în discuție, de a o face accesibilă
publicului mai puțin familiarizat cu maniera lui de a scrie și nu în ultimul rând de a supune întreg edificiu
de gândire benjamit unei critici lucide.
Edith Lazar: Artificarea corpului. Culturile urbane între text, tehnici ale sinelui şi modă
Lucrarea de faţă îşi propune să exploreze ideea de artificare corporală având ca punct de plecare
relaţia ce se stabileşte între corp, practicile de modelarea sinelui şi artefactele modei. În acest sens,
lucrarea ia în considerare diferite teorii ale corpului şi îmbrăcămintei/modei (atât filosofice, cât şi din
domenii conexe), mizând pe formularea unui cadru de discuţie a corpului activ, al experienţei. Culturile
urbane oferă un mediu propice de analiză tocmai pentru că existenţa lor ţine de experienţa individului şi
latura sa creativă în utilizarea propriului corp, dar în acelaşi timp, adesea, aceste practici de construcţie
corporală şi efectele lor nu mai pot fi înscrise în tipologiile convenţionale şi pătrund în no man’s land-ul
conexiunilor dintre artă şi cotidian.
Marcel Marcel: Arsavir Acterian
Rolul acestei teze de doctorat este de a vorbi despre un membru al Generatiei '27, mai puțin
cunoscut, Arsavir Acterian, un periferic al Generatiei '27, pentru că Generatia '27 nu se reduce la câteva
nume: Eliade, Ionesco și Cioran, numindu-i pe cei mai reprezentativi, neuitându-i pe Noica, Tutea,
Steindhardt, și lista ar putea continua. Dar despre Arsavir s-a scris puțin. Foarte puțin. Merită cunoscut
publicului larg ca-un membru al Generației, merită cunoscut fiecare membru al Generației, nu numai o
parte dintre ei.
Vasile Mirza: Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătianu
Lucrarea „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătianu” vrea să surprindă charisma
vizionară a marelui istoric legată de poziția geostrategică a Mării Negre. Scrupulos în culegerea și

5
înșirarea datelor, autorul realizează prezentarea istorica a zonei pontice cu o rafinată și înțeleaptă atitudine
filosofică, anticipând atât de lucid rolul major și întortocheat pe care acest spațiu îl are în actualul context
internațional.
Radu Nebert: Funcțiunea artei în concepția estetică a lui Friedrich Schiller – libertate și
extensivitate a spiritului
Discursul estetic prezentat de Friedrich Schiller în mai multe din studiile sale teoretice cum ar fi
eseul „Despre sublim” (Über das Erhabene) sau „Despre educația estetică a omului într-o serie de scrisori
(Über die ästhetische Erziehung des Menschen in einer Reihe von Briefen) se înscrie într-o tradiție
filosofică modernă începută odată cu traducerea de către Boileau a textului atribuit lui Longin „Despre
sublim”. Addison, Burke, Gerard, precum și Bodmer, Breitinger, Klopstock sau Moses Mendelsohn, vor
căuta obținerea unei sinteze estetice a relației dintre frumos și sublim. Kant este cel care va reuși să
propună o abordare cu adevărat sintetică, înscrisă într-un discurs bine structurat.
Schiller va continua spiritul abordării studiului despre sublim, adăugând priceperea poetului la
scrierea textului și o „experiență” a „practicianului” care oferă publicului încrederea în libertate ca valoare
dar și ca o condiție fundamentală a extensivității (dezvoltării) spiritului. Rațiunea are autonomie, „omul
este ființa care vrea”, pentru aceasta cultura este „cea care îi dă priceperea” de a fi deasupra naturii. Jocul
dintre frumos și sublim ca relație, ne dă posibilitatea instituirii sentimentului de demnitate. Artei i se
atribuie un loc special, concluzia eseului fiind că ea eliberează spiritul (das Gemüt) pentru că imită doar
aparența nu și realitatea: „deoarece întreaga vrajă a sublimului și a frumosului, constând din iluzionare și
nu din conținut, arta dispune de toate posibilitățile naturii, fără să aibă și limitele ei” (Friedrich Schiller,
Über das Erhabene).
Faptul că omul poate primi o educație estetică este și în opinia mea benefic, calea spre dezvoltare
ca extindere spirituală se realizează și prin această trăire a experienței sublimului în fața operei artistice.
Cristian Nichitean: Marx şi post-structuralismul
Post-structuralismul priveşte cu scepticism atât filosofia socială marxistă – proletariatul ca subiect
istoric ce se auto-constituie în procesul emancipării sale – cât şi metoda – dialectica istorică. Este o
suspiciune firească: fidel angajamentului său antimetafizic, post-structuralismul nu poate percepe opera
lui Marx decât prin prisma apartenenţei acesteia la tradiţia metafizicii occidentale, ca metanaraţiune a
emancipării universale (Lyotard) sau ca joc al opoziţiilor binare ce devine obiectul deconstrucţiei
(Derrida).
Marius Marin Nicoară: Platon între oralitate şi scriere
Înțelegerea gândirii lui Platon o putem realiza doar situându-ne în contextul limbajului său. Limba
filosofiei lui Platon se află sub fundamentala distincţie, pe care o face însuşi Platon, între oralitate şi
scriere. Discursul nostru formulează întrebări și caută răspunsuri referitoare la această distincţie. De ce a
ales Platon dialogul ca formă a scrierilor sale? Ce raport există între oralitate şi scriere pe de-o parte şi
situarea cognitivă şi ontologică de cealaltă parte? Ce grad de comunicabilitate au fiecare din cele două?
Dinu Ruian: Discursul „revenirii la” și perpetuarea registrului de putere
Discursul revenirii identicului, ultimul bastion al gândirii dialectice, pune în rezonanță voința de
adevăr, voința de sens, voința de prezentare si voința de orientare, în consolidarea a două mișcări: cea a
donării de sens, mișcare a comunicării și discursului, finalizată în prezentare si reprezentare de sens și
lume, și mișcarea de autodonare de sens, finalizată în devenirea subiectului. Pornind de la premisa că

6
tipologia discursului (registrul cunoașterii), articulează registrul actelor, revenirea identicului ca structură
configurativă a discursului presupune o sumă de semnifixaţii fixe, prestabilite, cu efect arbitrar asupra
registrului de putere.
Cristina Seleușan: Teoriile jocului cu aplicare pe opera lui Eugene Ionesco
Alin Seserman: Adrian Marino ‒ idei filosofico-politice
Lucrarea are în vedere, pe de o parte, prezentarea personalităţii complexa a lui Adrian Marino şi pe
de alta parte analiza ideilor filosofico-politice, viziunea asupra vieţii publice din timpul vieţii acestuia.
Adrian Marino a trăit in cele trei perioade importante din istoria ţării, perioada interbelică, perioada
comunistă şi cea de după 1989 fapt care l-a ajutat să înțeleagă și să prezinte cât se poate de obiectiv viața
publică și societatea românească în ansamblu. Deși lucrările considerate de referință și pentru care este și
cunoscut în lume sunt cele de critica literară, Adrian Marino este un filosof așa cum însuși își spunea, iar
viziunea sa asupra vieții publice a fost exprimată atât în cărțile pe care le-a scris cât și prin implicarea și
luările de poziție. Vocea sa rămâne foarte clară în construirea democrației românești și în ceea ce privește
procesul României în integrarea europeană.
Dan Sfîrnă: Mircea Djuvara și filosofia dreptului
Obiectivele acestei lucrări se dezvoltă pe două paliere – fundamentarea cunoaşterii juridice şi a
ideii de drept în cultura română şi în opera lui Mircea Djuvara, respectiv identificarea unui specific
naţional în contextul tendinţelor etnocentrice din preajma Primului Război Mondial, prelungite în
perioada interbelică.
Prima dintre probleme este una care ţine strict de teoria cunoaşterii, de o gândire sistematică şi de
metodologie, toate subsumate şi asumate de filosofie, în înţelesul tare al acestui termen, în măsura în care
tendinţa a fost, începând cu Kant, ca disciplinele să fie fundamentate filosofic.
A doua presupune o abordare comparatistă şi o analiză în contextul teoriilor etnocentrice din
interbelicul românesc.
Liliana Sonea: Ioan Petru Culianu. Paradigma cognitivă
Prin cercetarea mea intenţionez să clarific sistemul gândirii culianiene având la bază ideea conform
căreia unitatea minţii (microcosmosul) dezvăluie, descifrează unitatea lumii (macrocosmosul). Principiul
este unul cognitivist şi porneşte de la premisa că mintea funcţionează ca un program de computer, după
reguli care au la bază un principiu binar, prin care Culianu tematizează o nouă metodă numită
morfodinamică. Lumea se prezintă drept un joc al minţii, ale cărei produse sunt religia, filosofia, ştiinţa
numite şi „obiecte ideale”, care interacţionează în istorie.
George State: Ideea sincronistă în filosofia românească la sfîrșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea
Optând pentru o temă de cercetare cum este „Ideea sincronistă în filosofia românească la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, am considerat că ea poate vorbi acum nu doar
despre trecut, ci – indirect – şi despre prezentul nostru. Şi aceasta pentru că, privite atent, majoritatea
dezbaterilor ideologice din contemporaneitate preiau şi reiau (mărturisit sau nu) idei, concepte, argumente
din ceea ce s-ar putea numi marea controversă dintre tradiţionalism şi modernism din cultura română. Mai
scurt spus, şi astăzi se dezbat (chiar dacă-n travesti) mizele modernităţii româneşti. Cei ale căror idei le

7
voi analiza sunt: T. Maiorescu (1840-1917), C. Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), G. Ibrăileanu (1881-
1936), E. Lovinescu (1881-1943) și Ștefan Zeletin (1882-1934).
Ana Maria Stănilă: Fundamentele statului în gândirea lui Th. Hobbes
Pornind de la modelul mecanicist al epocii sale, Th. Hobbes construiește o adevărată concepție
științifică a politicii și a raporturilor de putere în stat. Prin teoria reprezentării, gânditorul englez definește
conceptul de persoană în stare naturală și cel de persoană artificială. El își aduce contribuția la gândirea
politică modernă prin definirea legilor naturale pe baza cărora propune un nou model uman înzestrat cu
voință, rațiune, libertate, care înțelege necesitatea ordinii sociale și a legilor civile pentru menținerea păcii
și a securității. Fiind conștient de slăbiciunile părților contractante, Hobbes clarifică responsabilitățile și
drepturile suveranului și supușilor, făcând constant apel la beneficiile stabilității statului.
Horaţiu Trif: Conştiinţa de sine între Real şi Ideal. De la imediat, la mediat
Claudiu Tuțu: GNWMH ‒ evoluţia unui concept antropologic până la Maxim Mărturisitorul
„Gnome” în gândirea Sf. Maxim Mărturisitorul sau despre „universul nașterii deciziei”. „Gnome”, în
îndelungata sa istorie semantică, a însemnat pe rând voința, gând, apoftegma, intelect. În textele lui
Maxim Mărturisitorul acest concept capătă, în schimb, un profund sens antropologic. Speculația
maximiană încearcă să surprindă, în tot dinamismul său, modalitatea în care o decizie se naște și
„culoarea” etica a deciziei proaspăt moşite. Dificultatea acestei cercetări rezidă în faptul că acest concept,
în scrierile de tinerețe, este atribuit fără rezerve fie omului oarecare fie lui Isus Hristos. În scrierile de
maturitate, în schimb, „gnome” nu mai apare nici măcar o dată cu referire la persoana Fiului lui
Dumnezeu. De ce nu mai apare, așadar? Este Isus un om fără de „gnome”? Este Isus un om „parțial”?
* * *
Dávid István: Egy mondat a spirituális tapasztalatról. Tavaszy Sándor és az alternatív teológia
Feketelaki Tibor: A rurbanitás fogalma
A közép-kelet-európai térségben az urbanizáció folyamata nehezen kivitelezhető projektnek tűnik.
A rendszerváltást követően az állam (részleges) kivonulásával bizonytalannak látszott a helyi
városfejlesztés, az autonóm önkormányzat megvalósulása. Az erős központi függések következtében az új
városokban kialakulatlanabb volt a városi társadalom, a polgárság, a régi városokból pedig kikopott. A
jelenlegi városfejlesztési próbálkozások sem kevésbé bizonytalanok és e krízis háttere előtt minduntalan
felmerülő kérdés az, hogy miként van, hogyan alakítható ki az urbánus identitás.
Gál József: Marc Richir nyelvfenomenológiája
Előadásom témája az a sajátos nyelvfenomenológia, melyet Marc Richir dolgozott ki
Fenomenológiai meditációk című könyvében. E nyelvfenomenológia szembe megy úgy a husserli
jelentéselmélet alapján álló felfogással, akárcsak a strukturalista eszmék által uralt nyelvfelfogásokkal, a
nyelv, nyelviség és „nyelvfenomének” „forrásait” pedig a fenomenalizációnak azon mélyrétegében véli
felfedezni, ahol a nyelven kívüli fenomének és a nyelvfenomének a képződő értelem önmozgásában
egymást keresztezik.

Incze Éva: A nyelv – kognitív perspektívában tekintve
8
A verbalitás és vizualitás összefüggésére irányuló kutatási téma keretébe illeszkedő előadásban a
nyelv és gondolkodás azon megközelítésének tárgyalására kerül sor, mely a kognitív nyelvészet
perspektívájából adódik.
A kognitív nyelvészet arra a kérdésre keresi a választ, hogy milyen kapcsolat áll fenn a nyelv és a
megismerés, nyelv és gondolkodás között, és a jelentésalkotást kognitív szempontból vizsgálva egységes
magyarázatot ad a jelentés problémájára. A metafora a jelentésalkotás alapvető kategóriájaként, fogalmi
keretként jelenik meg ebben az elméletben, melynek nyelvi és nyelven kívüli megvalósulásai
lehetségesek. A tanulmány a kognitív metaforaelmélet Kövecses Zoltán által kidolgozott modellje alapján
próbálja bemutatni, hogy a fogalmi metafora, mint kognitív keret képezi a különböző, a nyelvi és képi
sémák közötti megfelelések közös nevezőjét.
Részegh Imola: Képuralom: tény vagy rém? Változatok egy posztmodern szcenárióhoz
Előadásom során annak a folyamatnak a filozófiai tematizálására törekszem, amelyet a
posztmodern kultúr- és médiumkritikusok a vizualitás dominanciájaként, a kép uralomra töréseként
emlegetnek. Ehhez mindenek előtt a szóban forgó szerzők – McLuhan, Baudrillard, Virilio, Flusser –
elemzéseit tekintem át, majd ezek kritikai olvasatán keresztül megpróbálom felvillantani egy más, új
típusú filozófiai problematizálás lehetőségét.
Nagy Réka: Reklámképek logikája. Egy pragma-dialektikus megközelítés
A reklám stratégiai cselekvés, képi beszédaktusként tételezhető. Polémia övezi viszont azt a
kérdéskört, hogy lehet-e a reklámképet argumentációs folyamatnak tekinteni? Az állókép (plakát, banner,
szórólap stb.) legjobb esetben csak a premissza vagy konklúzió szerepét töltheti be – vallják a
szkeptikusok, mint Blair vagy Birdsell –, a vizuális argumentáció és retorika hívei viszont sok esetben
lehetségesnek látják a tisztán képi érvelést. A legutóbbi koncepció mellett szeretnék állást foglalni,
módosítva viszont egy feltételen: e képek mozgóképek kell hogy legyenek. A képsorok egymásutánja, az
időbeli rendezettség létrehozhatja premisszák és konklúzió kapcsolatát egyetlen egy szpotban. A képek
primordiális erejének, az érvelés és ráhatás effajta technikájának köszönhetően a reklámközlés
erőteljesebbé válik.
Péter Mónika: Az érzéki értelem
Előadásomban arra kívánok rámutatni, hogy a műalkotások megértésében azok esztétikai, érzéki
hatása kiemelt szerepet játszik. Maga a megértés, értelmezés az érzékelő tapasztalás folyamatában
születik meg. A mű igazságában, mindig az esztétikai érzékelés reflexiója révén részesülhetünk csak. A
műalkotás nem azonosítható semmilyen ideális minőséggel, tehát nem más, mint értelem és érzékelés
szabad játéka. Éppen ezért a művészet megértéséről szóló diskurzusban kerülnünk kell az érzékszervek
puszta receptorként való értelmezését. Hiszen a műalkotások esetében nem másról, mint egy érzékileg
szerveződő értelemről beszélhetünk.
Lázár Zsolt: Az érzék szerepe a jelentésalkotásban
Az előadásomban a filozófiai hermeneutika értelmezéselméletének egy olyan aspektusára próbálok
rávilágítani, amely az érzékek által létrehozott jelentésekre fordítja a figyelmet a nyelvi és értelmi
jelentéskonstitucióval szemben. A hermeneutikát is megalapozó műalkotás tapasztalatának egyik fontos
mozzanata az érzékelésben rejlik, amely a későbbiekben az értelmi játék színterén belekerül az értelmező

9
összefüggésrendszerébe. Azonban a kérdés az, hogy az érzékileg felfogott nem válhat önálló egységgé,
amelynek a gondolattól és a nyelvi megfogalmazástól független funkciója van?
Jakab András: A festészet megélt-világa
A szöveg az alkotás problémájára koncentrál a festészt példáján keresztül közelítve a
művészetfilozófiai kérdéshez, fenomenológiai nézőpontból. A megfogalmazott gondolatok nagyrészt az
angol festő, Nigel Wentworth által A festészet fenomenológiája című munkájában található irányt tartják
szem előtt . Ennek a műnek a jelentősége, a feltett kérdéssel kapcsolatban, abban a tényben mutatható fel,
hogy kevés olyan festői beszámoló akad, vagy az alkotás problémáját előtérbe helyező munka van, mely a
kérdés képzőművészeti oldalát együtt tárgyalná a filozófiai gondolatmenettel. A festészet megéltvilágának
néhány oldalát kísérletként jellemezhetem, amely a folyamatra irányuló kérdés fogalmi
megragadását célozza meg.
Szakács Péter: Vissza a véges tér koncepciójához – az Einstein nevével fémjelzett, huszadik
századi kozmológiai fordulat következményei
Februári piliscsabai előadásunkban a modern természettudomány létrejöttét egy olyan folyamat
eredményeként írtuk le, amely során az ókori és középkori fizikát – amely a természeti jelenségeknek egy
pusztán fogalmi, tehát nem matematikai megközelítését nyújtotta – megalapozó véges világképet
felváltotta a végtelen világmindenség koncepciója, ennek következtében pedig a fogalmi fizikát
elvetették, hogy egy matematikai fizika lépjen annak helyébe. Ezzel szemben a huszadik századi fizika
visszatért a véges világmindenség koncepciójához. Jelen előadásunkban az utóbbi fordulatot elemezzük.
Kányádi Irén: Terek, utak, helyek és irányok a padovai Aréna kápolnában
Dolgozatomban az Aréna Kápolna freskóin elemzem a terek, helyek, utak és irányok
összefüggéseit. Az Aréna Kápolnát a lelkiismeret hangja és a halálfélelem tapasztalata hozta létre. Ebben
az összefüggésben a kápolna tere, a freskókon kialakított helyek, köztes terek, irányvonalak
problematikájának elemzése azért jut központi szerephez a dolgozatban, mert ezek a haláltudat
tapasztalata által, ‒ amelynek emblémája alatt épült a kápolna ‒ olyan jelentéssel telítődnek, amely a
kápolna és annak a külvilághoz és a belépőhöz való viszonyát egyedülállóvá teszik. A kápolna freskói
olyan geometriai struktúrát mutatnak, irányvonalakat és feszültségi pontokat alakítanak ki, amelyek előtt
a „lét igazságának megtestesülését” tapasztalhatja az oda belépő.
Tankó Éva: Az árulás filozófiája
A poltikai filozófia területén vagyunk, pontosabban a politika és az igazság kapcsolata kerül
vizsgálat alá az árulás perspektívájából. A politikai haszonhúzás, a nem megfelelő közegben elmondott
igazság vagy akár a félelem miatt kimondott szó vagy információ mechanizmusát, romboló
következményeit vizsgálja ez a tanulmány. Két konkrét esetet elemez bővebben, az első George
Orwellhez és gondolatvilágához, a második az 1989 előtti erdélyi magyar politikai foglyok helyzetéhez
kapcsolódik. Nem szabad lekicsinyleni azt a tényt, hogy egyes rendszerek működése, mint például a
közismert Szekuritáté, milyen nagymértékben függött a kollaboránsoktól, talán az egész rendszert a
besúgás vagy beárulás működtette. Az árulás filozófiája a politikai gondolkodáshoz kapcsolódik
szorosabban, bár ismerjük el, a társadalmi élet más szegmenseiben is jelen van.

Tódor Imre: Barát-ellenség megkülönböztetése
10
Doktori disszertációm Carl Schmitt politikai filozófiájával foglalkozik, aki a XX. század egyik
legismertebb, legtöbbet vitatott politikai filozófia teoretikusa. A ’20-as évek elején írt munkáival (A
politikai fogalma, Politikai teológia, Politikai romantika, Alkotmánytan) felforgatta az addigi
használatban levő politikaelméleteket, mintegy szakított azokkal. Egyrészt új fogalmat vezetett be a
közhasználatba – a politikait (dasPolitische) – mely által új színteret biztosított e tudománynak,
másodszor a politikai meghatározását, annak nem lényegi definíciójával, hanem kritériumával ragadja
meg, mely nem lehet más, mint a barát és ellenség megkülönböztetése. Nála a lényeg nem a barát és az
ellenség terminusaiban, hanem a megkülönböztetésben rejlik, ahogyan ő nevezi a döntésben (decízió). Ez
a meghozandó/meghozott döntés képezi a politikai lényegét, mely alól senki sem bújhat ki, ugyanis „ha
egy nép nem rendelkezik e megkülönböztetésre irányuló képességgel, vagy akarattal, akkor politikailag
megszűnik létezni”. Tehát ez a döntés szükségszerű, mely ugyanakkor szubjektív és a „semmiből
születik”.
Papp Levente: Tudat, intencionalitás és evolúciós funkció
Jelen előadásomban arra a kérdésre próbálok választ adni, hogy milyen funkciója lehet a
tudatosságnak (élmények, tapasztalat, szubjektivitás) evolúciós szempontból tekintve. Amellett érvelek,
hogy számtalan típusú intencionalitást különíthetünk el (származtatott, derrivált, másodlagos stb.) de az
eredeti, intrinzikus intencionalitás szükségszerűen feltételezi a fenomenális tudatosságot. Az élmények, a
kvália, a fenomenális tudat stb az elméhez nem pusztán, mint egy kísérő jelenség kapcsolódnak hozzá, az
állapotok szubjektív átélése egyben lehetőségfeltétele az intrinzikus intencionalitásnak. Vagyis nem
lehetséges eredeti, intrinzikus intencionalitás fenomenális tudatosság nélkül. Ha a tudat és az
intencionalitás ilyen módon szorosan összekapcsolódik, metafizikailag lehetetlen olyan entitás, amely
eredeti, intrinzikus intencionalitással bírna, miközben nélkülözné a szubjektiv élményszerűségek
sokszínűségét. Ez azonban azt is jelenti, hogy az olyan folyamatok és képességek, mint a megértés, a
szemantikai tartalmak léte mind igényli és feltételezi a fenomenális tudatot, amely ilyen vonatkozásban
szükségszerű feltétele az olyan emberi képességeknek, mint a normatív gondolkodás, a racionalitás, a
morális felelősség, a szabad akarat, a kreativitás, a flexibilitás stb.
Rusu Rowenna: Platón lélektana
Platón dualista volt a lélek felfogása, elgondolása szempontjából is. Hitt a lélek halhatatlanságában
és a lélekvándorlásban. A testet és a lelket két, egymástól különböző valaminek, de ugyanakkor egymásra
utaltnak tartotta, legalább is a fizikai halál pillanatáig. Lényegi és idealisztikus szempontból a lelket
mindenképp magasabb rendűnek, magasabb szférához tartozónak tekintette. A lélek halhatatlan,
önmagától mozgó, azaz a materiális, érzéki világtól lényegénél fogva különböző. Még mielőtt emberi
formát vett volna fel, az ideák világához tartozott, ahova a test pusztulása után vissza is fog térni, vagyis:
nem más, mint tiszta, romlatlan szubsztancia.
Összegzésként és gondolatébresztőként Platón Phaidón c. művéből idéznék, amelynek a lélekről
alkotott, mintegy végkövetkeztetésként ható összefoglalásával zárnám rövid ismertetőmet: Az istenihez, a
halhatatlanhoz, az észhez, az Egyhez, a megsemmisíthetetlenhez a leghasonlóbb a lélek.