Untitled - USAMV Cluj-Napoca

FEEDBACK REVISTA DE CREATIE SI CULTURA 

ESEU 

Gânduri despre 

medicină şi literatură 

ERONIM ŞUTEU 

 

Nu rareori – în seri îndepărtate zăbovind în 

pridvor, sau în mai proaspete plimbări prin 

zgomotoase stradele – mă inundau gânduri 

despre om, despre viaţă şi moarte, despre 

lumina din adevăr, bine sau frumos. O făceam în 

dublă ipostază: slujitor în medicină şi cititor 

nevindecabil de literatură. În medicină – 

indiferent de specialitate, dacă actul tămăduirii se 

referă la om – fiinţa supremă; sau la necuvântătoarele 

care ne înconjoară, zbuciumul şi 

pasiunea vindecării suferinţei e cel mai aproape 

de actul iubirii divine. Subjugarea conştientă 

pentru salvarea altor vieţi implică reale sacrificii, 

ceva din preaplinul sau totul fiinţei curge de 

dragul profesiei. Pentru unii, de mare vocaţie – 

întreaga viaţă. De aici poate şi cunoscuta triadă 

că medicina înseamnă ştiinţă, artă şi conştiinţă. 

Câteva reflecţii despre unitatea medicinei, 

prin dimensiunile teoretice şi practice, ştiinţifice şi 

artistice, corelate postulatelor morale; a nu 

dăuna şi a face binele. Progresul medicinei este 

şi azi condiţionat de eforturi comune în 

investigaţii. Domeniul cercetării pentru soluţionarea 

multiplelor necunoscute în universul bolilor 

la om şi animale este expansiv. Vindecăm unele 

boli şi apar altele: encefalopatia spongiformă la 

bovine, gripa aviară, pneumoniile atipice – care 

solicită eforturi înfrăţite: medici umani şi 

veterinari, biologi, biochimişti, biofizicieni ş.a., ca 

garanţii ale succesului în slujba sănătăţii omului. 

Sfera comună a cunoaşterii şi exercitării 

profesiei ne solicită – şi impune legislativ – 

ocrotirea sănătăţii omului, cu supravegherea şi 

controlul zoonozelor. Prospectări medicale de 

actualitate demonstrează că multe din entităţile 

morbide recente se manifestă eurispecific, încât 

delimitarea tranşantă despre o boală ca 

nepatogenă pentru om (în condiţiile modificărilor 

sistemelor de apărare slăbite: HIV, transplant de 

organe/ţesuturi) pare nedemarcabilă adeseori. 

3 

Dar în contextul tehnologizării şi 

artificializării ecosistemelor – în care problema 

sănătăţii alimentaţiei şi a Terrei este acută – 

conjugarea şi cooperarea eforturilor reecologizării 

mediului ne impun – ca act de 

conştiinţă şi decizie de ordin moral, a conlucra 

interprofesional. Cerinţe ale vieţii moderne, în 

care sănătatea globală e pe muchie de cuţit, 

depind de competenţa, responsabilitatea şi 

pasiunea angajării pentru salvgardarea ei. 

Maniera realizării unui act medical, 

frumuseţea demersului relevă faţeta artistică. 

Această latură de îngemănare a artei este 

minunată. Frumosul din creaţie, în ştiinţă sau 

artă “este făgăduinţa fericirii” zice monahul 

Nicolae Steinhardt. Multidimensionalitatea şi 

interdisciplinaritatea medicinei, ca şi a artei, 

transformă profesiile – prin evitarea pauperizării 

sufletului – într-o bucurie a existenţei. 

Contextual, remarca matematicianei A. Vasiu, 

că: unul reprezintă generatorul; doi – diversitatea 

şi trei – armonia. Şi tot pe această idee savantul 

Grigore Moisil, reflectă că “orice disciplină, 

dispune de un potenţial transdisciplinar” care ne 

solicită să-l descoperim. Sintetizând: medicul prin 

tămăduire, învingând boala, suferinţa, descoperă 

lumina şi sensul adevărat al vieţii, al eternului. 

Literatura, ca act de creaţie artistică, prin 

mijlocirea limbajului, în oricare dintre genuri s-ar 

exprima – epic, dramaturgic, liric – urcă înălţimea 

valorilor estetice, uneori spre piscurile 

capodoperelor. Şi aceasta trece prin aceleaşi 

furci caudine ale trudei, pasiunii, inspiraţiei, 

sacrificiului. Când viaţa socială a trecut sub jugul 

asupririi libertatea, dreptatea, adevărul şi a 

mutilat dimensiunea morală, relaţia omului cu 

Creatorul a suferit. Scriitorul şi-a format arme de 

apărare de tămăduire a spiritualităţii prin opere 

de artă. Frumuseţea mutilată în realitate era 

tămăduită, recuperată prin opere literare.


Pentru salvarea valoriilor artistice aceeaşi 

triadă: ştiinţă, artă şi conştiinţă. Scriitorul are 

nevoie de cunoaştere, pentru a urca treptele 

creaţiei poetice, artistice. Liantul dintre viaţă şi 

ficţiune, crează fresce în universul estetic sub 

tentaţia – prin trudă înrobitoare – perfecţiunii 

apărându-se de imoralitatea, vulgaritatea şi 

greutăţile viaţii reale. Prin opere literare, prin 

măiestria cuvântului şi imaginaţiei se oferă şansa 

vieţii, moralităţii, promovării adevărului şi binelui. 

Doru-Ştefan Moscu. Obrezare (sculptură) 

Sub aspect spiritual şi medicina dar şi arta, 

oferă căi spre înălţimea adevărului, purităţii 

sufletului, care prin religiozitate, rămâne sub 

sceptrul ocrotitor al Creatorului. În absenţa acestei 

dimensiuni umane, reflectată în conştiinţa obârşiei 

noastre divine, omul ar rămâne în înrudirea 

primatelor. Totul în univers se află sub principiul 

ierarhizării, de unde şi creaţiile în ştiinţă, artă 

(literatură) intră în sfera valorilor. În medicină, 

literatură, acţiunea constructivă, parcurge 

metamorfozele începutului până la culmile 

măiestriei. Începuturile sunt grele, dar adaugă 

Lucian Blaga: ”Din plopii albi se cerne jarul / Oricenceput 

se vrea fecund / risipei se dedă florarul”. 

Fecunditatea, rodul asigură perenitatea, însă 

doar maestrul (florarul) din preaplinul cunoaşterii, 

iubirii, se risipeşte pentru semeni. Dimensiunea 

creativă dezvăluie că suntem atâta câtă putere de 

Jertfă avem. Medicina şi literatura înfloresc sub 

dictonul: “homo homini res sacra!” conştienţi că din 

dragoste sporeşte grăuntele de bine şi frumos. Şi 

4 

omul ajuns în clipe de deznădejde, liantul 

transcendental nu-i lasă să se stingă licărul 

speranţei. Câteva gânduri, acum, despre 

profesiune şi itinerariile către valorile universale. E 

vorba de confraţi, în ecuaţia medicină-literatură. 

Sub furtuni, sub ani, sub vânt (Esenin), în decursul 

istoriei, în orizontul literaturii, ne regăsim fie 

personaje, fie autori. În literatura autohtonă, 

contemporană, am întâlnit figura medicului veterinar 

în diferite situaţii, adesea neconvingătoare, 

autorii neînţelegând semnificaţia muncii noastre. 

După lectura romanelor: “Marele singuratic” 

de M.P., “Galeria cu viţă sălbatică” de C.Ţ. sau 

“Un gotic târziu” de C.C., am avut o vibraţie 

afectivă deloc pozitivă şi un gust pelin. Însă am 

admis licenţa autorilor, într-o lume cu frumuseţea 

şi adevărul mutilate. Când este vorba, însă, de 

confraţi întru profesie ca autori şi creatori de 

frumos – în epică sau lirică, în dramaturgie sau 

eseistică etc. – cu totul altul este spectrul trăirilor. 

Dominant admirativ! Îmi voi motiva, succint, 

această dimensiune spirituală. Nu pot vorbi de “un 

exerciţiu de admiraţie” – regăsit în scrierile unui 

Cioran sau altor critici – ci de o stare adecvată 

omului din lumea rurală, regăsită prin „cultura 

admirationis” (cultivarea, îngrijirea admiraţiei) 

pentru spiritele care, având o profesie de mare 

responsabilitate, trec în tărâmul dăltuitorilor de 

frumos, prin cuvinte. Despre colegi – poeţi, 

prozatori, dramaturgi – am mai avut prilejul şi 

bucuria spirituală a vorbi sau scrie: Sabin 

Ghergariu, Ioan B. Marcus, G. Bâle, R. Iftimovici 

ş.a. – în acelaşi ton admirativ. Însă, anvergura 

fenomenului creativ literar am descoperit-o abia la 

(re)citirea celor două antologii: „Anotimpuri printre 

cuvinte” (2000) şi „Antologie de proză” a 

neobosiţilor autori - cu o dominantă notă de 

generozitate colegială, Ioan B. Marcus şi A.G. 

Bâle. Câteva zeci de colegi, personalităţi demne 

de admiraţie şi preţuire ale profesiei, pentru 

pasiunea - de o nobleţe înrobitoare - spre a sluji cu 

aceleaşi responsabilitate şi har, medicina 

veterinară şi arta cuvintelor. În aspiraţiile lor spre 

universul valoric, au urcat, fiecare cu propriile 

mijloace şi căutări, oferind frumuseţi a căror 

strălucire spirituală va ademeni colegii de azi şi de 

mâine, prin lectură, spre escaladarea propriilor 

frumuseţi intelectuale şi morale. Colegilor care, cu 

atâta strădanie, ne-au oferit aceste antologii, „caldă 

şi colegială admiraţie”, iar autorilor de literatură, 

vânt prielnic şi harul sincerelor împărtăşiri. 

Conferinţă susţinută cu ocazia serilor de poezie 

organizate de revista „Coloana a Cincea”


Aida Ferat Postolache 

 

MOTTO: 

„Dreaptă luci tinereţea mea ca o sabie 

Şi orice vis înflori. Buzele mele şopteau uneori: «Voi muri», 

Însă pe toate mările aveam o corabie !” 

Garabet Ibrăileanu 

 

Cea mai frumoasă tristeţe a mea 

Răstignire (poezie naivă) 

Îmbrăţişez o cruce, cu fruntea, vertical 

şi mâinile întinse spre umblători ca mine. 

Aud la vârf de deget o clapă de pian 

şi-mi e o mare sete de adevăruri prime. 

Te naşti ori nu te naşti creştin?! 

Cu o anume forţă de-a iubi, 

Anihilezi în jur venin 

Şi-ai să deteşti a rătăci. 

Deschide-ţi receptori de Bine 

Şi cată bine-n jurul tău ! 

Cu toţi ceilalţi, la fel cu tine, 

N-o să te-atingă nici-un rău! 

Eşti bun şi sincer. E un dar! 

Nu! Nu te crede vulnerabil! 

În jur ai să convingi, măcar, 

Că, de ai suflet, eşti durabil! 

Iartă-i, mereu, pe ticăloşi, 

Aşa sunt ei, nu ştiu ce fac. 

Nu pot fi buni. Şi nici frumoşi... 

Nicicând n-ai să le fii pe plac! 

A fost să fii cunoscător. 

Aceasta-nseamnă Fericire! 

Îi eşti şi Morţii iertător. 

Rămâi creştin ! Rămâi Iubire. 

Dintr-o fotografie retuşată 

Dintr-o fotografie retuşată, 

bunii mei buni privesc nevăzând. 

Alăturea stau neştiind 

cât de încercată le va fi 

venirea la chemarea dintâi! 

 

5 

Au buzele încă sărutate 

Surâsul lor e susur de pace 

Obrajii desenează inimi 

Ce arată spre Inima-dimpreună 

Întâlniţii orfani şi-au dat Cuvântul şi mâna, 

au mai pus câte un umăr, 

ba chiar şi câte o tâmplă, 

El, tâmpla dreaptă, 

Ea, tâmpla stângă, 

Iar atunci când au plecat, câte unul, 

celălalt nu a mai venit niciodată. 

 

Am iubit dintotdeauna bărbaţii 

Am iubit dintotdeauna bărbaţii! 

Ca pe copii i-am iubit. Ei, înalţii! 

Chipuri şi asemănări ale Marelui Suflet, 

Suflet de cântec, Suflet cu umblet. 

Desperecheaţii, tandrii peregrini, 

Bărbaţi porniţi cu frâiele în mâini, 

Sunt duşi de cai de împrumut, 

sau, poate, cai plătiţi prea mult. 

Ei, cavaleri fără apocalipse, 

duc cruciade ani-elipse, 

spre Sfânt Mormânt de tânăr OM, 

cel al Iubirii veşnic DOMN ! 

 

Întârzieri ce astăzi se amână 

Întârzieri ce astăzi se amână 

Ieri ne-au ferit de trecerea în Sine, 

Tu mă întârziai spre tine 

Eu l-am ascuns pe Mâine într-o mână. 

Şi-aşa visat-am vreme de poveste, 

albastră noapte, într-un ochi de lapte, 

Ce bine mirosea a mere coapte, 

furate dintr-un rai ce nu mai este! 

Spre dimineaţă, mi-ai citit în palmă


şi l-ai aflat pe Mâine printre linii. 

Tăcea strivit sub roţile luminii 

Trecuse Vremea. Rece, calmă. 

Damen Tango 

12 noiembrie 2005 

(M-am rugat la Dumnezeu să fie ultima) 

 

„Dansezi, iubite?” Nu te-am întrebat. 

Perechi-perechi dansau pe site, 

cernându-şi lutul adunat. 

Speram să văd două pepite 

topindu-se, grăunte-n ring. 

Dar colbul se cernuse iute, 

lăsând doar găuri ce se-ating. 

 

Donna Quijota 

Donna Quijota, tristă figură 

a cavalerilor ce au iubit-o, 

Donna Quijota tace din gură, 

moara-i stricată, vântu’-a ştirbit-o. 

Pălăria-i de tablă, o scuipătoare, 

îi stă răsturnată pe o ureche. 

Rossinante-armăsarul cu coama mare, 

e doar o gloabă şi nu-l ia vreo streche. 

Donna Quijota nu mai visează 

la striperi cu plete şi ochi dulcinei. 

Donna Quijota nu mai salvează 

mielul căzut în puţul cu-atei. 

26 februarie 2006 

 

Păpuşa de porţelan 

Desculţă mireasă, copil costumat 

ca-n vise cu zâne... dantelele-i curg, 

în cercuri de ore, spre ceasul cântat 

în turnul de veghe al Marelui Burg. 

E ud caldarâmul de sub vitrină, 

bruma-i topită sub ceaţa de-acum 

blonda păpuşă aşteaptă să vină, 

Meşteşugarul... Cu pantofii de drum. 

7 martie 2006 

 

Doar o dată-i luna mai 

Doar o dată-i luna mai 

Într-un an ce trece-n fugă 

Printre frâiele de cai, 

Printre rânduri, într-o rugă. 

6 

Numărăm mătănii albe, 

aşteptând pliniri de ornic, 

dar uităm să legăm salbe 

pe grumazul de pom spornic. 

Zece degete şirag 

şi-alte zece, dimpreună, 

Draga lui cu al ei drag 

închid cercul astălună. 

Apoi numără petale, 

trei sau cinci, în liliac: 

„Ale mele şi-ale tale fi-vor visele pe plac !” 

Peste ani şi ani de zile, 

într-o altă lună mai, 

vor zâmbi printre zambile: 

„Numai... Numai... Noi, numai !” 

Număra-vor pui de tei 

lângă scorbura rotundă, 

Stând alături puţintei, 

sprijiniţi de o secundă. 

Porumbelul albastru 

Într-al doilea amurg de mai, 2006 

 

- Ţi-am adus porumbelul albastru ! 

(Îmi spuse efebul cu umăr măiestru) 

Vroiai să-i scotoceşti prin măruntaie, 

Să-mi arăţi nevăzutul... Hai! Taie! 

Vreau să văd drumul pâinii 

ciugulită adineauri din căuşul mâinii, 

Unde e apa sorbită din urma de om 

sau de ce zboară mai presus de pom? 

- Mai presus de rod... Iată zborul! 

Ştii bine că îi ducem dorul 

Privind dintru noi, căzuţi pe pământ, 

Lasă-l să zboare, albastru şi sfânt ! 

Se-aprind gutui în ochii brumei 

 

Duminică, 2 aprilie 2006 

Se-aprind gutui în ochii brumei 

Dar nu mai numărăm din doi în doi, 

Pierdut-am anotimpul sumei 

Nenumărându-ne pe noi. 

Azi ne-ncălţăm cu frunze rătăcite, 

Una de tei şi una de mesteacăn, 

Şi istovim cărări acoperite 

De bruma lacrimei din cearcăn. 

La prima brumă, 

Septembrie 2006


Cocofabulă 

Cocoşul alb cu neagră coadă 

se-mpintenează prin ogradă, 

Încercuind găini zălude 

cu emisfere mici şi nude: 

„Eu sunt Cocoşul, fă, Găină ! 

ridică-ţi ciocul din făină 

şi uită-te la mine ! Hai ! 

mai lasă blidul cu mălai ! 

Vreau să te calc! Ce fericire!!! 

să-ţi dau în cap, să-ţi vii în fire! 

Să ştii şi tu cine-i Bărbatul ! 

Păi, ăla-s Eu şi nimeni altul. 

Şapte găini ca tine am 

şi chiar mai multe eu puteam 

s-alerg acuma prin ogradă, 

Eu, alb cocoş cu neagră coadă!” 

Morala vine din condei, 

Spre un „cocoş” între femei : 

Te crezi printre găini, desigur! 

Nu eşti cumva niţel cam singur ? 


Epitaf 


tace, acolo, pe-un colţ de stea, 

Ne taie steiul în câte una, 

în jumătate ... îmi e totuna. 

Cea mai frumoasă tristeţe a mea, 

trece în noapte, în iarna grea, 

Alunecând ca o minciună, 

Iluzie dusă cu tine de mână. 

 

Luni, 27 noiembrie 2005 

Tac pe sub pleoape ca limba de clopot, 

cu funia smulsă de-al timpului ropot, 

Caii de lacrimi m-aruncă din şea 

Nu te întoarce, te rog nu te întoarce 

Tu, cea mai frumopasă tristeţe a mea ! 

Avut-am bucurii, un vraf, 

Peste necazuri fui vătaf, 

Din râs şi plâns făcui taraf, 

Iar cântecul îmi fu zaraf. 

 

Joi, 21 decembrie 2006 

Mamei mele! 

7 

Împrumutat-am praf de stele 

şi-am aurit zilele grele 

Cu-o rugăciune şi-o speranţă 

şi-mi dete Domnul cutezanţă! 

Acum, mă-ntorc iarăşi la El 

şi-L rog să facă în vreun fel, 

să mă mai prind o dată-n horă, 

să mai iubesc, măcar o oră. 

Luni, 15 ianuarie 2007 

• 

Doru-Ştefan Moscu. Tors rezemat (sculptura) 

• 

Adunarea cuvintelor 

Şaman cu pene de sineală, 

am să-ţi spun, cu cuvintele mele, 

Cum ai alungat duhurile rele, 

dansând în întunericul de cerneală. 

Repetai cu o voce egală, 

păşind împrejurul locului meu : 

„Femeie, neam de Dumnezeu ! „ 

şi cuvintele ne-adunau în spirală. 

Urcat-am aşa, pân’ la crucea ferestrei, 

în urma noastră, scria ceva, 

N-am mai citit ... Ne orbea 

aurul trupului de Dumnezei. 

Vineri, 5 octombrie 2007


Fără 

Fără Poezie, mi-ar fi fost prea devreme. 

Fără Poet, mi-ar fi fost mult prea târziu. 

A fost prea mult ?! 

 

Două De ce(m)bre ? 2001 

Prea plin, paharul azi s-a revărsat, 

Turnat-ai, Doamne ! Cine să mai bea ? 

Însângerată-i faţa albă ce avea 

Masa Tăcerii de-apărat. 

Muşcată, neaua se îmbujorează, 

pe buze i-a rămas un strop de vin. 

A fost prea mult ?! Sau poate prea puţin ? 

Dulce? Amar?! Tăcerea sângerează. 

Surâsul tău 

 

Sâmbătă, 12 mai 2007 

Surâsul tău are formă de pasăre, 

suind zboruri în lumina ochilor mei închişi, 

La capătul dinspre geană al nopţii, 

Visele ne ivesc. 

Lumina, vă rog ! 

 

21 septembrie 2001 

Lumina, vă rog! Să fie lumină ! 

păstraţi-o zălog, în taină, la cină, 

Păstraţi-o în suflet ... Păstraţi-o acum, 

Oricum se va stinge, la capăt de drum. 

De nu vă place tot ce se vede 

sau dacă totul e pe monede, 

De nu găsiţi o privire blajină, 

Nu stingeţi lumina cea lină ! 

Mesteceni şi lupi 

 

Sâmbătă, 6 octombrie 2007 

Mesteceni şi lupi, înfipţi în zăpadă, 

urcă în viscol al morţii concert, 

O ciută rănită e sigură pradă, 

şi-aşteaptă sfârşitul, în albul deşert 

Vin lupii Alfa ... se-apropie-ncet, 

i-adulmecă suflul ce mai adie, 

Săpându-i culcuşul de veci în nămet. 

vine şi haita ...O muşcă de vie. 

8 

Îi sfâşie gâtul, se-adapă din pântec, 

Le plescăie fălcile în aburi de sânge - 

Viscolul tace, se-aude un cântec, 

Gâtlejul ciutei se frânge. 

Peste mesteceni se lasă seara, 

din umbră-n umbră, acoperind 

scoarţa lor albă, pătată de fiara 

Ce rupse mugetul, cu jind. 

Acasa lui! 

 

Duminică, 14 octombrie 2007 

(A nins în munţi întâia oară ) 

Lui Nichita Stănescu, cu evlavie. 

Se va fi odihnind în patul părinţilor lui, 

fără de jug, cu ochi de copil cu punctul pe „i” 

Va mai fi nenumărând medalii 

şi monede aruncate pe urmă 

în acasa lui închiriată pentru o lună. 

Va fi cântând, alb, „Mama Chero” 

peste pianina cu clape nehotărâte 

Va fi spunând ierbii, 

Va fi zicând muntelui, 

şi va fi trăindu-şi viaţa 

în îmbrăţişarea noastră. 

Spectacol 

N-ar trebui să plâng ...E lume, 

E multă lume împrejur - 

Aplaudă, şi plâns, şi glume. 

Chiar şi cortina de velur 

căzută într-un ceas anume. 

Spectacolul a luat sfârşit. 

rămân doar scaunele goale 

Lumea se-mprăştie, zorit, 

Luminile se sting, agale, 

Preţul a fost, deja, plătit. 

Ploieşti, 24 noiembrie 2000 

La Nichita acasă, de ziua mea 

 

Mă-ntorc afară, pe pământ ... 

Cu cine, oare, să mai plâng? 

Mi-e lacrima ştearsă de vânt, 

Din gene strâng ... Din gene strâng, 

De Sus, mă plânge Ochiul Sfânt.ş 

Sâmbătă, 8 decembrie 2007 

(Ieri a colindat Ştefan Hruşcă, 

Şi s-a rugat pentru părinţi)


Eurythmia 

Bine că te-am găsit 

Eu, născătoare de prunc mângâiat 

în şoapte de cai înşeuaţi, 

Eu, strigătoare la cer, strâng cerul la piept, 

Până sânii mei 

cuib se fac pentru Calea Lactee. 

 

Instantia 

Invocaţie 

La o margine de povară, aripa ta, 

Cuprindere şi desprindere 

Aprindere de înger cazând mereu înspre noi 

Spală-mă de urât 

şi trece-mă peste mine 

cu trupul sufletului tău! 

Pe umerii mei 

uitaţi de dorul de aripă, 

Coboară zborul tău ! 

 

Şi plânge, rogu-te, 

cearcănul dimineţii 

în sărutul poverilor ! 

O altă vestire 

Într-o zi vor povesti despre noi 

cum că ne-am fi iubit 

şi ne-am fi ascuns unul în celălalt 

ca să ne şoptim... nemurirea. 

 

14 august 1999 

8 aprilie 2000 

Ori că ne-am dat deşertăciunile pe pustii, 

de-am rămas goi în toată Dumnezeirea. 

Mama mea cântă 

 

Mama mea cântă, în visul din dor 

„Românaşului îi place 

Sus la munte, sus la munte la izvor” 

De-Acolo, de-Acolo, din Pace. 

M-am dus mai aproape, 

urcat-am o milă, 

Şi-o jumătate de coamă în vânt, 

Pân’am găsit-o cu mine, copilă, 

La Începutul Acelui Cuvânt. 

26 martie 2001 

Sinaia, Cota 2000, 3 August 2007 

9 

Bine că te-am găsit 

jumătatea mea de frate ! 

Dincotro suflă vântul când bate 

la poarta timpului ursit ? 

Fiul tatălui meu preadevreme cosit 

vrea să m-audă, vrea să se-arate, 

Aşa mai râde Cerul… În rate. 

Ce hohot, Marius ! Ai auzit ? 

Câţi ca noi ? 

 

Duminică, 5 august 2007 

Doru-Ştefan Moscu. (Pastel & Creion) 

 

Parodie cu poeţi după “Câţi ca voi !” 

de George Topârceanu 

Sus, pe dealul dinspre vie, 

o poetă prea nurlie 

şi-un poet împintenat 

sau suit şi stau la sfat: 

“Ia te uită, mă rog ţie, 

cât de sus ne-am înălţat !” 

şi deodată, cu mirare, începură amândoi 

Să scrie o întrebare: 

“Cine e mai sus ca noi ?”


Nu e decât alt urcuş, 

Micuţei Ghicitoare 

Pe o scară pentru doi, 

Într-o şea de pescăruş 

(Ne)Întâmplătoarei Ioana Şerban 

Pentru zborul de apoi. Micuţă Ghicitoare, dă-mi în cărţi ! 

Sâmbătă, 25 octombrie 2008 poate-mi găseşti, acolo, drum de seară 

spre taina Celorlalte Părţi 

Liber, departe din Alma Mundi de afară. 

Liber şi singur, Sigur, nesigur ! Un as de treflă, iar am dat la spate. 

Cătuşe rupte, Căderi abrupte. Decarul de caro mă lasă rece. 

Odihnă de-abis, într-Altul ce mi-s: Aştept o veste bună de departe, 

O jumătate, de Alta departe. şeptarul cupei, scris în zodiece. 

Luni, 20 octombrie 2008 ........................................................... 

(Duminici copiate într-o luni ) Zadarnic port, pe-un umăr, o lumină, 

dacă mi-e haina grea şi ponosită, 

iar pleoapele-mi coboară, fără vină, 

cum să mă vezi sau să te văd, Ursită ? 

10 

Aştept un diluviu 

 

Vineri, 28 nov. 2008 

Se-apropie ploaia, norii coboară, 

promisă e toamna la vreme de seară, 

Aştept un diluviu, 

A câta oară voi pluti, goală chitară? 

Nu ştiu când şi nu ştiu cine 

a smuls strunele din mine, 

A fost ieri? Şi pentru mâine! 

A fost rău. N-a mai fost bine. 

Bate ploaia-n lemn de foc, 

ritmul proniei deşarte 

Şi mă joacă, la noroc, 

un vârtej, tot mai departe 

Încovoiere 

Doru-Ştefan Moscu. Tors 2 (sculptură) Faptul de a mă încovoia 

Simplu şi cu solicitudine; 

„Astăzi vremea va fi” 

„Astăzi vremea va fi, în general, închisă. 

va ploua pe arii extinse ” 

Ce mai aştept în fereastra deschisă, 

ca o rană cu margini atinse ? 

La fiecare secţiune, 

Un moment încovoietor, 

Explicativ şi definitiv. 

Scăderea lui Unu 

 

 

Duminică, 24 august 2008 

18 martie 2000 

Miroase a noroi şi-a cer de apă, 

Se adună Unul cu Altul, 

într-un mesteacăn, croncăne o cioară, 

până la scăderea unuia din celălalt. 

În drum, ţiganul bate frânta iapă. 

Eu tac şi limba mi-i amară. 

Duminică, 25 ianuarie 2009 

Vineri, 24 octombrie 2008


JURNAL DE ARTĂ 

de preţ iar posibilitatea peregrinãrii prin muzee, 

------------------------------------------------------------------------------ însoţirea unor pictori în naturã, dicuţiile pe acestã 

temã, cea mai mare plãcere. În acelaşi timp mã 

 

simţeam atras de problemele de biologie, cele 14 

volume “Viaţa animalelor” ale lui Brem devenind 

cãrţile mele de cãpãtâi. Pãrinţii mei doreau sã 

studiez o profesie “serioasã”; aceasta era 

O viaţă dedicată Artei mentalitatea lor în acea perioadã grea de dupã 

rãzboi. Am ajuns la medicinã veterinarã, pictura 

devenind un hobby practicat abia la maturitate, 

şi Medicinei veterinare când am trecut deja de marile obstacole ale vieţii 

didactice: doctorat, contracte de cercetare, disputa 

pentru ocuparea unui loc în ierarhia universitarã. 

Am absolvit Facultatea de Medicinã 

Veterinarã din Arad în 1956, apoi am fost angajat 

ca medic veterinar la Staţiunea Experimental 

Zootehnicã Jucu-Bonţida, judeţul Cluj. Aici, în 

mod periodic, veneam în contact cu cei mai iluştri 

cercetãtori în zootehnie din cadrul Institutului 

Central de Zootehnie Bucureşti. În aceastã 

perioadã am stat mai mult în şa decât pe scaun, 

trãind în grajduri şi pe pãşuni alãturi de pacienţii 

mei. În 1959 am fost transferat la IAS Poiana, 

judeţul Cluj, unde am venit în contact cu 

problemele medicale ale zootehniei intensive. 

Per Aspera 

Sunt nãscut la data de 7 aprilie 1933, în 

oraşul Cristurul Secuiesc, judeţul Harghita, 

orãşel în care singurul edificiu reprezentativ era 

Şcoala Normalã unde tatãl meu, Iustin Salanţiu, 

era profesor de limba românã şi latinã. Citez pe 

Marin Preda – “un profesor admirabil a fost Iustin 

Salanţiu care preda limba românã şi era 

directorul Şcolii Normale la care învãţam”, şi 

continui “îmi ia mie caietul, citeşte întâi în gând şi 

apoi deodatã exclamã: Ce frumos! Ascultaţi aici: 

şi începe sã citeascã cu glas tare compunerea 

mea. Pe urmã se duce la catalog, îl deschide şimi 

pune zece. Excepţional! zice. Bravo! Ai sã 

ajungi un mare scriitor.” Duminicile elevii cei mai 

dotaţi erau invitaţi la masã. Preda era de 

nelipsit. Acesta era mediul în are am crescut 

pânã la refugiu. Mama mea picta, a fost 

profesoarã de desen şi probabil o genã undeva. 

Din copilãrie am simţit o înclinaţie spre 

picturã. Cutia cu culori constituia cadoul cel mai 

11 

În 1961 am fost angajat prin concurs la 

Facultatea de Medicinã Veterinarã din Cluj- 

Napoca, unde am parcurs toate gradele didactice 

de la şef de laborator pânã la acela de profesor. 

În cadrul facultãþii am pus bazele la trei 

discipline: Semiologia medicalã veterinarã, în 

1973; Radiologia clinicã veterinarã, în 1974 şi 

Etologia (Psihologia animalã), în 1990, disciplinã 

de premierã la noi în ţarã, fiind pasionat al 

lucrãrilor lui Konrad Lorenz, Frisch, Tinbergen, 

laureaţi ai Premiului Nobel în 1973. În perioada 

ianuarie, 1990–februarie, 1992 am funcţionat ca


decan al Facultãţii de Medicinã Veterinarã. Cea 

mai mare realizare în aceastã funcţie a fost 

introducerea învãţãmântului de 6 ani cu un nou 

plan de învãţãmânt. Pe parcursul carierei mele 

profesionale, am desfãşurat o bogatã activitate 

de redactare a cursurilor şi cãrþilor de specialitate, 

atât ca prim autor, cât şi în colaborare. 

Semiologia a trebuit adoptatã patologiei creşterii 

intensive, Radiologia clinicã a fost introdusã în 

premierã ca disciplinã independentã iar Etologia, 

primul manual de specialitate la noi în ţarã. 

Activitatea ştiinţificã a constat în susţinerea 

doctoratului în 1970, în 148 de lucrãri publicate 

în þarã şi strãinãtate, 15 lucrãri contractuale şi 

îndrumarea a 151 de lucrãri de stat. În prezent, 

în calitate de profesor consultant, îndrum 12 

doctoranzi şi am contribuit la absolvirea a 7 

doctoranzi. Fac parte din comitetul – The 

AmErican Biographical Institute Research 

Association în calitate de Deputy Governor. 

Membru al National Geographic Society, încã o 

pasiune a mea. Am socotit munca ştiinţificã o 

componentã a profesiei mele de medic veterinar 

şi o cinstire a memoriei înaintaşilor noştri. 

Amiaza vieţii: drumul spre artã 

Parcã retrãiesc şi azi momentul în care 

profesorul Ion Adameşteanu, cel mai ilustru 

reprezentant al profesiei noastre de medici 

veterinari (eram şeful lui de lucrãri) m-a chemat 

în birou, într-o searã ce preceda o zi de curs: 

”- Salanţiu, mâine am curs. Deschide o 

carte şi îmi pune semne: am nevoie de 

urmãtoarele planşe”, şi îmi indicã figurile din 

curs, una, douã… circa 14 imagini. Stãteam 

noaptea şi le fãceam. Şi asta sãptãmânal, pânã 

epuizam paginile şi apoi altele şi altele pe care le 

12 

colecta. S-au adunat sute. Lucram repede, 

câştigam manualitate, învãţam sã intuiesc o 

formã, o mişcare pe care o doream sau mi se 

cerea. Acesta a fost primul imbold. S-au împlinit 

33 de ani de când am fost invitat la primul Salon 

de Iarnã al medicilor din România, unde îmi 

selectam cele mai bune lucrãri de peste an, baza 

de plecare a 67 de expoziţii personale şi 36 

colective, lucrãri rãspândite în 16 ţãri din lume. 

Mentorii mei spirituali? – Am îndrãgit “ Şcoala de 

Baia-Mare”, pe Aurel Pop, Holosy, Tormay, Vass 

Albert, cel din urmã mi-a oferit cunoştinţele 

elementare privind problemele de tehnologie, 

Nagy Imre (în perioadele lui de rãstrişte de la 

fabrica de zahãr din Tg. Mureş) sau I. Bene; 

- “Salanţiu, lipseşte ceva în pictura ta – 

femeia, nu ţãranca, nudul”. Încep sã mã 

documentez, examenul de acasã - “Când vei 

avea 70 de ani vei putea aduce nuduri în casã”. 

Acum cã am împlinit 70 de ani soţia a ridicat 

ştacheta, deci subiectul rãmâne prohibit. Sã 

continui: Vremir, Sima (bãtrânul şi tânãrul), Mohi, 

fiecare cu o îndrumare, încurajare sau o criticã 

asprã. Toate mi-au fost de folos. 

Poeţii: Aurel Rãu, a fost tot timpul alãturi de 

mine prin prezenţã la expoziţii, articole, spaţii 

pentru imagini în revista “Steaua”; Negoiţã Irimie 

cu întregul sprijin în cadrul revistei “Tribuna” 

dedicând cele mai frumoase versuri bivolilor mei 

în “Ca o ninsoare” (Editura Dacia, 1978, 

“Colorând o frazã”); colegul nostru Dr. Ghila; 

istorici de artã: Dr. Gh. Arion, Dr. Alexandra Rus 

m-au însoţit prin prezenţa şi articolele lor la 

majoritatea expoziţiilor mele, iar Vasile Rus Batin, 

pe lângã îndrumãrile de specialitate, mi-a devenit 

prieten de suflet; Dr. Livia Drãgoi – directoarea 

Muzeului de Artã din Cluj, ziarişti –Ilie Cãlian, 

Cseke Peter, Veres Peter.Ajutorul colegilor din


Institut a fost deosebit. Am simţit în permanenţã 

prezenţa lor încurajatoare şi aceasta indiferent 

de funcţie, de la student la rector. Când ai de 

fãcut o frescã pe un perete alb imens, îţi trebuie 

curaj, nu numai de a fi pe o schelã la 8 metri 

înãlţime de unde solul pare foarte îndepãrtat, dar 

şi de a putea acoperi o suprafaţã ce adesea 

depãşea 50 de metri pãtraţi. Acest curaj, aceastã 

încredere a avut-o şi conducerea pentru a-mi 

încredinţa în repetate rânduri respectiva lucrare. 

Soţia mea, Nina, a fost alãturi de mine cu 

îndrumãri de perspectvã (fiind inginerã), prin 

înţelegere – pictura este o preocupare 

costisitoare, poluarea mediului de lucru, 

sacrificarea timpului liber în detrimentul familiei şi 

a nopţilor de somn. Azi, când stau sã meditez 

asupra celor peste 6.700 de tablouri create în 30 

de ani (am fãcut şi picturã monumentalã şi 

ilustraţie de carte), cât am dãruit şi cât mi-a fost 

dãruit – balanţa înclinã cred spre cel din urmã. 

Am fost întrebat de un scriitor dacã pictura 

m-a apropiat mai mult de oameni sau de 

Dumnezeu. Cred cã apropiindu-te de oameni, te 

apropii, în aceeaşi mãsurã, şi de Dumnezeu. 

Ştiinţã – Cunoaştere – Artã 

Personal sunt legat de pictura animalierã 

mai întâi prin profesie şi apoi, în continuarea 

acesteia, prin iubire, aceasta fiind singura trãire 

care-ţi permite ataşarea de o fiinţã apropiatã, 

fãrã o motivaţie biologicã anume. Oraşul nostru 

se mândreşte cu trei statui ecvestre de valoare, 

respectiv statuile lui Sf. Gheorghe (Martin şi 

Gheorghe, 1370), Matei Corvin (J. Fadrusz, 

1902), Mihai Viteazu (Budunoiu, 1975). Fiecare 

din aceste opere de artã se subsu-meazã unui 

anumit context cultural marcând o experienţã 

13 

(artisticã şi tehnicã) adecvatã momentului istoric 

în care au fost realizate. Calul, alãturi de om, a 

fãurit gloria la Podul Înalt sau la Cãlugãreni, a 

ilustrat basmele copilãriei şi pieţele oraşelor 

purtând pe spinarea lor de aramã destinele 

pãmântului românesc. La un simpozion 

desfăşurat la Sinaia, Radu Florescu, istoric şi 

critic de artã de marcã, spunea cã a avut prilejul 

sã constate în pictura mea o îmbinare dintre 

puterea cunoaşterii pe care ţi-o oferã ştiinţa şi 

posibilitãţile artei de a le reprezenta. Faptul cã 

am avut prilejul de a trãi şi de a munci în mijlocul 

unor mari grupãri de animale, mai pe urmã în 

învãţãmânt predând anatomia iar în final 

etologia (comporta-mentul animal), m-a apropiat 

pânã la o adâncã cunoaştere de tot ce însemna 

existenţan animalã sub toate aspectele ei. 

Impresia de moment pe care o provoacã o 

colectivitate de animale este aceea a unei 

existenţe idilice. Aceasta în cadrul unei 

colectivitãţi mai restrânse – pãsãrile dintr-o 

gospodãrie, un padoc de iepuri, o cireadã de vaci 

sau un stol de ciori. Nimic nu se desfãşoarã la 

întâmplare, nimeni nu este propriul stãpân. 

Existã o ierarhizare a capacitãţilor de dominare 

pe care le întâlnim la lupi, la crocodilii ce 

populeazã un braţ de fluviu, la o cireadã de vaci, 

la liliecii locatari ai aceluiaşi turn pãrãsit şi în 

cadrul numeroaselor alte specii. Aceastã 

definitivare a funcţiilor dominante în cadrul 

colectivitãţilor de animale înseamnã pacea. 

Pacea apare atunci când ierarhia socialã a 

fost constituitã cu ghiarele, cu dinţii, cu copita, cu 

ciocul, când fiecare îşi cunoaşte locul, de la 

masculul cel mai rãzboinic la femela cea mai 

supusã. Aceste înfruntãri, adesea crunte, sunt 

necesare pentru a evita orice neînţelegeri 

ulterioare şi de a instala starea de pace.


Sã exemplific printr-un tablou: “Balada 

toamnei”– ciobani cu oi şi mãgãruşi în transhumanþã. 

Oile din prim plan sunt oi hârbare care 

mãnâncã din mâna ciobanilor sau din hârb (oalã, 

în Transilvania) – sunt oi dominante ce 

alcãtuiesc legãtura realã dintre cioban şi restul 

turmei. Ciobanul dirijeazã doar aceastã oaie, 

celelalte o urmeazã. Mãgãruşii constituie nucleul 

social al turmei. Poartã toatã averea ciobanului. 

În desagi sunt mieii sau cãţeluşii care încã nu pot 

umbla. O familie mobilã, organizatã, o 

transhumanţã. Fiecare mişcare, atitudine, facies, 

îşi au propriile explicaţii comportamentale. Devin 

pictor animalier, creez compoziþii în atitudini 

fireşti; în fundal plasez un décor adecvat 

mediului autentic iar omul care-I vegheazã este 

specific ţinutului respectiv. În “Enigma Otiliei” 

Cãlinescu spune: “Un munte de noroi se apropie 

de şareta noastrã” – sunt bivoli. Scriitorii picteazã 

şi ei, o fac cu sufletul dar pe baza cunoaşterii. 

Drumuri şi poteci în anotimpul sintezelor 

Omul, artistul (ce titulaturã omagialã), nu se 

regãseşte sub aspectul lui fizic în imaginaţia 

amato-rului de tablouri. O studentã de la Filologie 

îşi imagina dupã vizionarea unor tablouri cu cai: 

“este înalt, brunet, cu ochii albaştrii”. Afarã de ochi, 

restul rãmâne o doleanţã a tinerei imaginaţii. Încerc 

o altã caracterizare realizatã de scriitorul Aurel 

Rãu: “un om în halat alb, nu voinic, nu înalt, 

expeditiv, timid, dinamic, deci nu un om de zãpadã, 

cu ceva din bucuria unui copil ce descoperã o 

comoarã”, parcã se apropie de realitate. 

Nu mã consider un artist, acest atribut are o 

valoare postumã, doresc sã etalez în imagini 

valoarea unui sentiment legat de cunoaşterea 

omului alãturi de care trãim, a pãmântului şi 

vietãţilor sale prin care trãim. În expoziþii caut sã 

ofer o pãrticicã din respitaţia pãmântului şi a 

oamenilor din spaţiul transilvãnean. Omul 

tablourilor mele îmbracã, cel mai adesea, 

înfãţişarea femeii, prezenţã responsabilã în viaţa 

agriculturii tradiţionale, dar şi contemporane, 

copleşitã de trudã şi de îndatoririle sociale. O totalã 

reconsiderare a rolului femeii în viaţa satului, un 

profund omagiu. Ideea care circulã în lume este cã 

noi, cei care lucrãm în agriculturã suntem abrutizaţi 

de preocupãrile noastre profesionale, ceea ce 

consider cã este o inexactitate. Un Liviu Rebreanu 

în prozã, G. Coşbuc în poezie, G. Enescu în 

muzicã, Ion Grigorescu în picturã s-au inspirat şi 

au creat din cãldura pãmântului românesc. 

14 

Am participat la emisiuni televizate unde am 

fost chestionat asupra preţului tablourilor mele, 

ele fiind mult prea reduse. Eu socot cã nu trãim 

în America unde valoarea unei opere de artã 

este dictatã de preţ. Am un buget echilibrat, sunt 

pensionar, cu o pensie sub nivelul unui portar. În 

valoarea unui tablou (nu valoarea artisticã, 

desigur) includ preţul fondului, al culorilor, ramele 

mi le confecþionez singur ca sã mai reduc din 

preţul de cost, deplasãrile pe teren în cãutare de 

subiecte etc., ajungând la un preţ rezonabil. La 

deplasãri mai beneficiez de prevederile Legii 42 

acordate luptãtorilor în Revoluţie. 

Sigheros, un remarcabil grafician mexican, 

spunea: “Arta pentru a penetra în mase trebuieşte 

sã fie accesibilã valoric şi apropiatã ca imagine 

percepţiei populaţiei”. Este foarte adevãrat. 

Testez în permanenţã aprecierile pozitive sau 

criticile aduse de beneficiari. Dezvolt ideile mele 

dar þin cont şi de pãrerile lor. Nu mã izolez 

estetic, izolarea o concep doar prin tehnologia 

proprie de lucru, pe care o supun unei continue 

remanieri şi exigenţe în funcţie de materialele noi 

de care dispun şi de evoluţia esteticã a propriei 

mele imagini artistice asupra subiectului dat. 

Am pictat portrete ale unor scriitori, istorici, 

academicieni, cercetãtori, colegi etc. Nu am 

pictat personaje supuse omagiilor şi falselor 

aplauze dictate de cele mai umilitoare fenomene 

de masã. Am participat la Revoluţie, plin de 

speranţe, am sperat într-un miracol şi ne-am


trezit într-un coşmar. Ne izolãm unii de alţii, ne 

intereseazã doar banul şi ne izbim de sãrãcie. 

Dorim artã şi atârnãm obiectele pe pânzã 

când le-ar sta mai bine într-o debara. 

Constatãm starea de neofilie fiziologicã, de 

nedezvoltare, de stagnare comportamentalã, 

generalizatã în rândurile tineretului – dar nu 

numai, putem vorbi de o neofilie politicã ale 

cãrei consecinţe le suportãm de 13 ani. 

Am ajuns la o vârstã când în jurul meu este 

un gol. Un copil de pe scara blocului mã întreabã: 

- Tu ai prieteni? 

- Da. 

- Şi ei sunt tot atât de bãtrâni ca şi tine?“ 

Era sã-i rãspund cã ei nu mai sunt. Mai bine sã 

vorbim despre Eutonie – avem un fizic bãtrân, 

dar sufletul ne rãmâne veşnic tânãr. Avem nevoie 

de încurajare, de alinare, de iubire. Avem un 

surplus de afecþiune pe care suntem gata sã o 

dãruim. Transmit pe aceastã cale un mesaj 

pentru retinã şi suflet – încerc cu o picturã. 

Revista TRIBUNA, nr. 27, 16-31 octombrie 2003 

15 

POESIS 

Stări de spirit 

Ce mici par şi neîncăpătoare, 

făpturile acestea cu pieptul de lut – 

cu respiraţia mai subţire ca aerul 

şi, fără nici o urmă de-ndoială, 

lipsite cu totul de greutatea 

şi năduful neîncăpătoarei materii – 

 

M. I. BOCU 

Cât de neînsemnate şi goale se arată, 

privite de la-nălţimea zborului 

unei stele îndepărtate, 

sau mai degrabă al unei paseri oarecare ! 

Nimic din ceea ce se vede cu ochiul liber 

nu trădează zbuciumul lor neostoit 

spre niciodată împlinita aspiraţie 

de-a fi mereu mai mult, şi mereu deasupra 

a tot ce le este asemănător sau diferit. 

Doar depărtările spre care tânjesc 

cu mistuitoarea pasiune a începutului 

mărturisec fără încetare 

incandescenţa acestei stări de spirit – 

Dar când vine vorba să te sprijini pe ea, 

iluzie se dovedeşte a fi totul – 

stearpă reverie şi dureroasă vânare de vânt 

• 

Unde se duc ? 

Unde se duc când se duc - 

pe aripile vântului năuc, 

amintirile, visele, dorinţele, 

vieţile noastre, unde se duc ? 


dinspre viitor sau dinspre trecut 

pe drumul umblat şi bătut, 

copilăria, vârstele noastre, unde se duc ? 


clipele înveşmântate în lut, 

umbre desprinse de trup 

şi dorurile noastre, unde se duc ? 


dureri şi bucurii care fug


prin ceaţa dezlânatului crug, 

sau năzuinţele noastre, unde se duc ? 


lucruri, fiinţe dragi, întâmplări din trecut, 

urme săpate prin timp şi prin lut, 

iubirile noastre, unde se duc ? 


purtate de ploi, de neguri, de vânt, 

poveri ce ne sunt legământ 

şi zbucium răsărit din pământ, 

toate şi toţi, unde se duc când se duc? 

• 

Un alt fel de anatomie 

Sângele meu e ca o fântână secată, 

din adâncimile fără fund ale căreia 

doar ecoul a ceea ce a fost odată 

mai urcă – din când în când 

la suprafaţa-i în ruină şi abandonată. 

Inima mea e o albie pârjolită de arşiţa verii - 

relief întortocheat şi abrupt 

copleşit de prezenţa monolitică a pietrei, 

de umbra sensurilor povârnite din belşug 

ca-ntr-o eternitate copleşită de povara clipei. 

Ochii meisunt întunericul 

prin care nu străbate nici o rază - 

absenţa totală a oricărui verb sau sintaxe 

dinspre care nu mai răzbat la lumina fiinţei 

întâmplările sau lucrurile simple, 

bucuriile elementare, 

jocul natural al firii în jurul propriei străluciri - 

ci doar elementele unei sfidătoare prezenţe. 

Urechile mele sunt zidul impenetrabil 

prin care nu trece de multă vreme nici un sunet 

şi de pe meterezele zimţate ale căruia 

nimic nu pare asemănător 

şi cu atât mai puţin diferit în vreun fel - 

cu ceea ce a fost, este sau urmează să fie 

într-o spaţialitate privată de definiţia spaţiului. 

Mâinile şi picioarele mele - 

aidoma răsăritului şi apusului perpetue 

sunt uneltele unui destin implacabil 

în reverberaţiile stinse ale cărora 

se nasc şi mor bucuriile si tristeţile - 

unei lumi care a încetat de prea multă vreme 

să mai însemne ceva pentru locuitorii ei. 

Cuvintele mele sunt prăpăstiile 

care-mbracă-ntăcerea lor începutul şi sfârşitul, 

16 

sensul şi nonsensul, urcuşul şi coborâşul- 

îngemănate semne indelebile 

a ceea ce se naşte şi moare 

cu fiecare încercare de a spune ceva - 

îmbrăcând sentimente şi emoţii 

în veşmântul niciodată încheiat 

al lucrurilor făcute să nu dureze. 

• 

Scăpărări 

Pulberea nopţilor de iarnă, 

strălucitoare şi imobilă – 

colorează cerul viselor mele 

cu imaginea surâsului tău 

indelebil şi de neuitat 

/ 

La pussiere des nuits d’hiver 

eclatante et immobile - 

peint le ciel de mes reves 

avec l’image de ton inoubliable 

et indélébile souris. 

Eu nu mai sunt ceea ce sunt - 

Tu nu mai eşti ceea ce eşti - 

Dar Noi suntem 

doar ceea ce nu mai suntem ! 

/ 

Je ne suis plus ce que je suis, 

Tu n”est plus ce que tu est – 

Mais Nous sommes 

ce que nous ne sommes plus ! 

De jur împrejurul cerului de azi 

pendulează aidoma unui lucru 

cunoscut şi necunoscut în acelaşi timp 

cerul zilelor de ieri şi de mâine - 

murmurând la urechile timpului 

numele interzis al finitudini tale infinite 

/ 

Autour du ciel d’auhourd’hui 

pendule comme une chose 

connu et inconnu en meme temps 

le ciel des jours d’hier et de domain – 

murmurant aux oreilles du temps 

le nom interdit de ta finitude infinite 

• 

•


REFLECŢII 

 

Provocările Neantului [2] 

Ioan B. Marcus 

Ceea ce cunoaştem din ceea ce poate fi 

cunoscut se află într-un echilibru constant cu ceea 

ce nu cunoaştem din ceea ce nu poate fi cunoscut. 

S-ar putea spune, însă, la fel de bine, şi că, ceea 

ce nu cunoaştem din ceea ce poate fi cunoscut se 

află într-un raport de linearitate cu ceea ce 

cunoaştem din ceea ce nu poate fi cunoscut. Sau 

alfel spus, în materie de cunoaştere, direcţia, 

adâncimea şi sensurile căutării se schimbă în 

funcţie de aşteptările celui care vrea sau nu vrea 

să pornească pe un drum care oricum nu are, n-a 

avut şi nici nu va avea vreodată o finalitate precisă. 

 

Cunoaşterea este, de cele mai multe ori, 

pretextul de care ne folosim pentru a nu ne folosi 

de cunoaştere. Nimeni nu s-a bucurat vreodată de 

privilegiul acesta, decât pentru a fi obligat, în cele 

din urmă, să recunoască că singurul mobil al 

faptului de a cunoaşte ceva în general este dorinţa 

expresă de a nu cunoaşte nimic în particular. 

 

Oamenii însetaţi de adâncimea cunoaşterii 

sunt aidoma izvorului firav însetat de tenebrele 

oceanului. Ei vor să dobândească cu orice preţ 

singurul lucru împotriva căruia cunoaşterea 

însăşi luptă din răsputeri: şi anume certitudinea 

că pentru a fi în Fiinţă, trebuie să fii mai întâi în 

neFiinţă. De altminteri, şi într-un caz şi în celălalt, 

aspiraţia despre care vorbim nu face altceva 

decât să evidenţieze şi mai pregnant nemărginitul 

care ne desparte pe noi de noi înşine. 

 

Faptul că aspiraţia nativă/înnăscută a omului 

spre „cunoaştere” a fost aspru pedepsită încă din 

primele momente ale creaţiei/genezei lumii, 

constituie indiciul de netăgăduit că în tenebrele 

insondabile ale inconştientului nostru colectiv 

pândeşte, cu aviditatea unei fiare înfometate, o 

instanţă transpersonală, a cărei menire este acea 

de a submina orice efort în vederea dobândirii 

unor certitudini de care nu avem nevoie sau care, 

în cel mai bun caz, nu ne folosesc la nimic. 

17 

Având în vedere limitele şi căderile inerente 

unei condiţii marginale a omului în Univers, mă 

gândesc dacă nu cumva, până la urmă, cunoaşterea 

care priveşte necunoscutul din afara lumii nu 

este de preferat unei necunoaşterii care ţine de 

ceea ce poate fi cunoscut înlăuntrul acesteia. 

Doru-Ştefan Moscu. Eliberare. 2008 (sculptura) 

Aş vrea să-i pot spune odată Creatorului 

acestei lumi că interdicţia biblică de a mânca din 

pomul edenic al Binelui şi al Răului nu a făcut 

decât să adâncească la infinit între Bine şi Rău, 

între ce-i îngăduit şi ce nu-i îngăduit, o prăpastie pe 

care sufletul omenesc nu o mai poate cuprinde, şi 

care, tocmai din această cauză, a devenit 

insesizabilă pentru spiritul de fineţe al acestuia.


E ciudat să simt cum devin tot mai ermetic 

şi mai refractar în faţa provocărilor care vin 

dinlăuntrul meu, pe măsură ce creşte presiunea 

celor care mă asaltează cu violenţă din afară. 

Constatarea pe care o pot desprinde din 

această observaţie este că, cu cât suntem mai 

acaparaţi de spectacolul frivol şi lipsit de 

substanţă al exteriorităţii, cu atât suntem mai 

privaţi de strălucirea inefabilă a interiorităţii. 

 

Oare ce ne-ar putea lipsi atât de mult încât 

să nu ne lipsească deloc? Sau, mai degrabă, ce 

ne lipseşte atât de puţin, încât să ne lipsească cu 

desăvârşire? Un posibil răspuns la această 

dilemă ar fi că nimic nu ne lipseşte vreodată 

suficient de mult pentru a ne lipsi cu adevărat. 

Altfel spus, suntem totdeauna plini de ceea ce nu 

avem, mai degrabă decât de ceea ce avem. Sau, 

suntem condamnaţi să fiinţăm goi de ceea ce 

avem mai degrabă, decât de ceea ce nu avem. 

 

Infernul nu-i să trăieşti în infern, ci în 

condiţia inexorabilă de a fi nevoit să-i descoperi 

tot timpul şi în toate împrejurările cotidiene 

proximitatea ameninţătoare. Vreau să spun prin 

asta că ameninţările şi pericolele reale ţin mai 

ales de ceea ce înseamnă şi aduce cu sine 

imprevizibilul apropiat, decât de ceea ce mintea 

omenească poate concepe ca fiind imaginea 

sensibilă a previzibilului îndepărtat. 

 

În tenebrele abisale ale sentimentului de 

putere germinează, nebănuit de nimeni, dar cu atât 

mai ameninţător şi mai feroce, sâmburele invizibil 

al tuturor slăbiciunilor omeneşti. La fel cum, 

dinspre tărâmul fragil şi alunecos al neputinţelor 

asumate adie peste faţa omului, nesimţite şi 

atotstăpânitoare, spectrul unor puteri nemaivăzute. 

 

Încrederea excesivă în ceilalţi este, dincolo 

de spectacolul unei virtuţi de care nimeni nu are 

nevoie, o însuşire de caracter care se substituie, 

de cele mai multe ori, lipsei de încredere în noi 

înşine. Exerciţiul încrederii ne repugnă câtă 

vreme nu reuşim să fim noi înşine de încredere. 

 

Nu cred că Pascal are dreptate când spune, 

în ale sale «Cugetări» că “alergăm fără încetare 

înspre prăpastie după ce am pus mai întâi ceva 

în faţa noastră, pentru a ne împiedica astfel să o 

vedem”. Mai corect ar fi să se spună că, din 

prăpastia în care ne aflăm abandonaţi, inventăm 

obstacole fără cusur pentru a ne împiedica să 

găsim ieşirea la lumina adevărului şi a speranţei. 

18 

În materie de etică şi de valori morale, omul 

este o fiinţă paradoxală, care inventează, cu o 

voluptate greu de imaginat, constrângeri, obstacole 

şi interdicţii de toate felurile, numai şi numai 

pentru a savura mai apoi deliciile plăcerii 

indescriptibilă de a nu ţine seama de niciunele. 

 

Nimic nu saturează mai mult şi mai adânc 

nevoia interioară a omului de a fi în Fiinţă, decât 

înclinaţia naturală a acestuia de a trăi în neFiinţă. 

 

În albia imaculată şi translucidă a speranţei 

curg, învolburate, apele tulburi ale celor mai 

crunte şi mai întunecate dezamăgiri pe care viaţa 

le aduce cu sine în existenţa omenească. 

 

În păcat fiind, păcatul nu mai există, 

pentru că, între timp, Noi am devenit El. Cum 

se substituie noţiunile unele altora când este 

vorba de împăcat antinomii ireconciliabile. Şi 

totuşi, dacă omul este nevoit să poarte 

răspunderea unei asemenea poveri, înseamnă 

că exerciţiul punitiv al divinităţii este unul gratuit 

şi lipsit de substanţa compasiunii şi al iertării. 

 

Fericirea este o stare de spirit pe care o 

cultivăm cu atât mai multă înverşunare, cu cât 

ne îndepărtăm mai tare de ea. La fel cum 

nefericirea este o altă stare de spirit de care 

îndepărtăm cu atât mai îndreptăţiţi cu cât suntem 

tentaţi să ne apropiem de ea şi mai mult. 

 

Autoritatea se naşte totdeauna din nevoia de 

autoritate: nu impresionezi pe nimeni dacă nimeni 

nu are nevoie şi nu doreşte să fie impresionat. 

 

Ingăduinţa exagerată în faţa propriilor 

noastre greşeli este sursa inepuizabilă a acestora. 

 

Izvorul firav şi nestatornic al binelui răzbate 

la lumină de sub stânca întunecată şi greu 

accesibilă a conştiinţei împovărate de ameninţarea 

propriilor imperfecţiuni şi defecte sufleteşti. 

 

Cu cât sunt mai detaşat şi mai insensibil în ce 

priveşte viaţa celorlalţi, cu atât sunt mai liniştit şi 

mai liber să-mi trăiesc cât mai deplin propria viaţă. 

Ce nefericită idee să crezi că te poţi împotrivi 

dorinţei celui de lângă tine de a ţi se împotrivi. 

 

Căderea noastră, ca Fiinţe prinse în vârtejul 

abrupt al Devenirii, începe din chiar momentul în 

care, timid de tot, am început să ne înălţăm. În 

această privinţă, nu există nimic mai incitant


decât plăcerea de a urca şi de a ne şti cât mai 

sus, indiferent de preţul plătit, şi în acelaşi timp, 

nimic mai înspăimântător decât inexorabilitatea 

de ceasornic a prăbuşirii care pândeşte la colţ. 

 

Primul pas pe care-l facem în viaţă, cu totală 

încredere şi nevinovăţie, este în realitate şi cel 

care ne deschide inexorabilul drum înspre 

spaimele şi maladiile inevitabile ale abisalei morţi. 

 

Pentru cel care luptă fără sorţi de izbândă 

sau, altfel spus, pentru o cauză dinainte pierdută, 

victoria este cu atât mai incitantă şi mai de dorit, 

cu cât mai îndepărtată şi mai improbabilă este 

posibilitatea/certitudinea obţinerii ei. 

 

Limanul celor care se luptă din răsputeri cu 

greutăţile vieţii îl constituie tocmai obstacolele de 

care aceştia au absolută nevoie pentru a nu naufragia 

în Neantul pasivităţii şi al indiferenţei de sine. 

 

Oricât ai fi de încrezător în forţele proprii, nu 

eşti niciodată suficient de puternic şi de sigur pe 

tine pentru a rezista asaltului propriilor slăbiciuni. 

 

Un vis împlinit este un vis iremediabil ratat. 

 

Femeia este forma sensibilă sub care 

Absolutul se revelează bărbatului ahtiat de 

Infinit. Nefericirea acestuia se datorează, în 

acest caz, faptului că Absolutul care prinde viaţă 

devine invariabil Neantul în care sâmburele 

vieţii sfârşeşte prin a se pierde definitiv. Asta 

pentru că, în timp ce viaţa te limitează inexorabil 

în tot şi în toate, Absolutul te descătuşează 

invariabil şi pentru totdeauna de toţi şi de toate. 

 

În tenebrele insondabile ale ignoranţei şi ale 

delăsării/abandonării de sine şi de ceilalţi, orice 

urmă de spirit şi de spiritualitate este interpretată 

ca o scânteie în proximitatea unui butoi cu pulbere. 

 

Ne lăsăm captivaţi de iluzia fericirii pentru a 

nu fi nevoiţi să admitem că, în esenţa noastră cea 

mai intimă, suntem o chintesenţă a nefericirii. Aşa 

se face că, în timp ce a fi fericit este un lucru strict 

personal, care nu-i angajează cu nimic pe cei din 

imediata noastră apropiere, abia nefericirea este 

cea care ne dă sentimentul apartenenţei la un set 

de aspiraţii, credinţe şi convingeri comune. 

 

Ignoranţa arogantă şi mândră de sine se 

oripilează cu orice prilej de proximitatea spiritului 

19 

pentru că, în apele translucide ale acestuia se 

reflectă propriile-i tenebre şi goliciunea-i fiinţială. 

 

Nu existăm în mai mare măsură prin ceea ce 

fiinţează în fiecare din actele şi înfăptuirile noastre 

exterioare, cât mai degrabă prin ceea ce moare 

necontenit înlăuntrul nostru contorsionat de morbul 

pasivităţii şi al negării consecvente de sine. 

 

Viaţa este uneori o atât de mare prostie 

încât numai faptul că stupizenia şi lehamitea 

omenească sunt fără margini o face posibilă. 

Mă simt tot mai des inutil şi greoi în acest 

amalgam inform de vulgaritate şi de ipocrizie. 

 

Doru-Ştefan Moscu. Maternitate.2008 (sculptura) 

 

În adâncul insondabil/impenetrabil al 

sufletului său, fiecare făptură omenească poartă 

sămânţa din care se nasc toate câte sunt ale 

lumii acesteia: binele şi răul, frumosul şi urâtul, 

iubirea şi ura, adevărul şi minciuna; înfăţisări 

care nu sunt altceva decât faţa şi reversul unei 

aceleiaşi emblematice realităţi: natura umană. 

 

Câtă disperare şi suferinţă inutilă se nasc 

din efortul zadarnic/inutil al omului de a scăpa de 

suferinţă. În această balanţă a durerii şi a 

deznădejdii fără sfârşit, orice semn de izbândă 

este indiciul sigur al unei viitoare prăbuşiri.


Când vom putea accepta fără teamă faptul 

că Abisul care ne aşteaptă la capătul vieţii este 

acelaşi cu cel pe care se întemeiază naşterea şi 

mai apoi întreaga noastră existenţă? Poate doar 

atunci când viaţa va fi din nou un prilej de lacrimi 

şi tristeţe, iar moartea unul de bucurie şi de joc. 

 

Faptul că, în cultura occidentală, moartea 

ca fenomen biologic şi social este considerată ca 

fiind unica şi suprema certitudine, situată mai 

presus de orice suspiciune sau îndoială, 

reprezintă, de departe, indiciul cel mai convingător 

că viaţa se constituie, în ansamblul ei, 

dintr-un şir nesfâşit de aproximări şi incertitudini. 

 

Adunăm înlăuntrul nostru pe măsură şi 

direct proporţional cu ce risipim în afara noastră. 

 

Adevărurile sunt, totdeauna şi în tot locul, 

realităţi definitive care răsar din pământul roditor şi 

puternic al viselor, aspiraţiilor şi idealurilor cele mai 

nobile ale omului, ca încununare ultimă şi definitivă 

a tot ce poate fi cunoscut. Numai minciuna răzbate 

la suprafaţă din desişul sterp al trebuinţelor şi 

nevoilor elementare, care fac din om o excrescenţă 

a viului abandonată la periferia creaţiei. 

 

Faptul că proximitatea violenţei şi a 

distrugerii trezeşte invariabil în om instinctul de 

conservare poate fi indiciul că însuşi acest 

instinct nu este decât o premisă necesară pentru 

a explica nevoia noastră ancestrală de distrugere 

şi de violenţă. În fond, nu ar trebui să ne simţim 

ameninţaţi în mai mare măsură de pericolele 

reale sau prezumtive care vin din afara noastră, 

decât de morbul violenţei şi al autodistrugerii 

care dormitează nestingherite înlăuntrul nostru. 

 

Sunt lucruri pe care nu le înţeleg pentru că 

sunt de neînţeles, însă mă îngrijorează faptul că 

descopăr tot mai multe lucruri pe care nu vreau 

să le înţeleg tocmai pentru că sunt de înţeles. 

 

Mi-e din ce în ce mai limpede că omul se 

cramponează în viaţa cotidiană de comportamente, 

atitudini repetitive şi prejudecăţi care 

rezistă şi în faţa argumentului suprem al Morţii. 

Asta dovedeşte că în adâncul cel mai adânc al 

sufletului, preferăm adâncului material şi concret 

al Fiinţei, Neantul dematerializat al neFiinţei. 

 

Nu cunosc nefericire mai profundă şi mai 

amară decât cea prin care bărbatul şi femeia îşi 

“unesc” vieţile, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, 

în vederea atingerii unei totalităţi inexistente. 

20 

Cum se poate ca Dragostea/Iubirea care se 

proclamă, din vremi imemoriale, pe cât de 

indestructibilă pe atât de durabilă, să degenereze 

invariabil într-un sentimentalism lipsit de 

duritatea şi consistenţa realului? Sau, şi mai rău, 

să naufragieze constant în indiferenţă, apatie, 

desgust, ură? Simplu: când eşti nevoit să sufli tot 

timpul într-un foc pentru a-l întreţine sfârşeşti, 

inevitabil, prin a te îndepărta de acesta şi a uita 

astfel, pe măsura trecerii timpului, tocmai de 

ceea ce reprezintă esenţa ultimă a focului, adică 

lumina, incandescenţa şi dogoarea acestuia. 

 

În adâncul impenetrabil al Fiinţei, ca şi în 

profunzimile insondabile ale Cerului sălăşluiesc 

dintotdeauna mistere şi taine de nedezlegat. Pe 

unele le privim cu încântare sau dimpotrivă cu 

indiferenţă, în timp ce pe altele le purtăm în noi 

ca pe o ameninţare sau o prezenţă perpetuă, de 

care ne eliberează într-un târziu surâsul diafan şi 

încărcat de tainice subînţelesuri al Morţii. 

 

Senectutea este, deseori, o provocare pe 

care neputinţa omenească o înveşmântează în 

hainele fără cusur ale înţelepciunii. Nu vom şti 

însă niciodată cu foarte multă certitudine câte 

din neputinţele insolvabile atribuite senectuţii 

bântuie somnul lipsit de vise al înţelepciunii. 

 

Dacă destinul istoric/vremelnic al unei 

societăţi/civilizaţii, oricarea ar fi aceasta, ar 

depinde exclusiv de înzestrarea sufletească şi de 

năravurile celor care o alcătuiesc la un moment 

dat, este foarte probabil că Istoria umanităţii, aşa 

cum o cunoaştem noi azi, s-ar fi încheiat demult. 

 

Este uimitor să constaţi cât de puţin interesaţi 

sunt oamenii de promovarea valorilor şi a 

spiritului de performanţă când se pune problema 

să le vorbeşti despre ce-ar putea fi ei dacă nu ar 

fi ceea ce, din păcate, au apucat deja să fie. 

 

Foarte puţini dintre oamenii politici 

excelează prin inteligenţă, entuziasm şi dorinţa 

sinceră de a se sacrifica pentru triumful unei 

cauze nobile. Majoritatea cultivă un soi de 

viclenie/şiretenie oarbă în spatele căreia se 

ascunde, mai totdea-una, o dorinţă nestăvilită 

de chiverniseală sau, în cel mai fericit caz, 

nevoia de a-şi cultiva până la obsesie propriul 

orgoliu, micile vanităţi provin-ciale şi o 

nemăsurată ambiţie de putere, în dauna unei şi 

aşa sărăcite şi debile înzestrări sufleteşti.


Foarte probabil că într-o lume perfectă 

exerciţiul politic ar fi un lucru inutil şi stupid, la fel 

cum un joc politic onest şi corect este de neconceput 

în noianul de imperfecţiuni care dau seamă 

de alcătuirea şi devenirea lumii în care trăim. 

 

În politică a şti să te retragi la timp este unul 

din marile secrete ale reuşitei şi al succesului. 

 

Cu foarte puţine excepţii, pe scena politică 

nu există actori mici sau mari, există doar 

împrejurări contextuale care scot în evidenţă 

grandoarea sau, dimpotrivă, mizeria şi sărăcia 

sufletească a celor care punctează, la un 

moment dat, spaţiul public cu prezenţa lor. 

 

Esenţial pentru exerciţiul politic/public este 

să-i convingi pe ceilalţi că eşti stăpân pe tine 

acolo unde ei au nevoie de argumentul autorităţii 

pentru a-şi susţine punctul de vedere. 

 

Vorbăria goală, polologhia fără rost este, 

pentru omul lipsit de substanţă spirituală, ceea ce 

reprezintă tăcerea pentru Fiinţa care adună bogăţii 

şi comori interioare. Astfel, cele două antinomii, 

deşi ireconciliabile, se unesc acolo unde fiinţele 

care le dau viaţă se despart irevocabil şi definitiv. 

 

Niciodată nu-i datorăm mai mult celui de 

lângă noi decât atunci când el ne datorează cel 

mai puţin, sau, niciodată nu-i datorăm mai puţin 

decât atunci când el ne datorează cel mai mult. 

Asta pentru că, în ordinea imperativelor etice şi a 

valorilor morale raportul dintre noţiuni şi 

conţinuturi se schimbă pe măsură ce sensul şi 

semnificaţia spirituală a acestora se radicalizează. 

 

Fiecare clipă din viaţă pe care o irosim din 

grabă, indiferenţă, plictis sau neatenţie devine, 

mai devreme sau mai târziu, o veşnicie pe care no 

mai recuperăm niciodată. În această ordine, 

suntem întotdeauna învingători în ceea ce 

pierdem şi totdeauna învinşi în ceea ce câştigăm. 

 

Pentru omul zilelor noastre, a fi modern şi în 

ton cu “spiritul” timpului înseamnă, înainte de 

toate, a se lepăda de modernitate. Ce altceva ar 

putea ilustra mai elocvent această stare de fapt 

decât uşurinţa/graba cu care dărâmăm astăzi 

ceea ce-am construit ieri sau dezinvoltura cu ne 

dezicem de ce-am plănuit să clădim mâine? 

 

Toţi oamenii care vor să înveţe ceva de la 

viaţă ar trebui să se ocupe o vreme de politică. 

21 

Spun asta pentru cei care încă mai cred că Omul sa 

născut bun şi drept de la natură, însă societatea 

este cea care l-a corupt şi i-a pervertit simţurile. 

 

Îmi doresc să trăiesc într-un imperiu al liniştii 

şi al nemişcării absolute, într-o lume în care 

singurele accidente audibile să fie sunetele tăcerii. 

 

Doru-Ştefan Moscu (Pastel & Cărbune) 

 

Lumea merge înainte nu atât datorită celor 

care se perpetuează în succesiunea biologică a 

generaţiilor finite, cât mai degrabă a celor care 

se perpetuează în succesiunea infinită a ideilor. 

 

Nu există normative sau imperative etice în 

absenţa comandamentelor morale, întrucât este 

dovedit că valorile fiinţează, indiferent de spaţiu 

şi timp, numai prin ceea ce le permite să capete 

consistenţa de granit a acţiunii şi a duratei. 

 

Singurul lucru pe care ţi-l poţi dori în mod 

onest, fără să greşeşti şi fără să-ţi periclitezi astfel 

fragilul echilibru sufletesc, este să nu îţi doreşti 

nimic din ceea ce nu ai ajuns să posezi încă.


Îmi imaginez dragostea ca pe un râu (rău?) 

a cărui albie se micşorează pe măsură ce apele 

acestuia curg tot mai adânci şi mai învolburate. 

Asta înseamnă că vine totdeauna un moment în 

care albia râului dispare complet, înghiţită fiind 

de orizontul necuprinzător al apelor care se 

revarsă de niciunde înspre nicăieri. La fel şi cu 

dragostea, nu ştii niciodată de unde vine şi, cu 

atât mai puţin poţi spune încotro îţi va purta paşii. 

 

Cine spune că nu există limite, prăpăstii şi 

obstacole insurmontabile în/pe calea adevăratei 

cunoaşterii? Poate doar cei care nu au auzit încă 

nimic despre ce înseamnă cunoaşterea de sine! 

 

Mă uit la o fotografie în care este surprins 

cardinalul Alexandru Todea plângând nestăpânit, 

cu privirea fixată în pământ, în timp ce Papa Ioan 

Paul II îl mângâie, cu o părintească şi amicală 

compasiune, pe creştet. Seamănă atât de mult 

bătrânii aceştia unul cu celălalt, încât e greu să 

observi diferenţa/distanţa enormă care-i separă 

iremediabil: unul, care se ridică demn, prin forţa 

spiritului, din bezna iadului comunist, pentru a 

plânge în hohote la picioarele stăpânului regăsit, 

în timp ce celălalt coboară din aura de lumină şi 

calm a apusului, pentru a se odihni şi a-şi trage o 

clipă sufletul pe umerii verticali ai Spiritului. 

 

Posibilă declaraţie de dragoste: te iubesc ca 

un infractor care tocmai a evadat din închisoarea 

de maximă securitate a propriului Sine, pentru a 

se abandona, fără nici o împotrivire, în braţele 

Neantului care se cheamă dorul de tine. 

 

Simt că nu pot face nimic dacă nu îl am pe 

Dumnezeu alături de mine în fiecare împrejurare. 

Cu toate acestea, în viaţa de zi cu zi şi, mai ales, 

prin tot ce fac în fiecare clipă mă situez constant 

tocmai împotriva a ceea ce iubesc mai mult. Ce 

neputinţe abisale şi-or fi făcut din dorinţele mele 

un mod de a fi în viaţă, nefiind mai întâi în Sine? 

 

O povestire hasidică spune că fiecare om 

este legat de Dumnezeu printr-un fir subţire, şi că 

în momentul în care omul greşeşte cu ceva în 

faţa Creatorului său, firul se rupe, însă acesta din 

urmă prinde cele două capete ale firului şi le 

uneşte într-un nod. Paradoxul este că, cu cât 

greşelile omului sunt mai multe, cu atât firul se 

rupe mai des şi, pe cale de consecinţă, cu atât 

Dumnezeu este nevoit să facă mai multe noduri. 

Pentru ca, în final, firul să devină astfel tot mai 

scurt, iar omul să se apropie în felul acesta tot 

22 

mai mult de Dumnezeu. S-ar putea ca subînţelesul 

tăinuit al acestei poveşti să ne spună că 

Dumnezeu repudiază păcatul ca eveniment 

lumesc, însă are toată solicitudinea şi compasiunea 

pentru omul păcătos ca fenomen celest. 

 

Am certitudinea că dacă o singură clipă m– 

aş îndoi de existenţa lui Dumnezeu n-ar mai 

rămâne nici o altă clipă care să-mi dea răgazul şi 

puterea interioară să fiu sigur de mine însumi. 

 

Oricâtă înţelegere şi compasiune se cade 

să avem pentru greşelile şi căderile vinovate ale 

celorlalţi, nimic nu ne absolvă de indulgenţele şi 

compătimirea pe care suntem ispitiţi, mai tot 

timpul şi în orice împrejurare, să ni le acordăm cu 

generozitate şi fără discernământ nouă înşine. 

 

Adevărul este că, dacă am avea libertatea 

interioară şi curajul să ducem exerciţiul sincerităţii 

faţă de noi înşine până la ultimele lui consecinţe, 

jumătate din omenire s-ar sinucide în clipa 

următoare, pentru ca cealaltă jumătate să se 

adâncească într-un soi de lâncezeală fără leac, 

de care, în condiţiile date, o protejează tocmai 

ipocrizia şi falsitatea, în culisele cărora se ţese din 

totdeauna veşmântul abscons al tuturor relelor 

care împânzesc cu spoiala lor faţa pământului. 

 

Unii oameni, foarte puţini dealtfel, îl găsesc 

constant pe Dumnezeu în toate cele ce fiinţează 

înafara lor, în timp ce alţii, cei mai mulţi, îl pierd 

fără încetare tocmai în lucrurile care se mişcă 

sau dorm înlăuntrul lor. Singurii care nu au nici 

un fel de îndoieli în această privinţă sunt tocmai 

cei care n-au apucat încă să-şi facă din existenţa 

lui Dumnezeu un proces de conştiinţă, care să-i 

absolve de spectrul propriilor imperfecţiuni sau 

de ameninţarea Neantului interior. 

 

Va putea spune cineva, vreodată, cât s-a 

câştigat sau cât s-a pierdut în ordine existenţială 

prin faptul că Dumnezeu a decis, la un moment 

dat, să facă pe om după chipul şi asemănarea Sa? 

 

Pentru cei porniţi în căutarea Adevărului este 

important de ştiu (şi de acceptat acest lucru!) că, 

odată angajaţi pe această cale, Adevărul însuşi a 

pornit în căutarea lor. Nu cred că-mi aparţine 

această aserţiune. Ce vreau să spun însă este că 

deşi alergăm fără încetare în căutarea Adevărului, 

rareori se întâmplă ca proximitatea acestuia să ne 

producă sentimentul de împlinire la care visăm.


PAGINI DE JURNAL 

Ştefan Mihai Martinescu 

 

Un Om, liber jurnalist, de ceva vremuri poet, cândva 

jurist, când şi când eseist, mereu anticomunist, născut întro 

zi de 13 pe vremurile tragice şi cutremurătoare ale anului 

77, prin aprilie, la Hunedoara. Mai apoi copilăria l-a prins în 

oraşul Călan, un loc în care Europa Liberă şi mometul lui 

89 au fost anii disidenţei şi dezvăluirea libertăţii. Şcolar şi 

liceean prin „Ţara Haţegului“, mare amator de rural prin 

Bretea Română locul unde a descoperit dragostea de cer 

dar şi puterea de ecou a iubirii de pământ. A scris în 

facultate prin Revista studenţească „Forever Young” ca un 

debutant, deloc brutal şi frivol poate puţin timis şi ludic, mai 

apoi de dată recentă a fost găzduit de „Provincia Corvina” 

la Hunedoara, uns cu mireasmă de „Bastion“ la Tg. Mureş, 

iar la Cluj-Napoca în chiar anul curent de „Filarmonia“. 

Acesta este portretul Omului, românului, ţărănistului, liber 

jurnalist, de ceva vremuri poet, cândva jurist, când şi când 

eseist, mereu anticomunist. 

 

Jurnal de vremuri abrupte 

(septembrie 2005) 

Îi scriam unei prietene că Singuratatea te 

aduce nu la înstrãinare de ceilalţi ci, paradoxal, 

la o depãrtare ce poate ivi punţi. Doar moartea te 

înstrãineazã, cel puţin fizic, singurãtatea este 

doveditoare de Bucurie nu doar cand îţi 

reaminteşti de un Om de o Femeie ci şi 

izvoratoare de Fericire pe cand reîntîlnirea cu 

Omul sau Femeia se petrece în ambientul 

memento-ului clipelor frumoase petrecute 

împreunã. Ce este mai mai frumos în viaţa 

acestui pustiu al vremurilor abrupte decât 

regãsirea unei priviri care se bucurã de 

revederea ta iar tu eşti la randul tãu bucuros de 

seninãtatea sinceritãţii acelui moment? 

• 

Pe lângã universitate am întâlnit o bunicã. Mia 

amintit de străbunica mea. Vindea flori. I-am 

oferit o sumã de bani rugand-o sã opreascã o 

domniţã care i se pare plãcutã cu sau fãrã fiţe de 

snoabã ori şmecherã şi sã-i ofere buchetul din 

partea unui Om. Panã la urmã m-am bãrbierit. 

Pãnã şi portarul de la un cãmin pe unde circul 

fregvent mi-a spus cã sperii copiluţii de leagãn. Mi 

se spune marmota, eu mã simt un pic şi mangustã. 

In fine, îmi place apelativul, mai ales când jucãm 

fotbal şi port tricoul echipei Poli Timişoara. 

23 

Lacrimi de sãnge rãsar 

din ale pãmãntului cruste 

printre trupuri de flori 

bolnave de necurcubeu; 

adast iubirea unui înger 

cãzut în dizgraţia 

pãtimaşului amor din 

risipa ţãrãnei încarnat. 

Atunci mã mistuie flacãra 

dragostei de cer şi îmi 

arde privirea focul iubirii 

cãtre un înger pe vecie în 

coşmar decãzut. 

• 

Mi-e dor de bunica mea. Nu pot uita 

imaginea primei mele plecãri la Cluj când o 

vedeam plansã şi deznãdãjduit agãţatã de 

poartã. Imi amintesc cum îmi spune cã „iarãşi 

pleci şi nu te mai vãd” iar la telefon când 

vorbim plãnge înfundat de teama sã nu o certe 

bunicul. Pentru ea sunt ca lumina soarelui iar 

ea pentru mine este precum Cerul senin de 

primãvarã. Bunicul în schimb mi-l amintesc 

todeauna ca fiind un ascultãtor asiduu al 

postului de Radio Europa Liberã. Un muncitor 

care la uzinã a scãpat fãrã carnet de partid 

ceea ce nu-i puţin lucru. Il vãd un Om înţelept 

şi rece a cãrui iubire este calculatã. Cândva pe 

când la câmp eram povestindu-i pilduitor de 

prin Sfintele Scripturi l-am vãzut plîngând. 

• 

Doru-Ştefan Moscu. Tors (sculptură) 

• 

Toamna treptat amurgeşte vremea. Orele 

nopţii sunt pustii. Cerul cast.


Sâmbăta şi duminica autobusele sunt 

rarisime iar aşteptarea lor de-a dreptul ostilã 

oricãrui Om cu rabdare. În timpul sãptãmanii 

constant situaţia abruptă lumea lor este 

derapantã. Un tip care controla bilete şi cãruia 

într-o searã i-am zambit omeneşte, el în schimb sa 

simţit deranjat şi m-a privit golãneşte, a venit tot 

într-o searã sã îmi cearã biletul sau abonamentul. 

I l-am arãtat. El mi-a spus că e doar pentru o 

sãptãmanã şi l-a mai verificat înca o datã. I-am 

spus cã este în regulã şi verificat de cãtre mine. 

Am vãzut pe faţa lui o mare urma de regret şi mai 

puternic cã nu m-a prins sã mã amendeze. 

• 

Doru-Ştefan Moscu. Surluita (sculptură) 

• 

E timpul sã plec. Septembrie este pe 

sfarşite. Clipele vieţii sunt reci. 

• 

Un slogan „Invinge apele”. Eu cred şi de aia 

am cumpãrat brãţara. Dar, înainte de de toate, ar 

trebui să învăţăm să „ne” învingem ca ţarã (popor) 

tarele sinistrei moşteniri comuniste, apoi şi apele 

se mai potolesc. Prea multã ticãloşie, prea mulţi 

ticãloşi, corupţi, „sistem ticãloşit” şi smintealã. 

• 

Atins de rãnile ţãranei revãrsate pe o cruce 

încrustatã-n trupul deprins cu stigmatele roz, 

care-n vanitatea lumii petrec prin negura 

amurgului paşii Omului, mã las cuprins de zorii 

roşului Apocalips, sedus spre a nopţilor abis, 

abandonat în rãvãşitorul glas al lumii, pierdut 

rãvaş, frenetic tanguitor locaş de lacrimi prea de 

24 

cu rost e sufletul ce adastã clipa norului cãlãuzã. 

Si totuşi ce ar fi viaţa fãrã îngeri cu dubii şi 

luciferi cu obraji diafani poznaşi? 

• 

De ceva înainte vreme îmi doream sã ajung 

ziarist însã am realizat cã este mai bine sã devin 

unul dintre acei care scriitureşte. Mã simt mult 

mai liber ca free – lancer. Şi totuşi, îmi stãruie un 

gând. Oare ce ar insemna să aparã un ziar care 

sã fie în clandestinitate faţã de celelalte şi care 

sã scrie cu lux de amãnunte despre problemele 

grave cu care se confruntã ţara. Adicã sã fie în 

totalã ostilitate faţã de „sistemul ticãloşit”. Mã 

gandesc dacă ar schimba cu ceva existenţa 

liminală a Romaniei? Care pe care. 

• 

Dimineaţa la duş. Ea intră în baia comună, 

eu fac duş în latura mea. Ea merge către latura 

ei. Nici până astăzi nu ştiu cine a fost. Am ceva 

bănuieli însă. Ea începe cu gemete uşoare, eu 

ascult „intrigat”. Ea geme din ce în ce mai acut. 

Dau să ies. La uşă era un alt conlocuitor cu o 

hârtie higienică în mână asculta atent şi pe 

alocuri febril. Cam atât despre Eros şi cotidianul 

fiziologic al dimineţilor de toamnă. 

• 

Ochii ei strãluceau... privirea, care cândva 

era atinsã de nuanţele virginitãţii, în fapt de 

amurg a arãtat tãvãlugul voluptãţii. Imi aminteau 

de alţi ochi, o altã privire din copilãria mea, 

revãzuţi astãzi. Regãseam enigmaticul voal care 

candva îmi era rostul contemplaţiei şi datul 

pasiunii. Ochii ei striveau în privirile mele orice 

tentaţie a refugiului în afara lor. Mã afundam în ei 

cu o poftã halucinantã de nomad care îşi admira 

noul ţinut gata pregãtit sã-i fie deschisă calea 

cãtre o altã cãlãtorie. Toate acestea într-o searã 

aşteptand, unul sunetele de chitarã şi vocea 

amarã a prietenilor muzicii, iar altul setea de a 

descoperi o nouã ascensiune a privirii... Ochii ei 

străluceau... privirea se depãrta, doar se depãrta, 

prea departe, mult prea departe. 

• 

Duminicã la început neguroasã; mai apoi cu 

un soare primãvãratec...Rãtãcesc în amurg pe 

strãzile animate de îndrãgostiţi... Singur. 

• 

Spitalele imi dau fioruri. Te înfioară mirosul 

de piele strivitã şi de carne stãtutã. Boala care 

este gãunoasã scoate în evidenţã ce-i mai abisal 

în carnea lumii. O asistentã blondã cu privire de 

înger decãzut din drepturile luminilor mã 

întampinã bolnaVicios de rãu şi rigid de riguros. 

E rea şi searbãdã în zambet iar ochii ei trãdeazã


o crestatã nefericire a recluziunii. Incep sã pricep 

de ce a trebuit sã existe filmul „Moartea 

Domnului Lãzãrescu”. Spitalele aratã precum 

nişte Catedrale în care se cuibaresc 

adãpostindu-se de ploaie lumea, Omul dar şi 

Diavoli cu mari îndoieli la pasivul strãlucirii 

deşarte, singura diferenţã este cã pe la spitale se 

perindã multiplele închipuiri ale bolilor nicidecum 

aura tainelor suferinţelor sfãşietoare. 

• 

Un om, fan Dinamo Bucureşti. Zãu cã nu îmi 

pot da seama de ce influienţa pe care o are asupra 

mea este atât de plãcuta dar el este unul dintre 

acei cu care te poţi distra pe cinste. De la el am 

învãţat sã râd sãnãtos. Te face sã iubeşti Oamenii. 

• 

E noapte acum. Destinul pare rãsfrant 

sângelui care îmi este precum volbura risipitã a 

cerului. Aştept în zadar porţi cãtre senin. 

• 

A trecut cândva pe lângă mine şi m-a 

salutat şoptit, izbitor de şoptit… o fată. 

• 

Ce trist să aflu din ziare că Tăriceanu 

alege să îşi apropie „soluţia imorală”… ce 

dezarmant! Credeam totuşi că liberalismul are 

o limită de apreciere a eticii afilierilor… şi totuşi 

în disperare de cauză pare – se că alegerea îşi 

pierde exact verticalitatea morală… Penibil, mie 

greaţă… suntem în Romania. 

• 

La telefon, în noaptea trecută, am auzit 

glasul fetei care a rămas pentru mine o 

enigmatică frumuseţe a rafinamentului. Era 

spre un drum între două capitale europene. 

Am sunat-o pentru că îmi era dor de vocea ei 

lirică. Este o plăcere să o asculţi iar cuvintele 

– i îmi sunt o Bucurie pentru conştiinţă. 

• 

Astăzi a fost soare şi eu m-am simţit mai 

bine. Articulaţiile mele, deşi inflamate, nu mă 

mai obligă să folosesc balustrada pentru a 

coborî scările. Durerea pare mai uşor de 

suportat… până când oare? 

• 

Pe lângă o clădire cu rezonanţă feroviară 

este din timp în timp o tânără care stă şi la cerşit. 

Are nişte ochelari cu dioptrii mari şi ori de câte ori 

trec pe lângă ea simt cum îmi absoarbe tentaţia 

de a-i da un ban. Şi totuşi nu–i dau pentru că am 

văzut filmul „Filantropica”. 

• 

Sunt obosit. Mi–e frig şi un pic foame. Parcă 

am febră, un simptom ciudat. 

25 

Bazar de bizarerii maladive. Citesc undeva 

pe un perete de clinică „Spre secţia cu pături”… 

urc şi cobor scări năucit, încerc să plătesc intrând 

pe alte uşi pentru a întreba de costuri pentru a-mi 

suplimenta fondurile. Mi se răspunde cu aroganţă, 

dezgust şi expeditiv dispreţuitoare privire. 

• 

Zâmbetul doctoriţei îmi pãrea atat de cald şi 

bland încat am uitat de contrastul cu rãutatea 

asistentei. Mã gandeam la ea ca la o clandestinã 

într-un mediu atipic pentru oameni blanzi. 

Spitalul mizer, ruginit, cu paturi de campanie 

vechi în care zace dãrãpãnat lumea. Aer tumefiat 

de pervertirea bolii. Panã şi mancarea îmi fãcea 

greaţã deşi nu mancasem nimic de dimineaţã. 

Un bãtranel tarat de asistentul gigant. Probabil 

diferenţa de gabarit îl fãcea pe bătrânel agãţat de 

braţul uriaş al asistentului. Aştept la uşã în 

curent. Rãbdare şi totuşi decid ca dacã nu se va 

deschide uşa randuielilor voi pleca negreşit. Am 

un diagnostic şi tratament panã la urmă. 

• 

Doru-Ştefan Moscu. (Pastel & Creion) 

• 

O tânără pe care cândva fugar am mai 

vâzut-o pe la doctori… i-am dăruit o revistă… A 

răsfoit puţin atentă la mici detalii culturale, 

articole şi evenimente apoi a vrut să mi-o 

înapoieze… Era un dar de alinare.


Îmi amintesc că toţi ştiau ce s-a petrecut în 

acea seară dar NIMENI nu s-a ridicat pentru a 

mărturisi. El, Omul NU părea că vine din lume iar 

Celălalt individul aparent avea legătură cu lumea, 

Ei, localnicii erau însă din lumea care poate ura 

Omul şi dispreţuia individul. 

• 

Pe Om nu l-am mai vazut din seara aceea, 

pe individ îl zărisem din autobuz într-una din 

zilele trecute, în stradă mergea ceva mai lucid. 

Pesemne că nu era pândit de bahicul 

diversionism. Poate că era deja salvat şi în 

refacerea demnităţii sau poate că nu. Zambetul 

lui trada demnitatea regasita însa pasii înca 

manifestau simptomul posibilei ratări oricând 

improbabilă dar de pretutindeni pânditoare. 

• 

Apoi urmează studentul de la magazinul 

alimentar, care lucra pentru a se întreţine. L –am 

găsit prea obosit pentru a mai avea tăria învăţării, 

şi suficient de în dezamăgire spre a nu fi lipsit de 

speranţă. Discut cu el şi îmi dau seama cât de 

puţin sunt preocupat de „filosofia” gângavă a „politicienilor”. 

Îl încurajez totuşi la cel puţin o Speranţă. 

• 

E incredibil că ne lăudăm cu latinitatea, însă 

oaza de latinitate este acoperită de cel mai banal 

balcanism posibil doar ca „latrinitatea” nonvalorilor. 

În blocul „garnizoanã” de lângă locul unde 

studenţimea ar trebui să rigorizeze în locul vulgului, 

de prin unele maşini de lux ori unghere cotidian 

atinse de doru lenii se logoreizează manelistic. Ce 

mai Românie va fi ajuns în halul acesta de 

dezintegrare etică. Poate că în grobianul 

contextual soarta este pe deplin meritată. 

• 

L-am vãzut pe actualul iubit al fostei mele 

încã „apropiatã” iubite. M-am distrat copios; 

ferocitatea tacitã a evidentului stigmat care mi-a 

resuscitat un umor ceţos nici mãcar negru. De 

fapt caricaturalul vremurilor abrupte în care 

lumea desfrãneazã rãsfrãngãndu-se asupra 

Omului în chip de cataractã care desparte cerul 

de pãmãnt era o schitã a neputinţei. 

• 

Am fost acasã. Neţãrmuritã Frumuseţea 

revederii pãrinţilor. Bucurie. Bucurie. Bucurie. 

• 

Am fost la ziua unui Prieten. Mã mir cum de 

mã suportã. M-am simtit foarte bine, atat de bine 

încat am avut dezlegare la beţie. Dacã la început 

am fost furat de peisajul unor sâni superbi spre 

final am fost captivat de un meci de fotbal. Am 

încercat sã îi mulţumesc şi nu am putut gãsi 

26 

cuvintele potrivite. Existã situaţii în viaţã cand nu 

gãseşti cuvinte sã exprimi o recunoştiinţã. Oricum 

bucuria de a canta „La mulţi ani cu sãnãtate!!!” 

spre Fericirea Prietenului a fost mai mult ca orice 

însemnãtate a oricãrui dar ce se poate oferi. 

• 

Sãrutul Tatãlui pe obrajii striviţi de negura 

vremurilor şi strãngerea barbãteascã a mãinii îmi 

dau todeauna tãria de a învinge şi puterea 

gestului sincer de iubire. Cãt despre zãmbetul 

mariologic al Mamei nu pot sã spun decãt cã–mi 

readuce-n memorie, în chip minunat, 

Frumuseţea Crezului în Zeul Necunoscut. 

• 

Am avut o mare dezamãgire de mine 

însumi. O fetiţã a plans cand s-a uitat la mine. 

De obicei nu plangea dar uite cã a venit şi ziua 

aceea. Credeam cã odatã cu ea nu voi mai 

starni lacrmile celor mici, ci zambetul. Sã-mi fi 

pierdut expresia copilãreascã a ochilor. 

• 

Astăzi iubirea seamănă cu un templu fără 

acoperământul cerului, cu un trup sărăcit până 

şi de mantia ţărânei. Fiorul nu lipseşte ci este 

lipsit de rafinamentul sentimentului sincer. 

• 

Ploile nu încetezã sã „refugieze” ţara în 

anonimatul orbitelor bolnave sau anormal tarate 

de neputinţa Schimbãrii. Am vãzut o mãmică. 

Fuma privind la „bebeluşul” ei cu o indiferenţã la 

fel de frivolã precum la fumul din ţigara de care 

era atat de preocupatã. Poate cel mai dezolant 

aspect al oraşului este sã vezi femei pasionate 

penibil în plin cotidian stradal de ţigãri. 

• 

Este o sâmbãtã gãunoasã şi stã sã plouã. 

Clopotele unei biserici, rãzleţ, îmi amintesc de un 

pãrinte şi de un prieten drag mie. De unul singur 

am strãbãtut acelaşi oraş prãfuit şi de data asta 

atins de goliciunea vremii pentru a-mi lua ceva de 

mâncare. Mai apoi o cafea care sã mã 

amãgeascã la nesomn şi drumul cãtre acelaşi 

cãmin unde medievalia îşi face loc printre 

gândurile marşavei leneveli. Nu-i nici o tainã în 

mine. Vorbesc cu o fatã pe care candva obişnuiam 

sã o numesc iubitã. Aflu cã lor securitatea le / ne 

ascultã telefoanele. Desigur îi înjur pentru 

purulenţa de care dau dovadã. O altã fatã mã 

sunã sã afle cum mã mai simt. Ii mãrturisesc 

faptul cã durerile mele de oase şi inflamaţiile de 

care sufãr îmi cam dau mãsura zdruncinãrii 

trupeşti. Voi afla verdicte abia sãptãmana viitoare.


POESIS 

Meda Maria Moldovan 

(n. 9 septembrie 1983, Cluj-Napoca) 

 

Absolventa a Facultatii de Medicina Veterinara din cadrul 

USAMV Cluj-Napoca. Premii castigate in domeniul literar: premiul I 

la concursul tinere condeie (2000, 2001), premiul II si premiul 

special la concursul national ‘’Florile Independentei’’ (2000, 2001), 

premiul ‘’Orfeu’’la concursul de judetean creatie antidrog. 

Hobby-uri: scrisul, lectura, calatoriile, muzica. 

Scrisoare cãtre iubitul meu 

 

Iubite! Unde ţi-e pielea caldã ca cerul, 

ochii întrebãtori şi omeneşti? 

Unde ţi-e moartea o datã cu mine, 

sicriu lângã sicriu, sub sfeşnice împãrãteşti? 

Te-am pãrãsit, plecând la drum greşit şi înfundat, 

un drum pãtat cu praf şi biciuri de noroi, 

încoronat,înodat de cannabis, 

trist şi purtat de 2 ori 3 boi. 

Iubite! Nu mã mai cãuta, 

cãci sunt mai rãu decât moartã. 

Spun vorbe care se sparg şi fug - 

slute ca mine, departe de tine, 

cãci sunt mai rãu decat moartã. 

Îţi scriu dintr-o ruinã - 

însemne adânci, suferinde-n zid. 

Iubite! Mã doare atât de tare golul, 

ce l-am lãsat în urma mea 

şi-l voi pãstra mereu. 

Fatalul rãu de a cãdea a doua oarã. 

Îi cereţi vieţii tot mai mult, 

fãr’ sã gândiţi cã Dumnezeu 

a dat in lume ce-i mai bun. 

Un altceva e rãul, e golul, e nimicul 

e singurul şi-urâtul - un dor nebun de iad. 

P.s.Iubite, sunt eu, vântul din zid, nu mã-nlãtura! 

• 

Abstractica I 

Suptã de un punct, apar pe cerul firii. 

Mâini cautã sã mã pipãie, 

dar eu roiesc blindat în TOT. 

M-au nãscocit din aluatul unui gând. 

27 

Ce gând! 

Din rana unui soare, îmi curge intunericul, 

ce-ncheagã în luminã. 

Prin prismã mã împart in douã raze: 

aureola capului tãu - aureola capului meu. 

Douã verigi dezlãnţuite, 

douã verigi nemãrginite. 

Au! m-a prins pumnul 

şi m-a înfipt in pântec sacru. 

• 

Doru-Ştefan Moscu. Negresă (sculptură) 

• 

Abstractica IV 

M-ascund, dupã un fir de pãr, 

În freza Pãmântului, aştept ,,marea întâlnire’’:


când noaptea predã ştafeta luminii. 

Lasoul din mânã-mi tremurã - 

Aştept sã vã prind împreunã, 

sã vã trag spre mine 

şi sã vã-ndes în buzunarul meu! 

Şi-atunci voi fi una cu iarba - filtrând în deşert! 

 

Abstractica V 

O clipã - este o bluzã tricotatã. 

Din fiecare ochi creşte câte-o aripã 

ce-ţi ventileazã sufletul în groapa Nimicului! 

 

Ce-am vrut 

Am vrut sã desenez un cap, 

dar nu-i încãpeau buclele pe coalã. 

Am vrut sã desenez o frunzã-n cãdere, 

dar n-am ştiut ce culoare 

sã-i dau vântului ce-o poartã. 

Am vrut sã desenez o melodie, 

dar cum sã fac sã cânte foaia? 

Şi-atunci am pus un punct 

În undeva, cândva - Şi l-am numit Lume. 

 

Cifrul gândirii 

Azi m-am trezit cam buimãcitã. 

Tot ce vedeam mi-era strãin. 

În loc de ploaie - cãdeau litere, 

cernute dintr-un fund de-ocean negrui. 

Stele-notau înecate. 

În loc de flori vedeam coarne 

şi nãri ce-adulmecau spre mine. 

În aburii lor, mã vãd ca-ntr-o oglindã, 

pe-un vârf de vulcan, ca pe-o arena. 

Nu se-aud voci si sunete,dar se aude tãcutul, 

se-aude focul - se-aude apa, 

se-aude pãmântul de sub mine, 

sãtul de-apãsãtura mea! 

Dar somnul meu e viaţã şi viaţa-i somnul meu. 

 

Dacã 

Dacă noi suntem plantele plantelor? 

Dacã suntem pioni 

mutaţi de viziunea lor abstractã? 

Dacã suntem un fruct de-al lor 

28 

Ce cade ne-ncetat, rostogolindu-se ? 

Dacã dormim, visând cã suntem liberi?!? 

 

Curg 

Curge lâna oii albastre, 

curg streşine, 

curge crucea-n pereţii bisericii, 

curge pantoful în asfaltul mizer, 

curg paşii mei spre tine. 

Curg note în arii afone, 

curg bucle în linii netrase, 

curg gânduri pe pagina sorţii, 

curgi tu spre mine. 

 

Ispitã dulce 

Mã-ndeamnã gândul în pribeag Abis sã sar, 

sã cad pe fire de noroc, 

ţesute din destin de foc. 

Şi-n orice colţ eu aş cãdea 

sã nu mã lase-o rãmurea, 

sã pierd un strop din viaţa mea. 

 

În grãdina cãlãtorului 

Drumul ce-l las în urmã 

n-o sã-l mai calc niciodatã 

şi nici acelaşî amurg nu mã va îngropa! 

Sub aripile unei rândunici mã pierd, 

sã caut de unde-a venit ea. 

Calea curbeazã, ocoleşte, coboarã, urcã - 

Nu cunosc dimineaţa ce s-a nãscut jos. 

Plop cu plop, dar mai departe-i pãdurea. 

Zid lung va trebui sã-mi construiesc 

ca sã-mi adun toţi plopii! 

Abia atunci voi creşte spre pete de luminã. 

 

Vis 

Sânge pe blanã-mi 

Vis consumat din alcoolul vieţii. 

Pentru un fir de iarbã -n grãdina-mi, 

farmec întins cu cernealã pe pânza luminii - 

Vis consumat.


PROZĂ SCURTĂ 

Alexa Gavril BÂLE. 

Al patrulea schimb 

din vremea lui Vuşcan 

 

Intrând în bufetul din Tarniţa mi-am dat seama 

că trecuse mult timp de când plecasem de la mină. 

Ani buni. Socotindu-i pe degetele de la mână mi-au 

ieşit fix douăzeci şi unu. Bătuţi pe muchie. Nu mă 

puteam dumiri însă pe ce cunoşteam aceasta, de 

vreme ce nu se schimbase aproape deloc. Îşi 

păstrase până şi vechiul nume. Fusese botezat cine 

ştie când, de către cine ştie cine: „La Mariana”. Se 

ivea tot pe neaşteptate în vârful pantei de la Sasca, 

pe stânga cum mergeai către exploatarea minieră. 

„La Mariana, la Mariana / m-am îndrăgostit io de 

Ana”, refren vechi. De ani şi ani! Ca şi acum fix 

douăzeci şi unu de ani, „la Mariana” se întâlneau 

schimburile. Minerii din schimbul unu cu cei din 

schimbul doi, aceştia cu cei de pe trei, iar minerii din 

schimbul trei cu cei de noaptea ce intrau în 

schimbul patru, puţin înainte de miezul nopţii. La 

câte o bere, poate un deţ de săcărică, pe care 

mandatarul o măsura, la fiecare pahar cu un minus. 

Zicea şeful de brigadă de pe filonul Elisabeta: „vezi 

măi Pop II că n-am tras, mi s-a spart perforatorul şi 

n-am putut da tăte găurile”. Pop II era şeful de 

echipă din schimbul doi şi-l striga maestru` la 

apel Pop II, ca să nu-l confunde cu alt Pop, ce 

era Pop I şi minier pe abatajul de pe Ferdinand. 

„Frontul îi curăţat, cheamă mecanicii să 

tragă aeru` şi apa mai aproape, că nu ajung 

şloagărele”. Pop II mai dădea un rând şi ieşea 

grăbit să apuce la lămpărie. Şloagărele erau 

furtunele pe care veneau apa şi aerul pentru 

perforatoare. Pop II înjura în gând lămpăresele. 

Aproape alerga pe scările de la lămpărie. Erau 

date-n acolo, femeile ce împărţeau lămpile. La 

fix închideau obloanele şi cei care nu apucaseră 

să-şi scoată lampa nu aveau decât să piardă 

schimbul. În subteran nu puteai intra fără 

lumină. Două lucruri erau, totuşi, altele. 

Vopseaua de pe uşi şi consumatorii. Am 

constatat aceasta privind la cei care intrau, câte 

doi, trei deodată, vorbind tare şi grăbindu-se 

către tejghea. Uşile erau proaspăt vopsite. Un 

albastru senin ce-ţi umplea sufletul de optimism. 

29 

Pe mineri însă albastrul îi lăsa indiferenţi. 

Trânteau uşile, scotocindu-se în buzunare după 

mărunţiş. Între schimburi era timp abia pentru a 

da peste cap o bere, cel mult două. Amatorii de 

tărie mergeau pe Săcărică. O sută de grame, 

deţucu, cum era alintat paharul de sticlă groasă. 

Trebuiau să-şi potolească setea de dinainte de 

schimb. Unii, focul de după. Minerilor le era tot 

timpul sete. „De-aia vă spui, mă, o bere, două, 

mere, două cel mult, să ştiţi, eventual deţu` de 

Săcărică să poate lua înainte de şut. Nu poţi intra 

însătat în mină. Da` nu cumva să beţi votcă ori 

coniac. Gazele de pe galerii se combină cu 

vodca din creier. Îl macină încet, ca putregaiu 

lemnu`. Câtu-i lemnu` de tare, purtegaiu` îl roade. 

Aşa se duce mineru` după votcă – ca umătu`, 

când suflă vânt cald în martie. Nici nu ştii cum ai 

trecut dealu` dincolo…”. Sfătosul avea mustăţi 

negre, însă tâmplele îi erau brumate bine. 

Aproape toate mesele erau ocupate. 

Douăzecişiunu de ani. pe muchie! Degetele de la 

mâna dreaptă indicau cifra ce nu o puteau tăgădui. 

Cei care erau tineri atunci, acum încărunţiseră. 

Aproape aceleaşi feţe, puţin mai uscate şi 

gălbejite. Berea, ţigăncile, gazele de mină, silicoza. 

Cei bătrâni de atunci, mulţi muriseră poate, cei 

rămaşi erau toţi pensionari. Alţii erau acuma minerii 

tineri la mese. Mai puţini. Unii nici nu fuseseră 

născuţi atunci. Am strâns pumnul şi ridicând câte 

un deget pentru fiecare an, am reluat 

numărătoarea în gând. Cu cealaltă mână am 

făcut semn că vreau o bere. Ieşeau tot atâţia ani. 

Din halbă lipsea cel puţin un deget. Ca pe 

vremuri! Avea gust de apă, aveam să constat 

aşezându-mă la masă, lângă fereastră. Strada 

era pustie. Ştergându-mi spuma de pe buze, mam 

gândit că dacă apa cu care o lungea 

mandatarul nu ar fi fost apă bună, apă de munte,


apă tare izvorâtă din stâncă, berea nu s-ar fi 

putut bea. Gustul i-ar fi fost de leşie stătută. 

Băusem odată aşa ceva la o crâşmă, întrun 

sat de câmpie. Bere apoasă, numai că apa 

era moale, având gust de lut. Am scuipat încă 

prima înghiţitură, rămânându-mi în gură o 

aromă de nămol, de fund de baltă în care s-au 

scăldat bivolii. Prin uşa întredeschisă se furişă 

un pisoi. Micuţ, alb, cu pete roşcate. Era 

zbârlit. Afară începuse vântul, cu picuri 

mărunţi, rari, probabil reci. Speriat, fugi înapoi, 

încurcându-se între picioarele a doi ortaci. 

După ei, pe uşă o pală de vânt răcoros. Izul 

proaspăt de brad vestea o ploaie ce va veni cu 

siguranţă mai repede de două-trei ceasuri. 

-„Ce optimism, domnule, se răţoia cel din 

urmă, mai gras, furându-mi parcă gândul de mai 

înainte, nu vedeţi că-i gata de noi. Mina-i în 

lichidare, tot mai mulţi semnează ordonanţa. Se 

tem să nu se închidă şi să nu capete nimic. Aşa 

că iau milioanele pe carduri şi se duc. Pleacă…” 

Bondocul trecu înainte şi, ajungând la 

tejghea, şopti: „două beri, dragă… şi scrie sus, 

minteni vine plata şi mi-oi lichida contu` din 

caietu` dumitale”. Mariana îmbătrânise. Mult. Pe 

lângă ochi avea cearcăne vineţii, ca vinetele de 

zacuscă, date-n copt. Întinse berile zâmbind , 

oarecum trist. O şuviţă de păr, vopsită în negru, îi 

prelungea un colţ al gurii. Printre ridurile în formă 

de evantai. Masa la care se aşezaseră cei doi 

avea muşamaua crăpată, cu multe pete. Se 

vedea că nu schimbaseră feţele de masă de mai 

mult de două ori în anii în care n-am mai fost pe 

aici. Scaunele erau tot şchioape. Scrâşneau 

ascuţit pe mozaicul tocit, când careva se ridica 

să mai aducă o tură. Nu am observat când se 

apropiase bătrâna ce era sprijinită de subsuori 

de o femeie tânără, îmbrăcată moroşeneşte. 

Tânăra ceru voie să se aşeze la masa mea. 

Mesele erau ocupate. Am tras două scaune. 

Singurele ce erau libere. Luară loc la masa mea. 

„Măi fecior, măi…ai grijă, nu te prăda, voi, tinerii, 

tare nu vă aveţi bie… eşti tânăr… măi… ai grijă 

de tine… că vremea trece şi ajungi bătrân şi 

neputincios…uită-te la mine…” Rar trecea cineva 

pe trotuar. De pe dealuri, brazii păreau a 

binecuvânta oraşul, mişcând leneş din cetini. Le 

adia vântul. Ziua se amesteca uşor cu noaptea. 

„…i-am văzut, mă Cuşălău, erau pă culme 

la Biserica Vecii, după pitoi, tânăr mă, tânăr şi în 

putere, nu ca acum, că şi io am fost tânăr, nu 

numai noi…m-o fo trimasă mămuca după pitoi. 

Pe vremea cotelor era greu de trăit. Grâu`, 

30 

porcu`, laptele, lâna, ouăle trebuia să le dăm. 

Mama, săraca, usca pitoi în cuptor, câte două, tri 

coşuri să avem pă iarnă. Le punea în sacii 

rămaşi goi după ce gătam de predat cotele şi le 

urca în pod la aer. Tătă iarna mâncam zeamă de 

pitoi uscate. O acream cu puţină moare de pe 

curechi. I-am văzut, mă, pă hânsă, or venit doi 

bosorcăi, ce le zice la Hunedoara unde-am făcut 

io armata solomonari, o vinit mă doi solomonari 

cu doua cărţi şi o urcat pă costişă. Cărţile le 

ţineau în mâna stângă, am văzut bine, în stânga 

le erau cărţile, groase, iară-n mâna dreaptă 

aveau boate, câte-o boată fiecare, noduroasă, de 

fag, curăţite de coajă. O ajuns solomonarii la 

pârâu` morii şi o prins a cetină, o deştis cărţile 

groase, aveau coperţile negricioase, tari, o cetit 

cu voce tare. Şedeau jos pă cur, cum a-i sta la 

vaci, cu boatile împlântate alături, citeau cum ai 

citi din Ceaslov. O cetit până ce apa o bolborosit, 

o hiert apa, cu bulbucaşi, cum ar hierbe oala de 

tocană. Am văzut, măi oameni buni, hierbând 

apa, cu bulbuci mari cât ochiul boului, o ieşit 

aburi din pârâu, aburi de hierbinţeală, cum iese 

când femeile hierb leşie pentru haine. Şi o cetit ei 

şi o hiert apa-n pârâu până o făcut o stinare şi 

din stinare s-o ridicat un şarpe. Un şarpe mare 

cu cap de cal. Ochii îi erau roşii. Nu ştiu de scote 

aburi pă nări, n-am văzut că erau vapori mulţi de 

la hierbinţeala apei. Poate era şi fum, până la 

mine n-o ajuns, eram departe hăt, n-am tuşit de 

la fum. Foc am văzut la nările şarpelui, ba erau a 

calului nările, da un pic mai târziu când bosorcăii 

i-o pus un căpăstru în cap şi el s-o enervat. 

Căpăstru avea zăbală de aramă, galbenă, cum 

am văzut în război că aveu nemţii la caii de la 

tunuri când o trecut pe la noi în retragere. S-o 

suit bosorcăii călare pă şarpe, ca şindrilele pă 

casă erau solzii pă stinarea lui şi sclipeu la soare 

ca banii de argint. Şarpele o nechezat tare, o 

pufăit foc pă nări, ca o locomotivă bătrână o 

pufăit şi s-o înălţat, s-o tăt înălţat şi o zburat până 

la nori şi apoi păstă sate. O pornit atuncea o 

vreme de zâceai că gata de noi, să îmburdă 

lumea, să fac tăte grămadă. Io m-am ascuns sub 

o stâncă să mă feresc de trăznete că m-am 

temut c-oi păţi oarece şi nu m-or lua în armată şi 

oi rămâne de ruşine la sat”. Bătrâna suspina, 

tremurând deşi nu era prea frig. Nu era atentă la 

murmurul din jur. Toţi vorbeau. Afară întunericul 

se înstăpânise de câteva jumătăţi de ceas. 

- „Banii de ordonanţă îs mulţi să-i iei odată în 

mână. Îs hăt mulţi, bani buni, puşi pă olaltă. Ţi-ar 

trebui o viaţă bună să-i strânji. Plus că doi ani mai


capeţi salariu compensator şi-ţi mere vechimea în 

muncă…”. Tovarăşul bondocului încuviinţa 

atent… „da banii ăştia-s cu dracu, cum vin aşa să 

duc. Mai ales de nu eşti cu măsură. Să vezi ce 

băute să trag pân oraş. Puţini vin 

să bea din ordonanţă. Să ţin mai presus de noi 

care am rămas mineri. Să slobod, disponibilizaţii, 

la lubău ca porcii la ghindă, în septembrie când 

dă în copt. În câteva săptămâni gata banii. Beau 

la Unsu, la Sebi, la Baitaş şi la Brejan, beau 

disponibilizaţii. Pe Sebastian Hova l-o ţinut banii 

cam două luni. Mult faţă de alţii. Când iei bănuţii 

în mână ţi se pare că-s tare mulţi şi te gândeşti că 

vai multe-i face cu ii. La Baias încă beau minerii. 

La Baias cel ce n-are un deget la o mână. Degetu 

mare de la mâna stângă. O făcut el puşcărie pă 

vremea lui Ceauşescu, l-o prins careva la nevastă 

şi el în loc să fugă l-o bătut şi l-o făcut neom. 

Tentativă de omor o avut în acte la procuratură. 

După Revoluţie mulţi şi-o deschis birturi aici în 

Tarniţa. Tăţi şmecherii, da nicăieri nu-i ca „La 

Mariana”. Cu băutura uşor iei banii de la mineri. Îs 

cam cheltuitori, cum pun mâna pă on ban, cum îl 

dau pă udătură. Şi aiştea cu ordonanţa în loc să 

astupe câte o gaură îi pradă prin birturi. Sătenii îs 

mai cu cap. Cumpără pământ pă ordonanţă, vaci, 

cai, să aibă cu ce lucra. Scot bani cu caii şi la 

pădure, dacă tăt îs liberi. Au vreme şi nevoie. 

Vreme să lucre, nevoie de bani. Trebuie să-şi 

termine casele, să le dea în terasit, unii îşi fac 

şuri, grajduri pentru animale. Orăşenii noştri îşi 

cumpără mobile, televizoare, alţii congelatoare, 

poate maşini. Da mai ales beau. Toarnă în ei de 

gândeşti că vine sfârşitu lumii şi n-a mai fi lichid 

pă pământ. Le-a evapora focul mâniei 

dumnezeieşti. După o săptămână nu li-s de ajuns 

crâşmele de aici. Merg la Baie. Noaptea să vezi 

ce vin taxiurile cu băutorii. Să ţin pe sus, cu bani. 

Taximetriştii câştigă cu ei. Până la scara 

blocului îi duc. Îs măreţi, în Baie fac cinste la tătă 

lumea. La prieteni. Şi nu numai la prieteni. Plătesc 

de băut până uită de ei. Dau ciubucuri la 

chelneriţe. Bagă-n chiloţi la stripteoze. Ştii cum îi 

omu când să capătă la on leu, să crede buricu 

pământului. Mare şi tare. Altu ca el nu-i. Da le 

trece mintenaş. De unde iei şi nu pui la loc să 

gată odată. Baiu îi că să gată iute. Vezi pă câte 

unu pă la piaţ cu televizoru în braţe. Televizoru 

nou, nouţ. Abia scos din cutie. Color. Cu jumătate 

preţu. Cu un sfert îl dau. Atâta capătă, batăr nu l-o 

băgat în priză decât o dată, de două ori. Datoriile 

trebuie plătite. Că aşa-i când îţi pierzi minţile. Bei 

pe datorie.” Bondocul era încălţat cu cizme; 

31 

minereşti, de cauciuc. Pisoiul se întorsese şi stătea 

tolănit între picioarele lui: „Ţiţu, ţiţu…” se apleacă 

acesta să-l mângâie. Luă halba şi închină la tovarăşul 

de la masă. Acesta era mai îngrijit îmbrăcat şi 

părea a fi un subinginer pe post de maestru. 

• 

Doru-Ştefan Moscu. Haiducii. 2008. (sculptură) 

• 

- „La o lună după nuntă bărbatu mi-o mărs în 

război. Doi ani am plâns. N-am ştiut nimic de el. 

Am plâns şi m-am rugat. O dat Dumnezeu şi o 

venit înapoi, da s-o dus la mină că ne trebuiau 

bani. Ne-am pus pe câmpu verte şi casa nu se 

face uşor. Am plâns şi când o mărs la mină. Am 

ştiut că-i greu şi acolo. La şăpte ai n-o mai venit. 

Era pă schimbu patru, pă vremea lui Vuscan. 

Aista o fost director, ştiu că mi-o dat ceva ajutor 

pentru înmormântare”…Bătrâna parcă nici nu 

vorbise. Stătea nemişcată, părând una cu 

scaunul. În Baia era un institut. Institutul de Mine 

scria pe tabla din dreapta intrării. Absolvenţii de 

liceu care nu intrau din prima la facultate se 

angajau la mină. Ca să scape de armată, în 

toamnă se înscriau la Institutul din Baia Mare. La 

secţia subingineri mine-seral, cum li se cerea să 

completeze antetul foii de concurs, rămâneau 

totdeauna locuri pentru sesiunea a doua de 

admitere. În septembrie, pe la început, te înscriai.


La câteva zile examenul, în două dimineţi, de la n-o fost la pârâu morii, poate oarecânt şi foarte 

ora nouă. Matematica, fără analiza dintr-a XI-a şi demult să se fi petrecut aiestea ce le-ai zis la 

ceva fizică. De ştiai câteva formule erai admis. Te pârâu. Când zici c-o venit vremea grea, pârâu` 

făceai student. Pentru studenţi armata era mai morii era sec, cu iarbă pă fund. Scoteau cârtiţele 

scurtă. Nouă luni era la „tere”, ceea ce însemna muşuroaie pă fundul lui când era de ploaie. Iară 

„termen redus”. Purtai la epoleţi nişte galoane moara nu mai era. O aprins-o ungurii când s-o 

roşii cu fir alb. Teriştii erau spuma armatei. Dacă retras din Ardeal. Numai pietre mai sunt pe locul 

nimereau într-o unitate cu ofiţeri mai şcoliţi. ei. Pietre şi cărbuni sfărâmaţi de ploi. Cosma 

Pe vremea lui Vuscan s-a botezat birtul „La Vasile Copăcel din Valea Arinului o fost atunci, 

Mariana”. Altă mariană. Cu care Vuscan fugise la nu bosorcău şi în mâna stângă nu ave carte ci 

Petroşani la o mină de cărbune. Mina din Tarniţa un căbut de lână, iar în cealaltă o săcure. 

rămăsese fără director. Birtul fără vânzătoare. Căbutu îi vechi şi îi o poveste interesantă cu el, 

Minerii erau supăraţi. Fără Vuscan nu mai câştigau da mai la urmă. Copăcel n-o mărs acolo să 

bine. Fusese bun organizator. Primul secretar de la citească. El săracu fugea. De securitate fugea. 

judeţ a vorbit cu primul de la Petroşani să-l trimită N-o vrut a să-nscrie în colectiv. Pă lângă asta, o 

înapoi pe fugar. Era în joc prestigiul judeţului. Mina fost pârât c-o fost cu legionarii şi că-i vorbeşte 

putea rata „Diamantul albastru”. Diamantul era un de rău pe cei de sus, de prin podul partidului…” 

trofeu ce se dădea exploatărilor fruntaşe în - „…uită-te pe platou, arătă Bondocul cu 

întrecerea socialistă. Cu Vuscan se întoarse şi halba, către fereastră, înainte de a vorbi din nou, 

Mariana. Aceea bătrână. Asta îi era nepoată de uită-te, oarecând douăzeci de autobuze parcau la 

soră. Îmbătrânise mult şi ea. Pe bărbatul Marianei cantină. Aduceau minerii de pe sate şi până ce ei 

l-a pus Vuscan mandatar. Lucrurile au început să mâncau şoferii trăgeau câte o partidă de cărţi. 

meargă din nou. Minerii câştigau bani buni. La Pocher, din banii de ciubuc. Amu nu-s cinci şi 

bufet, Mariana avea un zâmbet aparte pentru alea vin aproape goale. Şoferii acum se plictisesc 

fiecare. Mandatarul stătea întotdeauna în spatele până ce minerii iau masa. Nu se strâng de o 

ei. La Mariana venea şi Vuscan la câte o bere. echipă de pocher.” Subinginerul aprobă din cap. 

- „…banii se duc repede de nu eşti cu nu părea prea interesat. Halba de dinainte erau 

socoteală. Ca peştii alunecă printre degete. goală de un lat de palmă. După ce terminau 

Săracii foşti mineri se trezesc goi ca napu. Au facultatea, se făceau patru ani, seraliştii prindeau 

două variante. Una, să se angajeze la vreun cel mai mult post de şef de echipă. Cei mai mulţi 

patron pe mai nimic, ori în Spania la construcţii. însă rămâneau mineri. La pândă, urmărind cine 

Ajung şi în Italia de au pe oarecine să le afle de se pensionează, cine se transferă, ori cine moare 

lucru. Rămân femeile cu copiii acasă. Aşteaptă în accidente. Trecea ceva vreme până să se 

banii. Până vin, de vin, se mai încurcă cu unu, pensioneze vreun maistru. De transferat nu prea 

altu. Ce o fost curve când le-o fost bărbaţii acasă, se pomenea. În accidente, maiştrii nu s-a auzit să 

amu-s mai de minune.” Era un avantaj cu minele moară. Ei nu lucrau în front. Stăteau doar în sala 

la seral. Scăpai de armata făcută la trupă. De de apel, la bancuri, mâzgălind caietul cu pontajul. 

aveai câteva luni lucrate înainte ţi se calcula la Pe vremea lui Vuscan schimbul patru era greu. 

vechime. Dar atunci erai prea tânăr să te gândeşti Nu puteai dormi, cum fac acum cei de la transport 

la pensie. La seral nu era greu. Aranjai lucrurile cu minereu. Atunci minerii lucrau, iar pe schimbul de 

maistrul să te lase pe schimbul întâi ori pe patru. noapte aveau ce scoate la minereu. Mulţi seralişti 

Puteai merge aşa la cursuri. Pe patru era mai bine. rămâneau repetenţi. Greu, şi cu lucrul şi cu şcoala. 

Veneai de la ore şi-ţi cătai în mină o scândură Categoric uşile erau proaspăt vopsite. Aproape 

unde să aţipeşti. A doua zi, odihnit, puteai învăţa. singurul lucru ce se schimbase. Şi Mariana. Când 

- „Bade Tutulea, aşa-ţi zice, ba nu că Tulan, am plecat, vopseaua era decolorată şi scorojită de 

ori Tolan Gavrilă, ai lucrat la perforatoare. Matale ploi. Mariana era tânără. Poate frumoasă. Tocmai 

ne reparai maşinile de perforat. Te ştiu io bine, o înlocuise pe mătuşă-sa. Mariana veche se pensi- 

lucram minier pe Cristofor, unde se zicea că-i aur, onase. Vuscan avansase de câteva luni la minister. 

da io n-am văzut. Să ştii că n-o fost cum spui. Nu mai trecea prin Tarniţa. La mină lucrurile 

- Eram şi io atunci când o vinit vreme grea la începură să meargă prost. Încă de pe atunci. 

Biserica Vacii, dar un pic mai sus, pă haţău. Nu o - „… ce ai mai văzut bade Tolane n-o fost 

fost doi solomonari, cum ai văzut dumneata, c-o încă on solomonar, c-o fost un câine. Câinele lui 

fost numai unu şi n-o fost solomonar. Întâmplarea Cozma Copăcel. Avea unul negru cu patru ochi: 

32


copoi ardelenesc, bun la vânătoare. Hărţuia 

mistreţul până în bătaia puştii. Copăcel nu mai era 

vânător. Comuniştii îi luaseră puşca. Să nu devină 

periculos. Săracu Vasile Copăcel, atunci o fugit pe 

imaş că avea o iapă. O iapă a dracului, măi 

oameni, a dracului că vara, la amiază, când era 

zăpuşeală, se scălda cu bivolii în tăuri. Cozma 

Copilu din Valea Arinului la iapă o fugit, pe imaş, 

iapa era în tău cu bivolii, toată era mol, lipită era de 

noroi, şi-n urechi avea tină. A chemat-o cu mânantinsă, 

în mână avea un măr şi iapa o ieşit din tău 

păşind peste bivoli. Copăcel n-o aşteptat să se 

scurgă molul de pe ea, i-o pus căpăstru cu zăbele, 

galbine cum ai văzut matale, i-o aruncat căbutu pă 

spinare şi o sărit călare. Să fugă de colectiv o vrut 

Copăcel, da n-o apucat. Cât o întors iapa din frâu 

către pădure, că am auzit o împuşcătură. În ceafă 

l-o nimerit.” Cursurile de la institut se terminau la 

ora nouă. Seara. Eram doar seralist. La secţia 

subingineri-mine. Tot la nouă era autobuz spre 

Tarniţa. Cei care eram pe schimbul patru ne 

învoiam cu un sfert de oră mai devreme. Atât ne 

trebuia să ajungem pe jos la autogară. În Tarniţa 

autobuzul ajungea aproape la 10. la 11 intra 

schimbul IV. Timp pentru o bere. Cu guler de un 

lat de palmă. Timp şi de poveşti. Întâmplări din 

toate părţile. Înainte de schimburi, minerii 

povesteau. În mină nu era lumină. Poveştile îi 

pregăteau pentru întuneric. Coborau în galerii cu 

poveştile-n suflet. Pisoiul fugise dintre picioarele 

Bondocului care acum nu mai vorbea. Asculta. Se 

aşezase pe grumazii bătrânei de la masa mea. 

- „…vai, cât am plâns în război, mi-o fost 

dus bărbatu trii ai şi jumătate, nimic nu am ştiut 

de el, doi ai. Stăteam în pat zile întregi şi 

plângeam, ziua, noaptea plângeam. Plângeam, 

tătă m-am uscat de plâns. Aveam doi copii, pe 

acela ce-i de jinere în Răchiţele, de i-o tăiat 

picioru mai săptămânile trecute, de la diabet i lo 

tăiat şi fata, fata ce o picat din cireş când o 

avut şase ani, acoale o fost cireşu, din jos de 

şură, unde-i amu o răstignire…” 

- „Avea Copăcel, Cozma Copăcel un căbut 

moştenit de pe vremuri. De la ceva strămoş 

rămas. Era din lână neagră, din pânză bătută-n 

piuă, făcut la Lăpuş. Pe piept, în dreapta, avea 

un semn, prins în ţesătură, un blazon, era un 

semn nobiliar. Vechi de sute de ani, semnu, 

căbutu să rupea, să rărea cu anii. Cam la o sută 

de ani se ţăsea altu, să făcea pânză din lână 

neagră, se bătea în piuă şi se cosea căbut, după 

măsura celui care urma să-l poarte. Blazonul se 

cosea pe piept. Întotdeauna în partea dreaptă. 

33 

Un strămoş de-a lui Vasile Cozma Copilu, pe la 

1400 şi ceva, după o luptă cu tătarii, o fost 

făcut nobil de un rege. Strămoşul lui Vasile era 

sărac. Regele l-o înnobilat toamna târziu, era 

frig şi strămoşu Copilu tăt tremura de frig. 

Regele o poruncit atunci să i se dea un căbut, 

pe care s-o pus blazonu. Copăcel strămoşu era 

nobil, da n-avea pământ nici cât să pună şapte 

pruni. În ani o adunat Copăceii avere şi Vasile 

Cozma Copilu o ajuns să fie trecut la chiaburi.” 

• 

Doru-Ştefan Moscu, Obrezar. 2008 

• 

-„…meştere gata cu mina, până-n august…, 

unul cărunt către un pensionar, …da matale ce-ţi 

pasă, în fiecare lună poştaşu îţi bate la uşă cu 

pensiuca… mare… mică…vine, da noi ce om 

face. Uită-te, cum îs io, aş mai avea cinci ani 

până aş plini douăzeci de subteran. De merg pe 

ordonanţă, dau cu picioru în cinşpe ai de băi. Nu 

mă mai pot pensiona la patruşcinci… şi până la 

şaişcinci îi mult. Să nu ieu ordonanţă, mă tem că 

or închide minele şi nu ne-or da nimic, le poate 

capu la aiştea. Orice le poate capu`…” 

Pensionarul, încălzit de bere, clipea din ochi. 

Sclipeau când vorbea. „Da, mă, îi drept, vin banii. 

În tătă lună după cinşpe îţi sună poştaşu la 

poartă…da pensia-i mică… ştii tu, doară. După 

douăzeci şi doi de ai de băi, trei milioane şapte sute 

de mii…ăştia nu-s bani. Jumătate să duc pă 

leacuri… apoi în pensie îi în pensie… de aici nu mai 

ai ce aştepta… numai cimitiru. Cine să mai uită la


tine, un biet pensionar… tătă ziua joci cărţi pă 

bancă în parc, cu alţii ca tine, butonezi televizoru. 

Altceva îi când lucri, eşti cineva, mare, mic, şef, 

pălmaş da eşti oarecine, altu-i chefu de viaţă.” 

Cel mai mult se povestea înainte de 

schimbul IV. În vremea lui Vuscan oamenii erau 

bine plătiţi. Se făcea planul. Aveau plăcere de a 

povesti, mă aşezam la masa cu cei mai mulţi 

mineri. Ceream voie. Mă interesau poveştile. 

Întotdeauna am fost primit. Mandatarul nu fusese 

necăjit după nevastă. Mai supăraţi erau minerii. 

- „al dracului Vuscan, directoru, că ne fură 

la salariu, că ne confiscă florile de mină mai 

înţeleg, se oţărî unul într-o seară să-l audă 

mandatarul, da să ne ia şi pe Mariana, asta n-o 

înţeleg. Ce are el cu femeia noastră! Nu i-s de 

ajuns fufele din birouri! Sunt bugăte secretare, 

contabile, calculatoare, care ne încurcă plicurile 

cu plăţile, ba mai mult şi curiere şi cântăreţe la 

ansamblu şi voleibaliste din echipa exploatării. 

Ne-o ia el pe Mariana noastră, măi oameni, astai 

curată nesimţire”. Ştergând paharele întors cu 

spatele la tejghea, mandatarul se făcu că nu 

pricepe vorbele lui Ion Clomparu, artificier la 

orizontul două sute. Era convins că Mariana se 

va întoarce la el. Mina nu putea fără Vuscan. 

- „Bun ţântaş o fost securistu, Cenan 

Ţiudica am aflat că l-o chemat. Îl lăudau în ziarul 

de la judeţ. Ziceau că o lichidat un mare duşman 

a poporului. În foaie la duşmanu poporului îi mai 

zicea şi năpârcă explotatoare. Da, mă fraţilor, mă 

întreb io Ciufu Zurvan, cu mintea mea slabă, 

care duşmani? Că pă aici nu ne-o fost duşmani 

decât ungurii, tătarii şi ruşii. Ăştia ştiu eu c-o fost 

duşmanii noştri, că nemţii, şi de-o trecut pă aici, 

o fost mai cumsecade, iară jizii o fost şmecheri. 

S-o pus în mijlocu satelor şi-o făcut crâşme de o 

nărăvit românaşii la băutură. Da asta-i altă 

poveste. Întâi o vinit ungurii, apoi tătarii mai 

dădeau câte-o raită, la câteva sute de ani, la 

urmă o sosit ruşii cu colectivu…Cosma copilu n-o 

fost nici ungur, nici tătar, nici rus, nici batăr 

neamţ n-o fost, iară jid ce să mai vorbim, că nare 

cum, că era cu legionarii…” Pe mese, 

halbele goale păreau soldaţi credincioşi, neclintiţi 

în respectarea unui consemn. Alcoolul scotocea 

prin amintiri. Vreme mai era până să intre 

schimbul IV. Abia al treilea era pe jumătate. 

Mandatarul era acum în pensie. Totuşi, venea în 

fiecare seară s-o ajute pe Mariana, nepoata. 

Mariana mătuşa nu mai dădea pe la bufet. Doar 

când mandatarul întârzia la table în parc cu alţi 

pensionari. Mai toţi foşti mineri. 

34 

- „Roata calcă pă tătă obada. Poţi hi sus, da 

trebe să cobori odată. Eşti jos, poţi urca. Numai 

trebe a hi om. Şi sus şi jos. Nimic nu-i mai bine pă 

lume decât a hi om. De-i bine astăzi, mâini poate 

hi rău. De-i rău azi, vine binele pă mâine. Aşa că, 

măi oamini buni, luaţi şi beţi că mai dau io on 

rând, c-am vândut trei flori de mină, stibine, faine, 

ţepoase, uite cum mi-s jaitele, numai zgârâituiri de 

la colţi. Beţi, fraţilor, că mâine cine ştie cum a 

hi…” Pe Vuscan l-au adus înapoi pe linie de 

partid. Nu la-u mai pus de director. L-au retrogradat 

şef de sector. De numai cu sectorul lui mina a 

început din nou a merge bine. A doua zi, seara, în 

bufet Mariana umplea din nou halbele. Le lăsa 

guler alb de-o palmă. Din stradă se auzea cum 

minerii strigau comenzile. Nu abia îngăimate ca 

mai înainte, de nu pricepeai ce vor: tărie ori bere. 

Cât lipsise Mariana, mandatarul se crezu fudul. 

Nu mai auzea ce comandau minerii. Îşi făcuse 

chiar o spălătură la urechi. Asistenta-i băgase un 

lichid călduţ în ureche. Râse când o văzu cu 

seringa mare, groasă. Făcând anumite concesiuni, 

era sigur că Mariana se va întoarce. Cum sigur era 

după prima seară, când o primi înapoi, că mina iar 

va lua trofeul „Diamant de Maramureş”. Era cam 

singurul care avea această convingere. 

- „Copăcel o căzut pe crupa iepei. Ca 

secerat. Apoi s-o urnit încet, trăgând căbutul 

care era tot noroi. Iapa lui neagră s-a întors şi a 

apucat căbutu în dinţi. Până să vie securiştii, s-o 

pierdut printre stejari. Rar o mai vede oarecine. 

De fapt, o mai văzut-o până amu-s douăzeci de 

ani. Purta căbutu între dinţii lopătaţi. Căbutu era 

tăt tină şi sânge. Ploile nu-l spălaseră. Nici o 

ploaie nu-l va putea spăla. De atunci, în fiecare 

an, în acea zi, vine vreme gre la Biserica Vacii. 

În sate se aude cum rânchează iapa lu Copăcel. 

În tăt anu şi numai-n aceie zi. Pă Pârâu Morii să 

porneşte apa. Tulbure cu bulbuci, măturând 

muşuroaiele. Şuvoiul îi cu vârtejuri de gândeşti 

că din el vre să zboare un zmeu. Tăt felu de 

poveşti îs cu moartea lu Copăcel. Sunt care o 

văzut câinele urlând lângă pârâu. Alţii o văzut 

urmele iepei pe fundu pârâului. Câţiva, cam 

beţi, ce o fost la o clacă, o văzut numai căbutu 

mergând pe imaş, ca şi cum l-ar hi purtat 

Cozma pă el. Câinele era mai în urmă şi iapa, 

ăştia ştiau şi cum o cheamă, Puica, necheza pă 

pârâu.” La cinci ani după ce fusese numit şef de 

sector, directorul Vuscan se pensionă, iar 

Mariana fu operată de fibrom. La Cluj au dus-o. 

după părerea unora, Vuscan a plătit cei mai 

buni chirurgi. Dar şi mandatarul avea bani mulţi.


De pe pielea lor, susţineau unii. 

- „Ce haznă că mi-o vinit bărbatu înapoi din 

război. O scăpat de pe front şi s-o angajat la 

mină. Vai cât am plâns şi atunci. I-am zis să nu se 

ducă. La şapte ai o murit. Când o vinit molu de o 

îngropat o echipă întreagă. Nimeni nu o scăpat.. 

ne-o chemat să ne recunoaştem bărbaţii. Cinci 

femei o mărs la morgă. Cinci văduve. Pe al meu lam 

cunoscut după un dinte câinesc pe care-şi 

pusese toc. Dinţii minerilor se măcinau de la 

piatra măruntă ce le intra în gură. Vai, cât am 

plâns şi atunci, vai, cât am plâns io în viaţa asta… 

cât am plâns de aţi şti voi…cât am plâns…” 

Poveştile de acum 21 de ani erau triste. Şi poveştile 

de acum sunt triste. Poate sunt tot aceleaşi 

întâmplări pe care vremea le lustruise. Fiecare 

povestitor a mai adăugat ceva. Unii au scăpat. 

- „Câinele lu Copăcel, era să-l uit, era să uit de 

câine… când s-o apropiat securiştii, o sărit la unu. 

De obraz l-o muşcat. Praf i-o făcut obrazu. Altu pă 

dinapoi l-o lovit cu patu armei. Şira spinării s-o rupt. 

Am auzit io, c-am fost departe cum o făcut . 

Vreascurile, când le rupi pă genunchi, mai fac aşa. 

Câinele s-o târât către Copăcel. 

am auzit iar. Glonţu i-o ieşit printr-un ochi.” La o 

masă îl văd pe Vuscan. Îmbătrânit. Vânduse flori de 

mină unor italieni şi cumpărase barul. „La Mariana” 

era acum a lui Vuscan. Mariana venea mai rar. 

Seara, când mandatarul lustruia cu fundul 

pantalonilor leţurile băncilor din parc. Mariana de 

acum nu se descurca seara cu beţivii. De aceea 

Mariana de acum douăzeci şi unu de ani venea să 

o ajute. Îi era nepoată de soră. Vuscan mai venea 

seara la o bere. De ani buni mina nu a mai câştigat 

„Diamantul”. Vuscan vorbea de steagul albastru cu 

ciucuri galbeni pe care erau cusute ciocanele 

încrucişate. Blazonul minerilor. Steagul îl primise 

chiar de la preşedintele ţării. La celelalte mese, 

Brăduţu, Calu Maiorului, Oaie, Puhu, Troaco-troaco, 

Diere Dimo. Întunericul acoperea fereastra. Bufetul 

părea acum o încăpere subterană. Nu se vede 

nimic afară. Schimbul patru de demult. Îi ştiu pe toţi 

după porecle. Poate suntem chiar atunci. Acum 

douăzeci şi unu de ani. Minerii ies grăbindu-se către 

lămpărie. Îmi caut marca cu numărul lămpii prin 

buzunare. În buzunare zornăie câţiva bănuţi. Pe 

unul hexagonal, puţin mai mare, o cifră. Trebuie să-l 

arăt la lămpărie înainte de a trage oblonul de lemn. 

Nu vreau să pierd schimbul. Ies afară. Aerul rece 

îmi trage palme. Pe platou, o grămadă de autobuze. 

Poate douăzeci. Nu le-am numărat. Caut unul care 

merge pe ruta mea. Mă grăbesc să prind un loc pe 

scaun. Ba stai! Mă grăbesc către lămpărie. 

35 

„Grăbeşte-te, mă! mă îndeamnă Stanciu, ce-i zice şi 

Cioflan, îi de serviciu Saveta şi asta închide la fix”. 

Un claxon ascuţit. „Hai, dom`le, de mergi încolo”. Pe 

platou sunt doar două autobuze. Şoferul care mă 

chemase deschise geamul şi se ridică de pe scaun 

scoţând capul afară. „Vii ori nu, că-i vremea de plecare” 

• 

Doru-Ştefan Moscu, Tors culcat. 2008 (sculptură) 

• 

Aerul rece, puţin umed, mă pălmuieşte. Un 

nechezat ce pare un strigăt de om. Poate un 

mânz pierdut în noapte îşi caută mama. Tropotul 

se îndreaptă în jos. Cu siguranţă moroşenii 

pleacă la cules de mălai, la ţară. Până prin Banat 

ajung cu căruţele. Este mânzul lor. Tropotul se 

întoarce. Întunericul se mişcă, parcă rupându-se 

în două. Calul avea în dinţi un căbut din lână. 

Nechezatul se pierdea în cetinile reci, brumate. 

Prea târziu merg moroşenii la mălai. În vremea 

asta trebuie să fie gata culesul. Răcoarea 

amplifica tropotul. Şi nechezatul ce se apropia o 

dată cu el. Căbutul era murdar cu noroi proaspăt. 

Şi pete de sânge am văzut. Întind marca şi 

Saveta îmi zâmbeşte, mai ceva ca Mariana. Sunt 

prea tânăr pentru ele. Iapa cu căbutul în dinţi pare 

a nu se teme de autobuzele ce scoteau fum. 

Şoferii ambalau motoarele să le încălzească. Cu 

ziarul mototolit am şters geamul şi m-am uitat mai 

bine. Călare pe cal era un câine negru cu pieptul 

alb. Câine de vânătoare. Pe picioare părul era 

ruginiu. Pe bot avea pete de noroi. Poate 

adulmecase prin mlaştini, după raţe sălbatice. 

Aerul rece îmi mai trase o pereche de palme. 

Obrajii îmi ardeau. Nu-mi era însă frig. Eram puţin 

mirat. Nu de câinele cu botul murdar de noroi ce 

călărea. Nu înţelegeam cum iapa aceea, noroită 

şi ea, ce trecea prin faţa exploatării miniere cu 

căbatul în dinţi putea necheza fără să-l scape.


FRAGMENTARIUM 

Alexandru Munteanu 

 

Cunoaşte-te pe tine însuţi ! 

 

Pare simplu, concis şi pueril. Dar acest ordin 

deschide porţile unui univers pe cât de complex, 

pe atât de variabil şi de instabil. Nu numai că 

fiecare fiinţă este unică în felul ei, dar are şi o fire 

ce se adaptează în permanenţă, în funcţie de 

întâmplări, emoţia putând înceţoşa raţiunea, 

relativitatea putând înlocui constanţa, 

impulsivitatea reuşind să domine gândirea. Astfel 

că, deşi, la prima vedere, putem spune că ne 

cunoaştem, analizându-ne în detaliu fiecare 

segment fizic, raţional şi spiritual, ne dăm seama 

că suntem într-un labirint tridimensional în care 

rătăcim, fără a avea un trecut clar şi fără vreun 

scop, mereu influenţaţi de conştienţa limitării 

temporale. Primul pas pe care suntem nevoiţi cu 

toţii a-l face pentru a putea porni în călătoria 

înlăuntrul nostru este deschiderea porţilor spre noi, 

fapt concretizat în renunţarea la lupta cu noi inşine, 

deoarece, dacă stăm să medităm, cel mai mare 

duşman al omului este el însuşi. Din nefericire 

acest prim pas este şi cel mai dificil. În decursul 

vieţii inima ne-a dat ghes să facem multe şi 

contradictorii lucruri, spre împlinirea unor idealuri 

înalte sau spre astâmpărarea unor dorinţe 

efemere. Cu cât avem mai multe aspiraţii şi arome 

ale vieţii pe care dorim să le gustăm cu atât sufletul 

ne va fi mai întins în toate părţile şi mai 

dezorientat. Este o muncă exclusiv individuală ce 

ne va solicita mult timp şi energie, dar în urma 

căreia vom cerne dorinţele şi vom alege drumurile 

principale pe care vom merge în continuare. Lupta 

interioară schiţează contururile nesiguranţei. „Ah, 

Doamne! Spune-mi, ce trebuie să fac?” Oare câţi 

dintre noi nu ne-am pus această întrebare? Şi 

mereu am fost dezamăgiţi de tăcerea aşternută, 

întreruptă doar de ticăitul ceasornicului pe birou. 

Oare de câte ori nu ne-am întrebat, la răscruce de 

gânduri: „Doamne, pe ce drum să apuc?” Şi am 

lăsat ca aste semne de întrebare să ne bântuie şi 

să ne răstălmăcească orice acţiune şi orice idee, 

împingând nesiguranţa către cote necontrolabile. 

36 

Nesiguranţa naşte 

frică. Frica de a comite o 

greşeală ne împinge spre 

o greşeală cu mult mai 

mare, aproape un păcat: 

confundarea eşecului cu o 

înjosire şi neacceptarea lui 

ca pe o treaptă a 

cunoaşterii. Noi nu suntem 

perfecţi, suntem plini de 

greşeli. Trebuie să 

conştientizăm, la rândul 

nostru, că nu putem cere perfecţiunea de la noi 

şi de la lume. În schimb putem tinde spre ea şi 

putem comite mai puţine erori, învăţând să nu le 

repetăm. Făcând aceşti paşi, nu ne mai rămâne 

decât să ne îmbrăcăm şi să pornim la drum. 

Haina noastră, scutul nostru nu poate fi 

altceva decât credinţa. Religia dezbină oamenii, 

credinţa ii uneşte. Dacă avem credinţă atunci 

vom cunoaşte adevărul, frumosul, milostenia, 

optimismul, iubirea, înţelepciunea, arme 

indismpensabile în calea către cunoaşterea de 

sine. Calea ştim care este, ne-a fost arătată. Dar 

noi va trebui să păşim pe ea. Din acest punct, 

fiecare trebuie să pornească neînsoţit, singur în 

incursiunea către necunoscutul din EL ÎNSUŞI. 

Coşmarul 

 

Priveam printre lacrimi mâinile mamei, care 

mă mângâiau. Eram transpirat şi tremuram... 

Sorbeam speriat apa din paharul întins de ea şi 

cu privirea speriată eram aţintit mereu spre 

fereastră. Murmuram ceva, sau nici măcar nu mai 

murmuram, erau parcă gemetele unui muribund. 

Toată starea aceasta era văzută prin lacrimi. 

Mama mă întreba şi ea înfricoşată:”Ce ai? Ce s-a 

întâmplat?” Nu-i răspundeam decât scurt: ”Am 

visat...Am visat că...”. Ştiam că visasem, dar nu 

mă puteam trezi, eram speriat. Într-un târziu 

mama a reuşit să mă calmeze. M-am trezit. 

Vedeam bine în jurul meu, toate erau la locul lor, 

biblioteca, masa de scris, jucăriile...şi mama era 

în faţa mea, mă mângâia, mă săruta pe 

obraji...Da, acum mă trezisem. Abia acum puteam 

să judec ce se întâmplase cu mine. Visasem, întradevăr, 

dar fusese un vis groaznic, un coşmar. Se 

făcea că mergeam pe un pământ ars şi deasupra 

mea era un nor imens care fumega. Şi cu cât 

înaintam eu înainta şi norul. Înaintea mea vedeam


oameni şi oraşe. Vedeam străzi şi magazine, 

oameni mergând. Era viaţă, dar în urma 

mea...pustiu. Ceea ce lăsam în urmă, schelete de 

metal, moloz şi pământul ars mă înspăimânta şi 

de aceea priveam numai înainte. Zăream o şcoală 

şi o grădiniţă. Copii se jucau, alergau după 

fluturaşi, dansând într-un câmp de flori. Peste tot 

vedeam iarbă, flori, pomi şi păsărele. Peste tot 

era Viaţă. Înaintea mea zăream întreaga ţară, 

toate oraşele lumii, vedeam Lumea, vedeam 

Pământul. Vedeam Moldova cu Voroneţul, Putna, 

Cetatea Albă, Cetatea Neamţului şi Iaşiul. 

Vedeam şi Masa Tăcerii, Cişmigiul şi Herăstrăul, 

Universitatea, teatrele, statuile lui Mihai Viteazul, 

Ştefan cel Mare, Teiul lui Eminescu, Humuleştiul 

lui Creangă. Vedeam tablourile lui Grigorescu, 

vapoarele, Delta Dunării, marea, litoralul, nisipul, 

pescăruşii. Vedeam Soarele. Norul de deasupra 

mea începuse să se mişte acum chiar şi fără să 

mă mişc eu. Se deplasa lent şi greoi peste tot 

unde era încă soare. Peste tot ce trecea întuneca, 

sub el totul fumega. Totul devenea jar şi cenuşă. 

Negura devenea apăsătoare: Cişmigiul 

dispăruse, Humuleştiul nu mai era, munţii se 

transformau în moloz, pădurile ardeau şi într-o 

secundă deveneau numai cenuşă. Florile de colţ 

dispăreau de parcă ar fi fost smulse de o mână 

uriaşă şi nevăzută. Peste tot era întuneric. 

Zărisem undeva şi lanuri de grâu legănându-se în 

bătaia vântului, dar norul înainta şi distrugea tot 

ce era mai frumos. Oamenii muriseră şi ei, eram 

singur pe un pământ arid şi roşu ca o cărămidă. 

Din înalt auzeam hohotul de râs al unei voci 

diabolice:”Ai văzut că bombele, armele voastre vau 

distrus pe voi, oamenii. Ai rămas singur ca să 

poţi povesti şi povăţui generaţiile următoare, dacă 

se vor mai naşte generaţii viitoare! Ha, ha.” 

Fugeam şi plângând încercam să mai găsesc 

ceva viu. Răscoleam cu unghiile în pământul 

nisipos. Căutam, căutam şi parcă din dorinţa mea 

apăru o frunzuliţă verde. În marea aceea de nisip 

roşu verdele frunzuliţei mi-a redat speranţa. 

Încercam să râd şi vroiam parcă să ţip la acea 

voce diabolică din văzduh:”Iată, n-ai izbândit întru 

totul, a mai rămas ceva...eu şi această frunzuliţă. 

Noi vom renaşte pământul şi cei ce vor mai veni 

vor fi mai buni şi mai inteligenţi; nu se vor mai 

distruge pe ei înşişi.” Îi povesteam mamei aceste 

lucruri cu patimă şi retrăiam totul. Simţeam cum 

mă mângâie pe creştet şi mă linişteşte spunândumi:”Gata, 

s-a sfârşit, a fost doar un coşmar, un vis 

urât, dar acum odihneşte-te.” A fost într-adevăr un 

vis groaznic, dar a fost...doar un vis...nu? 

37 

POESIS 

Loredana Tudor 

 

.............................................................................. 

Caut să-ţi cuprind ochii 

Caut să-ţi cuprind ochii cu buzele 

într-o disperare flămândă - 

Caut să-ţi iubesc pământiul irişilor 

Pentru o clipă,ajung să-ţi sărut buzele cu privirea 

pentru că pasiunea nu mă lasă 

să mă apropii de umbra ta. 

 

Eşti asemeni unei statui 

Eşti asemeni unei statui: 

frumos, dar rece şi crud. 

Ai trupul perfect sculptat, 

buzele tale sunt senzuale, 

Dar de piatra, 

ochii tăi mă privesc cu răceală 

din adâncul orbitelor pietrificate. 

Eşti stâncă, eşti marmură, 

eşti piatră, dar eu te iubesc. 

De ce căldura inimii mele 

şi focul arzator al iubirii mele nu te-nmoaie? 

De ce lacrimile mele fierbinţinu te topesc? 

Eşti asemeni unei nopţi geroase de iarnă, 

deşi în inima mea e vară. 

Te iubesc cu disperare, 

cu nebunie, cu nesfârşită patimă. 

Statuie rece, de-a pururi împietrită!


Gheţar sadic, ucigaş de lacrimi, 

diamant frumos şi rece coboară de pe soclu 

devino uman şi iubeşte-mă! 

 

Singură 

Vise confuze - risipite-n fum albastru, 

Speranţe verzi aşezate - pe-o stea călătoare. 

 

Iubirea noastra a durat o seară 

Te-am întâlnit pe corăbiile iubirii 

unde veghează cerul tot pământul 

Acolo unde glasul amintirii 

se mai aude daca bate vantul. 

Ne-am sărutat şi ne-am vorbit o noapte 

iar gândul meu hoinar s-a rătăcit, 

cuvintele se transformau în şoapte 

iar tu n-ai înteles că te-am iubit. 

Aş fi dorit să te am aproape 

să iţi şoptesc cuvinte minunate, 

iar vorba mea, în inimă să-ţi sape 

să le auzi, să le-nţelegi pe toate. 

Voiam să stau cu tine cât pământul, 

lumină dinspre cer o să mai ceară, 

Prin soapta mea pe care-a luat-o vantul, 

iubirea noastra a durat o seară. 

 

Amintirea ta 

Amintirea ta e singurul lucru 

ce-l voi purta mereu în mine. 

E singura podoabă ce nimeni nu mi-o poate fura. 

E singurul veşmânt de care 

nimeni nu mă poate dezbrăca. 

E atât de stăruitoare.. atât de puternică 

Amintirea ta va rămâne mereu, 

icoană pictată cu sânge în sufletul meu. 

 

Dragostea 

Cum sa traiesti frumos fara iubire 

Cum sa visezi, sa umbli ori sa zbori 

Cum sa cuprinzi nelinistea din zori 

Si pacea din amurg dintr-o privire? 

Cum sa innoti prin marile de flori 

Cum sa te bucuri de intreaga fire 

Si viata ta sa-si afle implinire 

Fara minunea care da fiori?? 

Vreau ! 

Vreau să te fac să vrei să te privesc, 

Să mă priveşti, să mă apropii, să simţi fiorul, 

38 

Să te ating, să tremuri, să-nebuneşti, 

Să iţi vorbesc, să imi zambeşti, 

Să te alint, să mă doreşti. 

Mângâierea simţindu-mi..să vrei să respiri 

Şi să nu poţi, fără răsuflarea mea. 

 

Nu ne-am spus-o 

Nu ne-am spus-o, dar vezi bine 

Ca ne iubim, si ochii tai 

De mult asteapta de la mine 

Sa spun cuvantul greu dintâi - ″Te iubesc″ 

Se sorb adanci si insetate 

A noastre lacrime priviri 

Acelasi gand si dor ne-abate 

Aceleasi tainice porniri. 

Cand ne-ntalnim, e-o fericire 

Ce-am fost, dorit-o amândoi 

Nu-i limba-nstare să insire 

Din ochi, cate ne spunem noi. 

Şi atâta ţi-i de înţeleasă 

Cerşirea ochilor mei trişti 

Că te roşeşti ca o mireasă 

Clipeşti nervos, buzele-ţi mişti. 

O, ne intelegem de minune 

Cu cat de intalnim mai des 

Si totusi ne sfiim a spune 

Ce fiecare a-nteles. 

Si dulce-mi caţi o dezmierdare, 

Pe-ascuns, un zambet imi trimiti 

In noi, intunecat, tresare 

Misterul vesniciei, vietii. 

De ramanem singuri vreodata 

Stam muti, cu ochii in pamant 

Tu parc-astepti infiorat, 

Eu in desert mintea-mi framant. 

Din vraja dulcilor ispite 

Nemaicătand sa te abati 

Ne-om pomeni pe negandite 

Ca de cand lumea-mbratisati. 

De ce nu vrei?...Mai lesne-ti vine 

Sa-mi faci tu cale la-nceput 

Apropiete bland de mine 

Si-ntinde-mi gura s-o sarut... 

De ce vrei sa se risipeasca 

Atatea visuri in zadar? 

De ce comoara ta fireasca 

Sa ti-o ingropi intr-un calvar? 

Nu simti cum prinde sa te-mbete 

Tăria-nfrantelor dorinti?


Nu vezi cum arzi de sfanta sete 

A săutarilor fierbinti...? 

Indemnul tinereţii tale 

acultă-l cât e de nedrept 

Cu atâta dor iţi cânt în cale, 

E-atâta timp de când te-aştept!!! 

 

Ce bine că ochii tăi nu sunt albaştri. 

Ce bine că ochii tăi nu sunt albaştri. 

Aş crede că te uiţi la mine de sus, 

Te-aş confunda cu cerul! 

Ce bine că ochii tăi nu sunt verzi - 

Aş crede că te uiţi la mine 

Doar din când in când, pe ascuns. 

Te-aş confunda cu iarba ! 

Ce bine că ochii tăi nu sunt nici negri 

Aş crede că te uiţi la mine pe furiş, 

Te-aş confunda cu noaptea! 

Ce bine că ochii tăi sunt căprui! 

Aşa cred că esti pământ, 

Şi că te uiti la mine de jos, 

Eşti la picioarele mele! Ce bine ca eşti TU. 

 

Te-alung, apoi te strang la piept, 

Ne leagă TOT şi totuşi ne desparte, 

te vreau acum, te vreau departe, 

Eu iti zambesc şi-ţi dau o palmă, 

tu râzi, dar inima-ţi se sfarmă. 

Te-alung, apoi te strâng la piept, 

departe fug de tine si-apoi te-astept. 

Mă ispiteşti cu vorbe dulci, şi rece tu mă certi, 

mă izgoneşti de lângă tine, dar tot mă ierti. 

Te caut şi nu vreau să te mai văd, 

Presar drumu-ţi cu flori, dar fac prăpăd. 

Tu îmi vorbeşti necontenit 

şi nu te saturi să mai taci, 

mă necajeşti, mereu pe plac îmi faci. 

Te las să mă atingi, dar mâinile-ţi strivesc, 

nicicând să te mai văd, spre tine eu privesc. 

Din vise tu mă scoti, dar tot pe mine mă visezi, 

Incerci să nu mă vezi, dar chipul mi-l pictezi. 

Cu tine să termin, dar să mă joc aş vrea, 

să trişam în joc cu dragostea. 

Căci eu nu pot, Tu nici atât nu faci faţă, 

la enigma inimilor noastre...de gheaţă. 

 

39 

POESIS 

Ţărână 

FLORENTINA ANOACĂI 

Ascunsă în taina singurătăţii mele 

într-una din zilele ce se presărau peste mine 

şi mă scurgeam prin ele, 

am luat o mână de ţărână, 

şi-am vrut să-ţi plămădesc fiinţa 

Iubitule, năluca dulce-a sufletului meu. 

ţi-am făcut ochii dar lipsea din ei lumina, 

ţi-am făcut buzele dar lipsea din ele focul 

ţi-am făcut braţele dar lipsea din ele căldura 

ţi-am făcut inima dar lipsea timpul să 

bată-ntrânsa ca un ceas 

cu-aceeaşi oră a chipului meu. 

Şi-n nebunia iubirii mele-am vrut 

să-I fur lui Dumnezeu cuvântul, să-ţi dau viaţă 

să-ţi dau căldură, să-ţi dau suflare 

dar... am uitat că eu la rândul meu 

sunt făcută dintr-o mână de ţărână! 

.............................................................................. 

POESIS 

Cântecul sirenelor 

CIPRIAN OBER 

„Nu spiritele naturii şi fiinţele angelice au murit. 

Au murit sufletele noastre.” J.W. Goethe 

O muzică aparte răsună dinspre mare 

Tot orizontu-i plin de roşu de apus. 

În zbor trec tot mai dese, sublime călătoare, 

Pe-ntinsul cer ce-n taină stă muzicii supus. 

E murmurul de seară ce vine dintre ape 

Preludiul unui plânset, de veacuri repetat, 

Azi parcă mai funebru şi mult mai de aproape 

Te-mbie cu mireasma trecutului uitat 

Când colindau doar ele, stăpâne şi măiastre 

Frumoasele decoruri, din ale valurilor scene 

Şi liniştii naturii, şi-ntinsei mări albastre, 

Le înălţau onoruri, faimoasele sirene 

Astăzi un ultim cântec, poate neascultat 

îşi mai înalţă ruga, unui ultim apus 

Dar piere-n orizonturi şi ultimul oftat 

Sirenele din mare, cu cântatul lor, s-au dus.


AFORISME 

FLORIN OCTAVIAN 

Fragmente metafizice 

(scurt tratat de monadologie lexicală) 

 

Simţul Totalităţii în islam este dat de faptul 

că moslemul nu este încercat de frig si solitudine 

în faţa Infinitului, ci de fascinaţie în faţa stranietăţii 

lui. Islamul nu vede in infinit o privaţie. 

Hakim din Merv, profetul din Khorasan 

supranumit “Învăluitul”, pretindea că cine îi vede 

faţa îşi pierde vederea. În cele din urmă se 

descoperă (prin intermediul haremului) că era 

impostor şi că motivul pentru care îşi ascundea 

faţa era lepra. (după Borges). 

Cine vede Faţa Atotputernicului orbeşte 

pentru că în ochiul lui nu mai este loc pentru 

finitudine. Lumina Totalităţii lasă în ochii care au 

privit-o deşertul. 

Forţa metafizică a islamului se vede chiar şi 

din modul în care se manifestă ereticii lui. Putem 

accepta că Hakim era impostor. Dar motivul Feţei 

a cărei lumină produce orbire vizează ultimele 

zone ale revelaţiei. 

Nisipul şi marea: cele două feţe ale 

continuumului –punctualitatea şi Adâncul. Ele 

exprimă dubla absenţă , a dimensiunii şi formei. 

Straniu este faptul că acoperirea Abisului cu o 

infinitate punctuală opreşte căderea fără capăt a 

acestuia. În punct se sprijină prăpastia. 

Punctul este contrafaţa Infinitului “cel dintâi 

şi singur iată-l/ cum din chaos face mumă…” 

“Daţi-mi un punct şi răstorn universul”. 

Punctul arhimedic nu este mecanic ci metafizic, el 

ţine în echilibru greutăţile Abgrund –ului. 

Pârghiile lui Elohim: Pedalele orgii cosmice. 

La Platon vorbim de statica Ideilor. La 

Aristotel de cinematica lor (traiectoriile entelehiilor). 

La Hegel de dinamica lor (repulsia şi atracţia 

multor unu !). Aparent este cădere: cu Platon 

40 

suntem în Eternitate ; - cu Aristotel în cosmologic ; 

- cu Hegel în istoric. Există însă o contramişcare: 

fiecare cădere este un pas înlăuntru! fiecare intrare 

înlăuntru suprimă transcendenţa interiorizând 

vastitatea. Drumul de la Paradigmă la Intelectul 

activ şi de aici la Spiritul absolut. Paradigma – 

transcendentă, Intelectul – transcendental. 

Infinitatea Spiritului absolut nu mai suportă aceşti 

termeni pentru că ea are în Sine totul. 

Scripeţii Lui ridică timpul din Abis. Le auzim 

scrâşnetul: muzica sferelor. 

Realitatea descrisă de mecanica cerească 

diferă funcţie de cerul în care suntem. În cel 

astronomic priveşte jocul de forţe între planete şi 

sori. În cerul spiritului jocul entelehiilor. 

Obsesia greacă pentru mişcarea circulară 

trebuie să fi avut altă origine decât cerul vizibil. 

Mi-l imaginez pe Kepler dezamăgit când şi-a 

descoperit legile (atât de consecvent algebric 

sacrificând cosmic cercul). 

Transcendentul are totul sub Sine, 

Transcendentalul în faţa lui iar Infinitul în Sine. 

De aceea: Transcendentul e sus, Transcendentalul 

în spate, iar Infinitul este peste tot. 

Să existe oare direcţii metafizice? Cred că 

topografia metafizică este solidară cu topografia 

Sacrului. În această topografie Infinitul este 

omniprezent. 

Ce zgomot grozav trebuie să fi făcut în Abis 

naşterea timpului ! 

Zgomotul făcut în Adânc de Lumina 

Logosului: sunetul cosmic care susţine întreaga 

arhitectură, pedala acestui coral care este 

creaţia, urma paşilor Infinitului în Adânc, a 

umbletului Său pe mare. 

Sufletul bântuit de lumină nu are nevoie să 

fie înţeles ci să înţeleagă. De aici singurătatea lui. 

Altinicul şi abisalul: perechea fundamentală 

a verticalei spiritului. Altinicul este punctul în care 

în spiritul îşi regăseşte tărâmul de slavă din care a 

fost smuls. Abisalul este caracterul insondabil al 

tuturor actelor ultime ale spiritului. Atunci când se 

pierde, sau atunci când se regăseşte spiritul este 

abisal. În ultimul caz însă abisul devine transparent, 

ocean străfulgerat şi cotropit de lumină.


POESIS 

 

SABIN GHERGARIU 

…...…………………………..............................……………… 

Poveţe pentru urmaşi 

„La mijloc de rău şi bun” (Ion Barbu, Isarlâk) 

Vă simt cum staţi tăcuţi în juru-mi 

cu-al vostru chip întrebător. 

S-aflaţi ce vă mai poate spune 

bătrânul vostru profesor. 

N-am învăţat prea multe-n viaţă, 

n-am fost avar, nici egoist. 

Am petrecut ca toată lumea, 

am şi zâmbit, am fost şi trist. 

N-am strâns averi în lumea asta, 

nici daruri n-am ştiut s-adun. 

Şi nu mi-a fost prea blând destinul, 

n-a fost nici rău, nici n-a fost bun. 

• 

Doru-Ştefan Moscu. Onor. 2008 (sculptură) 

• 

N-am fost nicicând îndemânatic 

să trag cortine şi-alte sfori. 

M-a-mpleticit ades minciuna 

şi turmele de bârfitori. 

41 

Ce-am învăţat rămâne-n minte 

străluminând precum o stea. 

Înţelepciunea vine sigur 

când n-ai ce să mai faci cu ea. 

Am rătăcit ades cărarea 

şi-adesea am fost şovăitor. 

N-am înţeles atunci iubirea, cu chipul ei răscolitor. 

E-o stare doar atât de simplă, 

dar este atât de greu de atins. 

Când vine-ţi schimbă-ntreaga fire, 

arzând cu focul ei nestins. 

Acum, la cap de-atâtea drumuri, 

sunt ne-nsemnat ca şi-un atom. 

Şi pier bucată cu bucată, şi nu întreg ca orice om. 

În întunericul ce vine, şi îl cuprinde-ncetişor. 

Atât mai poate să vă spună, bătrânul vostru profesor. 

------------------------------------------------------------------------------ 

MOMENTO: 

Sabin Ghergariu a rămas în amintirea mea, şi sunt 

sigur că şi-n cea a multor altora care l-au cunoscut, ca fiind 

unul dintre foarte puţinii profesori universitari care au 

marcat, în felul lor particular e adevărat, mentalitatea 

spaţiului academic clujean. Un nonconformist prin 

excelenţă, profesorul Ghergariu îşi subjuga audienţa, fie că 

era vorba de cititori, fie de auditori, printr-o vervă uimitoare, 

debordând în egală măsură de o vastă înzestrare culturală, 

dar şi de un aplomb care făcea din lecţiile/articolele domniei 

sale un permanent prilej de bucurie/încântare. Inepuizabil în 

ce priveşte determinarea cu care se avânta în abordarea 

problemelor care constituiau, la vremea respectivă, temele 

zilei, Sabin Ghergariu a lăsat în urma sa amintirea unui spirit 

complet, preocupat de frumos şi de diversitatea înfăţişărilor 

acestuia până la obsesie. Era, privit din acest punct de 

vedere, dar şi din multe altele, ceea ce un autor 

contemporan (Dan Puric) a numit cu inspirata sintagmă de 

«om frumos», înţelegând prin asta, în primul rând, 

propensiunea şi aplecarea constantă înspre descoperirea şi 

cultivarea frumuseţii şi a frumosului în toate cele cu care 

venea în contact. Faptul că scria şi citea poezie cu o 

pasiune de invidiat nu este decât rezultatul acestei 

binecuvântate aşezări a vieţii, gândirii şi sensibilităţii domniei 

sale sub semnul «frumosului» din lucruri şi din făpturi, al 

armoniei şi echilibrului spre care neliniştiştile cotidiene ne 

împing, din totdeauna, ca spre un mult aşteptat liman 

salvator. Multe se pot spune despre ce-a însemnat 

profesorul Sabin Ghergariu pentru cei care l-au ascultat cu 

luare aminte, nu atât cu urechile cât mai ales cu acel inefabil 

simţ interior al auzului, care face ca lucrurile şi făpturile să 

fie ceea ce sunt în ordinea unei infinitudinii transcendentale 

şi nu a finitudinii lor existenţiale. Sau altfel spus, să fie ceea 

ce sunt în ordinea adevărurilor ultime, şi nu a unor aparenţe 

înşelătoare şi lipsite de consistenţa realului. Timpul, care le 

destilează pe toate, va face şi în ce priveşte moştenirea 

literară a profesorului Sabin Ghergariu, proba faptului că, 

acolo unde există înzestrare, pasiune şi determinare, 

indiferenţa nu face decât să scoată şi mai mult în evidenţă 

valoarea celui care stă sub semnul luptei pentru «frumos». 

M. I. Bocu


POESIS 

 

ERONIM ŞUTEU 

…...…………………………..............................……………… 

Creşte pământul 

Creşte pământul sub noi 

de-atâtea toamne bogate 

de frunze căzute puhoi şi foşnete orchestrate- 

par doine lângă carul cu boi. 

Răvăşite sate, vechi case 

scunde-n curţi ridicate 

şi amintirile pe undeva rămase-n 

mintea copilului; uitate, vremea şi carul greoi. 

Zadarnic întorc pagini: poveşti, zâne bătrâne, 

tărâmuri de vis în paragini; 

doine azi străine de luciul vremilor goi. 

Şi creşte pământul sub noi, 

sate vechi au case acoperite de frunze puhoi; 

şi amintirile pe undeva rămase 

în vremea carului cu boi. 

În forfotul străzilor 

În forfotul străzilor, roi de termite, 

însingurat mă strecor, 

auzul văzul vagi, îmbătrânite; 

poveşti cu cei dragi măsor. 

Din alte zări ei, peste ape, 

eu prin răzoare trudind cu sape, 

vremea m-alungă departe de soare. 

Greul apasă şi-nsingurat 

cat prin mulţimea grăbită 

obraji vioi ce mi-au urât 

zile bogate lângă floarea iubită. 

Aşteptând târzie înserare 

în vrajă forfot să dispară 

s-adoarmă uruit de motoare 

să-mi cânte iar vechea vioară. 

Cu forfotul străzii adormit, cat iubirea altui mit, 

lângă imaginară căruţă din sat, 

trecând la pas însingurat. 

Modernitate 

Trăim însinguraţi pe străzi 

la oraşe nu-şi dă bineţe lumea azi 

n-aude urlet de prunc. 

42 

Întâmplări se sting golaşe 

precum uitate, necinstite răvaşe. 

Nu vrem să ştim ce aproape erau cei din ţintirim! 

În clipe de piatră apăsătoare 

dorim şoapte să-nvie 

speranţa, să sece nopţi tulburătoare 

şi durere-n inimă pustie. 

Ursita dată-i de modernitate; 

să-nţelegem adâncă tăcerenisipul 

nepăsării-n singurătate 

ne-nveleşte-n amar de fiere. 

Drumuri grele 

Drumuri de-o viaţă bătute 

rămase-n urmă, dar povara 

şi durerea-n inimi neuitate, 

le simte pasul ca plăvanii ce ară. 

Anii trăiţi încep a se pierde 

numai regretul dimineţilor cu rouălacrimă-n 

pajişte verdemai 

licăre a lună nouă. 

Spălate amintiri -mici bucurii 

din anotimpuri zburdalnicelăsat-au 

dâre brumării şi gânduri năvalnice. 

Mai multe toamne mă prind 

şi-nfăşoară voal neguros, 

primăverile nu mai aprind 

petale florilor. O timp! 

Ascunsă roua de multă brumă, 

nu mai apare lumina din stele 

şi anii apasă greu de humă 

peste pribeag si drumuri grele. 

Nu credeam 

Trecând bruma ăstor toamne 

nu credeam că verzile-anotimpuri, 

că zori aurii şi apusuri pe care, o, Doamne, 

cu dragii mei, trăitu-le-am, 

să nu le mai zăresc la geam. 

Departe mi-s paşii, cu iarba arsă de toamne 

şi-nsingurat prin urbe aglomerată, 

despărţit de prietenii de altă dată, 

o lume-ntoarsă - să m-alerge Doamne, 

cum păduri cu desfrunzite lemne. 

Nu credeam ca vremea-nşelătoare 

din anotimpuri va topi aurul dimineţilor trăite 

lăsându-mă departe, unde amintirea doare 

şi apele să-mi scalde-n valuri 

speranţa şi nestinse doruri.


POESIS 

ALEXANDRA BODEA 

Peisaj, într-un colţ 

Un om care trece, 

Cerul care şi-a îngenunchiat luminile . 

Cerul pe sub care trece omul acum, 

Strecurându-se, ferindu-se, 

Ocolind sîrma ghimpată a norilor. 

L-a cuprins îndoiala. 

Frunzele se răsucesc în copaci 

ca nişte urechi de câine. 

Într-un colţ , roşul unui mac. 

Îl auzi ? 

Susură, zvâcneşte. 

 

Simplă beatitudine 

 

Vraişte de flori pământul , 

Ca o inimă tăiată în două 

prin chiar fericirea ei, 

Ca o gură muşcând acum dintr-un cântec. 

Alerg cu urechea după susurul sevei 

Îmi aprind ochii în fosforul culorilor, 

Degetele mi le trec prin umbra rădăcinilor, 

Dezgropând toate gândurile ascunse. 

Las sângele să mi se închege 

În mirosul vâscos, luxuriant, 

Turbinar. Adorm. 

Mă cuprinde o altă viaţă. Aceasta. 

Deschidere 

Încotro aş deschide fereastra ? 

Cât mai scandalos de înafară 

Cât mai de în viaţă s-ar putea. 

Sau cât mai de înăuntru, 

Ca pe o problemă . 

Azi, oricum aş deschide-o. 

Eu sunt şi înafară şi înlăuntru. 

 

43 

----------------------------------------------------------------- 

Împletire 

Şi-au întunecat unul altuia ochii, 

Privind, câutând unul în altul 

Un loc curat unde să se aşeze, 

Tăcând şi unul şi altul. 

Au adormit unul prin altul 

Ca două mâini una în alta 

Unul în locul altuia visându-se. 

Înţeleg cum unul şi altul, tot acelaşi sunt. 

 

Doru-Ştefan Moscu. Ruga. 2008 (sculptură) 

 

Scrutare 

Neîndrăznind, 

mi-am răsucit mâna la spate 

Înţepenind o clanţă 

Care m-ar fi deschis prea dintr-o dată, 

Prea de tot. 

Îmi vorbeşte comod, impersonal, 

Aşa cum un clopot sună pentru toţi.


Nu am să ajung niciodată la viaţa lui. Careva îmi spune că zbor, 

Până acolo se moare mereu. Mi se pare firesc. 

Iată, îmi aduc aminte zborul cum se face. 

 

Lipsă 

Am subţiat soarele tot privind în el, 

Storcându-l de viaţă. Nu îndeajuns. 

Trupul meu suferă încă de umbră, 

Una din mâini îmi îngheaţă toate atingerile. 

Unde să mă-ntind, spre care foc, 

spre care motiv care să mă înfierbânte ? 

Ce lumină oare să caut, 

Să dea şi puţină căldură? 

 

Rutina ca un refren 

De iubit într-un cântec 

Mai ales - E refrenul, 

Din viaţă, rutinele mai ales. 

Care lucruri anume mai mult şi mai mult 

Apasă, încorsetează, sufocă 

Decât numai rutinele, 

Strict caligrafiate. Strict calculate, 

Libera exprimare Neîngăduind-o 

Nici celei mai simple celule măcar. 

Odă rutinelor însă! 

Odă lor, salvatoarelor aduceri aminte… 

Cum ne asigură ele 

De faptul că încă trăim 

Atunci când reluăm monotonul lor ciclu 

Doru-Ştefan Moscu. Nud. 2008 (sculptură) 

 

In gloriam 

Când familiare, le recunoaştem… Metabolismul meu. 

Ele sunt cele mai vii din viaţă, 

Rutinele. Cicălitoare, da, 

Le ocolim de departe 

Ca pe un părinte dojenitor. 

Nu-l pot explica doar prin chimie. 

Poezia, nu îmi este nici ea îndeajuns 

pentru a-l cânta. 

Fizica nu îi poate determina dimensiunile 

Nu îi poate descrie luxurianta arhitectură. 

Vine însă şi ziua 

Când limpede vedem, în alb, 

Cum ele sunt faptele noastre cele mai mari, 

Geografia, Speologia, Arheologia 

Nu pot pune stăpânire pe materialitatea lui. 

Mai memorabile. 

Aşa cum memorabil, într-un cântec, 

E mai ales refrenul. 

 

Metabolismul meu, un imperiu. 

Cu schimbări de dinastii, lovituri de stat, 

Conducători geniali sau nemernici, 

Cu religii şi opere de artă. 

Simplă levitaţie Metabolismul meu, 

Viaţa mea trăită de la sine. 

Mă ridic neînchipuit de mult 

de la masa la care şedeam acum un minut. 

44


FRAGMENTE 

FLORENTINA ANOACĂI 

 

Izvor de gânduri, 

cântec de tăcere! 

 

E noapte. O linişte neclintită mă înconjoară. 

Din tăcere izvorăsc mereu gânduri şi-ascult cu 

sufletul cântecul ei, cântare aleasă de îngeri de 

flori de luceferi şi gânduri. Câteodată însă, 

tăcerea deschide în sufletul meu un gol ca un 

glob de sticlă, un haos de întrebări din care aş 

vrea să ies spărgându-l printr-un ţipăt. Îmi pipăi 

singurătatea şi o simt în mine şi din afară mă 

strânge ca o menghină. Şi-atunci mă cuprinde o 

disperare amară, ca urletul lupilor. Atunci 

înspăimţntată încerc să fug de ea şi mă agăţ de 

orice zgomot ca trosnetul focului în vatră sau 

ticăitul ceasului. Aş vrea să ţip, să mă agăţ de 

ţipăt ca de un colac de salvare pentru a nu mă 

înneca, pentru a nu mă prăbuşi în adânc. În 

acele momente tăcerea o simt ca de plumb cum 

îmi simt şi sufletul şi trupul. Acum inima mea 

cântă împreună cu tăcerea un cântec de 

dragoste, de viaţă, ceasul s-a pornit, focul reînvie 

în sobă, vântul adie, pârâul susură, pădurea 

freamătă iar eu trăiesc din plin o poveste de 

dragoste. Dar luna ca un buchet de nuferi curaţi 

mă priveşte caldă şi clară, înţelegând cântecul 

meu de dragoste! Dar atunci când ceasul vieţii 

încetează să ma bată, când izvorul gândurilor 

seacă şi tăcerea nu mai cântă, atunci vine... 

tăcerea tăcerii, Veşnicia! „Este tăcere în jurul 

meu / Tăcere-n suflet şi afară / O lume naşte din 

tăcere / Şi-un gând naiv din ea răsare” 

 

Plouă... plouă... plouă. De trei zile plouă 

necontenitşi pare a nu se mai opri. Totu-i îmbibat 

cu apă, copacii, florile, iarba, pământul şi mi se 

pare că până şi mâna de ţărână ce sunt eu e 

îmbibată de apă, în aşa fel încât mă aştept în 

orice moment să-mi picure apă din degete şi-n 

45 

urma paşilor mei să rămână belţi. Şi ploaia asta 

necontenită îmi cade în timpane şi de acolo în 

gânduri amestecându-se ca într-o mare în 

furtună, lovindu-le unele de altele şi la urmă 

spărgându-le în mii de bucăţele. Mi-e lutul atât 

de ud încât, dacă cineva ar îndrăzni să-l stoarcă 

s-ar îneca în mulţimea de gânduri ce l-ar izbi. În 

liniştea asurzitoare ce mă înconjoară picurii de 

ploaie ce cad în noapte sunt singura muzică ce 

mă însoţeşte. Plouă şi cerul e sătul de-atâta apă, 

şi-i mai posomorât ca oricând. Dar oare de ce 

mă plâng?! Poate din cauză că închipuirea din lut 

ce mă aflu e om. Doar asta ar putea fi explicaţia. 

• 

Doru-Ştefan Moscu (Pastel & Creion) 

• 

Când norii plâng şi se tânguie adăpând 

pământul din belşg, numai ţărâna umblătoare se 

plânge că-i prea multă apă.Când cerul râde cu 

gura plină de lumină şi pârjoleşte lutul urcând 

apele în nori, ce crezi tu?! Numai ţărâna 

umblătoare se plânge că-i prea mare arşiţa. Cu 

sute şi mii de ani în urmă omul nu era aşa, ci se 

încadra perfect în şărâna din care era plămădit. 

Se hrănea mulţumit cu lumină şi căldură şi se 

adăpa însetat când ploile cădeau la vremea lor. 

Căci dacă natura, dealuri, cîmpii, grădini se 

hrăneau cu lumină, atunci era sigur că nici el nu


va suferi de foame. Însă de la o vreme au devenit 

lacomi şi au observat că unii se hrăneau mai mult 

şi alţii mai puţin. Şi uite aşa a apărut o lume 

nemulţumită şi din nemulţumire ura şi prin ele s-a 

întins jungla pe tot pământul, însă o junglă total 

diferită de cea originală, având legi diferite. 

 

Sunt judecătoare şi acuzată. Pentru mine a 

gândi înseamnă a trăi şi a înceta să gândesc 

înseamnă a înceta să trăiesc. Mergând pe stradă, 

mâncând sau scriind mă gândesc mereu. Orice 

imagine devine un gând şi orice gând devine un 

roman, o luptă. Preiau imaginile şi le analizez, 

sunt judecător şi avocat. Mă judec şi mă apăr. 

Privind un copac mă gândesc la Dumnezeu. Pare 

ciudat, dar Îl judec şi-L apăr. Atunci în mine se 

luptă două forţe, una bună şi una malefică. Uneori 

mă gândesc că Dumnezeu a făcut lumea ca un 

joc în care El se delectează şi-n care nai suntem 

simple marionete văduvite de puterea de a ne 

conduce singuri, de libertate, fiind ţinuţi mereu sub 

pecetea puterii Lui, care ne guvernează neavând 

posibilitatea de a alege propriul drum. Mă 

gândesc că E nedrept atunci când ne răzvrătim 

iar El ne spulberă ca frunzele împrăştiate de vânt. 

Îl judec pentru că lasă atâta suferinţă şi nefericire 

pe pământ şi pentru că se ascunde de noi fără să 

ne dea o dovadă palpabilă a existenţei Lui. 

 

Plan de idei: Cine sunt eu? Ce sunt eu? 

Cum se explică existenţa mea? Are viaţa vreun 

sens? Ce este moartea? Ce pot să sper de la 

viaţă? Aşa cum tot ce ne înconjoară este (ceea 

ce) umbra imaginaţiei noastre care a luat formă 

prin voinţa noastră tot aşa se explică şi existenţa 

mea. Am fost lumină în gândurile lui Dumnezeu, 

care este alfa şi omega şi am luat fiinţă prin voinţa 

Lui supremă. Sunt o fiinţă cugetătoare şi deţin o 

formă de lut ce se numeşte trup cu care sunt în 

strânsă legătură, deoarece dacă aş fi doar un 

cuget aş simţi doar prin raţiune durerea, bucuria, 

foamea, setea, deci exist dependentă de forma 

care mă înfăţişează fizic şi cu care pot fi 

deosebită între indivizii care mă înconjoară. Sunt 

trup, duh şi suflet şi Eul meu e un amalgam de 

iubire, înţelegere, ură, iubire de frumos şi 

dreptate, milă, bunătate, orgoliu, încăpăţânare, 

melancolie, tristeţe, seriozitate, durere, contra- 

46 

dicţie. Sunt o fiinţă duală, şi-n interiorul meu se dă 

mereu o luptă între sufletul şi raţiunea mea. Pot 

să trăiesc cu adevărat doar prin dragoste şi numai 

iubind îmi pot da seama de valoarea reală a vieţii. 

Urăsc egoismul şi totuşi sunt egoistă, urăsc 

minciuna şi totuşi uneori mint, urăsc nedreptatea 

dar uneori sunt nedreaptă. Din asta reiese că în 

mine se bat doi câini unul alb şi altul negru (după 

un proverb indian). Am crescut singură şi mi-am 

construit în interiorul meu o lume a mea în care 

mă adăpostesc şi exist mereu şi în care sunt 

independentă de lumea care mă înconjoară. 

 

Iubesc tăcerea şi vorbesc neîntrerupt cu 

mine însămi. Lumea mea e o lume încărcată cu 

rezerve, de dragoste şi afecţiune, blândeţe şi 

tandreţe pe care nimeni nu le bănuie şi nici nu 

încearcă să le descopere, ferindu-se de mine 

adică de ciudăţenia învelişului pământesc în care 

mă adăpostesc. Aş vrea uneori să ies din 

carapacea de lut ce mă strânge şi să zbor printre 

stele, să fiu una cu văzduhul. Uneori simt că 

ceea ce mă înconjoară şi văd cu ochii mă apasă 

şi aş vrea să trec dincolo de nori. Aşa cum aerul 

din plămâni tinde să iasă la plinătatea aerului ce 

ne înconjoară aşa şi eu tind spre Absolutul 

absolut, adică Dumnezeu, cel fără început şi fără 

sfârşit. Va veni o zi în care învelişul meu va fi 

prea învechit sau va intra răul în el, în ziua aceea 

voi putea să-l părăsesc, să ies din el şi să 

pătrund în etern, în deplinătatea gîndirii a forţei şi 

a voinţei şi a purităţii. M-am născut să trăiesc. 

Eram înainte de a mă naşte şi prezenţa mea 

fizică pe pământ e doar o treaptă în existenâa 

mea ce va intra în etern adică acolo de unde am 

venit prin voinţa supremă a lui Dumnezeu. Viaţa 

are sens doar prin dragoste şi eu m-am născut 

să iubesc să fiu un sprijin. Să aduc alinare unde 

pot, să lupt pentru dreptate, să fiu unul dintre 

sensurile vieţii părinţilor mei: să învăţ şi să 

transmit mai departe ceea ce am învăţat, atât cât 

pot desprinde din eul meu calităţile şi atât cât pot 

să înăbuş defectele. Chiar dacă fericirea este 

trecătoare încerc pe cât posibil să-i fac fericiţi pe 

cei din jurul meu. Trăiesc să iubesc şi prin 

dragoste să simt valoarea reală a vieţii. De la 

viaţă sper să nu rămân singura de felul meu şi să 

găsesc un suflet pereche care să caute şi să afle 

cheia sufletului meu şi eu pe al lui ■

Untitled - USAMV Cluj-Napoca

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?