Editura Sfântul Ierarh Nicolae ISBN 978-606-577-071-3

Editura Sfântul Ierarh Nicolae
ISBN 978-606-577-071-3

Cuvânt înainte
Cartea de faţă nu pretinde să aducă noutăţi în cunoaştere; este doar un conspect
despre sensul existenţei umane. Pentru că în special religia defineşte pentru noi un sens al
existenţei, cartea are un caracter religios. Pentru că trăim un ev al progresului ştiinţific,
am încercat să pun de acord ştiinţa cu religia. Sfinţii spun că în viaţă nu trebuie să citeşti
multe cărţi, ci doar câteva şi să te ţii de învăţătura lor. Beletristică şi literatură SF citim cu
toţii; lucrări de filozofie şi de religie doar câţiva. După ce am venit la credinţă am căutat
mai cu de-amănuntul calea către mântuire citind:
-Biblia
-Istoria culturii şi civilizaţiei - de Ovidiu Drîmba
-Istoria credinţelor şi ideilor religioase - de Mircea Eliade
-Istoria religiilor - de Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan şi Prof. Dr. Remus Rus
-Biblia este totuşi adevărată - de Petru Popovici
-Viaţa de după viaţă - de Dr. Raymond A. Moody
-Călăuza spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe - de Arhim. Ilie Cleopa
-Sectoloxie - de P. I. David
-Manualul Martorilor lui Yehova
-Manualul credinţei Islamice
-Stareţii despre vremurile din urmă
-Enciclopedia Encarta, articole de pe Internet şi altele.
În decursul anilor am alcătuit un rezumat presărat cu comentarii personale, care
poate folosi şi altora; vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău!
1
Mai 2010
Autorul

Cuprins
Cap 1. Evolutionism si Creationism .................................................pag 4
-Stiinta si Religie .................................................................................................pag 4
-Evolutionism .....................................................................................................pag 5
-Viata pe Terra ...................................................................................................pag 9
-Aparitia omului .................................................................................................pag 11
-Creationism .......................................................................................................pag 14
Cap 2. Preistorie si antichitate ..........................................................pag 28
-Inceputul religiei ................................................................................................pag 28
-Religii ale antichitatii ........................................................................................pag 30
-Semintele Crestinismului ..................................................................................pag 55
Cap 3. Crestinismul............................................................................pag 58
-Aparitie Dezvoltare ...........................................................................................pag 58
-Proorocii despre Iisus .........................................................................................pag 63
-Continut dogmatic ..............................................................................................pag 69
-Epistole ...............................................................................................................pag 72
-Erezii si secte la origini ......................................................................................pag 75
-Moaste si icoane .................................................................................................pag 79
Cap 4. Islamismul ...............................................................................pag 83
Cap 5. Biserica in Evul Mediu............................................................pag 91
-Biserica de Rasarit ...............................................................................................pag 91
-Biserica de Apus ..................................................................................................pag 93
-Fenomenul monahal .............................................................................................pag 96
-Cruciadele ............................................................................................................pag 97
-Despartirea Bisericii ........................................................................................... pag 102
-Biserica apuseana in societatea medievala ..........................................................pag 103
Cap 6. Renasterea sec XV-XVI .........................................................pag 110
-Descoperiri geografice, colonialism, misionarism ..............................................pag 111
-Reforma Protestanta si Contrareforma ...............................................................pag 116
-Inchizitia. Vanatoarea de vrajitoare. Inchizitia Spaniola ....................................pag 122
-Crestinismul si greselile Bisericii .......................................................................pag 124
Cap 7. Biserica si sectele ...................................................................pag 127
2

-Protestanţii ...........................................................................................................pag 127
-Secte contemporane ............................................................................................pag 128
-Taina Preotiei ......................................................................................................pag 130
-Interpretarea Scripturilor. Sfanta Traditie. Patristica ..........................................pag 133
-Celelalte şase Taine ale Bisericii .........................................................................pag 135
-Rugăciunea pentru morţi .....................................................................................pag 142
-Rugăciunea catre sfinti si Maica Domnului ........................................................pag 144
-Sfanta Cruce ........................................................................................................pag 146
-Ritualurile. Rugăciunea .......................................................................................pag 146
-Postul ...................................................................................................................pag 148
-Ziua de odihna .....................................................................................................pag 150
-Functii in conducerea Statului .............................................................................pag 152
-Jurământul militar. Razboiul ...............................................................................pag 152
-Vorbirea in limbi ..................................................................................................pag 156
-Vorbirea cu mortii ...............................................................................................pag 157
-Codul lui da Vinci ...............................................................................................pag 158
Cap 8. Ateism sau credintă? ..............................................................pag 162
-Argumente contra ...............................................................................................pag 163
-Biblia este totusi adevărată .................................................................................pag 168
-Argumente pentru ...............................................................................................pag 171
-Viata de dupa viata ..............................................................................................pag 176
Cap 9. Crestinismul si alte doctrine ...................................................pag 179
-Mesia ...................................................................................................................pag 179
-Dogmatica ...........................................................................................................pag 182
-Mistica .................................................................................................................pag 183
-Filozofia ...............................................................................................................pag 185
-Comunism ............................................................................................................pag 188
-Reconcilierea religiilor ........................................................................................pag 189
Cap 10. Studiu despre pecetluire ........................................................pag 193
-Detalii despre codul barat si microcip .................................................................pag 194
-Revelatii apocaliptice ...........................................................................................pag 197
-Izrael .....................................................................................................................pag 209
-New-Age. Masonerie ...........................................................................................pag 212
-Pregătiri ................................................................................................................pag 216
3

Cap 1. Evoluţionism şi Creationism
Ştiinţa şi Religia
Creştinismul primelor secole a fost ostil filosofiei şi „stiintei”; Sf Iustin Martirul
spune că ceea ce este adevărat in scrierile filozofilor greci se gaseste mult mai bine in
scrierile profetilor Vechiului Testament; Sf Clement din Alexandria sec II ii numeste pe
filozofii greci hoti, pentru ca au furat ideile profetilor evrei; Tertulian sec III: „avand
Evangheliile, orice cercetare stiintifica devine inutila”; Lactantius sec IV vorbeste despre
falsa intelepciune a filozofilor. Pe de alta parte au existat si opinii reconciliante; Origen
sec II: „orice cunoastere este de folos progresului spiritual iar studiul filozofiei si stiintei
nu este incompatibil cu viata crestina”; Sf Augustin sec IV: „Scriptura contine intregul
adevar, dar pentru a o intelege trebuie sa cunosti stiintele naturii”.
Stiinta este prin definitie regula cunoasterii fara Dumnezeu, deaceea se zice ca
oamenii de stiinta sunt atei prin excelenta; dar oare prin propria lor putere au aflat ei
tainele lumii, sau li s-a dat cunoastere de Sus? Marii cercetatori au incercat sentimente de
admiratie si umilinta in fata descoperirilor facute; probabil ca multe din ele au fost
rezultatul nu doar al orelor de munca, ci si al rugaciunilor; „grosul” oamenilor de stiinta a
apartinut Bisericii Evului Mediu, care a fost prin definitie religios. Atitudinea omului de
stiinta ar trebui sa fie recunostinta catre Dumnezeu, care a ingaduit prin el sa mai adauge
inca o nestemata la comoara cunoasterii. Isaac Newton, descoperitorul legii atractiei
universale, isi ridica palaria de pe cap cand rostea Numele Domnului; Michael Faraday,
descoperitorul legilor inductiei electromagnetice, tinea lectii de catehizare pentru
credinciosi; Leonhard Euler, celebru matematician, a scris “Apararea revelatiei divine
fata de obiectiunile liber-cugetatorilor”. Chiar daca unii cercetatori au fost “atei” in
tinerete, multi au devenit credinciosi odata cu varsta cand au capatat intelepcine;
inteligenta tineretii, geniala, entuziasta nu este aceiasi cu intelepciunea batranetii, iar
omul nu se naste ci devine credincios. Doar pseudo-savantii si masa ignorantilor care
sufera de mandria cunoasterii, folosesc descoperirile stiintifice ca o trambulina pentru
propagarea ateismului; ei nu-si dau seama ca simpla cunoastere nu-l ridica pe om
deasupra legilor impuse Creatiei de Dumnezeu. Isidor din Sevilla sec VII spunea: „cu cat
crestinul se dedica mai mult stiintei laice, cu atat mai mult va spori pacatul trufiei in
sufletul sau”.
Mintea iscodeste, calculeaza, experimenteaza, il introduce pe cercetator intr-un
labirint de conexiuni tip cauza-efect-cauza, lipsindu-l insa de perspectiva vederii in
ansamblu a finalitatii oricarui fenomen; deaceea savantul este cel care constata si
filozoful cel care interpreteaza; rareori, acestia doi, se intalnesc in acelasi individ.
De-a lungul timpului se cunosc o multime de „gafe stiintifice” care au pus la
incercare credinta oamenilor. Sf Ap Pavel il sfatuia pe Timotei: “departeaza-te de
impotrivirile stiintei mincinoase pe care unii marturisind-o au ratacit de la credinta”.
Trebuie sa fim circumspecti mai ales cu „trufandalele stiintei” care dupa un timp se
dovedesc false ipoteze. Un mare pericol este genul Stiintifico-Fantastic, ce ofera un miraj
atragator dar iti ia pamantul de sub picioare.
Pe timpul Comunismului Religia a fost acuzata ca obstructioneaza Stiinta.
Dictonul: ”crede si nu cerceta” dupa interpretarea conducerii de Partid, insemna ca
4

Biserica tine poporul in “obscurantism” descurajind invatatura de carte. Defapt expresia
“crede si nu cerceta” exprima un ideal: sa crezi neconditionat fara sa iscodesti, la fel cum
a crezut Avraam si i s-a socotit neprihanire. Nici macar pentru fii sai Biserica nu a pretins
credinta fara ratiune, caci altfel de ce ii lauda Sf Evanghelist Luca pe cei din Bereea
pentru ca cerceteaza toata ziua scrierile ca sa vada daca ce li se predica este sau nu
adevarat? Comunistii se faceau a uita ca initiativa invataturii maselor a apartinut mereu
Bisericii, iar invatatorii si profesorii au fost pana nu demult in exclusivitate eclesiasti.
Daca Biserica ar fi descurajat cercetarea stiintifica, progresul omenirii nu s-ar mai fi
realizat.
Pozitia refractara a credinciosilor fata de noutatile stiintifice, provine mai mult din
inertia gandirii decat din influenta Bisericii. Mentalitatea oamenilor se schimba greu si
ramane tot timpul in urma progresului, de aceea ar trebui sa se faca periodic o adaptare a
viziunii religioase la noutatile stiintifice fara ca prin aceasta sa se modifice doctrina. Din
prea mult zel unii capi ai Bisericii i-au prigonit pe savantii timpului lor si au aruncat
astfel o pata asupra credintei. Crestinii de rand nu au avut niciodata o pozitie anti-stiinta,
cu atat mai mult astazi cand binefacerile progresului nu mai pot fi negate. Orice noua
descoperire stiintifica ne induce un plus de evlavie in fata Creatorului. Daca Stiinta ar mai
putea sa scoata si raul din noi, atunci toti crestinii am fi savanti. Din nefericire insa
evolutia stiintei a devansat evolutia moralei; cunoastem mai mult dar nu pacatuim mai
putin.
Evolutionism
Teoria evolutionismului incepe cu Charles Darwin (1809-1882), al-5-lea nascut
intr-o familie engleza bogata si cu stromosi de elita. Dupa scoala medie Darwin va studia
medicina la universitatea din Edinburgh timp de 5 ani renuntand insa, in favoarea
studiilor la Cambridge in vederea unei cariere eclesiastice. Aici incolteste in mintea
tanarului Darwin ideea selectiei naturale ca prima cauza a evolutiei speciilor, sub
influenta geologului Adam Sedgwick si a naturalistului John Stevens Henslow, pe care ia
avut ca profesori. Dealtfel Henslow a fost acela care l-a ajutat pe tanarul absolvent de
22 de ani sa se ambarce la bordul navei Beagle ca naturalist fara salariu, intr-o expeditie
stiintifica de cinci ani in jurul lumii. Darwin isi gasise in sfarsit vocatia de cercetator si
observatiile sale stiintifice de-a lungul acestor cinci ani, mai ales cu privire la
diferentierea speciilor izolate din insulele Galapagos de pe langa coasta Ecuadorului, i-au
intarit convingerea in evolutia speciilor pe calea selectiei naturale. In 1836 Darwin se
reintoarce in patrie iar dupa doi ani se casatoreste cu Emma Wedgwood, o verisoara de
gradul unu, cu care va intemeia o familie solida; vor avea pe parcursul casatoriei zece
copii din care trei au murit de mici.
Ideile economistului englez Thomas Robert Malthus dupa care omenirea se
inmulteste intr-un ritm mai rapid decat cresterea resurselor de hrana necesare, drept
pentru care in lume apar boli, dezastre naturale sau chiar razboaie, ce mentin echilibrul
intre numarul de indivizi si resursele existente de hrana, l-au influentat profund pe
Darwin care a preluat ideea pentru regnul animal si vegetal.
Timp de 20 de ani si-a pregatit marele naturalist teoria care avea sa tulbure lumea
intr-un mod ireversibil, si poate ca ar mai fi durat ceva timp daca un contemporan pe
5

nume Alfred Russel Wallace, tot naturalist englez, n-ar fi ajuns in mod independent la
aceleasi idei ale selectiei naturale ca si Darwin. Oamenii de stiinta ai vremii au prezentat
in paralel intr-o intrunire stiintifica la Londra extracte din lucrarile celor doi, pentru a nu-l
priva pe Darwin de meritele cercetarilor sale. Asta l-a determinat pe savant sa finalizeze
si sa-si publice in 24 noiembrie 1859 lucrarea: “Spre originea speciilor pe calea selectiei
naturale”. Toate cele 1250 de exemplare ale primei editii s-au vandut in aceiasi zi.
Iata cateva idei din cuprinsul acestei celebre publicatii: “…printre fiintele
existente in natura este o mare diversitate individuala … vedem minunate adaptari
oriunde in lumea fiintelor organice … apare intrebarea, cum aceasta varietate, pe care
eu o numesc specie incipienta, devine in final o specie bine definita, distincta? … datorita
luptei pentru existenta, diversitatea, oricat de superficiala ar fi si oricaror cauze s-ar
datora, daca poate da un ascendent indivizilor dintr-o specie, in infinitatea relatiilor
dintre fiinte, va tinde spre favorizarea lor pentru supravietuire si va fi mostenita de
urmasii lor … acesti urmasi cu atat mai mult vor avea o sansa in plus pentru viata, intre
multii indivizi care se nasc periodic intr-o specie si din care doar un mic numar
supravietuiesc … Am numit acest principiu, dupa care orice usoara variatie, daca e
utila, e pastrata si transmisa mai departe, prin termenul Selectie Naturala, spre a o
deosebi de selectia dirijata de om in domeniul domesticirii animalelor pentru obtinerea
de noi rase mai productive, dar expresia “Supravietuirea celui mai potrivit” ar fi mai
exacta … odata ce se nasc mai multi indivizi decat pot supravietui, datorita resurselor
limitate din natura, trebuie in mod necesar sa aiba loc o lupta pentru existenta, fie intre
indivizii aceleiasi specii, fie intre indivizii din specii diferite, fie cu conditiile fizice ale
mediului de viata … este teoria lui Malthus aplicata prin forta lucrurilor intregului regn
animal si vegetal, pentru ca in natura nu exista ca in societatea umana posibilitate
cresterii artificiale a resurselor de hrana sau restrictia constienta a nasterii de noi
indivizi … in natura fiecare planta produce seminte anual si aproape fiecare pereche de
animale naste un nou individ, deaceea putem considera ca rata de inmultire are ratie
geometrica, iar aceasta poate fi controlata doar prin mortalitate … daca un animal isi
poate proteja ouale sau puii acestea nu trebuie sa fie in numar mare pentru a asigura
supravietuirea speciei, dar daca ouale sau puii sunt expusi nimicirii atunci este nevoie de
foarte multi nou nascuti pentru ca specia sa nu se stinga … deobicei lupta pentru
supravietuire este mai apriga intre indivizii aceleiasi specii decat intre indivizii de specii
diferite … sa incercam in mod imaginar a da un atu unei specii in defavoarea alteia..
Probabil ca nici macar intr-un singur caz nu am sti ce sa facem.. Aceasta trebuie sa ne
convinga de ignoranta noastra in ce priveste relatiile reciproce dintre toate fiintele vii …
Tot ce putem face este sa tinem minte tot timpul ca orice fiinta se straduieste sa se
inmulteasca in ritmul unei progresii geometrice si ca periodic va trebui sa lupte pentru
viata si sa sufere o nimicire masiva … reflectand la aceasta lupta ne putem consola cu
convingerea ca acest razboi al naturii este neantrerupt, ca se face fara sentimentul de
frica, moartea este in general rapida si cel mai puternic mai sanatos si mai fericit
supravietuieste si se perpetueaza … S-a spus ca eu inteleg selectia naturala ca pe o
putere activa a Divinitatii, … dar prin Natura eu inteleg doar actiunile conjugate si
produsul multor legi naturale, si prin legi inteleg sirul ordonat de evenimente din natura,
constatate si verificate de noi oamenii … selectia sexuala va contribui si ea asigurand
celui mai puternic si mai bine adaptat mascul, cel mai mare numar de urmasi … pe
parcursul modificarii descendentilor oricarei specii, in timpul luptei neincetate a tuturor
6

speciilor pentru a creste numeric, cu cat gradul de diversitate al descendentilor unei
specii e mai ridicat, cu atat sansa de supravietuire a acelei specii e mai mare … Selectia
naturala duce catre diversitatea de caracteristici si catre extinctia masiva a formelor de
viata intermediare si mai putin perfectionate … este un fapt minunat cum toate animalele
si plantele se inrudesc unele cu altele in grupuri, subgrupuri, varietati ale aceleiasi
specii, specii de acelasi gen mai mult sau mai putin inrudite, genuri si subgenuri formand
familii si subfamilii, ordine clase si subclase … daca speciile ar fi create independent nar
fi posibila o astfel de clasificare … afinitatile fiintelor din aceiasi clasa au fost
reprezentate printr-un arbore … ramurile verzi si tinere reprezinta speciile existente iar
cele produse cu ani in urma reprezinta lunga succesiune de specii disparute. In fiecare
perioada de crestere toate ramurile au incercat sa dea lastari inconjurand si nimicind
ramurile vecine, in aceiasi maniera in care speciile si grupurile de specii au subjugat alte
specii in marea batalie pentru viata. Crengile groase divizate in altele din ce in ce mai
subtiri au fost ele insisi odata ramuri tinere pe vremea cand copacul era arbust, si
aceasta legatura intre fostele ramuri si cele de acum poate reprezenta destul de bine
clasificarea tuturor speciilor, a celor stinse si a celor existente in grupuri si subgrupuri
… dintre multele ramuri inflorite pe cand copacul era doar un arbust doar doua sau trei
s-au facut ramuri groase care sa dea alti lastari; la fel speciile care au trait in trecutul
geologic, foarte putine au dat urmasi diversificati; dintre primele ramuri multe au cazut
si s-au descompus iar acestea reprezinta acele ordine, familii si genuri care acum nu au
urmasi in viata si care sunt cunoscute de noi in stare de fosile … este marele Copac al
Vietii care umple cu ramurile lui rupte si moarte crusta pamantului si-i acopera
suprafata cu frumoasele si mereu tinerele sale lastare.”
O intuitie ascutita, o viziune mareata nu lipsita de tragism, optimism si poezie la
un loc. Marele naturalist nu intelege insa ca acele “legi naturale” de care vorbeste sunt
uneltele lui Dumnezeu iar Evolutia, desi i se atribuie un caracter impersonal, este defapt
opera Lui. Noua teorie i-a cucerit pe multi din contemporanii lui Darwin, dar a starnit si
un val masiv de proteste. Unele veneau din partea Bisericii care nu putea accepta aceasta
opinie rebela ce se impotrivea ideilor conservatoare despre originea speciilor si a omului.
Desi Darwin ocolise cu prudenta subiectul evolutiei umane, simpla sugestie ca omul ar
putea avea stramos comun cu al maimutelor si ca ar fi putut fi candva si el un animal fara
minte si sentimente, era de neconceput pentru credinciosi. Alte obiectii veneau chiar din
partea oamenilor de stiinta care nu puteau credita aceasta lege a Selectiei Naturale ca
fiind bazata pe o diversitate individuala “intamplatoare” in cadrul speciei. Este lipsit de
ratiune ca niste combinatii aleatoare de caracteristici, sa poata produce niste structuri atat
de complexe, cum ar fi de exemplu ochiul uman.
Un mare semn de intrebare se punea asupra mecanismului prin care trasaturile
avantajoase pentru supravietuire erau transmise mai departe urmasilor. Raspunsul la
aceasta intrebare l-a dat calugarul austriac Gregor Johann Mendel (1822-1884) care in
urma numeroaselor experimente, incrucisand in jur de 28.000 de fire din sapte soiuri
diferite de mazare, a dedus existenta genelor dominante si a celor recesive. In 1865 el
formuleaza cateva idei fundamentale ce-l vor consacra mai tarziu ca parinte al geneticii.
Incrucisand mazare inalta cu mazare pitica in numar egal, Mendel constata ca plantele
obtinute sunt in proportie de ¾ inalte si ¼ pitice iar nu toate plantele de marime medie
cum s-ar fi asteptat; de aici el enunta ca: plantele obtinute dupa incrucisare sunt posesoare
de gene sub forma perechilor AA, Aa, aA si aa, iar plantele care poseda cel putin o gena
7

dominanta de tip “A” vor fi inalte pe cand cele care au mostenit ambele gene recesive de
tip “a” vor fi pitice in proportia aratata. A-2-a concluzie ar fi ca urmasii nu mostenesc o
medie a caracterelor genetice, pentru ca mazarea nu a fost o medie intre cele doua soiuri;
urmasii pastreaza mostenirea genetica intacta asa cum au primit-o formata din perechi de
gene una de la planta mama si alta de la planta tata, din care gena dominanta va da
caracteristica viitoarei plante. Observatiile lui Mendel au fost apreciate abia 34 de ani mai
tarziu.
Conceptia lui Darwin asupra Evolutiei poate fi rezumata cam asa: In lumea
fiintelor vii lucreaza Legea selectiei naturale astfel ca la o schimbare a conditiilor de
mediu pentru o specie, indivizii posesori ai calitatilor de supravietuire la acea schimbare
se vor reproduce transmitand aceste calitati urmasilor, iar ceilalti indivizi vor dispare in
timp; daca la un moment dat doua grupuri de indivizi din aceiasi specie sunt separate
intre ele de factorii geografici si sunt puse sa traiasca fiecare in medii climatice diferite,
atunci vor evolua in mod diferit de-a lungul generatiilor; cand indivizii celor doua grupuri
nu mai pot interactiona sexual avem doua specii diferite; in acest fel din aproape-n
aproape, pe parcursul nenumaratelor generatii si multelor schimbari de mediu, se ajunge
la o noua specie; datorita migratiilor si conditiilor neuniforme de mediu din natura, se
obtine o diversitate de specii, care au insa toate aceiasi origine.
Era o ipoteza. Ceea ce a acreditat insa aceasta ipoteza a fost descoperirea codului
genetic ce sta la baza cresterii si inmultirii organismelor vii. S-a ajuns astfel prin anii
1930-1940 la o teorie completata si modernizata a Evolutiei la care, pe langa piatra de
temelie pusa de Charles Darvin, au contribuit in mod decisiv noile descoperiri din
domeniul geneticii si din domeniul fosilelor.
Genele sunt treptele scarii rasucite ale moleculei de ADN; marginile scarii sunt
formate din zaharuri si fosfati iar treptele sunt perechi de segmente nucleotide diferite; un
segment poate fi una din cele patru nucleotide si anume: o adenina, o thymina, o guanina
sau o cytosina. Organismul viu este format din celule proteice, adica molecule foarte mari
si complexe construite din lungi lanturi de aminoacizi (20 de diferite tipuri); aminoacizii
se aseaza in molecula proteica intr-o ordine precisa comandata de catre ADN,
constituindu-se astfel in diferite tipuri de proteine cu diferite functii fiecare; ordinea de
fabricare a celulelor proteice in functie de necesitatile organismului este comandata tot de
catre molecula de ADN; astfel codul genetic putem spune ca organizeaza materia in
unitati celulare cu forme si caracteristici distincte, care sunt fiintele vii. Fiecare gena este
un grup de patru segmente nucleotide, doua de la mama doua de la tata; celula de
reproducere masculina cuprinde jumatate din cod iar cea feminina cealalta jumatate; prin
unirea lor ia fiinta prima celula a viitorului individ care va contine un cod genetic unicat;
celula se va multiplica prin diviziune iar fiecare din celulele rezultate va contine molecula
initiala de ADN ca zestre genetica. Celulele de reproducere, chiar apartinand aceluias
subiect, contin coduri proprii speciei dar individualizate, cea ce asigura unicitatea fiecarui
nou nascut chiar intre mai multi frati din aceiasi parinti. Peste aceasta diversitate initiala a
indivizilor speciei se suprapune fenomenul de „mutatie” a genelor care apare cand o
celula se divide in doua in procesul de crestere al organismului. Deobicei cele doua celule
rezultate contin gene identice dar sunt si multe cazuri cand apare o mutatie, o modificare
de gene, in mod spontan din cauze “necunoscute”. Mutatia genetica este forta motrice a
diversificarii indivizilor speciei; aceasta este esentiala petru Evolutie caci o schimbare a
8

mediului trebuie sa gaseasca intr-o specie indivizi care sa-i faca fata, altfel specia se
stinge.
Adversarii Teoriei evolutioniste vin cu un experiment remarcabil; conform
textului biblic “Dumnezeu le-a facut pe toate dupa soiul lor”, ei demonstreaza o evolutie
sau mai bine zis o “involutie” a fiintelor vii, dar in interiorul speciei fara trecerea granitei
catre alta specie. Astfel s-au facut incrucisari pentru obtinerea unor rase superioare de
gaini, porumbei, oi, caini, cai, vaci, etc. Lasand insa porumbeii de diferite rase pe o insula
pustie, dupa un timp toti ajung porumbei salbatici; la fel caini de diferite rase sau cai, toti
ajung la limita inferioara a speciei lor. Acelasi lucru se intampla si in regnul vegetal cu
altoiurile pentru obtinerea unor plante mai productive; capsuni goliat lasate in parasire
ajung capsuni salbatice, soiuri de rosii, trandafiri, meri, toate ajung la limita inferioara a
soiului lor, fara a degenera insa la alta specie inferioara. Exista deci niste bariere. Tot in
sprijinul acestei idei a “separatiei” speciilor este sterilitatea catarului; obtinut din
incrucisarea intre cal si magar, catarul nu poate avea urmasi.
Daca am admite ca Evolutia este Procesul creator al lui Dumnezeu, atunci in
acord cu Biblia s-ar parea ca odata cu trecerea celor 6 etape ale Creatiei ciclul
Evolutionist s-a incheiat. In cele 6 ere ciclul evolutiei a functionat iar trecerea pragului
speciei se facea prin mutatiile genetice induse in fiintele vii de catre Creator; cu incepere
din ziua a-7-a insa, “ziua in care Dumnezeu S-a adihnit” si in care ne aflam acum,
Evolutia a incetat nemaifiind posibile modificari decat in cadrul speciei.
Viata pe Terra
Cercetatorii sustin ca acum 4 miliarde de ani Pamantul era lovit de o ploaie de
meteoriti; o mare parte din apa marii primordiale s-a vaporizat formand norii iar
emanatiile vulcanilor au dat nastere unei atmosfere de Azot, Bioxid de carbon si slabe
urme de Oxigen; temperatura depasea valori de 49 0 C. Viata a aparut in apa dupa ce
bombardamentul meteoritilor a incetat, cea ce ii face pe unii savanti sa considere ca
germenii vietii pe Terra au venit din Cosmos adusi de meteoriti; cealalta varianta ar fi ca
vieta a aparut in izvoarele calde din mare in apropierea eruptiilor vulcanice submarine.
Bacteriile, primele forme de viata rudimentara, erau de doua categorii: autotropice adica
cele care folosind energia chimica din mediu isi fabricau singure moleculele cu care se
hraneau si heterotropice care se hraneau direct cu moleculele pe care le gaseau in mediu.
Un organism viu este definit de doua calitati fundamentale: se hraneste si se
inmulteste; deci are un sistem de a-si procura hrana din mediu si a o metaboliza si un
aparat de reproducere care include prezenta moleculelor de ADN.
O forma controversata de viata este virusul care nu este o celula si nu are un
metabolism propriu, in schimb se reproduce intrand in celulele organismelor vii si
inlocuindu-le moleculele genetice cu propriile sale molecule; astfel celula virusata va
reproduce tot o celula virusata si nu pe ea insasi. Virusul este folosit de ingineria genetica
de exemplu in agricultura, pentru obtinerea de organisme vii mai productive si mai
rezistente la boli; se contamineaza celulele unui organism cu un virus modificat in
laborator in care s-au inlocuit anumite grupuri de gene cu cele dorite de om, astfel ca
genele introduse trec in tot organismul si aduc schimbarile preconizate.
In urma cercetarilor stiintifice se poate afirma ca primele forme de viata au fost
bacteriile unicelulare ale caror fosile dateaza de acum 3,9 miliarde de ani; aceste
9

organisme microscopice traiau in apa si foloseau energia luminoasa in procesul
fotosintezei fiind producatoare de oxigen; primele forme mai complexe de viata au aparut
in mediul marin acum 680 milioane de ani, dar pana acum 600 milioane de ani n-au
existat decat organisme unicelulare vii. Apoi viata s-a dezvoltat in organisme
multicelulare din ce in ce mai complexe de forma viermilor, mormolocilor, dar fara
organe de simt si fara schelet, vertebratele aparand acum 570 milioane de ani. Viata
apartinea exclusiv mediului marin. Incepand cu 535 milioane pana acum 515 milioane de
ani in urma, in perioada numita Cambrian, viata a cunoscut o explozie de crestere si
diversificare; plantele marine se adapteaza la viata de uscat umpland Pamantul de
vegetatie iar o parte din animalele marine devin anfibii; din acestea vor evolua mai tarziu
reptilele si din ele, acum 200 de milioane de ani, mamiferele.
Geologii arata ca Evolutia nu a avut o desfasurare uniforma ci a fost marcata de
peste 20 de extinctii in masa in lumea plantelor si animalelor, datorate unor schimbari
bruste de clima sau unor cataclisme cum ar fi caderea pe Pamant a unor meteoriti
gigantici. Aceste extinctii au fost defapt niste salturi calitative care au ajutat fenomenul
evolutionist lasand in viata speciile mai perfectionate. Cea mai mare dintre extinctiile
cunoscute a avut loc acum 245 milioane de ani, in Permian, si a fost devastatoare; 95 %
din specii au fost nimicite; 90% din speciile marine au disparut in cateva milioane de ani,
iar pe uscat au disparut doua treimi din familiile de reptile si amfibii si 30% din ordinele
insectelor. O alta extinctie de mari proportii a avut loc cu 65 milioane de ani in urma, la
sfarsitul Cretacicului; se presupune ca un meteorit de 6 km in diametru a lovit Pamantul
starnind un nor de praf care pentru cateva luni a impiedicat lumina soarelui sa mai ajunga
la plante; aceasta a determinat o lipsa de vegetatie care a dus la moartea prin infometare a
dinozaurilor lasand loc pe scena vietii unei clase de mica importanta pana atunci, anume
clasa mamiferelor; de notat ca fara aceasta masiva extinctie mamiferele n-ar fi reusit sa
ajunga clasa dominanta pe Terra si nu s-ar fi ajuns nici la aparitia Omului. Urmand
aceiasi linie putem spune ca si Potopul este o extinctie si anume cea mai recenta. Unii
savanti considera extinctiile niste evenimente ciclice care ar face parte din Legea
Evolutiei. Sfarsitul lumii ar putea fi deci “Extinctia generala”.
Scenariul aparitiei si evolutiei vietii pe Pamant propus de oamenii de stiinta, nu
mai este astazi o simpla ipoteza. S-au consumat ani de munca in domenii ca:
paleontologia, astronomia, ingineria genetica, biologie, chimie; s-au folosit metode
moderne de investigatie care nu mai pot fi puse la indoiala. Un exemplu este metoda
izotopului de Carbon 14 pentru determinarea varstei fosilelor. Un organism viu
acumuleaza pe parcursul vietii atomi de Carbon 12 si un mic procent de izotopi Carbon
14 care poate fi cunoscut in functie de marimea organismului, stiind nivelul de
radioactivitate in C14 al mediului (apa, aer, sol) in care a trait; dupa moartea
organismului cantitatea initiala de C14 se injumatateste dupa o perioada cunoscuta de
5730 de ani; dupa alti 5730 de ani fosila va contine doar un sfert din cantitatea initiala de
C14; astfel afland cantitatea ramasa de C14 dintr-o fosila se poate determina varsta ei.
Metoda presupune ca fosila sa fi fost tot timpul izolata de apa si aerul din mediul
inconjurator pentru ca acestea i-ar fi imbogatit continutul de C14; se considera ca
radioactivitatea mediului in momentul mortii organismului este aceiasi cu cea de azi,
premiza care poate fi inexacta. Mare atentie trebuie avut ca din momentul prelevarii,
fosila sa fie izolata de mediu pentru a preveni imbogatirea cu alti izotopi. Cu toate aceste
aproximari trebuie sa observam ca intotdeauna eroarea poate fi un exces de C14, deci
10

fosila examinata are intotdeauna mai multi ani decat se determina in laborator. Similar cu
metoda C14 se folosesc si alte metode bazate pe cunoasterea timpului de injumatatire a
altor componente radioactive din organismele vii, cum ar fi: Potasiu, Argon, Thoriu,
Osmiu, Rheniu. De exemplu Thoriu are perioada de injumatatire de 80.000 de ani.
Studiul fosilelor a scos la lumina date foarte interesante; astfel graul de acum
5000 de ani din mormintele faraonilor, a germinat si a dat grau la fel ca cel de azi;
mumiile de pisici de atunci sunt la fel cu pisicile de azi; in straturile vechi de pana la 50-
60 milioane de ani s-au gasit fosilele a 455 specii in 13 subdiviziuni in care se clasifica
toate plantele si animalele de azi; s-au gasit scoici, rechini, balene, broaste, reptile, ursi,
elefanti, lei, lupi, pasari ale caror fosile sunt asemanatoare cu scheletele animalelor de azi
dar de talie mult mai mare. Exista deosebiri semnificative care marturisesc despre un
proces de evolutie. Mergand mai in urma s-au gasit fosile de ferigi de acum 340 milioane
de ani, la fel ca cele de azi ca structura dar mult mai mari; frunze de stejar, ulm, tei, la fel;
libelule, paianjeni, furnici, tantari, lacuste prinse in rasina sau in gheata, la fel ca cele de
azi. Daca Evolutionismul ar fi real ar trebui ca in depunerile vechi sa se gaseasca formele
cele mai simple de viata, ca mergand spre depunerile mai noi sa gasim forme mai multe si
mai variate; pe masura ce inaintam pana spre 2,5 miliarde de ani in urma, descoperim ca
intr-adevar urmele de viata sunt putine si in fosilele unor organisme simple. Adeptii
fixismului reclama lipsa verigilor de legatura, a fosilelor care sa arate trecerea de la o
specie la alta, dar faptul se explica prin numarul mic de fosile descoperit; cu timpul vor
iesi la iveala si verigile intermediare.
Aparitia Omului
Evolutionistii sustin ca omul a rezultat in urma unui proces de transformare din
primate, desfasurat pe parcursul a 6 milioane de ani; gorila, cimpanzeul si urangutanul
provin din aceiasi stramosi; 98,5 % din genele oamenilor si ale cimpanzeilor sunt
identice. Aceste “rude” indepartate au o viata sociala cum aveau probabil oamenii
primitivi: se hranesc impreuna, vaneaza impreuna, formeaza aliante de grup unii contra
altora, manifesta afectivitate.
Primii hominizi au fost Australopitecii numiti asa pentru ca fosilele lor au fost
gasite in emisfera Australa, mai exact in partea de sud a Africii; aveau mersul biped,
craniul tesit, fata proeminenta, maxilarele cu caninii scurti si patru incisivi; masurau cca
1,5 m inaltime, pana la 49 kg iar creierul ajungea la 550 de cm 3 ; osul pelvisului era mai
scurt ca la maimute, coloana vertebrala avea forma de “S” ca urmare a mersului biped,
bratele lungi semn ca erau buni cataratori; caninii mici si aplatizati pot indica un
comportament social lipsit de lupte si rivalitati, caci caninii proeminenti erau inainte de
toate o arma.
Cum se explica despartirea Australopitecilor de restul maimutelor? Savantii pun
aceasta pe seama schimbarilor de mediu; acum 8-5 milioane de ani in urma in Miocen,
climatul Pamantului s-a racit si s-a uscat iar asta a dus la imputinarea padurilor si
cresterea savanelor. Australopitecii s-au adaptat la viata terestra formand colectivitati
capabile sa-si gaseasca hrana si sa se apere de animalele de prada; noul mod de viata
implica dezvoltarea unor abilitati de comunicare, de confectionare a armelor si uneltelor,
in general de folosire a mintii, cea ce a dus la dezvoltarea creierului. Daca Australopitecii
au fost siliti de schimbarile de mediu sau “au preferat” mersul biped si modul de viata
11

terestru, aceasta nu putem sti; se constata ca s-au produs modificari genetice care au
canalizat catre Evolutia umana dar nu se stie care este motorul acestor modificari.
Schimbarile ce s-au produs in decursul a 3 milioane de ani de la Australopitec la Homo
Abilis, Homo Erectus, Homo Ergaster, pana la Homo Sapiens, au avut loc pe teritoriul
Africii si vizeaza in special cresterea in volum si complexitate a creierului, odata cu
micsorarea maxilarului inferior si a dintilor.
Evolutia umana nu a fost nici ea scutita de discontinuitati; clima de-a lungul
timpului s-a modificat printr-o succesiune de glaciatiuni si interglaciatiuni de 40.000 pana
la 100.000 de ani fiecare. Perioadele cu mare diversitate de specii hominide au alternat cu
extinctii ale speciilor inadaptabile astfel ca specia care s-a desprins, singura alternativa la
evolutia umana, a fost Homo Sapiens. Paleoantropologii definesc fosilele de Homo
Sapiens ca fiind acele fosile de hominizi ce nu depasesc 500.000 de ani si a caror cutie
craniana adaposteste un creier mai mare decat al lui Homo Erectus (800-1250 de cm 3 ).
O consecinta a marimii creierului este scurtarea timpului de gestatie pentru a face posibila
nasterea cand cutia craniana este suficient de mica pentru a putea iesi din mama; o alta
consecinta este o copilarie prelungita care sa dea creierului suficient timp de crestere si
dezvoltare; aceasta implica o grija parentala sporita si de lunga durata ce presupune
coeziune intre parteneri, altfel zis formarea de familii.
Primele fosile umane au fost gasite intr-o pestera pe valea raului Neander din
Germania si au fost numite ale “omului de Neandertal”; aceasta specie a trait acum
200.000-28.000 de ani in Paleoliticul mijlociu pe teritoriul Europei pana in Asia centrala.
De statura mica, musculos, cu capacitate craniana mare, omul de Neandertal nu este
totusi stramosul europenilor pentru ca diferentele intre trasaturile craniilor sunt prea mari;
probabil ca neandertalienii au fost sortiti extinctiei; ipoteza acceptata azi sustine ca Homo
Sapiens s-a format in Africa apoi s-a raspandit in restul continentelor unde a interactionat
sexual cu speciile de hominizi care evoluasera in paralel, dar impunandu-si caracterele
sale genetice; astfel se explica unitatea speciei umane pe de-o parte si diversitatea in cele
patru rase existente pe de alta parte; aceasta mare migratie pare sa fi inceput acum 1,6
milioane de ani. In prima faza specia lui Homo Sapiens pornita din Africa s-a propagat
spre Europa, Orientul mijlociu si Asia pana catre 500.000 de ani in urma, continuand
mult mai tarziu cu Australia si America.
Acum 60.000 de ani aproape toate regiunile Pamantului erau locuite; cu 30.000 de
ani in urma are loc o dezvoltare rapida a artelor, a elementelor de religie si a tehnicilor de
confectionare a uneltelor, iar cu 10.000 de ani in urma incepea cultivarea pamantului si
domesticirea animalelor, punandu-se bazele primelor civilizatii.
Primele unelte de piatra dateaza de acum 2,5 milioane de ani cand incepe Epoca
de piatra; multi savanti considera acesta, momentul in care omul s-a delimitat de conditia
animala. Inainte de asta lemne si pietre erau folosite pe post de unelte rudimentare fara a
fi insa prelucrate pentru destinatii specifice, asa cum si astazi cimpanzeii folosesc pietre
ca sa sparga samburi, frunze mestecate in gura pe post de burete cu care absorb apa sau
ramuri curbate pentru prinderea termitelor.
Paleoliticul este prima etapa a Epocii de piatra, etapa in care uneltele in special
arme, erau confectionate prin cioplire grosolana si foloseau la lovit, transat si jupuit
animale, la sapat si taiat radacini sau la ascutirea sulitelor din lemn. Acum 500.000 de ani
se formeaza gintele, familii largite ai carei membri isi aveau hrana si adapostul in comun,
fiecare avand sarcini precise de indeplinit. In Paleoliticul mijlociu intre 200.000 si 30.000
12

de ani, au apatut sulite si sageti cu varf din piatra, primele locuinte, haine confectionate
din blana animalelor si tehnica de aprindere a focului; focul era folosit de 600.000 de ani
dar nu stiau decat sa-l intretina nu si sa-l aprinda. Vorbirea, manifestarile artistice si
credintele religioase dateaza de acum 100.000 de ani; intre 30 si 10 mii de ani in urma
apar arme confectionate din oase de animale sau din fildes, arcul cu sageti, dispozitive de
aruncat sulite, acul de cusut, opaitul si podoabe din scoici, pietre semipretioase, fildes sau
dinti de animale. Se practica ingroparea mortilor impreuna cu obiecte personale; incepe
schimbul de produse deci relatiile comerciale; s-au gasit picturi pe peretii unor pesteri
reprezentand animale si scene de vanatoare sau figurine de femei modelete in lut, vechi
de 30.000 de ani si care se pare ca aveau si un scop religios, pe langa cel artistic; s-au
gasit instrumente muzicale, fluiere din oase de animale si tobe din piei. Se pare ca in acel
timp omul era capabil de a comunica printr-un limbaj articulat, de a sintetiza idei, de a
stiliza imagini. Paleoliticul ia sfarsit acum 10.000 de ani, timp din care dateaza si fosilele
omului de Cro-Magnon descoperite in sudul Frantei si ale lui Homo Sapiens Sapiens
intru-totul asemanator omului modern din punct de vedere anatomic.
Mezoliticul incepe acum 10.000 de ani in Pleistocen la sfarsitul ultimei
glaciatiuni. Incalzirea timpului a dus la topirea ghetarilor si cresterea nivelului marilor, la
extinderea padurilor si extinctia unor specii cum ar fi mamutul si rinocerul lanos, in
favoarea cresterii faunei de statura mica, locuitoare a padurilor din zonele temperate. Din
Mezolitic dateaza numeroase unelte si arme mici din piatra numite microliti cum ar fi
cutite, secere, varfuri de lance si de sageti, carlige de pescuit. Este epoca perfectionarii
arcului si a descoperirii unor noi resurse alimentare: cerealele salbatice, semintele unor
plante, noi specii de pesti si mamifere marine, broaste testoase, pasari. Sunt inventate
piatra de macinat, toporul cu coada de lemn, barci tip canoe, schiuri si primele vase din
lut. Este domesticit primul animal cainele, folosit probabil la vanatoare. Mezoliticul este
o etapa relativ scurta de 1.000 pana la 3.000 de ani, de pregatire a trecerii spre o ocupatie
“sedentara” si productiva: agricultura.
Neoliticul este perioada in care apar unelte de piatra slefuita iar omul devine
preponderent agricultor, vanatul fiind acum ocupatia secundara. Aceasta schimbare este
revolutionara prin consecintele ei; oamenii incep sa domesticeasca animale si sa cultive
cereale, legume, plante textile; ia fiinta o tehnologie de prelucrare a fibrelor; activitatea
agricola organizata, programata, le asigura un trai mai bun, un surplus de hrana deci
siguranta zilei de maine. Apare o diviziune a muncii, se constituie colectivitati de tip
satesc in care se stabilesc ierarhii functie de posesiunea asupra bunurilor si uneltelor, asa
cum arata mormintele bogate ale unor capetenii. Inventarul unor morminte continand
obiecte exotice de la mari distante, indica importante schimburi comerciale. S-au
descoperit o multime de topoare din piatra slefuita folosite probabil la defrisarea
padurilor pentru a face loc terenului arabil; deasemenea unelte de prelucrare a lemnului
care se folosea ca material de constructie pentru case, granare si adaposturile animalelor
domesticite. Armele gasite arata ca vanatoarea mergea in paralel cu agricultura.
Problema asigurarii existentei fiind acum rezolvata, omul a avut timp si pentru
alte ocupatii. Din Neolitic dateaza uimitoarele temple megalitice; apar civilizatiile
istorice. Prima civilizatie cunoscuta s-a dezvoltat intre Tigru si Eufrat in Mesopotamia in
anii 3.500 ien. si a apartinut sumerienilor care au construit primul oras stat din lume: Ur.
In paralel s-a dezvoltat civilizatia egipteana pe valea Nilului si cea indiana pe valea
Hindusului.
13

Creationism
Creationismul este teoria dupa care universul este creatia Unui Demiurg. De notat
ca aceasta teorie se bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu unic, ce nu poate fi despartit
prin insasi esenta Sa de prerogativa de Creator.
In anul 1859 Charles Darwin publica “Originea speciilor”. Intr-un pasaj el scrie:
“producerea si extinderea formelor de viata, datorate unor cauze asemanatoare cu cauzele
nasterii sau mortii, se acorda mai bine cu cea ce stim despre legile imprimate materiei de
catre Creator”. La finalul cartii sale, marele naturalist exprima credinta ca regnul animal
ca si cel vegetal au la origine fiecare un numar de cel mult patru sau cinci stramosi creati;
ulterior Darwin va retracta aceasta idee in favoarea tezei ca toate speciile descind dintr-o
singura forma incipienta de viata. In acest fel Darwin negand Creatia, Il nega in mod
indirect pe Dumnezeu. Se pare ca la batranete in apropierea mortii, omul Darwin a venit
la sentimente mai bune fata de credinta; el se scuza oarecum declarand ca teoria lui a fost
un “entuziasm tineresc de idei care pe unii i-a prins foarte tare”. Va inchipuiti ce lupta s-a
dat in sufletul lui pe tot parcursul vietii; de tanar primise o educatie religioasa; renunta la
studiile de medicina de la universitatea din Edinburgh in favoarea studiilor la Cambridge
pentru a deveni cleric. Viata lui va urma insa un alt fagas odata cu ambarcarea pe vasul
Beagle ca tanar naturalist in serviciul stiintei. Nu se stie cum a impacat Darwin teoria
evolutiei cu credinta in Dumnezeu; poate ca a trecut la cele vesnice fara a gasi raspunsul
aici si l-a aflat acolo; fapt este ca ne-a lasat si noua drept mostenire aceasta mare dilema.
Adevarul stiintific si-a facut loc intotdeauna cu greu in mintile oamenilor pentru
ca a trebuit sa disloce idei preconcepute, adanc inradacinate; suntem fiinte inertiale si
suferim de rigiditate intelectuala, mai ales cei trecuti de varsta tineretii. Cu atat mai
dificila este asimilarea Teoriei Evolutioniste care se contrapune aparent cu credinta in
crearea lumii si a vietii de catre Dumnezeu. Totusi oamenii incep sa inteleaga. De
exemplu, pana acum 150 de ani luau textul biblic ad-literam: “Dumnezeu a creat lumea in
sapte zile”; cand s-a dovedit ca intre fosile exista diferente de timp de ordinul milioanelor
de ani, atunci credinciosii au admis ca sapte zile din “Geneza” inseamna defapt sapte ere
geologice.
Intre Evolutionism si Creationism trebuie sa existe o concordanta caci adevarul fie
el demonstrat stiintific fie revelat, trebuie sa fie unic. Ambele teorii spun adevarul.
Factorul care le poate pune deacord este adaptarea ideilor invechite despre Creatia lumii
la noile cunostinte dobandite prin cercetare stiintifica. Dintre proaspetii adepti de atunci
ai Teoriei Evolutioniste, cel care a intuit calea de reconciliere cu credinta in Creator a fost
Asa Gray, celebru botanist american contemporan cu Darwin. Grey a lansat ideea ca
procesul evolutionist este dirijat de catre Dumnezeu; El a creat lumea imprimand materiei
legea evolutiei, legea devenirii de la simplu la complex; Evolutia este instrumentul
Creatorului, metoda Lui de lucru in creatie. Astazi cand ingineria genetica a adus un nou
bagaj de informatii, putem duce mai departe ipoteza lui Asa Grey. Intr-adevar, cum poate
fi dirijat procesul Evolutiei daca nu prin interventie asupra AND-ului? Si cum au loc
aceste interventii? Prin fenomenul mutatiilor genetice. Care este cauza mutatiilor?
Necunoscuta, spun oamenii de stiinta. Dar nu cumva operatorul acestor mutatii este chiar
14

Creatorul? De ce n-ar fi mutatiile genetice “bisturiul” cu care Dumnezeu a cizelat fiintele
vii facand sa apara noi specii?
Unii cercetatori au refuzat Evolutionismul. De exemplu geologul Arnold Guyot
considera ca cele trei elemente esentiale: Materia, Viata si Omul trebuie sa aiba in mod
necesar un Creator.
Materia este o categorie fundamentala care se defineste prin ea insasi, cum sunt si
Timpul, Spatiul, Masa, etc. Cand incercam sa definim Materia folosim implicit un cuvant
care inseamna tot Materie; de exemplu: “Materia este substanta comuna din care sunt
facute toate obiectele lumii fizice” sau “Materia este componenta fizica a tuturor
obiectelor lumii reale”. Pamant, ape, corpuri ceresti, totalitatea obiectelor construite de
om, totalitatea fiintelor vii in trup, toate sunt materiale.
Materia este formata din atomi iar acestia din nucleu si electroni; ne uimeste
asemanarea evidenta dintre structura Macrocosmosului si cea a Microcosmosului;
orbitele electronilor in jurul nucleului sunt de forma eliptica la fel cu orbitele planetelor
in jurul soarelui; deasemenea planetele sunt mult mai mici decat Soarele, asa cum
electronii sunt mult mai mici decat nucleul; aceste asemanari demonstreaza o unitate de
conceptie care presupune existenta Unui Creator.
In natura exista mai mult de 100 de tipuri diferite de atomi, fiecare cu o structura
unica; atomii se diferentiaza intre ei prin numarul de protoni si neutroni din nucleu, prin
numarul de electroni si nivelele energetice pe care se situeaza ei; cate unul, doua sau mai
multe tipuri de atomi se combina in diferite moduri formand o gama practic nelimitata de
molecule. Tabelul lui Mendeleev contine substantele elementare, fiecare formata din
acelasi tip de atomi. O substanta oarecare este definita de niste proprietati cum ar fi:
masa, consistenta, vascozitatea, densitatea, culoara, gustul, conductivitatea electrica si
termica, etc; aceste proprietati sunt determinate de tipul de molecula din care e formata
substanta, iar molecula depinde de tipul, numarul si asezarea atomilor din structura ei.
La aceste cunostinte elementare se adauga altele mai noi. S-a descoperit ca
protonii si neutronii sunt formati din subparticule numite “quarci” care sunt de doua
feluri: unii cu sarcina de -1/3 iar altii cu sarcina de +2/3, din sarcina unitara; neutronul de
sarcina zero este format din trei quarci conform expresiei: +2/3-1/3-1/3=0, iar protonul de
sarcina +1 este format din trei quarci conform expresiei: +2/3+2/3-1/3=+1; protonii avand
sarcina de acelasi semn s-ar respinge datorita fortei electromagnetice si nucleul s-ar
dezintegra daca n-ar contine neutroni; acestia genereaza “forta tare” care tine protonii
legati.
Nucleul unui atom este inconjurat de electroni in miscare foarte rapida care
formeaza practic in jurul lui niste invelisuri fiecare de un anumit nivel energetic; multe
15

din proprietatile fizico-chimice ale atomului sunt determinate de acestea; daca unul din
invelisuri are un deficit energetic atomul va reactiona cu un alt atom care are deficit
energetic realizand un invelis comun de nivel energetic suficient pentru a asigura
stabilitate; este principiul legaturilor de valenta care leaga doi sau mai multi atomi pentru
a forma molecule. Se mai cunoaste si legatura atomica din retelele ordonate ale cristalelor
formate dintr-o alternanta de ioni pozitivi si negativi, sau legatura atomilor din retelele
metalelor, in care electronii circula liber facand posibila trecerea unui curent electric.
Atomul de Carbon are trei legaturi de valenta nesatisfacute si deaceea el poate reactiona
cu alti atomi intr-o gama foarte variata; asta explica de ce Carbonul sta la baza materiei
organice si a celuleor vii. Sirul noilor descoperiri poate continua cu descrierea unor
particule subatomice ca: pozitronul, neutrino, particulele “m” si “t”, antiquarcul si altele.
S-a definit notiunea de “antimaterie” care este formata din particule subatomice identice
cu ale materiei terestre dar cu sarcina electrica egala si de semn contrar; de exemplu
electronul de sarcina –1 are corespondent in antimaterie pozitronul, identic cu el dar de
sarcina +1; se crede ca exista galaxii intregi departate de Calea Lactee, formate din
antimaterie. S-a determinat experimental ca particulele de materie si antimaterie cand se
intalnesc se anihileaza reciproc eliberand energie. Fotonul este singura particula care nu
are antiparticula, deci natura luminii este aceiasi in galaxiile formate din materie sau din
antimaterie.
Toate aceste studii stiintifice pot fi exprimate prin ecuatii matematice relativ la
particulele elementare si fortele care actioneaza intre ele dar nu s-a gasit o explicatie
logica a aparitiei si devenirii materiei. Teoria cea mai acceptata azi este marea explozie
initiala, marele “Big Bang”, care vine cu niste ipoteze inexplicabile sustinute de
cercetatori; teoria aceasta afirma ca a existat un moment initial acum 15-20 de miliarde
de ani, cand universul era punctiform de marimea a 10 -31 metri, extrem de mic dar extrem
de dens si din acest “nimic” prin uriasa explozie care a urmat, a fost generata materia si
fortele ce actioneaza in univers. Se presupune ca dupa 10 -35 secunde de la explozie, timp
de 10 -32 secunde, universul a crescut de 10 50 ori; temperatura initiala era de miliarde de
grade; in prima secunda de la explozie s-au format quarcii si electronii, dupa inca o
secunda s-au format protonii si in urmatoarele 1000 de secunde s-au format elementele
usoare ca Hidrogenul, Heliu, Litiu, Beriliu. Acest proces a continuat timp de un milion de
ani timp in care universul s-a racit la temperatura de 3000 0 C; elementele mai grele decat
Heliu s-au format odata cu procesele nucleare de formare a Stelelor iar elementele mai
grele ca Fierul s-au format in exploziile Supernovelor. Astazi radiatia termica ce apartine
exploziei initiale s-a racit la –270 0 C aproape de zero absolut, dar stelele si miezul unor
planete au inca mii de grade. Se presupune ca expansiunea universului va continua vesnic
sau se va opri la un moment dat, cand va incepe o regresiune spre cea ce a fost la inceput.
Daca studiul Materiei la nivel atomic si subatomic demonstreaza o armonie
riguroasa ce face trimitere la Creator, atunci aceasta “cosmogonie stiintifica” arata nici
mai mult nici mai putin, ca Universul a aparut printr-o minune. Ce este saturarea a 5000
de oameni din cinci paini si doi pesti, daca nu o minune? Ce este aparitia unei galaxii in
10 -35 secunde din nimic, daca nu o minune? Nici o alta teorie stiintifica nu afirma atat de
intransigent existenta Unui Creator. Daca Evolutionismul poate acuza ca Dumnezeu
lucreaza foarte incet, Big Bangul dimpotriva arata ca El poate fi extrem de rapid.
Fizica clasica defineste particulele materiale ca avand determinare spatiala si
masa iar energia ca o caracteristica de pozitie relativa sau de miscare a corpurilor
16

materiale; atat materia cat si energia respecta legea conservarii: nu se pierd, nu se creaza,
doar se transforma. Fizica moderna uneste cele doua categorii materie si energie intr-una
singura. Materia este deci peste tot in univers, pentru ca peste tot exista campuri de forte
si energie care s-a aratat ca sunt convertibile in materie si invers; relatia acestei
transformari este: E=mc 2 (energie=masa ori patratul vitezei luminii in vid) a genialului
matematician si fizician Albert Einstein. El spunea:”energia are masa si masa este
energie”. O ilustrare a acestei ipoteze este “teoria defectului de masa atomic”; nucleul
atomului este format din protoni si neutroni, la randul lor formati din quarci; cantarind
separat s-a gasit ca masa nucleului este mai mica decat masa componentelor sale;
diferenta de masa se regaseste in energia care tine strans unite particulele nucleului. O
alta ilustrare este reactia fisiunii nucleare, prin care masa dispare troansformindu-se in
cantitati uriase de energie.
Printr-un experiment intr-un accelerator linear de particule s-a reusit obtinerea
unei perechi pozitron-electron prin ciocnirea a doi fotoni; tot prin coleziune se pot crea
perechi de quarci-antiquarci; in ambele cazuri perechile paticula-antiparticula au rezistat
cateva microsecunde apoi s-au anihilat reciproc cu emisie de energie. Fotonii sunt
corpusculi fara masa dar avand cuante de energie si care se deplaseaza cu viteza de
300.000 km/s; cand un foton loveste un atom energia fotonului este absorbita de unul din
electroni si acesta sare pe o traiectorie cu un nivel energetic mai ridicat; procesul este
reversibil; cand electronul revine pe nivelul de joasa energie el emite un foton. Asadar
lumina poate produce materie si poate induce transformari in materie; fara sa vrem ne
amintim versetul din Geneza: “Si a zis Dumnezeu: Sa fie lumina! Si a fost lumina …
ziua intai”.
Daca din Energie se poate obtine Materie atunci aparitia universului din “nimic”
poate fi acceptata; daca fotonul este o cuanta de energie luminoasa invariabila in lumea
materiei si a antimateriei atunci intelegem ca prin lumina a creat Dumnezeu universul,
caci “El este lumina”. Daca particulele de materie si antimaterie se anihileaza reciproc
atunci cand se intalnesc transformandu-se in energie, inseamna ca la Creatie a avut loc
procesul invers: producerea si separarea materiei si antimateriei din energie. Punctul
microscopic in care a fost initiat Big Bangul poate fi deci asimilat cu o poarta prin care a
intrat “lumina divina” si a iesit materie plus energie.
De unde a aparut insa aceasta forma subtila de energie pe care am numit-o
“lumina divina”? Sunt cunoscute fenomenele paronormale de levitatie, telechinezie,
emisie calorica, bioenergie, care sunt rezultatul activitatii cerebrare. Daca Omul poate
produce energie prin concentrarea mintii Dumnezeu cu atat mai mult. Dar El este in
primul rand iubire, iar aceasta este o sursa demna pentru “lumina divina” din care a creat
lumea. Sf Ap Pavel spunea: “tot ce exista este creat din El, prin El si pentru El”, cea ce
reafirma ideea ca Universul este o emanatie a divinitatii. Am putea reformula deci Legea
conservarii masei si energiei adaugand la acestea ingredientul principal, Iubirea. Astfel
vom avea o imagine unificata a creatiei lumii din Iubire, care emana lumina, din care este
creata materia cizelata apoi prin genetica in procesul Evolutiei speciilor, pana la crearea
omului. Poate ca Dumnezeu-Iubirea prin Creatie Isi innoieste Fiinta vesnica. Omul are un
rol activ in acest proces fiind destinat sa consume energie bruta si materie ca sa produca
iubire; deaceea avem fiecare propria entitate ca sa putem iubi si sa fim iubiti caci este o
legatura interpersonala. Energia si materia ce alcatuiesc Creatia sunt doar o periferie a
Dumnezeirii asa cum viata si trupul omului sunt partile lui periferice; daca acestea nu se
17

pierd conform legii conservarii masei si energiei, caci la moarte reintra in circuitul
natural, cu atat mai mult nu se pierde nici Eul personal daca are iubire. Acesta este
“talantul” care trebuie inmultit. Omul poate primi sau poate refuza menirea la care este
chemat; daca nu producem iubire si ne canalizam entitatea spirituala spre forme
inferioare, e drept sa fim dezintegrati prin moartea a-2-a.
Am vorbit despre structura materiei si despre legea conservarii energiei. Sa ne
amintim si de legea atractiei universale care mentine corpurile ceresti pe orbite bine
determinate, sau de legea miscarii pe traiestorie eliptica a pamantului astfel ca parcurge
arii egale in unitati egale de timp, si vom intelege ca toate marturisesc despre ordinea care
exista in univers, arata ca totul este minutios calculat, nimic nu este lasat la intamplare.
Daca descoperirea acestor legi a necesitat munca si inteligenta din partea unor fizicieni si
matematicieni respectati de intreaga omenire, atunci cu mult mai mult trebuie sa-L
veneram pe Cel care a conceput aceste legi si le-a imprimat Creatiei astfel ca nimeni sa
nu le poata schimba. A crede ca aceste legi nu sunt conceptia unei Inteligente Supreme in
timp ce descoperitorii lor sunt socotiti geniali, mi se pare absurd. Paul Dirac fizician care
prin calcule matematice a prezis descoperirea pozitronului, spunea: ”legile fundamentale
ale fizicii sunt descrise cu ajutorul unei matematici elegante si de un nivel foarte inalt; in
legatura cu aceasta putem spune ca Dumnezeu este un matematician de foarte mare clasa;
matematica actuala intelege numai o particica din univers”, iar Johanes Kepler astronom
si matematician care a determinat legile miscarii planetelor pe orbite eliptice, spunea:”in
Creatiune eu parca pipai cu mainile mele pe Dumnezeu”.
Viata pe Terra a aparut acum 4 miliarde de ani in apa marii primordiale, sub
forma bacteriilor unicelulare care isi procurau hrana prin fotosinteza; moleculele de
clorofila din celula bacteriei absorb fotoni din lumina si folosesc energia lor pentru
fabricarea carbohidratilor; din nou apare in prim plan “lumina”; ce este insa viata?
Simplu vorbind, este proprietatea unor organisme de a se misca singure, sau o energie
motrice intim legata de o unitate celulara. Aceasta “definitie” nu este totusi suficienta
pentru ca si un vehicul are atasata energia unui carburant, se poate misca singur dar nu e
viu; viata presupune pe langa energia atasata corpului fizic si mecanismul de a-si procura
aceasta energie din mediu. Cand vorbim deci despre un organism viu, vorbim despre o
matrice celulara pe care este instalat un “program” de procurare si transformare a energiei
din mediu in energie vitala proprie acelui organism. Aparent un astfel de program atribuit
trupului respectiv ii confera inteligenta dar planta sau animalul nu-si dirijeaza in mod
constient procesele vitale; aceste “softuri” ruleaza in sistemul lor celular instalate de un
Programator. El le da “autorun” si ele traiesc. Nu degeaba marturisesc crestinii despre
”Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul”. Atat matricea celulara a fiintei vii cat si
„programul” vietii instalat pe ea se afla scris intr-un limbaj de calcul numit cod genetic,
in moleculele de ADN. Conform cu acesta aminoacizii formeaza diferitele tipuri de
proteine care intretin procesele vitale in noul organism.
In 1953 doi chimisti americani au reprodus in laborator conditiile de acum 4
miliarde de ani, care se presupune ca erau pe pamant: un vas cu apa intr-o atmosfera
sterila formata din Hidrogen, Metan si Amoniac, prin care au produs descarcari electrice.
Peste o saptamana apa se colorase in maro si continea aminoacizi, deci materia prima a
proteinelor. S-a reusit deasemenea producerea in laborator a nucleotidelor care intra in
componenta ADN dar nu s-a reusit producerea unei molecule de ADN. Sa pesupunem ca
avem si aminoacizii si molecule de ADN, deci avem componentele necesare formarii
18

unei celule; cea ce ne lipseste este “capacitatea” de a-i da viata, de a o face sa functioneze
singura. Aceasta reclama existenta Creatorului.
In ce priveste Omul, adversarii Evolutiei argumenteaza ca numai o Inteligenta
Divina si nu niste procese aleatoare fara un scop anume, ar fi putut crea varietatea de
specii existente si mai cu seama o “masinarie” atat de complexa cum este fiinta umana.
Unii sunt dea dreptul ofensati de ideea ca am fi putut evolua din maimute.
Este cunoscut celebrul proces al profesorului de biologie John Scopes acuzat ca a
predat in liceu teoria lui Darwin intr-un timp cand acest lucru era interzis prin lege.
Procesul Maimutelor cum a fost intitulat, desfasurat in 1925 in Dayton statul Tennessee
intr-o atmosfera hazlie si zgomotoasa, a avut ca protagonisti pe celebrul avocat Clarence
Darrow si pe faimosul fost candidat la presedentia SUA Wiliam Jennings Bryan, ca
procuror. Gasit vinovat acuzatul a fost pedepsit cu o amenda simbolica de 100 $ dar
procesul a fost defapt o victorie a evolutionistilor. Jennings a murit la numai cateva zile
dupa proces iar dupa 43 de ani in 1968, legea impotriva predarii Evolutionismului in scoli
a fost abrogata ca neconstitutionala.
Astazi Teoria evolutionista este larg acceptata. Multimea fosilelor si a dovezilor
arheologice “demonstreaza” ca ne tragem din primate si avem un stramos comun cu al
maimutelor. Si totusi nu putem accepta inrudirea atat de stransa cu animalele pentru ca
suntem mult prea diferiti de ele. Avem si noi instincte de supravietuire si de reproducere
la fel ca animalele dar avem vointa si ratiune ca sa le stapanim; avem imaginatie,
creativitate, curiozitate, sentimente. Daca acceptam existenta unui Creator atunci e
adevarat ca purtam “chipul si asemanarea Lui” pentru ca si noi suntem niste mici creatori.
Lucrarile noastre sunt adevarate minuni ale tehnicii dar tot reproduceri dupa Creatia lui
Dumnezeu raman: avionul este modelul pasarilor, submarinele sunt modelul pestilor,
camera video e modelul ochiului, computerul e modelul creierului. Am obtinut materie
din energie, am obtinut aminoacizi in laborator, am intervenit in codul genetic al fiintelor
vii. Toate astea arata ca nu suntem animale. Avem in noi “scanteia divina” dar aceasta
calitate nu intra in consideratiile Legii Evolutiei asa cum a fost ea definita, ca o lege
oarba, straina de Persoana unui Creator. Exista deci doua alternative: una sa admitem ca
suntem niste mici “dumnezei” creati de un mare Dumnezeu dupa asemanarea Lui printrun
proces divin care este legea evolutiei, sau a-2-a alternativa: sa negam existenta
Creatorului si caracterul divin al legii evolutiei negandu-ne astfel pe noi insine.
Se pare ca geologul Arnold Guyot avea dreptate sa sustinea interventia directa a
lui Dumnezeu in creatie, pentru cel putin trei elemente fundamentale: Materia, Viata si
Omul; defapt asta inseamna a recunoaste ca lumea este in intregime opera Lui.
Un alt geolog George Frederick Wright, fost colaborator al lui Asa Gray,
subliniaza ca Biblia exprima in capitolul Genezei: ”un progres ordonat de la cele mai
joase la cele mai inalte forme ale materiei si ale vietii”, la fel ca si Teoria Evolutiei; intradevar
este surprinzator cate coincidente cu concluziile stiintifice gasim in paginile
Genezei:
La inceput a facut Dumnezeu cerurile si Pamantul.
A existat un moment initial acum 15-20 de miliarde de ani, cand a fost generata
materia si fortele ce actioneaza in univers, prin acel Big Bang; din punct de vedere al
materiei din care sunt formate, corpurile ceresti au toate aceiasi varsta; nasterea soarelui
si a planetelor sistemului solar a inceput acum 4.6 miliarde de ani si a durat cca 700 de
milioane de ani, timp in care noua stea si planetele din jurul ei s-au format printr-un
19

proces de comprimare a unei parti din norul de gaze, praf si planetoizi; Luna s-a format
acum 4 miliarde de ani, in urma unui impact al Pamantului de atunci cu un asteroid de
marimea planetei Marte.
Si Pamantul era netocmit si gol. Intunerec era deasupra adancului si Duhul
Lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.
La inceput pamantul avea o forma neregulata in permanenta transformare de
masa, volum si miscare la fel ca si celelalte planete ale sistemului solar; dupa 700 de
milioane de ani, datorita miscarii de rotatie in jurul axei sale, a luat forma sferica; era o
sfera de magma topita din care tasnea apa ca dintr-un mar pus la copt; vaporii de apa
infasurau planeta nou formata intr-un nor dens si gros de abur; racirea pamantului s-a
produs treptat odata cu disiparea energiei calorice in vidul rece al spatiului conform cu a-
2-a lege a termodinamicii; la suprafata magma se intarea formand o crusta solida ce va
creste in grosime, in timp ce miezul pamantului era si este inca si azi fluid la circa 4000
0 C; crusta practic pluteste pe magma topita si nu formeaza un intreg ci este fisurata in
bucati de forma neregulata care sunt placile tectonice; fisurile sunt marcate din loc in loc
de vulcani activi iar cutremurele de pamant sunt rezultatul miscarii relative a placilor
tectonice; cand temperatura crustei terestre a atins valori de sub 100 0 C vaporii de apa sau
condensat in ploi care au dat nastere marii primordiale; Pamantul era acoperit de ape;
era intuneric pentru ca Soarele lumina mult mai putin decat azi, devenind stralucitor abia
peste cateva miliarde de ani; erau numeroase insule formate din vulcani activi; Luna se
vedea mai mare ca azi pentru ca era mai aproape de Pamant.
Si a zis Dumnezeu: „Sa fie lumina!” Si a fost lumina … si a despartit
Dumnezeu lumina de intuneric … si a fost o seara si a fost o dimineata: ziua intai.
Desi studiile arata ca in acea vreme soarele era intunecat, cercetatorii spun ca,
totusi a aparut lumina, desi Sursa nu a fost descoperita; aceasta lumina primordiala a
determinat in mod direct aparitia primelor organisme vii, bacteriile unicelulare, ale caror
fosile dateaza de acum 3,9 miliarde de ani; aceste organisme microscopice traiau in apa si
foloseau energia luminoasa in procesul fotosintezei fiind producatoare de oxigen.
Sa fie o tarie care sa desparta apele de ape! … Si a facut Dumnezeu taria si a
despartit apele de sub tarie de apele de deasupra tariei … Taria a numit-o
Dumnezeu, Cer … ziua a-2-a
Am vazut ca la inceput pamantul era o sfera de magma infasurata intr-un nor dens
de abur fierbinte; dupa racirea pamantului vaporii de apa s-au condensat formand marea
primordiala astfel ca planeta era acoperita de ape iar la suprafata erau numeroase cratere
de vulcani activi; apoi un bombardament intens de asteroizi, meteoriti si comete a lovit
Pamantul incalzindu-l la peste 100 0 C astfel ca o mare parte din apa marii primordiale s-a
vaporizat din nou formand norii; intre nori si oceanul primordial a luat fiinta atmosfera
primara a pamantului, in urma emanatiilor vulcanice; pana la aparitia atmosferei vaporii
de apa se aflau la suprafata marii primordiale ca aburul deasupra unei oale cu apa fiarta;
gazele din eruptiile vulcanilor sunt un amestec de vapori de apa, bioxid de carbon, bioxid
de sulf si azot cu slabe urma de oxigen; aceasta este atmosfera care a despartit apele de
ape; de remarcat ca apele din nori nu sunt deloc o cantitate neglijabila, masurand cca
12.000 de kilometri cubi, iar apa este o zestre a pamantului inca de la nasterea lui;
cantitatea totala de apa a planetei este imensa si intr-o buna aproximatie aceiasi de la
inceput, estimata la 1347 milioane de kilometri cubi; 71% din suprafata Terrei este
20

acoperita de ape si este singura planeta din sistemul solar in care apa se gaseste la
suprafata in stare lichida, conditie esentiala pentru aparitia vietii.
Si a zis Dumnezeu: sa se adune apele de sub cer la un loc si sa se arate
uscatul! … uscatul l-a numit Dumnezeu pamant, iar adunarea apelor a numit-o
mari … apoi a zis Dumnezeu: sa dea pamantul din sine verdeata: iarba cu samanta
intr-insa … si pomi roditori care sa dea rod cu samanta in sine … dupa felul lor! …
ziua a-3-a.
Incepand cu 535 milioane pana acum 515 milioane de ani in urma, in perioada
numita Cambrian, plantele marine se adapteaza la viata de uscat umpland Pamantul de
vegetatie; in Permianul timpuriu acum 290 de milioane de ani, continentele s-au unit intrun
singur supercontinent numit de cercetatori Pangea inconjurat de un singur ocean;
vesmantul vegetal a schimbat in mod semnificativ culoarea planetei astfel ca s-a
modificat nivelul de absorbtie si de reflexie a luminii de catre suprafata pamantului, cu
consecinte asupra climatului; in Tertiar, circa 30 de milioane de ani in urma, datorita
activitatii vulcanice, placile tectonice au inceput sa deriveze divizand Pangeea in
continentele cunoscute azi.
Si a zis Dumnezeu: sa fie luminatori pe taria cerului … ca sa desparta ziua de
noapte … si ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii … a facut Dumnezeu …
luminatorul cel mai mare pentru carmuirea zilei si luminatorul cel mai mic pentru
carmuirea noptii, si stelele … ziua a-4-a
Sistemul solar s-a format incepind acum 4.6 miliarde de ani pe parcursul a 700 de
milioane de ani; pe atunci soarele nu era stralucitor iar ciclul zilei era de numai 15 ore;
exista o alternanta dezordonata de lumina si intuneric sau poate o lumina continua de o
intensitate variabila; soarele a devenit stralucitor in cateva miliarde de ani, timp in care si
ziua terestra a crescut de la 15 la 24 de ore; apoi miscarea de rotatie a pamantului in jurul
axei sale si cea de revolutie in jurul soarelui au venit la niste valori constante; a inceput
calendarul timpului relativ pamantesc; viata capata un ritm, se supune unui ciclu.
21

Apoi a zis Dumnezeu: Sa misune apele de vietati fiinte cu viata in ele si pasari
sa zboare pe pamant, pe intinsul tariei cerului! … A facut Dumnezeu animalele cele
mari din ape si toate pasarile inaripate dupa felul lor … si a zis: inmultiti-va si
umpleti apele marilor si pasarile sa se inmulteasca pe pamant! Ziua a-5-a.
Primele fiinte vii din regnul animal au luat nastere in apa marilor; in Devonian
acum 417 milioane de ani apar primele animale anfibii, provenite din mediul acvatic si
adaptate la viata de uscat; Biblia situeaza momentul aparitiei pasarilor in acelasi timp cu
dezvoltarea faunei acvatice, pe cand Stinta il aseaza cu mult mai tarziu, in Jurassic acum
206 milioane de ani sustinand ca pasarile sunt descendente din dinozauri.
Apoi a zis Dumnezeu: Sa scoata pamantul fiinte vii, dupa felul lor: animale,
taratoare si fiare salbatice … si a zis Dumnezeu: Sa facem Om dupa chipul si
asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele
domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul ... ziua a-6-a.
In Carbonifer acum 323 de milioane de ani apar primele reptile, iar
in Triassic acum 248 de milioane de ani evolutia amfibiilor si reptilelor ajunge la specii
de mamifere si dinozauri; acum 65 de milioane de ani, a avut loc extinctia dinozaurilor,
mamiferele devenind clasa dominanta; din primate, ultimul pe scara evolutiei s-a desprins
Homo Sapiens Sapiens din care provine omul civilizatiilor istorice. Dezvoltarea vietii
terestre depinde de continutul de Oxigen din atmosfera, necesar la fabricarea proteinei de
Colagen care formeaza tendoanele si ligamentele animalelor; Oxigenul eliberat de
primele microorganisme era insuficient ca sa creeze o atmosfera respirabila, pentru
aceasta fiind nevoie de vegetatie abundenta; reiese ca plantele au fost primele care au
invadat uscatul acum cca 500 milioane de ani; intre 500 si 400 milioane de ani au evoluat
vietatile marine urmand ca dupa 400 milioane de ani, cand exista suficient oxigen in
atmosfera, unele vietati marine sa se adapteze la viata de uscat. Deductia este corecta dar
nu exista dovezi stiintifice in acest sens, datorita lipsei de fosile vegetale; fosilele ce s-au
descoperit reprezinta cca 10% din totalul speciilor de plante si animale din trecutul
geologic iar din acest mic procent fosilele plantelor sunt foarte putine, fiind perisabile.
Pornind de la remarca geologului George Frederick Wright am gasit ca intradevar
Biblia, intr-un limbaj simplu si direct, puncteaza etapele majore ale aparitiei si
devenirii lumii cu o acuratete de necrezut. Taine descoperite abia in secolul XX rezultatul
uriasului progres stiintific de pana acum, erau cunoscute cu 6.000 de ani in urma de
Moise cel care a scris cartea Genezei; el a stiut ca: Cerurile si pamantul au luat nastere in
acelasi timp, pe pamant era intuneric si uscatul era acoperit de marea primordiala, intai a
fost lumina, apoi atmosfera, uscatul, plantele; a stiut ca in „ziua” a-4-a soarele a devenit
stralucitor si a inceput calendarul ceresc, apoi au aparut vietatile marilor, vietatile
uscatului si la urma de tot, omul. Moise nu a folosit termenul Evolutie ci Geneza; el a pus
aparitia si devenirea intregii lumi pe seama Creatorului; aceste taine extraordinare de la
inceputuri, nimeni nu le stia; Dumnezeu i le-a revelat si i-a poruncit sa le scrie ca sa
intelegem ca El exista si ca lumea nu a aparut intamplator.
“Emancipatii” de azi iau Stiinta drept etalon de verificare a mesajului divin si iata
ca Revelatia rezista exigentelor. In perspectiva cunoasterii stiintifice actuale nu trebuie sa
interpretam Evolutia ca pe un argument in favoarea ateismului ci dimpotriva ca pe un
argument in favoarea credintei. Odata ce Stiinta confirma Biblia tot ce ne ramane este sa
admitem Evolutia ca fiind instrumentul de lucru al lui Dumnezeu in Creatie. Aceasta este
22

solutia reconcilianta intre cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta, solutia de
echilibru salvatoare pentru omul modern.
*
Odata cu ziua a-6-a se incheie etapele creatiei; capitolul Genezei continua insa cu
revelatii majore pentru istoria omenirii.
Si a sfarsit Dumnezeu in ziua a-6-a lucrarea Sa … iar in ziua a-7-a S-a
odihnit … de toate lucrurile Sale pe care le-a facut si le-a pus in randuiala.
Darwininstii considera ca Evolutia speciilor continua si azi; pentru a-si sprijini
afirmatia ei situeaza desprinderea speciei umane de stadiul animalic, in Paleolitic acum
2,5 milioane de ani, inainte chiar de aparitia lui Homo Sapiens; de atunci si pana acum
desigur ca omul a evoluat. De cealalta parte Creationistii considera Evolutia un proces
incheiat odata cu aparitia omului; ei situeaza desprinderea de stadiul animalic la sfarsitul
Neoliticului acum 7.500 de ani, timp in care e greu de constatat vreo evolutie. Cele 6
etape ale Creatiei ar fi deci lunga Evolutie a speciilor una din alta prin operatorul
mutatiilor genetice, iar ziua a-7-a ar fi epoca actuala inceputa acum 7500 de ani; astazi
trecerea granitei speciilor a fi incetat, nemaifiind posibile decat transformari superficiale
in interiorul fiecarei specii. Din pacate acest lucru nu poate fi demonstrat stiintific. Totusi
darwinistii sustin ca in acesti 7.500 de ani omul a evoluat, dovada progresul stiintific
actual. Progresul de la primate pana la Homo Sapiens desfasurat pe parcursul a 3
milioane de ani este o davada a evolutiei caci isi gaseste echivalentul in cresterea
volumului cutiei craniene, dupa cum marturisesc fosilele. In zilele noastre insa progresul
nu e proportional cu evolutia speciei umane; daca in 1903 fratii Wright construiesc
primul avion cu motor iar dupa numai 66 de ani Neil Armstrong si Edwin Aldrin pasesc
pe luna, asta nu inseamna evolutia omului ci progresul tehnicii datorat acumularii de
cunostinte; fiecare generatie porneste la drum cu o zestre mai buna. Omul de azi nu pare a
fi evoluat fata de cel de acum 7.500 de ani; cele 7 minuni ale lumii antice cu mijloacele
tehnicii de atunci, demonstreaza niste abilitati uluitoare; operele de arta ale antichitatii
sunt inegalabile; pe taram moral deasemenea nu s-au inregistrat progrese caci domina
setea pentru putere si pentru “placerile” vietii, atunci ca si acum.
Atunci luind Domnul Dumnezeu tarana din pamant a facut pe om si a suflat in
fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie ... Cand a facut Dumnezeu pe
Adam … barbat si femeie a facut si i-a binecuvantat si le-a pus numele Om in ziua
cand i-a facut.
Se stie ca trupul omenesc este compus din apa, carbon, elemente organice, minerale si
ca se descompune dupa moarte; in acest sens trebuie interpretat pasajul biblic si nu in
sensul ca Dumnezeu a modelat o figurina din lut pe care apoi a insufletit-o; versiunea
aceasta naiva nu tine, acum cand evolutia umana din primate a fost dovedita. O alta idee
ce reiese din text este echivalenta intre barbat si femeie pentru ca amandoi sunt numiti cu
acelasi nume: Om; apartenenta la unul din sexe nu este o conditie.
Si a pus Domnul Dumnezeu pe Adam in gradina cea din Eden … si a zis: Din toti
pomii din Rai poti sa mananci, iar din Pomul cunostintei binelui si raului sa nu
mananci ... caci vei muri negresit! ... Atunci sarpele a zis catre femeie: Nu, nu veti
muri! Dar Dumnezeu stie ca in ziua cand veti manca din el vi se vor deschide ochii si
veti fi ca Dumnezeu ... femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mancat, a luat
din el si a dat si barbatului sau si a mancat si el … si a zis Domnul Dumnezeu: Iata
Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscand binele si raul.
23

Pacatul neascultarii primilor oameni Adam si Eva a dus la cunoasterea binelui si raului
fara de care nu se poate vorbi de mantuire. Tatal i-a creat cu aptitudinea de a cunoaste si
pacatul lor era inevitabil, asa ca nu trebuie sa-i judecam; noi suntem mai pacatosi decat
ei. Dumnezeu le spune: „in ziua cand veti manca din pom cu moarte veti muri” dar
Sarpele rastalmaceste: „hotarat ca nu veti muri dar Dumnezeu nu vrea sa fiti ca El”; ii
mintea folosind jumatati de adevar: nu vom muri cu moartea a-2-a daca vom alege binele,
dar Dumnezeu vorbea despre moartea intai, pe care toti trebuie s-o gustam caci face parte
din cunoastere. Apoi Dumnezeu vrea sa fim ca El caci deaceea ne-a facut dupa chipul si
asemanarea Lui. Asa cum un parinte interzice copilului o carte, tocmai ca sa-i starneasca
interesul asa a facut Dumnezeu cu primii oameni. Am fost inzestrati cu un potential de
lupta ce trebuia pus la lucru. Am fost facuti sa trecem prin scoala pacatului si sa-l
invingem, sortiti sa cunoastem, sa alegem binele si in final sa ne unim cu Dumnezeu
pentru vesnicie.
Lucifer a vrut separare de Tatal si egalitatea cu El; dat fiind ca nu pot sa existe doi
dumnezei fiecare unic si atotputernic, ar fi trebuit ca unul din ei sa fie exclus; intentia
Satanei era deci sa ia locul lui Dumnezeu; separarea a obtinut-o dar nu si egalitatea.
Dupa caderea stramosilor in neascultare, moartea fizica a devenit certitudine; Satana nu
ne mai spune ca nu vom muri ci ne sugereaza ca moartea este definitiva, nu exista
Judecata, nici pedeapsa, nici viata vesnica. Astfel ne ia motivatia de a face binele si ne
indreptateste in schimb sa traim in placeri pacatoase. Auzi pe cate unul cum zice:
„mananca si bea, traieste-ti viata caci cu asta ramai; cine stie ce-o fi dupa moarte? N-a
venit nimeni de dincolo sa ne spuna”; sunt vorbele Satanei caci Domnul a murit, a venit
de dincolo si ne-a spus: „adunati-va comori in cer ... fiecare va fi judecat dupa faptele sale
... daca veti pazi ce v-am poruncit veti fi fii ai Tatalui ... departati-va de la Mine cei ce
lucrati faradelege in focul cel vesnic pregatit Satanei si ingerilor lui”.
Binele este voia lui Dumnezeu care protejeaza creatia prin organizare, nastere, crestere,
iubire, unire cu Tatal; la polul opus este Raul, vointa diavolului de a vatama creatia prin
haos, distrugere, ura, dezbinare. Binele si raul sunt opuse dar nu si simetric egale; binele
are atributele lui Dumnezeu, este absolut si vesnic, pe cand raul are atributele lui Satan,
este marginit si temporar. Binele nu are sfarsit dar raul si diavolii vor sfarsi in Gheena.
Aptitudinea de a distinge binele de rau exista in noi in stare latenta inca de la nastere si
se dezvolta odata cu mintea. Copii fac rau fara discernamant: omoara melci, rup aripile
albinelor, chinuie pisici, etc; pe la 6-7 ani copilul simte sentimentul de vinovatie inainte
de a i se spune ca a facut ceva rau, caci isi ascunde greselile. Chiar daca nu beneficiaza de
educatie, copilul cand ajunge adult tot stie sa deosebeasca binele de rau. S-au vazut cazuri
de copii din familii decazute care s-au desprins de viata pacatoasa; sigur ca sansele unui
copil educat de mic sunt mult mai mari. Zestrea genetica si educatia au o pondere
aproximativ egala in formarea unui individ.
Daca acceptam ca Dumnezeu l-a creat pe om prin procesul evolutiei operand la nivelul
mutatiilor genetice, atunci si provenienta speciei umane dintr-o singura pereche de
oameni este posibila. In Neolitic existau comunitati tribale numeroase dar desi erau
inteligenti nu erau inca oameni in sensul biblic al cuvantului, caci mintea lor era supusa
instinctelor animalice. Dumnezeu a ales doi hominizi si a operat in ei o mutatie genetica
noua care le deschidea mintea sa deosebeasca binele de rau; acestia au fost primii oameni
Adam si Eva. Aparitia omenirii dintr-o pereche initiala devine deci posibila conform
principiului mostenirii genei dominante; sa ne amintim de experientele lui Gregor J
24

Mendel care arata ca din patru urmasi, trei vor mosteni cel putin o gena dominanta si unul
va mosteni ambele gene recesive dupa principiul AA, Aa, aA si aa; considerand “gena
constiintei” o gena dominanta de tip “A”, urmeaza ca prin interactiune sexuala gena
recesiva a animalitatii ar fi putut fi treptat eliminata din neamul hominizilor aparand pe
scara evolutiei specia umana.
Capacitatea deosebirii binelui de rau este Constiinta sau glasul lui Dumnezeu in om,
care-i da asemanarea cu Creatorul; in creierul omului nu mai era haos ci o gandire
ordonata care ierarhiza orice actiune functie de pozitia fata de doi poli opusi: Binele si
Raul. Daca pana atunci nu era vinovat de viol, ucidere, furt, lasitate, cruzime, lacomie si
alte fapte pe care le fac si animalele, cand a capatat gena constiintei omul a devenit
raspunzator caci odata cu cunoasterea a dobandit si libertatea de a alege intre bine si rau.
Abia atunci Creatia lumii a fost finalizata si a inceput ziua a-7-a in care suntem acum, si
care se va incheia odata cu Sfarsitul lumii cand roadele vor fi sortate si numarate. In
aceasta gena sta sensul intregii Creatii. Dumnezeu nu a urmarit un scop material ci unul
spiritual; a creat mai intai un mediu natural in care sa traiasca fiinta cea mai iubita Omul,
si sa rodeasca rodul cel mai scump energia spirituala pozitiva. Omul este trup, suflet si
spirit; trupul este suportul fizic iar sufletul suportul vital pe care se dezvolta “Eul”,
energia subtila discreta cu amprenta personala; acesta este ultimut produs al Creatiei la
care contribuie si omul prin alegerea sa; acestea sunt roadele ce se culeg din lume. Pana
acum in “granarul” lui Dumnezeu au ajuns mii de suflete ale dreptilor: prooroci,
mucenici, apostoli, calugari, arhierei, sfinti; cand numarul lor va fi implinit atunci lumea
se va sfarsi. Daca alegerea e negativa sufletul acela este neroditor si se condamna singur
la dezintegrarea Eului pentru ca refuza unirea cu Dumnezeu, sursa vietii. Sufletele
dreptilor sunt o comoara scumpa inaintea lui Dumnezeu si de aceea “este mare bucurie in
ceruri cand un pacatos se intoarce de la calea lui cea rea”.
Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu … a luat o coasta
din coastele lui si a facut femeia … Si a zis Adam: iata aceasta-i os din oasele mele si
carne din carnea mea … deaceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni
cu femeia sa si vor fi amandoi un trup.
Acest episod al crearii femeii este anterior celui in care amandoi primesc cunostinta
binelui si raului; la fel ca la creatia omului din tarana, gasim si aici creatia femeii dintr-o
coasta a lui Adam. Exprimarea e simbolica. Asa cum tarana inseamna compozitia
chimica a trupului, asa cum mancarea din pomul oprit inseamna inzestrarea cu gena
constiintei, tot la fel femeia din coasta lui Adam inseamna uniunea partenerilor intr-un
singur trup, adica instaurarea familiei. Oamenii nu mai aveau sa se imperecheze pe
apucate, copii nu mai aveau sa fie ai nimanui; incepuse legatura consfintita de Dumnezeu
dintre mama si tata in scopul cresterii si educarii copiilor, dupa cum auzim despre
Avraam: “l-am ales ca sa invete pe fiii sai si casa sa dupa el sa umble in calea Domnului
si sa faca judecata si dreptate”
Iar cand erau ei la camp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel si l-a omorat … a zis
Lameh catre femeile sale: Am ucis un om pentru rana mea si un tanar pentru
vanataia mea … a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a
mutat la cer… Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe
pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate
zilele … a zis Domnul: Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut!
25

… Noe insa a aflat har … in neamul acesta numai pe tine te-am vazut drept inaintea
Mea … iar dupa sapte zile au venit asupra pamantului apele Potopului.
Astazi istoria Potopului nu mai este pusa la indoiala; in jurul anului 3.600 ien a avut
loc o mare catastrofa deluviana care a devastat vaile joase din sudul Mesopotamiei,
atestata de un strat de mal de 3 metri grosime pe o suprafata de 600x150 km in zona
vechii cetati Ur, si care desparte urmele a doua civilizatii total diferite una de alta. Pe
muntele Ararat s-au gasit busteni si umele pietrificate ale Arcei. Pe langa marturia biblica
se cunosc si altele: Epopea lui Ghilgames care dateaza din anul 2000 ien se refera la
Potop ca la un eveniment petrecut de demult, singurii supravietuitori fiind Utnapistim si
sotia lui daruiti de zei cu nemurirea; in mitologia greaca supravietuitorii sunt Deucalion si
sotia sa Pyrrha tot ca recompensa a faptelor bune, iar dupa Potop din pietrele pamantului
s-ar fi nascut o noua omenire. Istorisiri despre Potop se mai gasesc la popoarele din sudul
Asiei, din America de nord si centrala, in Polinezia, deci in locuri diferite la mare
departare unele de altele de pe intreg pamantul. Biblia spune ca au fost crutati opt
oameni: Noe si cei trei fii Sem, Ham si Iafet cu sotiile lor, si din ei s-a regenerat neamul
omenesc.
Istoria evolutiei vietii pe Terra este presarata cu numeroase extinctii care au operat in
sensul disparitiei unor specii si a supravietuirii altora, dupa un plan prestabilit de
Dumnezeu. Potopul este si el o “extinctie” dar mai deosebita; este extincia celor care desi
au primit darul deosebirii binelui de rau, au ales in mod deliberat raul; Dumnezeu i-a
nimicit pentru ca finalitatea intregii Creatii era inmultirea binelui. Din primii oameni unii
au fost buni: Adam, Abel, Set, Enoh si Noe iar altii au fost rai incepand cu Cain si Lameh
si terminand cu contemporanii lui Noe.
Acestea sunt neamurile care se trag din fiii lui Noe … si dintr-insii s-au raspandit
popoarele pe pamant dupa Potop … oamenii au gasit in tara Sinear un ses … si au
zis … haidem sa ne facem un oras si un turn … si a zis Domnul: ”Iata, toti sunt de
un neam si au o limba … Haidem dar sa ne coboram si sa amestecam limbile lor ca
sa nu se mai inteleaga unul cu altul”. Si i-a imprastiat Domnul de acolo in tot
pamantul … De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon.
S-a dovedit ca acum 60.000 de ani pamantul era populat aproape in intregime de
oameni primitivi; Adam si Eva primii indivizi inzestrati cu constiinta, au locuit in
Mesopotamia dupa alungarea din Rai; gena constiintei a trecut la urmasii lor formandu-se
o comunitate deosebita ce se largea mereu prin interactiune sexuala cu membrii din
interior, dar si din afara. Se pare ca orientarea dominanta a amestecului eterogen de
oameni si hominizi a fost catre rau, deaceea au fost sortiti extictiei. Nu exista dovezi ca
Potopul a inecat tot pamantul dar daca Arca lui Noe a ajuns pe Muntele Ararat care are
5126 de metri inaltime si se afla la cca 960 km nord de cetatea Ur, ne dam seama ca a fost
mare. Daca teritoriul locuit de prima comunitate umana a fost Mesopotamia, acolo unde
s-a descoperit stratul de mal de trei metri, atunci este probabil ca nimeni sa nu fi
supravietuit, in afara celor care s-au salvat in Arca. Dupa Potop apele s-au retras iar din
cei 8 supravietuitori s-a infiripat o noua comunitate, de data aceasta pe o baza mult mai
solida decat prima. Nucleul era format din patru perechi de oameni iluminati de gena
constiintei; Noe si familia lui si-au educat urmasii in spiritul alegerii binelui; experienta
Potopului era vie in mintile tuturor iar frica pedepsei divine ii infrana pe oameni de la
pacat. Conditiile erau indeplinite pentru raspandirea genei constiintei in tot pamantul;
lipsea doar motivul pentru declansarea actiunii; atunci Dumnezeu le-a impartit limbile si
26

a inceput marea migratie, pornita din zona vechiului Babilon si extinsa pe teritoriul
intregului pamant locuit. Asa s-a raspandit gena constiintei prin interactiune sexuala cu
populatiile primitive deja existente, in zeci sau sute de generatii; asta ar explica de ce
traditia Potopului exista din Orientul mijlociu, Asia, Europa pana in Melanezia, Polinezia,
Australia si cele doua Americi. Locul de bastina al lui Homo Sapiens este Africa, de unde
s-a raspandit pe tot pamantul acum 60.000 de ani, dar Mesopotamia tara lui Adam si Eva
este leaganul omenirii. Poate ca descendentii lui Noe sunt acele misterioase popoare indoeuropene,
despre care se stie ca au migrat din Asia pe la sfarsitul Neoliticului si stau la
baza formarii etniilor locale de pe cel putin doua continente.
27

Cap 2. Preistorie si antichitate
Inceputul religiei
Cand omul a inteles ca exista Cineva de care depinde viata lui, atunci a inceput religia.
Daca ati urmarit comportamentul animalelor domestice inteligente ati observat cum ele
isi privesc stapanii ca pe niste „dumnezei”. Un caine e capabil de supunere oarba si
devotament pana la sacrificiu, pentru stapanul de la care primeste hrana, protectie dar mai
ales afectiune. La fel omul, inca din stadiul animalic a avut un vag simt al religiei care a
evoluat odata cu el.
Biblia spune ca omul a fost facut dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”; de aici ar
urma ca desprinderea de stadiul animalic s-a produs cand a capatat „asemanarea” dar nu
exista un moment bine definit pentru acest salt calitativ. Unii socotesc „asemanarea” ca
fiind capacitatea de a gandi, de a avea sentimente si de a crea bunuri materiale caci prin
asta ne deosebim de animale; adevarat, dar mai trebuie ceva caci “a zis Domnul
Dumnezeu: Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscand binele si raul”.
Confectionarea primelor unelte de piatra acum 2,5 milioane de ani sau utilizarea focului
de acum 600.000 de ani nu sunt suficiente pentru asemanarea cu Dumnezeu.
Germenii religiei au existat din vremuri imemoriale, pentru care izvoarele istorice sunt
foarte sarace. Cele mai vechi dateaza de cca 100.000 de ani si arata credinta in magie si
superstitii; armelor li se atribuiau calitati magice, obiectelor din natura li se atribuiau
puteri oculte, bolile se datorau influentei unor forte malefice; „omul” de atunci traia intr-o
teama permanenta de necunoscut. Exista credinta in continuarea vietii dupa moarte;
mortii erau vopsiti cu ocru rosu simbolul vietii, ingropati in pozitie ghemuita ca a fatului
ce va renaste din pantecele Mamei-pamant; unele corpuri s-au gasit legate la picioare,
poate pentru a-l impidica pe defunct sa se intoarca in lumea celor vii. S-au gasit cranii
desprinse de trup, cu leziuni violente care sugereaza practica sacrificiilor umane.
Ocupatia preponderenta fiind vanatoarea, divinitatea suprema era “Stapanul Animalelor”
care veghea sa nu se vaneze mai mult decat este nevoie si care facea sa creasca o carne
noua pornind de la oasele animalelor. Acestei divinitati, reprezentata sub forma unui
animal compozit cu urechi de lup, gheare de leu, coarne de cerb, coada de cal, i se
aduceau ca jertfa parti din vanat in special creierul si maduva animalului, astfel ca sa
poata fi reinviat in anul urmator. Se credea in posibilitatea transformarii omului in animal
si reciproc iar comunitatile tribale aveau cate un Totem, adica simbolul animalului din
care se credea ca provine tribul respectiv. Legatura cu lumea animala era pre stransa
pentru a vorbi de asemanarea cu Dumnezeu.
28

Prin anii 8000 ien pe la inceputul Neoliticului, unele morminte aveau in inventarul lor
arme, podoabe, obiecte personale, provizii de alimente care ar fi trebuit sa-i foloseasca
defunctului la continuarea vietii de dupa moarte. In acel timp s-a conturat in mintea
omului primitiv, probabil datorita viselor, ideea de suflet ca parte distincta spirituala a
individului. Se credea ca sufletul este localizat in creier si ca urmare s-a dezvoltat un cult
al craniilor; se practica mancarea creierului si confectionarea de vase de baut din cranii
umane pentru a asimila in acest fel abilitatile defunctilor. Daca la inceput se manca doar
creierul celor morti in lupta, pe parcurs au existat victime ucise special in acest scop mai
ales dintre prizonierii de razboi.
Cand agricultura devine ocupatia preponderenta, apar divinitati ale fertilitatii. Omul
neoliticului credea ca exista o legatura organica intre fertilitatea femeii si cea a
pamantului; munca agrara este asociata cu actul sexual. Modelul zeitei Mama-pamant a
recoltelor avea sanii foarte mari ca semn al fertilitatii. Se mai credea ca stramosii defuncti
pot spori fecunditatea urmasilor, fiind interesati de perpetuarea neamului lor; aceasta a
dus la asocierea cultului mortilor cu cel al fertilitatii.
Incepand din mileniul 5 ien apar primele constructii Megalitice, numite asa dupa
monumentalele blocuri de piatra folosite; s-au gasit megaliti pe o arie foarte intinsa
cuprinzand Spania, Portugalia, Franta, Anglia, Irlanda, Danemarca, Suedia, Malta,
Mahreb, Palestina, Abisinia Tibet, Coreea, Indonezia, Melanezia. Motivul ridicarii
acestor imense blocuri de piatra nu era unul practic ci unul spiritual. Dolmenul este
format dintr-un bloc de piatra orizontal asezat pe doua sau mai multe blocuri verticale
inchizand mormantul unei personalitati tribale. Menhirul este un bloc de piatra asezat
vertical in cinstea stramosilor defuncti; unii Menhiri au o infatisare umana stilizata
sculptati in basorelief pe o singura fata, reprezentand figuri de barbati sau femei. Exista
credinta in virtutile fertilizante ale Menhirilor. Mai multi Menhiri asezati in forma de cerc
formeaza un Cromleh care imprejmuia un mormant colectiv avand poate si functia de
sanctuar in care se desfasurau ceremonii de cult. Stonehenge in sudul Angliei, este cel
mai mare Cromleh din lume si a fost ridicat intre anii 3.000-1.000 ien.
Este impresionant cum stramosii sunt asociati mistic cu blocuri de piatra de zeci de tone
cioplite si ridicate cu eforturi extraordinare, in timp ce casele oamenilor neolitici erau
foarte modeste. Cultul megalitic al mortilor afirma cu tarie credinta in supravietuirea
sufletului si speranta in puterea stramosilor de a-i ajuta pe cei vii; piatra inseamna
perenitate, durata, vesnicie. Aceste sacrificii pentru idealul vesniciei sunt pur umane;
parca-L aud pe Mantuitorul cand spune: “nu duceti grija ce veti manca sau ce veti bea sau
cu ce va veti imbraca … voi cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”; omul
civilizatiilor megalitice cauta si el sa apuce “Imparatia lui Dumnezeu”. Monumentele
dovedesc niste aptitudini din partea celor ce le-au ridicat: organizare, inventivitate,
vointa, perseverenta. Omul devenise si el un mic “creator”, totusi nu avea inca
asemanarea cu Dumnezeu pentru ca exista si o parte intunecata; sapaturile au scos la
iveala locasuri comune de cult datate dupa anul 5000 ien, cu altare pentru jertfe de
animale dar si de fiinte umane; se aduceau daruri de cereale si fructe dar se practica si
sacrificiul de copii. Aspiratia catre vesnicie arata o latura profund umana dar practica
acestor sacrificii indica o totala lipsa de discernamant intre bine si rau. Avem in fata
acelasi om primitiv care acum 60.000 de ani popula aproape intreg pamantul, dar mult
mai inteligent si mai inventiv, pregatit acum sa intruneasca si ultima conditie a
asemanarii cu Dumnezeu.
29

Prima pereche de oameni care au fost inzestrati genetic de Creator cu aptitudinea
discernamantului intre bine si rau, au fost Adam si Eva; ei s-au nascut in Mesopotamia
pe la anul 5.500 ien, dar pana la transmiterea pretioasei gene in lumea primitiva de atunci
a mai trecut ceva timp. Abia dupa anul 3600 ien comunitatea postdeluviana descendenta
din familia lui Noe a fost dizolvata de Dumnezeu la Babilon prin incurcarea limbilor si a
inceput marea migratie. Atunci in cateva zeci sau sute de generatii s-a desavarsit specia
umana; germenul constiintei darul divin de la Domnul, fermentase aluatul intregii lumi
primitive transformandu-i in oameni completi cu o sarcina de dus la indeplinire:
inmultirea binelui pe pamant.
Civilizatiile Megalitice initiate de omul primitiv sunt duse la apogeu intre anii 3000-
1000 ien. de catre omul iluminat de constiinta. In bazinele marilor fluvii unde se aflau
zone fertile pentru agricultura incepeau primele civilizatii istorice.
Religii ale antichitatii
Mesopotamia tara dintre Tigru si Eufrat actualul Iraq, este zona geografica unde a
aparut prima mare civilizatie cea sumeriana, pe la anul 3900 ien. Omenirea a evoluat in
mod diferentiat; in timp ce in Mesopotamia inflorea prima civilizatie, in nordul Europei
nu se depasise faza de inceput a neoliticului; este normal sa fie asa odata ce locul de unde
a inceput marea migratie a elitei umane este Mesopotamia, leaganul omenirii. Aici s-a
desfasurat istoria a trei popoare distincte: sumerienii, akkadienii si asirienii. Regele
Eannatum al orasului stat Lagas ajunge stapanul intregului Sumer in 2425; Sargon I
(2334-2279) supune Sumerul intemeind statul akkadian-babilonian; reprezentantul cel
mai de seama al dinastiei amorite a Babilonului a fost Hammurabi (1728-1686); regele
asirian Salmanasar I (1274-1245) supune intreaga Mesopotamie; sub Sargon II (721-705)
Asiria atinge culmea puterii; asirienii erau de o cruzime nemaipomenita; imperiul asirian
este cucerit de mezi aliati cu babilonienii; capitala Ninive este distrusa in anul 612; in 605
in urma victoriei de la Karchemis asupra asirienilor aliati cu egiptenii, se ridica in nou
rege babilonian Nebukadnezar (605-562) pentru ca in 538 Babilonul sa fie cucerit de
regele persan Cirus.
Sumerienii credeau ca la inceput a existat zeita Nammu (Marea primordiala) care a
nascut Cerul (An) si Pamantul (Ki); An si Ki au dat nastere lui En-lil, zeul atmosferei;
acesta a distrus prima omenire prin Potop salvandu-i doar pe bunul si piosul rege Zisudra
(Utnapistim) cu sotia lui si asezandu-l in tara Dilmun unde nu exista nici boala nici
moarte; pe langa acesti zei, sumerienii aveau si trei divinitati astrale: Luna zeitate a
fertilitatii, Soarele zeitate a dreptatii si Venus sau Inanna zeita dragostei dar si a
razboiului, care dupa ce-l condamna la moarte pe ciobanul Tamuz primul ei sot, va
decreta tanguiri anuale pentru el ca sa revina in fiecare an la viata timp de sase luni;
Tamuz devine astfel zeul vegetatiei; Hadad era zeul furtunii iar Ereskigal zeita imparatiei
subpamantene a mortilor.
Akkadienii pastreaza acelasi panteon schimband in timp numele unor divinitati; Luna
devine Sin, Soarele-Samas iar Inanna devine Istar; de la akkadieni ne-a ramas poemul
cosmogonic Enuma Elis recitat cu ocazia sarbatorii de Anul Nou si Epopeea lui
Ghilgames.
Enuma Elis sunt primele cuvinte cu care incepe versiunea akkadiana a creatiei lumii:
Marduk fiul zeului apelor invinge pe monstrul apelor Tiamat si din trupul ei creaza
30

pamantul si bolta cereasca; oamenii vor fi creati din sangele lui Kingu, fiul lui Tiamat;
poemul are drept scop ridicarea lui Marduk zeul orasului capitala Babilon, la demnitatea
de sef peste ceilalti zei; exista aici o tendinta catre monoteism, Marduk fiind numit si Bel
care inseamna Domn suprem; pe vremea asirienilor Marduk va fi asimilat cu Assur.
Ghilgames regele din Uruk, in urma luptei cu uriasul Enkidu se transforma dintr-un
rege tiran intr-un erou pozitiv; refuzand propunerea de casatorie a zeitei Istar, Gilgames
este pedepsit cu pierderea lui Enkidu, uriasul cu care se imprietenise; disperat ca boala si
moartea prietenului sau i se pot intampla si lui insusi, Gilgames porneste in cautarea lui
Utnapistim supravietuitorul Potopului ca sa afle de la el secretul nemuririi; acesta ii cere
sa nu doarma sapte zile si sapte nopti dar Ghilgames adoarme indata; totusi Utnapistim ii
arata pe fundul marii planta care da tineretea dar eroul plecand cu planta, pe drum o lasa
nepazita; un sarpe, o mananca si intinereste pe loc schimbandu-si pielea; Ghilgames
ramane in conditia de om muritor.
Zeitatile Mesopotamiei sufereau de patimi si defecte omenesti; se credea ca omul a fost
creat in scopul de a-i servi pe zei care determina ordinea lumii, ordinea sociala si
destinele fiecarui individ; „ordinea” este tulburata mereu de Marele Sarpe si de pacatele
oamenilor care se ispasesc prin ritualuri; cel mai important ritual era sarbatoarea de Anul
Nou cand pacatele erau sterse iar lumea regenerata. Statuile zeilor din temple erau
„hranite”, spalate si imbracate zilnic; se credea ca zeii se satura doar privind ofrandele,
care erau defapt consumate de catre rege si curtea sa. De remarcat ca zeii Mesopotamiei
sunt toti antropomorfi si nu exista zoolatrie; unele temple aveau in intretinere hierodule,
slujitoare ale zeitei Istar care practicau prostitutia „sacra” in timpul sarbatorilor
importante.
Credinta in divinitati era uneori umbrita de un acut scepticism religios; exista un text
numit “Dialog despre mizeria umana”, in care omul vede nedreptatea din lume si acuza
indiferenta zeilor la necazurile oamenilor: “raufacatorul este dezvinovatit … iar cel fara
de ajutor e lasat flamand … inima zeului este tot atat de departe de tine ca cerul …
puterea lui e chinuitoare … omul cinstit este izgonit … zeii au daruit oamenilor numai
rautate si nedreptate”. Exista si un „Iov” babilonean, un inocent care a suferit multe ca in
final sa fie vindecat si salvat de Marduk.
La babilonieni intalnim ideea ca suferinta este consecinta pacatelor, a incalcarii
normelor religioase sau morale: “O! Doamne, mari sunt pacatele mele! O, Zeu pe care
nu-L cunosc, mari sunt pacatele mele … O, Doamne al meu, nu-l alunga pe robul tau!
Pacatele mele sunt de sapte ori cate sapte … Indeparteaza pacatele mele”.
Fiecare oras-stat sumerian isi avea o divinitate protectoare iar regele era considerat
loctiitorul acestei divinitati; pe vremea suprematiei akkadienilor si babilonienilor la
fiecare serbare de Anul nou regele era umilit in templul lui Marduk, unde trebuia sa faca
o declaratie de nevinovatie pentru a castiga favoarea divinitatii; regele era raspunzator
pentru pacatele poporului si in cazuri de calamitati era ucis drept ispasire; pe de alta
parte, cu ocazia decesului regelui erau ucise un mare numar de persoane din anturajul
regal ca sa-l serveasca in viata de dincolo.
Puterea economica a statului era concentrata in mana preotilor; temnplele aveau
arondate edificii, turme de animale, terenuri agricole, ateliere; desfasurau activitati
bancare oferind credite, primind valori in depozit contra comision, manipuland afaceri
imobiliare; saracii, bolnavii si razboinicii care fusesera prizonieri primeau credite fara
31

dobanda; tot templele erau si camere de comert reglementand preturile si unitatile de
masura de pe piata, garantand incheierea tranzactiilor si pastrand inscrisurile in arhiva.
Codul lui Hammurabi (Amrafel in V.T.) este cel mai vechi cod de legi cunoscut;
dateaza din 1750 ien si consta intr-o culegere ordonata de 282 norme mostenite de la
sumerieni si akkadieni; articolele codului sunt gravate pe o stela de diorit negru iar
Hammurabi este reprezentat primind legea din mana zeului dreptatii, Samas; iata cateva
norme: „daca cineva a scos ochiul unui om liber, sa se scoata si al lui”,”barbatul isi poate
vinde creditorului sotia, fiul sau fiica pe o perioada de pana la trei ani”,”barbatul care isi
repudiaza fara motiv sotia trebuia sa-i restituie zestrea si o parte din averea agonisita
impreuna”,”sotia adultera prinsa in flagrant sa fi inecata impreuna cu amantul ei”,”taranul
care nu-si va plati datoria sa fie sfasiat prin tragere de vite chiar pe camp”,”celui care va
fura graunte sau furaje sa i se taie mainile”. Desi oferea privilegii preotilor si
demnitarilor, codul stipula plata serviciilor medicale functie de starea economica a
bolnavului; de exemplu pentru salvarea unui ochi omul bogat trebuia sa plateasca 10 sicli,
omul instarit 5 sicli iar sclavul doar 2 sicli; codul lui Hammurabi a influentat toata cultura
antica a Orientului apropiat.
Civilizatia din Mesopotamia emite niste coordonate ce vor fi regasite si in alte mari
culturi ale lumii antice; idolatria si politeismul strabat ca un fir rosu intreaga epoca;
cosmogoniile sunt naive si fantastice; regii sunt considerati zei sau loctiitori de zei; exista
tendinta de dominatie politica si economica a clasei preotesti; se practica sclavia, legea
talianului si jertfele umane.
O alta mare civilizatie istorica s-a dezvoltat in Egipt pe malurile fertile ale Nilului. In
anul 3100 ien regele Menes al Egiptului de Jos reuseste sa-si unifice regatul cu Egiptul de
Sus fondand pe fosta granita orasul Memfis, capitala noului stat; cu Menes care a domnit
timp de 60 de ani, incepe istoria Egiptului desfasurata pe dinastii; in anul 2686 ien cu
dinastia a-3-a incepe Regatul vechi ce a durat pana in 1991 ien; in timpul regelui Djeser
(2667-2648) marele arhitect Imhotep proiecteaza piramida in trepte de la Saqqara iar in
timpul dinastiei a-4-a se construiesc piramidele faraonilor Kheops, Khefren si Mikerinos,
precum si Sfinxul din Giseh; cu anul 1991 incepe Regatul mijlociu cu capitala la Teba;
Sesotris III cucereste Nubia pentru un timp dar in 1720 hiksosii supun nordul Egiptului
impunandu-si autoritatea si asupra sudului administrat de Teba; in 1567 hiksosii vor fi
alungati iar in 1650 incepe Regatul nou care va fi extins printr-o politica expansionista de
Tuthmosis III si Amenofis II; este perioada de apogeu a puterii Egiptului cand se
construieste si marele templu al lui Amon de la Karnak. Puterea preotilor tebani in slujba
lui Amon devenise stanjenitoare pentru regalitate motiv pentru care faraonul Amenhotep
IV(1353-1335) si sotia sa frumoasa Nefertiti, vor initia o reforma religioasa impotriva lui
Amon care va fi insa anulata de Tutankamon(1361-1352); Ramses II in lunga sa domnie
(1290-1224) porunceste construirea templelor de la Karnak, Teba, Abydos si Abu
Simbel, ii infrange pe hititi la Kades in 1274 dar incheie pace cu ei in 1258 din cauza
amenitarii unui nou inamic, Asiria. Pe la 945 ien perioada regatului nou ia sfarsit iar
Egiptul va fi condus pe rand de o dinastie libiana apoi de una etiopiana, pentru ca in 666
ien sa fie cucerit de asirieni sub conducerea lui Asurbanipal. In 525 ien Egiptul cade sub
stapanire persana iar in 332 ien Alexandru va fi primit ca un eliberator si declarat urmas
legitim la tronul faraonilor. Incepea epoca elenistica.
Idolatria si politeismul persista si in Egiptul antic dar exista unele trasaturi specifice.
Faraonul era considerat zeu atat in viata cat si dupa moarte dar onorific, fara a i se aduce
32

adorare sau sacrificii; el era imaginea perfectiunii; datorita lui recoltele erau bogate, la el
se afla principiul vital (Ka) si dreptatea desavarsita (Maat). Cu toate astea faraonul era o
persoana publica, primea audiente, conducea efectiv armata, justitia, administratia si
prezida toate ceremoniile religioase importante, jertfele fiind aduse zeilor in numele sau.
Incepand cu faraonul Keops treburile statului au fost transferate functiei de vizir; treburile
palatului si cultul religios ramaneau in sarcina regelui; clasa preoteasca a devenit foarte
puternica odata cu donatiile de terenuri si sclavi ale faraonilor catre temple.
Egiptenii nu aveau o idee clara despre facerea lumii si a oamenilor; existau mai multe
cosmogonii fanteziste: aparitia unei movile sau a unui ou primaordial la suprafata apelor,
sau zeul Ra creaza initial cuplul de zei Shu si Tefnut care vor naste pe Geb (pamantul) si
pe Nut (cerul), sau lumea este creatia atotputericului zeu Ptah; oamenii s-au nascut din
lacrimile lui Ra dar au gresit si Ra a vrut sa-i nimiceasca; zeita Hathor se angajeaza sa
distruga toata rasa umana dar Ra o imbata ca sa poata salva o parte din omenire.
Osiris era zeul fertilitatii pamantului si judecatorul mortilor; Seth era zeul raului, al
desertului si ucigasul fratelui sau Osiris; Amon Ra zeul soarelui era divinitatea suprema
la Teba. O caracteristica a religiei egiptene este divinizarea animalelor, sau zoolatria; de
la formele idolatre animale s-a trecut la forme compozite, zeitatile egiptene avand trup
omenesc si capete de animale; Anubis zeul mortilor are cap de sacal, zeul apelor Sobek
are cap de crocodil, Apis este taurul sacru asociat cu zeul Ptah, zeita pacii Hator are cap
de vaca, Horus divinitatea solara (fiul lui Osiris si al lui Isis) are cap de erete, Thot zeul
lunii are cap de pasare ibis. Dupa anul 600 ien zoolatria a luat forme paradoxale in religia
populara; s-au descoperit cimitire intregi cu mumii de pisici si de crocodili; in epoca
elenistica in randurile intelectualitatii zeii egipteni au fost inlocuiti treptat cu divinitati
grecesti.
Zeilor li se construiau temple monumentale cu multe coloane masive, cu capiteluri si
inscriptii; unele temple nu aveau acoperis pentru ca ceremonia se desfasura sub cerul
liber; exista insa o curte interioara cu altarul pentru jertfe si cate un obelisc inalt si greu
de cateva sute de tone a carui ridicare pe verticala punea serioase probleme tehnice; la fel
ca in Mesopotamia statuile zeilor erau spalate imbracate, li se oferea tamaie si mancaruri,
erau scoase in procesiune.
Femeile erau respectate in Egipt; nu exista acea forma de sclavie familiala ca la asirieni
si nici copii abandonati caci religia impunea egalitate intre sexe; femeile puteau ocupa
inalte functii, de exemplu mare preot sau chiar faraon cum a fost cazul reginei
Hatsepsut(1473-1458); sclavii aveau o situatie mult mai buna decat in alte state antice;
aveau dreptul la proprietate si mostenire, la functii publice, la casatorii cu oameni liberi;
sclavii care munceau in mine si in carierele de piatra o duceau greu.
Egiptenii credeau in viata de dupa moarte; aceasta credinta comparabila cu cea a
civilizatiilor megalitice, a fost motorul construirii piramidelor; ei considerau ca omul are
trei componente: trupul, sufletul si „dublul” adica entitatea de forma identica cu trupul,
vizibila dar imateriala; acest „dublu” era nemuritor cu conditia ca trupul sa nu fie distrus
dupa moarte si sa aiba in mormant lucrurile necesare vietii sau macar modele lor din lut.
Acesta este motivul pentru care trupurile erau mumificate iar mormintele erau amenajate
ca niste locuinte; drept masura de prevedere in cazul distrugerii mumiei, se adauga o
statuie a decedatului care sa constituie un suport material de rezerva pentru „dublu”. In
mormant se puneau pe langa obiectele de uz casnic si figurinele celor care au fost in
anturajul decedatului: sotie, rude, copii, prieteni, ca sa-i tine companie in viata viitoare.
33

De notat ca nu erau sacrificate fiinte umane in acest scop. Moartea la egipteni avea deci o
unda de optimism, spre deosebire de religia Mesopotamiei; mumiile purtau in locul inimii
cate in carabus care era simbolul reinvierii; mortii urmau sa fie renascuti in cer unde erau
alaptati de Zeita-mama celesta; de aceea aceasta zeitate avea cap de vaca. Initial mortii
erau pusi in morminte deasupra carora se construiau niste capele cu mobilier si cu statuia
reprezentand defunctul; prima piramida a fost construita pentru faraonul Djeser urmata de
un sir de piramide, cea mai mare a lui Kheops a carei constructie a necesitat munca a sute
de mii de oameni pe timpul a 30 de ani; pana azi s-au descoperit 80 de piramide. Faraonul
Khefren pe langa piramida sa mai are construit si Sfinxul, un idol urias cu trup de leu si
cu chipul faraonului care „priveste” senin rasaritul soarelui; palatele faraonilor construite
din caramida arsa la soare, n-au rezistat in timp imenselor piramide din blocuri de piatra,
locuinte mortuare pentru vesnicie.
In „Cartea mortilor” exista un capitol care trateaza despre judecata sufletului; inima
mortului este pusa pe un taler al cantarului iar pe celalalt este pus un ochi simbolul lui
Maat (dreptatea, adevarul si ordinea universala); decedatul face o declaratie de
nevinovatie in fata zeilor si a lui Osiris judecatorul celor morti, in care arata ca: nu a ucis,
nu a savarsit nedreptate, nu a pricinuit nimanui durere si suferinta, a dat paine celui
flamand, apa celui insetat, vesminte celui gol: ”Osiris, Tu care imi pazesti fiecare vorba
pe care o rostesc, Tu care te rusinezi de mine fiul tau, Plina de rusinare si de mahnire este
inima ta, Caci grele fost-au greselile pe care le-am savarsit pe pamant”. Intalnim deci
milostenie, cainta, smerenie, cea ce este esential pentru mantuirea sufletului.
Mai gasim in religia Egiptului o reforma monoteista, fapt unic la acea vreme; faraonul
Amenhotep IV l-a promovat ca zeu suprem pe Aton discul solar, lovind preotimea zeului
Amon care submina autoritatea regala. Se pare ca nu a fost doar un interes politic.
Faraonul si-a schimbat numele din Amenhotep (Amon este multumit) in Akhenaton (Cel
care-l slujeste pe Aton); era promovat un zeu unic infatisat printr-un simbol abstract,
discul solar, deci nu sub forma de idol zoomorf; Aton era Creatorul atotputernic si sursa
universala a vietii; imnurile inchinate de rege lui Aton sunt scrise cu iubire si veneratie:
“Aton … da viata embrionului si vegheaza nasterea si cresterea copilului, asa cum da
viata si puilor de pasare si apoi ii ocroteste. Cat de diferite sunt operele Tale! Ele sunt
ascunse inaintea oamenilor. O! Unic Dumnezeu in afara caruia nu este altul! Tu ai creat
Pamantul … Tu ai fixat locul fiecarui om … fiecare isi are hrana sa iar ceasul mortii este
fixat”. Intr-o era caracterizata de idolatrie si politeism faraonul Amenhotep IV gaseste
calea catre Dumnezeu; reforma lui a fost insa de scurta durata si s-a limitat doar la casa
regala fara a fi propagata in popor; odata cu moartea faraonului succesorul sau
Tutankamon sub presiunea preotilor, reinstaureaza vechiul cult.
In paralel cu civilizatia Mesopotamiei si cea Egipteana, pe valea Indusului in nord estul
Indiei in anii 2800 ien se dezvolta civilizatia Indus, produsul populatiei dravidiane de
statura mica stramosii indienilor de astazi; orasele cele mai importante erau Harappa si
Mohenjo-daro comparabile ca marime si nivel de civilizatie cu orasul Ur. Datele despre
civilizatia Indus sunt putine. Se pare ca de la ei s-a mostenit credinta in reincarnare. Pe la
1900 ien cultura Indus era in declin; lovitura de gratie a venit prin invazia triburilor indoeuropene
de arieni incheiata prin 1500 ien care au cucerit cele doua orase supunand
populatia bastinasa la sclavie; cotropitorii erau din rasa alba si s-au autointitulat “arieni”,
adica nobili sau stapani. Primul lor rege a fost Manu de la care a ramas si un cod de legi.
Arienii au compus Vedele si au impus organizarea societatii in caste, pentru a nu se
34

amesteca cu bastinasii; fiind minoritari au fost in final asimilati, dar sistemul castelor a
ramas. Spre anul 600 ien arienii si-au intins dominatia spre zona Gangelui mutandu-si
capitala la Pataliputra; dupa dinastia Nanda 413-322 ien si scurta dominatie greaca adusa
de Alexandru Macedon, in India va domni dinastia Maurya al carui ilustru reprezentant
regele Asoka(273-232 ien) s-a convertit la budism; el va extinde imperiul indian si religia
buddhista pe aproape toata peninsula.
Impartirea societatii in caste avea un suport religios conceput de clasa ariana a
brahmanilor, dupa care fiecare se nastea intr-o casta si apartinea de ea toata viata; omul
putea renaste intr-o casta superioara daca facea fapte bune in prezenta existenta. In
societate conducea casta brahmanilor (a preotilor), urmata de cea a nobililor razboinici
(din care facea parte si regele) si de casta oamenilor liberi; acestea erau castele arienilor
dupa care venea casta servitorilor formata din populatia dravidiana majoritara, si „paria”
adica cei mai desconsiderati din cauza meseriilor pe care le practicau (gropari, macelari,
calai, gunoieri). Justitia era indulgenta cu cei din castele conducatoare si foarte aspra cu
cei din castele inferioare.
In India prima datorie religioasa era sa ai copii; avortul era socotit o crima la fel de
grava ca asasinarea unui brahman; barbatul necasatorit era tratat cu profund dispret;
femeile isi dedicau viata familiei. Prostitutia si adulterul erau foarte rare.
Religia Indiei detine o bogata literatura. Primele scrierei sunt Vedele redactate de
arieni, cea mai importanta fiind „Rig-Veda” scrisa intre anii 2000-1500 ien care contine
1028 de imnuri dedicate diferitelor zeitati (Vid inseamna cunoastere). Urmeaza „Textele
Brahmanas” redactate de preotime intre anii 1000-800 ien care explica ritualul jertfelor.
„Upanisadele” promoveaza asceza si meditatia in locul jertfelor si afirma existenta unei
realitati unice numita Brahman. „Legile lui Manu” reglementeaza organizarea societatii
pe caste; „Ramayana” descrie faptele de vitejie ale lui Rama iar „Mahabharata” (90.000
de versuri si cea mai lunga epopee din istorie) lupta dintre doua familii ariene pentru
tronul regatului Bharata; capitolele 25-42 din epopee sunt cunoscute sub denumirea de
Bhagavad-gita (Cantecul Domnului) si descriu o lupta de 18 zile din razboiul hotarat de
Brahma, in scopul usurarii pamantului de atata omenire; in lupta intervine zeul suprem
Visnu si complementarul sau Siva distrugatorul iar la sfarsit o noua lume renaste.
Pe langa cosmogoniile fanteziste cum ar fi: crearea lumii din trupul unui urias sau
fecundarea apelor de catre un zeu, exista si o cosmogonie metafizica de exceptie:
Atunci nici Nefiinta n-a fost si nici Fiinta,
Caci nu era nici spatiu, nici cer, si nici stihie
Avea stapan si margini pe-atuncea Universul?
Avea adanci prapastii? Dar mare? Nu se stie.
N-a fost nici Nemurire, caci Moartea nu-ncepuse
Nu se nascuse noaptea, caci nu fusese zi.
Nici vant n-a fost sa bata acele inceputuri;
Insa Ceva in lume-Unicul-se ivi.
………………………………………………..
Dar care minte oare fu-n stare sa priceapa
Creatiunea insasi de unde-a inceput?
Poate aicea zeii isi zamislira neamul
Dar cine va sa spuna din cine s-au nascut?
35

Doar El, Acela care porni Creatiunea
El, Cel care-o priveste din ceruri, numai El
El, Cel care-a facut-o, sau poate n-a facut-o,
El singur stie, poate. Sau poate ca nici El.
Rig-Veda. Imnul creatiei. (cap. X-129)
Religia Indiei prezinta o evolutie specifica: pornind de la elemente simple si folosind
speculatii rationaliste ajunge la niste constructii foarte complexe, oarecum contradictorii.
In prima etapa dravidienii marturiseau credinte primitive in spirite, animale totemice si
reincarnare. Arienii au adus in India zeitatile ce vor forma primul sistem religios coerent
odata cu compunerea vedelor; Dyaus-pitar era zeul cerului, Agni al focului, Varuna al
noptii al adevarului si al dreptatii, Indra al furtunii; Visnu era zeul solar al energiilor
vitale, Rudra al dezordinii al neprevazutului si al raului, Soma zeul bauturii imbatatoare
cu acelasi nume, Siva distrugatorul ciclic al universului, Mitra divinitate binevoitoare
oamenilor. Unii din acesti zei au fost exaltati pe rand la rangul de divinitate suprema de
structura quasi-monoteista, pentru a se ajunge in hinduismul tarziu la o formula trinitara:
Brahma creatorul, Vishnu sustinatorul iar Siva distrugatorul ciclic al lumii.
A-2-a etapa este cea brahmanica in care domina dogma sacrificiului; zeii vedici pierd
teren in favoarea lui Prajapati Domnul fapturilor care s-a supraincalzit prin asceza si a
creat prin emanatie din sine insusi, pana s-a consumat total; astfel creatia luase fiinta dar
ii lipsea Creatorul. Jertfele sunt deci un act de restaurare a lui Prajapati, dand echilibru si
stabilitate universului; soarele nu s-ar ridica daca preotii in zori nu ar aduce ofranda
focului, zeii ar muri daca nu li s-ar aduce sacrificii iar asta ar provoca un sir de calamitati
ce ar distruge omenirea. Aceasta dogma consolida pozitia brahmanilor (preotilor) care
promiteau celui ce aducea jertfe si platea taxe, castigarea unei personalitati duble
nemuritoare Atman, in comuniune cu Prajapati. Erau sacrificate animale cel mai
important fiind sacrificiul calului care nu putea fi adus decat de catre un rege victorios in
lupta; sacrificarea unui brahman avea puteri mai mari decat sacrificiul calului dar se
practica foarte rar. Sacrificiile umane nu erau o regula.
A-3-a etapa a religiei Indiei incepe cu Vedanta sau Upanisadele, in care este exaltat
Brahman - Sufletul lumii, defapt o reformulare a vechiului Prajapati; locul jertfelor este
luat acum de asceza si meditatie. Echivalarea jertfei cu asceza este o speculatie a dogmei
sacrificiului: lumea a fost creata prin asceza din Prajapati, deci asceza este jertfire de sine
dupa modelul Creatorului si in consecinta este superioara jertfelor de animale. Gandirea
upanisadica merge insa mai departe: asceza este o actiune benefica ce duce la unirea
sufletului Atman, cu Sufletul lumii - Brahman; restul actiunilor unui om vor impiedica
deci aceasta unire; dar efectul unei actiuni este cauza altei actiuni, deci exista un lant
nesfarsit de actiuni tip cauza-efect-cauza, pe care l-au numit Karman; cand omul moare
faptele pe care le-a facut trebuie in mod necesar conform „legii karmice”, sa fie cauza
altor fapte, deci existenta trebuie sa continue printr-o reincarnare. Amprenta spirituala a
eului personal asupra sufletului este reiterata intr-un sir nelimitat de existente succesive
(Samsara). Scopul omului devine eliberarea din sirul reincarnarilor astfel ca sufletul lui
Ataman, sa se uneasca cu Brahman. Intreruperea lantului karmic al faptelor nu se poate
face decat daca intelegem aceasta necesitate, deaceea gandirea Upanisadelor afirma ca
ignoranta metafizica a omului care nu pricepe finalitatea existentei sale, este defapt
36

motorul faptelor care intretin lantul karmic. Samsara si Karman vor fi niste coordonate
constante in gandirea religioasa a Indiei.
Brahman este in acelasi timp Lumea sensibila dar si Stapanul ei; el este Sufletul
universului dar nu e personalizat nu are entitate inteligenta si vointa; pentru a se uni cu
Brahman, omul trebuie sa-si anuleze si el propria entitate. Depersonalizarea se obtine prin
suprimarea starilor de constiinta folosind un complex de tehnici succesive ce definesc
sistemul Yoga; se incepe cu asceza si disciplinarea trupului; apoi yoghinul isi insuseste
pozitiile specifice meditatiei si tehnicile de respiratie; urmeaza exercitiile de oprire a
activitatii simturilor dupa care ultimile trei etape cele mai grele: concentratia, meditatia si
enstaza. Concentratia este focalizarea atentiei asupra unui obiect in scopul de a impiedica
orice activitate psihomentala; meditatia este „o asimilare a obiectelor in esenta lor”;
enstaza este „iluminarea”, trecerea de la “a cunoaste” la “a exista”. Sa notam ca ultimele
trei etape nu pot fi explicate ci doar experimentate. „Iluminatul” afirma ca a iesit din
lantul reincarnarilor, s-a eliberat de el insusi, de lume si de orice datorie morala sau etica;
pentru el problema binelui si a raului nu mai exista, a devenit impersonal si s-a unit cu
Sufletul universului. Straduindu-se sa-si anihileze „propriul eu” yoghinii au conceput un
model de urmat numit Ystvara, un fel de macroyoghin care colaboreaza prin simpatie cu
toti yoghinii.
A-4-a etapa a religiei Indiei incepe cu Jainismul urmat de aproape de Buddhism.
Jainismul a fost fondat de Mahavira prin anul 557 ien ca un protest impotriva doctrinei
sacrificiului. Jina inseamna invingator. Provenit dintr-o familie princiara bogata
Mahavira, dupa ce se casatoreste si are si o fiica, se retrage in viata ascetica impartind
saracilor averea sa si practicand non-violenta (Ahimsa) fata de orice fiinta; umbla
complet dezbracat ca nu cumva din cauza hainelor sa ucida din greseala vreo insecta; un
profund respect fata de orice forma de viata alaturi de credinta ca si obiectele din natura:
pietrele, apele, padurile, au cate un suflet viu. Jainismul propune ca metoda de eliberare
inactivitatea pentru a opri lantul karmic; faptele de dinainte pot fi anihilate prin asceza;
astfel sirul rencarnarilor este oprit iar sufletul isi gaseste pacea; este admisa pentru
avansati sinuciderea prin infometare. Principiul non-violentei interzice chiar si gandurile
rele la adresa oricarei fiinte; drept urmare jainistii sunt foarte corecti, nu mint, nu fura, nu
desfraneaza, nu se imbata pentru ca toate acestea sunt fapte de „violenta”.
Buddhismul este contemporan Jainismului. Siddhartha Gautama nascut in 558 ien tot
dintr-o familie princiara bogata, casatorit la 16 ani avand si un fiu, renunta la viata de lux
devenind un aspru ascet; aceasta cale nu-l satisface insa si atunci alege calea de mijloc a
cumpatarii odata cu „trezirea” sa, cand realizeaza ca sirul reincarnarilor poate fi intrerupt
prin anihilarea oricarei dorinte din constientul uman. Devenit Buddha (trezit) el tine
prima cuvantare la Benares in anul 523 ien, in care arata ca viata omului este doar
suferinta si asta se datoreaza dorintelor sale; prin urmare omul trebuie sa-si reprime orice
dorinta si astfel nu va mai suferi si nici nu se va mai reincarna, trecand in Nirvana. Fiind
un mod de viata care lupta impotriva suferintei Buddhismul promoveaza la fel ca
Jainismul, un inalt nivel etic prin asa-numita cale cu opt brate: opinie corecta, gandire
corecta, vorbire corecta, activitate corecta, existenta corecta, efort corect, atentie corecta,
concentrare corecta; de exemplu vorbire corecta inseamna: abtinere de la minciuna,
calomnie, defaimare, violenta verbala, barfa, palavrageala; activitate corecta inseamna: sa
nu furi, sa nu ucizi, sa nu curvesti. Din pacate binele lor trebuie sa fie lipsit de initiativa
conform principiului nonactiunii. Reforma buddhista este mai radicala decat Jainismul
37

pentru ca prin reprimarea oricarei dorinte, inclusiv a dorintei de a trai, obtine nu doar
inactivitatea ci stingerea motivarii oricarei actiuni; Nirvana inseamna stingere. Mesajul
specific al lui Buddha pentru avansati consta in ultimile trei norme ale corectitudinii care
se refera la modul de viata yoghin si nu pot fi explicate fara initierea prealabila; acestea
se practica in manastiri de catre calugari si au o pondere insemnata in metoda buddhista.
De remarcat ca Buddha, desi ajunsese la un nivel ridicat de cunoastere, a refuzat sa
vorbeasca despre suflet si natura lui, despre Dumnezeu, despre univers, fiind reticent cu
orice opinie filozofica sau religioasa. Nu exista o carte a Buddhismului, ci doar predicile
lui Buddha si practica yoghina pentru cei avansati, sub indrumarea unui maestru. Totusi
Buddha afirma intr-un dialog cu discipolii sai ca L-a cunoscut pe Cel Nemuritor si ca nu
poate spune nimic despre El decat ca exista. Buddhismul a luat ulterior forme diferite de
original; exista manastiri de calugari budisti cu reguli stricte care pastreaza doctrina
initiala dar exista si buddismul laic care se multumeste cu fapte de milostenii catre
manastirile budiste in speranta unor reincarnari mai avantajoase; deasemenea s-a
dezvoltat un adevarat cult de venerare al lui Buddha: urma pasilor lui, relicve din trupul
lui (dinti), binecunoscutele statui in pozitia semilotus, pomul sub care a primit iluminarea.
Dupa Buddha au mai aparut si alti “iluminati” care pretind ca isi transfera meritele proprii
pentru alinarea suferintelor acelora care le devin devotati; aceasta se numeste “Calea
Boddhisattvilor”.
A-5-a etapa in religia Indiei este Hinduismul, sintetizat in Bhagavad-gita; eroul Arjuna,
pe timpul razboiului dintre cele doua familii de arieni pretendente la tronul Bharatei,
vazand ca va avea sa lupte cu prieteni si cu rude apropiate din cealalta tabara, se intreaba
la ce bun atata varsare de sange; el intra intr-un dialog prelungit cu Krishna (Vishnu) pe
lungimea a 700 de versuri, primind o serie de lamuriri despre caile de mantuire ale
omului. Hinduismul incurajeaza toate vocatiile religioase ale Indiei convergente catre
acelasi tel: evadarea din sirul reincarnarilor pentru a te uni cu Sufletul universului; in plus
propune o cale accesibila oricui, anume: devotiunea catre zeul Visnu care creaza lumea in
mod continuu dar fara sa se implice, fiind doar spectatorul propriei creatii; odata ce omul
nu poate rupe lantul karmic al faptelor, nu-i ramane decat sa actioneze cu conditia ca
faptele savarsite sa fie impersonale, dedicate si puse pe seama divinitatii; astfel faptele
capata valoare de sacrificiu ca si asceza sau jertfele, contribuind la mentinerea
echilibrului cosmic. Aceasta cale da o sansa de mantuire omului obisnuit, fara a-i cere sa
renunte la viata sociala, familie, copii, servici; deasemenea da Indiei credinta intr-un
dumnezeu personal pe care Upanisadele, Yoga, Jainismul si Buddhismul il lipseau de
entitate sau il negau.
Hinduismul popular este strain de inalte consideratii teoretice, fiind redus la un amestec
eterogen al credintelor traditionale: politeism, idolatrie, animism, fetisism; vaca este in
India animal sacru, mama a lumii; se crede ca fiecare parte a corpului vacii este locuita de
cate o zeitate; urina si balega ei au puteri sfintitoare, muribundul care tine in mana coada
unei vaci va ajunge cu bine in lumea de dincolo. Fluviul Gange este considerat sfant ca
izvorand din picioarele lui Visnu si curgand prin parul lui Siva. Balega vacilor, baia in
apele reci ale Gangelui si pelerinajul la Benares unde Buddha a vorbit prima data despre
cele patru adevaruri nobile ale suferintei, sunt in Hinduismul popular curatitoare de
pacate. Pentru marea masa a oamenilor calea de eliberare din ciclul reincarnarilor este
devotiunea catre un zeu liber ales si ritualurile populare ale locului de bastina.
38

Hinduismul este un sistem „religios” foarte larg fara unitate, reguli si coerenta, care nu
exclude alte cai de mantuire si lasa o poarta larg deschisa liber-cugetatorilor.
Asadar religia Indiei aduce ca elemente noi lantul karmic al faptelor si reincarnarea;
aceste credinte se pare ca au fost mostenite de la stramosii dravidieni si teoretizate
ulterior. Este adevarat ca bilantul faptelor savarsite de un om intr-o viata ramane
nerezolvat cand survine moartea, deci trebuie sa existe o continuare a existentei. Pentru
un popor supus sclaviei prin sistemul castelor, reincarnarea era speranta intr-un viitor mai
bun. Credinta ca elementele naturii sunt purtatoare de „suflet” a indus probabil ideea ca
omul se poate reintrupa intr-o alta forma de viata. Rasplata unei intrupari superioare
functie de faptele savarsite, implinea nazuinta catre dreptate. Aceste premize au canalizat
credinta indienilor catre reincarnare dar asa cum admit si ei, asta nu rezolva problema
caci la sfarsitul urmatoarei existente bilantul faptelor va cere o noua continuare si asa mai
departe. De aici rezulta doua variante: ori ipoteza reancarnarii e falsa ori sirul
reincarnarilor e nesfarsit; negasind alta alternativa la continuarea vietii dupa moarte,
gandirea indiana a comis prima eroare alegand ipoteza reincarnarilor nesfarsite. Din
aceasta vor decurge urmatoarele erori menite s-o sustina pe prima, caci asa se intampla
daca nu tai raul de la radacina.
Bilantul faptelor dintr-o existenta este „proprietatea” unei entitati responsabile, sa-i
spunem spirit, si acesta este cel care se reincarneaza ca rasplata sau ca pedeapsa intr-o
alta existenta; daca reincarnarea se face tot intr-o fiinta umana atunci ideea rasplatii are
sens pentru ca acelasi spirit isi continua „lantul karmic”; daca reincarnarea se face insa
intr-o planta, un animal sau un element al naturii care nu sunt fiinte spirituale, atunci
bilantul faptelor din existenta umana ramane nerezolvat iar spiritul responsabil de ele pur
si simplu dispare; in acest caz reincarnarea este lipsita de sens. Ideea e ca nu se pot
continua faptele unui om cu „faptele” unui animal care la randul lui nu poate beneficia de
o reincarnare superioara in contul „faptelor bune” din existenta de animal; cu atat mai
mult daca e vorba de plante sau de elemente ale naturii.
Sa presupunem ca eliminam plantele, animalele si elementele naturii din formele de
viata ale reincarnarii. Atunci un spirit uman ar trebui sa aiba un sir nelimitat de existente
umane mai bune sau mai rele. Sa notam insa ca omul nu-si aminteste existentele
anterioare, deci nu exista unitate de constiinta intre doua existente diferite ale aceluiasi
spirit; ori aceasta unitate de constiinta e singura care ar putea sa dea un sens trecerii
spiritului prin mai multe existente, caci astfel ar putea acumula o experienta foarte vasta
prin care sa castige statornicia in alegerea binelui, pentru propria mantuire.
Pentru a elimina problema unitatii de constiinta, gandirea indiana cade in a-2-a mare
eroare lansand ideea ca nu spiritul e cel care se reincarneaza ci sufletul, deci suportul vital
al spiritului; dar daca cel care se reincarneaza este sufletul lipsit de entitate atunci cine
primeste rasplata sau pedeapsa reincarnarii? Si daca sufletul se reincarneaza atunci ce
este reincarnarea decat o nastere obisnuita in sensul acceptat de toata lumea?
Mergand pe ideea superioritatii sufletului fata de spirit, gandirea indiana emite a-3-a
eroare mai mare ca cele dinainte, atribuind lui Dumnezeu (Brahman) un caracter absolut
impersonal. El este Sufletul universului, lipsit de ratiune, sentimente, vointa, spirit; in
acest caz cum poate fi Brahman, creatorul si stapanul lumii?
Ajunsi aici ganditorii indiei emit a-4-a mare eroare: odata ce calea mantuirii este unirea
cu Brahman, omul trebuie sa se faca asemeni Lui, deci sa se debaraseze de entitatea sa;
sufletul trebuie „curatat” de amprenta personala impura a spiritului prin anularea totala a
39

propriei entitati; sufletul Atman este o cuanta de energie subtila, o coala de hartie
imaculata de pe care trebuie sters orice inscris, ca astfel sa se reuneasca cu Brahman.
Odata atins telul final, unirea cu Sufletul lumii, este emisa a-5-a eroare: cel care s-a
eliberat de el insusi, s-a eliberat si de orice datorie morala sau etica; pentru el problema
binelui si a raului nu mai exista; nu se mai pune nici un pret pe acumularea experientei
dintr-o viata si nici pe folosirea ei pentru mantuire; atat faptele bune cat si cele rele raman
in urma ca un balast nefolositor.
In fine pentru a „incuraja” pe credinciosi, gandirea indiana emite a-6-a eroare,
proclamand ca lumea in care traim nu este reala ci doar o iluzie, pentru ca se desfasoara
la periferia lui Brahman, iar omul trebuie sa se desprinda de ea.
Iata deci „lantul logic” al gandirii indiene: viata este o succesiunea nesfarsita de
reincarnari; pentru ca intre doua reincarnari nu exista unitate de constiinta, nu spiritul se
reincarneaza ci sufletul; in consecinta sufletul e mai mare ca spiritul deci Dumnezeu este
Sufletul universului complet lipsit de spirit; omul trebuie sa-si „omoare” si el spiritul
pentru a se uni cu Dumnezeu; ajuns aici a devenit mai presus de bine sau rau; „realitatea”
in care traim e defapt o iluzie.
Consecintele acestei gandiri dau si metodele de „mantuire”. Intai se cere omului sa-si
asume necesitatea iesirii din lantul karmic; apoi la alegere: Yoga cu tehnicile de stingere
a Eului, Jainismul cu inactivitate nonviolenta si ascetism pana la sinucidere, Buddhismul
cu stingerea dorintei de a trai, sau hinduismul cu devotiunea semi-idolatra si transferarea
faptelor proprii catre un zeu.
Cu toate erorile ei gandirea indiana are niste merite incontestabile. Ei au inteles ca viata
omului trebuie sa continue cu necesitate intr-o post existenta pentru a se realiza dreptatea
absoluta; sunt primii care au intuit transcendenta lui Dumnezeu; primii care au inteles ca
mantuirea omului se realizeaza prin comuniunea cu El; primii care au afirmat ca lumea
nu poate avea alta sursa decat insasi Creatorul. Ca metode practice: tehnicile Yoga
directionate pe disciplinarea personalitatii umane, au o eficacitate extraordinara in sensul
dezradacinarii patimilor; asceza cu buna chibzuiala are aceleasi efecte fiind practicata in
mai toate religiile; Ahimsa, principiul nonviolentei si al respectarii oricarei forme de
viata, interzice chiar si a gandi ceva rau; abtinerea de la faptele rele si resemnarea in fata
necazurilor naste smerenie. Pana la un punct toate sunt bune, dupa care vine bifurcatia:
noi urmarim iubirea de Dumnezeu si de semeni, iar ei urmaresc stergerea entitatii umane
cu tot ce este ea bun sau rau.
Nodul indian este foarte greu de dezlegat pentru ca adevarul este amestecat cu falsul
intr-o retea de rationamente subtile, cum se afla dealtfel in oricare alta filozofie
„draceasca” de inalt nivel. Ne aflam in fata unui sistem de valori rasturnat si paradoxal.
Cel mai mare dintre paradoxuri pare sa fie credinta intr-un dumnezeu impersonal fara
inteligenta si vointa; considerand minunea alcatuirii lumii apare evident ca Dumnezeu are
o prea inalta inteligenta; observand statornicia legilor din univers putem afirma ca
Dumnezeu are o vointa peste care nu se poate trece; daca nu-L intelegem nu trebuie sa-L
reducem la simplu Suflet al universului, imens ca un ocean dar fara pic de minte.
Dumnezeu este mai presus de Creatie mai ales prin latura Lui spirituala; ipoteza ca
Sufletul definit doar ca energie vitala, este mai mare decat Spiritul definit ca inteligenta si
vointa personala, este aberanta. Odata ce nazuinta omului este sa se asemene cu Creatorul
sau si odata ce Creatorul este fiinta spirituala inseamna ca mantuirea nu sta in stingerea
entitatii persoanei; dimpotriva, calea catre Dumnezeu este cultivarea spiritului inalt sadit
40

in fiinta umana de catre Creator. Sufletul este doar suportul vital al spiritului; rostul
pentru care am fost creati este sa aducem roade pe taram spiritual; a incerca sa ne anulam
propriul eu este impotriva firii. Nu suntem mai presus de bine pentru ca binele este
expresia vointei divine aplicata fiintelor vii si mai ales oamenilor; nu suntem nici mai
presus de rau pentru ca suntem coruptibili si vulnerabili oricat de sfinti am fi; raul este
dusmanul pe care trebuie sa-l invingem. Lumea in care traim nu este o iluzie ci este un
teren de lupta dureros de real uneori. Rezolvarea dreptatii absolute are loc intr-o existenta
de dupa moarte dar nu intr-un sir nesfarsit de existente fara unitate de constiinta intre ele;
daca ar fi existat unitatea de constiinta atunci reincarnarea ar fi putut fi o solutie dar odata
ce nu exista inseamna ca Dumnezeu a ales alta cale. Gandirea indiana este o mentalitate a
mortii. Stingerea entitatii personale, deposedarea sufletului de spirit inca din timpul vietii,
este pentru ei un ideal, in timp ce pentru noi este moartea absoluta.
Sa vorbim acum despre Mozaism prima religie data oamenilor prin revelatie. Originile
si formarea poporului evreu sunt descrise in Vechiul Testament incepand de la Adam,
Avraam, Isaac, Israel, Moise si pana in epoca elenistica; Moise s-a nascut la doua
generatii dupa Amenhotep IV deci intre 1313-1295 probabil in timpul domniei lui Seti I;
cand Moise avea 80 de ani a scos pe Izrael din Egipt, pe vremea lui Ramses II(1290-
1224) sau pe vremea lui Menephta(1224-1214), al-13-lea fiu al lui Ramses II. Poporul
evreu va primi in pustia Sinai, Legea data de Yah-weh prin Moise; revelatia s-a transcris
ulterior in cinci carti: Geneza, Exodul, Numeri, Leviticul si Deuteronomul, care formeaza
impreuna Pentateuhul. Sub conducerea lui Iosua a urmat apoi cucerirea tarii Canaanului
ai carei locuitori practicau o religie politeista idolatra, plina de ritualuri sangeroase si
orgiastice; a fost vointa lui Yahve de a nimici pe canaaniti, dand tara evreilor cu conditia
sa respecte legile date prin Moise. Intre anii 1170-1150 se instaleaza pe tarmurile
mediteraneene ale Canaanului filistenii, ramasite ale popoarelor marii invinse de Ramses
al-III-lea(1194-1163); de la ei a capatat tara numele de Palestina. Sub amenintarea
pericolului filistean, israelitii cer proorocului Samuel un rege ales de Yahve care sa-i
conduca in lupta; astfel este ales Saul care a domnit 24 de ani, urmat apoi de ginerele sau
David(1004-961), cel mai mare rege al evreilor. David a scris o multime de psalmi, parte
din ei continand proorocii despre Mesia. A urmat Solomon(961-922 ien) rege pacifist
daruit de Yahve cu intelepciune si bogatie, care a scris Eclesiastul si Proverbele. Dupa
moartea lui Solomon regatul s-a impartit in doua, in urma unei rascoale populare cauzata
de impozitele prea mari; in Iuda regii au fost unsi de catre prooroci si s-au pastrat dinastii
din tata in fiu; istoria lor e plina de asasinate, dar nu atat de multe ca in regatul de nord.
Aici primul rege Ieroboam nemaiavand Ierusalimul ca centru religios, a poruncit sa se
faca doi vitei de aur ca sa-L reprezinte pe Yahve, incalcand astfel porunca a-2-a din
decalog: ”sa nu-ti faci chip cioplit si sa nu te inchini inaintea lui”. In anul 721 regatul de
nord cu capitala in Samaria este cucerit de asirienii condusi de Sargon al-2-lea, iar in anul
587 regatul de sud al Iudeei cade si el prada babilonienilor condusi de Nabucodonosor.
Poporul este dus in exil, templul din Ierusalim este distrus si sacrificiile inceteaza; trairea
religioasa se axeaza acum pe comportamentul moral fata de semeni si adorarea mistica a
lui Yahve, caci El este omniprezent si-Si protejeaza poporul chiar si in exil. In anul 539
regele persan Cirus cucereste Babilonul si dupa un an decreteaza eliberarea evreilor din
robie, evenimente prevestite deja cu 207 ani inainte prin proorocul Isaia. Templul este
reconstruit intre anii 537-515 ien si sunt reluate sacrificiile impreuna cu tot ritualul „de
curatire”. Pacea sub persi a durat 200 de ani timp in care s-a redactat Misna, o culegere de
41

norme emise de preoti si carturari in completarea Pentateuhului. In 320 Izraelul este
cucerit de Ptolemeu unul din generalii lui Alecsandru, devenit rege al Egiptului. In 171
Palestina este anexata la regatul elenist al Siriei condus de Anthiochus Epifhanus(175-
164 ien) care va abroga Tora si va dedica templul lui Yahve din Ierusalim lui Zeus,
identificat in popor cu Baal; au fost construite altare pentru zeitatile grecesti iar Sabatul,
taierea imprejur si practicarea ritualurilor au fost interzise sub pedeapsa cu moartea;
aceasta gafa politica a starnit revolta maselor initiata de Hassidim „evlaviosii”, condusi
de preotul Matatia din familia Hasmoneilor. In 164 fiul sau Iuda Macabeul a eliberat
Ierusalimul, a „curatat” templul de idoli si a reinstaurat cultul stramosesc; urmasii lui au
continuat lupta obtinand in anul 128 independenta politica a statului Izrael, dupa aproape
350 de ani de guvernare straina; domnia Hasmoneilor a fost insa dezastruuasa asa ca
poporul a acceptat cu usurare cucerirea tarii in anul 63 ien, de catre romanii condusi de
Pompei; capitala va fi mutata la Cezareea si tara va fi guvernata de procuratori militari
pana in anul 37 ien cand Irod I sprijinit de Octavian si Antonius, este numit rege al
Iudeei. El a poruncit reconstruirea templului din Ierusalim, pentru a castiga simpatia
evreilor; in timpul domniei lui s-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos in Betleemul
Iudeei. Au urmat la domnie Arhelau si apoi Irod al-2-lea in timpul caruia s-au petrecut
Rastignirea si Invierea Domnului. In anul 65 en iudeii refuza sa cedeze imparatului o
parte din donatia „Corban”, dedicata lui Dumnezeu; romanii trec la aspre represalii
conduse de Florus; ca raspuns iudeii se rascoala in 66 en sub conducerea lui Simon
zelotul si a lui Eleazar, capitanul garzilor Templului; romanii condusi de Gallus au
pierdut in lupte 6.000 de oameni, cea ce l-au determinat pe Vespasian sa asedieze
Ierusalimul. Asediul a durat pana in 69 cand cetatea a fost cucerita de catre Titus, fiul lui
Vespasian; in 17-Iunie-70 en inceteaza jertfa necurmata si in toamna Templul e ars si
daramat de romani sub comanda lui Crispus, fiul legatului Siriei. Ultimele puncte de
rezistenta concentrate in Massada au cedat in anul 73, cand evreii din cetate s-au sinucis
ca sa nu cada vii in mainile romanilor. Ultima mare revolta, condusa de Bar-Kochba intre
anii 132-135 a fost reprimata salbatic de catre imparatul Hadrian; atunci foarte multi evrei
au parasit Palestina. O parte din zidul de incinta al templului, ramas in picioare, este
astazi Zidul Plangerii; tentativa de reconstruire din anul 470 in timpul lui Iulian
Apostatul, nu a reusit.
Dumnezeul lui Israel este diferit de zeii celorlalte popoare antice. Cand Moise Il
intreaba care este numele Lui i se raspunde: “Eu sunt cel ce sunt”, cu alte cuvinte
Dumnezeul cel autentic, spre deosebire de zei care sunt doar imaginea mintii omenesti
despre divinitate. Dumnezeu nu are forma fizica si e imposibil de exprimat; El este Cel
care creaza si sustine lumea in existenta. Religia iudaica este profund monoteista; Yahve
este unicul Stapan, atotputernic si omniprezent; ingerii sunt slujitorii si mesagerii Lui.
In cosmogonia descrisa de Moise nu apar elemente fabuloase ca in celelalte religii;
Creatia este lucrarea lui Yahve care “ la inceput a facut cerurile si pamantul” din nimic si
apoi pe parcursul a sapte etape a adaptat aceasta lume materiala pentru viata. Capitolul
Genezei am vazut ca se potriveste uimitor de exact cu constatarile oamenilor de stiinta.
Lucrul cel mai sfant al evreilor era chivotul cu tablele de piatra pe care erau „scrise cu
degetul lui Yahve” cele 10 porunci; in conceptia iudaica legile sociale si morale sunt o
prelungire a dreptatii lui Dumnezeu, care tine totul in fiinta. Primele porunci vizeaza
calitatea lui Yahve fata de zeii „neamurilor”. “Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine”
stabileste o inchinare de tip monoteist; Dumnezeu este unic prin insasi fiinta Sa. “Sa nu-ti
42

faci chip cioplit si sa nu te inchini lui”, este respingerea inchinarii la idoli; idolatria are
doua componente: cea naiva, dupa care statuia este socotita ca fiind insasi divinitatea si
cea evoluata dupa care idolul este reprezentarea divinitatii; in ambele cazuri divinitatea
este injosita prin reducerea la o forma fizica accesibila omului sau chiar dependenta de el;
religia evreilor respinge cu fermitate acest mod de inchinare slugarnic si fatarnic.
Dumnezeu este transcendent. El nu are un chip fizic accesibil omului deci nu poate fi
reprezentat sub nici o forma idolatra si nu are nevoie de serviciile oamenilor caci are toata
lumea in stapanire. A-3-a porunca cere “Sa nu iei in desert Numele Domnului”, asa cum
deseori oamenii isi bateau joc de idolii neputinciosi; a-4-a porunca cere respectarea Zilei
de odihna Sabatul, in memoria Creatiei; mai tarziu va fi legata de iesirea din robia
egipteana. Urmeaza apoi: “Sa nu furi, sa nu ucizi, sa-ti respecti parintii, sa nu curvesti, sa
nu minti, sa nu invidiezi”. Dumnezeul evreilor cere pentru El veneratie dar cere cu
fermitate si respectarea unor reguli de convietuire intre oameni, cea ce nu era socotit de
mare importanta in slujirea idolatra; numele Dumnezeului lui Israel se leaga astfel in mod
indisolubil de morala. Poruncile protejeaza Creatia la fel ca legile fizicii, astronomiei,
biologiei etc: astfel uciderea vatama Creatia in mod direct; curvia dezbina familii, lipseste
copii de educatie lucreaza impotriva perpetuarii speciei; neascultarea de parinti pune viata
copiilor si morala urmatoarei generatii in primejdie; marturia mincinoasa stramba
dreptatea si inmulteste raul; hotia promoveaza lenea, parazitismul, distrugerea; invidia
produce ura nimicitoare. Cat priveste primele patru porunci, acestea duc la “frica” de
Dumnezeu care asigura motivatia pentru implinirea celorlalte sase.
Mesajul indirect al poruncilor este Legea Iubirii care duce la unirea cu Creatorul.
Omului i se cere aspiratia catre perfectiune. Cruzimea cu care Iahve pedepseste poporul
pacatos incepand cu Potopul, nimicirea canaanitilor idolatri, decimarea izraelitilor
calcatori de Lege, arata ca la Yahve nu exista compromis cu pacatul cum exista la zeii
neamurilor, ei insisi „pacatosi”.
Ritualul religiei iudaice este descris amanuntit in Levitic si se bazeaza pe jertfe de
animale si spalari cu apa. Primele sunt jertfele arse de tot pentru slavirea lui Yahve, apoi
jertfele de multumire, cele pentru ispasirea si curatirea anumitor pacate, cele pentru
curatire de intinarea trupului la atingerea de un mort sau de animale necurate, sau in cazul
scurgerilor seminale sau menstruale; apoi mai sunt jertfele „nazireilor” de dedicare in
slujba lui Yahwe, jertfele curatirii de lepra, jertfele curatirii caselor; cele pentru banuiala
geloziei, jertfele si curatirea pentru cei veniti de la razboi, etc. Orice eveniment era insotit
de jertfa si curatirea prin imbaiere dupa prescriptiile Legii. Cei bogati aduceau jertfe mai
scumpe (tauri, berbeci) iar cei saraci jertfe mai ieftine (turturele, porumbei). Ritualismul
exagerat este cursa in care au cazut izraelitii pierzand sentimentul religios, cainta si mila.
Religia lui Israel si religia cananitilor se situeaza pe pozitii ireconciliabile si acest
aspect este clar si des subliniat in Vechiul Testament. Nu se poate sustine ca Iudaismul
este un sincretism intre religia canaanitilor si prescriptiile legii lui Moise; poporul evreu
cand a cucerit Canaanul avea deja practica a 40 de ani de Mozaism iar abaterile datorate
influentelor straine au fost sanctionate drastic de fiecare data; toata istoria evreilor este o
succesiune dramatica de pedepse si reabilitari, de la foamete, ciuma, razboaie pana la
ducerea lui Izrael in robie. Pastrarea puritatii Legii a fost o caracteristica permanenta a
Iudaismului; religia Canaanului a disparut de mult dar Iudaismul exista si azi pastrandu-si
specificul in ciuda oricaror influente.
43

In Geneza gasim episodul in care Avraam, la porunca lui Iehova, il aduce jertfa pe Isaac
fiul sau cel iubit; in ultimul moment Domnul ii spune sa nu se atinga de copil aratandu-i
in schimb un berbec pentru jertfa. Este modelul credintei neconditionate, mai presus de
ratiune si mai tare decat legaturile de rudenie. Fondarea religiei pe o credinta de acest tip
este o abordare noua care justifica inclusiv catastrofele, epidemiile, razboaiele si in
general toate necazurile, ca venind de la Yahve din motive stiute doar de El. Omul trebuie
sa le accepte fara proteste, avand incredere ca Dumnezeu stie ce face. In trecut Legea
oprea si cercetarea stiintifica pentru a nu leza principiul credintei neconditionate; orice
domeniu era subordonat Legii: politica, dreptul, medicina, istoria, fizica, astronomia, etc.
Evreii nu spera propriu-zis intr-o viata de dupa moarte. Desi principiul Judecatii finale
este admis, Seolul este o lume a intunericului egala pentru toti, unde dupa moarte omul
este redus la o postexistenta larvara.
Iubirea de Dumnezeu inseamna pentru evrei respectarea prescriptiilor Legii si supunere
neconditionata, pentru care primesc de la Yahve bunul cel mai de pret viata, apoi
sanatatea, bunastarea, fericirea; frica de Yahve este frica de pedepsele Lui: moarte, boala,
saracie. Cei care aveau necazuri se credea ca sunt pedepsiti de Dumnezeu ca pacatosi.
Cartea lui Iov si Eclesiastul ilustreaza aceasta mentalitate.
Dreptul Iov este incercat prin pedepse aspre desi este nevinovat; isi pierde averea, ii
sunt ucisi copiii si se imbolnaveste de o boala vecina cu lepra; el isi apara nevinovatia
amintind in cuvantarea sa de cei vinovati care nu patesc nimic desi isi duc toata viata in
placeri cladite pe temelia nedreptatii, in timp ce dreptii au parte numai de necazuri. La
aceasta Elihu ii raspunde ca nevinovatii sunt pedepsiti in mod pedagogic pentru a inainta
prin rabdare pe calea virtutilor, in schimb cei rai nu sunt pedepsiti pentru ca sunt
irecuperabili. Acest raspuns presupune o rasplata dupa moarte; dealtfel si Iov afirma
intuitiv: „sa stiti ca exista o judecata” ... „daca ar exista o inviere a mortilor, as mai trage
nadejde”. Tot din cuvantarea lui Elihu se desprinde o idee esentiala, expusa retoric: „oare
ar putea sa domneasca un vrajmas al dreptatii?” Cu alte cuvinte: Dumnezeu poate fi
nedrept doar pentru ca e puternic, asa cum se intampla in societate? Desigur ca nu, pentru
ca Yahve este prin insasi Fiinta Sa, sustinatorul dreptatii universale; daca ar fi nedrept sar
distruge atat pe Sine cat si Creatia. Cartea lui Iov ajunge la concluzia ca Dumnezeu ii
da omului in viata incercari dupa cum vrea El, in scopurile stiute doar de El, dar pe
masura necazurilor vor fi si recompensele; orice om cat ar fi de drept, este pacatos
inaintea Creatorului si trebuie sa rabde in tacere. Cartea se termina cu vindecarea lui Iov
si repunerea lui in toata fericirea pe care o avea inainte, ca oamenii sa nu-si piarda
nadejdea in dreptatea divina. Raspunsul insa la remarca lui Iov ca cel nedrept isi duce
viata in pace si prosperitate, ramane in suspensie.
Cartea regelui Solomon, Eclesiastul are un laitmotiv: „totul este desertaciune”; iese in
evidenta pesimismul omului care nu intelege sensul existentei lui si a lumii din jur.
Confuzia e asa de mare incat nu mai exista nici motivatia de a face binele, odata ce toti
oamenii fie ei buni sau rai, au aceiasi soarta; „reiese” ca Yahve ne tine intentionat in
aceasta stare de incertitudine si ignoranta pentru ca sa ne temem de El; omului nu-i
ramane asadar nimic mai bun de facut decat sa se bucure de placerile vietii, dar nici asta
nu sta in puterea lui ci vine de la Domnul. Eclesiastul recomanda: “nu fii drept peste
masura … si nu fii nelegiuit; … Din pricina ca hotararea pentru pedepsirea rautatii nu
este indeplinita imediat, deaceea se umple de rautate inima oamenilor … dar, desi
pacatosul isi lungeste zilele eu stiu ca fericirea este a acelora care se tem de Dumnezeu”.
44

Si Solomon observa ca: ”sunt drepti carora li se rasplateste ca dupa faptele celor
nelegiuiti si sunt pacatosi carora li se rasplateste ca dupa faptele celor drepti; … Este un
mare rau ca toti au aceiasi soarta … cel drept ca si cel pacatos, cel bun ca si cel rau, toti
se duc in acelasi loc cu cei morti”. Asadar: ”Bucura-te omule in zilele tineretii tale … si
mergi in caile inimii tale … dar sa stii ca pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la
judecata Sa … Adu-ti aminte de Ziditorul tau … inainte ca sa vina zilele de restriste …
inainte ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la
Dumnezeu Care la dat … Teme-te de Yahve si pazeste poruncile Lui, caci El va judeca
toate faptele ascunse, fie bune fie rele”. Desi in final aminteste de Judecata, Eclesiastul nu
spune nimic despre rasplata si pedeapsa care trebuie sa urmeze in mod implicit.
In conditiile in care rasplata divina era conceputa ca fiind exclusiv pentru viata
pamanteasca, e nevoie de o mare tarie pentru a crede in dreptatea lui Yahve si a accepta
in acelasi timp, pe nemeritate, vitregiile unei sorti cumplite; daca adaugam la aceasta si
credinta ca toti au parte de aceiasi amortire inconstienta in Locuinta mortilor, avem un
tablou complet al confuziei din mintea credinciosului izraelit.
Dilema este rezolvata in „Cartea Intelepciunii lui Solomon”; iata cateva extrase: ”Cei
care cugeta nedrept si-au zis: … omul nu poate scapa de moarte … din intamplare am
ajuns sa fim cum suntem si dupa viata aceasta vom fi ca si cum n-am fi fost niciodata …
fum este suflarea din narile noastre si cugetarea o scanteie care se aprinde din miscarea
inimii. Cand se va stinge, trupul nostru se va face cenusa si duhul se va risipi ca aerul …
veniti deci sa ne desfatam cu bunatatile cele de acum si de fapturi sa ne folosim … sa
asuprim pe cel sarac … sa vanam pe cel drept fiindca se impotriveste ispravilor noastre
… sa-l dam unei morti de ocara! ... Acestea sunt gandurile lor … ei n-au nadejde in
rasplata sfinteniei si nu cred ca sufletele curate vor avea cununa lor … Sufletele dreptilor
sunt in mana lui Dumnezeu … chiar daca in fata oamenilor ei au indurat suferinte, fiind
pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la incercare si i-a gasit
vrednici de El … Placut fiind lui Dumnezeu … fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe
pamant … ca rautatea sa nu-i schimbe mintea … dreptul ajungand curand la desavarsire,
Domnul s-a grabit sa-l scoata din mijlocul rautatii ... Atunci cel drept va sta cu multa
indrazneala inaintea celor ce l-au prigonit … Cei nelegiuiti vor fi pedepsiti dupa cugetul
lor viclean; ei vor zice, caindu-se si gemand intru stramtorarea duhului lor: acesta este cel
pe care-l aveam altadata de batjocura … si iata cum a fost socotit intre fii lui Dumnezeu”.
”Cartea Intelepciunii lui Solomon” face parte din scrierile necanonice ale Vechiului
Testament; din pacate ideile ce le contine nu au avut ecou in randul poporului, depasind
mentalitatea epocii.
Un capitol de referinta al Vechiului Testament este cartea proorocilor, incepand cu Isaia
746 ien si terminand cu Maleahi. Proorocii se confirma si se completeaza reciproc intr-un
mesaj unitar; ei sunt oameni alesi de Iahve pentru a avertiza multimile de starea de pacat
si a le chema la pocainta; predica lor este autoritara, uneori insotita de minuni. Proveniti
din categorii sociale diverse, de la functionar de stat cum era Isaia pana la cioban cum era
Amos, profetii sunt singurii care indraznesc sa-i mustre pe regi pentru nedreptatile
savarsite, suferind deseori represalii; toti apara cauza saracilor, orfanilor si vaduvelor,
predica impotriva politeismului, idolatriei, jertfelor de fiinte omenesti si orgiilor sexuale.
profetii subliniaza inutilitatea unui ritual fatarnic fara acoperirea trairii sufletesti, cerand
in schimb fapte de dreptate si milostenie.
45

Limbajul proorociilor este uneori metaforic invaluit in mister, alteori foarte concret;
prezicerile despre un viitor apropiat sunt amestecate cu altele mai departate, ceea ce-l
pune in deruta pe cititor. Sunt revelate proorocii cu privire la Sfarsitul lumii, Invierea si
Judecata finala cand Iahve va face un pamant nou si ceruri noi; atunci Ierusalimul va fi
reinnoit iar Izrael va fi reabilitat impreuna cu celelalte neamuri si pacea universala va fi
instaurata. Ezechiel vede tronul lui Dumnezeu, o vale plina de oase care s-au facut trupuri
si au prins viata si noua cetate a Ierusalimului ceresc. Daniel arata ca cei al caror nume
este scris intr-o „carte” vor fi mantuiti si multi se vor scula pentru rasplata vesnica iar altii
pentru rusine vesnica. Ioel vorbeste despre Judecata tuturor neamurilor in Valea lui
Iosafat iar Maleahi despre o zi cand Dumnezeu va face dreptate si se va vedea atunci
deosebirea dintre cei rai si cei buni. Din proorocii reiese ca istoria popoarelor este dirijata
de Dumnezeu; razboaiale, bolile, catastrofele naturale nu sunt intamplatoare ci sunt
pedepse pentru starea de imoralitate generala. Daniel vede cursul istoriei cu succesiunea
imperiilor Babilonian, Persan, Grecesc, pana la Imperiul Roman in timpul caruia va lua
fiinta Imparatia vesnica a lui Dumnezeu.
Aproape toti proorocii vorbesc despre Mesia cel din tulpina lui David; cele mai bogate
referiri se afla in Isaia care anunta minunea nasterii dintr-o fecioara. Uimitorul capitol 53
descrie patimile, moartea si invierea lui Mesia: “dispretuit si nebagat in seama … El a
luat asupra-Si durerile noastre … fusese strapuns pentru pacatele noastre … si prin ranile
Lui toti ne-am vindecat … Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre …
Chinuit a fost dar S-a supus … ca un miel spre junghiere … Intru smerenia Lui judecata I
s-a ridicat … s-a luat de pe pamant viata Lui … Mormantul Lui a fost pus langa cei
faradelege … cu toate ca nu savarsise nicio nedreptate … a fost voia Domnului sa-L
zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe
urmasii Sai, Isi va lungi viata … va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra
Sa …”. Ceilalti profeti aduc completari semnificative: Maleahi vorbeste despre inainte
mergatorul lui Mesia, Miheia arata ca locul nasterii va fi Betleem, Ieremia anunta
uciderea pruncilor, Zaharia prooroceste despre pretul tradarii cei 30 de arginti care au fost
platiti pentru „olar”; tot el vesteste intrarea lui Mesia in Ierusalim calare pe un magarus si
jalea poporului dupa moartea Celui pe care L-au strapuns; David vorbeste despre hainele
care au fost impartite intre soldatii romani iar camasa a fost jucata la zaruri si ne anunta
ca Sfantul lui Dumnezeu „nu va vedea putrezirea”.
Sa vorbim ceva si despre Mazdeism religia vechiului imperiu persan. Incepind cu
sfarsitul mileniului IV ien o serie de triburi indo-europene de elamiti, guti, kasiti au
migrat pe teritoriul Iranului de astazi dind tarii numele Aryanam, tara arienilor; (mai
tarziu s-a numit Persia de la provincia Fars, ai carei locuitori erau considerati persi puri).
Elamitii s-au impus dupa cateva sute de ani de lupte cu akkadienii si kasitii. Elamul
atinge apogeul prin anii 1200 ien extinzandu-si dominatia asupra Babilonului; incepand
cu anul 1000 Iranul si Asiria sunt invadate de mezi si persi; in 715 mezii se unesc sub
regele Deioces intemeind un stat cu capitala la Ecbatana; sub amenintarea scitilor mezii si
persii se unesc sub regele med Cyaxares iar in 700 persii se unesc sub regele Ahemene
care va genera dinastia Ahemenida. Pe timpul ahemenizilor religia oficiala a statului a
fost Mazdeismul. Cel mai de seama reprezentant al acestei dinastii este Cirus al-II-lea cel
Mare(557-530 ien) intemeietorul Imperiului persan de la Marea Mediterana pana in India.
Cu Darius I Cuceritorul(522-486) sunt anexate imperiului Egiptul si Tracia; regele
Xerxes ii invinge pe spartani la Termopile, cucereste Atena dar pierde batalia navala de la
46

Salamina (480 ien); incepuse declinul. Alexandru Macedon va supune Imperiul Persan
prin campaniile de cucerire initiate in anul 331 ien; a urmat perioada elenistica; la
moartea lui Alexandru (323 ien) imperiul a fost impartit intre generalii sai; Iranul i-a
revenit lui Seleucos fondatorul dinastiei seleucide care a durat pana in anul 164 ien cand
tara a fost cucerita de parti; primul rege al lor Arsace va intemeia dinastia arsacizilor pana
in anul 224 en, in timpul careia au fost repurtate importante victorii impotriva romanilor.
Pe timpul partilor religia persiei a fost Mithraismul. A urmat dinastia sassanida (224-
651en) cu primul rege Ardasir, urmasul marelui preot Sassan. Ardasir este cel care a
impus din nou ca religie de stat Mazdeismul (religia lui Ahura-Mazda) si a poruncit
scrierea Avestei, cartea care aduna traditiile religioase iraniene impreuna cu predicile si
imnurile lui Zoroastru. In anul 652 en Persia a fost cucerita de musulmani, populatia s-a
convertit la islamism, iar zoroastrienii ramasi s-au refugiat in India cu care Iranul are
asemanari de limba si traditii. In sec. IX au fost scrise Textele Pahlavi care vin cu cateva
elemente „noi”.
Religia persana e centrata pe principiul luptei dintre fortele binelui si raului. De-o parte
Ahura-Mazda, spiritele bune si oamenii care au ales binele; de cealalta parte Ahriman,
demonii si oamenii care au ales raul. Doua motive sunt caracteristice Mazdeismului:
lumina supranaturala si lupta cu demonii. Pana in sec VI ien principalele zeitati persane
erau: Ahura-Mazda (Domnul cel Intelept) zeul cerului si creatorul lumii, Mithra zeul
soarelui al pasunilor si al dreptatii, Anahita zeita fertilitatii pamantului si a fecunditatii;
alte zeitati: Haoma zeul taur care a daruit oamenilor bautura ametitoare cu acelasi nume,
Mah luna, Vayu vantul, Zam pamantul, Atar focul caruia i se aduceau sacrificii, Apam
apa si Napat aerul. Regele se considera alesul lui Ahura-Mazda si facea un legamant
solemn: “eu am iubit dreptatea si am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o
nedreptate vaduvei si orfanului; l-am pedepsit pe cel mincinos dar pe cel care a muncit
cinstit l-am rasplatit”. Era vie credinta in viata viitoare. S-a format casta preotilor magi
care se casatoreau intre rude si nu isi ingropau mortii nici nu-i ardeau, ca sa nu profaneze
elementele naturii; corpurile erau expuse pe locuri inalte prada vulturilor.
Zarathustra sau Zoroastru cum ii spuneau grecii, s-a nascut in anul 628 ien in tribul
Spitama ce se indeletnicea cu cresterea cailor; inca de copil a avut o fire blanda si
miloasa; la 20 de ani, casatorit avand si doi copii, isi paraseste familia si se retrage in
munti; la 30 de ani primeste prima revelatie; isi incepe predica impotriva preotilor
sacrificatori si este astfel silit sa-si paraseasca tribul; dupa 10 ani de predica fara succes,
se refugiaza la curtea printului aryan Vistaspa; acesta il intemniteaza dar dupa doi ani
Zoroastru castiga bunavointa printului, vindecandu-i calul favorit. Vistaspa va deveni
prietenul si protectorul „profetului”, convertindu-se la noua religie impreuna cu toata
curtea regala; Zoroastru se recasatoreste continuandu-si activitatea misionara timp de inca
20 de ani; moare in anul 551 la varsta de 77 de ani intr-un templu al focului, asasinat in
timpul celei de a-2-a invazii turaniene.
Zoroastru reformeaza traditiile religioase persane intr-o conceptie unitara punand
accentul pe latura etica; pedepsirea celor rai si rasplatirea celor virtuosi este pentru el o
cvasicertitudine: “Invata-ma stiinta ta Stapane! Il va invinge dreptul pe cel pacatos,
inainte chiar de pedeapsa hotarata de tine, Inteleptule? Caci dupa cum se stie, in aceasta
consta prefacerea existentei … Cu focul tau arzator ca metalul topit, da semn sufletelor de
rasplata pe care o menesti celor doua tabere, o Inteleptule: paguba celui pacatos si celui
drept recompensa”. Zoroastru Il proclama pe Ahura-Mazda zeu suprem care a creat
47

lumea din nimic, omenirea fiind menita a-L ajuta in lupta cu raul. Ahura-Mazda este tatal
mai multor entitati divine: Justitia, Gandirea dreapta, Devotiunea, Puterea, Sanatatea,
Nemurirea, care sunt „atributele” dumnezeirii. El are doi fii gemeni: Spenta Mainyu
(Spiritul Binefacator) si Angra Mainyu sau Ahriman (Spiritul Distrugator) care au ales in
mod liber, unul binele si altul raul. Ceilalti zei sunt redusi la stadiul de „ipostaze” ale lui
Ahura-Mazda, dand reformei un caracter monoteist. Inclusiv Mithra care era foarte
apreciat in popor este trecut in randul spiritelor secundare. Zoroastru arata ca omul e liber
sa devina aliatul sau potrivnicul lui Ahura-Mazda, in lupta pentru triumful Binelui in
lume; acesta este rostul pentru care am fost creati si vom fi judecati fiecare dupa aportul
personal. Cu cat se nasc mai multi oameni cu atat vor fi mai multi luptatori, deaceea in
mazdeism avortul este un pacat foarte grav iar monahismul nu exista. Profetul condamna
ritualul, sacrificiile sangeroase si consumul excesiv de „haoma” (bautura ametitoare); el
recomanda staruitor practicarea faptelor bune, singura cale adevarata catre mantuire. Cele
trei virtuti principale sunt: pietatea, cinstea si spiritul de dreptate; apoi: milosteniile,
ospitalitatea, munca cinstita, datoria fata de comunitate si familie. “Trebuie sa faci din
dusman un prieten, din omul rau un om drept, din cel ignorant un om instruit”.
Intre Avesta, invataturile lui Zoroastru si Textele Pahlavi nu exista o distinctie neta; ele
formeaza impreuna doctrina Mazdeeana, sau Zoroastrismul. Profetul accepta traditia
iraniana dupa care la moarte sufletul ramane timp de trei zile in preajma trupului si apoi
se prezinte la judecata particulara prezidata de Mitra; apoi sufletul trebuie sa traverseze
puntea alegerii; daca e vinovat va cadea in Locasul suferintei, daca a fost gasit vrednic va
ajunge in Locasul cantarilor, iar daca faptele rele si cele bune sunt in echilibru va ramane
intr-un fel de „purgatoriu”. Zoroastru arata ca la sfarsitul lumii va veni Saosyant
(Mantuitorul) care va judeca intreaga lume, pamantul va arde pentru a fi purificat iar
Ahura-Mazda il va birui pe Ahriman, odata cu victoria definitiva a binelui asupra raului
Mortii vor invia, vor fi judecati, iar cei vinovati de fapte rele vor fi iertati dupa ce isi vor
fi luat pedeapsa realizand adevarul prin cainta. Toti vor deveni nemuritori iar Creatia va fi
reinnoita pe baza sacrificiului boului Hathayos, savarsit de Saosyiant asistat de Ahura-
Mazda si „ingerii” cei buni.
Textele Pahlavi, reflecta Zoroastrismul tarziu al dinastiei sasanide. Din capitolul
„Bundahishn” aflam ca la inceput Ohrmazd (Ahura-Mazda) recita rugaciunea cheie
Ahunvar impotriva lui Ahriman; drept urmare acesta lesina pentru 3000 de ani, rastimp in
care Ohrmazd va crea lumea spiritelor bune si lumea materiala, Taurul primordial si
Omul primordial; dupa cei 3000 de ani Ahriman trezindu-se, sfasie cerurile si patrunde in
lumea materiala, polueaza apele cu namol, pamantul cu insecte si taratoare, otraveste
plantele si imbolnaveste Taurul primordial; Omul nu rezista ispitei si se impreuneaza cu
Desfranata trimisa de Ahriman; inainte de a muri Omul primordial va da nastere primei
perechi de oameni nascuti pe o tulpina de rubarba. Ocupat cu distrugerile Ahriman nu
observa ca cerurile s-au inchis deasupra lui si l-au prins in capcana creatiei fizice.
Oamenii se vor inmulti si isi vor aduce contributia in lupta impotriva lui Ahriman alegand
calea faptelor bune. La sfarsitul lumii Desfranata va fi nimicita, Taurul si Omul
primordial vor fi restaurati impreuna cu intreaga creatie, toti oamenii vor invia, iar cei
care au fost pedepsiti in Iad vor fi purificati si iertati. Ahriman va fi adus intr-o stare de
neputinta si victoria lui Ohrmazd va fi deplina.
Pe timpul dinastiei arsacide a partilor (164 ien-224 en), Mazdeismul a fost inlocuit cu
Mithraismul. In popor cultul lui Mithra-soarele si al Anahitei-rodnicia au fost mereu
48

actuale, caci determinau bunastarea; cu ocazia sarbatorii lui Mithra regele organiza
sacrificii, dansuri rituale si betii dezlantuite. Probabil pentru a castiga masele, regii parti
au promovat Mithraismul; exista un imn in Avesta inchinat lui Mithra, care descrie
ridicarea lui la un rang superior: “Cind l-am creat pe Mithra, declara Ahura-Mazda, l-am
facut la fel de demn de veneratie si de inchinare, ca si pe Mine insumi ... noi il adoram pe
Mithra si Ahura, gloriosii stapani ai adevarului”; insusi Ahura-Mazda prescrie cultul
propriu lui Mithra si-l oficiaza in paradis; se pare ca acest imn a fost introdus ulterior,
pentru a da cultului mithraic o baza teologica.
La inceput zeul pasunilor si al invoielilor, Mithra devine pe parcurs zeu solar al
dreptatii atoatestiutor, dar si zeu al razboiului totdeauna biruitor in lupta cu demonii;
numele sau este garantul adevarului si al cuvantului dat. Desi ulterior parasit in Persia,
Mithraismul este adoptat in Imperiul Roman devenind o religie numai pentru barbati, mai
ales pentru militari; adeptilor li se cerea cinste, disciplina, adevar, dreptate, renuntarea la
placerile trupesti si li se promitea in schimb nemurirea. Pentru a-si asigura victoria in
lupta, Mithra sacrifica marele taur prin sangele caruia pamantul devine fertil iar din
coasta taurului rodeste grau si vita de vie; deaceea initiatii in misterele mithraice erau
botezati cu sange de taur si participau la un pranz sacru cu paine si vin. Ca zeitate solara
Mithra era “Sol invictus” (soarele neinvins), inspirind curaj si incredere de sine; in final
ajunge sa fie divinizat ca zeu rascumparator al omenirii cu nasterea pusa aproape de
echinoctiul de iarna pe 25 decembrie, cand ziua incepe sa creasca din nou. Imparatii:
Nero, Commodus, Caracalla, Diocletian, Constantin cel Mare, Iulian Apostatul, au fost
adeptii Mithraismului; incepand din sec al-2-lea ei se autointitulau “Invictus”.
Ascensiunea lui Mithra exprima cresterea nazuintelor omului catre perfectiune, deaceea
aceasta divinitate creste progresiv, acumuland cele mai alese atribute ale dumnezeirii.
Un aport spiritual considerabil prin pleiada de ganditori pe care i-a produs si prin
ritualurile Misterelor, aduce Grecia. Civilizatia neolitica din Creta mileniului 5 ien este
destramata de cuceritorii catre indo-europeni prin 2500 care au adus cultura minoica (de
la legendarul rege Minos); prin anul 2000 se construieste palatul din Cnossos. Cultura
minoica va fi inlocuita de cea Miceniana a aheilor de pe continent care la randul ei va fi
greu lovita de invazia dorienilor (sec XII-XI). Pe la anul 800 ien, din amestecul de
credinte ale triburilor indo-europene de ionieni, ahei si dorieni cu credintele populatiei
locale, s-a cristalizat sistemul religios grec. O contributie decisiva la aceasta a avut-o
Homer care a compilat istorioarele disparate despre asediul Ilionului si calatoriile lui
Odiseu, in cele doua grandioase poeme Iliada si Odiseea.
Perechea primordiala de zei sunt Gaia (Pamantul) si Ouranos (Cerul), din care s-au
nascut Titanii, Titanidele si Ciclopii; Ouranos isi ura copiii si din acest motiv Gaia ii da
lui Cronos, ultimul nascut dintre Titani, un cosor cu care acesta isi castreaza tatal
devenind el stapanul zeilor. Cronos se casatoreste cu sora sa Rheia dar isi inghite fiecare
copil imediat dupa nastere de frica sa nu fie detronat de vreunul din ei; cand Rheia l-a
nascut pe Zeus i-a dat lui Cronos sa inghita un pietroi. Zeus a crescut, l-a detronat pe
Cronos si i-a eliberat pe fratii sai ce fusesera inghititi, precum si pe Titanii intemnitati de
Ouranos; acestia drept multumire ii daruiesc fulgerul iar Zeus devine stapanul suprem,
dand marile lui Posseidon, imparatia subpamanteana lui Hades iar el pastrand cerurile.
Zeus se casatoreste cu Metis (Prudenta) pe care o inghite insa pe cand era insarcinata cu
Atena. Prudenta va ramane insusirea permanenta a lui Zeus iar Atena se va naste din
fruntea lui. Din casatoriile cu Titanele rezulta cele noua Muze, din aventura cu Demeter
49

provin Persefona si Leto iar din aventura cu Leto se vor naste Apollo si Artemis; Hera va
fi ultima sotie. Cand si-a consolidat suveranitatea Zeus l-a eliberat pe tatal sau Cronos
dandu-i regatul Insulelor Fericitilor, un taram fabulos echivalent cu Paradisul.
Pantheonul grecesc este variat. Hefaistos, zeul diform nascut de Hera fara impreunare
sexuala doar din ura fata de Zeus, este „fierarul” Olimpului; inventiile sale sunt pline de
magie: cele doua tinere servitoare care-l sprijineau cand mergea, plasa invizibila cu care
i-a prins in flagrant pe sotia sa Afrodita cu amantul ei Ares, tronul cu legaturi invizibile in
care a imobilizat-o pe mama sa Hera. Apollo, fiul lui Zeus din aventura cu Leto, va
deveni zeul oracular de la Delhi care transmitea oamenilor legiuirile divine si le prezicea
viitorul; Apollo o ucide pe iubita sa Coronis pentru ca il inselase cu un muritor dar le
salveaza copilul Asclepios care va deveni zeul medicinei; desi crud si impulsiv uneori,
Apollo este patronul artei muzicale si al cunoasterii. Hermes, cel ce calauzeste sufletele
mortilor in Infern este mesagerul invizibil al zeilor, patronul siretlicurilor, protectorul
hotilor si al calatorilor. Hera sotia lui Zeus, de la care a suferit batai, torturi si infidelitate,
este zeita protectoare a casatoriilor. Artemis sora lui Apollo, zeita vanatorii, protectoarea
animalelor, este fecioara fara pofte sexuale dar in acelasi timp patroana a nasterilor.
Atena zeita fecioara a intelepciunii si a inventivitatii, este protectoarea cetatilor; ea da sfat
intelept lui Ahille, il ajuta pe Heracles in „muncile” lui si-l protejeaza pe Ulise in
calatoria spre Itaca. Afrodita este zeita instinctelor sexuale irationale cu puteri asupra
animalelor, oamenilor si zeilor; orice legatura sexuala de la cea normala dintre soti, pana
la adultere, violuri, orgii, sunt puse pe seama ei. Iubirea spirituala este patronata de Eros.
In ce priveste aparitia oamenilor, exista mai multe variante; una este cea a varstelor de
oameni succesive, incepand cu generatia de aur facuta de Ouranos si terminand cu varsta
eroilor facuta de Zeus; alta varianta este provenienta din impreunarea zeilor cu femei
muritoare, nascandu-se eroii si din urmasii lor oamenii pe familii. O varianta mai noua
sustine ca oamenii au fost creati de Prometeu prin modelare din argila; conform legendei
neamul omenesc s-a despartit de zei la Mekone, cand Prometeu a jertfit un bou pe care l-a
impartit intr-o gramada de oase invelite cu un strat de grasime, iar carnea si maruntaiele lea
ascuns in stomacul animalului; Zeus s-a pacalit alegand gramada de oase si drept
razbunare le rapeste oamenilor focul, dar Prometeu il fura din Olimp si-l readuce pe
Pamant; ca pedeapsa Zeus va pune un vultur sa-i manance zilnic lui Prometeu ficatul,
care noaptea se regenera; acest chin a durat pana ce Prometeu a fost eliberat din lanturi de
catre Herakles. Oamenii au fost contaminati cu patimile invidiei, lacomiei, minciunii si
multe altele iesite din cutia Pandorei, femeia trimisa de zei in dar lui Epimeteu fratele lui
Prometeu. Zeus a nimicit omenirea prin Potop dar Deucalion fiul lui Prometeu, a fost
crutat impreuna cu sotia lui; el a adus jertfa lui Zeus care a fost astfel imbunat fata de
urmasii lui Deucalion, din care s-a regenerat omenirea.
Pentru greci existenta pamenteasca, efemera si plina de necazuri, e lipsita de o
continuare optimista; soarta cea mai buna este sa nu te nasti sau sa mori de tanar; zeul
Apollo la rugamintea unei mame de a da copiilor ei ceva de pret, le curma viata repede si
fara suferinte. Moartea era privita ca o postexistenta in lumea subpamanteana a Hadesului
sub forma unor umbre palide lipsite de forta si memorie; binele savarsit pe pamant nu era
rasplatit iar raul nu era pedepsit; se credea ca omul are un destin trasat de zei care nu se
poate schimba, pentru ca astfel s-ar incalca legile Universului. Pe parcursul timpului
grecii au gasit insa diferite cai de a „evada” din Infern.
50

Prima cale este cea a distractiei; daca oricum ajungi in Hades, trebuie sa profiti de
placerile vietii: petreceri, procesiuni, dansuri, jocuri sportive, spectacole, banchete; se
traia intens pentru a uita de necazuri. Expresia extrema a acestui mod de viata este Calea
lui Dionysos, zeul vitei de vie cel de trei ori nascut: odata inainte de vreme din mama sa
Semele printesa Thebei, a-2-a oara din coapsa tatalui sau Zeus, si a-3-a oara readus la
viata dupa ce fusese sfartecat de titani. De numele lui Dionysos sunt legate ritualuri
frenetice care incitau instinctele animalice; betiile si ritmurile muzicale ale Ditirambului
aduceau participantii intr-o stare de surescitare colectiva, impingandu-i la orgii sexuale si
acte de violenta salbatica, precum sfasierea si mancarea de vii a animalelor. In anumite
zile din an cultul lui Dionysos permitea actiuni in afara legilor, eliberand energiile
negative; desigur ca unii planuiau dinainte ce dracii vor face; altii se lasau doar dusi de
val regretand apoi, sau poate netinand minte nimic din cauza betiei. Ideea era de refulare
generala, pentru ca apoi viata sa-si reia cursul obisnuit; multi intelepti au condamnat
Zilele lui Dionysos, fara ca protestul lor sa aiba ecou.
O alta cale, prin care se obtinea un inlocuitor de Nemurire, este „Eroismul”. In
timpurile de inceput cand viata nu era reglementata prin legile zeilor, existau Eroii, fiinte
semidivine caracterizate de un curaj nebun; viata lor e plina de fapte extraordinare dar nu
neaparat bune; moartea lor este neobisnuita urmarind unicul scop de a dobandi un renume
peste timp. Atat de mult pretuiau grecii “nemurirea“ ca faceau orice numai sa-si asigure
un loc in memoria urmasilor. Eroii erau „fondatori” si ocrotitori de cetati, li se aduceau
jertfe si aveau o multime de „fani”. Cel mai apreciat a fost Herakles, care va dobandi
nemurirea fiind infiat de catre Hera si devenind zeu.
O alta cale de a invinge Hadesul este calea lui Demeter cea care i-a invatat pe greci
agricultura; de numele ei se leaga Mistere de la Eleusis. Persefona fiica lui Demeter, este
rapita de zeul infernului Hades, pentru a-i fi sotie; Demeter afland adevarul paraseste
Olimpul, in semn de protest; supararea ei declanseaza o seceta grozava astfel ca Zeus
hotaraste reintoarcerea Persefonei langa mama ei timp de 8 luni pe an, iar 4 luni cu sotul
ei; regasindu-si fiica Demeter face pamantul sa rodeasca din nou si „incredinteaza” celor
din Eleusis misterele ei. E vorba de un ritual de cateva zile pe an in marele templu al lui
Demeter de la Eleusis, langa Atena; participantii posteau un timp, cinau impreuna, iar
initiatii treceau prin niste galerii subterane apoi brusc intr-o incapere puternic luminata
care echivala cu epifania celor doua zeite; in locul amortelii Hadesului, misterele
promiteau o postexistenta fericita.
O cale mai elaborata este cea a lui Orfeu care cantand din lira imblanzea fiarele
salbatice; slavindu-l in fiecare dimineata pe Apollo, Orfeu a starnit mania lui Dionysos
care a trimis menadele de l-au sfartecat; capul i l-au aruncat in raul Hebron, unde a plutit
cantand pana la Lesbos; de acolo a fost ridicat din apa, slujind mai departe ca oracol.
Misterele lui Orfeu au la baza credinta in reincarnare; ritualul presupunea post, purificare
si meditatie in vederea eliberarii din ciclul transmigratiei; orficii credeau ca sufletul este
nemuritor dar din cauza unei greseli primordiale a fost silit sa se intrupeze; eliberarea
vine in urma unei serii de reiancarnari iar dupa fiecare din ele sufletul este pedepsit sau
rasplatit dupa faptele din existenta precedenta. Cei sortiti reincarnarii trebuiau sa bea apa
din raul Lethe ca sa-si uite existentele anterioare iar ceilalti beau din lacul Memoriei
ajungand zei nemuritori; asemanarea cu credintele Indiei este evidenta.
In paralel cu orfismul s-a dezvoltat miscarea initiata de Pitagora. De la Mitologie
trecem deci la Filosofie. Thales din Milet(624-546) refuza crearea lumii de catre zei,
51

considerind apa drept principiul unic al aparitiei vietii in natura. Anaximandru(610-546)
vine cu ideea ca fiintele terestre inclusiv omul, sunt rezultatul unei evolutii lente din fiinte
acvatice, sub actiunea razelor solare; deasemenea prefigureaza conceptul de materie,
afirmand ca exista o substanta primara “apeiron”, nedeterminata si infinita, din care s-a
format apa, aerul, focul si pamantul iar din acestea restul obiectelor din natura.
Anaximandru intuieste o corelatie intre existenta si dreptate: “De acolo de unde se
produce nasterea lucrurilor, tot de acolo le vine si pieirea … caci ele trebuie sa dea
socoteala unele altora pentru nedreptatea facuta”. Xenofan(570-480) arata ca “exista un
Zeu mai presus decat toti zeii si decat toti oamenii; nici forma si nici gandirea sa nu au
nimic comun cu cea a muritorilor”. Pitagora(580-500) a creat o confrerie misticofilozofica
avand la baza credinta in reincarnare si asceza la fel ca in orfism; el insusi
pretindea ca descinde din Apollo in urma reincarnarilor succesive. Pitagora spunea ca
divinitatea este sufletul lumii care se afla peste tot in univers; sufletul omului este
nemuritor dar este intinat de instinctele si nevoile trupesti; reancarnarea are ca scop
tocmai purificarea sufletului, iar omul trebuie sa colaboreze prin asceza, viata morala si
iubirea de intelepciune sau “filozofia”. Pitagora gaseste o corespondenta mistica intre
lumea inconjuratoare si aritmetica numerelor; de exemplu 10 este cifra sacra, 5 este cifra
casatoriei, 4 a justitiei etc; el a observat ca inaltimea sunetului unei corzi de lira depinde
de lungimea ei formand un raport numeric constant; intervalele dintre notele muzicale
sunt asimilate cu distantele planetelor fata de pamant; straduindu-se sa matematizeze
astronomia si muzica, Pitagora va pune bazele unei “stiinte totale” subordonata
matematicii. Pentru el chiar si istoria se repeta ciclic dupa legi matematice.
In epoca clasica a Greciei antice (500-323) zeii nu mai erau venerati; intelectualii le
satirizau defectele si slabiciunile pur „omenesti”; multimea respecta in continuare
ritualurile in virtutea traditiei si de frica stapanirii care tinea religia drept datorie
cetateneasca. Multi oameni de seama au fost acuzati de inpietate. Lumea se emancipase,
apareau mereu noi teorii filozofice. Empedocle(490-430) sustine ca cele patru elemente
bazice (apa, aer, pamant, foc) ce stau la baza tuturor obiectelor si fenomenelor, sunt
guvernate de doua forte opuse: pe de-o parte forta iubirii care determina agregarea
elementelor impunand ordinea si armonia iar de cealalta parte forta urii care determina
dezagregarea obiectelor impunand haosul si distrugerea. Anaxagora(498-427) afirma ca
lumea este alcatuita din particule foarte mici indivizibile, pe care el le numea „seminte”,
si acestea se combina dupa vointa unei inteligente divine numita Spirit sau Nous, fara de
care semintele ar zace inerte. Democrit(n 460) definineste particula cea mai mica atomul,
ca indivizibil, invizibil si indestructibil, sustinind ca obiectele lumii materiale se compun
din atomi cu totul la intamplare, fapt ce explica varietatea; chiar si sufletul dupa Democrit
este material, compus din atomi de o natura mai subtila. Sofistii lasa deoparte studiul
stiintific si „genezele” in favoarea unui scop practic: arta de a reusi in viata; ei cutreierau
tara invatand contra plata pe tinerii greci de familie buna, notiuni de politica, drept, arta
militara, etica, dar mai ales retorica arta de a castiga adeziunea multimii. Metoda lor
predilecta era disputa si canalizarea ironica a argumentatiei adversarilor spre paradox;
este postura josnica a celui ce sta pe margine si se da mare batandu-si joc de stradaniile
celorlalti, fara a oferi el insusi solutii mai bune; totusi prin aceasta castigau simpatia
multimii. Folosind abile jocuri de cuvinte ajungeau la niste deductii absurde numite
“sofisme”, ce au in demonstratia lor o premiza falsa de multe ori foarte greu de gasit
(aceiasi metoda „logica” o folosesc diavolii pentru a ne ispiti). In general spiritul
52

sofistilor era unul negativist. Astfel, Protagoras(485-411) nega posibilitatea cunoasterii si
conceptul de bine si dreptate absoluta; Gorgias(485-380) emite cele trei teze dupa care:
nimic nu exista, sau daca exista ceva nu poate fi cunoscut, sau daca exista si poate fi
cunoscut atunci nu poate fi exprimat. Cu tot raul produs, aceasta scoala filozofica a
contribuit decisiv la educarea tinerei generatii; spiritul razvratit al sofistilor a fost
fermentul curentelor filozofice urmatoare: cinismul, scepticismul, epicurianismul,
stoicismul.
Toate acestea au suferit insa si influenta unui alt mare “razvratit”, Socrate(469-399).
Sustinand ca este trimis de Zei ca sa-i invete pe atenieni calea binelui, el s-a ridicat
impotriva coruptiei din stat; educa mai ales tinerii prin metoda cunoasterii de sine.
Socrate spunea ca o „voce” interioara ii arata calea binelui si urmarea sa starneasca si in
semenii lui aceasta voce; el nu a elaborat clasificari si categorii ca alti filozofi, ci a pus
virtutea in practica. Nu exista o conceptie teoretica a lui Socrate despre Bine, Dreptate si
Divin; nu a scris nimic ci a invatat pe altii prin exemplul personal. Indemna oamenii sa
nu-si caute desavarsirea in placerile trupesti sau in bogatii, ci in satisfactii spirituale care
nu pot veni decat din lucrarea faptelor bune. Activitatea sa a deranjat autoritatile, care lau
acuzat pentru coruperea tineretului atenian si impietate impotriva religiei oficiale; i-au
cerut sa inceteze a predica dar el a spus ca trebuie sa asculte mai mult de Zei decat de
oameni: “O atenienilor! Eu nu pledez pentru mine ci pentru voi, ca nu cumva
condamnandu-ma sa pierdeti darul pe care vi l-au facut Zeii in persoana mea; daca ma
ucideti nu veti gasi usor un altul ca mine care, folosind o metafora ce poate starni rasul,
sunt alipit de Zei acestui oras, asa cum este lipit un taun de un cal molatec ca sa-l
trezeasca; de aceea m-au daruit Zeii acestei cetati si cat e ziua de lunga, peste tot ma
agat de voi trezindu-va, mustrandu-va si incercand sa va conving. Nu va suparati ca va
spun adevarul, dar niciun om care se opune multimii, punand piciorul in prag ca sa
opreasca nedreptatea si injustitia, nu va scapa cu viata. Cel care lupta pentru dreptate,
ar trebui sa se asteapte la nereusita, si sa stea intr-o fortareata iar nu intr-un loc
public”; la proces, cu o mica majoritate de voturi, Socrate este condamnat: “Acum merg
sa-mi platesc datoria mortii inaintea voastra, dar judecatorii mei vor plati datoria crimei
in fata Adevarului. Din partea mea eu ma supun judecatii, dar sa vedem ce vor face ei.
Poate ca aceste lucruri trebuiau sa se intample si e mai bine asa … De aceea
judecatorilor inveseliti-va de moartea mea, si sa stiti bine ca nici un rau nu i se poate
intampla unui om bun, fie in viata fie dupa moarte. El nu va fi abandonat de Zei si nici
apropiatul meu sfarsit nu este intamplator, caci vad bine ca moartea si eliberarea sunt
cel mai bun lucru pentru mine; deaceea nici nu sunt suparat pe acuzatorii mei; ei nu miau
facut niciun rau, desi n-au dorit sa-mi faca vreun bine, iar pentru asta as putea doar
sa-i dojenesc cu blandete. Am sa le cer totusi o favoare: cand fii mei vor creste, va rog
sa-i pedepsiti si sa-i mustrati asa cum am facut eu cu cetatenii Atenei, daca veti vedea ca
sunt atasati de bogatii sau de orice altceva, in afara de virtuti; sau daca pretind ca sunt
ceva cand defapt nimic nu sunt, certati-i cum v-am certat eu pe voi … a sosit ora
despartirii si fiecare pleaca in drumul lui; eu plec la moarte si voi la viata. Zeii stiu care
dintre ele este mai buna”. Desi discipolii i-au organizat evadarea, Socrate a refuzat,
preferand sa respecte hotararea justitiei; ultima zi din viata si-a petrecut-o cu prietenii iar
seara a baut paharul cu cucuta conform sentintei, si a murit credincios idealului sau.
Cel mai important discipol al lui Socrate a fost Platon(427-347) care a fondat
„Academia”, predand gratuit lectii de filosofie timp de 30 de ani. Trecerea de la Socrate
53

la Platon este trecerea de la „mucenicie” la filozofie. Platon a scris 34 de „dialoguri”, in
care expune invataturile maestrului sau precum si propria sa filozofie. El sustine ca lumea
in care traim este copia unei lumi perfecte, Lumea Ideilor. Ideile sunt matricele originale
neschimbabile si eterne ale tuturor obiectelor concrete, precum si ale conceptelor
abstracte; in topul acestora sta matricea Binelui care asigura armonia in Univers. Virtutea
este stiinta de a-ti reprima dorintele pacatoase. Sufletul prizonier in trup este impiedicat
de simturi sa perceapa Lumea Ideilor, accesibila numai pe calea ratiunii. Adept al
metempsihozei, Platon crede ca sufletul inainte de reincarnare contempla Ideile si atinge
cunoasterea desavarsita dar reincarnandu-se uita tot; a cunoaste inseamna a-ti reaminti.
Exista o forta numita “Eros” Iubirea, care il atrage pe om catre Lumea Ideilor. Erosul este
amintirea ideii de bine, de frumos, dreptate, adevar si genereaza impulsul de a face fapte
bune. Filozofia este asimilarea acestor invataturi menite sa-l conduca pe om in Lumea
Ideilor, ca astfel sa nu se mai reincarneze. In Timaios, Platon sustine existenta unui
Demiurg ce a creat atatea suflete cate stele exista.
Marele exponent al „iubirii de intelepciune”, discipolul lui Platon timp de 20 de ani, a
fost Aristotel(384-322) “printul filozofilor”. El si-a fondat propria scoala in gradinile
gimnaziului Lykeion, unde avea 2000 de elevi. Aristotel a scris mult, adunand si
sistematizand cunostintele vremii de atunci. Dupa el, „Lumea Ideilor” nu poate fi
separata de lumea reala; simturile nu obstructioneaza cunoasterea ci o inlesnesc: “nu
exista nimic in intelect care sa nu fi fost mai intai in simturi”; doar realitatile divine nu
pot fi cunoscute prin simturi ci numai pe cale rationala. Aristotel sustine ca Universul este
finit si a existat dintotdeauna; totusi in Metafizica sa vorbeste despre un Initiator al
miscarii, “gandirea gandirii”, un Intelect pur neschimbabil perfect. Acest Intelect este de
natura divina si tine toate lucrurile in fiinta alocand fiecaruia un rost, o finalitate; toate
fiintele aspira catre El, catre perfectiune. Desi considera sufletul de natura fizica deci
muritor, Aristotel promoveaza lucrarea binelui nu pentru a castiga nemurirea, ci pentru a
obtine „fericirea”. In viata trebuie sa mergi pe o cale de mijloc evitand extremele. Datoria
omului este sa-si exercite facultatile rationale; e recomandabil a te dedica studiului
stiintific pentru ca asta ofera pacea. Metafizica lui Aristotel a servit drept „demonstratie”
a existentei lui Dumnezeu, dar a fost un timp cand s-a interzis studiul lucrarilor lui in
universitati; exista loc de interpretari, dupa cum se pune accentul pe latura idealista sau
pe cea materialista a filozofiei lui. Negand evolutia, Aristotel formuleaza teoria
„generatiilor spontane” dupa care vietuitoarele mai simple au aparut instantaneu din
materie umeda in descompunere. Marele ganditor a „acceptat” parerea compatriotilor sai
ca desavarsirea spirituala poate fi atinsa doar de barbatii greci; asta poate sa insemne
rasism, totusi inainte de moarte el si-a eliberat toti sclavii dovedind respect pentru
intreaga rasa umana. Aristotel a fost si „dascalul” lui Alexandru Macedon; poate ca
influenta lui l-a determinat pe rege sa declare: ”toti oamenii sunt fii aceluiasi Tata”;
continuarea: „iar eu am fost trimis de Dumnezeu sa fiu Reconciliatorul intregii lumi”,
apartine desigur ambitiosului cuceritor.
Perioada elenistica a dus la expansiunea culturii grecesti in intreaga lume antica si
aparitia unor noi curente filozofice. Cinicii s-au remarcat prin asceza, indiferenta fata de
legile eticii si ura impotriva bogatilor care traiau in placeri; excentrici si obraznici,
vagabondau intr-o saracie trandava pretinzand ca traiesc liber si natural; un cinic celebru
este Diogene fost ucenic al lui Socrate, care-si ducea veacul intr-un butoi; el umbla
ostentativ ziua cu o lampa aprinsa prin Atena, cautand un om cinstit. Se zice ca Diogene
54

si Alecsandru s-au intalnit: “eu sunt Alecsandru cel Mare”/” iar eu sunt Diogene cel
Cinic”/”pot sa fac ceva pentru tine?”/”sa te dai din lumina”, la care regele ar fi murmurat:
“daca n-as fi fost Alecsandru as fi fost Diogene”. Scoala Cyrenaicilor fondata tot de un
fost ucenic al lui Socrate pe nume Aristippus, urmarea satisfacerea placerilor si evitarea
durerii. Cel mai important curent filozofic al perioadei eleniste a fost Stoicismul, fondat
la Atena de un semit din Cipru pe nume Zenon(336-264). Stoicii sustineau ca universul
poseda in el insusi o Entitate divina rationala care-l guverneaza; din acest Suflet cosmic
al lumii emana si sufletele noastre iar dupa moarte ne reintegram in El. Omul trebuie sa
accepte viata plina de necazuri, dinainte sortite fiecaruia, si sa-si reprime poftele trupesti.
Ei sustineau ca: ”omul este sclavul a tot cea ce-si doreste” si “libertatea se obtine
renuntand la trup, avere, glorie, putere”. Stoicii erau iubitori de dreptate si nu faceau
discriminare functie de pozitia sociala sau etnie, cea ce le-a asigurat popularitate.
Curentul a supravietuit pana in epoca romana avand simpatizanti ca Cicero sau Pompei si
reprezentanti ilustri ca Seneca, Marcus Aurelius sau Epictet. Un alt curent important al
perioadei elenistice este Epicureismul care considera ca lumea este o masinarie
mecanicista ce a inceput sa existe de la sine, fara interventia divinitatii, iar sufletul este de
natura materiala deci muritor. Omul nu trebuie sa se teama nici de divinitate, nici de
moarte, nici de ce urmeaza dupa moarte ci este liber sa-si aleaga singur calea. Cel mai
bine este sa-si caute „fericirea” bucurandu-se de lucrurile simple, cautand placerile
spirituale inaintea celor trupesti. Epicur(341-270) fondatorul scolii, promova acele placeri
“care nu produc durere trupului si nici tulburare sufletului”; pentru el placerea maxima
este cea oferita de relatia prieteniei. Existenta zeilor nu era negata dar se considera ca ei
nu intervin cu nimic in viata oamenilor. Un curent filozofic mai restrans a fost
Scepticismul care sustinea ca realitatea nu poate fi cunoscuta nici prin simturi nici prin
ratiune; orice ipoteza are o pondere egala de argumente pro si contra, deci nu se poate sti
daca e adevarata sau falsa. Scepticii recomanda reticenta totala asupra oricarei teorii;
notam ca de pe aceasta pozitie nu poti spune nimic gresit si poti trece drept intelept.
Semintele Crestinismului
Urmarind retrospectiv evolutia religiilor pana in acest punct, intuim ca totul se
incadreaza intr-un plan prestabilit de Bunul Dumnezeu, de pregatire a lumii pentru
Crestinism.
Credinta in viata de dupa moarte dateaza din Paleolitic; ulterior, constructiile megalitice
o confirma intr-un mod absolut. Dupa Potop oamenii L-au uitat pe Dumnezeul apucand
calea Politeismului si Idolatriei dar „Semintele Crestinismului” continua sa apara. In
Mesopotamia gasim fapte de ajutorarea sarmanilor, la babilonieni ideea ca suferinta este
o consecinta a pacatelor. In Egipt piramidele stau marturie despre credinta in viata de
dupa moarte. Apoi ideea ca omul are trei componente: trupul, sufletul si “dublul”, care
traieste vesnic. Credinta in Judecata, declaratie ca: nu a ucis, nu a nedreptatit, a dat paine
celui flamand, apa celui insetat, vesminte celui gol, la fel cum gasim in Evanghelii. Apoi
reforma monoteista a lui Akhenaton; acele imnuri scrise cu iubire de Dumnezeu. Toate
acestea explica succesul Crestinismului in Egipt, statul antic unde au aparut primii
calugari si primele icoane crestine.
Din religia Indiei sa notam Imnul creatiei: “Insa Ceva in lume-Unicul-se ivi … Acela
care porni Creatiunea”. Apoi Domnul fapturilor, Prajapati care a creat lumea din sine
55

Insusi, identificat ulterior cu Brahman, Sufletul lumii. Jainismul si Budhismul impun o
inalta conduita morala. Ahimsa, principiul nonviolentei interzice chiar si a gandi ceva rau
despre aproapele, la fel ca in Crestinism. Asceza si tehnicile Yoga pentru lepadarea de
sine. Credinta ca viata omului continua cu necesitate pentru a se realiza dreptatea
absoluta. Indienii sunt primii care au intuit transcendenta lui Dumnezeu si au aratat ca
sufletul nemuritor se mantuieste doar prin comuniunea cu Tatal, dupa cum ne invata
Domnul nostru Iisus Hristos
Religia lui Israel vine cu cea mai completa Geneza: Yahve Creatorul, cele 6 „zile”ale
Creatiei, prima pereche de oameni, Potopul, marea migratie. Aflam ca Dumnezeu este o
prezenta imposibil de exprimat, Unicul Stapan Atotputernic si Omniprezent. Viata este un
dar divin iar oamenii sunt facuti dupa chipul si asemanarea Lui. Apoi cele 10 porunci,
desfiintarea Politeismului si Idolatriei. Regulile de convietuire intre oameni sunt o
prelungire a dreptatii divine; la Dumnezeu nu exista compromis cu pacatul. Se profileaza
modelul credintei avraamice mai presus de logica, mai tare decat legaturile de familie, la
fel cum ne invata Hristos. Ideile din Cartea intelepciunii lui Solomon vor prinde viata in
predica Mantuitorului. Profetiile despre Sfarsitul lumii, Inviere si Judecata, venirea lui
Mesia au puternice accente crestine.
Zoroastrismul il declara pe Ahura –Mazda: Zeu suprem, Creator, Vesnic, in care
locuieste dreptatea si puterea absoluta adica atributele Tatalui. Introduce principiul
universal al luptei dintre fortele binelui si fortele raului ca in Crestinism. Identifica binele
cu vointa lui Ahura-Mazda iar raul cu cea a lui Ahriman limitat si pieritor. Afirma
libertatea de alegere a omului si credinta in rasplata sau pedeapsa de dupa moarte, functie
de faptele savarsite, asa cum a predicat Iisus. Atribuie un sens existentei umane, anume
colaborarea cu Creatorul pentru triumful binelui in lume. Anunta venirea Mantuitorului la
sfarsitului lumii, Invierea si Judecata, restaurarea Creatiei.
Mithraismul cu rigorile lui pentru respectarea dreptatii, cu ritualul painii si vinului, cu
nasterea lui Sol Invinctus pe 25 decembrie, concureaza dar si pregateste Crestinismul.
„Misterele” ofera o speranta catre „nemurire”.
Filozofii greci ajung pe calea ratiunii la o cunoastere de tip crestin a lui Dumnezeu:
“exista un Zeu mai presus decat toti zeii si decat toti oamenii”, “exista doua forte opuse:
pe de-o parte, forta iubirii, care impune ordinea si armonia si forta urii care impune haos
si distrugere”, “lumea este alcatuita din particule foarte mici indivizibile care se combina
dupa vointa unei Inteligente divine”, “exista o forta numita “Eros” care il atrage pe om si
genereaza in el impulsul de a face fapte bune”, “exista o prima cauza, un Initiator al
miscarii, un Intelect pur, de natura divina si El tine toate lucrurile in fiinta dand fiecaruia
un rost”, ”universul poseda in el insusi o Entitate divina rationala care-l guverneaza;
aceasta Entitate este Sufletul cosmic al lumii si din El emana si sufletele oamenilor, care
dupa moarte se reintegreaza in Sufletul originar”. Intuitia inteleptilor greci merge mai
departe: “De acolo de unde se produce nasterea lucrurilor, le vine si pieirea caci trebuie
sa dea socoteala pentru nedreptatea facuta”, “omul nu trebuie sa-si caute desavarsirea in
placerile trupesti sau in bogatii ci in satisfactii spirituale, care nu pot veni decat din
lucrarea faptelor bune; nici un rau nu i se poate intampla unui om bun, fie in viata fie
dupa moarte”. Socrate si-a iertat calaii la fel ca sfintii mucenici crestini. Stoicii alegand o
viata dura, dispretuind bogatia si frumusetea dar admirand curajul si ratiunea, practicau o
lepadare de sine de tip crestin: „omul este sclavul a tot cea ce-si doreste; libertatea se
obtine renuntand la trup, avere, putere, glorie”.
56

Am vorbit despre religiile mai mari ale antichitatii si despre filozofii Greciei antice,
care contin elemente crestine. Exemplele pot continua:
In China exista credinta monoteista in Tian (Cerul) Stapanul suprem, Creatorul si
Sustinatorul tuturor lucrurilor prin legile pe care le impune naturii si oamenilor; dupa
moarte sufletul se intoarce la El. Confucius insista pe etica si autoperfectionare. Daoismul
propune eliberarea de sub influenta instinctelor. Budhismul chinezesc cere milostenii,
sacrificiul beatitudinii personale in folosul salvarii celorlalti. Avem deci monoteism,
moralitate, sacrificiu pentru apropele ca in Crestinism.
Incasii credeau intr-un zeu suprem Viracocha. Marele preot al soarelui trebuia sa
ramana celibatar si sa-si cheltuiasca averea pe milostenii. Exista „taina” marturisirii
obligatorie, pentru ca pacatele unuia sa nu afecteze intreaga comunitate; confesiunea era
secreta iar preotul dadea indrumari spirituale si canon, cum fac si preotii crestini.
Mayasii credeau in nemurirea sufletului si in judecata dupa criteriul faptelor bune sau
rele savarsite in viata; razboinicii cazuti in lupta, femeile care au murit la nastere, preotii
ajungeau direct in „Rai” iar raufacatorii se chinuiau pe veci; unele ritualuri cereau post si
abstinenta sexuala. Gasim deci rasplata in viata de dupa moarte ca la crestini.
Etruscii credeau ca lumea a fost creata in 12 milenii: in primul mileniu a fost creat cerul
si pamantul, 2 bolta ceresca, 3 marile si apele curgatoare, 4 Soarele si Luna, 5 vietatile, 6
Omul, ca in Geneza lui Moise; dupa alte 6 milenii lumea trebuia sa se se sfarseasca
printr-o catastrofa universala. Exista diavolul Charun, un batran tuciuriu infiorator cu
colti si urechi ascutite purtand in mana o furca si chinuind sufletele celor din „Iad”
Vechii germani credeau in existenta indefinita a unei Forte supreme, personificata in trei
fecioare ce salasluiesc la radacina copacului sfant Yggdrasil; aceasta Forta conduce
intreaga lume hotarand soarta zeilor si a oamenilor. Cosmogonia lor contine si Sfarsitul
lumii, cand Creatia va fi regenerata; va domni cu dreptate Balder cel mai bun dintre zei,
care fusese ucis miseleste dar va reinvia in vremurile de apoi.
In religia geto dacilor Zamolxe cel care i-a invatat pe daci credinta in nemurire, devine
zeu unic. Existau sihastri asceti asemanatori calugarilor crestini eremiti.
Popoarele altaice (mongoli, tatari, huni, etc) credeau in zeul suprem Tangri (Cer) care a
creat lumea si o conduce printr-o ordine cosmica si morala. El este Omniprezent si
Atotstiutor iar destinele tuturor sunt in mana lui.
*
Toate aceste idei care se gasesc in religiile anterioare Crestinismului, sunt niste valori in
sine si nu pot fi monopolizate. Nu se poate spune ca ideea vietii vesnice apartine doar
culturii neolitice pentru ca atunci a aparut prima data sau monoteismul apartine numai
Egiptului, in virtutea reformei lui Akenaton. Fragmente din Cuvantul lui Dumnezeu se
afla improstiate ca niste “seminte” pretioase de-a lungul intregii istorii. Am preferat sa
numim tot ce e bun in celelalte religii „Semintele Crestinismului”; tot asa altcineva poate
sa le numeasca Semintele Islamismului sau ale Iudaismului. Fapt e ca acest tezaur se afla
sintetizat simplu si plastic in predica Domnului nostru Iisus Hristos, Cel trimis sa se
jertfeasca pentru pacatele omenirii. El nu si-a compus cuvantarile prin culegerea si
imbinarea acestui mozaic imprastiat de idei religioase, asa cum unora le place sa
„creada”. Mantuitorul ne-a daruit prin fiecare vorba a Sa cea ce era de la inceput:
“Cuvantul lui Dumnezeu” limpede, fluent, unitar. Crestinismul nu este o religie
compozita chiar daca insumeaza ce este de valoare in celelalte religii anterioare. Unii
afirma ca nu are originalitate. Totusi Domnul aduce cea ce nici o alta religie n-a adus:
57

solutia izbavirii de rau; anume raul nu poate fi invins tot prin rau ci doar prin bine.
Simplu dar genial si in acelasi timp foarte „greu” de realizat caci implica rabdarea raului
din partea celorlalti, depasirea conditiei umane, sacrificiul orgoliului personal si chiar a
propriei vieti, castigand in schimb mantuirea. Domnul a dat exemplul Lui de jertfa
rastignindu-se si miile de mucenici L-au urmat. Jertfa Lui este incarcata cu atat de multe
intelesuri, incat da Crestinismului o marca de inegalabila originalitate.
Cap 3. Crestinismul
Este foarte greu a vorbi despre Crestinism, chiar si numai in termeni elogiosi, pentru ca
orice comentariu despre “Cuvantul lui Dumnezeu” este sarac. Nu se poate sa vorbesti in
mod competent despre un subiect, fara a te ridica deasupra lui cu o vedere mai larga, de
ansamblu, ori nimeni nu se poate ridica mai presus de Crestinism. Tentativa atator autori
de a trata Religia Crestina in mod critic, de pe pozitii religioase, filozofice sau ateiste,
este din start sortita esecului pentru ca niciun sistem de gandire nu poate privi
Crestinismul de sus. Din pacate majoritatea nu recunosc sau nici macar nu sunt constienti
de acest adevar. A vorbi despre Crestinism este deci intr-o oricat de mica masura, un act
de impietate pentru care cer iertare de la Dumnezeu.
Aparitie, dezvoltare
Crestinismul a aparut in Imperiul Roman, dupa cum proorocise Daniel despre “fiara cea
grozava in timpul careia Dumnezeu va ridica propria lui Imparatie, ce va dainui vesnic”.
Domnul ne avertizeaza ca ceasta Imparatie nu va izbi privirile ci va fi de natura spirituala,
launtrica. Intr-adevar crescand treptat in sufletele oamenilor, Crestinismul a cuprins “fiara
cea grozava”, Imperiul Roman si intreaga lume generatie dupa generatie.
Totul a inceput in Palestina, transformata in provincie romana in anul 63 ien de catre
Pompei. De ce Palestina si de ce in poporul evreu? Pentru ca acolo au primit oamenii
revelatia legilor lui Dumnezeu prin Moise. Revelatia fusese insa amestecata cu
invataturile de datina omeneasca ale carturarilor relativ la ritualuri, astfel ca sensul
spititual al Legii se pierduse. Domnul s-a intrupat in poporul ales ca sa restaureaza sensul
initial: “n-am venit sa stric Legea si Proorocii ci sa le implinesc”.
Dupa asasinarea lui Cezar in senat in anul 44 ien si dupa al-2-lea triumvirat, odata cu
domnia lui Octavian Augustus(27 ien-14 en), incepe o perioada benefica pentru Imperiul
roman. In Palestina urca pe tron cu sprijinul lui Octavian si al lui Marc Antoniu, regele
local Irod cel Mare de origine edomit. El a incercat pe tot parcursul domniei lui (37-4ien)
sa promoveze cultura romano-elenistica si cultul imperial. Stim din Evanghelii ca Iisus sa
nascut din fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfant, eveniment prezis de prooroci si
anuntat de arhanghelul Gabriel la Bunavestire; pe vremea cand in Siria era dregator
Quirinius s-a ordonat un recesamant care cerea ca fiecare sa fie inregistrat in locul de
nastere, deaceea Sfanta familie s-a coborat la Betlehem; acolo intr-un staul, caci nu se
gaseau locuri de gazduire, Sfanta Fecioara a nascut pe pruncul Iisus. Atunci au venit
Magii calauziti de „steaua Betleemului” care astazi stim ca a fost o conjunctie a
58

planetelor Jupiter si Saturn cu adaugarea lui Marte in Zodia Pestilor. Tot atunci a ordonat
Irod uciderea pruncilor, prevestita de Ieremia, cu scopul de a-L nimici pe „regele de
curand nascut al iudeilor”.
Nepotrivirea anului mortii lui Irod (4 ien) cu anul nasterii Domnului (anul 1 en) s-a
clarificat odata cu depistarea greselii de calcul a calendarului. Pana in sec VI anii se
socoteau de la fondarea Romei; la porunca Imparatului Iustian I(527-565) calugarul
erudit Dionisius Exigus(470-540) supranumit cel Smerit, elaboreaza un nou calendar in
care anii trebuiau sa se numere cu incepere de la nasterea Domnului; el greseste la calcule
cu 5 ani, punand anul 754 in loc de 749 de la intemeierea Romei ca an de referinta. Astfel
Domnul s-a nascut defapt in anul 5 ien in decembrie; in primavara anului 4 ien moare
Irod pe 13 martie anul 750 de la intemeierea Romei, zi in care Flavius precizeaza ca a
fost eclipsa de luna.
Spre deosebire de alte religii Crestinismul a avut un Inaintemergator vestit prin
prooroci, care sa pregateasca poporul pentru venirea Domnului; “voi trimite inaintea Mea
pe solul Meu ca nu cumva cand voi veni sa lovesc tara cu blestem”. E vorba de Ioan
Botezatorul “glasul celui ce striga in pustie: pregatiti calea Domnului, drepte faceti
cararile Lui”; Ioan, nascut in chip minunat din sfintii parinti Elisabeta si Zaharia amandoi
inaintati in varsta, a fost un mare ascet predicand pocainta pentru iertarea pacatelor;
“pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor … eu va botez cu apa dar vine Unul care
este mai presus de mine si El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc”. La botezul
Domnului cand Duhul s-a aratat deasupra Lui sub forma unui porumbel si glasul din cer
s-a auzit, atunci si Ioan a exclamat: “Iata Mielul lui Dumnezeu care va ridica pacatele
omenirii! … eu nu-L cunosteam dar tocmai deaceea am venit sa botez ca sa-L fac
cunoscut lumii”. Nu mult dupa aceea Ioan a fost intemnitat si ucis prin uneltirile Irodiadei
si a fiicei ei Salomeea. Irod Antipa era tetrarh al Galileei si Pereei(4 ien-39 en) iar
Tiberius, fiul vitreg al lui Octavian din casatoria cu Livia, era imparat la Roma (14-37).
Cele patru Evanghelii care cuprind invataturile Crestinismului sunt atat de cunoscute
azi incat se piarde din vedere spiritul lor extraordinar. Privim Cuvantul lui Dumnezeu ca
pe o suma de platitudini arhicunoscute ce tin mai mult de teorie decat de practica; zacem
intr-o nesimtire periculoasa; inchipuiti-va totusi ca in anii 30 en aceste “platitudini” au
zguduit lumea. Invatatorul vorbea si multimile se adunau cu miile sa-L asculte; fariseii Ii
adresau intrebari incuietoare ca sa-L puna in incurcatura; lumea se impartea in adepti si
potrivnici ai lui Iisus; vedeau ceva nou: un Predicator care “vorbea cu putere”, care
vindeca bolnavi, alunga demoni, potolea furtuna, inmultea painile, invia mortii, promitea
viata vesnica si cerea in schimb “doar” iubire de Dumnezeu si de oameni.
Invidia carturarilor si preotilor nu a intarziat sa apara. Domnul punea spiritul Legii
inaintea literei moarte a ritualurilor si asta le submina autoritatea; a fost pretextul pentru
a-L prinde si judeca. L-au pus sa marturiseasca sub juramant daca este Fiul Celui
Preainalt si Iisus a confirmat. Existau doua variante pentru reprezentantii Sanhedrinului:
sa-L creada si sa devina ucenicii Lui sau sa-L invinuiasca de blasfemie, conservandu-si
pozitia; au ales varianta a-2-a. Iisus vestise din timp in repetate randuri patimile si
moartea Sa: “Fiul omului va fi dat in mainile preotilor si carturarilor; ei Il vor bate, Il vor
batjocori si-L vor condamna la moarte dar a-3-a zi va invia”, “Lumea se va bucura iar voi
va veti intrista; dar apoi Ma veti vedea din nou si bucuria voastra nu va putea nimeni sa
v-o rapeasca”, “nu va intristati caci ma duc la Tatal … indrazniti, Eu am biruit lumea!”
59

Patimile si rastignirea Domnului sunt unice. Chinuri, torturi si moarte violenta au
suferit si alti eroi dar aici era Fiul lui Dumnezeu; totul se petrecea cu dinainte stiinta,
conform planului divin de rascumparare a pacatelor omenirii; era procesul lumii, al
universului, actul de biruinta asupra Satanei; era cea ce vestise Dumnezeu prin proorocul:
“in zilele voastre voi face un lucru care va sparge timpanele celor ce vor auzi despre el”.
Pilat procuratorul militar al Iudeei cu drept de judecator, voia sa-L elibereze pentru ca nu-
L gasise vinovat in fata legilor romane, dar multimea I-a cerut rastignirea. Cand au vazut
intunericul, cutremurul de pamant si felul cum a murit Domnul spunand: “Tata, in
mainile tale incredintez duhul Meu”, s-au intors batandu-se cu pumnii in piept a cainta.
Sutasul roman a exclamat: “Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”
Aceiasi cainta a cuprins multimea iudeilor cu ocazia cuvantarilor lui Petru la
vindecarea ologului din nastere si la Cincizecime, cand peste apostoli S-a coborat Duhul
Sfant. Pescarii timizi si ignoranti se schimba in oratori in limbi straine, capabili de
polemici; comunitatea ucenicilor creste de la 120 la 3000 si apoi la 5000 de suflete; se
pusesera bazele Bisericii lui Hristos. “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile
botezindu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”, le poruncise Domnul
apostolilor dupa Invierea Sa; “cand va vor alunga dintr-o cetate mergeti in alta, cine va
crede si se va boteza va fi mantuit, cine nu va crede se va osandi”. Incepuse era crestina.
Spre deosebire de alte religii, Crestinismul in mod paradoxal crestea si mai mult cand
era persecutat. Inteleptul fariseilor Gamaliel avertizase Sanhedrinul: odata eliminat capul
miscarii comunitatea ucenicilor se va dizolva de la sine, altfel va veti afla luptand
impotriva lui Dumnezeu. Mantuitorul le spusese: “cel ce-si va pierde viata pentru Mine, o
va castiga … bucurati-va cand oamenii va vor prigoni din pricina Mea caci mare rasplata
veti avea in ceruri”; credinta biruia instinctul de conservare. Daca Domnul n-ar fi inviat
nici ei n-ar fi crezut dar Il vazusera cu ochii lor; inainte de a se inalta la cer li S-a aratat in
multe ocazii, odata chiar unei multimi de peste 500 de ucenici adunati impreuna.
Stefan arhidiaconul fusese ucis cu pietre (36 en), Iacov apostolul fusese ucis din
porunca lui Irod Agrippa I(41-44 en), apostolii Petru si Ioan fusesera intemnitati si batuti
cu nuiele. Pavel L-a vazut in vedenie pe Domnul si din prigonitor al Bisericii a devenit
apostolul neamurilor; dupa a-3-a calatorie misionara este prins si judecat la Ierusalim
pentru “spurcarea” Templului; fiind cetatean roman el va cere sa fie judecat de imparat,
fiindca iudeii ii intindeau curse ca sa-l linseze; nu mult dupa aceea Pavel a fost audiat de
Irod Agrippa II tetrarh al Betaniei si Trahonitei si gasit nevinovat, dar Dumnezeu il
vestise deja in vedenie: “indrazneste Pavele caci asa cum ai marturisit despre Mine la
Ierusalim trebuie sa marturisesti si la Roma … te voi trimite departe la neamuri”. Intradevar
Pavel a predicat la Roma timp de doi ani intr-o casa inchiriata unde avea
domiciliul fortat.
Desi continuator legitim al religiei Mozaice, Crestinismul nu a fost dat de Bunul
Dumnezeu sa fie religia lui Izrael ci o religie universala; la Isaia citim: “este prea putin
inaintea Mea sa fii Mantuitorul lui Izrael, deaceea Te pun sa fii Lumina neamurilor ca sa
duci mantuirea pana la marginile pamantului” iar in Psalmul 22: “toate familiile
neamurilor se vor inchina inaintea Ta”, proorocul Tefania: “voi da popoarelor buze curate
ca toti sa cheme Numele Domnului”. Domnul nostru Iisus Hristos a pregatit niste apostoli
evrei si le-a poruncit dupa invierea Sa: “mergeti si faceti ucenici din toate neamurile”. El
a ajutat si oameni straini de etnia iudeilor; astfel indeplineste cererea sutasului roman care
se socotea nevrednic sa-L invite acasa pe Invatatorul si I-a cerut sa spuna doar o vorba si
60

sluga lui va fi vindecata; Domnul remarca: “nici in Israel nu am gasit o credinta asa de
mare; dar adevarat va spun, vor veni unii de la rasarit si de la apus si vor sta la masa in
Imparatia lui Dumnezeu iar fii lui Izrael vor fi aruncati afara”. Sa ne amintim apoi de
dialogul cu femeia samariteanca si de locuitorii cetatii Sihar care L-au primit pe Iisus si
au crezut ca El este Mesia, desi “samaritenii nu au nici o legatura cu iudeii”.
Episodul vindecarii fetitei demonizate la cererea mamei canaanite, pare discriminant:
“Eu nu sunt trimis decat la oile pierdute ale casei lui Izrael; nu este bine sa iei painea
copiilor si s-o arunci la catei”/ “da Doamne, dar si cateii mananca din firimiturile ce cad
de la masa stapanilor lor”/ “pentru aceste vorbe du-te! A iesit diavolul din fiica ta”; nu a
refuzat-o dar a pus-o la incercare. Si totusi acesta era adevarul: El fusese trimis la
izraeliti; misiunea Lui era sa formeze discipoli si apostoli din randul evreilor. El Insusi se
nascuse evreu si mantuirea lumii trebuia sa vina de la evrei, pentru ca asa hotarase
Dumnezeu. Crestinismul trebuia sa fie continuator si restaurator al Religiei Mozaice.
Dupa raspandirea “Vestii celei bune” in Palestina, urmatorul pas era trecerea in
diaspora si de acolo la neamuri; renumele Domnului depasise deja granitele tarii. La
Cincizecime apostolii au inceput sa predice in toate limbile etniilor din Imperiu, semn
vadit despre voia lui Dumnezeu de a raspandi cuvintele Evangheliei in lumea larga. Filip
il boteaza pe famenul etiopian, Petru il converteste pe sutasul roman Cornelius care
impreuna cu rudele si prietenii lui primesc darul Duhului Sfant de a vorbi in alte limbi.
Contributia decisiva insa pentru convertirea neamurilor, a avut-o Sf.Ap. Pavel care in
calatoriile sale misionare a intemeiat multe comunitati crestine bine organizate; el
dovedea prin predici si minuni ca Iisus este Hristosul cel asteptat de evrei si Mantuitorul
tuturor celor ce cred in El. Pavel om de vasta cultura cunoscand filozofia greaca, isi
concepea discursurile gasind o baza comuna cu Crestinismul, pentru a castiga noi
prozeliti; “cu iudeii ma fac la fel ca un iudeu, cu cei fara lege ma fac ca si cum nici eu nas
fi sub lege, ma fac tuturor totul ca sa mantuiesc pe unii din ei”; “nu mai exista nici
iudeu nici grec, nici rob nici slobod ci toti suntem una in Hristos”. Sf Ap Pavel tine
celebra cuvantare din Areopag si scrie epistole pline de invataturi. Protestele evreilor din
diaspora pornite din invidie sau ritualism, au impins si mai mult raspandirea noii religii
printre “neamuri”. Crestinii evrei din Ierusalim renuntasera la ritualuri pastrand ca
normative doar: “ferirea de carnea jertfita idolilor, de curvie, de animale sugrumate si de
singe”. Cu ocazia revoltei iudeilor pornita in anul 66, crestinii din Ierusalim se refugiaza
la Pella in Transiordania refuzand sa lupte alaturi de rasculati; ei urmau defapt porunca
lui Iisus care prevestise asediul si daramarea cetatii: “cand veti vedea Ierusalimul
inconjurat de osti atunci sa stiti ca s-a apropiat pustiirea lui. Atunci cei din Iudeea sa fuga
la munti si cei din mijlocul lui sa iasa din el … caci acestea sunt zilele razbunarii ”. Odata
cu desolidarizarea iudeilor crestini de cauza nationala a Izraelului si odata cu daramarea
Ierusalimului si a Templului in anul 70, se produce ruptura Iudaismului de Crestinism.
Scrierile Sf Ap Pavel care murise martir in anul 64 capatau acum tot mai multa autoritate.
Imperiul Roman cu religia lui pragmatica, saraca in elemente spirituale, era deschis
tuturor influentelor; cand pe scena istoriei apare Crestinismul, existau deja cateva culte
straine: al zeitei egiptene Isis, al zeitei frigiene Cybele, al zeului cananean Baal.
Predominant era insa cultul zeului persan Mithra si curentul filozofic al Stoicilor, ambele
avand multe puncte comune cu modul de viata crestin. Nu a fost prea greu pentru adeptii
lor sa faca pasul spre mai bine; credinta crestinilor, taria lor morala, curajul in fata
torturilor si a mortii erau admirate chiar si de cei mai inversunati adversari. La crestini era
61

unire, vaduvele orfanii batranii primeau ajutor, prizonierii de razboi erau rascumparati din
banii comunitatii, ranitii bolnavii handicapati erau ingrijiti, mortii fara familie erau
ingropati. Nu existau bariere sociale, bogatii si saracii erau tratati la fel, toti napastuitii,
toti disperatii gaseau ajutor si sens existentei lor la cretini, caci acolo era iubirea.
Dupa Tiberius urmasera la tron: Caligula(37-41) nepotul lui Tiberius, asasinat,
Claudius(41-54) fiul lui Drusus, frate bun cu Tiberius, otravit de Arippina, si Nero(54-68)
fiul vitreg al lui Claudius din casatoria cu Agrippina, ajutat sa se sinucida de frica
legiunilor lui Galba. Claudius ii alunga pe iudei din Roma din cauza lui “Hrestus” care
starnea controverse. Nero dezlantuie o mare prigoana acuzandu-i pe crestini de
incendierea Romei, vrajitorie, orgii, incesturi, infanticiduri, atropofagie; victime acestui
scenariu au cazut sute de crestini intre care Sf Petru rastignit cu capul in jos si Sf Pavel
decapitat (62-64 en). In anul 62 murea martir la Ierusalim Sf Iacov, “fratele” Domnului.
Dupa Nero au urmat la tron Galba, Othon, Vitelius anul 69 en, Vespasian(69-79), Titus
(79-81) fiul lui Vespasian, Domitian(81-96) fratele lui Titus, asasinat, apoi suita celor 5
imparati buni: Nerva(96-98), Traian(98-117) fiul adoptiv al lui Nerva, Hadrian(117-138)
varul lui Traian, Antonius Pius(138-161) si Marcus Aurelius(161-180). Au urmat
Commodus(180-192) asasinat, scurta domnie a lui Pertinax (193) si Septimius Sever(193-
211) care emite in 202 primul decret anticrestin de interzicere a prozelitismului. Dupa
Caracalla(211-217), fiul lui Septimius Sever, se deschide o lunga perioada de razboaie
civile 235-284 in care s-au perindat 20 de imparati si 30 de pretendenti la tron. Decius
(249-251) declanseaza o persecutie sangeroasa dar de scurta durata cerand locuitorilor
imperiului sa se inchine zeilor; multi crestini au cazut in apostazie dar si mai multi au
suferit moarte muceniceasca. Valerian(253-260) ordona o alta persecutie intre anii 257-
258. Aurelian(270-275) reintroduce la Roma cultul lui Sol Invinctus. Diocletian(284-305)
a declansat cele mai grele persecutii ale crestinilor intre anii 302-305; el il luase
coparticipant la domnie pe Maximian intre (286-305) care a emis un decret contra
ierarhiei bisericesti; Diocletian s-a retras lasand imperiul divizat in partea de rasarit si
partea de apus, fiecare cu cate un imparat. In partea de rasarit domnea Constantin I; la
moartea lui, fiul sau Constantin cel Mare a preluat puterea si in anul 312 a invadat Italia
si l-a invins pe imparatul de la apus Maxentius(306-312) in batalia de la podul Milvius.
Initial adept al lui Sol Invictus in care vedea simbolul perfect al Divinitatii, imparatul
Constantin(306-337) viseaza in ajunul bataliei pe Domnul Iisus Hristos aratandu-i semnul
crucii si spunandu-i: “in acest semn vei invinge”; pe scuturile legionarilor au fost scrise
initialele XP (HR din limba greaca). In 313 prin Edictul de la Milan, Constantin va da
libertate tuturor cultelor religioase din imperiu, vizand mai ales cultul crestin; pana la
Edictul de la Milan Crestinismul a fost o religie ilegala in imperiu, pozitia imparatilor fata
de el fiind indiferenta sau rauvoitoare. Prigoanele au avut un caracter discontinuu; dupa
fiecare persecutie numarul prozelitilor crestea si biserica se consolida pe noi pozitii.
Majoritatea imparatilor romani, din mandrie sau din interese politice se autointitulau zei
si pretindeau sa li se aduca inchinare, la fel ca si zeilor traditionali; motivul principal al
persecutiilor tarzii a fost mai ales refuzul crestinilor de a participa la cultul imperial.
In anul 325 are loc primul sinod ecumenic la Niceea pentru a combate erezia lui Arie;
sedinta este prezidata de imparat care la acea vreme urma deja modul de viata crestin; o
mare parte din aparatul administrativ si legislativ se convertise la noua religie. In 330
capitala este mutata la Constantinopole (Bizantion). In 337 pe 22 Mai cu putin inainte de
moarte, imparatul Constantin primeste botezul de la un episcop arian. Sub Teodosie
62

I(379-395) Crestinismul devine religie de stat prin edict imperial iar restul cultelor
pagane sunt interzise.
Trecusera peste 350 de ani de la Cincizecime, cand Duhul Sfant coborase peste apostoli
si se intemeiase Biserica. Daca privim in urma, observam ca extinderea Crestinismului
din tot acest timp s-a desfasurat sub purtarea de grija a Bunului Dumnezeu. Minunile
nemaipomenite care se faceau prin apostoli convingeau oamenii; unde s-a mai pomenit ca
vreun intemeietor de religie sa transmita acest dar ucenicilor sai, cum a facut Domnul?
Un alt semn este darul vorbirii la niste oameni necunoscatori de carte. Domnul le spusese:
“veti fi dusi inaintea imparatilor si inaintea dregatorilor; sa nu va ingrijorati ce veti vorbi
pentru ca va va fi dat chiar in ceasul acela; nu voi veti vorbi ci Duhul Sfant care este in
voi”. Prigoanele au scos la lumina pe sfintii martiri si au purificat periodic Biserica de
intrusi, efectul fiind o crestere calitativa; anii de pace au produs o crestere numerica si o
extindere pana in straturile sociale superioare. Sa punem la socoteala si visul lui
Constantin, urmat de libertatea juridica a religiei lui Iisus; nu mult dupa aceea, zecile de
etnii de diferite religii din cuprinsul imperiului se reuneau sub noua religie unica ordonata
de Teodosie. Intelegem deci ca n-a fost doar un sir de ”imprejurari favorabile“ care au
ajutat Crestinismul sa invinga.
Se stie expresia: “Sangele martirilor, samanta crestinilor”. Intr-adevar prigoanele in loc
sa stinga Crestinismul ii aduceau tot mai multi adepti. Explicatia sta in felul cum mureau
martirii lui Hristos In primul rand rezistau torturilor peste puterile omenesti caci
Dumnezeu ii intarea, apoi se bucurau ca mor pentru Hristos si se rugau ca Domnul sa
ierte pe calai. Se transformau din acuzati in acuzatori iertand totusi, la fel cum Iisus i-a
domint pe judecatorii Sai, rugandu-Se: “Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac”. Inaintea mortii
mucenicii marturiseau ca vad rasplata ce-i asteapta si multumeau calaului ca-i trimite la
viata vesnica; exista o adevarata sete de moarte pentru Hristos, incat unii veneau de
bunavoie sa se predea ca sa devina mucenici. La iesire din Roma, Ap Petru Il vede pe
Domnul si-L intreaba: “Qvo vadis Domine?” (Unde mergi Doamne?)/ “Ma duc la Roma
sa ma rastignesc a-2-a oara”; intelegand, Petru se intoarce si se preda autoritatilor pentru
a suferi moartea pe cruce impreuna cu crestinii acuzati de incendierea Romei. Este gestul
pastorului care nu-si lasa turma si se face el insusi exemplu de urmat. Moartea lui era mai
de pret in acel moment, caci viata unuia are valoare in masura in care le este de folos
celorlalti. Inchipuiti-va circurile romane unde crestinii erau torturati si ucisi in vazul
multimii delirante; autoritatile romane urmareau sa aplice pedeapse exemplare pentru a
starpi Crestinismul; privitorii insa, cat erau de impietriti in faradelegi, au priceput ca in
arena se petrecea ceva ciudat. Nu era cea ce asteptau ei sa vada: spaima, disperare, urlete,
implorarea milei. Era curajul in fata mortii, demnitate, imnuri de slava, bucuria de a muri.
Toate acestea au avut de fiecare data un efect contrar celui scontat; oamenii, satui de viata
pacatoasa, veneau la Hristos sa ia iertare si sa mostenesca Imparatia; in loc sa dispara
Crestinismul devenise irezistibil. Lumea cauta demult nemurirea in religiile de mistere;
acum vedeau cu ochii lor ca nemurirea e posibila si se afla la crestini.
Proorocii despre Iisus
Oricine isi indreapta atacurile contra Crestinismului cauta sa-l aduca la nivelul
celorlalte religii si deaceea loveste in divinitatea lui Iisus Hristos si in Invierea Lui.
63

Dumnezeu a avut insa grija sa preintampine aceste atacuri, vestind prin prooroci tot ce
avea sa se intample. Astfel istoria mantuirii noastre, capata o aura de certitudine.
Primele proorocii despre Mesia sunt vechi de mii de ani; patriarhul Iacov anunta in
Geneza: ”Toiagul de domnie nu se va departa din Iuda pana va veni Mesia si de El vor
asculta popoarele”; Moise vorbeste poporului in Deuteronom: ”Domnul Dumnezeul tau
iti va ridica din mijlocul tau un Prooroc ca mine; de El sa ascultati! … Domnul mi-a zis:
voi pune cuvintele Mele in gura Lui si El le va spune tot ce-I voi porunci Eu … si daca
cineva nu va asculta, Eu ii voi cere socoteala”; intr-adevar Iisus afirma ca Moise a vorbit
despre El iar in Evanghelia dupa Ioan zice: “precum M-a invatat Tatal asa vorbesc …
cele ce am auzit de la El, Eu acestea le graiesc in lume”.
Nasterea Domnului dintr-o fecioara este anuntata la Isaia: ”Domnul Insusi va da un
semn; iata, fecioara va ramanea insarcinata, va naste un fiu si-i va pune numele
Emanuel (Dumnezeu este cu noi)… un copil ni s-a nascut, un fiu ni s-a dat, si domnia va
fi pe umarul lui”; in Geneza apare expresia “samanta femeii” care inseamna acelasi
lucru: procrearea fara aport barbatesc, asa cum binevesteste Arhanghelul Gabriel Sfintei
Fecioare Maria: ”Duhul Sfant se va cobori peste tine si puterea Celui Preainalt te va
umbri, deaceea Sfantul care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”; locul
nasterii este precizat prin proorocul Mica: ”si tu Betleeme, Efrata, macar ca esti prea mic
intre cetatile de capetenie ale lui Iuda, totusi din tine Imi va iesi Cel ce va stapani peste
Israel si a carui obarsie se suie pana in vremuri stravechi, pana in zilele vesniciei”;
uciderea pruncilor este vestita de Ieremia: ”Un tipat se aude la Rama, plangere si lacrimi
amare; Rahela isi plange copiii si nu vrea sa se mangaie pentru copiii ei caci nu mai
sunt”; fuga in Egipt este prezisa de Osea: ”Cand era tanar Israel il iubeam, si am chemat
pe fiul meu din Egipt”.
Inaintemergatorul Domnului este vestit de Isaia: ”iata glasul care striga in pustie:
pregatiti calea Domnului, neteziti in locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru”,
iar la Maleahi: ”Iata, voi trimite pe solul Meu; el va pregati calea inaintea Mea … voi
trimite pe proorocul Ilie inainte de a veni ziua Domnului”; in Evanghelii Domnul ne
spune ca “Ioan Botezatorul este Ilie care trebuia sa vina”. Cei doi prooroci erau amandoi
asceti si se imbracau la fel cu manta facuta din par de camila. La botezul Domnului s-a
coborat Duhul Sfant deasupra lui Iisus sub forma unui porumbel si s-a auzit glas din cer
spunand: ”Acesta este Fiul Meu iubit in care Imi gasesc placerea”, iar la Isaia citim: ”Iata
robul Meu pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, in care isi gaseste placerea sufletul Meu. Am
pus duhul Meu peste El”
Domnul este adeseori numit “Fiul lui David” pentru ca atat Fecioara Maria cat si
Dreptul Iosif erau descendenti ai familiei regale; la Ieremia citim: ”Voi face sa rasara lui
David o Odrasla neprihanita, care va infaptui dreptatea si judecata in tara”, iar la
Ezechiel: ”voi veni in ajutorul oilor Mele … voi pune peste ele un singur Pastor si anume
pe robul Meu David”.
Minunile sunt anuntate in Isaia: ”Iata Dumnezeul vostru! … El Insusi va veni si va va
mantui. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci
schiopul va sari ca un cerb si limba mutului va canta de bucurie”.
Scena intrarii Domnului in Ierusalim cu o saptamana inainte de patimi este descrisa la
Matei: ... ucenicii au adus magarusul si-au pus hainele peste el si Iisus a sezut deasupra.
Cei mai multi din norod isi asterneau hainele pe drum, noroadele strigau: “Binecuvantat
este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana in cerurile preainalte!”, niste copii strigau
64

in templu: “Osana Fiul lui David !”. In Vechiul Testament avem la Zaharia: ”Striga de
bucurie fiica Ierusalimului! Iata ca imparatul tau vine la tine; El este neprihanit si
biruitor, smerit si calare pe un magar, pe un manz, pe manzul unei magarite”, la II Regi:
”Indata si-au luat fiecare hainele si le-au pus sub Iehu pe treptele goale. Apoi au sunat
din trambite si au zis: Iehu este imparat!”, la Psalmul 118: ”Binecuvantat sa fie Cel ce
vine intru numele Domnului” iar Psalmul 8: ”Din gura copiilor si a celor ce sug la tita
Ti-ai scos o intaritura de aparare impotriva potrivnicilor Tai”.
In disputele cu fariseii si carturarii Domnul foloseste citate din V.T. scrise parca anume
pentru aceasta ocazie: Psalmul 118: ”Piatra pe care au lepadat-o zidarii a ajuns sa fie
pusa in capul unghiului cladirii. Domnul a facut lucrul acesta si este o minune in fata
ochilor vostri”, Isaia: ”Asa vorbeste Domnul: Iata pun ca temelie in Sion o piatra …
piatra din capul unghiului cladirii, temelie puternica; cel ce o va lua ca sprijin nu se va
grabi sa fuga … El va fi ca un locas sfant, dar si o piatra de poticnire pentru locuitorii
Ierusalimului”, Isaia: ”cand se apropie de Mine poporul acesta, Ma cinsteste cu gura si
cu buzele dar inima lui este departe de Mine si frica pe care o are de Mine nu este decat
o invatatura de datina omeneasca”, Osea: ”Bunatate voiesc iar nu jertfe si cunostinta de
Dumnezeu mai mult decat arderi de tot”. La izgonirea negustorilor din templu, Psalmul
69: ”Ravna casei Tale Ma mananca” si Ieremia: ”Este casa aceasta peste care este
chemat Numele Meu, o pestera de talhari?”
Dupa ce le raspunde la intrebarea capcana despre bir spunandu-le: ”Dati Cezarului ce
este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”, Iisus adreseaza si El o
intrebare carturarilor: ”Daca Mesia este fiul lui David atunci de ce David Il numeste
Domn? - cand spune (in psalmul 110): ”Domnul a zis Domnului meu: Sezi la dreapta
Mea pana voi pune pe vrajmasii Tai sub picioarele Tale”. Cu acest citat Iisus ii reduce la
tacere aratandu-le ca Mesia nu este un simplu descendent al lui David, ci este insusi
Dumnezeu.
La Cina cea de Taina Iisus le da ucenicilor painea si vinul zicand: ”Luati, mancati,
acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor… beti dintruacesta
toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se
varsa spre iertarea pacatelor”; in Geneza citim: ”Melhisedec, imparatul Salemului (Salem
inseamna pace) a iesit in intampinarea lui Avraam si a adus paine si vin: el era preot al
Dumnezeului Celui Preainalt”; Isaia Il numeste pe Mesia si “Domn al pacii” iar in
Psalmul 110 citim: ”Domnul a jurat si nu-I va parea rau: Tu esti preot in veac, dupa
randuiala lui Melhisedec”. Tot la Cina cea de taina Domnul le spune apostolilor,
descoperind pe cel ce avea sa-L tradeze: ”Adevarat graiesc voua ca unul din voi Ma va
vinde … cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde” iar la Psalmul 41:
”Chiar si acela in care Imi puneam increderea si care manca din painea Mea, ridica si el
calcaiul impotriva Mea”. Stim din evanghelii ca Iuda a primit de la preoti 30 de arginti ca
sa-L tradeze pe Domnul; dupa ce Iisus a fost condamnat la moarte de catre Sanhedrin,
Iuda s-a cait, a adus banii inapoi aruncandu-i in templu si s-a spanzurat: preotii n-au mai
pus banii in vistieria templului pentru ca erau pretul unei tradari, si au cumparat din ei o
bucata de pamant numita Tarina Olarului, ca loc de ingropare pentru saraci; in V.T. la
Zaharia citim: ”Mi-au cantarit ca plata 30 de arginti, dar Domnul mi-a zis: Arunca
olarului pretul acesta scump, cu care M-au pretuit! Si am luat cei 30 de arginti si i-am
aruncat in Casa Domnului pentru olar.”
65

In gradina Ghetsimani de pe Muntele Maslinilor inainte de a fi arestat, Domnul se
roaga: ”Tata, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc
Eu ci precum Tu voiesti”; in V.T. Psalmul 40 gasim: ”Iata-Ma ca vin! In sulul cartii este
scris despre Mine; vreau sa fac voia Ta Dumnezeule”, iar la Isaia: ”Domnul a gasit cu
cale sa-L zdrobeasca prin suferinta … pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin
ranile Lui suntem vindecati”. Ucenicii L-au parasit cu totii de frica sa nu fie arestati si ei
dupa cum este scris la Zaharia: ”Loveste pe pastor si se vor risipi oile”.
La judecata Soborul tocmise niste martori mincinosi impotriva Lui care Il acuzau ca ar
fi spus: ”stricati Templul acesta si in trei zile il voi ridica la loc”; Iisus se referise la
“templul trupulai sau”, dupa cum ne explica evanghelistul Ioan; in Psalmul 35 gasim:
”niste martori mincinosi se ridica si ma intreaba de cea ce nu stiu”. Iisus n-a raspuns
nimic la acuzatiile aduse dupa cum este scris la Psalmul 38: ”iar Eu sunt ca un surd, naud;
sunt ca un mut … in gura caruia nu este nici un raspuns”. Vazand ca nu scoate
nimic de la El, Marele preot Caiafa I-a zis: ”Te jur pe Dumnezeul Cel viu sa ne spui daca
esti Hristosul, Fiul Celui Preainalt”; Iisus a confirmat ca El este si aceasta I s-a considerat
drept blasfemie pentru care a fost condamnat la moarte. “Atunci L-au scuipat in fata L-au
batut cu pumnii si L-au palmuit”, zice Ev. Dupa Matei; la fel gasim si la Isaia: ”Mi-am
dat spatele inaintea celor ce Ma loveau si obrajii inaintea celor ce-Mi smulgeau barba;
nu Mi-am ascuns fata de ocari si de scuipari”.
Dimineata preotii cei mari Il aduc la Pilat procuratorul Iudeei, iar acesta afland ca e
Galilean Il trimite la Irod Antipas tetrarhul Galileei si al Pereei, care se afla atunci la
Ierusalim; la Psalmul 2 scrie: ”Imparatii pamantului se rascoala si domnitorii se
sfatuiesc impreuna impotriva Domnului si impotriva Unsului Sau”. Foarte greu au
obtinut preotii de la Pilat sentinta condamnarii la moarte, mintind ca Iisus s-ar fi
proclamat rege al iudeilor. Poate pentru a-L salva, procuratorul porunci sa-L bata cu
nuiele; soldatii romani au indeplinit ordinul cu exces de zel: ”I-au pus pe cap o coroana
de spini si o trestie in mana dreapta si ingenuncheau inaintea lui zicand: “plecaciune
Imparatul iudeilor”, apoi Il scuipau, luau trestia si-L bateau cu ea peste cap”; la Mica
citim: ”Judecatorul lui Israel e lovit cu nuiaua pe obraz”. Iisus a suportat totul cu
barbatie asa cum scrie la Isaia: ”Cand a fost chinuit si asuprit n-a deschis gura deloc ca
un miel pe care-l duci la macelarie”. Pilat L-a adus apoi in fata multimii ca sa le inspire
mila, zicand: ”Iata omul”, dar multimea nu s-a lasat impresionata; realizati imaginea lui
Iisus plin de sange si de vanatai, scuipat, murdar cu coroana de spini pe cap; la Isaia zice:
”Om al durerii si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit ca iti intorceai fata de la
El”. Iisus le spusese ucenicilor: ”asa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa
fie inaltat si Fiul omului ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica”; prin
aceasta le spunea indirect ca va fi rastignit asa cum anunta si Psalmul 22: ”M-ai adus in
tarana mortii … o ceata de nelegiuiti dau tarcoale imprejurul Meu, Mi-au strapuns
mainile si picioarele”. I-au dat sa bea vin amestecat cu fiere ca sa-I amorteasca durerea
dar El a refuzat anestezicul; Psalmul 69: “ei imi pun fiere in mancare”. A fost rastignit
intre doi talhari dupa cum sta scris la Isaia: ”Groapa lui a fost pusa intre cei rai”.
Hainele Lui le-au impartit intre ei soldatii romani dar camasa era tesuta fara cusatura si ca
sa n-o sfasie au jucat-o la zaruri; Psalmul 22: “Ei insa pandesc si Ma privesc; isi impart
hainele Mele intre ei si trag la sorti pentru camasa Mea”. Trecatorii isi bateau joc de El
si dadeau din cap zicand: “sa se mantuiasca pe Sine Insusi daca este El Hristosul, Alesul
lui Dumnezeu”; iar in Psalmul 22: “Toti cei ce Ma vad isi bat joc de Mine, isi deschid
66

gura, dau din cap si zic: S-a increzut in Domnul, sa-L mantuiasca Domnul!”. Cunoscutii
lui Iisus stateau deoparte si se uitau, cum zice si Psalmul 38: “Prietenii si cunoscutii Mei
se departeaza de rana Mea si rudele Mele stau deoparte”. Evangheliile spun ca intre
pranz si ora trei dupa-amiaza s-a facut intuneric peste toata tara; faptul a fost prezis de
Amos: “In ziua aceea, zice Domnul, voi face sa asfinteasca Soarele la amiaza si voi
intuneca Pamantul ziua in amiaza mare” iar Zaharia: “In ziua aceea nu va mai fi lumina;
stelele stralucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebita, cunoscuta de Domnul, nu va fi
nici zi nici noapte, dar spre seara se va arata lumina”. Pe la ceasul al-9-lea deci trei
dupa-amiaza, Iisus a strigat: “Eli, Eli, lama sabactani?” care inseamna “Dumnezeule,
Dumnezeule, pentru ce M-ai parasit?” dupa cum cum spune Psalmul 22. Cei din jur au
crezut ca striga pe Ilie si unul din ei a luat un burete, l-a imbibat cu otet, l-a pus intr-o
prajina si I l-a intins ca sa bea din el, cum zice Psalmul 69: “… si cand Mi-e sete Imi dau
sa beau otet”. Apoi Iisus a strigat tare: “Tata, in mainile tale Imi incredintez duhul!”;
Psalmul 31 contine aceiasi expresie: “In mainile Tale Imi incredintez duhul”. Evanghelia
dupa Luca ne spune: “… si tot norodul care venise la privelistea aceasta, cand a vazut
cele intamplate s-a intors batandu-se in piept”; in V.T. proorocul Amos zice: “voi arunca
tara intr-o jale ca pentru un singur fiu si sfrsitul ei va fi ca o zi amara” iar la Zaharia: “si
isi vor intoarce privirile spre Mine pe care L-au strapuns. Il vor plange cum plange
cineva pe singurul lui fiu, si-L vor plange amarnic cum plunge cineva pe un intai
nascut”. Vazind ca Iisus murise, noroadele s-au trezit ca dintr-un vis urat; sperasera ca El
e Mesia care se va cobori de pe cruce sa-i izbaveasca de sub jugul romanilor dar se
inselasera; poate ca si-au amintit de bunatatea lui Iisus cand le vorbea si ii vindeca pe
bolnavi; cerusera moartea unui “om” nevinovat si acum incercau sentimente de
dezamagire si de vinovatie; n-au crezut nici o clipa ca defapt Mesia acceptase moartea pe
crucea pentru pacatele lor; aceasta stare de confuzie este descrisa in proorocia lui Isaia:
“Domnul se va scula … ca sa-Si faca lucrarea, lucrarea Lui ciudata, ca sa-Si
implineasca lucrul, lucrul Lui nemaiauzit … cine a crezut in cea ce ni se vestise?… cine a
cunoscut bratul Domnului?… El a fost luat prin apasare si judecata dar cine din cei de
pe vremea Lui a crezut ca El fusese sters de pe pamantul celor vii si lovit de moarte
pentru pacatele poporului meu?”. Sa ne amintim ca Domnul ii avertizase chiar pe
ucenicii Sai despre moartea si invierea Sa si tot nu L-au crezut; a trebuit ca dupa Inviere
sa manance cu ei, sa-I pipaie semnele cuielor, sa le deschida mintea la scripturi precum
ca: “asa este scris si asa trebuia sa patimeasca Hristosul”. Abia atunci au inteles ucenicii
ca moartea Lui a fost Jertfa pentru pacatele omenirii, cum spune la Isaia: “El suferintele
noastre le-a purtat si durerile noastre le-a luat asupra Lui si noi am crezut ca este
pedepsit, lovit de Dumnezeu si smerit, dar El era strapuns pentru pacatele noastre,
zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin
ranile Lui suntem vindecati”.
Iisus murise iar ceilalti doi rastigniti probabil ca erau in agonie; daca ar fi fost dupa
obiceiurile romane ei ar fi trebuit lasati pe cruce un timp ca sa serveasca drept pilda
noroadelor razvratite; dupa legea iudaica insa: “Daca se va omori un om si l-ai spanzurat
de un lemn, trupul lui mort sa nu stea noaptea pe lemn ci sa-l ingropi in aceiasi zi, caci
cel spanzurat este blestemat inaintea Domnului”. Abia acum aceasta porunca data de
Dumnezeu prin Moise evreilor la Deuteronom, capata un sens: Hristosul trebuia sa stea
intr-un mormant pana a-3-a zi, cand avea sa invieze; Iisus Insusi declarase in public
fariseilor si carturarilor cand I-au cerut un semn: “acestui neam nu i se va da alt semn
67

decat semnul proorocului Iona. Caci dupa cum Iona a stat trei zile si trei nopti in
pantecele chitului, tot asa si Fiul omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului”.
Acesta a fost planul lui Dumnezeu dintru-nceput, deaceea Domnul trebuia inmormantat
pana la ceasul al-12-lea din zi; aceasta era ora sase seara pentru evrei, cand incepea
noaptea aferenta zilei urmatoare. Rastignitii au fost deci coborati de pe cruci si li s-au
zdrobit fluierele picioarelor ca nu cumva sa-si revina si sa fuga din morminte; pentru ca
Iisus murise deja, Lui nu I-au mai zdrobit fluierele picioarelor dar pentru siguranta, unul
dintre soldati L-a strapuns cu sulita in torace in partea dreapta diagonal catre inima.
Acum capata sens o alta porunca data de Dumnezeu evreilor prin Moise la Exod, cu
privire la mielul jertfit de Pastele evreiesc: “sa nu zdrobiti nici un os”. Dumnezeu a scos
in evidenta ca moartea Domnului pe cruce este o jertfa, pentru ca numai picioarele
talharilor au fost zdrobite, Iisus ramanand intreg ca si mielul jertfit de Paste. In plus a
facut ca trupul Lui sa primeasca o lovitura mortala de sulita, astfel ca nimeni sa nu poata
spune ca Iisus nu murise cu adevarat si deaceea Si-a revenit a-3-a zi. Lovitura de sulita a
fost prezisa la Isaia: “El era strapuns pentru pacatele noastre” si la Zaharia: “isi vor
intoarce privirile spre Mine pe care M-au strapuns”. la Isaia mai citim: “mormantul Lui
a fost pus la un loc cu cel bogat”; Dumnezeu a implinit si aceasta proorocie prin Iosif din
Arimateea, un om bogat si sfetnic al Soborului, care devenise si el ucenic in secret; Iosif,
cerand permisiunea lui Pilat, L-a inmormantat pe Domnul in mormantul sapat in stanca
pentru sine insusi, pravalind apoi o piatra mare la intrare. Sa remarcam detaliile acestea:
“mormant sapat in stanca si piatra mare la intrare” care inseamna ca cel inchis inlauntru
n-ar fi putut sa iasa; ideea se regaseste in Psalmul 88: “Sunt pus in randul celor ce se
coboara in groapa … stau intins printre cei morti … M-ai aruncat in groapa cea mai de
jos … sunt inchis si nu pot sa mai ies”. Intr-adevar n-ar fi putut sa iasa, doar daca ar fi
fost ajutat de ucenici sa urneasca piatra; Dumnezeu a exclus insa si aceasta posibilitate
prin preotii care au cerut de la Pilat o straja sa pazeasca mormantul, punand sigiliu la
intrare “ca nu cumva sa vina ucenicii Lui noaptea sa-I fure trupul si sa zica apoi ca a
inviat”. Masura era inutila caci apostolii Il parasisera pe Iisus in gradina Ghetsimani si
stateau ascunsi de frica sa nu fie condamnati si ei; Petru se lepadase de trei ori ca nu-L
cunoaste. Afara de asta, a-I fura trupul si a minti apoi ca El a inviat, ar fi fost o fapta
inacceptabila pentru niste oameni cinstiti. Totusi Domnul spusese El Insusi ca: ”Fiul
omului trebuie sa fie dat in mainile pacatosilor, sa fie rastignit si a-3-a zi sa invieze”;
proorocii din vechime vestisera si ei marea minune a invierii; Osea: “El ne va da iarasi
viata in doua zile; a-3-a zi ne va scula si vom trai inaintea Lui”, Isaia: “Dar dupa ce-Si
va da viata ca jertfa pentru pacat va vedea o samanta de urmasi, va trai multe zile si
lucrarea Domnului va propasi in mainile Lui”, Psalmul 16: “nu vei ingadui ca Preiubitul
Tau sa vada putrezirea”. Pentru a intari credinta in Invierea Sa, Domnul a creat un
precedent inviind pe Lazar din Betania care zacea in mormant de patru zile si al carui trup
intrase deja in descompunere. Cu toate acestea ucenicii n-au crezut initial in Invierea Lui;
deaceea ingerul le spune cu repros femeilor aducatoare de mir, Duminica dimineata:
“Pentru ce cautati intre cei morti pe Cel ce este viu? Nu este aici ci a inviat. Aduceti-va
aminte ce va spunea pe cand era cu voi”. Domnul li S-a aratat ucenicilor dupa Inviere
deseori timp de patruzeci de zile; le-a vorbit, a mancat cu ei, le-a aratat semnele cuielor si
a loviturii de lance pe trupul Sau, L-au pipait cu mainile lor si s-au incredintat ca nu este
o iluzie sau un duh. A urmat Inaltarea la cer apoi primirea de catre Apostoli a Duhului
Sfant la Cincizecime cand comunitatea crestinilor a crescut la 5000 de credinciosi; Iisus
68

le spuse-se apostolilor: “Nu va departati de Ierusalim ca sa se implineasca fagaduinta
Tatalui Meu caci nu dupa mult timp veti fi botezati cu Duhul Sfant”; Isaia: “Si fiindca Sia
dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, Isi va lungi viata si lucrul
Domnului in mana Lui va propasi … nu te teme Izraelul Meu pe care Mi l-am ales … voi
turna Duhul Meu peste samanta ta”, Ezechiel: “le voi da o alta inima si voi pune un Duh
nou in ei”. Momentul este considerat actul de nastere al Bisericii.
Continut dogmatic
Atat natura divina a Domnului cat si Invierea lui, au ramas prin intelepciunea lui
Dumnezeu niste chestiuni de credinta chiar daca au fost mai dinainte vestite, caci multi
nu cred nici in prooroci. Suntem liberi sa alegem. Domnul insa avertizeaza: “Cine va
crede si se va boteza se va mantui, cine nu va crede se va osandi”. De ce? Pentru ca
negand evidentele va refuza cu buna stiinta adevarul impietrindu-si inima ca sa nu
inteleaga si sa se intoarca la Hristos. Asa a fost cu fariseii si orbul din nastere vindecat de
Domnul; ei ziceau: “noi stim ca omul acesta nu este de la Dumnezeu pentru ca nu tine
Sabatul”, iar orbul: “eu una stiu, ca m-am nascut orb si acuma vad; nimeni n-ar putea sa
faca asemenea minune daca n-ar fi Dumnezeu cu El”. Dealtfel chiar Iisus, aproape ca-i
implora sa vina la credinta: ”daca nu credeti cand v-am spus ca vin de la Tatal, credeti
macar pentru lucrarile pe care le fac, caci El mi le-a dat”. Credinta in Crestinism are
valente superioare; a crede in existenta lui Dumnezeu Cel Unic, Creator si Sustinator al
intregii lumi, este baza de la care se pleaca pentru un nivel mai ridicat: credinta
mantuitoare in Fiul lui Dumnezeu. De multe ori Domnul ii spune celui vindecat: “mergi
in pace, credinta ta te-a mantuit”. Credinta in Hristos trebuie sa depaseasca instinctul de
conservare: “cel ce-si va pierde viata pentru credinta in Mine o va castiga”. Domnul
vorbeste despre puterea credintei: “daca a-ti avea credinta cat un bob de mustar a-ti zice
muntelui acestuia, arunca-te in mare si s-ar face”. Puterea unei credinte sta in convingere:
“cand cereti ceva sa credeti ca l-ati si primit si-l veti avea”. Este acelasi tip de credinta ca
cea avraamica, neconditionata, neclintita dar mai bogata in cunostinta: credinciosul stie
despre jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii.
Care este logica mantuirii prin Hristos? Toti am pacatuit si trebuie sa platim caci asa
cere dreptatea lui Dumnezeu. Pedeapsa pacatului este moartea deaceea inca din vechime
oamenii omorau animale pentru pacatele lor; isi rascumparau vina cu o cantitate de viata.
Prin sange se facea ispasirea caci sangele este viata, deaceea e interzis sa se manance.
Echivalenta pacat - jertfa era in Vechiul Testament foarte precis masurata pentru fiecare
fapta in parte; daca pacatul era mai mare, aduceai mai multe animale mai mult sange. Dar
e oare drept ca eu sa gresesc si animalul sa plateasca? Daca sacrific o turma intreaga pot
sa pacatuiesc oricat? Unde este penitenta care sa-mi schimbe fondul sufletesc? Unde e
progresul spiritual?
In Crestinism moneda de rascumparare a pacatelor omenesti se schimba; sangele
animalelor de jertfa nu mai are valoare ci sangele lui Hristos. ”Acesta este sangele Meu
care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”. Daca vorbim de viata din
sangele lui Hristos Cel intrupat, vorbim despre insasi izvorul de viata al Treimei. Pacatele
omenirii, multe si grele, nu pot fi sterse de viata animalelor sacrificate dar Jertfa lui Iisus
este ”suficient” de mare ca sa salveze toate generatiile de oameni incepand din vechime si
pana la Sfarsitul lumii.
69

Pentru noi este insa mai usor de inteles iertarea pacatelor, nu prin jertfe de sange ci prin
transferul pedepsei. Domnul a primit pedeapsa prin moartea pe cruce in locul nostru.
Valoarea unui sacrificiu e data de gradul de vinovatie si de calitatea victimei; mai mare
valoare are sacrificiul unui sfant decat al unui delicvent; mai mare valoare are sacrificiul
unui om decat al unui animal. Daca vorbim de Iisus atunci valoarea jertfei Lui creste
infinit pentru ca patimeste Sfantul Sfintilor iar in persoana Lui este Insusi Dumnezeu.
Rascumpararea pacatelor noastre vine deci prin rastignirea lui Hristos; trebuie doar ca
fiecare din noi sa ne luam partea din aceasta jertfa; cum? Mai intai sa credem in puterea
ei de rascumparare; apoi, si aici vine partea cea mai grea, sa ne caim, s-o rupem cu
pacatul. Daca nu e cainta nu e iertare. Ni se cere sa ne lepadam de noi insine si sa-I
urmam lui Hristos, sa punem in practica iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Dumnezeu
nu cere mai mult decat puterile fiecaruia; conditia este ca pe tot parcursul vietii sa nu
abdici de la efortul iubirii. Iertarea se da cu conditia stradaniei de a progresa spiritual.
Ajutorul lui Dumnezeu nu se va lasa asteptat; El iti va da toate incercarile, necazurile si
bucuriile necesare, pe care tu trebuie sa le treci ca pe niste examene; dupa fiecare
incercare vei fi mai tare si mai bun, pana ce Dumnezeu te va randui sa-ti inchei viata
pamanteasca, pentru a reinvia apoi in Imparatia Sa.
Ce se intampla cu cei care fac fapte bune dar nu sunt crestini? Unii invata la scoala
ateismului, altii se nasc in alte religii; unii aud de Crestinism dar nu iau aminte, altii il
ponegresc pe nedrept. Dumnezeu nu este partinitor ci, asa cum spunea Sf Ap Petru despre
Cornelius: “in orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit”. Religia
Crestina nu constrange ci invita; oricine este liber sa vina sau sa refuze. Vai insa de cei
care stramba adevarul impiedicind lumea sa primeasca asa mantuire inalta, caci daca
oamenii ar intelege bine ce vrea Iisus de la ei si ce le da in schimb, toti s-ar face crestini.
Domnul ne invata in mod practic ce trebuie sa facem; conceptul de “bine in Crestinism
este foarte amanuntit descris comparativ cu alte religii. Baza celor 10 porunci ramane: Sa
nu ai mai multi dumnezei, sa nu-L reprezinti pe Unicul Dumnezeu sub forma idoleasca,
sa nu iei in deradere numele Domnului, sa respecti ziua de odihna, sa-ti respecti parintii,
sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu curvesti, sa nu depui marturie mincinoasa, sa nu poftesti
nimic din ce este al altuia. Domnul spune: “nu am venit sa stric Legea ci s-o implinesc”.
Evreii gasisera diferite cai pentru a ocoli respectarea celor 10 porunci. Domnul le
intareste insa printr-o noua calitate. El “porunceste”: “sa nu ucizi, dar nici macar sa te
manii sau sa jignesti pe aproapele”; “sa nu curvesti, dar nici macar sa nu poftesti vreo alta
femeie”. Apoi ne invata milostenia: “imbracati pe cel gol, impartiti hrana cu cel flamand,
vizitati pe cel din temnita, dati cu imprumut fara speranta de a primi inapoi, cui iti cere
da-i si nu-l opri pe cel care-ti ia cu sila lucrurile tale; esti bogat, imparte-ti bogatia la
saraci si vei avea comoara in cer”. In vechime criteriul general era: “sa nu faci altuia cea
ce nu ti-ar conveni sa ti se faca tie insuti”. Domnul schimba restrictia in indemn pozitiv:
“cea ce vreti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi la fel lor”; “iubeste-ti aproapele ca
pe tine insuti”. Mai mult, Domnul vine cu o porunca noua pentru cei desavarsiti:
“iubeste-ti vrajmasii! Daca cineva iti face rau, nu riposta tot cu rau ci rasplateste-l cu
bine!” El ne arata prin exemplul personal ca raul nu poate fi stins decat prin bine, caci
raspunzand tot cu rau se inteteste ca un foc. Aceasta e noutatea cea mare a Religiei lui
Iisus: sacrificiul primirii raului aici in contul primirii binelui dincolo.
Se deosebesc astfel mai multe trepte ale desavarsirii: poate ca nu vei fi capabil sa-ti
iubesti dusmanul, dar macar pentru inceput vei putea sa-l ierti; nu poti sa renunti la toata
70

averea ta, dar macar faci niste milostenii; nu lasi sa ti se ia cu sila ale tale dar macar vei
imprumuta pe un amarat cu riscul de a pierde banii, si tot asa; daca nu poti sa faci un bine
“desavarsit” fa un bine mai “mic” dar nu te opri in a face binele. Domnul ofera o sansa
oricui; totul e sa progresam pe calea aratata. In viata sunt uneori situatii asa de complicate
ca nu stii cum sa faci ca sa nu gresesti; atunci trebuie sa te rogi ca sa ti se arate, dar chiar
daca ai gresit exista o permanenta a-2-a sansa: pocainta, penitenta si reinceperea cursei
pentru mantuire. “Ai gresit, ridica-te! Ai gresit iar, ridicate iar!” In pilda vamesului si a
fariseului Domnul ne invata smerenia, iar in pilda fiului risipitor ne invata cainta; fara
acestea doua nimeni nu poate sa-si ia partea din jertfa lui Iisus.
Dumnezeul crestinilor este acelasi cu al evreilor: Unic, Transcendent, Creator. Evreii se
temeau de El ca e aspru, crestinii tanjesc dupa El ca e Bun. Crestinismul aduce marea
Taina a Sfintei Treimi: Dumnezeu este Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Ingerii sunt recunoscuti
si in alte religii; niciuna nu pomeneste insa de Fiul lui Dumnezeu, nici de Duhul Sfant al
adevarului. Oare au crestinii trei dumnezei diferiti? Nu, caci Iisus zice: “Dumnezeu este
Unul singur”. Oare este Duhul Sfant o fiinta separata? Nu pentru ca Iisus zice:
“Dumnezeu este Duh si omul trebuie sa se inchine Lui in Duh si adevar”. Oare este Fiul o
fiinta separata? Nu pentru ca Iisus zice: “Eu si Tatal una suntem”. Care este atunci
explicatia? Dumnezeul crestinilor este unic; avem cel mai pur monotheism. Ne este
revelata insa o cunoastere mai aprofundata a Fiintei Lui. El este Tatal deci Creatorul si
Sustinatorul; tot El este Fiul Rascumparatorul si Judecatorul lumii; tot El este Duhul
Sfant al adevarului Cel datator de viata; este vorba de “ipostazele” lui Dumnezeu. Tatal a
creat universul prin Cuvantul, deci prin Fiul, iar „Duhul Sfant se misca deasupra apelor
oceanului primordial”. Sunt trei Persoane caci apostolii sunt trimisi sa boteze „in numele
Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant”. Cel mai mare este Tatal, care l-a nascut pe Fiul
de o fiinta cu El, si care emana Duhul Sfant, Domnul datator de viata si cunostinta. Ce
inseamna „nasterea” si ce inseamna „emanatia” din Tatal nu se poate sti. Aceste trei
Persoane se numesc Sf Treime sau Dumnezeu. Este monoteism doar ca explica mai mult
despre „structura” Lui interna asfel ca oamenii sa-L inteleaga si cu atat mai mult sa-L
iubeasca. Sfanta Treime a fost comparata cu lutul focul si apa din care s-a facut caramida;
sau cu sfera, caldura si lumina care compun soarele; sau mintea, vointa si simtirea care
compun spiritul omenesc; sau pur si simplu cu o prisma triunghiulara nesfarsita. Lui
Avraam Dumnezeu i S-a aratat sub forma celor trei tineri; in Geneza gasim expresii la
plural: „sa facem om dupa asemanarea Noastra” sau „omul s-a facut ca unul din Noi,
cunoscand binele si raul”. Aceasta taina a Trinitatii nu trebuie investigata mai mult decat
ne-a fost dat sa stim caci nu se cuvine sa-L „disecam” pe Dumnezeu; oricum depaseste
intelegerea noastra. E deajuns ca atunci cand zicem Dumnezeu sa intelegem impreuna:
Tatal , Fiul si Duhul Sfant.
Inteleptii spun ca Dumnezeu este unic in fiinta dar multiplu in Personae, pentru ca El
este iubire; si noi putem intra in iubirea aceasta caci: “cine va implini cuvintele Mele, Noi
vom veni la el si vom locui impreuna cu el si vom fi Una”. Este expresia cea mai clara a
chemarii omului la comuniunea cu Dumnezeu. Dogma Trinitatii nu trebuie deci sa ne
sperie ci sa ne incurajeze pentru ca implica cel mai minunat lucru care ni se poate
intampla. Venim deci la finalitatea fiintei umane slab vizibila in alte religii dar bine
conturata in Crestinism: rostul existentei noastre este sa imbogatim fiinta lui Dumnezeu
prin propria noastra fiinta primind in schimb comuniunea cu totalitatea Fiintei Lui. Din
aceasta desigur ca noi avem de castigat pentru ca oferim atat de putin si primim o
71

imensitate. Cineva ar putea spune ca Dumnezeu are nevoie de noi oamenii ca sa-Si
recicleze Fiinta spirituala; nimic mai fals, pentru ca El ne-a creat. Noi nu provenim de
undeva din exteriorul Lui ca sa-L putem ajuta cu ceva; facem parte din Creatie, iar
Creatia face parte din El. Am vazut la Creationism cum din Spiritul Lui a fost creata
lumina, din lumina materia si formele cunoscute de energie au izbucnit in Big Bangul
initial formand galaxiile, sistemul solar si pamantul, apoi lumea vie modelata cu bisturiul
mutatiilor genetice si la urma omul. Dumnezeu deci nu ne datoreaza nimic. El ne poate
nimici intr-o clipa dar doreste ca noi sa devenim niste mici “dumnezei” partasi Fiintei lui.
Mantuirea nu vine cu forta; suntem creati cu libertatea de vointa. De noi depinde
incotro apucam: spre apropierea sau spre departarea de Dumnezeu. Semnul stapanirii Lui
asupra noastra consta in rasplata sau pedeapsa viitoare in functie de ce a ales fiecare sa
faca cu viata lui. Dumnezeu este Judecator al omenirii, in virtutea dreptatii absolute:
“cand va veni Fiul omului in Imparatia Sa va desparti pe cei buni de cei rai cum desparte
pastorul oile de capre; si va zice celor de-a drepta Sa: veniti, binecuvantatii Tatalui Meu
de mosteniti Imparatia cerului, caci flamand am fost si mi-ati dat sa mananc, bolnav am
fost si m-ati ajutat, gol am fost si m-ati imbracat … iar celor de la stanga le va zice: pieriti
de la mine in focul cel vesnic pregatit Satanei si ingerilor lui caci flamand am fost si nu
mi-ati dat sa mananc, bolnav am fost si nu m-ati ajutat, gol am fost si nu m-ati imbracat
… ori de cate ori nu ati facut acestea unora din acesti frati ai Mei mai mici, Mie nu mi leati
facut”. A alege apropierea de Dumnezeu este deci echivalent cu a alege faptele de
milostenie sau iubire de aproapele; de aceea spune ca singuri ne decidem soarta. Fie ca ne
departam fie ca ne apropiem de Dumnezeu, suntem singurii responsabili de rasplata sau
pedeapsa ce va veni; este ca un mecanism automat unde nu incape eroare sau mita.
In Crestinism nu se pomeneste nimic despre reincarnare fie ca pedeapsa fie ca rasplata,
pentru faptele dintr-o viata anterioara; nu exista mai multe vieti pentru o fiinta umana, in
care sa-si aleaga liber orientarea catre bine sau catre rau. O singura viata pentru fiecare,
bilantul faptelor, orientarea individuala, urmate de dreapta Judecata. Am vazut ca rasplata
este comuniunea cu Dumnezeu, ceva minunat o stare de confort spiritual indescriptibila,
Raiul. Pedeapsa pentru cei care au ales departarea de Dumnezeu este Gheena sau Iadul,
un loc de chinuri si foc vesnic; “nu va temeti de cei ce ucid trupul si apoi nu mai pot face
nimic; temeti-va de Cel care poate arunca atat trupul cat si sufletul in Gheena”. Nu se stie
daca sunt chinuri fizice si un foc material dar Domnul ne spune ca Iazul de foc pregatit
lui Satan si ingerilor lui este Moartea a-2-a. Acesta este sfrsitul cel adevarat, pe care noi il
confundam cu moartea trupului; vom avea insa surpriza de a supravietui mortii fizice. Eul
nostru va trai in afara trupului; odata cu moartea a-2-a insa inceteaza existenta eului
personal; i se ia suportul vital sufletul, care se intoarce la Dumnezeu Generatorul vietii,
iar spiritul respectiv se dezintegreaza. Fenomenul este cu atat mai dureros cu cat se face
in mod constient; sfintii il descriu ca pe o inghetare, in care spiritul respectiv e sfasiat de
remuscarea a cea ce ar fi putut sa fie daca ar fi ales binele. Eul respectiv este lepadat de la
fata lui Dumnezeu, oprit de a mai comunica ceva, condamnat la singuratate absoluta.
Epistole
Dupa Evanghelii, o adevarata comoara de invataturi teologice si practice gasim in
scrisorile apostolilor catre comunitatile crestine recent infiintate.
72

In Epistola catre Romani Sf Pavel arata ca “neamurile” desi nu au avut o Lege revelata,
indeplinesc partial cele ale legii. Oricine urmeaza calea credintei in Hristos va primi harul
lui Dumnezeu, care este o putere ajutatoare catre mantuire. Prin Legea veche am cunoscut
faptele pacatelor care interzise fiind, sunt cu atat mai tentante. Omul desi doreste sa faca
binele n-are destula vointa si deaceea are nevoie de har; primirea harului ne face fii ai lui
Dumnezeu iar aceasta implica suferinta asemeni lui Hristos, dar rasplata e cu mult mai
mare. Actiunile lui Dumnezeu sunt de nepatruns pentru noi. Din El, prin El si pentru El
sunt toate lucrurile.
Dupa aceasta parte teologica apostolul vine cu sfaturi practice: “in cinste fiecare sa dea
intaietate altuia, rabdati necazurile, staruiti in rugaciune, bucurati-va cu cei ce se bucura
si plangeti cu cei ce plang, nu umblati dupa lucrurile inalte ci ramaneti la cele smerite, nu
intoarceti rau pentru rau ci biruiti raul prin bine, traiti in pace cu toti, fiti supusi
dregatorilor caci orice stapanire vine de la Dumnezeu, respectati legile, platiti taxele, nu
traiti in betii curvii invidie si certuri, nu judecati pe aproapele caci fiecare raspunde
pentru faptele lui, nu fiti prilej de pacatuire pentru nimeni.
In Epistolele catre Corinteni Sf Pavel ne spune ca invatatura crestina contine o
intelepciune superioara pe care invatatii lumii n-o pot pricepe; cei daruiti cu Duhul Sfant
insa, pot intelege si intelepciunea crestina si sistemele de intelepciune lumesti, pentru ca
ei se afla mai presus de lume. Nimeni nu trebuie sa se socoteasca pe sine neprihanit,
pentru ca facem pacate pe care constiinta noastra nu le sesizeaza, dar Dumnezeu le
cunoaste. Orice talent al omului nu este meritul lui ci este un dar primit de la Dumnezeu.
Lucrurile ingaduite cum ar fi: mancarea, bautura, sexul, distractia … nu trebuie sa puna
stapanire pe om. Feriti-va de curvie pentru ca intineaza direct trupul, care trebuie sa fie
Templul Duhului Sfant. Dumnezeu nu ingaduie ca omul sa fie ispitit peste puterile lui ci
odata cu ispita ne da si mijlocul prin care sa ne ferim. Sotii sa “posteasca” un timp, apoi
sa se impreuneze din nou ca sa nu-i ispiteasca Satana. Ai fost chemat pe cand erai rob?
Nu te nelinisti! Dar daca poti sa ajungi slobod foloseste-te! (valabil si pentru promovarea
la servici). Cine ia Sfanta Impartasanie fara cercetare si umilinta isi ia singur osanda. Poti
sa-ti dai toata averea saracilor sau poti sa-ti sacrifici viata in chinuri, daca nu o faci din
iubire nu-ti foloseste. Dragostea nu pizmuieste, nu se mandreste, nu se manie, acopere
totul, crede totul, sufera totul, ea este vesnica. Acum (in viata trecatoare) cunoastem
partial dar va veni o vreme cand vom cunoaste pe deplin (in viata vesnica). Daca numai
pentru viata pamanteasca ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti
dintre oameni; daca mortii nu inviaza, atunci sa mancam si sa bem caci maine vom muri.
Puterea lui Dumnezeu in slabiciune este desavarsita (necazurile, bolile, saracia, toate ni se
intampla spre mantuirea noastra).
Galateni: daca neprihanirea se capata prin Lege (ritualurile iudaice) atunci degeaba a
murit Hristos; daca vreti sa fiti socotiti neprihaniti prin Lege, ati cazut din har. Purtati-va
sarcina unii altora ca sa impliniti Legea lui Hristos.
Efeseni: maniati-va si nu pacatuiti (abtinerea de la pacate te face nervos); sa nu apuna
soarele peste mania voastra (daca ai suparat pe cineva impaca-te cu el in aceiasi zi). Nu
furati ci munciti ca sa aveti ce da si celui lipsit. Nu vorbiti cuvinte stricate, nu spuneti
glume proaste (limbaj pornografic, injuraturi). Nu fiti lacomi de avere, nu va imbatati.
Filipeni: fiecare sa puna interesele celorlalti mai presus de interesele lui.
Coloseni: prin Hristos au fost facute toate lucrurile si vazute si nevazute (coparticipant
la Creatie cu Tatal si cu Duhul Sfant). Nu va lasati furati de filozofie si nici de datini
73

lumesti (filozofia despica firul in patru peirzand esentialul, iar datinile lumesti
denatureaza mesajul divin, cum au patit evreii). Urmariti iubirea caci asta e calea spre
desavarsire. Vorbirea voastra sa fie mereu cu har, ca sa stiti ce sa raspundeti fiecaruia.
Tesaloniceni: fiecare sa-si stapaneasca vasul cu sfintenie si cinste nu in aprinderea
poftei ca neamurile (relatiile sexuale intre soti). Munciti! Faceti asa ca sa nu depindeti de
nimeni; cand am fost la voi am muncit zi si noapte ca sa nu fim povara nimanui; urmati
exemplul nostru; cine nu vrea sa munceasca, nici sa nu manance! Pentru cei adormiti sa
nu va intristati, ca ceilalti care n-au nadejde, caci Hristos ii va invia. Pe cine greseste nu-l
socotiti vrajmas ci mustrati-l ca pe un frate (uraste pacatul si nu pe pacatos).
Timotei: fereste-te de intrebarile nebune si nefolositoare (chestiuni interpretabile) care
dau nastere la certuri; robul Domnului nu trebuie sa se certe ci sa indrepte pe altii cu
blandete. Fereste-te de basmele lumesti si babesti (mituri, superstitii). Rugati-va pentru
imparati si dregatori ca sa fie liniste si pace. Mai mult decat deprinderea trupeasca,
urmareste evlavia. Sa nu-ti pui mainile peste nimeni cu graba (taina hirotoniei); ai grija pe
cine pui episcop, sa nu fie betiv, lacom certaret, bataus, sa fie respectat si in afara
comunitatii. Crestinul care nu ingrijeste de familia lui e mai rau decat un necredincios.
Vaduvele tinere sa se recasatoreasca, nu sa umble cu iscodiri si clevetiri din casa in casa.
Fereste-te de impotrivirile stiintei pe nedrept numita astfel, pentru ca te poate rataci de la
credinta. Va veni vremea cand oamenii vor uri adevarul si-si vor da invatatori dupa plac.
Tit: dupa prima si a doua mustrare, departeaza-te de cel ce aduce dezbinari.
Filimon: te rog pentru robul tau Onisim pe care l-am adus la credinta, sa-l primesti
inapoi dar nu ca pe un rob ci ca pe un frate (desfiintarea sclaviei).
Evrei: Iisus este mai presus de ingeri pentru ca Dumnezeu Il numeste Fiu. Prin patimile
Lui a luat calitatea de Preot mijlocitor intre Dumnezeu si oameni; “Tu esti preot in veac
dupa randuiala lui Melhisedec”. Preotii Legii mozaice multi la numar, aduc jertfe in
fiecare an mai intai pentru pacatele lor si apoi pentru ceilalti, pe cand Iisus este unic, nu
are pacate si S-a adus pe Sine insusi jertfa odata pentru totdeauna. Jertfele Legii sunt doar
niste porunci pamantesti ca si cele despre mancaruri, bauturi, spalari, pe cand Jertfa
Domnului este suferirea pedepsei in contul celor pacatosi. Astfel suntem iertati dar daca
dupa asta pacatuim de bunavoie iertarea nu se mai socoteste. Chiar daca Dumnezeu ne da
necazuri El ne pedepseste ca pa niste fii spre binele nostru.
Epistola Sf Iacov: ferice de cel care rabda ispita caci va lua cununa vietii. Ispitele nu
vin de la Dumnezeu ci din poftele noastre care nasc pacatele, iar acestea aduc moartea. El
ne-a creat ca sa fim un fel de “parga” a fapturilor Lui. Omul trebuie sa fie grabnic la
ascultare, incet la vorbire si zabavnic la manie. Degeaba spui ca ai credinta daca n-o
demonstrezi prin fapte; asa si diavolii cred si se cutremura (de frica pedepsei finale).
Credinta trebuie intretinuta de fapte bune, altfel moare; adevarata religie sta in milostenia
fata de cel lipsit. Cine nu-si infraneaza limba, evlavia lui este zadarnica; limba este o fiara
neimblanzita; cu ea binecuvantam pe Dumnezeu si tot cu ea blestemam pe aproapele; cel
ce nu greseste in vorbire isi poate stapani tot trupul. Cine face planuri de viitor trebuie sa
ia seama daca este si voia lui Dumnezeu pentru acestea. Cine stie sa faca binele si nu-l
face pacatuieste. Pe bolnav sa vina preotii sa-l unga cu untdelemn in numele Domnului;
sa se roage pentru el si Domnul il va insanatosi iar pacatele ii vor fi iertate (taina
Sfantului Maslu). Cine intoarce pe un pacatos la credinta, va salva un suflet de la moarte
si-si va acoperi o multime de pacate.
74

Epistolele Sf Apostol Petru: cand suferiti pe nedrept pentru altii, ganditi-va ca si Iisus a
suferit pe nedrept pentru voi; daca aveti de suferit pentru neprihanire, ferice de voi; mai
bine asa decat sa suferi ca ucigas, hot, facator de rele. Cand sunteti batjocoriti pentru
Hristos, vine peste voi Duhul Sfant; sa nu va fie rusine sa suferiti pentru ca sunteti
crestini. Fiti gata sa raspundeti oricui va intreba despre credinta voastra. Pastorilor,
pastoriti turma lui Hristos nu pentru castig ci cu lepadare de sine, nu ca stapani ci
facandu-va pilda de urmat. Paziti-va caci se vor strecura intre voi invatatori mincinosi,
lacomi de placeri si din cauza lor calea adevarului va fi vorbita de rau! Cand va veni Ziua
Domnului pamantul va arde si Dumnezeu va face ceruri noi si un pamant nou, in care va
locui neprihanirea.
Sf Apostol Ioan: ce am vazut, am auzit si am pipait noi insine, aceea va vestim despre
Fiul lui Dumnezeu. El ne cere sa ne iubim semenii prin fapte (de ajutorare si milostenie).
Cine nu iubeste pe aproapele pe care-l vede nu poate iubi nici pe Dumnezeu, pe care nu-L
vede. Trei marturisesc in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfant si Acestia trei Una sunt. Trebuie
sa recunoastem ca avem pacate si sa le marturisim ca sa ni se ierte (taina spovedaniei).
Daca cerem ceva dupa voia lui Dumnezeu ne da (daca nu e dupa voia Lui nu ne da).
Iuda: s-au strecurat intre voi oameni neevlaviosi care tagaduiesc pe Hristos, nesocotesc
stapanirea si dregatoriile, batjocoresc ce nu cunosc si traiesc dupa poftele lor; feriti-va!
Cum vedem din epistole, crestinii erau buni cetateni si familisti. Invataturile Apostolilor
nu ies din cadrul invataturilor Domnului caci ei vorbesc prin acelasi Duh Sfant, cum zice
Ap Pavel: “cred ca si eu am Duhul lui Hristos”. Toti Apostolii au murit mucenici. Atat
Evangheliile cat si Epistolele sunt foarte bogate in continut, practic inepuizabile.
Erezii si secte la origini
Inca de la inceput Crestinismul a fost contaminat cu interpretarile rastalmacite ale unor
“invatatori mincinosi”. Se gaseste cate cineva care atribuie un “sens nou” unui element
neesential, creaza rationamente false ca sa-si argumenteze ipoteza si persista in gresala
din orgoliu; se ajunge astfel la niste aberatii care contrazic dogmele. Daca cel care emite
erezia ar tine cont de corelatia cu totul unitar al invataturii, s-ar opri la timp, dar pentru
asta ar trebui ani de studiu sub indrumarea altora mai experimentati; deaceea spunem ca
izvorul ereziilor este prea marea incredere in sine, mai pe scurt mandria.
Fenomenul sectar implica in primul rand separarea, apoi ambitia, ura, razbunarea. De la
o interpretare gresita a unui element religios, de cele mai multe ori neesential pentru
mantuire, se ajunge la rupturi grave care scot la iveala tot ce e mai rau in oameni. Pe
parcursul timpului fiecare erezie a fost combatuta de Biserica; adevarul a iesit greu la
lumina, de multe ori cu jertfe mucenicesti. Asa s-au formulat dogmele credintei crestine
capatand un caracter fix, axiomatic; deaceea in sanul Bisericii exista un conservatorism
care nu lasa loc pentru inovatii. Este o necesitate nu o stagnare a progresului spiritual;
pentru crestini progresul nu consta in inovatii de dogma ci in adancirea evlaviei.
Multe erezii isi reclama legitimitatea pe “gnoza”, chipurile o invatatura secreta pe care
Mantuitorul ar fi dat-o doar apostolilor. Acestia ar fi urcat astfel pe o treapta mai inalta de
cunoastere, formand o elita inchisa de “alesi” in interiorul careie se aplicau alte reguli mai
presus de morala crestina. Restul comunitatii ramanea o turma ignoranta, buna doar
pentru a asigura subzistenta “alesilor”.
75

Este adevarat ca Iisus vorbea oamenilor in parabole apoi le deslusea apostolilor, dar nu
ca sa le tina secret ci sa le difuzeze mai departe; “oamenii nu aprind lumina ca s-o puna
sub oboroc ci o pun in sfesnic pentru ca toti sa fie luminati”, spunea El. Vorbirea in pilde
era cea mai potrivita, pentru ca in putine cuvinte se rezuma sensuri multe si adanci care
merg direct la sufletul ascultatorilor. Alteori le vorbea direct, ca in predica de pe munte
cand le spunea despre suferirea raului si iubirea vrajmasilor sau despre Judecata viitoare.
Pe de alta parte Iisus arata ca nu este voia lui Dumnezeu sa se piarda nici macar un suflet;
orice om cat de pacatos ar fi si oricat de tarziu s-ar intoarce la pocainta este primit cu
iubire de Tatal. Tocmai aceasta invitatie spre mantuire ce nu tine cont de timp, stare
sociala, varsta sex, etnie, face din Crestinism o religie universala.
Cum putem accepta atunci ideea unei invataturi secrete impartasita doar unui cerc
restrans de privilegiati? Se poate, cu conditia ca aceste invataturi secrete sa nu-i
favorizeze pentru castigarea mantuirii. Intr-adevar taine dumnezeiesti au fost revelate
sfintilor ca o “arvuna” a cunoastreii de care vom avea parte cu totii dupa moarte. Aceste
descoperiri nu sunt insa de folos mantuirii caci oamenii obisnuiti nu le pot intelege, asa
cum spune Sf Ap Pavel: “am fost inaltat pana la al-3-lea cer si am auzit cuvinte care nu se
pot spune”. La mantuire suntem chemati cu totii, si premianti, si codasi; nu doar sfintii se
mantuiesc. Nimeni nu este insa mai presus de moralitate si de “regulile” vietii crestine.
Partea cea mai grava e ca la adapostul gnozei sunt luate de bune orice fantezii. Cand s-a
pus in scris activitatea Mantuitorului si a apostolilor, au aparut unele lucrari ce contineau
diverse erori. Biserica primara a selectat scrierile universal acceptate formand culegerea
cartilor canonice ale Noului Testament. Scrieri apocrife cum ar fi: Evanghelia dupa
Toma, Evanghelia adevarului, Evanghelia lui pseudo-Matei, Evanghelia dupa Iuda,
Faptele lui Petru si ale lui Ioan etc, au alimentat imaginatia “liber-cugetatorilor”.
Cei mai mari gnostici vin cu fabulatii incredibile pe care este rusine a le gandi. Dupa
Valentin(cca 100-160) considerat fondatorul gnosticismului, Tatal S-a unit cu sotia Sa
Gandirea si a nascut 15 perechi de eoni; Sofia unul din eoni, provoaca o criza si in lume
apare raul; Duhul Sfant este perechea feminina a lui Hristos, care se intrupeaza pentru a-i
salva pe pneumatici, o clasa speciala de oameni inzestrati; Iisus (persoana diferita de
Hristos), Il creaza pe Dumnezeul Vechiului Testament … etc.
Marcion(100-160) sustinea ca lumea este creatia lui Yahve, Dumnezeul cel rau al
evreilor, iar Iisus este Fiul Dumnezeului celui bun al crestinilor care jertfindu-se a
rascumparat creatia (exista oare doi dumnezei? Poate fi oare Dumnezeu disociat de
calitatea Sa de Creator?). Cerinthius afirma ca Iisus este fiul natural al Mariei si al lui
Iosif si a devenit Hristos la botez cand a primit Duhul Sfant apoi, inainte de patimi, Duhul
S-a ridicat de la El (cum poate fi Iisus fiu natural, cand atat proorociile cat si Arhangelul
Gabriel confirma nasterea din fecioara? Si daca Duhul “L-a parasit”, atunci ce valoare
mai are jertfa pe cruce a unui simplu muritor?).
Mani(216-276) elaboreaza un sistem si mai complex amestecand elemente budhiste si
iraniene intr-o mitologie fantezista a luminii, in care apar: “Parintele maretiei”, ”Printul
intunericului”, ”Mama vietii”, ”Demonii arhonti”, ”Concupiscenta” etc. “Spiritul cel viu”
faureste din pieile arhontilor cerurile, din oasele lor muntii, din carnea lor pamantul;
demonii inghit lumina dar un “Trimis” li se arata sub forma unei femei goale, ii face sa se
masturbeze pe pamant si astfel lumina este eliberata prin samanta lor, din care iese
vegetatia etc. In ciuda frivolitatii, aceste fantasmagorii “inofensive” au produs la vremea
lor destula tulburare si ulterior au inspirat multe secte.
76

Gnosticii se socoteau niste alesi mai presus de legile sociale, mai presus de bine si de
rau pentru simplul motiv ca ei “stiau” valoarea spiritului prizonier in trup. Erau impotriva
casatoriei si a procreatiei recomandand curvia pentru satisfacerea poftelor sexuale, caci
fiecare nou nascut era pentru ei “intemnitarea” in trup a unui spirit. Secta fabionitilor
promova mortificarea trupului dar nu prin post si abstinenta ca maniheenii, ci prin vicii de
uzura si orgii sexuale. Urmasii tarzii ai gnosticilor katharii, practicau sinuciderea prin
infometare pentru cei ajunsi la “desavarsire”; (in zilele noastre alcoolul si drogurile au
devenit accesoriile “mortificarii” trupului).
Paralel cu Gnosticismul, au mai fost si alte tendinte eretice.
Origen(cca 185-254) cazut martir sub torturi in timpul prigoanei lui Decius, a scris
tratatul teologic “De Principiis”. El sustinea ca Dumnezeu naste incontinuu pe Fiul
(Logosul), prin care creaza spirite inzestrate cu viata si cunoastere. Aceste spirite, din
neglijenta uitare sau inocenta se departeaza de Dumnezeu si devin suflete, carora Tatal le
da trupuri de ingeri oameni sau demoni dupa gravitatea caderii. Toti acestia sunt
inzestrati cu voie libera si ajutati de gratia divina, isi incep calatoria de reintoarcere la
Dumnezeu. Astfel capata experientele caderilor si ridicarilor din ispite, iar la final ajung
incoruptibili. Dumnezeu are prestiinta de orientarea fiecarui suflet si-l ajuta, astfel ca
toate vor ajunge la “apokatastasis” (restaurarea tuturor lucrurilor), atingand desavarsirea
originala dinainte de cadere. Teologia lui Origen a fost criticata si condamnata definitiv
ca erezie la cererea imparatului Iustinian in Sinodul V ecumenic din anul 553, pentru ca
in planul de mantuire includea si demonii. Totusi Origen a fost devotat Bisericii; el
spunea ca: ”trebuie crezut numai ce nu difera de traditia bisericeasca si apostolica”.
Contemporan cu Origenismul, Docetismul afirma ca Iisus a avut un trup aparent pentru
ca Dumnezeu Fiul n-ar fi acceptat umilinta de a suferi pe cruce intr-un trup material. Dar
in proorocii spune: “Dumnezeu a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta” iar in
gradina Ghetsimani: “Tata te rog departeaza de la Mine paharul acesta!”. Iisus a patimit
in trup cu adevarat; Jertfa Lui nu a fost o falsa punere in scena. El a demostrat ca ispitele
pot fi invinse chiar si in trup; nu s-a folosit de firea lui dumnezeiasca. Pe cruce fiind
spune: “Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” Firea dubla a lui Iisus este o taina care
scapa ratiunii si se adreseaza credintei. Docetismul a fost condamnat definitiv la sinodul
de la Calcedon din anul 451.
Pornind de la teoria neoplatonica a Logosului creat de Dumnezeu inaintea oricarei
creatii, Arie(256-336) isi dezvolta propria teorie prin care sustine ca Fiul si Duhul Sfant
sunt creati de Tatal si prin urmare nu au calitatea de etern, infinit si atotputeric, fiind niste
divinitati secundare. Teoria nega defapt ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu si devaloriza
jerfa Lui rascumparatoare. Imparatul Constantin cel Mare convoaca Consiliul de la
Niceea anul 325, prezidat de el, cu participarea a peste 300 de episcopi care au declarat
arianismul erezie. Ei au formulat Simbolul credintei care afirma ca Fiul este ”Unul
nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii ... Dumnezeu adevarat din
Dumnezeu adevarat nascut, nu facut, prin Carele toate s-au facut” iar Duhul Sfant este
„Domnul de viata facatorul care din Tatal purcede ... care a grait prin prooroci”. Al-2-lea
Sinod ecumenic din anul 381 tinut la Constantinopol, are drept scop tot combaterea
ereziei ariene. Exista numeroase pasaje atat in prooroci cat si in Evanghelii care spun ca
Iisus este una cu Tatal iar Dumnezeu este Duh datator de viata. In acei ani se redacteaza
forma canonica definitiva a Crezului crestin, primele dogme si canoane sistematizate de
ilustri parinti ai Bisericii: Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz si Ioan
77

Hrysostomul (Ioan Gura de aur). Sf Athanasie elaboreaza doctrina consubstantialitatii
Sfintei Treimi rezumata de Sf Augustin prin formula: “o substanta-trei persoane”.
Arianismul a rezistat pana in sec VIII mai ales intre popoarele germanice care au fost
convertite de la bun inceput in crestinismul arian. Constantin cel Mare a primit botezul tot
de la un episcop arian iar urmasul sau Constantiu a protejat arianismul. Ortodoxismul
niceean a fost restabilit in timpul imparatului Teodosie I(379-395). Pana la victoria finala
a dogmei Sfintei Treimi, Crestinismul a dat al-2-lea rand de mucenici.
Donatus(330) episcop de Numidia lanseaza dupa incetarea persecutiei din timpul lui
Diocletian, o actiune de curatare a Bisericii de preotii care dadusera dovada de slabiciune.
Donatus socotea ca transmiterea harului divin prin tainele Bisericii este afectata de
vrednicia preotului. Este combatut de Sf Augustin care arata ca gratia divina nu este
micsorata nici de nevrednicia preotului nici de necredinta celui ce o primeste.
Pelagius(360-420) venerabil calugar ascet englez de inalta eruditie, lanseaza prin anul
400 ideea ca omul este oarecum singur lucrator al propriei mantuiri prin: asceza,
meditatie, fapte bune, fara contributia majora a harului divin. Pelagius refuza ideea ca
omul mosteneste pacatul Adamic al neascultarii. A fost combatut de Sf Augustin care
dealtfel a elaborat doctrina gratiei divine. Pelagianismul este definitiv condamnat ca
erezie in anul 579 la Sinodul de la Orange. Biserica sustine ca toti oamenii mostenesc
pacatul adamic si sunt atrasi catre rau; Jertfa lui Hristos sterge din om toate pacatele
inclusiv pacatul Adamic al neascultarii, din pricina caruia omul nu are acces la Rai si la
viata vesnica. Biserica invata ca aceasta curatire de pacatul adamic impreuna cu intarirea
vointei de a face binele, se da crestinului prin harul divin la taina botezului. Sf Ambrozie
remarcase ca pacatul original se transmite omului pe calea sexuala, deaceea toti il avem
mai putin Iisus care a fost nascut din Fecioara; deaceea fiind complet fara de pacat si
facandu-se total ascultator Tatalui, poate restaura prin Jertfa Sa pe Adam si tot neamul
omenesc. Sf Ciprian(200-258) spunea ca botezul noilor nascuti are drept prim scop
curatarea lor de pacatul adamic iar Sf Augustin include in categoria celor destinati iadului
si pe copiii care mor nebotezati.
Nestorius(380-451) fost patriarh al Constantinopolului exilat dupa 431, afirma ca Iisus
nu este Dumnezeu ci un “om purtator de Dumnezeu”, cu o natura umana si una divina
diferite intre ele. Sf Fecioara Maria nu este deci Maica Domnului ci mama omului Iisus.
Erezia a fost condamnata la Sinodul al-3-lea ecumenic de la Efes in anul 431, cand se
ajunge la concluzia ca in Iisus salasluiau de la bun inceput atat firea omeneasca precum si
cea Dumnezeiasca iar Sfanta Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu.
Vis a vis de nestorianism apare monofizismul care afirma ca in Iisus firea
dumnezeiasca si cea omeneasca sunt contopite intr-una singura; monofizismul este
condamnat ca erezie la Sinodul al-4-lea de la Calcedon in anul 451, care decide ca in
Hristos firea omeneasca si cea dumnezeiasca, desi sunt unite nu sunt contopite una cu
alta. Monofizismul a fost condamnat si de edictul imparatului Iustin din anul 519 dar a
fost protejat de imparateasa Teodora, sotia lui Iustinian. Controversele asupra acestui
subiect au continuat timp de secole; (practic chestiunea nici nu trebuia investigata la fel
ca atatea mistere ce graviteaza in jurul divinitatii). Sinoadele V si VI de la Constantinopol
din anul 553 respectiv 680 au facut de asemenea concesii monofizismului care se mentine
si azi in biserica armeana, siriaca, etiopiana si copta.
78

Paulicienii secta eretica aparuta in Armenia prin anii 660, nu recunosteau autoritatea
Bisericii si considerau lumea si trupul omenesc ca fiind creatia fortelor raului; erau
impotriva icoanelor si nu recunosteau taina botezului, taina euharistiei si taina nuntii.
Bogomilismul secta de inspiratie maniheista, a aparut in sec X in Bulgaria, fondata de
preotul Ieremia supranumit Bogumil adica “prietenul lui Dumnezeu”. El invata ca
Dumnezeu a creat doar cele spirituale in timp ce Diavolul, identificat cu Yahve din V.T.,
pe cele materiale. Bogumilii respingeau tainele Bisericii, detestau crucea si promovau un
ascetism impins la extremis; deasemenea refuzau procreatia caci intemniteaza sufletul in
trup, si considerau ca Domnul a avut un corp aparent. Bogomilismul a fost religia
maselor oprimate de tarani. Din el a derivat insa in Occident secta Catharilor care
urmareau intoarceea la viata din primul secol de crestinism si secta Albigenzilor; ambele
au avut mare succes in randul negustorimii si nobilimii, pentru ca nu impuneau saracia si
nu opreau imprumutul cu dobanda. Bogatiile acumulate le-au adus pieirea; in anul 1208
papa Inocentiu III proclama o cruciada impotriva albigenzilor, astfel ca in Franta sunt
ucisi peste 60.000 de oameni iar averile lor trecute in patrimonial regelui si al bisericii.
Moaste si icoane
In primele doua secole crestinii n-au avut icoane respectand ad-literam porunca
Decalogului. Incepind cu sec III si IV in manastirile din Egipt, Siria si Peninsula Sinai
calugarii picteaza icoane cu scene din viata Mantuitorului si cu figuri de sfinti; cultul se
amplifica paralel cu cinstirea moastelor in sec V si VI iar in sec VII, deja peste tot in
biserici si locuintele crestinilor existau icoane. Protestele n-au intarziat sa apara. In sec IV
un conciliu din Spania spunea ca in biserica nu trebuie sa existe picturi; in sec VI si VII
se inregistreaza in occident cazuri de distrugere a icoanelor; in sec VI papa Grigorie cel
Mare(590-604) il lauda pe episcopul de Marsillia ca a scos icoanele din biserici. Califul
Yazid(680-683) ordona sa se scoata toate icoanele din bisericile si din casele crestinilor
de pe teritoriul Siriei, intrata in posesiune araba; faptul nu era de mirare ca venind din
partea unui musulman dar in anul 730 imparatul bizantin Leon III(717-741) da si el un
edict prin care interzice cultul icoanelor sub acuzatiile de monofizism, nestorianism si
idolatrie. Patriarhul iconofil este inlocuit imediat cu altul iconoclast la fel si episcopii.
Edictul a fost criticat de Sf Ioan Damaschinul(674-749), de papa Grigore al-II-lea care
dealtfel l-a excomunicat pe imparat in anul 731 si de papa Grigore al-III-lea. Succesorul
lui Leon III, Constantin V(741-775) convoaca in anul 754 la Constantinopole, primul
Sinod iconoclast cu participarea a 388 de episcopi care condamna cultul icoanelor ca
erezie. Imparatul ordona distrugerea icoanelor si relicvelor pastrand doar crucea; cultul
Fecioarei si al sfintilor este deasemanea interzis; manastirile sunt deposedate de averi si
calugarii torturati, inchisi, ucisi sau exilati. Crestinismul dadea al-3-lea rand de mucenici.
Peste 50.000 de calugari au emigrat in sudul Italiei fondand aici noi manastiri de cultura
greaca. In anul 751 Bizantul pierde Ravena in fata longobarzilor pentru ca soldatii refuza
sa lupte la ordinele unui imparat iconoclast. In anul 787 are loc la Niceea al-7-lea Sinod
ecumenic ce va reinstaura cultul icoanelor pana in anul 815, cand se intruneste al-2-lea
Sinod iconoclast la Constantinopol. Icoanele sunt din nou interzise pana in anul 843 cand
cultul este reluat definitiv si iconoclastii sunt declarati eretici.
Perioada iconoclasta a durat cca 126 de ani si a insemnat un abuz al autoritatii statului
asupra Bisericii. Iconoclastii sustineau ca Iisus nu poate fi reprezentat in icoane fara a se
79

subintelege partea lui divina, deci se incalca porunca: “sa nu-ti faci vreo reprezentare a lui
Dumnezeu”; daca prin icoana se intelegea doar natura umana a Domnului insemna
separarea de natura Lui divina, deci Nestorianism; daca icoana era inteleasa ca
reprezentand ambele naturi ale Domnului insemna contopirea acestora cea ce insemna
Monofizism, ori la sinodul ecumenic de la Calcedon “se stabilise” ca cele doua naturi
sunt unite dar nu sunt contopite. Aceste “fineturi teologice” scapau insa intelegerii
maselor populare, cum scapa si majoritatii crestinilor de azi. N-ar trebui sa-L “disecam”
pe Domnul pentru a-L intelege in chip rational caci organul preponderent al credintei nu
este ratiunea ci sentimentul; trebuie sa credem in El in mod simplu “saraci cu duhul”,
deaceea multimea “naiva” a crestinilor de rand a luat-o de multe ori inaintea teologilor.
Argumentele iconofililor sunt mai putin teologice si mai mult practice. Sf Ioan
Damaschinul(674-749) sustine ca: “desi divinitatea este invizibila si nu poate fi
reprezentata, totusi odata ce Domnul a luat chip omenesc, poate si chiar trebuie sa fie
reprezentat”; prin intrupare S-a revelat in mod fizic, deci crestinii nu gresesc atunci cand
Ii reproduc chipul in icoane, ci dimpotriva lucreaza in consens cu intentia divina.
Un argument foarte puternic a fost functia didactica a icoanelor reprezentand activitatea
lui Iisus si a sfintilor, intr-o vreme cand marea majoritate a crestinilor erau analfabeti.
“Cea ce este cartea pentru cei care stiu sa citeasca, este icoana pentru cei care nu stiu; cea
ce este cuvantul pentru auz este icoana pentru vaz”, spunea Sf Ioan Damaschinul. In Evul
Mediu, cand arta a servit in primul rand religia, catedralele cu picturile sculpturile si
vitraliile lor erau adevarate „Biblii in imagini”; pictura bisericilor medievale era
supranumita „literatura analfabetilor”. Papa Grigore VII(1073-1085) ii scria episcopului
de Marseille sa pastreze picturile din biserici pentru nestiutorii de carte caci: “una e sa
venerezi imaginea si alta sa inveti din istoria pe care o reprezinta imaginea, cea ce trebuie
sa venerezi”.
Alti teologi care au sustinul cultul icoanelor au fost Dionisie Pseudo-Areopagitul(sec
VI) si Theodor Studitul(759-826). Accentuand valoarea lor simbolica, teologii iconofili
sustineau pe buna dreptate ca icoanele sunt usor accesibile oricui si reactualizeaza timpul
evenimentelor sfinte, inlesnind trairea mistica a crestinului. Inchipuiti-va cum arata o
biserica cu icoane: Iisus, Maica Domnului, Sf. Ioan Botezatorul, Sf Apostoli, scene cu
Bunavestire, Nasterea Domnului, Invierea, Rastignirea, Inaltarea la cer, etc. Inchipuiti-va
acum o biserica cu zidurile goale. Unde exista o atmosfera mai favorabila pentru
rugaciune? Icoanele introduc pe credincios in „familia lui Dumnezeu”, creaza atmosfera
evlaviei impreuna cu cantecele religioase si rugaciunile liturghiei. Dealtfel iconoclastii
realizand goliciunea zidurilor au trecut la decorarea cu imagini din natura, scene de
vanatoare, motive florale si geometrice la fel ca in moscheele musulmane. Acestea merg
intr-o primarie, intr-o scoala, etc dar nu intr-o Biserica. Puneti un om in mijlocul
icoanelor si va fi oprit de la pacat pentru ca se va rusina, dar cel ce fuge de icoane se
lipseste de un mare ajutor in lupta cu ispitele.
Icoanele si cultul sfintilor sunt un accesoriu necesar pentru ca suntem in trup, calauziti
de simturi, si avem nevoie de stimuli exteriori ca sa ne ridicam mintea la rugaciune.
“Cum puteti voi care sunteti vizibili sa adorati lucruri invizibile?”-intreba Sf Ioan
Damaschin. Pe masura ce inaintam catre sfintenie nevoia de stimuli exteriori scade; cei
desavarsiti n-au nevoie de icoane dar cine este cu adevarat desavarsit?
Porunca intai din Decalog zice: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau care te-am scos din
tara Egiptului, din casa robiei, sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!”; aceasta vizeaza
80

eradicarea Politeismului. Unii sunt de parere ca trebuie oprit si cultul sfintilor, dar
crestinii nu-i venereaza pe sfinti in locul lui Dumnezeu ci-L venereaza pe El in sfintii Lui.
Porunca a-2-a zice: “Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt
sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul, sa nu te inchini
inaintea lor si sa nu le slujesti!”; aceasta este indreptata impotriva Idolatriei. Unii
considera ca restrictia include si cultul icoanelor dar icoanele nu au pretentia de a
reprezenta pe Dumnezeu caci El nu poate fi reprezentat nici nu poate fi vazut, pentru ca
maretia Lui copleseste fiinta umana: „nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca”. Totusi El
s-a aratat oamenilor partial, in diferite chipuri. Lui Avraam i s-a aratat sub chipul celor
trei tineri, Moise graia cu El „fata catre fata”, Isaia: „sunt om cu buze necurate ... si pe
Domnul Savaot L-am vazut cu ochii mei”. Lui Ilie Domnul I s-a aratat partial la muntele
Horeb, Amos: „vazut-am pe Domnul sezand pe altar”, Miheia: „Am vazut pe Domnul
sezand pe tronul Sau si toata ostirea cereasca sedea la dreapta si la stanga Lui”.
Dumnezeu Tatal apare rar in icoane desi este Fiinta cea mai adorata de crestini, de frica
sa nu calce porunca Decalogului. El S-a aratat totusi Sfintilor Prooroci Daniel si Ezechiel
si in Apocalipsa Sf Ap Ioan, care ne spun ca au vazut un tron pe care statea “Un invechit
in zile”. Aceasta epifanie a Tatalui sub chipul unui Batran bland este figurata in unele
icoane. Dumnezeu Tatal a fost reprezentat pentru prima oara in pictura Capelei Sixtine de
catre Michelangelo in fresca creatiei lui Adam; putini artisti se incumeta sa-L reprezinte.
A-2-a persoana a Sfintei Treimi S-a aratat lumii intrupandu-Se in Domnul nostru Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Inainte de patimi El s-a infatisat lui Petru, Iacov si Ioan pe
Muntele Tabor intr-o lumina dumnezeiasca, si apostolii au cazut la pamant; apostolul
Pavel L-a vazut pe drumul Damascului si a orbit pentru o vreme; Stefan L-a vazut stand
la dreapta Tatalui iar Sf evanghelist Ioan L-a vazut in Apocalipsa. A-3-a persoana a
Sfintei Treimi, Duhul Sfant Domnul de viata facatorul, S-a aratat sub forma de porumbel
si sub forma limbilor de foc de la Cincizecime. Aceste epifanii crestinii le-au pastrat cu
grija in inima lor si le-au pus in icoane ca semn de adorare a lui Dumnezeu. Nu au
respectat ad-literam porunca a-2-a din Decalog dar au lucrat in spiritul intentiei divine,
caci conservand „aratarile” Lui au sporit dragostea de Dumnezeu si evlavia. Defapt
porunca a-2-a din Decalog cere sa nu-I faci lui Dumnezeu chipuri de dobitoace sau
taratoare care sa-L reprezinte, cum faceau popoarele idolatre; porunca opreste deci omul
sa-si imagineze cum arata Dumnezeu. Crestinii au respectat porunca in acest sens; ei nu
au pus in icoane imaginatia lor ci Epifaniile care au fost voite de El pentru folosul nostru.
Mi-ar veni usor sa distrug un idol ce duce lumea in ratacire, sarpe, vitel, berbec, chiar
daca e o opera de arta, dar n-as indrazni sa distrug o icoana pentru ca as avea sentimentul
ca lovesc in Dumnezeu.
Mai trebuie subliniat aici ca Idolatria pune egalitate intre Dumnezeu si o imagine fizica
(statuie, pictura) pe cand icoana este auxiliarul care transporta mintea catre transcendent.
Daca El Insusi a poruncit sa se faca pe capacul chivotului Legii chipurile a doi heruvimi
si pe perdelele cortului deasemenea chipuri de heruvimi, inseamna ca aceasta nu e
idolatrie; aceste chipuri de heruvimi sfintesc privirea credinciosilor in acelasi fel cum o
fac icoanele crestine; a le elimina inseamna a amputa credinciosului simtul vazului.
Problema care ramane e ca nu se poate face o distinctie certa intre modul de inchinare
idolatru si cel in “duh si adevar”, aceasta fiind o chestiune intima la nivelul fiecarui
individ. Icoanele nu au fost niciodata socotite ca Dumnezeu dar au fost mereu socotite ca
o extensie a divinitatii, mai ales ca unele sunt facatoare de minuni. Totusi icoanele nu
81

sunt idoli pentru ca nu se identifica cu persoana reprezentata; aici este cheia. Idolii din
vechime erau divinizati la propriu, erau hraniti, culcati, spalati, imbracati, iar prin aceasta
zeul respectiv era injosit de parca ar fi avut nevoie de serviciile oamenilor. Aparea
paradoxul de a cere ajutor unui zeu complet neajutorat; este “orbirea” de care vorbeau
proorocii incercind sa convinga oamenii ca idolul, odata ce nu merge, nu mananca, nu
doarme, nu vorbeste, nu poate fi Dumnezeu ci doar o statuie neinsufletita. Chestiunea
ramane deschisa pentru ca asa cum spuneam inainte, delimitarea dintre obiect si cea ce
reprezinta el este ceva intim pentru sufletul si mintea fiecaruia.
Atat moastele sfintilor cat si unele icoane erau facatoare de minuni, fapt ce nu poate fi
tagaduit decat prin reavointa; erau scosi demoni, erau vindecate boli, o dovada in plus ca
Dumnezeu incurajeaza cinstirea lor. Eate exclus ca aceste minuni sa fie infaptuite de
fortele intunericului pentru ca Iisus ne invata: “daca Satana este dezbinat impotriva lui
insusi, imparatia lui nu va dainui ci este sortita pieirii, dar daca Eu cu degetul lui
Dumnezeu scot afara demonii inseamna ca Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi”.
Moastele sfintilor sunt demne de cinstire pentru ca au fost templul Duhului Sfant si ca
dovada Dumnezeu face vindecari prin ele, asa cum a inviat mortul care s-a atins de oasele
proorocului Elisei. Multe moaste au fost descoperite prin vise si vedenii de la Dumnezeu
catre anumiti oameni alesi. Tot aici intra si relicvele sfinte cum ar fi: camasa, sandalele,
giulgiul lui Iisus, crucea, cuiele, cununa de spini, lancea cu care fusese strapuns, obiecte
care apartinusera sfintilor apostoli. Evlavia populara fata de moastele sfintilor a invins
suspiciunile clerului, relativ la o posibila cadere in idolatrie; poporul a luat-o din nou
inaintea teologiei. Astazi toate bisericile au in altare moaste de sfinti.
Poate ca cel mai simplu argument ce se poate da in favoarea cultului icoanelor este cel
cu fotografia celor dragi, pe care o luam cu noi in calatorie sau o punem la vedere in casa.
Asa cum este nedrept sa interzici cuiva imagini cu copiii, parintii, sotia, prietenii, tot asa
este nedrept sa-i interzici icoanele caci sunt o manifestare a iubirii de Dumnezeu.
82

Cap 4. Islamismul
Islamismul sustine egalitatea tuturor oamenilor in fata unui dumnezeu unic Allah, care
a trimis pe profetul Muhammad sa aduca oamenii la credinta. Allah a mai trimis si alti
profeti ca sa le reaminteasca religia cea adevarata dar cel mai mare e Muhammad. Islam
inseamna supunere si musulman inseamna supus.
Triburile nomade preislamice divinizau Luna, Soarele, zeul Hubal a carui statuie se afla
in templul Ka’ba si divinitatea suprema Allah cu cele trei fiice ale sale: Al-Lat (soarele),
Al-Uza (puterica) si Manat (destinul). Zeii aveau statui de piatra cum erau menhirii, care
erau stropite cu sangele jertfelor de animale; nomazii se temeau de demoni si credeau in
destin. Intr-un colt al lui Ka’ba se afla zidita „piatra neagra cazuta din cer” (un meteorit),
pe care credinciosii o sarutau facand ocolul ritual al templului. In triburile preislamice,
singurii monoteisti erau poetii vizionari (hanifi). In jurul anului 600 exista o puterica
tendinta monoteista in sanul triburilor arabe, datorita influentei evreilor, misionarilor
crestini si zoroastrienilor care cucerisera Yemenul.
Muhammad (Preaslavitul) fondatorul Religiei Islamice, s-a nascut in anul 571 in tribul
quraisitilor; ramas orfan de ambii parinti la varsta de sase ani, este crescut de unchiul sau
dinspre mama, Abu Talib. La 25 de ani intra in seviciul unei vaduve bogate de 40 de ani
pe nume Khadija, cu care se si casatoreste la scurt timp; au avut impreuna 7 copii, dintre
care doar Fatima a supravietuit (ea se va casatori mai tarziu cu Ali, varul profetului).
Dupa ce s-a ocupat timp de 15 ani cu calatoriile si negotul de caravane spre Siria, la 40 de
ani Muhammad se retrage in singuratate pentru meditetie. In anul 610 pe cand dormea
intr-o pestera are prima revelatie; ingerul Gibrail (Gabriel) ii apasa o carte pe fata si-i
porunceste: “Predica in numele Domnului care te-a facut! Care a facut omul dintr-un
cheag de sange” / „Am inceput sa citesc apoi m-am trezit si eram ca si cum cineva ar fi
scris in inima mea. Cand am plecat din pestera am auzit un glas din cer care-mi spunea:
O, Muhammad! Tu esti apostolul lui Allah (rasul Allah) si eu sunt Gabriel… Am inaltat
privirea spre cer si iata Gabriel statea pe zare asemenea unui om cu picioarele indoite sub
el; in orice parte pe cer as fi privit, continuam sa-l zaresc”. In anul 612 Muhammad isi
incepe misiunea vorbind despre credinta intr-un singur Dumnezeu numit Allah Creatorul
a toate, despre egalitatea intre oameni, milostenie si cinste. Primii adepti au fost Khadija,
Abu Bakr (alt unchi al sau) si Ali varul sau. Negustorii bogati ai triburilor meccane
vedeau insa un pericol in predica lui, deci l-au alungat din Mecca. Abu Talib murise si
fiul sau Abu Lahab l-a scos din drepturi pe varul sau Muhammad in anul 615; pe capul
83

profetului se pusese un premiu de 100 de camile si se urzeau comploturi ca sa-l prinda.
Muhammad se refugiaza mai intai in Etiopia cu un grup de cca 80 de adepti iar in anul
622 dupa un pelerinaj la Mecca, se retrage in orasul oaza Yatrib la cca 300 km nord de
Mecca. Acest oras isi va schimba numele in „Medina” (Madinat-an-Nabi, Orasul
profetului). Stabilindu-se aici isi lasa camila sa aleaga sediul viitorului edificiu care va
constitui casa lui, casele celor noua sotii pe care si le luase dupa ce murise Kadidja, si
sediul unde se adunau musulmanii la rugaciune. Data de 15 Iulie 622 a exodului
musulmanilor din Mecca spre Medina se va considera data de inceput a calendarului
islamic. La Medina Muhammad stabileste regulile referitoare la rugaciune, post,
milostenii si pelerinaj; el devine mediator intre triburile arabe si izraelite stabilite aici,
apoi se proclama seful intregii comunitati. Cu toate eforturile Muhammad nu reuseste sa
intre in gratiile evreilor, care nu-l recunosteau ca profet si-l acuzau de erorile din Coran
(putin diferit de Vechiul Testament). Drept consecinta, in anul 624 in urma unei noi
„revelatii”, Muhammad lanseaza ideea ca templul Ka’ba a fost construit de Avraam si
fiul sau Ismael (stramosul semintiei arabe), fiind deci mai vechi decat templul din
Ierusalim si decat Cortul marturiei, al evreilor. Musulmanii nu mai trebuiau sa se inchine
cu fata catre Ierusalim cum faceau pana atunci, ci cu fata spre Mecca. A fost ruptura
Islamismului de Iudaism. Pentru a castiga resurse materiale profetul organizeaza cateva
incursiuni de jaf ale caravanelor negustorilor meccani „necredinciosi”; dupa victoria de la
Badr din anul 627, Muhammad izgoneste unul din cele trei triburi israelite din Medina,
confiscandu-le averile. In 628 are loc “batalia santului” cand meccanii asediaza orasul dar
nu reusesc sa-l cucereasca datorita unui sant de aparare, sapat la sugestia unui musulman
persan; cu acest prilej Muhammad acuza restul evreilor din Medina de „tradare” si 600 de
israeliti sunt ucisi iar femeile si copii vanduti ca sclavi. In 629 tot mai multe triburi de
beduini si chiar sefi din tribul quraisitilor se convertesc la Islam, iar in 630 armata
musulmanilor in frunte cu Muhammad, cucereste Mecca fara lupta. Allah este proclamat
dumnezeu unic, statuile idolilor din templul Ka’ba (cub) sunt distruse, privilegiile
politeistilor sunt abolite, sase dintre cei mai aprigi dusmani ai Islamismului sunt
executati, dar restul populatiei este crutata. Profetul se reintoarce la Medina de unde in
anul urmator va declara razboi total politeismului: “omorati-i oriunde i-ati afla pe
politeisti … insa daca se caiesc, se roaga, impart pomeni, dati-le drumul. Allah este acela
care ii iarta; El este Atotindurator. Daca un politeist cauta ajutor la tine, primeste-l ca sa-i
dai sansa sa auda cuvantul lui Allah; lasa-l apoi sa plece caci el este dintre aceia care nu
stiu”. Sunt trimisi soli la Roma, in Persia, Egipt, Abissinia si Siria invitandu-i pe
conducatorii politici sa recunoasca Islamul. In martie 632 Muhammad face ultimul sau
pelerinaj la Mecca, prilej cu care stabileste in amanunt ritualul referitor la „hadji” si-si
declara incheiata misiunea: “Azi am desavarsit gratia mea trimisa voua; am facut din
Islam religia voastra”. In luna mai se imbolnaveste, iar pe 8 Iunie 632 la Medina moare in
bratele Aisei, sotia sa favorita; (nu de mult implinise 62 de ani si avea in plan sa
cucereasca Palestina). Peste mormantul lui chiar pe locul unde a murit in casa Aisei, s-a
construit o mare moschee devenita al-2-lea loc de pelerinaj pentru musulmanii din
intreaga lume. Abu Bakr unchiul profetului si succesorul sau a adresat credinciosilor
cuvintele: “Daca cineva se inchina lui Muhammad, Muhammad a murit, dar daca se
inchina lui Allah, Muhammad traieste si nu va muri”.
*
84

Intemeietorul religiei islamice a fost un abil om politic ce a stiut sa se foloseasca de
imprejurari. Desi a purtat razboaie in numele lui Allah, el insusi n-a scos niciodata sabia
din teaca si nici nu a ucis pe cineva; in timpul luptei se retragea la rugaciune. Apropiatii il
descriu ca un tip exuberant si inconsecvent, cordial si generos, iute la manie si chiar
razbunator, dar in acelasi timp hotarat si prevazator; nu se lauda cu victoriile sale,
dispretuia gloria si bogatiile; in Medina a dus o viata austera, dormind pe pamantul gol
invelit cu mantaua. Fiindca i se reprosa ca nu e in stare sa faca minuni, Muhammad
descrie calatoria lui extatica (miraj), pornita intr-o noapte a anului 618 pe iapa inaripata
al-Buraq, spre Ierusalim si apoi la cer; acolo s-a intalnit cu Adam, Ibrahim, Moise si Iisus
Hristos, a vazut Raiul si Iadul, a fost adus in fata lui Allah si a primit de la El cuvintele
unei invataturi secrete; aceasta “rapire sufleteasca” s-a petrecut noaptea si a durat putin
caci: “urciorul cu apa pe care l-a varsat la plecare nu se golise complet cand profetul a
revenit in incapere”. Locul in Ierusalim de unde si-a inceput calatoria extatica la cer este
conform traditiei, acelasi cu piatra unde Avraam trebuia sa-l aduca jertfa pe Isaac si
totodata locul pe care fusese construit templul lui Solomon; acolo se afla astazi moscheea
numita “Cupola stancii”, construita in anul 691. Din acest motiv Ierusalimul este pentru
musulmani oras sfant, al-3-lea ca importanta dupa Mecca si Medina.
Muhammad predica religia islamica numai arabilor. Confesorii altor religii monoteiste
sunt tolerati dar nu la Mecca, trebuind sa plateasca un impozit special. El le spune:
“trebuie sa paziti poruncile din Tora, din Evanghelii si cea ce v-a fost revelat de Domnul
vostru; evreii, sabeenii, crestinii - care cred in Dumnezeu, in ziua de apoi si fac binele -
nu au nici o teama si nu vor fi intristati”. Crestinii si evreii vor fi apreciati in mod
constant; sotia, medicul personal si poetul de curte al califului Muawiya erau crestini; in
Siria si Egipt functiile administrative erau ocupate aproape in intregime de crestini si
evrei. In tarile cucerite arabii pastrau sistemul juridic si administrativ existent, dar
impuneau tribut si intemeiau tabere militare in punctele strategice de aparare, tabere ce
mai tarziu vor deveni adevarate orase. Populatia locala nu era silita sa treaca la Islamism.
Coranul recomanda convertirea cu blandete dar cere si obligativitatea de a lupta
impotriva „necredinciosilor”; asta justifica razboiul sfant in numele lui Allah. Daca un
popor se converteste intra in comunitatea islamica cu drepturi egale; daca se impotriveste
se recurge la razboi; daca se supune cuceritorilor dar refuza convertirea la Islam atunci
trebuie sa plateasca tribut. Iudeii, crestinii si zoroastrienii erau liberi sa-si exercite
credinta in schimbul unei taxe, a impozitului funciar si a darilor pentru intretinerea
armatei; erau scutiti de taxa batranii, femeile, copii, sclavii si calugarii saraci; aceste
comunitati nu aveau voie sa-si manifeste credintele ostentativ si nici sa-si mai
construiasca alte locasuri de cult. De notat ca taxele aduceau venituri foarte importante
statului, incat era mai rentabil ca „necredinciosii” sa nu se converteasca la Islamism.
Muhammad nu desemnase niciun succesor dar, desi il agrea pe varul si ginerele sau Ali,
la moartea profetului a fost ales calif (loctiitor al profetului) Abu Bakr. Ali si sustinatorii
lui n-au ripostat caci noul ales era deja batran; intr-adevar dupa doi ani in 634 Abu Bakr
va muri, dar nu inainte de a numi succesor la califat pe unul din generalii sai Omar(634-
644), in timpul caruia musulmanii au cucerit Siria, Antiohia, Persia, Mesopotamia,
Palestina, Egiptul si Cartagina. Dupa Omar a fost ales calif Othman(644-656), asasinat de
beduini, apoi in sfarsit Ali fiul lui Abu Talib este proclamat calif de catre medinezi. In
anul 658 guvernatorul Muawiya al Siriei si var cu Othman, il contesta pe Ali; are loc o
lupta indecisa si se recurge la arbitrajul Coranului, adica la argumente de o parte si de
85

cealalta. Ali renunta in favoarea lui Muawiya, fapt pentru care o parte din sustinatori il
parasesc formand partida karijitilor (a separatistilor). Ali a fost ucis in anul 661 iar
partizanii lui „siitii” l-au ales imediat calif pe fiul sau Hasan; Muawiya il convinge insa si
pe acesta sa renunte in favoarea sa. Muawiya a mutat capitala imperiului de la Medina la
Damasc si a intemeiat dinastia omayyada (661-750), in timpul careia Islamul s-a extins
pe valea Indusului si in tot nordul Africii, cucerind Afriqia (Tunisia) si Magrebul (Algeria
si Marocul). Siitii incearca sa-l puna calif pe imamul Husayn al-2-lea fiu al lui Ali, dar
pierd batalia de la Karbala din 680 iar Husayn este ucis impreuna cu toata familia lui.
Comunitatea islamica se impartise in Suniti de partea califului aflat la putere, Siiti de
partea familiei lui Ali si Kharijiti care cereau alegerea sau demiterea califului de catre
comunitete. In 747 siitii au declansat o rascoala timp de trei ani, au invins armata
omayyada si l-au ales calif pe Abu Abas primul din dinastia abasizilor (750-1258), ce va
acorda drepturi egale si musulmanilor nearabi (pana atunci doar musulmanii de sange
arab aveau dreptul la functii politice). Situatia siitilor nu se imbunatateste insa, al-2-lea
calif abassid al-Mansur(754-775) inabusind in sange o rascoala siita. Sunt adoptate
elemente culturale ale etniilor nearabe, trecute la Islamism. In timpul abbasizilor califul
putea numi un prim ministru numit “wazir”, un judecator suprem numit “qadi” si un sef
suprem al armatei numit “amir”. Apar in imperiu califate independente: califatul de
Bagdad in Persia, califatul de Cordoba in Spania, califatul de Cairo in Egipt, Mahrebul in
Algeria si Maroc. Capitala imperiului se mutase de la Mecca la Damasc si apoi in 762 la
Bagdad, oras intemeiat de califul Al Mansur. Iranienii se convertesc in masa la islam. In
timpul califului Harun al Rasid(786-809) are loc o inflorire culturala, marcata de
traducerile operelor grecesti de filozofie si medicina in limba araba. In sec XI controlul
politic trece insa in mana musulmanilor turci iar in 1258 califatul de Bagdad este
desfiintat de navalitorii mongoli.
In statele islamice actuale politica se face dupa principii religioase. Astazi cea mai
evoluata teocratie se afla in Iran; musulmanii din toata lumea nutresc nadejdea aparitiei
unui stat islamic ideal, care sa-i uneasca pe toti.
*
Cand si-a inceput misiunea profetica Muhammad nu avea pretentia ca fondeaza o noua
religie ci doar ca reaminteste oamenilor vechea credinta monoteista a lui Ibrahim
(Avraam). Predica si-a expus-o intr-o serie de “sure” (invataturi) care incepeau fiecare cu
cuvintele: “In numele lui Allah celui milostiv”; surele au fost ulterior culese la ordinul
califului Othman prin anul 650, deci la 18 ani de la moartea lui Muhammad, si puse in
scris de catre fostul lui secretar Zaid ibn Thabit, impreuna cu alti colaboratori. Astfel s-a
alcatuit Coranul (al-Qur’an inseamna propovaduirea); invataturile lui se regasesc in
cartile Vechiului Testament, in Talmud si in Evangheliile apocrife, avand insa amprenta
specifica a Profetului. Musulmanii recunosc cele patru carti ale lui Allah ca fiind: Tora lui
Moise, Psalmii lui David, Evangheliile si Coranul; ei sustin ca primele trei carti au fost
modificate de oameni si nu mai sunt autentice pentru ca nu exista manuscrisele lor
originale. Este usor in anul 610 sa concepi o carte noua avand ca sursa revelatia ingerului
si cele trei carti cu sute de ani mai vechi; e nevoie insa de mult tupeu sa afirmi apoi ca
doar cartea ta e autentica pentru ca are manuscrisul original. Aceasta premiza le este insa
necesara pentru a putea nega proorociile despre natura divina a Mantuitorului. Asa si
crestinii sau iudeii pot acuza ca Islamismul este o religie furata, caci o mare parte din
86

predica Mantuitorului este redata in Coran ca provenind de la Muhammad si o mare parte
din ritualurile islamice de curatire se regasesc in cartile Vechiului Testament.
Revelarea Coranului a inceput in 610 la Hira si s-a desfasurat sporadic pe parcursul a
22 de ani, profetul fiind uneori cuprins de convulsii febra sau racirea trupului. Coranul
este scris in versuri neregulate in dialectul tribului quraisitilor si reda o invatatura simpla
axata pe ideea unui monoteism absolut. Initial Muhammad accepta cele trei divinitati
preislamice, cele trei fiice ale lui Allah: al-Lat, al-Uzza si Manat, despre care spune ca
“sunt zeite sublime si mijlocirea lor este pe buna dreptate cautata de oameni”; ulterior
insa revine spunand ca aceste cuvinte i-au fost inspirate de Seithan si ca cele trei zeitati:
“sunt doar niste nume goale cu care voi si parintii vostri le-ati numit, dar Allah nu le-a dat
nici o putere”. Acest caz in care profetul isi ia libertatea de a reveni asupra revelatiei
motivand influenta diavolului, pune sub semnul indoielii intregul Coran. Ulterior
Muhammad se intoarce la 180 de grade motivand schimbarea revelatiei sub semnul
autoritatii divine: “Cand abrogam un verset sau il facem uitat il inlocuim cu altul mai bun
sau asemanator. Nu stii oare ca Allah este puternic in tot cea ce intreprinde?” Intelegem
deci ca Allah este Cel responsabil de modificarea revelatiei iar asta nu trebuie sa ne
contrarieze pentru ca El face ce vrea. Explicatia este cam subreda; cum se poate ca Allah
sa ceara divinizarea unor „zeitati” si apoi sa „retracteze”?
Dogma Trinitatii sau existenta Fiului sunt lasate deoparte intr-un con de umbra ca niste
lucruri greu de inteles; la fel ca evreii, musulmanii argumenteaza ca Dumnezeu este Unic
si Indivizibil, deci nu poate avea un Fiu. Ei nu inteleg conceptia crestina: o singura fiinta
in trei persoane distincte care sunt ipostazele Aceluiasi Dumnezeu unic. Totusi deseori in
Coran referirea la Allah se face la plural cu pronumele Noi in loc de Eu. Muhammad
confunda Sf Treime cu Tatal, Fiul si Sf Fecioara Maria, iar Duhul Sfant este identificat cu
arhanghelul Gabriel. Nasterea minunata a Domnului nu este negata caci „asa cum Allah la
creat pe Adam fara mama si fara tata, l-a facut si pe Iisus fara tata”; lipseste insa
precizarea: “deaceea sfantul care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Iata cuvintele Coranului: “arhanghelul Gabriel zise: Eu sunt un trimis al Domnului tau ca
sa-ti dau un fecior curat; Sf. Fecioara zise: De unde sa-mi fie mie fecior, daca nu m-a
atins barbat si sunt curata? Ingerul zise: Asa e! A zis Domnul tau: aceasta Imi este usor! –
si Noi voim sa-L facem un semn pentru oameni si o indurare pentru Noi. Si aceasta este
un lucru hotarat!”; apoi dupa ce a nascut: “ Ea Il duse pe Iisus la poporul ei purtandu-L.
Ei zisera: O, Maria, ai facut un lucru ciudat! O, sora a lui Aaron, tatal tau n-a fost facator
de rele si mama ta n-a fost necinstita. Si ea arata spre Iisus. Ei zisera: Cum sa vorbim cu
El care este un copil in leagan? Iisus a zis atunci: Eu sunt servul lui Dumnezeu; El Mi-a
dat Scriptura si M-a facut profet … Si pace asupra zilei nasterii Mele si asupra zilei
mortii Mele si asupra zilei scularii Mele spre viata!” Musulmanii recunosc minunile lui
Iisus, vindecarile, redarea vederii orbilor, invierea mortilor, adaugind si altele cum ar fi ca
a vorbit clar chiar de la nastere si ca facea pasari din lut pe care apoi le insufletea. Iisus
Hristos este numit in Coran “Isa al-Masih” (Trimisul, Mesia) sau Isa ibn Maryam (Iisus
fiul Mariei). Rastignirea si invierea Domnului sunt negate si implicit rascumpararea
pacatelor omenirii prin Jertfa Sa: “Nu L-au ucis, nu L-au rastignit, li s-au parut numai
toate acestea … dar Dumnezeu L-a ridicat la El”. In Coran scrie ca Allah a trimis la toate
popoarele cate un sol; evreii au avut pe Avraam (Ibrahim), Iacov, Iosif (Yusuf), Moise
(Musa), David (Dawud), Solomon (Suleiman), Ezechiel si altii, crestinii pe Iisus iar
musulmanii pe Muhammad. Pentru ca oamenii nu au ascultat de profetii dinainte, Allah a
87

mai trimis pe Muhammad ultimul Sau profet, sa le aduca din nou aminte de voia Sa.
Musulmanii nu recunosc o parte din profetii Vechiului Testament, mai ales pe cei care-L
vestesc pe Hristos, cum ar fi: Isaia, Maleahi, Ieremia, Daniel. Ideea ca Allah este unic si
nu poate avea fii este mereu subliniata, Iisus fiind trecut in sirul profetilor al caror cap si
cununa este Muhammad. Crestinii poarta numele dupa Cristos si se inchina Lui dar
islamicii refuza numele de mahomedani caci nu se inchina lui Muhammad ci lui Allah.
Monoteismul Islamic este relativ simplu. Allah, Creatorul Atotstiutor, Atotmilostiv si
Atotputernic “este Cel ce inviaza si omoara, si daca a hotarat un lucru ii zice: Sa fii!- si el
este”. Atat evenimentele istorice cat si faptele oamenilor se petrec cu incuviintarea Lui
dar El nu schimba conditia unui om daca acela nu se straduieste singur sa si-o schimbe.
Exista credinta in ingeri, creati de Allah din lumina pentru a face cunoscut oamenilor voia
Lui, asa cum Gibrail capetenia ingerilor a facut cunoscut lui Muhammad, Coranul. Exista
si ingerul cazut numit Shaitan cu demonii sai, creati din foc nu din lumina, care incearca
tot timpul sa duca oamenii in ratacire; Shaitan (Iblis) a fost alungat pe pamant pentru ca
la porunca lui Allah, a refuzat sa se plece in fata primului om Adam. Coranul indeamna:
“Impliniti rugaciunea si dati milostenie, si cea ce faceti inainte bine pentru sufletele
voastre, aceea veti afla la Dumnezeu, caci El stie ce faceti”. Dupa moarte sufletul se
conserva pana la Judecata de apoi, cand i se va parea ca a stat in groapa doar o clipa.
Inainte de Sfarsitul lumii oamenii vor deveni necredinciosi, templul din Mecca va
dispare, bolta cereasca se va sparge, muntii vor fi topiti si se va arata un monstru cu chip
de om cu un singur ochi, calare pe un asin. Acesta va insela lumea dar va fi nimicit de
Mahdi (cel calauzit de Allah), care va readuce dreptatea pe pamant. Mortii vor invia
pentru Judecata dupa cele scrise in “Cartea faptelor omenesti”. ”Viata pe acest pamant isi
pierde sensul daca faptele bune nu sunt rasplatite iar purtarile rele pedepsite”. Sufletele
vor trebui sa treaca peste o punte subtire ca taisul unei sabii; cei drepti vor trece si se vor
bucura de placerile Raiului unde se afla pilaf de berbec, izvoare racoritoare si fete
frumoase (hurii); cei rai vor aluneca de pe puntea cea subtire in groapa cu jar care este
Iadul. Intre Rai si Iad este un zid lat pe care vor sta cei care au facut in egala masura si
fapte bune si fapte rele; cine isi da viata pentru Allah ajunge direct in Rai. Exista
predestinare: “Nicicand nu ne intampina altceva decat cea ce a scris Dumnezeu pentru
noi”, dar si libertate de vointa: “Adevarul este de la Dumnezeu: si cine vrea, sa-l creada si
cine nu vrea, sa nu-l creada”. Calamitatile, foametea epidemiile si toate suferintele sunt
de la Allah; noi nu trebuie sa protestam ci sa avem incredere in El. Desi nu indeamna spre
ascetism Coranul sfatuieste la cumpatare: “Mancati si beti insa nu fiti imbuibati”. Sub
influenta evreilor, musulmanii au interzis (haram) mancarea anumitor animale socotite
necurate, cum ar fi porcul; deasemenea nu se mananca animalele sacrificate fara
invocarea lui Allah, animale gasite moarte, animale carnivore si singele. Cele permise
sunt “halal”. Vinul si alte bauturi alcoolice sunt interzise, chiar si berea Pe langa legea
talionului exista si indemnul de a resplati raul cu binele, de a ierta.
Adulterul era pedepsit cu 100 lovituri de bici pentru ambii parteneri. Concubinajul era
permis la fel si poligamia care impunea maximum 4 sotii legitime, cu conditia de a le
asigura fiecareia un trai decent si o locuinta separata. Muhammad avea 50 de ani cand i-a
murit prima sotie Kadidja, dupa care s-a recasatorit luandu-si pe rand 9 sotii. Musulmanii
justifica poligamia cand prima sotie nu poate avea copii sau daca i-au fost extirpate
organele genitale; deasemenea cand procentajul femeilor intr-o tara depaseste pe cel al
barbatilor. Prin poligamie se desfiinteaza prostitutia caci “este mai bine sa ai mai multe
88

sotii decat una singura si mai multe amante fata obligatii”; astfel femeile nu mai fac
avorturi (avortul este socotit un mare pacat in islam) si nu mai exista copii abandonati sau
nelegitimi. Asa e, numai ca Dumnezeu a spus: “se va uni omul cu nevasta sa si vor fi
amandoi un singur trup”; cum se poate face un singur trup cu un barbat si patru femei? Si
mai zice: „cine isi va lasa nevasta si ia pe alta de nevasta preacurveste”; ce este atunci
poligamia decat o preacurvie legiferata, mai ales ca divortul este permis. Problema e doar
daca ai mijloace sa le intretii. Pe de alta parte poligamia este o profunda injustitie pentru
femei caci n-au dreptul sa protesteze cand sotul isi imparte patul cu altele; lor li se
interzice sa aiba mai multi barbati, pe motiv ca nu se poate stabili paternitatea copiilor,
desi astazi cu metodele ingineriei genetice lucrul ar fi perfect posibil. In Islam barbatii se
pot casatori cu femei de alte religii dar ele doar cu musulmani. Sotiile trebuie sa fie
supuse barbatilor si sa poarte “ismac” daca ies afara din casa ori cand vine vreun musafir
de parte barbateasca. Le sunt interzise hainele mulate pe corp sau din materiale
transparente si excesul de podoabe. Conform Coranului femeile care incearca sa-si
domine barbatii trebuie inchise si batute.
Apostazia era pedepsita cu moartea. Copii trebuiau sa-si asculte parintii iar orfanii erau
in ingrijirea statului. In islam sclavii aveau o situatie aproape ca oamenii liberi; 34 din 37
califi abasizi au fost fii facuti cu sclave de diferite etnii; sclavii care se converteau la
islamism erau primiti in familie. Orice sclava trebuia sa accepte relatiile sexuale cu
stapanul dar nici un arab nu putea avea relatii sexuale cu sclava altuia. Bordelurile si
prostitutia erau interzise. Cine era prins ca a baut bauturi alcoolice era batut cu biciul.
Marturia mincinoasa este o vina la fel de mare ca uciderea; furtul se pedepseste cu taierea
mainii drepte iar talharia, cu moartea. Sunt interzise orice mijloace de castig necinstit:
imprumutul cu dobanda, specula cu produse alimentare, furatul la cantar, jocurile de
noroc, cersetoria. Musulmanul trebuie sa-si tina promisiunile (pe unde iese cuvantul pe
acolo iese si sufletul); trebuie sa spuna adevarul, sa nu calomnieze pe nimeni, sa fie calm
si intelegator, sa nu strige (coboara-ti vocea! cea mai aspra dintre voci este vocea
magarului); deasemenea sa fie punctual, sa-si respecte rudele, vecinii, sa fie modest nu
extravagant sau luxos, nici lacom de bani dar nici risipitor, sa nu-si bata joc de cineva, sa
nu suspecteze si sa nu spioneze pe nimeni.
*
Fiecare barbat musulman trebuie sa traiasca dupa cei cinci “Stalpi ai Islamului”: primul
este „sahadat”, marturisirea credintei prin formula: “Nu este alt dumnezeu afara de
Allah, si Muhammad este profetul Sau”. Al-2-lea stalp este „salat”, rugaciunea canonica
de prosternare inaintea lui Allah de cinci ori pe zi: in zori, la pranz, dupa amiaza, la apus
si la culcare; aceasta rugaciune particulara trebuie facuta la orele fixate oriunde te-ai afla,
in limba araba si cu fata catre Mecca. Rugaciunea in comun la moschee are loc vineri la
amiaza condusa de imam si insotita de psalmi, recitarea din Coran si predica. Recitarea
versurilor Coranului este culmea devotiunii, apropierii de Allah. Inainte de fiecare
rugaciune musulmanul isi spala fata, nasul, gura, urechile, picioarele si da cu apa prin
par; o spalare ritualica e valabila 24 de ore dar daca in acest timp mergi la toaleta, ai vreo
scurgere de sange sau tragi un pui de somn, atunci ritualul spalarii se reia. Daca nu exista
apa atunci iti pui mainile pe pamant si apoi mimezi ca si cum te-ai spala. Este interzis sa
te rogi in timp ce rasare sau apune soarele. Rugaciunile se fac in limba araba si sunt texte
tipizate din Coran; exista rugaciuni de marturisire a credintei islamice, de slavire a lui
Allah, de multumire. Desi nu practica „taina spovedaniei” au si rugaciuni de pocainta
89

pentru iertarea pacatelor. Musulmanul spune mai intai lista cu rugaciunile pe care
urmeaza sa le recite; daca o rugaciune este facuta neatent se reia. In afara de rugaciunile
canonice este permis sa te rogi si in limba materna in mod liber, cu cuvintele tale. In
timpul rugaciunilor canonice credinciosii care nu cunosc limba araba nu stiu semnificatia
cuvintelor pe care le rostesc; deaceea la scoala religioasa „Madrassa” se invata traducerea
si pronuntarea acestor rugaciuni. Islamul nu are preoti si nici slujbe religioase propriuzise.
Seful unei comunitati se numeste “saik” (batran), conducatorul rugaciunii este
imamul iar muezinul este cel ce cheama oamenii la rugaciune din inaltimea minaretelor.
Aceste functii religioase pot fi ideplinite de orice credincios pe baza meritelor
recunoscute de comunitate, si nu se transmit mai departe prin ritualuri de investire.
Rugaciunea musulmanilor contine marturisirea de credinta in Allah cel unic si in trimisul
sau Muhammad, in ingeri si invataturile Coranului, in Judecata de apoi si predestinare.
Nasterea si nunta nu sunt legate de viata religioasa caci la islamici nu exista „botez” sau
„cununie”; exista insa un ceremonial de confirmare a tinerilor in randul credinciosilor. La
moarte musulmanul este dus la moschee intr-o incapere speciala iar cea mai apropiata
ruda spune o rugaciune. In moschei nu exista icoane ci texte religioase, decoratii cu
arabescuri si motive florale. Nu se canta imnuri ci doar se recita din Coran prin intonatii
alungite si distorsionate (dupa modelul „melismelor” bizantine). Al-3-lea stalp al
credintei islamice este „zakat” milostenia care a devenit impozit 2,5% din proprietate,
obligatoriu pentru toti. Fondurile sunt destinate saracilor, misionarilor, razboiului sfant si
rascumpararii prizonierilor. Impozitul statului pe bunuri si venituri este separat. Cei mai
instariti practicau in afara de zakat, si donatii benevole suplimentare mai ales in alimente.
Al-4-lea stalp este postul „sawm”, obligatoriu pentru toti cei peste 14 ani. Se tine in luna
Ramadam in care a fost revelat Coranul si interzice: mancarea, apa, sexul, fumatul,
mirositul parfumurilor, perfuziile, drogurile, medicamentele, pe tot parcursul zilei de la
rasarit pana la apusul soarelui; toate sunt insa ingaduite noptea cand se fac petreceri si
ospete. In ultima decada a acestei luni este „Noaptea puterii”, punctul culminant al
postului cand se fac rugaciuni. Anul islamic are 354 de zile iar lunile sunt de 29 si de 30
de zile; la fiecare 3 ani se adauga o luna in plus deaceea luna a-9-a Ramadam poate sa
cada in orice perioada a anului. Cand cade vara atunci postul este intr-adevar o incercare
grea, caci musulmanul ziua se duce la munca; in acele zile durata de lucru se scurteaza iar
oamenii se trezesc si mananca inainte de rasaritul soarelui. In timpul postului se
recomanda milostenii, citirea Coranului, evitarea certurilor si barfelor. Gravidele, femeile
la ciclu, militarii in razboi, bolnavii, calatorii, sunt scutiti dar trebuie sa recupereze zilele
nepostite cu prima ocazie. Dupa post are loc „Micul Baiaram”. A-5-a indatorire este
„hagg” pelerinajul la Mecca, cel putin odata in viata. Acolo se afla templul Ka’ba socotit
casa lui Allah si construit (spun ei) de Adam, apoi refacut de Avraam si Ismael. Piatra
neagra incastrata in zidul templului este „sfanta” si sarutata de toti pelerinii inca din
vremurile preislamice. Pe timpul pelerinajului barbatii poarta vesminte albe speciale
„ihramuri” si nu au voie sa ucida nici o vietate si nici sa smulga plante din radacina; ei
trebuie sa-si acopere capul si sa-si taie parul si unghiile. Deasemenea este oprit actul
sexual si portul de arma. Se ocoleste templul Kaaba de 7 ori, se viziteaza “casa lui
Ibrahim”, se arunca cu pietre in niste stalpi care simbolizeaza demonii. La final se tine
Marele Baiaram, un banchet de 3 zile cand fiecare trebuie sa aduca un animal de
sacrificiu (vaca, oaie, capra sau camila). Evenimentul comemoreaza jertfirea lui Isaac de
catre Avraam cand in ultimul moment copilul este inlocuit cu un berbec, numai ca in
90

varianta musulmana in locul lui Isaac stramosul evreilor, este Ismael stramosul arabilor.
In afara de aceste cinci obligatii mai exista “djihadul” sau razboiul sfant pentru Islam.
Aceasta are sensul de renuntare la placeri, lepadare de sine, straduinta pana la sange
pentru credinta, dar poate lua forma sacrificiului in lupta armata pentru triumful Islamului
in lume. Daca la conducere vin sefi politici „fanatici” ei pot cere „razboiul sfant”
musulmanilor din intreaga lume, dar trebuie sa aiba motive foarte bine intemeiate.
Cap 5. Biserica in Evul Mediu
Divizarea Imperiului Roman a dus implicit la divizarea Crestinismului in doua
„lastare”: cel Bizantin sadit pe cultura latino-greaca si cel Apusean pe cultura latinogermanica.
Imparatul Maximian renunta la domnie odata cu imparatul Diocletian dar
revine in anul 306 ca sa-l ajute pe fiul sau, imparatul Maxentius (306-312). In 308
Maxentius refuza acest ajutor si Maximian se retrage in Galia impreuna cu nepotul sau,
viitorul imparat Constantin cel Mare; acesta il va infrange mai tarziu pe Maxentius si va
emite in 313 Edictul de la Milan, prin care punea cultul crestin in legalitate. In 330
capitala imperiului este mutata la Constantinopole (Bizantion). In 337 la moartea lui
Constantin, Crestinismul devenise religia favorita. Impatatul Iulian Apostatul(361-363)
nepot al lui Constantin, incearca fara succes sa impuna in imperiu religia romana
traditionala. Imparatul Teodosie I(379-395) il invinge in388 pe imparatul de apus
Maximus si il numeste in locul lui pe Valentinian II; cand insa acesta este ucis in 394,
Teodosie invadeaza Italia devenind ultimul imparat al Imperiului Roman unitar. La
moartea sa in 395 lasa partea de rasarit fiului sau de 18 ani Arcadie si partea de apus
fiului sau de 10 ani Honorius; imperiul nu s-a mai reunit niciodata. Incepea o lunga
perioada de cca 10 secole numita Evul Mediu.
Biserica de Rasarit
Sub Teodosie I Crestinismul devenise religie de stat prin edict imperial.
In timp ce Imperiul de Apus era hartuit de navalirile triburilor germanice, Imperiul
roman de Rasarit inflorea dand nastere culturii bizantine de influenta greaca. Dupa
Armenia, Bizantul este al-2-lea stat care si-a intemeiat conducerea pe principii crestine.
Incepand din secV Imperiul devine o „teocratie” in care imparatul este deseori declarat
Sfant. El era ales prin ovatii de catre parlament, armata si populatia Constantinopolelui,
era ridicat pe scut de catre patriarh si demnitari, apoi incoronat, miruit si impartasit in
catedrala Sfanta Sofia (construita intre anii 330-360). Ceremoniile imperiale aveau
aspectul unor liturghii; sarbatorile religioase erau oficiate intai la palat si apoi in biserici.
De acolo provine obiceiul lumanarilor si al tamaierii iar vesmintele preotesti imita azi,
hlamida imparatului. Senatul nu avea putere in Imperiul Bizantin; administratia, justitia,
finantele, armata si Biserica depindeau de imparat. Un rol important la conducere il aveau
eunucii; generalul Narses, multi comandanti ai flotei si multi patriarhi au fost eunuci.
Oamenii de familie buna si chiar imparatii, isi castrau copiii pentru a le inlesni o cariera
stralucita. Patriarhul si marii prelati depuneau juramant de credinta imparatului. Soldatii
91

purtau cruce si moaste de sfinti, se rugau in fiecare dimineata si cantau imnuri religioase
iar in ajunul bataliilor se spovedeau si se impartaseau. Disciplina si pedepsele erau foarte
severe. Ambasadorii bizantini incercau perseverent sa converteasca lumea la Crestinism.
Elena mama imparatului Constantin, aflase Crucea pe care fusese rastignit Domnul si o
adusese la Constantinopol. In oras au mai fost aduse o maltime de moaste si relicve
sfinte. Zilele de post erau riguros respectate in tot imperiul. Copii erau botezati la 7 zile
de la nastere iar casatoria era validata de cununia religioasa si trebuia sa aiba
consimtamantul parintilor. Biserica a cerut pedepse grele pentru adulter si viol, drept
urmare numarul divorturilor a scazut.
In Imperiul Bizantin se putea promova chiar si de pe o pozitie sociala umila, pe baza
meritelor personale; imparatii Iustin I si Vasile I au fost tarani, Leon V si Mihail II
scutieri. Sclavia a fost mentinuta fiind baza economica a societatii; totusi in primele
secole unii nobili crestini si-au eliberat sclavii. Codul lui Iustinian spunea ca un sclav
poate fi eliberat daca este botezat crestin, daca se inroleaza in armata, daca pleaca la
manastire, daca se casatoreste cu o femeie libera sau daca este promovat intr-o functie de
stat. Alexis I a fost impotriva sclaviei iar Manuel I Comnean a eliberat toti sclavii din
Constantinopol. A fost consolidata si pozitia femeii in societate. Ritualul inmormantarilor
si al pomenilor este tot o mostenire bizantina. Imparatii, rudele lor si marii demnitari erau
mormantati in biserici.
Exista un sprijin mutual intre puterea laica si cea religioasa; patriarhul il incorona pe
imparat si excomunica pe cei care nu respectau decretele imperiale iar imparatul acorda
patriarhului investitura in cadrul unei ceremonii speciale. Imparatul in acord cu sfatul
Bisericii, convoca si prezida conciliile ecumenice; mitropolitii indeplineau functii politice
in senat sau in consiliul imperial. Episcopii aveau dreptul sa controleze pe magistrati in
aplicarea legilor, sa verifice administrarea banilor publici si chiar masurile de greutati din
piete. Au existat si frictiuni, datorate unor imparati ambitiosi care nu s-au multumit cu
pozitia lor ecleziastica onorifica, si au destituit patriarhi, au modificat calendarul religios,
au emis legi anticlericale, totul fara a tine cont de opozitia Bisericii.
Iata cateva personalitati importante ale Imperiului: imparatul Iustinian(527-565) care
emite un cod de legi, participa efectiv la conducerea Bisericii si recucereste teritorii ale
Imperiului de Apus prin generalii sai Belizarie si Narses; imparatul Leon III(717-740)
care initiaza perioada iconoclasta in 726; Constantin VII Porphyrogenetul(945-959)
imparat carturar, Mihail al-VIII-lea Paleologul(1224-1282) cel ce recucereste
Constantinopolul de la „cruciati”; Eusebiu de Cezareea(cca 260- 340) care a scris o
istorie a Bisericii si o biografie a lui Constantin cel Mare. Sfinti parinti ai Bisericii din sec
IV: Sf Vasile cel Mare, Sf Grigore de Nyssa, Sf Grigore de Nazianz, Sf Athanasie cel
Mare, Sf Nicolae, Sf Evagrie. Sf Ioan Hrisostomul supranumit Gura de Aur(347-407) a
condamnat coruptia si pentru asta a fost de doua ori exilat. Sf. Maxim Marturisitorul si
Sf. Ioan Damaschinul sec VIII au aparat cultul icoanelor si au cerut neamestecul
imparatului in treburile Bisericii. Romanos Melodul (m cca 550) talentat poet si
compozitor de imnuri religioase.
Imperiul era impartit in 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Egiptul, Siria si
Palestina; din acestea ultimele 3 au fost cucerite in sec VII de arabi. Conducerea era
sinodala. Biserica dispunea de averi considerabile destinate in principal constructiei si
intretinerii de orfelinate, spitale, aziluri de batrani, hanuri de popas pentru pelerini.
92

Incepand din sec XII bunele moravuri au scazut. Adulterul si copii nelegitimi au
devenit ceva obisnuit mai ales in lumea aristocratilor. La culesul viilor era o sarbatoare ce
degenera in orgii; deasemenea de Craciun si pana pe 6 Ianuarie era un lant de sarbatori
cand tinerii umblau travestiti in animale si prostituatele se deghizau in calugarite. Cu
toata opozitia Bisericii aceste blestematii au continuat, ba chiar cu participarea unor
clerici. Decaderea morala va atrage mania lui Dumnezeu asupra Bizantului; odata cu
venirea la tron a dinastiei Comnenilor, cu primul imparat Alexios(1081-1118) incepe
declinul. O grea lovitura este Cruciada IV din anul 1204 cand Constantinopolul prin
uneltirile republicilor marinare Venetia si Genova, e cucerit si jefuit de catre “fratii intru
crestinatate” din Apus; contele Baudouin de Flandra este ales imparat iar venetienii il
impun patriarh pe Morosini, preluand controlul Bisericii. In teritoriile neocupate de
“cruciati” iau fiinta cateva state grecesti: Niceea, Trapezunt, Thesalonic. In 1261
imparatul Niceei Mihail VIII Paleologos recucereste Constantinopolul initiind ultima
dinastie bizantina. Posesiunile din Balcani sunt cucerite de Serbia pe timpul lui Stefan
Dusan; Asia Mica e cucerita de otomani in 1365, prilej cu care-si muta capitala de la
Brussa la Adrianopol. In 1389 turcii distrug statul bulgar si statul sarb si ii inving pe
cruciatii occidentali la Nicopole (1386) si la Varna (1444). In 1430 cuceresc Tesalonicul
iar in anul 1453 dupa un lung asediu, cuceresc Costantinopolul. Imperiul Bizantin trecea
astfel in istorie ocupand un loc de cinste ca protector si continuator al Crestinismului.
Dupa cucerirea Constantinopolului tezaurul culturii bizantine a supravietuit in tarile
Europei de rasarit, mai ales in Rusia unde a continuat cu Ortodoxia. Ivan III cel
Mare(1440-1505) al Rusiei se casatoreste in anul 1492, dupa ce sotia sa Maria si fiul sau
Ivan murisera, cu Zoe Paleologa nepoata ultimului imparat bizantin Constantin XI
Paleologul(1404-1453); ortodoxia a fost proclamata religie de stat; copilul rezultat Vasily
a fost proclamat coregent cu tatal sau in anul 1502 si a domnit din 1505 pana in 1533 sub
numele de Vasile III. Moscova supranumita a-III-a Roma, devenea astfel mostenitoarea
de drept a traditiei bizantine.
Teologia Bizantului nu a lasat loc diversificarii pentru ca este conservatoare prin
definitie. Doctrina specifica este indumnezeirea omului “theosis”, ca dar al lui
Dumnezeu. Aportul omului la acesta sfintenie venita de sus trebuie sa fie rugaciunea
neintrerupta, o viata de tip calugaresc si contemplatia; indumnezeirea era insotita de
lumina divina pe care calugarii o iradiau in timpul rugaciunii. Varfuri ale teologiei si
misticii rasaritene sunt: Grigore de Nysa, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Maxim
Marturisitorul, Sf Ioan Scararul, Sf Simeon Noul Teolog(942-1022) si altii. Theosisul
este legat de sfintii calugari isihasti de la Muntele Sinai care practicau rugaciunea
neintrerupta a inimii: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe
mine pacatosul”. Cu Sf Nechifor din singuratate si Sf Grigore Sinaitul(1255-1346),
practica isihasta ajunge si la manastirile din Muntele Athos. Sf Grigore Palama(1296-
1359) apara Isihasmul de acuzatiile calugarului grec Varlaam si elaboreaza o teologie a
„luminii in care apostolii L-au vazut pe Domnul pe muntele Tabor”; Isihasmul s-a
raspandit in toate tarile ortodoxe. Un alt mare teolog a fost Nicolae Cabasila(1320-1371)
care considera viata laica din afara manastirilor, mai grea si mai mai bogata in resurse
pentru mantuire decat viata calugareasca. Toata aceasta pleiada de sfinti calugari
contemplativi s-au invrednicit a primi de la Bunul Dumnezeu mare intelepciune si darul
vindecarilor. De la ei ne-a ramas Filocalia, o comoara de teologie si sfaturi practice
presarata cu descrierea unor revelatii, minuni si intamplari din viata calugareasca.
93

Biserica de Apus
Roma a fost cucerita de gotii condusi de Alaric in anul 410 dar pe atunci capitala fusese
deja mutata la Milan. In anul 476 ultimul imparat roman Romulus Augustulus a fost
detronat de catre Odoacru. Unii „analisti” ai timpului au spus ca Roma a cazut din cauza
trecerii la Crestinism. Pentru a raspunde calomniei Fericitul Augustin(354-430) episcop
de Hippo, scrie “De civitate Dei contra paganos” in care critica traditiile necrestine si
arata ca “Roma n-ar fi pierit, daca n-ar fi pierit romanii”; el arata ca imperiul a avut
conform planului divin, rolul de a inlesni dezvoltarea Crestinismului, dar nu aceasta e
cauza caderii Romei ci degenerarea morala a cetatenilor ei; datoria crestinilor nu este de a
apara o cetate terestra ci de a castiga “Cetatea divina a lui Dumnezeu”.
In Imperiul de Apus, Biserica a avut de luptat cu ereziile invadatorilor germani. Gotii
au fost increstinati in arianism incepand cu anul 341. Primul lor episcop Wulfila, a creat
scrierea si limba literara gotica in care a tradus apoi Biblia. Tot arieni au fost convertiti
vandalii si longobarzii; dintre regii goti doar Teoderic cel Mare a fost catolic. Convertirea
triburilor germanice la crestinismul arian poate fi legata de aparitia miscarii protestante
de mai tarziu. Singurul trib germanic, convertit la catolicism impreuna cu regele sau
Clovis si continuatorii dinastiei merovingiene, au fost francii popor „predestinat” sa apere
Crestinismul.
In Apus imparatul era deasemenea incoronat de Biserica. El depunea un juramant cu
mana pe Evanghelie sau pe relicve de sfinti, prin care se angaja sa lupte contra
dusmanilor crestinatatii. Prin ungerea pe frunte cu mir el devenea „unsul” lui Dumnezeu
iar poporul ii era supus. Demnitarii si consilierii imparatului erau fete bisericesti; clerul a
obtinut protectie si domenii, crescand puterea „politica” a Bisericii. Multi dintre abati
aveau titluri de conti sau duci si multi episcopi erau numiti direct de imparat dintre
oamenii lui de incredere.
Spre deosebire de Bizant unde conducerea Bisericii era sinodala, in Vest puterea s-a
concentrat tot mai mult in mana unui singur om: episcopul Romei; asta pentru ca Roma a
dat cei mai multi mucenici iar episcopii ei s-au purtat eroic in timpul persecutiilor. Papa
sau „tatal” celorlalti episcopi, a fost mereu si un important om politc; n sec V episcopul
Romei isi ia titlul de „Pontifex Maximus” sau Suveranul Pontif, cum e cunoscut astazi. Sf
Ap Petru fusese martirizat la Roma iar papii se considerau succesorii lui; Petru primise
investitura de la Insusi Domnul: „tu esti Petru si pe aceasta Piatra voi zidi Biserica Mea ...
si iti voi da tie cheile Imparatiei Cerurilor”. Autoritatea papala a crescut cand Papa Leon I
il convinge pe Atilla in 452 sa renunte la cucerirea Romei, si pe vandalul Geiseric in anul
455 sa se abtina de la masacrarea populatiei orasului. In perioadele de foamete papa
organiza impartirea alimentelor. O mare influenta pentru intarirea papalitatii a avut-o
documentul „Donatio Constantini” prin care imparatul Constantin ar fi dat papei Silvestru
suveranitate asupra Romei si a Italiei: „am crezut de cuviinta sa mutam puterea domniei
in Orient ... caci nu e drept ca imparatul pamantesc sa domneasca acolo unde Imparatul
Ceresc a stabilit sa fie regatul preotilor si al Capului religiei crestine”; palatul imperial
Lateran ar fi fost „donat” papilor de catre Fausta, sotia imparatului. Documentul poarta
data anului 313 dar se pare ca a fost redactat in jurul anului 800; in 1440 marele umanist
Lorenzo Valla a dovedit ca documentul este fals. Oricum papalitatea si-a sustinut cu
fermitate primatul asupra puterii laice pretinzand supunere din partea suveranilor. Papa
94

Stefan II il incoroneaza pe Pepin cel Scurt in 754, obtinand protectie impotriva
longobarzilor arieni; papa Leon III il incoroneaza pe Carol cel Mare in anul 800 la Roma
si obtine Ravena si inca cinci orase care vor constitui nucleul viitorului stat pontifical;
incepe „renasterea carolingiana” a Bisericii de Apus. Pe la 850 mai aparuse un document
fals „Decretaliile Isidoriene”, care deasemenea sustinea primatul papei asupra suveranilor
si cerea neamestecul puterii laice in treburile Bisericii. Spre deosebire de Bizant, in Apus
Papii n-au recunoscut niciodata suprematia statului incercand sa acumuleze mereu capital
politic. Germanii s-au impus un timp asupra papalitatii prin imparatul Heinrich III(1017-
1056) care destituie cativa suverani pontifi si numeste el insusi urmatorii patru papi, toti
de etnie germana. In anul 1073 este ales insa papa Grigore VII care va initia reforma
„gregoriana”; el refuza imparatului dreptul de a se amesteca in alegerea papei; ca urmare
Heinrich IV il destituie in anul 1076 iar papa il excomunica pe imparat; in luna noiembrie
a aceluiasi an parasit de vasalii sai, Heinrich va face penitenta si act de supunere.
Prestigiul papalitatii va mai spori si odata cu victoria cruciadei I.
Intre anii 1000-1033 Europa cunoaste „sindromul” Sfarsitului lumii insotit de epidemii,
foamete, comete si eclipse. Dupa anul 1033 multi bolnavi se insanatosesc pe la relicvele
sfintilor iar foametea si bolile inceteaza; creste adorarea Sf Cruci si veneratia Sf Fecioare.
Incepand de atunci cavalerii medievali sunt pusi sa jure pe moastele sfintilor ca vor apara
credinta crestina, preotii si bisericile, saracii, femeile si copiii. Pentru a descuraja
inchinarea la mormintele regilor, acestia incep sa fie depusi in biserici.
Printre teologii marcanti ai Apusului, abatele Giachino da Fiore(1135-1202) prevesteste
nasterea lui Antihrist identificat ulterior de iezuiti cu Luther, si o noua era in viata
Bisericii, dominata de Duhul Sfant prin calugarii contemplativi. Un alt mare teolog Sf
Toma din Aquino(1224-1274) gaseste o „punte” semiscolastica intre Aristotel si
misticism; teologia sa a fost adoptata in mod oficial de Biserica. Tot el sustine
infailibilitatea Suveranilor Pontifi; de-a lungul timpului acestia au emis o serie de
„decretalii” lamuritoare ce au devenit in acest fel canonice pentru Catolicism. In 1870 la
Conciliul de la Vatican principiul infailibilitatii papei a fost recunoscut in mod oficial,
desi se aplica inca din sec IX. Un alt mare mistic al Apusului Meister Erkhart(1260-1327)
defineste conceptul de matrice a divinitatii; mistica lui a fost suspecta de erezie caci
introduce o separare intre Dumnezeu si calitatile Lui absolute.
Tot eretice au fost declarate si manifestarile de pietate populara din aceasta perioada:
Valdenzii, adeptii lui Petrus Valdus un negustor bogat din Lyon care si-a impartit toata
averea saracilor; gruparile de Beguine, femei care isi duceau viata in saracie munca si
rugaciune; Begarzii, barbati care traiau ca si calugarii dar in societate. Aceste comunitati
aparute ca protest la coruptia clerului si cinului calugaresc, aspirau la o imbunatatire a
vietii religioase dar n-au avut ecou in cercurile clerului; unele se desprinsesera de
Biserica dar majoritatea au fost de buna credinta. Important este sentimentul devotiunii la
nivelul maselor.
Paralel cu aceste grupari ale oamenilor simpli au activat si comunitati fondate pe o baza
teologica, de exemplu miscarea „Fratilor si surorilor Spiritului liber”, deasemenea
sanctionata ca eretica; unii reprezentanti au fost condamnati la ardere pe rug, cum ar fi
Marguerite Poret. Flamandul Ruysbroeck(1293-1381) sustine ca adevarata traire mistica
este un dar divin care nu vine decat in urma practicii crestine si a supunerii fata de
Biserica. Gerhard Groote(1340-1384) infiinteaza o grupare ascetica numita „Fratii vietii
95

comune” ai carei membri practicau un crestinism liber de speculatii teologice si
experiente mistice, fara a fi in acelasi timp despartiti de Biserica.
Avem deci in Apus o paleta foarte diversificata a tendintelor religioase, cea ce
dovedeste multa preocupare pentru credinta; nimeni nu ramanea pe dinafara. Cand un nou
val de nenorociri loveste Europa: inundatii, semne cosmice si ciuma din 1347, pe scena
pietatii populare apare miscarea flagelatilor; ei urmareau sa abata mania lui Dumnezeu
biciuindu-se pana la sange, in public si in intimitate; miscarea a fost interzisa de Biserica
pentru ca desconsiderau puterea rugaciunii si a tainelor. Aceasta perioada este obsedata
de cadavre in descompunere datorita ciumei, socotita drept pedeapsa divina pentru
pacatosenia lumii. Atunci s-a cristalizat in Apus dogma purgatoriului, formulata ulterior
in 1439 la Conciliul din Florenta; Purgatoriul este definit ca loc de „tranzitie” unde
sufletele pacatosilor „recuperabili” pot fi salvate cu ajutorul rugaciunilor, pomenilor si
penitentelor rudelor ramase in viata.
Lupta clerului impotriva gruparilor „semieretice” ale pietatii populare s-a suprapus cu
framantarile „politice” din Biserica, generate mai ales de cresterea puterii statului francez.
Asta a dus la Marea schisma a Bisericii Apusene (1378-1417). Dupa moartea papei
Bonifaciu VIII a fost ales prin influenta regelui Filip IV, un cardinal francez sub numele
de papa Clement V(1305-1314); sprijinit de rege el a refuzat sa vina la Roma si curia
papala a fost mutata la Avignon in anul 1309, dupa ce fusese mai intai stabilita la
Bordeaux, Bourges, Poitiers si Cluny. Clement V este cel ce a dizolvat Ordinul
templierilor, ale caror mari averi au intrat in posesia regelui Filip IV. Au urmat 7 papi
francezi pana in 1367. La 8-Apr-1378 este ales din nou un papa italian Urban VI, iar
curia papala se intoarce la Roma; un grup de 13 cardinali francezi invalideaza insa
alegerea papei in 20-Sept-1378 si aleg un papa francez Clement VII, care isi va consolida
scaunul papal la Avignon. Pentru urmatoarea perioada numita „Marea schisma”, catolicii
au avut un papa la Avignon si unul la Roma. In sfarsit cu alegerea unanim recunoscuta a
papei Martin V(1417-1431) schisma ia sfarsit. Nesiguranta acestei perioade a crescut
puterea conciliilor in detrimentul papei; marele umanist Enea Silvio Picolomini ales papa
sub numele de Pius II(1458-1464), va emite insa bula Execrabilis prin care restabileste
superioritatea papei asupra conciliilor. Papalitatea pierduse foarte mult si din influenta pe
plan politic; puterea papei va fi redusa la jurisdictia asupra Statului Pontifical din centrul
Italiei, cuprinzand cca o treime din suprafata tarii.
Fenomenul monahal
Monahismul apare in sec III independent in Egipt, Siria, Mesopotamia si Palestina ca o
reactie impotriva scaderii „ravnei” pentru Hristos, odata cu increstinarea masiva a
populatiei. Framantarile vietii laice apleca spiritul crestinului spre cele materiale; cei care
au vrut sa mentina „flacara” Duhului Sfant au ales traiul dedicarii totale lui Dumnezeu.
Primul calugar cunoscut a fost Paul din Theba numit si Paul Eremitul, in Egipt in sec III.
In sec IV Sf Antonie grupeaza in desertul Thebaidei cca 6000 de calugari sihastri. Primul
care i-a reunit pe pustnici intr-o manastire fondata de el pe malul Nilului si le-a dat o
regula de vietuire, a fost Sf Pahomie; apoi au aparut “lavrele” niste catune de calugari
izolati care se reuneau doar odata pe saptamana pentru liturghie si masa in comun; prima
lavra a fost infiintata in sec IV langa Ierihon. Cel ce a stabilit o regula temeinica buna si
azi pentru traiul in manastiri, a fost Sf Vasile cel Mare(329-379) arhiepiscop al Cezareei.
96

Dintre acesti crestini separati de lume, aspri asceti locuind prin pustiuri, unii aveau
puterea de a scoate demoni, de a imblanzi fiare sau de a vindeca. Era in ei un duh inalt,
darul vorbirii si al proorociei. Pe la sfarsitul sec IV alti calugari mai „lumesti” si-au aratat
„ravna” pentru Hristos distrugand temple si sinagogi, increstinand „paganii” cu forta.
In imperiul Bizantin calugarii la inceput erau in afara Bisericii dar au devenit in curand
foarte apreciati, cand lumea a vazut harul ce-i insotea. Patriarhii si mitropolitii au inceput
sa fie alesi exclusiv dintre calugari. In anul 536 existau la Constantinopol 70 de manastiri.
In perioada iconoclasta calugarii au aparat cultul icoanelor suferind persecutii. In sec IX-
X Sf Teodor Studitul egumenul manastirii Studios, a initiat un regulament reformator
pentru cei 1000 de calugari ai manastirii, prin care le cerea misionarism, ingrijirea
bolnavilor, milostenii si in plus copierea unor scrieri religioase; probabil de la Studios
vine verbul „a studia”. In sec X s-a fondat complexul de biserici si manastiri de pe
muntele Athos; asezaminte asemanatoare mai existau in Capadoccia, Muntele Sinai si
Muntele Latros in Thesalia. In sec XIII „calitatea” manastirilor Bizantine cade in declin.
In Apus preluand regula Marelui Vasile, Sf Benedict din Norcia(480-547) fondeaza
manastirea Montecassino, prima dintr-n lung lant de manastiri benedictine. Orasele
fusesera distruse de normanzi iar cultura lor s-a conservat in mediul rural, in manastirile
autonome infiintate de el. Regula era viata de obste in supunere, castitate, saracie,
milostenii si post moderat. Fratii irlandezi Brendan si Columba misionari activi, introduc
in plus munca fizica, meditatiile, posturile aspre, flagelarile si retragerea in singuratate,
pentru manastirile intemeiate de ei in Franta si Elvetia. In anul 909 ia fiinta marea
manastire de la Cluny sub jurisdictia papei; ordinul clunisian se va raspandi in Italia,
Germania, Anglia, Spania, Polonia, urmarind increstinarea populatiei de la sate si
predicand in sprijinul Reconquistei spaniole. Ordinul primea vaduvi si vaduve care-si
donau averile manastirii trecand la o viata semicalugareasca; deasemenea ajuta taranii, cu
imprumuturi fara dobanda, inlesnind aparitia unor noi sate. In perioada cruciadelor se
infiinteaza in Apus patru noi ordine monahale: Ordinul calugarilor din Chartres(1084),
Ordinul Cistercienilor(1098) infiintat de Sf Bernard de Clairvaux(1090-1153), Ordinul
Dominicanilor al Sf Dominic(1170-1224) si Ordinul Franciscanilor al Sf Francisc
d’Assisi(1182-1226). Cistercienii au introdus munca fizica in comun efectuata in tacere
absoluta si au elaborat codul cavalerismului prin care candidatul se obliga la ocrotirea
saracilor, femeilor si orfanilor, mentinerea pacii si dreptatii, respectarea cuvantului dat, si
apararea credintei crestine. Ordinele franciscan si dominican au aparut ca protest la viata
de lux si coruptie a clerului; ei se umileau cersind si prestand munci injositoare dar in
acelasi timp dadeau milostenii si tineau predici de un inalt nivel moral. Au promovat
studiul universitar si au ajutat mult la combaterea ereziilor; papa i-a numit in tribunalele
Inchizitiei; din randul lor s-au ridicat personalitati ale scolasticii. Sf Francisc si-a dus
viata in munca, saracie si ingrijirea bolnavilor, urmand intocmai cuvantul Domnului:
“Tamaduiti pe cei bolnavi … pe demoni scoateti-i; in dar a-ti primit, in dar sa dati; sa nu
aveti bani in cingatorile voastre … caci vrednic este lucratorul de hrana sa”; in 1224 la
Verona, lui Sf Francisc i-au aparut stigmatele Domnului, iar in 1227 la un an dupa moarte
a fost canonizat in randul sfintilor. Marele teolog Bonaventura(1217-1274) va introduce
in ordinul franciscanilor pe langa munca si saracie, studiu si meditatie. Alte ordine mai
mici au fost cel al Carmelitaninor si cel al Augustinilor. Calugarii Mercedari strangeau
fonduri pentru rascumpararea sclavilor crestini din mana sarazinilor.
97

Calugarii sunt „elevii superdotati” ai Bisericii care au renuntat la placerile trupesti
dedicandu-se total lui Dumnezeu, ca „nazireii” din vechime. Aparent nu aduc nici un
folos societatii totusi ei sunt tot ce are lumea mai de valoare si datorita lor nu ne
nimiceste Bunul Dumnezeu, asa cum meritam.
Cruciadele
In pofida principiului crestin al nonviolentei, cruciadadele si-au propus eliberarea
Ierusalimului de sub musulmani printr-un „razboi sfant”; „sfintenia” s-a intinat insa
inevitabil cu lacomia si slava desarta caci cruciadele au desfasurat ca orice alt razboi,
jafuri si maceluri ale populatiei civile. In contul „nobilei” lor misiuni cruciatii se credeau
indreptatiti sa jefuiasca satele si cetatile pe unde treceau pentru a se aproviziona cu cele
necesare. Comunitatile evreiesti din Germania au fost primele care au avut de suferit,
fiind nimicite si jefuite fara mila; spiritul cruciadelor dezvoltase un profund sentiment
antisemit, toti evreii fiind tinuti vinovati de rastignirea Domnului.
Prin cucerirea Cetatii Sfinte, Papalitatea viza primatul asupra Bisericii rasaritene.
Bizantul nu justifica dogmatic „razboiul sfant” si nu „promitea” Raiul, cruciatilor cazuti
in lupta. Imparatii bizantini i-au ajutat pe cruciati dar au tratat si cu musulmanii, stand
deoparte si urmarind avantajele.
Intre Europa crestina si Imperiul musulman se crease o „traditie” de lupte si revendicari
teritoriale: Reconquista spaniola, disputarea insulelor Sardinia, Malta, Sicilia si a unor
teritorii ale Imperiului Bizantin. In 1010 califul al-Hakim distruge Biserica de pe Golgota
si Biserica Invierii impreuna cu Sfantul Mormant, declansand o persecutie impotriva
crestinilor si evreilor din Ierusalim; acest act a starnit revolta in tot Apusul Europei, unde
sentimentele de pietate religioasa la nivelul maselor crescusera foarte mult. Biserica cerea
penitentilor ispasirea pacatelor prin pelerinaj la Sfantul Mormant. Intre 1025-1065 mii de
pelerini veniti sa viziteze locurile sfinte, se angajau sporadic in conflicte armate cu
musulmanii. In sec XI conducerea lumii islamice trece de la arabi la turcii seleucizi, care
in 1074 intra pe teritoriul bizantin profanand biserici si luand mii de sclavi crestini. Papa
Grigore VII face apel la principii occidentali pentru o expeditie de eliberare a Tarii
Sfinte; 10 ani mai tarziu papa Urban II cheama poporul la cruciada prin Conciliul de la
Clairmont din 1095. Participantii erau scutiti de dari, iertati de unele datorii si erau liberi
sa-si paraseasca stapanii; Biserica ii absolvea de pacate si promitea celor ce vor muri in
lupta, mostenirea Vietii vesnice. Masele de tarani oprimati nu aveau prea mult de pierdut
parasindu-si locuintele; o multime de infractori de drept comun luau si ei drumul
cruciadei ca „penitenta” pentru iertarea pacatelor, dar si ca prilej pentru noi faradelegi
facute in numele „credintei”; mii de tarani au pornit din Franta si Germania jefuind
localitatile prin care treceau; multi au pierit pe drum de boli si lipsuri. Ajunsi la
Constantinopol, fara sa astepte sosirea armatei de cavaleri, au trecut Bosforul ajutati de
imparatul Alexis Comneanul. Din 25.000 de oameni porniti sa asedieze Niceea au scapat
cca 3000 salvati de flota bizantina, restul fiind masacrati de turci.
Dupa acest tragic preludiu care poarta numele de „Cruciada saracilor”, s-a desfasut
prima cruciada propriu-zisa, intreprinsa de patru armate bine instruite. La comanda
acestora au fost nobili feudali de cel mai inalt rang, dintre care se remarca Godefroy de
Buillon, caci imparatul Germaniei Heinrich IV, al Frantei Filip I si al Angliei Wilhelm II
erau excomunicati. Pornita in 1097 cruciada a fost un succes militar; cetatile Niceea,
98

Edessa, Antiohia, Cezareea, Tyr, Sidon, Tripoli, Beirut si in final Ierusalimul in Iulie
1099, au fost asediate si cucerite. Cu doua saptamani inainte, fara sa-si vada visul
implinit, murise papa Urban II initiatorul cruciadei. In teritoriile ocupate s-au format mici
state feudale; doar cetatea Niceea a fost cedata bizantinilor, desi imparatul Alexis
Comnenul ceruse contilor prin juramant de vasalitate, sa-i cedeze toate cuceririle care
fusesera parte din Imperiul Bizantin. Orasul Sfant a fost „curatat”: cei care nu s-au predat
de bunavoie au fost masacrati inclusiv femeile si copiii, iar evreii gasiti au fost arsi de vii
intr-o sinagoga; dupa aceea nobilii armatei au facut „penitenta” mergand descult pe
urmele lui Iisus pe Golgota. Ducele Godefroy a acceptat titlul de protector al
Ierusalimului dar dupa un an a murit si in locul lui a fost ales rege al Cetatii Sfinte, fratele
sau Baudoin de Bouillon.
Statele crestine nou infiintate au fost sustinute cu forte militare si materiale din Europa,
care ajungeau insa greu la destinatie; resurse importante erau veniturile din taxele
comerciale locale si trupele recrutate din populatia autohtona. In anul 1101 patru armate
apusene venite in sprijinul cruciatilor au fost nimicite in Anatolia de catre trupele
sultanului de Niceea; hartuiti neincetat de musulmani, cruciatii trebuiau sa intretina o
armata permanenta care sa apere statele crestine recent infiintate, si marele numar de
pelerini. In acele timpuri si in acele locuri devotamentul fata de Crestinism lua in mod
paradoxal, expresia luptei armate; asa au aparut cele trei ordine de calugari militari:
Ospitalierii, Templierii si Teutonii. „Uitand” de principiul nonviolentei, cei mai buni
„ostasi ai lui Hristos” erau chemati sa-si arate iubirea de Dumnezeu cu arma-n mana;
calugarii s-au transformat in cavaleri, de cea mai buna calitate. Instructia militara,
disciplina, spiritul de sacrificiu si codul cavaleresc s-au suprapus peste juramantul
castitatii, saraciei si obedientei. In schimb calugarul militar nu mai postea pentru ca
tebuia sa-si sporeasca forta fizica si nu-si mai petrecea tot timpul in rugaciune pentru ca
trebuia sa exerseze manuirea armelor. Deaceea nu i-a ajutat Dumnezeu pe cruciati, caci
voia Lui era sa transforme razboinicii in calugari si nu invers. Smerenia si blandetea
facusera loc violentei; calugarul disparea si in locul lui se nastea „soldatul perfect”. Asta
a dat ordinelor militare calugaresti o forta teribila timp de cateva zeci de ani; apoi,
datorita intereselor materiale si crizei psihice dintre calugar si militar, a aparut coruptia.
Ordinul Ospitalierilor, sau Cavalerii Ioaniti pentru ca aveau pe Sf Ioan Botezatorul ca
protector, n-a fost la origine un ordin militar; la inceput acordau asistenta pelerinilor si
bolnavilor. Dupa 1099 devine ordin militar si se remarca prin luptele din 1137, in urma
carora isi costruiesc cetati proprii bine fortificate. Ordinul Templierilor infiintat in 1118
direct ca ordin militar, excorta pelerinii de la Iaffa la Ierusalim si era responsabil cu
sursele de apa potabila; isi aveau sediul intr-o aripa a palatului regal pe locul fostului
templu al lui Solomon, de unde numele de Templieri. Desi erau numiti si „cavalerii saraci
al lui Cristos” s-au imbogatit in urma unor donatii, creandu-si un sistem bancar folosit
ulterior in toata Europa. In batalii Templierii erau avangarda armatei; si-au construit
cetati proprii dar nu s-au preocupat de opere caritabile, intretinerea de scoli si spitale,
cum faceau rivalii lor Ospitalierii. Ordinul Teutonilor a luat fiinta in 1190 cu misiunea de
a ingriji bolnavii si ranitii din spitalul Sf Fecioara Maria de la Ierusalim; in 1198 devine
ordin militar format exclusiv din cavaleri germani si este confirmat anul urmator de papa
Inocentiu III. Purtau tunica alba cu cruce neagra pe ea. Ingradit de celelelte doua ordine
mai mari, Ordinul Teutonilor are o contributie modesta in luptele din Orient.
99

Cu toata rezistenta eroica, statele crestine nou infiintate pe teritoriul islamic au cazut
rand pe rand. Edessa a rezistat pana in 1044 cand a fost cucerita de emirul din Mossul; ca
raspuns a fost declansata cruciada a-2-a care a fost esec total. Doua armate de cate 70.000
de oameni fiecare, conduse de Conrad III regele Germaniei si Ludovic VII regele Frantei,
trec Bosforul in anul 1147. Luptand separat armata germana este zdrobita la Dorilea iar
cea franceza decimata de foamete este nimicita in 1148; se pare ca bizantinii au tradat
aceasta a-2-a cruciada. Antiohia este recucerita de musulmani in 1168. Noul sultan al
Egiptului Salah-al-Din ocupa Damascul, zdrobeste cavaleria cruciatilor in 1187 langa
lacul Tiberiadei si-l ia prizonier pe Guy de Lusignac regele Ierusalimului, succesorul lui
Boudain IV care murise de lepra la varsta de 24 de ani. Dupa un scurt asediu Cetatea
Sfanta capituleaza; fusese posesiune crestina timp de 88 de ani; Saladin isi respecta
cuvantul si cruta viata locuitorilor.
La vestea pierderii Ierusalimului papa Clement III cheama la a-3-a cruciada iar
imparatul Germaniei Frederic Barbarosa in varsta de 67 de ani, porneste spre Tara Sfanta
in fruntea unei armate de cca 100.000 de oameni. Imparatul bizantin Iisac II Anghelos, in
loc sa-i ajute pe cruciati incheiase alianta cu Saladin care-i oferise autonomia asupra
locurilor sfinte; era o momeala menita sa dezbine. Ca riposta Barbarosa jefuieste orasele
bizantine Philipopolis si Adrianopolis. Patrunde apoi in Asia Mica si continua cuceririle
cetatilor musulmane dar la 10-Iunie-1190 moare inecat la traversarea unui curs de apa si
armata lui se destrama; se vede ca Dumnezeu a lucrat impotriva cruciatilor. Regele
Frantei Filip August si regele Angliei Richard Inima-de-Leu, reusesc sa cucereasca
impreuna cetatea Accra in anul 1191 dupa care Filip August se reintoarce in Franta.
Richard Inima-de-Leu cucereste insula Cipru ca revansa la ostilitatile bizntinilor,
elibereaza tot litoralul Tarii Sfinte, castiga doua batalii contra lui Saladin dar renunta
inexplicabil la asedierea Ierusalimului.
In 1193 Saladin moare. In 1202 papa Inocentiu III cheama la cruciada a-4-a. Trupele
hotarasc sa schimbe ruta, in loc de Asia Mica sa atace prin nordul Egiptului; pentru asta
era nevoie de o flota sa-i transporte si cea mai potrivita era flota venetiana. Promitand
cruciatilor corabiile necesare, o mare suma de bani si o armata de 18.000 de oameni,
Venetia a cerut in schimb cucerirea orasului crestin Zara care-i facea concurenta
comerciala si reinscaunarea pe tronul Bizantului a imparatului Iisac II. Papa s-a impotrivit
i-a excomunicat pe negustorii venetieni dar la influenta dogelui octogenar Enrico
Dandolo, cruciatii implinesc cererea Venetiei si-l reinscauneaza pe imparatul Iisac II.
Dupa numai sase luni insa, bizantinii il detroneaza din nou. A fost picatura care a umplut
paharul; cruciatii care demult dusmaneau Bizantul pentru tradarile sale, vazandu-se lipsiti
si de banii venetienilor, au asediat Constantinopolul desi papa Inocentiu III se impotrivise
vehement. Cetatea a fost cucerita in anul 1204, locuitorii trecuti prin foc si sabie iar
bogatiile gasite au fost luate ca prada de razboi si duse in Occident. Venetia si-a intins
stapanirea peste insula Cipru si alte insule grecesti; a-9-a parte din tezaurul catedralei
venetiene San Marco provine din Bizant. Cruciatii s-au intors acasa plini de bogatii, fara
a se mai gandi la eliberarea Ierusalimului; regele Baudoin de Flandra se proclama
„imparat latin” al Bizantului iar Thomas Morosini este pus „patriarh” in Constantinopole
de catre venetieni. In Tesalonic, Atena si Peloponez se infiinteaza principate apusene,
recucerite insa de bizantini in anul 1261. Cruciada a-4-a a desavarsit dezbinarea Bisericii
si a grabit sfarsitul Imperiului Bizantin. Eliberarea Tarii sfinte ar fi fost o sarcina usoara
daca ar fi existat unitate intre Apus si Rasarit.
100

In 1212 pornesc „Cruciadele copiilor”. Lumea „credea” ca doar copiii pot elibera
Ierusalimul prin nevinovatia lor; miscarea provenea din evlavia populara fara acordul
papei. Prima cruciada porneste din nordul Frantei; copiii ajunsi la Marsilia se imbarca pe
sapte corabii dintre care doua sunt inghitite de furtuna iar celelalte cinci ajung la
Alexandria, unde copiii sunt vanduti ca sclavi sarazinilor. A-2-a cruciada a copiilor
porneste din Germania in acelasi an, traverseaza Alpii, ajunge la Roma, dar neprimind
girul papei copiii fac cale intoarsa. Multi au murit de foame pe drum si nu avea cine sa-i
ingroape.
Cruciada a-5-a, pornita ca riposta la construirea pe muntele Tabor a unei puternice
fortarete musulmane ce ameninta cetatea Acra, s-a desfasurat intre 1217-1219 condusa de
regele Ungariei. Cruciatii cavaleri din mai multe state Europene, au asediat noul fort
musulman timp de o saptamana apoi au renuntat intorcandu-se acasa.
In 1228 dupa lungi tergiversari ce i-au adus excomunicarea din partea papei Grigore IX,
pleaca in a-6-a „cruciada” imparatul Frederic II, nepotul marelui Barbarosa. Crescut in
Sicilia fosta posesiune araba, Frederic „simpatiza” cultura si religia islamica avand multi
prieteni musulmani; deasemenea purta corespndenta cu al-Kamil sultanul Egiptului pe
teme de matematica. Spirit umanist atras de stiinta si cultura clasica, Frederic nu credea
in nasterea supranaturala a Domnului nici in transubstantierea sfintei euharistii; pentru el
Moise, Muhammad si Iisus erau niste impostori care au inselat lumea. Absolut strain de
spiritul cruciadelor, doar cu o garda de 100 de cavaleri, Frederic II si-a pornit propria
cruciada pe o baza pacifista. El a obtinut de la sultan prin negocieri diplomatice semnand
un armistitiu de 10 ani, orasele: Betleem, Nazaret si Ierusalim, incoronandu-se rege al
Cetatii sfinte in martie 1229. Timp de 15 ani Orasul a ramas al crestinilor dar in 1244 este
cucerit de turcii mameluci pentru urmatorii 600 de ani.
Este paradoxal cum acolo unde floarea armatelor apusene sprijinite de Biserica a dat
gres, un imparatul excomunicat sa reuseasca pe cale pasnica. Locurile unde Iisus traise
erau de drept ale crestinilor, asa cum Mecca si Medina erau ale musulmanilor.
Ierusalimul fusese posesiune crestina pana in anul 638 cand a fost cucerit de islamici.
Totodata este orasul de unde Muhammad se zice ca s-a inaltat la cer intr-o rapire
sufleteasca; pe acel loc e construita „Moscheea stancii”, deaceea dupa Mecca si Medina,
pentru musulmani Ierusalimul este al-3-lea loc de pelerinaj. Solutia a fost ca Orasul sa fie
declarat Sfant atat pentru crestini cat si pentru islamici. Acest compromis este valabil
pana in ziua de azi desi cea mai mare parte a Palestinei a fost retrocedata Israelului. De ce
trebuie sa apartina Ierusalimul unei singure religii cand crestinii, musulmanii si mai ales
evreii au radacini atat de adanci acolo? Imparatul Frederic II si sultanul al-Kamil au
inteles lucrul aceasta.
A urmat cruciada a-7-a pornita de Regele Frantei Ludovic IX cel Sfant, care in 1250
cade insa prizonier in Egipt impreuna cu cateva mii de cruciati; musulmanii i-au crutat,
preferind sa primeasca o mare suma de bani ca rascumparare. Ludovic se reintoarce in
Franta dupa patru ani impreuna cu restul armatei, dupa ce consolideaza mai intai cetatea
Acra. In 1270 va porni in cruciada a-8-a dar debarcand in Tunisia cu intentia de a ataca
Egiptul, regele se imbolnaveste si moare.
Posesiunile crestine de pe litoralul Marii Mediterane au fost rand pe rand recucerite de
musulmani incepand cu Iaffa si Cezareea in 1268 si terminand cu Beirut si Acra in 1291.
Era sfarsitul cruciadelor. Trupele crestine se retrag impreuna cu ordinele monastice
cavaleresti. Ospitalierii se refugiaza in Cipru apoi in Rodos, apoi alungati de turci se
101

stabilesc in Malta, de unde si numele de „cavaleri maltezi”. Ospitalierii au fost mult timp
o armata de ajutor impotriva expansiunii otomane in Europa, apoi ordinul a fost invins de
Napoleon in 1798 suferind pierderi grele. Continua sa existe si azi cu sediul la Roma, sub
autoritatea papei si ocupandu-se cu ingrijirea bolnavilor si ranitilor de razboi. Templierii
se retrag in Cipru, apoi reveniti in Europa cad victima regelui Filip IV cel Frumos, care
inscenandu-le un proces calomniator ii declara eretici si le confisca averile. In 1312 papa
Clement V dizolva ordinul; templierii ramasi vor intra in organizatiile Francmasoneriei.
Dupa caderea Acrei Teutonii se refugiaza la Venetia, apoi in Ungaria ajutand impotriva
triburilor pagane ale Cumanilor si in final pe teritoriul Prusiei la Konigsberg, unde lupta
pentru convertirea populatiei slave din estul Europei. Papa Grigore IX le da in stapanire
teritoriile cucerite de la slavii necrestinati si astfel Prusia, poloneza la origine, este
cucerita si populata de germani. Tot teutonii au monopolizat comertul cu grane devenind
protectorii Ligii Hanseatice si acumuland putere si averi. Extinzandu-se spre Latvia si
Estonia, intra in conflict cu ducele lituanian Wladislaw Jagello, devenit prin casatorie cu
regina Jadwiga si rege al Poloniei. Populatia se increstinase iar incursiunile teutonilor nu
se mai justificau; aliindu-se cu cehii si ungurii regele ii invinge in 1410 la Tannenberg. O
alta grea lovitura o primesc in timpul reformei, cand superiorul ordinului trece la
Protestantism. In 1683 Teutonii lupta pentru apararea Vienei de otomani. In timpul
nazistilor ordinul a fost considerat un simbol al gloriei germane. Cavaleri Teutoni exista
si azi, ocupandu-se cu ingrijirea bolnavilor si cu opere de caritate.
Ultimul „cruciat” a fost papa Pius al-II-lea care dupa caderea Constantinopolelui in
1453, planuia o mare cruciada impotriva Imperiului Otoman. In acelasi an Nicolaus
Cusanus(1401-1464) in lucrarea sa „De pace fidei”, militeaza intr-un spirit pacifist pentru
unitatea fundamentala a tuturor religiilor.
Cruciadele au slabit Bizantul, au intarit puterea regilor din Occident si au deteriorat
iremediabil raporturile dintre Biserica de Apus si cea de Rasarit. Deasemenea i-a indarjit
pe musulmani care n-au mai aratat aceiasi toleranta bisericilor din teritoriile ocupate. Ne
intrebam de ce n-au reusit cruciadele sa pastreze Ierusalimul pentru crestini? Poate pentru
ca Dumnezeu n-a aprobat razboiul in numele lui Hristos. Crestinismul a cucerit lumea
prin sacrificii, nu prin violenta. Ca o lectie pentru cruciati, Ierusalimul a fost obtinut de
Frederic al-II-lea fara lupta; tocmai pe cel excomunicat de papa il alege Domnul sa
castige dreptul crestinilor asupra locurilor sfinte; nu cumva ierarhia bisericii era pe un
drum gresit? Ne mai intrebam de ce a permis Dumnezeu sacrificiul copiilor? Ca sa ne
arate cat de rai suntem. Sufletele lor desigur ca au fost un rod nepretuit inaintea
Domnului, caci au pierit martiri pentru Hristos. Poate ca fara sa stie, Frederic a obtinut
Ierusalimul de la sultan in contul acestui sacrificiu. Pe de alta parte, poate ca Dumnezeu
vrea ca Ieruslimul sa fie un oras universal care nu trebuie sa apartina crestinilor,
musulmanilor sau iudeilor, in mod exclusiv. Destinul „Cetatii Eterne” este legat de
vremurile de pe urma ale omenirii.
Despartirea Bisericii
Deosebirile intre Biserica de Apus si cea de Rasarit au inceput sa apara odata cu sec IV,
cand Imperiul Bizantin isi incepe ascensiunea sub influenta culturii grecesti iar Imperiul
Roman de Apus intra in sfera de influenta a cuceritorilor germanici. Bizantul intemeiaza
rangul de Patriarh care tinea de o provincie a imperiului cum ar fi Constantinopolul sau
102

Egiptul, pe cand Apusul isi aroga pentru episcopul Romei titlul de Papa sau tata al
episcopilor, incepand cu Siricius(387-399). Cele doua biserici au colaborat la primele
patru sinoade ecumenice, ultimul la Calcedon in 451; aparusera insa diferente intre modul
de oficiere a liturghiei. In rasarit exista un ceremonial fastuos cu influente de la curtea
imparatului. Atmosfera era inaltatoare; se cantau imnuri religioase compuse de Roman
Melodul, poet si muzician evreu din Siria convertit la crestinism. Liturghia avea un
caracter de taina caci exista un „perete” despartitor al naosului de altar numit
„catapeteasma”; la adapostul ei preotii invocau in chip tainic Duhul Sfant pentru
transformarea painii si vinului in trupul si sangele Mantuitorului. Momentele cheie ale
slujbei erau punctate de diacon care dadea tonul rugaciunilor colective. Tipicul bizantin
se pastreaza si azi aproape neschimbat in bisericile ortodoxe.
Cele doua Biserici „crescute” in traditii culturale diferite, nu s-au cunoscut reciproc, nu
a existat intre ele un schimb de idei. Biserica de Rasarit acorda o mare importanta tainei
Mirungerii noilor nascuti dupa botez si folosea painea dospita in taina Euharistiei.
Biserica de Apus folosea paine nedospita si introdusese in plus Purgatoriul, pe langa Rai
si Iad. Marele erudit Photios(cca 826-895) profesor la universitatea din Bizant, de doua
ori ales patriarh al Constantinopolelui, s-a aflat in permanent conflict cu papa de la Roma,
cea ce a dus la schisma din 867. Picatura care a umplut paharul divergentelor a fost
introducerea lui “filioque” in marturisirea de credinta a Bisericii Apusene, dupa care
Duhul Sfant purcede nu numai din Tatal ci si din Fiul. Crezul cu filioque este atestat
prima data in 589 la Conciliul de la Toledo dar abia in anul 1014 la cererea imparatului
Henric II, filioque s-a introdus oficial in crezul de la Roma. In anul 1053 papa Leon IX
incearca o alianta cu biserica de Rasarit contra normanzilor dar intampina refuzul
patriarhului Mihail Cerularie. In 1054 papa Leon IX cazuse prizonier la normanzi;
trimisul sau cardinalul Humbert il excomunica pe patriarh si ierarhia Bisericii de Rasarit,
in biserica Sfanta Sofia chiar in timpul liturghiei; era 16-Mai-1054. Dupa cateva zile ca
raspuns, Cerularie il va anatemiza pe papa si ierarhia Bisericii de Apus. Schisma capatase
caracter oficial. In 1139 Conciliul din Lateran hotaraste celibatul preotilor catolici.
Cruciada a-IV-a adanceste iremediabil ruptura dintre cele doua Biserici. In 1261 Rasaritul
reia tratativele de unificare in fata pericolului turcesc, dar Apusul taraganeaza. Cardinalul
Bessarione(1403-1472) a fost unul dintre marii sustinatori ai unificarii. In 1437 este
convocat Conciliul din Basel iar in 1439 Conciliul de la Florenta ratifica unirea, care este
insa imediat respinsa de cler si de popor. Nu se mai putea face nimic. Au trebuit sute de
ani pentru ca Apusul si Rasaritul sa inceapa procesul de reconciliere. Pe 7-Dec-1965 papa
Paul VI si patriarhul Athenagoras I si-au ridicat reciproc excomunicarea si anatemizarea.
Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa au devenit Biserici „surori”.
Biserica apuseana in societatea medievala
Evul mediu a fost eminamente religios. Oamenii erau credinciosi incepand de la cei
„saraci cu duhul” pana la marii intelectuali ai vremii. Astfel: Boethius a scris in temnita
„Consolarea filozofiei”, cu un pronuntat caracter crestin; Cassiodor scrie tratate teologice,
interpreteaza lucrarile anticilor in spirit crestin si infiinteaza trei manastiri; Gregoire de
Tours scrie biografii ale sfintilor; Isidor de Sevilia ii trece pe vizigotii arieni din Spania la
ortodoxism; Sf Aldhelm de Shelborne scrie Elogiul Fecioarei si fondeaza cateva
103

manastiri; Beda Venerabilul scrie Istoria ecleziastica a anglilor. Deasemenea: Scotus
Eriugena, Vincent de Beauvais, Albert Magnus, Alcuin, toti promoveaza credinta.
Exista o intepatrundere intre clasa nobililor prin formatie militari, si cler; multi
episcopi au fost conducatori de osti si multi nobili au fost clerici. Fii nobililor urmau ori
cariera armelor ori cariera eclesiastica. In timpul primei cruciade apar ordine calugaresti
de tip militar. Papa Leon X fiul lui Lorenzo Magnificul, lupta in armura de cavaler ca si
papa Iuliu II. Poate ca tocmai aceasta interferenta intre religie si militarie a inlesnit
coruptia inaltilor prelati. Exista un „spirit combativ” permanent, o mentalitate razboinica
ce facea parte din modul de viata al nobililor; chiar si in timp de pace se organizau turnire
care nu erau doar o simulare, ci lupta in toata regula cu morti, raniti si prizonieri. Biserica
a canalizat acest spirit combativ spre lupta cu musulmanii dandu-i o motivatie religioasa;
deasemenea i-a dat o forma „canonica” prin codul cavaleresc ca sa-l puna in slujba
dreptatii. Pentru temperarea combativitatii Biserica a propus incetarea luptelor in timpul
posturilor si sarbatorilor religioase; de asemenea nu se duceau lupte iarna, pe timp de
ploaie si pe timpul noptii; cu rare exceptii aceste reguli erau respectate.
Biserica in Evul Mediu era cel mai mare proprietar funciar, caci dupa anul 313 s-au
primit multe donatii in terenuri agricole; pe de alta parte oamenii dadeau a zecea parte din
recolta iar batranii lasau Bisericii o mare parte din avere prin testament, pentru iertarea
pacatelor. Terenurile agricole din patrimoniul Bisericii erau gestionate de manastiri iar o
parte erau date in arenda. Manastirile cistercienilor erau foarte bogate caci erau buni
agricultori; erau si buni metalurgi, primii mari producatori de fier in Franta Evului Mediu,
iar fierul era o marfa de mare pret. Din veniturile obtinute se construiau biserici dar se
dadea si saracilor, vaduvelor, orfanilor si bolnavilor care primeau hrana si adapost
permanent sau temporar in manastiri. Erau adapostiti si muncitorii agricoli, mestesugarii
angajati, deasemenea calatorii si pelerinii; manastirea capata aspectul unei cetati urbane.
Multe orase au luat fiinta avand la baza asezaminte manastiresti; cele situate pe drumurile
comerciale dadeau adapost si negustorilor care de multe ori isi puneau acolo banii in
depozit. In manastiri se tineau deseori targuri. Acesta prosperitate a avut insa si un revers:
deschiderea catre lume a dus inevitabil spre decaderea vietii calugaresti.
In Evul Mediu Biserica avea putere judecatoreasca. Inca din anul 318 un decret al
imparatului Constantin recunostea episcopilor acest drept. Clerul nu era deferit justitiei
laice fiind judecat chiar si pentru cazuri penale, de reprezentantii Bisericii. In secolul IX
prerogativele legislative s-au extins asupra tuturor cazurilor de blasfemie, sacrilegiu,
simonie, cat si cazurilor de fratricid, patricid, adulter, incest, camatarie. Tot Biserica se
ocupa de urmarirea executarii testamentelor caci majoritatea ii lasau o parte din bunuri.
Vaduvele, orfanii si cruciatii puteau alege sa fie judecati de Biserica sau de tribunalele
profane; cei acuzati pe nedrept, daca cereau azil in manastiri scapau de pedeapsa.
Ereziile erau judecate de autoritatea civila dar ereticii erau depistati de catre niste
comisii parohiale formate din clerici. Judecarea ereticilor in tribunalele civile nu trebuie
sa ne mire intru-o societate eminamente religioasa. Datorita insa ignorantei in materie de
teologie s-au dat uneori pedepse grele pentru vinovatii usoare. Deaceea in 1233 prin bula
emisa de papa Grigore IX, se infiinteaza un tribunal competent pentru judecarea cazurilor
de erezie numit Inchizitie; acest tribunal era format in special din calugari dominicani si
franciscani. Se introduce procedeul anchetei de stabilire a vinovatiei ereticului, in scopul
stoparii abuzurilor autoritatii civile. Marele inchizitor al fiecarui tribunal era delegatul
papaei. Se urmarea in primul rand ca inculpatul sa-si recunoasca vina si sa se caiasca. In
104

tribunalele laice se folosea pe scara larga tortura; uneori condamnatii erau torturati public
iar lumea privea ca la spectacol. Biserica nu a acceptat folosirea torturii pana in anul
1252, cand papa Inocentiu IV o aproba pentru cazurile de erezie; erau scutiti de tortura
batranii, preotii si gravidele. La inceput exista clementa, multi acuzati fiind iertati sau
condamnati sa faca milostenii, pelerinaje, sa posteasca, sau sa faca penitenta la Liturghie
descult si cu o lumanare in mana. Inchizitia a devanit foarte dura spre sfarsitul sec XV,
cand se proceda la daramarea casei ereticului, confiscarea averii, interzicerea de functii
publice, pedeapsa cu inchisoare pe viata sau sentinta capitala deobicei prin sugrumare si
arderea trupului pe rug. Ereticii decedati erau judecati „in lipsa” iar osemintele lor arse pe
rug. In timpul Renasterii abuzurile Inchizitiei au luat aspecte abominabile.
In tribunalele Evului Mediu martorii prestau juramant cu mana pe Biblie sau pe relicve
sfinte; multi martori mincinosi au fost pedepsiti pe loc prin minuni, dar altii au scapat.
Daca instanta refuza marturia se folosea practica „ordaliilor” sau practica „duelului
judiciar”. Ordalia sau „judecata lui Dumnezeu” era o proba dura pe care acuzatul daca o
trecea era declarat nevinovat; de exemplu sa scoata un obiect cu mana goala dintr-un vas
cu apa clocotita, sau sa treaca pe carbuni aprinsi cu picioarele goale, sau sa fie aruncat in
apa cu mainile legate de picioare si sa pluteasca. Multe „vrajitoare” au murit inecate prin
ordalia apei. Practica ordaliilor venea din traditia triburilor germanice. La fel de injusta
era si practica duelului judiciar dupa care acuzatul si inculpatul erau pusi sa se bata in
duel, ei insisi sau reprezentantii lor, si care pierdea era vinovat. Cel mai adesea pierdea
tocmai cel nevinovat caci nu era destul de bogat sa-si plateasca un luptator bun. Biserica
a acceptat tacit aceaste „practici judiciare” care-L „fortau” pe Dumnezeu sa faca minuni,
„uitand” ca El prefera sa suferim pe nedrept. Conciliul din Valence (855) ia pozitie ferma
impotriva duelurilor excomunicand pe castigator ca ucigas si trecand victima in randul
sinucigasilor, care erau inmormantati fara slujbele de iertarea pacatelor. In 1315 Conciliul
din Lateran se opune timid ordaliilor si duelului judiciar, oprind participarea clerului;
papa Inocentiu III si papa Grigore IX le vor condamna si ei. Singurul avantaj al duelurilor
era reducerea vendetelor, caci in Evul Mediu orice ofensa trebuia razbunata de barbatii
familiei iar conflictele se prelungeau timp de generatii; duelul rezolva totul pe loc prin
lupta a doi reprezentanti.
Caracteristice Evului Mediu au fost si pelerinajele, care se faceau fie pentru vindecari,
fie ca penitenta „ordonata” de Inchizitie pentru cazurile mai usoare de erezie. Pelerinul
trebuia sa mearga pe jos si cu cat drumul era mai greu cu atat i se iertau mai multe pacate.
Multi piereau pe drum din cauza foamei, frigului sau ucisi de talhari. Era in aceste
pelerinaje si un dor de duca, un spirit de drumetie; pelerinii plecau in grupuri ca se apere
intre ei, se legau prietenii, se istoriseau povestiri, era o experienta de neuitat. De cel mai
mare ajutor pe drum le erau manastirile in care gaseau hrana, adapost si cuvant pentru
suflet. Spiritul pelerinajelor era infratit cu al cruciadelor. In cazurile mai usoare pedeapsa
cu pelerinajul putea fi rascumparata. Autoritatea civila pedepsea prin pelerinaje cazurile
de rascoala, exiland practic grupurile recalcitrante. Chiar si pedeapsa capitala putea fi
comutata cu un pelerinaj in Tara sfanta, dar in acest caz „penitentul” nu era primit de nici
un grup si nici in spitale sau hanuri; el trebuia sa poarte cusute pe haine niste cruci iar de
gat sa poarte atarnat obiectul cu care a ucis. Talhari, asasini, sperjuri, adulteri, proxeneti
erau trimisi in pelerinaj drept pedeapsa; ei trebuiau sa aduca o „adeverinta” care sa
confirme efectuarea. Pelerinajul putea fi o scoala a rabdarii, a iubirii si virtutii pentru cei
105

smeriti, sau un prilej de noi faradelegi pentru cei inraiti. Este uluitor acest tablou al
evlaviei amestecata cu delicventa.
In Evul Mediu majoritatea oamenilor traiau intr-o saracie crunta. Mijloacele de munca
erau rudimentare, productia slaba iar taranii erau exploatati de nobilime. Deseori se
abateau epidemii, razboaie si seceta. Saracia a determinat cresterea infractionalitatii si
prostitutiei. In perioadele de foamete crestea numarul de avorturi, infanticiduri si copii
abandonati; mortalitatea infantila era oricum foarte ridicata. Cu toate astea saracia in Evul
Mediu era „Madona Poverta”, un ideal de viata umila, un act de penitenta. Majoritatea
cetatenilor nu-si doreau cu adevarat sa fie bogati. Impunatoarele catedrale medievale s-au
construit cu eforturi uriase, pe care insa oamenii le faceau de bunavoie. Intemeietorul
Ordinului Cistercienilor, Bernard de Clairvaux, nota: „zidurile bisericii sunt acoperite cu
aur iar copii bisericii raman goi; saracii striga de foame in timp ce in biserica se afiseaza
un fast stralucitor care impinge omul spre lacomie si nu spre rugaciune”. Suger abatele
manastirii St Denis, era de alta parere: „daca sangele tapilor si viteilor jertfiti in vechime
era pus in pahare de aur, cu atat mai mult sangele Domnului trebuie pus in vase de aur cu
nestemate”. Poporul „evlavios” a fost de partea lui Suger preferand „sacrificiul” saraciei,
pentru „luxul” Bisericii. Pe masura acestui flagel al saraciei au fost insa si operele de
caritate, majoritatea patronate de Biserica. In preajma manastirilor au luat fiinta o
multime de aziluri si spitale unde se impartea hrana, adapost si ingrijire medicala gratuita.
Gruparile de beguine si unii nobili milostivi isi aduceau contributia. Copiii orfani sau
abandonati erau crescuti de manastiri; primul orfelinat a fost infiintat in 787 de catre un
preot din Milano. Spitalele din centrele urbane erau si ele administrate de Biserica;
calugaritele erau infirmiere, asistente si moase, fara plata. Existau o multime de debili
mintali si foarte multi leprosi; in Franta s-a recurs la vanarea si arderea pe rug a leprosilor
pana spre sfarsitul sec XII, cand s-au construit aproape 2000 de leprozerii unde bolnavii
isi plateau intretinerea. Leprosii saraci vagabondau cersind si purtau cu ei o caraitoare
pentru a avertiza lumea sa se fereasca. Biserica a infiintat multe leprozerii gratuite. Exista
un program de rugaciuni pentru bolnavi caci primul leac era penitenta iar doctorii erau
socotiti „instrumentele” lui Dumnezeu. Sinodul din Paris 1429 interzice medicilor sa
ingrijeasca bolnavii care nu se spovedisera si impartasisera inainte. Toti bolnavii mintali
erau socotiti ca stapaniti de diavol. In perioadele de foamete sau epidemii cete de pelerini
si procesiuni de autoflagelati treceau pe strazi.
Evul mediu a fost un timp al minunilor dar si al superstitiilor. Prin misionari se faceau
minuni pentru convertirea necredinciosilor, bolnavii erau vindecati miraculos in
pelerinaje, lumea gasea sprijinul sfintilor prin moaste si icoane. Fragmentele de relicve
purtate la gat sau in inel erau interzise de biserica pentru ca se pierdeau foarte multe
obiecte sfinte; aparuse si un comert ilicit cu relicve, multe falsificate. La sate dainuiau
traditii idolatre locale: cultul arborilor, dumbravilor, izvoarelor. O mare parte din
traditiile pagane au fost adaptate atribuinduli-se sensuri crestine, caci poporul nu voia sa
renunte la ele. Increstinarea s-a incheiat tarziu, spre anul 800; triburile de saxoni au fost
increstinate fortat de Carol cel Mare sub amenintarea cu moartea. Pana in sec XII
dogmele bisericii nu se cristalizasera iar preotii nu erau suficient pregatiti pentru a instrui
masele. Astrologia si Alchimia erau „la moda”. Fericitul Augustin si Sf Isidor din Sevilla
au combatut astrologia; in 1327 astrologul Cecco d’Ascoli este ars pe rug. Alchimistii
sunt amenintati cu excomunicarea, scrierile lor sunt declarate eretice si arse pe rug.
Reactia Bisericii impotriva alchimiei, astrologiei, magiei si superstitiilor a venit tarziu
106

pentru ca aceste practici au prins pe multi din intelectualii vremii si chiar pe unii clerici.
Erau credinciosi dar si superstitiosi, o trasatura generala dealtfel a lumii medievale.
Invatamantul in Evul Mediu a fost aproape exclusiv in sarcina Bisericii. In perioada
carolingiana singurii care citeau si scriau latineste erau preotii, deci numai ei ocupau
functii in administratia imperiului. Pana in sec XIII cuvantul „laicus” era echivalent cu
„ilitteratus” sau necunoscator al limbii latine, iar „clericus” era echivalent cu „litteratus”.
Carol cel Mare infiinteaza la curtea sa o scoala palatina de cel mai inalt nivel unde aduna
eruditi din toata Europa; beneficiarii acestei scoli au fost familia imparatului, anturajul
curtii regale si viitorii episcopi. Imparatul cerea preotilor o instructie completa, inclusiv
studiul clasicilor antichitatii. Pentru educatia elemantara existau scoli manastiresti iar in
centrele urbane functionau scoli episcopale superioare ce pregateau viitorii intelectuali.
Acestea vor deveni in sec X, Universitati in care materia de baza era teologia.
Invatamantul nu era obligatoriu si cei mai multi erau nestiutori de carte; singura lor sursa
de cultura era Biserica, unde din predici si icoane invatau despre mantuirea prin Hristos.
Cat timp Biserica s-a ocupat de educatie toata invatatura s-a axat pe dezvoltarea moralei;
scolile formau oameni simpli, cinstiti si credinciosi; scopul era mantuirea sufletului si nu
acumularea de cunostinte. La scoala se invata lupta cu patimile prin post, rugaciune si
abstinenta, lupta cu egoismul si lacomia de avere; se invata milostenia, iubirea de oameni
si de Dumnezeu. Baietii si fetele, copiii saraci sau cei bogati primeau educatia in egala
masura; multi copii saraci au ajuns mari personalitati; papa Urban VI a fost fiu de cizmar,
papa Grigore VII fiul unui pastor de capre. Tinerii erau tinuti departe de literatura profana
a clasicilor de disciplinele stiintifice sau sistemele filozofice, caci nu erau necesare
mantuirii; logica, dialectica, filozofia au fost obstructionate pana tarziu spre sec X, pentru
ca duceau spre erezie. Dupa Sf Augustin(354-430) cultura trebuie sa fie complet
subordonata religiei; rolul stiintei si filozofiei era sa dea scepticilor o justificare rationala
a adevarurilor formulate de religie. „Stiinta este un mijloc de a ilustra adevaruri
teologice”, spunea Robert Grosseteste; discipolul sau Roger Bacon, confirma: „scopul
stiintei este justificarea rationala a revelatiei”. Alain de Lille sec XII: „teologia crede
pentru a cunoaste, iar stiinta cunoaste pentru a crede”. Majoritatea oamenilor de stiinta ai
Evului Mediu au fost inevitabil oameni ai Bisericii. Ei considerau ca omul este dator sa
studieze natura pentru ca este Creatia lui Dumnezeu, iar mijloacele de studiu: ratiunea,
observatia, experienta, sunt date omului tot de catre Creator. Telul principal nu trebuia sa
fie cunoasterea, ci mantuirea sufletului. Omul era cununa Creatiei si studiul intreprins
pentru cunoasterea naturii trebuia sa fie o forma a iubirii de Dumnezeu. Cu timpul lumea
s-a emancipat castigand stiinta si pierzand credinta.
Cu toate astea, cea care a salvat mostenirea culturala a antichitatii a fost tot Biserica. De
cel mai mare folos au fost scriptoriile manastirilor unde calugarii copisti lucrau la
transcrierea manuscriselor vechi pe foi de papirus si incepand din sec VIII pe foi de
pergament; baza au fost calugarii franciscani, dominicani si manastirile benedictine.
Pentru o biblie erau necesare pieile unei turme de cca 350 de oi; mai erau copiate scrieri
patristice dar si opere ale clasicilor antichitatii, traduse intai de arabi si redescoperite de
Europeni abia in sec XII. Operele lor erau interpretate cu tenta moralizatoare, prin prisma
dogmelor religioase. De exemplu Aristotel apare ca un prooroc al Crestinismului,
Vergiliu prin Egloga IV pare ca a prezis nasterea Domului, Ovidiu e considerat un
cantaret al iubirii divine prin Ars Amandi, Platon pare ca a prezis dogma Sfintei Treimi.
Cato, Cicero, Lucanus, Horatiu, Seneca toti sunt interpretati in sens crestin. Clement din
107

Alexandria spunea ca dascalii crestini nu se pot dispensa de stiinta grecilor, care este tot
de la Dumnezeu, pentru intelegerea Bibliei; la fel gandea si Sf Ieronim, Fericitul
Augustin si Cassiodor senatorul. Altii mai banuitori nu s-au lasat dusi de val; Savonarola
sesizeaza ca “ in versurile poetilor pagani se ascund grave indemnuri diabolice … povesti
pline de lascivitati, de iubiri prostesti si marsave”. In mod preventiv, accesul la cultura
antica era permis numai dupa o prealabila instructie teologica; altfel subiectul chiar preot
fiind, putea fi influentat in mod „periculos”.
La nivel de liceu care dura cca 8 ani, in orele de gramatica se studiau si autori clasici
moralizatori, cum ar fi fabulistii si satiricii. Se faceau paralele intre miturile antichitatii si
istorisirile Bibliei; ideea era de a „cerne” din cultura clasica ce este de folos mantuirii. In
ciclul doi de liceu erau studiate: matematica, astronomia, muzica, medicina si geometria.
Liceul avea ca scop pregatirea pentru studiul teologiei, care se facea in universitati; dura
in jur de 14 ani ca sa ajungi „magister”, doctor in teologie. Multi alegeau insa facultatea
de drept care le oferea posturi bune in domeniul juridic, sau facultatea de medicina.
Prima universitate civila s-a infiintat la Bologna sub protectia imparatului Frederic II;
tot acolo in 1281 s-a facut prima disectie pe un corp uman cu aprobarea Bisericii.
Rectorul era ales dintre studenti; exista un regulament strict, relativ la orele de curs si
programa de invatamant. Profesorii primeau invoirea de a lipsi de la cursuri cel mult o zi,
si numai pentru motive deosebite, iar daca plecau din oras trebuiau sa plateasca o
garantie. Studentii erau mai dornici sa invete decat erau magistri sa predea. Disciplinele
universitatii erau dreptul, medicina, astronomia, filozofia si logica. Acelasi tip de
organizare a fost preluat de majoritatea universitatilor europene de tip laic. In schimb
universitatile din Tarile de Jos si universitatea din Paris care proveneau din vechile scoli
episcopale, erau sub patronatul Bisericii iar conducerea apartinea cadrelor didactice, in
majoritate clerici; aici studentii erau semicalugari iar materia de baza teologia.
Universitatea din Paris este declarata independenta in anul 1231 de catre Papa, care astfel
isi va mentine un timp influenta asupra organizarii si programei de invatamant.
Papalitatea dorea ca universitatea din Paris sa se dedice exclusiv teologiei, deaceea intrun
timp au fost excluse studiile de drept roman iar in 1231 a fost interzis studiul
Metafizicii lui Aristotel. Papii au sustinut cadrele didactice provenite din randul
calugarilor franciscani si dominicani, dar studentii si restul cadrelor didactice s-au opus;
Aristotel a continuat sa fie studiat, universitatea si-a castigat autonomia iar partea de sud
s-a desprins formand asa numitul „cartier latin”. Universitatea din Oxford a fost loiala
papalitatii pana in 1372, cand Wycliff devine profesorul facultatii de teologie.
In Evul Mediu primele spectacole teatrale s-au tinut in biserici. Au fost incurajate
piesele cu caracter moralizator si mai ales teatrul religios care punea in scena momente
din viata Mantuitorului, apostolilor si martirajul unor sfinti. Initial Biserica s-a impotrivit
din teama de a nu profana evenimentele prin spectacole de slaba calitate, dar apoi a
consimtit caci piesele jucate contribuiau eficient la educatia religioasa a maselor.
Reprezentatii teatrale ale patimilor Domnului mai exista si azi in Sardevolo in Piemont,
cu participarea tuturor locuitorilor. Foarte gustate erau reprezentatiile cu Judecata de
Apoi in care apareau Raiul si Iadul, ingerii, Dumnezeu Tatal, Adam si Eva, sfintii, dar si
diavolii in costume ce inspirau teama si ridicolul. Ca efecte speciale erau folosite
pirotehnice, trape, basici de porc umplute cu „sange”, bubuituri de tun. Puteau „juca” si
preotii daca aveau incuviintarea episcopului. In rolurile feminine erau tot barbati caci
femeile nu aveau voie sa vorbeasca pe scena. Actorul in rolul lui Iisus trebuia sa
108

memoreze mii de versuri si sa stea nemiscat pe cruce cateva ore. „Jocul Sf Nicolae”
descria minunea recuperarii tezaurului unui rege pagan din mana hotilor, fapt ce la facut
pe suveran sa se increstineze. „Miracolul lui Teofil” a fost prima punere in scena a lui
Faust; Teofil care-si vanduse sufletul Satanei, se caieste si in final este salvat de Maica
Domnului. Pe parcurs teatrul s-a „laicizat” adaugandu-se tot mai multe aspecte din viata
cotidiana; aparusera scene care satirizau coruptia clerului si a justitiei.
Spre sfarsitul Evului Mediu batjocura a luat treptat locul evlaviei. Se glumea si se flirta
in biserici in timpul liturghiei, prostituatele isi racolau clientii din fata bisericilor, se
practica un comert cu obscenitati artizanale, mai toti preotii aveau concubine. Cimitirele
devenisera locuri publice unde pe langa slujbele de pomenire a mortilor, se tineau targuri
si intreceri cu arcul; in 1231 Conciliul din Roma interzicea dansurile, iar Conciliul din
1405 interzice balciurile si jocurile de noroc, in cimitire. Pelerinajul dupa 1350 s-a
transformat din penitenta intr-un soi de „turism evlavios”, caci se pusesera mijloace de
transport. La locurile sfinte se organizau balciuri la care nu lipseau hotii de buzunare,
proxenetii si prostituatele. Rugaciunea se impletea cu petrecerea, evlavia cu obscenitatile
si betiile. In manastiri voturile supunerii, castitatii si saraciei se respectau tot mai putin;
degradarea vietii calugaresti a mers in paralel cu cresterea coruptiei clerului pana la cel
mai inalt nivel. Pe la sfarsitul sec XIII spiritul emanciparii a facut loc unei atitudini de
razvratire ce prevestea Reforma protestanta; preotii erau tratati cu ironie si chiar papii
erau acuzati de greseli. Scolastica decazuse, spiritul stiintific si curentele filozofice
concurau acum cu teologia. Artistii cautau subiecte laice, arta nu mai avea rol moralizator
ci tindea catre realism. Erau zorii Renasterii, care va elibera operele anticilor de
interpretarea fortat religioasa, cautand sensul originar legat de sentimentele pur umane ale
autorilor. Aparea o „libertate” de gandire iesita din tiparele credintei, ce avea sa
inmulteasca „robia” pacatului.
O expresie a „liberalizarii” gandirii medievale au fost Goliarzii, studenti ratacitori
prieteni ai prostituatelor si cersetorilor, ducand un trai boem in vicii si saracie. Goliarzii
erau vesnic revoltati impotriva autoritatilor, batjocoreau religia, dispretuiau pe tarani si
criticau virulent clerul corupt si nobilimea ignoranta. Iata un fragment semnificativ dintro
poezie a goliardului Estuans Interius:
Usuratec azi ca ieri,
Zburd pe cai desarte,
De virtuti uit, ca sa am
Doar de vicii parte.
N-am de mantuire chef;
De placere – foarte!
Iar de suflet am sa am
Grija dupa moarte.
109

Cap 6. Renasterea sec XV-XVI
Renasterea este “eliberarea” de sub tutela Bisericii prin reinvierea culturii antice. O
etapa scurta dar densa cuprinzand marile descoperiri geografice, formarea imperiilor
colonialiste, reinvierea sclaviei, Reforma, persecutia evreilor si vanatoarea de vrajitoare.
Iata cateva opinii: Michelet: “Reforma este expresia nationala germana a Renasterii”; J.
Maritain: “Renasterea s-a indepartat de sacru si s-a apropiat de om”; John Ruskin:
“trasaturile Renasterii sunt Superbia si Ireligiozitatea”; Francesca de Sanctis:
“Renasterea, splendida prin arta sa, este o perioada de decadenta morala, religioasa si
civica”. Intr-adevar in aceasta perioada se inregistreaza cresterea alarmanta a
vagabondajului, cersetoriei, talhariilor, magiei dar mai ales exacerbarea sexualitatii.
Prostitutia atinge cote maxime ca si sifilisul; in inalta societate apar curtezanele. Viciul
epocii a fost sodomia cu victime printre scriitori si artisti, dar si printre preoti caci in
Apus li se impunea celibatul.
Spiritul Renasterii a fost Umanismul definit prin deviza: “cultura, emancipare,
libertinaj”. Aparut intai in Italia si iradiind in Europa, Umanismul sta la originea viziunii
despre lume a omului modern. “Intelepciunea” clasicilor antichitatii este suprapusa peste
Crestinism; se trezesc in om patimile si adoarme constiinta. Studiul teologic este inlocuit
de studiul artelor si al naturii. In Evul Mediu era preamarit Dumnezeu, lumea era un loc
al suferintei iar omul un pacatos umil; in Renastere omul devine “dumnezeu” iar lumea
un loc al placerilor. Libertatea alegerii intre bine si rau devine “libertatea” oamenilor de
a-si croi singuri soarta; pronia lui Dumnezeu este inlocuita cu “autodeterminarea”.
Apare cultul trupului, armonizat prin exercitii fizice, bine hranit, imbracat cu haine si
podoabe scumpe. In arta reinvie nudismul dupa modelul sculpturilor antice, care
combinat cu liberalizarea instinctelor a stimulat in fond sexualitatea. In paralel s-a nascut
cultul personalitatii prin genul autoportretului, autobiografiei, memoriilor si jurnalelor,
toate avand drept scop ascuns lauda de sine.
Este elogiata creativitatea omului, spiritul practic, indemanarea, inteligenta sa.
Ascetismul si saracia de buna voie sunt uitate; bogatia nu mai este o piedica pentru
mantuire ci mijlocul de a creste prosperitatea societatii. Se traieste dupa un “epicurism
moderat”, virtuos in teorie dar vicios in practica.
Dupa cele spuse, s-ar putea intelege ca in timpul Renasterii credinta crestina a fost total
renegata; n-a fost renegata ci “alterata”. Umanistii s-au straduit sa convinga lumea ca
Dumnezeu s-a revelat nu numai prin profeti ci si prin filozofii si artistii Antichitatii;
110

coruptia clerului ajunsese asa de mare incat se cauta vindecarea prin reinvierea culturii
anticilor. Unii umanisti au cazut in cursa “ateismului” antichitatii dar majoritatea si-au
pastrat credinta; dovada stau scrierile grecesti ale patristicii, traduse foarte fidel de
umanisti. O latura constanta a gandirii lor a fost revolta la coruptia clerului si cautarea
unei devotiuni superioare, libera de speculatiile scolasticii, mai sincera mai adecvata
spiritului novator al timpului. Unii umanisti au aderat la Reforma de exemplu
Melanchton, altii au incercat o revigorare a Catolicismului de exemplu Enea Silvio
Picolomini devenit Papa Pius II. Definitorie pentru gandirea religioasa a umanistilor este
miscarea “Fratilor vietii commune” care urmareau culturalizarea clerului si practicau un
crestinism simplu dupa Biblie, tintind direct catre evlavie. Ideile miscarii sunt exprimate
in lucrarea lui Thomas de Kempis(1380-1471) „Imitatio Christi”, o carte buna pentru
orice crestin. Erasmus de Roterdam si Nicolaus Causanus s-au format la scoala acestei
miscari orientata catre fraternitate, evlavie si adaptarea filozofiei „pozitive” la credinta.
Erasmus scrie in anul 1504 “Manualul soldatului crestin”, un indreptar pentru educatia
viitorului imparat Carol Quintul; in lucrarea sa incearca sa promoveze cultura in sprijinul
credintei si sa exprime ideile Crestinismului pe intelesul tuturor, liberalizat de traditii si
ritualuri. Sa notam ca umanistii nu erau agreati nici de Biserica pentru ca nu se
conformau traditiilor si nici de protestanti pentru ca sustineau capacitatea omului de a se
mantui prin propriile eforturi.
Tot umanistii au tradus dupa originalele grecesti, operele stintifice ale antichitatii; multe
din aceste lucrari fusesera traduse cu greseli de fond in limba araba si preluate apoi de
europeni. Renasterii ii apartine genialul inginer dar si umnaist Leonardo da Vinci.
Progrese mari s-au facut in domeniul astromomiei prin Kopernic, Tycho Brahe, Johann
Kepler. Teoria heliocentrica a lui Kopernic a fost acceptata de papa dar a fost combatuta
de Luther. Giordano Bruno(1548-1600) calugar dominican fara pregatire stiintifica, a
sustinut ca universul este infinit iar soarele este una din miile de stele in jurul careia
orbiteaza planete; avea dreptate dar argumentele lui proveneau din magia egipteana cea
ce-i aduce condamnarea la ardere pe rug ca eretic. Magia, astrologia, alchimia au fost
domenii ce i-au atras in mod constant pe umanisti.
In Italia Renasterii sistemul educativ iese de sub patronatul Bisericii. Se renunta la
studiul „canonic” al citorva autori considerati infailibili; in locul memorarii se introduce
dialogul interactiv, investigatii experimentale, studiul plantelor si animalelor prin disectii.
„Eu invat mai mult din anatomia unei furnici decat din carti” spunea Tommaso
Campanella. Se cauta o noua relatie elev profesor, bazata pe inducerea apetitului catre
studiu; profesorul tinde sa devina un model de urmat. Toate aceste imbunatatiri au fost
mai mult in teorie caci s-au aplicat doar in cateva scoli particulare, dar se poate vedea o
initiativa de modernizare a invatamantului.
Descoperiri geografice, colonialism, misionarism
Calatoria venetianului Marco Polo(1254-1324) in Asia cu tatal si cu unchiul sau
desfasurata in scopuri comerciale intre anii 1271-1295, i-au adus marelui aventurier
bogatii si renume. In 1298 intr-o confruntare navala cade prizonier timp de un an in
mainile genovezilor; in inchisoare Marco Polo isi va dicta memoriile lui Rustichello da
Pisa, un coleg de celula cu talent literar. A rezultat celebra carte “Milionul”(un milion de
povestiri) in care sunt descrise pe langa detalii de uz negustoresc, fabuloase bogatii,
111

palpitante aventuri, taramuri noi si traditiile unor popoare necunoscute. Aceasta carte a
stimulat pofta de inavutire a contemporanilor si initiativa noilor descoperiri geografice
care aveau sa umple visteriile Europei.
Odata islamizat Orientul mijlociu, accesul negustorilor europeni spre Asia fusese oprit.
Trebuia gasita alta cale pentru a aduce pretioasele mirodenii tocmai din indepartatul
orient. Tara care a dat startul explorarilor a fost Portugalia; infantele Henric
“Navigatorul”(1394-1460) cucereste Ceuta, insulele Azore si Madeira pornind apoi
explorarea coastei de vest a Africii. Incepe comertul cu sclavi proveniti din teritoriile
explorate. In 1487 Bartolomeo Diaz va descperi extremitatea sudica a Africii, numita de
regele Joao II in ciuda furtunilor permanente, “Capul bunei sperante” pentru ca deschidea
drumul spre Asia. In 1500 Pedro Alvarez Cabral se abate din drum si atinge un tarm nou
numind locul unde ancorase Vera Cruz; el trimite o corabie la Lisabona pentru a anunta
descoperirea unei “insule mari”, defapt continentul Sud american, apoi isi reia ruta spre
Capul bunei sperante. Curand portughezii intampina rezistenta negustorilor arabi si a
populatiei autohtone care le ucid 50 de oameni. Represaliile au fost crunte; in expeditia
din 1502 Vasco da Gama jefuieste si incendiaza o corabie musulmana ce se indrepta spre
Mecca, omorand 400 de pelerini; in aceiasi calatorie bombardeaza orasul Calcutta si
navele arabe din zona; 38 de pescari nevinovati sunt spanzurati de catarge. Se trecuse de
la explorare la cucerire si colonizare. Primii “viceregi” ai Indiei, Almeida si Alfonso au
continuat atrocitatile; corabiile egiptene si iraniene sunt distruse, orasul Goa este
transformat in posesiune portugheza, 6000 de indieni au fost masacrati. Stamtoarea
Ormuz este cucerita in 1507; in urmatorul an intra si stramtoarea Malacca sub control
portughez. In sudul Chinei in orasul Macao se instaleaza o baza comerciala portugheza.
In sfarsit isi deschisesera drum spre Indonezia si insulele Moluce.
In 1485 regele Portugaliei Joao II respinge planul genovezului Cristofor Columb(1451-
1506) de a naviga spre vest pentru a ajunge in Asia. Initiativa lui Columb este in final
acceptata de Izabela de Castillia si Fernando de Aragon “regii catolici” ai Spaniei, in
1492. In acelasi an pe 12 octombrie trei corabii ating arhipeleagul Bahamas, apoi insulele
Cuba si Haiti; Columb deschisese drumul spre America. El lasa o garnizoana de 38 de
oameni in Haiti si revine in Spania; in anul urmator va conduce o expeditie de colonizare
numarand 17 nave si 2500 de oameni. Corabiile aduceau seminte, animale vii si plante;
garnizoana din Haiti fusese nimicita de localnici din cauza actelor de violenta ale
spaniolilor. Insulele Antile si Jamaica au fost urmatoarele descoperiri; Spania trimite
intariri militare ce cuceresc insula Haiti numita de Columb, Espaniola. Populatia indigena
este macelarita; cateva sute de sclavi sunt trimisi in tara, dar regina Isabela ii elibereaza
si-i trimite inapoi. La sugestia lui Columb sunt adusi colonisti, in majoritate condamnati
si delicventi de drept comun. In a-4-a si ultima lui calatorie Columb a intrat in contact cu
civilizatia mayasilor in zona Hondurasului de azi. Drepturile de mare descoperitor nu i-au
fost recunoscute in timpul vietii, ba mai fusese si arestat impreuna cu fratii lui
Bartolomeo si Diego, dar eliberat ulterior de regele Ferdinand. In 1505 va obtine de la
acesta dreptul de 2% din bogatiile aduse cu care isi asigura familia; Columb insusi se
stinge din viata bolnav si fara glorie in 1506 la Valladolid. El nu a manifestat cruzime
fata de localnicii Lumii Noi; urmarea sa-i converteasca la Crestinism, sa li se amelioreze
conditiile de viata dar sa fie totusi tinuti in frau; o parte din sclavii trimisi in Spania
urmau sa primeasca o educatie catolica si apoi sa se intoarca misionari in poporul lor.
Toata viata Columb a fost convins ca descoperise partea de est a Asiei.
112

Explorarile au continuat mai ales prin oamenii care fusesra sub comanda lui Columb.
Pinzon a fost primul care a debarcat in Brazilia iar Hojeda descopera golful Venezuela.
Prima posesiune de pe continentul Nord American va fi peninsula Florida descoperita si
cucerita de Juan Ponce de Leon in 1513. Florentinul Amerigo Vespucci(1452-1512) a
participat la patru expeditii care au explorat golful Rio de Janeiro si o parte din coasta
continentului Sud American. Desi el insusi nu si-a arogat calitatea de mare descoperitor,
totusi la propunerea cartografului elvetian Martin Waldseemuller in 1507, Lumea Noua
se va numi America. In 1538 un alt mare cartograf Gerhard Kremer(Mercator) va extinde
numele America si asupra continentului nou descoperit in nord. Cristofor Columb
descoperitorul de drept al Lumii Noi, a fost astfel marginalizat in favoarea unui
“explorator” fara merite deosebite. Columb a murit lipsit de glorie in schimb Vespucci sia
petrecut ultimii ani ai vietii ca “piloto major” al Castiliei.
O soarta lipsita de glorie a avut si celebrul explorator portughez Fernando
Magellan(1480-1521) care si-a propus sa ajunga in insulele Moluce navigand spre vest.
Proiectul sau respins de Portugalia, a fost acceptat de regele Carol I al Spaniei (viitorul
imparat Carol Qvintul) care ii pune la dispozitie cinci corabii. Pornita in septembrie 1519
expeditia trece pe langa coasta Americii de sud, Patagonia, Tara de Foc, prin stramtoarea
numita ulterior Magellan si iese in Oceanul Pacific, numit asa pentru ca era o zi linistita.
O corabie se pierduse alta se intorsese in Spania iar ofiterii se rasculasera impotriva
amiralului, care i-a pedepsit exemplar. Trecand printre insulele Microneziei si Polineziei
expeditia a ajuns in insulele Mariane si apoi in arhipeleagul Filipinelor; aici multi
indigeni s-au convertit la Crestinism dar Magellan impreuna cu alti opt spanioli au fost
ucisi intr-o incaierare intre localnicii crestini si necrestini. Din cele trei corabii ramase
doar ”Victoria” s-a intors in Spania, ocolind pe la Capul Bunei Sperante; calatoria durase
3 ani, era primul ocol al pamantului, 231 de oameni murisera iar 18 s-au intors acasa.
Fusese descoperit Oceanul Pacific si se demonstrase ca pamantul e rotund iar oceanele
comunica intre ele ocupaind o suprafata mai mare ca uscatul. Sotia si fiul lui Magellan
murisera saraci fara ca guvernul spaniol sa-si onoreze promisiunile catre descendentii
amiralului; regele Portugaliei Manuael III, indignat ca noile descoperiri intrasera in
posesiunea Spaniei, dadu ordin ca blazonul familiei Magellan sa fie sters. In final Spania
renunta la insulele Moluce furnizoare de mirodenii, neavand acces pe ruta ocolire Africa,
aflata sub control portughez.
America Centrala si de Sud intrasera in posesia Spaniei si Portugaliei. America de Nord
va reveni Frantei si Angliei. Deja navele celor doua tari traversau Atlanticul atacind
navele spaniole; era o “piraterie” neoficiala practicata de “corsari”. In anul 1523 corsarul
florentin Giovani da Verrazzano aflat in slujba Frantei, descopera gurile raului Hudson si
insula Long Island unde se afla actualul New York. Jacques Cartier descopera Terra
Nova, peninsula Labrador si tarmul Canadei unde fondeaza o colonie franceza. Un alt
corsar in serviciul reginei Elisabeta I, sir Walter Raleigh, colonizeaza Virginia dar noii
veniti sunt masacrati de indieni. Tot in serviciul reginei, celebrul corsar si viitor amiral
englez sir Francis Drake, ocolind prin stramtoarea Magellan ajunge in California si
anexeaza Angliei zona golfului San Francisco; el isi va continua calatoria spre vest
ocolind Pamantul in 2 ani si 10 luni.
In paralel cu explorarea a inceput imediat actiunea de colonizare a Lumii Noi, care a
fost in fond un razboi de expansiune teritoriala impotriva unor triburi cu o zestre culturala
remarcabila, dar primitive fata de europeni. De la bun inceput intentia a fost de cucerire;
113

n-au venit cu Biblia in mana ci cu sabia. S-a procedat la exterminare si sclavaj; mult mai
multe vieti decat in lupta au fost curmate de epidemiile aduse din Europa, sistemul
imunitar al localnicilor fiind vulnerabil. Spania era dupa razboiul de reconquista
impotriva maurilor si multi dintre veterani, hidalgo saraci si infractori au venit in Lumea
Noua sa se capatuiasca; rivalitatea era asa de mare incat nu incapea nici un fel de mila
pentru localnici. Noile teritorii intrau “de drept” in patrimoniul tarilor ce lansasera
expeditiile, conform cu hotararea suveranilor pontifi. Astfel papa Eugeniu IV acorda in
1440 Portugaliei toate teritoriile descoperite in lungul coastelor africane, iar papa Nicolae
V le acorda in 1445 teritoriile ce urmau sa fie descoperite. Papa Eugeniu IV(1431-1447)
permite subjugarea in stare de sclavie a paganilor “dusmani ai lui Hristos” din Lumea
Noua iar papa Alexandru VI(1492-1503) acorda Spaniei “teritoriile descoperite in prezent
si viitor”.
In anul 1508 Hernan Cortes primeste ordin de la guvernatorul Cubei sa cucereasca
Mexicul. Cu cei 600 de oameni ai sai conquistadorul s-a indreptat spre Tenochtitlan,
actualul Ciudad de Mexico, incheind alianta cu triburile rivale aztecilor. Regele
Moctezuma II i-a primit pe spanioli ca pe niste zei cu bogate daruri in aur, dar Cortes l-a
arestat, a ars pe rug capeteniile aztece si a jefuit tezaurul topind obiectele de arta in
lingouri de aur. Orasul a fost cucerit dupa un asediu de 3 luni; Mexicul a fost numit Noua
Spanie. Peru este cucerit de Francisco Pizzaro in 1533 cu “binecuvantarea” imparatului
Carol Quintul, care-i promisese postul de guvernator. Regele incas Atahualpa,
increzandu-se in cuvantul conquistadorului va fi luat prizonier, jefuit si apoi sugrumat, iar
capitala Cuzco cucerita (Atahualpa avea si el pacatele lui “politice” ca si regii Europei; il
omorase pe frate-sau Huascar potential pretendent la tron si facuse din craniul lui o cupa
iar din piele o toba). Expansiunea a continuat in tot nordul Americii Latine apoi in Chile,
Bolivia si Ecuador. In America de Nord s-a desfasurat pe Mississippi, Rio Grande si in
California. Cea mai puternica rezistenta au depus-o triburile araucanilor al caror teritoriu,
parte din Chile, a fost recunoscut ca independent in 1773.
Teritoriile cucerite erau bogate in resurse destinate in primul rand sa umple visteriile
Europei. Colonistii au trecut la un sistem de productie bazat pe munca sclavilor. Era
nevoie de muncitori docili si productivi care sa lucreze in minele de aur si pe plantatiile
de trestie de zahar; localnicii nu erau rezistenti la boli si efort fizic. In timp de 20 de ani
au murit peste 1.100.000 de oameni asa ca spaniolii, incepand inca din 1501, au recurs la
importul masiv de sclavi din Africa. John Hawkins, corsar englez si viitor amiral,
inaugureaza comertul cu sclavi cumparati din Guineea si vanduti in insulele Antile. Desi
aztecii, mayasii, incasii, impreuna cu alte popoare precolumbiene, s-au stins in cateva
sute de ani, genele lor s-au conservat prin creoli, copiii spaniolilor cu femeile indigene.
Pentru ca in secolul XVI sistemul sclavagist era inacceptabil intr-o tara crestina, “supusii”
Spaniei din Lumea Noua apareau in ochii Europei ca niste oameni liberi ce presteaza o
munca remunerata. “Teoreticieni” ca Juan Ginez Sepulveda si Gonzalo Hernandes de
Oviedo au incercat sa justifice exploatarea “indienilor” prin teoria inferioritatii rasei. Unii
aventurieri reintorsi in Spania au raspandit zvonul ca bastinasii sunt niste salbatici
canibali; Vespucci “descrie” cum la streasinele caselor atarnau halci de trupuri omenesti
cum atarna la noi carnea de porc. Aceste zvonuri dadeau apa la moara autoritatilor,
“justificand” uciderea si robirea. Regina Isabela de Castilia cat si imparatul Carol Quintul
au emis decrete pentru protejarea indigenilor dar nu s-au respectat. Singura cale pentru
114

stoparea atrocitatilor era renuntarea la posesiuni, solutie inacceptabila caci interesele
economice erau prea mari.
Cea care a dat lucrurile pe fata a fost Biserica. Inca din 1512 dominicanul Antonio de
Montesinos le spunea spaniolilor: “faceti un pacat de moarte prin cruzimea voastra fata
de aceasta rasa nevinovata. Cu ce drept ati pornit un razboi salbatec contra acestor
oameni care traiau in pace in tara lor? ” Episcopul Bartolome de Las Casas descrie cum
copii sugari erau aruncati prada cainilor de vanatoare, soldatii faceau intrecere cine poate
sa taie un om in doua dintr-o singura lovitura, oamenii erau mutilati, arsi de vii, torturati
cu sadism. Nici indigenii nu erau neprihaniti; un preot marturiseste ca: “au obicei sa
manance carne omeneasca, sunt mincinosi, nerecunoscatori, betivi, cruzi si lenesi”. Intradevar
se stie ca aztecii practicau sacrificii umane din randul prizonierilor de razboi in
onoarea zeilor; se credea ca zeul soare oboseste peste zi in lupta cu zeitatile malefice si
trebuie alimentat cu sacrificii umane. In timpul eclipselor sacrificiile erau de ordinul
miilor; inima victimei era scoasa din cosul pieptului ridicata, pe cand inca pulsa, in
onoarea zeului si apoi aruncata in foc; trupul era aruncat multimii pe scarile piramidei,
drept hrana ritualica. Groaznice lucruri dar oricat ar fi fost localnicii de “pacatosi” nu se
justifica atrocitatile crestinilor impotriva lor, ca nu asa ne-a invatat Hristos. Sa ne
amintim insa ca era razboi. Dumnezeu stie care sunt mai vinovati: spaniolii sau indigenii.
Poate ca a fost voia Lui sa nimiceasca popoarele precolumbiene prin conquistadori; nici
ei nu vor avea o soarta fericita, caci s-au facut vinovati de crime oribile. Judecata ne
astepta pe toti.
Problema increstinarii efective a populatiilor precolumbiene s-a pus abia dupa ce
fusesera supusi sclaviei. Este oarecum explicabil de ce in Mexic franciscanii au distrus
templele si idolii populatiei locale, botezand cu forta peste un milion de suflete; odata
increstinati aztecii urmau sa renunte la sacrificiile umane pe de-o parte si sa fie protejati
de cruzimea colonistilor pe de alta parte. In acele timpuri convertirea in masa era cea mai
buna optiune; nu exista un limbaj comun, nici suficienti calugari, nici timp pentru
misionarism, caci era stare de razboi. Au fost si triburi rebele care n-au primit noua
credinta, au atacat biserici si manastiri asasinand calugarii. Ordinul dominicanilor a fost
cel mai activ in convertirea localnicilor la catolicism; practic ei au adus civilizatia in
Lumea Noua. S-au construit case, biserici, scoli, spitale. Manastirile se asezau deobicei
pe locul fostelor temple; comunitatile primisera terenuri in proprietate. Religia locala
avea si cateva elemente comune crestinismului; de pilda incasii credeau intr-un zeu
suprem, practicau spovedania si milosteniile iar mayasii credeau in nemurirea sufletului,
in judecata de dupa moarte si obisnuiau sa posteasca. Stradania misionarilor n-a fost in
zadar, daca ne gandim ca Mexicul si toata America Centrala si de Sud sunt catolice.
Inaintea descoperirilor geografice, in alte parti ale globului Crestinismul cucerise lumea
in mod pasnic. Biserica de Apus trimisese cativa misionari in Asia. Dominicanul Rinaldo
de Montecroce ajunge primul arhiepiscop crestin la Peking; franciscanul Giovanni de
Montecorvino trimis in 1293 de papa Nicolae IV, traduce NT si Psalmii in chineza,
converteste 5000 de oameni si construieste doua biserici la Peking; franciscanul Olderico
de Pordenone (m 1331) converteste 20.000 de oameni pe parcursul unei calatorii de 15
ani in China si Indochina. Pe timpul calatoriei lui Marco Polo a existat o corespondenta in
scrisori si daruri intre papa Grigore IX si Kubilai-Khan. Rezultate foarte bune a dat
metoda iezuita de convertire, prin care misionarii cautau elemente comune intre cultura
populatiei locale si Crestinism. In India zona Goa, iezuitul Francesca Xavier converteste
115

70.000 de locuitori, unii veniti din Ceylon sau Japonia. Un alt misionar iezuit Mateo
Ricci(1552-1610) invata limba chineza, ajunge pe rand Bonz (preot budhist) si apoi
Mandarin(literat), pentru a-i converti pe chinezi din interiorul propriei lor culturi. La fel a
procedat si Roberto de Nobili care pentru a-i converti pe indieni invata sanscrita, devine
calugar ascet si studiaza Vedele polemizand cu Brahmanii. In 1542 pe cand portughezii
practicau un comert pasnic cu Japonia, misionarul iezuit Francisco Saverio intemeiaza
aici o comunitate crestina ce a crescut in 30 de ani la 2 milioane de oameni.
Convertirea libera s-a facut in conditii de pace, totusi Crestinismul nu s-a generalizat
caci n-a patruns in straturile conducatoare ale societatii. Cuceritorii Lumii Noi au
procedat la convertire fortata, pe timp de razboi iar noua religie s-a generalizat avand
sprijinul autoritatilor. Trebuie sa comparam tipul mucenicului crestin cu tipul
conquistadorului, ca sa intelegem de unde s-a plecat si unde s-a ajuns. Astazi cele doua
Americi sunt crestine dar Crestinismul e patat de sange nevinovat. A meritat oare?
Reforma protestanta si Contrareforma
Protestantismul s-a nascut ca reactie de protest impotriva coruptiei clerului catolic; desi
indreptatit la inceput in curand si-a depasit limitele promavand abateri flagrante de la
invataturile Domnului. Rezultatul a fost” reformarea” unei mari parti a Bisericii Apusene
pe urmatoarele principii “progresiste”:
-negarea preotiei, a tainelor si sacramentelor bisericii
-respingerea postului si a monahismului
-respingerea Sfintei Traditii si acceptarea doar a Bibliei
-libertatea de interpretare a Sfintelor Scripturi
-respingerea cultului Maicii Domnului, cultului sfintilor, moastelor si icoanelor
-negarea vointei libere, inlocuita cu predestinarea
-negarea faptelor bune, inlocuite cu credinta si gratia divina
Iata istoria papilor de dinaintea Reformei: papa Pius II(1458-1464) intreprinde o
incercare de “insanatosire” din interiorul Bisericii; in 1459 el comanda cardinalului
Nicolaus Cusanus sa elaboreze un plan de masuri pentru a stopa imbogatirea clerului,
comertul abuziv cu indulgente si incalcarea regulilor din manastiri; nimic nu s-au pus in
practica. A urmat papa Paul II(1464-1471) apoi odata cu urcarea in scaunul pontifical a
papei Sixt IV(1471-1484), luxul, simonia si nepotismul au devenit transparente.
Succesorul sau papa Inocentiu VIII(1484-1492) a avut doi fii nelegitimi. Papa Alexandru
VI(1492-1503) a ramas in istorie pentru crimele sale monstruoase, curvii,
homosexualitate, jocuri de noroc; a avut patru copii dintre care Cesare Borgia si Lucrezia
Borgia i-au calcat pe urme. Calugarul dominican Gerolama Savonarola(1452-1492) ales
abate al manastirii San Marco din Florenta a criticat imoralitatea si luxul de la curtea
papei Alexandru VI Borgia, fapt care l-a costat viata (desi crease Muntele de pietate si un
fond pentru inzestrarea fetelor sarace, a fost declarat eretic, torturat timp de 44 de zile si
in final spanzurat iar trupul ars pe rug). Papa Pius III (m 1503) a incercat sa elimine
simonia si nepotismul dar pontificatul sau a durat doar 26 de zile. Papa Iuliu II(1503-
1513) in timpul caruia incepe reconstructia bazilicii Sf Petru iar Michelangelo termina
pictura Capelei Sixtine, convoaca in 1512 Conciliul al-V-lea din Lateran; dezbaterile au
propus unirea cu Biserica Ortodoxa, o campanie de convertire a musulmanilor si evreilor,
traduceri ale Bibliei si oficierea liturghiei in limbile nationale, epurarea si reinstruirea
116

preotilor; totul a ramas litera moarta. Papa Leon X(1513-1521) fiul lui Lorenzo
Magnificul, a fost un mare amator de pictura, muzica, teatru si vanatoare dar total
dezinteresat de reforme. Coruptia clerului ajunsese la apogeu. Preotii si calugarii erau
lipsiti de o instructie teologica elementara, concubinajul se practica fatis la orice nivel
chiar si in manastiri, sfintele taine se oficiau incorect, orice serviciu religios era taxat,
veniturile diocezelor si manastirilor nu mai erau dirijate ca alta data in scopul ajutorarii
celor nevoiasi. Se umpluse paharul.
Protestantismul a castigat teren si pe fondul unor imprejurari istorice favorabile. Etniile
Europei se cristalizasera in popoare; imparatii germani erau in permanent conflict cu
papii. “Sfantul Imperiul Roman de natiune Germana” se destrama si se formau state
conduse de principi locali care-si reclamau independenta. Bisericile “reformiste”
nationale doreau la fel de mult eliberarea de sub tutele Bisericii Romano-Catolice,
deaceea peste tot Reforma a primit suport politic. De exemplu in Germania Luther a fost
protejat de Frederic cel Intelept al Saxoniei si chiar de imparatul Carol Quintul(1519-
1558), care nu a permis ca Luther sa fie supus judecatii Bisericii Romane ci sa fie judecat
de dieta germana din Worms. Pe de alta parte marele reformator s-a declarat loial puterii
politice; mai mult, obsedat de distrugerea Bisericii Catolice, Luther proclama autoritatea
civila iar nu cea religioasa, ca fiind reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant. El trece
peste aspectele dreptatii sociale si acordand credit deplin statului va cere intolerant
reprimarea sangeroasa a rascoalelor taranesti, exterminarea anabaptistilor, persecutia
vrajitoarelor si arderea sinagogilor evreiesti. Razboiul si represiunile dictate de stat
capatau astfel o “aura” divina dar statul erau defapt nobilii cu interesele lor de clasa care
nu aveau nimic sfant in ele. Catolicii sustineau ca regele fiind ales de popor nu este de
drept divin, Biserica avand puterea de a-l inlatura daca era acuzat de erezie sau
excomunicat de papa. Protestantii dimpotriva il considerau pe suveran desemnat de
Dumnezeu iar poporul avea obligativitatea supunerii absolute, “Biserica” trebuind sa se
preocupe doar de cele spirituale fara a se amesteca in politica. Defapt in ambele sisteme
exista o sustinere reciproca intre autoritatea laica si cea religioasa. In Catolicism Biserica
spunea regelui: “sustine-ma, daca nu vrei sa-ti iau puterea” iar in Protestantism: “iti dau
puterea deplina dar sustine-ma”. In acel timp Biserica avea un cuvant greu caci credinta
inca lucra la nivelul maselor.
Multi istorici pun succesul Reformei pe seama conflictului tacit dintre Carol Quintul si
papa Leon X. Daca imparatul care era un catolic convins, nu ar fi ezitat sa innabuse
Reforma in loc sa se foloseasca de protestanti pentru a leza autoritatea papala, poate ca
lucrurile ar fi stat altfel. Carol V era pe atunci angrenat in razboaiele cu Francisc I si
amenintat de puterea turcilor care cucerisera Ungaria. Cand in 1546 armatele imperiale
inving la Muhlberg armata protestantilor si dizolva liga de la Schmalkalden, Reforma
prinsese deja in mentalitatea oamenilor. Dupa numai sase ani liga principilor protestanti
se reface si il invinge pe Carol care va fi silit sa le recunoasca libertatea religioasa.
Reforma a cuprins intai Germania apoi Elvetia, Olanda, Peninsula Scandinava, Ungaria,
Anglia si Franta formand 4 mari ramuri: Luteranismul, Calvinismul, Anglicanismul si
Anabaptismul. Acestea au generat apoi o multime de secte care au iradiat ulterior in toata
lumea prin imperiile colonialiste.
Luteranismul cel mai mare dintre curentele protestante, l-a avut ca initiator pe Martin
Luther(1483-1564) un temperament complex, dupa cum il descriu contemporanii sai.
Sensbil dar si violent, egocentric dar si afectuos, rational dar si obsedat de influenta
117

duhurilor rele. Pe cand avea 22 de ani in timpul unei furtuni, Luther scapa cu viata ca prin
minune in timp ce un amic de-al lui moare traznit la cativa pasi de el; drept multumire
catre Dumnezeu, se calugareste. Inteligent, atras catre biserica, devine preot la 24 de ani
si doctor in teologie la numai 29 de ani. Luther si-a inceput reforma prin protestul pe
deplin indreptatit impotriva indulgentelor: “gresesc acei predicatori care spun ca
indulgenta pontificala il salveaza pe om de orice pedeapsa si-i aduce mantuirea; Papa nu
poate ierta nicio pedeapsa decat acelea care au fost impuse de el sau de normele
Bisericii … daca Papa ar sti in ce fel storc predicatorii lui bani pentru indulgente, ar
prefera ca bazilica lui sa se transforme in cenusa, decat sa fie costruita din pielea,
carnea si oasele oilor Domnului … de ce Papa, ale carui bogatii sunt mai mari decat ale
celor mai bogati, nu construieste el bazilica Sf. Petru din banii lui, iar nu din banii
sarmanilor credinciosi?” “Indulgentele” erau niste bilete puse in “vanzare” de catre
preoti, pentru iertarea pacatelor in contul faptelor bune acumulate de sfinti; jumatate din
fonduri erau “destinate” pentru construirea bazilicii Sfantul Petru. Platind pentru un mare
numar de indulgente bogatii ajungeau sa-si cumpere chiar dreptul de a pacatui. Saracilor
li se vindeau la un pret mult mai mic dar trebuiau sa cumpere si ei. Vanzarea de
indulgente exprima clar lacomia preotilor. Contributia la construirea unei biserici este o
milostenie, dar nimeni nu poate pacatui in contul faptele bune ale sfintilor; aceasta
invatatura a transferului de merite in schimbul unei sume de bani sugereaza ideea ca
Dumnezeu poate fi mituit.
Protestul impotriva indulgentelor a fost doar inceputul. Papa Leon X cere retractarea
dar Luther refuza contestind primatul papei si autoritatea clerului. El respinge preotia
harica si neaga puterea Tainelor Bisericii. Preotii “devin” niste impostori iar tainele niste
ritualuri lipsite de har. Taina cununiei este respinsa pe motiv ca si necrestinii fac nunti;
taina ungerii cu undelemn a bolnavilor e luata drept o simpla superstitie. Taina mirului si
taina spovedaniei sunt negate. Taina impartasirii este redusa la simpla comemorare a
Cinei celei de taina. Botezul este admis ca initiere dar se considera ca nu poate sterge
pacatul adamic. Dupa Luther, acest pacat mostenit anuleaza libertatea de vointa a
oamenilor. Desi protestantii sunt impotriva preotiei harice exista inevitabil si in bisericile
lor, pastori predicatori alesi pe baza calitatilor oratorice si episcopi asezati intr-o ierarhie
administrativa. Pe timpul reformei multi preoti catolici germani si-au dezbracat haina
preoteasca si s-au facut pastori. Luther nu a desfiintat practic ierarhia clericala ci i-au
smuls aura divina profanand-o.
Pentru ca Biserica cerea preotilor votul castitatii, protestantii anuleaza aceasta conditie
pentru pastorii lor. Masura nu este lipsita de ratiune caci si in Biserica Ortodoxa se pune
conditia ca preotul sa fie casatorit, pentru a rezista ispitelor lumesti. Din prea mult “zel”
insa protestantii au extins aceasta “libertate” si asupra calugarilor abjurand votul castitatii
si desfiintand manastirile. Poporul a sprijinit aceasta masura caci nutrea speranta
redistribuirii averilor manastiresti. Luther considera efortul omului de vietuire in post,
feciorie si fapte bune ca fiind inutil pentru castigarea mantuirii, dar sa ne amintim ca
Domnul promite o rasplata deosebita “celor ce se fac fameni pentru Dumnezeu”. Luther
insusi calca juramantul si iese din calugarie casatorindu-se cu ex-monahia Katarina van
Bora, care fusese adusa la manastire de la varsta de 10 ani din cauza saraciei; vor avea
impreuna 6 copii si vor adopta alti patru. Viciile si lenea calugarilor acuzati de cersetorie
si parazitism, justificau oarecum desfiintarea manastirilor. Totodata s-au interzis
cersetoria si casele de toleranta constituindu-se un fond pentru ajutorarea saracilor. Macar
118

daca aceste “imbunatatiri” sociale s-ar fi perpetuat, dar in cateva generatii prostitutia si
cersetoria au revenit in timp ce protestantii a ramas lipsiti de sfintenia manastirilor.
In acel timp cand numai clerul avea privilegiul de a citi scriptura si doar in limba latina,
Luther traduce Noul Testament in limba germana si-l popularizeaza ajutat de recenta
inventie a tiparului. Cuvantul lui Dumnezeu devenea astfel accesibil oricarui cunoscator
de carte cea ce era un lucru bun; in schimb oricine putea deveni invatator al Scripturii
daca avea elocventa necesara, cea ce este foarte periculos. 80% din tiparituri sprijineau
reforma propagand-o in randul maselor. Prima carte tiparita de Gutenberg in 1455 a fost
Biblia, intr-un tiraj de 300 de exemplare; cele care s-au pastrat pana azi sunt socotite cele
mai valoroase carti din lume. Reforma liberaliza asadar interpretarea Sfintelor Scripturi la
nivelul individului fara pregatire teologica. Protestantii resping Sfanta Traditie si implicit
interpretarile originare ale Scripturii; s-a ajuns treptat la traduceri ale Bibliei care difera
mult una de alta. Pentru a le iesi „pasenta” unii “interpreti” modifica pasaje intregi incat
Cuvantul lui Dumnezeu este denaturat dupa bunul lor plac. Pentru a intelege Biblia e
nevoie de curatie sufleteasca si nu de “viclenia inteleptilor acestui veac”. Singura Biserica
a conservat invatatura originara ajutandu-se de Sfanta Traditie si scrierile Patristicii.
Sa vedem acum pe scurt care este „invatatura” lui Luther. Pornind de la Epistola Sf. Ap.
Pavel catre Romani care scrie ca “prin credinta suntem mantuiti”, Luther elimina faptele
bune pastrand doar credinta drept singura conditie necesara si suficianta pentru mantuire
(sola fide): “faptele bune n-au contribuit niciodata la mantuirea omului”. Postul este
deasemenea respins ca inutil, luteranii incepind sa faca petreceri zgomotoase in zilele de
post. In Ep catre Romani mai scrie ca ”Dumnezeu se indura de cine vrea si impietreste pe
cine vrea”, deci nu sta in puterea omului sa-si castige mantuirea; aceasta este exclusiv un
dar al lui Dumnezeu. Urmeaza ca nici sfintii nu au vreun merit deci nu trebuie cinstiti si
nici nu pot mijloci pentru crestini. Maica Domnului este redusa la statutul unei femei
obisnuite, a-2-a nevasta a lui Iosif; reactia “enoriasilor” a fost profanarea publica a
icoanelor si relicvelor de sfinti. Protestantii au reinviat toate argumentele iconoclastilor
iar unele secte elimina si Crucea pe motiv ca este unealta mortii Domnului. Ei nu
recunosc in Cruce “Altarul” si in Rastignire “Jertfa” Sa. La Romani mai scrie: “vreau sa
fac binele dar nu pot pentru ca legea pacatului care domneste in mine ma obliga sa fac
raul”, de unde Luther deduce ca: “dupa caderea primului om in pacat nu se mai poate
vorbi de liberul arbitru pentru niciun om”. Este pusa in loc doctrina Predestinarii divine
elaborata de Sf Agustin, dupa care trierea celor alesi si celor damnati este prestabilita de
Dumnezeu dupa criterii de neianteles pentru mintea omeneasca. Acest “rationament” a
fost “desfiintat” de Erasmus de Roterdam in scurta sa lucrare “De libero arbitrio” editata
in 1524: daca omul nu are voie libera atunci este nevinovat cand pacatuieste, deci nu
poate fi judecat; urmeaza ca vina o poarta Dumnezeu care-l sileste sa pacatuiasca, cea ce
este absurd. Negarea libertatii de vointa anuleaza insasi sensul fiintei umane de impreuna
lucrator cu Tatal pentru triumful binelui in lume. Incercarea marelui umanist de a-l
convinge pe Luther l-a indirjit si mai tare; el raspunde imediat printr-o lucrare ampla si
vehementa “De servo arbitrio” in care declara: “nu permit ca doctrina mea sa fie judecata
de nimeni, nici chiar de ingeri; cine nu-mi primeste doctrina nu se poate mantui”.
Teoria lui Luther nu se potriveste cu chemarea Domnului catre toti pacatosii, ca sa fie
mantuiti prin jertfa Lui; nu se potriveste nici cu promisiunea ca fiecare va raspunde
pentru faptele personale. Dumnezeu se indura de cine vrea si impietreste pe cine vrea
pentru ca stie dinainte orientarea fiecarui om. Predestinarea este Prestiinta. El nu
119

impietreste pe cei care aleg binele si nu-i mantuieste cu forta pe cei care aleg raul.
Credinta este conditia necesara mantuirii dar nu si suficienta caci: “credinta fara fapte
este moarta … arata-mi credinta ta fara fapte si eu ti-o arat din faptele mele”. Apostolul
cand spune ca nu avem nevoie de fapte se refera la faptele ritualului Legii mozaice ramas
gol de continut spiritual. “Pacatul care locuieste in mine ma indeamna la rau dar Iisus
Hristos m-a izbavit de legea pacatului prin harul Sau si mi-a poruncit sa lucrez faptele
binelui”. Luther a inteles ca evlavia este lucrul cel mai important dar n-a inteles ca ea se
obtine prin practica; nu te mantuiesti daca stai pasiv si astepti sa vina gratia lui Dumnezeu
peste tine, iar daca n-a venit te resemnezi ca nu esti printre “cei alesi”. Domnul ne spune
ca “Imparatia cerurilor se ia cu navala si cei ce dau buzna pun mana pe ea”; asta
presupune lupta, zbatere, efort de vointa.
Ideea ca omul nu are nici un merit in mantuirea sa si ca faptele lui bune sunt defapt
lucrarea lui Dumnezeu, este o lama cu doua taisuri. Daca o raportezi la tine insuti e bine;
ai merite dar nu ti le recunosti, te smeresti. Daca desconsideri insa faptele bune ale
aproapelui e rau; pe aproapele trebuie sa-l socotesti mereu mai presus de tine. Modestia
este o “minciuna” care prin definitie nu se aplica decat pe propria persoana; nu se poate
sa fii modest cu realizarile altuia. In numele unei evlavii mincinoase protestantii aduc o
ofensa draceasca unor Crestini mult mai vrednici decat ei. Maica Domnului si Sfintii au
primit harul Lui dar au venit si ei cu aportul lor omenesc, deaceea fac parte din apropiatii
lui Dumnezeu si mijlocesc pentru oameni. Daca Sfintii nu au nici un merit atunci de ce in
Apocalipsa scrie despre batranii imbracati in haine albe care sunt faptele Sfintilor?
Datorita acestor contradictii flagrante dintre mesajul lui Iisus si interpretarile lui Luther,
multi exegeti se indoiesc de pregatirea teologica a marelui reformator; il considera un
crestin simplu cu o puternica personalitate, o vie inteligenta, dar cu o credinta de formatie
rurala, dat fiind si superstitiile de care era bantuit.
Calvinismul l-a avut ca reformator pe Jean Calvin(1509-1564) care la Geneva sprijinit
de autoritati, si-a format un guvern clerical presbiterian. Calvinismul fost mai radical
decat Luteranismul in sensul ca a impus oamenilor la nivelul intregii societati, niste reguli
stricte care sa-i opreasca de la pacate. Cazurile de adulter, betie, jocuri de noroc erau
aspru pedepsite; nu era admis luxul, dansurile, petrecerile; carciumile se inchideau la ora
9 seara; era obligatorie participarea la intrunirile religioase si cititul din Biblie.
Manastirile au fost transformate in spitale si aziluri iar bisericile plateau o taxa obligatorie
pentru ajutorarea saracilor. Societatea protestanta devenea austera, dar taia raul de la
radacina. Omul nu mai avea libertatea sa pacatuiasca si vrand nevrand primea o educatie
in spirit religios, cea ce era in fond un castig atat pentru comunitate cat si pentru individ.
Un exemplu de “intransigenta” cu pacatul a fost chiar J. Calvin cand l-a deferit pe
“amicul” sau medicul Miguel Servet Inchizitiei, pentru ca a scris o carte impotriva Sfintei
Treimi. Servet ii inaintase lucrarea reformatorului ca sa-i ceara parerea dar increderea l-a
costat condamnarea la arderea pe rug. Este adevarat ca trebuie sa-L iubim mai mult pe
Dumnezeu decat pe oameni dar in acelasi timp trebuie sa uram pacatul iertand pe pacatos.
Dezaprobat de multi dintre contemporanii sai, gestul lui Calvin arata ca ingradirea
libertatii oamenilor, chiar si a libertatii de a pacatui, ucide dragostea si atunci pierdem
mai mult decat castigam. Pe de alta parte se pare ca Servet si-a meritat soarta caci ideile
sale impotriva Sfintei Treimi au dus la crearea Bisericii Unitariene care nega divinitatea
Domnului nostru Iisus Hristos. Influentati de aceleasi idei anabaptistii din Venetia vor
anula dogma Trinitatii si vor nega existenta Iadului si a Satanei. Calvinismul s-a raspandit
120

si in alte tari. John Knox il introduce in Scotia infiintand Biserica Presbiteriana care va
deveni varful de lance in lupta de eliberare a scotienilor de sub hegemonia engleza. In
Suedia regele Gustav Vasa se foloseste de reforma ca sa castige independenta de
Danemarca. In Franta Calvinismul a produs gruparea Hugenotilor cu implicatii politice
impotriva regilor catolici; in 1572 de noaptea Sf Bartolomeu, la ordinul lui Carol IX
instigat de mama sa Caterina dei Medici, au fost asasinati sefii miscarii protestante iar in
urmatoarele zile au fost ucisi cca 30.000 de calvinisti. In Tarile de jos reforma a separat
Belgia ramasa catolica, de Olanda unde Calvinismul s-a suprapus peste lupta de
independenta de sub spanioli.
In Anglia Reforma a fost precedata de miscarea lolarzilor, preoti saraci adeptii lui John
Wycliffe(1330-1384) care sponsorizeaza prima traducere a Bibliei in limba engleza si
neaga valoarea euharistiei. Ideile lui vor fi preluate de Wat Tyler in Anglia si de Jan Hus
in Boemia; ambele miscari au luat aspectul revoltei populare a taranilor nemultumiti de
conditia lor sociala, si au fost sangeros reprimate. Biserica Anglicana a fost intemeiata de
regele Henrik VIII(1509-1547) pentru a iesi de sub autoritatea Bisericii Romane care nu-i
ingaduia anularea casatoriei cu Catherina de Aragon; faptul i-a atras excomunicarea in
1538, din partea papei Paul III. Infiintarea Anglicanismului a insemnat defapt reformarea
Bisericii engleze in spirit protestant moderat. Sub Eduard IV si regina Elisabeta I ramura
radicala a Bisericii Anglicane s-a separat formand Biserica Puritana de influenta
calvinista. In rest anglicanii au pastrat mult din principiile si ritualurile Catolicismului.
Anabaptismul, pe langa doctrina lutherana, introduce conditia botezului la maturitate si
o atitudine refractara impotriva statului. Adeptii erau strict impotriva betiei, curviei si
jocurilor de noroc. Predicau impotriva razboiului, a proprietatii private si a amestecului in
treburile “bisericii”. Anabaptistii refuzau participarea credinciosilor la viata politica si
opreau juramantul de credinta catre vreo organizatie politica sau militara. Toate aceste
multe impotriviri le-au atras persecutii atat din partea catolicilor cat si a protestantilor.
Conrad Grebel intemeietorul miscarii in Elvetia, arestat in 1526 moare anul urmator in
inchisoare. Prima rebotezare s-a facut in Ianuarie 1528; in Martie autoritatile au declarat
Anabaptismul erezie si patru credinciosi au fost executati. Miscarea s-a raspandit rapid in
Elvetia si Germania. Pana in 1618 au fost arsi pe rug, decapitati sau inecati cateva mii de
anabaptisti. Este adevarat ca organizatiile politice sunt corupte si ca oamenii dac-ar refuza
sa lupte in razboaie militand in schimb pentru dreptate sociala, lumea ar fi cu mult mai
buna. Daca anabaptistii ar fi depus doar o rezistenta pasiva ar fi putut trece drept niste
mucenici dar in numele idealului de pace au pus ei insisi mana pe arme. In razboiul
taranesc din Germania Thomas Munzer le spunea combatantilor ca autoritatea de stat este
inspirata de Diavol si ca odata ce toti oamenii sunt creati egali trebuie sa existe si
egalitate sociala; rasculatii au jefuit proprietati private, manastiri, biserici in numele
egalitarismului dar poate ca unii au fost doar dusi de val; Bunul Dumnezeu Isi cunoaste
oile din orice staul. Luther nu a sprijinit niciuna din gruparile radicale. In ciuda
“liberalismului” promovat de protestanti totusi libertatea de opinie era sanctionata. Multi
puritani, anabaptisti, separatisti, mennoniti, persecutati in Europa au emigrat in America
intemeind colonii. Asta explica varietatea orientarilor religioase cat si procentul mare de
anabaptisti din SUA. Prin expansiunea imperiilor colonialiste protestantismul a ajuns
pana in Indiile britanice si in coloniile olandeze din sudul Africii.
Reforma a actionat ca un virus care a creat “anticorpii” Contrareformei. Catolicismul se
revitalizeaza intrand in competitie cu Protestantismul pe plan teologic, social si cultural.
121

Apar personalitati eclesiastice ca Francois de Sale, Carlo Borromeo, Teresa de Avila,
Juan de la Cruz, toti punand umarul pentru “insanatosirea” Bisericii catolice. S-au initiat
studii aprofundate cu participarea eruditilor timpului. Biblia a fost pusa sub lupa ca sa se
cearna adevarul; s-au cercetat documente vechi mai ales literatura patristica, cea mai
autorizata sursa pentru verificarea interpretarii corecte a Sfintelor Scripturi. Totul arata ca
dreptarul invataturilor apartine Bisericii iar interpretarile “novatoare” ale protestantilor
sunt gresite. Era insa prea tarziu, raul fusese deja facut.
Suveranii pontifi si-au pus in sfarsit in lucru prerogativa de disciplinare a Bisericii
Romane. Ales papa in 1522 Adrian VI de origine olandez, introduce la Vatican un regim
auster si suprima toate functiile inutile; planuia sa elimine coruptia incepand de la curtea
papala dar moare in 1523 la 64 de ani. Papa Clement VII(1523-1534) incearca fara succes
sa stopeze Reforma protestanta din Germania. Papa Paul III(1534-1549) constient de
necesitatea unor reforme in interiorul Bisericii Catolice, convoaca Conciliul din Trent;
lucrarile incepute in 1545 si desfasurate intermitent pe o perioada de 18 ani, vor alimenta
miscarea de Contrareforma. Conciliul hotaraste ca oricine poate citi Biblia dar singura
autoritate in interpretarea ei ramane Biserica iar singura traducere recunoscuta ramane
Vulgata, din limba ebraica a Sf Ieronim. Se instituie ore de citire si interpretare a textelor
sfinte la fiecare catedrala. Cu privire la libertatea de vointa despre care protestantii
afirmau ca nu mai exista din cauza pacatului adamic, Conciliul reafirma cu putere ca
acest pacat este iertat prin taina botezului, deci avem libertate de vointa si suntem deplin
responsabili de faptele noastre. Este reafirmata puterea sfintitoare a celor sapte taine
bisericesti iar in taina Euharistiei, transsubstantierea painii si vinului in trupul si sangele
Domnului. Se hotaraste pedepsirea abaterilor morale ale preotilor si calugarilor,
“reeducarea” lor in dogmele bisericii; celibatul preotilor se mentine. Se reafirma cultul
relicvelor si icoanelor, cultul Sfintilor si al Maicii Domnului, tipicul posturilor si dogma
despre Purgatoriu. Biserica reia initiativa institutiilor de binefacere. Papii ce au urmat au
pus in aplicare hatararile Conciliului din Trento. Papa Pius IV(1559-1565) a desfiintat
nepotismul si a redeschis in 1562 lucrarile Conciliului care fusesera suspendate in 1552.
Papa Pius V(1566-1572) a desfiintat petrecerile si fastul de la Vatican si a curatat Italia de
protestanti, folosindu-se de Inchizitie; tot el a excomunicat-o pe Elisabeta I regina
Angliei, pentru decapitarea reginei catolice a Scotiei, Maria Stuart. Victoria de la Lepanto
a crestinilor impotriva armatelor musulmane, este consecinta Ligii antiotomane initiata de
papa Pius V. Papa Grigore XIII(1572-1585) a promovat misionarismul catolic in
America, Asia si Africa, a reformat calendarul sarbatorilor crestine si a infiintat
importante colegii de combatere a Protestantismului.
Cei mai devotati “ostasi” ai Contrareformei au fost calugarii iezuiti. Ordinul lor se
numea initial “Compania lui Iisus”, infiintata de Sf Ignatiu de Loyola(1491-1556) in 1540
cu acordul papei Paul III. Tanar combatant pus pe betii si dueluri, Ignatiu este ranit in
lupta, declarat inapt dar pe patul de spital vine la credinta. El va intemeia orfelinate,
aziluri, scoli, indemnandu-si ucenicii sa practice niste “exercitii spirituale” prin care se
“teleportau” mental in timpul istoric al patimilor Domnului. Ordinul Iezuitilor (numele
vine de la Jesus) presupunea castitate, saracie si ascultare; in plus li se cereau studii
universitare in teologie, filozofie si litere. Iezuitilor li se datoreaza “reeducarea” preotilor,
combaterea teologica a ereziilor protestante, o larga opera misionara in Asia si multe
actiuni de asistenta sociala in spitale si aziluri. Iezuitii au fost inainte de orice devotati
puterii papale. O retea de colegii iezuite care serveau Catolicismul a fost infiintata in
122

Italia, Germania, Polonia si Tarile Scandinave. Aceste scoli ofereau o educatie completa
care pe langa istorie, stiinte, teologie, filozofie, cuprindea si sport, arta, bunele maniere,
arta conversatiei, totul intr-o ferma disciplina. Valorile Bisericii Catolice prindeau din
nou viata.
Inchizitia. Vanatoarea de vrajitoare. Inchizitia Spaniola
Instituita de papa Grigore IX in 1233, Inchizitia era tribunalul de judecata a ereziilor.
Reglementarile judiciare erau emise de papa iar functionarii erau in majoritate fete
bisericesti. Sentintele se dadeau in numele puterii de stat care de multe ori influenta
tribunalul, urmarind interese politice sau economice. In anul 1252 papa Inocentiu IV
aproba folosirea torturii in procesele Inchizitiei; inculpatul, acuzat de multe ori pe baza
unui simplu denunt anonim, era supus torturii pana isi recunostea vina. De la sfarsitul
Evului Mediu si pe tot parcursul Renasterii nu a existat prezumtia de nevinovatie.
Torturile si executiile se desfasurau in mod exemplar in piete; lumea se obisnuise cu
spectacolul mortii: spanzurati, arsi de vii, inecati in plumb topit, jupuiti, rupti in bucati,
decapitati. Capete sau bucati de trup erau expuse la raspantii prada corbilor si cainilor. In
afara Inchizitiei existau si tribunale secrete ca cel al Vehmei in Germania si Consiliul
celor 10 in Venetia.
In Tarile de Jos Inchizitia a fost folosita ca instrument de oprimare a populatiei civile ce
se opunea ocupatiei spaniole; zeci de mii de “eretici” au fost torturati si arsi pe rug.
Regele Filip II ordona in 1568 ca toti cei trei milioane de locuitori sa fie executati ca
eretici; ducele de Alba a executat sute de oameni in virtutea acestei sentinte.
Inchizitia a functionat intre anii 1515-1813, si in coloniile spaniole din America. Aici
abuzurile erau fara limita, se folosea tortura pe scara larga iar oamenii puteau fi
condamnati pentru orice pretext.
Un capitol special il constituie asa-numita “Vanatoare de vrajitoare” ce a cuprins toata
Europa si coloniile din Lumea Noua, atingand maximul intre anii 1580-1650. Pana in sec
XII vrajitoria era tolerata ca o superstitie inofensiva dar odata cu epidemiile de ciuma, cu
perioadele de seceta si foamete ce au urmat, oamenii au fost cuprinsi de frica. Unii fac
“pact” cu diavolul devenind vrajitori iar ceilalti starnesc prigoana impotriva lor
socotindu-i responsabili de nenorocirile omenirii. Curand se dezvolta un scenariu fabulos
despre calatoriile vrajitoarelor de Sabat, intalnirile amoroase cu demonii, ritualuri
satanice, infanticid, incesturi, distrugerea recoltelor, rapirea manei vitelor. Acest folclor a
prins atat de mult incat unii “vrajitorii” incep sa-l practice cu adevarat; “stiintele oculte”
se inmultesc uneori datorita propagandei “impotriva” lor. In sec XIII Biserica declara
vrajitoria erezie. In 1320 papa Ioan XXII convins ca el insusi a fost victima vrajilor,
emite bula prin care cere pedepse aspre pentru vrajitoare, pana la arderea pe rug. O
banuiala cat de mica, un denunt anonim si te trezeai luat pe sus; multi condamnati dupa
ce au marturisit grozaviile sub tortura s-au spanzurat in inchisoare ca sa scape de moartea
prin ardere pe rug. Multe moase au fost acuzate de infanticid dedicat Satanei; multi copii
nevinovati au fost acuzati de vrajitorie. Circa jumatate din cei acuzati au primit pedeapsa
capitala prin inecare, sugrumare, spanzurare sau ardere pe rug; ceilalti au fost exilati,
biciuiti sau intemnitati si averile confiscate. Papii Renasterii, liderii protestanti, clasa
politica, multi umanisti si in general toata societatea medievala, au contribuit activ la
starpirea vrajitoarelor. Au fost si cateva minti luminate care au inteles ca e vorba de o
123

psihoza generala. Pe la inceputul sec XVIII “vanatoarea” s-a potolit, procesele s-au
imputinat si pedepsele s-au redus. Impulsul primitiv care i-a facut pe oamenii de atunci sa
actioneze violent, a fost frica. Indepartandu-se de credinta au pierdut protectia divina si sau
temut pentru trupurile lor, uitand de suflet. Au ucis in torturi si moarte pe rug oameni
nevinovati facand jocul Satanei. Fenomenul “vanatoarei de vrajitoare” cade in
responsabilitatea intregii societati medievale inclusiv a Bisericii. In tarile ortodoxe
procesele pentru vrajitorie au fost rare.
Inchizitia spaniola este o institutie speciala servind intereselor nobilimii de a scapa tara
de evrei, care erau pe cale de a monopoliza intreaga economie. Detineau bancile,
finantele si comertul, practicau imprumutul cu dobanda si aveau oroare de munca
manuala. Aceste invinuiri erau des subliniate in predica antiiudaica a calugarilor
dominicani, astfel ca prigonirea evreilor a capatat adeziunea maselor populare. In 1391
are loc o mare persecutie contra evreilor si multi din ei se convertesc la crestinism. In
1412 li se cere prin lege sa poarte un semn distinctiv; in 1449 toti evreii sunt scosi din
functiile publice. Problema ramanea totusi nerezolvata pentru ca multi convertiti se
inrudeau prin casatorii cu cele mai puterice familii din Spania, iar jumatate din curtea
regala era formata din evrei. In 1478 regii catolici Fernando de Aragon si Isabella de
Castillia obtin de la papa Sixt IV aprobarea de a infiinta un tribunal al Inchizitiei profilat
pe judecarea si condamnarea evreilor botezati crestini. Ca urmare 4000 de familii de
“conversos” din Andaluzia parasesc tara. In 1481 incep represaliile prin ardere pe rug a
celor mai bogati dintre conversos. Anul urmator papa Sixt IV noteaza: “Inchizitia nu se
mai inspira din zelul pentru credinta ci din setea de castig; un mare numar de crestini
sinceri si credinciosi au fost aruncati fara niciun temei in temnite, torturati si condamnati
ca eretici, deposedati de bunurile lor si dati pe mana autoritatilor laice pentru a fi
executati”. Sub presiunea regelui Fernando de Aragon bula va fi retrasa, ca si urmatoarele
bule papale care cereau Inchizitiei spaniole mai multa indulgenta. In 1492 regii catolici
ordona expulzarea evreilor care nu se convertisera.
Desi aservita clasei politice, Inchizitia spaniola a fost totusi un tribunal ecleziastic sub
autoritatea papei. Cei mai multi inchizitori faceau parte din ordinul calugarilor
dominicani. Cruzimea si metodele Inchizitiei spaniole nu erau agreate de populatie.
Acuzatii practic nu se puteau apara; martorii nu erau admisi; acuzarea se facea pe baza
unui simplu denunt anonim. Uneori se aplica tortura, caci abia in anul 1816 a fost
interzisa de catre papa Pius VII. Evreii erau acuzati ca ar ucide in mod ritualic copii
crestini, sau ca dupa increstinare continuau sa practice ritualurile iudaice. Daca inculpatul
nu-si recunostea vina era condamnat la moarte si i se confisca averea iar daca recunostea
pierdea averea dar scapa cu viata. “Ereticilor” decedati li se confisca mostenirea lasata
urmasilor. Scapa viu si cu averea intacta, cel ce se autodenunta si mai denunta si pe altii.
O treime din bunurile confiscate reveneau regelui, o mica parte pleca spre spitale si opere
de caritate, o alta parte era pentru salariati iar restul intra in patrimoniul Inchizitiei.
Condamnatii erau dusi spre catedrala imbracati in niste robe portocalii si cu lungi tichii
conice pe cap; pe drum erau biciuiti, iar in fata catedralei li se cerea sa se impace cu
Biserica pentru a-si salva sufletul. Deferiti apoi autoritatii civile spre a fi arsi pe rug, cei
care la aprinderea focului isi recunosteau vina erau rapid sugrumati iar cei ce nu
recunosteau erau arsi de vii. Cele mai multe condamnari s-au dat pana in anii 1525 cand
majoritatea victimelor au fost evreii convertiti. Anul 1559 inaugureaza arderea pe rug a
unor grupuri de protestanti la Valladolid, actiune ce s-a extins apoi in toata tara astfel ca
124

in Spania protestantismul a disparut total. Adeptii umanistului Erasmus de Roterdam au
fost si ei redusi la tacere. Au urmat apoi cazurile de sodomie si homosexualitate care
mergeau pana la arderea pe rug. Pentru bigamie, desfranare, camatarie, se pedepsea cu
biciuirea publica, exil, condamnare la galere sau confiscarea averii. Chiar si pentru o
gluma la adresa bisericii sau a clerului puteai fi condamnat. Dupa anii 1760 condamnarile
la arderea pe rug au incetat iar in 1843 Inchizitia spaniola a fost desfiintata.
Crestinismul si greselile Bisericii
Daca popoarele crestine ar fi dovedit consecventa in urmarea invataturilor Domnului
atunci lumea ar fi putut fi cucerita de Crestinism intocmai cum a fost cucerit Imperiul
Roman. Pe atunci Biserica era prigonita, apoi a intrat in legalitate si s-a extins la nivelul
intregii societati, castigand cantitate dar pierzand calitate. Cei care au vrut sa pastreze
calitatea s-au retras in manastiri caci “crestinii nu sunt din lume”. Marea majoritate, care
n-au putut accepta voturile castitatii, saraciei si supunerii, au ramas in lume mantuindu-se
prin virtutea vietii de familie si milostenii. Cei mai multi au cazut insa in patimi lumesti:
bogatie, marire, desfranare si atatea altele. Societatea ideala a primelor comunitati
crestine disparuse demult. Clasa politica si-a infiltrat agentii in ierarhia clerului pentru a
dirija masele, caci numai asa aveau puterea. Deja nu se mai putea vorbi de vina Bisericii
pentru faptele unor “anticristi”. Pe tot parcursul Evului Mediu si mai ales in Renastere,
Biserica s-a laicizat tot mai mult. Azi traim un crestinism confortabil, mistificat, incat
tineretul priveste ironic spre Biserica fara a incerca macar sa inteleaga mantuirea prin
Iisus Hristos. El a zis: “Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile
Iadului n-o vor birui” dar pe de alta parte avertizeaza: “se vor strecura printre voi
invatatori mincinosi”. Biserica nebiruita de care vorbeste Domnul a inceput cu apostolii,
cu mucenicii si continua sa existe si azi in sufletele “catorva” crestini stiuti de Dumnezeu.
In acceptiunea comuna, biserica este insa un asezamant ce reflecta calitatea medie a
crestinilor dintr-o anume epoca intr-o anume tara, unde vin laolalta buni si rai cinstiti si
fatarnici. Aici e marea confuzie caci oamenii cer acestei institutii si preotilor ei
perfectiunea, uitand ca defapt biserica sunt chiar ei, “pacatosii de drept comun”.
Cele mai mari din greselile Bisericii au fost Cruciadele, Cucerirea Lumii Noi,
Inchizitia, Vanatoarea de vrajitoare si prigonirea evreilor. Spuneam ca acestea au fost in
primul rand manifestari globale la nivelul societatii, in care Biserica a fost antrenata,
„dusa de val”. Sunt insa si greseli ce apartin in mod direct Bisericii cum ar fi coruptia
preotilor, care a declansat Reforma. Biserica Apuseana a respins orice critici si orice
propuneri de indreptare. Astfel preotul ceh Jan Hus(1369-1415) care critica preotimea si
papalitatea pentru coruptie este ars pe rug la fel ca si succesorul sau Ieronim din Praga.
Deasemenea predicatorul dominican Girolamo Savonarola(1452-1498) acuzat de erezie
este sugrumat iar cadavrul ars pe rug. John Wiclif condamnat postmortem ca eretic este
exhumat si osemintele imprastiate. Si totusi acesti oameni, impinsi catre revolta de
abuzurile preotimii catolice, au luptat in felul lor pentru dreptate.
Biserica de Rasarit nu are asemenea pete. Vina ei este „orgoliul” de a fi raspuns la
excomunicare cu anatemizare. In schimb o alta gresala majora pe care o fac si catolicii
dar mai ales ortodoxii, a fost si este inca intoleranta fata de alte religii si mai ales fata de
Islamism si Iudaism. In Evul Mediu musulmanii si evreii din tarile crestine au fost tolerati
la inceput, apoi au urmat ostilitatile. In Spania dupa Reconquista au fost expulzati toti
125

musulmanii. Pana la cruciade islamicii au respectat Crestinismul dar apoi ca raspuns la
violenta crestinilor au trecut la represalii. In sec XII maurii almoravizi distrug locasurile
de cult ale evreilor si crestinilor silindu-i sa treaca la islamism; multe biserici au fost arse,
multi calugari si preoti au fost ucisi. De-a lungul timpului s-a acumulat o ura fara de leac
intre crestini, evrei si musulmani.
I s-ar putea imputa Bisericii ca nu a militat pentru desfiintarea sclaviei, desi a ajutat mult
la ameliorarea vietii sclavilor. Stapanii erau indemnati sa-si trateze sclavii cu omenie sau
sa-i elibereze, dar in acelasi timp sclavii erau indemnati la supunere explicandu-li-se ca
pentru necazurile de acum vor fi rasplatiti in viata viitoare. Problema sclaviei este insa
una sociala iar nu teologica. Lumea antica si cea medievala au avut nevoie de munca
sclavilor; se stia foarte bine ca este o inechitate dar nu se putea renunta la ea. In 1565
manastirea Las Cuevas din Sevilla avea peste 6000 de sclavi. Papa Pius V dupa batalia de
la Lepanto(1571) prin care au fost eliberati mii de sclavi crestini, a devenit stapanul a
peste 900 de sclavi musulmani. Chiar si taranii liberi sau colonii aveau cate unul sau doi
sclavi ajutoare la munca. Desi s-a diminuat in sec X-XIII, sclavia s-a „desfiintat” abia
dupa anul 1800 in Europa si SUA. Problema de fond a exploatarii claselor producatoare
de bunuri a ramas insa. Sclavii de altadata au devenind coloni, servi, tarani iobagi si in
epoca moderna, proletari. Aveau drepturi cetatenesti dar inegalitatea sociala exista atunci
ca si acum. Biserica a fost acuzata de comunisti ca incurajeaza obscurantismul taranilor
ca sa nu se rascoale impotriva boierilor; aceiasi situatie pentru masele muncitoresti
exploatate de capitalisti. “Religia? - o fraza de dansii inventata, ca cu a ei putere sa va
mentina-n jug”, spunea Eminescu in Imparat si Proletar. Fapt este ca Biserica, de frica,
din comoditate sau din interese economice, nu a adoptat o pozitie radicala, existenta ei
fiind mereu dependenta de clasa politica aflata la putere. In schimb tot Biserica, din toate
timpurile a lucrat pentru schimbarea oamenilor din interior, pe plan spiritual. Sa ne
amintim ca tot Evul Mediu invatamantul si educatia morala au fost in sarcina Bisericii.
Lumea nu poate fi insa indreptata cu forta, este optiunea fiecaruia.
Alta greseala este refuzul de a traduce Biblia in limbile nationale. Unii istorici sunt de
parere ca aceasta a contribuit la succesul protestantismului in Germania si Anglia. Alta
greseala este votul castitatii impus preotilor catolici care este o exigenta prea mare pentru
firea omeneasca; Domnul spune ”cine poate sa primeasca acesta, s-o primeasca” cine nu,
“mai bine sa se insoare decat sa arda”, completeaza Sf Ap Pavel prin Duhul Sfant.
Sirul greselilor Bisericii poate continua dar trebuie categoric delimitat de doctrina
crestina. Aceasta credinta nu contine in sine niciun indemn catre rau ci este prin definitie
o religie a nonviolentei si sacrificiului. Tot ce s-a facut gresit prin Biserica se raporteaza
exclusiv la rautatea noastra si nu poate fi pus in seama Bunlui Dumnezeu. Biserica a avut
foarte multi clerici corupti dar si multi sfinti. Nu ne putem inchipui un Vasile cel Mare
torturand oameni nevinovati, nici pe marele inchizitor Torquemada facand minuni.
Cruciadele, inchizitia, conchistadorii, nu au lucrat in spirit crestin; au fost interese
politice, economice si trebuie sa recunoastem cu rusine ca Biserica a fost aservita lor.
Multi crestini au gresit ieri si gresesc si azi; invatatori mincinosi sunt si vor mai fi.
Greselile credinciosilor indica abateri de la religie iar nu o religie gresita.
126

Cap 7. Biserica si sectele
In Biserica primara exista o disciplina foarte severa, o vigilenta pentru pastrarea
puritatii dogmelor, o veghe permanenta la patrunderea intrusilor si o coeziune puternica
intre membrii comunitatii. Toate acestea s-au pierdut treptat dupa anul 325 lasand loc
coruptiei. Astazi cand apare cate o secta exista la inceput idealism si daruire; noii adepti
seamana cu primii crestini, sunt magnetizati de ideea simpla a mantuirii prin Iisus. Practic
nu ratacirile de la dogma atrag noi adepti ci aceast sentiment al reinvierii primelor
comunitati crestine. Oamenii plictisiti de coruptie si monotonie, au senzatia ca-L regasesc
pa Mantuitorul. Din pacate sentimentul nu dureaza si dragostea se raceste curand.
Protestantii
Desi calea protestantilor este o abatere clara de la dogmele crestine, totusi nu-i putem
incadra in randul sectelor pentru ca sunt foarte multi. In 1990 existau in lume 440 de
milioane de protestanti adica 1/5 din numarul crestinilor de pe glob. Intr-un timp cand
Catolicismul avea putere politica, ereticii erau anihilati; protestantii au rezistat insa caci
inca de la bun inceput au castigat adeziunea maselor si protectia liderilor politici.
Sa ne amintim pe scurt de „inovatiile” lor, bazate in principal pe cateva pasaje din
Epistola catre Romani a Sf Ap Pavel, interpretate afara din context. Astfel: „Avraam a
crezut pe Dumnezeu si aceasta i s-a socotit ca neprihanire”, deci credinta singura e
suficienta; „David numeste fericit pe omul acela pe care Dumnezeu fara fapte il socoteste
neprihanit”, deci nu e nevoie de fapte bune; „dar eu sunt pamantesc vandut pacatului ...
nu fac ce vreau ci fac ce urasc ... atunci nu sunt eu cel ce face ci pacatul care locuieste in
mine”, deci nu exista libertate de vointa si nici vinovatie pentru pacate; „faptele bune pe
care Dumnezeu le-a pregatit mai dinainte ca sa umblam in ele”, deci sfintii n-au nici un
merit pentru faptele lor si nu trebuie cinstiti; „El are mila de cine vrea si impietreste pe
cine vrea”, deci „nu depinde de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are
mila”; „dar imi vei spune: aunci de ce mai baga vina”, „dar mai degraba cine esti tu
omule, ca sa raspunzi inaintea lui Dumnezeu”. Asadar dupa interpretarea lor: tot ce
conteaza e credinta; omul este rob pacatului, nu are libertate de vointa, nu e responsabil
pentru faptele rele, nici nu are vreun merit pentru faptele bune. Mantuirea depinde numai
de alegerea divina iar unii oameni au fost predestinati pieirii. Dumnezeu poate fi nedrept
iar noi nu trebuie sa protestam caci suntem prea mici.
127

Daca Sf Ap Pavel ar fi banuit cat rau pot sa faca aceste cuvinte ale lui, in veci nu le-ar fi
scris. Sa notam insa ca acelasi apostol ne spune in aceiasi epistola: „noi credem ca omul
este socotit neprihanit prin credinta, fara faptele Legii”, deci nu e vorba de faptele bune
ci de ritualul mozaic; „pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a si hotarat mai
dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau ”, deci alegerea celor neprihaniti se face pe
baza prestiintei lui Dumnezeu a faptelor si orientarii fiecarui om; „toti trebuie sa ne
infatisam inaintea scaunului judecatii lui Hristos, ca fiecare dupa faptele savarsite in
trup sa primeasca ori bine ori rau”.
Biblia e plina de indemnuri de a alege calea vietii si de a face fapte bune. Cum poate sa
nu existe libertate de vointa daca Domnul spune: „cine vrea, sa vina dupa Mine” si cum
sa nu conteze faptele daca Domnul cheama: „veniti de mosteniti Imparatia caci flamand
am fost si Mi-ati dat de mancare, in temnita si ati venit pe la Mine, gol am fost si M-ati
imbracat, strain am fost si M-ati primit ”? Dumnezeu nu poate fi nedrept ca sa
mantuiasca fortat pe cei rai si sa impietreasca pe cei buni. Harul venit prin patimile
Domnului este pentru toti oamenii dar numai cei ce cred in El si lucreaza din suflet
faptele binelui au acces. Nu ne ajung cuvintele pentru a reafirma liberul arbitru si rasplata
divina pentru faptele omului. Aceste doua coordonate sunt dealtfel sistemul de referinta al
tuturor marilor religii; pe ele se bazeaza Judecata finala cand El va face dreptate.
Cat despre faptul ca „Dumnezeu lucreaza in noi faptele bune” asta nu anuleaza aportul
nostru personal, ci intr-o viziune mai inalta arata ca Dumnezeu este Izvorul binelui
absolut; in acelasi sens scrie: „voi nu sunteti ai vostri”, „ce lucru bun ai pe care sa nu-l fi
primit?”, „daca traim pentru Domnul traim, daca murim pentru Domnul murim”.
Protestantii neaga Sfanta Traditie si Tainele bisericii, neaga rugaciunile pentru cei
morti; resping cultul sfintilor si al Maicii Domnului, cultul icoanelor si al moastelor si
Sfanta Cruce; dezleaga posturile, nu recunosc autoritatea preotilor, promoveaza femeile
in functii clericale. Ei nu au Sf Liturghie; intrunirile lor consta in comentarea Scripturilor
si cantarea de imnuri religioase. Dintre “taine” sunt recunoscute doar Botezul si
Euharistia. O preocupare constanta este reinterpretarea Sf Scripturi in ton cu cele mai
recente studii „stiintifice”. Receptivi la „emanciparea” omului modern, unele biserici
protestante „consfintesc” chiar si nuntile intre homosexuali.
Secte contemporane
Nu mult dupa lutherani si calvinisti au aparut gruparile protestante radicale:
Anabaptistii in Germania si Olanda, Mennonitii in Elvetia si Olanda, Separatistii in
Anglia condusi de Robert Brown, Quakerii condusi de George Fox si altele. Astazi ne
confruntam cu sectarismul neoprotestant care a produs o divizare formidabila. Sectele
actuale pastreaza in general dogmele protestante la care adauga fiecare cate ceva specific.
Baptistii secta infiintata de pastorul puritan John Smith in 1611 in Anglia; de aici trece
prin emigranti in America unde sunt organizati de Roger Williams in 1631; astazi numara
peste 10 milioane de membri. Se disting prin botezul la varsta de opt ani si refuzul
juramintului militar; unii din ei tin sambata in loc de duminica.
Adventistii (adventus in latina inseamna venire) secta infiintata de William
Miller(1782-1849). Pentru ei subiectul cel mai arzator este data celei de a-2-a veniri a
Mantuitorului si Sfarsitul lumii, dar se straduiesc in zadar s-o afle caci: „nu este al vostru
a sti anii sau vremurile, pe care Tatal le-a pus intru a Sa stapanire”. Este un pacat si
128

numai faptul de a incerca sa le iscodesti. Calculele adventistilor pornesc de la date de
referinta „alese” in asa fel ca sa le iasa socoteala. Dupa primele incercari au dedus ca
Sfarsitul lumii va fi in anul 1844; vazand ca nu s-a adeverit multi adventisti au parasit
secta dezamagiti iar ceilalti s-au divizat in mai multe grupari. Joseph Bates impreuna cu
sotii James si Hellen White au reorganizat prin 1863 gruparea Adventistilor de ziua a-7-a
care au inceput sa serbeze Sambata in locul Duminicii si sa faca deosebire intre
mancarurile „curate si necurate”.
„Conform Apocalipsei” adventistii sustin ca a existat imparatia de 1260 de „zile” a
Satanei pe pamant intre anii 538-1798 sub forma autoritatii politice papale, si ca Domnul
cand va veni va intemeia o „imparatie politica” de 1000 de ani. In opinia lor nu exista Iad,
sufletul e muritor si doar adventistii capata nemurirea. Dupa alte calcule le-a iesit ca 1874
este anul venirii Domnului dar s-au inselat din nou. Refuzand sa recunoasca greseala ei
afirma ca Domnul a venit totusi in anul 1874 dar pe ascuns. De ce scrie atunci: „cum iese
fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus asa va fi si venirea Fiului omului”? Din
adventistii de ziua a-7-a a aparut in 1916 gruparea adventismului reformat condusa de
Margareta Rowen; adeptii nu aveau voie sa puna mana pe arme, nu mancau carne si nu se
casatoreau, considerand ca Sfarsitul Lumii este iminent.
Sfintii parinti spun ca pentru fiecare din noi Sfarsitul lumii este propria moarte si asta
trebuie sa sa ne preocupe cel mai mult: cine se gandeste tot timpul la moarte nu va
pacatui. Intr-un fel adventistii aplica acest principiu dar ei gandesc moartea nu doar ca pe
ceva personal ci ca pe un sfarsit general si iminent al omenirii. Din acest motiv nu mai
alearga dupa pozitie sociala sau avere ci se straduiesc sa duca o viata curata pregatindu-se
sa-L intampine pe Domnul. Pe de alta parte insa, traind sub semnul apocalipsei se ajunge
la un soi de blazare: nu te mai intereseaza ce lasi dupa tine, respingi jugul familiei, nu mai
lupti caci oricum vine sfarsitul, devii un copac uscat; din cauza burlaciei cazi in curvii si
in egoism, nu mai traiesti pentru aproapele asa cum cere Domnul. Aceasta atitudine
paralizeaza forta creatoare din om, ori El ne cere sa fim productivi: sa crestem copii sa
construim case sa sadim pomi, sa lucram acolo unde suntem pusi fiecare. Deci cand vei
ajunge la Judecata si o sa te intrebe: „Ce ai produs in viata ta?” Ce o sa raspunzi? -
„Nimic; am asteptat Sfarsitul.” Nu e bine caci Domnul cand va veni vrea sa ne gaseasca
lucrand, inmultind „talantul”. In ce priveste a-2-a venire a Lui, ceea ce putem cunoaste
sunt doar semnele vremurilor care ne-au fost revelate: „inmultirea faradelegilor,
razboaielor, epidemiilor si catastrofelor naturale, convertirea evreilor la Crestinism,
aparitia Omului faradelegii, prigonirea crestinilor si aratarea pe cer a semnului Fiului
Omului”.
Martorii lui Yehova secta organizata de Carol Russel in 1913, este cea mai virulenta
dintre sectele neoprotestante. Ei sustin ca Dumnezeu are un nume propriu revelat prin
tetragrama YHWH din ebraica veche, pronuntata YahWeh sau Yehova. Acesti sectari
impartasesc toate ideile adventistilor si in plus neaga Sfanta Treime; considera ca Duhul
Sfant nu este Persoana ci doar o energie ce emana din Tatal iar Iisus nu este Fiul nascut
din Dumnezeu ci doar un profet care a murit odata pentru totdeauna (mai nou Il identifica
cu arhanghelul Mihail). In conceptia lor sfintii n-au niciun merit, iar Sf Fecioara este o
femeie obisnuita, a-2-a sotie a dreptului Iosif; Iisus este fiul lor natural avand frati si
surori dupa trup. Icoanele, postul si rugaciunea pentru morti sunt eliminate iar Sfanta
Cruce o dispretuiesc ca unealta de tortura. In opinia lor odata cu moartea fizica mor si
sufletele iar invierea va fi recrearea din „memoria” lui Dumnezeu, doar a sufletelor celor
129

drepti. Altfel spus moartea a-2-a a sufletului, nu este o pedeapsa si se aplica tuturor iar
Iadul pentru cei pacatosi inseamna doar ca nu vor mai fi „recreati” din memoria lui
Dumnezeu. Acesti sectari mai sustin ca institutiile statului sunt satanice iar onorul la
drapel este inchinare la idoli.
Urmand „exemplul apostolilor” yehovistii merg din casa in casa „vestind Evanghelia”
printre crestini; fac parada de „credinta” predicandu-si insistent ideile si ii pun in
incurcatura pe cei slab pregatiti. Se pretind „Studenti in Biblie” dar studiul lor se rezuma
la selectarea pasajelor care le sprijina speculatiile aberante. Predica lor e blasfemiatoare
atacand dogmele de baza ale Crestinismului. Daca Duhul Sfant nu e persoana de ce e
numit Mangaietorul? Daca Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu de ce spune Tatal: „Acesta
este Fiul Meu cel iubit”? De ce arhanghelul vesteste Mariei: „puterea Celui Preainalt te
va umbri deaceea Cel care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”? Daca n-a
inviat cum de s-a aratat celor 500 de ucenici? Ne-a mintit cand ne-a spus ca va fi dat in
mainile preotilor, va fi rastignit si a-3-a zi va invia? Daca sufletele mor odata cu trupul de
ce ne spune Mantuitorul de Avraam, Isaac, Iacov care au murit dar sunt vii? El ne invata
clar ca moartea sufletului este moartea a-2-a sau Iadul rezervat celor rai la Judecata finala
iar cei gasiti buni nu vor avea parte de moartea a-2-a. Dumnezeu nu are nevoie de un
nume propriu care sa-L deosebeasca de alti dumnezei, caci El este unic. Cand Moise a
intrebat care este numele Lui i s-a spus „Eu sunt Cel ce sunt”. Tetragrama YHWH e
traductibila si inseamna „Cel ce face sa devina”. Fiecare popor are in limba sa un nume
rezervat pentru Cel Atotputeric: Allah, God, Dieu, El, Domine, Dumnezeu, care inseamna
calitatea de Stapan Absolut si nu un nume propriu.
Penticostalii secta infiintata in 1906 de Carol Pelham in SUA. Membrii ei pretind ca au
darul Duhului Sfant al vorbirii in limbi straine cum li s-a dat apostolilor la Cincizecime
(penticosti), dar defapt bolborosesc ceva ininteligibil cum le vine la gura. Ei practica
ritualul „punerii mainilor” si sustin dogma catolica „filioque” dupa care Duhul Sfant
purcede si din Tatal si din Fiul.
Pocaitii secta intemeiata in Elvetia in 1832 de catre Samuel Frohlich, asemanatoare cu
adventistii. Ei sustin ca sunt singurii penitenti veritabili. Duc o viata austera lipsita de
orice amuzament, sunt exemple de corectitudine iar cei care gresesc nu mai sunt primiti
in comunitate; nu depun juramantul militar si considera institutiile statului, inclusiv
scoala, drept locasuri ale lui Antihrist.
Deasemenea pocaitii refuza transfuzia de sange caci este scris: „sa nu mancati sange”,
dar transfuzia nu e mancare. Donarea de sange nu este pacat ci iubire; cel ce primeste sa
se roage pentru donator iar acesta sa nu primeasca rasplata materiala daca vrea rasplata
cereasca. Donarea de organe cat timp esti in viata sau cand ai murit este iarasi iubire,
daca se face fara interes; iar daca le vinzi ti-ai luat rasplata. Pe de alta parte nici ajutorul
medicilor nu e impotriva credintei caci medicina e stiinta prin voia lui Dumnezeu. Multi
doctori sunt profund credinciosi iar unii chirurgi isi fac cruce inainte de a opera. Cand
cauti ajutorul doctorului trebuie sa te rogi mai intai Celui ce te-a creat si pe tine si pe el.
Cand refuzi doctorul spunand “las-ca ma vindeca Dumnezeu”, poate fi mandrie caci Il
pui pe Domnul la-ncercare, sau poate fi smerenie ca nu vrei sa deranjezi cu boala ta.
Taina Preotiei
130

Protestantii de la bun inceput au respins preotia prin alegere divina. Ei invoca pasajul
biblic dupa care „intreg Izraelul este preotie imparateasca si neam sfant”, ignorind
consacrarea doar a familiei lui Aaron in slujba preotiei. Sa ne amintim insa de Core,
Datan si Abiram care au pierit ingropati de vii cand s-a crapat pamantul sub ei, pentru ca
au sustinut aceiasi idee. Deasemenea regele Saul a fost lepadat de Domnul pentru ca a
adus jertfa in locul preotului Samuel iar regele Ozia a fost pedepsit cu lepra cand a
tamaiat in locul preotilor. E limpede ca Dumnezeu nu permite nimanui sa oficieze
ritualul, decat celor alesi de El.
Preotia crestina a fost vestita prin prooroci cand zice; „va lua si dintre neamuri preoti si
leviti” iar Iisus va fi „preot in veac dupa randuiala lui Melhisedec”, cel ce a adus paine si
vin. Insusi Mantuitorul a ales 12 apostoli si alti 70 de ucenici pe care i-a trimis inaintea
Lui sa vindece bolnavii si sa pregateasca multimile. In timp ce El predica apostolii
botezau; cand erau deoparte le explica pildele despre imparatia lui Dumnezeu. La Cina
cea de Taina i-a impartasit cu trupul si sangele Sau iar dupa Inviere le-a poruncit:
„mergeti si invatati toate neamurile sa pazeasca toate cate v-am aratat voua, botezandu-i
in numele Tatalui si Fiului si Sfantului Duh ... carora le veti tinea pacatele vor fi tinute si
carora le veti ierta vor fi iertate”. Autoritatea investirii lor in Taina preotiei e confirmata
de minunile pe care le faceau in numele lui Iisus. La Cincizecime primesc Duhul Sfant si
puterea de a-L darui la randul lor mai departe. Cand generatia apostolilor s-a stins
investitura a trecut prin „punerea mainilor preotiei”, asupra celor mai buni dintre ucenicii
lor. Astfel Sf Ap Pavel il hirotoneste preot si episcop pe Timotei in Efes si pe Tit in
Creta; pe Timotei il sfatuieste sa nu-si puna mainile cu usurinta peste viitorii preoti.
Ritualul investirii prin „punerea mainilor preotiei” s-a pastrat prin Sfanta Traditie si se
practica in acest fel pana in ziua de azi.
La inceput pe cand crestinii traiau in comunitati, preotii puteau sa-si alega succesori pe
cei mai virtuosi dintre enoriasi; astazi nu prea se mai cunosc intre ei iar preotul este
hirotonit in urma absolvirii Facultatii de Teologie. Episcopul si o comisie de clerici
cerceteaza dosarul candidatului, acesta efectuaeaza o lunga stagiatura ca diacon fiind
testat si verificat indeaproape, apoi are loc consacrarea oficiala. In timpul slujbei
episcopul repeta mereu intrebarea: „vrednic este?” - si strana raspunde confirmand
vrednicia. Adevarul e ca nu toti sunt vrednici dar nu avem destui „sfinti” ca sa-i
hirotonim. Credinta, evlavia si smerenia nu se invata la scoala ci se deprind mai mult in
manastiri; poate ca o solutie buna ar fi sa scoatem calugarii sa-i facem preoti dar pana
atunci suplinim lipsa de experienta si intelepciune cu educatia teologica. Totusi preotii
inainteaza in viata spirituala mai repede decat laicii, caci petrec mult timp in rugaciune.
Se intampla ca preoti tineri neexperimentati sa spovedeasca batrani incercati in credinta;
trebuie sa ingaduim cu rabdare pe preotii tineri caci nu putem avea pretentie sa aiba de la
bun inceput calitatile unor sfinti.
Lumea e mereu cu ochii pe preoti exagerandu-le virtutile dar mai ales defectele. Printre
cei cu vocatie mai intra la teologie si cei interesati doar de un trai confortabil; unii devin
preoti buni, cu harul de sus, iar altii cad facand Biserica de rusine. Sunt unii preoti care in
ochii lumii se arata neprihaniti dar in intimitate sunt rosi de patimi. Vorbele pe care le
spunea Domnul despre farisei: „Toate cate va vor zice voua faceti-le, dar dupa faptele lor
sa nu faceti”, au ajuns sa fie aplicate pentru preotii de azi: „sa faci ce spune popa nu ce
face popa”.
131

In ciuda cazurilor de preoti decazuti exista o multime de preoti devotati slujbei lor, dar
majoritatea sunt la mijloc. Daca ar fi sa comparam moralitatea preotilor cu moralitatea
pastorilor protestanti, probabil am gasi o egalitate, caci nici pastorii nu sunt sfinti dar le
place sa judece pe altii. Preotii depistati cu acte de „indisciplina” sunt „dojeniti” dar poate
c-ar fi nevoie de masuri mai severe, pana la a-i scoate din preotie. Episcopii sunt insa
ingaduitori caci si ei mai „gresesc”. „Ingaduinta” se explica si prin cererea mare de preoti
caci tinerii nu prea se inghesuie la Teologie; nu-i mai atrage o viata „inchinata” lui
Dumnezeu. In plus se cer calitati vocale si nu oricine are talent la muzica.
Biserica Ortodoxa impune ca orice tanar preot provenit dintre laici sa fie castorit pentru
a rezista mai usor ispitelor sexuale. Din acelasi motiv preotia este interzisa femeilor.
Apostolii au fost toti barbati. Sf Ap Pavel opreste femeile de la functii de conducere in
biserica. Va dati seama ce ispita ar fi pentru barbati o femeie frumoasa cu vointa slaba
pusa in preotie sa oficieze liturghia, sa predice, sa spovedeasca, etc. Abia la batranete
cand frumusetea dispare si vointa se fortifica, ar putea femeile sa faca aceasta slujba si
poate nici atunci.
Preotii poarta parul lung si barba pentru ca respecta principiul nezireilor din Vechiul
Testament care se dedicau lui Dumnezeu; se pare ca si Domnul a fost nazireu iar preotii
ca si calugarii urmeaza exemplul lui.
Apostolii L-au parasit pe Domnul, Sf Ap Petru s-a lepadat de trei ori ca nu-L cunoaste
iar Sf Ap Pavel i-a prigonit pe crestini si totusi au primit darul preotiei; intelegem deci ca
nimeni nu primeste acest dar pe merit. Bunul Dumnezeu a citit in sufletele lor, a vazut ce
roade vor aduce si le-a dat harul Sau. Dar cand episcopul hirotoneste fara sa stie un preot
care nu va aduce roade, va veni oare harul Sfantului Duh peste el? Desigur ca nu. Dar
prin tainele oficiate de el va veni harul? Da, daca cel pentru care se slujeste Taina este
vrednic de ea. Asa e drept, deacee Biserica invata ca harul din Tainele administrate nu
depinde de vrednicia preotilor ci de credinta si cainta enoriasilor. Aceast principiu vine sa
„salveze” credinta oamenilor in ciuda coruptiei clerului. Ar trebui sa refuzam primirea
Tainelor de la preotii nevrednici dar ii acceptam asa, unii din smerenie altii din nepasare.
La drept vorbind preotii provin din randul nostru; cum sa fie ei buni cand noi suntem rai?
Autoritatea preotilor nu se bazeaza pe amenzi sau pedepse penale ci pe credinta noastra
in dreptatea lui Dumnezeu. Domnul spune: „cel mai mare trebuie sa fie rob celui mai
mic”, pastorul trebuie sa slujeasca turmei si nu turma sa slujeasca pentru pastor. Enoriasii
trebuie sa vada in preot chipul bun si smerit al lui Hristos; in foarte putine parohii se
intampla aceasta. Daca preotul nu poate fi model pentru ceilalti mai bine sa renunte.
In zilele noastre, preotul nu se mai numara printre oamenii bogati. Cand termina
Teologia il repartizeaza la tara unde intampina o incercare dura; pe langa preotie trebuie
sa faca si agricultura ca sa aiba de mancare; nu e supermarket, nu e televiziune prin cablu
nici internet; preoteasa ii face zile amare. Dupa ce-si face stagiul preotul vine la oras unde
se loveste de concurenta caci sunt cate trei-patru preoti la o biserica. Salariile sunt mici si
vin cu intarziere; daca n-ar lua bani pentru serviciile religioase, nu s-ar putea intretine nici
macar pe sine insusi. Ori preotii au si ei familie, copii care trebuie dati la scoala, taxe de
platit, intretinere, energie electrica. Preotul nu cere bani pentru darul Duhului Sfant sau
pentru iertarea pacatelor, caci acestea nu le da el ci le da Bunul Dumnezeu in schimbul
caintei noastre. Preotul ia bani pentru serviciul religios care-l indeplineste ca intermediar
intre crestin si Dumnezeu. Asa cum preotii Vechiului Testament traiau din jertfele de la
templu, asa si preotii Noului Testament trebuie sa traiasca din Evanghelie, cum zice Sf
132

Ap Pavel. Daca-l intebi cat costa un botez, o cununie, un parastas, deobicei preotul zice:
„cat vreti sa dati fiecare”. Sunt insa cate unii care-si pun tarif, nu le e mila de cel sarac ca
n-are de unde sa plateasca. Am intalnit preot care si-a construit casa cu materiale
destinate bisericii; am intalnit preot care pornea dimineata la parastase treaz si ajungea
seara beat; dar am intalnit si preot care n-a vrut sa primeasca bani. L-am chemat la o
pomenire a mortilor acasa, dupa slujba a mancat putin si cand i-am dat niste bani pentru
nevoile lui i-a chemat pe copii si le-a returnat tot ce-i dadusem; a spus ca nu ia nimic
pentru ca avem copii de crescut si daca vrem, sa dam la Biserica.
Lumea e zgarcita cu preotii, ii considera niste paraziti dar „munca” lor este de cea mai
mare importanta. Ei oficiaza Sfanta Liturgie cand se preface painea si vinul in trupul si
sangele Domnului. Evenimentele cele mai importante din viata omului: nastere, cununie,
deces, sunt sfintite prin preoti. Rugaciunile catre Maica Domnului si sfinti, parastasele
pentru morti, masluri pentru sanatate, rugaciuni pentru izbavirea de frica, de boala,
exorcizari, rugaciuni de sfintire a caselor, hainelor, bucatelor, apei, rugaciuni la vreme de
seceta, epidemii, razboi, toate acestea preotii le fac. Ei vin cu ajunul Craciunului si cu
Boboteaza pe la casele oamenilor, ei tin slujbele de vecernie si de utrenie, deniile,
prohodul, ei ne spovedesc si ne impartasesc, ei ne invata in Biserici calea lui Dumnezeu.
Prin preoti se lucreaza mantuirea sufletelor noastre, bunul cel mai de pret in viata aceasta
trecatoare? Un crestin cheltuie foarte putin pentru preoti si biserica in comparatie cu alte
cheltuieli curente. Satana insa ne face economi exact cand e vorba de religie ca sa
pacatuim inaintea lui Dumnezeu, fara de care n-am putea castiga nici banii de paine.
Preotii sunt semenii nostri; nu trebuie sa-i tratam cu ura sau cu dispret. Se straduiesc si
ei sa apuce Imparatia Cerurilor prin fapte bune, post si rugaciuni. Nu sunt o „casta”
privilegiata ci au o mai mare raspundere inaintea lui Dumnezeu, deaceea merita sa-i
respectam mai mult si sa-i barfim mai putin.
Interpretarea Scripturilor. Sfanta Traditie. Patristica
Chiar daca preotia de drept divin fusese desfiintata, noile biserici reformate aveau
neaparat nevoie de lideri. Pentru ca liberalizasera interpretarea Sfintelor Scripturi,
alegerea a venit de la sine: cel mai priceput in comentarea Bibliei acela era ales „pastor”.
S-au lovit insa de doua bariere care „cenzureaza” interpretarea liberalista a Scripturilor:
Sfanta Traditie Apostolica si Scrierile Parintilor Bisericii. In consecinta protestantii le-au
respins pe amandoua, proclamand doar Biblia unica sursa „de incredere”.
Sfanta Traditie este mostenirea revelatiei dumnezeiesti data oamenilor de la inceput
pana azi, transmisa prin obiceiuri, ritualuri si invataturi verbale din generatie in generatie.
De la Adam pana la exodul lui Israel din Egipt nu au existat carti scrise ci doar invataturi
transmise oral. Moise le-a pus in scris adaugand revelatia primita de el si astfel au rezultat
primele cinci carti ale Vechiului Testament; celelalte au urmat aceiasi cale: intai Traditie
apoi Scriptura. Cartile Noului Testament nu au facut exceptie; viata si predica
Mantuitorului si apostolilor erau la inceput transmise prin viu grai. In anul 44 cand
probabil a fost scrisa prima Evanghelie, se formase deja o Sfanta Traditie Crestina;
obiceiurile si ritualul s-au cristalizat in cei 11 ani ce trecusera de la coborarea Duhului
Sfant asupra apostolilor. Cea ce s-a fixat in scris a fost selectat de catre sfintii parinti ai
Bisericii in: carti canonice luate ca baza, carti apocrife auxiliare si scrieri eretice respinse.
133

Prima Evanghelie a fost a lui Matei urmata de celelalte trei Evanghelii, Faptele
Apostolilor, Epistolele Apostolilor si Apocalipsa Sf Ioan care sunt considerate cartile
canonice ale Noului Testament. Autoritatea celor ce au facut aceasta selectie nu poate fi
pusa la indoiala; ei au fost urmasii Apostolilor, multi au murit pentru Hristos iar
hotararile le-au luat in sinoade ecumenice, iluminati de Duhul Sfant.
Nu s-au fixat in scris invataturile referitoare la ritualuri, ierurgii si in general aspectele
practice ale vietii religioase; ar fi insemnat o tendinta catre ritualism adica tocmai „boala”
religiei mozaice pe care Domnul a venit s-o vindece. Pe de alta parte, ritualurile
crestinilor erau simple si putine la numar comparativ cu ale iudeilor si intrasera deja in
obicei fiind exercitate zilnic dupa randuiala invatata de la apostoli.
Scriptura ne invata asadar ce sa facem teoretic dar nu ne arata si modul de punere in
practica dupa cum spune Sf Epifanie: „Trebuie pastrata Traditia, pentru ca nu e cu putinta
a afla toate in Sfanta Scriptura”. De pilda stim din Scriptura ca trebuie sa ne „nastem din
apa si din duh” ca sa ni se ierte pacatele si sa avem partasie cu Hristos; nu stim insa daca
botezul se face prin imersie totala sau nu, daca exista o restrictie pentru copiii mici sau
nu, daca trebuie nasi sau nu trebuie, care sunt rugaciunile de dedicare a celui botezat, care
este tipicul pentru lepadarea de cel rau, etc. Toate aceste detalii le stim din Traditie.
Ritualul celor sapte Taine ale Bisericii, inchinarea cu semnul Sfintei Cruci, regula
rugaciunilor colective, rugaciunile preotilor pentru prefacerea painii si vinului in trupul si
sangele Domnului, rugaciunea de sfintire a apei, rugaciunile pentru morti si multe altele
le aflam din Sfanta Traditie Apostolica. Poate ca unii considera detaliile ritualului
neimportante, fara o legatura organica cu dogmele; la prima vedere asa este dar Sf Vasile
cel Mare spune: ”Dintre dogmele si propovaduirile pastrate in Biserica, unele le avem din
doctrina cea scrisa, iar altele le-am primit din Traditia Apostolilor prin succesiunea in
taina, nescrisa – si acelea au aceiasi putere ca si cele scrise ... iar daca ne-am apuca noi a
lasa cele nescrise din obiceiuri ... am gresi la insasi cele mai de frunte pagubind
Evanghelia”. Prin urmare ca sa nu gresim trebuie sa rspectam Sfanta Traditie asa cum am
primit-o de la Apostoli.
Astazi toti accepta Noul Testament dar multi resping ceea ce vine din Sfanta Traditie.
Reactia e oarecum justificata caci traditia contine pe langa cele cu adevarat sfinte si
elemente impure de tip folcloric, mostenire a populatiilor precrestine. Biserica a selectat
insa din traditie chiar de la inceput, tot ce era referitor la ritualul si dogmele crestine.
Numai acele invataturi care nu contrazic Noul Testament, care au avut continuitate din
primul secol de crestinism si care au fost practicate de toate bisericile, numai acelea au
fost acceptate. Astfel s-au cernut din traditie „nestematele” Sfintei Traditii.
Desi are un caracter unitar, Traditia Apostolica poarta in detaliile periferice o amprenta
etnica locala; deaceea ritualul are anumite particularitati conform cu zicala: „cate bordeie
atatea obicee”. Sfanta Traditie nu poate fi complet „epurata” de specificul national ce da
„culoare” ritualului. Din timpuri stravechi oamenii au inventat noi si noi modalitati de
adorare a divinului. Chiar si dupa ce li s-a revelat cum trebuie sa se roage n-au incetat sa
faca exces de zel, adaugand forme suplimentare de cult. Daca un credincios, din evlavie
sau poate din mandrie nascocea o actiune suplimentara pentru a-si exprima adoratia,
ceilalti din ravna sau ca sa nu fie mai prejos, adoptau si ei aceiasi actiune care dupa o
generatie devenea obicei. Cu timpul, motivatia initiala a practicii respective se pierdea si
ramanea numai gestul lipsit de logica, sau dimpotriva se actualiza cu sensuri noi si
respectiva practica devenea traditie. Asa s-a format cultul specific pentru o comunitate. A
134

explica diferentele de cult dintre etnii devine un lucru foarte greu datorita radacinilor
adanci, pierdute in timp. Este un proces asemanator folclorului ale carui sclipiri de
intelepciune stralucesc dintr-o bezna de naivitate. Lumea tine la aceste practici care
“altereaza” puritatea dogmelor dar intaresc in schimb coeziunea in sanul comunitatii prin
acel specific “national”.
In timp ce Satana se lupta sa identifice credinta cu folclorul, Biserica face un efort
continuu de epurare a cultului religios; nu se insista insa caci asta ar duce la pierderea
enoriasilor, atasati de „folclorismele” locale. Primul pas a fost sa integreze traditiile
pagane in Crestinism atribuindu-le noi sensuri. De exemplu colindele de Anul nou sunt
legate de sarbatoarea Nasterii Domnului, sau eroii omoratori de balauri sunt identificati
cu Sf Gheorghe. Unele datini au fost altoite cu semnificatii crestine pentru a feri poporul
de idolatrie; altele au fost abandonate, modificate sau redefinite in functie de evolutia
mentalitatii oamenilor. Al-2-lea pas este debarasarea de supestitii; dupa Voltaire: “Nu
Religia ci superstitiile sunt faptasul faptelor josnice atribuite religiei; superstitia este cel
mai mare dusman al inchinarii pure catre Dumnezeu”. Asadar precum Domnul a reabilitat
legea lui Moise, asa si Biserica trebuie sa curete invatatura Mantuitorului de balastul
datinilor fara acoperire dogmatica.
Problema care ne intereseaza insa mai mult ca oricand este interpretarea corecta a
Sfintelor Scripturi, pentru ca de asta depinde propria noastra mantuire. Unde este
adevarul? „Liberalizarea” propusa de protestanti a produs „variante” care-l ascund intr-un
labirint de idei rastalmacite. Adevarul a ramas insa in Biserica, unde s-au pastrat intacte
dogmele stabilite la Sinoadele ecumenice de catre sfintii parinti. Hai sa consideram doua
grupuri care interpreteaza Sfanta Scriptura. Un grup sunt cei mai intelepti dintre sfintii
primilor 300 de ani de Crestinism, calauziti de Sf Traditie si Scrierile Patristicii, avand
darul Duhului Sfant asupra lor, iar adevarul dogmelor fiind garantat de sangele
mucenicilor. Celelalt grup sunt crestini cu un nivel mediu de moralitate, la 1500 de ani de
la evenimente, in contradictie cu Sfinta Traditie si Patristicia, lipsiti de Duhul Sfant si
fara marturia muceniciei. In cine trebuie sa avem mai multa incredere? Sf Efrem Sirul
spunea: „cine iscodeste Scripturile mai presus de marimea de curatie a inimii si a mintii
lui si mai presus de varsta lui duhovniceasca, unul ca acesta ajunge la hula, nebunie si
eres”, iar Sf Grigore Teologul: „Privirea fara de frau la cele inalte, poate si in prapastii sa
ne dea noua branci”.
Liberalizarea interpretarii Scripturilor creaza confuzii nimicitoare. Doar Sfanta Traditie
Apostolica impreuna cu Scrierile Parintilor Bisericii sunt indreptatite a da interpretarea
corecte a textelor neclare din Evanghelii si Epistole. Sf Clement Alexandrinul spunea:
„Aceia care explica Scriptura contra Traditiei bisericesti au stricat norma adevarului”; iar
Sf Ciprian: „Daca ne vom indrepta noi la izvorul Traditiei dumnezeiesti, se va curma
ratacirea omeneasca”. Sf Scriptura, Sf Traditie Apostolica si Patristica, vorbesc impreuna
aceiasi limba si trebuie luate ca un tot unitar.
Celelalte sase Taine ale Bisericii
Odata desfiintata preotia de drept divin, trebuiau desfiintate neaparat si Tainele oficiate
de preoti caci atrageau lumea la Biserica. Taina preotiei a fost negata prima de
protestanti. Botezul, Pocainta, Impartasania si Cununia, au fost reduse la nivel de
135

ceremonii simbolice. Taina Mirungerii si Maslului nici n-au mai fost luate in considerare.
Totusi crestinii simt nevoia sa invoce ajutorul lui Dumnezeu in fiecare moment important
al vietii si de fiecare data ajutorul Lui vine in mod tainic, prin Duhul Sfant. Atunci omul
primeste o „cuanta” de energie spirituala care-i desavarseste efortul de vointa spre cele
sfinte. Pentru scurt timp mintea devine mai limpede si credinta mai puternica dupa care
esti din nou supus ispitelor si tot asa pana-n ceasul mortii. Cine a experimentat el insusi
Tainele Bisericii stie aceasta.
Botezul este „nasterea din apa si din Duh” care curateste pacatul adamic al neascultarii
pentru copii, plus toate pacatele facute pana la botez pentru adulti. Sa notam intai de toate
ca „nastere in Duh” inseamna Taina si nu „ceremonie simbolica”. Domnul porunceste
apostolilor: „mergeti la toate neamurile botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh, invatandu-i sa pazaeasca toate cate v-am poruncit voua”; atentie deci:
numai Apostolii aveau dreptul sa boteze iar astazi acest drept le revine prin succesiune
doar preotilor. Mi-ar fi frica de Dumnezeu sa botez vreun copil cu de la mine putere, caci
nu am calitatea de preot; protestantii au facut-o dar nu inainte de a reduce Botezul la o
simpla ceremonie simbolica.
Pana in sec V copilul era botezat in primele trei zile de la nastere prin scufundare in
cristelnita. La inceputul Evului Mediu in Apus la increstinarea populatiilor rurale din
centrul si nordul Europei, botezul era oficiat numai de catre episcop cu prilejul unor
sarbatori mai importante, fiind botezati numai adultii prin imersie totala in baptisteriile de
pe langa biserici. Odata cu sec XII sunt botezati si in Apus, doar copii la varsta frageda
dar nu prin imersie ci prin stropire cu apa sfintita. In Rasarit s-a pastrat tot timpul botezul
copiilor prin imersie totala.
Baptistii sustin ca trebuie botezati doar copii care au implinit opt ani caci cei mai mici
nu au discernamant; atunci de ce in Israel la porunca lui Dumnezeu, s-au taiat imprejur
copiii incepand cu opt zile de la nastere? Intr-adevar, era pecetea poporului ales dar si
botezul este pecetea poporului ales al crestinilor. Daca Domnul spune: „Lasati copii sa
vina la Mine si nu-i opriti”, atunci de ce sa nu-i botezam? La inceput erau botezati doar
adultii. Unii crestini se botezau si in contul rudelor decedate ca sa-i aduca postmortem la
Hristos. Nimeni nu era primit daca nu era botezat, si cum crestinii aveau copii a trebuit ca
Taina Botezului sa-i cuprinda si pe ei.
Fiecare vrea ce-i mai bun pentru copilul lui. De ce sa-l lipseasca de harul lui Hristos,
cand e asa de simplu sa mearga la biserica si sa-l boteze? Sf Augstin deplange pe copii ce
mor nebotezati caci raman sub blestemul pacatului adamic. Desigur sunt foarte multi
parinti care nu cred in acest pacat adamic transmis si considera ca un copil nevinovat, fie
ca moare botezat sau nebotezat, tot ingeras in Rai ajunge. Se pune insa intrebarea: dar
daca parintii Bisericii au dreptate si pacatul adamic exista si se curata prin botez? Pana la
urma ei stiu mai bine decat noi. Prin urmare daca-ti moare copilul nebotezat il ai pe
constiinta dar daca l-ai botezat, macar stii ca ai facut tot ce ai putut pentru mantuirea lui.
In vremea apostolilor cand oamenii veneau la Hristos, Taina Botezului le cerea
pocainta, unirea liber consimtita cu El, promisiunea abtinerii de la pacate si le dadea in
schimb iertare si har. In cazul copiilor lipsea insa vointa si cainta caci ei nu au
discernamant si sunt nevinovati; un pacat tot au insa: pacatul adamic al neascultarii
dobandit prin nastere. Pentru a obtine si conditia vointei s-a ales pentru fiecare un nas,
care in numele copilului se lepada de Satana unindu-se cu Hristos. Erau indeplinite astfel
si pentru copii conditiile botezului. (Pe atunci nasul era cu adevarat un tata spiritual dar
136

azi majoritatea nasilor sunt nevrednici caci nu se roaga pentru fini, nu vegheaza la
educatia lor religioasa ci doar le aduc din cand in cand mici daruri. Asta se intampla din
cauza decaderii sentimentului religios la nivelul intregii societati. Mai credinciosi sunt
copiii care se boteaza la opt ani in cadrul sectelor, pentru ca sentimentul religios la
nivelul comunitatii restranse e mai intens iar asta ajuta mai mult decat un nas nepasator.)
Acum copilul creste adult si pacatuieste; trebuie oare sa-l botezam din nou ca sa i se
ierte pacatele? Nu, caci crestinul are „Un Domn, o credinta, un botez”. Iertarea se capata
altfel, prin Taina Spovedaniei: „marturisiti-va pacatele unii altora ... carora le veti ierta
vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi tinute”. E absurd sa astepti copilul sa creasca, sa
pacatuiasca, sa se pocaiasca si numai apoi sa-l botezi, caci tocmai deaceea s-a despartit
Botezul de Taina Spovedaniei. Exista in viata fiecarui crestin un moment crucial cand
primeste sau refuza in mod deliberat mantuirea prin Hristos; acest moment ar vrea
baptistii sa-l prinda pentru botez. Lucrul era posibil pana in anul 325 cand persecutiile
fortau alegerea, dar acum nu stii cand vine acel moment; poate fi de tanar sau la varsta
maturitatii, cand dai de vreun necaz sau chiar pe patul de moarte. Bunul Dumnezeu
creaza imprejurarile pentru fiecare din noi ca sa-i forteze alegerea, iar aceasta vine odata
cu primul fior de cainta sincera. Acesta e „botezului pocaintei” care se face prin
marturisirea pacatelor in Taina spovedaniei. Chiar pentru copiii botezati in randul sectelor
la varsta de opt ani, vine timpul cand vor hotari cu adevarat daca vor sau nu sa fie
crestini, caci la opt ani ce pretentie poti avea de la ei.
Cuvintele: „cine va crede si se va boteza se va mantui, cine nu va crede se va osandi”,
nu anuleaza sansele de mantuire pentru credinciosii altor religii; sensul este ca cei ce
refuza Jertfa Mantuitorului cu buna stiinta se osandesc, dar nu pentru ca-L ofenseaza ci
pentru ca aleg in mod deliberat o cale opusa mantuirii. Ori credinciosii altor religii nu
resping in mod deliberat mantuirea prin Hristos ci pur si simplu nu-si pun aceasta
problema fiind nascuti in alta religie. Ei urmeaza calea lor care tot la matuire duce dar e
mai lunga, mai ocolita, mai putin perfectionata.
In afara Tainei Botezului mai exista si botezul precrestin al caintei cu care boteza Sf
Ioan Botezatorul, apoi botezul cu Duhul Sfant de la Rusalii care da crestinilor alesi daruri
deosebite si botezul prin moarte muceniceasca ce conduce direct la Viata vesnica.
Marturisirea pacatelor este taina fara de care nu putem progresa. Inevitabil gresim caci
suntem pacatosi; periodic ne marturisim greselile, le abandonam, ne reinoim spiritual si
urcam pe urmatoarea treapta. „Ai gresit, ridica-te, ai gresit iar, ridica-te iar”. Ca sa fim
iertati trebuie sa-I spunem lui Dumnezeu toate pacatele noastre, sa ne caim cu adevarat si
sa nu le mai repetam. Pacatul ascuns ramane; nu putem scapa de el decat daca-l dam pe
fata. Marturisirea se face mai usor catre o fiinta umana care e de aceiasi natura cu noi si
ne poate ajuta sa ne descarcam sufletul; deaceea Domnul a numit pe apostoli ca sa „lege
si sa dezlege pacatele” iar prin ei au aceasta calitate, preotii. Asta nu inseamna ca nu
trebuie sa-I marturisim pacatele noastre in mod direct Bunului Dumnezeu in rugaciunea
particulara; acest lucru trebuie facut ca o pregatire a marturisirii altfel uitam de pacate si
mustrarea cugetului se raceste. Spovedania este momentul solemn al infatisarii inaintea
lui Dumnezeu, actul „oficial” al caintei si iertarii. Exista si oameni drepti care au harul
rugaciunii si primesc iertarea direct de la Dumnezeu; cu toate astea ei merg la duhovnic la
fel cum a mers Domnul la Ioan Botezatorul, implinind ce trebuie sa implineasca.
Pentru aproape toate felurile de pacate exista penitente canonice stabilite de sfintii
parinti ai perioadei postapostolice; dupa ce-ti marturisesti pacatele preotul iti da un astfel
137

de „canon” pe care trebuie sa-l indeplinesti intocmai; acesta consta in rugaciuni, metanii,
post, citirea de psalmi, milostenii, oprirea de la impartasanie si altele. Dupa cum se vede
„pedepsele” au caracter pedagogic ducand spre smerenie si indreptare.
Confesorul nu este doar un intermediar intre om si Dumnezeu, ci trebuie sa fie un
sfatuitor, un „duhovnic”; aici apare dificultatea caci nu toti preotii au acest dar. Pravila ne
sfatuieste sa ne alegem singuri duhovnicul cu mult discernamant; odata ales nu trebuie
schimbat pentru ca el ne cunoaste bolile sufletesti si poate ajuta cel mai bine; putem sa-l
schimbam cu unul mai bun, doar pentru vreun motiv bine intemeiat. Unii „crestini” in loc
de preoti, prefera sa mearga la psihologi; nu e rau nici asa dar psihologul nu-si centreaza
„retetele” pe principiile Crestinismului ci pe Psihologie. El te poate ajuta sa-ti gaseasti un
echilibru temporar pe cand spovedania iti da pacea sufletului care te conduce spre
mantuire. In cazuri grave cand nu mai e nimic de facut psihologul sau poate psihiatrul, te
trimite la preot ca sa inalte rugaciuni la Dumnezeu Cel care a creat sufletul.
Domnul spune apostolilor: „oricate veti dezlega pe pamant va fi dezlegat si in cer ...
Luati Duh Sfant! Carora le veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi
tinute”; prin urmare iertarea era data de Duhul Sfant ce locuia in apostoli si locuieste si in
unii din preotii de azi. Dar daca marturisirea se face la un preot nevrednic se mai ia
iertare? Se ia daca cel ce se spovedeste are cainta, caci in Taina lucreaza Duhul Sfant.
Preotii sunt ajutoarele Lui in aceasta lucrare dar si ei sunt supusi greselii; orice preot
merge si el sa se spovedeasca la alt preot duhovnic. Pacatele preotilor pot fi mai grave
pentru ca au raspunderea sfintelor slujbe si raspunderea educarii spirituala a enoriasilor.
Daca preotul da iertare fara canon unuia care nu se caieste, pacatele lui raman; trebuie sa
dea iertarea dupa implinirea canonului cand a venit cainta. Pe de alta parte nici sa
pedepseasca aspru pentru orice fleac, fiindca asa strica legatura dragostei si raneste
sufletul penitentului; trebuie dreapta socoteala. Deobicei spovedania se face superficial
caci e lume multa, preotul se grabeste, in biserica e galagie; credinciosii nu-si fac analiza
amanuntita a pacatelor, nu se pregatesc cu post si rugaciune. Semnul ca ai primit iertarea
este pacea sufletesca ce urmeaza spovedaniei; daca nu simti nimic nu ai fost iertat pentru
ca nu te-ai cait. Pentru a completa ce lipseste unei spovedanii adevarate, sfintii parinti
recomanda ca odata-n viata sa facem la un mare duhovnic de manastire o spovedanie
generala cu frangerea inimii; atunci sa amintim toate pacatele de care ne-am lecuit, si
apoi sa nu le mai pomenim. Nu exista iertare fara cainta si nici cainta fara iertare.
In taina spovedaniei preotul este oprit de a destainui altora confesiunea pacatosului
chiar daca e vorba de un delict penal; ramane un secret intre penitent, preot si Bunul
Dumnezeu. Au fost si cazuri cand duhovnicul cerea penitentului sa-si declare public
pacatele, sa infrunte umilinta iar ceilalti sa ia aminte; astfel de spovedanii „exemplare” se
practicau in Biserica primara si ulterior in sfintele manastiri, dar astazi nu se mai practica
pentru ca nu mai traim crestinismul la cota maxima.
Sf Ap Pavel ne invata „sa ne marturisim unul altuia pacatele, si sa ne rugam unul pentru
altul” de unde protestantii au „dedus” ca pentru spovedanie nu trebuie neaparat preot ci
orice om dispus sa te asculte. Apostolul nu se refera insa aici la Taina Spovedaniei ci la
pacatul fata de aproapele; cand ai gresit fata de cineva trebuie sa-i marturisesti greseala si
sa-i ceri iertare; el trebuie sa se roage pentru tine si tu pentru el. Primul lucru de care te
intreaba preotul este daca esti invrajbit cu cineva si apoi te trimite sa te impaci, altfel nu
te spovedeste. Trebuie sa ceri iertare intai celui ce i-ai grasit si apoi Bunului Dumnezeu.
138

Pocaitii sustin ca numai ei sunt singurii penitenti veritabili. Intr-adevar moralitatea lor
este recunoscuta si e de laudat: nu curvesc, nu mint, nu beau, nu fumeaza, nu injura, nu
fura, nu clevetesc, nici macar nu se uita la televizor; pentru toate astea sunt deseori
dispretuiti de ceilalti “crestini”. Pocaitii au reguli stricte; pacatosul desi nu se spovedeste,
este monitorizat si ostracizat de toti. In cazurile mai usoare asta aduce pretioasele lacrimi
ale pocaintei dar in cazurile mai grave pacatosul este alungat definitiv din comunitate iar
asta produce fie deznadejde fie nepasare care duc la pierderea sufletului.
In Biserica mama dupa invatatura Mantuitorului, oricat de greu ai fi pacatuit nu esti
lipsit de dragoste nici de sansa de a fi iertat, cu conditia sa te caiesti sincer si sa nu mai
repeti pacatele comise.
Taina Sfintei Euharistii este comuniunea cu Hristos. Toata viata religioasa este centrata
pe aceasta taina caci ultimul scop al fiintei umane este unirea cu Dumnezeu. „Luati
mancati aceste este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor! Beti
dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru
multi se varsa spre iertare pacatelor!”. Painea si vinul se transforma in trupul si sangele
Domnului prin invocarea Duhului Sfant de catre preoti in altar la Sf Liturghie; este o
Taina. Chiar daca nu am avea nevoie de preoti pentru nimic altceva, avem nevoie de ei
pentru aceasta; e misiunea lor cea mai inalta. Jertfa nu se repeta ci se multiplica pentru
toti credinciosii; este culmea intimitatii cu Hristos, particica din jertfa Lui care ne curata
de pacate. In ziua cand te impartasesti esti una cu El.
Pentru aceasta „intalnire” cu Dumnezeu trebuie o pregatire temeinica. Sf Ap Pavel
avertizeaza: „cel ce se apropie sa se cerceteze pe sine insusi si numai dupa aceea sa
manance si sa bea trupul si sangele Domnului, caci altfel isi mananca si bea propria
osanda”. Asta inseamna ca trebuie sa postesti, sa-ti marturisesti pacatele, sa-ti faci
canonul, sa te rogi, si numai dupa aceea sa vii. Pe de alta parte daca nu esti oprit de preot
prin canon, indrazneste caci Impartasania nu este optionala: „cine nu mananca trupul Meu
si nu bea sangele Meu nu va vedea viata”. Cat ai fi de pacatos nu fugi de El, ca pentru
tine a venit; esti in stare sa birui singur raul? Te poti lipsi de ajutorul Lui? De vreme ce
Domnul te cheama nu-l refuza din falsa modestie. Sfintii parinti recomanda Impartasirea
cat mai des posibil dar cu toata pregatirea necesara. Daca poti trai momentul la valoarea
lui poti sa te impartasesti si de patru ori pe an; daca nu macar odata pe an. Bolnavii nu
trebuie sa stea mult timp nespovediti si neimpartasiti caci nu se stie cand le vine ceasul.
Protestantii de dragul eliminarii preotiei au facut din Taina Euharistiei o simpla
comemorare. Pentru ei cel ce se „impartaseste” nu face decat sa participe la ceremonia de
comemorare a Cinei celei de Taina, caci zice: „Sa faceti lucrul acesta spre pomenirea
Mea”. Interpretarea „simbolica” e confortabila caci nu implica pregatirea prin
marturisirea pacatelor, nici riscul de impartasire cu nevrednicie. Dintre toate erorile
protestantilor asta e cea mai mare, pentru ca se lipsesc pe ei insisi de comuniunea cu
Dumnezeu. Iudeii se intrebau: „cum poate Omul acesta sa ne dea sa mancam trupul si
sangele Lui?” Sectele raspund: e o vorbire metaforica pentru ca Domnul a spus „cuvintele
Mele sunt duh si viata”. Ba nu e metaforica zice Biserica, pentru ca tot El subliniaza:
„trupul Meu este cu adevarat o mancare si sangele Meu este cu adevarat o bautura”.
Taina nuntii este legamantul solemn facut inaintea lui Dumnezeu, de unire si ajutor
intre soti pana la moarte in toate incercarile, legamant prin care primesc de la El
binecuvantarea.
139

In lumea animalelor actioneaza legea reproducerii impusa naturii de Creator. Vine
sezonul de imperechere, masculii intra in competitie, femelele raman gestante, o
generatie de pui, apoi vine alt sezon, se formeaza alte perechi si asa mai depare. Oamenii
sunt insa fiintele rationale, iar scopul nu este doar nasterea de urmasi ci mai cu seama
formarea lor spirituala. „Puiul” de om nu se maturizeaza in cateva luni ci in cel putin 18
ani; are nevoie de crestere si educatie iar asta presupune o familie unita. Vine alt copil
trebuie alti 18 ani, deaceea Bunul Dumnezeu a lasat ca sotul si sotia sa formeze o pereche
nedespartita pana la moarte.
Unii considera familia si educatia copiilor niste sarcini ce pot fi neglijate in favoarea
placerile personale. Sa ne amintim insa de Potop cand Dumnezeu a nimicit intrega specie
umana de atunci lasand in viata doar patru familii: Noe si sotia lui, cei trei fii ai lui Noe si
sotiile lor. De ce aceasta? Pentru ca noul sad de oameni nu putea sa iasa bun doar avand
gena cunostintei binelui si raului; mai era nevoie de educatia din familie. Deaceea a dat
Bunul Dumnezeu Potopul caci generatiile de dinainte se stricasera; nu mai existau familii
care sa produca oameni buni. Ganditi-va acum ce urgie atragem asupra noastra cand
abandonam nevasta si copii pentru placerile personale!
Sfintii spun ca mantuirea se obtine luand ori crucea calugariei ori crucea familiei.
Pentru noi pacatosii de rand mantuirea se obtine luand crucea familiei care sta in
acceptarea celor de langa tine cu defectele si slabiciunile lor, nasterea cresterea si
educarea de noi fiinte umane, sacrificiul de sine pentru cei care ti-au fost incredintati.
Puterea de a trece cu bine aceste examene ti-o da Bunul Dumnezeu prin Taina Cununiei,
daca esti credincios legamantului facut. Putem deci sa intelegem ca de aceasta Taina
depinde insasi mantuirea celor ce au ales sa traiasca in lume.
In legea veche barbatul avea voie sa-si lase nevasta dandu-i o scrisoare de despartire.
Domnul anuleaza aceasta „libertate” prin porunca: „ce a impreunat Dumnezeu, omul sa
nu desparta”. Legatura dintre soti e conceputa sa fie mai puternica decat legaturile dintre
parinti si copii, caci: „va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si
vor fi amandoi un trup”; aici este Taina. Sf Ap Pavel compara unirea dintre soti cu unirea
dintre Hristos si Biserica.
Unitatea familiei bazata la inceput pe dragostea dintre soti, este supusa curand unor
incercari foarte severe ce tind sa o desfaca: fie nepotrivire de caracter, fie influentele
„binevoitoare” ale unor terte persoane, fie lipsurile materiale, fie bautura, fie ispitele
ucigatoare ale curviei si multe altele. Ajutorul pentru a trece aceste incercari se invoca in
Taina Nuntii, cand sunt alesi si o pereche de nasi familisti mai experimentati, ce au
sarcina sa indrume tanara pereche.
In zilele noastre tinerii vor sa fie independenti, fara responsabilitati familiale, liberi sa
curveasca pe saturate. Cand se casatoresc nu-si dau seama la ce se angajeaza sau fac un
legamant formal. Mentalitatea este potrivita cu a sectarilor care negand Taina Cununiei
neaga legamantul in fata lui Dumnezeu, deci si vinovatia sotilor pentru calcarea acestui
legamant. Tarele familiilor moderne sunt desfranarea, avorturile si copiii traumatizati
psihic. Partenerii se casatoresc cu scopul de a profita de placerile sexului fara a face
copii; folosesc orice metode de oprire a vietii: de la anticonceptionale si sex impotriva
firii, pana la sterilizare si avort. Ei motiveaza ca n-au mijloace materiale de a creste copii,
nu le pot asigura un viitor. Intr-adevar in ziua de azi stacheta este foarte ridicata; in trecut
se traia mult mai simplu si mai ieftin fara masini, vile, servici la oras sau conturi in banca.
140

Biserica indeamna familiile sa cresca multi copii caci Dumnezeu a zis: „cresteti,
inmultiti-va umpleti pamantul si stapaniti-l”. Insasi nasterea este o minune dumnezeiasca.
Suntem datori parintilor ca ne nasc si ne cresc dar suntem mai datori lui Dumnezeu. El
este Acela care determina, nasterea si cresterea copilului dupa legile Sale, deaceea Il
numim Tata atat noi, cat si parintii, mosii si stramosii nostri. Deaceea trebuie sa-L iubim
mai mult decat pe parinti caci “daca traim pentru Domnul traim si daca murim pentru
Domnul murim”. Viata e motivul principal pentru care trebuie sa nastem copii; noi
luptam pentru viata caci numai astfel suntem de partea lui Dumnezeu. Cine lupta pentru
moarte, pentru nimicire este de partea lui Satan. Am vazut insa ca in cazul oamenilor nu e
important atat numarul indivizilor cat mai mult calitatea lor, deaceea este irational sa te
pui pe facut copii cand nu esti in stare sa-i cresti si sa-i educi. Multi condamna Biserica
pentru aceasta propaganda „oarba” a natalitatii in care nu tine cont de dificultatile de azi
in cresterea si educarea copiilor. Un cuplu poate avea la fiecare doi ani cate un copil.
Pentru o viata sexuala activa socotita doar intre 20 si 40 de ani ar rezulta un numar de 10
copii de familie, ori niste oameni de clasa sociala medie deabia daca pot creste si educa
doi sau trei copii. Crestinul ajunge in mod inevitabil intr-o mare dilema: sa faca 10 copii
si sa-i trimita la cersit, sau sa faca doar doi trei cat poate el sa intretina si sa faca oameni
din ei? Ce trebuie facut deci pentru a nu gresi inaintea Bunului Dumnezeu? Teoretic e
foarte simplu: nu vrei copii rareste-o cu sexul; vrei sex atunci trebuie sa cresti copii. Dupa
ce se nasc doi trei, daca vrei sa-i ajuti sa aiba un viitor trebuie sa muncesti atat de mult ca
nici de sex nu-ti mai arde. Daca ai deci simtul datoriei se creaza un echilibru intre
numarul de copii si capacitatea de a-i creste decent.
In ziua de azi omul trebuie sa creasca atati copii cat ii permite buzunarul. Esti sarac
limiteaza-te la unul sau doi; esti bogat fa trei, patru, cinci sau cat socotesti ca poti creste si
educa. Copilul e bine totdeauna sa aiba un frate ca sa inteleaga doua lucruri: ca nu i se
cuvine totul numai lui si ca trebuie sa imparta totul cu aproapele. Fiecare om trebuie sa
aduca roade; pentru noi cei din lume roadele sunt copiii nu casele, masinile si averile;
astea-s bune sa le lasi mostenire facand parte din ele si saracilor. Vai insa de cei bogati
care pot creste copii dar nu vor sa se implice, ca sa nu piarda din placerile unei vieti de
uzura; ei sunt ca niste copaci nerodotori.
Cel mai bun mijloc de prevenire a sarcinii este cel natural: sexul programat in perioada
de „infertilitate” a sotiei alternat cu abstinenta in perioadele de ovulatie. Deseori insa
vigilenta scade. Vine omul acasa, mananca o mancare buna, bea un pahar de vin, vede
vreo secventa „deocheata” pe la televizor si „uita” de riscuri; o partida de sex ii
compenseaza poate munca grea de peste zi; la urma urmei e una din placerile vietii si
multi o considera cea mai importanta. Acum daca sotia a ramas insarcinata si mai ai deja
trei copii ce vei face? Il vei lasa si pe acesta ca doar n-o s-o pui sa avorteze, si alta data o
sa fii mai prevazator. Multi copii se nasc neprogramat din astfel de „accidente”.
Trebuie sa ne intre bine in cap ca femeia odata ramasa gravida uciderea fatului este o
crima, dupa cum spune Biserica. Daca te bati cu cineva si l-ai omorat poate fi legitima
aparare; daca ucizi pe cineva ca ti-a facut un rau este din razbunare; dar daca ucizi un
bebelus nevinovat riscand si viata propriei tale sotii, este o monstruozitate. Orice mijloc
de a opri conceptia este mai putin vinovat decat avortul. Ai gresit „ai calcat pe bec”
creste-l si pe-asta ca ti l-a dat Bunul Dumnezeu. Mai bine asa decat sa te faci vinovat
inaintea Lui de crima; iar daca nu poti sa-l cresti da-l la stat spre infiere. Sunt destui caresi
doresc copii si nu au; crescand copiii altora isi castiga mantuirea.
141

In familie femeile trebuie sa se supuna barbatilor prin porunca divina, altfel nu e
intelegere. Biserica a contribuit decisiv pentru acordarea de drepturi civile femeilor si
pentru echilibrarea raporturilor dintre soti. In zilele noastre insa emanciparea femeilor
incalca de multe ori porunca divina caci tot mai putine se supun barbatilor, mai ales daca
au o cariera profesionala si un venit consistent. La tot pasul vezi curvii la servici,
divorturi si copii neglijati. Prin creatie femeile au frumusete, rabdare si darul formidabil
al maternitatii; toata partea femeiasca e onorata de intruparea Mantuitorului din Sf
Fecioara Maria. Barbatii au calitatile liderului: forta, hotarare, initiativa. De ambele parti
sunt insa si exceptii. Hotararile importante se iau impreuna caci de multe ori femeile sunt
mai intelepte decat barbatii. In ce priveste mantuirea sunt egali caci „in Imparatia
cerurilor nici nu se vor insura nici nu se vor marita ci vor fi ca ingerii”. Femeia este om
de sex feminin, barbatul este om de sex masculuin si ambii au libertate de vointa.
Taina punerii mainilor (a se deosebi de Taina punerii mainilor preotiei) vine tot de la
apostoli. Ei isi puneau mainile peste cei botezati ca sa primeasca darul Duhului Sfant,
cum au facut Ap Petru si Ioan in Samaria, si Ap Pavel in Efes. Aceasta taina se mai
numeste si a „mirungerii” pentru ca ulterior apostolii trimiteau pe ucenicii lor sa unga cu
mir pe cei primeau botezul. Sunt daruri speciale cum ar fi cel al proorociei, al vorbirii in
limbi necunoscute, al vindecarilor si sunt daruri obisnuite cum ar fi darul rabdarii, al
blandetii, al cumpatarii, al prevederii. Dumnezeu da daruri celor pe care ii stie chiar daca
n-au primit ungerea, cum a luat din Duhul dat lui Moise si L-a impartit si peste cei doi
care nu fusesera chemati la Cortul Marturiei, sau cum a dat lui Cornelius si oamenilor lui
inainte chiar de a fi botezati. Pe de alta parte sunt si multi dintre „unsi” care pierd darul
primit caci Duhul Sfant se indeparteaza de cei ce pacatuiesc. Dupa cele spuse s-ar parea
ca acesta Taina nu e neaparat necesara, totusi este un lucru placut lui Dumnezeu caci se
lucreaza cu smerenie si dragoste. Mirungerea se „administreaza” azi copiilor imediat
dupa baia botezului. In acelasi sens se face ungerea cu mir pe fruntea credinciosilor care
au participat la Sf Liturghie si fiecare primeste in acea zi darul pacii.
Taina Sfantului Maslu este vindecarea prin rugaciuni si ungere cu undelemn caci:
„apostolii scoteau multi draci si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau”. Sf
Ap Iacov scrie: „Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii bisericii si sa se roage
pentru dansul, ungandu-l cu undelemn intru numele Domnului. Si rugaciunea fiind facuta
cu credinta va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica si de va fi facut pacate, se vor
ierta lui”. Sa notam ca Sf Maslu nu este taina consacrata pentru iertarea pacatelor ci
pentru vindecarea bolnavilor; totusi multe boli provin din pacatele noastre caci Domnul
zice slabanogului: „ce este mai usor a spune? Pacatele iti sunt iertate, sau ridica-ti patul si
du-te acasa”. Deaceea periodic se face Maslu general in Biserica pentru toti credinciosii
caci fiind pacatosi, suntem predispusi bolilor. Este cate-un bolnav cu pacate grele
nemarturisite si vin preotii ii fac Maslu, se roaga, il ung cu undelemn dar nu se vindeca.
Cel necredincios si nepocait nici vindecare nici iertare nu ia; dar daca e spovedit si cait
atunci Maslu poate sa-l vindece iar daca i s-au implinit zilele va muri cu sufletul impacat;
astfel Maslu dubleaza oarecum Taina Marturisirii. In zilele noastre rar care moare fara sa
aiba parte de spital, de zacare la pat, de paralizie. Bunul Dumnezeu face asa fel ca omul
pe ultima suta de metri sa-si mai spele din pacate prin suferinta. In acest sens Taina Sf
Maslu este mantuitoare caci reprezinta smerenia, impacarea cu Dumnezeu, ramas bun
lumii acesteia; este pregatirea pentru examenul final.
142

Rugaciunea pentru morti
Ca sa vorbim despre acest subiect trebuie mai intai sa avem credinta in viata viitoare si
apoi sa intelegem, atat cat n-e este dat, ce se intampla cu sufletul dupa moartea fizica.
Domnul nu spune nimic de vreo stare de „inconstienta” de dupa moarte. El promite
talharului pocait: „adevarat iti zic, astazi vei fi cu Mine in Rai” iar Sf Ap Pavel zice:
„Randuit este oamenilor sa moara iar dupa aceea vine judecata”. Insemna ca sufletul stie
in orice moment ce se petrece cu el iar rasplata sau pedeapsa vin imediat dupa moartea
trupului. Atunci orizontul cunoasterii fiecarui om se largeste foarte mult. Cei ce au avut
moarte clinica descriu cum in cateva momente toata viata li se deruleaza pe dinainte, apoi
vad o Fiinta de lumina care-i intreaba ce au facut cu viata lor. Unii sfinti daruiti cu viziuni
ceresti, descriu si ei cum dupa moarte sufletul este cercetat de demonii celor 40 de vami,
este dus in Rai timp de trei zile si apoi in Iad pana la 40 de zile, ca sa cunoasca dreptatea
lui Dumnezeu. Sufletul e cuprins fie de remuscari sfasietoare care-l pot intoarce spre
bine, fie de ura ce-i aduce osanda. Atunci are loc „judecata particulara” dupa care sufletul
este trimis „temporar” la odihna sau la chinuri, pana la Judecata Finala cand se va da
sentinta definitiva. Intre aceste doua judecati speram noi sa se salveze multe suflete prin
rugaciunile si pomenile pentru cei adormiti.
Sectarii socotesc ca nu e drept ca pacatosul sa fie pedepsit la infinit pentru pacatele lui
limitate, nici dreptul sa fie rasplatit vesnic pentru un bine vremelnic. Daca vesnicia
rasplatii se poate explica prin nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, vesnicia pedepsei nu
se explica pentru ca El e bun si iarta. Cel ce nu vrea moartea pacatosului il va pedepsi
oare vesnic? Aceste lucruri scapa mintii omenesti. Origen credea ca in final toti vom fi
iertati de Bunul Dumnezeu, inclusiv demonii, dar invatatura lui a fost condamnata ca
erezie. Poate ca vesnicia chinurilor iadului se explica prin autoexilarea celor rai; singuri
au ales ura permanenta, din care vine pedeapsa permanenta, care iar le alimenteaza ura si
tot asa intr-un cerc vicios. Sfintii parinti spun ca progresul, dar si regresul spiritual al
sufletului, continua in vesnicie.
Locul unde trebuie sa mearga sufletul depinde mai ales de starea in care se afla in
momentul plecarii; talharul rastignit a apucat Raiul in ciuda nelegiuirilor de toata viata,
pentru ca in clipa mortii s-a pocait. Termenul limita cand sufletele celor din Iad nu vor
mai putea fi izbavite, este Sfarsitul Lumii cand va fi Invierea mortilor si Judecata finala;
atunci rugaciunile pentru cei morti inceteaza, fiecare suflet va avea o orientare bine
determinata irevocabila, iar sentinta va fi definitiva. Dar pana atunci exista o speranta.
Moartea este cel mai important moment al vietii. Atunci avem nevoie de preoti ca sa ne
pregatim de plecare, iar dupa aceea avem si mai mare nevoie caci noi nu mai putem face
nimic pentru mantuirea noastra, dar ei pot. Desfiintand preotia, protestantii au desfiintat si
rugaciunile pentru morti. Oficiaza o scurta ceremonie laica de inmormantare, apoi nu se
mai preocupa de sufletul defunctului caci in conceptia lor nu mai este nimic de facut
pentru el. Ramane doar pentru un timp in amintirea celor dragi care l-au cunoscut.
Biserica Ortodoxa sustine ca cei ce au murit in credinta chiar daca nu si-au terminat
canonul dat de preot la spovedanie, vor scapa din Iad prin rugaciunile si pomenile facute
de catre rudele ramase in viata. Ateistii si sinucigasii nu mai pot fi salvati si preotii nu se
roaga pentru ei, in schimb rudele se pot ruga. Biserica Catolica mai ingaduitoare, sustine
Purgatoriul ca loc de ispasire pentru cei cu pacate usoare; ei primesc deasemenea ajutorul
rugaciunilor si pomenilor celor ramasi in viata, dupa care sunt trecuti in Rai. Viziunea
143

celor doua biserici „surori” este similara pentru ca ambele afirma pedepsirea pacatosului
recuperabil, pana la reabilitarea cu ajutorul rudelor supravietuitoare. „Diferenta” e ca
pentru ortodosi locul de penitenta este Iadul iar pentru catolici este un sector al Iadului,
numit Purgatoriu; desigur pentru teologi exista „importante” deosebiri de detaliu.
Rugaciunile si pomenile pentru sufletele celor adormiti au radacini adanci in Traditia
Apostolica. „Nu in zadar s-a randuit prin Apostoli ca sa se faca inaintea Infricosatelor
Taine, pomenirea celor morti”, spune Sf Ioan Hrisostomul iar Simeon Tesoloniceanul:
„celui plecat dintre vii ii sunt cel mai de folos liturghiile caci prin jertfa se impartaseste
cu Hristos ... si se izbaveste de toata durerea ... iar de va avea avutie ... sa se dea
milostenie saracilor, zidiri sfintelor biserici si altele care sunt spre mantuirea lui”.
Facem rugaciuni si pomeni in numele dragostei care depaseste barierele mortii, iar ei
acolo unde sunt fac rugaciuni pentru noi. Nu stim daca se afla in Rai sau Iad dar credem
ca Bunul Dumnezeu le da o sansa. Daca nu le facem pomenile pacatuim impotriva
dragostei crestine si a credintei in mila Domnului, altminteri ne facem datoria. Un fiu
care-si pierde mama nu va face rugaciuni si pomeni pentru sufletul ei? Ar fi inuman sa-l
opresti de la asta. Chiar daca ii face pomenile doar de ochii lumii, si acestea vor fi
primite, dar cu o mai mica rasplata. Sfintii parinti spun ca sufletelor ce nu pot fi
recuperate din Iad li se usureaza chinurile prin rugaciunile noastre, caci Dumnezeu nu
lasa nici un efort nerasplatit.
Pomana nu transfera fapta buna a celui ce-o face, in contul celui pentru care se face,
caci fiecare raspunde pentru propriile-i fapte. Mancarea sau hainele date de pomana nu le
foloseste decedatul, caci spiritele nu mananca si nu se imbraca. Sensul este doar
implorarea milei lui Dumnezeu prin milostenii, deci prin iubire de oameni. Cel ce se
roaga pentru morti si face milostenii pentru ei isi mantuieste in primul rand sufletul sau,
dar si sufletul pentru care se roaga se foloseste de mila Bunului Dumnezeu.
Cei care au murit spovediti, caiti de pacatele lor, nu sunt pierduti chiar daca nu este
nimeni sa se roage pentru ei si sa le faca pomeni. Cei neprihaniti poate ca nici nu au
nevoie de asta dar cine stie care sunt ei? Noi pornim de la premiza ca tot omul are nevoie
de rugaciuni pentru sufletul lui, afara de cei dovediti sfinti. Pentru acestia nu trebuie sa ne
rugam ci se roaga ei pentru noi; pomenirea lor este zi de cinstire si sarbatoare. Ce se
intempla insa cu acei pacatosi „recuperabili” care n-au pe nimeni sa se roage pentru ei?
Unul scapa din Iad ca are ”relatii” rugaciunile rudelor si altul ramane acolo ca n-are pe
nimeni? Nu se poate asa ceva! Bunul Dumnezeu in mila Lui ii face parte egala din
„fondul” general de rugaciune si celui pentru care nu se roaga nimeni. Chiar si ateii care
au respectat morala sau credinciosii altor religii pot avea o speranta dincolo, pentru ca
Dumnezeu e drept. Noi suntem exclusivisti cu cei de alte credinte dar El stie ce e in
sufletul fiecaruia, si poate ca acolo unde noi osandim El iarta.
In concluzie este foarte important sa strangem un „capital” de rugaciune si de iubire cat
mai mare pentru cei „adormiti” caci altfel mila Lui se schimba in manie, si atunci cine se
mai mantuieste?
Rugaciunea catre sfinti si Maica Domnului
Protestantii considera ca Dumnezeu i-a ales pe unii sfinti si pe altii pacatosi. Sfintii nu
trebuie cinstiti caci n-au o contributie personala in lucrarea faptelor bune, iar pacatosii nu
144

sunt realmente vinovati de faptele rele caci nu au avut libertate de vointa. Aceasta optica
„rastoarna” insasi dreptatea divina dupa care omul e rasplatit pentru faptele sale.
A desconsidera meritele celor mai mici sau egali cu tine este lipsa de smerenie dar a
nega meritele celor mai vrednici decat tine e o mandrie grosolana. Daca sfintii nu trebuie
cinstiti atunci de ce scrie: ”Laudati-L pe Domnul intru sfintii Lui” sau „cel ce va primeste
pe voi pe Mine Ma primeste” si altele de acest fel? Daca sfintii nu trebuie cinstiti atunci
de ce Dumnezeu face minuni prin ei, prin moastele si icoanele lor? Inabusirea memoriei
sfintilor intr-o uitare fortata este impotriva firii. Daca cinstim memoria unor personalitati
istorice, cum nu vom cinsti pe cei ce au murit pentru Hristos? Noi trebuie sa ne smerim
inaintea oricarui pacatos, daramite inaintea sfintilor. Ei se roaga pentru noi pe cand sunt
inca in trup; ii cautam pe la manastiri ca sa ne ajute cu sfaturile lor, dar stim ca sunt vii si
dupa moarte; deaceea continuam sa le cerem ajutorul, sa-i cinstim si sa-i iubim. Sfintii
sunt „pilele” noastre la Dumnezeu. Asa cum a implinit rugaciunea lui Avraam pentru Lot,
implineste si rugaciunea sfintilor pentru noi. El stie dinainte ce vrea sa-I ceara fiecare, dar
apreciaza smerenia celui ce-L cauta prin „prietenii” Sai.
Este scris: “sa nu dai inchinarea Mea altora”. Aceasta viza inchinarea la idoli dar
protestantii au indreptat-o impotriva cultului sfintilor si icoanelor. Defapt inchinatorul
foloseste moastele si icoanele tocmai pentru a accede mai usor la Domnezeu; prin
apropierea de sfinti ne apropiem de El. Imparatia Lui este o unitate de entitati legate prin
iubire iar rugaciunea noastra prin sfinti si a sfintilor pentru noi ce este, decat iubire?
Exista intr-adevar unii credinciosi cu o atitudine “slugarnica” la icoane; unii exagereaza
luand ca nas de botez icoana unui sfant altii le aduc ofrande de flori, tamaie, untdelemn,
le saruta, fac metanii inaintea lor. Aceste imagini induc ideea de pura idolatrie, totusi nu
este cea ce pare. Omul care ia icoana drept nas cere defapt sfantului din icoana sa
vegheze viata copilului sau; cel ce aduce ofranda isi exprima recunostinta ca sfantul l-a
vindecat de vreo boala sau l-a izbavit de vreun necaz, caci Dumnezeu face astfel de
lucruri prin sfintii Sai. Uneori ajutorul sfintilor este prost inteles; de pilda in Evul Mediu
multi “naivi” doreau sa fie inmormantati cat mai aproape de moastele sfintilor crezand ca
la Judecata de apoi vor fi „protejati” de dreptatea lui Dumnezeu. In nici un caz omul nu
va putea pacatui la „adapostul” sfintilor.
Un loc aparte mai presus de sfinti il ocupa Maica Domnului pentru ca prin ea s-a
intrupat Fiul lui Dumnezeu. Arhanghelul Gabriel ii spune: „plecaciune tie cea plina de
har”; Sf Elisabeta: „de unde mie aceasta cinste ca sa vina la mine Maica Domnului meu”;
iar Sf Fecioara: „iata ca de acuma ma vor ferici toate neamurile”. Rastalmacind
Scripturile sectarii o injosesc in fel si chip, spre propria lor pierzare. Ei spun ca Domnul i
s-a adresat dispretuitor cu apelativul „femeie”, dar in aramaica aceast mod de adresare e
uzual: ingerul ii spune Mariei Magdalena: „femeie pe cine cauti” sau apostolilor: „barbati
izraeliti de ce va uitati la cer”. Daca i-a spus „femeie” inseamna ca nu era fecioara zic
sectarii; atunci de ce in Geneza, Eva e numita „femeie” chiar de la crearea ei pe cand era
fecioara? Domnul a spus: „iata mama Mea si fratii Mei sunt toti cei ce fac voia lui
Dumnezeu” deci a desconsiderat-O, sustin sectarii; dar oare cu aceasta O coboara pe Sf
Fecioara la nivelul ucenicilor, sau mai degraba ii urca pe ucenici la nivelul Ei? Si daca a
desconsiderat-O atunci de ce a facut prima minune la cererea Ei, la nunta din Cana?
Mai sustin sectarii ca Iisus a avut „frati si surori”, El fiind „intaiul nascut”. „Fratii” de
care e vorba sunt insa copiii „celeilalte Marii” numita si Maria lui Cleopa, care dupa
Sfanta Traditie era din familia lui Iosif. Este ceva obisnuit in Izrael ca rudele de gradul
145

doi sau trei sa fie numiti „frati”, cum si Avraam il numea frate pe nepotul sau Lot. Ar fi
lasat-o Domnul pe Maica Sa in grija apostolului Ioan daca Ea ar mai fi avut si alti copii?
Daca Iacov si Iuda ar fi fost fratii Domnului s-ar fi numit pe ei insisi in epistole „robii”
Lui? Insasi bunul simt ne invata ca Iisus prin calitatea si misiunea Sa, nu poate fi decat
unic asa cum unica este si Maica Sa. Sectarii sustin ca dupa nastere Ea a fost sotia lui
Iosif caci scrie: „Iosif nu a cunoscut-o pana ce nu a nascut”; aceiasi expresie intalnim in
Geneza: „Noe a dat drumnl corbului care nu s-a mai intors pana ce au secat apele pe
pamant”, adica niciodata. Cum ar fi putut dreptul Iosif sa gandeasca asa ceva, cand a fost
instiintat in vis ca Maria va zamisli de la Duhul Sfant? Daca Maica Domnului dupa
nastere a fost „nevasta” lui Iosif, atunci de ce calugaritele depun votul fecioriei in cinstea
Ei? Ori noi credem ca Sf fecioara a fost izbavita de instincte sexuale, caci a fost aleasa sa
fie Maica si nu sotie. Doar hula impotriva Duhului Sfant poate egala aceste blestematii
profesate cu buna stiinta la adresa Maicii Sfinte. Nu se tem oare sectarii de mania lui
Dumnezeu?
Sfanta Cruce
Unele secte dispretuiesc crucea pe motiv ca a fost instrumentul patimilor Domnului.
Pentru noi insa Crucea are un sens mai inalt: Altarul de jertfa al Mantuitorului pentru
salvarea omenirii. El insusi nu Si-a urat-o caci spune: „am un botez cu care trebuie sa fiu
botezat si cat de mult doresc sa se implineasca”.
Fiecare din noi trebuie sa duca o „cruce” iar aceasta se gaseste in necazurile vietii. Asa
cum nu trebuie sa uram crucea pe care ne-o pune pe umeri Domnul, tot asa nu trebuie sa
uram Crucea, Altarul Lui de jertfa. Drumul spre mantuire inseamna sacrificiu in favoarea
familiei si a saracilor. Daca nu facem asta de bunavoie atunci suferim de nevoie: boala,
saracie, moartea celor dragi, pe care ni le da Dumnezeu ca sa ne mantuiasca. Cu cat
cartim mai mult cu atat jugul necazurilor ni se pare mai greu; cu cat mai mare sacrificiul
cu atat mai mare rasplata. Ganditi-va la mucenicii care au pierit in chinuri si au mostenit
Imparatia. Celor care sunt deja pierduti, Domnul nu le da necazuri; plata lor sunt placerile
din aceasta lume dar vai de ei dupa moarte.
O cruce zilnica e acceptarea colegilor de servici cu patimile lor rautacioase; ei te
dispretuiesc pentru ca esti constiincios, pentru ca nu razi la glumele lor desantate; se fac
uneltele Satanei ispitindu-te in fel si chip. E greu sa inghiti zilnic gunoaiele lumii si sa
ramai neintinat; este si mai greu sa raspunzi la ocara cu binecuvantare, la furt cu darnicie,
la violenta cu blandete dar Domnul ne-o cere. In acest sens exista si azi o „mucenicie” a
celor cu adevarat crestini.
Sf Ap Pavel arata foarte clar: „Propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe
calea pierzarii, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu ... iar mie sa nu-mi fie a ma
lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”. Crucea este arma de biruinta a
pacatelor, pecetea credintei noastre, deaceea O poartam la gat si ne insemnam cu Ea la tot
pasul. Demonii O urasc: „precum cainele fuge de bat asa si diavolul fuge de cruce”,
spune Sf Chiril al Ierusalimului. Si care ar putea sa fie oare semnul lui Hristos care se va
arata pe cer la Sfarsitul lumii?
Ritualurile. Rugaciunea
146

Orice om are un crez si orice crez presupune un ritual, caci omul este format din suflet
si trup iar viata lui interioara este dublata de una exterioara. Ritualul este mai ales mediul
indispensabil pentru rugaciunea colectiva. Chiar si comunistii desi atei, aveau
„ritualurile” lor: sedintele de partid, defilarile, spectacolele cu pionieri, dansurile
patriotice. Renuntand la cult este ca si cum ne-am debarasa de trup cat suntem inca in
viata, ori aceasta performanta n-o reusesc decat marii calugari; astfel tintind prea sus spre
perfectiunea ingereasca ajungem niste ologi, lipsiti de „carjele” ritualului.
Prin desfiintarea preotiei protestantii au „redus” tot ce tine de ritual: Liturghia, Tainele,
pomenirea mortilor, cinstirea sfintilor, icoanele si chiar Sfanta Cruce. N-au pastrat decat
citirea si interpretarea scripturilor, cantarea psalmilor si recitarea rugaciunilor. Bisericile
lor devenisera sobre ca niste cavouri; „vidul” creat trebuia umplut cu ceva. S-au compus
lucrari de muzica clasica ce-l proslaveau pe Dumnezeu, s-a elaborat un ceremonial al
casatoriilor, in loc de icoane au aparut motive decorative, mai nou a aparut muzica
evanghelica ritmata. Protestantii au inlocuit asadar ritualul originar cu unul „laicizat”, au
gasit un mod nonconformist de a-L slavi pe Dumnezeu. O fi buna si calea lor dar mai
multe „instrumente” de mantuire ofera Biserica prin ritualurile mostenite din Traditia
Apostolica. Toate momentele vietii: nasterea, nunta, moartea, zidirea unei case, plecarea
intr-o calatorie, sunt sfintite prin ritualuri specifice, de invocare a ajutorului de Sus.
Pentru ca ritualul sa induca trairea spirituala trebuie concentrare si vointa, altfel trecem
prin el ca gasca prin apa. Repetand mereu aceleasi practici cu timpul apare rutina. In
biserici e prea multa miscare si galagie. Oamenii nu sunt atenti, nu participa cu sufletul la
Liturghie; casca plictisiti, vorbesc intre ei, se uita imprejur, se gandesc aiurea, Unul
merge la lumanari, altul vine cu tamaia, unul la acatiste, altul pe la icoane, unul
ingenunchiaza, altul isi cauta telefonul. Preotul vorbeste prea incet sau tine o predica
neinteresanta. Unde este evlavia, unde este calitatea Liturghiei de alta data? Oare
indraznea cineva sa murmure cand vorbea Sf Ap Pavel, cand se rostea Tatal nostru, cand
se invoca Duhul Sfant. Aici intervine rolul preotilor caci ei trebuie sa disciplineze
multimea prin mustrare, dar mai ales prin trairea slujbei. Ar trebui actualizate predicile
pentru a lamuri dogmele bisericii pe intelesul oricarui „enorias emancipat”. Ar trebui
scoase din circulatie icoanele de slaba calitate care induc in mintea credinciosilor un spirit
critic in loc de evlavie. Ar trebui revizuite unele imnuri bizantine pline de melisme
cantate fals care trezesc rasul in loc sa creeze atmosfera rugaciunii.
Multi credinciosi participa doar din inertie la practicile cultului fara sa le stie
semnificatia. Pentru ca se neglijeaza explicatiile necesare, enoriasii dezamagiti cauta
evadarea spre secte sau raman cu o credinta anemica, bazata mai mult pe obiceiuri decat
pe poruncile lui Dumnezeu; avertismentul dat prin proorocul Isaia este valabil si azi:
“acest popor ma cinsteste cu buzele dar inima lui este departe de Mine; degeaba Ma
cinstesc ei invatand niste invataturi de datina omeneasca”. O cale eficienta este
catehizarea tineretului dar cum sa aducem tineretul la Biserica? “Civilizatia” moderna
tinde sa „neutralizeze” orice invatatura crestina. In zilele noastre cand societatea s-a
urbanizat si progresul tehnologic asalteaza intreaga lume, toti vorbim engleza si ne
„culturalizam” devorind filme americane. Violenta, sexul, fantasticul sunt imbracate intro
“aura” irezistibila pentru tineret iar Crestinismul e trecut in randul „povestilor” naive.
Sansele de a aduce tineretul la credinta sunt minime, deaceea spun sfintii parinti ca ne
indreptam catre Sfarsit. Odata cu batranii moare si folclorul, identitatea nationala a
147

popoarelor. Se creaza conditiile de a fi inregimentati toti intr-o singura turma condusa la
pieire de Antihrist.
Asa cum iudeii se aduna in sinagogi si musulmanii in geamii, crestinii se aduna la
biserica, locas sfant destinat rugacinilor colective conduse de preoti. Acolo se oficiaza
Sfanta Liturghie care multiplica Jertfa Mantuitorului, acolo au loc cele sapte Sfinte Taine,
acolo se fac pomenirile mortilor, sfintirea apei, slujbele de vecernie, deniile, prohodul;
acolo se citeste Evanghelia, se explica pildele si minunile lui Iisus, faptele sfintilor, acolo
oamenii invata calea mantuirii. Lipsesti de la biserica, ratezi intalnirea de duminica cu
Dumnezeu. Cand femeia samariteanca intreaba daca Ierusalimul este locul dedicat pentru
rugaciune, Domnul ii raspunde: “cel ce se inchina Tatalui trebuie sa se inchine in duh si
adevar”. De aici unii au interpretat ca omul nu are nevoie de Biserica. Nimic mai fals caci
tot El a spus: “acolo unde sunt adunati doi sau trei in numele Meu sunt si Eu cu ei” sau
“tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile Iadului nu o vor birui”.
Am vazut ca biserica are o pondere foarte importanta in mantuirea omului. Inchinarea “in
duh si adevar” se refera mai de graba la calitatea rugaciunii. Ajungem astfel la rugaciunea
particulara care nu este legata de un loc special. In intimitate poti sa te concentrezi cel
mai bine deaceea “cand te rogi intra in odaita ta incuie usa si Tatal tau care vede in
ascuns iti va rasplati”. Dar daca nu suntem acasa, nu ne mai rugam? Nicidecum! Rugativa
neincetat!-spun sfintii; la servici, in autobuz, pe strada, la nunta, in tren, oriunde
mintea se poate inalta catre Dumnezeu. Daca n-ai conditii sa te concentrezi, fa rugaciunea
inimii, scurta si repetata ca un S.O.S. Daca ai drum pe la biserica intra si fa-ti rugaciunea
particulara caci acolo e Duhul Sfant si te ajuta; roaga-te discret intr-un colt ferit de
privirile altor credinciosi, fara sa te rusinezi dar nici fara sa te dai in spectacol. Si acasa
dar mai ales in biserica folosim icoanele, crucea, tamaia, cantarile, metaniile, ca sa
inducem „atmosfera” necesara rugaciunii.
O greseala „bine intentionata” este silirea copiilor sa stea in biserica. Ei nu se pot
concentra mai de loc, se joaca, rad sau plang, vorbesc tare, se plimba prin biserica si
distrag atentia celorlalti; ba i-e foame, ba i-e sete, ba vrea sa stea jos ca-l dor picioarele,
asa ca necuratul prin ei strica toata Liturghia. Domnul cand zice „lasati copiii sa vina la
Mine, ca Imparatia Cerurilor e a celor ca ei”, ne indeamna sa-i invatam de mici credinta
si sa-i luam ca exemplu de nevinovatie. Copilului trebuie sa-i dam invatatura cu lingurita,
alfel se poate scarbi de religie pentru toata viata; nimic din ce intreaba nu trebuie lasat
neexplicat, dar dupa intelegerea lui. Copilul trebuie adus in Biserica la impartasanie, la
spovedanie, inchinat pe la icoane, odata la Crez, altadata la Tatal nostru. Calea credintei e
o usa ce trebuie deschisa putin cate putin; trebuie tact si masura ca sa-i trezesti interesul
pentru credinta, sa-l pui pe drumul urcusului iar restul va face Bunul Dumnezeu. Va veni
un moment cand va creste si va „vedea” multimea credinciosilor care se roaga intr-un
duh; atunci va pricepe ca in biserica se petrece „ceva”. Daca are chemare spre cele sfinte
va prinde el insusi drag de rugaciune iar daca nu, macar cand va da de necazuri isi va
aduce aminte ca exista Dumnezeu si Biserica.
Postul
Cel mai bun „exercitiu” pentru supunerea trupului este postul, „din pacate” si el respins
de protestanti. In general a posti inseamna a manca si a bea doar alimente vegetale fara a
face abuz. Nu postim de dragul abstinentei ci urmarim „evlavia”, „postim ca sa ni se auda
148

glasul sus” caci burta plina trage la somn, nu la rugaciune. Apostolii au postit, Moise,
Ilie, Daniel si cei trei tineri evrei au postit, Insusi Domnul a postit in pustie 40 de zile,
deci trebuie sa postim si noi.
Postul este si un mijloc de penitenta, caci cel satul nu va putea plange pentru pacatele
sale. Nelegiuitii din Ninive au fost crutati prin post, regele David postind a fost iertat de
pacatul cu Bat Seba, dar noi suntem oare mai putin pacatosi?
Postul coincide de multe ori cu regimul, ne vindeca de boli ale trupului, dar urmareste
un tel mult mai inalt: sanatatea sufletului. Daca cei demonizati scapa de diavoli prin post
si rugaciune atunci sa ne folosim si noi.
O valenta superioara a postului este cunoasterea caci marilor postitori li se descopera
taine. „Nu sta cunostinta lui Dumnezeu si a celor duhovnicesti in pantecele pline”, spune
Sf Isaac Sirul sau „Din samanta sudorii postului creste spicul intregii intelepciuni”, spune
Sf Ioan Scararul. Deaceea sunt incomparabil mai competenti in talcuirea Scripturilor
sfintii asceti, decat „studentii in Biblie” sau alti sectari neoprotestanti.
Postul nu inseamna a face deosebire intre mancaruri curate si necurate caci „nimic nu e
spurcat daca se ia cu multumire”. In afara postului crestinii nu resping carnea caci “tot ce
a dat Dumnezeu pentru mancare este bun”. Cei ce mananca oaie nu trebuie sa condamne
pe cei ce mananca porc, iar acestia sa nu condamne pe cei ce mananca sobolani, pisici,
caini, broaste, caracatite, etc. Resursele alimentare in unele tari sunt limitate si oamenii
mananca ce gasesc. „Nu cele ce intra in gura spurca pe om ci, cele ce ies din gura, care
pornesc din inima, acelea spurca pe om: ... ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari,
furtisaguri, marturii mincinoase, hule”. Mai castigat e cel care nu posteste dar face
milostenii, cerceteaza bolnavii, raspunde la rau cu bine, decat postitorul care face rele.
Dumnezeu a dat omului permisiunea sa manance carne imediat dupa Potop, cand Noe a
adus jertfa din animalele curate. Orice animal trebuia sacrificat in numele Domnului iar
carnea sa nu se manance cu sange, caci sangele are in el viata. Oamenii mancau carne si
inainte de Potop dar nu sacrificau animalele ci le ucideau; deosebirea e foarte mare. A
sacrifica inseamna a cere iertare si permisiune de la Creator inainte de a lua viata
animalului iar a ucide inseamna a vatama in mod abuziv Creatia. Animalele au instinct de
conservare, frica de moarte si simt durerea, deaceea injunghierea unui porc guitand
disperat, zbaterea unei gaini decapitate, mugetul vitei la abator, taierea unui miel bland,
toate inspira mila. Rar macelar care sa moara de moarte buna, pentru ca ucide animalele
fara regret, fara sa mai ceara iertare Creatorului. Cumparind carne de pe piata devenim
oarecum complici la ucidere, daca animalul nu a fost sacrificat in numele Domnului.
Evreii nu mananca din carnea animalelor ucise fara binecuvantarea „preotului”, obicei
care ar trebui preluat si de crestini. Daca ar fi sa alegem intre a ucide animale si a renunta
la carne o mare parte a oamenilor ar deveni vegetarieni. Sunt cazuri cand cineva se
ataseaza de un animal domestic iar dupa ce se taie nu poate manca din el.
Carnea este rezultatul procesarii vegetalelor intr-o forma de energie mai concentrata. Se
presupune ca mancarea de carne a favorizat dezvoltarea rapida a creierului uman. In
acelasi timp insa, consumul excesiv de carne trezeste porniri animalice cum ar fi
egoismul, violenta, poftele sexuale, trandavia, iar acestea distrug chipul lui Dumnezeu in
om. Virtutile opuse acestora: altruismul, blandetea, curatenia, harnicia se castiga deci prin
post. Calugarii, ca unii ce au depus votul castitatii, evita din rasputeri consumul de carne
si in general mananca la limita mentinerii existentei. Sunt scutiti de post mirenii care
depun munca grea, bolnavii caci isi consuma energia pe anticorpi, batranii pentru ca-si
149

consuma energia pe uzura organismului, gravidele si tinerii care-si consuma energia pe
fabricarea celulelor de crestere; acestia pot sa manance carne dar sa nu faca abuz.
Postul reduce placerea gustului si saturarea. Combinatiile dintre calitatea si cantitatea
hranei fac posturile mai grele sau mai usoare. Unii nu manca si nu beau nimic tinand
„post negru”, cel mai aspru post; acesti asceti sunt hraniti in chip tainic de Dumnezeu in
timpul rugaciunii. Altii mananca doar cateva legume si beau putina apa; acesti postitori se
afla mai ales printre calugari. Majoritatea mirenilor cand postesc beau sucuri si mananca
vegetale, dar portie dubla ca sa compenseze lipsa de carne; unii pe langa vegetale mai
mananca oua si lactate iar cateodata peste.
Postul trebuie sa fie dupa puterile omului: nici prea usor ca atunci nu mai e post dar nici
prea aspru. Daca vezi ca foamea te impinge la manie si judecarea aproapelui, mananca sa
te linistesti apoi incepe iar. Postul e o scoala a cumpatarii si pentru restul timpului cand se
permite consumul de carne, in sensul micsorarii portiei. Cand postesti si din greseala ai
mancat ceva „de dulce” spun unii ca ”te-ai spurcat”, deci postul nu-ti mai foloseste.
Acesta este o „logica” draceasca menita sa te impiedice a face un lucru placut lui
Dumnezeu Care primeste orice efort cat de mic ar fi, din partea noastra.
Crestinul nu trebuie sa fie gras decat daca sufera de vreo anume boala, caci grasimea e
lacomie de mancare; cea ce mananca in plus ar putea sa dea saracilor. Omul „modern”
este predispus obezitatii pentru ca azi muncesc masinile in locul lui iar tentatia de a
manca e mare, caci s-au inventat tot felul de bunatati. Un sfant spunea ca „oamenii de azi
mananca mult mai mult decat e necesar pentru mentinerea vietii; nu mananca de foame ci
pentru ca au ce manca”.
Metabolismul duce inevitabil la largirea stomacului daca nu e controlat de vointa. Omul
se opreste din mancat cand volumul alimentelor ingerate creaza in peretii stomacului o
anumita presiune; daca in acel moment apare pe masa ceva bun, pofta invinge senzatia de
saturare si mananci mai mult decat ai nevoie. Digestia fiind o reactie chimica cu degajare
de gaze, in urmatoarele minute volumul creste si mai mult; la viitoarea masa stomacul un
pic mai largit, va da comanda de stop pentru un volum un pic mai mare si tot asa. Ca sa
evitam treaba asta trebuie sa ne oprim din mancat inainte de a ne satura, lucru foarte greu
de pus in practica din cauza lacomiei. In loc sa ne punem in farfurie cate putin o umplem,
mancam pana ne saturam, apoi ne silim sa terminam tot ce a ramas. De multe ori mancam
nu de foame ci doar ca sa respectam programul. Unii se abtin pana la ora mesei chiar
daca le e foame, in scopul de a manca mai „cu pofta”; altii iau un „paharel” inainte ca sa
le deschida apetitul. Mai bine iti strici foamea si sari peste masa, decat sa-ti largesti
stomacul. Toata lumea vrea sa slabeasca dar vrea si sa manance mult si bun; daca vrei sa
mananci mult nu manca bun; daca vrei sa mananci bun manca putin. Prin post stomacul
vine la dimensiunile lui normale sau chiar se stramteaza.
Cei cu hiperaciditate gastrica mananca tot timpul ca sa nu faca ulcer si se ingrasa, dar
nu renunta la tigari, cafea sau alcool care irita stomacul. Cand flamanzesti fierea nu varsa
suc gastric pentru ca nu e nimic de macinat; de ce marii postitori n-au ulcer?
Crestinul trebuie sa-si interzica delicatesele pentru ca sunt scumpe si irosesc banii
destinati milosteniei, pe placerea personala; poate sa-si cumpere doar cat sa guste odata
ca sa dea slava Bunului Dumnezeu pentru bunatatile pe care le-a dat pe pamant.
Delicatesele nu trebuie nici date de pomana saracilor caci gestul ii umileste si le starneste
invidia; vor gandi ca tu mananci bunatati in timp ce ei mor de foame.
150

Lupta crestinului este nu cu mancarea in sine ci cu placerea de a manca; deaceea
reusesc ascetii sa tina postul cu usurinta. Ei renunta la aceasta placere din considerente
spirituale dar si medicii recomanda regim alimentar. Produsele „de dulce” contin toxine,
trigliceride, colesterol care imbolnavesc trupul; ce e gustos nu e sanatos. Asadar placerea
de a manca va fi platita prin suferinta unor boli ce se instaleaza treptat. Omul trupesc isi
gaseste confotul in mancare, intelectualul in carti, iar cel religios in rugaciune.
Ziua de odihna
Pana la darea celor 10 porunci prin robul lui Dumnezeu Moise, nu stim daca omenirea
tinea ziua de odihna. In Cartea Exodului porunca patru spune: „Ziua a-7-a este Ziua de
odihna inchinata Domnului ... sa nu faci nicio lucrare in ea, nici tu nici fiul tau, nici fiica
ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase
zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea si tot ce este in ele, iar in ziua a-7-a S-a
odihnit”. La Deuteronom porunca primeste urmatoarea completare: „Adu-ti aminte ca si
tu ai fost rob in Tara Egiptului si Domnul Dumnezeu te-a scos din ea cu mana tare si cu
brat intins: deaceea ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau sa tii ziua de odihna”. Asadar
porunca cerea sarbatorirea zilei de odihna pentru ca Dumnezeu a facut lumea in 6 „zile”
iar in ziua a-7-a S-a odihnit; aceasta porunca are caracter universal pentru toate
popoarele. In particular pentru Izrael sarbatorirea acestei zile se asociaza cu iesirea din
robia egipteana care inseamna odihna poporului dupa ani grei de corvoada; porunca pare
sa fie data mai ales pentru robii, slugile si vitele care munceau din greu toata saptamana.
In Scriptura nu spune ca Domnul a ales o anumita zi a saptamanii pentru odihna;
alegerea au facut-o evreii si au numit acea zi Sabath, in traducere „odihna”. Cine lucra in
ziua aceea era ucis cu pietre, cum a fost cel prins ca strangea lemne. Odata cu venirea
Mantuitorului cele 10 porunci au fost „completate” iar poarta mantuirii s-a deschis larg
atat evreilor cat si intregii omeniri. Crestinii sarbatoresc si ei a-7-a zi de odihna in cinstea
Creatiei dar nu Sambata caci ei n-au iesit din Egipt, ci Duminica pentru ca in acea zi a
inviat Domnul din mormant si le-a zis ucenicilor: „bucurati-va”. In Duminica urmatoare
S-a aratat lui Toma iar Coborarea Duhului Sfant a fost tot intr-o Duminica. Primii crestini
au luat deci obiceiul sa se adune in aceasta zi la frangerea painii si la rugaciune.
Musulmanii si-au ales ziua de odihna Vineri ca sa se deosebeasca de evrei si de crestini.
Adventistii de ziua a-7-a, Martorii lui Yehova si alte secte sustin ca ziua de odihna
trebuie sarbatorita Sambata, ca in Izrael; ei se fac a uita ca nici Domnul si nici apostolii
nu au respectat Sabatul dupa „lege”. In aceasta zi fariseii nu permiteau nici o lucrare cat
de mica: nici macar sa-ti aprinzi focul sau sa-ti faci de mancare, nici sa mergi distanta
mai mare de 2 km si altele de acest fel. Pe Iisus Il acuzau ca „lucra” vindecand bolnavii in
ziua de odihna iar pe apostoli ca „lucrau” smulgand spice de grau ca sa le manance. Pana
nu de mult restrictia era asa de „tare” incat evreii nici nu luptau cand erau atacati in zi de
Sabath; credeau ca respectand ziua de odihna chiar cu pretul vietii isi castiga cununa de
martiri; poate ca prin credinta au si primit-o. Domnul insa ii invata: „Sabatul a fost facut
pentru om iar nu omul pentru Sabat ... cine dintre voi daca-i cade animalul in groapa nu-l
scoate ... sau cine nu-si dezleaga asinul si-l adapa in zi de Sabat?”
Asadar serbarea zilei de odihna asa cum a explicat Mantuitorul si cum lamureste si
Biserica nu este asa de drastica in ce priveste munca. Pe primul loc in aceasta zi este sa te
dedici rugaciunii de multumire catre Creator si sa-L cinstesti mai mult decat in celelalte
151

zile ale saptamanii prin milostenii, abtinere de la relatii sexuale, citirea de carti sfinte si
mai ales prin participarea la rugaciunea colectiva. In masura in care munca te impiedica
de la aceste activitati nu trebuie sa muncesti dar daca esti obligat, daca ai o lucrare ce nu
suporta amanare, daca vecinul iti cere o mana de ajutor, atunci lucreaza dar mintea sa se
roage. Dupa Liturghie poti sarbatori prin odihna, mancare mai buna, plimbari, vizite,
spectacole decente dar fii atent sa nu curvesti cu ochii, sau sa barfesti, sau sa te imbeti.
Multi inteleg ziua de odihna ca o sarbatoare „totala” a trupului: sa trandavesca in pat
pan-la amiaza, sa se imbuibe cu mancare si bautura, sa se istoveasca in placeri sexuale;
altii mai „mondeni” fac sport, pleaca in excursii, la pescuit, la padure. „Crestinul” zilelor
noastre socoteste mare pacat sa munceasca Duminica chiar daca e sarac, dar nu socoteste
pacat sa lipseasca de la Biserica: „sunt obosit, am muncit toata saptamana, merit si eu sa
ma relaxez, sa ma distrez”; adevarat, dar aminteste-ti ca Duminica e mai intai ziua
Domnului si abia dupa aceea e si ziua odihnei.
Functii in conducerea Statului
Lutheranii considera statul o institutie de drept divin, dar pentru Pocaiti este organizatia
lui Satan care: „are stapanire peste toate imparatiile lumii si le da cui vrea el”; defapt se
lauda caci Dumnezeu este Cel ce ridica imparati dirijand cursul istoriei, cum l-a ridicat pe
David, pe Nabucodonosor, pe Cir, pe Darius. Doar cand vrea sa „ia mintile” unui lider
atunci il da in „stapanirea” lui Satan, stiind dinainte ca acel om e pierdut pentru mantuire;
asa s-a intamplat cu Nero, Richard III, Hitler, Stalin si altii ca ei.
Apostolii ne spun ca toate stapanirile sunt de Sus si se cuvine sa ne supunem. Nu
intamplator legile oricarui stat sunt oarecum incluse in cele 10 porunci si urmaresc
mentinerea ordinii, apararea drepturilor cetatenesti, protectia individului etc. Daca nu ar fi
legi, politie, tribunale, inchisori ar fi anarhie si viata oamenilor ar fi in pericol. Domnul ne
cere sa fim „sarea pamantului si lumina lumii” cea ce e inseamna mai mult decat niste
buni cetateni. Trebuie sa „dam Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu ce e al lui
Dumnezeu”, dar cand suntem constransi sa facem ceva impotriva credintei trebuie „sa
ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni”. In imperiul roman li se cerea tuturor
sa aduca jertfe imparatului dar crestinii au refuzat preferand torturile si moartea. Din
acelasi motiv au refuzat si functiile administrative caci functionarii romani trebuiau sa se
inchine imparatului ca unui zeu. Totusi Crestinismul a patruns in straturile conducatoare
ale societatii cucerind generali, consuli si in final imparati. In ziua de azi nu mai trebuie
sa te inchini la zei ca sa ocupi o functie politica sau administrativa.
Iisus n-a primit sa fie rege spun sectarii, deci nici noi nu trebuie sa acceptam functii in
conducerea statului; adevarat, n-a primit pentru ca asta ar fi anulat misiunea pentru care
venise, dar noi avem datoria sa facem lumea mai buna si putem face asta in mod eficient
de pe pozitia unor functii importante in stat. Sunt atatia crestini care, cu voia lui
Dumnezeu au ajuns la putere si au facut mult bine. Legile sunt bune dar liderii sunt
corupti; daca vom sta deoparte vor continua sa ne conduca toti ticalosii?
In domeniul puterii de stat exista doua orientari diametral opuse. Dupa filozofia lui
Nicollo Machiavelli (1469-1527) expusa in opera sa “Principele”, un bun lider politic nu
trebuie sa aiba scrupule; nu se poate face politica fara minciuni, tradare, curvie; drept
152

model ideal este luat Cezare Borgia celebru pentru crimele si desfranarile sale. „Calea”
lui Machiavelli poate asigura succesul dar nu trebuiesc urmata pentru ca e pactul cu
diavolul. La polul opus Erasmus de Roterdam(1466-1536) in lucrarea sa “Institutia
principelui crestin” scrisa pentru educatia viitorului imparat Carol Quintul, sustine
posibilitatea guvernarii de pe pozitiile moralitatii, fapt dovedit posibil de atatia lideri ce
au condus cu dreptate. Nu trebuie sa refuzi o functie politica daca nu e impotriva
credintei; poate ca Dumnezeu te cheama cum i-a chemat pe Samuel, pe David sau Estera.
Sa refuzi daca vezi ca aluneci spre mandrie, slava desarta, lacomie, abuzuri, etc. Trebuie
sa-ti faci datoria luptand impotriva raului acolo unde esti pus, iar daca esti persecutat
pentru ca esti corect ferice de tine.
Juramantul militar. Razboiul
Domnul a spus: „Sa nu jurati nici pe cer nici pe pamant ci daca ati spus da, sa fie da, iar
daca ati spus nu, sa fie nu, si ce este mai mult decat acestea, de la Cel rau vine”. De aici
intelegem sa nu vorbim mult amestecind lucruri importante cu nimicuri caci ne pierdem
credibilitatea. Cuvintele unui crestin trebuie sa aiba greutatea unui juramant. Nu poti sa-L
iei pe Dumnezeu chezas pentru vorbele tale decat in chestiuni de viata si de moarte, altfel
inseamna ca iei in desert Numele Domnului. Sectele au interpretat literar ca nu e permis
juramantul sub nicio forma dar insusi Iisus cand I s-a cerut sa se jure ca este Fiul lui
Dumnezeu, nu a refuzat ci a marturisit ca El este. Sunt situatii cand ni se cere sa depunem
un juramant placut lui Dumnezeu; de exemplu juramantul in instanta pentru o marturie de
dreptate, juramantul viitorilor medici, avocati, profesori prin care se angajeaza la etica si
corectitudine in meseria lor. Tot un fel de juramant este cel al nazireilor Vechiului
Testament sau al calugarilor Noului Testament prin care se dedica lui Dumnezeu. Si unii
mireni fac „juruinte” cum a fost jurat Samuel de mama sa in slujba templului.
Cel mai controversat e juramantul militar de aparare a statului care implica participarea
la razboi, deci uciderea de oameni si la nevoie sacrificiul propriei vieti. Adventistii refuza
sa puna mana pe arma iar pocaitii refuza juramantul militar. In virtutea libertatii cultelor,
legea le respecta convingerile mai ales ca astazi serviciul militar nu mai este obligatoriu.
Sunt uniti si statul nu-i poate condamna, cel putin pe timp de pace cand n-are nevoie de
forta armata. Cei ce refuza razboiul sunt placuti inaintea lui Dumnezeu. Daca si Biserica
ar lua aceiasi pozitie ar exista o „sansa” pentru pacea mondiala, numai ca cei care
declanseaza razboaiele detin puterea iar in caz de razboi voteaza legea martiala care nu
mai tine cont de „convingerile” religioase.
Sa vedem intai care este datoria crestinului pe timp de pace. Mantuitorul ii previne pe
ucenici inainte de patimi: „cine n-are sabie sa-si vanda haina si sa-si ia”. Cum se
potriveste asta cu spiritul de iubire si sacrificiu al invataturii Lui? La ce e buna arma
pentru un crestin? Sa atace n-are voie caci ”cine scoate sabia de sabie va pieri”; sa
riposteze cand e umilit nu, caci „cine te loveste peste obrazul drept intoarce-l si pe
celalalt”; nici contra hotilor caci „cine vrea sa-ti ia haina, lasa-i si camasa”; nici sa-si
apere viata cand e prigonit pentru Hristos caci „cine-si pierde viata pentru Mine o va
castiga”. Pana aici pare ca viata omului e lipsita de valoare dar defapt e cel mai pretios
dar ce ni s-a dat: este timpul in care ne putem agonisi mantuirea. Cand pierderea vietii
aduce mantuirea crestinul moare bucuros, alminteri viata trebuie aparata. Si Domnul si-a
aparat viata cand L-au dus pe spranceana muntelui ca sa-L arunce in prapastie, caci inca
153

nu venise timpul patimilor. Daca tu sau familia ta, vecinul, prietenul sau altcineva este
atacat, atunci esti dator sa te aperi atat pe tine cat si pe ceilalti. Deaceea Mantuitorul
spune „cine n-are sabie sa-si vanda haina si sa-si ia”. Lucrurile nu sunt insa deloc simple
caci mai intotdeauna apararea unei vieti se face cu pretul vietii atacatorului, ori Legea
spune „Sa nu ucizi!”. Pe timp de pace daca te aperi si se intampla sa-ti ucizi adversarul,
legea civila nu te condamna caci n-ai vrut sa-l omori. Si Dumnezeu te iarta daca te caiesti
si-ti marturisesti pacatul. Daca insa ai fi putut sa-i cruti viata si ai preferat sa-l omori,
atunci esti vinovat. Chiar daca legea te absolva, Dumnezeu stie ce-ai facut.
Dar de ce nu avem voie sa ucidem? Cand moare cineva lumea vorbeste: „pacat de el; a
murit in floarea varstei; ce tragedie! Dumnezeu a fost nedrept; de ce nu m-a luat pe mine
in locul lui ca sunt batrana si bolnava”; plang parintii, rudele, colegii, vecinii, mai mare
mila; ieri vorbea si radea, azi zace nemiscat in descompunere. Pentru noi cei lumesti viata
aceasta este bunul cel mai de pret in sensul trairii placerilor si deaceea pierderea ei ni se
pare cea mai mare tragedie. Nu avem certitudinea supravietuirii sufletului dupa moarte
nici perspectiva vietii vesnice; confundam moartea trupului cu nimicirea definitiva.
Cunoasterea noastra e marginita la „universul” terestru iar ce trece de el nu poate fi
cunoscut decat prin credinta. Cei care nu au aceasta valenta spirituala il condamna pe
Dumnezeu; totusi El nu poate fi nedrept pentru ca n-ar mai fi Dumnezeu. El este Bun si
Iubitor; daca n-ar fi asa s-ar autodistruge pe Sine si implicit intreaga Creatie. Pentru ca nu
stim planurile Lui cu cei ce mor Il acuzam de nedreptate. Ganditi-va: daca moartea
trupeasca ar fi o tragedie, atunci ne-ar mai fi indemnat El sa murim pentru credinta?
Asadar Bunul Dumnezeu stie ce face cand curma viata cuiva. Bine, dar pe noi de ce ne
tine vinovati cand ucidem? Aici e o diferenta de clasa. Dumnezeu ne-a creat si e dreptul
Lui sa faca ce vrea cu noi. El ucide dar tot El rasplateste sufletul dupa moarte. Omul insa
nu are dreptul sa ucida pe semenul sau caci nu el i-a dat viata. Apoi daca l-a ucis nu are
putere sa-l rasplateasca dupa moarte. Pacatul e cu atat mai mare cu cat ucigasul nu crede
in supravietuirea sufletului; in intentia lui crima e totala.
Am vorbit de moartea individului. Rationamentul se aplica insa si pentru moartea in
masa cand tragedia ia proportii colosale. Dumnezeu ucide dintr-o data sute de mii de
oameni prin epidemii, foamete sau calamitati, dar are grija de sufletul fiecaruia. La fel ca
in cazul individului si in cazul mortii in masa noi nu avem dreptul sa ucidem caci El ne-a
chemat sa lucram pentru viata. Cand se iveste un vast camp de suferinte e prilej de tot
atatea milostenii. Prin aceste nenorociri suntem pusi la incercare.
Sa vedem acum care trebuie sa fie pozitia crestinului pe timp de razboi cand suntem
pusi sa nimicim militari „inamici” la ordinul Statului. Intai de toate tebuie sa intelegem ca
niciun razboi nu se intampla fara voia mai inalta, a lui Dumnezeu; este o „calamitate” in
care El ucide prin mijlocirea noastra. Poate ca primul scop al razboiului este smerirea
oamenilor prin moarte si suferinta. Pe timp de razboi industria fabrica armament,
productia agricola scade, toate resursele pleaca pe front, deaceea razboiul e insotit mereu
de foamete, saracie si boli. In acele momente foarte grele faptele milei sunt rare dar cu
atat mai valoroase, iar porunca iubirii e mult mai greu de pus in practica.
Relatiile intre popoare sunt ca relatiile dintre oameni caci si intre popoare exista
prietenie, clevetire, lingusire, asuprire. Asa cum da necazul peste cate un om fie ca sa-l
smereasca, fie ca sa-l pedepseasca sau sa-l indrepte, asa da necazul si peste cate un popor
cu seceta, cutremure, inundatii, razboi, epidemii. Soarta popoarelor e in mana Domnului
la fel cum e si soarta fiecarui om. Fiecare razboi are un anumit sens ce conteaza in mersul
154

istoriei, cum ar fi: nimicirea unor generatii ratacite de la credinta, inrobirea unor popoare,
eliberarea altora. Rareori El dezvaluie sensul unui razboi, cum a fost al evreilor impotriva
canaanitilor pentru nimicirea unui popor idolatru, sau distrugerea Ierusalimului de catre
romani ca pedeapsa pentru rastignirea Domnului. In razboi suntem intorsi unii contra
altora. Dumnezeu intoarce impotriva-ne propria noastra rautate; ne da conducatorul pe
care-l meritam. Tiranii sunt produsul unor societati decazute moral; ei sunt uneltele prin
care Dumnezeu provoaca razboaie. Veti spune ca n-au nici o vina caci implinesc voia
Lui; o implinesc dar fara sa stie. Dumnezeu nu le influenteaza vointa. El stie totul
dinainte pentru ca exista in afara timpului, deaceea si Cartea Vietii a fost scrisa dintrunceput.
Din milioane de oameni alege pe unii pe care-i stie ca sunt deja pierduti ca sa-i
puna in frunte dar asta nu-i absolva de vina rautatii lor. Un caz particular sunt criminalii
de razboi. Cand ii dai omului arma in mana iese la iveala tot ce e mai rau in el, iar cand
moartea pluteste in aer instinctul de consrvare si egoismul ating apogeul, si se fac
atrocitati de neimaginat.
Pana la Marc Aurelius anul 170 en, crestinii refuzau serviciul militar caci nu era
obligatoriu; daca nu te inrolai nu erai judecat si deferit curtii martiale ca azi. Armata
indeplinea mai ales misiuni de cotropire, decat de aparare a cetatenilor. Nu era o datorie
civica ci o slujba platita. Crestinii de acum, nici ei n-ar vrea razboi dar li se cere sa lupte
pentru „apararea credintei si neamului”. Daca s-ar putea delimita unde se termina
apararea si unde incepe atacul atunci idealul apararii neamului s-ar putea justifica, dar in
razboi apararea si atacul se confunda.
Statul se foloseste de sentimentul patriotismului pentru a mobiliza oamenii sa mearga la
razboi dar scopul urmarit nu este atat apararea tarii cat mai ales imbogatirea unei elite
conducatoare. Patriotismul, sentimentul national, atasamentul de locul unde te-ai nascut,
de limba si obiceiurile poporului tau, toate acestea n-ar trebui sa conteze prea mult pentru
un crestin caci „nu exista iudeu sau grec ci toti suntem una in Hristos”. Cu toate astea
latura noastra umana poarta in ea un patriotism latent care se manifesta cand esti departe
de tara dar mai ales in caz de razboi, cand este amenintata fiinta nationala a unui popor.
Patriotismul lucreaza atunci la fel ca instinctul de conservare; cetatenii fara sa vrea devin
anticorpi. Uneori patriotismul inseamna apararea familiei, a locului natal, si-ti ofera o
motivatie sa ucizi. Cand insa te trezesti in fata semenului tau care are si el copii acasa, si
trebuie sa-l omori ca sa nu te omoare el pe tine, atunci patriotismul devine o vorba goala.
A cui viata valoreaza mai mult, a lui sau a ta? „Noroc” ca in razboiul modern lupta corp
la corp aproape ca nu mai exista; apesi pe un buton si ai omorat mii de oameni.
Ce trebuie totusi sa facem? Sa acceptam razboiul sau Sa-l refuzam? Sa ucidem sau sa
ne lasam ucisi fie de adversari fie de curtea martiala? Raspunsul e foarte greu de dat.
Refuzul sectelor de a depune juramantul militar si a participa la razboi se bazeaza pe
porunca a-6-a „Sa nu ucizi” pe care ei o considera valabila atat pe timp de pace cat si pe
timp de razboi. Asa ar fi daca razboaiele nu s-ar face tot cu voia lui Dumnezeu. In timp
de razboi cei care vor sa-ti ia viata ta, a familie tale sau vecinilor si prietenilor, nu sunt
infractori ci soldati. Ei nu te ataca din proprie initiativa ci pentru ca li s-a dat ordin, la fel
cum si tie ti s-a dat. Intervine deci o vointa straina care preia responsabilitatea crimelor
infaptuite. Porunca „sa nu ucizi” se restrange in acest caz la populatia necombatanta
civila; dealtfel exista legi internationale in caz de razboi pentru protejarea civililor
neinarmati, prizonierilor si militarilor raniti incapabili de a mai lupta. Asadar daca in mod
155

abuziv ti se da ordin sa ucizi oameni din aceasta categorie ai dreptul sa refuzi, iar daca
pentru asta esti deferit curtii martiale ai murit indeplinind porunca divina „sa nu ucizi”.
Statul ne obliga sa participam la razboi dar oare noi suntem complet nevinovati? Unii
spun: „Suntem prea mici sa judecam mersul istoriei”; „nu sta in puterea noastra sa pornim
sau sa oprim razboiele”; „participarea la razboi este o datorie cetateneasca iar vina pentru
uciderile savarsite nu intra in raspunderea combatantilor pentru ca ei ucid din vointa
statului”. Toate astea sunt adevarate dar si crestinul are raspunderea lui pentru ca poate sa
se supuna sau nu vointei statului. In razboi mai exista pericolul de a prinde gustul
crimelor; daca ai ajuns aici mai bine refuzi sa mai lupti, esti ucis ca tradator dar Bunul
Dumnezeu stie ca ai preferat sa mori decat sa devii ucigas. Cazul salvator pentru un
crestin este sa cada in linia intai sau sa fie ranit si scos din lupta. Mai sunt si serviciile
auxiliare: cantina, infirmerie, aprovizionare, telefonie, curierii, care nu lupta efectiv.
Marea problema e criza de timp. N-ai cand sa analizezi ce trebuie sa faci iei hotararea pe
moment, apesi pe tragaci si s-a dus.
Daca abdici de la datoria de aparare a tarii esti „las”; daca preferi curtea martiala esti
„sinucigas”; daca mergi pe front esti „ucigas”. Aceasta dilema fiecare trebuie sa si-o
rezolve pentru sine. Dumnezeu stie ce e in sufletul fiecaruia. A refuza din start
participarea la razboi pe ipoteza ca vei fi pus sa actionezi impotriva poruncilor divine, e
prematur. Razboiul te depaseste, e un fenomen istoric dirijat de Dumnezeu. Poti sa
participi si fara sa ucizi, salvand vietile altora sau sacrificandu-ti viata pentru ceilalti.
Asteapta intai sa ti se ceara ceva impotriva vointei Lui si apoi poti sa refuzi ordinul si sa
mori pentru ca „ai ascultat mai mult de Dumnezeu decat de oameni”. Sunt atatea cazuri
de militari care nu si-au pierdut mila fata de suferinta umana.
Vorbirea in limbi
Penticostalii pretind ca au darul de a vorbi in limbi necunoscute la fel ca apostolii la
cincizecime. Darul Duhului Sfant dat atunci era pentru convertirea strainilor veniti la
Ierusalim; apostolii le vorbeau fiecaruia in limba lui materna, despre Jertfa lui Iisus
pentru mantuirea neamului omenesc. Astazi penticostalii pretind ca au acelasi dar, desi nu
se ocupa de convertirea strainilor; vorbirea lor nu e inteleasa de nimeni nici macar de ei.
Domnul spusese apostolilor: „cei ce vor crede in Numele Meu vor scoate draci, vor
vindeca bolnavi, vor vorbi in limbi noi, vor lua in mana serpi fara sa fie vatamati”. Aceste
minuni veneau sa confirme originalitatea invataturilor, sa pastreze puritatea dogmelor;
invatatorii falsi nu puteau sa faca minuni. Astazi dogmele sunt cristalizate si darurile
minunilor nu se mai dau decat sfintilor. Nu trebuie sa ne testam credinta luind in mana
serpi sau incercand sa vorbim in limbi noi, caci in acest fel ispitim pe Dumnezeu.
Mi s-a intamplat odata in S.U.A. cautand duminica o biserica, sa nimeresc intr-o sala
unde adunarea penticostalilor tocmai isi tinea programul de rugaciune; cladirea nu avea
cruce dar cineva ma indrumase acolo; am dat sa plec dar un barbat a iesit afara si m-a
intrebat ce caut; o biserica, i-am spus iar el a zis ca acolo e; nu prea seamana a biserica, iam
spus, dar el m-a invitat inauntru; dupa o lunga ezitare am intrat si m-am dus in ultima
banca sa ma rog; un predicator citea si comenta Sf Evanghelie cu patos iar auditoriul
aproba prin exclamatii pline de incredere si evlavie; la sfarsit m-au intrebat de unde sunt
si din ce confesiune fac parte; le-am spus ca sunt marinar roman si crestin ortodox ca sunt
casatorit si am doi copii; la randul lor mi-au vorbit despre ei dar n-au vrut sa spuna din ce
156

iserica sunt; erau prietenosi; am dat sa plec pentru ca predica se terminase dar m-au
intrebat daca le dau voie sa se roage pentru mine; le-am spus ca nu trebuie sa-mi ceara
voie, si ca am sa ma rog si eu pentru ei; atunci m-au invitat sa ne rugam impreuna; foarte
bine le-am spus, hai sa zicem Tatal Nostru, dar ei au inceput un altfel de rugaciune; si-au
pus mainile pe mine, au inceput sa se roage pentru sanatatea mea, pentru familie si sa ma
apere Dumnezeu pe mare; apoi treptat cuvintele inteligibile au fost inlocuite cu niste
sunete sacadate, un murmur bolborosit care crestea in intensitate; aveam impresia ca sunt
coplesit de demoni; fiecare vorbea pe „limba” lui sau mai exact bodoganea ceva
ininteligibil; atunci mi-am dat seama ca sunt in mijlocul penticostalilor si m-au taiat toate
apele caci era prea tarziu sa scap; peste cateva minute, dupa ce intensitatea „rugaciunii”
atinsese paroxismul, s-au potolit cu totii luandu-si mainile de pe mine; ritualul se
terminase; le-am multumit si mi-am luat ramas bun; cel care ma invitase m-a condus,
povestindu-mi cum biserica penticostala l-a adunat de pe drumuri; inainte era un alcoolist
periculos, talhar la drumul mare, despartit de nevasta, fara casa si masa dormind pe strazi
sau in parcuri; „biserica” il ajutase sa-si refaca viata, sa se lase de bautura si talharii;
acum era casatorit cu o penticostala si aveau un baiat de 8 ani; i-am spus ca nu doar ei
salveaza suflete pierdute ci toate bisericile si ca ar trebui sa existe mai multa toleranta
intre crestini caci peste tot Dumnezeu are alesii Lui. Mi-era ciuda ca m-am pacalit dar
multumesc lui Dumnezeu ca am avut parte de o experienta ca asta, caci acum stiu ce e cu
penticostalii; nu sunt rai dar sunt naivi crezand ca au darul Duhului Sfant. „Rugaciunea”
lor este o incercare lamentabila de a gasi extazul prin bolborosirea intensiva a unor sunete
ininteligibile. Cred ca-n felul lor, s-au „rugat” sincer pentru mine si mai tarziu m-am
rugat si eu pentru ei, dar in felul meu.
Vorbirea cu mortii
O secta „speciala” este Spiritismul, aparut in S.U.A. in 1848 intr-o locuinta bantuita in
care se mutase familia Fox. Prin incercari cu literele alfabetului au aflat de la „spiritul”
lui Carol Reyn fostul proprietar, ca a fost ucis cu cinci ani in urma si trupul lui se afla
ingropat in pivnita. Intr-adevar osemintele s-au gasit si cazul a facut valva. In scurt timp
spiritismul a devenit un obicei monden, numarul adeptilor ajungand la cca 10 milioane
printre care multi intelectuali. Profesorul Hippolyte Léon Dénizard Rivail(1804-1869)
scrie „Le livre des esprits”, carte socotita pana azi „biblia” spiritistilor.
Acesti sectari considera ca Dumnezeu nu este vesnic si unitar, ci compus dintr-o
infinitate de spirite perfecte; nu e Atotstiutor dar are in subordine spirite ale stelelor care
sunt Fii, si spirite ale planetelor care sunt Duhul Sfant; respectiv Iisus ar fi spiritul
soarelui si Duhul Sfant, al Pamantului; preotii ar fi denaturat invataturile Domnului si
numai ei predica invatatura cea adevarata revelata de spirite. Astazi comunicarea cu
mortii se face prin intermediari cu calitati de medium care practic se lasa dominati de
spirite straine ce vorbesc prin ei. Dupa ce spiritul il paraseste, mediumul nu-si mai
aminteste nimic dar in timpul posedarii se comporta ca un demonizat, cea ce sugereaza ca
spiritistii sunt inspirati de diavoli. Sedintele se tin in camere slab luminate iar in timpul
invocarii se aud zgomote, se misca obiecte, iar unii din cei prezenti sunt terorizati.
Persoanele care mediaza capata cu timpul ”puteri” paranormale: au premonitii, pot ghici
viitorul altora, sufera dedublarea personalitatii, vorbesc in limbi de neinteles. Aceste
„calitati” sunt atractive pentru cei naivi dar departeaza de Dumnezeu si de practica vietii
157

crestine. Majoritatea celor ce s-au oferit sa „medieze” au suferit grave dereglari psihice
sfarsind la casa de nebuni; cei care doar participa la sedinte, raman cu vreo frica, au iluzii,
sunt desprinsi de realitate.
Vorbind cu mortii spiritistii incalca porunca divina, cum a incalcat-o regele Saul.
Spirite in afara trupului stim ca exista pentru ca ne-a spus-o chiar Mantuitorul; El ne
spune si despre existenta ingerilor rai sau buni, despre Judecata si tot ce trebuie sa stim
pentru mantuirea noastra. Spiritistii nu se multumesc insa si cauta „revelatiile spiritelor”,
vor sa se convinga de viata de dincolo vorbind cu mortii. Macar de ar cerceta cele
folositoare mantuirii dar scopul lor este mai mereu iscodirea viitorului personal, ghicitul,
chestiuni vecine cu vrajitoria, nu cu teologia. Calea de comunicare intre lumea celor de
dincolo si lumea noastra e inchisa de Dumnezeu iar daca incercam s-o deschidem ne
impotrivim vointei Lui. Si oare spiritele celor plecati dintre noi sunt libere sa ni se arate
dupa cum dorim? Atat suflete dreptilor cat si ale pacatosilor se afla sub stapanirea lui
Dumnezeu; daca El nu le permite sa se arate oamenilor atunci cine sunt cei ce vorbesc
spiritistilor?
Uneori chiar Dumnezeu trimite vreun inger sau vreun sfant sa se arate cu mesaj din
partea Lui dar spiritistii cer sa vina la comanda cutare spirit, nesocotind autoritatea
divina. Ei sustin ca „vorbirea” cu mortii este echivalenta cu rugaciunile catre sfinti; unde
au vazut ei vreun crestin folosind literele alfabetului ca sa afle de la vreun sfant viitorul?
Spiritistii considera ca orice existenta este intruchiparea unui spirit dintr-o lume
supranaturala. Ei mai sustin ca Sf Ioan Botezatorul este Ilie reincarnat. Scriptura arata
insa ca Sf Ioan a venit „in duhul si puterea lui Ilie” ca sa pregateasca norod Domnului iar
Ioan marturiseste despre el insusi ca nu e Ilie. Intre cei doi exista asemanari remarcabile:
amandoi asceti, amandoi plini de ravna pentru dreptate, chiar si imbracati la fel cu manta
din par de camila; deaceea Scriptura spune „codificat” despre Ioan Botezatorul ca este
„Ilie care trebuia sa vina”. Noi stim insa ca Ilie a fost insa inaltat la cer iar Ioan a fost
decapitat in temnita la porunca lui Irod; sunt doi prooroci diferiti. Cat despre reincarnare
Domnul spune clar: fiecare are de trait o singura viata dupa care vine Judecata.
Codul lui da Vinci
Aceasta “idee” relativ recenta nu a generat inca o secta, ci este deocamdata o blasfemie
nimicitoare ce sustine ca Domnul a fost casatorit cu Maria Magdalena, avand impreuna si
o fetita Sara. Biserica ar fi tinut secret aceasta “taina” teribila ca sa nu-si piarda influenta
si puterea politica. Maria ar fi fost gravida in momentul rastignirii Domnului apoi s-ar fi
refugiat in Franta unde a nascut; ei sustin ca Maria Magdalena nu a fost prostituata ci o
femeie de vita regala, iar abia in anul 591 Biserica a inventat aceasta calomnie. Erezia se
bazeaza pe faptul ca Domnul dupa inviere I s-a aratat mai intai ei. In anul 325 la Sinodul I
de la Niceea imparatul Constantin ar fi pus la cale marea “cacialma”, in scopul de a uni
intreg imperiul sub credinta crestina; tot atunci ar fi fost declarate apocrife anumite scrieri
care vorbeau despre cumplitul secret. Se mai sustine ca Leonardo da Vinci pictand Cina
cea de Taina a inclus niste indicii codate: apostolul Ioan are chip feminin; intre el si
Mantuitorul apare un V care ar insemna simbolul rudimentar feminin pe post de Graal;
mutand pe apostol in partea cealalta pare ca sta culcat cu capul pe umarul lui Iisus. Acest
sfant Graal intr-o interpretare “ezoterica” ar fi defapt pantecele femeii gravide care poarta
pe urmasii lui Iisus iar San Greal prin anagrama da Sang Real, sange regal. In sprijinul
158

acestei extraordinare blasfemii se mai sustine ca prima cruciada a avut drept scop gasirea
“papirusului codat al lui da Vinci” la Ierusalim, dovada teribilului secret, iar cei care l-au
aflat au fost Cavalerii Templieri. Ei ar fi parasit cu toti deodata Ierusalimul venind la
Roma, unde Papa le-a cumparat tacereaa cu o mare suma de bani; asta ar explica
imbogatirea si mai tarziu eliminarea intr-o zi de vineri 13 a tuturor templierilor.
Toata aceasta fantezie incalcita si malefica, dovedeste lipsa credintei in constiinta
omului modern; cine o promoveaza face cu buna stiinta jocul diavolului. Cei care sustin
ca Iisus a fost insurat, pornesc din start cu ideea ca El a fost doar un om obisnuit; poate
ca-I accepta harul de vindecator, talentul de oratar, moartea de filozof dar nu si calitatea
de Mantuitor al lumii. Asta gandeste omul de azi si se felicita pentru “luciditatea” lui dar
noi intrebam: cum e posibil ca Cel care a postit 40 de zile in pustie, Cel ce lauda pe
famenii pentru Dumnezeu, sa se lase biruit de pofta sexuala insurandu-Se?-si inca in
ascuns ca un fatarnic. Ar insemna ca Iisus se aliniaza cu ceilalti invatatori mincinosi iar
predica Lui este doar o spoiala bine ticluita. Cum se explica atunci minunile Lui, viata si
moartea Lui, Invierea si Inaltarea la cer, toate prezise cu sute de ani in urma? Veti spune
ca acestea sunt argumente ale credintei; bine atunci daca “inteleptul zilelor noastre” nu
poate fi convins prin credinta, sa-ncercam cu ratiunea.
Iisus a fost o persoana publica si toti ochii erau atintiti asupra Lui ca sa-I gaseasca vreo
vina. A fost acuzat ca vindeca prin puterile Satanei, ca ridica poporul la revolta impotriva
romanilor, ca nu tine Sabatul sau ca opreste lumea a plati birurile. Credeti ca se putea ca
El sa intretina relatii sexuale cu Mariea Magdalena fara ca fapta sa fie imediat sanctionata
de farisei? Ar fi fost deajuns un simplu gest ca sa declanseze in mintea lor murdara
suspiciunile unor relatii de curvie. Poate ca s-au gandit la asta dar n-au putut sa-L acuze
pentru ca Iisus avea o distinctie care impunea respect. Era impartial si iubitor in acelasi
timp, ierta pacatele dar mustra greselile, oferea mila si dojana in combinatia optima
pentru fiecare deaceea era inconjurat de norod. De multe ori erau derutati de purtarea Lui
imprevizibila: dupa ce-l lauda pe Petru si-i promite ca pe el va zidi Biserica Sa, ii spune
“inapoia Mea Satano”; dupa ce o refuza pe femeia cananeanca, o lauda pentru insistenta
ei si-i tamaduieste copila; il vindeca pe robul sutasului roman laudandu-i credinta in fata
iudeilor; fericeste pe cei saraci si sta la masa cu bogatii; iarta pe femeia adultera si mustra
pe cei care curvesc pana si cu gandul. Lumea era contrariata dar Iisus urmarea consecvent
eficienta maxima in lucrarea mantuirii celor din jur.
Cat priveste persoana Mariei din Magdala, Scriptura spune ca Domnul scosese din ea
sapte draci; prostituata care I-a uns picioarele cu mir cand Iisus fusese invitat in casa lui
Simon fariseul, este conform Sfintei Traditii una si aceiasi persoana cu Maria Magdalena.
De ce dupa invierea Sa din morti, Domnul I s-a aratat prima data ei? Pentru ca: “s-a dus
dis-de-dimineata la mormant, pe cand era inca intuneric; si a vazut ca piatra fusese luata
de pe mormant. A alergat la Simon Petru si la celalat ucenic, pe care-l iubea Iisus si le-a
zis: Au luat pe Domnul din marmant si nu stiu unde L-au pus! Petru si celalalt ucenic au
plecat spre marmant ... au intrat si au vazut fasiile de panza jos si stergarul care fusese
pus pe capul lui Iisus era facut sul si pus intr-un alt loc singur ... tot nu pricepeau ca, dupa
Scriptura, Iisus trebuie sa invieze din morti. Apoi ucenicii s-au intors acasa. Dar Maria
sedea afara langa mormant si plangea. Pe cand plangea, s-a aplecat sa se uite in mormant.
Si a vazut doi ingeri in alb ... Femeie, i-au zis ei, pentru ce plangi? ... apoi s-a intors si a
vazut pe Iisus stand acolo in picioare ... Femeie, i-a zis Iisus, de ce plangi? Pe cine cauti?
Ea a crezut ca este gradinarul ... Iisus i-a zis: Marie! Ea s-a intors si I-a zis: Rabuni,
159

Invatatorule! Nu ma tinea, i-a zis Iisus ... ci du-te la fratii Mei si spune-le ca Ma sui la
Tatal Meu si Tatal vostru la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru ... Maria Magdalena sa
dus si a vestit ucenicilor ca a vazut pe Domnul”. Asadar I S-a aratat ei prima din mila
caci astepta langa mormant zdrobita de durere. S-a aratat apoi celor doi ucenici care
mergeau catre Emaus pentru ca erau cu totul dezorientati de cursul evenimentelor. Li S-a
aratat in aceiasi seara apostolilor desi le spusese ca-L vor vedea in Galileea, pentru ca
erau prea intristati. S-a aratat la 7 zile lui Toma care cerea dovezi palpabile. Vederea Lui
era pentru ucenici “tonicul” care-i ridica din nou la viata, caci isi pierdusera speranta.
Ideea ca imparatul Constantin ar fi interzis raspandirea acestui “secret” la Sinodul I
ecumenic in scopul de a uni provinciile imperiului roman sub credinta crestina, este o
pura fantezie. Una ca imparatul n-ar fi putut efectiv sa puna sub semnul tacerii un fapt
petrecut cu 300 de ani inainte si cunoscut din generatie in generatie, si a-2-a ca nu
Crestinismul a contribuit la unirea teritoriala a Imperiului ci Imperiul a contribuit la
raspandirea in teritoriu a Crestinismului. Cat priveste Sinodul I ecumenic, acesta s-a
intrunit impotriva ereziei lui Arie pentru a formula dogma credintei in Sfanta Treime.
Leonardo da Vinci(1452-1519) inginer si artist genial al Renasterii, nu a emis niciun
mesaj codat despre “teribilul secret al relatiei Domnului cu Maria Magdalena”. Da Vinci
a trait la 1500 de ani dupa evenimente cand ar fi trebuit ca “taina” respectiva sa fie
demult deconspirata, daca ar fi existat un cat de mic indiciu in sprijinul ei. Marele
inventator nu a excelat in credinta si e putin probabil sa-l fi interesat chestiuni de acest
gen; crearea cilindrului codat este insa pe masura priceperii lui.
Cina cea de Taina celebrul sau tablou, a slujit de icoana crestinilor timp de sute de ani
fara ca cineva sa vada in chipul apostolului Ioan vreun “apropo” la persoana Mariei
Magdalena. Dealtfel la cina de ramas bun nu au participat decat apostolii conform
Scripturii. Pictura a fost realizata cu un amestec de vopsea de ulei care nu a aderat foarte
bine pe peretele bisericii Santa Maria delle Grazie din Milan. O parte din ea s-a distrus si
au trebuit 22 de ani pentru ca in 1999 pictura sa fie cat de cat restaurata. Numeroasele
160

eproduceri s-au abatut mai mult sau mai putin de la original. Apostolii sunt figurati in
grupuri de cate trei si discuta aprins in urma vestirii Domnului ca unul din ei Il va trada.
Este surprinsa scena in care Ap Petru ii cere lui Ioan sa intrebe cine este cel ce avea sa-L
vanda. Ioan fiind cel mai tanar dintre apostoli are figura unui adolescent blajin; Ap Iuda
Iscarioteanul apare tinand in mana dreapta punga cu bani. Tabloul este o capodopera atat
prin realizare cat si prin conceptie; are un dinamism in expresia personajelor si o
diversitate de fizionomii demne de geniul lui Leonardo.
Litera “V” si anagrama Sang Real - San Greal sunt niste simple speculatii in sprijinul
interpretarii “moderne” a tabloului. Graalul este potirul pe care l-a dat Iisus ucenicilor la
Cina cea de Taina; conform traditiei in acelasi potir Iosif din Arimateea ar fi adunat putin
din sangele Domnului, cand era rastignit. Ulterior Iosif a plecat sa predice Evanghelia pe
teritoriul Marei Britanii luand si Graalul cu el. Se crede ca Sfantul Potir avea puterea de a
inmulti hrana pentru cei neprihaniti si de a orbi sau amuti pe nelegiuiti. Legendele
Graalului se impletesc cu legendele medievale ale regelui Arthur. Astfel Parcival un tanar
neprihanit, porneste sa devina si el cavaler al mesei rotunde dar in drum se opreste la
curtea Regelui Pescar; acesta era pazitorul Graalului si al sulitei cu care Domnul fusese
strapuns pe cruce; din cauza pacatelor lui regele amutise dar prin Parcival isi recapata
graiul. Dupa ce tara a avut parte de pace gratie carmuirii intelepte a lui Arthur, cavalerii
mesei rotunde fac legamant sa porneasca in cautarea Sfantului Potir. Cei mai multi mor in
aceasta misiune dar in final Graalul este gasit de Galahad cel neprihanit, fiul lui Lancelot.
Desi ne aflam pe taram de legenda, sa notam ca nu paharul in sine este important ci Jertfa
Domnului. Graalul daca mai exista, nu este cum isi inchipuie unii un pahar de aur cu
pietre nestemate, caci Domnul si apostolii au trait in saracie.
Cat priveste prima cruciada, scopul ei a fost recucerirea Ierusalimului pentru ca acolol
s-au savarsit patimile Domnului; s-a desfasurat intre anii 1096-1099 si a fost singura
victorioasa. Dupa cruciada au luat fiinta trei ordine militare calugaresti: Ordinul
Templierilor al Hospitalierilor si al Teutonilor. Ordinul Templierilor s-a infiintat in anul
1118 de catre nobilul francez Hugh de Payens impreuna cu opt camarazi intr-o casa de
langa fostul templu al lui Solomon, pentru a proteja pelerinii crestini care veneau sa se
inchine la Ierusalim. Ordinul capata aprobarea Papei in 1128, prilej cu care calugarul
cistercian Bernard de Clairvaux va introduce o disciplina severa impunand rugaciune,
saracie, castitate si ascultare. Spre sfarsitul sec XII templierii au repurtat cateva victorii
militare in Tara Sfanta, fapt care le-a adus faima si bogatie; numeroase daruri in bani dar
mai ales in terenuri veneau din partea bisericii, iar altele din partea aristocratiei feudale
din Europa care in acest fel se spala de datoria de a merge in cruciada. Templierii
devenisera un fel de mercenari ai crestinatatii mandatati sa apere Ierusalimul de
musulmani, sarcina mult prea grea pentru ei. Ordinul pusese la dispozitie o mica armata
permanenta de 300 de oameni de elita; pentru intretinerea lor trebuiau insa bani. S-a
infiintat deci un sistem de deplasare a fondurilor a carui siguranta era garantata de
templieri in toata Europa. Treptat au inceput sa apeleze la serviciile lor negustori si
nobilii bogati. Templierii se transformau din calugari militari in bancheri. In 1187
Ierusalimul a fost recucerit de arabii condusi de Saladin iar Templierii si-au mutat sediul
la Antiohia; cum trupele musulmane inaintau Templierii au trebuit sa se retraga la Acra,
apoi la Cezareea. In 1291 parasesc Tara Sfanta si se muta in insula Cipru, apoi in Franta.
Invidiati pentru averile lor Templierii au inceput sa fie discreditati de diferite zvonuri
calomnioase, ca ar practica ritualuri imorale. In 1307 regele Frantei Filip IV cu acordul
161

Papei Clement V, starneste o persecutie contra lor arestand pe marele maestru al
ordinului Jaques de Molay si pe alti capi superiori. Sub tortura Templierii recunosc
practicarea de ritualuri satanice si multi din ei sunt arsi pe rug. In anul 1312 Papa dizolva
ordinul si dispune ca patrimoniul sa fie transferat Cavalerilor Ospitalieri; dispozitia nu a
fost respectata si grosul averii a ajuns in visteria regelui. Multi istorici considera procesul
Templierilor o inscenare pusa la cale de Filip IV; erau o prada usoara, odata ce inselasera
asteptarile Europei nereusind sa apere Ierusalimul de pagani. Templierii supravietuitori
au fost incorporati ulterior in ordinul Francmasoneriei.
Asta spune istoria despre Templieri, dar noi ne multumim sa observam ca Leonardo da
Vinci s-a nascut in 1452 la 140 de ani dupa desfiintarea Ordinului. Nu se putea deci ca
Templierii sa gaseasca la Ierusalim “codul lui da Vinci”.
Cap 8. Ateism sau credinta?
Nu exista niciun argument decisiv in favoarea religiei sau a ateismului; alegerea e
absolut libera. Religia este pentru credinciosi un mod de viata iar pentru atei o superstitie;
ateismul este pentru atei libertate de gandire iar pentru credinciosi un pacat capital.
Pe cale rationala omul nu poate intelege decat intuitiv notiuni ca: viata, moartea,
vesnicia, infinitul, dreptatea, universul. Stiinta deschide mereu noi orizonturi astfel ca in
mod paradoxal cunoastem tot mai mult si stim tot mai putin, ratacindu-ne in hatisurile
cunoasterii. Nu se mai vede padurea din cauza copacilor; omul pierde viziunea unificata
asupra lucrurilor si atunci are nevoie de religie, care pastreaza vederea de ansamblu cu
toate punctele de reper neclintite. Omul modern trebuie sa gaseasca o punte intre Stiinta
si Religie ca sa-si poata pastra echilibrul interior.
Obictivul fundamental care ar trebui sa ne ghideze toata viata este aflarea sensului
propriei noastre existente. Oamenii cauta adevarul dar el este amestecat intr-o mare de
minciuni. Majoritatea iau drept adevar cea ce gasesc mai repede la indemana, cea ce e
mai convenabil pentru interesele de moment sau cea ce vad ca ia toata lumea dar sunt si
unii care nu se lasa pana nu-l afla. Astazi nu ne mai ajunge timpul unei vieti pentru a
cerceta multimea informatiilor la care avem acces si deaceea trebuie sa selectam ce este
important de stiut (deaceea am scris aceasta carte). Avem nevoie de un plan de cercetare
a realitatii si de un nucleu axiomatic de cunostinte care sa stea la baza edificiului
cunoasterii pentru fiecare din noi. O educatie sistematica a celor sapte ani de-acasa bazata
pe un sistem ordonat de valori furnizat de religie, este cel mai bun start pentru orice fiinta
umana. Cand va ceste tanarul va selecta singur informatiile utile pentru desavarsirea
cunoasterii; daca insa vom lasa informatiile sa atace in mod haotic un intelect imatur, el
va creste dezorientat si va cerne mult mai greu adevarul din marea de minciuni.
Traiul in lume amesteca o credinta curata cu tot felul de crezuri “murdare”, incat omul
pana la moarte este pus in situatia de a alege. A-L cauta pe Dumnezeu este un act de mare
curaj care implica schimbarea intregii tale vieti; multi intuiesc acest lucru si preferand sa
traiasca mai departe supusi dulcilor patimi, se straduiesc sa amane intoarcerea la
Dumnezeu. Problema credintei mai importanta decat insasi viata, ajunge sa fie
subordonata celor mai neinsemnate preocupari. Auzim foarte des expresii “intelepte” cum
ar fi: “nu stie nimeni daca exista sau nu”, “n-a venit nimeni de pe lumea cealalta sa ne
162

spuna”. Si totusi pentru orice om vine cel putin odata-n viata momentul cand isi pune
problema sensului propriei existente, a raspunderii pentru faptele savarsite, a vietii de
dupa moarte, etc.
Orice om ca fiinta inzestrata cu ratiune, isi va defini un „crez” in viata; capacitatea de a
crede in ceva este nativa. Obiectul credintei este la libera alegere a fiecaruia si evolueaza
odata cu varsta; azi esti ateu materialist, maine crezi in extraterestri, poimaine te-apuci de
yoga, etc. Chiar daca pe parcursul vietii apar date noi individul prefera deobicei sa le
adapteze propriului sau sistem, decat sa-si schimbe modul de gandire; asta explica partial
conflictul intre generatii. Exista si indivizi care isi “up-dateaza” gandirea, mereu tineri cu
sufletul desi se trec cu anii. Intotdeauna o “filozofie de viata” graviteaza in jurul unei
principiu de baza, din care decurge restul. De exemplu „hedonismul” care presupune
cautarea placerilor sexualitatea, ateismul din care rezulta lipsa de scrupule “libertatea” de
a infaptui orice, dedicarea Stiintei din care pot rezulta savanti sau pasionati de stiintificofantastic.
Exista insa in viata momente cruciale cand esti „constrans” sa-ti definesti
pozitia fata de Dumnezeu. Asa cum structura cristalina organizeaza atomii unui metal
sporindu-i calitatile, asa un crez in viata structureaza resursele omului; ii ofera un sistem
de valori, ii orienteaza puterile spirituale catre un tel, ii da un echilibru interior. Cand
obiectul credintei unui om se clatina atunci si omul cade spiritual; cel ce crede in stiinta
va fi adeseori dezorientat, cel ce crede in placerile vietii le va simti amaraciunea, ateul va
cadea in disperare cautand sensul propriei existente, dar cel ce crede in Dumnezeu va fi
de neclintit.
Argumente contra
Dumnezeu nu exista pentru ca nu-L vedem spun necredinciosii. Vor sa-L vada sa-L
auda sa-L pipaie, desi El este transcendent mai presus de perceptia noastra. Pe de alta
parte daca am putea sa-L vedem n-ar mai fi credinta ci convingere, n-ar mai fi libertate de
vointa a omului ci alegerea fortata a binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos Dumnezeu
a putut fi vazut si auzit dar tot prin credinta: “cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal”.
Dumnezeu S-a facut cunoscut oamenilor prin revelatii catre alesii Sai: Moise, proorocii
din vechime, Zoroastru, apostolii Noului Testament, Muhammad si altii care au avut
misiunea de a difuza in popor mesajul divin. Rezultatul a fost intemeierea de religii si
inmultirea binelui pe pamant; aceste lucruri nu pot fi negate dar sunt puse de atei pe
seama “naivitatii” maselor populare.
El se mai face cunoscut prin diferite semne ca ajutor celor slabi in credinta dar asta nu
garanteaza mantuirea, cum a fost cazul regelui Saul. Cei care au gasit calea si merg pe ea
cu hotarare nu primesc semne pentru ca n-au nevoie. Nici cei “impietriti” in rau nu
primesc semne ale existentei Lui pentru ca le-ar lua drept jocuri ale imaginatiei. Semnele
lui Dumnezeu nu se intiparesc in mintea omului pentru a nu-l influenta in libertatea de a
alege binele sau raul. Cel care primeste asemenea semne trebuie sa le pastreze ca pe o
comoara si sa le adape mereu cu apa vie a recunostintei caci altfel uitarea i le fura curand.
La vreo trei ani dupa ce venisem la credinta am primit si eu un semn. Plecasem la o
nunta a unei verisoare in nordul Moldovei, loc unde credinta crestina este mai puternica
decat in alte parti; eram cu sotia si nu-mi mai vazusem de mult timp rudele. Inainte de a
pleca mi-am promis mie insumi ca trebuie sa ajung si pe la mormantul bunicilor mei;
pregatisem cateva lumanari luate de la o Biserica din Suceava pe care le pazeam cu
163

atentie sa nu se rupa. Am ajuns la rude cu o seara inaintea nuntii si cum era de asteptat
ne-am pus pe bautura de veselia revederii; le luasem la fiecare cadou cate o sticla sau cate
o cutie de bomboane. Ne-am culcat tarziu iar a-2-a zi urma sa pornim pe la 10 dimineata
cununia civila si sa inceapa petrecerile. Eu nu prea tin la bautura; cu chiu cu vai am ajuns
in pat dar totusi am avut grija de lumanari sa nu le pierd. Dimineata aveam un cap cat o
banita si mi-era rau; ceilalti inca dormeau dar eu asa cum eram mahmur de bautura, am
luat lumanarile si am plecat in deal la cimitir; daca nu ma duceam atunci nu mai era timp
caci a-2-a zi dupa nunta disdedimineata trebuia sa prindem trenul inapoi spre Constanta.
Mergeam pe drum si ma batea soarele in cap iar lumanarile incepusera sa se topeasca; nu
m-am intalnit cu multa lume caci era Duminica. Cimitirul se afla in curtea bisericii din
deal unde nu se mai tineau slujbe decat la inmormantari, caci in sat se afla construita o
Biserica noua. Am ajuns si am gasit cu oarecare dificultate mormintele bunicilor mei. Am
cautat o piatra ascutita si am taiat lumanarile in doua ca erau prea lungi facand din ele un
manunchi, apoi am sapat o mica groapa in pamant le-am asezat acolo si le-am aprins. Am
facut o scurta rugaciune pentru sufletul celor adormiti si m-am asezat cu fata-n sus pe o
banca la umbra, ca sa-mi revin putin din mahmureala. Cand m-am ridicat sa ma uit la
lumanari am ramas uimit; groapa pe care o sapasem capatase forma regulata a unui
triunghi echilateral si lumanarile ardeau frumos inauntrul lui. Mintea a inceput sa mi se
limpezeasca si m-am simtit cuprins de o mare bucurie incat fara sa vreau m-au podidit
lacrimile. Simteam insistent in minte cum Cineva comunica cu mine, imi transmite ceva
ca un flux intens si inaltator. Am stat pana au ars complet lumanarile si in starea aproape
insuportabila de bucurie in care ma aflam, nu reuseam sa ma gandesc la nimic altceva
decat sa-I multumesc lui Dumnezeu. Am luat incet drumul inapoi spre casa unchilor mei;
mergeam pe ulita plina de praf si nu-mi putem stapani lacrimile. Abia cand am ajuns la
drumul asfaltat fluxul acela s-a retras incet din mintea mea si am revenit la normal. M-am
spalat la fantana si am ajuns acasa dar nu le-am spus nimic alor mei. Nunta a decurs
normal si a-2-a zi ne-am intors acasa. Ma gandeam ca am primit pe nemeritate pentru
circa jumatate de ora, un dar nemaipomenit de la Bunul Dumnezeu ca sa ma intareasca in
credinta. Nu m-am mai intalnit de atunci cu acea stare indescriptibila dar sincer tanjesc
dupa ea si-i pastrez amintirea in suflet.
Un alt “argument” al ateilor este existenta raului. Daca ar fi Dumnezeu atunci n-ar
trebui sa existe boli, necazuri, calamitati, nedreptate, asuprire – spun ateii; toti oamenii ar
trebui sa fie fericiti pentru ca El este bun si milostiv. Intr-adevar asa va fi dar nu acum ci
in “Imparatia ce va sa vina”, pentru cei ce vor fi vrednici de ea. Dumnezeu va face
dreptate absoluta la Judecata de Apoi; bolile suferintele, durerea fizica nu vor mai exista
pentru cei gasiti buni, dar toti raii ce si-au dus viata in placeri pacatoase vor mosteni
chinurile vesnice. Pana atunci insa in viata aceasta pamanteasca toate relele continua sa
existe, pentru ca asta e singura modalitate prin care putem inainta in cresterea spirituala.
”Sa-si ia fiecare crucea si sa-Mi urmeze!” ne spune Domnul, deci sa ne luam fiecare
partea noastra de necazuri si suferinte. Boala, durerea, saracia, moartea unei fiinte dragi,
sunt pentru noi tragedii extraordinare dar El le factureaza la adevarata lor valoare in
raport cu eternitatea. Sacrificiul care ni se cere este mic si ni se da in schimb o rasplata
foarte mare, nemeritata. Adevarata tragedie care ne paste este moartea sufletului a eului
personal, pe care Domnul o numeste “moartea a-2-a”.
Cand omul isi asuma de bunavoie „crucea” „isi face norocul cu mana lui” dar cand se
impotriveste, “ce i-e scris in frunte i-e pus”. Unii oameni pot intui din greutatile vietii lor
164

cum mana Domnului ii conduce catre mantuire, insa pentru cei care nu cred in rasplata
Lui toate necazurile vietii le sunt o suferinta cumplita. Ei nu vor sa primeasca “crucea”,
se zbat, injura, hulesc pe Dumnezeu, se straduiesc fara scrupule sa puna pe umerii altora
poverile care sunt in dreptul lor. Alearga dupa un trai confortabil care se obtine deobicei
prin compromisuri cu propria constiinta; cand se istovesc de atata razvratire cad in
deznadejde sau se pocaiesc. Dumnezeu ne da cat putem duce fiecare pentru ca nicicand
nu-L cautam mai mult ca in necazuri si nicicand nu-L iubim mai mult ca atunci cand ne
ajuta. Orice necaz este leac si nu razbunare, este semn al iertarii divine. Sunt si unii caresi
duc viata in placeri adesea vicioase iar El nu le da necazuri. Asta poate fi un indiciu ca
sunt lepadati de la fata Lui; totusi oricine poate veni la credinta chiar si “in al-12-lea
ceas”, caci El nu doreste moartea pacatosului ci indreptarea. Aceasta este calea anevoiasa
de mantuire a omului, mereu sub semnul ispitelor si al pacatului. Inaintarea in credinta se
face treapta cu treapta si pe fiecare este cate o ispita care trebuie invinsa. Greutatile vietii
sunt pentru noi un antrenament astfel ca in momentul mortii sa fim orientati catre polul
binelui fara putinta de intoarcere, iar restul va completa El.
Dar este oare posibil sa mostenim Imparatia lui Dumnezeu si sa avem parte si de fericire
pe acest pamant? Inainte de dreptatea finala exista si in aceasta viata o dreptate relativa
pentru ca cel ce face rau si o duce bine este defapt nefericit iar cel ce face bine si o duce
rau este defapt fericit. Exista un raport direct proportional intre starea morala a unui om si
capacitatea lui de a fi fericit: hotul, ucigasul, desfranatul, mincinosul chiar daca au tot ce
le trebuie nu sunt mai fericiti ca cei drepti in lipsuri si necazuri. Cel ce urca pe trepte mai
inalte, chiar si chinurile si moartea i se par dulci; Dumnezeu il incearca mai tare ca sa-i
dea cununa muceniciei.
Adevarata fericire este cea spitituala cand ai facut vreo pomana, cand ai mangaiat un
suflet indurerat, cand ai ajutat un om sa-si rezolve un necaz, cand ti-a reusit vreo lucrare.
Atunci simti in suflet o bucurie mai mare decat placerea trupeasca, atunci te apropii
oarecum de cea ce vei simti cand vei fi in comuniune cu El. Bine veti spune fericirea
sufletesca intelegem, dar fericirea fizica, cea care consta in sanatate si bunastare ne este
permisa sau nu? Este permisa dar cu o conditie: “Nu cautati ce veti manca, ce veti bea sau
cu ce va veti imbraca! Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu, si toata acestea vi se vor
da pe deasupra!” Deci nu trebuie sa facem din mancare si bautura scopul vietii; cei care
se multumesc cu ce au si nu ravnesc la rafinamentul luxului dobandesc fericirea si aici pe
pamant. Cei mai multi au nevoie de nevasta si copii ca sa fie fericiti; este o indatorire dar
si o mare bucurie sa ai o familie, si Domnul ti-o da numai sa nu uiti nici pe saraci caci si
ei sunt mame, fii si fiice. Pentru fericire mai trebuie realizarea pe plan profesional, pe
care Domnul ti-o da numai sa muncesti cinstit: “ca pentru Dumnezeu nu ca pentru
oameni”. Pentru fericire mai trebuie distractii; daca Domnul Insusi a fost la nunta din
Cana atunci poti sa mergi si tu la petreceri dar fara sa te imbeti, sa vorbesti ce nu trebuie
sau sa curvesti din priviri. Asadar Dumnezeu nu exclude fericirea pamanteasca dar omul
este mereu nemultumit si vrea mai mult; nu intelege ca sufletul lui tanjeste defapt dupa
cele de Sus, nu dupa surogatul placerilor materiale. Straduindu-se sa-si gaseasca
“fericirea” omul isi pierde simtul cumpatarii, ajunge sa abuzeze de bunurile pamantesti si
sa guste din placerile pacatului care nu-l pot satura; ajunge intr-o stare de beatitudine pe
care o confunda cu fericirea, dar aceasta stare se obtine din ce in ce mai greu pentru ca
simturile se tocesc si e nevoie de mai multa mancare, mai multa curvie, mai mult alcool,
mai multe droguri. Satana-ti sopteste: “traieste-ti viata, profita de clipa prezenta”, si astfel
165

pe nesimtite ajungi in capcana propriilor vicii si te nenorocesti. Cei putini care vin la
credinta se minuneaza singuri din ce abis fara fund au fost salvati. Deaceea cand
exageram cu “fericirea” Dumnezeu ne da boli si necazuri asa ca ne scarbim de placerile
vicioase; abia atunci sanatatea, familia, munca, devin din nou valoroase si omul invata
cumpatarea. Fericirea pamanteasca ar trebui sa fie pentru noi un izvor de permanenta
recunostinta catre Dumnezeu dar in loc de asta este un somnifer care ne face sa-L uitam.
Spuneam ca cei ce se multumesc cu putinul pe care-l au pot atinge fericirea; conditia
aceasta pare ca implica in mod necesar saracia. Sunt insa si bogati care ating fericirea
pamanteasca si nu o pierd nici pe cea cereasca; conditia e sa traiasca la fel ca oamenii de
rand iar din averea lor sa faca milostenii, cum a facut Zaheu vamesul. Gandeste-te ca
averea ta nu e a ta, ci ti-a incredintat-o El ca s-o gospodaresti in folosul altora. Sa fii
zgarcit cand e vorba sa cheltuiesti pentru tine si mana larga cand cheltuiesti pentru saraci;
Dumnezeu iti va cere socoteala de orice banut cheltuit. Privita in acest fel averea este
pentru cel bogat o “cruce” si inca una cu o mai mare raspundere. N-ai voie sa mananci
scumpeturi, sa te imbraci in lux, sa-ti iei masina “bengoasa”, sa locuiesti in confort sau sa
cheltui averi intregi pentru distractiile tale; trebuie sa traiesti ca omul de rand care nu-si
poate permite toate astea iar din surplusul de bani sa miluiesti pe cei saraci. Inteleptul stie
ca roata vietii se invarteste; azi esti bogat, maine poate sa dea peste tine o boala, un
accident, un faliment si ajungi sarac. Deaceea e bine sa-ti pui niste bani deoparte ca sa nu
fii sarcina altora. Deasemenea sa fii pregatit oricand sa-ti castigi painea muncind, cand
banii se termina. Cei mai multi bogati nu rezista insa ispitei de a cheltui pentru ei si cad in
vicii rafinate: droguri, femei, jocuri de noroc, concedii extravagante; mananca delicatese
cand altii flamanzesc, isi construiesc case luxoase cand altii stau cu chirie, isi cumpara
masini scumpe cand altii n-au bani nici de tramvai, iar cand se termina averea isi pun
capat vietii din disperare. Exista si bogati tip Hagi Tudose, care atat de mult tin la avere
ca nici saracilor nu dau nici pentru ei nu cheltuiesc; averea le ramane mostenire altora iar
ei se chinuiesc degeaba; n-au parte de fericire nici aici nici dincolo.
Spun unii bogati: “De ce sa dau din bunurile castigate de mine prin “munca”, celor care
sunt saraci pentru ca lenevesc? Sa munceasca daca vor sa aiba! Dandu-le milostenie ii
incurajez sa trandaveasca”. In numele “dreptatii”, cel care are cauta motiv sa nu dea celui
care n-are. Plini de egoism il judecam pe aproapele, cand Domnul cere mila si judecarea
propriilor noastre defecte. Daca e lenes si nu-i dai tot nu-l faci harnic, iar daca-i dai nu-l
imbogatesti; chiar lenes fiind, el cand cerseste se injoseste pe sine iar asta inseamna
smerenie, poteca cea mai scurta catre mantuire. Daca stii ca e lenes nu-i da mult, daca stii
ca-i betiv nu-i da bani ci da-i ceva de mancare dar daca stii ca e vrednic si a dat necazul
peste el atunci ajuta-l mai mult, ca sa se puna pe picioare. Este cate un sarac care nu cere
de rusine si daca ii dai te refuza politicos, deaceea trebuie sa gasesti calea spre sufletul lui
ca sa-l ajuti fara sa-l injosesti. De cele mai multe ori saracul e sarac nu pentru ca e lenes
ci din atatea alte motive: boli, somaj, familie grea, handicapuri; pe de alta parte multi
oameni sunt bogati nu pentru ca muncesc foarte mult ci pentru ca au apucat un servici
bine platit sau pentru ca au investit niste bani intr-o afacere profitabila sau pentru ca au
primit vreo mostenire. Rareori munceste bogatul mai mult decat saracul, caci in lumea in
care traim nu se plateste atat munca ci mai ales pozitia sociala; tocmai deaceea averea pe
care o ai nu trebuie sa consideri ca-ti apartine ci-ti este data in folosul altora.
Mai spun ateii: daca Dumnezeu exista El trebuie sa fie Unic; de ce sunt atunci mai multe
religii? Acest rationament porneste de la prmiza falsa ca fiecare religie are dumnezeul ei;
166

adevarul este ca toate religiile slavesc pe Acelasi Dumnezeu. Principiile de baza ale unei
credinte monoteiste se regasesc atat in Crestinism cat si in Iudaism, Islamism sau
Zoroastrism: in primul rand existenta Unui Creator Unic Sustinator al Universului, Izvor
de viata si dreptate absoluta, si in al-2-lea rand finalitatea existentei umane in comuniune
cu Creatorul, prin practicarea activa a faptelor bune. Toti credinciosii pamantului merg pe
aceiasi cale; cand te umple mila si ajuti pe aproapele chiar in paguba ta atunci ortodox
sau adventist, suffist sau sunnit, fariseu ori samaritean totuna sunt.
Este regretabila scindarea religiilor in secte, dar faptul se datoreaza oamenilor si nu
poate fi pus in sarcina lui Dumnezeu. Deosebirile de pareri, superficialitatea, spiritul de
contrazicere, dorinta de marire, interesele materiale, acestea sunt defapt motivele divizarii
sectare. Partea “buna” este “diversificarea” pentru ca atrage un numar mai mare de
oameni la Dumnezeu. Partea proasta sunt devierile de la dogme si ratacirile de la dreapta
credinta. Desi toate sectele se exclud una pe alta fiecare are si membri evlaviosi placuti
lui Dumnezeu; credinciosul de rand nu se aventureaza in dezbateri teologice ci doar
practica milostenia, cinstea, smerenia, curatia, care toate duc spre mantuire. Nu vorbim de
sectele satanice care promoveaza: orgii, droguri, idolatrie, etc.
Un alt argument impotriva credintei pare sa-l aduca progresul stiintific. S-a reusit
crearea in laborator a particulelor de antimaterie, s-au descoperit legile geneticii, s-au
intreprins calatorii in cosmos, etc. Avem senzatia ca stiinta a devansat religia, dar defapt
cea ce s-a descoperit pe cale stiintifica vine sa confirme revelatii vechi de mii de ani. Am
discutat despre asta in primul capitol “Evolutionism si Creationism”
Multi oameni au facut loc in inima lor atat lui Dumnezeu cat si progresului stiintific.
Mai multi insa isi gasesc echilibrul instabil in genul Stiintifico-Fantastic, substituindu-L
pe Dumnezeu cu extraterestri. Pentru ei aparitia si dezvoltarea vietii pe Terra este sub
controlul unor civilizatii cosmice care dispun de intreaga planeta ca de un laborator
experimental. Specia umana ar fi rezultatul interactiunii sexuale dintre hominizii primitivi
si reprezentantii acestor specii venite din spatiu. Alta varianta merge pe autodistrugerea
ciclica a civilizatiei terestre din care cativa exponenti calatoresc in timp reinfiintand alte
civilizatii. O varianta “astrologica” atribuie corpurilor ceresti inteligenta si putere asupra
destinului oamenilor. Un subiect SF la moda este amenintarea inteligentei artificiale de a
deveni constienta de sine si a subjuga omenirea. Orice este bun pentru liber-cugetatorii
genului SF, in afara de Dumnezeu. Imaginatia lor are pe alocuri accente satanice; sunt
“create” specii de Vampiri, Predatori, Alieni, Zombi, monstri de tot soiul, care-i
terorizeaza si-i ucid dupa bunul plac pe bietii oameni, desi Domnul ne spune sa nu ne
temem caci si perii din cap ne sunt numarati. Un alt gen SF-ul “apocaliptic” ameninta
omenirea cu cataclisme oarbe si razboaie totale, dar Sfarsitul lumii nu se va face la
intamplare nici prin puterea si vointa omului caci numai Acela care a creat lumea are
dreptul de a o nimici. Exista si idei “optimiste” cum ar fi obtinerea “vietii vesnice”
transferand entitatea individului batran in trupul tanar al propriei clone; poate c-ar merge
dar clona desi este o copie din punct de vedere genetic, totusi are entitate distincta, vointa
si destin propriu, cum ar fi un frate geaman. Super-eroi ca Superman, Batman, Robocop,
Spiderman, insuflati de nobile sentimente “cavaleresti” isi pun puterile paranormale in
slujba femeilor si copiilor fara aparare, infiintand “idolatria” moderna. Atat monstrii cat
si super-eroii sunt foarte bine definiti ca personaje de parca-ar fi reali, chiar daca sunt
inventati doar pentru a produce actiunea, suspanul si efectele speciale gustate de public.
In jurul lor s-a creat o intreaga mitologie pe care tinerii o stiu mai bine decat tabla
167

inmultirii, gratie “educatiei” SF prin filme si desene animate. Audiovizualul are un
impact foarte puternic “otravind” cu succes educatia din familie sau scoala. Aparent tot
acest gen de “arta” este inofensiv ba chiar apreciat ca progresist, si totusi curentul SF este
profund nociv pentru ca provoaca dileme dramatice. Suntem pusi sa alegem intre
extraterestrii si Dumnezeu. Creatia este opera Lui, sau este experimentul lor? Sfarsitul
lumii este comandat de Dumnezeu, sau depinde de evenimente astronomice aleatoare?
Oamenii dispun de viata lor, sau pot fi oricand victimele unor monstri imaginari? Trebuie
sa ne rugam lui Dumnezeu, sau sa asteptam ajutorul Super-eroilor? Nemurirea este darul
oferit de Creator pentru faptele bune, sau putem sa ne-o procuram singuri prin ingineria
genetica? Inlocuind pe Dumnezeu cu extrterestri dispare criteriul alegerii binelui, credinta
in Judecata si nemurirea sufletului iar Jertfa lui Iisus devine inutila. In zilele noastre daca
incerci sa-i vorbesti unui tanar despre adevarurile credintei crestine, el va argumenta cu
ideile cultivate de genul SF si va pune religia ca o posibila alternativa la ele. Printr-o
lovitura maiastra Satana reuseste sa clatine credinta a milioane de crestini.
Multi adepti ai genului SF au incercat sa identifice viziunile proorocilor cu vizitele
extraterestrilor. De exemplu descrierea din Ezechiel se potriveste unei nave cosmice;
„zgomotul si focul” ar fi propulsia, „ochii dejurimprejur” ar fi fantele de lumina ale unui
camp energetic invartitor, acel ceva ca „arama lustruita” ar fi jetul navetei, „slava lui
Dumnezeu care se muta de pe cei patru heruvimi” ar fi un modul spatial. Sunt insa si
elemente care nu se potrivesc de fel: cele patru fete ale fiecarui heruvim: de om, taur,
vultur si leu, si mai ales Acel Cineva cu chip omenesc ce sta pe tron si afirma despre Sine
ca este Dumnezeul lui Izrael. El ii spune lui Ezechiel sa prooroceasca ducerea poporului
ales in robie fapt care s-a si intamplat. In viziunile lui Daniel si in Apocalipsa Sf Ioan,
”Extraterestrul” purtat de „nava spatiala” se prezinta pe Sine ca fiind nu doar Dumnezeul
lui Izrael ci si Creatorul universului.
Stiinta acrediteaza ideea existentei vietii si inteligentei pe alte planete dar tot legata de
un suport trupesc material; cand vorbim despre extraterestri intelegem niste fiinte fizice
supuse legilor naturale, care formeaza civilizatii mecaniciste evolutive intr-un mod
asemanator civilizatiei umane. Religia merge mai departe si marturiseste viata si
inteligenta in afara trupului. Incercarea de a pune semnul egal intre ingerii din revelatiile
proorocilor si extraterestri veniti in nave cosmice, urmareste defapt neagarea existentei
vietii in afara unui trup material; tinta ascunsa este a demonstra ca nici noi oamenii, odata
ce murim trupeste nu mai putem exista. E ciudat cum aceiasi predicatori ai mortii
definitive produc in acelasi timp filme cu fantome, deci se contrazic afirmand viata in
afara trupului.
Mirajul produs de SF se destrama insa in fata unei intrebari simple: daca oamenii sunt
produsul de laborator al extraterestrilor, atunci pe ei cine i-a creat? Este probabil sa existe
in acest Univers infinit mai multe “pepiniere” de viata dar toate vor trebui sa aiba Unul si
Acelasi Creator, caci El nu este marginit la o creatie marginita. Dintre atatea mii de
galaxii cu milioane de sisteme planetare cu nenumarate planete germinatoare de viata, nu
se poate ca Dumnezeu Creatorul sa populeze doar Pamantul; n-ar fi „economic”. Este
probabil deci sa existe si alte fiinte vii in univers asemanatoare speciei umane, inzestrate
cu inteligenta; toti avem insa acelasi Creator. La fel ca si noi extraterestrii ar fi trebuit sa
progreseze luand ca model minunile existente in natura; la fel ca si noi ar trebui sa se
supuna legilor naturale, sa se nasca sa cresca si sa moara; la fel ca si noi ar trebui sa aiba
un suflet nemuritor si sa depinda de o Judecata finala in raport cu binele sau raul pe care-l
168

vor fi facut. Asa cum sensul existentei noastre se implineste in viata de dupa moarte in
unire cu Dumnezeu, tot asa si pentru ei. Stim ca suntem parte din El si ca ne aducem
fiecare „aportul” la Fiinta Lui prin evolutia individuala, pe calea ce ni s-a aratat. El este
Iubire atat pentru noi cat si pentru ei, iar prin asta extraterestrul este si el un „semen” pe
care trebuie sa-l iubim. Se pare insa ca intre civilizatiile interplanetare sunt puse niste
bariere asa ca fiecare sa-si aduca roadele independent. Dupa ce vom muri si vom avea
acces la “Izvorul cunoasterii” vom afla mai multe despre asta.
Biblia este totusi adevarata
Cartea cartilor Biblia, afirma in primul rand existenta lui Dumnezeu si apoi jaloneaza
calea omului spre mantuire. Multi “intelepti” ai acestui veac contesta scrierile biblice pe
motiv ca sunt false; iata cateva marturii reliefate de dl Petru Popovici in cartea sa “Biblia
este totusi adevarata”.
Potopul traditie atestata in scrierile vechi de pe toate cele cinci continente, marturisind
despre distrugerea omenirii prin inundarea pamantului si salvarea unei familii de oameni
cu ajutorul unei corabii. In Frigia s-a descoperit o moneda cu o corabie triunghiulara
gravata pe ea si avand pe margine initialele N si O. Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa
construiasca Arca sub forma unui acoperis tip prisma triunghiulara de 30 de metri
lumgime, 5 metri latime si 3 metri inaltime; s-a demonstrat prin calcule ca dimensiunile si
forma Arcei descrise in Biblie sunt cele ideale pentru stabilitate si rezistenta la valuri.
Potopul dovedeste existenta Creatorului; un copil face din plastilina un castel si cand se
plictiseste il strica si modeleaza din acelasi material o girafa; asa si Dumnezeu. Extinctia
atator specii prin glaciatiuni, cutremure, vulcani, meteoriti; trupuri de oameni si animale
reintegrate in materie si devenite prin regnul vegetal hrana pentru alte fiinte vii; totul
sugereaza aceiasi idee: Creatia este plastica in mainile Creatorului.
Vestigiile celor doua cetati Sodoma si Gomora se pare ca sunt pe fundul Marii Moarte;
in zona exista si azi zacaminte de sulf si sare, asa cum mentioneaza Biblia.
In Egipt s-a descoperit inelul lui Iosif cu inscriptie evreiasca in interior; deasemenea sau
gasit inscriptii in care este mentionata foametea de 7 ani si un raport al granicerilor
care consemneaza trecerea unor semiti in Egipt. Descoperirea in zidurile piramidelor de
pe timpul lui Ramses al-2-lea a caramizilor cu paie si fara paie, confirma spusele Bibliei.
Plagile Egiptului si Exodul. Prefacerea apei in sange este se pare colorarea Nilului de
catre o argila rosie si infectarea cu niste plante criptogramice nocive care au produs
moartea pestilor; plaga loveste in zeitatea Osiris personificata de fluviul Nil. Pedeapsa
prin broaste si musca caineasca sunt atestate de descoperirea unor zeitati cu cap de
broasca si altora in forma de musca. Ciuma vitelor rezultata din putrezirea broastelor
loveste in zeitatea Apis, boul sacru. Varsatul negru poate fi transmis prin musca
caineasca. Intunericul de trei zile se pare ca a fost produs de “kamsin”, o furtuna de praf
dens in atmosfera, lovind in divinitatea suprema Ra soarele datator de lumina. Faraonul
din timpul exodului pare sa fie Merneptah al carui fiu intai nascut si succesor la tron
moare la varsta de 18 ani, confirmand moartea intailor nascuti mentionata in Biblie.
Oprirea Iordanului se pare ca s-a datorat unei masive alunecari de teren (se cunosc mai
multe cazuri in istorie). Pe fundul Marii Rosii s-au gasit fragmente din carele armatei lui
Faraon, angajata in urmarirea poporului evreu.
169

Cercetarile arheologice asupra Ierihonului arata ca in timpul cuceririi de catre israelitii
condusi de Joshua, a fost um mare cutremur de pamant care a surpat zidurile cetatii.
Cand Sanherib imparatul Asiriei, a mers impotriva Ierusalimului pe vremea lui
Zedechia, a trimis o parte din armata impotriva lui Tirhaca imparatul Etiopiei si al
Egiptului; Herodot spune ca o multime de sobolani au ros noaptea curelele scuturilor si
arcurilor armatei asiriene, care a fugit dinaintea egiptenilor si s-a reintors la Ierusalim
avand microbul ciumei de la sobolani. Aceasta explica moartea celor 185.000 de asirieni,
salvarea Ierusalimului si reintoarcerea lui Sanherib la Ninive, dupa cum nareaza Biblia.
Deasemenea analele lui Esar-Hadon, al-3-lea fiu al lui Sanherib confirma ca imparatul a
fost asasinat de catre cei doi fii mai mari care apoi au fugit cedand tronul fiului mai mic.
Cele sapte vremi (trei ani si jumatate) proorocite de Daniel imparatului Nabucodonosor,
in care va fi in incapacitate mentala, sunt confirmate de scrierile lui Berosus care
precizeaza ca imparatul a avut o perioada de “sanatate infirma”, timp in care Babilonul a
fost guvernat de imparateasa.
Geneza. In limba aramaica veche in care a fost scris Vechiul Testament se foloseste
expresia “bara” cu sensul “a crea din nimic” si expresia “asah” cu sensul “a face sa
apara”. In versetul intai al Genezei cand spune ca “La inceput Dumnezeu a creat cerurile
si pamantul” se foloseste expresia “bara”, iar in versetul care vorbeste despre ziua a-4-a
cand Dumnezeu a facut luminatorul cel mare Soarele, luminatorul cel mic Luna si stelele
cerului, foloseste termenul “asah”. Cu alte cuvinte sistemul solar a fost facut de la
inceput, iar soarele si luna au fost facute vizibile de pa pamant in ziua a-4-a; regnul
vegetal se dezvoltase in ziua a-3-a dar nu la lumina solara ci la lumina pe care o facuse
Dumnezeu in ziua intai. In cele 6 “zile” pamantul a fost adaptat pentru viata; expresia
“yom” folosita in Geneza pentru a desemna o zi se traduce defapt prin perioada de timp
nedefinita, etapa, si poate avea intelesul de era geologica (cca 250 de milioane de ani).
Daca “yom” s-ar traduce in Geneza in sensul de zi calendaristica de 24 de ore, atunci cum
s-au masurat primele zile dinainte de aparitia soarelui?
Elemente de fizica. “El tine toate lucrurile cu Cuvantul puterii Lui”; aceasta fraza face
trimitere la Legea atractiei universale, fara de care corpurile ceresti nu si-ar putea mentine
orbitele; deasemenea se poate referi la fortele interatomice tari si slabe la nivelul
atomului, fara de care in materie ar domni haosul. Evrei: “tot ce se vede a fost facut din
lucruri care nu se vad”; intr-adevar particulele atomice nu se vad decat la microscop.
Daca micsoram universul sau daca marim microuniversul atomic obtinem doua lumi
“paralele” marturisind despre ordinea ce domneste in Creatie. Cand privim la mecanismul
fin al unui ceas admiram maiestria ceasornicarului, dar imaginea microcosmosului la
microscop sau a universului la telescop cu cat este mai minunata, si cat de mare trebuie sa
fie Creatorul lor? La Iov gasim afirmatia ca “Pamantul nu e sprijinit pe nimic”; in acel
timp nincaieri in lume nu se mai intalneste aceasta ipoteza; toate civilizatiile vechi
considerau ca Pamantul este asezat fie pe elefanti, fie pe stalpi, fie pe o broasca testoasa;
nimeni nu stia atunci ca Pamantul pluteste in spatiu fara sa se atinga de nimic. La
Solomon gasim expresia “rotocolul Pamantului” iar la Isaia “cercul Pamantului” intr-un
timp cand nimeni nu-si imagina Pamantul sub forma sferica, ci toti il vedeau plat ca pe o
farfurie. La Isaia intalnim intrebarea retorica: “priviti la astrii cerului; cine a facut sa
mearga dupa numar, in sir Ostirea lor?”; cu alte cuvinte astrii se misca in mod ordonat.
Astazi se stie ca pamantul are o miscare de revolutie in jurul Soarelui cu 1700 km/ min si
o miscare de rotatie in jurul axei sale cu viteza tangentiala de 1600 km/ora; unele
170

nebuloase zboara prin spatiu cu viteze de 40.000 km/s si cu toate astea fiecare corp ceresc
are o orbita bine determinata.
Ziua cea mai lunga din timpul lui Iosua cand a cerut de la Dumnezeu sa opreasca
soarele deasupra vaii Aialonului pentru a-i nimici pe cananiti, e atestata si in istoria altor
popoare; Herodot vorbeste despre o zi lunga semnalata de preotii egipteni in aceiasi
perioada; la fel scrierile chinezesti din timpul imparatului Yeo, contemporan cu Iosua;
scrierile din Mexic vorbesc deasemenea despre o zi lunga din “anul celor 7 iepuri”,
acelasi in care Iosua cucerea Canaanul. Dupa calculul matematic al zilelor inainte si
inapoi, actiunea lui Iosua cade simultan intr-o zi de marti si intr-o zi de miercuri; “soarele
nu s-a grabit sa apuna aproape o zi intreaga”, scrie in Biblie; timpul scurs a fost de 23 de
ore si 20 de minute. Celelalte 40 de minute au fost cand umbra de pe cadranul ceasului lui
Ahaz s-a dat cu 10 trepte inapoi si astfel s-a completat o zi intreaga. Daca pamantul s-ar
opri din miscarea de rotatie in jurul axei sale aceasta ar avea o influenta redusa asupra
acceleratiei gravitationale lucrurile devenind cu 0,0000(3) mai grele cea ce este practic
insesizabil.
Cazul lui James Bartley care a fost inghitit de o balena Pott in anul 1981 si a
supravietuit fiind scos din stomacul balenei dupa 36 de ore, vine sa confirme istoria din
Biblie despre proorocul Iona. Unele balene inainte de a muri, varsa afara tot ce au in
stomac. Ne amintim cuvintele Domnului: “asa cum Iona a stat in pantecele pestelui trei
zile si trei nopti asa si Fiul Omului trebuie sa stea in inima pamantului”.
Pentru a combate Biblia trebuie s-o citesti, si daca esti sincer sfarsesti prin a o crede.
Generalul Lew Walace incercand sa demonstreze ca Iisus este o fictiune, ajunge
credincios la varsta de 50 de ani si scrie celebrul roman “Ben Hur”.
Argumente pentru
Un argument in favoarea credintei este Creatia. Conform Ateismului materia exista
dintotdeauna, natura este produsul materiei iar omul este produsul naturii. Toata armonia
legilor naturale nu este decat o varianta a unei organizari aleatoare. Daca ar fi asa, atunci
cum se poate ca ”natura oarba” sa-l fi creat pe om, fiinta inteligenta? Sansele ca acest
lucru sa aiba loc sunt exprimate in Teoria probabilitatilor printr-un numar infinitezimal ce
tinde spre zero. Mult mai logic e sa admitem existenta Unui Creator.
Ne socotim tare “destepti” cand inventam cate ceva, luand inevitabil ca model lucrurile
deja existente in natura; dar pe acestea cine le-a facut? Minunatiile Creatiei provoaca in
cei superficiali un sentiment de mandrie a cunoasterii. Materialistul substituie pe
Dumnezeu cu factorul aleator lipsit de inteligenta sau vointa; prefera ca omul sa fie unica
fiinta rationala, stapan peste toate. Pentru cei intelepti insa Creatia starneste un sentiment
de admiratie si de umilinta; ei sunt marii savanti ai lumii care au platit tribut de smerenie
lui Dumnezeu si au primit de la El tainele cunoasterii. Inteleptul cunoaste din Creatie pe
Creator, nu se faleste cu inteligenta sa, ci se recunoaste pe sine parte a Zidirii supus
legilor naturale; astfel pune inceput credintei, apoi virtutii si apoi cunoasterii.
Este suficient sa studiezi minunea dezvoltarii embrionului uman pana la starea de nou
nascut ca sa realizezi ca “natura oarba” nu poate produce asa ceva. Desi ca parinti avem
senzatia ca suntem autorii nasterii, nu suntem decat uneltele ei; nu stim cum vin pe lume
copii nostri sau cum am venit pe lume noi insine. Autorul nasterii omului nu este nici
171

natura oarba si nici proprii parinti ci Dumnezeu. Regnul animal si cel vegetal se innoiesc
cu fiecare generatie, la fel fata pamantului si formele de relief. Creatia intinereste.
Pana-n zilele noastre s-au descoperit o multime de legi care marturisesc despre
organizarea Universului, incepand cu legile miscarii planetelor pana la legile biologice.
Pentru descoperirea lor a fost nevoie de inteligenta, vointa, efort. In mandria noastra
refuzam sa recunoastem din aceste legi, Inteligenta suprema care le-a conceput si le-a
impus lumii. Daca natura este oarba iar noi suntem fiinte inteligente, cum de nu putem sa
schimbam niciuna din aceste legi, si de ce ne subordonam lor? Ne hranim, respiram, ne
nastem, crestem, imbatranim, murim si totusi nu vedem dependenta noastra de aceste
legi, nu vedem Puterea care se afla in spatele lor. Il reducem pe Dumnezeu la o simpla
idee a mintii omenesti, provenita din naivitatea omului primitiv. Daca am fi drepti am
recunoaste ca aceste legi marturisesc despre o Fiinta Suprema, am intelege ca ele se
coreleaza cu binele si dreptatea, prelungindu-se in legile morale date omului tot in scopul
protejarii Creatiei. Daca recunosti in aceste legi pe Dumnezeu, atunci minunile nu ti se
mai par de necrezut, propria ta existenta capata un sens, nu te mai simti strain si ostil
oamenilor, nu mai poti dori asuprirea, distrugerea, nedreptatea. Refuzand sa admiti ca
aceste legi au un Dumnezeu, te temi de toate, nu-ti gasesti rostul in lume, devii un egoist
lipsit de scrupule in cautarea unei “fericiri pamantesti” ce nu te poate satura.
Un alt argument al credintei este marturisirea sfintilor. Lumea nu ia aminte la cuvintele
unui pacatos pentru ca nu cantaresc prea mult; un sfant este insa demn de incredere.
Apostolii in Evanghelii sunt corecti; nu vorbesc doar despre faptele mari ale Domnului ci
si despre patimile si moartea Lui, despre necredinta si lepadarea lor. Francois Guizot
spunea: “Putem pune in discutie pregatirea evanghelistilor dar nu si buna lor credinta; ei
au pecetluit cu sangele lor cea ce au scris”. Atat Apostolii cat si ceilalti sfinti marturisesc
ca Dumnezeu exista, totusi nu luam aminte la cuvintele lor. Veti spune ca sfintii sunt
niste “naivi” si deaceea lumea nu-i baga-n seama; daca e asa, atunci cum se explica
minunile lor, proorociile lor?
O dovada vie a existentei lui Dumnezeu sunt cazurile incredible de convertiti la
Crestinism. Unii “atei”cred intr-o societate ideala, intr-un umanitarism al omului modern
sau in prototipul comunist al „omului nou”. Acei putini atei care n-au parte de necazuri,
mor credinciosi idealului lor; majoritatea insa dau de greutatile vietii si isi frang aripile
propriului ideal, devenind niste pesimisti dezorientati. O mica parte din ei insa, isi gasesc
salvarea in religie, suferind o transformare radicala ce provoaca mirarea lumii. Exista
sinucigasi la un pas de moarte, talhari renumiti, oameni robiti de vicii care au fost
recuperati; totusi nimeni nu-i crede caci experienta lor intima nu se poate explica in
cuvinte. Fiecare a avut cel putin odata in viata ocazia de a deveni credincios, ba chiar
prilejul ni se ofera mereu dar trecem pe langa el. Sunt multe cazuri celebre de convertiti:
vamesul Zaheu, famenul etiopian, apostolul Pavel, sutasul Cornelius, dregatorul Paulus,
temnicerul din Filipi, Dionisie Areopagitul, Constantin cel Mare, generalul Lee Walace si
alte mii de convertiti anonimi. Sunt oameni care gresesc toata viata dar regreta in ascuns
pana izbucnesc intr-o pocainta cutremuratoare si din talhari, ucigasi, prostituate se
transforma in sfinti prin puterea lui Dumnezeu. Cand El te aseaza intr-o situatie de criza,
atunci din cel mai inversunat ateu poti deveni ostas al lui Hristos.
Printre convertiti ma numar si eu. Educat in spiritul filozofiei marxiste am fost un ateu
convins, chiar incisiv cu crestinii din jurul meu care incercau sa ma convinga; credeam
sincer in valorile comunismului si in tipologia omului nou. La doi ani dupa ce m-am
172

incadrat in munca mi s-a indeplinit visul si am plecat pe mare ca motorist; voiam sa vad
lumea. Dupa cateva voiaje nava pe care eram a plecat in sud spre Thailanda, intr-un
voaiaj de circa sase luni. La Bangkock am iesit in oras cu cativa colegi ca sa vizitam
celebrul templu al lui Budha Esmerald; taxiul ne-a lasat in fata templului devenit muzeu,
am platit si ne-am asociat grupurilor de turisti. Eu am ramas mai in urma, curios sa vad
statuia lui Budha. Printre vizitatori erau si multi europeni care intrau in templu si se
prosternau chipului de smarald, murmurand rugaciuni; ma uitam curios si pe jumatate
dispretuitor la ei dar mi-a trecut prin cap sa profit si eu de ocazie sa-i cer ceva lui Budha,
ca cine stie poate se implineste. Nu mai stiu ce i-am cerut dar n-am mai intarziat mult si
ne-am intors la vapor laudandu-ne cu cea ce am vizitat. In aceiasi seara am vazut la
televizor un film cu vampiri care m-a cam intors pe dos; in rolul principal era Cristopher
Lee. M-am culcat dar n-am dormit cine stie ce si la ora patru dimineata am intrat de
servici ca deobicei caci faceam cartul 4-8. Dupa ce am preluat serviciul am ramas singur
in compartimentul masina si m-a apucat o frica grozava. Nu sunt fricos de felul meu, am
o buna stapanire de sine si imi cenzurez imaginatia cand este cazul; de data asta insa frica
ma paralizase. Simteam o prezenta straina rauvoitoare asupra mea care ma urmarea
incontinuu oriunde as fi mers; am incercat sa-mi fac de lucru dar prezenta straina staruia.
Poate ati avut vreodata senztia ca sunteti privit insistent de cineva, ati intors capul si ati
intalnit privirea celui care va tintuia; aceiasi senzatie o aveam eu dar in orice parte ma
uitam nu vedeam pe nimeni. Cartul acela a trecut greu; dimineata am predat serviciul si
am simtit cu usurare ca prezenta malefica din preajma mea disparuse. Am intrat in cabina
sa ma culc dar imediat m-am simtit din nou urmarit cu rautate; indata ce inchideam ochii
ma cuprindea frica. Asa am dus-o mai bine de un an de zile; cand eram cu alti oameni in
jurul meu totul era in regula dar imediat ce ramaneam singur eram terorizat; serviciul de
noapte si orele de somn devenisera un supliciu. La inceput m-am gandit ca totul se
datoreaza filmului cu vampiri; impactul vizual produsese in subconstientul meu o frica
acuta provocata de instinctul de conservare; ma simteam tot timpul in primejdie
amenintat de acea prezenta rauvoitoare si trebuia sa stau mereu treaz ca sa ma pot apara.
In mod logic asteptam ca odata cu trecerea timpului imaginile din creier sa se estompeze
si senzatia de frica sa dispara; intr-adevar imaginile vizuale s-au sters treptat dar frica in
loc sa dispara s-a cronicizat. Ma obisnuisem sa traiesc asa apasat de acea prezenta
malefica zi si noapte, oridecateori eram singur. Nava a revenit in tara; am ajuns acasa si
speram ca o sa-mi treaca frica; da de unde? Prezenta straina era asupra mea si acasa in
camera mea si nu ma lasa sa dorm asa ca m-am mutat in camera cu parintii; in sfarsit ma
puteam odihni dupa atatea nopti de teroare. Maica-mea a observat ca nu sunt in apele
mele dar mi-era rusine sa-i spun ca mi-e frica; intr-un tarziu i-am explicat totul in
amanunt, la care ea mi-a sugerat ca s-ar putea sa fiu urmarit de Satana. Am protestat
vehement si i-am spus sa termine cu prostiile astea ca nu e decat ceva psihic si cu timpul
o sa-mi treaca. Nava pleca intr-un alt voiaj in Mediterana, asa ca mi-am facut bagajul. Nu
se schimbase nimic; mai ales cand ma aflam singur de servici eram terminat. Zgomotul
motoarelor capata accente stranii rauvoitoare; rondul prin masina era un calvar;
oridecateori ma aplecam sau ma intorceam aveam impresia ca prezenta aceea straina ma
va ataca. De fata cu ceilalti colegi comportarea mea era normala; niciunul nu stia despre
chinul in care ma zbateam. Intr-un cart de dimineata am iesit pe la sase sa vad daca s-a
luminat de ziua; pe coverta era un timonier nou venit pe nava care m-a intrebat de vorba;
era un tip agreabil si nu dupa mult timp mi-am dat seama ca poseda o vasta cultura; ii
173

placea sa citesca si era pregatit sa sustina o conversatie cam in orice domeniu. In zilele
urmatoare ne-am imprietenit mai ales ca gasisem un subiect comun de discutie: Yoga; ma
fascina posibilitatea de a-ti controla simturile si vedeam in yoga o posibila salvare din
chinul in care ma zbateam. Petrica, asa-l chema pe noul timonoier, nu mi-a dezvaluit de
la inceput credinta lui in Dumnezeu desi in mod inevitabil am discutat si chestiunea
religiei. Cand am capatat mai multa incredere in el i-am cerut parerea despre cazul meu
vorbind ca despre o terta persoana fara sa intru in prea multe amanunte; ma interesa daca
exista vreo tehnica yoga eficienta pentru situatii asemanatoare. El mi-a explicat ca drumul
pana la acea tehnica numita Raja-yoga e foarte lung si trebuie inceput cu tehnici mai
simple; mi-a sugerat sa fac niste exercitii pentru dezvoltarea concentrarii si a atentiei
distributive. Dupa vreo cateva zile insa m-a intrebat ce parere am despre existenta
contrariilor; asa cum exista alb si negru, zi si noapte, iarna si vara, bine si rau, tot asa,
daca ar exista Dumnezeu ar trebui sa existe si Satana; intuise ca persoana chinuita de frica
eram chiar eu. M-a intrebat daca nu stiu vreo rugaciune; nu stiam nicio rugaciune decat
imi aduceam vag aminte de rugaciunea copiilor catre ingerul pazitor, cum ma invatase
bunica-mea; in acea seara ateismul meu obstinent a-nceput sa se clatine. M-am dus la
culcare cu gandul la cele ce vorbisem cu Petrica; odata ramas singur in cabina teroarea a
inceput ca de obicei; nu stiu daca am atipit vreo doua ore si a venit timpul sa intru de
servici. Dupa ce am schimbat cateva vorbe cu colegul am ramas singur in masina si miam
inceput rondul terorizat de prezenta aceea apasatoare. Iesisem din camera de comanda
si treceam pe langa butelia de lansare a motoarelor auxiliare, cand coplesit de disperare
am inceput sa spun in gand rugaciunea “Inger ingerasul meu”. Nici n-am terminat bine
rugaciunea si am simtit cum intre mine si prezenta malefica ce ma urmarea s-a interpus
“ceva” ca un clopot protector; era tot acolo ma pandea incontinuare dar stiam ca nu mai
poate sa-mi faca nimic. Am continuat sa spun rugaciunea si cu fiecare clipa acel clopot
protector care ma invaluia devenea tot mai intens; frica mi-a disparut, eram protejat in
chip minunat. Nu va pot explica indeajuns ce usurare am simtit dupa atatea luni de zile de
chinuri; eram liber intr-o stare de confort psihic cum nu mai cunoscusem demult. M-am
dus in cele mai obscure colturi ale compartimentului masina, acolo unde zgomotul
motoarelor capata un ecou deosebit care altadata ma scotea din minti; am incercat sa vad
daca ma cuprinde din nou frica. Nimic; diavolii ma pierdusera de client. Spuneam
rugaciunea in gand din cinci in cinci minute si frica disparuse cu desavarsire. Dimineata
am iesit din servici si m-am dus plin de curiozitate in cabina sa vad ce se intampla; m-am
culcat, am inchis ochii si am spus in gand rugaciunea; nu mai era nimeni langa mine care
sa ma chinuiasca. Dupa multe luni de zile am reusit in sfarsit sa ma odihnesc la vapor. Mam
trezit si nu-mi venea sa cred ca scapasem; i-am spus totul lui Petrica, de data asta fara
sa-i ascund nimic; simteam nevoia sa-mi impart bucuria cu el fiindca ma ajutase. Am
inceput sa-l intreb mai cu de-amanuntul despre credinta crestina iar el imi lamurea cu
rabdare tot ce voiam sa stiu. M-a sfatuit sa citesc Biblia si sa invat Tatal Nostru. Dupa
cateva zile un coleg care nu avea habar de framantarile mele, m-a intrebat daca nu vreau
o Biblie; era o carte format mic cu coperti de plastic de la Anvers, probabil ascunsa de
vreun motorist dupa caldarina si uitata acolo. In acea vreme Bibliile fiind carti de
propaganda religioasa, erau interzise de Partid; Mihai, caci asa-l chema pe colegul meu, o
gasise din intamplare si pentru ca nu-l interesa mi-a dat-o mie. Coincidenta asta m-a
intarit si mai mult in credinta. Am venit cu nava in tara; un timp am continuat sa lucrez si
cu Petrica si cu Mihai apoi am plecat fiecare pe alte vapoare. Maica-mea a ramas foarte
174

surprinsa cand m-a vazut ca citesc Biblia. I-am povestit cum a venit peste mine “clopotul
protector” si dintr-o data am fost izbavit, dupa care a prins si ea curaj si mi-a spus ca a dat
la Biserica pentru mine sa-mi citeasca Molitvele Sfantului Vasile cel Mare. Experienta
prin care am trecut o pastrez in minte de parca ar fi fost ieri; din ateu convins am devenit
credincios. Intrasem in templul lui Budha intr-o doara si am dat de Satana dar intr-un
tarziu Dumnezeu m-a izbavit. Privind de pe pozitii stiintifice puteti spune ca a fost doar o
sugestie si ca totul s-a petrecut din cauza unor impulsuri din subconstient. E usor sa
imbraci ideile in vorbe prefabricate cand nu ai trecut personal prin ce am trecut eu. Cazul
meu de convertire este relativ banal in comparatie cu altele dar eu Ii multumesc lui
Dumnezeu pentru ce a facut cu mine; nu voi uita niciodata.
Cand cineva se converteste adevarurile de credinta i se par asa de evidente incat uita
orbirea in care a trait el insusi si in care se afla ceilalti, incearcind sa-i convinga. Pana nu
te intaresti in credinta evita contrazicerea cu ateii caci nu te vor intelege. Pastreaza-ti
marturisirea pentru vremurile de persecutie, caci atunci tacerea inseamna apostazie. Cand
vezi ca interlocutorul are dorinta sincera de a cunoaste credinta crestina, atunci sa-l inveti.
El nu va avea aceasta chemare decat daca ii e data de sus si nu va crede decat daca va
verifica el insusi adevarul, iar asta este lucrarea Bunului Dumnezeu. Daca totusi ai
predicat cui nu trebuia vei fi batjocorit, dar nu te intrista; o samanta nu incolteste
instantaneu. Cel mai bine este a invata pe altii prin exemplul personal si apoi cu vorba.
O dovada foarte puternica este proba muceniciei. Miile de crestini care au primit
moartea pentru Dumnezeu confirma ca El exista; daca ar fi o iluzie cine si-ar da viata?
Am vorbit despre acest subiect in Cap 3 “Crestinismul - aparitie dezvoltare”
Alta dovada sunt proorociile. Cum de au stiut acei oameni cu sute de ani inainte ce va
fi, decat prin descoperire dumnezeiasca asa cum marturisesc ei insisi. Apocalipsa are
multe proorocii care inca nu s-au implinit, codificate incat nu ne dam seama de intelesul
lor decat cand timpul se apropie. Isac Newton spunea: “Dumnezeu a dat proorociile nu
pentru a satisface curiozitatea oamenilor ci pentru ca dupa implinire sa poata fi
interpretate prin evenimente si astfel Providenta Sa sa fie aratata lumii.”
Sensul existentei omului marturiseste despre Dumnezeu. Cercetand relatiile dintre
“obiectele” lumii gasim un sir interminabil de influente tip: cauza-efect-cauza. Mintea
omeneasca sintetizeaza aceste conexiuni si ajunge sa nu se mai multumeasca cu intrebari
de tipul ”Din ce cauza?” ci cauta raspunsuri la intrebari de tipul “Ce sens are?” Observam
ca toate lucrurile au o finalitate, o ratiune de a fi. Rostul plantelor este sa creeze un mediu
de viata pentru regnul animal; rostul animalelor este sa intretina un biosistem propice
dezvoltarii vietii umane; care este insa rostul omului? Daca viata fiecarui individ s-ar
termina odata cu moartea trupeasca si entitatea lui personala ar dispare, atunci viata ar fi
lipsita de sens. Insasi ratiunea ne invata ca viata omului trebuie sa aiba un sens, sa fie
convergenta catre ceva; acest lucru nu e posibil decat daca exista Dumnezeu si viata dupa
moarte.
Dreptatea absoluta reclama deasemenea existenta Lui. Priviti la nedreptatea care este in
lume; oameni care fac rele toata viata si nu sunt pedepsiti, sau dimpotriva oameni
nevinovati ce sufera pentru ca fac binele. Logic ne gandim ca nu se poate ca toti sa aiba
acelasi soarta; trebuie sa se faca dreptate absoluta. Nedreptatea nu se poate acorda cu
armonia universala a Creatiei. Singurul care poate aduce dreptatea este Dumnezeu, la
Judecata finala cand va rasplati pe fiecare dupa faptele savarsite. Daca nu crezi in asta nu
ai nici motivatia de a alege binele.
175

Cunoaterea absoluta sugereaza existenta Celui maipresus de lume. Suntem fiinte
rationale inzestrate cu capacitatea de a cunoaste dar in scurta noastra viata cunoastem
foarte putin in raport cu potentialul ce-l avem. Trebuie sa vina un timp cand vom
canoaste total, altfel capacitatea noastra de a sti ar fi inutila; suntem facuti pentru a
cunoaste, deci e absurd sa ramanem in ignoranta. Orizontul cunoasterii ni se va deschide
de catre Bunul Dumnezeu dupa ce trecem in viata de dincolo.
Sensul existentei umane, dreptatea absoluta si cunoasterea totala nu se pot realiza decat
prin continuarea vietii dupa moarte. Trebuie sa existe o Judecata pentru faptele savarsite.
Finalitate omului se implineste numai prin comuniunea cu Dumnezeu. Fara religie viata
omului este lipsita de sens, facerea binelui este lipsita de motivatie iar cunoasterea apare
ca limitata. Cine accepta ateismul accepta irationalul, nedreptatea si moartea absoluta.
Viata de dupa viata
„Nu vom putea intelege deplin sensul vietii noastre pana ce nu vom intelege ce se
intampla dupa ce murim”, spune doctorul Raymond Moody in cartea sa „Viata de dupa
viata”. Chestiunea supravietuirii sufletului dupa moartea fizica este si ramane o chestiune
de credinta. Cei religiosi nu au nevoie de dovezi dar pentru atei, acest studiu stiintific al
Dr Moody despre moartea clinica poate fi util. Unii afirma ca moartea trupului induce
pentru suflet o letargie inconstienta; de ce atunci, cei care sufera moarte aparenta, cand isi
revin stiu tot ce s-a petrecut in jurul lor?
Moartea clinica presupune incetarea functiilor vitale, deci respiratia si pulsatiile inimii;
deasemenea scaderea temperaturii corpului si dilatarea pupilelor. Se presupune ca cel ce
moare clinic sufera dupa cinci minute leziuni ale creierului din cauza lipsei de oxigen;
totusi au fost cazuri de moarte clinica ce a durat aproape 20 de minute si pacientii dupa ce
si-au revenit nu prezentau acele leziuni. Subiectii intervievati marturisesc parcurgerea
unor etape: mai intai aud un zumzet suparator si se trezesc ca parcurg cu viteza un fel de
tunel intunecos; dupa aceea isi pot vedea din exterior propriul trup si tot ce se petrece in
jur. Urmeaza intalnirea cu alte persoane decedate apoi aparitia unei Fiinte de lumina,
blanda si iubitoare. El te intreaba daca esti gata sa mori si daca esti multumit cu ce ai
realizat in viata. Tot atunci iti deruleaza pe dinainte ca pe un ecran, cele mai
semnificative momente pe care le-ai trait. Fiinta te indeamna sa-ti continui viata in
dragoste si invatatura, apoi ti se face cunoscut ca n-a venit inca ceasul si esti silit sa te
intorci in trup. De notat ca experientele celor ce au suferit moarte clinica sunt foarte
asemanatoare intre ele si subiectii nu luasera nici un medicament halucinogen inainte. O
alta particularitate comuna pentru toti este ca dupa revenirea in trup, nu le mai e frica de
moarte si devin mult mai „umani” in relatiile cu ceilalti. Iata cateva citate din marturiile
unor persoane ce au suferit moarte clinica. Toti declara ca defapt nu au murit ci doar au
iesit din trup si toti au dificultati in a descrie in cuvinte experienta traita.
Tunelul: „ma gaseam intr-un fel de tunel ceva asemanator cu cel din serialul SF Tunelul
timpului”; „dintr-o data m-am aflat intr-o vale foarte intunecata si foarte adanca”.
Afara din trup: „ii vedeam cum bateau in pieptul meu, cum imi frecau mainile si mam
gandit: Oare de ce atata osteneala?”; „am incercat sa vorbesc cu ei dar nu ma puteau
auzi”; „doctorii se chinuiau sa-mi pornesca inima si sa ma aduca inapoi iar eu le
spuneam: Lasati-ma-n pace! Dar ei nu ma auzeau; incercam sa-i apuc de maini ca sa-i
176

opresc si nu puteam”; „veneau oameni din toate directiile la locul accidentului; incercam
sa ma feresc din calea lor dar ei pareau sa nu ma observe; parca treceau prin mine”;
„lucruri care nu ne par posibile aici devin posibile acolo; mintea iti este asa de clara; este
asa de frumos!”; „nu pot sa inteleg cum de puteam vedea asa de bine si la distanta asa de
mare”; „mi se parea ca daca s-ar fi intamplat ceva oriunde as fi putut sa ajung acolo cu
usurinta”; „vedeam oamenii in jur si intelegeam ce spuneau; nu-i auzeam propriu-zis ci
era ca si cum as fi stiut ce gandeau; stiam ce vor spune inainte de a-si deschide gura sa
vorbeasca”.
Rude, prieteni: „toti acesti oameni erau acolo planand la inaltimea tavanului camerei;
am recunoscut pe bunica-mea, pe o colega de scoala, rude si prieteni care murisera; le-am
vazut fetele, le-am simtit prezenta; era ca si cum veneam acasa iar ei erau acolo sa-mi
zica bun-venit; era un moment foarte frumos”; „nu am vazut acea persoana ca avand o
anumita varsta; eu insumi nu aveam nicio senzatie temporala”.
Fiinta de lumina: „am vazut o lumina clara, pura si foarte stralucitoare, dar nu mi-a
ranit ochii; nu pot s-o compar cu lumina obisnuita; avea o identitate speciala, radia
intelegere si dragoste; mi-a spus: daca Ma iubesti, intoarce-te si termina ce ai inceput in
viata! In tot acest timp m-am simtit inconjurat de dragoste si o compasiune coplesitoare”;
„era teribil de stralucitoare; pur si simplu nu pot s-o descriu; totusi nu m-a impiedicat sa
vad in jurul meu sala de operatie, doctorii, asistentele; puteam vedea clar si nu ma orbea”;
„din momentul in care Lumina a vorbit cu mine m-am simtit in siguranta si iubit; venea
din ea o dragoste de nedescris; era o Persoana placuta si avea categoric si un simt al
umorului”; „am vazut o mana intinzandu-se spre mine si Lumina mi-a spus: vino cu
Mine, vreau sa-ti arat ceva! M-am prins de mana Lui si am avut impresia ca sunt tras in
sus; m-am intors si mi-am vazut trupul zacand in pat iar eu urcam catre tavan”; „am
inceput sa ne miscam prin tavan si prin peretii spitalului; nu aveam nici o deficultate de a
trece prin usa sau prin pereti; pareau ca se dau la o parte cand ne apropiam de ele”.
Reluarea: „era cu mine tot timpul si ma purta prin reluarea unor intamplari din viata
mea facand comentarii ici colo; stia deja ce am facut dar alegea anumite fapte
semnificative; mi-a aratat cand am fost egoista cu sora mea apoi cand am fost buna cu ea
spunandu-mi ca asa ar trebui sa fiu cu toti; nu era nicio acuzatie in atitudinea Lui dar
sublinia mereu legatura iubirii; deasemenea accentua necesitatea cunoasterii, a invataturii
aratandu-mi ca este un proces ce continua si dupa moarte”; „nu are importanta cat esti de
batran, dar nu te opri cu invatatura; e un proces care continua in vesnicie”; „aceasta
reluare era sub forma unor imagini mentale dar mult mai vii decat cele normale; era ca un
film care se deruleaza uimitor de repede si totusi am putut sa-l vad in intregime si am fost
in stare sa-l inteleg”.
Intoarcerea: „eram cu matusa mea grav bolnava; toti ne rugam pentru ea; de cateva ori
si-a pierdut respiratia dar apoi si-a revenit, pana cand ne-a spus: am fost dincolo si e
foarte frumos, vreu sa raman acolo dar nu pot atata timp cat voi va rugati sa traiesc; am
incetat sa ne mai rugam si in curand a murit impacata”; „eram acolo, sus in tavan
urmarind cum incercau sa ma readuca la viata: cand mi-au aplicat socurile electrice am
cazut peste mine si m-am trezit din nou in trup”; „dupa ce m-am intors la viata am plans
aproape o saptamana pentru ca trebuia sa traiesc in aceasta lume dupa ce vazusem ce e
dincolo; pastrez cu sfintenie sentimentele pe care le-am trait”; „cand am ajuns mai
aproape am putut sa vad prin acea piatra; dincolo erau oameni iar forma lor era exact ca
cea de pe pamant si am vazut si ceva ca niste cladiri; totul era patruns de cea mai
177

minunata lumina; m-am apropiat si aveam un sentiment asa de minunat incat nu pot sa-l
descriu; si totusi nu sosise timpul caci a aparut unchiul meu care murise cu multi ani
inainte si mi-a blocat calea zicand: du-te inapoi ca inca nu ti-ai indeplinit cea ce trebuia sa
faci pe pamant; imediat am revenit in trup simtind din nou acea durere oribila in piept si
auzindu-l pe baiat cum se ruga plangand: Doamne adu-mi pe mamica inapoi!”; „era
minunat acolo si voiam sa raman, dar stiam ca am de facut ceva pe pamant si m-am intors
in trupul meu fizic”.
Vis sau realitate: „a fost foarte interesant numai ca pur si simplu nu-mi place sa
povestesc oamenilor; se uita la mine ca la un nebun”; „nu era deloc o halucinatie; pot
spune fara rezerve ca aceasta experienta a fost cat se poate de reala; am avut halucinatii
cu ani in urma cand mi s-a dat codeina in spital si pot sa fac diferenta”; „sunt realmente
fericit sa stiu ca si altii au avut aceiasi experienta ca si mine; acum stiu ca nu sunt nebun”.
Reflectii: „aceasta experienta m-a deschis catre o intreaga lume; am inceput sa ma
intreb care sunt limitele umanului si ale mintii”; „de atunci m-a preocupat tot timpul un
gand: ce am facut cu viata mea? Am inceput sa ma intreb daca binele pe care-l facusem
era pentru ca asa trebuia sau pentru ca asa era bine pentru mine; inainte reactionam sub
impulsul de moment dar acum analizez totul inainte de a actiona”; „aceasta experienta
mi-a facut viata mult mai pretioasa”; „inainte acordam cea mai mare atentie trupului meu;
acum el a ramas pe locul doi iar pe primul loc vine mintea mea”; „in urma experientei
mele cu moartea am inceput sa simt nevoile din viata altor indivizi”; „trebuie sa ma
schimb mult inainte de a pleca de-aici”; „sunt convins ca viata continua dincolo si nu ma
mai tem de moarte”.
178

Cap 9. Crestinismul si alte doctrine
Primele generatii de oameni de dupa Adam si Eva, desi cunoscusera pe Dumnezeu au
pacatuit fara speranta de indreptare si au fost nimiciti prin Potop. Din generatiile post
deluviene doar o minoritate a pastrat credinta intr-un singur Dumnezeu, restul cazand in
politeism si idolatrie. El nu li S-a mai revelat caci promisese sa nu mai nimiceasca
omenirea; necunoscandu-L, nu mai erau asa de vinovati. I-a lasat sa bajbaie in cautarea
adevarului pana cand in mijlocul idolatriei si politeismului s-a nascut credinta intr-un
„Zeu suprem”, cum a fost Marduk in Mesopotamia, Aton in Egipt, Brahma in India sau
Zeus in Grecia. Nu era inca monoteism dar zeii aveau un „sef suprem”. Mai exista si azi
populatii tribale care practica politeismul si idolatria dar majoritatea marturisesc credinta
intr-un Zeu Suprem, Creator al lumii. Unele triburi africane sustin ca sufletul are o
componenta spirituala transcendenta care la moartea omului se intoarce la Dumnezeu.
Iata un fragment dintr-un imn: “Viata este asemenea unui deal. Mawu creatorul, l-a facut
abrupt si alunecos … Trebuie sa-l urci cu o povara pe cap … Lumea este un loc de
incercare. La portile taramului celor morti vei trece prin fata asprului Judecator.
Dreptatea Sa este adevarata … Caci El stie sa descopere fiecare pata”. Exista triburi
contemporane care au cate un Erou civilizator pe care-L considera emisarul Zeului
Suprem; de exemplu populatia Shilluk, din Africa, sustine ca il are pe Nyikang asa cum
crestinii il au pe Hristos.
Mesia
Politeismul si idolatria au primit lovitura de gratie acum 3200 de ani cand Dumnezeu a
ales poporul lui Israel dandu-i cele 10 porunci; porunca intai spunea: „Sa nu ai alti
dumnezei afara de Mine” si porunca doi: „Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa te inchini lui”.
Devotamentul catre un Dumnezeu Unic a fost caracteristica principala a religiei mozaice,
impreuna cu un ritualism sever de „curatire” care-i deosebea de restul popoarelor.
Cand planul de salvare a omenirii prin revelarea religiei mozaice a esuat din cauza
orientarii catre ritualism, atunci Dumnezeu a trimis in lume pe Hristos Mesia Cel vestit
prin prooroci. Majoritatea evreilor insa nu L-au cunoscut. Speranta in venirea Lui a fost
foarte vie de pe timpul lui Iuda Macabeul si pana la distrugerea Ierusalimului si a
Templului. In acea vreme exista credinta in Invierea mortilor si Judecata de apoi urmata
179

de trimiterea in Rai sau Iad dupa faptele savarsite. Pe acest teren fertil a venit Ioan
Botezatorul cu predica pocaintei si apoi Domnul nostru Iisus Hristos cu o invatatura
dumnezeiasca intarita de minunile, patimile, moartea si Invierea Sa. Atunci a inceput
separarea dintre fractiunea idealista si cea legalista a religiei evreilor rezultand
Crestinismul pe de-o parte si Iudaismul de cealalta. La circa 36 de ani de la Rastignirea si
Invierea Domnului pe cand Ierusalimul era asediat de legiunile romane, rabi Iohanan ben
Zecai reuseste sa iasa din cetate ascuns intr-un sicriu. El va obtine de la imparatul Titus
aprobarea de a infiinta o scoala religioasa in satul Iabneh linga Iaffa, si va reorganiza
ierarhia preoteasca prin alegerea unui sanhedrin compus din 71 de membri. Templul nu
mai era, sperantele mesianice s-au stins treptat iar poporul s-a afundat tot mai mult in
aceiasi evlavie de suprafata, materializata prin prescriptiile pentru ziua Sabatului,
interdictia de a manca din animalele necurate, „curatirile” prin spalare cu apa sau stropire
cu sange etc. In acelasi timp Apostolii Domnului raspandeau Crestinismul in Imperiul
roman de atunci. Delimitarea oficiala de Iudaism s-a produs cu ocazia intrunirii
apostolilor la Ierusalim, cand s-a hotarat ca noilor convertiti sa nu li se impuna
respectarea „legii” ci doar “ferirea de idolatrie, de desfranare, de animale sugrumate si de
sange”. Crestinismul ramane totusi un mostenitor legitim al vechii Religii Mozaice caci
Domnul spune: „N-am venit sa stric Legea ci s-o implinesc”; vorbea despre restaurarea
iubirii de Dumnezeu si de oameni. Asadar crestinii includ Vechiul Testament intre cartile
de baza ale religiei lor fara a lua din el „prescriptiile Legii ce tin de datina omeneasca” ci
doar invataturile morale.
Mesia era gandit de majoritatea evreilor ca un rege care va elibera poporul de sub
stapanirea romana si va intemeia un stat teocratic, asa cum fusese pe vremea regelui
David. Zelotii, cei mai fanatici dintre iudei si dusmani de moarte ai romanilor, vedeau
rezolvarea pe calea revoltelor si atentatelor. Gruparea a luat fiinta in timpul domniei lui
Irod cel Mare(37-4 ien) si a fost varful de lance al miscarii de eliberare de sub ocupatia
romana. Zelotii au luptat eroic pentru apararea Ierusalimului(66-70) si a ultimei fortarete
cetatea Masada care a cazut in anul 73en, cand majoritatea s-au sinucis ca sa nu cada vii
in mainile romanilor.
O alta grupare nutrind eliberarea Izraelului a fost Secta Esenienilor intemeiata in jurul
anului 130 ien de catre un preot din neamul lui Tadoc, inlaturat de la preotie de Simeon
din familia Hasmoneilor. Esenienii traiau izolati in zona Qumran la nord de Marea
Moarta, numarand in sec I en cca 4000 de adepti. Isi aveau bunurile in comun, se dedicau
muncii si vietii ascetice si nu frecventau Templul. Respectau strict Sabathul si ritualurile
de curatire, nu depuneau juramant, nu sacrificau animale, nu mancau mancaruri necurate
cu riscul de a muri de foame, nu-si confectionau arme, nu faceau comert ci se ocupau cu
agricultura si diverse mestesuguri manuale. Erau foarte evlaviosi si disciplinati. Au fost
primii care au condamnat vehement sclavia; obisnuiau sa cumpere sclavi de la stapani si
sa-i elibereze. In anul 68 en principala comunitate a esenienilor a fost nimicita de armata
romana, dar grupuri razlete de esenieni au continuat sa existe pana in sec II. Inainte de a
fi asediati ei au avut timp sa-si ascunda scrierile sfinte in niste vase mari de lut; acestea sau
descoperit intamplator in anul 1947 de catre doi baieti pastori de capre in zona Kirbet-
Qumranului. De notat ca intre scrierile gasite s-a aflat si o copie a cartii lui Isaia care
cuprindea integral celebrul capitol 53 despre patimile Domnului; copia a fost datata intre
anii 166-233 ien.
180

Esenienii asteptau doi Mesia, unul rege, celalalt mare preot. Erau convinsi ca lupta
finala e iminenta asa incat nu se mai casatoreau ci isi duceau viata in munca intensa si
exercitii militare, desi erau pasnici de fel. Dintr-un document numit “Sulul razboiului
Fiilor luminii impotriva Fiilor intunericului” aflam ca razboiul urma sa dureze 29 de ani
iar armata „fiilor luminii” avea sa numere 28.000 de pedestrasi si 6.000 de calareti, fiind
sprijinita de un mare numar de ingeri. Esenienii aplicau si ei un fel de “botez” care avea
rol purificator si se reactualiza anual; un neofit trebuia sa faca o stagiatura de trei ani timp
in care se obisnuia cu supunerea si discretia, apoi era primit membru deplin in sanul
comunitatii. Luau masa in comun ca si crestinii iar in scrierile lor foloseau expresii ca “fii
luminii” sau “lumina vietii”, cum gasim si in Evanghelia dupa Ioan. Ei credeau ca
Sfarsitul lumii cand Mesia preotul va intemeia o Imparatie eterna, este foarte aproape si
ca intre Spiritul adevarului si Spiritul rautatii se da o lupta la nivelul societatii umane, dar
si in sufletul fiecarui individ.
Dupa cum se vede esenienii aveau cateva asemanari cu Crestinismul dar si mai multe
deosebiri. Speculatiile unor „specialisti” precum ca aceasta secta de iudei evlaviosi ar fi
initiat aparitia Crestinismului sunt neintemeiate. Punctele comune au inlesnit mai degraba
trecerea esenienilor la Crestinism, cand au inteles ca Iisus Hristos este Mesia cel asteptat,
rege si preot in acelasi timp al unei imparatii spirituale nepieritoare. Iisus nu pornise
niciun razboi sfant ci se jertfise eliberand pe toti cei ce cred in El, de sub robia pacatului;
era un altfel de „razboi” mult mai radical si cu un scop mult mai inalt.
Sperantele poporului izrael in venirea lui Mesiah au renascut in timpul Inchizitiei
Spaniole in perioada 1390-1560 cand mii de evrei au fost convertiti cu forta, arsi pe rug
sau in final expulzati din Spania. In 1665 la Smirna, Sabbatai Zwi (1626-1676) convins
de catre Nathan din Gaza, se proclama Mesia. Evreii de pretutindeni au fost entuziasmati
dar au suferit o crunta dezamagire: dupa sase luni Sabbatai pleaca la Istambul sa-i
converteasca pe musulmani dar este arestat de Mustafa Pasa si apostaziaza, trecand la
Islamism ca sa-si scape viata. Sabbatianistii au justificat in mod pueril ca asa trebuia sa
patimeasca Mesia; ratacirea lor a luat proportii si mai mari, sustinand ca cel ce faptuieste
raul este virtuos inaintea lui Dumnezeu. Evreii continua si azi sa-L astepte pe Mesiah.
O alta religie revelata care are multe elemente comune cu Crestinismul este religia
persana, centrata pe lupta dintre fortele binelui si fortele raului avandu-L Zeu suprem si
Creator Atotputernic pe Ahura-Mazda. Binele este echivalent cu vointa Lui iar raul, prin
definitie limitat si pieritor, este opusul vointei divine. Exista convingerea ca viata nu se
incheie odata cu moartea fizica si credinta in rasplata de dupa moarte functie de faptele
savarsite. Sensul existentei umane se implineste prin lupta „alaturi” de Ahura-Mazda
pentru triumful binelui in lume. Zoroastru subliniaza inutilitatea ritualului si a jertfelor de
animale, in favoarea practicarii faptelor bune; el anunta venirea Unui Mantuitor la
Sfarsitul lumii, Invierea si Judecata generala, urmate de restaurarea Creatiei. Dupa cum se
observa, toate aceste invataturi se regasesc integral in predicile Domnului si nu doar in
teorie, caci El le si implinea avand puterea de a ierta pacatele si a rasplati. Chiar evreii
spuneau ca „ii invata cu putere nu cum ii invatau invatatorii lor”. Mantuitorul n-a preluat
deci ideile din Tora evreiasca sau din Avesta caci El este Insusi Cuvantul lui Dumnezeu.
S-a mai emis ipoteza ca Religia Crestina provine din Mithraism. O “paralela” intre
Mithra si Iisus arata insa ca unul este zeu al pasunilor si al legamintelor evoluat ulterior in
divinitate solara, iar celalalt este Fiul lui Dumnezeu avand toate atributele absolutului;
unul jertfeste taurul ca sa creeze lumea, Celalalt este coparticipant la creatia lumii din
181

nimic si se jertfeste pe Sine ca sa ridice pacatele omenirii. Painea si vinul din ritualul
mithraic sunt simbolul rodniciei pamantului pe cand in Crestinism sunt partasia cu Jertfa
Domnului. Prea mari nepotriviri. Mai logic este sa admitem ca Dumnezeu a randuit
Mithraismul pentru a crea culoar Crestinismului. Sa mai notam desprinderea
Mithraismului din Mazdeism care creaza cumva un precedent pentru desprinderea
Crestinismului din Mozaism: precum Mithra este proclamat de catre Ahura-Mazda Zeu
suprem, tot asa Dumnezeu Tatal declara despre Iisus Hristos: “Acesta este Fiul Meu intru
care am binevoit! De El sa ascultati!”.
In ce priveste ziua de nastere a Mantuitorului a fost pusa intentionat pe 25 decembrie
pentru a coincide cu „data de nastere” a lui Mithra Sol Invinctus, cand ziua incepea sa
creasca din nou. In acest fel Bunul Dumnezeu ne opreste sa atribuim unui eveniment
astronomic semnificatia idolatra a nasterii zeului soare, dandu-i in schimb un sens mult
mai inalt: sarbatorea Intruparii Domnului pentru mantuirea neamului omenesc.
O alta „acuza” ateista ar fi ca Religia Crestina este o varianta a Stoicismului, dar se stie
ca acest curent filozofic asemanator cu Mithraismul, promova intai de toate disciplina si
barbatia in fata greutatilor vietii de soldat adresandu-se barbatilor. Tot asa s-au gasit
similitudini intre Crestinism si filozofia lui Socrate, Platon sau Aristotel. Intr-adevar
ganditorii greci au descoperit drumul spre mantuire pe calea ratiunii. Sistemele lor
filozofice contin componente de Crestinism dar nu legate intr-un tot unitar. Sf Ap Pavel
nu a vorbit in van atenienilor in Areopag. Aceasta pregatire pe taram filozofic a lumii
antice pentru primirea noii religii se incadreaza si ea in planul lui Dumnezeu de mantuire
a neamului omenesc, pentru cine vrea sa vada. Acelasi rol pregatitor l-au avut si Cultele
de Mistere care au deschis oamenilor speranta catre viata vesnica.
Dogmatica
Ateii pun in mod fortat asemanarea dintre religii pe seama influentelor mostenite. Ei nu
vor sa accepte ca un acelasi principiu religios aparut intr-un moment istoric intr-o religie,
poate sa reapara independent intr-alt moment istoric in alta religie. In schimb accepta
varianta mai putin probabila ca o aceiasi descoperire stiintifica sa fi fost facuta separat de
doi cercetatori fara nici o legatura de timp si spatiu intre ei. Neluand in considerare
punctele comune ateii inscriu credintele intr-o scara evolutionista, astfel ca nici o religie
nu mai este pentru ei originala. Religiile mai noi sunt forme “furate si readaptate” ale
religiilor mai vechi. Prin aceasta ei vizeaza in primul rand Crestinismul, incercand din
rasputeri sa reduca Fiinta divina a Domnului nostru Iisus Hristos la un personaj istoric
intrat in legenda. Asemanarea dogmatica dintre religiile revelate este insa absolut
normala, odata ce au aceiasi sursa: Divinitatea Suprema. Toate sunt monoteisme centrate
pe antiteza bine-rau, omul are voie libera fiind responsabil de alegerea facuta iar rostul lui
pe pamant se defineste ca impreuna lucrator cu Tatal.
Crestinismul nu este deci o religie furata si recompusa cu elemente din Mozaism,
Zoroastrism, Mithraism sau Religiile de Mistere; nu provine nici de la Esenieni si nici de
la ganditorii greci. Dezvaluirea pe rand a religiilor revelate este planul Bunului
Dumnezeu de a obtine eficienta maxima in mantuirea neamului omenesc; este ca o usa
care la inceput se deschide putin apoi din ce in ce mai mult. Crestinismul contine
maximum de cunostinte revelate, baza ramanand insa aceiasi. Toate monoteismele
anterioare, „nestematele” filozofilor greci si Religiile de Mistere au pregatit lumea pentru
182

primirea „Mielului lui Dumnezeu Cel care ridica pacatele omenirii”. Istoria e plina de
fapte ale milei Domnului care s-a izbit mereu de nepasarea si orbirea lumii.
Religia Crestina are niste particularitati ce o situeaza deasupra altor religii si doar cei ce
nu sunt destul de sinceri cu ei insisi nu vor s-o recunoasca. Aceste particularitati provin
mai ales de la Persoana Divina a Mantuitorului si raman o chestiune de credinta. Sa
notam in primul rand ca nici o alta religie nu a fost anuntata prin prooroci cum a fost
anuntat Crestinismul. Detaliile despre viata si jerfa Mantuitorului scrise cu sute de ani
inainte ii pun in dificultate pe cei mai virulenti atei. Asta mai demonstreaza faptul ca
evanghelistii n-au fabulat faptele Domnului, asa cum s-a facut in cazul altor intemeietori
de religii. Dimpotriva s-ar spune ca Evangheliile au ramas in urma cu descrierea
minunilor lui Iisus, caci erau mai presus de cuvinte. In Ev dupa Ioan gasim o referire la
multele fapte ale Domnului care au ramas nescrise. Ne aflam deci in fata situatiei
nemaiintalnite cand omul cu toata tendinta lui spre exagerare, nu poate sa mai adauge
nimic. Dealtfel niciunul dintre evanghelisti nu si-ar fi permis aceasta pentru simplu fapt
ca Domnul era intransigent cu minciuna si lingusirea. Afara de asta sa mai notam ca:
-Nici o alta religie nu a avut un „vestitor” trimis sa pregateasca poporul cum a avut
Crestinismul in persoana lui Ioan Botezatorul.
-Nicio alta religie nu a fost intemeiata de Fiul celui Preainalt nascut in mod supranatural
dintr-o Fecioara.
-In nici o alta religie Intemeietorul n-a facut atatea minuni, inzestrand si pe ucenicii sai cu
acest dar extraordinar.
-Niciun intemeietor de religie nu a murit de bunavoie ca Jertfa pentru pacatele lumii
inviind apoi dupa trei zile. El S-a aratat in chip real ucenicilor in diferite ocazii, odata
chiar la peste 500 de ucenici adunati la un loc, iar dupa 40 de zile S-a inaltat la cer. Mai
uimitor este ca a prezis ce avea sa i se intample pe cand era inca in viata.
-Niciun intemeietor de religie n-a avut puterea sa ierte pacatele; doar Domnul a aratat
aceasta putere. Niciunul n-a spus ca el va judeca lumea; doar Iisus Hristos a marturisit ca
este Fiul lui Dumnezeu, Cel care-i va chema pe dreptcredinciosi sa mosteneasca
Imparatia Tatalui si-i va goni pe cei nelegiuiti in Gheena.
-Nici o alta religie n-a fost daruita cu puterea Duhului Sfant asupra apostolilor cum a fost
Crestinismul la Cincizecime.
-In nici o alta religie nu este revelata structura interna a dumnezeirii in Sfanta Treime:
Tatal, Fiul si Duhul Sfant.
-Numai in Crestinism apare porunca sacrificiului pentru aproapele, porunca suportarii
raului si porunca iubirii vrajmasilor: “binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine
celor ce va urasc rugati-va pentru cei ce va prigonesc”. Iisus Hristos este singurul care a
dat solutia vindecarii raului prin bine. Este singurul care nu doar a invatat pe altii teoretic
ci a pus in practica invatatura pe Sine Insusi.
-Nici o alta religie nu are un asa mare numar de martiri care marturisesc ca au primit
rasplata in ceruri dupa cum le spusese Domnul: „cine-si va pierde viata pentru Mine, o va
castiga”.
Ultima religie revelata Islamismul, apare ca o usa larg deschisa celor ce nu accepta
dogma Sfintei Treimi. Islamul a prins extraordinar de bine in tarile sarace unde oamenii
sunt “saraci cu duhul”. Crestinismul li se pare o religie prea complicata. Sa retinem insa
ca saracia si simplitatea lor inseamna smerenie, care e drumul cel mai scurt catre
mantuire. Bunul Dumnezeu da o sansa fiecaruia.
183

Mistica
Vorbeam despre o asemanare dogmatica intre religiile revelate: toate sunt monoteisme
centrate pe antiteza bine-rau, omul are voie libera fiind responsabil de alegerea facuta iar
rostul lui pe pamant se defineste ca impreuna lucrator cu Tatal. Asemanarile continua
insa si la nivelul mistic al unirii cu Dumnezeu, mai presus de credinta rece, rationala.
Fara Misticism nu e mantuire caci asta cere defapt Dumnezeu de la noi: sa-L iubim.
Misticismul nu poate fi inteles decat de cei care-l traiesc; atei il „confunda” cu fanatismul
religios dar acesta apare doar daca se iese din tiparele dreptei credinte.
Crestinismul este religia cu cel mai mare numar de mistici incepand cu martirii din
antichitate si pana in timpul Comunismului; a-ti da viata de bunavoie pentru Hristos este
cu adevarat o dovada de iubire. Apoi misticii proveniti din randul calugarilor, eremitii,
sihastri contemplativi, isihastii, scriitorii Filocaliei; apoi misticii occidentului
benedictinii, franciscanii, dominicanii, iezuitii; misticii devotiunii populare: valdenzii
begarzii, beguinele; misticii devotiunii „moderne”: Ruysbroek, Meister Erkhart si inca
multi altii. Muntele Sinai si Muntele Athos formeaza si in zilele noastre astfel de sfinti ca
sa nu mai vorbim de restul manastirilor. Nu insistam pe misticsmul crestin; sa notam insa
ca si Islamismul sau Iudaismul au mistici cea ce arata ca si la ei exista mantuire.
Din randul siitilor s-au ridicat in Islamism sufistii, mistici musulmani aparuti prin sec
VIII; ei purtau o haina din lana aspra numita „suf” ca semn al ascezei si penitentei;
deasemenea practicau voturile saraciei, ascultarii si castitatii ca si calugarii crestini. Desi
initial musulmanii resping preotia, asceza, cultul sfintilor si relicvelor, ulterior odata cu
miscarea sufista, toate acestea sunt promovate. Unii mistici musulmani cautau de buna
voie persecutiile de dragul lui Allah, altii marturiseau coborarea Duhului Sfant asupra lor,
predicau lepadarea de sine si faceau minuni. Era un progres spiritual nemaiintalnit in
Islam caci pana atunci credinciosii se multumeau doar cu ritualul; comuniunea cu Allah
Cel Intangibil era pentru multi o blasfemie, deaceea la inceput sufistii au fost condamnati
ca eretici si unii au fost martirzati, cum a fost al-Hallag. Poporul insa era de partea lor
pentru ca nuzuiau la o religie vie cu traire spirituala asa ca misticii sufisti au fost in final
declarati sfinti (wali); credinciosii merg in pelerinaje pe la mormintele lor sperand in
vindecari miraculoase. Sufistii se foloseau de bauturi ametitoare, de muzica si dans,
pentru a intra in extazul mistic; se practica repetarea neincetata a numelui lui Allah ca in
rugaciunea isihastilor crestini. Al-Gazzali(1058-1111) este marele teolog care a reusit sa
aduca sufismul in randul maselor de credinciosi si sa-l faca recunoscut de catre sefii
suniti; el a reconciliat traditia cu misticismul fondand legea si ritualurile pe rationamente
teologice sufiste. Iata cativa dintre marii mistici musulmani: Hasan al-Bashri renumit
pentru ascetism evlavie si meditatie la Ziua Judecatii, Rabi’a renumita pentru rugaciunile
pline de iubire catre Allah, al-Hallag care proclama ca scopul unic al oricarei fiinte
umane este unirea mistica cu Allah savarsita prin dragoste. Marele mistic si filozof Ibn
Arabi lanseaza ideea ca Dumnezeu S-a scindat in obiect al cunoasterii care este Allah si
in subiect cunoscator care este Creatia; omul isi afla menirea ca organ al cunoasterii de
Sine a lui Dumnezeu; unitatea primordiala se va reface odata cu Sfarsitul lumii. Un alt
mare mistic este Rumi care a fost convertit de un dervis ratacitor pe nume Shams; Rumi
isi exprima devotiunea prin poezie si dans; a infiintat „Confreria dervisilor rotitori”; el
spunea ca fara dragoste lumea n-ar fi vie.
184

Si Israel are sfintii sai martiri, teologi si mistici ca sa nu mai vorbim de milioanele de
victime ale pesecutiilor de-a lungul istoriei; printre ei sunt multi stiuti de Dumnezeu care
au murit cu rugaciunea pe buze. Tot in randul misticilor evrei ar putea fi incadrati si
Esenienii. Cand imparatul Hadrian interzice studiul Torrei, dupa represiunea rascoalei lui
Bar Kohba din 132, multi evrei au murit sub tortura printre care si marele Rabbi Akiba.
Apoi teologul Ibn Gabriol cunoscut pentru poemele sale, la fel ca si Iuda Halevi. Marele
mistic si ascet Bahya ibn Paquda care insista asupra devotiunii interioare si petrecea ore
intregi in extazul rugaciunii. Marele rabin si teolog Moise ben Maimon care incearca un
sincretism intre filozofia lui Aristotel si Iudaism; el spunea ca pazirea poruncilor Legii
trebuie sa tinda spre iubire prin care prapastia dintre Dumnezeu si om poate fi invinsa.
Gruparea evreilor hasiditi din Germania sec XII era orientata tot catre asceza, rugaciuni,
iubire de Dumnezeu si acceptarea fara riposta a injuriilor. Abraham Abulafia vorbeste
despre unirea intelectului uman cu Dumnezeu si de lumina supranaturala pe care o vede
ascetul in extaz. Moise de Leon scrie Cartea Splendorii sau Zoharul cum mai e numit,
care cuprinde o viziune mistico-teologica a Divinitatii.
Filozofia
Incepand cu legiferarea Crestinismului ca religie oficiala a Imperiului Roman si
continuind cu Evul Mediu pana in Renastere, Filozofia a fost pusa de ganditorii timpului
in slujba Religiei prin cele doua mari curente de gandire Patristica si Scolastica.
Dezbaterea s-a axat in permanenta asupra intaietatii dintre cunoasterea prin credinta si
cunoasterea prin ratiune. Concluzia a fost cum era de asteptat un compromis.
Patristica(sec II-IX) isi propune sa dea Crestinismului o interpretare filozofica. Sf
Augustin (354-430) episcop de Hippo, elaboreaza un sistem care va domina Catolicismul
timp de 8 secole pana la Toma de Aquino. El spunea ca ratiunea omului nu poate ajunge
la adevar decat prin iluminare divina dar omul este dator sa caute adevarul si pe cale
rationala. Sf Ioan Damaschinul(675-749) face o introducere in Metafizica lui Aristotel
aratand ca odata ce lumea se transforma exista un act creator, odata ce lumea nu se
autodistruge exista o forta care o sustine si odata ce in lume exista ordine si armonie
exista o forta care o guverneaza; in concluzie trebuie sa existe Dumnezeu.
Scotus Eriugena(810-877) considera ca filozofia este cautarea lui Dumnezeu iar
autoritatea dogmelor trebuie sprijinita pe ratiune, nu pe credinta. Gerbert d’Aurillac,
viitorul papa Silvestru II(999-1003) sustine ca analiza si argumentarea rationala sunt
indispensabile in interpretarea textelor biblice. In sec XI dialectica era apreciata ca
instrument unic de cunoastere a adevarului. Aceasta pozitie de supraevaluare a
capacitatilor rationale umane a starnit protestul teologilor; ei sustineau ca „adevarul” nu
poate fi cunoscut decat prin revelatie divina si poate fi chiar impotriva logicii, pentru ca
Dumnezeu este mai presus de ratiunea umana. O pozitie echilibrata intre dialectica si
revelatie adopta Sf Anselm de Canterbury(1033-1109) supranumit „parintele scolasticii”:
„nu caut sa inteleg pentru a crede ci cred pentru a intelege; credinta este pregatita si
desavarsita de adeziunea inteligentei; credinta primeaza iar investigatia rationala
confirma si consolideaza credinta”. John din Salsbury (1115-1180) episcop de Chartres,
confirma si el ca „inteleptul trebuie sa-si recunoasca limitele faculatilor sale de
cunoastere, dar in acelasi timp sa nu admita un adevar pana nu-l supune controlului
ratiunii; sursele cunoasterii sunt simturile, ratiunea si mai ales credinta. Dialectica poate
185

sa cada in vorbarie sterila cand e cultivata pentru ea insasi (fenomen care s-a si intamplat
dealtfel). Acesti doi ultimi ganditori se pare ca au gasit „calea imparateasca” a adevarului.
Curentul dominant al Evului Mediu Scolastica(sec IX-XIII) a continuat sa furnizeze
argumente rationale teologiei, urmarind acordarea filozofiei lui Aristotel cu dogmele
crestine. „Printul filozofilor” a fost revendicat cand de partea teologilor cand de partea
ateilor caci are idei pro si contra religiei; dealtfel Aristotel a fost interzis in repetate
randuri studiului la Universitatea din Paris, pana cand doctrina lui a fost acceptata de
papa Grigore IX in anul 1231 cu conditia de a fi purificata de „erori”.
Interpretii arabi ai marelui filozof lanseaza „curentul incredulitatii” care zdruncina
credintele religioase din temelii. Este primul mare conflict intre Filozofie si Religie.
Adeptii sustineau ca toate religiile sunt in fond niste sisteme eronate menite sa insele
lumea. Doctrina lui Aristotel insotita de comentariile eruditului arab Averroes(1126-
1198) traduse in limba latina, a inceput sa fie profesata la Universitatea din Paris in sec
XIII; este asa-numitul „Averoism latin”. Averroes va fi supranumit „magistrul
incredulitatii”. Cel mai important sustinator al averoismului latin a fost Sieger de
Brabant(1235-1284). Desi nu nega existenta lui Dumnezeu, averoismul Ii refuza defapt
atributele divine. Erau in fond ideile lui Aristotel. Astfel se afirma ca lumea si miscarea
sunt eterne fara inceput si fara sfarsit, deci nu a existat o Creatie a lumii din nimic;
Creatia chiar daca ar fi existat a fost un act produs din necesitate si nu din vointa
Divinitatii. Averroismul neaga ideea de predestinare, nemurirea sufletului si viata de dupa
moarte, altfel spus Dumnezeu nu este stapan pe destinele oamenilor si nu poate rasplati
sau pedepsi intr-o existenta viitoare. Ei considera ca viata oamenilor e dirijata de
miscarea astrilor, si cum aceasta e ciclica inseamna ca si evenimentele istoriei se repeta.
Pentru averroisti Dumnezeu nu este Atotstiutor, nu cunoaste faptele fiecarui om in parte
ci doar lucrurile generale. In ciuda criticilor aduse religiei averroistii acceptau totusi
existenta unui adevar dublu, unul filozofic si unul teologic, chiar daca se contrazic intre
ele. Incepea o era de necredinta, iesita de sub tutele Bisericii.
Averroismul latin a starnit vii proteste mai ales din partea franciscanilor si
dominicanilor, ordine de calugari studiosi care au dat cei mai multi profesori universitari
si cele mai mari personalitati culturale ale sec XIII-XIV. Sf Bonaventura(1221-1274)
superior al ordinului franciscan, scoate in evidenta erorile averoismului. Albertus Magnus
superior al ordinului dominican pentru Germania, „readapteaza” doctrina aristotelica
teologiei. Toma de Aquino (1225-1274) supranumit „printul scolasticii” exponent al
Ordinului dominicanilor si discipol al lui Albert cel Mare, scrie in 1270 un genial tratat
numit „Despre unitatea intelectului contra averroistilor”. El va elabora un sistem
teologico-filozofic bazat pe conceptia lui Aristotel, din care au fost eliminate toate teoriile
incompatibile cu dogmele crestine. Sf Toma arata ca omul poate in mod natural sa
inteleaga existenta unui Creator din organizarea si armonia lumii create; chiar faptul ca
intelegerea intelectului uman este limitata dovedeste existenta unei lumi supranaturale.
Dumnezeu este cauza prima si realitatea suprema neschimbabila iar celelalte fiinte exista
in masura in care participa la realitatea Lui. Noi oamenii nu-L putem intelege nici pe El
nici dogma Trinitatii caci este o taina ce nu poate fi asimilata decat prin credinta, dar daca
in om exista bunatate, iubire, ratiune, libertate, toate aceste trebuie sa fie intr-o mult mai
mare proportie in Dumnezeu. Nu trebuie sa ne intrebam cum a fost creata lumea caci nu
se poate sti. Sufletul omului este o energie vitala raspandita in tot trupul; dupa moartea
fizica sufletul cade intr-o amortire din care nu-si va reveni decat la Judecata de apoi cand
186

se va reuni cu trupul inviat. Libertatea de vointa a omului este direct proportionala cu
cunoasterea si capacitatea sa intelectuala; numai inteleptul este cu adevarat liber.
Activitatea proprie oamenilor este de a intelege si a cauta intelepciunea; pacea sufleteasca
o da numai cunoasterea. Deoarece cunoasterea omului este marginita, credinta devine o
obligatie morala. Sf Toma vine si cu niste principii politico-sociale. Astfel Necredinta nu
trebuie tolerata si necredinciosii nu trebuie sa aiba autoritate politica asupra
credinciosilor. Ereticii trebuie sa-si abjure erezia iar daca nu, sunt vinovati de pedeapsa
cu moartea. Monarhul trebuie ales de popor dar trebuie sa fie slujitorul poporului; daca se
transforma in tiran trebuie rasturnat. Statul si principii trebuie sa se supuna Bisericii si
Papei aparand credinta. Omul bogat trebuie sa poata renunta la bunurile sale oricand in
favoarea saracilior; tot cea ce unii poseda din belsug este destinat prin legea firii sa ii
ajute pe cei saraci. Gandirea lui Sf Toma de Aquino este foarte importanta intru-cat a fost
declarata doctrina oficiala a Bisericii Catolice in anul 1879 si ulterior in 1921.
Printre adversarii Scolasticii se numara Duns Scotus(1266-1308) pentru care filozofia
nu poate aduce argumente in favoarea dogmelor teologice si William Occam(1295-1349)
pentru care ratiunea nu poate demonstra nici existenta lui Dumnezeu nici alte chestiuni ce
tin de credinta. Este o pozitie agnostica ce sta la baza scepticismului religios precursor
ateismului. Ca o reactie la aceasta orientare „moderna” a aparut misticismul speculativ
care duce lucrurile la extrema opusa; de exemplu Meister Eckhart(1260-1327) desparte
credinta de ratiune. Alti mistici mai moderati au fost olandezul Ruysbroeck(1293-1381)
si Thomas de Kempis(1380-1471) autorul minunatei lucrari „Imitatia lui Hristos”.
*
Din toata aceasta dezbatere in care prevaleaza cand credinta cand ratiunea putem spune
ca ambele cai sunt departe de calea imparateasca de mijloc si Biserica le-a condamnat pe
amandoua. Religia e cu atat mai mare ca Filozofia, cu cat revelatia e mai mare decat
inteligenta omului. Revelatia ne serveste de-a gata sensul existentei si calea catre el pe
cand filozofia creaza sisteme „logice” complicate care nu satisfac aspiratiile omului catre
absolut. Alesii prin care Dumnezeu dezvaluie oamenilor calea sunt sfinti, pe cand
filozofii sunt supusi patimilor lumesti. Religia este intelepciunea lui Dumnezeu pe care
oamenii o socotesc nebunie, luandu-si ca indreptar propria lor intelepciune: Filozofia.
Deosebirea filozofiei de religie este ca aceea dintre teorie si practica. Oricat de
stralucita ar fi sistematizarea cunoasterii intr-un sistem filozofic este pura teorie, in timp
ce religia cere fapte prin care ne lucram mantuirea. Filozofii despica firul in patru
pierzind trairea mistica. Jean Jaques Rousseau spunea:”Lucrarile filozofilor sunt sarace
fata de Biblie; unde este filozoful care sa fi trait ca Iisus si sa fi murit ca El? ... E mai greu
de presupus ca toti evanghelistii sa fi cazut de acord sa scrie aceleasi lucruri decat ca
Unul singur sa le fi furnizat materialul; semnele adevarului Evangheliei sunt atat de
izbitoare si de neimitat incat inventatorul ei ar fi un caracter mai uimitor decat Eroul”.
Denise Diderot: ”Va provoc pe toti sa pregatiti o poveste asa de simpla si sublima ca
istoria patimilor si mortii lui Iisus, care sa produca acelasi efect si a carei influenta sa fie
aceiasi dupa atatea veacuri”. Laboulaye (scriitor): “Dupa ce am strabatut filozofia, ca un
om coplesit de un vis penibil, deschid Evanghelia”. Emanuel Kant: “Daca Biblia n-ar fi
enuntat principiile moralei, filozofia nu le-ar fi elaborat nici pana azi”. Goethe: “Mintea
omeneasca nu se va putea ridica niciodata deasupra Crestinismului; viata si fericirea unui
popor depind de atitudinea pe care a luat-o fata de Biblie”. Howard A. Kelly (doctor): “O
credinta crestina bine definita este singurul lucru important in viata”. Bernard de
187

Clairvaux(1091-1153): „apostolii nu ne-au invatat sa-l citim pe Platon si nici sa rumegam
in minte subtilitatile lui Aristotel; nici sa invatam intr-una si sa nu ajungem niciodata la
cunoasterea adevarului”.
Pornind de la cateva axiome Filozofia construieste prin observatii si deductii logice,
sisteme de gandire care sa explice existenta lumii. Teologia in schimb adopta sistemul de
gandire deja dat prin revelatie divina. Scolastica isi propunea sa arate ca filozofia ajunge
in mod unic la sistemul de gandire revelat de Dumnezeu. Lucrul este adevarat atata timp
cat axiomele initiale sunt preselectate de Biserica. Bunaoara daca din Metafizica lui
Aristotel luam ca: „trebuie sa existe un Intelect pur, de natura divina care tine toate
lucrurile dand un rost fiecaruia si toate fiintele aspira catre El”, atunci se ajunge la
sistemul de gandire revelat de Dumnezeu. Daca insa luam din aceiasi Metafizica pasajele
care afirma ca: „Universul este finit si exista dintotdeauna, deci nu a fost creat, si sufletul
este de natura fizica, deci muritor”, atunci ajungi la concluziile ateiste ale averroistilor.
Pierre Abelard (1079-1142) spunea intr-o scrisoare catre iubita sa Heloiza: „Nu as vrea
niciodata sa fiu un Aristotel, daca acest lucru ar trebui sa ma desparta de Hristos”.
Cand au aparut zorii Renasterii s-a produs prin umanisti o „liberalizare” a gandirii; era
defapt iesirea din tiparele moralitatii, exacerbarea personalitatii umane, „emanciparea” de
sub tutela religiei. De atunci incoace au rezultat Sisteme Filozofice care de care mai
„interesante”, iar unele mai recente sunt de-a dreptul satanice.
Comunism
O „filozofie” speciala prin opozitia sa deschis ateista dar si prin asemanarea de idealuri
cu religia, este Comunismul. In numele egalitatii in drepturi si indatoriri a tuturor
cetatenilor statului, doctrina comunista cerea oamenilor moralitate, munca si sacrificiu in
folosul societatii. Acestea le cere si Domnul oferind in schimb nemurirea. Comunismul
insa neaga existenta lui Dumnezeu si refuza omului rasplata vietii vesnice, sustinand in
schimb ca singura fericire este aici pe pamant, avand la baza bunastarea materiala. Pe deo
parte iti spune ca bunastarea e cea mai de pret iar pe de alta parte iti cere s-o sacrifici
pentru binele celorlalti; deaceea sistemul comunist a fost dintru inceput utopic.
Revolutiile comuniste au reusit pentru ca proletariatul oprimat vedea in nationalizarea
averilor burgheziei un act de dreptate sociala. Cei mai multi voiau doar sa scape de
saracie dar a fost si un numar de adepti entuziasti care au crezut cu adevarat intr-o
societate perfecta; tineri naivi si cinstiti care s-au sacrificat fara nadejdea unei rasplati
divine, doar de dragul fratiei dintre oameni. Mucenicii Domnului mureau pe o baza mult
mai solida: vazusera Invierea Lui, credeau in viata vesnica, erau „conectati” la Izvorul
Binelui. Martirii Comunismului au murit negand divinitatea dar sacrificandu-se pentru
dreptate, deaceea nu-si vor pierde rasplata de la Bunul Dumnezeu. Ei s-au desprins de
Izvorul Binelui crezand cu naivitate in capacitatea omului de a intemeia „raiul pe
pamant”; singura rasplata ce li se promitea era ca vor trai in memoria posteritatii.
Comunismul i-a proclamat eroi si a extins „aura” lor si asupra celor care au murit doar
din dorinta de a scapa de saracie.
Dupa revolutie oamenii au inteles ca principiul proprietatii comune se intorsese
impotriva lor; li se promisese ca vor fi toti bogati si erau aproape la fel de saraci; ce
primisera la revolutie li se cerea sa dea inapoi la stat; nu mai aveau decat strictul necesar
in timp ce „averea poporului” era la dispozitia noii „burghezii proletare”. Prima
188

consecinta a fost cresterea masiva a coruptiei; fatarnicia, lingusirea, minciuna au urcat
pana la cele mai inalte nivele. A-2-a consecinta, infiintarea aparatului de represiune;
societatea care incepuse asa de „frumos” era acum nevoita in numele celor mai inalte
idealuri sa recurga la cele mai crunte opresiuni; ani grei de temnita, santiere de
exterminare a „dizidentilor politici”, atrocitati neinchipuite. Cele mai inversunate atacuri
erau impotriva intelectualilor si preotilor ca potentiali lideri ai revoltei populare.
Intelectualii erau prezentati drept o categorie corupta de viciile occidentului si ostila
educatiei muncitoresti; erau dati spre „reeducare” cadrelor “cu origine sanatoasa” din
conducerea Partidului. Crestinii care si-au pastrat credinta, desi erau cei mai disciplinati
cetateni erau vinovati ca refuzau Materialismul Stiintific si „inchinarea” Partidului in
locul lui Dumnezeu. Comunismul isi dadea arama pe fata „rodind” pentru Imparatia
cerurilor mii de martiri, inca necunoscuti lumii.
Noua oranduire impusese societatii in doar cativa ani cam aceleasi principii ca ale
primelor comunitati crestine: “de la fiecare dupa capacitate fiecaruia dupa nevoi”,
eradicarea necinstei, combaterea divorturilor, familia “celula societatii”, condamnarea
avorturilor, formarea “omului nou”, educatia prin munca, eliminarea discriminarilor,
emanciparea femeii, etc. Deosebirea era ca primii crestini practicau toate astea din
convingere motivati de credinta in Dumnezeu, pe cand cetatenii le faceau constransi de
frica autoritatilor. Societatea comunista era dezbinata in ea insasi pentru ca binele era
impus prin rau. Sistemul lupta cu natura umana incercind sa dezvolte prin „propaganda
politico-ideologica” cresterea „constiintei maselor”, dar oamenii vedeau bine ca sunt
pacaliti. Poate ca s-ar fi reusit daca liderii ar fi fost ei insisi cinstiti, dar coruptia lor
zadarnicea orice eforturi. Partidul afirma cresterea “constiintei muncitoresti” dar
ascundea actiunile de opresiune ale Militiei si Securitatii. Se mergea pe suprimarea
libertatii pentru a obtine o societate lipsita de vicii, la fel ca in teocratiile islamice. Se
mediatiza impotriva violentei, drogurilor, prostitutiei; tineretul era oprit de la alcool,
muzica rock, minijupuri, plete. Toate acestea erau bune numai ca pe langa libertatea de a
„pacatui” se lua omului si libertatea de a gandi, a comunica, a protesta.
Ar fi nedept sa nu pomenim si de realizarile societatii comuniste: dezvoltarea industriei
si agriculturii la un nivel fara precedent, colosi industriali, sisteme de irigatie,
reconstruirea oraselor tarii, plata datoriilor externe, cresterea relatiile comerciale cu alte
state. Unii isi amintesc cu regret ca “era mai bine inainte”. Nu existau oameni foarte
bogati si nici altii foarte saraci; toti aveau un loc de munca asigurat, practic nu existau
someri; tinerilor li se acorda de catre stat locuinta; exista ajutor social pentru vaduve si
orfani. Populatia a inregistrat o crestere a nivelului de trai pana in anii dinainte de ’89
cand ambitiile lui Ceausescu au dus la infometare prin exportul irational de alimente; ce
se mai gasea se vindea „la negru”. Educatia copiilor si asistenta medicala erau gratuite
dar in ultimii ani “spagile” crescusera foarte mult; oriunde mergeai trebuia sa dai mita: la
doctor, la profesor, la functionarii de stat.
In concluzie Societatea Comunista, cea mai avansata ca intentie, s-a dovedit un esec
pentru ca a cautat Binele fara Dumnezeu. Acolo unde nu e credinta e coruptie. „Omul
nou” este un inger cu aripile frante. Idealul fraternitatii se prabuseste fara temelia temerii
de Dumnezeu. Primele comunitati crestine rezistau caci nu asteptau rasplata pe pamant;
societatea comunista s-a prabusit pentru ca nu astepta rasplata in ceruri.
Reconcilierea religiilor
189

Am vazut ca exista trasaturi comune intre marile religii ale lumii atat in ce priveste
Dogmatica cat si in ce priveste Mistica. Aceasta a determinat o atitudine de toleranta
reciproca din partea liderilor politici si religiosi. De exemplu Biserica Bizantina a permis
credinciosilor de alte religii sa locuiasca in aceleasi cetati cu crestinii ortodocsi si reciproc
Mohamed al-2-lea a permis bisericii sa-si desfasoare activitatea sub ocupatie musulmana,
pe timpul patriarhului Ghenadie al-2-lea Scholarios. In sec XX a fost initiata chiar o
miscare mondiala de reconciliere a credintelor religioase. In februarie 1976 la Tripoli de
Libia a avut loc un dialog intre crestini si musulmani, 12 specialisti de fiecare religie in
fata a peste 400 de persoane, in care s-au evidentiat trasaturile comune Crestinismului si
Islamismului.
In paralel s-au facul eforturi de reconciliere a bisericilor crestine intre ele. In 1948 la
Amsterdam a fost infiintat Conciliul ecumenic pentru reunificarea bisericilor crestine de
pe glob. In 1964 papa Paul VI intreprinde un pelerinaj la Ierusalim unde se intalneste cu
patriarhul Athenagoras. In 1965 cele doua biserici isi ridica reciproc anatema si
excomunicarea.
Intr-adevar fiecare biserica se considera ca ea e cea aleasa, dar cand Iisus zice ca „va fi
o turma si un pastor” nu inseamna ca „oile” vor fi dintr-un singur „staul”. Astfel exista
Biserica Ortodoxa si Catolica, Biserica Luterana si Anglicana, Biserica Monofizita si
Copta si toate celelalte Biserici plus multimea sectelor neoprotestante. Dezbinarea
crestinatatii are ca sursa pe Satana si ca motiv principal mandria. Cea ce conteaza pentru
mantuire este un „patrimoniu spiritual” clar, neinterpretabil, comun tuturor crestinilor. La
Judecata nu ne va intreba de fineturi teologie ci de practica. Mintea complicata a omului a
despicat fiecare dogma de baza in alte dogme „secundare” ce difera acum de la o biserica
la alta. Pentru a salva unitatea Bisericii ar fi trebuit ca cea ce este interpretabil sa fie lasat
deoparte dar acum e prea tarziu; fiecare tine cu dintii de „credinta” lui si orice compromis
apare ca un sacrilegiu; nu se poate renunta la nimic din baza dogmatica „specifica”
fiecarei biserici pentru ca este legata prin rationamentele „teologilor” de insasi practica
vietii crestine de care depinde mantuirea?
Mai mult, sunt unii „pagani” care implinesc poruncile lui Dumnezeu mai bine decat
acei crestini a caror “credinta” este doar o “traditie” care tine cateva minute pe an.
Dumnezeu are “alesii” Sai in toate religiile; aceasta este lucrarea Lui ca sa mantuiasca pe
cat mai multi dintre noi. Desi “teologii” pun monopol pe mantuire, totusi in fiecare religie
exista “saraci cu duhul” care lucreaza efectiv poruncile Binelui pe pamant; acestia sunt
robii lui Dumnezeu care se mantuiesc indiferent de religia sau secta in care s-au nascut.
In zilele noastre a aparut miscarea New Age de „globalizare” a religiilor intr-o „Religie
Universala. La prima vedere pare un lucru bun dar depinde ce se ascunde in spatele
acestei intentii „generoase” si cat de departe vor sa ajunga initiatorii ei. Scopul nu trebuie
sa fie contopirea tuturor religiilor intr-una singura; acest lucru nu este posibil caci fiecare
tine la religia sa, si nici benefic pentru ca diversitatea religiilor asigura eficienta maxima
pentru mantuirea neamului omenesc. Subliniind asemanarile intre religii este suficient sa
putem stinge conflictele inter-religioase si sa putem anula exclusivismul de care sufera
fiecare religie, caci niciuna nu monopolizeaza toti oamenii buni de pe pamant.
Deaceea trebuie sa-si pastreze fiecare religia sa caci orice sincretism cu alta religie duce
la sfasierea launtrica a „enoriasilor” prin nesiguranta pe care o provoaca. Miscarea
Ecumenista si generalizarea ei Miscarea New Age sunt bune ca intentie dar sunt rele ca
190

ezultat; e buna pacea, unirea, dar nu sunt bune uniformizarea si sincretismul. Adunarea
religiilor intr-una singura va dezradacina fiecare credinta in parte, va generaliza erorile si
va inabusi adevarul; oamenii vor castiga „cunoasterea” altor religii si vor pierde evlavia
credintei stramosesti; fenomenul va avea drept consecinta laicizarea, desacralizarea,
necredinta, faradelegea.
Astazi in toate tarile crestine exista etnii de alte religii care-si pot pastra credinta
netulburati; am vrea sa credem ca acest lucru dovedeste bunavointa, intelegere, toleranta
dar mai degraba dovedeste indiferenta, pierderea atasamentului fata de religie. Omul
modern nu mai e Homo Religiosus ca in Evul Mediu; sunt oameni cu gandire „libera” ce
nu vor sa fie adeptii niciunei religii, fie ea si religia materna. Racirea generala a trairii
mistice este un semn ca ne indreptam catre sfarsit. In toate religiile, iubitorii de
Dumnezeu sunt din ce in ce mai rari; preotii mai corupti credinta mai slaba. Omul nu-si
mai pune problema sensului propriei existente ci traieste “liber” la intamplare. Ne-a
ramas o umbra de omenie foarte fragila si daca n-ar fi pedepsele legii am trece usor „de
partea cealalta” pentru un castig material. Pe fondul acestei stari de fapt se aud vocile
robilor lui Dumnezeu care ne avertizeaza despre pericolul unei globalizari a tuturor
religiilor intr-una singura favorabila Antihristului. Miscarea New Age impreuna cu
Masoneria si alte organizatii nu sunt atat de bine intentionate pe cat par. In spatele lor se
ascunde scopul nedeclarat ar robirii tuturor oamenilor planetei intr-o turma docila,
purtand toti pe mana sau pe frunte „semnul fiarei” despre care scrie in Apocalipsa.
Iata cateva date pretioase relativ la pozitia Ortodoxiei si a Bisericii Romane fata de
Ecumenism din volumul „Apocalipsa 13. Sfârsitul libertatii umane”, de inginer Mircea
Vlad:
Greseala intrarii Bisericii Ortodoxe in "dialogul ecumenic" este acum recunoscuta si
regretata de Bisericile autocefale care, in perioada 1997-1998 au inceput retragerea din
Consiliul Mondial al Bisericilor. Erezia ecumenismului incepe prin incalcarea insasi a
Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan, ajungându-se pâna la a se recunoaste
drept "biserici" ale lui Hristos si recent infiintatele congregatii ale lesbienelor si
homosexualilor. Acesta a fost motivul care a determinat, in 1997, mai intâi retragerea
Georgiei, apoi a Serbiei, urmate si de alte Biserici ortodoxe participante la miscarea
ecumenica. Din pacate insa, nu si de România, credinciosii nostri asistând cu stupoare la
manifestarea de certa factura New Age: "Oameni si religii" de la Bucuresti, (toamna
1998), sau la evenimente complet straine de duhul adevarului crestin: inaugurarea, cu
participarea oficiala a unui ierarh român, a "Centrului Ecumenic" de la Vulcana, unde sau
construit o triada inedita: o biserica crestina, o moschee si o sinagoga.
Din tara, românul este tentat (prin firea lui toleranta) sa priveasca lucrurile cu foarte
multa usurinta, mai ales ca rigorismul constiintei sale dogmatice a fost extrem de mult
diluat in ultimii ani de pozitiile pro-ecumenice ale intâistatatorilor; bietul credincios a
ajuns acum sa cugete ca e buna Ortodoxia si mântuitoare, dar e bun si catolicismul
(inoculându-se frecvent ideea complet necanonica de "biserici surori"), e bun si
protestantismul, e bun si anglicanismul, vehiculându-se ideea ca Biserica Româna, fiind
intre Vest si Est, este "aleasa" pentru medierea unirii intercrestine. Lucru acesta a generat
multe initiative teologice unilaterale, dezaprobate de celelalte Bisericii Ortodoxe (cum ar
fi, de pilda, dialogul cu monofizitii).
Ne-am dori sa avem o Biserica marturisitoare, mai putin gata de a organiza
compromisuri "ecumenice" de dragul unor ajutoare acordate de „Consiliul Mondial al
191

Bisericilor”, ori de alte institutii religioase din vest, ci de a se angaja intr-un dialog
interortodox mai strâns, in aceste momente când istoria cere mai mult ca oricând o
apropiere si o sprijinire reciproca a ortodoxilor.
Toate acestea le scriem cu nadejdea ca unii dintre noi vor deschide ochii si vor pricepe
ca ducem lipsa de o adevarata marturisire a credintei, a Ortodoxiei, departându-ne tot mai
mult de adevarata traditie patristica si alipindu-ne cu usurinta de tot ce este "european" si
occidental: catolicism, protestantism, anglicanism, ecumenism, etc. Acest duh de
occidentalizare care a cuprins Biserica Româna se vede in toate domeniile vietii
spirituale: incepand de la laicizarea, umanizarea si secularizarea treptata a scolii
teologice, la acordarea burselor de studii cu predilectie la universitati catolice si
protestante din vest, de unde cursantii (viitori preoti, profesori de teologie, ori episcopi)
se intorc cu idei complet alterate despre propria credinta; apoi masivele traduceri din
operele teologilor apuseni (in loc de lansarea unui program pentru tiparirea unei serii
complete de scrieri patristice), modificarea (prin eliminare si reducere) a cartilor de cult,
etc; apoi tolerarea, fatisa ori subtila, a unui curent anti-monahal si incurajarea unui
monahism superficial, "de mir", cu manastiri transformate in centre turistice ori ferme
agro-zootehnice.
Revenim insa la ecumenism, oare nu se intelege ca aceasta erezie impiedica mântuirea
atâtor milioane de suflete?
192

Cap 10. Studiu despre pecetluire
Nu de mult a aparut o initiativa pe plan mondial de a introduce pe pasapoarte si carti de
identitate niste microcipuri cu datele biometrice ale individului cum ar fi amprentele
digitale, amprentele talpilor, configuratia irisului, fizionomia fetei; in plus date
biografice, orientarea politica si religioasa, conturile in banci si altele. Administratiile
justifica aceste „indiscretii” ca necesare pentru combaterea terorismului, in schimb ofera
„avantajul” de a plati cumparaturile direct cu actul de identitate. Valoarea se deduce din
contul personal alimentat din salariu tot prin banca asa ca se vor elimina banii.
Pana aici totul bine. Crestinii n-au nimic de-ascuns si le convine si lor sa-si faca piata
doar cu actul de identitate. Dar daca din neglijenta il pierdem sau ni se fura? Autoritatile
„grijulii” au prevazut situatia si au creat un microcip care sa se implanteze sub piele si asa
nu mai poate fi pierdut. Microcipul are nevoie insa de o sursa de energie? Bateriile nu
sunt indicate ca trebuie sa taiem pielea omului, sa-i scoatem cipul, sa-i schimbam bateria
si sa-l implantam la loc; energia trebuie luata din corp. Savantii au gasit metoda bazata pe
variatia de temperatura, iar zonele cele mai sensibile ale omului la variatiile de
temperatura sunt pe mana sau pe frunte. Dar expresia: „pe mana dreapta sau pe frunte” se
regaseste intocmai in Apocalipsa Sf Ioan unde scrie de semnul fiarei si de „numarul
numelui ei, 666”. Intr-adevar microcipul contine codul de bare pentru recunoastere iar
acest cod in sistemul EAN-13 (European Article Number) are cate o pereche de linii
subtiri mai lungi ca celelalte, la mijloc si la extremitati, care inseamna trei de 6.
Codul de bare este un cod numeric in baza doi, cu care lucreaza calculatoarele; aria pe
care se afla codul este divizata in fasii de aceiasi latime=0.33 mm obtinandu-se o
alternanta de fasii intunecate de valoare „1” si fasii albe de valoare „0”; grupand cate 7
asemenea fasii se obtin benzi de latime=7x0.33 mm=2.31 mm. Fiecare banda este un
numar binar ce reprezinta una din cifrele de la 0 la 9 din sistemul zecimal. In acest fel se
obtine un numar care incepe cu 6, are 6 la mijloc si se termina cu 6. Cei trei de sase
folosesc doar ca sistem de referita, iar numarul efectiv este format din 13 cifre; de
exemplu: 5674368968865456 care da pentru cazul acesta numarul 5743689886545.
Primele sapte cifre indică tara de provenientă şi fabricantul iar celelalte tipul produsului.
Acest numar este asociat in mod unic unui produs de pe piata. Dupa aceiasi codificare dar
numere de cate 18 cifre urmeaza sa fie atribuite oamenilor prin microcipuri.
Avem deja trei mari coincidente care confirma proorocia din Apocalipsa: „numarul
fiarei 666”, „pe mana sau pe frunte”, „fara de care nimeni nu va putea cumpara sau
193

vinde”. Nu stim daca inventatorii codului de bare au ales in mod intentionat pentru barele
de siguranta cifra sase, sau a fost ideea „telepatica” a Satanei. In orice caz proorocia
Apocalipsei in privinta „pecetei” este lipsita de echivoc, asa ca tot omul sa stie ca nu
trebuie sa primeasca semnul Fiarei. Bunul Dumnezeu a dat transparenta proorociei ca
oamenii sa aleaga in cunostinta de cauza, fie sacrificiul si mantuirea fie lepadarea si
osanda. Acest lucru pentru cei mai multi e doar un fapt divers, dar in realitate este mai
important decat insasi viata caci miza este chiar mantuirea. Incet, incet, lumea se imparte
intre cei „nebuni” pentru Hristos si prigonitorii lor.
Detalii despre codul barat si microcip
Din cartea „La apusul libertăţii” a parintelui Hristodul Aghioritul de la muntele Athos:
Sistemele codului barat cele mai întrebuintate sunt U.P.C (Universal Product Code) si
E.A.N-13 (European Article Numbering). EAN-13 urmează să se folosească pe plan
mondial pentru identificarea oamenilor. Sistemul contine numerele de la 0 la 9 codificate
in trei seturi: setul A de baza, setul C obtinut din A schimband 0 cu 1 si setul B obtinut
din C prin citire in oglinda.
A C B
0 0001101 1110010 0100111
1 0011001 1100110 0110011
2 0010011 1101100 0011011
3 0111101 1000010 0100001
4 0100011 1011100 0011101
5 0110001 1001110 0111001
6 0101111 1010000 0000101
7 0111011 1000100 0010001
8 0110111 1001000 0001001
9 0001011 1110100 0010111
In codul de bare există trei caractere ''auxiliare" invariabile, care se numesc ''bare de
sigurantă" (guard bars). Acestea se prelungesc în jos si se află în marginea din stânga, în
centru şi în marginea din dreapta a codului barat. Scrise în formă binară, arată astfel:
0101, 01010 şi respectiv 1010. Prima linie albă din partea stângă şi ultima din partea
dreaptă se confundă cu marginea albă care, se numeste „quiet zone”. Marginea albă face
parte din codificare. Numerele din subcâmpul stâng toate din setul A sau B încep de la 0
şi se termină cu 1, în timp ce numerele din subcâmpul drept toate din setul C încep de la 1
şi se termină cu 0, deci scanner-ul fie miscându-se de la stânga spre dreapta fie invers,
totdeauna începe să citească de la zero. Dacă nu există o margine albă computerul nu
poate citi codul. Caracterul guard bar dreapta este citirea in oglinda a caracterului guard
bar stânga. Caracterul auxiliar din mijloc constituie o fuziune si este citit de scanner la fel
în ambele sensuri: 01010. Poate observa oricine că aceste ''caractere auxiliare" sunt
reprezentarea cifrei 6 din seturile C si B; celelalte trei intervale sunt toate 0 deci albe şi nu
creează o altă alternantă. Computerul fie că citeste 0101 fie 0000101, în ambele cazuri
194

întelege numărul 6. Lucrul acesta este valabil de la stânga la dreapta şi invers. Asadar la
început, la sfârsit şi la mijloc codul barat în sistemul EAN-13 si UPC contine trei de 6.
Exista studii ale unor reputati oameni de stiintă care explică mai bine cum anume e
cuprins numărul 666 în respectivele coduri de bare. Nu este deci o speculatie ci e real.
Inevitabil apar niste intrebari. Astfel, dacă se folosea numai un singur set de codare a
cifrelor 0,1,2... 9, n-ar fi fost nevoie să existe barele de sigurantă de mijloc 01010 care sa
delimiteze numerele din subcâmpul stâng de cele din subcâmpul drept al codului. De ce
au optat deci pentru folosirea mai multor seturi de numere, cand unul singur ar fi fost
suficient? Apoi de ce au ''rezervat" această reprezentare tocmai pentru numărul 6 şi nu
pentru oricare alt număr, odata ce nu există un criteriu matematic pentru codificarea
cifrelor de la 0 la 9? Poate pentru a se asigura prezenta celor trei de 6, dintr-un motiv
cunoscut numai de ei! Deasemenea de vreme ce reprezentarea barelor de sigurantă
creează probleme de constiintă crestinilor de pe tot globul, de ce nu schimba simbolismul
barelor de sigurantă? Societătile s-au justificat că nu pot schimba numărul 666 pentru că
inseamna cheltuieli de ordinul bilioanelor de dolari. Asadar alegerea „intamplatoare” a lui
666 va ramane. Domnul a stiut aceasta si ne-a vestit-o in Apocalipsa Sf Ap Ioan.
In stadiul initial acest număr s-a introdus treptat pe obiecte fără să băgăm de seamă apoi
pe animale iar la urma pe oameni. Deja se discuta problema plasării numărului pe cartea
de identitate, iar simultan se face reclamă la stadiul următor al punerii semnului pe mână
sau pe frunte. Opinia publică e influentata să-i considere pe crestini „obsedati”; lumea va
spune: ''Ei văd peste tot numai 666 !", si astfel nu vor da importanta pecetluirii. Oamenii
sunt familiarizati cu ideea; la alegerile din Cecenia si din Albania cetatenii au primit un
semn pe mana; la fel se procedeaza în anumite cazinouri, în unele aeroporturi, la Euro-
Disney în Franta. Astfel, cand se va trece la „stantarea” numărului de cod pe mână sau pe
frunte, lumea va spune: ''Ei, nu e nimic ! O metoda uzuala.”
Iata alte informatii bine documentate din cartea „Apocalipsa 13. Sfârsitul libertatii
umane” de dl inginer Mircea Vlad prin care vedem ca ce ni se pregateste nu este fictiune:
In 1970 ia fiinta in SUA Uniform Code Council (UCC) iar in 1978 in Europa cu 24.000
de membrii fondatori, un consiliu similar denumit European Article Numbering
Association (EAN). Aceste doua organizatii au produs in ultimii ani un intreg evantai de
codificari barate dintre care UPC (Universal Product Code) si EAN-13 (European Article
Numbering) sunt folosite in peste 75 de tari ale lumii. Schimbul de informatii intre cele
doua sisteme este realizat prin adaugarea unui zero la tipul UPC care astfel poate fi citit
in sistemul european EAN.
Inca din anii 1970 unii crestini americani au demonstrat ca „bar code” UPC-A si EAN-
13 detin in mod invariabil pentru orice produs, trei perechi de linii usor prelungite care se
citesc in memoria computerului prin cifra 6. Aceste linii se numesc bare de protectie
(Guard Bars) si servesc la recunoasterea de catre calculator a codului barat.
195

In spatele afacerii bar code, a fost dat la iveala un plan foarte amanuntit pe termen lung,
de a obtine controlul pe cale computerizata asupra intregii economii mondiale si asupra
tuturor cetatenilor planetei. Fiecare om urmeaza sa primeasca pe toata durata vietii un cod
numeric unic ("dotat" cu numarul 666), inscris pe o cartela care sa-i reprezinte identitatea.
Astfel nimeni nu va putea face nici cea mai banala tranzactie fara a fi automat inregistrat
si controlat. O sclavie mondiala dirijata de o mâna de multimilionari, care pun in practica
sistemul „apocaliptic” de pecetluire din timpul Antihristului.
In acest scop s-a elaborat proiectul L.U.C.I.D („Logical Universal Communication
Interactive Databank”) care este un sistem gigantic de colectare si prelucrare a datelor
privind identitatea fiecarei fiinte umane. Principiul de baza al L.U.C.I.D. consta in
eliberarea pentru fiecare individ inca de la nastere, a unui Universal Biometric Card
(UBC) ce va cuprinde: buletinul de identitate, pasaportul, contul bancar, cartea de
sanatate, permisul de conducere, cartea de munca, livretul militar, intr-un cuvânt toate
actele de folosinta sociala ale unei persoane. UBC va putea stoca elemente de
recunoastere obtinute prin masuratori biologice: codul genetic, anticorpi specifici,
fotografii digitale fata si profil precum si fotografia irisului, amprentele digitale si ale
talpii piciorului, esantioane sonore ale vocii, etc. In plus cartela va inmagazina un numar
foarte mare de informatii despre viata particulara a individului: istoricul familiei,
optiunile politico-religioase, comportamentul social si alte date pe care posesorul nu le va
putea citi ori modifica, aceasta facându-se "de la centru". Automobilul, calculatorul
personal si orice aparat electrocasnic nu vor putea fi puse in functiune decât la
recunoasterea posesorului cartelei. Vor fi instalate peste tot camere video minuscule ce
pot recunoaste persoana dupa „limbajul trupului”; satelitii vor localiza semnalul
„cartelelor biometrice", stabilind cu precizie pozitia fiecarui individ in orice moment,
oriunde in lume. Sistemul L.U.C.I.D. va fi alimentat cu informatii de la toate aceste surse
si va putea controla toate aspectele vietii private ale oricarui individ in orice moment.
Inchipuiti-va acum ca mii de oameni vor pierde sau vor face pierdute aceste cartele iar
altele se vor fura astfel ca se va ajunge la unica solutie "sigura si rezonabila": plasarea
unui microcip de identitate pe mâna sau pe frunte. Prototipul acestui microcip a fost deja
fabricat. Pentru a se evita deplasarea sub piele biocipul e fixat prin minuscule fibre de
sticla, extragerea neputandu-se realiza decât printr-o operatie speciala de microchirurgie.
Dimensiunile capsulei sunt de 11x2,1 mm si are 67 mg. Nu provoaca reactii de respingere
deoarece este confectionata dintr-o sticla biologica. Se afla in cercetare cipuri care vor
putea fi conectate la reteaua neuronala a creierului, oferind posibilitatea sa se inregistreze
exact ce vede si ce aude subiectul. Inca din 1986 cercetatorii de la Universitatea din
Michigan declarau ca sunt pe punctul de a controla complet transmiterea de semnale
acustice in interiorul creierului, omul putând fi astfel "teleghidat". Implantându-ne un
biocip in encefal vom putea invata instantaneu franceza, sau orice alta limba. Cu astfel de
"avantaje", implantarea biocipului nu va fi refuzata de nimeni, cu exceptia crestinilor
adevarati. Iata ce scrie Allan Woodham in South East Christian Witness (feb 1996, p5-6):
"Astazi americanii au fiecare un cod propriu de asigurari sociale format din 9 cifre. In
curând acest sistem se va inlocui cu unul mai modern cu 18 cifre ce va putea inmatricula
oamenii la scara planetara. Acest sistem de 18 cifre va fi alcatuit din trei grupuri separate
de cate 6 cifre: 6-6-6! Implantarea acestui cod chiar sub pielea mâinii drepte dupa cum sa
proorocit in Apocalipsa, este acum o realitate. Cei ce-l vor primi vor fi controlati,
localizati si supravegheati in toate miscarile. Aceasta tehnologie va duce la un sistem
196

mondial computerizat prin care nimeni nu va putea cumpara sau vinde fara marcarea cu
biocip. Va fi o adevarata dilema: supunere sau moarte (DO or DIE)!"
Sa vedem acum care este stadiul punerii in practica in Europa a uriasului proiect
L.U.C.I.D. Pe data de 14 iunie 1985 in micul orasel Schengen din Luxemburg,
Franta, Germania, Olanda, Belgia si Luxemburgul semnau un acord care avea sa se
dovedeasca a fi "copiat" dupa schitele proiectului L.U.C.I.D si care prevedea eliminarea
granitelor interne intre tarile membre ale Comunitatii; Marea Britanie si Irlanda n-au
semnat. Prin Acordul Schengen politia unionala era imputernicita a detine date complete
despre orice persoana, având dreptul de control si actiune armata in orice moment. Se
prevedea eliberarea pentru toti cetatenii Uniunii a unei cartele electronice de identitate.
L.U.C.I.D. se schimba in S.I.S. (Schengen Informational System) care este un program
urias de indosariere electronica a cetatenilor intr-un computer enorm aflat la Strasbourg.
In 1997 deja indosariase peste 9 milioane de oameni. Orice cetatean care trece granita
Spatiului Schengen este automat inscris (vezi pentru aceasta codul barat de pe ultima fila
a pasapoartelor românesti).
Prin aplicarea Acordului Schengen particularitatile nationale ale fiecarei popor se sterg
iar Dreptul comunitar devine prioritar Legislatiilor nationale. Specific Acordului este un
aparat politienesc care elimina principiul prezumtiei de nevinovatie! Orice cetatean pe
baza unei simple „banuieli" poate fi supus "supravegherii discrete". "Persoanele care-l
insotesc sunt considerate de asemenea suspecte si sunt supuse urmaririi.
Acordul a stârnit vii proteste in lumea vest-europeana. Un caz aparte este Grecia unde
s-a votat in parlament legea 1988/1991 pentru introducerea cartelei electronice cu cod
numeric matricol unic (C.N.M.U.) pentru fiecare "individ". Cartela urma sa contina codul
barat de tip EAN-13 cu numarul 666. In urma protestelor in masa ale ortodocsilor
emiterea cartelelor a fost "inghetata”. Guvernul elen nu s-a lasat insa influentat ci
asteptând ca lucrurile sa fie uitate, pe 1 iulie 1992 la patru luni de la semnarea "discreta"
de catre Grecia a Acordului Schengen, emite hotarârea nr. 21385/11246 prin care se
stabileste tehnologia producerii noilor cartele. O noua lege 2472/97 votata cu "procedura
de urgenta" de catre parlamentul elen, stabileste datele ce trebuie sa le cuprinda cartela:
starea sanatatii, optiunile politice religioase si filozofice, legatura cu diferite sindicate si
organizatii politice sau apolitice, comportamentul social si alte amanunte despre viata
intima a persoanei. Parlamentarii au fost chemati in graba pentru votare, multi dintre ei
recunoscând ca luau abia atunci in mâna pentru prima oara, textul Acordului.
Aceste actiuni ale conducerii elene au declansat protestul Sfintei Chinotite din Muntele
Athos impotriva Acordului si a legii 2472/97; au urmat protestul a 150 de profesori
universitari din Atena, protestele diverselor partide politice, apoi a mai multor mitropolii
din Grecia, culminând cu circulara nr. 2626/7 din apr. 1997 a Sfântului Sinod al Bisericii
Elene, impotriva Acordului Schengen si utilizarii sistemelor bar code cu numarul 666
pentru marcarea identitatii cetatenilor.
Urmarea? Statul elen n-a bagat in seama toate aceste manifestari, Acordul intre Grecia
si tarile membre ale UE intrând deplin in vigoare in luna octombrie 1997. Grecii au fost
ieri, noi vom urma azi, prin "grija" oficialitatilor care ne vor pune in fata faptului
implinit, prezentându-ne totul intr-o lumina cât mai „roza”. Pentru ca "Uniunea" nu
agreeaza ideea de "religie nationala" ci doreste un sincretism "ecumenic" unic, ortodocsii
vor fi chemati sa se supuna majoritatii. Vom fi constrânsi sa acceptam orice erezie. Lupta
cu sectele va fi zadarnicita. Vom sta in rand cu asociatiile "religioase" de homosexuali.
197

Ortodoxia va fi nevoita sa reintre in catacombe, caci orice protest va insemna agresiune
impotriva dispozitiilor comunitare.
Revelatii apocaliptice
Fragmente din viziunea Staretului Antonie din Rusia; 1970
Intai de toate am vazut tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om
este, in esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu,
va incepe incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor
exploda centrale atomice, uzine chimice.
Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele. Un
singur bloc distrus si iata - sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete
pierdute. Orasele lipsite de apa si electricitate, caldura si alimente, vor aminti de niste
imense cosciuge de piatra. Bande de ticalosi vor savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va
fi greu sa te deplasezi, iar noaptea oamenii se vor strange in grupuri mari, ca impreuna sa
incerce sa ajunga pana in zori.
Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de
seceta sau inecate de ploi, campurile nu-si vor mai da roadele. In vite vor da molime
nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna,
otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor fi atacati de oraseni care in cautare
de hrana se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine!
Noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca atunci se vor intampla cele mai crunte jafuri.
Canibalismul va fi un fenomen frecvent.
Sfanta Biserica, preacurat Trupul lui Hristos, intai o vor defaima in toate ziarele, la
radio si televiziune. Iudei cu nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi
vor bate joc de randuieli, de posturi, de modul de viata crestin. In biserici vor patrunde
mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei. Bisericile vor sta restaurate si proaspat
construite, dar pustii. Si vor fi prigoniti dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul.
Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să
primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi drepţii mucenici ai timpului de pe urmă!
In scoli multi dintre invatatori sunt din punct de vedere moral, uzati. Ce-i pot invata ei
pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui Dumnezeu, ci pentru a trai supusi
unor duhuri diavolesti! Diavolul este cel mai de seama iubitor de „libertate”. Si libertatea
lui nu e capacitatea daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt
cele mai grele lanturi, libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi
ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci
„emancipare sexuală”. Vor începe să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în
desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal. Cărţile şi
televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. De cine eşti învins,
aceluia îi eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii. Dar şi
desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o descătuşare a gândirii,
se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de
necrezut. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca
şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti,
politicieni, administratori. Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Toţi
198

cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi persoane antisociale,
fiindcă toate statele pun în frunte nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.
Tinerii, ameţiţi de băutură şi droguri, îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de
suicid va creşte peste măsură încât nu va mai trezi mirarea nimănui. Numărul celor care
suferă de boli ca rezultat al plăcerilor desfrânate va fi atât de mare iar suferinţele atât de
groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge
până acolo încât vor propune oamenilor aceasta. Şi-i va împinge dracul pe oamenii cu
puţină credinţă să-şi facă singuri seama. Ingrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi
înmormântaţi. Se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi gata, iar altui nenorocit i
se pare mai puţin înfricoşător: “l-au prohodit doar pe precedentul „Cu sfinţii odihneşte-L
Hristoase…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?” Mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea
aceasta punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru
viaţa veşnică. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar
în jur joacă dracii mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete!
...Al treilea considerent ţine de Europa. Iată, acum o putem considera o ţară unică, din
Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun: guvernul, banii, legile. Totul este pus de
acord cu America, astfel încât în cazul unei uniuni să nu apară probleme. La venirea lui
antihrist totul e deja pregătit. Centralizarea e deplină, poporul e numărat fiecare cu
numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul până şi opiniile personale. Cu această
cartelă se va putea controla orice mişcare a omului pe pământ, sub pământ şi sub apă.
Desigur antihristul va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe
Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers merge el
singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este,
şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu
râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a
închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa
să-şi digere în voie prânzul. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o
bucăţică de caşcaval. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va
dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi.
Cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea, numai că în realitatea aceasta nu
vrea nimeni să creadă. Omul se uită la curgerea vieţii sale ca la o veşnicie, uitând de
realitatea morţii. Tare ne mai atrage o viaţă veşnică pe pământ. Cum i se leagă măgarului
un morcov în faţa ochilor ca să alerge după dânsul tot drumul, tot aşa satan momeşte
omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ.
Toţi suferă din cauza lipsei de timp, dar timp există şi încă e foarte mult. Problema e ca
in loc sa-l folosim pentru lucrările duhovniceşti, fie rugăciune, fie lecturi folositoare
pentru suflet, se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi
organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare
asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii. Cea mai mare parte a
timpului liber o „înghite” televizorul, acest idol al civilizaţiei contemporane. Se uită omul
la ştiri şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util, sau în orice caz nedăunător. Numai ca
propriu-zis ştirile ocupă puţin loc iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o
anumită viziune asupra lucrurilor care trebuie să i se inducă tele-spectatorului. Sub
acţiunea programelor TV omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent, de a-şi crea
propria concepţie despre lume. Incă un mare rău ce vine de la televizor constă în
subminarea autorităţii Bisericii, contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu
199

păgânismul. Nu va trece mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc
pe faţă de Hristos, de Maica Domnului si sfinti. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi
luate drept vicii ale Bisericii. Ca să mimeze omniprezenţa lui Dumnezeu, antihristul va
intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului.
Eh, raţiunea aceasta! Raţiunea e un lucru alunecos; nu există ticăloşie şi mârşăvie pe
care raţiunea să nu le poată justifica. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi
pentru paşapoarte şi pentru 666! Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări,
numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti
cu argumentele raţiunii. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut
cu roze, neschimbat după „Osana…“ va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L“.
Această „incomoditate” va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea
antihristului. Adică: „dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului,
n-avem încotro”.
Oamenii care vor primi semnul satanei îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi
vor trimite la chinuri. Vor trăda pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor, gata să
distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească. Primii creştini primeau chinurile în
faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri caci
chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii.
Vor fi câţiva ani neroditori, secete. Toate acestea vor duce la o foame cumplită caci
oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea
vieţii, cu mult mai multă. Pentru a-şi menţine puterile, o bucăţică de pâine şi o înghiţitură
de apă ar fi de ajuns. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă insa ceva contrar:
mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Cunoaşte oare omul
contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui
băuturi spirtoase, condimente, sosuri, reţete rafinate, căci menirea lor e să trezească
dorinţa de a mânca. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi
păsările pregătindu-le de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte
spirituală întâi de toate.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, desi tocmai în acest scop
se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Falsele minuni
ale antihristului vor vrăji ochiul, deaceea până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de
moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Nu el se va declara dumnezeu,
dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu! Oamenii
ce-i pregătesc venirea de pe acum au în mâinile lor bogăţiile pământului. Totul se va
petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine
contacte cu ele. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă,
pensia - de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul dar mirajul bunăstării
actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa.
Din frica de boli şi de războaie, cei vii îi vor invidia pe cei morţi. Cum poate un om plin
de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri striga: „Dacă eşti deştept, de
ce nu eşti bogat?”, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice: şi codurile, şi „666″, şi cu
sânge va semna contractul cu satana. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul
când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care
Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Umilinţa îndurată
cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de
putere ai lui antihrist.
200

Aurul nu se va mai cauta. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, fără de care nu e
posibilă supravieţuirea - topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.
A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea, a auzi cuvantul şi a dobândi
harul Dumnezeiesc, înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine
spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde!
Sfantul Lavrentie al Cernigovului (1868-1950) care a primit viziuni despre vremurile
din urma prin marele prooroc Ilie si dreptul Enoh in 1939, si prin Sf Ap Ioan in 1949.
„Va fi război a spus părintele, şi unde va fi război acolo oamenii nu vor mai fi. Al
treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire. Inainte de acest război
Domnul va trimite oamenilor slabi unele boli şi ei vor muri, iar pe cei mai puternici
Domnul îi va lăsa să se întâlnească cu El. Până ce nu se va întregi cu cei ce se mântuiesc,
numărul martorilor lui Dumnezeu pustiit prin căderea unei părţi a îngerilor, Domnul nu
va veni la judecată”
Se vor lupta şi vor rămâne doar cateva state şi vor hotărî: „Haideţi să alegem un singur
împărat pentru toată lumea. Şi îl vor alege”. „Va veni timpul când vor umbla după
semnături pentru un singur împărat pe pământ. Şi toţi oamenii vor fi înscrişi. Vor merge
prin case, iar acolo vor fi soţul, soţia, copiii. Atunci soţia va încerca să-şi convingă soţul:
«Hai să semnăm, avem copii, doar nu le vei mai putea cumpăra nimic». Dar soţul va
spune: «Tu fă cum vrei, dar eu sunt gata să mor, şi pentru Antihrist nu voi semna»”.
„Va veni timpul când şi bisericile închise vor fi restaurate. Vor auri cupolele bisericilor
şi ale clopotniţelor. Iar când vor încheia totul, va veni acel timp când se va înscăuna
Antihristul. Toate bisericile vor fi mai frumoase ca niciodată dar creştinul ortodox nu va
putea să intre, deoarece acolo nu se va mai aduce jertfa nesângeroasă a lui Iisus Hristos,
ci va fi adunătură satanică. Pentru această fărădelege, pământul va înceta să mai rodească
din cauza lipsei de ploaie. Rugaţi-vă ca Domnul să ne dea timp să ne întărim pentru că ne
aşteaptă vremuri înfricoşătoare. Şi vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul?”
„Antihrist se va trage dintr-o fată evreică desfrânată. El se va încorona ca împărat la
Ierusalim într-o splendidă biserică cu participarea preoţilor şi a Patriarhului. La
încoronarea lui, când se va citi Simbolul de credinţă, el nu va permite să fie citit corect;
unde vor fi cuvintele «lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu» se va recunoaşte numai pe sine.
Atunci Patriarhul va exclama: «Acesta este Antihrist!» şi Patriarhul va fi ucis. La
încoronare Antihrist va purta mănuşi şi când le va scoate Patriarhul va observa că la
degete nu are unghii, ci copite, lucru ce îl va încredinţa că este Antihrist”.
„Vor veni din cer proorocii Enoh şi Ilie, care vor spune tuturor că a venit Antihrist:
«Acesta este Antihrist, să nu credeţi în el». Acesta îi va ucide pe prooroci, dar ei vor învia
şi se vor înălţa la cer.”
„Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false minuni. Pe el îl va
asculta şi îl va vedea în acelaşi timp, întreaga lume. Fericit şi preafericit va fi omul care
nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a lui Antihrist. Cine va vedea şi va asculta
cuvântul hulitor de Dumnezeu a lui Antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile
pământeşti, acela va fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu
el va pieri şi va arde în focul cel veşnic”. Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde il vor
vedea oamenii pe Antihrist? In locurile sfinte? In biserică?”. Cuviosul a răspuns: „Nu în
biserică ci în fiecare casă. In colţul unde stau acum sfintele icoane vor sta maşini
ademenitoare care vor înşela oamenii. Mulţi vor spune: trebuie să vedem şi să auzim
noutăţile. In aceste noutăţi se va arăta Antihrist”.
201

„Pe oamenii răi îi va însemna cu peceţi. Vor începe ultimele prigoane împotriva
sufletului creştinesc care va refuza pecetea satanei. Prigoanele vor începe la Ierusalim iar
apoi în toată lumea; se va vărsa ultima picătură de sânge pentru Numele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Peceţile vor fi în aşa fel încât se va vedea cine a primit-o şi cine nu.
Creştinii vor fi omorâţi sau deportaţi în locuri pustii. Nu vor mai putea nici cumpăra şi
nici vinde nimic, dar Domnul îi va ajuta şi îi va hrăni pe urmaşii Săi. Nu vă întristaţi:
Domnul nu îi va lăsa pe fiii Lui … Nu trebuie să vă temeţi! Dintre voi mulţi vor vedea
acele timpuri înfricoşătoare. Rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică, mai ales la Liturghie
la care se aduce jertfa nesângeroasă pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi
împărtăşiţi-vă mai des cu trupul şi sângele lui Hristos şi Domnul vă va întări”.
„Evreii de asemenea vor fi adunaţi într-un singur loc. Unii evrei care au trăit cu
adevărat după Legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui Antihrist. Ei ştiu că strămoşii lor
nu L-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar Dumnezeu le va deschide ochii şi vor
recunoaşte pe Hristos. Domnul este milostiv: evreii care vor refuza să primească pecetea
lui Antihrist şi vor striga că aceasta este o înşelătorie, iar nu Mesia, se vor mântui”.
„Toţi oamenii slabi vor merge după satana şi când pământul nu va mai rodi vor veni la
dânsul să le dea pâine, iar el va spune: Pământul nu dă pâine; eu nu pot face nimic! Nu va
fi nici apă, căci toate râurile şi lacurile vor seca. Această nenorocire se va prelungi trei ani
şi jumătate dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. Atunci încă vor mai fi
luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, care vor tine rugăciunea lui Iisus. Domnul îi va
acoperi cu harul Său atotputernic şi nu vor vedea acele false semne, care vor fi pregătite
pentru toţi oamenii”.
Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe, plângea cu amar şi spunea: „Multă
preoţime va pieri în timpul lui Antihrist”. Părintele Gheorghe i-a spus: „Cum să fac să nu
pier, doar eu sunt diacon?”. Părintele a răspuns: „Nu ştiu”. Atunci diaconul a început să
plângă şi căzând la picioarele stareţului îl implora să se roage pentru el, pentru a se feri de
iad. Stareţul s-a rugat şi a spus: „Bine, aşa va fi, te vei îmbolnăvi de cap şi vei intra în
împărăţia cerurilor”. Cele spuse de stareţ s-au împlinit. Noi îl ştiam pe acest diacon de la
Lavra Peşterilor din Kiev. Era un călugăr foarte virtuos. Deodată s-a îmbolnăvit de cap şi
în scurt timp a murit.
Părintele plângea deseori cu lacrimi: „Este plin iadul cu sufletele oamenilor … Şi întind
şi pe pământ iadul. Toţi demonii vor ieşi şi vor fi în oamenii care nici nu îşi fac cruce,
nici nu se roagă, ci doar ucid oameni, iar uciderea este întâiul păcat. Demonii se vor
strădui să ademenească pe cât mai mulţi oameni cu acest păcat”.
Sfântul Serafim de Virita(1866-1949)
Multe tari se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzând mare parte din
pamânturile sale. Acesta este razboiul despre care spune Sfânta Scriptura si proorocii ca
va deveni pricina pentru unirea întregii omeniri. Oamenii vor întelege ca nu se poate trai
asa pe mai departe fiindca tot ce este viu va pieri si vor alege un guvern unic care va fi
antecamera domniei lui Antihrist. Pe de o parte vor înalta cruci si vor auri cupole, iar pe
de alta parte se va instaura împaratia minciunii si raului.
Parintele Serafim Rose(1934-1982)
Antihrist va face mai cu seama minuni în vazduh pentru a izbi cel mai tare simtul
vazului, “ încât si foc sa pogoare din cer, pe pamânt”. Oamenii nu vor întelege ca
minunile lui Antihrist nu au în ele o orientare catre bine sau scop rational, ci sunt
scamatorie goala menita sa-i uluiasca. Pâna si elita, acea „turma mica”, vor fi ispititi de
202

aceste “minuni”. Dupa cum spun Sfintii Parinti, Anticristul va cauta sa însele oamenii
prefacându-se a fi Hristos revenit pe Pamânt. De aceea, daca ai doar o idee vaga despre
Crestinism, când vei vedea chipul Anticristului te vei lasa pacalit crezând ca e Hristos.
Acum în cel de-al XX-lea veac al erei crestine, au aparut „înteleptii neocrestini” care
propovaduiesc un soi nou de crestinism dulceag, trandafiriu, desertat de toata faptuirea si
lupta; o imaginara dragoste pseudocrestina dimpreuna cu gustarea fara de nici o opreliste
din toate deliciile vietii pamântesti. Ei ignora cu desavârsire pildele din Sfânta Scriptura
care spun sa-L urmam pe Mântuitorul Hristos rastignindu-ne pentru lume, caci: „În lume
necazuri veti avea, dar indrazniti; Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).
Toate acestea nu sunt pe placul neocrestinilor. Ei vor deplinatatea fericirii în aceasta
lume împovarata cu nenumaratele ei pacate, si una dintre cele mai sigure cai de a o
dobândi li se pare a fi „miscarea ecumenica”. Aceasta presupune uniformizarea si unirea
tuturor oamenilor într-o singura noua Biserica, ce va cuprinde nu numai romano-catolici
si protestanti, ci si evrei, musulmani si pagâni, fiecare pastrându-si propriile convingeri si
greseli. Aceasta învatatura mincinoasa incearca sa adoarma trezvia duhovniceasca a
credinciosilor si sa-i convinga ca sfârsitul lumii este departe (de cumva va fi un sfârsit);
asadar nu este trebuinta de priveghere si rugaciune, lucruri pe care Mântuitorul Hristos le
cere neîncetat, de vreme ce totul în lume devine tot mai bun si mai bun, progresul
spiritual tinând pasul cu cel material. Fenomenele înfioratoare pe care le putem vedea
chiar în zilele noastre, sunt vremelnice; toate s-au mai întâmplat înainte si toate în cele
din urma vor trece ... Nu ni se mai cere nici un fel de lupta duhovniceasca, posturile pot fi
desfiintate, totul va deveni mai bun numai prin sine însusi, pâna ce „Imparatia lui
Dumnezeu” este în cele din urma instaurata întru toata fericirea si deplinatatea ei
pamânteasca. Marea masa a „crestinilor” îl vor accepta pe falsul Mesia, adica pe
Antihrist, fara probleme pentru ca „noul sau crestinism” este exact ce cauta lumea”.
Sunt o multime de secte care cred ca Hristos va veni sa domneasca o mie de ani din
Templul de la Ierusalim. De aceea, când evreii vor începe sa reconstruiasca Templul
aceste secte se vor bucura, caci pentru ele acesta va fi semnul venirii lui Hristos. Dar
dimpotriva, noi stim ca acesta este semnul venirii Anticristului, “uraciunea pustiirii care
va sta in Templu in locul preasfant unde nu se cade sa stea”. S-a mai încercat o data
reconstruirea Templului în secolul IV dupa cum marturiseste Sfântul Chiril si alti istorici
ai Bisericii de pe vremea aceea. Hristos profetise ca nici o piatra din Templu nu avea sa
mai ramâna la locul ei. Imparatul Iulian Apostatul si-a propus reconstruirea Templului
pentru a dovedi ca Iisus este un fals profet. El i-a chemat pe evrei înapoi la Ierusalim si ia
lasat sa-si reconstruiasca Templul, dar ce construiau gaseau a doua zi la pamânt. La a
doua încercare, au iesit din pamânt bulgari de foc. Toti istoricii sunt de acord în aceasta
privinta, iar istoricii rationalisti moderni, realizând ca nu pot contrazice aceste texte,
ajung sa spuna lucruri de genul: „Probabil ca au dat de petrol” sau „Erau pungi de gaze
subterane”. De buna seama, ceea ce sa întâmplat acolo a fost o minune a lui Dumnezeu,
care a vrut sa împiedice reconstruirea Templului pentru ca nu venise înca timpul. Semnul
acesta al Templului este unul foarte puternic, este cu siguranta unul dintre semnele de la
sfârsitul lumii. Deocamdata doar circula zvonuri ca planurile ar fi deja facute, ca s-ar
aduna piatra etc. Este clar ca evreii se gândesc la el.
Un alt semn e ca Anticristul va deveni conducatorul lumii. Toate imperiile de pâna
acum au fost partiale. Abia în epoca noastra, datorita telecomunicatiilor moderne, a
devenit posibil ca un singur om sa poata stapâni întreaga lume; mai mult, odata cu
203

descoperirea bombelor atomice si a armelor bacteriologice, posibilitatea aparitiei unor
suferinte la scara mondiala este mai mare ca oricand. E limpede ca viitorul razboi va fi
cel mai distrugator din istoria omenirii. Probabil ca va provoca înca din primele zile,
distrugeri mai mari decât toate celelalte razboaie din istorie la un loc.
Este limpede ca lumea se apropie de sfârsit, caci semnele vremurilor sunt evidente.
Niciodata nu s-a mai întâmplat sa fie acceptate comportamente nefiresti ca si cum ar fi de
la sine întelese, cum se întâmpla în zilele noastre. Priviti lumea din jur: ce scriu ziarele, ce
filme ruleaza, ce se arata la televizor, ce considera oamenii interesant si distractiv, la ce
râd - totul absolut nefiresc ... Apocalipsa se întâmpla chiar acum. Si cât este de trist sa
vezi crestini devenind parte integranta a capriciilor acestei generatii stupide, absolut
nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam. Intrebarea care se pune
acum este: Va mai supravietui macar credinta noastra? In spiritul preocuparilor lumesti
dupa care tânjim, Anticristul va fi mult prea atragator pentru ca majoritatea oamenilor sasi
dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul închinându-se în fata lui.
Sa nu ne lasam insa coplesiti de amaraciune. Dimpotriva, trebuie sa fim si mai crestini,
sa ne gândim la ceilalti si sa încercam sa-i ajutam. Daca si noi suntem abatuti si pesimisti,
înseamna ca participam la raceala generala. Trebuie sa fim “calzi” si sa ne ajutam unii pe
altii, caci acesta este semnul crestinismului din noi. Când va veni vremea persecutiilor noi
trebuie sa ne bucuram. Când esti persecutat Hristos este alaturi de tine. Daca scapi de
persecutie capeti un sentiment de vinovatie, pentru ca nu stii daca vei mai avea prilejul
sacrificiului pentru El. „Noi, cei ce ne numim crestini, nu trebuie sa asteptam nimic
altceva decât sa fim “rastigniti”. Daca vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi sa ne
smerim împreuna cu El - chiar pâna la umilinta cea din urma, de a fi devorati si scuipati
afara de lumea care nu ne întelege. Chemarea lui Hristos razbate pâna la noi. Sa pornim
în întâmpinarea ei! Te afli în Biserica lui Hristos când esti bun si rabdator, când refuzi sa
te superi pe fratele tau, chiar daca el ti-a ranit sentimentele. Te afli în Biserica lui Hristos
când te rogi spunând: „Doamne, iarta-1", când muncesti cinstit la locul tau de munca, iar
seara, când te întorci obosit acasa, înca mai poti sa zâmbesti. Când rasplatesti raul cu bine
atunci te afli în Biserica lui Hristos.
Parintele Nicolae Steinhardt(1912-1989)
Se cuvine a ne iubi sotia, fratii, surorile, copiii, parintii, casa dar la o adicatelea, în
momentele hotarâtoare ale vietii când se pune problema de a da pe fata cine suntem si ce
credem, ei toti – sotia, copiii, tatal, mama, fratii, surorile si asa mai departe – nu trebuie
sa ne fie piedica pentru marturisirea cu glas tare a lui Hristos. Zic unii oameni: “Ce pot
face? Am nevasta am copii mici, am parinti batrâni, am si eu o casuta, o bruma de bunuri,
o oarecare situatie. De voie de nevoie n-am încotro ma lepad de Hristos, macar de forma
si numai cu vorba. Îl marturisesc însa în inima mea, în ascunzisul persoanei mele intime.
Cu glas puternic si înalt nu-mi da mâna s-o fac. Ei si! Esentialul nu-i oare ce credem în
adâncul fiintei noastre? Vorbele nu-s decât sunete”. Acesta fratilor nu este un rationament
crestinesc. Conform textului evanghelic, fidel atât literei cât si spiritului sau este asa: desi
am nevasta, copii s.a.m.d., eu tot nu ma lepad de Hristos, eu Îl marturisesc. Luati aminte:
nu ajunge credinta launtrica, dragostea nemarturisita în afara, caci nu e sincera ci
fatarnica. Nimic nu poate fi pus în balanta cu Hristos: nici nevasta, nici copiii, nici
parintii, nici rudeniile, nici chiar viata. Când e vorba de Hristos, El trebuie marturisit
indiferent de fapturile cele mai dragi noua si anume trebuie marturisit cu gura.
204

Marturisirea cu glas puternic e tot una cu o luare de atitudine, cu darea noastra în vileag,
aratând cine si ce suntem, ce hram purtam, cum ne definim.
Exista si lepadari indirecte, nu mai putin reale totusi decât apostazia de odinioara. Ne
lepadam de Hristos aderând la o doctrina straina sau consimtind în orice fel la o miscare
ateista; ne lepadam rusinându-ne sa ne facem semnul sfintei cruci, sau ferindu-ne sa fim
vazuti intrând într-o biserica ori rostind acele cuvinte sau facând acele gesturi care ne-ar
putea dovedi ca suntem crestini. Atunci când ni se cere o lepadare de Hristos, fie ea doar
indirecta si bine camuflata, atunci trebuie sa ne urâm pe noi însine, familia noastra,
bunurile noastre si sa-L marturisim pe El cu orice pret. Asta-i examenul, asta-i proba,
asta-i Judecata de Apoi pe pamânt. Hristos ne cere curajul de a putea privi crucea. Da
frati crestini, cu El nu-i de joaca, nu-i cu jumatati de masura, nu-i cu „ce putem face”, cu
„împrejurarile m-au silit”... Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor dar e si teribil, caci
n-a pregetat sa Se lase rastignit pentru neamul omenesc.
Parintele Porfirie Bairaktari (1906-1991)
L-am întrebat, într-o zi, pe Parintele, în chilia sa:
– Parinte, se vorbeste mult despre 666 si venirea antihristului, despre inscriptia
electronica de pe mâna dreapta sau frunte, despre a Doua Venire a Domnului. Ce spuneti
în legatura cu toate acestea?
– Ce sa spun? Eu nu spun ca am vazut-o pe Maica Domnului, ca va fi razboi sau alte din
astea. Stiu ca va veni antihristul, ca va fi a Doua Venire a Domnului, dar când, nu stiu.
Mâine? Peste o mie de ani? Nu stiu. Dar nu ma nelinistesc, pentru ca stiu ca ceasul mortii
este, pentru fiecare din noi, a Doua Venire a Domnului.
Era imediat dupa catastrofa de la Cernobâl. Lumea era tulburata; zilnic, oamenii veneau
cu zecile la Parintele, care se afla atunci aproape de Atena, si-l întrebau înspaimântati ce
va fi, daca va veni antihristul si-i va însemna cu 666.
--Uite, copilul meu, ce-au facut duhovnicii astia aici, în lume! Au tulburat sufletele, au
creat atâtea probleme familiale si psihologice cu 666 asta! Nu mai pot oamenii dormi, au
început sa ia calmante si somnifere! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul
meu! Si stii ceva? Pentru noi, crestinii, atunci când vietuim în Hristos, nu exista nici un
antihrist. Ia spune-mi, poti tu sedea aici, pe pat, unde sed eu?
– Nu, parinte.
– Pai, de ce?
– Pentru ca m-as aseza deasupra si v-as strivi.
– Când ai putea sa sezi tu aici, în locul meu?
– Doar daca ati pleca cuviosia voastra, doar atunci as putea sa va iau locul.
– Vezi! Asa se întâmpla si cu sufletul. Când Îl avem pe Hristos înlauntrul nostru, unde sa
mai încapa si antihristul? Dar noi, astazi, copilul meu, nu-L mai avem pe Hristos în noi si
de aceea ne temem de antihrist. Si înca ceva: daca ar veni acum antihristul în persoana cu
un aparat cu raze laser si mi-ar spune ca vrea sa ma însemneze cu 666, eu as sta. O sa-mi
raspunzi: „Bine, Parinte, dar nu-i asta semnul lui?”. Ba da, si sa ma însemneze cu înca o
mie de 666 cu raze laser, si as accepta. De exemplu, când ti se însemneaza pasaportul în
timpul unei calatorii într-o tara necrestina, cu simbolurile acelei tari le accepti, dar nu ca
si credinta caci nu marturisesti nimic. (Cînd însemnarea nu este însotita de lepadare de
Hristos e lipsita de semnificatie)
– Cum a venit Patriarhul Dimitrios în Atena?
– Cu avionul.
205

– Lasa, asta stiu, ca doar n-o fi venit înot omul! Dar ce fel de documente avea la el?
– Pai, avea pasaport.
– Grecesc sau turcesc?
– Nu stiu...
– Ei, nu stii! Avea pasaport turcesc! Si care-i simbolul national al Turciei?
– Nu stiu, Parinte!
– Hai, ca esti culmea! Semiluna e simbolul national turcesc, mai! Si ce au spus despre
semiluna Parintii Bisericii noastre, dupa ce a aparut Mahomed?
– Nici asta nu stiu, Parinte!
– Ei, o sa-ti iau diploma si-o sa ti-o fac bucati! Ce fel de teolog esti? - a glumit Batrânul.
– Vad ca posedati cuviosia voastra aceasta diploma.
– Da, ca o am în inima. Semiluna e simbolul antihristului. Daca semiluna e simbolul
antihristului iar Patriarhul nostru are pe pasaport acest simbol, înseamna oare ca este
slujitorul lui antihrist? Nu copilul meu, nicidecum! Hristos nu este îngust la minte, asa
cum suntem noi oamenii, care vrem sa ne „aparam drepturile”. Asta sa-i spui parintelui si
oamenilor: sa nu se teama nici de antihrist, nici de 666!
Am fost foarte impresionat si usurat.
Schimonahia Macaria(1926-1993)
Oamenii vor începe sa fuga din orase. Nimeni nu va mai ramâne în casa caci nu va mai
fi nimic de mâncare, nici macar pâine, dar daca ne rugam Mântuitorului, Maicii
Domnului si Proorocului Ilie, nu vom fi lasati sa murim de foame. Vor supravietui cei ce
au crezut în Dumnezeu si s-au rugat sincer.
Se va tipari o biblie incorecta. Vor scoate din ea tot ceea ce-i nemultumeste.
Vor începe sa-i urmareasca pe credinciosi si sa-i închida (15 mai 1987). Mai întâi vor
lua cartile, apoi icoanele. Vor începe torturile: „Nu avem nevoie de credinciosi”, vor
spune ei (14 iulie 1988).
Nu vor mai exista slujbe; oamenii se vor putea bucura de slujbe pe unde vor putea.
Aceste biserici ce se construiesc acum sau sunt restaurate vor capata alte destinatii; se vor
numi în continuare biserici, dar înauntru va fi ceva inventat de ei – se vor gândi ce sa faca
acolo (11 iulie 1988).
Cei ce sunt ai lui Dumnezeu nu-l vor vedea pe antihrist (7 ianuarie 1988). Vor fi multe
revelatii si credinciosii vor fi înstiintati de sus unde sa mearga. Domnul stie cum sa-i
ascunda pe alesii Sai si nimeni nu-i va afla (17 noiembrie 1987).
Cuviosul Paisie Aghioritul(1924-1994)
Evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piata comuna, un stat mare, o
religie dupa masurile lor. Se va face mare zapaceala si toti vor cere un Mesia, ca sa-i
mântuiasca. Sionistii il pregatesc si Martorii lui Iehova îl vor primi. Vor spune „Acesta
este”. Cand se va prezenta va spune: „Eu sunt Imamul, sunt al cincilea Buda, sunt
Hristos, sunt Mesia evreilor, sunt cel asteptat de Martorii lui Iehova”. Va avea cinci
„euri”! Crestinii vor avea mare prigoana. Si uita-te: oamenii nici nu înteleg ca traim în
semnele vremurilor, ca pecetluirea înainteaza. Traiesc ca si cum nu s-ar întâmpla nimic.
– Parinte, sionistii cred cele despre Antihrist?
– Acestia vor sa stapâneasca toata lumea. Folosesc vrajitoria si satanismul. Pe Dumnezeu
nu-L pun în socoteala lor.
Lucrurile sunt programate. În SUA câinii sunt “pecetluiti” cu un emitator; câinii care
nu-l au sunt ucisi. Asa vor face si cu oamenii. Acum a mai aparut o boala al carui vaccin
206

va fi obligatoriu si, ca sa-l poata face cineva, îl vor pecetlui. Câti oameni nu sunt deja
pecetluiti acolo cu raze laser, unii pe frunte si altii pe mâna. Mai târziu, cel care nu va fi
pecetluit cu nr. 666 nu va putea nici vinde nici cumpara, sau sa ia împrumut, sau sa aiba
un loc de munca. Antihrist cu acest sistem vrea sa prinda toata lumea, dar vai de cei ce se
vor pecetlui! Vor fi atât de vatamati, încât îsi vor mânca limbile de durere (Apocalipsa
16, 10). Mai bine va fi de cei ce nu vor primi pecetea, pentru ca Hristos îi va ajuta. Acesta
nu este putin lucru!
– Parinte, vor impune pecetluirea cu sila?
– „Politetea” lor nu va ajunge pâna acolo! Nu vor sili pe nimeni dar omul nu va putea trai,
daca nu are pecetea. Vor spune: „Fara pecete va chinuiti! Daca ati fi primit-o, nu ati fi
trait asa de greu”. Nu vor putea folosi nici bani nici monezi de aur daca vor avea. De
aceea daca fiecare se va îngriji sa traiasca de pe acum în cumpatare, va putea trai în acei
ani. Sa aiba un ogoras, sa cultive grâu, cartofi, cativa maslini si atunci cu vreo capra, cu
putine gaini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru ca si provizii de ar face, nu-i
vor folosi mult caci alimentele se strica. Greul va dura trei ani si jumatate dar pentru cei
alesi se vor scurta zilele (vezi Matei 24, 22). Nu-si vor da seama când au trecut.
Dumnezeu nu va lasa pe om neajutorat.
– Parinte, în acesti ani grei va interveni Hristos?
– Daca aici unui nedreptatit i se arata de multe ori sfintii sau Maica Domnului ca sa-l
intareasca, cu cât mai mult atunci când sarmana lume se va afla într-o situatie atât de
grea. Va fi o vijelie, o mica ocupatie a lui Satana prin Antihrist.
– Parinte, dar daca cineva primeste pecetea din nestiinta?
– Aceasta se va putea întâmpla numai din nepasare. Ce nestiinta sa fie, atunci când
lucrurile vor fi atât de clare? Cei ce zic ca n-au stiut sa auda cuvintele Domnului:
„Fatarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, iar semnele vremilor nu puteti!” (Matei 16, 3).
Din pacate unii „cunoscatori” înfasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, ca sa nui
mâhneasca: „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric. Nu vorbiti
despre buletine si pecetluire ca sa nu se mâhneasca oamenii”. Dimpotriva, daca le-ar
spune: „Sa încercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va
temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi”, in acest fel i-ar pregati oarecum; daca
cineva cunoaste adevarul se trezeste, se roaga, ia aminte sa nu cada în cursa. Ar trebui sai
ajute pe crestini aducându-i la nelinistea cea buna si întarindu-i în credinta. Ma mir cum
de nu-si fac probleme dupa toate aceste evenimente ce se întâmpla? Este clar ca in spatele
„cartelei” se ascunde sclavia lui Antihrist „ca sa-si puna semn pe mâna lor cea dreapta
sau pe frunte, încât nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decât numai cel ce are semnul,
adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei. Aici este întelepciunea. Cine are
pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om. Si numarul ei este sase
sute saizeci si sase” (Apocalipsa 13, 16- 18).
Arhimandrit Daniil Gouvalis
Trebuie sa spunem ca implicatia cifrei 666 trece prin doua faze. În prima faza o
întâlnim pe monede, pe haine sau vase, pe buletinele unor organizatii, pe calculator etc.
În cea de-a doua faza cifra 666 va fi legata de pozitia religioasa a fiecaruia dintre noi.
Primirea ei va confirma credinta în dumnezeirea proorocului mincinos, ritualulul si
închinarea înaintea sa. Nu trebuie sa ne scape aceasta distinctie între faze.
Cât timp ne aflam în prima faza, nu merita sa pornim lupta împotriva faptului ca cifra
666 se afla pe o sticla, pe o oala sau pe o camasa. Sa nu ne temem acolo unde nu avem a
207

ne teme de ceva. Ce importanta are faptul ca este pe o bancnota? Noi cumparam cu acea
bancnota cinci carti de suflet folositoare pe care le împartim unor oameni care astfel se
mântuiesc. Ce importanta are faptul ca pe o cartela de transport se afla cifra 666?
Folosirea acestei cartele nu este o actiune religioasa? Unui crestin care calatoreste în mai
multe tari, inevitabil pe pasaport i se vor pune diferite stampile care au semne
musulmane, atee, idolatre, budiste etc. Si ce-i cu asta? A patit crestinul ceva? Acelasi
lucru este valabil si în ce priveste timbrele pe care le folosim când trimitem scrisori. Daca
Cezarul, adica statul, doreste sa puna ici si colo la vedere sau mai ascuns numarul 666 nare
decât. Atâta timp cât aceasta nu ridica vreo pretentie de natura religioasa, ne este
indiferent. «Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt
ale lui Dumnezeu» (Matei 22, 21). Unii, excesiv de «ortodocsi», n-au alta treaba decât sa
cultive o frica prematura si neîntemeiata. Atâta timp cât nu se face niciun ritual religios,
cifra 666 nu are nici o semnificatie. Nimeni nu se leapada de Hristos daca nu o face în
chip voit, dupa cum ne spune Sfântul Cosma Etolianul. Credinta nu este un numar ci este
legatura noastra vie cu Mantuitorul în smerenie si dragoste.
Când vom intra insa în a doua faza a lui 666 atunci se va pretinde oamenilor un nou
“botez”; 666 nu va mai fi o simpla cifra ci va însemna lepadarea de Hristos si inchinarea
lui antihrist. Conform traditiei apostolice a Bisericii noastre, pecetluirea cu numarul 666
se va face în locasurile antihristului de catre preotii sai, în cadrul unei ceremonii
religioase oficiale. Sfântului Ipolit al Romei scrie: «I-a trimis Domnul pe Apostoli la
toate neamurile, iar el (antihristul) la fel îsi trimite apostolii sai mincinosi. Mântuitorul a
adunat oile risipite. Tot asa si antihristul aduna poporul risipit al iudeilor. A pecetluit
Domnul pe cei ce cred în El. Si antihristul va face la fel» (Despre Hristos si despre
antihrist, 6). Pecetile pe care le da Domnul crestinilor sunt Botezul si Mirungerea.
Pecetea lui antihrist va fi marcarea pe mâna sau pe frunte a cifrei 666 drept o “taina” a
anti-botezului si a anti-mirungerii. Aceasta va arata vadit ca individul respectiv l-a primit
pe antihrist ca dumnezeu adevarat. Se întelege de la sine ca adevaratul crestin nu va primi
niciodata acest numar satanic, chiar de-ar fi ucis sau torturat.
Libertatea de vointa va functiona si atunci. De pilda daca te imobilizeaza si te
pecetluiesc cu de-a sila nu se întâmpla nimic. Launtric vei ramâne neatins si nevatamat.
Reciproc, daca noi crestinii am prinde un satanist si l-am însemna fortat cu crucea pe tot
trupul la nimic n-ar folosi. Trebuie sa pricepem ca raul este un lucru profund care priveste
cele launtrice si nu cele exterioare. Poate omul sa-si umple de însemne crestine toate
obiectele pe care le foloseste si cartea de identitate si pasaportul poate pune cruci pe ele si
totusi cu gândurile cu sentimentele si dorintele sale sa lucreze raul. Cea ce conteaza e
vointa care izvoraste din adâncurile fiintei noastre. Jocul se joaca în profunzime si nu la
suprafata. De aceea si David spune «duh drept înnoieste întru cele dinlauntru ale mele».
Prin urmare, trebuie sa voiesti a-L urma pe Hristos. Inima ta trebuie sa-ti ceara aceasta.
Acelasi lucru este valabil si în privinta antihristului.
Faptul ca în zilele noastre vedem numarul 666 tot mai prezent, are si un aspect pozitiv.
Este adevarat ca ne apropiem de vremea celui fara de lege dar stim ca aparitia sa este
semnul celei de-a doua veniri a Domnului: «Cat priveste venirea Domului nostru Iisus
Hristos ... nu va veni inainte sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul
faradelegii, fiul pierzarii» (II Tesaloniceni 2, 3). Aici unii interpreteaza gresit sustinand
ca întâi este vremea lepadarii de credinta si apoi cea a antihristului. Interpretarea corecta
este ca vremea antihristului se identifica cu cea a apostaziei.
208

Multi zâmbesc poate la gândul ca ar putea fi o legatura între Europa Unita si antihrist,
insa cine a studiat cu atentie Cartea Proorocului Daniel în paralel cu Apocalipsa, accepta
cu usurinta aceasta idee. La Daniel marile împaratii de pe pamânt: a Babilonului, a
Persilor, a succesorilor lui Alexandru si cea Romana, sunt prezentate ca niste fiare. De
asemenea împaratii sunt reprezentati ca niste fiare cumplite: împaratul persilor este
reprezentat ca un berbec înfricosator, iar Alexandru cel Mare ca un tap. Având în vedere
toate acestea, cumplita fiara a Apocalipsei cu cele zece steme împaratesti, nu poate sa
reprezinte decât o împaratie puternica a zilelor de pe urma. Ba chiar o «împaratie»
alcatuita din zece împaratii separate simbolizate de cele zece steme. Situatia actuala arata
ca superputerea viitorului va fi Comunitatea Europeana. Daca aparitia celui fara de lege
este legata direct de Uniunea Europeana, atunci se clarifica si un pasaj dificil din
Apocalipsa privitor la doua cetati. In anii antihristului se vorbeste despre «orasul cel
mare», precum si despre «Babilon, cetatea cea mare». Antihristul, ca stapân religios, îsi
va avea sediul la Ierusalim – “orasul” prin excelenta, iar ca lider politic al Europei Unite
îsi va avea sediul în metropola în care va fi atunci Parlamentul Europei. «Orasul cel
mare» este fara indoiala Ierusalimul caci: «trupurile celor doi prooroci ucisi de antihrist
vor zacea pe ulitele cetatii celei mari ... unde a fost rastignit si Domnul lor», ori Domnul a
fost rastignit la Ierusalim. Celalalt oras «Babilon, cetatea cea mare», este Roma care din
vechime a fost capitala antihristului Imperiului Roman, si va fi probabil capitala Europei
Unite care evolueaza in mod sigur spre o împaratie anticrestina. Asa cum Roma antica a
fost sediul împaratilor romani care au prigonit Crestinismul la inceput, tot astfel din ea
vor iesi alti “împarati” care vor prigoni Crestinismul in zilele de pe urma: «Iar femeia pe
care ai vazut-o este cetatea cea mare care are stapânire peste împaratii pamântului ... si sa
gasit în ea sânge de prooroci si de sfinti si sângele tuturor celor înjunghiati pe pamânt»
(Apocalipsa 18, 24). Intr-adevar Sf Ap Petru si Pavel si mii de alti crestini au fost
înjunghiati în Roma. Care va fi capitala politica a statului antihristului nu putem spune cu
certitudine. Oricum în aceasta capitala vor exista calculatoare uriase ce vor controla orice
miscare pe tot pamântul. Deja exista o cladire a Comunitatii Europene în Bruxelles, unde
se afla cel mai mare computer din lume. Supraveghetorul sau, Harry Edelman de etnie
evreu, îi spune «fiara». Acest calculator are posibilitatea de a întocmi dosarele a cinci
miliarde de oameni, dând fiecaruia un numar alcatuit din optsprezece cifre. Poate ca
aceasta «fiara» este menita a sluji altei fiare, cea cu “sapte capete”. S-ar parea ca antihrist
va fi mai intai liderul Europei Unite dar apoi va fi liderul unui stat mondial, iar capitala
politica a Europei se va dizolva astfel încât Ierusalimul sa devina centrul politic si religios
al întregii lumi.
Izrael
Dupa daramarea Templului din Ierusalim in anul 70 en si dupa revolta din 135 inabusita
de imparatul Hadrian, cea mai mare parte a evreilor a parasit Palestina raspandindu-se in
tot Imperiul Roman. Incepand cu anul 313 cand Crestinismul a fost pus in legalitate de
imparatul Constantin cel Mare, Palestina a devenit un loc de pelerinaj pentru crestini de
pretutindeni si mare parte din populatia locala a fost increstinata. Aceasta perioada
prospera a fost intrerupta de cucerirea persana din anii 614-629 in timpul regelui Cosroe
al-2-lea. Bizantinii sub imparatul Heraclie i-au alungat pe persi dar in anul 638 Palestina
a fost cucerita de musulmanii arabi condusi de califul Omar. Populatia palestiniana
209

majoritatea descendenti ai canaanitilor, s-au convertit la Islamism iar comunitatilor
minoritare de evrei si de crestini li s-au permis autonomie administrativa si libertate
religioasa. Inflorirea civilizatiei musulmane din acea perioada s-a rasfrant si asupra
Palestinei. Agresivitatea dinastiei turce a seljucilor a grabit declansarea primei cruciade in
1096. A urmat dinastia egipteana a fatimizilor de orientare siita. Dupa “cruciada” lui
Frederic II care a obtinut pentru 15 ani Ierusalimul de la sultanul al-Kamil al Egiptului,
Palestina a fost cucerita de turcii mameluci in 1244. Imperiul Otoman ii infrange pe
mameluci in 1517 si va guverna Palestina pana in anul 1918. Administratia va apartine
populatiei palestiniene de origine canaanita amestecata cu populatia araba si turca, toti de
credinta islamica.
In Evul Mediu a existat o miscarea de prigonire a evreilor ce s-a intins in toata Europa.
Cruciadele jefuisera si masacrasera o multime de comunitati. Evreii erau obligati sa
poarte un semn distinctiv, erau tot timpul batjocoriti, li se interzicea sa profeseze
medicina si anumite functii publice, li se interziceau studiile universitare si chiar citirea
Talmudului. In timpul Inchizitiei Spaniole au fost fie convertiti cu forta, fie ucisi, fie
expulzati. Zeci de mii de evrei cad victima in Lituania sec XVII in timpul luptelor dintre
polonezi si cazaci. In Renastere si epoca moderna prigonirile au continuat. Nici umanistii
si nici protestantii nu-i agreau, dar cei mai inversunati au fost chiar unii dintre evreii
convertiti la crestinism; de exemplu marele inchizotor Torquemada care a condamnat la
moarte mii de “conversos”, sau episcopul de Cordoba Juan Davila, care considera
prigonirile neamului sau drept o pedeapsa binemeritata pentru rastignirea Domnului. In
Germania, Italia, Polonia administratiile oraselor i-au silit sa locuiasca in ghetouri,
separat de crestini. Solutia aceasta desi injositoare, permitea evreilor sa se gaspodareasca
singuri si sa-si pastreze traditiile religioase; cand insa cei bogati au emigrat parasind
ghetourile, comunitatile a saracit incat multi evrei au devenit cersetori.
Dupa anul 1781 imparatul Austriei Iosif II desfiinteaza impozitul pus evreilor si
obligatia de a purta semnul distinctiv. Revolutia franceza din 1789, odata cu “Declaratia
drepturilor omului” proclama si libertatea religioasa. Evreii sunt recunoscuti ca cetateni
cu drepturi egale in toate statele Europei, dar nu pentru mult timp.
In Rusia tarista au loc progromuri la Kiev 1881, la Chisinau si Odessa in 1903. Tarile
mai tolerante au fost Turcia, Polonia in timpul lui Cazimir Jagello, Moldova si Tara
Romaneasca. Incepand cu anii 1880 multi evrei s-au intors in Palestina. Intemeierea
Organizatiei Mondiale a Sionistilor de catre Theodor Herzl in 1897 a accelerat valul de
emigranti evrei catre “tara mama”. In 1880 populatia arabo-palestiniana constituia 95%
din totalul de 450.000 de locuitori ai Palestinei; comunitatile de evrei si de crestini aveau
in continuare libertate religioasa.
In 1918 Anglia impreuna cu Franta si Rusia infrang Imperiul Otoman. Anglia cucereste
Palestina ajutata de populatia arabo-palestiniana, careia ii promisese independenta.
Folosindu-se si de ajutorul evreilor Anglia le-a promis si lor prin declaratia lordului
Arthur Balfour de la 2-Nov-1917, un teritoriu independent in Palestina. Erau promisiuni
greu de onorat catre doua etnii rivale. Declaratia Balfour a fost insa inclusa oficial in
mandatul acordat Angliei de catre Liga Natiunilor Unite, pentru administrarea Palestinei
intre anii 1922-1948. Dupa 1933 cand in Germania s-a instalat Partidul National Socialist
numarul emigrantilor evrei intorsi acasa a crescut foarte mult. In 1935 aproape 62.000 de
evrei s-au intors in tara. Sub presiunea palestinienilor Anglia s-a vazut insa nevoita sa
stopeze valul de emigranti. Pe timpul Germaniei hitleriste cca 6.5 milioane de evrei au
210

cazut victime, majoritatea gazati si incinerati in cuptoarele mortii de la Auschwitz. Dupa
terminarea celui de al-2-lea Razboi mondial in 1945 evreii fiind deplansi de intreaga
Europa, au avut si mai multe sanse sa se intoarca in Palestina; multi au facut-o in mod
ilegal, caci Anglia continua sa se opuna intoarcerii celor 100.000 de supravietuitori in
patrie. Dealtfel in 1947 Anglia s-a debarasat de arbitrajul conflictului izraelo-palestinian
cedand problema spre rezolvare Natiunilor Unite. Pe atunci localnicii palestinieni arabi
numarau cca 1.300.000 iar evrei cca 600.000. In Noiembrie 1947 Natiunile Unite au
propus un plan de impartire a tarii intre cele doua etnii care a fost refuzat de palestinieni
si acceptat de evrei. Se deschidea un serios conflict in Orientul apropiat, la fel ca pe
timpul lui Iosua cand Israel incepea cucerirea Tarii Canaanului. A inceput un razboi al
terorismului de ambele parti. Pe 14 Mai 1948 guvernul evreu condus de David Ben-
Gurion a proclamat infiintarea Statul Izrael, in limitele propuse de Natiunile Unite;
armata israelita Haganah bine antrenata si echipata, era pregatita sa intervina. Cinci
armate arabe venite sa-i ajute pe palestinieni au atacat Izraelul dar au fost infrante, evreii
largindu-si astfel granitele; in schimb Iordania a cucerit teritoriul West Bank numit si
Cisiordania iar Egiptul a cucerit Fasia Gaza. Acest razboi a produs 780.000 de refugiati
palestinieni exilati in tarile vecine pentru a face loc emigrantilor evrei. In 1967 in timpul
razboiului de 6 zile evreii au recucerit West Bank si Fasia Gaza care acum au statutul de
“teritorii ocupate”, fiind revendicate de palestinieni. In plus evreii au luat in stapanire
inaltimile Golan in nord si peninsula Sinai in sud. Incepand cu 1987 palestinienii din
teritoriile ocupate au trecut la Entifada, o revolta pasiva caracterizata de nesupunerea in
masa la legile administratiei izraeliane. In 1988 apare gruparea Hamas care militeaza
pentru crearea pe teritoriul Palestinei a unui singur stat islamic palestinian. In 1993 intre
Organizatia pentru Eliberarea Palestinei condusa de Yaser Arafat si guvernul lui Izrael
condus de Isaac Rabin, s-a semnat “Acordul de la Oslo” care permitea palestinienilor din
teritoriile ocupate o autonomie limitata sub conducerea Autoritatii Nationale Palestiniene;
Statul Israel avea in continuare dreptul mentinerii fortelor militare in teritoriile ocupate.
In 1995 premierul Isaac Rabin este asasinat de evreii de dreapta iar noul premier ales
Beniamin Netanyahu, respinge ideea unui stat palestinian. Negocierile de pace au fost
reluate fara succes de guvernul condus de Ehud Barak. In anul 2000 palestinienii au
renascut miscarea de Entifada in timp ce Izraelul si-a continuat popularea teritoriile
ocupate cu emigranti. In 2004 moare Yaser Arafar si este ales succesor Mahmud Abbas.
In 2005 premierul israelului Ariel Sharon retrage trupele din fasia Gaza si reda autonomia
unor localitati palestiniene din Cisiordania cea ce-i “irita” pe cei din partidul Likud;
negocierile de pace au fost din nou suspendate. In 2006 palestinienii aleg la guvernare cu
majoritate de voturi organizatia Hamas, orientata spre un stat unic palestinian islamic.
Astazi in Palestina locuiesc cca 5 milioane de evrei, alte 5 in Europa, cca 7 milioane in
USA si in jur de 2 milioane in fosta URSS.
Conflictul palestinian nu este nici pe departe rezolvat dar ca prin minune evreii au iesit
mereu biruitori, in mijlocul lumii arabe ostile. Au tehnica de lupta superioara si sunt
sprijiniti cu bani din afara tarii, veti zice. Adevarat, dar si tarile arabe au tehnica militara
platita cu mii de tone de petrol, si sunt net superioare numeric. Armata izraelita nu
contine trupe straine, sunt putini la numar si totusi ies victoriosi cum era pe vremea lui
David in razboaiele cu filistenii sau edomitii. Cine analizeaza aceste lucruri vede in ele o
minune a lui Dumnezeu, mai ales ca restaurarea Statului Izrael a fost prezisa de prooroci
211

pentru vremurile din urma. Evreii vor construi din nou Templul si vor pregati astfel fara
sa stie, incoronarea lui Antihrist la Ierusalim.
Neamul lui Izrael nu trebuie privit cu ura pentru ca L-au rastignit pe Mantuitorul.
Intentia lor a fost ucigasa dar Dumnezeu ca de fiecare data a transformat raul in bine:
crima impotriva lui Iisus a devenit Jertfa mantuirii neamului omenesc. Izrael si-a luat
pedeapsa atator persecutii de-a lungul istoriei. Sa ne amintim si ca raspandirea
Crestinismului in lumea antica de atunci este tot opera unor evrei, investiti la apostolat.
Pe de alta parte Izrael nu trebuie privit nici cu adoratie pe motiv ca este poporul ales; siau
pierdut aura sfanta. Trebuie sa-i tratam cu aceiasi dragoste ca pe orice alt neam. Sa
remarcam totusi ca istoria evreilor a avut mereu implicatii in istoria omenirii. Ochii
intregii lumi sunt indreptati asupra lor caci dupa spusele Sf Ap Pavel, cand poporul lui
Israel se va converti la Crestinism, atunci va veni si Sfarsitul lumii.
New-Age. Masonerie
Parintele Symeon de la Essex
New-Age este un curent spiritual modernist care patrunde peste tot, într-o maniera
insesizabila. In viziunea lor omenirea va intra într-o noua era în care elementele pozitive
din toate religiile lumii vor forma o noua religie, iar capacitatile “spirituale” ale omului
vor fi dezvoltate enorm. Dificultatea e ca aceste elemente pozitive sunt aderent
amestecate cu cele negative. Ma tem ca New-Age-ul este o miscare a lui Antihrist. Pentru
ei Crestinismul e depasit si trebuie un fel de sinteza a principalelor elemente din toate
religiile lumii pentru a-l “moderniza”. Nu-L neaga pe Hristos dar nici nu-L iau drept
Mantuitor. In Occident foarte multi oameni si-au pierdut radacinile crestine îmbratisand
Budismul sau diferite forme de yoga in cautarea desavarsirii spirituale, in schimb acolo
unde Biserica este vie New-Age nu are nici o influenta. Ei vor ca omul sa devina
Dumnezeu prin el însusi; vor sa creeze un fel de suprareligie, cu elemente împrumutate
din diferite religii, într-un fel de sincretism complet. Poti spune: „Eu sunt crestin” si în
acelasi timp sa adopti o mentalitate proprie New-Age-ului, prin care fiecare îsi fabrica
mica sa religie personala. Iei putin de aici, putin de dincolo si îti faci „salata ta orientala”.
Aceasta corespunde unei mentalitati moderne care este, în esenta ei, refuzul traditiei.
Fiecare refuzând orice regula, se crede capabil sa se dirijeze pe sine.
Nu-L abandonam pe Hristos, dar îl întelegem într-o maniera cu totul diferita de cea pe
care o prezinta Biserica. Sfintenia crestina trece prin pocainta si cruce, însa omul modern
nu vrea nici sa sufere nici sa se pocaiasca. New-Age-ul vine si spune: „Iata, va veti
dezvolta spiritual fara a fi nevoie sa suferiti sau sa va pocaiti”. Aceiasi ispita a suferit-o
Adam cand satana i-a spus ca va deveni ca Dumnezeu fara niciun efort, doar mancand
din pomul oprit. Intr-adevar omul a fost creat de Dumnezeu ca sa devina asemenea Lui si
ne-a aratat calea facându-Se om El însusi. Daca vrem sa dobândim mântuirea trebuie sa
urmam exemplul si cuvîntul lui Hristos. New-Age indica insa o alta cale: „Iata, veti fi
dumnezei fara sa fie nevoie sa treceti prin cruce”. În acest sens, cred ca New Age
reprezinta în epoca noastra cel mai mare pericol pentru viata crestina. Este renasterea
vechiului vis al omului care vrea sa devina dumnezeu gratie unor anume tehnici, a unor
metode spirituale care sunt straine de Hristos. Eu vad fenomenul în sine ca o perioada de
mari confuzii si tulburari spirituale, precedând venirea Antihristului.
Arhimandrit Mina Dobzeu
212

Acum a aparut o forma noua de ateism, sub numele de New Age. Aceasta include mai
multe directii: magia, spiritismul, parapsihologia, paranormalul, satanismul, yoga,
bioenergia. Unele au existat în lumea pagâna si sunt reactivate acum pe scara larga, altele
se bizuie pe descoperiri noi. Ei sustin ideea ca s-a încheiat Zodia pestilor si vine Zodia
Varsatorului, deci era Crestinismului e gata si vine Era Noua, aceea pe care o
promoveaza ei sub forma sincretismului descris mai sus. Este calea prin care se anuleaza
deosebirile dintre bine si rau, dintre moral si imoral. Pentru ei exista numai ratiunea,
ratiunea si iar ratiunea închipuind omul, drept centru al universului. Paranormalul e
ridicat la rang de religie. Pe tinerii care se lasa amagiti de senzationalul cu continut New
Age din toata massmedia îi sfatuim sa se întoarca la credinta în care au fost botezati, sa se
întoarca la Dumnezeu, sa nu se lase înselati. Afara de New-Age mai sunt doua mari
lucrari satanice: Masoneria si Martorii lui Iehova; toate vor ca sa faca o religie
“universala” fara Hristos.
Protocoalele inteleptilor Sionului
Aceste Protocoale sunt 24 de procese-verbale încheiate de diferitele sectiuni ale
Marelui Congres Masonic care s-a tinut în Elvetia la Basel în anul 1897, si contin
planurile concepute de francmasoni inca din acea vreme, pentru stapânirea Pamantului.
Desi strict secrete se pare ca au fost copiate de sotia sau amanta unui "initiat" si
deconspirate pentru a avertiza lumea de pericolul masonic.
Din protocoale reiese ca popoarele crestine vor fi dezbinate prin presa, atentate,
coruptie, vor fi degenerate de alcool si droguri, saracite prin criza economica mondiala,
prin lovituri de stat, astfel ca in final se va ajunge la un Guvern Mondial. Planurile
masonilor au început sa fie dezvaluite lumii în anul 1902 când profesorul rus Serghei
Nilus a scos o prima editie a Protocoalelor, editie care însa a disparut imediat fiind
distrusa de francmasoni. În 1905 a aparut o alta editie, din care un singur exemplar
figureaza în catalogul lui British Museum din Londra. În 1907 scriitorul rus C.Butmi si
fratele sau au scos o noua editie intitulata "L'ennemi du genre humain". Cartea releva un
vast plan masonic de subjugare a lumii crestine, care probabil de atunci si pana acum a
mai evoluat. Iata cateva directii:
Principiile guvernarii. Cele mai eficiente rezultate se ating guvernând prin violenta si
teroare. Guvernul care se lasa condus de morala este subred. Acela care domneste trebuie
sa se foloseasca de viclenie si fatarnicie. Cuvântul nostru de ordine este „putere cu orice
pret”, deaceea nu trebuie sa ne oprim de la mituire, înselatorie, tradare, daca ne pot servi.
Pe vremea regilor popoarele se supuneau fara murmur, dar din ziua în care le-am
picurat în suflet gândul propriilor drepturi, Ungerea Sfânta n-a mai împodobit capul
regilor. Amintiti-va de Revolutia Franceza care a fost în întregime opera noastra.
Republica a devenit atunci posibila, regele fiind înlocuit cu un presedinte luat din
mijlocul „sclavilor” nostri.
Administratorii alesi de noi dintre crestinii cei mai slugarnici sunt niste papusi trase de
ata de catre specialistii nostri. Vom încredinta posturile de conducere unor indivizi cu un
trecut indoielnic si vom pune presedinti care au în trecutul lor o pata ascunsa. Vom da
presedintelui dreptul de a declara razboi si de a convoca sau dizolva Parlamentul.
Vom emite in ascuns condamnari la moarte pentru a întretine teroarea care face
popoarele sa asculte orbeste. Va fi îndeajuns sa se stie ca suntem neînduplecati, pentru ca
orice nesupunere sa înceteze. Maestri nostri spuneau ca pentru a atinge un scop mare nu
213

trebuie niciodata sa-ti precupetesti numarul victimelor! Toti mor când trebuie, în
conformitate cu planurile noastre, in aparenta de moarte naturala.
Numai cei capabili de a conduce cu o mare viclenie şi neînduplecaţi până la cruzime,
vor primi în final puterea din mâinile Marilor maeştri. Conducătorul suprem al viitorului
Guvernului Mondial nu trebuie să fie dominat de pasiuni. Numai un individ pregatit înca
de copil poate recunoaste graiul politicii. Numai un stapân absolut poate alcatui planuri
mari si limpezi, ordonand mecanismul masinii guvernamentale.
Cine ar putea rasturna o putere nevazuta? - caci puterea noastra este una de acest fel.
Planul final, sefii si sediile organizatiilor supreme vor ramâne mereu necunoscute.
Membri lojilor nu trebuie sa stie mai nimic. Numai Conducătorul Suprem şi cei trei Mari
Maeştri care vor fi iniţiatorii săi, vor cunoaşte cu adevărat ce se urmăreşte în viitor.
Multimea este oarba si de aceea poate fi atât de usor manipulata. Închipuiti-va
dobitoacele acelea umane carora li se va da dreptul de a bea fara masura, în acelasi timp
în care li se va da libertatea. Când va veni vremea ca regele nostru universal sa fie
încoronat, multimea va matura din calea noastra orice piedica.
Lasitatea popoarelor crestine rabdatoare pâna la jertfa în fata puterii brutale a unui
despot îndraznet - iata ce ne înlesneste planurile. Vom face din popor o forta atât de
oarba, încât nu va fi în stare sa se miste fara conducatorii pusi de noi.
Popoarele sunt înlantuite prin munca grea, cu mai multa eficienta decât au fost
înlantuite prin sclavie. Drepturile pe care noi le-am înscris în constitutii sunt himerice.
Pentru muncitor ce pret are dreptul vorbaretilor de a flecari sau dreptul ziaristilor de a
scrie, din moment ce el nu trage alt folos decât farâmiturile pe care i le aruncam de la
masa noastra, în schimbul unui vot? Aristocratia urmarea ca muncitorii sa fie sanatosi si
puternici. Interesul nostru este dimpotriva, ca toti crestinii sa degenereze cât mai repede.
Puterea noastra izvoraste din foamea care-l opreste pe muncitor a se împotrivi.
Fiecare victima din rândurile noastre valoreaza cât mii de crestini. Trebuie sa smulgem
din mintea lor gândul la Dumnezeu si sa-l înlocuim cu meschine calcule materiale. Toti
crestinii se vor pleca înaintea noastra pentru a obtine dreptul de a trai modest. Daca s-ar
alia ne-ar putea opri, dar intre ei sunt conflicte religioase si etnice adanci pe care noi leam
initiat si le intretinem de douazeci de veacuri. Popoarele crestine sunt îndobitocite de
bautura. Le-am naucit tineretul printr-o educatie greoaie si inutila bazata pe teorii false,
nascocite si raspândite chiar de catre noi. Vom nimici familia crestina si valoarea ei
educationala. Vom discredita preotimea. Va trebui sa nimicim toate credintele. Când va
veni timpul nu vom recunoaste nici o alta religie afara de a noastra si nimeni nu-i va
cunoaste tainele decat cei foarte avansati.
Strategie. Vom crea o criza generala, vom arunca în strada multimi de muncitori.
Clasele de jos ne vor urma în lupta împotriva clasei inteligente a crestinilor de la putere.
Vom împrumuta haina tuturor partidelor pentru oratorii nostri, care vor vorbi atât de mult
încât crestinii vor recunoaste în final ca politica ii depaseste, si se vor lasa condusi.
Trebuie sa inmultim viciile societatii ca oamenii sa renunte la a mai gandi.
Presa este în aparenta libertatea cuvântului, dar defapt rolul ei e sa creeze nemultumiti.
Statele nu au stiut sa foloseasca aceasta putere si acum e in mâinile noastre. Ziarele care
ne vor ataca vor fi ghidate din umbra pentru a produce schimbarile dinainte hotarate de
noi. Schimbarile mai greu de acceptat le vom pune in practica prezentindu-le ca pe un
fapt împlinit. Nimeni nu se va mai opune, mai ales ca vor fi prezentate drept un real
progres. De altfel, imediat vom atrage atentia publicului spre chestiuni senzationale noi.
214

Vom creste salariile în acelasi timp cu scumpirea bunurilor de prima necesitate. Vom
submina productia, obisnuind pe muncitori cu anarhia si cu bauturile spirtoase.
Toate statele ni se vor supune. Tara care ne va sta in cale ii vom face pe vecinii ei sa-i
declare razboi iar daca si acesti vecini s-ar gândi sa se alieze împotriva noastra va trebui
sa-i înfrângem repede pe toti într-un razboi mondial.
Toate bogatiile pe care industria le va scoate din pamant se vor spulbera în speculatii
bancare si în final vor cadea în pungile noastre. Francmasonii trebuie sa învete în primul
rând stiintele economice. Vom fi sprijiniti de o ceata întreaga de bancheri milionari, caci
totul va fi hotarât cu ajutorul cifrelor. Toate statele vin sa cerseasca de la capitalurile
noastre uriase. Am profitat totdeauna din plin de coruptia administratorilor pentru a primi
înapoi sume duble sau triple în urma unor împrumuturi care nu erau aproape deloc
necesare statelor respective.
În timpul guvernarii noastre planetare, fiecare al treilea om va supraveghea aproape
permanent pe ceilalti. Atunci nu va mai fi rusinos sa fii spion si denuntator ci va fi
obligatoriu. Ii vom aresta imediat pe criminali la prima banuiala. Dupa ridicarea noastra
la domnie cuvantul „libertate” va trebui scos din vocabular. "Libertatea va fi dreptul de a
face doar ce permite legea", iar legea va permite doar ce vom vrea noi. Oamenii nu sunt
egal raspunzatori in fata legii datorita functiilor de conducere. Învatând aceasta înca din
scolile primare, popoarele se vor supune de buna voie ordinii sociale stabilite.
Guvernul nostru Suprem exista deja puternic si energic precum o dictatura. Astazi noi
suntem legislator, noi dam hotarâri judecatoresti, noi osândim la moarte si noi gratiem.
Avem în slujba noastra oameni din toate domeniile. Fiecare sapa hotarât la locul lui
ultimile ramasite ale puterii, fara sa-si dea seama ce face. Toate Statele vor recunoaste cu
umilinta Guvernul nostru Suprem. Popoarele obosite de conducatorii lor, vor ajunge sa
strige: "Alungati-i si dati-ne un rege universal, care sa ne poata uni pe toti; care sa
distruga religiile, care sa ne dea pace si siguranta”.
*
Oficial masoneria a aparut in 1717 in Anglia; in ochii lumii predica toleranta si iubirea
dar in ascuns urmareste sa slabeasca Crestinismul si sa instaureze un Guvern mondial
pentru a detine controlul absolut. Ei sustin ca nu exista Dumnezeu in schimb exista
Marele architect, Lucifer. Pe Hristos Il numesc Marele Mistic. Simboluri masonice: o
mana tinand o torta, triunghiul, crucea egipteana, stele cu 5,6,7,11 sau 13 raze, cap de tap,
lanturi, cranii; “tamaia” lor e smoala si sulful, plantele aromate si drogurile. Pun mare
accent pe stiinta. Sionistii, masonii, martorii lui Yehova si satanistii se pare ca urmaresc
toti acelasi lucru: instaurarea unui guvern mondial.
Parintele Sofian Boghiu(1912-2002)
Am aflat nu de mult, ca în America într-un oras, e un templu al diavolului cu sase etaje.
Am vazut multe temple masonice pe strazile sau marile bulevarde ale Americii. Masonii
nu sunt prietenii crestinilor, sunt dusmanii lor.
– În mass-media româneasca ni se spune ca masoneria este o organizatie filantropica ce
doreste binele umanitatii. Pe cine sa credem?
– Ei fac si bine, dar nu stim ce rau se ascunde în acest bine. De pilda ... tot la biata
America ma gândesc. Am vazut acolo magazine foarte bogate de câte o suta de metri
lungime, cu de toate de la ac pâna la elicopter; tot acolo este si templul diavolului si
satanistii, tot acolo sunt si templele acestor masoni, asa încât sunt amestecate lucrurile.
215

Masoneria este o asociatie universala care are mijloace de a te obliga sa taci. Cand va
veni Antihrist multa lume va fi de acord cu el, încât cei care vor lua masuri împotriva
acestei miscari vor fi suprimati. Si daca masoneria iti va da un numar cu care poti
cumpara orice, poti sa manânci, sa te îmbraci, sa petreci, sa calatoresti unde vrei, atunci
foarte multa lume va fi de acord: „Gata, draga, multumesc!”. Si atunci lumea va fi
împartita: fiecare îsi va alege ceea ce-l intereseaza. Si va fi o “turma mica”: cei care vor
alege sa sufere orice, numai sa fie alaturi de Hristos.
Pregatiri
Dupa cum se vede din marturisirile sfintilor lucrurile se vor petrece rapid.
Va fi un razboi mondial nimicitor care va imputina omenirea, dupa care statele lumii isi
vor alege un Guvern international condus de Antihrist. El va fi proclamat Mesia in
Templul lui Solomon ce urmeaza a se construi la Ierusalim. La inceput se va arata smerit
si va face mari minuni, va castiga popoarele de partea lui, apoi va declansa prigoana
impotriva crestinilor. Va cere sa fie marcati toti oamenii cu semnul fiarei 666 pe mana
dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde daca nu-l are. Lumea va fi
momita cu bunurile materiale si vor primi semnul de bunavoie, lepadandu-se de Hristos.
Vremurile Apocalipsei sunt aproape dar “venirea Antihristului o determina oamenii cu
rautatea lor” - spunea Sf Ignatie Briancianinov. Se pare ca lumea se va imparti in trei
categorii. Cei slabi in credinta, care pentru a nu-si pierde mantuirea vor fi nimiciti de
Bunul Dumnezeu prin razboi sau prin boli inainte de venirea Antihristului. Cei tari in
credinta care vor fi mucenicii de pe urma ce vor inlocui numarul ingerilor cazuti. Si cea
de a-3-a categorie majoritara a celor necredinciosi care vor apostazia de dragul bunastarii,
dar vor fi inselati caci bunastarea nu va dura. Toti cei care ne punem la inima aceste
lucruri suntem tulburati, ne intreabam cu groaza din ce categorie facem parte, dar aceasta
este „nelinistea cea buna”. Trebuie sa ne rugam zi si noapte sa nu cadem in apostazie.
Suntem preveniti la ce sa ne asteptam iar asta e un mare avantaj. Cei ce nu-si pun la inima
aceste lucruri nu sunt nelinistiti; marea majoritate vor primi de bunavoie pecetea si vor fi
prigonitorii crestinilor, dar cativa din ei care au un fond sufletesc bun, vor veni la credinta
pe ultima suta de metri.
Deocamdata lumea nu e „coapta” pentru apostazia generala. Oamenii inca merg cu
miile pe la moastele sfintilor, umplu bisericile la liturghii, traditia si tainele bisericii inca
se mai respecta. Parintii inca isi mai invata copiii crestineste, religia inca se mai preda in
scoli; oamenii inca se mai caiesc, se mai abtin de la pacate.
Mentalitatea anticrestina inca nu a cucerit lumea dar se lucreaza intens la asta. Massmedia
difuzeaza „noutati” care discrediteaza preotimea, popularizeaza violenta,
desfranarea, sinuciderile; auzim si vedem atatea cazuri extraordinare de crime si
blestematii sexuale, incat devenim nepasatori la suferintele semenilor nostri. Nu mai
avem nici mila, nici indignare, iar asta e primul pas pentru a infaptui noi insine aceste
uraciuni inaintea Bunului Dumnezeu. Cinematografia lucreaza in acelasi spirit destructiv
dand publicului sange, sex, efecte speciale, SF-uri, „apocalipse”. S-ar putea spune ca
filmele se nasc din patimile noastre si ne hranesc cu propriile noastre patimi. Rar mai vezi
216

vreun film cu subiect moralizator. Tineretul isi insuseste gratie filmelor de azi, o viziune
deformata despre viata. Sfintii spun ca prin televizor va intra in mintea noastra
mentalitatea apostaziei; este arma Antihristului. Dar cum sa renunti la televizor? Acolo
sunt stirile, acolo sunt filmele, acolo e viata spirituala mondena; am devenit dependenti
de el. Sunt si unele emisiuni folositoare pentru suflet dar ce e bine e amestecat cu aluzii
spre rau intr-un mod de nedesfacut, iar omul supus ispitei invata raul. Dulcea „otrava” a
televizorului nu mai e neutralizata de rugaciune pentru ca la televizor stam ore intregi iar
la rugaciune cateva minute. Televizorul creaza pentru fiecare din noi mediul cel mai
„confortabil”. Nu ne dam seama in ce capcana suntem. Pentru televizor renunti si la
compania mamei, sotiei, copiilor; fiecare are televizorul lui; nu mai exista conversatie
intre membri familiei. Comunicarea este unisens de la televizor la om. Ar trebui sa
folosim monitoarele pentru a viziona doar filme educative dinainte selectate, pe care le
putem descarca de pe internet. In rest trebuie sa inlocuim televizorul cu jocurile si
conversatiile in familie, cu lecturi plimbari sport, altfel nu vom rezista tele-influentei
Antihristului, dupa cum spun sfintii parinti.
Unii stareti sustin ca doar semnarea unui pasaport cu microcip este suficienta pentru a
dovedi apostazia; altii spun ca asta nu e nimic si ca pecetluirea se va face intr-un cadru
oficial, odata cu lepadarea de Hristos. As participa bucuros la o demonstratie pasnica
impotriva actelor biometrice, as cere la politie sa-mi faca acte de identitate clasice dar
daca nu se poate n-as face greva foamei pentru asta. Cred ca e prea devreme acum sa
protestam excesiv, sa supra-reactionam, caci nu ni se pretinde inca lepadarea de Hristos.
E o nota proasta si pentru credinta caci gestul nu e suficient justificat; putem fi aratati cu
degetul ca fanatici. A considera primirea actului cu 666 drept apostazie este deocamdata
o speculatie, dupa cum spun multi duhovnici. Legatura cu apostazia o facem doar noi in
mod inductiv, fara a fi vadita si pentru cei necredinciosi. In ochii lor aparem drept niste
ciudati iar pe de alta parte si biserica ne acuza de ravna nesupusa. Cei mai „zelosi” dintre
crestini care echivaleaza primirea actelor biometrice cu apostazia, lanseaza prin aceasta o
isterie precoce in randul maselor spre bucuria dusmanilor crestinatatii. Ce sa mai spunem
atunci despre unii care au primit deja cipul sub piele fara a li se cere sa se lepede de
Hristos; vor merge ei in Iad doar pentru ca au fost pacaliti sa primeasca semnul? Nu se
poate ca Bunul Dumnezeu sa comita asa o nedreptate. Sistemul bar code a aparut pe
produsele din comert, il avem si pe pasapoarte va sta alaturi de semnatura noastra pe
cartile de identitate caci asa vrea statul, dar timpul inca n-a venit. Picatura ce va umple
paharul va fi pecetluirea efectiva care va pune conditia lepadarii de Hristos. Atunci va fi
momentul marturisirii, vremea sacrificiului cand vom muri pentru El fara echivoc.
Intrebarea de actualitate e: ce facem cand trebuie sa ne prelungim pasaportul sau
buletinul? Intai de toate sa ne opunem de a primi acte biometrice si sa cerem din cele
clasice. Asa cum spunea un sfant, nu doar cei credinciosi trebuie sa protesteze ci toti
cetatenii. caci e o incalcare a libertatii omului. Esti tot timpul supravegheat, banuit,
controlat; nu mai ai intimitate, nu mai esti o persoana ci un numar; o „vita” dintr-o turma
de dobitoace cuvantatoare. Daca autoritatile refuza sa dea pasaport model vechi, atunci
trebuie sa alegem. Daca pasaportul ne trebuie pentru turism, pentru vizite sau concedii
renuntam la el. Daca ne trebuie ca sa mergem la munca sau la spitalizare in strainatate
atunci luam pasaportul chiar daca are microcip, caci nu ni s-a cerut inca lepadarea de
credinta. E suficient ca am protestat ca sa intarziem pecetluirea dar nu trebuie sa
ingreunam existenta familiilor noastre doar ca sa ne punem la ambitie cu „cezarul”.
217

Crestinul este bun cetatean; daca statul vrea microcip pe cartele protestam, iar daca
insista primim caci inca nu implica apostazia. Cand se va trece insa la pecetluirea
propriu-zisa care implica lepadarea de Hristos, atunci lucrurile se schimba; e clar ca
trebuie sa refuzam chiar cu pretul vietii, chiar cu pretul pierderii familiei.
Problema cea mai spinoasa aici este indoiala. Daca refuzi actele nu esti sigur ca-i facut
bine, daca le primesti te simti vinovat; aceasta dilema incepe sa macine sufletele noastre.
Trebuie sa faca fiecare cum simte dar sa gandeasca bine inainte si sa actioneze cu
hotarare; nu este o reteta pentru toti. Conducatorii religiosi ar trebuie sa protesteze pasnic
dar hotarat inca de pe acum, ca sa trezeasca lumea la realitate. Protestele crestinilor vor
creste treptat pe masura pretentiilor impuse de autoritati, si tot treptat vor creste si
persecutiile. Unii vor semna actele biometrice care contin codul de bare si apoi le vor
face pierdute; altii vor refuza sa semneze dar cand vor vedea ca nu pot sa-si ridice bani
din cont vor semna; altii vor fi precauti nu vor semna dar se vor folosi de actele celor din
familie. Vor fi dezbinari: „De ce te folosesti de actul meu? Du-te si semneaza si tu daca
vrei sa-ti faci piata de la supermarket!” Generalizarea actelor biometrice nu se va face
imediat din cauza dificultatilor tehnice; va fi o perioada interimara cand se vor folosi si
banii si cardurile si actele biometrice si cele clasice. Cand aceasta perioada se va apropia
de final nu va mai fi scapare; cei ce vor refuza actele cu microcip vor fi marginalizati
„politicos”, vor incepe sa sufere lipsuri si persecutii. Nu dupa mult timp se va impune
conditia apostaziei odata cu primirea semnului cu 666. Atunci e momentul adevarului
cand trebuie sa refuzam public pecetluirea si sa-L marturisim pe Hristos.
Dar vom rezista oare ispitei bunastarii? Nu va ganditi ca incercarea e usoara; foamea e
un lucru teribil care impinge omul la cele mai grele pacate, daca are credinta slaba. Devii
egoist, smulgi painea de la gura copiilor tai, esti in stare sa talharesti sa ucizi pentru
hrana, ajungi sa mananci lucruri inimaginabile. In aceste conditii lepadarea de Hristos ti
se pare un fleac; ganditi-va ce fel de oameni trebuie sa fim noi incat credinta sa invinga
foamea? Doar ajutorul de Sus ne poate intari. Cel mai simplu e sa murim de foame dar nu
avem voie sa ne sinucidem. Atat timp cat mai gasim o farama de paine trebuie s-o
impartim cu cei flamanzi si sa traim; poate ca Dumnezeu ne-a ales sa marturisim numele
Lui cu pretul vietii sau sa supravietuim pana la Judecata de obste; Sf Ap Pavel zicea: „nu
vom muri toti ci il vom intampina pe Domnul in vazduh”. Trebuie sa fim pregatiti pentru
ce e mai greu si sa pastram tot timpul legatura cu El prin rugaciune; altfel nu vom birui.
Cand vom vedea ca pecetluirea se apropie nu trebuie sa mai depindem de banci si
supermarketuri; trebuie sa cautam tehnici de supravietuire. Zicea un sfant ca omul de azi
mananca nu de foame ci pentru ca are ce manca; trebuie sa ne invatam intai cu postul,
apoi cu asceza si cand va veni timpul vom supravietui cu te miri ce: ghinde, castane,
melci, ciuperci, muschi de copac, orice se poate manca. Exista si speranta microfermelor:
o gradina, niste gaini, o capra; ar fi foarte bine sa ne producem singuri hrana si sa traim
dar e putin probabil ca vom fi lasati in pace. Poate ca asta va merge un timp dar apoi
trebuie sa ne asteptam la ceva mai greu. Crestinii se vor ascunde, vor umbla prin locuri
pustii, vor fi huliti, vanati de cei ce au primit pecetea. Dumnezeu ne va scoate insa hrana
in chip minunat; o sfanta spunea ca vom face bilute din pamant, ne vom ruga, le vom
manca si vom trai. Oricum ar fi nu trebuie sa ne lasam biruiti de frica. Vom avea
privilegiul sa traim ultimile zile ale Sfarsitului si sa-L vedem pe Domnul venind intru
slava Sa. Ce-si poate dori mai mult un crestin?
218

219