Destine literare - Scriitorii Romani din Canada

destine literare
Revista lunara de cultura editata de
Asociatia canadiana a scriitorilor romani (ACSR)
Anul 2 Nr. 3 (5) Aprilie-Mai 2009
www.scriitoriiromani.com

EVENIMENTELE CULTURALE ALE LUNII
Imagini de la lansarea volumului “La 14 ani”,
de Dragos Samoila, care a avut loc la data
de 3 mai la Biserica Sfantul Nicolae - Montreal

Ma gandesc adeseori
Ma gandesc adeseori
De ce oare m-am nascut
Sa ma lupt o viata-ntreaga
Cu stiutul nestiut.
Ma gandesc adeseori
La cei care au murit,
Daca ei în lumea-aceea
Au ce nu e de gasit.
Ma gandesc adeseori
Cine-i oare fericit:
Soarele care se-nalta
Sau cel care-a asfintit?
Apollo
(Canadei - Tara hyperboreenilor)
Într-o tara nevazuta
Îsi avea Apollo casa.
El traia cum se traieste
În lumina ne-nteleasa.
Dar chemat a fost de Zeus
Ce domnea peste Fiire
Si s-a dus si-a luat Apollo
Si porunca si menire.
Si le-a dus pe amandoua
În nemaivazuta-i tara.
Lira lui si-acum ne-mparte
Leacuri care ne-nfioara.
ALEXANDRU CETATEANU
Canada
Viata mea [n Canada
“Tot pe drum, pe drum, pe drum
Si acasa nicidecum...”
(Cantec popular romanesc)
Daca plec din Montreal,
Drumu-l bat pana-n Quebec
(Lumea a uitat de cal,
Diligente nu mai trec!)
Din Quebec la Rimouski
(Mai c-as bea un mic whisky)
Înapoi catre Matane
Ma tot las la deal, la vale,
Spre Sept-Îles si Kuujjuak
(Unde intra luna-n sac)
Prin Fermont si Trois Pistol
(Mai ca ti se face dor).
Riviere-du-Loup în cale
Ca un iepure-mi rasare;
Prin New Bruswick ma abat
Cat e soarele înalt .
Ziua sunt în Fredericton,
Iar pe seara în St. John
(Nu e vorba de St. John’s
Care-i tocma-n Newfoundland
Unde casele n-au gard -
Dar si-acolo drum mi-oi face
Altadata, fii pe pace!)
Acum trec prin Halifax
(Drumul este ca un ax)
Si ma-ntorc în Montreal
(În orasul ideal!)
3

Prin La Tuque eu urc atent,
Fiindca drumul nu e drept;
Spre spital la Roberval
Trec un munte si un deal
Si-o iau iar spre Montreal.
Apoi plec pana-n Ottawa
(Ca sa cantaresc ocaua!).
Din Kanata spre Prembrooke
(Stiu pe unde s-o apuc)
Trec putin prin Pentawawa
(Cat sa îmi aprind luleaua!).
Din Noranda, curios,
O sa merg un pic în jos
La Val d'Or si la Amos
(Unde vara e frumos!)
Din Sherbrooke de m-oi grabi
Sa ajung si în Granby.
Din Astbestos, drumul iar
Ma va duce-n Montreal
Unde am sa hodinesc,
Ca de maine iar pornesc.
Doamne, cand sa mai traiesc?
Tot pe drum, pe drum, pe drum
Si acasa nicidecum...
Latra cainii
Latra cainii-n Bucuresti -
Îi auzi si te crucesti,
Orb sa fii si nemeresti -
Latra cainii-n Bucuresti.
Latra cainii în Chitila -
Din Chibrit pana-n Obor
Cineva le taie frunza
Ca sa latre mai usor.
Latra cainii-n Damaroaia
Fiindca lotrii-n zi de post
Au supt lapte de la oaia
Ce-n balada-avea un rost.
4
Latra cainii în Pipera,
Din Domnesti în Cotroceni -
Nici nu-i mai încape terra
Chiar daca-s destui hingheri.
Latra cainii cu-ndarjire
Si se-ndeamna peste tot.
Vesnica lor pomenire
E latrata bot în bot.
Fabula
L-a-ntrebat odata
Bunul lup pe miel:
Ce te mana-n lupta,
Mielule misel?
De ce-mi calci hotarul
Ce l-am mostenit
Si-ti slobozi spre mine
Cruntul behait?
Pe aceste plaiuri,
De cinci mii de ani,
N-a-ndraznit sa calce
Vreun mai crud dusman.
Si, vazand ca mielul
Nu o lua din loc,
L-a mancat certandu-l
Ca-i un dobitoc.
{ntrebare
Azi sunt tînar doar cu gandul -
Un sarac cu multe case
Si am bani cat sa-mi ajunga
Doua vieti si jumatate.
Dar acasa nu-s niciunde.
Ce voi lua cu mine maine?
Numai suflet si pacate
De n-or rataci si ele
Cum am ratacit o viata.
Ce voi lua maine cu mine?
Doar un pic
De mai nimic!

Acvariul cu fate (fragment)
NICOLAE BALASA
Romania
Adierea unui început de septembrie, în care vapaia lui
august înca mai dainuia, m-a scos, tarziu, dupa lasatul
soarelui, în Piata Publica. Eram ravasit, dus cu gandul
undeva, departe, într-o lume parca neclara. La Geneva,
începuse, în dimineata zilei, cel mai mare experiment al
omenirii. Radioul, televiziunea facusera mare tam-tam
pe seama prezentei romanilor, oameni de stiinta,
angrenati acolo. „Dumneata, ce zici, mamaie?”- o întrebasem
pe coana Leonora în timp ce îmi beam ceaiul,
gazda tineretilor mele, si acum în viata. „E, ce sa fie?!
Încearca! Oamenii, de mii de ani, tot încearca, da’ cu
Dumnezeu nu te pui!”- mi-a raspuns ea cu un fel de certitudine
ce m-a pus pe ganduri. Mi-am adus aminte de
Popper, Karl Popper, filosoful.
- Domnule, cum a vazut el lucrurile, ca... a avut dreptate!,
m-am mirat pentru a nu stiu cata oara în fata unui
„eu”, cu mintea parca de un ceva anume întunecata,
încat sa nu-mi fie clar mai nimic în viata. Iar de stiut...
Ce sa mai zic? Macar daca as avea certitudinea lui
Socrate: „stiu ca nu stiu nimic”, sau luciditatea lui
Brancusi cand a repus în discutie Frumosul, simplificand
orice!
Stirile despre eveniment si, mai ales, despre prezenta
romanilor, nu m-au mai entuziasmat, ca pe vremuri.
Totusi, am aprobat, în gand, singur, fara sa stiu ce, si
mai ales de ce, în timp ce am trecut cu privirea de jur
împrejur. Dincolo de prezentul sforaitor, în adancurile
fiintei, locul din fata mea parea mai degraba o pictura de
epoca. Trecusera cativa ani peste tot. Peste cladiri,
peste parculetul din fata Prefecturii, dar mai ales peste
oameni. Inclusiv peste mine. Calea Unirii, poteca
tineretii, nu mai exista decat în sufletul meu si, probabil,
în memoria unor batrani tintuiti pe bancile din piatra, un
fel de improvizatii ale modernitatii. I-am privit ca pe niste
statui, pe care se opresc, din zborul lor haotic, vrabiile.
„E, crezi ca ei îsi mai amintesc? Fie i-a prostit regimul,
fie si-au pierdut mintile! În definitiv, la varsta lor, scleroza
nu e mana cereasca, dar, ceva-ceva, un fel de
bomboana pe coliva, tot trebuia sa fie, altfel ar fi luat-o
razna si mai rau. Da, sau nu? Pai cum nu, cand vine
unul si spune ca truda ta, suflet frant si oase rupte, a
fost, în cel mai rau caz, pierdere de timp. Adica un fel de
aiureala între a face ceva si a nu realiza nimic”.
De altfel, pretul autoritatilor pe viata unora asemenea
celor din fata mea, îl vazusem într-una din zilele anterioare,
cand coana Leonora ma rugase sa o însotesc
pana la Casa de Ajutor Reciproc.
- Auziti dumneavoastra, - s-a adresat ea oftand, unui
functionar, pe o ferestruta, un fel de spartura într-un
geam murdar, dati-mi si mie, acolo, un împrumut. Stiu
eu?... Cat sa-mi schimb lentilele astea si sa-mi scot un
dinte. Si cat sa nu raman datoare pe-aci!... Ca nu mai
pot rabda! ...Si Dumnezeu nu ma ia! M-a uitat moartea!
Unde-om ajunge, muiculita, nu stiu?! S-a sucit lumea!”
- Mamaie, pai de-asta m-ai pus dumneata pe drumuri?!
De ce nu spui, omule? Îti dau eu!... Ne mai facem de ras
pe aici! Ce zice lumea: Ia uite, ma, frate, o puse fiu-sau
sa se împrumute! Iar eu numai fiul dumitale...
- Ba ai cam fi, ca te-am crescut de mic! Mda! ... Pana
te-ai pierdut în lume... Dar e mai bine asa, ca poate mor,
ai fi pe undeva plecat, iar eu, datoare pe lumea ailalta,
nu vreau... Si-asa mi-e sufletul încarcat! Cine stie daca
o avea Dumnezeu mila? Of, si de mine!
M-am rosit tot. Mai, mai sa îmi plesneasca obrazul
de rusine.
- Gata, taci si asculta-ma! N-o sa-mi fii datoare! Hai, hai ca
pierdem timpul si cine stie ce program o fi la astia la stomatologie!
- am tras-o eu de mana spre iesrea din cladire”.
„E si asta ceva! Spune mult! Te faci dator la o
banca un an-doi, ca sa-ti scoti un dinte...! Modernitate!
Comedia dracului! Grija fata de om! Vai de mama ei!
5

Dumnezeu cu mila!” - mi-am zis, în gand, fara a putea
sa-mi descretesc fruntea si sa ridic capul din ce în ce
mai greu. Sufletul mi-era amar, chiar daca fantana
muzicala arunca jeturi jucause, pe melodii clasice, iar
stropii desenau curcubee sub lumina reflectoarelor si
laserelor, de curand montate. Daca totusi ceva m-a
facut sa schitez un zambet, mai mult în interior, a fost
amintirea. Am privit magazinul Mercur, împanzit de
reclame luminoase, si mimtea mi-a fugit la cinematogra-
destine
ful existent candva pe acelasi loc. Intrai dimineata, la
ora noua, si puteai iesi seara, la orele douazeci si doua.
Plateai o data, si-apoi nimeni nu te dadea afara. Totul
era sa prinzi un loc si sa ai un sufletel langa tine.
Strangeri de mana, îmbratiseri discrete si sarutari peste
sarutari. Toate pe ascuns. Nimeni nu te deranja. Ieseai
de acolo nauc. Ajuns în strada, orice se schimba. Nu ne
puteam tine nici macar de mana. Regulamente scolare
si exigente, unele mai ridicole decat altele! Dar nici cele
din ziua de astazi, la extrema cealalta, nu sunt mai prejos.
„Doamne, ce vremuri! Istoria omului, o istorie a
extremelor. Parca suntem blestemati! Gandim doar în
extreme. Si actionam la fel! Rar a acceptat Omul calea
de mijloc, iar cand a facut-o, parca nu a fost în barca lui,
ca apele sunt aceleasi de la Potop încoace”.
- Domnule, orice am zice, Solomon, primarul asta de
acum, a schimbat fata orasului! A facut ceva! Fantana,
uite-o, se vede, parcul, si el... Apropo, de cand n-ai mai
fost la Debarcader? - mi-a întrerupt gandurile vocea
unui batranel din spatele meu.
- Ma, omule, o fi facut, nimic de zis, daa a facut aci, în
centru, în ochii lumii, sa ne ia mintile. Si iar l-am votat,
ca n-am mai scapat de tine. În plus, cu banii nostri. Dar
de rabdat, rabda cam multi!... Si, auzi tu, de foame, nu
de plimbari cu barca prin Parcul Romanescu!
- Ba, Dumitre, eu o dau dracu de treaba! Daca n-ai fi
trait si nu ai fi vazut, ba, cu ochii tai, si pe vremea alorlalti,
ai mai zice! Ce-au facut, ma?!
- Fabrici si uzine! Se ducea lumea la munca. Puhoaie!
Agatati de tramvai, pe scara autobuzului... Se duceau...
- Se duceau la dracu!
-E, se duceau! La întoarcere, beau o tuica... Beam si eu...
6
- Beai pe dracu! Ba, eu vorbesc de astia de acum, de
dupa... astia, adica Bulucea, ca pe-alalalt nu mai stiu
cum îl cheama...
- Beau o tuica, asta înainte de a ajunge acasa... Îti
punea femeia pe masa o strachina cu ceva... Si daca
mai aveai un pahar cu vin, om erai!
- Om, pe dracu!
- Dimineata o luam de la început. Adica aveai un rost...
- Aveai pe... Ba, ai îmbatranit degeaba! Hai, ca ma scoti
din sarite! Asculta si tu! Canta, ma, canta fantana la
botul calului! N-auzi? E, credeai? Ce vorbesti, ma! Nici
în visele mele, ale mai vise, nu as fi crezut!
- Nici eu, dar daca ar învia Mihai Viteazul, asta de pe
cal, ne-ar lua gatul cu barda, la toti!
- Ba, pe dracu si cu tine! El a fost cu ale lui, noi cu ale
noastre! Eu, unul, o sa mor mai linistit! ...Si mai informat!
Uite, o sa am ce-i povesti muierii cand o sa ne
întalnim pe lumea ailalta.
- Vorba ta, o sa ai pe dracu! Dupa mine, o lume, nu stiu
cum sa spun,...si atat! Adica...fara rost! Vine aici,
beleste ochii si, ... ba, ce-au facut astia...! Ce-au facut,
ma? Dar daca zici ca una, alta, grabeste-te! N-o mai
rabda biata femeie, fara darea ta de seama. Mai stii?!
Am ascultat nemiscat. Muzica, în tot acest timp, îmi
paruse a fi în surdina. Ciondaneala celor doi, oarecum
ma amuza. Parea un fel de dialog al surzilor, un spectacol
în interiorul unui alt spectacol, în care fiecare era
cand pe scena, cand în sala, sau deodata în acelasi loc.
„Lumea, ca teatru!” Lumea, pe drumul vietii - piesa fara
de sfarsit, în care parca toti vorbeau din teama de a
nu-si pierde carma în învartirea asta oarecum rotunda,
în cer si aproape de-aiurea aici, pe pamant. Doar eu
credeam ca tac. În realitate însa ma prinsesem în acelasi
joc. Într-un fel de for interior, probabil pe aceeasi
scena, îmi dadeam cu parerea, ba aprobam, ba dezaprobam.
“Domnule, lumea este... si nu poate sa nu fie -
am vrut eu sa concluzionez, însa tot ce as fi zis suna a
blasfemie, gandindu-ma la Fiinta lui Parmenide. Bine ar
fi sa pot sa tac! Dar pot? E, asta e, ca nu! Ca si tacerea
e un fel de vorbire. Nu îti da pace gandul. „Din ce este,
cel mai mult gandul este!” Saracul Socrate! Cat crez!

Otrava i-a închis ochii, dar adevarul l-a lasat în viata.
Parca i-am auzit soapta pe strazile Atenei, cand, într-o
excursie, ghidul, o grecoaica limbuta, încerca sa ma
duca în lumea mirifica a zeitatilor din Antichitate”.
La um moment dat, ca la un semn dirijoral, totul s-a
oprit. Apa a cazut în bazinul fantanii si, parca tot acolo,
sunetul muzicii. Abia atunci am observat ca piata se
umpluse. Mame cu copii în brate, altele cu ei în carucioare,
altii la doar cativa ani, în graba, pe role, cei din
generatia tanara, un fel de pustime, se sarutau dezinvolt,
mai mult sau mai putin senzual, sub privirile celorlalti.
Cu alte cuvinte, un amalgam greu de definit, un fel
de lume care parea „a veni de niciunde si a se îndrepta
spre nicaieri”. Am întors capul. Dumitru si celalalt dis-
literare
parusera. I-am cautat cu privirea în ideea de a ma tine,
mai degraba, dupa ei decat sa ma dizolv în necunoscut,
în mijlocul unei multimi la fel de necunoscute. Nu i-am
mai gasit. La cativa pasi mai jos, undeva, în fata usii
principale, de la intrarea în magazinul Mercur, acolo de
unde, pe vremuri, începea drumul îndragostitilor, un
grup de indieni, nord americani, îsi prezentau traditiile.
Muzica si port. Un fel de a spune pe ritmuri: „noi înca
mai suntem, aveti grija, daca vreti sa mai fiti”. În jurul lor,
unul de-al nostru. Unul din nebunii la vedere, în libertate.
Îsi etala si el existenta, topaind în pantaloni scurti,
un maieu si un colt de basma alba pe cap. I se parea a
fi genial! Un artist veritabil, care îsi astepta aplauzele. Îl
trecusera apele si tot topaia. Nimeni nu zicea nimic. Nici
macar nord americanii nu pareau a fi stanjeniti. Ba, mai
mult, pareau a fi familiarizati cu sminteala generalizata,
chiar si cu forma ei
particulara, întalnita, cu siguranta, si prin alte parti.
„Domnule, lumea, lumea noastra e mica! Azi, aici, mai
ieri, în mijlocul Mediteranei, sau la marginea nu stiu
carui ocean. Ce pustiu de ape si, totusi, de unde ai
lua-o, tot la un fel de capat ajungi. Te duci, te-ntorci
si tot peste tine dai. Tu, un fel de altul! Chiar daca
generalizarea nu e tocmai potrivita!” - mi-am zis în timp
ce priveam vestimentatia „misionarilor”si ma feream de
sariturile si gesticularile smucitului.
Înainte de a parasi acel loc, mi-am aruncat privirea
peste multime, spre Hotelul Minerva. Fostele cladiri,
pravaliile negustoresti si cafenelele, în care se putea
bea, pe vremuri, cafea turceasca, la ibric, mi-au aparut
în minte. I-am simtit parca mirosul. Avea parfum de
epoca si izul adolescentei mele, în pragul usii, la
pravalia lui Agop. În realitate, chiar sub ochii mei, dupa
cutremurul din ‘77, totul disparuse. „Probabil, chiar si
eu, si poate de aici grandoarea si marimea spectacolului.
Totul se întampla în lumi posibile. Atunci, candva
sau acum! Acolo, undeva si-aici. Aici si într-un univers,
pe care mintea mea ar vrea sa-l cantareasca si sa stie
de unde si pana unde?!. Cata povara si el, universul
asta! Daca-l bagi în seama! Daca nu... Dar poti? Iar nu!
Uneori te reazemi, fara sa vrei, de un fel de dunga din
cer, si-ti zici: de-acolo vin si aici am ajuns. Oare?!
Si-apoi, ce e aia o linie în univers? Prostii! Se tot
întreaba omul - vorba coanei Leonora. Si, uneori, saracul,
nu întelege nici macar o femeie dezbracata, ascunsa
în asternuturi. Dar universul?!” - mi-am zis, în cele
din urma, încercand consolarea în timp ce mi-am frecat
ochii, usor obositi, de un prezent înselator.
***
“Avea dreptate batranul! Si totusi s-a schimbat ceva!
Aici, pe colt, era parca o librarie. S-a desfiintat! N-o mai
fi nevoie de carte! astia multi, musai sa fie si prosti!
Altfel, ar mai sapa ei, la tarnacop, santuri, aici si prin
Europa? Nu! Cu siguranta, nu! Si cum dracu se face, ca
au ruginit tocmai acum tevile peste tot! Plesnesc ici,
crapa dincolo! Asta e! Nu degeaba zice romanul: „Ma,
nene, cum îti asterni, asa dormi”. Dar nu tot timpul
ti-asterni tu! În locul librariei, s-a înfiintat o banca. „În
definitiv, buna si ea! Profit pe termen scurt” - mi-am zis
si am încercat sa trec dincolo de multimea din ce în ce
mai densa.“
Parcul din fata Primariei era luminat ca ziua. Jurai ca
puteai gasi acul în iarba tunsa scurt si proaspat stropita.
În jur, mirosea a Occident. Desene florale si parfum
de crizanteme, asemanator cu cel din gradinile capitalelor
apusene. Pentru o clipa, mi-am adus aminte de
Luxembourg. Acolo, mai vazusem, la alte dimensiuni,
7

un spectacol de culoare, dar, parca, pentru o alt
fel de lume.
„S-a sters totul!” - mi-am zis, în gand. „Cine îsi mai
aduce aminte ca, în urma cu nouasprezece ani, aici, în
parc, si pe strada din fata sa, se postasera, fata în fata,
armata cu blindate si un altfel de multime? Una flamanda
si umilita! Parca asta de acum e deosebita? Tot un
fel de nuanta!”
Copil fiind, fugisem de la scoala. Eram în colt, la Casa
Alba. Desi nu se trasese înca nici macar un glont, parca
plutea în aer miros de praf de pusca. Încruntarea soldatilor
ma facea sa-mi imaginez caldaramul scaldat în
sange. Intuisem ca totul era o chestiune de timp cand
valul creat în multime, la vestea sosirii generalului
Rosu, era gata-gata sa ma sfartece în geamurile vitrinei
sparte. M-am strecurat prin lume si, tot într-o fuga, am
tinut-o pana spre casa. Coana Leonora era îngrozita.
Nici nepotii ei, Petre si Ionica, elevi, ca si mine, nu
ajunsesera. Doar Elena, în camaruta ei, fata lui nea
Gheorghe, o consateanca abia plecata din sat, si ea
eleva la liceu, statea zgribulita si speriata. Cand m-a
auzit, a iesit în pragul usii.
- Ce este, ce se-ntampla?. Tata e singur. Mie mi-e frica!
Of, daca apucam sa plec odata acasa! Dar tu, nu, ca
plecam maine, si uite, acum! Spune, ce e?
- Nimic, adica nu stiu! Bine nu e! Multimea din centrul
orasului ma sperie!
- Ai fost acolo, deci? Afurisitule! Ce-ai cautat, ma,
împelitatule? Sa ma bagi în bucluc?
- Mamaie!... Ho! Adica, stai, ca m-a luat valul! Lume
multa! Ce sa faci? aia vor ceva! Vor! Asta e, ca vor! Vor
ce nu au! Si-o vrea binele, ca...!
- Ma, mama, voi sunteti ca si copiii mei! Ei or vrea, ca
nu e una, alta... Iar rabdarea are limite! Dar voi?! Voua
ce va lipseste? Ca m-am facut luntre si punte ca sa nu
rabdati! În plus, am o responsabilitate, ca de-aia v-am
primit aci!
- Sa nu rabdam, i-auzi?! Mamaie, lasa-l! Lasa-l sa-mi
spuna! Hai, ce facem? Plecam? Hai si tu! Te rog,
hai acasa!
8
- Mai, fetito, unde sa pleci?- s-a înfuriat Coana Leonora
- Vrei sa te joace astia în picioare?
- Si tata? Ce stii dumneata? - a început Elena sa planga.
- Tata, ai!? N-ai, muiculita, minte neam!
- Adica, deloc, cum s-ar zice, nu? Asa deci? Asa crezi
dumneata? - m-a scos din sarite grija ei, alta decat cea
pe care o vazusem ani de zile pe chipul sau abatut mai
tot timpul.
- Pui mic, gata, ia ce ai de luat, si, daca vrei, hai!
Fata mi-a sarit de gat. Nu ma asteptam. Un fior m-a
strapuns din crestetul capului pana în varful picioarelor.
Copil ce abia terminase, la tara, clasele primare, era
atat de firava ca, agatata de mine, parea mai degraba
un fulg. Totusi, i-am simtit sanisorii. Erau mici ca niste
merisoare ce le vindeau muntenii pe la noi prin sat. Si
fierbinti, fierbinti! Coana Leonora a mutit, iar eu m-am
facut purpura, culoarea matasurilor scumpe de pe
vremea vechilor fenicieni!
- Ma, ma împelitatilor! Ia uita-te la ea! De-o schioapa si,
hat de gatul baietilor! Nu te spun eu lui taica-tau? Ai? Ce
zici? - s-a repezit coana Leonora la noi.
- Mamaie, mamaie, el e ca si ... - a vrut ea sa se explice
în timp ce mi-a dat drumul, dar am întrerupt-o.
- Pai, nu-i spui? Cine te tine? E fata mea! - am glumit eu
în încercarea de a o linisti. Ori nu mai tii minte, ca eu
ti-am adus-o aci, în gazda?
- Ma, tu sa taci! ...Nu i s-a uscat nici buricul si i-auzi, fata
lui! Sa nu te atingi de copila, ca îti frang picioarele!
Gata, fiecare în camera sa! - a poruncit aspru coana
Leonora. - Sa vina si derbedeii aia ai fie-mi, si sa nu aud
pas! Ca va omor cu mana mea decat sa va schilodeasca
astia! Înteles?
- Da si nu prea! Dar sa zicem... - am mormait eu si am
facut cativa pasi spre camera mea.
Elena nu a înteles intentiile mele si s-a întristat. I-am
facut subtil cu ochiul:
- Hai, du-te!
- Pai, si?...
- Si?! Sarim pe fereastra! ...i-am soptit - Ca n-o intra
peste noi. Iar daca... Pana atunci, o sa fim departe!
(Va urma)

Iubirea mea...
Iubirea mea, cum trecem în nemoarte
În fiecare zi cu cate-o clipa,
Va bate-un înger negru din aripa
Si-n noapte împreun-o sa ne poarte.
Am jinduit dupa un loc sub soare
Si-n bezna dupa geana de lumina,
Îndragostit de ziua cea senina
Si de mireasma teilor în floare.
Mi-e gandul cer senin de primavara
Iar mainile de soare îmi sunt pline
Si în auz e cant de ciocarlie.
Mai port un mac din lanul de secara
Si-n piept chinuitorul dor de tine
Desprins, candva, din sanul vesniciei.
PETRUS ANDREI
Romania
Cum dorm statui..
Cum dorm statui în trupul alb din munte
Asa-si fac somnu-n inima si minte
Idei fluide, calde simtaminte
Din care însa vor muri prea multe
Ca florile ce, neavand lumina,
Se ofilesc si-aluneca-n uitare.
Cand n-are cer si soare cand nu are,
Nici dragostea nu creste în gradina.
Saraci suntem, saraca-i fantezia
De nu se-aprind pe cerul nostru stele
Si cu-al ei glas nu ne trezeste-o muza.
De mi-i saraca astazi poezia,
Nu-i vina mea ci-a dragostelor mele
Iar versul meu nu lauda ci-acuza.
Pe un poet...
Pe un poet sa nu-l atingi c-o floare
Ca el e om cu suflet de femeie,
În crugul ideatic e idee
Si-i candela aprinsa în altare.
E un pacat ca sa-i ucizi un cantec,
Sa-i stingi divina raza din privire,
Nu-ti faci trofeu din vis de nemurire
Ca nu e cantul hrana pentru pantec.
Poetii sacri sunt lumina lumii,
Izvorul vesnic viu de tinerete
Si pomul care-n veci se parguieste,
Iar dupa ce îsi dau tributul humii
Si în Eden se duc sa dea binete,
Lumina lor mai vie straluceste.
9

In memoriam Grigore Vieru...
Tara ne ramane mai saraca,
Lacrima nu vrea sa se usuce
Ca VIERU a-nceput sa taca
Si Grigore, dintre noi, se duce.
Glasul lui trezeste-o constiinta,
Desteptand, din somnolenta, neamul
Si, slujindu-si tara cu credinta,
Lui i-au fost prieteni raul, ramul...
Limba cea romana o iubeste
Si pamantul sacrosanct al tarii,
El cu EMINESCU se-ntalneste,
Candele-n altarul neuitarii.
Pe poteci pe unde merg doar cerbii
Si-a urmat cu staruinta telul,
Simplu-a fost, precum e firul ierbii,
Dar mult mai calit decat otelul.
El a vrut poporul sa îndrume
Daruind cu mainile-amandoua,
Azi de-aceea în întreaga lume:
“Frigul ninge si pustiul ploua”.
N-a putut fi smuls din “Radacina...”,
Altora le-a zis cu binisorul:
„N-am murit la noi sub o masina
Dar la voi ma va ucide dorul!”
Cu blandetea-i cunoscuta spune:
Patria si Mama sunt Iubire
Si-al sau viers devine rugaciune
Si ajunge-n pagini de psaltire.
A plecat spre înaltimi azure
Si-a plouat o lacrima cereasca
Sa rasara înca o padure
Si-o corabie sa înfrunzeasca.
10
Ranile cu mir a vrut sa unga
Si a smuls din maini vanjoase cnutul,
Nu în Cosmos el a vrut s-ajunga
Ci-a dorit sa treaca-odata Prutul.
El a ridicat pe toti ca unul
Si-a-ntrerupt Imperiului siesta,
Pentru noi, romanii,-a fost Tribunul
Si Apostol neamului acesta.
Sufletele noastre le alina
Lacrimile prefacute-n roua
Si ca mladiere de lumina
“Frigul ninge si pustiul ploua”.
A desprins, din neguri, aurora
Si-a calatorit în stravechime,
Basmul, doina, cantecul si hora
Sa le-mparta azimi la multime.
Peste toate s-or asterne anii
Si, vrajite de o zana blanda,
Cantecele lui devin litanii
Dar si marsul nostru de izbanda.
El a fost un Om de Omenie
Si-un artist maiestru de cuvinte
Si ramane raza vesnic vie
Sa vegheze Sfintele morminte.
Însetat de zarile albastre,
A plecat dar numai sa învie
Inima în inimile noastre
Si, în veci, a neamului faclie.

“Caminante, no hai camono se hace camino al andar”
(Drumete, nu exista drum, drumul se face mergand)
Antonio Machado (poet spaniol)
De zbor
Eu nu alung pescarusii ce vin
de pe mari cu pulberi de furtuni pe aripi,
ei poarta în priviri oceane si doruri cate...
dupa drum... le simt rasuflarea de miere si de sare
si cantul li-l stiu: ruga de nastere,
ruga de dor si de-nmormantare...
Ei cauta drumuri neumblate,
pecetea li-e scrisa pe chip: o pata de soare,
de cer si nisip; si-n pulberi fulgi moi de le cad,
flori albe rasar pe geana de fum
si trec nestins de zare si drum.
Copac stingher
CONSTATIN
CLISU
Canada
Copac stingher ce strajuiesti de zeci de ani
întreaga zare, tu pari un semn
de întrebare
pe albul iernilor de nea;
cand toamna-ti scuturi din vesminte si primavara
în nou strai ramai acelasi ca-nainte însingurat,
precum erai; si nici o pasare în ramuri
nu-si face cuib nu esti iubit... mereu cu zarile
si vantul
ma mir cum înca n-ai murit!?
Sa [nvatam anotimpurile
fiicei mele Nausicaa
Îi aratam fetitei mele cum cad frunzele
copacilor banuti de aur devalorizati.
Le-a privit extaziata.
-E toamna...!
Apoi mi-a spus rugatoare:
-Învata-ma si pe mine anotimpurile!
-Iarna, i-am zis, primavara...
-Aici raman! Sari în sus de bucurie;
lua soarele ca pe o minge
si începu sa se joace.
Ea a ramas în primavara...
Eu numar frunzele cum cad,
toamna de toamna arzand pamantul...
Juramant
Din atatea lumi cobor în mine
(vesnic fost-am calator) sa-mi astampar
setea ce ma arde dorului ce-i nesatul de dor.
Am prins pasarile toate din înalturi, vanturilor
eu le-am dat porunci sa mi te aduca langa suflet
sa-ti fiu drag acuma ca si-atunci...
Pribegira pasarile-n rataciri,
vantul se ascunse în paduri si cand te-am gasit
dormeai iubito nu stiai ca-n preajma sunt si furi.
Ti-am turnat pe pleoape-o sarutare jarul tot l-am pus
în ea sa arda, parul tau se revarsa-n poteci
rauri de lumina ce dezmiarda
Am jurat atunci în fata lunii si a codrului
arzand de dor ca de tine nu m-oi desparti iubito
decat numa-n clipa-n care o sa mor...
11

Dor
Prin dor vom fi mereu îmreuna loviti de aceleasi valuri
ale Destinului ce vor sa ne desparta nemurirea din
eternitatea lacrimii noastre.
Ce dor trebuia sa-i fi fost infinitului atunci cand a înteles
ca ceva lipseste din el si astfel s-a nascut
haosul, insitinctul si Dumnezeul Primordial al lumilor.
Dorul este esenta a Tot si a Toate.
În dor sta întreaga esenta a lumii.
Dorul este Dumnezeu si de aceea atunci cand îmi e
dor de tine îl simt pe Dumnezeu în sufletul meu.
Dorul este cel care a dat întreaga eternitate la o
parte pentru a se putea naste într-o zi, în ochii tai.
Prin dor infinitului nefiintei i-a lipsit fiinta si astfel a înteles
pentru prima oara ca sensul dorului va fi în lumea
noastra iubirea.
De cate ori îmi e dor de tine îl înteleg pe Dumnezeu,
pacatul originar dar si infinitul care s-a lasat înfrant
doar ca sa stie ca vei exista.
Ce poate fi mai presus si mai maret decat dorul, în
aceasta lume unde traim Iluzia Vietii.
Dorul este moarte si Destin,este infinit si nefiinta,
este finit si Dumnezeu,este libertatea de a stii
ca poti iubi cu tot sufletul tau:nemurirea.
Prin dor fiecare dintre noi putem întelege nemurirea
ca fiind ceea ce s-a rupt din nefiinta eterna a noastra
pentru a iubi.
A înteles cineva cu adevarat dorul?
12
SORIN CERIN
Romania
Doamne cat de greu îmi e sa simt dulcea durere
a dorului de Tine, în ochii iubirii mele.
Dorul este poarta divina catre lumina iubirii.
Prin dor devenim nemuritori, întrucat e partea din
Dumnezeu care nu moare niciodata, fiindca ne
aminteste de eternitatea nefiintei din noi, facandu-ne sa
iubim si mai mult fiinta, din eternitatea nefiintei sale.
Atunci cand îmi e dor de tine privesc cerul si vreau sa
înteleg cum poate fi atat de senin dar si de singur în
acelasi timp. Îmi raspunde prin stelele care
traverseaza timpul aducand trecutul în prezent.
E atat de mult haos în dorul tau încat te întreb daca
îngerii iubirii au înteles vreodata de ce fuge orizontul
sperantelor.
Te astept la poarta dorului deschisa numai pentru tine.
Dorul este libertatea de a fi a iubirii.
Dorul te asculta doar atunci cand întelegi ca în el se
afla mereu Dumnezeu.
Dorul este mai sincer decat sinceritatea
întregii lumi la un loc.
Fara dor, toate lumile fiintei ar apune în
ochii tristi ai infinitului nefiintei.
Dorul este focul care arde viata,
pregatind-o de moarte.
Dorul este tot ce poate fi mai maret si mai frumos în
aceasta existenta.
Dorul va reveni mereu în gara sufletului tau de fiecare
data cand vei simti cat de mult iubesti.
Dorul nu te poate parasi atat timp cat iubesti tocmai
fiindca Dumnezeu este dor.
Nu încerca sa întelegi aceasta lume fiindca nu ai sa-ti
poti întelege dorul.
Dorul este lipsa, este evenimentul Primordial,
este Dumnezeu!
Dorul este valul care trece de frontiera sufletului tau
sfintindu-l cu apa iubirii.

Dorul este puntea dintre viata si moarte
dintre iubire si Destin.
Dorul este oglinda prin care Destinul ca imagine
oglindita a Lui Dumnezeu, îsi vede fata.
Adevarata sfintenie o vei vedea în ochii unde
fulguie cu dor.
Sfintii sunt oameni carora le-a fost mai dor de iubire
decat multor altora.
Sfintenia este cu atat mai adanca cu cat poti sa te
afunzi în dorul etern de început de lume al muririi
din nemurire.
Voi fi alaturi de tine chiar si dupa moarte prin
dorul eternitatii sufletului meu de a ne împlini iubirea
prin Destin.
Dorul este unica realitate care transcede acest vis al
iubirii noastre.
Dorul nu te va doborî niciodata decat daca vei vrea
sa-L întelegi.
Sa nu blestemi niciodata Dorul fiindca îl
vei blestema pe Dumnezeu.
Dorul este Dumnezeu,este sufletul sau primit
în inima ta, fata de Destin care este imaginea Sa.
Cele mai sfinte lacrimi sunt cele ale dorului.
Doar privind dorul din ochii tai pot întelege de ce a
lasat Dumnezeu neîntelesul în aceasta lume.
Pe patul de moarte aminteste-ti ca esti parte
din Dorul care e Dumnezeu.
Dorul este perfectiunea Totului de la facerea lumilor
prin lipsa sa din infinitul caruia îi era dor de propria
sa lipsa,în care se afla haosul si instinctul primordial.
Nimic nu este mai simplu dar si mai complicat
decat Dorul, Evenimentul Primordial sau
Dumnezeul Primordial.
Dorul este primul înteles al fiintei.
Ce poate fi mai sfasietor sau mai de neînteles
decat dorul.
Toate lumile s-ar prabusi unele în altele daca stelelor
nu le-ar fi dor de Lumina Divina pe care au venit în
timpul nostru, mergand mereu spre viitor desavarsind
Fiinta Lui Dumnezeu.
E atat de mult dor care doare în clipa eterna a ochilor
tai încat m-am pierdut în fiinta ta naufragiind în
cautarea marii noastre iubiri,pe care am aflat-o în
bratele dumnezeului din sufletul tau.
Atunci cand îti e cumplit de dor traiesti din plin prin
porii fiintei tale iubirea.
Cum pot sa întreb dorul de ce e spuma valurilor alba
si tu esti în aceasta lume atat de departe sufletului
meu de mine?
Prin dor se naste visul.
Am zburat pe aripile dorului pentru a te aduce în inima
mea.Atunci l-am întalnit pe Dumnezeu.
Te iubesc cu acelasi dor ca si prima oara, fiindca nu îl
pot schimba pe Dumnezeu.
Era atat de mult Dumnezeu în dorul sufletului meu
pentru tine încat am hotarat sa-ti spun: Te iubesc!
Prin dor L-am descoperit pe Dumnezeu.
Toti cei care-si dedica cu adevarat viata Lui Dumnezeu
sunt oameni carora le este cu adevarat dor de Lumina
Divina spirituala a Dumnezeului din care se trag.
Îmi e dor de cuvantul inimii tale pierdut în clepsidra
sparta a Destinului nostru.
Oricat de mult vei readuce timpul înapoi, nu vei mai
reusi niciodata sa prinzi din zbor aceeasi clipa care ne
va uni prin dor întreaga noastra viata.
N-ai sa reusesti niciodata sa fugi de dorul în privirea
caruia ne întalnim mereu chiar si dincolo de eternitate.
Oare ce cautam în inima aceluiasi dor care bate
pentru noi?
13

ION DODU BALAN
Sorin Cerin - Despre creatia sapientiala...
Poet si prozator de factura moderna, autor de eseuri si
studii filozofice pe teme îndraznete si ambitioase
despre nemurire,efemeritate si eternitate, despre
moarte, neant,aneant, viata, credinta dor, Sorin Cerin
a abordat, în ultima vreme teme asemanatoare, fundamentale,
în specia aforismului, în volumele: “Revelatii
21 Decembrie 2012”, si “Nemurire”. Lucrari care, în
limbajul teoriei literaturii, fac parte din creatia sapientiala,
continand aforisme, proverbe, maxime etc. care
„sont les echos de l’experience”, încat te întrebi cum
un autor atat de tanar are o experienta de viata atat de
întionsa si de variata, transfigurata cu talent în sute de
exemplare din aceasta specie a întelepciunii.
Pentru corecta apreciere a literaturii sapientiale din
aceste doua volume ale lui Sorin Cerin, mi se pare
necesara precizarea, deloc pedanta si belfereasca, în
virtutea careia aforismul din sfera literaturii sapientiale
se înrudeste sau este perfect sinonim, în anumite
cazuri, cu proverbul, maxima, cugetarea, vorba cu talc,
vorba aceea... în limba si literatura romana.
În fata unei asemenea creatii santem datori sa stabilim
nuante, sa asezam specia în istoricul ei. Specia
aceasta zisa sapientiala cunoaste o îndelungata traditie
în literatura universala, de la Homer la
Marc Aureliu, Rochefoucauld, Baltazar Garcian,
Schopenhauer si numerosi altii iar în literatura romana
de la cronicarii secolelor XVII si XVIII, la Anton Pann,
C. Negruzzi, Eminescu, Iorga, Ibraileanu, L. Blaga,
G. Calinescu pana la C.V. Tudor.
Marele critic si istoric literar, Eugen Lovinescu, exprima
odata parerea si sublinia „caracterul aforistic”,
sapiential, ca una dintre particularitatile care fac origi-
14
nalitatea literaturiiromane, gasindu-i justificarea în
legatura cu firea poporului roman, iubitor de
proverbe admirabile.
Chiar daca a trait un timp în afara tarii, Sorin Cerin
si-a purtat dupa cum ne spun aforismele sale - tara în
suflet, fiindca vorba ilustrului poet Octavian Goga „ori
unde mergem suntem acasa pentru ca pana la urma
toate drumurile se ispravesc în noi”.
În aforismele lui Sorin Cerin descoperim experienta
proprie a unui suflet sensibil si a unei minti lucide, dar
si Welthanschaung-ul neamului din care face parte,
exprimata într-o forma concentrata, densa.
Observatiile filozofice, sociale, psihologice, morale.
Sorin Cerin e un „moralist” cu o gandire si sensibilitate
contemporana. Unele din aforismele sale concentrate ca
energia într-un atom, sunt adevarate poeme într-un vers.
Multe din formularile sale gnomice sant expresia unei
minti iscoditoare, a unei gandiri patrunzatoare, echilibrate,
bazata pe observarea pertinenta a omului si a
vietii, dar si pe o bogata infromatie livresca.
Astfel, el se încumeta sa defineasca nemurirea ca
„eternitatea clipei” si recunoaste „libertatea destinului
de a-si recunoaste propria sa moarte în fata eternitatii”,
„clipa eterna a lui Dumnezeu care se oglindeste
la infinit în Cunoastere, devenind trecatoare, deci
Destin care este imaginea nemuririi.” Nemurirea este
pustiu doar pentru cei care nu iubesc”,”nemurirea este
jocul de lumini al Fiintei cu Destinul pentru a întelege
ambii importanta iubirii”.
Daca am elogiat unele aforisme si implicit calitatile
autorului, mi se pare necesar sa spunem ca de la
altele ne-am fi asteptat la mai bine, mai frumos si mai
mult ca forta de expresivitate si concentrare a gandului.
Asa ca i-as sugera autorului o revizuire exigenta si
o selectie pentru obtinerea unei editii exemplare.
Fireste literatura gnomica, sapientiala, e dificil de

ealizat, dar Sorin Cerin are resurse pentru a o realiza
pentru cele mai mari exigente. A dovedit-o în
capacitatea de a pune Absolutul în corelatie cu
Adevarul, Speranta, Credinta, Pacatul,Minciuna, Iluzia,
Desertaciunea, Destinul, Absurdul, Fericirea etc. etc.
Un exemplu de corelare logica a astfel de notiuni
si atribute ale Fiintei si Existentei, ni-l ofera
aforismele despre Dor din volumul “Revelatii
21 Decembrie 2012”.
Bogate si variate în continut si expresie,definitiile,
judecatile de valoare asupra uneia dintre cele mai
specifice stari sufletesti ale romanului,”Dorul”, notiune
greu traductibila în alte limbi, pentru ca e altceva decat
saudode-le portughez, soledad-ul spaniol, spleen-ul
englez, zeenzug-ul german, melancolie, francez.
Fireste, mai e loc pentru îmbogatirea acestui capitol,
dar ce s-a realizat e foarte bun. Iata cateva exemple
care pot fi luate de „pars pro toto” pentru ambele carti:
„Prin dor vom fi mereu împreuna loviti de aceleasi
valuri ale Destinului ce vor sa ne desparta nemurirea
de eternitatea lacrimii noastre”.
„Dorul este cel care a dat întreaga eternitate la o parte
pentru a se putea naste într-o zi ochii tai”
„Dorul este libertatea de a fi a iubirii.”
„Dorul este focul care arde viata pregatind-o de
moarte.”
Iata un autor talentat care a scris doua carti ce se
citesc, mai ales dupa o revizuire, cu folos si cu
placere, ceea ce ne obliga sa amintim vorbele
poetului latin:
„Omne punctum tullit qui miscuit utile dulci”.
Prof.univ.Dr.Ion Dodu Balan
15

DR. JULIA DEACONU-CETATEANU
Canada
Viata de doctor... în cateva cuvinte
Cred ca m-am nascut sa fiu doctor. Am înteles pacientul, de la primele cuvinte (simptome). Am practicat medicina cu
multa pasiune. Am avut succese si insuccese, “ups and downs”, dar, la ora bilantului, as pune aceasta profesie pe cel
mai ridicat podium si as rasplati pe cei care au curajul s-o practice, cu mare respect si beneficii materiale, pe masura.
Am fost pediatru, neuropsihiatru. Am practicat medicina de urgenta, cardiologie, traumatologie. Am vazut pacienti
de toate limbile si culorile pamantului. În boala suntem toti, la fel: suferim, plangem, ne rugam, multumim pentru
bunele îngrijiri si reclamam pentru cele proaste.
Iata o experienta personala care îmi vine în minte. În sala de asteptare a cabinetului meu se aseaza o femeie
matura, beata. Nu am fost prea fericita, caci putea sa determine alti pacienti sa-mi paraseasca practica. La a doua
vizita, m-am asezat pe scaun, în fata ei si i-am cerut sa ma priveasca în ochi si sa asculte bine, la ce vreau sa-i
spun si anume - From this time on, you should not touch, to alcohol. - Din acest moment tu nu o sa mai bei.
A plecat apoi si am mai vazut-o la camera de garda, mult timp mai tarziu, cand iata ce mi-a zis:
- Stii, Doctor, ca din acel moment, eu nu am mai baut alcool. Atunci s-a întamplat ceva magic, o legatura între
Dumnezeu, Tu si Eu, care m-a împiedicat sa mai beau.
Am crezut-o si sunt convinsa ca acest ceva « magic » se întampla foarte frecvent în aceasta profesie.
16
Dr. Julia Cetateanu cu prieteni la Ruse, Bulgaria, aprilie 2009

MULTUMIM POETEI MARIANA GHEORGHE, DIN VANCOUVER, BC PENTRU GENEROZITATE !
A FOST PRIMUL ROMÂN CARE A RASPUNS LA APELUL DE MAI JOS:
(Reproducem textul din numarul pe ianuarie al revistei Destine literare -
editorialul “2008 - AN AL MARILOR PIERDERI”)
... Despre maestrul Vasile Gorduz, sculptor de valoare mondiala, profesor universitar la Universitatea
Nationala de Arte, castigator a numeroase premii nationale si internationale, membru onorific al Asociatiei Canadiene
a Scriitorilor Romani, stiam de multa vreme ca se lupta cu un cancer la gat. Se pare ca stia de cumplita boala înca
din anul 2004, cand a venit la Montreal pentru a asista la dezvelirea statuii lui Eminescu din Piata Romaniei, al carei
creator era. A scapat de suferinta pe 12 decembrie, în anul nefast 2008.
Cand l-am vizitat la Bucuresti ultima oara, acum un an, nu mai putea vorbi. La gat, avea un bandaj care
acoperea o rana ce nu se mai vindeca. Avea corzile vocale distruse. Cu numai un alt an înainte, cand l-am vizitat la
atelier împreuna cu poetul George Filip, facea vin din strugurii pe care tocmai îi culesese din curte. Nu pentru el, ne-a
explicat distinsa doamna Silvia Radu, ci pentru prieteni si admiratori, care gaseau întotdeauna un pahar de vin bun la
Maestru. Era fericit cand putea face o bucurie celor din jurul domniei sale, asa cum se bucura si sculptorita si pictorita
Silvia Radu, distinsa vestala a profesorului. A cerut o bucata de hartie si cu mana tremuranda ne-a scris : « Va rog sa
faceti tot posibilul ca statuia lui Eminescu de la Montreal sa fie înaltata pe un soclu, asa cum am conceput-o. ».
Aceasta dorinta sfanta a Maestrului trebuie sa fie îndeplinita, si fac un apel la toti romanii iubitori de tara si de
cultura noastra, - din Canada, din Romania si de oriunde s-ar afla, sa contribuie la construirea unui soclu pentru
statuia lui Eminescu de la Montreal. În numarul viitor la revistei Destine literare si pe internet la site-ul ACSR se va
reveni cu detalii. Numai atunci cand magnifica sculptura în bronz a lui Eminescu va fi prezentata asa cum se cuvine,
chiar si cei mai sceptici romani vor întelege ce geniala capodopera ne-a lasat Maestrul, care se va bucura si ne va
binecuvanta de acolo, de sus, din Rai.
Drum bun spre eternitate, Maestre Gorduz !
Alexandru Cetateanu
NR. Se pot trimite bani prin posta (cec) sau se poate face o contributie cu VISA (tel. 450-373-8399).
Adresa: ACSR (pentru proiectul Gorduz), 7091 Hebért Boul., Salaberry de Valleyfield, Qc., J6S 2G6, Canada.
Lista contribuabililor va fi publicata în revista.
17

GABRIELA CRETAN
Romania
MAÎTRE DE LA CLARTÉ
Un personaj din Thomas Mann rosteste aceasta
propozitie lapidara, care m-a obsedat ani la rand, ori
de cate ori încercam sa patrund enigma relatiei
Maestru-discipol, în care ma aflam eu însami cu
Cezar Ivanescu: „un maestru este personificarea constiintei
discipolului”. Formula m-a fulminat cand am
citit-o întaia oara, dar, cu timpul, mi-a devenit evidenta
incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurna si rationala
pe care o [ncarneaza, maestrul este în acelasi
timp si o figurare a umbrei adeptului, pe
care i-o face vizibila ca într-o oglinda, înfricosandu-l
poate la începutul noviciatului, dar fortandu-l sa
recunoasca si sa ia în stapanire latura nocturna/tenebroasa
a propriei persoane: moment necesar de
integrare în orice proces de autocunoastere, reprezentat
adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.
O data castigata aceasta proba initiatica, Maestrul
dobandeste un nou chip, supraluminos, reprezentand
personalitatea superioara a alumnului, aceea aflata
dincolo de pragul de sus al constiintei. Abia în aceasta
etapa, marcata de arderea reziduurilor apartinand
psihismului inferior, cand Maestrul exterior se identifica
cu cel interior, el devine cu adevarat acel ghid spiritual
capabil sa actualizeze virtualitatile de ordin superior
ale discipolului, latentele lui angelice, pe care, înainte,
acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îsi releva functia
sa de figura mediatoare, care face posibila autorevelarea
Sinelui profund, a acelui Sine pe care hindusii
îl numesc Atman considerandu-l ca Brahman din sufletul
omenesc. Întalnirea cu un maestru este o surprinzatoare
întalnire cu Sine. Cu cel care esti si vei fi întotdeauna,
dar pe care, din cauza caderii în întunericul
18
materiei, l-ai uitat. De aceea, în relatia cu Cezar
Ivanescu am avut sentimentul propriei regasiri, al
cunoasterii adevaratei mele naturi luminoase - si
supraindividuale -, iar poezia lui mi-a amintit sfasietor
de „patria supracelesta”, sau, mai bine spus, de
paradisul pierdut al preexistentei.
Cand l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o
seara de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele),
am avut un frison pe care nu l-am înteles atunci. De
abia mai tarziu, peste cateva luni, cand, împreuna cu
sotul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiati, am înteles
semnificatia acestei emergente afective: era un semn
de recunoastere, o recunoastere înca liminala, însotita
însa de presentimentul tulbure al importantei cruciale pe
care o va avea în viata mea. Ceea ce la prima întalnire
a fost numai pura emotie, tresarire obscura, imposibil de
definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei constienta
cand l-am auzit cantand pentru prima oara. Ne
aflam în drum spre manastirea Tismana, într-o masina
condusa de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început sa
cante cu glas puternic, abstras si însingurat, ca de la o
imensa departare: „! voi ce ma priviti la fata / îndragiti-mi
fata mea / mai îngaduiti-mi fata / fiindca mult va
sangera...// ! si în manuri si-n picioare / cuie îmi vor
împlanta / mai îngaduiti-mi mana / si-n tarana talpa mea
/ “. Efectul asupra mea a fost de trasnet în crestet, de
cutit in inima, de explozie în plexul solar. Toate deodata!
Soc si apnee. O fascinatie care dureaza de-atunci, fara
scadere sau întrerupere…
Gabriela Cretan alaturi de Maria si Cezar
Ivanescu - Valea Vinului, 1987

Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel,
Cezar Ivanescu îsi asuma calvarul christic, este cel prin
care mi s-a revelat faptura lui omeneasca profunda, fiinta
lui suferitoare vulnerata de tot raul lumii, de raul cosmic
imanent Creatiei si, concomitent, înalta lui învestitura
spirituala. De altfel, viata si opera sa ilustreaza, la
modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi,
culminand cu stranii potriviri de evenimente biografice,
prea surprinzatoare pentru a nu îndemna la apropieri
analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale
marcate de doua sarbatori cu maxima încarcatura
simbolica pentru crestini: s-a nascut în ziua
Schimbarii la Fata a Domnului si a murit în Joia Mare
din Saptamana Patimilor, tradat de discipoli pe care-i
iubea, parasit de multi dintre prieteni, umilit de acuzatii
calomnioase si absurde, hacuit cu fervoare de casap la
o clinica obscura din Bacau; vandut vechilor sai prigonitori
de insi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de
multe ori la începutul carierei lor scriitoricesti, înainte ca
ei sa fi prins osanza si gustul privilegiilor obtinute prin
delatiune si prin abjectie.
Multe dintre poemele lui rememoreaza actul vanzarii si
reactualizeaza, la modul experiential paroxistic, scenariul
Patimilor, cu ardenta celui care implora stigmatele
(„! azi ma duc mereu la deal / dealul capatanii /
si-ti las treizeci de arginti / si argintii tani-i”; „! cine vrea
ma scuipa, / scuipa cine vrea / eu mereu tot urcu / urc
pe Golgota”). Iluminarea prin suferinta a fost unul din
crezurile sale cele mai puternice; se stia ales, nu
pentru bucurie si vana jubilatie mundana, ci pentru
lapidare si crucificare, asemenea marturisitorilor din
vechime; si cum orice alegere este un gest al vointei
divine, caruia nu ai decat sa i te supui, a trecut prin
toate probele suferintei, cate i s-au dat, cu înalta constiinta
a acestei electiunii. Practica „ritualul
traumatomant” ca pe o forma secreta de divinatie,
interzisa muritorilor de rand: „ Nu am voie sa uit nimic,
nu am voie sa ma eliberez de nimic, nici sa fac vreun
fel de terapie; aceasta tehnica este inversul terapiei,
consta în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice si
pastrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina
mintea si sufletul spre a-mi vedea existenta care ma
asteapta sau ceea ce ma asteapta de ordin profetic în
viitor, nu în viitorul imediat”.
Si-a vestit moartea violenta, prin mana de om, în
poeme („! Te caut cu sangerare / ca sangele inima, / si
trupul meu cum va sangerare / cand ma vor înjunghia
// ! Te caut cu desperare / si groaza e-n urma mea, /
Trimisii Beznei or sa m-omoare / nu te-oi mai cauta”; „
! sa mi-l omoare Sufletul, / cei multi tabarara / si lovitum-au,
Doamne, si ma îngenuncheara ! // si m-au rupt
în bucati…” ), dar si prin viu grai apropiatilor, ori prin
documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica
iarna a anului 2008. Si-a numit cu precizie urgisitorii si
a lasat un cuvant testamentar în care marturisea
întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu
voluptate aceasta paine otravita a minciunii”. Nu i-a
blestemat, n-a cerut razbunare, ci i-a îndemnat, cu
mila crestineasca, pe cei care i-au pregatit moartea la
un efort de conversie spirituala.
Sub comunisti a fost sarac ca un franciscan, dar
saracia lui avea o stralucire senioriala. O transfigurau
muzica si poezia lui, dar si gesturile de mare generozitate
pe care le avea fata de alti sarmani, sau chiar fata
de semenii sai mai bine traitori. Suferea cand banuia
ca aproapele lui era flamand, dezbracat sau descult.
Îmi amintesc un episod din anii 80, cand a primit o suma
oarecare pentru o carte publicata, o suma modesta, dar
importanta în ochii cuiva obisnuit cu lipsurile de fiecare
zi, asa cum era el însusi. A risipit rapid acesti bani
putini pe daruri pe care le-a facut prietenilor si discipolilor
- nu numai celor favoriti, ci si altora mai putin
apropiati de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclisti, un
adolescent fara parinti, cu mari necazuri financiare, si
surorii lui le-a cumparat cate o pereche de pantofi de
buna calitate, mie si sotiei lui Mary ne-a daruit palarii
scumpe de dantela, cum nu prea avea nimeni pe vre-
19

mea respectiva, altora le-a platit taxiul catre casa cand
reuniunile cenaclului se sfarseau noaptea tarziu. Într-o
alta circumstanta, Gelu a facut imprudenta sa admire o
minunata pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o
primise cadou de la prietenul sau din Germania, Emil
Cira, drept care s-a pomenit imediat, fara putinta de
refuz, posesorul lor.
Se întampla uneori ca, dupa cenaclu, sa mergem la el
destine
acasa, adesea însotiti si de alti ciraci, toti flamanzi ca
niste lupi tineri, iar Mary, ascultand fara sa clipeasca
de dorinta lui de a-i hrani pe invadatori, reusea, cu
marea ei pricepere, minunea christica sa sature gloata
cu cele doua oua pe care le avea în casa, plus cativa
cartofi bine rumeniti. Cezar Ivanescu obisnuia sa
spuna pe atunci ca este cel mai sarac poet roman si
era foarte aproape de adevar.
Lucra în vremea aceea la revista Luceafarul cu
jumatate de norma, publica greu, doar carti mutilate
de cenzura vesnic vigilenta, era marginalizat, si social
si ca autor, pe cand altii, dispusi sa faca jocul
întunecat al stapanilor comunisti, erau rasplatiti cu
laurii gloriei literare si culegeau consistente beneficii
materiale. Nu numai ca n-a facut niciodata cel mai mic
compromis, ca nu s-a aliat cu puterea, ca nu i-a închinat
encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui
imaculata), ci s-a manifestat întotdeauna ca un
revoltat, ca un critic virulent al dictaturii si al josnicilor
ei servitori, literati sau nu. În 1986, cand lipsurile, dar
mai ales teroarea ne copleseau pe toti, el a continuat
sa fie acelasi insurgent, care striga în gura mare adevaruri
inconceptibil de rostit pentru noi ceilalti. În
legatura cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de
spaima pe care am încercat-o atunci cand Cezar
Ivanescu, îmbracat bizar într-o bluza cu o croiala
medievala si cu matanii la gat, a coborat din masina în
care ne aflam, în drum spre nu mai stiu unde, oprita,
ca toate celelalte, de trecerea unei coloane
oficiale si, agitandu-si amenintator bastonul spre pazitorii
ordinii, a început sa profereze blesteme la adresa
20
regimului. Scenariu recurent, desfasurat aproape identic
de cateva ori în acel an, încat e un miracol cum de
n-am fost cu totii saltati si supusi metodelor de reeducare
comunista. Cu putin timp înainte, în mai,
declarase greva foamei în semn de protest fata de
hotararea oficilitatilor de a interzice functionarea cenaclului
Numele Poetului pe care-l conducea la
Luceafarul. Gestul i-a îngrozit pe toti cei adunati pana
atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuti
- armate, legiuni, cohorte - care s-au facut nevazuti
ca si cum n-ar fi existat vreodata. Unii, slabi de înger
dar rusinati de fuga lor, ma rugau totusi sa-i transmit
lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificarile
acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.
Nu numai ca nu a reprosat nimanui lipsa de curaj, dar,
constient de amploarea pericolului la care ne expunea,
m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui
Gelu ca e primejdie mare si poate ca ar fi mai bine
pentru voi sa nu mai veniti.” A fost singura data cand
nu i-am dat ascultate; în exaltarea (si inconstienta)
mea de atunci, arestul în beciurile securitatii mi se
parea o plata mica în comparatie cu privilegiul de a-i
sta aproape.
L-am vegheat, în saptamana aceea, pe rand, Mary,
Gelu si eu, livizi de spaima, nu din cauza posibilelor
represalii de ordin politic, ci pentru ca sanatatea lui se
înrautatea cu fiecare ora. Dupa doar doua zile, epuizat
de refuzul de a se hrani, dar si de o intensa combustie
interioara, a cazut într-un somn letargic, nesanatos si
chinuit, însotit de gemete si mici convulsii ale trupului
emaciat pana la epura. Avea doar 49 de kilograme
cand, dupa sapte zile de înfometare, am fost nevoiti sa-l
internam, în stare foarte grava, la Spitalul de Urgenta.
O secventa peremptorie pentru uriasa revolta care
mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci
cand, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat:
„Ce va supara?” Abia tinandu-se pe picioare, febril si
aproape straveziu din cauza abstinentei îndelungate,
Cezar Ivanescu a strigat spre el manios, cu o forta de

care nu-l credeai în stare: „Cum ce ma supara?
Dumneata pe ce lume traiesti? TOTUL ma supara!”
Ca un leit motiv sau ca o tema cu variatiuni, scenariul
acesta al protestului s-a repetat în cateva randuri în viata
lui, culminand cu greva foamei din februarie 2008, cu
prilejul linsajului mediatic declansat împotriva sa de cei
care îi erau, de decenii, cei mai înversunati adversari.
Prin felul lui direct de a divulga adevaruri incomode
Cezar Ivanescu îsi facuse cohorte de dusmani; dupa
asa-zisa revolutie acestia si-au sporit fortele si s-au organizat
într-o retea subterana functionand dupa principii
mafiote, astfel încat luptatorul solitar care a fost Cezar
Ivanescu n-a mai avut scapare. Si-a dat seama atunci
literare
ca este posibil sa se treaca la asasinarea sa. Exista
documente relevante, scrise si audio, datand din
februarie 2008, în care afirma clar acest lucru, desemnand
chiar si persoanele care sa-i apere numele si
opera în caz de „moarte subita”. Îi era teama mai ales sa
nu i se însceneze un „accident” de masina, asa ca, o
vreme, n-a mai îndraznit sa circule cu taxiul. Nu s-a
gandit însa ca, dupa doar doua luni, îsi va întalni calaul;
care a purtat, cu aceasta solemna ocazie, manusi albe
de chirurg si a lucrat adanc cu bisturiul (desi alta fusese
întelegerea cu pacientul: fara sange, fara arme albe). În
conditiile în care numai în lumea a treia se mai foloseste
cutitul pentru asemenea interventii. Fara analize, fara
investigatii medicale preliminare. La ce ar fi folosit?
Oare condamnatilor la moarte li se fac analizele?
Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor,
care a fost de fata cand doctorul legist i-a spus Clarei
Arustei ca „exista suspiciuni majore de natura juridica”
legate de aceasta moarte; în acest timp, adjunctul sau
a intrat si a iesit de cateva ori din camera mortuara,
exclamand alertat catre medicul sef: „Veniti sa vedeti,
sunt niste semne ciudate pe corpul asta!”
Asa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu
o serie lunga de „erori” medicale la Spitalul Judetean
de Urgenta din Bacau, unde Cezar Ivanescu fusese
transportat în stare critica; un sir de greseli parca
atent coordonate, însotite de o permanenta atitudine
de dezinformare a familiei; or, atunci cand suspiciunile
se acumuleaza ametitor si se înseriaza coerent,
depasind valorile calculului probabilistic, ele tind
sa devina certitudini…
Dupa moartea sa, campania de denigrare a continuat
la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar si
televiziunea nationala, au reluat formula privind
“decizia CNSAS”, cautand parca s-o fixeze bine în
mintea publicului nestiutor. La numai cateva ore dupa
deces, în Vinerea neagra, o mana de prieteni ne
adunaseram la morga Spitalului de Urgenta Floreasca,
întrebandu-ne cum sa-l scoatem de-acolo si unde sa-l
ducem, consternati de refuzul liderilor USR de a-i primi
trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului
National al Literaturii Romane sau la sediul USR din
Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest
timp, pe Mediafax cativa scriitori si critici literari îsi
exprimau regretele ipocrite, strecurand, printre falsele
pareri de rau, fraze despre „gustul amar” pe care l-a
lasat tuturor vestea „colaborarii poetului cu fosta
securitate”. Enunturile infamante se continuau cu alte
calificative pe masura: Cezar Ivanescu, declara unul
dintre ei de la înaltimea statutului sau de persoana
publica si de manipulator de opinie, ar fi fost o
persoana „prea putin placuta” si „incomoda”. Nu se
specifica însa din ce motiv si pentru cine era incomod.
Desi acelasi individ recunoscuse initial ca nu a avut
„nici un fel de relatie cu poetul”, el îsi continua discursul
cu aceasta fraza aiuritoare: “Nu era un om deosebit de
placut. Am avut informatii indirecte în ceea ce îl
priveste”. Asadar, acuzatii „dupa ureche”, sau, ceea ce
este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic
dupa indicatiile trasate de personaje „sus-puse”.
Climaxul acestor sarje de calomnii a fost marcat de
afirmatiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul
Culturii si Cultelor, care, fara sa se informeze,
asa cum l-ar fi obligat statutul sau de înalt functionar
21

al statului, a repetat si difuzat minciuna despre
colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i
astfel valoare oficiala!
Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele
comune, care-i pretind chiar si unei personalitati
cu o uriasa ardere interioara, asa cum a fost
Cezar Ivanescu, sa respecte conventiile si ipocriziile
sociale. De aceea, cei care l-au admirat si l-au iubit au
fost ei însisi oameni de o rara calitate intelectuala si
sufleteasca, în stare sa-l înteleaga si sa-l pretuiasca.
Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Arustei,
Petru Cretia, Basarab Nicolescu, desi printre prietenii
lui de-o viata s-au numarat înca multi altii, la fel de
importanti, chiar daca mai putin celebri.
Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continua de
tensiune interioara paroxistica, imposibil de suportat
de „caldicei”, întotdeauna fierbinte pana la incandescenta,
asa încat nu este de mirare ca prea marea
apropiere de el pre multi i-a ars…”Cantitatea de sacru”
din persoana lui omeneasca se manifesta printr-o
iradiere de fascinatie si tremendum, ce declansa în
sufletele celor din preajma simultan, sau pe rand, trairi
patimase de iubire si devotament sau, dimpotriva,
de spaima si ura, toate la fel de intense si pasionale.
Niciodata întalnirea cu el n-a luat culoarea searbada
a indiferentei.
Candva, subjugata de pluralitatea persoanelor care se
confruntau în sufletul lui, i-am schitat, cu linii tremurate,
un portret la care mi-ar fi greu sa adaug ceva;
îl reiau acum, cu sentimentul ca, asa cum nu poti
strange lumina în pumn, faptura lui profunda, tinand
de miracol si de indicibil, este sortita sa scape ochilor
nostri de carne, oricat de iubitori: „Cezar Ivanescu (…)
se dezvaluie pe sine într-o multitudine de ipostaze si
atitudini dintre cele mai contrastante, din a caror
îmbinare se va întregi o imagine unica, aceea a unei
personalitati patimitoare în care se concentreaza un
exces de vitalitate; caci contradictia tensionata este
însusi principiul dinamic al vietii. Îl vedem, asadar,
22
intolerant - în numele unei înalte constiinte morale -,
pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, bland sau
socratic, manios sau smerit, adolescent teribil cu apucaturi
de closard si Maestru întelept, crestin fascinat
de budism gandind la o unitate transcendenta a religiilor,
iubitor de Hristos si - ca orice mistic adevarat -
ereziarh, contemplativ sau activ, mustrandu-i cu stylul
sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre
întremarea «mintii lor piticoide», artist pregatindu-se
în taina singuratatii sale pentru «lina iluminare», truver,
carturar îndragostit de învatatura traditionala, protector
al artistilor mai tineri, visand la acel «ordo amoris»
întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfatisari plurale,
deconspirate parca prin jocul unor oglinzi ce-l
lumineaza mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul
ca nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul
omenesc nu-i este strain lui Cezar Ivanescu.”
…Era „incomod” pentru multi pentru ca, asemenea
vulcanilor activi care arunca para vie si lava, genera
energii uriase, menite sa le tulbure somnul vegetativ,
sa-i disloce din tiparul cotidian, sa-i forteze sa se înalte
în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui
imperativ, fugeau înspaimantati sperand sa-si
regaseasca tihna mic-burgheza, cei orgoliosi nu-i
iertau niciodata propriul lor esec ascensional, care le
zdruncina puternic, chiar daca în mod inavuabil pentru
ei însisi, admiratia de sine. Fugeau de el sau îl
repudiau în scris, evitand confruntarile directe,
încarcati de ura si neputinta.
Discipolilor care-l iubeau si treceau proba slabiciunii
sau a trufiei le arata chipul de învatator iluminat care
împartaseste vechi secrete sapientiale despre rostul
soteriologic al artei, de salvare si regenerare a
cosmosului si a sufletului omenesc în care acesta
se oglindeste.
Pe multi, asa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar si
atunci cand îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra
cu atata vehementa, pentru ca îl ultragiau în iubirea lui

pentru ei. Unul dintre acesti discipoli, pe care-l numea
fiu iubit, îsi îndeplinea cu zel misiunea de turnator aflat
în serviciul celor mai înraiti dintre inamicii sai - chiar
aceia care au gandit si pus în act scenariul sinistru al
asa-zisei deconspirari CNSAS. Cum discipolul era însa
si un poet sensibil, macinat de ambivalenta afectiva,
sfasiat între iubirea (pe masura inimii lui meschine)
pentru Maestru si angajamentul ferm de a-l vinde, i-a
destainuit acestuia, într-o stare etilica lacrimoasa,
misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fara
sa stie limpede care sunt înaltele personaje carora le
era vandut. L-a iertat crezand în puterea vindecatoare
a caintei sincere, în forta spovedaniei de a opera
metanoia, fara sa-si închipuie ca mult iubitul fiu va
continua sa-si joace rolul de iscoada si denuntator.
… A fost înmormantat la Iasi cu onoruri militare, dar, în
mod inexplicabil (si simbolic), descult, ca cel din urma
sarac, sau poate ca un sfant care, înaltandu-se la
Domnul, nu mai are nevoie ca încaltarile sa-i apere
picioarele de pulberea si noroaiele lumii. A murit flamand,
el care nu suporta sa vada în preajma faptura
de om sau de biet dobitoc flamanzind; el care suferea
cand întalnea vreun sarman cu botinele scalciate si
gaurite, a plecat spre ceruri cu talpile goale. Descult si
flamand s-a întors în lumina pura de unde a venit sa
ne împarta daruri supraabundente: iubirea si poezia
lui. Poate pentru ca poetul cu nume de împarat a fost,
nu un stapan al lumii, ci un print al spiritului. Ne-a lasat
încremeniti, consternati, uluiti de virulenta cu care se
manifesta raul în lume, acum la sfarsit de Kali-Yuga.
Spre Tirana, [mpreuna cu fiica sa adoptva, Clara, si prof. dr. Luan Topciu, traducatorul unuia dintre
volumele sale de poezii [n limba albaneza, cu putin [naintea sfarsitului (foto: Alex Cetateanu)
23

RADU MIHAI CRISAN
doctor în economie – specializarea Istoria gandirii economice
Romania
Fragment din cartea “Eminescu interzis. Gandirea politica”
publicata la Editura Criterion, Bucuresti, 2008
Cel mai mare pacat al oamenilor e frica,
spaima de-a privi în fata s-a recunoaste adevarul.
El e crud, acest adevar, dar numai el foloseste.
Mihai Eminescu, Manuscrisul “Superfluenta populatiei”,
în “Opere”, vol. XV, Editie critica întemeiata de Perpessicius,
Editura Academiei, Bucuresti, 1989, pag. 85
DRUMUL DOINEI
Arma cuvantului la Mihai Eminescu
(strategia politica a lui Mihai Eminescu sau, altfel spus,
ARCUL CEL DE O FIINTA al testamentului politic eminescian)
Nu alegem vorbele dupa cum îndulcesc sau înaspresc lucrul, ci dupa cum acopar mai exact ideea noastra.
Acel care e cu totul înlaturat de la conducerea acestei tari si suplantat prin aceasta plebe este poporul
romanesc însusi, adevaratul popor romanesc de rasa, gens Quiritium.
La noi cestiunea sociala e o cestiune de parazitism....
„Nu alegem vorbele dupa cum îndulcesc sau înaspresc lucrul, ci dupa cum acopar mai exact ideea noastra 208 .
Vorba nu e decat o unealta pentru a esprima o gandire 209
, un signal pe care-l da unul pentru a trezi în capul
celuilalt, identic, aceeasi idee, si cand suntem aspri nu vorbele, ci adevarul ce voim a-l spune e aspru. De aceea,
nu prea întrebuintam eufemismi. Oricat de împodobit cu titluri si ranguri ar fi un cumulard 210 ori o nulitate 211 , în ochii
si sub pana noastra ramane ceea ce este 212 , iar luxul orbitor al unei virtuti problematice nu ne va îndupleca sa-i
dam un atestat de moralitate. Ne pare rau ca în tara aceasta nu s-au aflat pururi destui oameni care sa aiba curajul
de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat 213 ” 214.
208 „Forma în care scriem. Se zice ca ea ar fi exagerata, c-ar cuprinde înjuraturi surugiesti etc. În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a cauta pentru orice
idee expresia cea mai exacta posibila. Dac-am voi sa glumim, daca nu ne-ar pasa de adevarul ce-l zicem, am putea sa spunem lucrurile mai cu încunjur.
Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevar nu stim de ce-am vorbi de ele cu încunjur”., Mihai Eminescu, “Cata sa spunem…”, Timpul, 2 septembrie
1881, în Opere, vol. XII, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1985, pag. 319
209 „În epoca de grecituri stilistice, de forme fara fond si de vorbe faranteles, noi am crezut ca scriind romaneste drept si fara înconjor, numind lucrurile pe numele lor si alegand
cei mai exacti echivalenti lexicali, atat pentru ideile cat si pentru resentimentele noastre, vom contribui a însanatosa spiritul public de platitudinea cu care l-a(u)-mbolnavit
demagogii ignoranti si perversi(;)”., idem, D(omnul) Dimitrie Ioan Ghica…, Timpul, 31 mai 1883, în Opere, vol. XIII, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Ed. cit.,
1989, pag. 308
210 „O însarcinare publica, o functie e, prin natura ei, atat de grea încat absoarbe toata activitatea unui om onest. Daca datoria functionarului ar fi ceva definit, care s-ajunga
la capat în cutare minut, ca zidirea unei case sau sfarsirea unui desemn, se-ntelege ca o asemenea absorbire a întregei individualitati nu s-ar cere. Dar viata statului e
infinita, functionarea sa asemenea. Seriile de procese ale unui tribunal par a nu fi început niciodata si nu se vor sfarsi niciodata. Tot astfel e cu lucrarile curente ale administratiei,
tot astfel în fine cu instructia. Fiecare ramura de învatamant s-a specializat si subspecializat atat de mult încat cere viata si activitatea întreaga a unui om spre a fi pe
deplin stiuta si profesata cu buna-credinta si cu constiinta. Astfel, ocupandu-se cineva toata viata cu un singur obiect, abia e în stare a-l cunoaste si profesa pe deplin, abia
e în stare a ramanea în curentul progresului specialitatii lui. Cand, asadar, pentru o singura functie abia e de ajuns un om, ce vom zice cand vom vedea genii universale(;)
24

„Am avut neplacuta datorie – caci pentru individ poate deveni o continua neplacere – de-a constata un adevar
despre care ma mir ca nu-l formulasera altii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer si se impunea de sine însusi,
de-a constata adica ca tocmai în Romania poporul romanesc n-a ajuns – decat cu rare esceptii – de-a da espresie
ocupand cate 4-5 functiuni? Acest cumul ar fi sau o dovada de-o estraordinara capacitate si(;) iubire de munca(;), sau o dovada de incapacitate în toate ramurile, unita cu
tendenta de-a-si crea din bugetul statului resurse pentru un trai aristocratic si cu cea, si mai periculoasa, de-a privi functiunile statului sau ale altor asezaminte ca pe niste
sinecure”., idem, O însarcinare publica…, Timpul, 18 mai 1880, în Opere, vol. XI, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Ed. cit., 1984, pag. 177
„Cine se crede capabil a îndeplini cu egala constiinta 3-4 functiuni acela sau îsi face iluzii asupra capacitatii sale, si atunci e fara dreapta judecata, sau nu-si face aceasta
iluzie si atunci e… ceva si mai rau. A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai asezamintelor spre a nu da munca în schimb, de vreme ce e peste putinta de a munci în
sapte parti cu acelasi interes, e o fapta a carei caracterizare o lasam în seama moralistului si a opiniei publice”., ibidem, pag. 178
„Noi stabilim principiul, îndealtmintrelea în genere cunoscut, ca, pentru un om care are constiinta datoriei, o singura însarcinare publica e îndeajuns si prea îndeajuns ca sa-i
consume toata puterea de munca. Cuvantul pentru care o singura însarcinare publica cere puterea întreaga a unui om e ca munca pentru sine are marginea ce si-o pune
omul însusi, munca pentru stat nu are margine. Cand cineva învata chimia pentru sine, o învata cu scopul practic poate al vapsirii lanurilor; cand e profesor de chimie,
poate învata toata viata pentru sine, poate preda toata viata obiectul pentru altii si totusi nu va fi învatat nicicand îndestul, nu va fi predat nicicand îndestul. Un medic privat
poate merge la unii, poate refuza de-a merge la altii, îsi asaza în fine o taxa, care face ca clientela lui sa fie aleasa, însa mica. Un medic în serviciul public nu-si poate limita
munca în acest chip. Si asa e cu toate însarcinarile publice. Cand vedem dar pe «patrioti» cumuland cate 4-5 însarcinari publice asupra lor putem fi de mai nainte siguri ca
nu-si îndeplinesc pe nici una cum se cade”., idem, Ce ajuta toate declamatiile…, Timpul, 12 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 295
„Urmam cu luminosul prototip al cumulului din Romania, cu d(omnul) dr. Davila”(idem, Tanarul D[omns G.C. Cantacuzino…, Timpul, 21 august 1880, în Opere, vol. XI, pag.
306) – („vestitul general de clistirerie Davila”., idem, Preaosfintia Sa musiu Chitu…, Timpul, 3 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 353):
1) inspector general al serviciului sanitar al armatei (leafa si rang de general),
2) profesor de chimie la facultate,
3) membru al Eforiei spitalelor,
4) membru al Consiliului permanent al instructiei publice,
5) loctiitor de decan al Facultatei, în ochii si sub pana noastra ramane ceea ce este 212 , iar luxul orbitor al unei virtuti problematice nu ne va îndupleca sa-i dam un atestat de
moralitate. Ne pare rau ca în tara aceasta nu s-au aflat pururi destui oameni care sa aiba curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat 213 ” 214 .
6) inspector al Muzeului anatomic de la Colta,
7) omnipotentul dirigent al Institutului de orfane «Elena Doamna»,
8) presedinte al Societatii de arme,
9) membru în consiliul de administratie al fabricei de chibrituri,
10) vicepresedinte al Societatii corpului didactic,
11) vicepresedinte al Societatii pentru cultura poporului roman.
Acest d(omn) vicepresedinte al Societatii corpului didactic si al Societatii pentru cultura poporului roman nu stim nici daca are naturalizatia. Sigur e însa ca, de multimea
[oscupatiilor sale, n-a avut timp sa-nvete romaneste.
Dar de la un adevarat «patriot» nici nu se cere una ca asta; chiar numai bulgareasca e de ajuns uneori pentru a fi om mare în statul roman, ba exista «patrioti» cari nu stiu
în perfectiune alte limbi decat acel idiom ariac, cam degenerat, de care se ocupa cu un zel laudabil d[omnuls dr. Barbu Constantinescu, unul dintre tinerii nostri filologi”.,
idem, Tanarul D(omn) G.C. Cantacuzino…, Timpul, 21 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 306, 307
211 „Uzurparea de reputatiuni (e) lesne de operat în mijlocul unui popor incult”(idem, Din momentul în care…, Timpul, 21 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 22):
„sistematica laudare a mediocritatilor de catre camaraderii, glorificarea raului si absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de
iarmaroc, sa demaste acest bal mascat de panglicari si de negustori de vorbe”., ibidem
212 „N-avem decat a deplange neperfectiunea naturii omenesti, care se lasa a fi amagita de forme goale si care crede ca daca i-a cazut (cuiva) în san, printr-un sistem
vicios, o însarcinare mare, domnul respectiv (omul respectiv n.n.) e totodata un om mare”.(idem, În numarul nostru de vineri…, Timpul, 29 aprilie 1880, în Opere, vol. XI,
pag. 145) „Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezinta.
Compararea între ceea ce sunt într-adevar, nimica toata, si ceea ce reprezinta, demnitati înalte ale statului(;)”., ibidem
213 „Citam, exempli gratia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricarei limbi din lume purtarea gardei si-a ofiterilor se numeste frangere de juramant si de onoare
militara, felonie. La noi s-a botezat treaba aceasta «contract sinalagmatic» si cei ce au comis asemenea acte(;) au fost rasplatiti nu cu cordonul ce li se cuvenea, ci cu cordoanele
«Stelei Romaniei». De la a conspira cu pericolul vietii si averii si pana la a-si frange juramantul militar e deosebire cat cerul de pamant”.(idem, Se zice ca prea
dam…, Timpul, 21 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 120) „Militarii în cestiune, daca au crezut în adevar ca participarea lor la conspiratie e necesara, trebuiau sa înteleaga
ca n-o puteau face decat cu sacrificiul numelui, carierei, vietii lor morale. Daca cineva crede ca trebuie sa moara pentru o idee sa se hotarasca a primi moartea, care-n
cazul acesta nu era fizica, ci civila. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru a întelege aceasta. El a simtit ca trebuie sa scuteasca tanara armata
de privelistea odioasa a ramanerii în rangurile ei, a simtit ca existenta sa e imposibila într-un corp constituit pe baza fidelitatii si onorii ostasesti; s-a ascuns si s-a izolat, sa
sinucis cetateneste. Pe ceilalti i-am vazut gramadindu-se înainte, ba sezand în cupeaua suveranului, alaturi de el, chiar în urma recidivei de la Ploiesti”(ibidem) – „rempublicam
Ploiestensem”., idem, D(omnul) Vernescu a interpelat…, Timpul, 3 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 91
„O crima politica comisa de un om privat înceteaza a fi o crima cand e purtata de vederi mai înalte si dictata de cugetul curat, fie chiar gresit, de-a mantui statul, pe cand
frangerea unui juramant de doua ori depus nu înceteaza de a fi o crima, nu politica, ci comuna. Dar simularea de a nu putea distinge lucrurile nu ne obliga deloc pe noi de-a
boteza faptele altfel decat cu numele ce li se cuvine.
Si daca le dam acest botez n-o facem din ura pentru adversari, ci pentru ca exemplele de felonie, decorate si rasplatite, corup spiritul public. Un popor cata a fi convins de
vorbele pe care Franklin le-a rostit: Cand cineva îti propune castig si onori, fara munca si merit, e un otravitor. Ridica piatra si arunca în el. Acest venin însa l-a semanat
demagogia(;). Ceea ce, în orice tara si dupa constiinta publica a oricarui popor, e absolut condamnabil, absolut rau, absolut înjosit, a fost la noi… recompensat, înaintat,
împodobit cu decoratii. Va sa zica nu munca-i trebuie romanului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligenta pentru a se ridica si a face avere, ci tradare, vanzarea celui care te
plateste pentru a-i pazi viata; specularea credulitatii publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Putin îti pasa daca un popor întreg pierde printr-asta deosebirea
eterna ce exista între bine si rau, între laudabil si condamnabil; ca moralitatea unei natii întregi, degenereaza, ca copilul da în tata si tata-n copil, ca e ca în ziua de apoi,
cum zice Scriptura, tu cu acest pret te ridici deasupra tuturor, demoralizarea si mizeria generala sunt conditia si izvorul bunei tale stari private.
Ei, aceste trebuie sa înceteze odata daca e vorba ca statul roman sa nu fie coprins în mod epidemic de boala imoralitatii si a feloniei, daca e vorba ca spiritul public sa
ramaie sanatos si pururi în stare a condamna ceea ce e rau si a aproba tendintile oneste si munca onesta. Nu devenim prin aceasta apologistii fostului Domn, precum nu
ne facem nici judecatorii lui. Cu tendentele sale absolutiste, el n-a facut decat ceea ce orice absolutist face, el a lovit în puterile istorice ale tarii si a ridicat din noroi tocmai
pe aceia cari în noaptea de 11 fevruarie i-au pastrat – recunoscatori – atata credinta. Soarta oamenilor e tragica. Creaturile ignorante si nule pe cari a avut generozitatea a
le ridica, acelea i-au pus revolverul în piept; plebe semistraina a ridicat din întunericul faclieriei si a[ls birturilor, plebea aceasta semistraina l-a dat pe mana inamicilor sai.
Oamenii politici ce-au conspirat în contra-i îi erau adversari, inamici, oameni loviti si umiliti poate de fostul Domn; prietenii uniformati, jurati si platiti pentru a-l pazi, erau
tradatori. Între inamicitie 219 ibidem, pag. 97 leala si tradare e o substantiala deosebire, învederata pentru orice spirit onest(;)”., idem, Se zice ca prea dam…, Timpul, 21 mai
1882, în Opere, vol. XIII, pag. 120
„Ucigasii de rand, eroii de codru sunt oameni onorabili pe langa tradatori”.(idem, Mai multe foi…, Timpul, 8 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 134) Fiindca acestia din urma, „nici
macar baza constiintei, aversiunea în contra tradarii, n-o au”.(ibidem) „Banditul nu i-a jurat nimanui ca-l va apara: liber, cu riscul vietii lui, de-a ataca alt om, a comis o crima de
buna-credinta oarecum, care sa poata espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adjutanti regali si generali, au jurat a-l apara pe omul pe care l-au tradat. Crima e îndoita: scriitorii vechi
zic ca înaintea tradarii chiar zeii îsi acopereau fetele. Dante le da fundul cel mai adanc al Infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai strabate”., ibidem
214 idem, Se zice ca prea dam…, Timpul, 21 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 120
215 „Liberalismul cosmopolit”(idem, «Romanul» însira…, Timpul, 30 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 196), „un liberalism care-a folosit strainilor si a ruinat cu totul
poporul nostru propriu”., ibidem
„A fost în adevar marea opera a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume sa creaza ca interesele nationale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit,
de-a combina în unitate liberalismul cu nationalitatea si de-a sacrifica pe nesimtite pe cea din urma celui dentai. Ei bine, lumea l-a crezut si orice reforma în senzul sau
rupea bucati cate unul din elementele vietii nationale; azi prerogativele politice ale proprietatii istorice, mani biserica, poimani breslele, pana ce toata combinarea organica,
datorata veacurilor, s-a prefacut într-o gramada de indivizi fara nici un fel de legaturi între ei decat acelea ale unui interes momentan. Dar o gramada de indivizi nu e un
popor, precum o movila de frunze si radacini uscate nu e padure. Acest rezultat l-a avut în Romania lepadarea traditiei, lipsa de simt istoric, pripa de-a ajunge, fara cultura
si fara avere suficienta, la rezultatele civilizatiei apusene”., ibidem
„Un copac nu poate creste decat din radacinile sale proprii, nu poate da decat frunzele si fructele sale proprii. Tot astfel si cu un popor. Frunzele si fructele de carton, atarnate
pe arborul dezradacinat al nationalitatii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil dea se regenera”., ibidem, pag. 197
„Nu e om cu oarecari cunostinte cari sa conteste faptul ca un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizatie straina superioara, e în pericol de-a pieri.
Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevar. Din momentul în care romanul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un
egoism mai pronuntat, de o cultura mai mare, desigur acei oameni au devenit vanatorii lui si el vanatul”., idem, Cateodata ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în
Opere, vol. XIII, pag. 193
„Nicicand în decursul istoriei, elementul roman de langa Dunare n-a fost într-o stare mai rea si mai periculoasa. Nu exista vecin, mic sau mare, care sa nu aiba sub
stapanire-i cate un fragment al acestui popor, pe care cauta a-l absorbi; nu exista unul deci ale carui interese sa nu ne fie opuse pan-la un grad oarecare. Strabatuti în crucis
si-n curmezis de curente politice si economice straine, în loc de-a strange cu mana rezaseasca petecul acesta de pamant, am facut din el patria tuturor popoarelor, un
(h)otel pentru oricine si pentru orice; în loc de-a tine mortis la dreptul vechi, la traditii si lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparentele unei civilizatii ce nu exista si,
paralel cu importul de marfa straina, ne-am îmbolnavit sufletul cu importul unor institutii si idei, potrivite poate cu starile de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sarac
si unilateral în ocupatiunile lui”., ibidem
25

fiintei sale proprii. În viata publica, în scoli, în literatura chiar s-a superpus o promiscuitate etnica, din parinti ce nu
vorbeau în casa lor romaneste, si aceasta patura superpusa e cuprinsa de-un fel de daltonism intelectual fata cu
calitatile unuia dintre cele mai inteligente si mai drepte popoare, poporul romanesc.
Întamplarea m-a facut ca, din copilarie înca, sa cunosc poporul romanesc, din apele Nistrului începand, în crucis
si-n curmezis, pana-n Tisa si-n Dunare, si am observat ca modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul,
absolut altul decat acela al populatiunilor din orase din care se recruteaza guvernele, gazetarii, deputatii s.a.m.d.
Am vazut ca romanul nu seamana nicairi nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, ca acest
popor e întai, fizic, cu mult superior celor numiti mai sus, intelectual asemenea, caci are o inteligenta calda si
deschisa adevarului, iar în privirea onestitatii cugetarii si înclinarilor e incomparabil superior acestor oameni. Am
observat si mai mult: ca clasa veche superioara, rea-buna cum o fi fost, seamana în toate cu mult mai mult
poporului; ca are mai multa francheta de caracter si incomparabil mai multa onestitate, ca sunt în ea ramasite de
vrednicie dintr-o vreme anterioara epocii fanariotilor.
Se putea oare sa nu conchid ca patura superpusa(;) nu e nici romana de origine, nici asimilabila macar? Dovada
cea mai stralucita despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevar de-o
stranie, de-o absurda promiscuitate.
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins ca în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanariotilor,
nam avut clasa de mijloc decat ca slabe începuturi si ca aceasta clasa – esceptie facand de olteni si ardeleni – e
cea mai mare parte de origine straina. De aici abia am putut sa-mi explic revolutia sociala petrecuta în zilele lui Cuza
Voda 215 , al carei apogeu e sub domia lui Carol Îngaduitorul. (...)
„În nici o tara din lume cheltuielile n-au devenit în douazeci si cinci de ani, de sase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit(;) însa paralel cu o dezvoltare imensa a bogatiei
nationale: nicairi bugetul n-a devenit de sase ori mai mare, ramanand populatia aceeasi la numar si fiind tot atat de saraca ca mai nainte.
Populatia noastra cea rafinata, care exige de la stat o suma de servicii noua, consista(;) din milioane de oameni cari se hranesc aproape [îns esclusiv[itates cu malai, cari
nu stiu scrie si citi, carora pentru dari li se vand hainele de pe ei si instrumentele de munca, a caror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul
acestei populatii «rafinate» s-a însesit bugetul cheltuielilor?
Dar, în genere, ce comparatie se poate face între noi, popor agricol, ramas îndarat în toate privirile, cu Olanda bunaoara, care nu e(;) tara mica, ci un stat vechi ce-n decursul
secolelor trecute a dominat marile si a jucat rolul de putere mare? Ce comparatie între noi si Franta ori Anglia? E o adevarata ironie, e o batjocura a celui mai de rand bun-simt
dea compara marimi incomensurabile (marimi incomparabile n.n.) si de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea si dezordinea de la noi.
Suntem departe de-a voi trecutul, pentru ca aceasta vointa ar fi în desert. Orice pripa în dezvoltarea organica nu se poate face nefacuta; odata porniti pe aceasta clina,
întoarcere nu mai e cu putinta”., ibidem „Ca sa venim dar de unde am plecat, sustinem din nou ca starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, sa
fie bine înteles – era mai favorabila existentei si dezvoltarii normale a poporului nostru. Atat am zis si nimic mai mult. Poporul poate era sarac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt
fara îndoiala oameni carora dezvoltarea aceasta le-a folosit, pe cari i-a ridicat din nimic, i-a facut bogati si puternici; dar acei oameni nu sunt poporul romanesc”., ibidem
„Daca prosperitatea pe espresia geografica e totul, iar espresia etnologica a nationalitatii nu-nseamna nimic, atunci fara îndoiala e mare progres si ne-am mira de-un singur
lucru, de ce «Romanul» n-ar propune mijloace pentru ca acest progres sa fie si mai mare? Exista oameni cari sustin cu toata seriozitatea ca colonizarea tarii c-un popor
strain i-ar schimba cu desavarsire fata, ca tara ar merge înainte chiar daca poporul romanesc ar pieri”., ibidem
„Ce ajuta dar întampinarea ca productiunea si esportul au crescut cand toate acestea nu se rasfrang asupra populatiunii decat sub forma de cadere economica si morala?
Dar a crescut suma bunurilor existente în Romania? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adeptii scoalei de la Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar
cand acest rezultat a fost obtinut cu sacrificarea imensei majoritati a populatiunii indigene un roman nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari tara însemneaza
totalul chilometrilor patrati, indiferent fiindu-le cine traieste pe ei, dar nu omul pentru care tara si nationalitate sunt notiuni identice.
S-au zidit fara îndoiala multe palate în Bucuresti, s-a înmultit numarul acelora cari traiesc numai în capitala sau numai în strainatate, tara munceste înzecit pentru a întretine
absenteismul si luxul, precum si patura numeroasa de oameni cari si-au facut din politica o profesie lucrativa; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra vitiului si a
unei mizerii care, orice s-ar zice(;), nu exista în tara, nu era cu putinta sa existe”., idem, Nu-ntelegem ce folos…, Timpul, 2 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 198
„În zilele lui Stirbei-Voda escedentul anual al cutiilor satelor era de cateva milioane de franci. Acesti bani nu se datorau unor dari comunale deosebite, ci erau o parte a darilor
catre stat ce ramanea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dari, nu împrumuturi camataresti spre a le plati, nu dorobanti împlinitori, nu biletele galbene
ale perceptorilor, c-un cuvant nimic din cate azi [îsl aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor”., ibidem
„Un popor incult care tinde cu staruinta, însa gradat, de-a ajunge la civilizatie, care se deprinde el însusi zi cu zi a-si apropria îndemanarile si cunostintele altora, ajunge în adevar
sa egaleze pe ceilalti. Dar la aceasta nu gandeste nimenea. Lucrul la care aspira toti este a se folosi numai de avantajele civilizatiei straine, nu însa a introduce în tara conditiile
de cultura sub cari asemenea rezultate sa se produca de la sine. Natura omeneasca si natura organica însa îsi au economia lor, care nu se poate ignora decat în detrimentul
vitalitatii. Cand o societate contracteaza necesitati noua ca a noastra ea trebuie sa contracteze totodata si aptitudini noua. Un organism e rezultanta a doua puteri opuse:
a ereditatii, principiul conservator, prin care rasa si individul pastreaza si transmite la urmasi calitatile care i-au fost favorabile în lupta pentru existenta, si a adaptabilitatii, principiul
progresiv, prin care rasa cauta a-si apropria aptitudini noua, ce i le impune noul mediu înconjurator. Dar pentru ca adaptabilitatea sa castige calitatile noua se cere timp.
Mediul social si economic în care un popor traieste nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii sa aiba timpul necesar sa se adapteze conditiunilor noua.
Daca reforme si schimbari vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apa a oricarii traditii, se ajunge unde am ajuns noi. Calitatile din trecut devin insuficiente pentru a sustine
exigentele prezentului, bilantul puterilor risipite întrece pururi pe-al celor puse la loc, organismul îsi încheie socoteala sa zilnica cu deficite cari se traduc în morbiditate si în mizerie.
A sconta viitorul e lesne, si camatarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea placerile barbatului, o natiune inculta rezultatele civilizatiei, dar cu ce pret? Cu acela al
degenerarii si al stingerii timpurie, caci scontul pe care-l face timpul e mai scump decat oricare altul. Din cauza acestui punct de vedere, adevarat pentru totalitatea fiintelor
organice, suntem numiti reactionari. E matematic sigur cu toate astea ca tot ce se face fara o dezvoltare paralela a culturii în zadar se face, ca orice progres real se opereaza
nu în afara, ci înlauntrul oamenilor si ca, cu cat aparentele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atat regresul real cata sa fie si el mai simtitor. Si acest regres e foarte
mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sanatatea, faptura fizica, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvant întreaga constitutiune fizica si morala a populatiunilor
noastre. Ceea ce ne da dreptate(;) – în contra vointei noastre si din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi sa calomniem, nu putem. De-am voi sa zugravim lucrurile mai rele
decum sunt condeiul nostru abia e-n stare a atinge umbra realitatii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntampla în tara, în Parlament, în administratie, în viata economica si
morala a imensei majoritati a poporului, ar trebui cineva sa-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Si oare nu este aceasta Romanie pentru poporul ei propriu un adevarat
infern? Am dori sa treceti granita pe oriunde poftiti, sa ne spuneti unde veti gasi atata boala, atata mizerie, atata rau trai si totodata atata gol sufletesc ca la populatiunile
din tara noastra”., idem, De cate ori contestam…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201
„E lesne a înfrumuseta lucrurile, dar ceea ce nu se schimba prin teorii si tirade e realitatea. În unele judete populatia [etnic romaneascas scade”(ibidem) – („Sa venim cu
statistica, multa-putina cata se face la noi, pentru a proba ca în tara aceasta, care se numeste romaneasca, elementul romanesc este cel care scade la numar, el e cel atins
de morbiditate si moarte, ca nici catolici, nici izraeliti, nici oameni de vro alta lege n-au a înregistra pierderi anuale atat de însemnate ca poporul ortodox, adica cel de limba
romana?”, idem, S-o lovi…, Timpul, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 235) – „în cele mai multe stagneaza si s-apropie de scaderea absoluta, numai în cateva dea
lungul Dunarii, prin locuri mai putin populate, sporeste. E verisimil ca nici scoala nu ajuta în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sarac, dar saracia dispune de conditii
26

de existenta; unde e mizerie acolo conditiile de existenta sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfarseste
prin a se istovi, prin a-si slei viata în silinte zadarnice. Si de ce aceste conditii de existenta lipsesc? Pentru ca poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul
lui de cultura; pentru ca trebuintele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui sa le poata satisface, pentru ca e un popor incult, agricol, ce fusese
menit a trai, poate o suta de ani înca, în conditii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe cand trebuintele statului si ale societatii sunt moderne,
ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru ca în locul vechei organizari, care nu costa aproape nimic, avem azi o noua aristocratie, cu totul improductiva, de
sute de mii de oameni cu aspiratiuni imense, cu capacitati nule. E acum vina noastra daca aceasta pseudocivilizatie, aceasta înmultire a trebuintelor far-o sporire paralela a
aptitudinilor fizice si intelectuale, s-a îmbracat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din Romania? Aratam atat rezultatele cat si cauza; o facem dupa
îndreptarul unui adevar valabil pentru lumea organica. Daca rezultatele sunt de netagaduit, daca cauza e asemenea stabilita, de putin interes e dea ne da porecla de reactionari
sau legitimisti. Lucrurile raman din nefericire asa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hartie si marea o cerneala, pentru a dovedi contrariul. În contra evidentei probe nu
exista”., idem, De cate ori contestam…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201, 202
De la 1866 „deja s-a introdus practica de a mana satul ca pe o turma la arendasul protejat de guvern si de a angaja cu de-a sila pe fiecare locuitor în socoteala darilor pe
care le avansa arendasul. Caci cine nu poate ramanea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este romanul. Daca un grec sau un jidan nu-si poate
plati datoriile da faliment si s-a încheiat. Daca nu-si poate plati darile, i se constata insolvabilitatea si s-a încheiat asemenea. taranul trebuie sa plateasca. Un om poate fi
oricat de necinstit în tara aceasta, el poate lua o mosie a statului fara a plati arenda pe ani de zile: statul va pierde pur si simplu suma ce i se datoreste. Dar ceea ce taranul
ar fi datorind acestui om se împlineste cu cea mai mare rigoare. Dura lex, sed lex zice «Romanul»? Nu legile sunt însa de vina la toate acestea, ci starea societatii. Cand
vedem deasupra unui popor sarac, incult si nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori si de cocote, cand vedem luxul si desfranarea unei clase întregi, a carei singura
cunostinta consta în a scrie neortografic si a citi, cand socotim sutele de milioane cu care se întretin clase improductive si netrebnice cata sa deducem neaparat ca pensii
reversibile, castiguri din rascumparari, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc platite în ultima linie prin sudoarea omeneasca, prin munca omeneasca. Si fiindca productiunea
actuala nu mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei si Gomorei, spre a întretine lenociniile stapanitorilor, de aceea se scoate la mezat pana si persoana taranului”.,
idem, «Luptatorul» din Focsani…, Timpul, 3 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 157
„În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vita menita a tine în spate populatii straine. În Ardeal munceste pentru ungur, în Romania pentru greco-bulgar si
pentru jidan, caci zeci de mii de zile de lucru abia acopar pensia reversibila a unui grecotei. Sampania bauta cu comunarzii din Paris, matasa ce îmbraca cocotele capitalei,
monoclele ce armeaza ochii pornoscopilor, toata mlastina aceasta etnica si morala, toata adunatura asta scursa din catesipatru unghiurile lumii traieste în ultima linie din
vanzarea de brate omenesti cu luna si cu ziua, caci orice brat care nu produce nimic traieste de la bratul care produce ceva. Despotismul, oricat de odios ar fi, totusi are
mai multa îngrijire de popor decat republica strainilor din Romania, cu eticheta ei monarhica. Caci aceasta republica nu are si nu a avut o alta menire decat a constitui
din straini clase privilegiate, din roman un sclav al lor. Adunaturi de rase degenerate, cari coboara zi cu zi mai jos pe scara organica(;), acestea domnesc asupra poporului
romanesc; pentru a plati trebuintele lor, lenea, ineptia economica si sterilitatea lor intelectuala, poporul romanesc se scoate la mezat si se închiriaza, asemenea catarilor si
cailor de birja, cu luna si cu ziua”., ibidem
Iata dara de ce „se apropie din ce în ce mai mult termenul fatal al încetarii libertatilor publice(;)”(idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII,
pag. 213); „se apropie ora în care, în Romania, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetateanului nimic”(ibidem): „regimul demagogiei autoritare”.(idem, Graba cu care…,
Timpul, 10 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 219)
„Regimul(;) cel mai favorabil dezvoltarii viciilor si cupiditatii”.(ibidem)
„Parlamentul compus numai din recomandati si din creaturi”.(ibidem)
„Despotism pseudo-parlamentar lipsit de orice control. Chiar acum, cand o mana de oameni independenti tot mai gasesc mijlocul de-a patrunde în Adunari, controlul nu este
nimic mai putin decat eficace; ministri si partid guvernamental trec peste întampinarile cele mai justificate cu cate-o sofisma calculata dupa usurinta auditoriului sau cu
cate-o contrazicere vulgara. Ce va deveni însa controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare cand atotputernicia guvernamentala nu va mai avea a se teme nici de criticile
cuviincioase ale unei opozitii moderate?”., idem, Înca din sesiunea trecuta…, Timpul, 12 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Veacurile viitoare nu vor putea sa treaca fara un zambet de dispret peste usurinta cu care aruncam de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv
si mai tanar, ar risca linistea publica chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare si votate ad-hoc se escamoteaza în Romania Constitutia si regimul electoral si aceasta rasturnare
cu susu-n jos a sortii politice a tarii, aceasta desfiintare prin subreptiune a libertatilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am cazut. Ce ne mai intereseaza
pe noi, ce mai e în stare a ne misca? S-ar parea ca ne-am saturat de spectacolul inegalitatii, decretate oficial, între nulitate si merit. Atatea nulitati s-au ridicat în cei
din urma ani, atatia cavaleri de industrie s-au îmbogatit încat spectacolul nu ne mai intereseaza si pare c-am voi sa vedem ceva nou, fie chiar cu pretul libertatilor publice,
fie chiar sub absolutism. Nu mai e îndoiala pentru nimeni ca reformele ce se opereaza acum constituie începutul dictaturii”., ibidem
„Se-ntelege. Mutre confiscate, carora orice om onest le-ar fi închis usa înaintea nasului, s-au ridicat(;) în sferele de sus, formeaza asa-numita societate la baluri(;) si la
Curte(;). De gatul unor tradatori notorii s-au atarnat semnele de onoare ale tarii(;); toata plebea asta politica e azi scoasa din cutie, parfumata, înmanusata, lustruita”., idem,
Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Toti oamenii acestia s-au îmbogatit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din
Codul lui Vasile Voda Lupu, dupa carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea înca cu cordonul Sfintei Canepe. Ei bine,
acesti oameni nu pot risca caderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe tarani sub suliti cazacesti pana dincolo
de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însarcinati cu rascumpararea, au facut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale,
comune, cari s-au cocotat deasupra tarii, cari s-au îmbogatit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?”., ibidem, pag. 213
„Acesti oameni vor sa pastreze ce au. Nu numai averea – caci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenta, vaza, rangul în ordinea sociala, jeturile
din Adunare, cu un cuvant tot ce sarmana vale a Dunarii a avut de oferit meritului sau talentului, tot de d[omnuls Bratianu a monopolizat pentru
creaturile sale. Toate trebuiesc pastrate în mana Patarlagenilor si Costinestilor (în mana parvenitilor malonesti n.n.), toate trebuie sa ramaie
zestre inatacabila a nulitatilor, o schimbare de guvern sa nu mai fie cu putinta; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveste si nu
se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214
„Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le primministru, stim cum stau lucrurile la d-voastra. Vrei sa pretinzi ca ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputati îti
rezista? Nu ne jucam de-a baba oarba. Miselia înlauntru, umilirea în afara – iata care va fi caracterul acestei dictaturi în Romania. Caci acesta nu este absolutismul
monarhic, rasarit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem)
„Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu coruptiunea adanca, cu mijloacele molesitoare, cu dezbarbatare”., ibidem
„Absolutismul nu e pururea si pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar si mari creatiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul
public al poporului, absolutismul care nu se rusineaza de sine însusi si care crede ca, prin o biurocratie energica, cu învatatura de carte si incoruptibila, se poate produce
mai mult bine decat prin discutiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentara însemneaza a avea o companie de
esploatare în capul tarii, care pazind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotica nu în folosul statului si al populatiunilor, ci în folosul [as o mana de
oameni lacomi de avere si moraliceste putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190
„Permita-ne d[omnuls C.A. Rosetti a-i face o marturisire modesta, careia va binevoi a-i da putina crezare. Si noi am studiat istoria. Din aceasta istorie, scrisa de oameni
nepartinitori, am constatat cu mirare ca starea buna sau rea a unei societati nu atarna mai niciodata de forma de guvernamant, de legi, ci cu totul de alte împrejurari. Am
constatat cu mirare cum despoti care considerau statul ca pe o proprietate a lor si legile ca pe niste acte de bunavointa personala au produs cele mai fericite efecte
în tarile supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-leas(;) o Elisabeta a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economica, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca
Napoleon I a facut mai mult pentru bunastarea si administratia regulata si îngrijita a Frantei decat tot sirul de regi dinaintea lui. Pe de alta parte, state cari au avut sufrajul
universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decazut pana unde numai o colectivitate omeneasca poate decadea”., idem, Sunt o seama de medici…, Timpul, 7 septembrie
1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185
„Din nou ni se spune bunaoara ca dorim întoarcerea starii de lucruri înainte de 1700, ca vorbim cu deliciu de un Domn de sange, înconjurat de-o aristocratie istorica, ba
«Romanul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Sa ne-ntelegem: nu dorim nici una nici alta. Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fara îndoiala vechii
Domni cari si-au întins armele pana-n Dunare si Nistru, ei, scut crestinatatii precum [îsi numea Biserica si evul mediu, n-au existat pentru a face rusine generatiei actuale, si
acea aristocratie, cu independenta ei de caracter, cu curajul ei, ale carei privilegii consistau în datorii catra tara mai grele decum altii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro
paguba dac-ar exista si astazi. Dar de la parerea de rau dupa veacuri trecute de zestre inatacabila a nulitatilor, o schimbare de guvern sa nu mai fie cu
putinta; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveste si nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214
„Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le primministru, stim cum stau lucrurile la d-voastra. Vrei sa pretinzi ca ridicolele
figurine pe cari le-ai numit deputati îti rezista? Nu ne jucam de-a baba oarba. Miselia înlauntru, umilirea în afara – iata care va fi caracterul acestei dictaturi în Romania.
Caci acesta nu este absolutismul monarhic, rasarit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem)
„Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu coruptiunea adanca, cu mijloacele molesitoare, cu dezbarbatare”., ibidem
„Absolutismul nu e pururea si pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar si mari creatiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public
al poporului, absolutismul care nu se rusineaza de sine însusi si care crede ca, prin o biurocratie energica, cu învatatura de carte si incoruptibila, se poate produce mai mult
bine decat prin discutiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentara însemneaza a avea o
companie de esploatare în capul tarii, care pazind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotica nu în folosul statului si al populatiunilor, ci în folosul (a) o
mana de oameni lacomi de avere si moraliceste putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190
„Permita-ne d(omnul) C.A. Rosetti a-i face o marturisire modesta, careia va binevoi a-i da putina crezare. Si noi am studiat istoria. Din aceasta istorie, scrisa de oameni nepartinitori,
am constatat cu mirare ca starea buna sau rea a unei societati nu atarna mai niciodata de forma de guvernamant, de legi, ci cu totul de alte împrejurari. Am constatat cu
mirare cum despoti care considerau statul ca pe o proprietate a lor si legile ca pe niste acte de bunavointa personala au produs cele mai fericite efecte în tarile supuse lor. Un
Frederic II, un Iosif al II[-leas(;) o Elisabeta a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economica, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca Napoleon I a facut mai mult pentru
bunastarea si administratia regulata si îngrijita a Frantei decat tot sirul de regi dinaintea lui. Pe de alta parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile
Greciei, au decazut pana unde numai o colectivitate omeneasca poate decadea”., idem, Sunt o seama de medici…, Timpul, 7 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185
„Din nou ni se spune bunaoara ca dorim întoarcerea starii de lucruri înainte de 1700, ca vorbim cu deliciu de un Domn de sange, înconjurat de-o aristocratie istorica, ba
«Romanul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Sa ne-ntelegem: nu dorim nici una nici alta. Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fara îndoiala vechii
Domni cari si-au întins armele pana-n Dunare si Nistru, ei, scut crestinatatii precum [îsi numea Biserica si evul mediu, n-au existat pentru a face rusine generatiei actuale, si
acea aristocratie, cu independenta ei de caracter, cu curajul ei, ale carei privilegii consistau în datorii catra tara mai grele decum altii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro
paguba dac-ar exista si astazi. Dar de la parerea de rau dupa veacuri trecute de domia lui Carol Îngaduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai putin decat proclamarea
perpetua a predominarii elementelor straine asupra poporului istoric
27

MELANIA CUC
Canada/Romania
Rusalca de la Capidava
Dunarea cobora grea de sedimente organice spre
varsare. În malu-nalt, în lutul primar, pasari fara nume
îsi cloceau a doua transa de pui din anul acela. Dincolo
se latea insula cu vitele care pasunau din inertie si cu
serpi ca odgoanele matrozilor ce-si dorm somnul în cimitirul
de la Cernavoda. Apoi, mai era si ceea ce
ramasese dupa doua mii de ani din castrul roman, colti
de zid înfipti în valuri de nisip miscat peste coastele
stravechii dave, din care nici osemninte nu mai sunt
cate au fost odat'. Doar niste siruri prelungi de pietre
albe, în cercei si inele grele de rugina care le-a mistuit
stapanii.
Pe plaja cu pietris amestecat cu monede romane
tocite de valurile îmbacsite de deseuri de tot felul, prin
serperisul aproape domestic, printre turisti de ocazie si
pescari cu mingiocul gata sa prinda somnul cel cu
mustati cat vidra, eram singura fiinta care mergeam
aiurea, traiam fara tinta precisa.
Cred ca am cazut, sau m-am asezat pe iarba supta de
greieri, un soi hibrid de arnica, cu floare învinetita ca
unghia strivita de frica. Acum puteam muri sau privi cu
alti ochi fluviul ce se unduia aproape sexual, se lovea
de picioarele mele încaltate în adidasi. Apa aceea,
vicleana ca vulpea si rea ca hiena, se prefacea ca nu
ma ia în seama; se da de-a rostogolul într-un singur
sens al drumului fara colburi.
Îmi crapa buza dupa o tigara, dar eu nu sunt fumatoare.
As fi mestecat guma mentolata în maxilare, dar de unde
s-o fi cumparat în pustietatea aceea? As fi spus o
rugaciune, dar cine se mai roaga astazi în stil clasic?
M-am resemnat cu gandurile-mi vraiste si nu stiu cat
28
am stat asa, privind ochi în ochi stima adancului. Care
pe care!
Am vazut numai umbra femeii ,- 'nalta si slaba ca o
rusalca de balta.
I-am simtit respiratia gafaita, un pic amara si un pic
acrita, ca aluatul razuit de pe lemnul covetii. Apoi,
suierul ca de astmatic puternic si tanar. Femeia umbla
desculta pe cioburi de midii moarte si piatra spongioasa,
calca peste efigii de împarati ai Romei uitate.
Nu venea din sat nici de la oras ci din si mai de
departe. Umbla cand pe calcai, cand pe varf de unghii,
de parca tragea cu arcul unei vremuiri. Cum era fara
încaltari în picioare, ar fi fost logic sa se întinda o dara
de sange pe urmele, pe care si le stergea cu rochia
foarte lunga si larga, ca o acoperitoare de soare. Nu
avea rani, nu se vaieta desi, de ma gandesc mai bine,
trecea Dunarea toata, prin ea...
Ea venea, pleca cu raurile Europei adunate în parul
galben de sub basma. Nu stiu daca a intrat în apa sau
Dunarea s-a varsat în ea… pentru ca deodat' nu i-am
mai vazut decat o maneca din bluza de creton înflorat.
Cum nu înot - mi-e frica si de apa din galeata, doar am
tipat ca tot cetateanul cu scaun la cap. Dar cine sa ma
auda din tot catunul acela, plecat cu mic si cu mare la
targ, la oras.
Nu tremuram, nu plangeam, ma convingeam ca aceea
fusese sigur nebuna, îsi facuse seama fara ca eu, om
cu ratiune, sa-i fi vazut macar ochii, fruntea, obrazul.
- O betivana! suiera aerul în urechea mea, sau poate
numai barbatul care se apropia. Era un vagabond în
pantaloni de doc ferefenita, cu capul plesuv si fara
palarie, cu camasa lunga si cutitul stralucindu-l spre
mine ca pe un ciob de oglinda. Acum ranjea, ma
împingea spre fluviu, dincolo de mal, în valul care ma
astepta cu cea mai incredibila poveste din viata mea.
ala nu era om, nu era nici diavol si ma strivea între
trupu-i schilav si apa cu iz de putregaiuri.

Probabil ca am murit de frica, mai înainte sa-mi vina în
gand sa ma lupt cu el, sa dau din maini, sa ma zbat ca
pasarea decapitata, un trup, acolo, fara cine stie ce
inteligenta, care se împotriveste din instinct.
Luasem deja apa-n adidasi, Dunarea mi se catara pe
caputa, mi se urca pe glezne… Serpii amusinara, iesira
bulucindu-se dupa hrana, din maluri si din maluri.
Scoteau limba la mine, sasaiau ca stafiile de hartie.
Rusalca iesi si dansa din valuri; tare vesela, acoperita
pe crestet cu alge în loc de basma de matasea. Era si
femeie, era si serpoaica; jumatate stima, jumatate
nevasta, înnecata iesea din unde vie si nevatamata.
L-a prins de guler pe criminalul tanar, l-a lovit cu palma
ei stralucindu-i în soare ca sturionul, o singura data a
dat apoi, l-a certat într-o limba ciudata. El scuipa,
ragaia, se opunea si se asmutea ba spre mine, ba
catre ea… Înfuriata, rusalca si-a dezvelit fruntea pe
jumatate. Cicatricea era ca floarea de muscata.
Nebunul a dat îndarat, a scancit. Era palid-lut si din ce în
ce mai supus. S-a aplecat chiar de sale, i-a cerut iertare
femeii,- sarutandu-i bratul de-a lungul venelor reliefate ca
serpii tineri si foarte albastri. Ea l-a lovit din nou, peste
ceafa, apoi, stransi unul în altul ca gemenii satului, au
urcat panta, malul cu pasari fantomatice, catre casa.
Pe cer, împrejur, nu mai era nici amiaza, nici seara, nici
dimineata... Soarele cu Luna se suprapusesera perfect
într-o forma geometrica ideala si despre care eu nu am
învatat niciodata nici în viata si nici la scoala.
Vitele din balta se întorceau spre case cu ugerele
grele de unt gata batut de vipere si mistere. Traversau
fluviul, înotau în grup ca balenele din oceanele care-si
conduc mareele dupa miliarde de stele înmatriculate
dar nestapanite de oameni.
În seara urmatoare am adormit nemancata.
În dimineata care a urmat, foarte devreme , cu ulcica în
mana, am purces spre prima gospodarie care se zarea
în umbra salcamilor tineri. Am batut în gard pentru ca
nu exista poarta, am intrat fara sa vad vreun caine de
paza. Am ocolit vatra si casa darapanata; abia în
spatele surii am dat peste insul care, cu capul plecat
spre galeata plina, tragea nervos din tigara si de ugerul
vacii, una tanara si neînvatata cu boala lumeasca.
Laptele tasnea cald, cu miros de iarba curata…
Vita mugi vag, abia perceptibil. El prinse sa-i cante
ritmat, din ce în ce mai ritmat, cu silabe necunoscute
mie si lovite perfect între cerul gurii si limba acelui ins
cu probleme. M-a simtit, si-a întors capul spre mine.
L-am recunoscut. Era el. Criminalul. S-a ridicat brusc
pe picioarele raschirate-n gumarii tot zdreanta
si a rasturnat tot laptele proaspat muls, galeata de
plastic… Vaca tanara a mugit prelung, cu ecou strivit,
ca o ibovnica suparata.
I-a raspuns rusalca, cu chiot prelung, salbaticit, nedumirit
si a dat buzna în staulul carpit din trestie care nu
avea nici un graunte de zahar. Si-a certat, în limba
aceea foarte veche si necunoscuta de mine, si-a
suduit vaca, apoi si barbatul.
N-am mai cumparat lapte în ziua aceea, dar cu
rusalca am ramas ca si prietene pe viata. De cate ori
merg la Capidava, desi nu ma cauta, ma gaseste
printre ruinele care tin piept furiei Dunarii care, ba
creste, ba descreste...
Îi duc din oras, cafea ieftina. Ea ma îmbie cu vodca
ruseasca pentru ca stie ca nu as bea din portia ei nici
picata cu ceara. Uneori îmi frige guvizi prinsi cu mana
din fluviu, dar mai ales îmi povesteste despre Condrat,
vagabondul care, cica a cazut în ograda ei din mijlocul
unui card de. Imposibil?
În coliba de la Capidava, candela arde si ziua si
noaptea. Si ce daca ruslaca nu i-a mai pus untdelemn
din ziua în care Dunarea i-a luat omul si tot ea,
Dunarea-i furioasa.
29

LUCIAN GRUIA
Romania
Melania Cuc - MIERCUREA DIN CENUSa (Editura ZIP, Bucuresti, 2008)
Melanjul dintre inteligenta pirotehnica si fantezia suculenta constituie specificul stilului Melaniei Cuc. Ratiunea
ordoneaza imaginatia într-o broderie întretesuta cu umor negru. Rama pe care este întins tabloul este placata
cu o vibranta sensibilitate umanista. Rezulta asadar un roman tragi-comic, MIERCUREA DIN CENUSa /1/, care
reprezinta alegoria conditiei umane contemporane în marsul ei triumfal spre apocalipsa.
Cel putin trei niveluri ale imaginarului se împletesc în acest roman:
- primul porneste de la realitatea imediata: conditiile din spitalul în care eroina se zbate între viata si moarte, în urma
unui infarct, amintirile din copilarie, situatia familiara, incendiul catedralei din oras etc;
- al doilea cuprinde dialogurile cu moartea care apare ca o femeie cumsecade, întelegatoare si chiar cocheta;
- ultimul reprezinta un realism fantastic în care personaje legendare, mitologice ori de basm - demitizate cu tandrete
- apar în naratiune, într-o stare precara, postmodernista.
Sa urmarim succint aceste niveluri, pornind de la întregul pe care îl reprezinta.
Personajul principal simbolizeaza destinului omului simplu, onest, în lumea strivitoare contemporana condusa de
puternicii zilei, lipsiti de scrupule: “Ma simt prinsa ca un peste în acvariu. Sunt un pestisor atipic si antipatic, care face
degeaba giumbuslucuri dinaintea unui card de rechini flamanzi.”
Dupa ce îsi revine dupa un infarct, eroina vrea sa evadeze din realitatea angoasanta si patrunde în timpul fabulos,
al basmelor, distruse apoi de luciditate. Devine Cenusareasa unei Contese agonizante, stapana unui munte despre
care legenda afirma ca ascunde un mare zacamant aurifer - sa fie doar o iluzie?
În clipele grele ale suferintei, Moartea pare chiar o salvare: “Moartea, o da, ea este Linistea, este Tihna; o femeie,
nici tanara nici batrana, cu rochie rosie, sort alb si ilic adunat în nasturi de argint peste splina. (...) Priveste în stanga,
în dreapta, - pipaie, asculta respiratia, ia pulsul... pune diagnosticul fara sa greseasca planeta, tara, spitalul,
patul, pacientul...”
Romanul, citit din aceasta perspectiva, constituie un continuu dialog cu Moartea care se arata numai muribunzilor
sau celor extrem de sensibili. Amuzandu-se de goana dupa celebritate practicata astazi de toti neavenitii,
Cenusareasa încearca sa profite de pe urma dialogului ei cu Femeia cu coasa: “Ce mai pasi deseneaza pe gresia
pardoselii, cu talpa-i subtire! Opera cu adevarat postmoderna. O, de nu ar tabarî taman azi femeia de serviciu cu
mop-ul! Maine am sa chem aici, la fata locului, toate televiziunile, radioul, ziaristii, preotii, vracii, primarul si pe cei de
la situatii de urgenta. Îi voi prinde, lua, cu siguranta amprenta.”
30

Extrem de originala este partea romanului în care se împletesc personaje reale, legendare si de basm: convalescenta,
Rasputin, Contesa, lutierul Eros D’avani, mesterul Manole si sotia sa Ana, Arap Alb, Împaratul Rosu, Împaratul Verde,
Crai, Frate, cei trei ciobani din Miorita, Fat Frumos si Ileana Cosanzeana etc. De tot hazul sunt conversatiile dintre aceste
personaje în care trimiterile la realitate sunt dezabuzante. Iata ce solicita contesei ciobanii mioritici pentru angajare :
“D’apoi cum ti-e voia, cucoana. Daca ne platesti salariul mediu pe economie, ne dai spor de toxicitate, prima de Craciun...
ne platesti si asigurarea de sanatate... Poate ajungem la o întelegere, ca de, turma nu o mai aveam... Miorita???
Pastrama, kebab... A plecat cu vaporu ?. - Deci, voi sunteti aia care i-ati redat libertatea nababului de Haisam. Fain?”
Cotropirea povestilor de real simbolizeaza cruzimea cotidianului în care nu mai au loc visele. Si totusi mai dainuie
legenda ca muntele ascunde un mare zacamant aurifer, pretext pentru descrierea manifestarilor venale de acaparare
a acestuia de puternicii zilei.
Se organizeaza o mare vanatoare cu arme noi, sofisticate, la care sunt invitati virtualii cumparatori ai muntelui, urmata
de banchetul la care contesa urma sa semneze vanzarea/donatia muntelui. La festin este prezenta, desigur, si
Moartea. La momentul mult asteptat, cand contesa scrie actul de vanzare, izbucneste vulcanul care va distruge tot
Muntele lui Crai si întreaga lume. Moartea satisfacuta îsi scrie si ea lista cu cei care vor disparea: “Sub picioarele
noastre fierbe cazanul cu lava. Suflul teluric rupe, desfiinteaza faliile. Continentele se realcatuiesc în ceea ce va fi
fost Mama Geea cea adevarata. În conditiile date, durerea mea de cord nu mai are sens. Hapul de nitroglicerina, pe
care îl asez din inertie sub limba, nu mai are efect. Ori, ori!”
În finalul pertinentei prefete a cartii, Aureliu Goci remarca: “Melania Cuc sustine, în acest timp de criza a literaturii,
narativa deborandanta, în formula postmodernista a operei-bazar. Critica traditionalista ar defini-o, cu vechile
concepte, drept o creatie fantezista, performanta în zona detaliilor, a imprevizibilitatii cursului narativ, nu si în sensul
constructiei. Proza de imaginatie si nu opera de cunoastere, text de virtuozitate stilistica si nu de artificialitale
divagatii filosofice, MIERCUREA DIN CENUSa pare sa detina rara distinctie de a satisface atat cititorul dornic de
senzational si pitoresc, cat si criticul atent la universul fictional si semnificatiile de profunzime.”
Imagine de la Premiile ARP. In centru,
Melania Cuc, [n stanga, Grigore Vieru
31

MELANIA CUC
Romania
Dantela de Babilon - Roman, Editura Nico, 2009
ECUMENISMUL FRICII
Prefata de Nicolae Baciut
“Dantela de Babilon” e înca o formula narativa pe care o încearca Melania Cuc, una care îi impune restrictii, dar îi si
deschide un orizont nu mai putin generos, acela al psihologiilor umane.
O naratiune la persoana întai, cu autoarea protagonista în pielea unei jurnaliste, „o jurnalista fara de minte, ce si-a propus
sa ajunga si sa transmita stiri de pe linia întai a unui front fara pifani si fara ordin de zi pe cazarma”, într-un exercitiu
profesional imaginar, într-un teritoriu cu dimensiuni de fenomen: terorismul, luarea de ostatici, de prizonieri
civili. O experienta limita, cu mare încarcatura de risc, prin care au trecut atati jurnalisti si nu numai.
Nici pentru naratoare lucrurile nu sunt bine definite, limpezite: „Nu stiu daca dorm si traiesc un cosmar, nu stiu nici daca
sunt treaza si martora la nebunia umana”.
E o naratiune în care îsi arata fata un ecumenism al fricii, al vinei comune, cu solidaritatea, speranta si lasitatile lor:
„Musulmanii, crestinii, budistii, iudeii, brahmanii si ateii, toti suntem amestecati, facem parte, avem o vina anume”.
Un roman al spatiului închis, în care conteaza doar dimensiunea interioara, launtrica, accentele fricii si ale licaririlor
de speranta.
Un roman psihologic, într-o curgere fireasca, clasica, cu respectarea rigorilor genului. Cu foarte multa arta în a decupa
detalii, în a le da relief, încarcatura de simbol.
Dar si analiza sub raport religios, a unei lupte fratricide, în spatiul matrice al crestinatatii, între „reprezentati ai doua
semintii din triburi vechi si trecute în egala masura prin sita si darmonul vremurilor, pentru a nu uita pentru ce se urau
de moarte”.
Sub cerul Bagdadului se deruleaza si acest razboi psihologic, dincolo de cel real, cu mize oculte, „într-o aerogara asediata
si în care cateva zeci de civili, care au nimerit la locul si timpul nepotrivit - facem obiectul negocierilor dintre autoritatile
militare internationale si teroristii fara frontiere”.
Lelia sau Laila e personajul care intra în ecuatia conditiei de ostatica, cu timp si rastimp pentru incursiuni
anamnetice, pentru evaluarea unor fapte din biografia sa. Ca într-un fel de explicare a hazardului de a se afla în loc
nepotrivit la moment nepotrivit.
Dar e si prilej pentru a constata ca „teoria supravietuirii sub frica, nu functioneaza fara recurs la umilinta”, pentru ca cei prinsi
în lupte straine de ei au ca „punct comun dorinta de supravietuire”, ori aceasta dorinta îi face pe multi sa lase garda jos.
Asteptarea, ea însasi un „personaj”, developeaza trasaturi de caracter, gesturile dau masura profilului fiecaruia în parte, fie
terorist, fie prizonier. Pîna la un loc, aceasta stare aminteste de Desertul tatarilor, a lui Dino Buzzati.
32

Melania Cuc stie sa contureze cu abilitati de pictor, din cate o tusa de culoare, portrete... psihologice: Laila, soldatul mercenar,
Mandea, Arnadze, adolescentul paralitic, Salomeea, vaduva veterinarului din Egipt, Johnathan, Barby, Cecilia,... un
fel de Arca a lui Noe pentru semintia umana, de varste si categorii sociale diferite, de etnii diferite, printre care se afla si
romani, rataciti ai sortii.
Nu mai putin reusit e portretul colectiv, de turma sau de „cloaca”, „o ceata de prizonieri adusi la limita salbaticiei”, cum îi
numeste autoarea, cu solidaritati si egoisme, cu gesturi cand emotionante, cand comice în tot tragismul lor, hilare, absolvite
deorice logica, atunci cand nu par absurde sau cel putin nelalocul lor. Ori tinand de logica de circumstanta, cea care face
posibile „fraternizari”, precum alaptarea de catre Barby, alba, a copilului unei negrese, careia ia secat laptele matern.
(„Gheata dintre doua mame, dintre doua rase umane, a fost gata sparta”.)
“Dantela de Babilon”, o fictiune literara, are toate datele realului, se hraneste dintr-o cazuistica bogata, trecand dincolo de
relatarea jurnalistica, de imaginea de suprafata, atingand resorturile intime ale trairilor posibile în situatii limita.
Fictiunea are verosimilitate, chiar daca nu are suport real, concret. E o lume posibila, dincolo de real, dincoace de imaginar.
Melania Cuc nu duce lucrurile spre un carnagiu. Ea prefera carnagiul sufletesc, cel în care e schilodita si atidudinea în fata
libertatii. Lasati de izbeliste de catre teroristi, prizonierii de ocazie îsi pierd busola: „Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi!
Liberi. De ce nu plecam?! De ce am pleca?..”
Aceasta pentru ca lupta nu se da cu dusmanul din afara, ci cu cel dinlauntrul fiecaruia: „Daca suntem prizonieri, suntem
închisi doar în propria noastra lasitate”.
33

Domnisoara
I se spunea „Domnisoara”. Nu pentru ca ar fi fost
foarte tanara. Avea aproape patruzeci de ani cand
încep amintirile mele despre ea. Era nemaritata. De
aceea toata lumea îi spunea “Domnisoara”.
De fapt o chema Stela. Mama îi zicea Luti. De la
Steluta. Erau prietene. Cele mai bune, chiar daca
mama avea cu vreo zece ani mai putin.
Era foarte frumoasa Domnisoara! Si inteligenta. Glumea
cu umor si zambea cu sinceritate. Ochii ei mari ma
priveau întotdeauna, cu o duiosie greu de descris. Chiar
atunci cand am devenit femeie la randul meu, apoi
mama, tanti Luti m-a privit cu aceeasi caldura.
Îmi placea foarte mult sa merg în vizita la Domnisoara.
Copil cu pleoapele fluturi, priveam fascinata tabloul
agatat într-un cui din peretele dormitorului ei. Era atat de
aproape de sufletul meu, era atat de plin de mister! Si a
ramas, pentru mine, o eterna fascinatie, un etern mister.
Era un portret în marime naturala din care Domnisoara
te privea adanc pana în strafundurile sufletului.
Simteai, fizic, cum acele lumini ciudate din ochii ei
patrundeau în mintea ta, în inima ta, si mereu, mereu,
aveau ceva de spus. Erau acolo întrebari, erau acolo
raspunsuri. Era un strigat, uneori de durere, alteori de
fericire, toate atat de sincere si de adevarate! În orice
loc din camera curata si simplu mobilata ma aflam,
simteam prezenta femeii superbe din Tablou. O
34
MIHAELA
DORDEA
Romania
simteam vie, calda, prietena si confidenta, protectoare
si neajutorata cateodata. Dar mereu ea, mereu parte
din mine. Si da, era acolo poveste!
Era frumoasa, cu ochii ei mari si negri, cu parul pana
peste umerii delicati, buclat, pieptanat a la Alida Vali,
cu o palarie cu boruri largi umbrindu-i fruntea înalta
pana deasupra genelor lungi si dese.
Mergeam acolo în fiecare zi. Mama si Domnisoara se
asezau în fotoliile albe si îsi beau încet cafeaua.
Printre aburii aromati si fumul fin al tigarilor se auzeau
franturi de fraze. Nu eram foarte atenta, dar stiu si
astazi, dupa atati ani, despre ce discutau. Eu aveam
locul meu pe un scaunel în fata unei alte masute, tot
mica si ea, numai buna pentru o fetita de trei ani cu
parul inele aurii stralucind în soarele celor mai senine
zile ale ei. Aveam si eu “tratatie”. O farfurie plina cu
prajituri si fructe, si rasfatul acela din paharul cu apa,
care încapea într-o lingurita de argint. Un bulgare
delicat si dulce si parfumat, uneori alb, alteori trandafiriu,
pe care îl savuram topindu-l încet în gura, apoi sorbeam
cu înghitituri mici din apa rece, numit serbet.
Domnisoara stia ce îmi place si de fiecare data
gaseam acele dulci minuni pe o tava numai a mea,
gata pregatite.
Ma asezam în asa fel încat sa pot privi nestingherita
Tabloul. Ore în sir nu îmi luam ochii de la el. Mintea
mea se juca si imagina fel de fel de scenarii în care
eroina principala era Domnisoara.
Cunosteam si, pe masura ce cresteam, întelegeam tot
mai mult din povestea ei de iubire. O iubire de o viata,
o viata de iubire, peste care nu a reusit sa paseasca
niciodata. O iubire care i-a marcat destinul, asa cum a
facut-o si Tabloul.
Domnisoara avea educatie de pension. La patru ani a
fost adoptata de nasa ei de botez. Mama îi murise si
ea ramasese singura fata între patru frati. Tatal a

amas cu baietii iar ea a crescut în familia lui Florian,
ca un copil natural. Cine era Florian? Florian era fiul
nasilor. Avea doar trei ani mai mult decat Stela.
Primele jocuri le-au jucat împreuna. Întaia floare
Domnisoara a primit-o de la el. Odata cu primele litere
Stela si Florian au învatat si alfabetul iubirii si asa au
descoperit dulceata primului sarut. Adolescenti, au
priceput ca stelele stralucesc mai tare, ca cerul este
mai albastru si nici un nor nu este atat de amenintator
atunci cand sunt unul langa celalalt. Se iubeau!
Si s-au iubit si mai mult, pana au gresit. Se voiau
împreuna pana la marele final. Se vedeau calatorind
amandoi în corabiile dragostei o viata întreaga, cu
acelasi zambet si cu aceeasi fascinatie cand se vor
privi în ochi chiar si atunci cand argintul din par va
straluci în soarele altor vremi.
Îsi doreau sa fie majori ca sa se poata casatori.
Numai ca lucrurile au luat o turnura potrivnica sperantelor
lor. Parintii lui Florian au aflat secretul unei iubiri
care a transformat prea devreme doi adolescenti în
barbat si femeie. Au hotarat ca cei doi tineri sa nu se
mai vada. Pe el l-au trimis la o scoala militara, undeva
pe la Sibiu, iar pe ea la pension.
Cand a împlinit optsprezece ani Steluta era singura,
cu iubirea în suflet si visele spulberate. Avea, ce-i
drept, o casa a ei, lasata prin testament de mama.
Acolo si-a alimentat Domnisoara visele cu speranta.
Acolo si-a aparat Domnisoara iubirea, acolo si-a
pierdut reperele. Curtea era mare, mai mult lunga
decat lata. Pe partea stanga erau cele doua camere,
sufrageria si dormitorul. Ca sa ajungi în sufragerie,
treceai mai întai printr-o salita, unde Domnisoara
montase un godin pe care îl folosea iarna, pentru ca
era cam friguroasa.
În continuarea camerelor de locuit, era o bucatarie de
iarna si apoi, una micuta, de vara. Între ele, un rond
de flori colorate care, din primavara pana în toamna
tarziu, înfloreau raspandind un parfum ametitor. Nici
azi nu stiu ce flori erau. Le priveam ori de cate ori
ieseam din casa, pentru ca am uitat sa va spun, eram
vecini. Ne despartea doar un gard, si ala rar, ca sa pot
vedea eu, dimineata cand ma trezeam si nu o gaseam
pe mama langa mine, daca era acolo, si sa ma strecor
printre scanduri în curtea de alaturi.
Si ma strecuram de multe ori, chiar daca mama
nu era acolo, pentru ca îmi placea mult sa merg
în vizita la Domnisoara.
Dupa incendiu, Luti a stat o vreme la noi. Uitase, într-o
noapte, sa mai supravegheze focul din soba si s-a
trezit în flacari. Si ea si fratele mamei, care avea casa
lipita de a ei.
Paradoxal, eu am fost fericita atunci, pentru ca aveam
Tabloul aproape de mine si îl puteam privi de cate ori
voiam. Si voiam mereu. Ma fascina, ma atragea ca un
magnet acel tablou. Uneori mi se parea ca este viu.
Eram eu mica, dar nu ma speriam, pentru ca o iubeam
pe Domnisoara, iar ea era atat de frumoasa!
Din pacate, socul de la foc a schimbat destinul ei
într-unul straniu, un labirint din care încerca sa iasa,
fara sa stie cum, încercand sa mearga înainte dar nu
facea decat sa încurce calea spre capatul lui.
Domnisoara era laborant chimist la maternitatea
Polizu. Acolo m-am nascut eu. Mainile ei au fost cele
care m-au mangaiat primele chiar în clipa în care am
dat cu ochii de lumea asta mare care ma absorbea,
fara sa ma întrebe macar, daca sunt de acord sa fac
parte din ea. Mama era adormita.. efectul anesteziei...
Facuse operatie cezariana dupa trei zile si trei nopti în
care durerile facerii n-au parasit-o pentru ca eu ma
încapatanam sa raman acolo, în locul acela unde
puteam visa nestingherita, unde era cald, unde
vedeam lumini si îngeri albastri, si era liniste, atata
liniste….si mai ales, unde eram mereu cu mama,
eram mama… eram….
35

Anii treceau si eu nu puneam deloc carne pe mine.
Eram subtirica si fragila ca un lujer de floare. Toata
lumea se dadea de ceasul mortii ca nu se îngrasa
copilul. M-au purtat o vreme pe la doctori crezand ca
sufar de ceva. Nu sufeream de nimic. Asa eram eu. Dar
pana sa se convinga, au consultat toate somitatile
vremii în materie de pediatrie si toti acei domni profesori
doctori recomandau invariabil, cate un set de analize.
Sigur ca analizele le faceam în laboratorul cu pricina,
destine
adica la Domnisoara, la spital la Polizu. Sigur ca în
ziua programata pentru asta tot spitalul era în alerta,
prezent în laborator. Vedeam în jurul meu o multime
de halate albe din care ieseau maini, multe
maini…Una cu o portocala, alta cu o ciocolata, altele
cu banane si fel de fel de dulciuri si prajiturele, care sa
ma convinga sa stau la întepat. Ei bine, nu! Nu
stateam. Nu voiam si pace! Acceptam orice, dar sa mi
se ia sange, nu. Si atunci, Domnisoara, - tot
Domnisoara, a descoperit cea mai eficienta strategie.
Stia cat de mult iubeam spitalul, contrar opozitiei mele
la prelevarea probelor de sange îmi placea atmosfera,
îmi placeau halatele, îmi placea sa îngrijesc bolnavii
pe care îi vedeam cand vreunul dintre medici, prieteni
cu mama si Domnisoara, ma luau cu ei la vizita, în
saloane si voiam sa fiu medic, fascinata de eprubete,
mojare, fel si fel de aparate si dulapuri cu medicamente,
fese, pansamente si instrumentar medical. Cat
despre seringi si ace… nici nu mai vorbesc: le adoram.
Aveam si eu o seringa acasa, una adevarata, cu
acele lungi asezate frumos într-o cutie de metal. Din
fiole cu ser fiziologic, aduse tot de Domnisoara,
experimentam tratamente pe un biet iepuras de
musama, umflat, saracul, de atat lichid injectat cu
mare arta de mine, o micuta doctorita plina de
importanta misiunii sale. Doar el era bolnavul ideal.
Statea cuminte si nu ma contrazicea cu nimic.
Aveam eu si alti pacienti… Catei, pisici, dar astia nu
prea aveau chef de îngrijirea mea si nici încredere în
“pregatirea”mea în domeniu. Mai ascultatori erau puii
36
de vrabie care cadeau foarte des din cuiburile rasarite
printre ramurile ciresului, sau visinului, sau cais, -
pentru ca în fiecare an crestea altceva în copacul
acela, din gradina noastra. Micutele zburatoare aveau
ori o aripioara, ori vreun piciorus rupte, iar eu le
oblojeam cum ma învatase Domnisoara. Pe multe
le-am vindecat, dar aveam si un motan alb, pufos,
care mai dadea iama printre pacientii mei si…
Cum spuneam, se lucra intens la un plan cu ajutorul
caruia sa ma las întepata în vena pentru analize.
Domnisoara s-a gandit ca daca va aduce la noi acasa
toata dotarea laboratorului, ma rog, o parte din ea, am
sa accept si acea “oroare”. Zis si facut. Seara
ramanea sa doarma la noi, iar dimineata, la prima ora,
avea, în sfarsit, în eprubeta sangele meu de minunata
grupa B III. Nu cedam, însa, decat dupa ce îmi
promitea ca voi vedea, chiar în ziua aceea, Tabloul.
Si îl vedeam!
Timpul trecea si frumusetea Domnisoarei trecea ca o
floare care paleste în arsita soarelui de iulie. Devenea
tot mai nelinistita, mai tulburata. De la incendiu, se
temea sa mai mearga singura pe strada. Nici la
vechea locuinta nu a mai revenit S-a mutat la spital.
Asa a hotarat, pentru ca nu avea cine sa se ocupe de
ea de doua ori pe zi, sa o duca si sa o aduca de
acasa la serviciu si înapoi, la ora patru. O vedeam la
fiecare sfarsit de saptamana. Uneori si în zilele de
lucru, cand aveam drum prin zona spitalului.
Timpul trecea, dar iubirea ei pentru Florian ramanea la
fel de intensa. La un moment dat îi încoltise în minte
ideea ca ar fi bine sa îl urmareasca. Si chiar o facea
cu ajutorul unei prietene care locuia în vecinatate.
Nici el nu se casatorise.Traia singur, undeva
în centrul Bucurestiului.
Ce nu a facut, pe unde nu a mers, chiar si la babe vrajitoare
s-a dus, numai sa îsi poata împlini marele vis.
Dar…nimic. Nimic nu mergea. Nimic nu se

întampla nici dupa vraji, nici dupa descantece, nici
dupa promisiunile sarlatanilor care îi stiau de acum
slabiciunea si profitau, cerandu-i sume exorbitante
pentru serviciile lor. Si ea platea cat i se cerea. A platit
cu bancnote dar si cu sanatatea ei.
Mama a sfatuit-o sa mearga, mai bine, la manastire.
La Cernica. Auzise ea, mama, ca acolo s-au mai
petrecut minuni. A ascultat-o si s-a dus. A venit la noi
încantata si plina de încredere. Lasase unui calugar
toata speranta ei scrisa într-un acatist. Urma sa mearga
acolo, din nou, tot într-o duminica, atunci cand se
vor încheia cele patruzeci de zile ritualice.
Visuri, sperante, patima, asteptare. Cam asa s-au scurs
literare
cele sase saptamani ale Domnisoarei. În sfarsit, a venit
si ziua cea mare. Era o duminica superba de sfarsit de
iunie cand mugurii explodasera si devenisera flori iar
soarele scosese pasarile din cuiburi si ele se bucurau în
triluri de coloratura facand tumbe printre ramuri.
Da. Era duminica. La manastire începuse o slujba de
nunta. Cand Domnisoara si-a facut loc sa vada alaiul, la
altar, Florian, chiar Florian al ei, conducea alta mireasa.
Din clipa aceea zambetul Domnisoarei a murit.
Trasaturile si asa pierdute, i s-au înasprit. Privirea ei
atat de vie, devenise acum pierduta. Psihicul ei
era la pamant.
Nu mai parasea spitalul. Polizu era acum colivia în
care se închisese de bunavoie. Avea acolo un dormitor
amenajat într-o rezerva, cu acordul profesorului. Cand
în sfarsit a cedat rugamintilor mamei si a iesit cu ea la
un film, s-a întamplat minunea!
Era vara. O vara fierbinte cu 40 de grade C în termometre.
În sala de cinema lipsea aerul. Mama a iesit
sa se racoreasca în Cismigiu. Era la doi pasi. I-a spus
Stelutei sa ramana sa vada filmul, apoi sa vina si ea în
parc. Dar ea nu a vrut sa ramana singura si a plecat
cu mama. S-au asezat pe o banca în apropierea lacului.
Era o dupa amiaza caniculara, dar langa apa era
racoare. Dupa o vreme, s-a apropiat un domn, la vreo
60 de ani. O privea fix pe Domnisoara iar ea parea sa
îl recunoasca. S-a ridicat de pe banca. S-au îmbratisat
îndelung. Era un barbat bine facut, înalt, grizonat. Un
zambet înca seducator se contura pe un obraz alb si
putin aspru. Pensionat de curand, George iesise în
parc sa se plimbe. Era unul dintre admiratorii ei si o
iubise mult si fara speranta în tinerete. Acum era
vaduv, fiica lui murise si ea. Sinucidere din gelozie.
Avea un nepotel si un apartament în Militari,
proprietate personala. Mama i-a lasat singuri si a plecat
spre casa. Prietena ei nici nu a observat. În toamna,
Domnisoara era mireasa. Eu i-am dat rochia alba si
cununa de lamaita, asa cum cerea traditia. Pe un perete
am vazut Tabloul. Era acolo si ma privea zambind.
Cu sotul ei, Domnisoara s-a înteles minunat. Pana sa îsi
gaseasca ceva de lucru, pensia era mica,
s-a ocupat el de ea. O ducea si o aducea de la spital în
fiecare zi. Cand un prieten l-a ajutat cu un post de vanzator
de loz în plic, Domnisoara a revenit la camaruta ei
din spital. Barbatul ei o ducea luni dimineata si o lua
acasa sambata. Au trecut astfel cinci ani. Într-o sambata,
însa, George nu a mai venit. Domnisoara l-a asteptat
pana s-a întunecat în fata spitalului. A intrat înapoi fara
un cuvant. A telefonat din interior, dar telefonul suna în
gol. Sambata urmatoare, pe o ninsoare grea, a plecat
acasa cu o colega de laborator. În apartament, cu televizorul
deschis, sotul ei zacea mort de aproape doua saptamani.
Facuse infarct. Domnisoara a ramas locatara în
spital pana la pensionare.
Acasa mergea rar, sa aeriseasca, si atunci doar însotita
de cineva. Dupa ce a iesit la pensie îsi gasea adapost pe
ici pe colo, pe la rude, pe la prieteni, unde se muta cu tot
calabalacul. Din bagajele ei nu lipsea o cutie veche cu
palarii si un aparat de radio. Mai tarziu si-a cumparat un
televizor. Tabloul, frumos împachetat cu hartie lucioasa
legata cu sfoara, completa zestrea Domnisoarei.
37

A stat si la noi o vara. Si nu a fost deloc bine.. Nu voia
sa stea singura în casa cat lipseam eu si mama. Îi era
frica. Permanent trebuia sa fie cineva cu ea, ori eu, ori
mama, ori bunica mea. Daca eram invitate pe la prieteni,
o luam cu noi. Asta doar de vreo doua-trei ori, pentru ca
se speria de tot ce vedea sau se petrecea în jurul ei. Se
îngrozea pana si de jocul copiilor. Ne era mila de ea.
Devenise irascibila si de nesuportat. Eu eram însa
încantata ca aveam tabloul în camera mea. Îl priveam cu
aceeasi fascinatie de odinioara ore întregi.
Cand a plecat la o ruda, unde avea sa locuiasca o
vreme, suparata pe mama care nu mai suporta
tensiunea care crestea în fiecare zi din cauza
capriciilor Domnisoarei si o mai certa uneori,a luat si
Tabloul împreuna cu celelalte bagaje.
Au trecut cativa ani în care aflam vesti despre ea de la
cunostinte comune. Ea tacea. Dupa demolare, am primit
apartament în Militari. Asa am reluat relatiile cu
Domnisoara. Locuia la doua statii de autobuz, distanta.
Dar, surpriza! Nu locuia singura! În apartamentul de la
etajul trei mai locuia un tanar de vreo 30 de ani, frumusel
dar cam smecheras, baiat de cartier, de care
Domnisoara se îndragostise. Nu avea ochi decat pentru
el. Nu a acceptat sub nicio forma sfaturile noastre
de a o lasa mai subtire cu derbedeul, pentru ca era
foarte limpede modul lui de a o jecmani. Ba chiar s-a
suparat pe mama, cu un bonus de…gelozie. Da,
Domnisoara era geloasa! Dar sa vedem ce s-a mai
întamplat! Dupa ce i-a golit carnetele de CEC, nemernicul
a vrut sa puna mana si pe casa. Cum, nu stiu,
dar am aflat mai tarziu ca se descotorosise de el, iar
acum prinsese curaj si avea puterea interioara sa
mearga singura pe strada, ba chiar locuia singura în
apartament. Boala ei nu trecuse, dar se ameliorase
serios. Îi revenise umorul, era calma, si ne vedeam
foarte des.
38
În apartamentul ei era mereu masa pregatita pentru
oaspeti. Nu îi lipsea nimic. Pe un perete din dormitor
era Tabloul. Ma simteam bine în preajma lui. Eram
fascinata, la fel de fascinata ca întotdeauna, cand îl
priveam. Domnisoara ma lua de mana si ma ducea în
camera cu Tabloul si îmi arata, începand de fiecare
data cu un pardesiu gri de stofa, îmbracamintea ei,
asezata într-o ordine desavarsita în sifonierul cel vechi
cu oglinda, apoi pantofii, palariile. Pleca dupa acest
ritual si ma lasa singura, cu cafeaua si tigarile, - doar
eu aveam voie sa fumez în acea încapere, sa privesc
în liniste tabloul.
Uneori revenea acolo cu cana ei de cafea si vesnicele
tigari fara filtru, întotdeauna Carpati, si ma ruga sa îi
povestesc scenariul pe care îl închipuiam chiar atunci.
Ne vizita si ea foarte des. Anuntate sau nu, vizitele ei
erau o bucurie pentru ea si pentru noi. Locuiam si eu
în acelasi cartier cu ele. Domnisoarei îi placea la mine.
O tratam cu tot ce stiam eu ca îi place si îi faceam si
alte surprize. Ne întelegeam tare bine noi doua. Sunt
singura fiinta din lume pe care nu s-a suparat niciodata.
Se bucura cand o sunam de ziua ei, ma felicita la
aniversarile mele. Nu uita nicio onomastica sau zi de
nastere. Chiar se supara daca ceilalti nu îsi aminteau
de ea la astfel de ocazii.
Eu nu o uitam niciodata. O iubeam. De mult, de cand
m-a prins în palme cand am intrat în lume…
Îi trecuse frica, psihicul ei parea în regula. Avea o singura
obsesie: cele trei sacose pe care le purta în permanenta
cu ea, pline de fiecare data, nu trebuia sa
stea decat langa ea. În oricare loc din casa se aseza,
le lua cu mare grija si le aseza la îndemana. Nu avea
voie nimeni sa se atinga de ele.

În rest, vorbea si nu îi placea sa fie întrerupta. Aveam
cu Domnisoara conversatii lungi despre orice. Puteai
discuta cu ea de la literatura la politica pentru ca era
foarte bine informata.
Era o acuzatoare apriga a comunismului în general si
a lui Ceausescu în special. Spunea mereu ca daca ar
cadea Ceausescu si regimul comunist, ar veni dezbracata
complet, pe jos, pana la noi acasa, de-a lungul
bulevardului. Ceausescu a cazut. Domnisoara a venit
pe jos la noi, dar cat se poate de îmbracata. Era seara
în care a avut loc executia. Domnisoara adusese cu
ea pachete si sticle, pregatita sa petreaca ca de obicei
Craciunul. Situatia încordata din zilele acelea nu a
lasat-o însa, sa se bucure de sarbatoare în mod traditionalist,
asa cum era învatata. Mama era ocupata cu
garzile pentru paza blocului. Toata lumea se temea de
teroristi. Se vorbea despre ei, dar nu îi vedea nimeni.
Si nu stiu daca îi vom afla vreodata…Dar asta e alta
poveste. Aproape de blocul mamei unde ma
retrasesem cu copiii, se auzeau focuri de arma.
Lumea era agitata, panicata, speriata… Cine sa se
bucure cu Domnisoara?
Am încercat sa fac eu oficiul de gazda. Dar ea dorea
ca si mama sa fie alaturi de ea, pentru ca mama era
prietena ei cea mai buna. A plecat suparata de la noi a
doua zi dimineata.
Dupa cateva saptamani de tacere, am sunat la ea. Nu
a raspuns.. Nici de la ea nu am primit vesti. Cand si
cand, mai aflam de la cunostinte comune ca e bine,
linistita, acasa la ea. Dar cu Domnisoara nu am mai
vorbit multa vreme.
Viata de dupa evenimentele din decembrie ne-a luat
pe un val mare si iute pe toti. Fiecare framantat de
problemele noi ivite si cu atat mai complicate cu cat se
alaturau unei democratii dorite dar neîntelese de toata
lumea. Sperantele din decembrie 1989… Hmm!
În aceste conditii, soarta Domnisoarei nu a mai fost o
prioritate. Cand si cand mai formam numarul stiut..
A mai sunat si ea o singura data la mama si m-a felicitat
de sfintii Mihail si Gavriil pe mine. Apoi tacere...
Pana într-o dupa amiaza de sfarsit de noiembrie,
ninsese mult si era frig, cand mama mi-a spus emotionata,
nelinistita: “Sa te uiti la stiri. Cred ca a murit
Luti. Nu am vazut reportajul de la început, dar am
recunoscut holul apartamentului.”
Seara, la jurnal, s-a reluat evenimentul. Operatorul
plimba camera prin cele doua încaperi ale unui
apartament, apoi în hol, în bucatarie, iar reporterul
vorbea despre o batrana pe care au gasit - o moarta
vecinii de palier. La un moment dat camera de filmat
a ramas pe loc … Prim plan pe un portret…
Si am vazut TABLOUL.
Mihaela Dordea, Premiul I si
Premiul revistei “Ateneu” din Bacau
39

CAMILA
Nu încalc nici-o conventie a mortii daca spun ca am
plecat la un drum care am sperat sa fie luminos ca o
camila ce în cocoase si-ar duce oglinzi. Si nimic mai
mult. Prin pustiul desertului erau osii de lume deraiata,
piei de oi macelarite candva, copii ce de oasele lor
marete îsi atarnau bulendrele sa le usuce la soarele
propriei lor înstrainari.
Nu paseam pe pamant, nu paseam nicidecum pe
fotoni de pamant, ci pe multe si marunte silabe ale
muteniei speciei catre mine. În sus de regn s-au
adunat taine, în aval de obida plansului rufe nespalate,
murdare la gat:de-atat calau sau de-ntors capul?
Ma anestezia lipsa de directie, linistea teroriza
busolele minime ale echilibrului, apa sambetei, totul,
care e ca poemul cu care pleci dorind ceva si el o ia
pe altundeva. Daca am avea bilete pentru poem cum
avem pentru tren, noi, calatorii, cotoarele le-am primi
mai degraba sau, în desert, setea,
Camila cu sete mai mare decat putinta plansului, cana
batuta si atarnata în cui deasupra ochiului,
Ghizd sub nas, rumoare ontologica si fatisa. Sunt
camila oarba, dar care a orbit cu tot ce n-are, camila
care a orbit la iluzii.
Merg si tot nu beau sete, tot nu patimesc si în urma
mea se încheaga putinta, lipsa nisipului se face noroi,
40
DARIE DUCAN
Romania
scorpionii lasa în mine ofrande, ma verifica la dinti si
mi-i iau în deradere, mi-i lovesc si îsi zic între ei:- He,
sunt din portelan chinezesc, astea pana si stirbaria
si-o canta. Cu cariile!
Merg mai departe pana unde nisipul începe sa
semene cu mine si de unde nu încep sa ma vad decat
oase, vad si nisipul oase si pana si oglinda ce-o
caram, limpede ca un taur nervos, dar oase. Aproape
ca lipsesc si oasele discuta, aproape ca plutesc si sunt
de necautat .Toate florile neiertarii si ale urii dau
înapoi, spre pamant. Oasele mele înainteaza prin
desert si se frang. Scrasnirea lor se unge imn de slava
cantat cu pretul mortii.
Suntem deja trei si oasele din noi, umile vorbesc cum
sa slavim zeii, sa facem piramide, iubiri, religii-pilon,
care sa-i tina, sa botezam stele cu numele lor, doruri,
înaltari, astre. Trei perechi doar oase într-o lipsa totala
în care numai linistea semna a carne. Ce sa faci? Din
carca cui sa te dai jos cand fiecare e pe cont propriu?.
Nu din carca cui sa te dai jos, ci din carca sa te dai jos
cui, îmi spune ultimul os, coccis, mutandu-se, trist, la o
coada la oua, la unt si la lapte.
Suntem trei si ne sub[ntelegem zeul, daca oasele
noastre ar putea fi lemne, le-am freca sa facem un foc,
le-am goli de maduva ca sa cantam la ele, dar nu.
Oglinda tace baltita, nu se scurge, se sterge cu
maneca ramei, de sete. Cocoasele mele se lasa ca
niste sani în varful carora mantuitori atarna umiliti de
propriile lor maretii-bumerang.
(...)
Desertul mima aparente si neîntelesuri, oasele noastre
mergeau parca în continuarea sangelui, într-un drum
torent de deziluzii si priceperi. Nisipul, tot de oase, ca
si cum nu asta ar fi fost, mergea spre apa, visa insule,
visa glaciatiuni. Sa treci dintr-un desert într-o
glaciatiune, aceasta nu se poate decat nutrind dumiriri.

Cu bune, cu rele, cu cariile prietruitilor-mei-de- taceri
dinti am plecat eu, ei, cele trei seturi de oase, nisipul:
putrezit, eu: putrezit, oglinda: putrezind în circularitate.
Numai zaua unui lant încapea un ochi, dar cum nu se
înventasera zale triunghi, zeul nostru maret nu ne
vedea. Etcetera ne pipaia cu amanuntul, batea monede
cu blandetea si îsi facea un oras al ei lovit de suficienta.
Biata “etc.”: în e, maternitate, în t, stare civila,
în c, gropari, birocratie.
Aveam mila de mine si am în continuare, dar lepadarea
de pielita sarpelui e ca a unui meta-sine, e ca si cum o
durere s-ar face manusa nu pentru deget, ci pentru a nu
casapi aerul cu dovada ca nu esti animal.
Ceilalti doi, cu pleoapele zdranganind de cani, pahare,
plosti si sticle, ca mercurul urcau în reflux si-n postreflux
catre sine, oasele lor praseau nervuri, celulele
moarte se greblau de la sine si se refoloseau ca pudra
pentru fardurile uzurpatorilor de regnuri. Ce albe sunt
celulele cand mori, ce albe, ca un zahar, ca un lapte
praf. Ca o definitie a luptei neluptate si numai ca un
steag alb de pace nu.
-Iesi, mi-au zis oasele nisipului, iesi, naduseste si
devino tu.
-Ramai si devino tu de doua ori, a insistat oglinda, dar
am înteles asta numai din încruntarea cefii. Culoarea
lumii se sincroniza cu nuanta semintei din care s-a
nascut. Daca ar fi fost sa fim culoare, am fi ramas, am
adaugat eu, în timp ce tovarasii mei taceau, pe rand,
cu coccisurile lipsa.
Nu erau carari, toate au ramas în piepteni si în tesele,
nu sunt drumuri, ramasite se mai pot gasi pe talpile
unora, dar în primul rand nu exista pensete. Nu mai
exista nici dureri si nici nefericire, pentru ca, desigur,
nu mai exista carne. Camila ce-am fost, post-camila ce
sunt, e bucuroasa si da din cele patru puncte cardinale
cu dintii pe dinafara...
Fizica minima se întorsese si pantecul mamei nu-i
deschidea, cu toate zavoarele de mere coapte în
cadere. Mama minima, mama minima, ia te uita la ce
se gandesc oasele noastre suficiente. Ia te uita ce e
oglinda a carei stralucire victimizeaza injuriile vointei.
Ia te uita cum se frang gaturile de cocosi la temeliile
caselor unde se scriu testamente cu recuperata sperma
din neveste, ca un comision.
Si totusi setea e ce se vrea si totusi drumul, desi nu
mai e nisipos, decat o iluzie trebuie strabatut si pietruit
cu tarie de caracter, udat cu solemnul smotru al
picioarelor oricui nu le are. Mergem pana ne vor disparea
si oasele, pana carnii îi va fi sete de lipsa de
surpare. Altfel nu se mai poate, desi daca ne-am opri,
daca ne-am fi oprit, daca ne vom opri, ne va creste
carnea la loc. Ce rusine! Din nou! Ca o repetentie
renasterea. Iar n-ai fost suficient de bun, iar nu ai stiut
macar sa uiti daca nu sa ravnesti.
Legaturile dintre noi mai rezistau prin faptul ca o
frunza de nuc se zbatea luata de vant de la unul la
altul, de pe unul pe altul, desi nu fusesera nuci si nici
macar pereti cu nuci în ele ca sa zicem ca inflatia de
minuni capata sensuri excentrice. Nicio duminica nu
poate fi carne, nicio duminica nu poate fi decat multumire
cu os, ecou semantic de ton irational, cuvant
miriapod cu milioane de litere, tacut.
Si tu sa te zbati sa-i afli etimologia?
Cata încrancenare si încercanare îti trebuiesc
pana sa constati ca a are prezumtia de a?
Cata rutina a fugii îti trebuie sa te opresti?
Exceptiile ling regula pe dinauntru! Zeul nostru,
Împartit în trei, uita cat pentru sase. Pentru cate
feminine uita? Pentru cata lipsa se justifica?
Incantatiile îl ocoleau ca niste gloante cu ochii lui. Sec
de paine de i s-ar fi facut noaptea uitarii, tot ar fi dat
de oasele noastre în miezul adevarului.
41

Mai mult decat atat, am întalnit babilonul si i-am
descalcit starile de agregare, somnoroasa veghea
perechilor noastre de oase, cat pentru sase, vaslea
mai în raspantii, mai în raspar. Mai în ce ai.
Mai în ce poti duce. Evident ca în rest!
Cocoasele mele, greoaie ca niste evidente deteriorate,
ca niste spasme conservate sub lava taceau în tovarasul
meu de drum. Desert articulat cu gura mare riscam,
pasi morti sub descantece asa cum gasesti
viermi pe sub pietre si plosnite ude.
Angoasa, agonia, agosticismul îmi tineau de mama si
mie îmi era foame de mama. Ma ghemuiam cand
dormeam noaptea, poate-poate ma vars în cercuri-roti,
poate-poate ma ia cineva pe o targa rotunda si ma duce
sa ma bata-ntre patru definitii, relative doar prin cuie.
Dar cuiele definitiilor nu ruginesc niciodata fiindca le e
rusine. - De unde au avut ele apa? Se va fi întrebat un
cor de sclavi gata-gata sa sara.
Mergeam tacand si minunandu-ne de lucruri ca de
planete neiesitii din sat, mergem cum mergeam, tacem
cum taceam si nu stiam ce va ramane din noi la ajuns,
speram cu totii ca macar o lacrima, un strop de samanta,
o coasta, un drob de pamant, speram fiecare în
secret ca doar celalalt, dar mai ales nimeni speram...
De cate ori vedeam zborul unei pasari prea sus locul de
sub noi devenea fund de mare si ne insinuam iluzoriu
branhii, înotatoare si maluri. Dupa atata mal tot maluri?
Ne mustrau umbrele înca nepaganizate de oase,
coccisurile noastre sopteau iritat aforisme de bezna,
ca parca sa ne avem de obisnuit.
Înca ne jenau între oasele talpii, între falange si
constiinta de jos, blanuri ale oilor pe care le-am întalnit
macelarite în imediata noastra constiinta, înca ne jenau
protuberantele soarelui si dintii parca începusera sa ne
creasca invers. Cunoaste-te pe tine însuti, asadar! Dinte
de sus crescand pana-n ochi.
42
De la un timp nu mai aveam unde merge, limita venea
dupa noi îngaduitoare, durerea ierarhiza piperul si îl
încremenea între valute, albatrosii tampeau de omat
zicand ca îi plagiaza. Tot peisajul se facea giulgiu
pe tot mai marea noastra putinatate.
Putinatatea din pustiu se împingea ca un fat spre pieire.
Nu mai era de scremut. Nu mai era de cantat.
Carasem în cocoasele mele atata vreme oglinda si
nu-mi folosea la nimic, lucea bubele unor iluzii vindecate.
Nu mai speram la nimic, ceilalti doi au zis: - Hai sa
ne transformam în cuie, tot suntem trei, macar asa
traim. Dar ce definitii sa legi cand tot ce-i gordian sunt
faradelegi? Nicio tuse nu face cat tine dublu! Niciun
junghi cat tine-n lipsa ta!
La urma, cand turma friza urma si urma putrezise
turma si numerele se ascundeau în variabile lemnoase,
nisipul, da, a gasit pisarea lui în mai marunt, oglinda
mi-a vazut chipul, desi mersesem cu ea si setea mea a
gasit apa. O sorbise si din pasarile care n-au secat. Trei
gasisem pe unu si începusem sa ne întrebam cati am
plecat. Nimeni nu plecase.
Setea si-a scris limita prin testament, viata s-a rezemat
în florile nestiute, pentru toate acestea e bine sa ai un
sambure de fruct la tine, sa plangi pana-l faci pom,
pana poti astfel trai de pe urma a ceea ce plangi,
bocitoare a sinelui atunci cand acesta pleaca sa
cumpere echilibru si se întoarce cu plasele pline de
echidistanta si absolut.

DR. FRANCIS
DWORSCHAK
Canada
PAULESCU OCULTAT LA TORONTO
Daca luam în consideratie toate informatiile disponibile
si care pot fi dovedite, nu mai încape nici cea mai
mica îndoiala ca importantele descoperiri ale lui
Nicolae C. Paulescu prezentate întai sub forma a
patru comunicari la 21 aprilie, 19 mai, 9 si 23 iunie
1921 la filiala din Bucuresti a Societatii de Biologie din
Paris, au fost cunoscute la Toronto de F. G. Banting,
C. H. Best si scurt timp dupa ei, si de J. J. R. Macleod
si J. B. Collip. Acestea au fost mentionate mai sus (1)
„Efectul extractului pancreatic injectat în sangele unui
animal diabetic”, (2) „Influenta intervalului de timp
dupa injectia intravenoasa a extractului pancreatic la
un animal diabetic”, (3) „Influenta cantitatii de pancreas
utilizata pentru prepararea extractului injectat în
sangele unui animal diabetic” si (4) „Efectul extractului
pancreatic injectat în sangele unui animal normal”.
Ramane însa un mister faptul ca lucrarea capitala a lui
Paulescu si anume “Recherches sur le role du pancréas
dans l'assimilation nutritive”, Arch. Intern. de Physiol.,
31 august 1921, se pare ca a ramas necunoscuta la
Toronto în 1921-1922, la fel în 1926 si foarte probabil
mult timp dupa aceea, poate pana în 1970.
Comunicarile amintite mai sus fusesera publicate în
Comptes rendus hebdomadaires des séances et
mémoires de la Sociéte de Biologie et de ses filiales,
Section Réunion Roumaine de Biologie, Année 1921,
Tome LXXXV, no. 27, 23 juill et 1921, Paris, Ed. Masson
et Comp” cu titlul: „Action de l'extrait pacréatique injecté
dans le sang chez un animal diabétique” si ca atare au
devenit cunoscute la Toronto, dar initial numai de
Banting si Best cum a fost mentionat mai sus. Felul cum
acestia, incapabili sa înteleaga un text scris în limba
franceza în loc sa apeleze la ajutor competent, prefera
sa o ia înainte, haiduceste si sa-i schimbe complet semnificatia,
este de fapt un delict penal. Ca atare candva,
foarte probabil în noiembrie 1921, ei au dedus tocmai
contrariul rezultatelor exprimate si dovedite atat de
convingator de Paulescu. Daca aceste elucubratii calomnioase
ale acestor doi canadieni atat de ignoranti, dar si
insolenti, nu ar fi distrus în mare parte reputatia lui
Paulescu în medicina anglosaxona, le-as califica drept
donchihotesti. Caci iata ce au înteles acesti diletanti
(pentru care expresia franceza „non plus” era echivalentul
unei negatii) cum am exemplificat mai sus: „Paulescu
a demonstrat ca „injectii de extract pancreatic în vene
periferice nu au nici un efect, ca o a doua injectie nu are
„acelasi marcant efect”, dar daca este injectat în vene
jugulare ar avea un oarecare efect”. Mai mult chiar ,
Paulescu nu indica volumul de extract injectat si nici
volumul urinei analizate”. Si aceste interpretari aberante
îsi fac aparitia în primul lor articol „The Internal Secretion
of the Pancreas”, scris în noiembrie 1921 si publicat în
„Journal of Laboratory and Clinical Medicine”, feb. 1922.
Aceste falsificari au fost expuse în capitolul anterior.
Este evident ca Macleod, care le-a corectat textul,
înca nu citise articolul lui Paulescu. Dar cert este faptul
ca acest moment pana la urma a sosit, si anume dupa
revenirea lui Collip la Toronto (nimeni nu da data precisa).
Noi stim ca Collip si-a început oficial colaborarea
la 12 decembrie 1922 dar la fel noi stim ca el avusese
anterior multe discutii cu Macleod, Banting si Best.
În 1926 Macleod a publicat importanta sa lucrare
„Carbohydrate Metabolism and Insulin”, pomenita de
Bliss (biograful lui Banting) doar în bibliografie, p. 294,
dar fara a o mentiona în textul lucrarii sale. Aici
Macleod ne spune în paginile 66-67 în mod transant:
„În timp ce lucrarile erau în progres, la Toronto, ni s-a
atras atentia despre un articol al lui Paulescu si, dupa
43

acesta, despre unul al lui Gley. Cercetarile lui
Paulescu fusesera prezentate la Réunion Roumaine
de Biologie, în primavara anului 1921, cu care prilej el
a redat efectele produse prin injectii sterile de extracte
pancreatice asupra concentratiei zaharului, corpii
cetonici si a ureei în sangele si urina cainilor depancreatizati.
Fara îndoiala, toate aceste trei substante au
fost marcant reduse în sange si în urina, ca urmare a
injectiilor. Rezultatele erau identice, fie injectate în
destine
venele jugulare, fie în vena porta... Ele variau dupa
cantitatea glandei în extractul pancreatic. La fel,
Paulescu a observat ca zaharul si ureea în sange erau
reduse în un caine normal dupa aceste injectii”. “
Bliss (autorul lui Banting) nu pomeneste însa
nimic despre aceasta atat de importanta relatare
data de Macleod.
Chiar mai mult, Macleod indirect ne spune chiar data
aproximativa cand ei (Banting si Best, dar de data
aceasta sub privirile competente ale lui Macleod) au studiat
rezultatele preliminare ale lui Paulescu. În paragraful
precedent, el se refera exclusiv la cercetarile lui Collip
care au început la 12 decembrie. Dar este stiut ca
Macleod (precum si Banting si Best) avusesera discutii
cu Collip înainte de aceasta data. Ca atare, a fost scurt
înainte sau dupa aceasta data cand rezultatele incomplete
ale cercetarilor lui Paulescu au fost studiate cu
atentia pe care o meritau (“În timp ce lucrarile [lui Collip
adaugam nois erau în progres”). Ne referim la „Action de
l'extrait pancréatique injecté dans le sang chez un animal
diabétique” în Comptes rendus hebdomadaires…,
23 iulie 1921”.
Si aici (în 1926) el reda fidel rezultatele lui Paulescu.
Acest paragraf a fost citat si de Ion Pavel în 1976. Dar
dupa ce am reusit sa obtin lucrarea lui Macleod, ce
reiese clar este ca paragraful premergator se refera,
cum am amintit mai sus, exclusiv la Collip. Cu alte
cuvinte, Macleod se refera la începutul lui decembrie
44
1921 („în timp ce lucrarile [lui Collips erau în progres”
mentionat mai sus.
Acest fapt explica de ce el nu a cenzurat în noiembrie,
(înainte de a fi citit acest text), articolul infam al lui
Banting si Best, dar foarte onorabil si semnificativ, a
refuzat sa-si adauge numele sau ca autor! (era dreptul
lui ca sef al departamentului). Este evident însa ca
acum, în decembrie, în mod cert Macleod a citit, a
interpretat corect, a acceptat relatarile lui Paulescu si
fara îndoiala a explicat lui Banting si Best extrema lor
importanta. Ca atare nu este de mirare ca la
11 decembrie Banting si Best au avut succes cu un
extract pancreatic integral din acelasi animal, asa cum
facuse Paulescu, dar de fapt contrariu dogmei lor
sacrosancte ca tripsina trebuia sa fie eliminata cu orice
pret. Dar si mai semnificativ, ei utilizeaza cu succes un
extract pancreatic integral bovin, din un animal adult,
iarasi contrariu la tot ce proclamasera ei mai înainte,
însa exact ce facuse Paulescu, dar fara sa-l numeasca.
Si chiar incredibil, Bliss, biograful lui Banting, nu ne
da nici un amanunt, nici macar data acestui experiment
atat de important.
Daca Macleod în 1926 admite ca în 1921 ei erau la
curent cu acest articol preliminar al lui Paulescu (pe
care îl citeaza corect) reiese ca în mod cert
descoperirile lui Paulescu erau cunoscute si lui Collip,
deoarece ei se împrietenisera si colaborarea între ei
era foarte stransa. Collip va „duplica” unele din
experimentele lui Paulescu, (corpurile cetonice,
glicogenul). Cum el nu facea note de lucru nu putem
dovedi acest fapt (experimente originale sau duplicate),
dar cert este ca el a facut aceste experimente.
Nici Banting, nici Bliss nu admit aceste fapte incontestabile.
Banting nu ne mira, de fapt tot restul vietii
sale el îsi va revendica titlul de descoperitor
al insulinei pe baza ligaturii ductului pancreatic,
de fapt conceputa si utilizata de altii înaintea lui!

Cat despre Bliss, as avea îndoieli daca el nu ar fi ocultat
lucrarea lui Macleod din 1926. Sa nu uitam ca el
mentioneaza fara nici un comentariu chiar imposibilul:
un pretins succes al lui Banting din aceeasi perioada
(12 decembrie) cu un extract pancreatic administrat
prin un tub gastric! Nici un cuvant de critica de la Bliss.
O simpla eroare de tipar? (dar noi vorbim de a treia
editie!) sau o ignoranta strigatoare la cer?
Interesant este faptul ca atat Banting în 1921-22, cat si
Macleod (1926) pomenesc numai “Compt. rend. Soc.
Biol.” 1921 cum am mentionat mai sus. Si totusi, în
arhiva Banting la Toronto, se gaseste copia lucrarii
istorice a lui Paulescu, “Recherches sur le role du pan-
créas dans l'assimilation nutritive”, Arch. Intern. de
literare
Physiol., 31 august 1921, cum am constatat în mod
cert pe Internet. Acest articol reprezinta rezultatul
definitiv, mai amplu, cu informatii si dovezi suplimentare
si concluzii prezentate riguros si sistematic. Singura
mea explicatie este ca acest articol este cel trimis de
Paulescu lui Banting pe 5 februarie 1923, la care
Banting în mod caracteristic nu a raspuns. Fapt si mai
grav, chiar incredibil: Banting foarte probabil nu-i arata
acest articol lui Macleod, deci Macleod nu pomeneste
acest articol în cartea sa din 1926! (În bibliografia la
acest capitol pomenit pe pagina 69 este mentionat
numai articolul „Compt. rend. Soc. Biologie”, 1921
lxxxii, 555). De ce acest articol nu i-a parvenit eventual
lui Macleod ramane un mister, singura explicatie posibila
fiind numai faptul ca la acea data Banting nutrea o
ura chiar maladiva împotriva lui Macleod.
Despre marea importanta a acestui articol si despre
marele merit al lui Paulescu, Sir George Alberti s-a
exprimat: El a fost primul care a descris efectul a ceea
ce se va numi insulina, dar a si demonstrat ca era un
hormon cu efecte asupra tuturor aspectelor metabolice
(Sir George Alberti, Diabetes Voice, vol. 46, nr. 21)
Deci cert este faptul ca în decembrie 1921 primele
publicatii ale lui Paulescu au devenit cunoscute si întelese
de un savant de talia lui Macleod si ca Collip îsi
facuse aparitia în acest oras.
Daca suntem întrebati de ce Macleod nu s-a pronuntat
mai de vreme, acest lucru nu este greu de înteles, dat
fiind faptul ca pentru publicul canadian Banting
devenise un semizeu si ca orice critica adresata acestuia
ar fi fost considerata drept un sacrilegiu, cu
serioase consecinte, fapt subliniat între altii si de Ian
Murray în scrisoarea acestuia catre Pavel, 4 aprilie
1970 („Am cautat sa nu ofensez pe nimeni si poate ca
Dvs. ganditi ca sunt prea milostiv, dar eu stiu ca orice
critica împotriva celor din Toronto va fi interpretata
aproape drept un sacrilegiu în anumite cercuri” Ian
Murray catre I. Pavel).
„Raportul” lui Macleod din 1922 „A history of the
Researches leading to the Discovery of Insulin” nu
pomeneste nimic în legatura cu acest subiect, ceea ce
este foarte firesc. Din cauza conflictelor între cei patru
protagonisti, universitatea le-a cerut ca fiecare sa-si
expuna punctul lui de vedere. Încercarea a esuat,
punctele de vedere fiind atat de contradictorii. Evident
aici el nu pomeneste erorile lui Banting, ceea ce ar fi
fost contrariu intentiei de a restabili pace si armonie la
facultatea de fiziologie din Toronto. Manuscrisul a fost
gasit la moartea lui Macleod, dar Universitatea Toronto
l-a ascuns pentru a nu dauna bunului nume al lui
Banting! A fost publicat dupa moartea lui Best de Lloyd
Stevenson în 1979 în Bulletin of he History of
Medicine, desi el fusese amenintat de universitate de
grave consecinte. Desi hulit, insultat în modul cel mai
grosolan de catre Banting si admiratorii acestuia,
Macleod s-a comportat totdeauna mai mult decat
onorabil, ca un adevarat savant, corect, dovedind
incredibila reticenta si ca atare a refuzat sa se coboare
la nivelul josnic al lui Banting.
Dar mai presus de toate nu trebuie sa uitam acest fapt
atat de important si anume ca ce credeau si ce faceau
Banting si Best în Decembrie 1921nu mai conta. Rolul
principal la Toronto fusese preluat de Collip si acesta
avea multa experienta cu prepararea extractelor din
diferite organe, era la curent cu ultimele descoperiri
45

stiintifice, dispunea de ultimele metode de laborator si
în plus avea geniu. Ca atare, acceptand principiile fundamentale
stabilite de Paulescu, si confirmand unele,
el a reusit sa mearga si mai departe si sa izoleze si
purifice insulina pentru uz la om. Drept care Toronto va
putea revendica victoria finala. Dar Banting va primi
premiul Nobel!
***
În decembrie însa, probabil dupa ce Macleod le-a
explicat sensul si importanta cercetarilor acestuia,
tinerii nostri se desteapta.
Am mentionat faptul ca Macleod a refuzat sa-si puna
numele lui pe primul lor articol: “Recherches sur le role
du pancréas dans l'assimilation nutritive”, scris în
noiembrie 1922, expediat „spre sfarsitul lui noiembrie”
(Bliss) si publicat în februarie 1922. Cum am explicat
mai înainte, Macleod a descoperit acest articol al lui
Paulescu abia în decembrie, prea tarziu ca sa schimbe
textul atat de discreditat si dezonorant al rebelilor si
necinstitilor sai asistenti. Dar nu prea tarziu ca sa
demonstreze tinerilor sai rebeli importanta acestui text.
Ca atare, cum am mentionat mai sus, din senin
Banting si Best utilizeaza un extras integral si
nedigerat din pancreasul aceluiasi caine la
11 decembrie (Bliss, p. 101: „their newly discovered
extract of whole pancreas”!). Chiar foarte miraculos, în
fraza urmatoare aflam ca ei au succes chiar cu un
extract pancreatic administrat prin un tub gastric si fara
nici un comentariu de la Bliss! Aici este greu de înteles
cine îsi bate joc de cititori: Bliss sau tinerii sai
cowboys! (Paulescu constatase ca administrat în acest
fel, extrasul nu avea nici un efect). Dar culmea vine
cand Bliss ne informeaza pe aceeasi pagina ca si un
extras din pancreas de vita este eficace! („Whole cow
pancreas injected intravenously also seemed potent”).
Atat. Nu ne spune cand, nici un fel de lamuriri. Totul
(cele mai importante experimente din viata lui Banting)
în numai sase randuri pe pagina 101!
46
Dar cert este faptul ca în decembrie 1921, cum am
aratat mai sus, unele din publicatiile lui Paulescu au
devenit cunoscute si întelese de un savant de talia lui
Macleod si Collip îsi facuse aparitia în acest oras.
Ne permitem acum sa repetam din introducerea noastra:
„Sunt atat de multe indicii care dovedesc ca opera lui
Paulescu, care în mod cert era cunoscuta la Toronto, i-a
chiar influentat pe cei de-acolo. În mod cert pe Macleod,
care a citit-o, a înteles-o corect si a admis acest lucru
(1926) precum am aratat. La fel în mod cert pe Best si
Banting, care au citit-o, dar în nepriceperea lor initial nu
au fost capabili sa o interpreteze corect. Dar apare cert
ca în decembrie, posibil dupa ce le-a fost explicata de
catre Macleod, au priceput-o deoarece utilizeaza metoda
lui Paulescu cu pancreas de vita (Bliss, p. 101), dar
Bliss nu ne da nici un singur amanunt, nici macar data!
Si aproape cert ca l-au influentat si pe Collip (el nu a
facut nici un fel de notari) deoarece el era foarte
apropiat de Macleod si ca atare ar fi greu de conceput
ca acesta nu i-a adus la cunostinta importantele
descoperiri ale lui Paulescu. Chiar mai mult, printre
primele sale experimente sunt experimente care
confirma rezultatele lui Paulescu. Acest lucru însa nu
diminueaza întru nimic marele sale merite.”
Drept concluzie cred ca putem afirma ca descoperirile
lui Paulescu, desi nu prezentate în totalitatea si în
amplitudinea lor (absent: „Recherches sur le role du
pancréas dans l'assimilation nutritive”), totusi au
influentat semnificativ grupul din Toronto, în mod cert
pe Banting si Best si în oarecare masura si pe Collip,
desi acesta, cu mijloacele la dispozitia sa, ar fi reusit si
singur sa izoleze insulina, ceea ce va dovedi la
22 ianuarie 1922. În orice caz cred ca se poate spune
ca a fost o oarecare continuitate între descoperirile lui
Paulescu la Bucuresti si cele ale lui Collip la Toronto.
(Extras din lucrarea “N.C. Paulescu si Insulina - Triumf
si Agonie”, Editia doua, care va apare curand la
Editura Criterion)

GEORGE FILIP
Canada
poeme culese din luna mai - pentru Maria-Mea
DANS DIVIN
vino sa dansam !, e prea frumos.
noi mai suntem tineri Doamna buna;
stelele discrete trag cu ochiul
cand ne vad frumosi si împreuna.
vino sa dansam !, ar fi pacat
sa fugim din clipa oferita;
doar zburand prin vai de fantezii
vom afla ca viata-i infinita.
vino sa dansam !, în trupul tau
se ascunde vesnic o regina;
ti-as rosti poeme dar ma tem
sa nu-ti tulbur pronia-ti divina.
vino sa dansam !, frumoasa mea,
pasii-n vals vreau iarasi sa ti-i numeri ;
am simtit c-adorm într-un sarut
si zapezi de mai mi-au nins pe umeri...
PRINTRE PETALE
vai...cum mai dansa Maria,
ca o pleoapa pe
meninge
si-ntre clipe ancestrale
ea stia ca
ninge...ninge
despre ce neprihanire
sa rostim cand Ea
danseaza ?
la steaua Marturisire
Ea ne bine
cuvanteaza.
are fluturii vii pe umeri
netopiti printre
ghetari
si o doare si ne spune
unde-s îngerii
barbari.
numai Ea ghiceste zorii,
zorii lumii mincinosi
catre care - petitorii
lumii se tarasc
leprosi.
...era clima cam posaca
si zambea din Mai vecia
era viata prea saraca ;
vai...cum mai dansa MARIA !
47

FECIOARA
are aripi si nu are
peste clipele barbare
nu ni se marturiseste
fecioara - blagosloveste
timpu-o bate printre cnuturi
ea ne iarta cu saruturi
si cand plange, ea ne minte
cu lacrimi sa ne alinte
cearta-i Doamne bucuria
ce-i fura copilaria
si pe piscuri de-Ararat
îsi zideste un barbat
un barbat din seu si sange
unde si destinul plange;
face-m-as un prunc nesfant
s-o tin vesnic pe Pamant
si fecioara mea sa-mi fie
lumanare-n vesnicie
poleita în poeme
si-n cele mai sfinte steme
fecioara blagosloveste
si mi se marturiseste
printre clipele barbare
are aripi...si nu are...
NINGE PRIMAVARA
Multe versuri înca nu s-au scris.
Alta primavara-n geam îmi bate.
Ma tot tangui lang-un manuscris.
Am tot dus poveri prea grele-n spate.
Muntii ning cu valuri de odihna.
Anii - cati au fost, mai sunt putini.
48
Primavara, unge-ma cu tihna,
Asta seara dorul sa-mi anini.
Maine iar transpira telegarii.
Astazi sunt mai bland cu înc-o stea.
Maine iar ma-mpusca mercenarii.
Astazi n-am murit - ursita mea.
Maine vei dormi printre cuvinte.
Astazi - Doamna blanda - respiram.
Magma din sorgine, tine minte :
A ajuns pe culmea - EVADAM !
POETUL DIN STEJAR
crestinii m-au ascuns într-un stejar
si m-au scaldat cu multe primaveri.
ploua o tentativa de pojar
si-abia cadeau petalele din ieri
apoi la prînz eu nu m-am hodinit,
prea ma purtau pe salele lor - sargii.
aveam un punct pe tarm nedefinit;
acolo ma strigau din valuri - magii
si toamna a copt fructele din ram
si strugurii strigau din vrejul crud
si nu dam seama-n targuri si cantam
si m-adapam din ciuturi mari - de dud
dar vine iarna - blanda ca o soacra.
ea strange tot nectarul în pahare
iar muza se scalamba foarte acra
sau mi se pare, iar, ca mi se pare
...abia cadeau petalele din ieri.
ningea o tentativa de pojar.
eu am pascut prin multe primaveri
si voi m-ati rastignit într-un stejar.

POEM PREDESTINAT
si daca destinul nu ma saluta
prin evul acesta murdar de calvar
nu-nseamna, iubito, ca viata e sluta,
asa cum se scrie în A.B.C.- dar.
deschisu-mi-am ochii miopi, de pagan.
închis-ai sub pleoapa un gand rastignit
si n-am plans la poarta acelui stapan
ce-l stiu din milenii de print pervertit.
si cel ce-a ciobit celebrarea din-tai,
ce ceara ciobeste cersind cersetor
cireada pronostica de printre gutui
cersind zaturi false din ceasca de dor
si cealalta ceara cersita - cersind
cenusa la Circe, în grota-i de fum,
cand necersetorul citeste dormind
pe-o pagina noua din vechiul album.
asa cum s-a scris în A.B.C.- dar
nu-nseama prieteni ca soarta e sluta.
prin viata aceasta murdara : calvar,
poetul - preaviul, filip, va saluta...
SA TE IERT...
desigur - sa te iert la azimuturi
cu crestetul turbat de-atata Soare,
cand e fantana beata de saruturi
si trece ex-poetul d-a calare,
dar tu ma ierti - daca ar fi sa fie
sa ne-ntalnim, cumva, pe false pagini
de paradise si de vesnicie
zidite-n mari istorii - de paragini ?
Domnita, carnea mea îti e datoare,
nu cantari nici cel mai puhav vers;
povestea noastra nu e trecatoare:
Icarii nostri-s pui de univers.
nu pot s-arunc armura ce ma-ncinge,
nu pot sa merg taras pe verticala.
am un soldat de veghe sub meninge
ce vrea sa-mpuste zodia-mi fatala.
Maria, fostul print de Danemarka
se va zbura pe vasle cat mai sus,
dar capitanul meu, ce-mpinge arca,
unde e sensul...înca nu mi-a spus.
vaslim asa, ca musca-n calimara.
din prea multi plopi mai vietuiesc doar doi.
eu m-am hranit din arta culinara
si nu alerg din foame spre-napoi.
acolo-s varcolacii epidemici.
acolo-s, Doamna, sfintele bacterii.
acolo-s excrementii academici,
acolo stau la cloaca fariseii.
stai langa mana mea fara cerneala
si pune-ti trupu-n ziduri ce nici nu-s;
în arca fara calafatuiala
a traversat si fratele-mi Iisus.
dar mana Tu destinul, ia-l de coarne,
sa vezi ce greu e jugul - la galere
si cum mileniul vrea sa se rastoarne
catre infernul rosu-al altei ere.
desigur : sa te iert ca nu-s cuminte
si fiindca scriu si-njur si dau cu pumnii,
Dar Doamna mea Maria - ia aminte :
mai lasa-ma, dusmanii, sa-i înjunghii !
luna mai - 2009, MONTREAL
49

George Filip:
D-lui ing. Daniel... la Zi Aniversara :
DE ZIUA UNUI TRIBUN
As culege-o doina de pe-afara,
de prin crangul marelui mister,
ca pe un simbol de primavara
ce-si ridica trilurile-n cer.
Mi-as dori sa vin ca toti cocorii
din îndepartate anotimpuri,
sa m-anin în pragul tau cand zorii
prin clepsidre vantura rastimpii.
Pui de OM de rasa dobrogeana,
ti-ai smuls radacinile din castru
si la brat cu-o mandra cosanzeana
ati zburat în doi spre alter astru.
Tolba cu sageti ti-e vesnic plina
si prin lumi esti tata si barbat.
casa voastra-i plina de lumina,
ca la un TRIBUN adevarat.
50
La aniversare-ti vin cu-o floare
ca un homo homini - si-ascult
un dicton din scriptele stelare,
SIC : in silva multae fiere sunt...
10-11 mai - 2009 - la MONTREAL
Räspunsul Tribunului pt Istorie,
Culturä si Latinitate
Daniel Constantin Manolescu :
Poetului, multumiri pentru gandul bun la Zi Aniversara!
Orice ar spune cate unul-altul, si dincolo de forme sau
stiluri, una dintre marile calitati ale slovei lui George
Filip este umorul, sinceritatea si totala lipsa de
autocenzura. Si aceasta în orice împrejurare si la
adresa fiecaruia !!!
ing. Daniel Constantin Manolescu

IMPREVIZIBILUL OM
text de George Filip, cu ocazia lansarii volumului de eseuri “Imprevizibilul triumf”, al scriitorului Mircea Gheorghe
Lui MIRCEA GHEORGHE mie nu-mi place sa-i zic scriitor, critic literar, eseist etc., ci doar OM. El este atat de
cugetat în vorba, scriitura si-n fapta de sa nu-l atingi nici macar cu o floare, dar-mi-te cu vreun gand mai zgrunturos...
OM-ul acesta, prietenul meu, Dl. MIRCEA GHEORGHE a publicat cu ani în urma un GHID DE PREDAREA
LECTURII LITERARE, la Editura Didactica si Pedagogica - 1982, unde a functionat în Romania.
In anul 1990 s-a stabilit la Montreal. Din invizibilul sau colt de parnas zvarle colaborari spre reviste din tara si din
diaspora. Am fost colegi timp de zece ani la fosta minunata revista LUCEAFaRUL ROMÂNESC. Cu noi, langa noi
si la umbra unui enciclopedist - directorul DAN FORNADE, redactorul MIRCEA GHEORGHE îti propunea articolul
pentru Nr. în perspectiva apoi pleca, frumusel, acasa. Nu l-am vazut niciodata scriind în reactie nici macar un titlu.
Acasa... el scria acasa, printre muzele si mai ales multele lui carti, iar a doua zi, la ora stabilita ieri, aducea
articolul promis. Fara sa bage, probabil ?!, de seama, l-am urmarit întotdeauna din firea mea de nesusceptibilitate.
In fine, l-am comparat cu o clepsidra în care nisipul lui SISIF nu oboseste niciodata.
Pe aici ne întalnim rar, pe la aniversari, sarbatori comunitare si, mai ales !, la lansari de carti. Drept pentru care eu si
el nu ne-am mai vazut de la lansarea penultimei sale carti PARTIDA DE CANASTA, proza, Editura POLICROM,
Romania, 2005. In “partida” propusa de MIRCEA GHEORGHE, toti jucatorii, adica toti cititorii, ies castigatori. Zic asa
fiindca toti ne regasim si ne re[ntalnim cu noi însine în mai toate personajele care se perinda prin apetisantele nuvele -
deosebite prin puterea lor de investigatie psihologica.
Nu exemplific cu nimic, fiindca eu nu va povestec, ci doar va invit sa lecturati PARTIDA DE CANASTA. Si iata ca în
zi de 3 mai, 2009, în sala parohiala a Bisericii Buna Vestire din 8070 , Christophor Colomb, Montreal, noi, prietenii si
cititorii i-am lansat Omului MIRCEA GHEORGHE volumul de eseuri IMPREVIZIBILUL TRIUMF, publicat în 2008 la
Editura Institutului European din IASI. Ce titlu inspirat ! Ca un un dascal care se afla autorul ne-a dat prima lectie prin
Ghidul de predarea lecturii literare. In “Partida de canasta” ne-a prezentat un model de scriitura, deci tot un fel de
ghid. In “Imprevizibilul triumf”, MIRCEA GHEORGHE se ridica pe podiumul [ntelepciunii sale si de acolo împarte lauri
unor scriitori care au atins imprevizibilul triumf - “o carte care aduna între coperti eseuri, cronici si sinteze, autori de
opere si, uneori, si cu destine atipice, extrem de semnificative. Acestia sunt scriitori migratori profesionali temporari ori
imigranti înradacinati definitiv în societati gazda, chiar universitari si ziaristi romani din Canada”.
Pe toata întinderea ei, cu o participare nu chiar numeroasa, aceasa lansare a fost un fel de liturghie în care cu
mult har ne-au glasuit preotul LIVIU ALEXANDRESCU si autorul imprevizibilului triumf.
Debusolat cautator de perle care ma aflu am respirat repede cartea, din scoarta-n scoarta. Si prin ocheanul aburitului
meu instinct de patriotism local, am dibuit lesne si surpripnzator numele a trei scriitori romani montrealezi cu
care ma salut si nu ne-njuram... înca.
ANTON ANGHEL : romanul FORTUNA STAR. Este un scriitor roman din diaspora... ignorat. Personal i-am
cunoscut toata familia si promit, cu aceasta ocaztie, sa-i regasec pe membrii ei.
FLORIN ONCESCU : Un constantean de-al meu, stra-stradescendent de-al lui ICAR, un subtil scriitor satiric - el
ne introduce, pe usa din fata, la spectacolul vietii cotidiene.
FELICIA MIHALI : Scriitoarea ne pune la îndemana secretul conditiei si drumul scriitorului emigrant. N-as dori sa
se afle dar amandoi subscriem clandestin la niste idile ne[mplinite...
MIRCEA GHERORGHE... De ce scriu asa maiastru despre el ? Dar eu nu scriu ci doar însailez pe hartie niste
senzatii personale. Adevar graiesc spunand ca este criticul meu literar cel mai dur, dar si mai tolerant. Si poate ca
destinul a hotarat sa fim amandoi niste cavaleri, vorba lui ARGHEZI, ai cuvintelor potrivite.
Criticule, traducatorule si prozatorule, eseistule, fie-ti laudata mana cu care scrii - OMULE !
mai, 2009, la MONTREAL (pentru imagini de la acest eveniment cultural, a se vedea coperta 4)
51

Imagini de la lansarea volumluui de eseuri “Imprevizibilul triumf”, al scriitorului Mircea Gheorghe
Foto: Maria Filip

GÂNDURI PRIETENESTI
Poetul, epigramistul, eseistul si chiar criticul de arta TRAIAN GARDUS este un nostalgic. De
fapt un ardelean care si-a adunat în chimirul varstei, în a 26-a zi a acestui mai 2009, un
buchet de doar 70 de ani. Daca l-am fi intervievat am fi preferat s-o facem langa un pologoc
cu vin, fie el alb, rosu, rozaliu, dar lichid sa fie, de fapt, cum noua ne cam place pe la ocazii.
Dar am vrea ca surpriza aniversara a prietenului nostru sa fie total autentica, asa ca
chivernisim în taina cateva ganduri despre el. S-a nascut în anul 1939 la CLUJ. A absolvit cursurile Universitatii Babes-
Bolyai, sectia Limba si literatura engleza - 1965. În perioada 1967-2000 a fost profesor titular, fondatorul Catedrei de
engleza la Colegiul National “I.C. Bratianu” din Pitesti si a predat chiar la universitatea din acest oras. Din anul 2001
s-a stabilit la Montreal. Nostalgic... nostalgic, dar bataios ardeleanul. El a fondat la Bucuresti - Cenaclul de epigrama
“Cincinat Pavelescu”. Epigramele lui se afla imortalizate în 15 antologii aparute între anii 1970 - 2009. Toata scriitura lui
este nostalgica, Traian Gardus evocandu-si mereu nostalgia locurilor natale, iubirile lui, sfantul vin si mai ales prieteniile
sale. Va invitam la lecturarea acestei pagini aniversare... lectura placuta si LA MULTI ANI prietene !
T
Redactia D.L.
TOAMNA LA LUNCANI
Ariesul este aur peste plaur
Cu pesti de-argint prin undele de-argint.
Pe steampuri înfloresc aripi de aur
Si toate sub lumina de Corint.
Mai jos, pe vad, e vechea noastra moara,
Pe-o ramura de verde labirint;
Castel medieval - cu hiocint,
Va simt, ma obsedati, a cata oara ?
O mama si un prunc zoresc spre casa.
E inceput de viforoasa seara,
Batrame doruri sufletu-mi apasa;
Oh, Doamne, cum în toamna ma-nfioara
Cel plans al vantului prin crengi de pini,
Dar tu Maicuta, poti sa ma alini !
...Spre Miazazi e Dealul Sfant, cu brau,
Plangand în poloboace vin - parau...
LAMENT...
- poetului George Tarnea -
A plecat spre cer un Bard cu Mir.
Sa-i fie zboru-n lina muzichie
Si zeele pe-aproape sa îi fie,
Precum lui Eminescu si Shakespeare.
A fost artist în plina maiestrie,
Villon, Stelar si menestrel hoinar
Si mai presus un suflet literar
Duhnind chiar de departe-a poezie.
Îl vad cu ochii mintii pe poet.
Se plimba pururi tanar prin Olimp,
Cu muze noi dansand un menuet,
Purtand pe frunte lucitorul nimb...
Aici, pe jos, ne[mplinite vise;
Si carti citite, scrise si nescrise.
53

TOAMNA PESTE PRUT
-regretatului poet Grigore Vieru-
Se aromesc podgorii peste Prut.
Sub adieri de vanturi si de soare
Si-n galbena, mirifica licoare
Zaresc o casa trasa-n var si lut...
Si peste Prut sunt dealuri roditoare
Si crame cum nu prea s-au mai vazut,
Cu stralucit, chiar legendar trecut;
Ah!, gandul doar ma umple de-ntristare.
Oh!, casa-aceea alba, de-acum joasa,
M-asteapta-acolo mama, cu mult dor,
Cu paine calda si cu vin pe masa...
Mai iese pana-afara, în pridvor,
Rugandu-se îndelungate ore :
Adu-mi pe-acasa, Doamne - pe Grigore !
GEORGE FILIP
PORTRET DE POET
Prietenului Traian Gardus, la 70 de ani
iata poetul!...cel predestinat.
nu-l înspaimanta anii - saptezeci.
el înca din pruncie a aflat
ca sunt podgorii multe pe poteci.
pai cum sa nu se-ndemne la cules?
daca n-o face el ma bag în fata,
ca ambii-n meserie ne-am ales
sa ne inspire vinul - sub mustata.
poetul e pai pusti cu doua luni
si e dator cu multe manuscrise
iar cand vom fi la casa de nebuni
eu am sa-l cert de cartile nescrise.
54
dar pîn-atunci, mai sunt niste bardace
care în funduri [nca nu au cep.
haide ortace, vino mai încoace
ca singur sa dau cep - nu ma pricep.
tine carafa... n-o da englezeste,
vezi?, pe de-a randul scrie POLOBOC.
toarna fartate, zi-i pe romaneste :
traiasca toti poetii - hai noroc !
si daca cititorii ne mai cearta,
îi invitam sa soarba din clondir,
ca si posteritatea ne mai iarta
daca ne-am îmbatat cu sfantul mir.
hai sa sorbim, poete, razachie;
ai dat poeme multe si de soi
si-acum, la cativa pasi de nasalie
eu îti urez sa scrii... volumul doi !
PENTRU POETI... E PRIMAVARA SI-N
IANUARIE (G. FILIP si T. GARDUS)

VIA DOLOROSA
GEORGE GEORGESCU
Canada
Mi-a parvenit de departe, prin miraculosul curier electronic ce face sa dispara distantele dintre continente si
oameni, un document a carui lectura m-a cutremurat. Este vorba de calvarul la care a fost supus Mantuitorul,
dezvaluit prin revelatie divina Sfantului Dimitrie al Rostovului, talmacit dupa un manuscris care se afla la
Manastirea Neamtului din Moldova. Caznelor enumerate in acest exceptional document le-am adaugat cateva din
rezultatele Comisiilor Stiintifice care au obtinut aprobarea sa cerceteze si analizeze Sfantul Giulgiu de la la Torino,
cu amprentele lasate de ranile Mantuitorului pe panza de in pe care s-a imprimat sangele scurs din trupul Lui uns
cu miresme. Am adaugat cateva consideratii istorice referitoare la contextul in care a avut loc acel eveniment dramatic
ce a dat nastere unei religii monoteiste care a cuprins planeta, desi a fost supusa persecutiilor imparatilor
romani incepand din anul 64 dupa Hristos, pana in anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a semnat “Edictul
de toleranta”, decretand crestinismul “Religio licita” prin edictul din Milan, dupa castigarea, sub semnul Crucii, a
luptei impotriva puternicei armate a lui Maxentiu.
Patimile Mantuitorului reprezinta expresia unui calvar a carui lectura este greu de suportat, rascolindu-te pana in
adancul fiintei. Sfarsind lectura acestui terifiant document te intrebi pe buna dreptate, de ce oare L-au supus unor
torturi inimaginabile pe Cel-Fara-De-Prihana? De ce si-au varsat toata ura lor viscerala asupra Celui mai bland
dintre fiii Omului, care pe Cruce fiind a spus “iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac”? Astazi, dupa trecerea a doua
milenii de la savarsirea acelei monstruoase crime, mobilul ne apare lipsit de echivoc. La intrarea triumfala in
Ierusalimul dominat de maretia Templului construit cu cca un mileniu inaintea Erei Crestine, Iisus a fost intampinat
de locuitorii Cetatii ca un adevarat Mesia asteptat de sute de ani, cu ramuri de palmier in maini, cu strigate de
bucurie si aclamatii de “Osana Fiul lui David “. Viata pe care a descoperit-o acolo L-a dezamagit insa cumplit din
cauza desfraului, necinstei, intolerantei si urii. Templul, care trebuia sa fie un locas de reculegere, era plin la intrare
de tarabele vanzatorilor si ale zarafilor ce practicau schimbul de bani. Revoltat, El i-a alungat pe toti din Templu,
rasturnandu-le tarabele, zicandu-le: “Casa Mea este casa de rugaciune, iar voi o faceti pestera de talhari” (Matei
XXI-13). Aceasta a fost picatura care a umplut paharul reprezentantilor fariseilor si saducheilor, care vedeau in
mesajul Lui un ferment deosebit de periculos ce putea schimba mentalitatea poporului iudeu si principiile
unei societati bazate pe Legea Talionului si pe dragostea de arginti, carora El le opunea Legea iubirii aproapelui,
recomandand acumularea de averi “in Imparatia Cerurilor, nu pe pamant”, iar atunci cand a fost ispitit cu intrebarea
“Se cuvine sa dam dajdie Cezarului sau nu?”, El le-a raspuns prin cunoscuta axioma despre “Dinarul
Cezarului”, care era o demonstratie a doctrinei Lui pacifiste. Deja ecoul pildelor, faptelor si minunilor pe care le
55

savarsise ajunsese la urechile lor. Iisus Nazariteanul trebuia sa dispara, pentru a nu planta samanta dragostei,
tolerantei, cinstei si respectului printre semenii Lui. Marele Sinedriu al Ierusalimului L-a considerat un razvratit
periculos ce punea in pericol stabilitatea tarii si a instigat locuitorii Cetatii sa ceara condamnarea lui la moarte.
Iata acum descrierea torturilor la care a fost supus Mantuitorul, redate in limbajul transcris dupa originalul aflat in
posesia staretului Manastirii Neamt, Parintele Paisie, ce l-a primit de la secretarul Sfantului Sinod din Petrograd, care
mai tarziu s-a calugarit si a devenit ucenic al Sfintiei sale, luand numele monahal de Paisie. Intorcandu-se la Petrograd,
el si-a petrecut ultimele zile intr-o manastire unde a trecut la cele vesnice. “Dupa ce Iisus Nazariteanul a fost dus in fata
Sinedriului pentru a fi judecat si trimis apoi legat la Pretoriu, a luat drumul Golgotei (Via Dolorosa), drum pe care a fost
supus unor batjocoriri mai injositoare decat cele care se aplicau celor mai mari talhari ai vremii. A fost tras de parul
capului si de barba de 78 de ori si a primit peste fluerele picioarelor 172 de lovituri. A fost ridicat de parul capului si de
funia cu care era legat de grumaz de 23 de ori, primind 172 de lovituri cu palmele peste obraji. Sluga arhiereului
Malhus, cel caruia Mantuitorul ii vindecase urechea taiata cu sabia de Apostolul Petru L-a lovit atat de tare peste fata,
incat s-a auzit in toata curtea arhiereului cand a cazut Domnul la pamant si I s-au stramutat dintii din gura si I s-au
intiparit urmele degetelor inmanusate metalic pe fata si mult sange din gura si din nas I-a iesit. Lovituri peste obraz,
peste gura si peste ochi a primit de 28 de ori, peste grumaz a fost lovit foarte tare de 25 de ori, iar peste cap de
20 de ori. A fost legat la stalp unde a fost lovit peste tot trupul cu toiegele, cu trestiile, cu biciurile noduroase ale
lictorilor de peste 6 mii de ori. Primind o lovitura cumplita, ar fi trebuit sa moara, dar, cu puterea lui Dumnezeu si a
Dumnezeirii care era intr-Insul n-a fost biruit, pana ce nu s-a implinit opera mantuirii pacatelor noastre. Din gradina
Ghetsemani si pana la Arhiereu, Mantuitorul s-a poticnit si a cazut la pamant sub greutatea crucii de 7 ori, a fost
imbrancit si trantit prin lovituri foarte puternice de 3 ori, pe cap a avut o mie de intepaturi de spin, deoarece cununa
i s-a asezat si ridicat in batjocora de 50 de ori. In urma loviturilor cu toiegele peste cap, I-au intrat 5 ghimpi, iar dupa
moarte 3 ghimpi I-au ramas infipti in cap. Ducandu-si crucea spre Dealul Golgotei, a cazut sub greutatea ei de cinci ori
foarte greu si atunci a primit 19 lovituri cumplite si a fost scuipat in fata de o mie de ori, iar in timpul crucificarii a fost
scuipat peste trup de 73 de ori. A fost tras de urechi si manjit de 30 de ori, iar ranile si urmele lasate in urma loviturilor
au fost in numar de 5475. Mantuitorul nostru a slobozit inaintea mortii Sale pe cruce 109 suspine din inima si a varsat
in total in timpul Patimilor Sale 1 135 475 de picaturi de lacrimi, iar vanatai a avut pe tot trupul 1199. Trei mari si iuti
dureri a avut Domnul, prima fiind cand a vazut ca in zadar si-a varsat sangele Sau, deoarece nu multi au fost cei care
s-au intors atunci la Dumezeu, a doua mare durere a fost cand a vazut sufletul si inima Maicii Sale patrunse de rana
patimirii Lui, iar a treia a fost cand I s-a pironit trupul pe cruce, ca asa de tare L-au intins, incat I s-au desfacut incheieturile
toate. Atunci s-a infaptuit proorocirea lui David, care a zis: “Numarat-au toate oasele mele”. Inaintea mortii, dupa
numai sase ore de la crucificare, a dat un tipat puternic si si-a dat duhul in mainile Parintelui Sau Ceresc”.
Acesta a fost cutremuratorul document pe care l-am primit prin curier electronic de la o persoana de mare onestitate.
Iata acum confirmarea oamenilor de stiinta care au analizat cu instrumente de laborator Sfantul Giulgiu. Specialistii
care au cercetat si analizat urmele lasate de sangele Mantuitorului pe Giulgiu au stabilit ca Iisus a fost supus pe drumul
spre Golgota flagelarii de catre un lictor care mergea in urma Lui, inarmat cu un bici alcatuit din mai multe curele,
prevazute fiecare cu bile de plumb si bucati de oase care sfasiau carnea, facandu-I rani adanci pe piept, pe umeri si
pe spate pana la pulpele picioarelor. Ranile au fost in numar deosebit de mare, dar numai cele deschise si adanci,
unele pana la os, au lasat urme pe panza de in a Giulgiului. Specialistii au confirmat si lovitura de bata pe care a
primit-o in partea dreapta a maxilarului, lovitura care I-a fracturat cartilagiul nazal, I-a zdrobit falca si I-a rupt dintii.
56

Spinii ascutiti si lungi ai cununii pe care I-au indesat-o in batjocora pe frunte I-au provocat rani adanci din care
sangele I-a curs siroaie pe fata. Crucea masiva de lemn pe care a purtat-o pe drumul spre Golgota I-a lasat pe
umarul drept urme vizibile care au impregnat panza subtire. Sangele care I-a curs din abundenta din rani a permis,
prin amprentele lasate, reconstituirea pozitiei in care au fost pironite pe cruce mainile Mantuitorului. Zdrobirea
nervului median care trece prin locul in care au fost introduse piroanele, la inchieietura mainii, I-a provocat dureri
cumplite care au dus la chircirea degetelor mari in interiorul palmelor, astfel ca amprenta lor nu apare pe Giulgiu.
Antoine Legrand, unul din membrii Comisiei Stiintifice, consemneaza ca moartea lui Iisus nu a survenit in urma
hemoragiei, ci a asfixiei. Fiind foarte slabit in urma torturilor la care a fost supus, Mantuitorul a murit relativ repede,
nemaifiind nevoie sa I se zdrobeasca fluierele picioarelor cu o ranga de fier ca altor talhari, deoarece la proba
infingerii sulitei in coasta de catre centurionul Longinus a reiesit ca nu mai era in viata.
Un alt membru al Comisiei, dr. Barbit, a demonstrat ca sangele Mantuitorului s-a difuzat in prelungirea firelor urzelii
panzei, ceace elimina teoria folosirii anumitor vopsele, cum au presupus cativa detractori. Examenul stiintific la
care a fost supus Sfantul Giulgiu a fost efectuat de un numar variat de specialisti, care au inceput cu analiza
panzei de in in care a fost infasurat Iisus, panza careia i-au confirmat autenticitatea, mentionandu-se faptul ca
petele au fost lasate de ranile deschise care abundau pe trupul Mantuitorului. Chirurgul francez Pierre Barbet de la
Spitalul “Saint Joseph” din Paris a declarat ca studierea petelor de sange a scos in evidenta o vasodilatatie intensa
a capilarelor subcutanate care s-au rupt datorita loviturilor primite: “Urmele flagelarii sunt nenumarate si se afla in
majoritate pe fata posterioara. Se vad deasemeni pe umeri, pe spate si in zona rinichilor, coborand pe coapse si
pe pulpe. Lictorul lovea cu cruzime, in urma loviturilor creandu-se milioane de hemoragii intradermice, sangele
curgand siroaie pe umeri pana la pamant, astfel incat tot corpul Lui era o rana”. Au fost prelevate cateva
esantioane din Giulgiu care au fost examinate in laboratoarele de la Oxford, Tucson si Zurich, sub conducerea
directorului de la British Museum din Londra. Cu ajutorul razelor X si al ultravioletelor s-a putut stabili chiar si
grupa de sange a Mantuitorului, AB. Antoine LeGrand, membru al Comisiei Internationale Stiintifice de Cercetare a
Sfantului Giulgiu a declarat ca in timpul cercetarii la care a participat si un membru al politiei judiciare, nu a existat
nici o contradictie.
S-a stabilit ca Giulgiul fusese impregnat cu smirna, o rasina parfumata provenita din arbustul “commiphora myrra”
din sudul Arabiei. Sub forma de praf amestecat cu aloe, rasina era folosita la imbalsamarea mortilor la iudei, astfel
incat sangele care a curs din ranile Mantuitorului a fost fixat pe panza curata de in datorita acestui amestec cu
care femeile mironosite L-au uns dupa ce a fost coborat de pe cruce cu aprobarea procuratorului.
A fost intr-adevar Iisus adevaratul Mesia? Profetul evreu Isaia care a trait cu 8 secole inaintea intruparii Lui, a fost
primul dintre marii profeti biblici care a proorocit venirea unui Mantuitor (Mesia) pe pamant si chinurile la care
va fi supus de semenii Lui. La Cap.7-13 din Vechiul Testament el scrie: “Domnul meu va va da un semn.
Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste un fiu si vor chema numele Lui Emanuel” , iar la Cap. 53-7 si 8 el
prooroceste calvarul la care va fi supus: “Chinuit a fost si nu si-a deschis gura Sa, ca un miel spre injunghiere s-a
dus si ca o oaie fara glas inaintea celor care o tund, asa nu si-a deschis gura Sa. Pentru faradelegile poporului
meu a fost dus la moarte”. Istoricul evreu Joseph ben Mathias (Joseph Flavius), care s-a nascut la cativa ani dupa
crucificarea lui Iisus, scrie in cartea sa intitulata “Antichitati iudaice” (XVIII,63-67): “In aceasta epoca a trait Iisus,
un om exceptional care a infaptuit lucruri miraculoase. El a castigat multi adepti printre evrei si printre greci.
57

Datorita denuntului notabilitatilor noastre, Pilat l-a condamnat la crucificare, dar El a aparut a 3-a zi viu, asa cum
au proorocit profetii”.
Au trecut 37 de ani de la rastignirea Celui care venise sa mantuiasca poporul lui Israel. In anul 70 al Erei Crestine,
Titus Flavius Vespasian a cucerit cetatea Ierusalimului dupa un lung asediu in care tehnica de lupta si geniul
militar al romanilor si-a spus cuvantul. In fundul prapastiei de la poalele zidului fortificat al orasului se putea vedea,
dupa cum scrie John Carling in “Cetatea Blestemata”, mii de cadavre ale celor care murisera de foame in timpul
asediului si fusesera aruncati peste zid de supravietuitorii orasului impresurat. Pe terenul plat de dincolo de
prapastie erau nesfarsite siruri de cruci cu acei locuitori ai orasului care incercasera sa fuga din cetatea infometata
si fusesera rastigniti de soldatii Romei. “Cei crucificati, scrie Carling, erau aceiasi sau fiii acelora care strigasera
“Rastigneste-L” cand Pilat, aratandu-L pe Iisus multimii, le-a spus: “Ecce Homo. Eu nu gasesc nici o vina in El” si
le-a propus eliberarea Lui, dar ei l-au preferat pe Barabas. Dupa incendierea Templului, soldatii romani recunoscuti
pentru cruzimea si barbaria cu care tratau prizonierii de razboi, au trecut tot ce era viu prin foc si sabie.
Nu au fost crutati nici copiii sau batranii. Luptatorii zeloti care opusesera o rezistenta indarjita au fost ucisi pe loc,
pastrandu-se dintre ei un numar de 700 dintre cei mai bine facuti pentru a insoti carul triumfal al lui Titus
Vespasian. Tinerii au fost vanduti ca sclavi sau trimisi in diferite provincii ale imperiului pentru a fi dati prada
fiarelor salbatice in arena. Cei alesi sa faca parte dintre prizonierii care erau dusi la Roma legati de carul lui Cezar
erau biciuiti de lictori tot drumul, apoi injunghiati si aruncati in prapastie. Cetatea Ierusalimului a fost rasa de pe
fata pamantului, trecandu-se cu plugul peste locul unde fusese construita. Astfel s-au adeverit proorocirile profetului
Ieremia (cca 570 IHr.): “Sionul va fi arat ca un ogor”. Ma uit peste tara si iata, este ruinata si pustie, nu este
niciun om si toate pasarile au fugit”. Cand trupele romane s-au retras spre Cezareea duceau cu ele un urias
cortegiu alcatuit din sute de prizonieri de razboi, plus comorile pe care le luasera ca prada de razboi din templul
distrus, lasand in urma lor doar amintirea unei Cetati infloritoare ai carei locuitori nu au stiut din pacate sa vada ca
Cel a carui rastignire au cerut-o era Mesia pe care il asteptasera secole de-a randul, dupa cum proorocise profetul
Miheia (5,1) cu cateva sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului: “Si tu Betleeme Efrata, desi esti mic intre
miile lui Iuda, din tine va iesi Stapanitor peste Israel, iar obarsia Lui este dintru inceput, din zilele vesniciei”.
Iisus Nazariteanul si-a indeplinit misiunea cu pretul vietii Sale. Religia pe care a intemeiat-o a patruns in cele mai
indepartate colturi ale planetei, destinul spiritual al omenirii inscriindu-se pe o noua traiectorie in care omul a rupt
lianele ce il mai tineau legat de ordinul primatelor si s-a inaltat cu o treapta pe scara evolutiei. Crestinismul, prin
puritatea dogmelor sale ne-a insuflat sentimentele cele mai nobile, precum dragostea fata de aproapele nostru,
mila fata de cel aflat in suferinta si intelegere pentru cel hulit, haituit si insetat de Adevar si Dreptate. Pus in
antiteza cu alte religii, Crestinismul se detaseaza prin contestarea violentei ca forma de manifestare, propovaduind
in schimb dragostea fata de semenii nostri: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti
bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc”, invata Iisus pe cei care il urmau si-I
ascultau invataturile. (Matei 5-44). Aceasta este chintesenta crestinismului, religie fundamentata exclusiv pe
dragoste si intelegere.
58

MAMEI
Mama, tu esti primul soare
Ce m-a încalzit.
Ochii tai sunt primul cer
Spre care-am privit.
Lacrima ta-i prima ploaie
Ce m-a racorit.
Zambetul tau - curcubeul
Ce m-a-nveselit.
Glasul tau e primul cantec
Ce l-am ascultat.
Bratul tau e primul leagan
Ce m-a leganat.
Mama, tu din steaua ta
Calea mi-ai deschis,
Mama, tu esti primul înger
Ce mi-a nins în vis.
Mama, esti în veci oglinda
În care privesc.
Peste ani, la fel ca tine
Vreau sa stralucesc.
Mama, eu vreau sa te am
Pavaza - mereu.
Si-ti promit în veci sa-ti fiu
Soare... curcubeu.
ANA MARIA GIBU
Romania
MAMA,
ÎNGERUL DRAG
Uite asa, ca dintr-o întamplare,
Sosind în lumea mare, puiul mic
Descopera minuni fara-ncetare.
Din colindat el se opreste -un pic
Privind în jur cu ochii de mirare.
Un chip de zana îl priveste cald
Si cantece de drag si bucurie.
Le simte-n îninimioara cum îmi ard
Caldura dragostei curate-nvie.
Cand cade , zana îl ridica bland
Îi sufla peste rana... si îi trece.
Cand e bolnav si zace nopti la rand.
Cu dragoste ea fruntea- i racoreste.
Cand noaptea umbre rele se ivesc
Ea plansetul si spaima i-l alina.
Cu chip de zana - suflet îngeresc.
Îmbraca întunericu-n lumina.
E mama, îngerasul pazitor
Si fiecare pas ea ni-l vegheaza.
Ea ne învata omenescul zbor...
59

O INIMA DE COPIL
Am rugat într-o zi cativa oameni
De pe strada mea
Sa-mi descrie poetic
Cum cred ei ca arata inima,
O inima de copil.
Iar ei mi-au raspuns asa:
“O inima poate fi ca o floare,
Un boboc trandafiriu ce asteapta
O raza calda de soare
Care sa-l îmbratiseze mangaietoare,
Iar el sa înfloreasca ,
Delicat, catifelat, parfumat.”
“O inima poate fi ca un norisor
Pufos, azuriu, încrezator
Ce împrastie stropi de iubire
La fiecare persoana ce-i iese în cale
Si-i zambeste frumos.
O racoreste cu picaturi delicate, prietenos.”
“O inima poate fi o cupa de crin argintie
În care se aduna cuvinte-margaritare
Cand multe nestemate,
Frumoase, calde, duioase, adunate
Si ele se revarsa cu darnicie
Pentru oricine.”
- Cum crezi ca arata inima ta, copile?
“Inima mea este un mic univers în care
un boboc mic si delicat de floare
asteapta razele calde de soare
sa-l înconjoare, iar el sa-si deschida larg
petalele;
Ploaia unui norisor azuriu sa-l racoreasca
Iar stropi de margaritare sa se prelinga usor
si sa împrastie cu darnicie tuturor,
curcubee de culoare.”
60
SUFLET DE CIRES
(Poetului George Filip, Montreal)
Cand prima oara a-nflorit
-din muguri verzi ,cu dalbe flori-
Ciresul nu si-a-nchipuit
Ca va rodi de-atatea ori...
Si-asa vlastar, pe alt meleag
Va prinde radacini adanci
Si ca va zamisli cu drag
Din albe flori - cuvinte dulci.
Si an de an, zi dupa zi,
El scutura cuvinte-flori,
Le strange-n suflet, poezii
Si-apoi le-mprastie în zori,
Cu flori ce zboara lin în vant,
Zambind, pe cerul vietii-a scris
Poemele-i, grele de dor
Covor spre tara s-au întins.
Si celor care l-au privit
Veseli sau tristi, sau zambind sters,
Le-a prins pe piepturi, MaRTISOR
Sculptat de un poet - în vers.
Trecut-au multe primaveri
De cand, din sufletu-i ales
Ne-mparte celor ce-l iubim
Flori albe... suflet de cires...
CONCURSUL NATIONAL DE CREATIE LITERARA
“JOSE MARTI”, BUCURESTI, EDITIA A IV-A
Sectiunea poezie

DANIELA GIFU
IN MEMORIAM:
SACRIFICATII DICTATURII ROSII
Timpul nu iarta, povesteste totul posteritatii!
Ne aflam în fata romanului Duba din noapte, cartea întai din trilogia “Moartea rosie”, aparut în cursul anului trecut
la Editura Scrisul Romanesc, semnat de unul dintre cei mai neobositi drumeti, pusi în slujba slovei de ziar, în
aflarea, consemnarea si restaurarea identitatii romanesti, sub semnul credintei celor care au avut nesansa sa vietuiasca
cea mai mare parte din viata sub dictatura rosie, Ioan Barbu.
O data cu lecturarea acestui volum întelegi, cu fiece fila, ca ai în fata una dintre acele scrieri cutremuratoare care
nu poate fi abandonata într-un raft dupa prima lectura. Ca atare, romanul trebuie iar si iar reluat, fiindca pune
stapanire, în mod neasteptat, pe individ, urmarit în acelasi timp de stari emotionale contradictorii: admiratie/ gratitudine
si repulsie/furie. Am putea spune ca este cartea istoriei erei comuniste, perpetuarea cosmarului bolsevic
(arestari, represiuni, înscenari de procese, închisori si temnite politice, în care au fost maltratati si ucisi mii de
romani, adesea si familiile lor, în regimul comunist, dejist si ceausist).
Daca ar fi sa definim tematica acestui roman, putem sa afirmam ca face parte din clasa scrierilor istorico-fantastice,
problematica insuficient abordata în literatura romana. Aplecat asupra întamplarilor descrise de Ioan Barbu,
traite, auzite, purtand desigur si amprenta fictiunii, lectorul va fi purtat într-o calatorie cu adevarat initiatica. Fiindca,
nu-i asa, în orice calatorie, traita sau citita, cautam un sens tainic, unul mai presus de explicit, convinsi fiind ca
putem da un alt curs vietii.
Randurile prezente - sistematizate în opt capitole - ne poarta peste ocean, prin spusele autorului - pornit a doua
oara în calatorie, ca pasager de lux (p. 10) - înspre America, unde avea sa cunoasca multi romani, figuri legendare
ale exilului romanesc de mai bine de cincizeci de ani. Aterizat pe pamant american este purtat de fascinatia
gandului cu privire la povestea printesei Miramar. La scurta vreme, mai exact de Duminica Tomii, avea sa se
reîntalneasca cu tovarasul sau de calatorie, batranelul Golea, care-i va face neasteptat o invitatie la cina. Aici afla
ce a însemnat, în mod real, fara înflorituri de prisos, doar de dragul socarii, dinamita jertfei a mii de oameni aflati
la cheremul unor negustori de vieti, închinati la demonii întunericului. Lumina libertatii, cum era de asteptat,
reuseste sa strapunga negura tristetii în drum spre München, cand, dupa 20 de ani, dusmanul va fi fost învins de
oameni care nu au renuntat nicicand la speranta eliberarii din ghearele regimului comunist.
61

Ioan Barbu, acum în calitate de romancier, surprinde cu structura sa literar-formala de exceptie si dimensiunea
informational-obiectiva a vietii din prisma jurnalistului autentic, care izbuteste sa priveasca perpendicular pe
campul evenimentelor cutremuratoare de tortura si de cruzime din epoca trecuta. Experienta jurnalistica si prezenta
omului potrivit la locul potrivit împlinesc actul scriitoricesc care îmbina elementele de interviu, relatate
cu multa atentie, cu fictiunea narativa.
Cititorul va fi zguduit atat mental, cat si spiritual de avalansa de scene mustind de violenta - dusa pana la extrem -,
interferate cand de scene familiale (imaginea obsesiva a tatalui, Mitica, zis jandarmul, batut si ucis în beciul securitatii,
în urma denuntului facut de binevoitorul edil al comunei, pe motiv ca era dusman al poporului), cand de
scene idilice (întalnirea si casatoria sotilor Golea pusi în fata inerentei despartiri).
Personajul central al romanului Duba din noapte este o romanca-basarabeana, Nadejdea Golea (nascuta Bucsan),
refugiata la Timisoara dupa reîntoarcerea armatelor rusesti, pedepsita sa traiasca singura, cu barbatul printre straini,
la sute de kilometri departare, care nu s-a lasat prada disperarii, ci a gasit destula putere sa se
descurce într-o jungla în care era atacata de jivine din toate partile (p. 141).
Sotul Nadejdei, Traian Golea, a fost prins în procesul notoriu al tinerilor parasutisti, adusi în tara sub încurajarea
S.U.A., în vara lui 1953, gasiti, judecati, condamnati la moarte si împuscati imediat dupa Festivalul International al
Tineretului de la Bucuresti, din august 1953. Singurul care a reusit sa fuga din tara, înotand peste Dunare spre
Iugoslavia, trecand apoi prin Austria si Germania, a fost Traian Golea, care „a trait într-o continua lupta si într-o
continua durere (…) harazit sa stea departe de tara mosilor si stramosilor sai” (p. 77). Sustragerea de sub influenta
oculta a securitatii din Romania avea sa-l coste 20 de ani de despartire de cei dragi, de sotie, denuntand perpetuu
actul criminal al regimului prin fel de fel de (re)tiparituri.
Povestea sotilor Golea este un lant de suferinte, purtate cu demnitate, autorul reusind sa se distanteze de
sacrificiile cumplite uneori, dar coplesit totusi de aurul inimilor lor, cu aspiratia spre sacrificiu (p. 93).
Ne aflam în fata unei povesti de viata cu adevarat incredibila. Suferinta lor este suferinta destinului unui popor.
Asistam, asadar, la profilarea figurii unui spirit creator, profund angajat în propria-i traire si imaginatie, ce
demonstreaza ca dispune de toate mijloacele literare, reusind sa se transpuna în pielea eroilor sai. Astfel,
experienta acestora devine o experienta personala, bine documentata, necenzurata asupra Inchizitiei rosii.
Întristator este faptul ca prezentul politicii romanesti, proiectata - în contextul unei mai tinere democratii - pe
dezbinarea romanilor prin minciuna si propavaduirea urii, arunca în derizoriu sacrificiul atator romani ce au fost
nevoiti sa aleaga exilul. Caci reprezentantii puterii de azi nu sunt altii decat tovarasii de ieri, deveniti peste noapte
domni cu bodyguarzi si cu conturi doldora de milioane în valuta (p. 79), cei care, dupa ce au slugarnicit vechiul
regim, în ‘89 strigau cat îi tineau puterile: Jos comunismul si Ceausescu, Moarte ciumei rosii…
Cititi romanul Duba din noapte si veti descoperi o valoroasa opera beletristica, o lucrare editoriala romaneasca de
exceptie, care reuseste sa ilustreze, cu un ton ferm, neoprimat, o realitate istorica cu înca multe spatii albe.
62

DANIELA GIFU
CONSTANTIN ZARNESCU - 60
Un senior al verbului
La finele lunii martie Clujul literar s-a aflat în sarbatoare: se împlineau 60 de ani
de la nasterea (la 24 martie 1949 în satul Zarnesti, localitatea Lapusata -
Ladesti, jud. Valcea) scriitorului Constantin Zarnescu. Cand am aflat ca autorul
romanului Meda, mireasa lumii (Ed. Dacia, 1979), volum care a starnit mare
valva la acea vreme, surprinzand „cateva linii ale geometriei spiritului feminin” -
cum spunea însusi autorul -, pasea treapta 60, am decis sa consemnez acest
eveniment în semn de pretuire pentru contributia sa de reala valoare în
viata culturala romaneasca.
Clujul a devenit, acum peste 40 de ani, orasul de adoptie al tanarului ce pasea portile Universitatii „Babes-Bolyai”
visand la gloria literara si care, dupa absolvire, a ramas credincios pana azi orasului de pe Somes, angajandu-se,
începand cu 1 august 1972, la revista de cultura Tribuna, sectia beletristica si reportaje, unde debutase cu
un an înainte.
In anii ce au urmat, prozatorul, dramaturgul si publicistul Constantin Zarnescu - Titel, pentru prieteni - s-a distins
nu numai prin romanele scrise cu o valoroasa maiestrie (din 1974 încoace, amintim: 1974 - Clodi Primus,
Ed. Dacia, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania în 1975; 1986 - Iesirea la mare, Ed. Dacia; 1984 - Teii înfloresc
pentru Irina, Ed. Revista Tribuna, reeditat în 1992; 2002 - Ziua zilelor, Ed. Dacia, reeditat în 2003 si în 2008),
reusind sa trezeasca interesul unui numar impresionant de cititori, dar si prin interpretarile deschise, riguroase,
într-un stil inconfundabil asupra problematicii brancusiene (din 1980 încoace, amintim: Aforismele si textele lui
Brancusi, Ed. Scrisul Romanesc; 1994 - Aforismele si textele lui Brancusi, Ed. Fapta transilvaneana si Zamolxis;
1998 - Aforismele si textele lui Brancusi, Ed. Cartimpex, ed. a III-a revazuta si adaugita; 2001 - Brancusi, cioplitorul
în duh, antologie de texte pentru elevi si adolescenti, în limbile franceza si engleza, Ed. Sagitarius, Iasi; 2001
- Brancusi si Transilvania, Ed. Grinta; 2001 - Brancusi si civilizatia imaginii, Ed. Dacia; 2007 - Codul operei lui
Brancusi, eseuri, Ed. Dacia; 2007 - Aforismele si textele lui Brancusi, editia a V-a revazuta si adaugita, Ed. Dacia),
reusind sa întemeieze un climat colocvial de înalta tinuta si rafinament. Dovada recunoasterii aportului sau în
decodarea operei brancusiene vine în 1997, cand i se acorda Premiul Prefecturii Gorj pentru întreaga activitate
brancusiologica, la propunerea decanului de varsta al istoricilor de arta, Barbu Brezianu.
Scriitor de o prolificitate aparte, veritabil ganditor, cu o imaginatie exuberanta aplecata înspre mitic si eroic, fie prin
drama (1981 - Regina Iocasta, tragedie politica, Ed. Revista Arlechin; 1983 - Queen Jokasta, La Reine Jocaste,
Königin Jokaste, tarîta Yokasta, versiuni ale Reginei Iocasta, Ed. Romanian Review, VI, 1983; 1989 - Regina
Iocasta, ed. a II-a; 1991 - Regina Iocasta (premiera absoluta la Teatrul National Targu-Mures, distinsa cu Premiul
de dramaturgie al Festivalului National de Teatru I. L. Caragiale, 7-12 noiembrie 1991, Bucuresti; 2002 - Dracula în
63

Carpati, Ed. Grinta; 2003 - La Reine Jocaste, premiera în limba franceza la Teatrul National Targu-Mures, 15
aprilie 2003, în sala Teatrului National Cluj-Napoca; premiera internationala la Festivalul Teatrelor Europene de la
Grenoble si la Marele Festival de la Avignon; 2004 - Regino Iokasta, traducere în esperanto, Ed. Fonto, Rio de
Janeiro, Brazilia), fie prin nuvele/eseuri (1993 - Sa nu te lasi scris, revista Literatorul, Bucuresti; 2002 - Principele
Dracula, doctor Faustus si Machiavelli, Ed. Gedo; 2004 - Patimile lui Dracula, Ed. Cartimpex; 2005 - Revolutia
romana din 17-22 decembrie 1989, la Cluj-Napoca, Ed. Eurograph; 2007 - Revolutia romana la Cluj, Ed. Napoca
Star, editia a II-a revazuta si adaugita).
Ceea ce-l intereseaza totdeauna sunt temele cu adevarat însemnate - care, iata, sunt si universale -, atat
Brancusi, cat si Vlad tepes starnesc un interes aparte, scriitorul reliefand viziuni dintre cele mai neasteptate. Din
perspectiva timpului, Constantin Zarneascu stapaneste - fara doar si poate - un teren durabil, condeiul sau fiind
semnalat de mari personalitati: de la Marin Sorescu, brancusiologul Stefan Staiculescu, Constantin Noica pana la
Nicolae Steinhardt.
Figureaza în enciclopediile Who's Who in the World, Chicago, 1985, The European Books, Cambridge, 1993 si
Oxford, 1998, precum si în toate dictionarele de istoria literaturii contemporane ale Academiei Romane
si ale Uniunii Scriitorilor din Romania. A colaborat la toate marile reviste de cultura din tara, semnatura sa regasindu-se
si în reviste din Franta, Germania, SUA, Canada, Brazilia, Grecia, Israel, Suedia, Croatia, Austria, Ungaria,
Slovenia.
Ne aflam, asadar, în fata unui literat redutabil, cu vocatie vizionara si, în general, emanand o atitudine cand cerebrala,
cand afectiva, împresurata de o iluminare epica ce face sa vibreze si cele mai încremenite spirite. Cu o
pasiune exemplara, se contopeste adesea cu subiectul analizat, fara însa a se îndeparta de obiectivitate.
Constantin Zarnescu nu a încetat nici o clipa sa se implice si în activitatea cenaclista. Astfel, în perioada 1977-
1982, a fost si presedintele Cenaclului Asociatiei Scriitorilor Cluj, Filiala Transilvania, promovand în paginile revistei
si ale almanahurilor acesteia peste 70 de elevi si studenti, astazi ei însisi scriitori si jurnalisti consacrati. Continua
sa sprijine talentul literar si în calitatea sa de redactor sef al revistei Filarmonia (2005-2007), azi fiind redactor sef
al mai tinerei reviste de cultura urbana Orasul, din Cluj-Napoca.
Indiferent de tipul de angajare în viata cultural-literara autohtona, vom descoperi la domnia-sa, de fiecare data,
calitati umane si lingvistice exemplare, cu adevarat rezonante, ce prefigureaza - am spune - un adevarat fenomen.
La multi ani, domnule Constantin Zarnescu!
64

LUCIAN GRUIA
Romania
CÂINE ÎN RUGACIUNE
(proze scurte)
Lui Emil, fiul meu nazdravan.
ARGUMENT
O data cu trecerea anilor, orasul natal mi se pare tot mai fascinant.
Cele mai multe din aceste povestiri se petrec la Dej, iar locuitorii urbei le merita cu prisosinta.
Odata, demult, în copilarie, Somesul mi- a furat chipul curat. De atunci ratacesc
prin lume, cautandu-l.
CÂINE ÎN RUGACIUNE
Dupa ce am asistat la desfasurarea originalei revolutii romane, regizata la Moscova si Washington, programata
apoi în direct la televizor, în etapa a doua, bucurestiana, lucrurile devenisera clare. Cu toata teatralizatea dezgustatoare
promovata cu aceasta ocazie, pentru unii dintre noi sosise clipa mult asteptata, aceea de a înfia mai usor
si credeam ca si mai demn, un copil. De cum am vazut propunerea lansata la televizor, ne-am si prezentat la
Leaganul de copii nr. X din Bucuresti pentru a ne asigura viitorul, imposibil de realizat altfel. Si în prima zi de
Craciun am si gasit o încantatoare fetita blonda de cinci luni, Florentina, care ni se parea predestinata. Zis si facut.
Trebuia sa obtinem cazierele, de la politiile judetelor în care ne-am nascut si adeverintele de venituri, de la locurile
noastre de munca si cam atat. Dupa ce am convenit ca fetita sa nu fie înstrainata, ne-am dus a doua zi la directoare
cu un tablou pictat în ulei de fratele meu, pictor cunoscut cu expozitii si în strainatate, am dermarat obtinerea
cazierelor, lasandu-ne amprentele degetelor împregnate în tus pe doua coli albe si am plecat fericiti ca sa petrecem
revelionul la parintii sotiei mele, într-un sat de langa orasul Campina.
Am petrecut cel mai entuziast revelion din viata noastra, asteptand totusi cu înfrigurare sa ne întoarcem în capitala
ca sa ne întregim familia. Si iata ca am pornit cu trenul, de la Campina spre Bucuresti.
În gara Ploiesti Vest, unde trenul sta vreo cinci minute, am asistat la o scena care m-a marcat pentru totdeauna.
Am vazut, pe peron, langa casa de bilete, un caine maidanez, de marime medie, culoarea blanii gri-sters si care
statea într-o pozitie ciudata. Întins complet pe burta, cu barbia pe ciment, privea tinta un barbat care manca salam
cu paine. La un moment dat, facandu-i-se mila, barbatul îi arunca o felie. Deodata, un alt caine, mic si negru, care
parea ca dormiteaza în apropiere, tasni si însfaca bucata. Atunci am vazut socat, de ce cainele mai mare statuse
culcat si de ce nu putuse ajunge primul la hrana. Îi lipseau picioarele din fata! Vazand ca pierde mancarea, se
oprise în fata cainelui negru si începu sa urle. Un urlet mai disperat si mai sfasietor nu am auzit niciodata. Cainele
negru s-a speriat, s-a oprit, a cedat bucata de salam infirmului si s-a retras sub streasina cladirii. Trenul a pornit,
am mai apucat sa vad un caine mancand în genunchi, un caine în rugaciune!
65

Am ajuns acasa, în Bucuresti, calatorind într-un picior, cu bagajele în maini, într-un autobuz supraaglomerat, ca
dupa sarbatori.
A doua zi ne-am despartit, plecand pentru urgentarea obtinerii cazierelor, sotia mea la Ploiesti,
iar eu la Cluj-Napoca.
Pe la mijlocul lunii ianuarie ne-am reunit, sarbatorind evenimentul cu slanina si palinca. Noaptea însa nu am dormit
deloc, revazand cainele infirm de pe peronul garii Ploiesti si auzindu-i scancetul sfasietor.
Dis de dimineata, extrem de obositi, cu toate actele în regula am plecat cu masina personala, o Dacie veche, la
leaganul de copii pentru a ne lua odorul.
Sotia mea, care era la volan (eu neavand carnet de conducere) era sa provoace un acident de circulatie, nefiind
atenta la o intersectie la care stopul se schimbase fara sa-l observe. Hainele de schimb, pregatite pentru
Florentina, au cazut pe jos, alunecand de pe bancheta din spate. Acasa ne asteptau în dormitor: patutul si jucariile
de plus, cumparate pentru fetita si asezate sub pomul de iarna, pastrat special pana la venirea ei. Pe usa dormitorului
lipisem un poster de o jumatate de metru, paginile de mijloc ale unei reviste înfatisand o fetita blonda, de
vreo doi-trei anisori, care-l tinea pe tatal ei de un picior. Era o reclama la blugi. Îmi placea sa cred ca asa vom
arata si noi nu peste multa vreme.
Si iata ca apare o îngrijitoare care ne comunica faptul ca directoarea este plecata nu se stie unde. Ma îndrept spre
camera Florentinei. “Nu nu puteti intra acolo, este ora controlului medical! “
N-o ascult si patrund în încapere. Patul Florentinei era gol!
“Unde este fata?” - am racnit disperat.
“Nu stiu, em am fost în concediu si nu am venit decat astazi.”
“Du-ma imediat la doamna directoare!”
“Nu pot, nu este aici.”
O îmbrancesc si ies pe hol.
“Nu va duceti, va implor, o sa-mi pierd slujba!”
Intru brusc în cabinetul sefei, ea tresare.
“Unde este Florentina? - o întreb cu o privire disperata.
Directoarea se ridica de la birou, vine în fata mea fastacita încercand sa-mi explice: “Am dat-o unei familii bogate
din Israel, e spre binele ei, dumneavoastra nu puteati sa-i asigurati ceea ce vor reusi ei.
“N-are importanta, dar cum ne-a fost întelegerea?”
“Haideti sa alegeti alt copil, nu va mai suparati. Avem si altii foarte reusiti.”
N-o mai ascult. Ma prabusesc în genunchi, îmi duc încet mainile la spate, lipindu-ma cu burta si barbia de
dusumea. Îmi amintesc cainele în rugaciune vazut cu o zi înainte în gara Ploiesti Vest. Disperarea sa ca cineva îi
va lua hrana ma copleseste. Devin o singura fiinta cu acest caine infirm. Îmi încovoi spinarea ca pe un arc.
Deodata sar la beregata directoarei, muscand-o cumplit. Apoi ma reasez în genunchi. Paznicii ma gasesc linistit si
ma leaga de maini.
Am fost dus la sanatoriul Voila în camasa de forta. Acum m-au dezlegat. Sunt linistit si maine ma voi întoarce
acasa. Dar nu pot vorbi. Nu pot decat sa urlu ca un caine la luna. Si de atunci urlu si urlu si urlu!
66

ANUNT
Hai sa ne cunoastem! (Cinci si Cinci)
Revista “Destine literare” va organiza un concurs intitulat “Hai sa ne cunoastem!”.
Intentia este de a descoperi, cunoaste si aprecia romanii valorosi din exilul canadian
care nu mai sunt printre noi, precum si pe romanii de valoare care sunt [n viata.
Regulile si modul de desfasurare vor fi stabilite [n urma sugestiilor pe care
le solicitam de la cititorii romano-canadieni, precum si de la cei din Romania.
De exemplu, cine a auzit de Michael Solomon, scriitor roman care a trait [n
Montreal, Nicu Naum, mare anticomunist si om de mare suflet care a ajutat mii
de emigranti, Aurel Manolescu, umorist, scriitor si muzician, deportat [n Siberia,
precum si multi, multi altii... sau cine a auzit de alti romani de valoare [n viata,
care au luptat [mpotriva comunismului, au ajutat, s-au implicat pentru binele
Romaniei si au ramas anonimi, ba chiar tinta unor atacuri ale trimisilor celor care
manipuleaza acum Romania? Trebuie sa ne cunoastem si sa stim adevarul
despre valorile noastre.
Se vor stabili primii cinci romani din ambele categorii, pentru a fi cunoscuti si
respectati asa cum merita. Asteptam parteneri pentru ca acest concurs sa se
desfasoare [n bune conditii si sa fie bine mediatizat. Poate asa vom deveni mai
uniti, si deci mai puternici, asa cum sunt si alte comunitati din Canada.
Asteptam sugestiile si propunerile celor interesati la adresa de email:
romwriters@yahoo.com (Destine literare)
67

De ziua Ta
“Aur – pentru Regele Regilor,
Tamaie – pentru Preotul Preotilor,
Smirna – pentru sacrificiul Tau pentru oameni”
Doamne, daca-ai fost copil,
De mai ai in cer, Lumina,,
Mangaie acest Azil
De Nebuni, ce Ti se-nchina –
Ce au ei? Numai pe Tine,
Ce vor ei? Pastor sa fii,
Raul sa-l preschimbi in bine,
Pe o Lume de copii –
LIVIU-FLORIAN JIANU
Romania
Este ziua Ta, Copile,
Care esti si Dumnezeu,
Noptii Lumii, mai da-i zile,
Si Lumina Ta, mereu –
&
68
Daca Lumea merge-n haos,
Tu surade-i, si-o indreapta,
Si din naos, ori pronaos,
Fa-i copilaria - dreapta –
De pe calea Lumii rece,
Si avara, si opaca,
Da-i, Copile, sa se-aplece
Pana la copii, la joaca -
Este ziua Ta, Copile,
Care esti si Dumnezeu,
Noptii Lumii, mai da-i zile,
Si Lumina Ta, mereu –
Dintr-un cer de sfinti si sfinte,
Sa te reintorci, sa vii –
Tot Copil, si tot Parinte,
Pe o Lume de copii …
18 mai 2009

Epitaful tranzitiei
Tranzitiei, doua-trei cuvinte
I le voi pune epitaf:
Sa inceteze! Mai ‘nainte
De-a face toata Lumea praf!
15 mai 2009
O posibila definitie a tranzitiei
Tranzitia e un fel de-a spune
In termeni plini de sensuri noi,
Ca-n lume sunt si lucruri bune,
Dar ele-s mai prejos de noi…
15 mai 2009
Discurs despre marime
se dedica si lui G8
Au fost odata – si mai sunt si maini,
In scoli, in gradinite, si ponoare –
Mari intelepti, si dascali peste stani,
Care predau mereu: “cum sa fii Mare” –
In universitati, ca si in strane,
Atatia te invata, cu ardoare,
Minuni, comedii, trucuri si zorzoane,
Si mai presus de tot: “cum sa fii Mare” –
De ce sa fii bacterie, microb?
Si nu Gigant, Ciclop, Enorma Stare?
Cand micul, celui Mare, este rob,
Decat cel mic – mai bine Cel Mai Mare!
Si ce cusur de-ajungi Cel Mai Neghiob?
E un deliciu si o sarbatoare,
Si Prost de esti, de dai in gropi, de snob,
Dar sa fii Prostul Lumii Cel mai Mare!
Asa se-ntrec toti dascalii pe Glob –
Predau cu lacomie o eroare –
Sa iei din Lume, Totul, nu un ciob –
Si partea ta sa fie Cea mai Mare!
Iar eu, un fost profesor, azi, lacheu,
Nici prea bogat, dar nici de tot calic,
Te rog, copilul meu, invata greu
Cum este cand pe lume esti cel mic!
Si cum, din tot ce strangi, atat de greu,
Cu slabele puteri de biet pitic,
Asa cum impartea si Dumnezeu,
Ii daruiesti puteri si celui mic!
11 mai 2009
69

PROF. DR. MANEA POMPILIU
Romania
JALOANELE COMUNISMULUI IN ROMANIA IN PERIOADA 1944-1964
Comunismul care a fost instalat in Romania cu tunurile, tancurile si kalasnicov-urile sovietice de catre cei aproape
1000 de comunisti, a inceput cu lectia de la Moscova care a fost predata in toate tarile socialiste din Estul Europei,
dupa chipul si asemanarea a tot ceea ce facusera in Uniunea Sovietica, dupa Revolutia din 1917. Astfel ca, aceste
jaloane au fost urmatoarele:
1. Marea Reforma Agrara din 6 martie 1945. Poporul era mintit ca exproprieaza mosiile feudale, ca sa
improprietareasca pe tarani si sa desfiinteze feudalismul. In realitate numai cu 5% din suprafetele expropriate au
fost improprietariti taranii si acestea, stiut fiind faptul ca, se face pentru alegerile democratice ce urmau sa vina
peste un an, in timp ce restul de 95% din suprafetele expropriate sau transformat in intreprinderile socialiste ale
statului (IAS-uri) care mai exista si astazi.
2. Al 2-lea jalon, au fost alegerile democrate din 1946. Pana in seara zilei alegerilor, toate sondajele aratau
ca Partidul National Taranist a castigat zdrobitor cu 70% din numarul de voturi, dar in noaptea alegerilor
au fost scoase afara urnele, carora li s-au dat foc si au fost inlocuite cu alte buletine de vot, astfel ca, dupa doua
zile de la data cand trebuiau anuntate rezultatele, apare castigator cu 70% din numarul voturilor, Frontul
Partidelor Democratice.
3. Un an mai tarziu la 30 decembrie 1947 a fost obligat sa abdice Majestatea Sa Regele Mihai I, comunicandu-se
poporului roman, ca vrem sa scapam de monarhie, ca sa devenim un stat democratic.
4. La numai 6 luni, in 11 iunie 1948, prin Legea 119, se dicteaza nationalizarea principalelor mijloace de productie,
in scopul distrugerii burgheziei, dupa ce a fost distrus feudalismul si monarhia. Probabil ca, intr-o tara precum
Romania, principalele mijloace de productie pot fi la numar de 50, 500 sau 5.000, dar prin aceasta lege au fost
nationalizate pana si micile ateliere particulare de cizmarie, tamplarie, confectii etc si chiar si o moara de
apa sateasca.
5. In acelasi an apare Reforma Culturala. Prin aceasta reforma a fost distrusa toata inteligenta tarii romanesti:
academicieni, profesori, invatatori, oameni de cultura, biserica de toate riturile si religiile, conducatorii bisericii,
preotii si credinciosii de rand si bineinteles sefii partidelor politice, prim-ministrii si membri ai guvernelor Romaniei
anterioare comunismului si administratia de stat, politia, siguranta, jandarmii, au fost bagati in inchisorile comuniste
in numar de peste 1.300.000 si cei mai multi au murit in acestea, fara sa faca deosebire ca sunt batrani, adulti,
femei sau chiar copii.
70

6. Nu a mai ramas in fata comunismului dupa boieri, burghezi si oameni de cultura, decat taranimea, pe care a
inceput sa o colectivizeze prin intovarasiri si gospodarii agricole colective, astfel ca le-au luat inapoi, nu numai
pamantul cu care ii improprietarise in urma cu 5 ani, ci si acela pe care ei il mostenisera din mosi stramosi. Mai
intai i-a fortat prin plata cotelor de prduse agricole (grau, porumb, floarea soarelui, bumbac, lapte, carne, lana etc)
pe care le achizitionau la un pret de cateva ori mai mic decat pretul de productie, iar marimea cotelor intrecea de
cele mai multe ori productia taranului agricol. Daca nu isi plateau aceste cote erau declarati dusmani ai poporului
si bagati in inchisorile comuniste alaturi de intelectualitate. Astfel ca, fiind inrobiti peste puterile lor, au renuntat si la
mostenirile din mosi stramosi si au cedat in fata presiunii comunismului semnand fortat cererea de intrare, intovorasire
sau gospodarii agricole colective. Lupta cea mai mare a fost cu taranii, acestia fiind cei mai multi si indarjiti,
lupta pana la victoria finala a colectivizarii agricole, a durat aproape 10 ani, culminand cu deschiaburirea. Chiaburii
erau oamenii cei mai vrednici si mai instariti ai satelor romanesti, pe care i-a adus mai intai in saracia cea mai
crunta, confiscandu-le totul, motivand ca numai asa s-au primenit si au dreptul sa fie primiti in gospodaria agricola
colectiva. Baza acestor gospodarii fiind tractoarele, batozele si masinile agricole care au fost confiscate de la
acesti chiaburi, ca sa poata sa inceapa si sa faca o mecanizare a agriculturii socialiste. Si ei si-au dat oborul din
plin inchisorilor comuniste, pentru ca au refuzat sa semneze „cererea de colectivizare” sau nu au putut sa-si
plateasca cotele asa de impovaratoare.
7. Dupa anii 1960, la presiunea organismelor externe si a organizaatiilor Natiunilor Unite care aparau drepturile omului,
in anul 1964 se produce eliberarea detinutilor politici din chinurile inchisorilor comuniste, cei care mai erau in
viata, si se desfiinteaza statul de detinut politic, care era cel mai aspru statut, intro inchisoare din lagarul socialist.
Acestea au fost cele 7 jaloane pe care comunismul romanesc dupa scoala de la Moscova s-a declarat victorios,
dupa 20 de ani de opresiuni si in fata lui nu a mai ramas decat intregul popor, de la „cel cu tata in gura, pana la
cel barba sura” ca sa fie oprimat, nelipsit de drepturi si de liberati, inca 24 de ani, pana la Revolutia din 16-25
decembrie 1989. Trebuie sa recunoastem ca de aceste impovarari si lipsuri de mancare, spatii de locuit, libertati,
erau exceptii, o mana de oameni, pentru ca si atunci, cand credeau ca au obtinut victoria finala, comunstii se
imparteau in doua categorii „platitorii de cotizatie si „mancatorii de cotizatie”.
Dupa 45 de ani de comunism, au mai trecut inca 19 ani de lupte cu mentalitatile si metehnele comunismului,
numai de noi depinzad sa ne facem o viata demna si libera asa cum ne dorim cu totii.
Toate acestea le puteti vedea cu membrii famiilor dvs, copiii si nepotii dvs, la Muzeul „Victimelor Cominismului” din
Sighetul Marmatiei, cel mai de seama exponent al „holocaustului rosu” din Romania.
71

AUREL MANOLESCO: “VERINISAJE” (1958-1962)
(roman inedit în curs de aparitie postuma sub îngrijirea doamnei Ionela Manolesco.
Fragment)
D
Din jurnalul lui Mac
…Eu zapacitul îl tot contraziceam pe batranul Porr.
- N-ai înteles nimic, domnule… Esti un dusman al Naturii si te rog sa-mi dai înapoi bastonul. - Porr s-a repezit la
mine ca un leu-paraleu.
- Ce tot vorbesti, Tox! Chiar asa? Dar asta avea peste o suta de ani!
- Da. El tragea la el, eu trageam la mine, pana ce, odata i-am dat drumul bastonului care s-a dus ca din pusca, cu
tot cu ultimul Porr. Dumnealui a fost proiectat peste balustrada, devenind „om la apa”. Bastonul mi-a revenit ca un
bumerang, chiar la picioare. „Ajutooor - am strigat .Salvamarii autohtoni care au sarit dupa nefericitul batran n-au
putut sa-l mai afle. Porr se volatilizase instantaneu.
Salvamarii au revenit singuri pe punte. Pentru stradania lor eroica, desi cu rezultatul pe care-l cunosti, eu le-am
oferit inelul meu de tuci veritabil si bricheta-televizor. Se codeau daca sa le primeasca sau nu. Cand le-am spus
ca la noi se puteau procura numai pe o nuca, le-au primit, multumindu-mi. Dar le-au tras la sorti. Castigatorii le-au
pus în nas si la buric, cum numai pe la i noi se obisnuieste.
Peste cateva ore intram în rada portului Harrponn, în Refractida noastra natala. Am privit îndelung butoaiele ancorate
în port, locuite de anarhistii refractighezi, ca si la balercile plutitoare din care se auzeau certuri femeiesti.
Complexul acvatic „Sodoma si Gomorrha” luase între timp locul corturilor mixte de la Armata Salvarii. Luandu-mi
sumarul bagaj si bastonul, mai ales bastonul, am purces însotit de cei doi capitani ai vasului, cel adevarat si
adjunctul sau: un tanar robot cu strungareata, cunoscator a peste o suta de limbi streine, matematician si inginer,
pictor, boxeur, muzician, astrolog, pastor evanghelist de moda noua, scapet, balalaichist si agent de filatura.
La comandamentul portului, unde am fost dus sub escorta, învinuit de crima neintentionata asupra ultimului Porr
de pe Terra, fara sa fiu interogat, am fost condamnat la doua sute saisprezece ani de detentie, cu dreptul de a
completa un cartonas programatic, o fisa personala, pe care am înaintat-o robotului, în chip de cerere de recurs.
Robotul a mestecat-o si apoi a raspuns sententios, cu o voce calda: esti liber!
Din lipsa de spatiu în închisori, pedeapsa se suspenda automat si în mod definitiv: inculpatul scos din cauza -
reîmproprietarit. Asa m-am ales cu acel baston Porr legendar.
- Fabulos… Tox, pot sa trag o „minuta” din cana ta?
- Dar bastonul tau unde-i? Al meu e multifunctional.
- Nu-ti cer bastonul, ci ceva udatura…
- Nu vei avea nici un strop! Asculta poemul meu „Apa”:
„Ras, ras, chel,
Pamantul rusinat se suceste.
Oceanele prefacute-n vapori,
Nu mai pot sa revina pe Terra.
72

Pe fundurile lor, copiii alearga.
S-ascund dupa monstrii marini petrificati.
Pastrata, pastrama de sare si soare,
Demult nu mai e, ca un drog ilegal;
Salcie e hrana de alge uscate,
Dar oamenii-s veseli si multi!
- Iubito, mai da-mi un sarut ca atunci!
- Nu, draga, de maine barbat m-oi preface
Ca mult e mai bine! Voi? Faceti copii!
- Regret. Petrucismul dusman te rapeste…
Eu, noul Achil, chinuit de dorinti,
Porni-voi la drum iepureste!”
……………………………………………
- Beee! Beee!
- Ce-i cu idioata asta de capra?
- Banuiesc ca o deranjeaza lumina.
- S-o stingem. Da-mi papucul tau…
O bucatica de sticla fierbinte din becul facut tandari cazu pe gatul lui Lac care, trezindu-se din nou, readormi bolborosind:
„Voi trenuri demodate si voi scantei!”
- Îmi place de el, zise Tox. Îmi stie opera pe de rost.
Tox repeta poemul cel putin de zece ori. Cand o raza de lumina poposi pe chipu-mi, vestind apropiatele zori, pe
obrazul meu aluneca o lacrima de oboseala. Tox o prinse în varful aratatorului si exclama teatral: „ecce homo!”
***
Lac sari ars drept în picioare si zicand „bai”, îsi lua valiza zbughind-o pe usa.
- Nostim baiat!
- Nostim…
- Mac, tie-ti lipseste un ochi! Cand ti l-ai scos?
- Zilele trecute. Ma cam supara la pictat… Facea dubla imagine pe orizontala.
- Cine ti l-a extras?
- Doctorul Gramm.
- Se putea sa fie altcineva?! Sper ca-ti vei procura altul.
- Bine-nteles! Am dat un anunt la ziar si ieri a fost la locuinta mea o adevarata avalansa. Noroc c-am avut inspiratia
sa ma amestec printre ofertanti. I-am lasat sa ma caute ca altfel cine stie ce mai pateam. De-as avea destui
bani, mi-as rascumpara ochiul. Sa stii însa ca sunt pe pragul unei mari lovituri. Ai cuvantul meu ca daca reusesc,
voi aduce Refractida pe cel de-al treilea cal din lume.
- Esti nemaipomenit! Ah, ideile tale. Nimeni nu te întrece!
- Voi instala calul într-un cort si voi cere vizitatorilor doi Venusi intrarea la penultimul erbivor în curs de disparitie.
…………………………………………………………………………………………….
- Mac, cat crezi tu ca valoreaza un ochi?
73

- Nu mai stiu exact. În orice caz, în ultimul timp preturile au scazut la toate organele. Acesti nenorociti de bursieri
ai naturii sunt stramtorati. Statul le da atat cat sa nu moara. Pe masura înmultirii lor, bursele devin tot mai mici ti
întretinerea lor tot mai costisitoare; viata tot mai lunga, bursierii tot mai batrani, productia tot mai lenta.
- Ti-amintesti, Mac, cand îti spuneam ca nu mai cred în paliativele sindicale si ca numai încadrati în munca, vor
avea o stare materiala acceptabila? De ce doi ochi? Tot nu am slujba, iar din arta nu am ce manca.
- Ai avut perfecta dreptate. Sinecuristii nostri de tip Refractida au devenit un adevarat flagel. Stand degeaba se
plictisesc si trec la actiuni antisociale. Prostitutia, alcoolul, narcoticele, disolutia morala, furtul, crima… Cand ajung
în pragul disperarii încep a se vedea la propriu. Peste tot anunturi: ochi, rinichi, brate, urechi. Cand citesti mica
publicitate chiar ca te ia groaza. Nu mai vorbesc de condamnarile cu extragerea de organe ale recidivistilor. Aud
destine
ca se va trece în curand la revalorizarea batranilor si la selectionarea pruncilor, deci trebuie sa faci fata la concurenta.
- Nimic nou sub soare… Parca-n Evul Mediu nu le taiau urechile, nasurile… Nu-i înfierau ca pe vite… Nu-i scopeau
ca pe vieri?
- Da, dar oamenii nu zburau în luna…
- Iarta-ma dar supercivilizatia n-a adus nimic, sau mai nimic nou. A sporit doar gradul de confort al potentatilor. A
deschis drumul unor competitii în domeniul tehnicii, cu pretul degradarii naturii.
- Al umilirii ei…
- Cred ca ai dreptate.
- Am, desigur ca am… Chiar tu personal, Mac, tu care faci acum teoria chibritului, ai pacatuit grav, nu atat prin faptul
ca ai admis sa fii mutilat, cat prin aceea ca te-ai gandit la mutilarea altuia spre a te repara.
- Recunosc ca asa este! Stiu ca am fost un om onest, un scriitor inspirat, un pictor si un sculptor cu simtul masurii,
dar ca sa ies din anonimat a trebuit sa ma conformez mentalitatii generale, acestei nebunii colective în care numai
teribilistii sunt apreciati. Nu ma descuraja si tu! Lasa-ma ca, terminand opera, sa ajung a gusta macar putin din
ceea ce altii risipesc sau arunca cu toptanul.
- Trebuia sa-ti procuri o capra, nu? Atunci te scuz fara sa te aprob, ca ti-ai scos ochiul. Termina „Peria, Capra si
Farul”.
- Multumesc ca m-ai înteles. Mi-e suficient ca sa nu disper. Cand lucrez, uit de toate… Cand ma cufund prea mult
în uitare, tresar speriat si ma întreb daca nu cumva am murit… E trist dar adevarat: societatea noastra e bolnava
si merge cu pasi mari spre dezastru. Forta ei morala s-a epuizat. Cine ar putea sa ne mai scoata din aceasta
mocirla în care fiecare ducem un diavol în carca? Cine?
- Poate un nou Mesia.
- Ai spus cea mai frumoasa vorba din cate-am auzit vreodata. Dar stop! Da-mi cana… Nu-l merit. Domnul mi-a dat
talent.
Am iesit din rol, m-am prostit ca un cabotin ce sunt. Numai cu ochii vanduti, cu minciuna, cu teribilism si extravaganta
vom razbi. Asta e. Fac ce fac toti. Perseverare…
- Parc-ai fi lady Boof. Cand te aprinzi ca explozia unei rachete, cand te stingi ca o petarda. Auzi, ieri am fost la
înmormantarea lui taca-sau.
- A murit de cancer, nu? Poftim, unde-i progresul? Unde-s binefacerile proorocite anului doua mii? Cu ce s-a ales
mortul?
- Stai frumusel si ia-o-ncetisor. Batranul Boof a fost splendid înmormantat dupa noua metoda chinezeasca, prin
74

pulverizare. Toti membrii familiei si prietenii defunctului, adunati pe Colinele Sumbre, au fost invitati de catre
Marele Rost (dupa ce acesta a bagat în buzunarele lui Boof foite de spulberant), el fiind în Capotul de siguranta.
Pe colina a ramas doar mortul asezat pe catafalcul somptuos. Cand Marele Rost a apasat pe unul din nasturii
fracului sau de cioclu, au scanteiat doar picioarele catafalcului… În rest, nimic. Cand ne-am dus sa vedem minunea,
nu mai exista nici o urma. Catafalcul curat, Boof - nicaieri. Am fost invitati sa vizionam filmul pulverizarii cu
încetinitorul, dar lady Boof a lipsit, caci avea doua bilete la un concert electronic cu Aritmia K 609 a lui
Alshonbergherder. Oricum, ea a mostenit o avere frumusica. I-a dat mana.
- Grozavi chinezii astia, domnule!
- Te cred si eu! Nu mai au loc nici pentru vii, d-apoi pentru morti! Au fost constransi de situatie ca sa gaseasca o
solutie practica. Apoi au comercializat patentul.
- N-ai vazut draga la satelizor? Au desfiintat bicicletele individuale. Le-au interzis pana si-n Siberia si Kazakhstan,
unde se folosesc numai biciclete de zece persoane. Unde vor ajunge oare chinezii astia cu proliferarea? Probabil
tot la pulverizare.
- Esti cinic. Sigur ca da. Mi-am revenit. M-am întors la capra mea. Bine ca mai am trotineta.
literare
- Cana de coniac s-a topit, bastonul lui Porr s-a evaporat. Urasc seceta! Pe cea lunara o detest. Ma duc în vizita la
lady Boff. Dupa ce voi sorbi ultimele stiri la cerceii ei cu tranzistori diamantini, ne vom uita la clanta usii, cu televizor
interactiv, iubindu-ne în taina, pe întuneric. Pa si pussi!
***
Sa încerc sa iau pentru a doua oara în aceeasi seara pastile antisomn? Nu…Mai bine sa ma culc, desi Lac mi-a
telefonat ca pe la opt jumatate-noua va trece sa ma vada, sa-mi vada gaura de sub arcada, facuta de doctorul
Gramm. Ia sa mai prind putin si eu… Capra protesteaza, împingandu-ma cu picioarele. Dar constatand ca-s cam
nesimtit, ea a acceptat, car-mar, prezenta-mi calduta.
Am adormit usor, ca niciodata, contrar hapului luat. Am avut vise multe si colorate, ca-ntr-un caleidoscop. Tarziu
de tot, în puterea noptii, m-am trezit cu spatele rece. M-am ridicat sa închid geamul mansardei, cand vazui pe
acoperis un ikarian apartinand clubului „Pasari de noapte”. Adio somn, deci.
- V-am deranjat? - ma întreba el. Fiti amabil si dati-mi o bucatica de isolier-band. Am o scurgere de energie în
aripa dreapta si nu-mi pot continua zborul.
- E riscant pentru Dtra… Plecati mai bine pe jos pana la un depaneur. E mai securitar.
- Scuzati-ma, dar am pierdut obisnuinta de a merge. Asta-n afara umilintei la care m-as expune ca zburator
beteag. Salvati-mi onoarea!
- I-am dat ikarianului izolirul, dar am fost obligat sa-l mai si aplic tot eu pe aripa invalida. Asta pentru ca ikarianul,
tot pitonand la butoane, îi întepenisera degetele. Apoi m-am întors la patul meu. Cand ma uitai, capra nicaieri. O
disperare cumplita ma cuprinse si ma repezii la usa. Nu era nici pe culoar. Întunecimea si linistea palierului mi-au
dat alt soc. Deodata auzii un rontait straniu care venea de undeva de sub podea. Cand ciulii urechea mai bine,
zgomotul înceta. Ramasei prostit, nemiscat ca un popandau în mijlocul odaii. Simteam cum ultimul dram de
energie nervoasa mi se scurgea în podele prin cel mai îndepartat punct sensibil pe care-l intuiam vag în varful
unghiei degetul mic de la piciorul stang. Un nou zgomot, de data aceasta ceva mai puternic, îmi zgudui sistemul
nervos si astfel fui nevoit a face primul pas care, de altfel, fu hotarator. Ridicand cu un deget disperat capacul
trapei, nu mica mi-a fost surpriza vazand ca domnisoara capra rontaia peria de rogoz dupa ce, bine-nteles, facuse
75

pipi drept pe farul de automobil. Tocmai o dojeneam, cand în directia geamului deschis al mansardei primii drept
între ochi un jet puternic de lumina. Persoana care-mi transmisese jetul îmi sari drept în cap, aplicandu-mi o lovitura
de maestru în crestet. Dupa miscarea-i felina si mainile reci, delicate, cu care m-a asezat în pat, am dedus ca
prin vis ca era o femeie. Cand simtii în jurul gatului meu o blanita calduta, însa destul de tepoasa, crapai ochii si
ramasei stupefiat. Cu labele legate crucis în jurul gatului meu, capra încerca disperata sa se elibereze. Ma ridicai
anevoie, constatand ca agresorul parasise locul faptei. Pe-un biletel de aero-metrou stateau scrise cu spreiul
cuvintele: „Chiorule, calicule, neispravitule, paranoicule si artistule; halt!”
Cine-a fost aceasta persoana? Oare ce doreste de la mine? O fi vreunul din disperatii popositi deunazi pe scara?
Aveam de-a face cu o conspiratie mafiotica? Cine ce are cu mine? Ca ma stiu nevinovat si n-am facut rau la
nimeni. Da, mai stii? În lumea asta fara busola, totul e posibil…Dar ce ma fac? Poftim, se lumineaza de ziua si eu
stau cu gulerul asta viu în jurul gatului! Nici Lac, nici Tox, nici macar vreunul din betivii dementi care ma inoportuneaza
zilnic, crezand ca podul asta-i de guma. Mi-e frica sa nu moara capra. Daca ies cu ea de gat pe strada,
stric surpriza prevazuta. Hm! Mizez prea mult pe capra. Ea va fi clou-ul vernisajului. Nu! Nu se poate. Doamne
Dumnezeule, pierd totul! Nu ma parasi tocmai acum… Paraseste-ma data viitoare, daca-i musai…
……………………………………………………………………………………………..
Capra-mi sopteste ceva imperceptibil. Fiecare minut e o vesnicie. Umblu în lungul si-n latul camerei, cand cu pasi mari,
cand cu pasi marunti si depanati repede. O iau pe scara în jos, dar ma reîntorc grabit, ca nu cumva sa ies în strada.
Uneori mi se nazare ca-s sub puterea gandurilor caprei; ganduri ce-mi sunt transmise codificat. Ca sa o lecuiesc de
asemenea solomonarii, eu sar în sus, ca si capra de Sfantul Vasile! Puneti-va în situatia mea disperata si trimiteti-mi
un gand salvator, pe strada 513 la nr.21, arondismentul K, sa nu mai sar, ca-mi iese sufletul…
Cum-necum, dispunem de roboti-spioni invizibili, prin care puteti anihila gandurile caprei si ajusta pe ale mele
daca vedeti ca o iau razna. Dixit!...
(sfarsitul fragmentului)
76

PESTE 20 DE ANI
DANIEL CONSTANTIN MANOLESCU
Canada
Recentele evenimente si convulsiuni sociale de le Chisinau au evocat pentru multi romani pagini de trista amintire.
Masluielile si aranjamentele de culise ale «profesionalilor» puterii politice si administrative, legislativul si executivul
« unite-n cuget si-n simtiri» dar rupte de Popor si Istorie, manifestatiile violent reprimate ale tineretului si opozitiei
politice, au trezit în sufletul multor romani imagini de la Bucuresti, de la Revolutia Romana, imagini de acum…
20 de ani! Imagini rosii care se încapataneaza sa existe fie si sub o forma mai decolorata… o forma roz, care din
pacate nu este si… bombon. Imagini… de Tranzitie… care nu mai tranziteaza o data pentru totdeauna!!!
Cu inimile alaturi de romanii-moldoveni si de moldovenii de alte etnii dornici de libertate si democratie în
Republica Moldova, multi romani-canadieni pastrau în suflet un sentiment de amaraciune : « Bietul tineret
moldovan ! » - spunea un batran aflat în fata bisericii Buna Vestire din Montréal - « Chiar daca vor castiga acum,
dupa Revolutie urmeaza… Tranzitia ! »- a mai adaogat batranul. Ascultandu-l, mi-am zis ca data fiind prospata
consfintire în Republica Moldova a dreptului de vot pentru persoanele decedate, probabil ca Tranzitia a început
deja si la Chisinau. Am realizat brusc ca în acest an 2009 se împlinesc 20 de ani de Tranzitie si pentru «golanii»
de atunci! 20 de ani presarati în Tara cu scandaluri financiare si lupte mai ales pt diverse ciolane politicoeconomice
decat pentru bunastarea omului de rand. 20 de ani în care multe dintre victoriile obtinute cu greu de
catre sau pentru «omul din popor», au avut un îngrijorator aer « a la Pyrrhus I- regele Epirului », culminand cu
recenta victorie care ne-a adus înapoi Insula Serpilor în postura de «gaina-din-poveste » dar careia i-au fost
subtilizate judicios... « ouale de aur » în prealabil. 20 de ani de emigratie masiva în afara Romaniei ! 20 de ani de
sperante mai mult sau mai putin împlinite!
Departe de mine gandul de a ma pierde consideratiuni pesimiste! Sunt un optimist incorigibil de natura! Ca simplu
cronicar, încerc sa redau aici, nu opinia mea personala, ci starea de spirit pe care o constat în jurul meu la multi
romani-canadieni ! De profesie sunt cercetator în stiinte biomedicale. Pe langa aceasta însa, ma simt atras
(poate în mod complementar) de istorie, filozofie si litere. Am publicat deja cateva scurte eseuri pe tema
Erhystmika (eristmica), (un mic studiu asupra conceptului de armonie considerat între paradox si superlativ în
eristica megariana), comentarii, scurte poeme mai ales cu inspiratie din natura, traduceri din Eminescu armonizate
în franceza, epigrame, pamflete, mici-reportaje. Dincolo de gandirea analitica si logica hyper-organizata necesara
în laboratorul de cercetare stiintifica, stiintele umane îmi aduc acea complementaritate metafizica, chiar spirituala
as spune, necesara în viata echilibrului emotional pe care îndeobste îl numim ... fericire :). N-am scris niciodata
poezie sociala. Paradoxal însa, de aceasta data « pulsul strazii » roman-canadiene aici la Montréal mi-a vorbit
în versuri :
77

1.) De pe la Perestroika încoace,
Tovarsu'Gradu' si-a schimbat de lana :
Azi « hospodar », pesina parte-si face,
Ciuntind vreo…amarata de batrana !
2.) «Bengosi straini ! Veniti în Romania !
Masina dumneavoastra deja este ! »
Cu-asa slogan si-arata ei mandria
Dar cei de rand, azi nu mai au nici peste!
3.) « - Asa e Piata ! Asa-i Capitalismul! »
Striga-n al Tarii Sfat în cor …sforarii,
Ei ce-au creat în tara Jupanismul !
Ai bietei Natii, ei sunt camatarii !
4.) Azi nici Mihaiu' nu mai e sa scrie,
Sa biciuiasca a lor multe vicii ,
Azi …nici chiar CEZAR de ar fi sa vie
N-ar mai putea sa strige : « VIDI, VICI ! »
5.) Ei n-au deschis a Pandorei cutie,
Ei sunt ce dinlauntru a iesita :
Din oase de martiri ei fac piftie
Si tuica fac din lacrima smerita !
6.) Din Hronici stim : Trecutul ne-a fost mare !
Au pe masura-i fi-va viitorul ?
Veacu-i fragil iar de Speranta moare,
Moare cu ea odata si Poporul.
Autorul multumeste colaboratorilor Serviciului de presa al AGORA ROMAGNA LATINA-Forum pt Istorie,
Cultura si Latinitate-Canada, pt deschiderea cu care si-au exprimat opiniile sociale, contribuind astfel la
redactarea acestui articol.
78

DECORATIA
GHEORGHE NEAGU
Romania
Seful de post se dadu jos din saua bicicletei, nadusit. Îsi scoase cascheta si-si sterse fruntea, cu batista mototolita si
jilavita de transpiratia ce-i umezise buzunarul de la spate al pantalonului. Praful în care-si înfipsese cizma, se asternuse
ca o pulbere fina pana sus, pe carambul lustruit în fiecare dimineata. Tusi, îsi drese glasul, scuipa în praful drumului
facand un cocolos, apoi trecandu-si mana peste mustata tepoasa, batu în poarta casei la care se oprise.
Un latrat de caine fu singurul raspuns. Fluiera cu doua degete bagate în gura, prelung flacaieste. Nimic. Striga:
- Bade Antoane ! Nimic.
Alese din praful drumului o piatra, cu care continua sa bata în gardul de scandura unsa cu pacura din vremuri de
demult. Din cand în cand se oprea ascultand. Cainele latra tot mai furios, dar batranul sa raspunda pace.
- Nu-i acasa dom' plutonier, se auzi deodata vocea unui copil din vecini.
- Da unde-i mai taca ? întreba plutonierul cu mirare.
- E în tarna dupa buruiana, zise copilul fugind la umbra streasinei casei sale.
Plutonierul mai scuipa odata-n praful drumului, uitandu-se cum se mai facea o margelusa sub dogoarea nemiloasa
a soarelui. Stia cam pe unde se ducea mosul. Nu era departe, dar pe caldura asta, nu avea de loc chef sa-l caute.
Avea sa-i lase chemarea în poarta, acolo unde postasul îi lasa de obicei ziarul. În mod sigur mosul avea sa-l
caute, sa vina.
Încaleca din nou bicicleta, starnind colbul drumului. Îsi salta de cateva ori sezutul cautandu-si o pozitie cat mai
comoda în saua tocita de atata întrebuintare, departandu-se pe ulita satului.
Seara batranul se întoarse vioi si plin de miscorici.
Îsi coborî desaga de pe umar, plina cu mohor si volbura salbateca, culeasa din tarlaua cu sfecla de zahar a CAPului.
Mosul îsi baga degetele noduroase în cutia de ziare. Le gasi. Avea ce citi seara. „Dar asta ce-o mai fi?" se
mira el de hartia lasata de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfaca, se uita jur împrejur, de parca s-ar fi temut
sa-l vada cineva. Apoi o desfacu chiar acolo, la poarta. Înca mai reusea sa citeasca fara ochelari.
„Stimate tovarase,
În amintirea curajoaselor fapte de arme savarsite de dumneavoastra, va invitam sa participati la festivitatea de
decorare care va avea loc în ziua de...la casa de cultura a sindicatelor judetene.
Comitetul veteranilor de razboi".
O stampila, o semnatura si un nume de general, era tot ce mai putea deslusi pe hartia lucitoare, cu antetul fortelor
armate.
Ptii, dracia-dracului! Si casa cui o las? Vaca, orataniile, porcul.. Cine are grija de ele ? cugeta el plin de obida. S-ar
fi dus cu mare placere, dar cu adevarat nu-si putea parasi gospodarioara lui. Cu ea îsi întretinea batranetile.
Pensia de la cooperativa îi ajungea doar de tigari si de sapun. De la vaca avea laptele, smantana si branza, iar de
la porc jumarile.
Ouale le mai dadea profesorilor navetisti. De cand ramasese singur, mos Anton, prefera sa se lipseasca el însusi
decat sa-i stie pe altii suferind.
Mai fusese chemat de cateva ori, mai ales cat mai fusesera rusii în tara, dar dupa aceea îl uitara. Camarazii de
front se prapadisera unul cate unul. Si cei de la Don si cel din Tatra. Primii fusesera mai batrani si nevoiti sa dea
socoteala pentru ca nu refuzasera a merge în est. Ceilalti au disparut mai tarziu. Ar fi fost buburos sa se duca.
79

Toata noaptea chibzui dar nu se putu hotarî. Se zvarcolise întruna, de parc-ar fi stat pe jaratec. Dimineata se scula
împovarat de nehotarare.
Arunca graunte la gaini, bodoganind de parca ale ar fi fost vinovate de nehotararea lui.
Vacii îl dadu iarba adusa de cu seara, alaturi de un snop de strujeni cumparati cu mare greutate de la IAS-ul
vecin, la CAP au preferat sa le dea foc decat sa le vanda. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au
dus la IAS sau prin alte judete.
Vaca apuca lacoma din volbura pusa în iesle.
Batranul o lovi cu piciorul, ciudos.
Apoi dandu-sl seama ca fusese nedrept o mangaie pe spatele lucios. Apuca galeata cu zar si laturi, muind cativa
pumni de malai si o rasturna în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plina de buruieni.
Tarziu cand soarele se înaltase deasupra satului, o masina starnea praful gros, în graba.
În urma ei, oamenii ieseau pe la porti, curiosi.
Ajunsa în dreptul portii batranului, se opri într-un imens nor de praf. Fara a mai astepta ca praful sa se aseze,
portierele se deschisera. Din masina, cu pasi grabiti se napusti seful de post. Trase de clanta porti, fluiera,
starnind din nou cainele.
? Bade Antoane, bade Antoane !
Din spatele lui, soferul îi repeta strigatul, neîndraznind sa înainteze, de teama cainelui întaratat ce se zbatea în
lantul priponit de stalpul cerdacului.
- Degeaba, spuse plutonierul dand cu lehamite din maini.
Plecara, speriind orataniile de pe marginea santului ce strajuia drumul, prin tot satul. Dupa ultima casa, o cotira pe
un drum secundar, hurducaind prin fagase, spre tarlaua cu sfecla de zahar. Îl zarira pe batran de departe.
Se apleca din cand în cand dupa buruieni, smulgandu-le din radacini cu furie. Zgomotul masinii îl facu sa-si
îndrepte spinarea si privirile spre capatul tarlalei
Îi zari pe cei doi îndreptandu-se în fuga si se minuna.
- Bade Antoane, n-ai gasit chemarea? zise plutonierul gafaind.
Batranul îl privi tacut.
- Nu spui nimic? îl întreba si soferul mirat.
- D-apoi ce sa zic.
- Cum ce ?! tovarasul prim m-a trimis personal cu masina sa te iau si dumneata nu stii ce sa zici, zise soferul usor
iritat.
- D-apoi chiar, ce sa zic. Nu-mi pot lasa nici vaca si nici orataniile flamande. O sa lipsesc toata ziua. Masini nu-s,
trenurile merg anapoda. Eu ce pot face.
- Cum ce ? Urca-n masina mosule, se oferi el.
- Asa ? zise batranul aratand spre hainele de lucru, peticite cu mana lui si decolorate de soare.
- Nu mai avem timp de altele. Pana la judet facem aproape o ora, iar adunarea trebuie sa fi început, adauga soferul
cu un fel de îngrijorare în glas.
Batranului nu-i venea sa-si creada urechilor. De uimire nu mai putea scoate o vorba. Totusi asa nu se putea duce.
Trebuia sa se schimbe.
- Lasa asta acum, îi zise plutonierul apucandu-l cu hotarare.
- Avem noi cu ce te îmbraca acolo, încerca sa-l linisteasca soferul, pornind în tromba prin mijlocul satului. În urma
lor, cei ce iesisera pe la porti, spuneau:
- Sa stii ca l-au luat pe mos Anton,
Ajunsera în mai putin de un ceas în spatele casei de cultura a sindicatelor, unde vreo doi barbati îsi tot atinteau
privirile îngrijorate cand spre usa de unde asteptau vesti neplacute, cand spre strada de unde sperau s-apara
masina. Cand îi zarira rasuflara usurati.
- L-ai adus? zise metodistul casei de cultura catre soferul ce cobora din masina.
- Pai cum altfel, se împauna el, deschizand usa din spate.
- Asa?! nu se putu obtine metodistul. Cu hainele astea?!
- Las ca mai gasesti tu ceva prin garderoba.
- Ce stii tu! De cand cu autofinantarea n-am bani nici de salariu, dar da garderoba, spuse el, îndreptandu-se spre
80

usa deschisa. Îl dadu pe mana femeilor de serviciu si al fetelor de la dansuri populare sa-l îmbrace cu ce s-o gasi.
Sala era plina. Se împlineau un numar de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitala, si din
comitetul central.
Primul secretar era nemultumit. Abia de putusera depista zece veterani, si nu se prezentase nici unul la festivitate.
Cativa erau bolnavi, unii erau plecati de acasa, altii refuzasera sa vina, iar actiunea risca sa fie ratata.
Organele oficiale mai întarziara. Nerabdarea celor din sala crescuse.
Adunarea o deschise primul secretar. În cuvantul lor generalii aratara importanta luptei de eliberare. Niciunul nu
fusese pe front, dar stiau sa povesteasca. În sala, pe randul din fata sedea batranul Anton. Îi dadusera o pereche
de pantofi cu talpa groasa, o camasa violeta, o cravata în culori vii, peste care pusesera un sacou alb, sifonat.
Pantalonii negri aratau la fel de sifonati, chiar daca erau dintr-un material ce imita pielea naturala.
Îl ridicara în picioare sa-l vada sala, apoi îl invitara la tribuna.
Batranul abia de mai putea pasi. Pantofii îl faceau sa-si aminteasca de vremea copilariei, cand mergea pe
picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobita, stranse mana generalului, întînse mana primului secretar si
tuturor celorlalti de pe scena, apoi se lasa îmbratisat si se bucura de stalucirea medaliei înfipte-n reverul hainei.
Cand coborî cele cateva trepte ale scenei, mai mai sa se prabuseasca. Noroc ca unul dintre participanti se repezi
sa-l sprijine.
Cand adunarea se termina, prezidiul se retrase, iar participantii parasira sala nevenindu-le sa creada ca au scapat
asa de repede.
Ramas singur în sala, batranul privi în jurul lui nedumerit. Plecau cu totii. Ar fi vrut sa-l strige careva.
Îi era rusine. Cand ramase singur, îsi descalta pantofii aceia ciudati. Cu talpile goale se simtea mai stapan pe
picioare.
Iesi afara, pe usa principala. Înconjura cladirea pana ajunse în spatele ei. Se astepta sa-l gaseasca pe plutonier
sau pe soferul care-l adusese. Dar nimic. Abatut se aseza pe una din treptele încinse de soare.
Mai scoase odata hartia cu pecete prin care i se acorda lui si numai lui înalta distinctie. Zambi. Deschise si cutiuta,
în care se odihnea medalia pe un plus visiniu. O raza de lumina se reflecta pe chipul lui, luminandu-l. Se bucura.
Oftand închise cutia. Chipul i se înnegura. "Unde mi-or fi hainele" se pomeni el cautand cu privirile spre usile deja
închise.
Asa nu se putea duce în sat, dar nici sa mai între sa le caute nu-i venea. Oftand, pleca descult spre autogara orasului.
Stia ca toti aveau sa caute sa-l descoase vazandu-l cu straiele alea ciudate, dar nu avea alta scapare.
Asfaltul îi fripse talpile mai mult decat pamantul din satul lui.
Cauta portiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dand impresia ca s-ar furisa.
Ajunse la autogara îsi dadu seama ca nu avea nici un ban. „Poate gasesc vreun consatean sa ma împrumute" îsi
zise el încurajandu-se.
Nu era nimeni. Si-i mai era si foame pe deasupra.
Se aseza ostenit pe o banca. Îi venea sa-i spuna cuiva patania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete asteptand
sa-si zareasca vreun cunoscut. Îsi dadu seama ca nimanui nu-i pasa de straiele lui.
Începu sa se linisteasca. Niste tineri se harjoneau fara griji în apropierea lui. Îi privi cu drag.
Fusese si el tanar. Zburdalnicia lor îl facea sa se simta puternic, ca atunci cand fusese în razboi. Fusese ca ieri.
Abia recrutase cand razboiul a si început.
A trecut granita pana la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, ca venea mereu în urma nemtilor. A fost si la
Odesa si în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorba chiar si cu dusmanul. Nu trageau nici ei si nici rusii. Asa
faceau propaganda si-i îndemnau sa plece acasa, de parca ar fi venit de bunavoie.
Tii, ce vremuri!, gandi batranul scarpinandu-si crestetul plesuv cu degetele boante. Tinerii îsi încetara joaca,
parasind holul casei de bilete.
Le venise autobuzul. Mos Anton ramase cu gandurile lui, cu privirile atintite în gol. Gandurile îsi continuau drumul.
Se vedea iesit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanta bombardata, spre Moldova lui.
N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Romanii dezorientati, dezarmati, fugeau pitulati prin
porumbisti si paduri spre casele lor.
Cei mai fricosi mergeau grupati în jurul a cate unui ofiter asteptand de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise
langa un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luati prizonieri si dus în lagarele din Siberia, s-au
81

declarat gata sa lupte alaturi de rusi, crezand ca le va fi mai usor. Dar n-a fost asa. Erau bagati mereu în linia
întai, uneori chiar si în campurile minate. Numai asa se explica moartea sutelor de mii de romani în cateva luni,
? Ce faci aici bade Antoane? îi întrerupse amintirile vocea directorului de scoala.
Mos Anton îsi ridica privirile ca trezit dintr-o stare ce nu mai era a lui. Apoi fata i se lumina. Întalnirea cu directorul
navetist, întalnirea cu un om care ar fi putut sa-l înteleaga, era tocmai ceea ce-i trebuia.
Îi povesti haotic si ciudat tot ce patimise. Directorul rase eu pofta, apoi îi cumpara el însusi biletul.
Cu sufletul împacat, mos Anton, deschise poarta subrezita de vreme si de ploi. Cainele nu-l latra dar nici nu se
mai arata în lantul de la piciorul cerdacului. Intrigat, mosul se îndrepta spre grajd.
Nici vaca nu mai era. Dadu iute coltul casei spre cotetul porcului. Nici un guitat.
Cateva urme de sange închegat în iarba curtii.
Nu-si putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia vacarul sau vecinul, dar porcul si cainele... Îsi roti privirile
prin curte. Nici o gaina. Neîntelegand nimic, badea Anton se aseza pe treapta de la intrare, cuprinzandu-si capul
între maini. Era coplesit. Nu putea întelege.
Spre asfintit, umbrele copacilor se întindeau lacome, cuprinzandu-i straturile de ceapa si de morcovi, florile si
butucii de vie. Doborat de atatea lucruri fara de înteles, se ridica sa între în casa. Pur si simplu nu-l venea sa
creada nici ceea ce vazuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mainile obosite.
Se întinse în patul desfacut asteptandu-si somnul. Voia s-adoarma, sa uite de toate.
Degeaba somnul nu se lasa ademenit.
Se scula, privi la hainele atarnate de spatarul scaunului, apoi iesi în curte numai în camesoiul în care se culcase.
Racoarea noptii nu coborase înca din înaltimi. Ziua abia plecase, iar pamantul înca-si mai împrastia caldura
culeasa peste zi în aerul noptii. Continua sa umble descult prin curtea atat de tacuta. Nici macar un carait de
pasare, îsi zise mosul fluierand a paguba.
Privi la vecini. Luminile din feresti îi spuneau ca nu se culcasera. Se duse la ei. Nimeri în plina petrecere. Asezati
în jurul a doua mese alaturate, cativa vecini ramasera cu paharele în maini. Îl priveau cu ochii mariti de spaima,
fara a îndrazni sa mai faca o miscare.
- Seara buna vecinilor, zise mos Anton cu blandete.
Vecinii îi raspunsera cu greutate, scotand un fel de mormait înainte de a-si pleca privirile.
- Dar ce sarbatoriti ? continua batranul de cele ce-i era dat sa vada. În calendar nu era nici un sfant din aceia cu
cruce rosie. Cei întrebati ezitau sa raspunda. Pana la urma iesira din mutenie si mai codindu-se, mai poticnindu-se
îi spusera adevarul. Crezusera ca fusese luat pentru mai multa vreme. Sosirea masinii negre, faptul ca-l luasera
de pe camp, ca venise seful de post, le dadusera a întelege ca pe mos Anton n-aveau sa-l vada curand.
Asa ca vaca o luasera s-o îngrijeasca si s-o mulga. Nu puteau s-o lase asa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi
îmbolnavit. Porcul îl taiasera. Tocmai se înfruptau din el, iar gainile vroiau sa le-mparta a doua zi. Batranul zambi,
spre mirarea tuturor. Se asteptau sa-l vada pierzandu-si sarita. Dupa zambet se lasa cuprins de un ras sanatos,
nestavilit.
- Atunci sa bem, zise al abia putandu-se stapani.
Ceilalti ridicara bucurosi paharele. Îi pusera o farfurie cu friptura dinainte, îndemnandu-l sa le povesteasca. Dupa
ce termina, izbucnira la randu-le-n hohote de ras. Turnara din nou în pahare, reluand franturi din povestirea lui,
amuzandu-se.
Îl trimisera dupa decoratie. Vroiau s-o vada, s-o pipaie, sa se convinga. Damigeana o luara alaturi de carnea
porcului, jurandu-se sa-l ajute s-o pregateasca. Ajunsi în batatura casei, îsi continuara cheful în cerdacul luminat
de razele lunii. De decoratie uitara cu totii.
Trecuse mult dupa miezul noptii, Batranul singur, luna aproape de asfintit. Îsi privea casa cufundata în întuneric
multumit. Sarbatorise evenimentul asa cum si-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat el însusi poate ca nu s-ar fi potrivit
asa de bine totul. Obosit se întinse în ceardac si adormi. Dimineata razele soarelui luminau deopotriva cutia
medaliei si fata batranului multumita.
Din grajd mugetul vacii se îngana cu glasul cocosului hotarat sa trambiteze un nou rasarit, iar cainele-i lingea
picioarele colbuite.
va urma
82

TUDOR NEDELCEA
GIN MEMORIAM GRIGORE VIERU
ÎNTÂLNIRI CU DUMNEZEESCUL POET
„L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru si Marin Sorescu. Apoi „l-am vazut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la
„Luceafarul”, într-un panou cu alti scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia sa existe portretul sefului statului roman).
În realitate, însa, l-am cunoscut prin intermediul regretatului mitropolit-carturar acad. Nestor Vornicescu (
originar din localitatea basarabeana Lozova-Vorniceni). În prealabil, Î.P.S. Nestor ma pregatise: m-a invitat, într-o
duminica, la o agapa si peste masa (facandu-mi semn cu degetul sa nu scot o vorba) mi-a întins o revista: Glasul,
scoasa în clandestinitate la Riga (cu sprijinul basarabencei Maria Macovei-Briedis), de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi,
Leonida Lari, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, preotul Vasile Buburuz, Ion Druta (daca mi-i amintesc pe toti). Apoi, în
curtea Catedralei Mitropoliei din Craiova ( unde nu erau microfoane), Î.P.S. Nestor mi-a vorbit de toti marii
basarabeni, de idealurile si de lupta lor, adesea dramatica, dar si de marea lor creatie.
A venit si momentul cunoasterii. În august 1991 se sarbatorea împlinirea unui an de la punerea pietrei de
temelie a refacerii Manastirii Sfantului Nicodim la Vodita , de la 1370, ctitorul monahismului autohton. Urmau sa
participe la aceasta festivitate sotii Doina si Ion Aldea Teodorovici, Doamna Raisa si Grigore Vieru. Sotii
Teodorovici au sosit, familia lui Grigore însa nu. Ce se întamplase? Adrian Paunescu l-a luat pe Poet la Barca,
apoi au mers la Maglavit, la Petrache Lupu, urmand sa-l aduca la Vodita sau la Baile Herculane, unde erau gazduiti.
Echipajele politiei mehedintene primisera consens sa opreasca masina scriitorului Adrian Paunescu, cu sotii
Vieru, spre a face un popas si la Vodita. Numai ca, din Drobeta Tr. Severin, Grigore a mers cu alta masina la Baile
Herculane si astfel „a scapat” de barajele politiei. Pentru moment însa, caci a fost recuperat si adus la Orsova,
unde noi, ceilalti, Î.P.S. Nestor, oficialitati, sotii Teodorovici eram la masa festiva, într-un restaurant orsovean
asezat pe malul Dunarii.
Într-un splendid asfintit de soare, l-am vazut pentru prima data pe Grigore Vieru, urcand scarile, spre etajul
unde era pregatita masa. Vazandu-l din profil, cu pletele-i de Fat-Frumos, cu un mers mai mult alunecat, cu zambetul
lui angelic, am avut impresia ca-l vad pe Dumnezeu. Atat era de frumos si divin Poetul. M-am repezit pur si
simplu sa-i sarut mana (cum faceau altadata feciorii de tarani fata de parinti sau nasi) pentru ca imaginea (pe care
o credeam ireala) sa nu dispara. Nu stiu daca mi-am spus numele cand ne-am îmbratisat. Cred ca nu, pentru ca
vocea-mi disparuse.
Ce-a urmat este greu de descris. Grigore Vieru „vorbea” în perle. Doina si Ion Aldea Teodorovici au cantat
doar daca „nenea Grig” le da voie (si, fireste muzica si versurile Poetului). Î.P.S. Nestor patrona ca un adevarat
patriarh al sufletelor noastre. La un moment dat, am început sa notez vorbele de spirit despre simtirea romaneasca
si crestina ale lui Grigore Vieru pe servetelele de pe masa, singurul suport de hartie avut la îndemana. Î:P.S.
Nestor îl starnea mereu pe Vieru la discutii, dar si la mancat, iar mie mi-a dat si servetelele Înalt Prea Sfintiei. Cu
aceste vorbe ale Poetului, am alcatuit un interviu (pe care poetul, de fapt, nu mi-l acordase), publicat initial în
ziarul bucurestean „Dimineata”(nr.232, 27 nov. 1991, p. 15), condus de Al. Piru si Grigore Traian Pop si, ulterior, în
volumul meu, Interferente spirituale (Craiova, Fundatia Scrisul Romanesc, 2002, p. 594-598). M-am întors, într-o
superba noapte de august si dupa un moment unic, la Craiova, dimpreuna cu Î.P.S. Nestor, încheind astfel o zi
plina daruita de Dumnezeu.
A doua zi dimineata, ascultand radioul în timp ce sorbeam cafeaua, am auzit despre puciul de la Moscova.
M-am îngrozit. Primul gand a fost sa sun la hotelul din Baile Herculane unde erau cazati doamna Raisa si Grigore
Vieru, Doina si Ion Aldea Teodorovici si ministrul Turismului din R. Moldova. La celalalt capat al firului telefonic era
Grigore Vieru, dar cu nici unul nu am putut vorbi. Mi se pusese un nod în gat.
83

M-am urcat în masina, însotit de o excelenta ziarista de la Radio Oltenia, Gabriela Rusu-Pasarin, si am
ajuns în statiune. Toti erau la masa, dar nu puteau manca. La insistentele noastre, Grigore Vieru ducea lingura cu
ciorba la gura, dar nu putea înghiti. Gura i se înclestase, ca si sufletul. Voia, împreuna cu Doina, sa plece imediat
în Basarabia, sa se realature luptei antibolsevice, cu toate ca noi toti încercasem sa-i explicam ca, o data ajunsi la
granita, soarta lor ar fi putut fi pecetluita. (Nu realizam în acele momente ca puciul era o opereta). Am stat pana
seara, am mancat în camera sotilor Vieru si o lubenita, am primit cadou proaspatul disc Electrecord cu muzica lui
Doina si Ion Aldea Teodorovici, pe versurile lui Grigore Vieru, cu autograful tuturor. Ne-am întors linistiti la Craiova,
cu promisiunea ca nu se vor întoarce imediat în Basarabia, iar daca bolsevicii revin la putere, ei vor continua lupta
în Romania. A doua zi dimineata aflu de la Doamna Raisa ca ei totusi vor sa se întoarca la Chisinau. Noroc ca în
Herculane a sosit special pentru ei prietenul lor, Adrian Paunescu, luandu-i în cateva spectacole pana cand puciul
a luat sfarsit.
Conform întelegerii si promisiunii lor, în cazul în care puciul esua, urma sa ramana si la Craiova. În
întelegere cu Î.P.S. Nestor, i-am asteptat la intrarea în Craiova si în momentul cand i-am vazut, i-am telefonat (de
la Peco, din Calea Severinului) Mitropolitului si din acel moment toate clopotele bisericilor craiovene au batut în
cinstea înaltilor oaspeti si a esuarii puciului. I-am escortat pana la resedinta mitropolitana, unde ne-a întampinat
Î.P.S. Nestor, cu un sobor de preoti, consilieri si... Tudor Gheorghe. A fost o masa sfanta, binecuvantata de
Dumnezeu prin intermediul mitropolitului, descatusata de orice retinere si cu discutii într-o alta tonalitate, optimista.
Am facut o pauza si l-am vizitat pe Tudor Gheorghe. Alte discutii extrem de interesante, care, din pacate, n-au fost
înregistrate. tin minte o propunere a lui Tudor Gheorghe ca Ion Aldea Teodorovici sa-i alcatuiasca orchestratia
pentru viitoarele sale spectacole. Ion Aldea n-a mai apucat sa colaboreze cu genialul menestrel, compozitor si
poet Tudor Gheorghe. Însa, în schimb, Tudor Gheorghe îi omagiaza pe cei doi cantareti martiri cu piosenie si
canta pe versurile lui Grigore Vieru.
De atunci, Poetul Grigore Vieru m-a onorat cu o prietenie la care nici nu visam. La randul meu, i-am editat
volumul antologic Rugaciune pentru mama (1994) si Lucrarea în cuvant (2001) - „debutul” sau editorial în proza,
Linistea lacrimii (2006). Ne-am vizitat reciproc, la Craiova si Chisinau, unde Doamna Raisa s-a dovedit a fi mare
Doamna. Fericiti trebuie sa fie poetii cu astfel de sotii!
De atunci, drumurile noastre s-au intersectat benefic, în special prin mitropolitul Nestor Vornicescu si
Victor Craciun, presedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni si pricipalul organizator al
Congreselor Spiritualitatii Romanesti, unde Grigore Vieru era, întotdeauna, oaspetele de seama, alaturi de alti
basarabeni sau bucovineni (Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tarateanu, Eugen Doga, Emil Loteanu,
Anatol Codru s.a.),
Între 25-27 oct. 1997, am sarbatorit (fara Marin Sorescu, directorul ei, trecut la cele vesnice cu un an
înainte) cei 75 de ani de existenta a Editurii Scrisul Romanesc. Fireste, Grigore Vieru a fost invitat si prezent la
aceste manifestatii nationale, unde a primit Premiul „Mihai Eminescu” pentru poezie. La masa rotunda cu o tema
incitanta, Cartea, a cata putere în stat?, coordonata excelent de proaspatul presedinte al Academiei Romane,
Eugen Simion, au participat înalte personalitati stiintifice si culturale (M. Cimpoi, N. Dabija, M. Ungheanu,
D.R. Popescu, Radu Voinea, Fanus Bailesteanu, Mihnea Gheorghiu, Stefan Stefanescu, Al. Balaci, Th. Codreanu,
C. Cublesean, I. Buzasi, I. Stoica, Jean Bailesteanu, C. Preda, H. Candroveanu, Ov. Ghidirmic, Gabriela Rusu-
Pasarin. În centrul atentiei a stat, as putea spune, Grigore Vieru si problemele basarabenilor, adica ale noastre,
ale tuturor. Indignat, dezamagit, dar fara sa dezarmeze, Poetul privea, dureros de critic, dar realist, problematica
romanismului de pe ambele maluri ale Prutului. „În primul rand, vina o purtam noi [...s Ne-a înzestrat Dumnezeu
cu atatea calitati, dar avem si multe vicii, le-as spune aproape nationale. Asa vede lucrurile ochiul meu de roman
basarabean, mai îndelung spalat de lacrimi decat al romanului de aici” (Cartea, a cata putere în stat?, editie îngrijita
de Tudor Nedelcea, Craiova, Fundatia Scrisul Romanesc, 1999, p. 62,63).
Într-o toamna a anului 1998, am avut prilejul de a însoti Ansamblul folcloric „Maria Tanase” din Craiova,
într-o delegatie condusa de graficianul Gabriel Bratu, la un concert în Chisinau. Dintre solistii romani faceau parte
Const. Enceanu, Traian Jurchelea, Tiberiu Ceia, Liviu Vasilica si Sava Negrean-Brudascu. Ajunsi seara la Hotel
„Codrul”, unde eram cazati, am dat un telefon lui Grigore. L-am gasit într-o stare foarte trista. A doua zi, mi-a expli-
84

cat: cu cateva zile înainte avusese loc logodna sau nunta fiului sau, la Chisinau. Dupa petrecere, Grigore a ramas
pentru restul noptii la fiul sau, iar acesta în apartamentul lui Grigore. Nesesizand aceasta inversare de cazare,
niste haidamaci cu cagule au patruns în locuinta Poetului spre a-l suprima. Fiul sau fiind mai tanar a avut puterea
si taria de a se lupta si astfel a scapat aproape teafar. Grigore era furios la culme: „Sa ma omoare pe mine, caci
asta urmaresc, dar nu si pe fiul meu”, îmi spunea cu naduf. Urma sa se întalneasca cu presedintele Republicii
pentru a elucida aceasta groaznica întamplare, si, din acest motiv a ratat spectacolul folcloric de patru ore, într-o
sala arhiplina. Înainte de a canta, vadit emotionata, Sava Negrean-Brudascu le-a spus spectatorilor: „Fericita trebuie
sa fie acea mama care are un asemenea fiu ca d-ul Grigore Vieru”. Nu stia ca mama Evdochia trecuse la
cele vesnice. Dupa spectacol, gazdele (basarabenii sunt cu adevarat ospitalieri) ne-au invitat la o seara (tarzie)
haiduceasca în padurea seculara de stejari de langa Manastirea Capriana. Acolo a venit si Grigore. Grigore si
Grigore Vieru, Sava Negrean, Tudor Nedelcea
Sava nu si-au spus niciun cuvant, doar lacrimile li s-au împreunat cand s-au îmbratisat. A fost un alt spectacol, în
care Sava si Grigore s-au întrecut pe sine, cantand împreuna. Poate nicicand si niciunde cantecul Doamne,
ocroteste-i pe romani nu a vibrat atat de puternic ca la Chisinau si Capriana. La un moment, curentul electric a
fost întrerupt, dar bravii basarabeni nu s-au lasat (ca de atatea ori) învinsi. Toate autoturismele au format un fel de
cerc cu farurile aprinse si îndreptate pe mica scena improvizata, unde cantecul (chiar fara microfon) a rasunat
printre stejarii lui Stefan cel Mare si Sfant. La despartire, Grigore ne-a sugerat (si noi ne-am conformat) sa nu
iesim în autostrada Chisinau-Albita (unde puteam fi vulnerabili dupa concertul interromanesc), ci sa mergem, spre
a fi aparati, în caz de pericol, de satenii basarabeni.
Vizitele sale în Banie si-n Oltenia se întetesc. Cu mitropolitul Nestor facem deseori excursii la manastirile
din Gorj, Dolj, si Mehedinti, unde discutiile sunt la nivelul meleagurilor spiritualizate prin atatea vetre manastiresti.
La festivitatile prilejuite de prima Unire a romanilor sub un singur sceptru - a lui Mihai Viteazul - era prezent, alaturi
de marele sau prieten, poetul Adrian Paunescu, unde Grigore sufera o cadere fizica, ajutat sa-si revina, de
medicul Marius Turaiche. La Forumul Cultural, organizat sub patronajul presedintelui Ion Iliescu, la Teatrul National
„Marin Sorescu” din Craiova, Grigore rosteste o emotionata si pertinenta cuvantare, iar la aniversarea celor 80 de
ani ai Editurii Scrisul Romanesc, este prezent alaturi de regizorul Geo Saizescu, C. Preda, Marian Barbu,
Toma Velici, I. Rusu etc.
La 15 ianuarie 2000, dupa ce primeste medalia guvernamentala a Romaniei „Eminescu - 150 de ani de la
nastere” , Grigore participa la Simpozionul International „Pe mine mie reda-ma, dedicat lui Eminescu pe care l-am
organizat la Teatrul National craiovean, unde a obtinut din nou un premiu, alaturi de M. Cimpoi, N. Dabija,
D. Vatamaniuc, V. Tarateanu, M. Ungheanu etc.
La invitatia primarului Antonie Solomon, caruia îi devine un devotat prieten, Grigore petrece sarbatorile
Sfintelor Pasti, în 2003 la Craiova. Am mers împreuna la Catedrala „Sf. Dumitru” sa luam lumina, primit cu entuziasm
de publicul craiovean si de mitropolitul Teofan Savu. Dimineata, urma sa ciocnim oul rosu, la orele 8. Dar
Grigore nu se sculase. Pe la orele 10, am batut cu sfiala în usa si l-am zarit pe Grigore, de data aceasta nu ca
85

poet, ci compozitor, cu hartiile pe genunchi, notandu-si muzical, melodia inspirata chiar în dormitorul meu.
Dupa pensionarea actorului Emil Boroghina ca director al Teatrului National din Craiova, cel care initiase
„Zilele Marin Sorescu”, împreuna cu presedintele Academiei Romane, Eugen Simion, aceasta manifestare soresciana
intrase în declin. Ales primar al Craiovei, Antonie Solomon a preluat la un alt nivel, aceste zile soresciene.
Fireste, la aceste editii, de a caror organizare ma ocupam, din încredintarea edilului sef al Craiovei, nu putea lipsi
Grigore Vieru, a carui prietenie cu genialul scriitor bulzestean era notorie. Si l-am omagiat pe „varul lui
Schakespeare”, adica pe Marin Sorescu. Dimpreuna cu Eugen Simion (presedintele Juriului de acordare a
Premuilui academic „Marin Sorescu”), M. Cimpoi, N. Dabija, Adrian Paunescu, Adam Puslojici, V. Tarateanu,
D.R. Popescu, M. Ungheanu, Fanus Neagu, Ion Milos, Mircea Micu, Tudor Gheorghe, Virgil Ogaseanu,
Dorel Visan, Ilie Gheorghe, I. Colan, G. Mihaita, Horatiu Malaiele, Victor Craciun etc.
Între 24-27 martie 2005, se desfasoara prima editie a „Zilelor Basarabiei si Bucovinei”, Cetatea Banilor
fiind prima si (deocamdata) singura localitate din Romania organizatoare de astfel de manifestatii pentru confartii
lor aflati nedrept dincolo de granitele tarii. Primul invitat a fost Grigore, caruia i se coferise titlul de Cetatean de
Onoare al Craiovei cu doi ani înainte. L-au însotit atunci prietenii sai de-o viata: M. Cimpoi, N. Dabija, V.
Tarateanu, Victor Craciun, care au fost înnobilati ca cetateni de onoare ai urbei (alaturi de semnatarul acstor randuri),
dar si generalul Mircea Chelaru, grupul „Etnos/Melos” din Chisinau, Victoria Costinean (Cernauti). Atunci am
lansat si cartile lui Grigore Vieru: Rugaciune pentru mama si Lucrarea în cuvant.
A doua editie a Zilelor Basarabiei si Bucovina (7-8 aprilie 2006) a fost dedicata împlinirii varstei de 70 de
ani ai Poetului, print-un spectacol apoteotic cu titlul „ Strigat-am catre tine...!” la Teatrul National care poarta
numele prietenului sau, Marin Sorescu. La acest spectacol, care a durat aproape sapte ore, si-au dat concursul si
l-au onorat pe Poet, prietenii sai din tara si de peste hotare; Tudor Gheorghe, Dida Dragan, Anastasia Lazariuc,
Gabriel Dorobantu, Cristian Aldea Theodorovici, Cristian Sanda, Aurelian Temisan, Ionut Dolanescu, Nineta Popa-
Ionescu, D. Farcas, Adriana Ochisanu-Botgros, N. Ciubotaru, Lidia Bejenaru, Vlad Ghiorghelas, Mihai Ciobanu,
ansamblul „Lautarii” condus de N. Botgros (aflat pentru prima data în Oltenia), compozitorul Nicolae Caragia,
tenorii Michael Kleitman (Germania), Ilia Trofimov, (Rusia), Antonio Furnari (Italia) etc.
Dar, înainte de spectacol, i-am oferit o surpriza. Cu sprijinul financiar al Primariei Craiovei, am alcatuit,
tiparit si postfatat antologia poetica Linistea lacrimii (cu o prefata de Antonie Solomon), care urma sa fie lansata în
dimineata aceleasi zile în foierul Nationalului craiovean, fara sa-l prevenim. Grigore a fost luat din spital de sub
perfuzii, pe semnatura si adus în mare graba la Craiova( avand concursul lui Ionut Dolanescu), spre nedumerirea
sa, care stia doar de spectacolul de la orele 18.
Abia cand s-a asezat în fotoliu, în fata unui numeros public (din care facea parte si complice Raisa Vieru si
mama Doinei Aldea- Teodorovici), Grigore si-a vazut propria-i carte. Pur si simplu el a renascut. Nu mai era acel
bolnav luat din spital cu doar trei ore înainte. Iar cuvintele de dor si dragoste vieriana rostite de Theodor
Codreanu, Victor Craciun, Viorel Dinescu, Andrei Strambeanu, Andrei Sorel, Tudor Gheorghe, înregistrate si transmise
radiofonic cu profesionalism, de Gabriela Rusu- Pasarin, au întregit o manifestare de suflet. Si ca o recompensa
morala pentru locuitorii acestor meleaguri, alaturi de care a marturisit deseori ca se afla în comuniune (omul
de afaceri Matei Vintila din Horezu-Valcea i-a daruit un apartament), Grigore Vieru a scris oda Ce frumoasa esti,
Oltenie!, dedicata lui Antonie Solomon, care, pusa pe note de basarabeanul N. Caragia, a rasunat pe scena
craioveana în interpretarea Anastasiei Lazariuc si Gabriel Dorobantu.
...Si a venit si ultima întalnire, la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualitatii Romanesti. Atunci, pe 2 decembrie
2008, Grigore mi-a dat ultima sa carte, Taina care ma apara, cu urmatorul (ultim) autograf: „Fratelui Tudor
Nedelcea, pentru ca alaturi de el ma simt mai aparat în Taina mea. Va iubesc si nu ne uitati!”. Iar la despartire,
obraz la obraz, Grigore mi-a spus: „Tudore, daca auzi ca s-a întamplat ceva rau cu mine sa dai crezare si
sa nu te întristezi”.
Fireste, nu aveam sa cred ca aceste ultime vorbe sa cada ca o presimtire. Urma sa ne reîntalnim la
24 ianuarie 2009, la un pelerinaj organizat de Victor Craciun si Mihai Cimpoi, prilejuit de cei 150 de ani de la
Unirea lui Cuza. Pelerinajul trebuia sa înceapa la Cernauti, continua la Chisinau, apoi Iasi, Ruginoasa, Focsani si
86

Bucuresti, unde urma sa se relanseze vol.Taina... lui Grigore. Mi-a confirmat telefonic ca urma sa vina pe
27-28 febr. 2009 la Craiova spre a-l omagia împreuna, din nou, pe Marin Sorescu, iar pe 27 martie sa participe la
Zilele Basarabiei si Bucovinei. Urma ca acestea toate sa se întample. Si se vor întampla, dar fara Grigore.
Cu o zi înainte de tragicul si absurdul accident pasii mei si ai sotiei mele, Marilena (careia, de fiecare data
Grigore îi aducea o cutie de bomboane de la „Bucuria”) s-au îndreptat ( de ce oare!?) spre Cimitirul Ungureni din
Craiova, unde, pe crucea cavoului meu încrustat poezia Nu am, moarte, cu tine nimic! Apoi, în noaptea care a
urmat înhumarii Sale, l-am visat; el era pe un taram ( o limba de pamant), eu pe alt taram, între cele doua taramuri
curgea o apa neagra. Am intrat în apa spre a ajunge pe celalalt mal, iar cand apa mi-a ajuns la gat, Grigore m-a
ridicat si m-a asezat pe taramul meu. Groaznic vis.
Acum, fara El, mi-e frig. Nu-l mai pot întalni, nu-i mai pot auzi macar vocea la celalalt capat al firului de
telefon, acea voce care îmi încalzea sufletul. Acum, fara El, mi-e frig.
Spunea Nichita Stanescu despre Eminescu ca toti scriitorii vor sa aiba opera la nivelul „omului deplin al culturii
romanesti”, dar nici unul n-ar vrea sa aiba si viata lui Eminescu. Afirmatia este valabila si în cazul lui Grigore.
Grigore Vieru era iubit si urat ca si Iisus Hristos. Si tot ca El va straluci si lumina. (Oare cei care l-au
huiduit sau l-au considerat un poet total depasit se vor simti mai usurati!?).
Dar peste tot si toate, în timpul vietii sale, Grigore Vieru raspandea bunatate crestina, har divin, înnobila
oamenii cu prietenia sa.
Acum si în veac, cel care sunt si care a cunoscut izvorul si clipa, dar si radacina de foc, a participat la
curatirea fantanii, într-o rugaciune pentru mama, întru linistea lacrimii, adica o lucrare în cuvant în duminica cuvintelor,
a atins taina care ma apara, spre a ne spune ca Hristos n-are nicio vina, exclamand: strigat-am catre tine!
Grigore Vieru, simplu ca iarba, a devenit steaua de vineri care ne vegheaza pasii si ne apara sufletele.
{n fata Casei memoriale Marin Sorescu
(din nefericire [nca [nchisa admiratorilor poetului (n.r.))
87

LE CAPITAINE DE SICILE
LIVIA NEMTEANU-CHIRIACESCU
Canada
Devenue a l'improviste la victime d'un veuvage inattendu, apres avoir partager une vie heureuse avec l'homme qui a su etre
en meme temps un mari, un amant et un ami précieux, je me suis trouvée coincée entre le désarroi et la douleur aiguë d'une solitude
inconsolable. Prostrée devant le vide qui s'est ouvert devant moi, ainsi imprévisible qu'absolu, je pleurais le malheur de mon homme
en meme temps que le mien. Pourtant, j'étais consciente que la situation était irréversible et que m'apitoyer sur mon sort c'était la pire
et la plus absurde attitude que je pouvais prendre.
Il fallait sortir de cette plaie béante avant qu'elle ne m'engloutisse et qu'elle me détruise. J'ai vite pris une décision qui me
paraissait salvatrice pour moi-meme et aussi pour sauver une apparence dévastatrice dans mon milieu de vie. Je me suis rappelée
que j'ai revé jadis de faire un long séjour dans une île aride, aussi pour le climat que pour la vie de ses gens. Il s'agissait de Sicile. Et
comme ce reve était resté oublié quelque part dans le temps, il surgît a la surface de mon désarroi et de ma douleur, avec des
promesses incertaines mais présentes.
Les formalités de l'enterrement terminées, j'ai fait mes bagages avec un total manque d'intéret pour mon confort. En fait de
toute nécessité j'ai mis dans un sac a dos une paire de sandales, un pantalon et deux chemises, ainsi qu'un cardigan pour le froid, le
vent et la pluie. Je me suis chaussée d'une paire de souliers plats et solides et habillée d'un jeans et d'un chandail. Je n'avais besoin
de rien de plus. Et je partis. Je voudrais bien me retrouver dans un paysage qui ressemble a mon état d'ame, triste, désespéré et en
quete d'apaisement. Car je pensais que ce terrain rocheux, a la merci du soleil, du vent et de la mer pourrait me convenir plus qu'aucun
autre. Aussi je n'ai fait aucun arrangement préalable, en pensant aller au petit bonheur et m'arreter la ou les pas me meneraient.
Ce n'était pas de grandes villes que j'avais besoin, mais du pays, de la campagne la plus rudimentaire possible.
J'ai pris donc un autobus qui parcourait l'île, en jugeant descendre la ou le bon Dieu me le dirait. Et descendant vers le sud,
je me suis arretée dans un petit village sur la colline, avec quelques maisons de pierre assez épars. Des oliviers contorsionnés
témoignaient de leur age centenaire.
Devant une de ces maisons, une femme mure mais déja flétrie s'avérait a quelques besognes, quand je me suis pointée
pres d'elle en lui demandant, un peu fatiguée mais enjolivant ma voix de circonstance, ou pourrais-je trouver une chambre a louer
pour quelque temps a proximité. Elle me pesait de son regard circonspect en jaugeant de quel bois je me chauffe, et m'a fait entrer et
m'asseoir dans sa cuisine, en m'offrant un verre de lait. L'intérieur était propre et rangé, modeste mais pas pauvre. Un vieil homme
sorti d'une chambre a coté et me regarda sans me parler. La femme, bien plus jeune que lui, lui a soufflé timidement de ma requete.
D'au moins je le suppose, car, quoi que je comprenne un peu l'italien, le dialecte sicilien est truffé de régionalismes.
Sans dire un mot, le vieux s'est attardé encore un peu, puis s'est tourné et retourné dans la chambre. Étrange dialogue
incompréhensible, fait davantage des silences que des mots, d'indéchiffrables mouvements de sourcil, d'imperceptibles crispations
des rides. La femme l'a suivi et en revenant m'a demandé de la suivre et m'a fait monter un escalier en bois assez étroit, mais avec
une belle balustrade bien lustrée par le temps et les mains qui se sont appuyées dessus. Elle ouvrit la porte d'une grande chambre
dans laquelle un lit large, une table et deux chaises pres d'une armoire ancienne avec une frise sculptée faisaient tout le mobilier.
Pas de tapis, pas de rideaux. Les deux fenetres s'ouvraient sur un vrai panorama des lieux.
Elle attendait mon verdict. Je lui ai demandé combien serait le loyer pour une semaine ou deux et si je pouvais avoir aussi le
manger chez eux. Elle ne m'a pas répondu tout de suite, puis m'a prié d'attendre pour qu'elle s'arrange avec son pere.
Ce que m'avait décidé sur l'instant a rester la, c'était les fenetres ouvertes jusqu'a l'horizon et la lumiere qui
s'incarnait devant.
88

Une fois cette chose réglée, je m'installais la-bas, contente de me reposer et assurée que la propreté qui régnait partout
était de bon augure.
Lucia, tel était son nom, est revenue avec le linge pour le lit, un pot d'eau froide et une serviette. Pour le soir m'a assuré que
j'aurai de l'eau chaude pour me laver.
Je commençais déja a essuyer les larmes de mon ame, bien occupée avec les petits détails de mon emménagement.
Le jour déclinait et l'air devint frais, j'ai donc mis mon unique chandail, descendu les marches et sorti dehors pour jouir de
l'air embaumé que le vent apportait et des couleurs changeantes du soleil couchant. J'ai fais quelques pas en méditant a mes hôtes.
Lucia était morne et ne respirait pas la joie de vivre. Elle avait un teint bistre, son front étroit était encadré de longs cheveux
noirs bien serrés, un nez grec, mais la bouche avec les coins tombés en bas, comme un masque de tragédie. Ses vetements longs
et inexpressifs lui ôtaient toute trace de coquetterie. Sa démarche était lasse, comme un renoncement a toute espérance d'un
heureux changement.
Le vieux était pire. Au regard hostile, presque hargneux, il pratiquait un mutisme désagréable et paraît absent. Son visage
ridé témoignait d'un vieillissement précoce, en contraste avec sa virilité, comme étant le résultat fatal d'un malheur de longue date. Il
gardait pourtant une allure digne. Il était grand, mais avec les épaules penchées en avant, accablé d'une lutte intérieure et d'une
défaite sans appel.
Autrement, la maison était chaude, mais sans espoir. Une sorte de malédiction planait dans l'air, comme un sort jeté sur ses
locataires.
La soirée s'est passée a la cuisine, devant l'atre avec un bon feu et le repas fut léger et sain, avec des produits qui étaient le
fruit de leur travail.
La nuit fut paisible et régénératrice. Je me suis réveillée tôt le matin, mais Lucia avait déja allumé une flambée, préparé le
café et des oufs au jambon-maison, que j'ai dévoré avec un bon appétit.
Peu apres je suis partie aux alentours et j'ai longtemps marché. J'ai parcouru des champs, contourné des clôtures, rencontré
un berger qui m'a salué, auquel j'ai répondu maladroitement un saluti et j'ai continué mon chemin jusqu'a la mer. Le littoral était
désert. Pas de plage, juste une côte rocheuse avec des herbes sauvages et une terre sablonneuse et grisatre, bien seche et friable.
Moi, je n'étais qu'une étrangere qui venait d'un pays vert, mais voila comme un vrai sicilien (Andrea Camilleri, l'écrivain amoureux de
son pays) voit la Sicile :
« Collines arides, tels de gigantesques tumulus, couvertes seulement de touffes jaunes d'herbes flétries, abandonnées par
la main de l'homme vaincu par la sécheresse, la chaleur ou plus simplement la fatigue d'un combat perdu d'avance, interrompues de
temps en temps par le gris d'aiguilles rocheuses, absurdement nées de rien ou peut-etre tombées d'en haut, stalactites ou stalagmites
de cette profonde grotte a ciel ouvert qu'était la Sicile. Les rares maisons, toutes sans étage, dammusi, cubes de pierre seches,
étaient posées de travers comme si elles avaient heureusement résisté a une violente ruade de la terre qui ne supportait pas de
les sentir sur son dos. Il y avait bien quelques taches de verdure, mais ni arbres ni cultures, il s'agissait d'agaves, d'épines de Christ,
de sorgho, d'herbe-épée, décolorés, poussiéreux, bien pres eux aussi de la reddition. »
Je me suis assise au bord de la côte, le regard perdu dans les lointains, sans pensées, juste une présence. J'étais dans un
état second. Le bruit des vagues berçait mon cour comme une litanie, comme une rengaine que je ressentais comme un baume
allégeant ma douleur. Je ne sais pas depuis combien de temps j'étais la. Confondue dans les éléments de la nature, j'étais en dehors
du temps. A un moment donné j'ai pris conscience qu'une vieille femme était pres de moi et me dévisageait.
- Qui etes-vous ? m'apostropha-t-elle en m'effrayant un peu.
- Une voyageuse, lui dis-je et j'habite dans cette maison-la, sur la colline.
- Le capitaine vous a reçu ? Il vous connaît ?
- Pas du tout, j'ai loué une chambre. C'est quoi ce « capitaine » ?
- Vous ne savez pas ? Il ne vous a pas dit ? Mais oui, ça fait longtemps qu'il ne parle plus.
- Il est muet ?
- Mais non, mais il est bourru. Vous aurez pu trouver mieux, c'est triste cette maison.
- Ça me convient.
- C'est comme ça, donc. Elle dodelina sa tete et continua sa route, en traînant ses pantoufles et ses voiles noirs.
Je me dépechais de rentrer, j'avais faim et je n'avais pas respecté l'heure du déjeuner. En rentrant, j'ai croisé un troupeau de
moutons qui faisaient bouger leurs clochettes en rendant des petits sons aussi gais que le rire que Saint-Exupéry entendait des
étoiles. Oui, les étoiles clignotent, comme si elles s'amusaient et répandaient leur rire aux oreilles des poetes.
89

A mon arriver le manger était froid, le feu éteint. J'ai apaisé le désespoir de Lucia en l'assurant que j'ai tellement faim, que je ne
m'apercevrai pas qu'il est froid.
- Ainsi, votre pere fut capitaine ? Capitaine de quoi ?
Elle écarquillait les yeux, effrayée, et me fit signe de me taire.
- Comment le saviez vous ?
- Une vielle femme m'a abordé et m'a dit que cette maison est au capitaine.
- Il ne veut pas qu'on parle de ça. Ainsi ferrez-vous mieux de ne pas l'interroger.
Je l'ai assuré que ça ne me dit rien qu'il a été capitaine ou pas et que je n'ai aucune envie d'en savoir plus. Que j'ai déja oublié et
que son passé lui appartient ! Le calme fut rétabli et j'ai regagné ma chambre aux fenetres ouvertes vers l'infini.
J'étais fatiguée. Mon passé douloureux s'éloignait de moi en réfléchissant au passé mystérieux du vieil homme enfermé dans sa
chambre et dans ses secrets. Lucia, son gardien, gardait bien la porte des secrets de son pere, ainsi que des siens. Car cette femme
renfermée a du vivre son propre drame.
2
Le ciel avait la couleur de la colere, la mer celle de la furie. Le vent m'a renversé une fois, je courrais toujours aveuglée, étourdie. La
pluie a commencé a déverser un déluge. La terre s'est transformée en boue, les pierres en pieges glissants. Pas trace d'etre vivant
nul part. Et d'ailleurs, on ne voyait rien, tant la pluie et la brume avaient englouti les alentours. Partie plus tôt au village, j'avais l'impression
de m'etre égaré, puisque je ne me rendais pas compte ou je me trouve et je n'arrivais nulle part. Trempée jusqu'aux os,
salie de boue, les cheveux collés sur le visage et le cou, j'ai vu dans un éclair la maison apparaître et disparaître comme un fantôme.
En me dirigeant dans celle direction-la je fus enfin arriver a la porte lourde et fermée du logis du capitaine.
Lucia aussi était partie au village et n'était pas revenue. Lui, il ne se faisait pas de la peine. Avec un verre de marsala a la main et
une bouteille moitié vide sur la table, il a braqué les yeux vers moi comme s'il me voyait pour la premiere fois. Puis, changeant de
mine, il remplit un autre verre et me l'offrit avec sollicitude.
- Buvez, vous avez besoin.
Je remerciai, mais refusai le verre.
Il insista :
- Buvez, sinon vous tomberez malade.
J'ai bu et je suis partie me changer.
Apres avoir séché mes cheveux avec l'unique serviette et habillé l'autre pantalon et chemise, j'ai descendu pour mettre a sécher mes
vetements pres du feu et me chauffer moi-meme. Mais a peine quelques charbons donnaient encore signe de vie. Moi, je suis mauvaise
dans l'amorçage du feu. Pourtant je me suis mis a le travailler et des violentes flammes lécherent les buches.
Le capitaine n'avait plus bu. La bouteille était toujours moitié vide, moitié pleine. Il restait sans bouger sur sa chaise. Je ne savais pas
s'il dormait, pensait ou revait. Mais ce que je savais c'était qu'il n'était pas présent.
- Pourquoi es-tu ici ?
Je tressaillis. Il sortait de son mutisme et s'intéressait aux autres ? Ça m'a paru étrange, venant de lui.
- J'ai perdu mon mari et je devais partir pour ne pas défaillir.
- Vous l'avez aimé ?
- Oui. Et puis c'est arrivé au comble de notre bonheur.
- Qu'est-ce-que s'est passé ?
- Un cancer qui nous laissait l'espoir d'au moins deux ans de vie, mais une crise cardiaque l'a emporté.
Il me scruta intensément.
- Vous pensez cicatriser votre plaie ici ?
- Je ne sais pas, j'ai senti le besoin de partir. Peut-etre guérirai-je un jour.
- On ne guérit pas d'un grand amour, d'un vrai, de l'amour unique de sa vie. Mais je vous le souhaite.
Il s'est levé, a renversé la chaise et s'est retiré dans sa chambre. J'en demeurai bouche bée. Comment savait-il qu'on ne guérit pas
d'un grand amour ? Je ne le croyais pas capable d'en vivre un.
La pluie avait cessé. Des sillages d'eau dégoulinaient vers la vallée, vers la mer. Le ciel gris, avec des nuages fuyants menaçait
encore. Le soir n'était pas loin. Le feu s'était éteint et la maison, cette grande cuisine-chambre de jour était devenue froide et inhospi-
90

taliere. Je me suis levée aussi pour aller dans ma chambre, pensant m'abriter sous la couette. Mais la porte s'est ouverte avec un
bruit inhabituel et Lucia fit une entrée brusque. Elle vit la bouteille et les verres sur la table et sans rien dire alla chercher du bois pour
rallumer le feu. Puis ramassa les verres et demanda sec :
- Qui a été ici ?
- Personne, je crois. C'est a moi qu'il a offert le deuxieme verre, je suis arrivée toute trempée et j'étais frigorifiée.
Son comportement sombre et retenu, apeuré presque, n'était pas celui d'une maîtresse de maison, mais plutôt celui d'une domestique.
Était-elle l'enfant aimé par son pere ? Ou c'était un enfant non désiré ? J'avais l'intuition qu'un précipice insurmontable s'était
dressé entre eux deux.
- Je suis allée pour apporter des oufs, mais la pluie a tout emporté. Il ne reste que du mais et du fromage salé.
- Ça pourrait aller si vous faite une polenta. Voulez-vous que je la fasse ?
- Non, je vais la faire, mais pere sera mécontent.
- Peut-etre s'endormira-t-il sans manger, a cause de l'alcool.
- Peut-etre.
La nuit était tombée. Noire, on sentait la pression. Le capitaine ne réapparut plus ce soir-la. Quand je suis allée me coucher, la pluie
avait recommencé. J'ai écouté avec enchantement quelque temps les gouttes d'eau qui tombaient sur le toit et sur les vitres des fenetres
comme des projectiles. Puis, je me suis endormie heureuse d'etre a l'abri et sous les couvertures lourdes, mais chaudes de
mon lit.
3
J'en avais marre de la terre mouillée, ainsi j'ai décidé de prendre un autobus qui me menera vers la civilisation, antique, mais contemporaine
aussi.
J'ai prévenu Lucia que je ne viendrai pas pour le déjeuner et peut-etre le soir j'arriverai tard, en fonction de l'horaire de l'autobus. Elle
me fit un petit paquet avec du fromage, du lard et du pain et quoi que je lui aie dit que je n'en ai pas besoin, que je pourrai manger
quelque chose quelque part, elle a insisté et je l'ai pris. Je ne voulais pas qu'elle pense que je dédaignais sa nourriture. J'ai mis donc
le petit colis dans mon sac a dos et je suis sorti.
Je dégringolais le versant du coteau vers l'endroit ou j'ai descendu de l'autobus quelques jours auparavant. Pour gagner du temps j'ai
commencé a marcher sur le bord de la route, en supposant que si l'autobus passe, je ferai signe pour qu'il s'arrete. Deux camionnettes
avec des produits pour le marché ont passé l'une apres l'autre. J'ai raté l'occasion, car j'avais pensé « autobus ». Mais la
troisieme je ne l'ai pas ratée et je suis montée, apres avoir demandé s'il va a Agrigento. Mais oui, c'est la route d'Agrigento. Les
paysages sont sauvages et poignants. Des petites routes sinueuses arpentent de jolies vallées. Mon chauffeur se plaint des vents
violents, sirocco surtout, qui amene le sable du Sahara et qui abîme la terre qui devient difficile a travailler. Quelques-uns uns protegent
leurs cultures avec des énormes surfaces en plastique faites avec des petits trous pour aérer les plantes. Il se plaint aussi de la
bureaucratie maximale, avec 1416 lois intouchables. Que l'aide de chômage est de 8,5 % du salaire annuel, payée par un cheque
unique et c'est tout ! Dans d'autres régions on paye jusqu'a 22 %. Que la Sicile ne peut pas exister sans la mafia, qui les aide des
fois, mais que des gens sont sans cesse obligés d'émigrer, parce que rien ne leur permet de vivre sur place.
Et pourtant lui n'avait pas l'air de ne pas avoir de quoi vivre, ce jeune moustachu bavard et mécontent. Je l'écoutais et pensais a
Lucia et a son pere, en me demandant de quoi ils vivent ou survivent.
Mais, continua-t-il, que le service militaire est volontaire et les hospices ont été transformés en maisons du repos. Il y a donc et de
bonnes choses.
On passe au long des vignobles et des vergers d'oliviers au feuillage argenté, des amandiers qui fleurissent en janvier sur ces
collines austeres, des pistachiers, un male pour quatre femelles, qu'il me dise, et des cultures de blé dur, dit phénicien, qu'on utilise
pour faire les pates. Je découvre ainsi une Sicile authentique, débarrassée des fards et des artifices des stations balnéaires.
Le camionneur m'a fait descendre apres avoir pénétré en ville, au-dela des immeubles marginaux tous semblables, et j'ai continué a
pied. C'est une ville étonnante, avec des ruelles étroites et odorantes, des escaliers furtifs, des églises étincelantes de beautés
dorées. Je fus submergée par son charme. Tout le centre historique et la vieille ville sont baignés en une intense couleur ocre, la
couleur du tuf duquel sont batis la plus grande part de ses immeubles.
En montant vers la haute ville je découvre un majestueux belvédere entre la mer le la ville sur la Vallée des Temples. En vérité les
temples se trouvent sur une longue colline (pas dans une vallée) construits a la hauteur pour etre vus de loin et surtout de la mer. Ils
étaient aperçus comme un systeme de défense, pour qu'ils impressionnent les envahisseurs. Toute la côte montagneuse a l'arriere
91

de la cité fonctionnait comme un mur de protection, de sauvegarde en cas de guerre. Et jusqu'a la côte ils avaient construit un kilometre
et demi de murailles.
Il y a 2700 ans, les colons de Gela, une autre ville sur le littoral vers le sud-est, ont fondé la ville d'Agrigento. Des guerres avec les
Carthaginois, ils ont tiré d'abords une grande richesse, en étant vainqueurs, et plus tard une grande destruction, en étant vaincus.
Ce que les Carthaginois ont commencé (la dévastation de la ville, qui s'était déja relevée presque cent ans apres) ont terminé les
Byzantins presque mille ans plus tard, en détruisant presque tous les temples antiques. Seul le Temple de la Concorde, qui avait été
transformé en église a été sauvé. Il se trouve pres des anciennes murailles et est (avec celui de Thésée d'Athenes) le temple le
mieux préservé du monde.
Je ne peux rien vous raconter de la splendeur passée de ces temples. Mais je peux vous dire que ce qui reste est d'une beauté a
couper le souffle.
Ce Temple de la Concorde est une des merveilles de la Sicile et de l'antiquité grecque. Les colonnes doriques (6 sur la façade sur 13
latérales) sont inclinées vers le centre pour donner l'impression de la verticale parfaite par cette correction optique, ce que témoigne
qu'il y a 25oo ans ses batisseurs avaient découvert la perspective. Les décorations, le revetement en stuc du tuf calcaire, ainsi que le
toit n'existent plus. Mais l'élégance et la majesté de ses lignes m'ont séduit. Sur la place j'ai entendu dire qu'il est dédié soi a Pollux
et Castor, les Dioscures, soi a Demeter, déesse de la paix et de la fécondité, mais en réalité on ne sait pas a qui il a été dédié. Je me
suis promenée parmi ses colonnes élancées et graciles, en fantasmant sur sa ressemblance avec le Temple de Thésée a Athenes,
que j'ai vu quelques années auparavant, par ses analogies structurales et chromatiques. Un faucon traversa le ciel immobile, comme
un unique signe de vie, mais non, voila un petit lézard qui disparaît sous un rocher.
Quelques autres temples enrichissent la superbe vue de cette crete, celui de Hera, d'Hercule, des quatre colonnes qui restent du
Temple de Castor et Pollux. Le Temple de Hera est assez spectaculaire. Il se dresse sur le point le plus haut de la ville et garde
debout les deux rangées de colonnes latérales. La colonnade nordique soutient encore une puissante architrave.
Le Temple de Hercule, probablement le plus ancien, montre huit colonnes sur quelques gradins qui entouraient ce temple,
comme tous les autres temples. Autour de lui des rochers renversés et des troncs de colonnes racontent l'histoire millénaire
de ce grandiose monument.
Élevés a la hauteur, projetés sur le ciel bleu d'une intensité qui rivalise avec celle de la mer, baignés dans la lumiere du crépuscule
qui embrasse de ses dernieres lueurs le Temple de Hercule, les temples d'Agrigente m'éblouissent par leur beauté et m'étonnent par
leur force de traverser les millénaires. Mais plus encore ils me parlent de la beauté spirituelle de ces hommes qui les ont conçus et
construit. Je suis a tel point émue, que les mots me manquent et je me réfugie dans un silence respectueux et dans l'adoration.
Il faut que je reprenne contact avec la réalité, car le temps m'oblige a faire demi-tour vers mon foyer de passage. Il y a une sortie de
la ville de ce coté. Je me dirige en pensant que l'autostop va me débrouiller encore une fois.
Eh oui, ça a marché, mais pas si vite. Le hasard fit que la camionnette qui m'a pris en venant, m'a pris aussi en rentrant. Le fermier
avait vendu ses produits et rentrait content chez lui. Je lui ai raconté ce que j'ai vu et mon enthousiasme l'a rendu fier de son pays.
J’ai eu a monter la colline a pied et je suis arrivée a la maison le soir tombant. Quoi que tard, ce ne fut pas l'obscurité absolue. Les
horizons larges préservaient encore une trace de la lumiere du jour. L'atmosphere claire, transparente, gardait une lueur comme
venant d’une lampe allumée au-dela des cieux. Et a vrai dire c'était cela. Le soleil descendant au-dessous de l'horizon illuminait
encore les espaces infinis de la nuit tombante. Il était mon ami, mon protecteur. Et je me suis mis a l'adorer, comme toutes ces populations
antiques, qui honoraient le soleil régénérateur. Le soleil de la lumiere et de la vie.
Je venais de voir « la plus belle des cités des mortels », comme l'avait appelé Pindare.
a suivre
92

OANA ANDREI PAVAL
Romania
Oana Andrei Paval s-a nascut pe 24 septembrie 1976, la Barlad. Parintii ei, Livia-Georgeta si Petru Andrei, sunt
profesori de Limba si literatura romana la Liceul din Puiesti - Vaslui, localitate care a dat tarii pe compozitorul
Gheorghe Cucu si pe scriitorii Felix Aderca si Lucian Vasiliu.
La varsta de sapte ani, devine scolarita si urmeaza clasele I-VIII la Scoala nr. 3 din Barlad, luand mereu numai
premiul întai; apoi cursurile liceale la Colegiul National „Gheorghe Rosca Codreanu” si pe cele universitare, ca
studenta la Facultatea de Matematica si Informatica din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. În
1998, vine pe un cal alb unicorn, din Savinestii Neamtului, Viorel Paval, absolvent al Facultatii de Informatica din
Iasi, si o rapeste ducand-o peste mari si tari, în Canada (Toronto). Oana a devenit mamica, aducand pe lume
doua frumuseti de copii: pe Viviana-Maria si pe Victor-Ion.
Poeta Oana Andrei Paval a debutat în paginile revistei „Sympozion” (Iasi), nr. 27, miercuri, 22 mai 1996,
Suplimentul de cultura inclus în nr. 1787 al cotidianului „24 de ore”.
Cuvantul de bun-venit este rostit, cu gentiletea-i cunoscuta, de poetul Lucian Vasiliu:
„Studenta a Facultatii de Matematica de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, barladeanca Oana Andrei,
(nascuta la 24 septembrie 1976), fiica poetului Petrus Andrei, scrie o poezie gratioasa, densa liric, primavaratica.
Limbajul e adolescentin, desenul curat, demersul tandru. De la Ion Barbu si Dan Barbilian citire, poezia si geometria
fac sublima casa”.
A mai publicat în revistele „Visatorii” (Puiesti - Vaslui) si „Amurg sentimental” (Bucuresti). Din vasta biblioteca a
parintilor sai, cartile lui Rudyard Kipling sunt cele mai apropiate de inima sa.
Poeziile acestui prim volum zugravesc sufletul frumos si, desigur, nelinistit al adolescentei de pe bancile liceului
sau ale amfiteatrului. Întalnim în versurile ei toata gama sentimentelor si toate capriciile naturii: adiere, freamat,
înnorari, prime averse, dar si raze de soare si cer senin. O poezie a anotimpurilor omului, a zambetului de primavara,
a galcevii sufletului cu trupul, a tristetii firului de iarba cand simte taisul coasei, a nuantelor din culori si a
alternantelor dintre lumina si întuneric. Poeziile sale sunt idile pastelate, romante, litanii sau „Descantece de inima
rea”.
Scrise, în mare parte, în dulcele stil clasic, ele au un evantai larg de teme si motive: anotimpurile vietii, cel de-al
cincilea fiind al iubirii, trecerea timpului, teama de neant, dorinta de fericire, dorul de cel drag, bucuria revederii...
Tonul ei e nostalgic sau sagalnic, vocabularul sau este unul ales, poezia sa o adevarata sarbatoare a inimii.
Farmecul limbii, prospetimea epitetelor, ineditul metaforelor, muzicalitatea versurilor, sinceritatea trairilor si
candoarea confesiunii o înrudesc pe Oana Andrei Paval cu Veronica Micle, Otilia Cazimir, Magda Isanos sau cu
barladeanca Elena Farago (Paximade).
Lirismul poetei este unul suav în care cuvantul „dor” este de substanta iar sentimentul erotic este unul delicat,
pudic, angelic. Curcubeul este un pod de lumina multicolora între doua inimi, între doua suflete, între doua lumi.
Culorile sale (negru, rosu, galben si verde) exprima o poveste de iubire, simbolizand armonia universului, legamantul
dintre Tatal Ceresc si pamanteni. Doi tineri, despartiti vremelnic, se regasesc sub „Sarutul curcubeului”.
În gradina inimii Oanei Andrei Paval a rasarit o floare de lumina pe care cititorii din Romania, din Canada sau din
alte parti ale lumii, o pot vedea în toata stralucirea ei.
Petrus Andrei
93

EROTICA
Pas cu pas,
Te urmez
Fara glas,
Tac si plang,
Uneori,
Exersez
Pasul racului
Si as vrea
Sa îti spun:
- Du-te dracului !
HAOS
Ma tem de-o speranta
desarta,
De-o dragoste
ca un blestem,
De singuratate,
de cearta,
De toti si de toate
ma tem!
Nu mai cred
nici în copilarie,
Prieteni
demult nu mai am,
Mi-e viata
mai multa pustie
Si moartea
îmi bate în geam.
Acum sunt doar eu
si tacerea,
Mi-e iarna în suflet,
mi-e frig,
Ci nimeni nu-mi vede
durerea
Si nu am pe cine
sa strig.
GALCEAVA SUFLETULUI
CU TRUPUL
Cum pleaca
albina din stup,
îmi pleaca sufletul,
uneori, din trup;
fuge de
94
singuratate
în cautarea
unui suflet frate;
desigur ca eu
sînt de vina,
mi-eram mie însami
straina;
undeva
între bine si rau,
a întalnit
sufletul tau;
de cand esti cu mine,
mi-e bine,
voiam sa ma cert
si n-aveam cu cine.
N-AM SA MAI CITESC CIORAN
Nu mai sînt azi cum eram,
Ma simteam neprihanita
Ca o frunza verde-n ram
Si-acum... frunza ofilita.
Simt ca m-a luat un val
Si m-a aruncat în mare,
Dand din maini s-ajung la mal
Parca-not în disperare.
E-ntuneric si e frig,
N-am nici aer ca-ntr-o mina
Si nici glas nu am dar strig
Sa apara o lumina
Însa totul e-n zadar,
Bezna, frigul si pustiul
Pentru mine n-au hotar...
Simt cum moare-n mine viul.
Totul pare-a fi în van,
Din orice ma-neaca plansul,
N-am sa mai citesc Cioran
Ca m-a prins frica de dansul.

VICTOR ROSCA
Canada
INCITATIE LA LECTURA
Din 19 la 24 noiembrie 2008, la Place Bonaventure a avut loc al 31-lea targ al cartii din Montreal, sub presedentia
de onoare a distinsei doamne Mireille Deyglun. Desfasurat sub tema “L’amour au cour du livre”, în cele sase zile
au expus peste 1500 de edituri, case de difuzare si standuri prezentand cartile la tot atatia autori dispusi sa-si
întalneasca cititorii.
Timp de sase zile, douasprezece ore pe zi, de la 9:00 dimineata pana la 9:00 seara, o mare de oameni s-a scurs
pe aleile dintre standuri în cautarea cartilor dorite. Unii pentru a-si alege lectura preferata, altii de a-si procura o
carte aparuta de un anume autor, dar si pentru a asista la conferintele unor personalitati literare.
Asociatia Canadiana a Scriitorilor Romani a avut standul propriu (451-A). Dintre scriitorii romani au fost prezenti:
Felicia Mihali cu romanul „Dina”, editura XYZ, la standul 474; Miruna Tarcau cu romanele „La guerre des Titans" si
„La renaissance de l'élu”, ambele la editura Christiane Feuillette, standurile 353 si 457-A; Gheorghe Tautan-
Ceremeianu cu romanul „Je m’en souviens”, editura La Fondation Roumaine, stand 451-A; Dragos Samoila cu
romanul „Cele trei fete”, editura La Fondation Roumaine, stand 451-A; Victor Rosca cu romanul istoric memorialistic
Moara lui Kalusek, editura Curtea Veche, stand 451-A si alti zece scriitori si poeti între care Cristina Mihai si
George Filip.
În cele sase zile au avut loc conferinte si lansari de carte. Din partea scriitorilor romani au vorbit Miruna Tarcau
despre „l'amour et la guerre dans la fiction mythologique”, Cristina Mihai despre cartea sa lansata cu aceasta
ocazie „Areopagus (Convorbiri cu scriitori)” si Gheorghe Tautan despre cartea sa „Je m'en souviens”.
Din partea Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani s-au selectionat doua carti de debut, care au fost premiate:
„Cele trei fete” de Dragos Samoila, premiul I si „Moara lui Kalusek”, premiul I ex aequo, autor Victor Rosca.
De ce targul de carte? Pentru ca scriitori si carti deosebite iesite de curand de sub teascurile tiparului, si carti
remarcabile mai putin cunoscute sa aiba posibilitatea, cu aceasta ocazie, sa intre în atentia cititorilor.
Ceea ce m-a frapat, însa, în acest targ a fost lipsa totala a publicului roman. Desi „Salon du livre” a fost anuntat în
toate ziarele, romanii n-au putut fi sensibilizati pentru acest eveniment. O concluzie poate fi trasa. Pentru noii emigranti,
viata e mult mai complexa. Prioritatile lor sunt grija muncii si e foarte bine. Dar asta nu exclude, în paralel,
lectura unei carti în limba romana sau în franceza.
De ce este importanta cartea pentru noi? Pentru ca ea poate schimba atmosfera dintr-o casa. Multi oameni se
trezesc imobilizati în monotonia alternantei serviciu-casa-serviciu... rareori scosi din ritm doar de o petrecere
familiala sau amicala.
O existenta niciodata nu este întreaga fara emotiile unei povesti de dragoste; fara de curiozitatea starnita de
cunoasterea altor civilizatii si, mai ales, lipsita de socul ametitor al unor evenimente în fata carora te-ai prefacut orb
sau pur si simplu si-ai neglijat istoria. Nici o arta a lumii nu ne deschide ochii inimii mai durabil ca lectura unei carti.
Pentru a ne regasi gingasia sufleteasca, umanitatea din noi, ca sa iesim din carapacea egoista a vietii de toate
zilele, nimeni n-o poate face ca arta.
Entuziasmul, speranta, iubirea, oroarea si moartea nu le vom gasi niciodata atat de tulburatoare, asa de incitante,
în realitate cum le descoperim într-o carte. Pentru ca scrisul si arta în general sunt decodificatorul adevarului si
frumusetii acestei lumi în mijlocul careia vrem sa traim si nu numai sa existam.
95

Cel mai adesea, sfatuitorii nostri, prietenii nostri cei mai sinceri îi gasim în carte. Multi pastram în noi amintirea
unor eroi cunoscuti din lecturile tineretii.
Cartea ramane singura arta la îndemana noastra de fiecare zi. O carte o citim în masina, într-un tren, în avion, în
pat si chiar într-un hotel, o cabana dupa ce noaptea ne-a fortat sa intram în camera.
Lectura ne incita imaginatia, ne da libertatea sa tesem în paralel povestea noastra, romanul nostru. Ne starneste
simpatia pentru fiinta darza, temerara si ne atata indignarea împotriva invidiei, necinstei, opresiunii, urii de care
este capabil omul.
Spre deosebire de toate celelalte arte, literatura se adreseaza tuturor simturilor noastre. În ea gasim ce are omul
mai placut, mai bun si mai minunat.
Fiecare dintre noi doreste pentru copilul lui ca sa citeasca cat mai mult. Dar cu televizorul si internetul de astazi,
tinerii sunt greu de convins. Si totusi, o putem face prin autoritatea exemplului. Daca dorim sa fim ascultati, trebuie
ca fiecare parinte sa aiba o carte la care citette. Chiar daca trec prin mana fiecaruia doar doua carti într-un an,
atat pentru el cat si pentru copii este un mare castig. Ca citim trei pagini pe seara, ca citim doar zece pagini
într-un week-end, important este nu cat citim ci în permanenta sa avem cartea pe care o citim.
Traim în secolul vitezei, în evul exploziei tehnice. Totul în jurul nostru ne îndeamna la viata trepidanta de robot. Si
totusi, trebuie sa ne pastram umanul din noi. O putem face fara mare efort, sa avem pe noptiera sau în sacosa o
carte, o carte la care citim. De ce? Pentru ca într-o carte putem gasi tot ce este mai bun, mai frumos, mai adevarat,
tot ce înalta sufletul si îi da vitalitatea de care vom beneficia întreaga viata.
96
LA STANDUL ACSR - Targul de carte de la Montreal, editia 2008. De la stanga la dreapta: Victor Rosca,
Ionela Manolesco, Florin Oncescu, Livia Nemteanu, Mihaela Oncescu, George Tautan, Dragos Samoila,
Alexandru Cetateanu, Dan Vulpe

ALICIA RUSOAICA
Romania
Purtam sandale cu talpa joasa
Purtam sandale cu talpa joasa cand m-a vazut el, pentru prima oara. Cu ambii ochi.
Stateam la coltul parcului, cu spiritul deschis, atat de înfometat. Îl asteptam? Acum stiu ca da. N-am înteles
în acel moment, dar am aflat curand. El devenea odata cu alergarea clipelor, fiinta traiului meu, a calatoriei mele.
Nu m-am înselat de asta data.
S-a nascut întamplarea.
Asa am trait armonia cu senzatiile ametitoare oferite mie de catre el, fara de care nu pot trai nici azi. Totul era ca
un abur aromat, ce ma cuprindea cald de la picioare urca înspre burta lovindu-ma în genunchi. De durere, am
strans din dinti sifonandu-mi putin sufletul, dar n-am îngenuncheat. Am stiu ca vreau sa accept. Orice-ar fi.
Nu-mi amintesc cuvintele, îmi amintesc privirea. Fix. Era acea privire clocotita de ganduri boeme, deloc
clare, teribile, grozave, zbuciumate, crude… privirea care nu-ti ofera liniste, privirea care te îndeamna.
Nu m-am speriat. Era si privirea mea. De aia, cred… A trezit în mine minuni de lesinuri, greu de suportat si
încheiate deseori cu urlete de tacere.
Puternic si adorat, fermecator si guraliv, stia ca din acea clipa eram acolo mereu. Am învatat usor si repede sa
primesc tot ce-mi oferea. Nu oferea mult, dar colorat si intens, atat de plin pentru golul neînteles din mine. Nu mi
s-a oferit niciodata tot. Nici nu stiu daca as fi putut sa-l iau tot, as fi vrut oare? Poate.
Îl asteptam cu bratele si palmele înfometate cand nici nu stiam ca exista? Acum stiu. Îl asteptam pentru
hrana. E cel care respira aerul pentru mine.
Pasiunea lui e cea care o satura pe a mea.
Visam sa ma fac fotograf
Visam sa ma fac fotograf. Stia, ca doar i-am spus si lui.
Îmi stabilisem chiar si un obiectiv clar. Voiam sa pozez oameni. De toate felurile. Buni, rai, batrani, tineri,
bogati saraci. Nu conta.
Erau materialele care m-ar fi ajutat sa inventez fiecaruia povestea vietii. Mi-am spus ca primul om pe care-l
voi poza, bineînteles pe ascuns, trebuie sa fie un barbat batran. Ma si vedeam cu poza-n mana numarandu-i
ridurile. Fiecare rid un paragraf de viata. O alergatura pe langa un gand sau o înjuratura suierata printre dinti. Ori
poate un maraton de minute de ras. Nu, acesta trebuie sa însemne doua riduri.
Apoi mi-am schimbat obiectivul. Ma atrageau cladirile vechi, cu ferestre mari încadrate în sculpturi. Casele
batrane cu arhitectura grea, lucrate cu drag si arta. Casele ca si creatii ale oamenilor.
Si-am început sa umblu serile pe strazi pavate sa observ ferestre. Cele ale caror lumina patrundea prin
perdele. Ciudat, scopul era acelasi ca la primul obiectiv. Voiam sa inventez povesti oamenilor, celor din spatele
perdelelor. De data asta îi inventam chiar si pe ei.
M-am trezit atat de indiscreta si agresiva în idei. Am constientizat asta în seara aceea.
Într-o seara, din greseala, mi-am pozat propria-mi fereastra. Interesant, deoarece a mea nu era decat un
dreptunghi fad. Atunci m-am oprit din inventat. Si-am început sa visez.
Ma visam cufundata în zambete de multumire, tolanita pe un pat cu asternuturi albe, apretate, într-o încapere
mare, cu parchet lustruit. Geamurile erau multe si înalte. Toate deschise. Perdelele erau transparente si
grele. Vantul sufla puternic facandu-le sa se zbata ca într-un concert. Mozart. Eram fascinata de jocul lor. Radeam
si dansam cu fericirea.
Asta e frantura din povestea mea de libertate.
97

98
NECROLOG
La data de 25 martie 2009, a încetat din viata dr. Ion Taranu, membru de seama al Asociatiei
Canadiene a Scriitorilor Romani.
S-a nascut la data de 21 ianuarie 1921 la Resita. În anul 1951 a emigrat în Canada. Cu un dor
de tara nestavilit, cu o deosebita dragoste pentru romani si pentru cultura romana, doctorul Jean
(Ion) Taranu s-a implicat în cele mai diverse actiuni de unire si de recunoastere a spiritului
romanesc în America de Nord. În anul 1952 a fondat Asociatia Romanilor din Canada. În anul
1970, împreuna cu alti cativa exilati patrioti (Alexandru Fonta, Dragomir Streinu, Vasile Posteuca,
Petre Sultana si altii) a fondat Satul Romanesc de la Val David, unde s-au desfasurat, în fiecare
an, actiuni culturale si întruniri cu rasunet în randul romanilor de pretutindeni. Putini sunt romanii
din Montreal care nu au trecut cu mandrie pe strada Predeal, la locul unde rasuna pana departe,
de cateva ori pe an, muzica romaneasca - respectiv Campul Romanesc de la Val David.
În anul 1974, a fondat Federatia Asociatiilor Romanesti din Canada. {n anul 1970 a inaugurat
prima emisiune de radio în limba romana, numita Ora romaneasca. De asemenea, a fost presedinte
al unor organizatii ale etniilor din Quebec. A publicat carti precum “Presence Roumaine au
Canada” (o varianta adaugita - “Prezenta Romaneasca în Canada” - a fost tradusa în limba
romana de prof. Simona Modreanu si publicata la Editura Junimea din Iasi), “Amintiri animate”
etc.
În plus, a colaborat la ziare si reviste precum “Le Devoir” si “International Perspectives”. {n anul
2004, a fost primit cu entuziasm ca membru [n Asociatia Canadiana a Scriitorilor Romani.
Doctorului Jean Taranu i-au fost decernate mai multe premii si distinctii: în anul 1981 a fost
onorat cu Ordinul Canadei, în anul 1992 a primit “Medalia Confederatiei Canadiene”, a primit
medalia “Merit Etnic”, “Medic Emerit” si alte recunoasteri ale activitatii sale neobosite în folosul
comunitatilor etnice din Canada. În anul 2004 a fost decorat cu Ordinul Serviciului Credincios în
grad de Comandor, la recomandarea Institutului Cultural Roman.
{i vom pastra o vesnica si pioasa amintire!
Alexandru Cetateanu

RAI ROMÂNESC
Dr. Ion Taranu s-a urcat la cer
a plecat iar unul dintre-ai nostri.
Nea ION TARANU a urcat la cer.
parca-l vad prin campul de eternitate
mangaiat de îngeri si de lerui-ler..
campul romanesc dintre coline
l-a lasat aici, la Val-David;
sa ne tinem demni, cum se cuvine,
prin mileniul crunt si prea torid.
a lasat narcise... blanzii toporasi,
brazii, Campul, podul, lacrima de soare.
Nea ION în ceruri e la el acasa
si-azi, cu Dumnezeul sta la taina mare.
La mormantul socrului si a Doamnei sale TANTA, nenea
Jean Taranu îi sopteste cã... va veni în curand...
... si ploua, o ploaie deasa, ciobaneasca.
iarna se scalda a primavara.
stim în veci ca unul moare si-altul naste;
viata-si pastea mieii pe afara...
parca-l vad cu palma streasina la frunte,
cum priveste Campul de la Val-David
petecul acesta de pamant de tara
a fost toata viata visul lui lucid.
poate-n cer, acuma, Nea ION masoara
cateva hectare din pamant ceresc
sa adune îngeri tot din speta noastra
si sa îl boteze: RAIUL ROMÂNESC...
GEORGE FILIP
ADIO !... 30 martie, 2009
Montreal, Val-David, CANADA
99

CITITORULE,
Zaboveste rogu-te o secunda LA CUMPANA STELELOR, fiindca mie asa mi-ar fi placut sa se
numeasca minunata carte.
Si imagineaza-ti ca pe Planeta Albastra toate fluviile s-ar razbuna si ar curge din aval spre amonte.
Asa este si scriitura Dnei. MIHAELA DONCIULESCU : o întoarcere martiala spre origini. Scriitoarea
este capitanul unei nave botezata SPERANTA care nu va ajunge niciodata în portul visat. Aceasta
fiindca acele comori ale cauta-rilor ei sunt bine ascunse pe toate oceanele si insulele politice ale
acestei lumi dezlantuita în haos. Si este prea tarziu ca piratii vesnici ai literaturior de marca
sa-i mai poata rani pana cu care scrie asa de mahnita. Eu am respirat la umbra vulcanului din care
scriitoarea striga spre adevar.La ea se vor întoarce nu raspunsurile scontate ci doar ecourile.
Vant bun din pupa, capitane!
Mihaela Donciulescu ! Te previn ca si destinul este amagitor. Dar eu voi trage vesnic la galera -
langa tine...
George Filip
luna mai, 2009, la Montreal
100

CATALINA STROE
ADEVARURI SIMPLE
Am scris aceste randuri pentru incitarea la redescoperirea unor adevaruri simple.
Legatura dintre ele reprezinta viata noastra de zi cu zi.
Trecem printr-o epoca în care, din pacate, este extrem de urgent ca omenirea sa transeze clar încotro merge:
autodistrugere sau regenerare.
Fiecare trebuie sa-si precizeze tabara în care vrea sa actioneze.
Recunoasterea e simpla.
Binele este constructie si creatie.
Raul este distrugere si auto-distrugere.
Raspunderea alegerii apartine fiecaruia.
Vineri
13.02.2004
Misterul Vietii
Ce este mai simplu de admis ca ne Nastem, Traim si Murim.
În basmele noastre se povesteste ca viata omului e ca un ghem, mai mare sau mai mic, care se desira mai
repede sau mai încet, pana la sfarsit.
Cand ghemele s-au desirat ramane în urma ceva, ca o tesatura, pentru ca omul e o fiinta sociala si firele s-au
întrepatruns.
Alte gheme încep sa se desire si generatie de generatie se continua tesatura. Nimic nu se pierde. Firul vietii tale,
mai lung sau mai scurt, mai colorat sau mai putin colorat, mai subtire sau mai gros, ramane acolo, în tesatura vietii
generatie de generatie, pana la sfarsitul lumii.
În termeni moderni, putem spune ca succesiunea generatiilor este o combinatie permanenta de ADN si de cunostinte,
un amestec de fizic si de spiritual.
Simplu spus, Viata e timpul dintre Nastere si Moarte.
Nu stim ce e înainte de prima respiratie si dupa ultima suflare.
MISTER !
« Eu sunt alfa ( ? ) si omega ( ? ), începutul si sfîrsitul » este scris pe icoana de la dreapta altarului la crestinii
ortodocsi. Între aceste doua mistere trebuie sa ne descurcam singuri.
În termeni contabili, zicem ca orice activitate omeneasca, în domeniul productiv, e facuta sa aduca profit. Daca nu
aduce profit dispare, da faliment. Cei responsabili sunt pedepsiti pentru incompetenta sau rea vointa.
În termeni religiosi, viata bine gestionata te duce în rai si rau gestionata te duce în iad. Nimic mai simplu !
În termeni stiintifici, nu mai este nici un secret ca Universul în care traim este un ocean de energie si noi oamenii,
prin Nastere, Viata si Moarte, tranzitam aceasta Energie Universala.
Pamantul pe care locuim este o planeta vie, impregnata de imense energii telurice pe care noi oamenii, nu suntem
capabili sa le utilizam, în schimb se pare ca le folosesc din plin civilizatiile dintr-o lume paralela.
Ne minunam de posibilitatea ca pe Marte a fost odata viata, dar facem tot posibilul sa distrugem viata de pe
Pamant prin ignoranta, nepasare sau dorinta nemasurata de Putere.
Din pacate, Puterea omului s-a dovedit a avea un caracter nefast pentru omenire, fiind scapata de sub controlul
legilor morale.
101

Vulcanii, cutremurele, tornadele si uraganele oceanice sunt oare controlate de puterea omului ?
Aceste energii uriase, provocate de elementele primordiale în miscare, focul, pamantul, aerul si apa, produc în
continuare dezastre si victime, ignorand puterea omului si a banului.
Dorinta nemasurata de Putere a omului aduce langa aceste elemente naturale dezlantuite o alta putere distrugatoare
- puterea nucleara, cu variantele ei din ce în ce mai sofisticate.
Simplu spus, ne aflam într-o epoca moderna în care cu « PUTEREA OMULUI » ne taiem craca de sub picioare.
Paradoxul societatii moderne, în care traim, este ca la o evolutie tehnologica uneori dincolo de imaginar,
s-a produs o involutie spirituala de neimaginat.
Omul e pe cale sa se robotizeze, sa manance « ce i se da », sa asculte « ce i se da », sa cumpere « ce i se sugereaza ».
În final sa se cloneze, pentru ca dupa atata « îndoctrinare » nu va mai fi capabil nici sa se reproduca natural.
« Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc » spunea Andre Malraux.
Am început sa-i dau dreptate.
O trezire spirituala a omenirii se impune cat mai urgent pentru a se desprinde din sclavajul contemporan,
sclavajul SOCIETATII DE CONSUM.
Semnele sclavajului modern nu sunt lanturile, ci CARTILE DE CREDIT, datoriile.
Se exploateaza subtil si psihologic dorinta omului « de a poseda » bunuri.
O casa, o masina, mobila, etc., toate se ofera rapid, pe tava. Esti aproape agresat ca sa cumperi.
Nimeni nu-ti da pe degeaba !
Dobanzile sunt plata faptului ca vrei sa traiesti în confort ÎNAINTE de a avea mijloacele necesare sa îl platesti.
Daca astepti sa ai un serviciu mai bine platit sau sa strangi bani pentru plata dobanzilor trec deja ani buni.
Oricum ai face rezultatul e acelasi : STRESS cu toate consecintele sale asupra sanatatii si familiei.
Din paradox în paradox ajungi sa constati ca muncesti ca sa îti întretii sanatatea deteriorata în procesul muncii.
O gluma referitoare la aceasta situatie spune ca oamenii, de-a lungul timpurilor, au parasit malurile marilor, au parasit
zonele împadurite, si s-au înghesuit în orase unde muncesc disperati un an întreg, ca sa îsi permita
întoarcerea pentru o saptamana în locurile de unde au plecat.
Asta nu e viata ! Categoric asta nu e VIATA. Din ce în ce se face transferul spre o lume virtuala.
Cinematograful, televiziunea, au fost doar începutul.
Internetul si jocurile electronice, puse la dispozitie din abundenta pe piata, pun cireasa pe varful tortului.
Comunicarea familiala a devenit aproape nula. Sot, sotie si copii se misca prin casa ca niste zombii (mumii miscatoare).
Dupa ce si-au descarcat ultima picatura de energie a zilei - domnul în fata televizorului, doamna la telefon
si copilul pe INTERNET, - oboseala cronica învaluie FAMILIA, nucleul de baza al societatii.
E din ce în ce mai evident ca familia nu mai prezinta interes pentru societatea de consum.
CALITATEA pierde vertiginos teren în favoarea cantitatii. Responsabilitatea familiei, a cuplului, e minimizata.
Îsi mai aminteste cineva ce zicea preotul la biserica în momentul casatoriei religioase ? Cine ce sa faca si de ce ?
Homosexualii se casatoresc oficial, copiii se fac în eprubeta sau în curand prin clonarea parintilor de acelasi sex.
În societatea de consum oamenii sunt alimentati cu produse genetic modificate si cu ILUZII…
Dezvoltarea tehnologica si tehnica, în loc sa elibereze omul de muncile cotidiene ancestrale, în mod paradoxal l-a
facut dependent de aceasta tehnica si tehnologie.
Functiunile fiziologice umane au ramas neschimbate, dar presiunea exercitata asupra acestor functiuni a crescut
considerabil în epoca moderna.
Obezitatea este cea mai vizibila rezultanta, situandu-se pe primul loc în TOP-ul mortalitatii.
Orice mare inventie a avut si are doua taisuri. Utilizarea curentului electric a creat atatea oportunitati încat în
lumea butoanelor omul s-a crezut liber si atotputernic.
102

A fost suficienta o singura pana de curent pentru ca americanii sa realizeze cat de mare e nivelul lor de
dependenta. În ianuarie 1985 si august 2003 New Yorkul s-a aflat în întuneric.
Timpul parca s-a oprit în loc si americanul « liber » a trait experienta de tipul « viata fara butoane ».
Fara lumina, fara lift, fara sisteme de securitate, fara aer conditionat sau caldura, dupa caz, fara frigider, fara
microunde, fara aragaz, fara televizor, fara calculator, fara metrou, fara STOP-uri, fara banci, fara bani, fara
STRESS-ul serviciului, OAMENII s-au simtit obligati sa se priveasca în ochi la lumina lumanarilor si sa COMU-
NICE între ei. Unii poate si-au savurat în taina momentul evadarii din sistem. Debransarea de lumea moderna a
reamintit cuplurilor ca totusi datoria lor primordiala este sa perpetueze specia.
Starea de relaxare a fost rasplatita dupa noua luni, conform statisticilor new yorkeze.
Omul modern de rand, sclav al societatii de consum pentru care munceste, plateste si se îmbolnaveste, lipsit de o
comunicare în familie din cauza oboselii si a invaziei tehno-logice din casa sa, îsi cauta deseori relaxarea în lumea
iluziilor - jocuri de noroc, alcool, drog, sex platit - unde devine cea mai usoara prada si unde îsi pune baza
distrugerii familiei si uneori a situatiei sociale.
Evadarea din lumea virtuala spre o lume a iluziilor este cea mai nociva si catastrofala alternativa. Din lac în put !
SISTEMUL e nemilos. Omul neprotejat, nepregatit, este o victima sigura.
VIATA e dura pentru cei neinitiati!
În concluzie, ca sa vedem ce ar fi de facut pentru a evita scenariu prezentat, sa ne întoarcem la punctul de pornire
- NASTEREA.
La nastere primim o doza de energie din circuitul universal.
Prin actiunile noastre din timpul vietii trebuie sa sporim continuu nivelul acestei energii care, prin moartea fizica, va
reintra în circuitul energetic universal.
Aceasta este datoria noastra, rostul vietii noastre pe Pamant, pentru care vom primi rasplata si în timpul vietii si
dupa moartea fizica.
Aplicand anumite reguli, învatam cum sa crestem nivelul energiei data în inventar si cum sa ne luam rasplata.
În timpul vietii, omul are de multe ori sansa sa repare ce a gresit.
Niciodata nu e prea tarziu. Dupa nasterea biologica, materiala, omul poate trai si experienta altor tipuri de nasteri
ca de exemplu nasterea spirituala. Sunt bine cunoscute expresiile: parca sunt un alt om, parca m-am nascut a
doua oara. Dupa o moarte clinica, dupa o boala grea, dupa o experienta personala iesita din comun, se poate
instala o noua perceptie în felul de a vedea lucrurile.
În urma unei experiente personale de viata, actorul si producatorul de film Mel Gibson, a simtit ca o datorie imediata
sa realizeze filmul “Pasiunea (patimile) lui Iisus” care a iesit pe ecrane în martie 2004. Actorul producator
declara ca de la început pana la sfarsitul filmului, în tot ce a facut, alegerea actorilor, conditiile climaterice, totul i-a
fost favorabil. O forta invizibila i-a organizat o serie de coincidente favorabile care l-au ajutat sa creeze acest film
si sa-l prezinte pe Iisus Christos în noile biserici frecventate de generatia moderna, adica în cinematografe.
« Daca voi nu veniti la mine, vin eu la voi! » este mesajul.
Filmul socheaza, dar numai un soc poate trezi constiintele adormite.
CREDINTA da omului adevarata PUTERE si adevarata LIBERTATE.
Este singura si cea mai eficienta solutie sa traiesti în societatea de consum fara sa te digere.
CREDINTA îti asigura ECHILIBRUL într-o societate dezechilibrata.
CREDINTA este o sursa inepuiza-bila de ENERGIE accesibila permanent.
« Cere si ti se va da !
Bate si ti se va deschide ! »
RUGaCIUNEA este CODUL DE ACCES.
Rugaciunea din adancul sufletului, cu lacrimi în ochi, indiferent de ce fel de cuvinte folosesti, are un efect extrem
de rapid. Încercati!
103

Secretul sta în faptul ca atunci cand îti deschizi sufletul sau « îti deschizi inima » cum se mai zice, se deschid
canalele energetice prin care circula energia corpului nostru si întregul nostru corp intra într-o stare speciala de
receptie si captare a energiei divine.
Copiii si femeile au o facilitate de a intra în contact cu energia divina datorita caracteristicilor lor energetice.
Cand un copil se roaga, produce o emotie deosebita pentru cel ce îl priveste pentru ca, avand toate canalele
energetice deschise, copilul nu blocheaza energia. El o capteaza si o lasa sa curga în mediul înconjurator ceea ce
produce emotia privitorului.
Copiii emana energie în mod natural de aceea trebuie protejati contra surselor artificiale sau nocive de energie si
încadrati pentru reîncarcare energetica din surse naturale, pozitive. În primul rand trebuie sa doarma bine.
Femeile au, prin natura lor, o capacitate de încarcare energetica emotionala foarte rapida ceea ce în termeni
curenti se numeste instabilitate emotionala si e tratata ca un defect.
« La donna e mobile ! » - femeia e schimbatoare.
Eroare ! Tocmai acest « defect » asigura femeii acel tip de permeabilitate pentru energia universala care îi da
REZISTENTA SPECIFIC FEMININa în caz de criza si care îi asigura o viata mai lunga decat a barbatilor, conform
statisticilor. Se videaza rapid emotional ceea ce îi permite o reîncarcare energetica rapida.
Aceasta capacitate de a primi si de a da energie, de a primi si de a da iubire - energie pozitiva în forma pura -
este înscrisa în codul genetic al femeii în scopul îndeplinirii responsabilitatii de mama.
Înca din copilarie, fetitele îsi manifesta afectivitatea într-o forma mult mai spontana si mai activa decat baietii, care
sunt de obicei mai rezervati. Se spune ca, pana la sapte ani, copilul nu are un învelis energetic protector personal.
Dupa ce a parasit corpul mamei, unde a avut conditii de hrana, ca embrion, copilul se hraneste energetic din
campul energetic emotional al mamei.
Responsabilitatea mamei este sa învete sa se încarce energetic direct prin RUGACIUNE sau în contact cu
NATURA, care este un rezervor intermediar de energie planetara si sa
învete sa canalizeze aceasta energie spre bunastarea energetica a copilului.
Pana la sapte ani copilul simte instinctiv ca are nevoie de mangîiere, pentru ca prin atingere cu mana primeste
energia de care are nevoie, fenomen binecunoscut de toti terapeutii. Mama, în principal, are responsabilitatea
protectiei permanen-te a copilului fata de influente negative.
Botezul este un ritual religios de protectie a copilului contra influente-lor energetice negative.
Mama are datoria sa învete copilul ce e bine si ce e rau : sa nu te frigi, sa nu cazi, sa nu te tai, etc, într-un cuvant
cum sa intre în contact cu lumea energetica exterioara.
Langa « fusta mamei » se modeleaza SUFLETUL copilului, adica învelisul energetic EMOTIONAL, primul învelis
dupa corpul fizic.
În aceasta viziune, rolul mamei se regaseste în primele doua etape importante ale formarii fiintei umane : formarea
corpului fizic timp de noua luni, înainte de nastere si formarea
corpului energetic individual între nastere si sapte ani.
Dupa sapte ani copilul intra în etapa definirii corpului energetic SPIRI-TUAL sub influenta EDUCATIEI.
Pana aici lucrurile sunt clare.
Barbatul nu are prin constructia sa uter, ca sa pastreze embrionul, nu poate produce lapte ca sa hraneasca noul
nascut si nu poate sa înlocuiasca spatiul energetic al mamei.
În aceasta situatie rolul barbatului este sa asigure protectie familiei si sa-si astepte randul cand va intra în sfera de
interes a copilului.
Asta ar fi teoretic. Sunt însa cazuri în care simbioza energetica a cuplului e atat de puternica datorita dragostei
ce si-o poarta, încat copilul se afla la nastere într-un singur camp energetic emotional - tatal putand astfel sa
îndeplineasca toate cerintele energetice ale copilului în aceeasi masura cu mama.
Aceasta este situatia ideala pentru un copil facut din dragoste, imaginat înainte de conceptie si dezvoltat într-un
mediu impregnat de iubire, adica de energie pozitiva.
104

Cununia religioasa nu are alt scop decat acela de a întari si ridica nivelul energetic al cuplului în vederea creatiei
si primirii copilului.
Daca societatea civila accepta casatoria civila între homosexuali, pentru a le favoriza accesul la anumite drepturi
de natura materiala, în schimb biserica se opune cu vehementa casatoriei religioase între homosexuali
tocmai din cauza incompatibilitatii scopului ritualului cu neputinta evidenta de a concepe o noua viata de catre
cuplul homosexual.
Diferenta este între ritualul de a pregati pamantul pentru semanat sau a
semana pe beton. E simplu si evident !
Deci, revenind, tatal e perceput pozitiv de copil, daca relatia cu mama este pozitiva. Prezenta tatalui la aparitia
copilului pe lume se pare ca aduce confirmarea acestei realitati.
Copilul hranit cu iubire are o dezvoltare mai rapida, mai armonioasa, mai echilibrata.
Omul e dotat cu o energie cu care trebuie sa se descurce. Cand evenimentele vietii l-au scurtcircuitat si
si-a pierdut o parte din energie, trebuie sa se încarce, sa ceara ajutor.
Omul la necaz se roaga, adica cere putere :
« Da-mi Doamne putere sa trec si asta ! »
Energia vine din natura - aer, apa alimente si din oceanul universal si are ca principala caracteristica faptul ca circula.
Gradul de sensibilitate fata de aceste perceptii energetice este diferit la copii, femei si barbati si diferit de la individ
la individ functie de varsta sa.
Între 0 si 7 ani copilul are o constitutie fizica, materiala, bine definita, care va evolua si va involua o data cu varsta
si în functie de nivelul alimentarii cu energie.
« Din tarana te-ai facut, în tarana te întorci ! »
Corpul fizic este un ambalaj, o casa a sufletului, care în mod normal trebuie pastrata curata si bine întretinuta
pana la sfarsitul vietii, ceea ce de regula nu se prea întampla.
Curatenia reprezinta deblocarea, deschiderea canalelor energetice care sa permita circuitul energiei. Omul e
supus greselii, omul e pacatos, excesele, stressul, fac rau trupului.
O casa în care nu intra aerul si lumina favorizeaza microbii si boala.
Trebuie sa constientizam ca, corpul nostru trebuie curatat periodic pentru
ca energia sufleteasca primita în gazda sa nu ne paraseasca.
O casa insalubra, distrusa, e parasita de chirias.
Posturile impuse de-a lungul anului în ritualurile religioase, nu sunt altceva decat adevarate cure de dezintoxicare
ale trupului care sa permita recircularea de energii proaspete.
Într-o casa curata, aerisita si luminata, daca sunt flori, înauntru si afara, muzica, rasete, dans este VIATA.
Natura si cele sapte arte întretin un suflet sanatos.
Teatrul are ca simbol doua masti, una rade, alta plange. Sufletul se umple si se videaza permanent de emotii.
Cand preaplinul este cu emotii negative se plange. Prea multe emotii pozitive trebuie descarcate prin ras.
Rasul e un medicament miracol contra stressului. Comediile si scenetele umoristice au un rol curativ important.
Tragediile antice si dramele teatrale din ziua de azi incita oamenii sa planga, sa-si descarce preaplinul emotiilor.
(Va urma)
105

ZOE TORNEANU VASILIU
Canada
MAMA, TEMELIA FAMILIEI CRESTINE
Omul, creat de Dumnezeu, a trait de la început în familie, care a fost cel dintai nucleu social, cea dintai forma a vietii de obste,
temelia vietii sociale.
Conform învataturii Sfintei noastre Biserici, familia este un asezamant dumnezeiesc, randuit odata cu crearea omului (Fac. 1, 27-28),
singura forma de convietuire normala dintre sexe. Prima familie a fost întemeiata de Dumnezeu în rai. Legatura dintre barbat si
femeie este mai puternica decat orice alta legatura de sange “Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de
sotia sa si vor fi amandoi un trup” (Fac. 2, 24).
În Noul Testament, casatoria nu numai ca a fost binecuvantata de Dumnezeu, dar a fost ridicata la rang de Sfanta Taina, legatura dintre
soti întruchipand legatura dintre Hristos si Biserica. Familia crestina primeste binecuvantarea Domnului în fata Sfatului Altar, sotii
fagaduindu-si reciproc dragoste, respect, într'ajutorare “Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata, asemenea si femeia barbatului”
(I Cor. 7, 3).
Avantajele pe care le ofera viata de familie, cu atmosfera ei senina, cu centralizarea preocuparilor, cu linistea si siguranta zilei de
maine nu pot fi pretuite pe deplin decat de cei care sunt beneficiarii acestora.
Rostul familiei este dragostea dintre so?i si nasterea si cresterea copiilor, iar a familiei crestine si cresterea acestora în dragoste catre
Dumnezeu si sfanta Sa Biserica. Mai mult, familia crestina are importanta ei si din punct de vedere moral si social, ea oferind
numeroase prilejuri si mijloace de desavarsire sociala. Alaturi de scoala si de Biserica, familia este unul din stalpii societatii. Potrivit
moralei ortodoxe, familia este vatra bunei cresteri a copiilor si altarul virtutilor vietii casnice. Viata de familie s'a bucurat dintotdeauna
de o cinstire deosebita la noi, romanii, iar cand a fost traita conform evangheliei, a devenit izvor de si de sfintenie.
Porunca a V-a a Decalogului lui Moise glasuieste “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta ca sa-ti fie bine si sa traiesti mult pe pamantul
pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie” (Iesire 20, 12), porunca reactualizata de Mantuitorul în Noul Testament. (Mt. 19, 19). Din ea
decurge îndatorirea cea mai de seama a copiilor fata de parinti, cinstirea si ajutorarea lor la nevoie, pentru ca le datoram viata,
cresterea si educatia.
Doua cuvinte au, credem, cea mai mare circulatie în lume: mama si tata. Nimic nu poate egala rostirea lor. Le gasim pe buzele
tuturor, de la prunci în al caror gangurit mama si tata sunt primele închegari de silabe, pana la cei mai varstnici. Mama si tata sunt
cuvinte de circulatie universala, întelese fara interpret în multe limbi.
Si, într'adevar, nu sunt cuvinte suficiente pentru a reda simtamantul raspunderii în fata lui Dumnezeu si a semenilor, grija tatalui pentru
a asigura în mod cinstit cele necesare familiei, pentru a imprima copiilor dragostea de munca, de adevar si omenie, sau continutul
arzator al inimii de mama, puterea ei de daruire, sufletul ei vibrant la bunul mers al casei. În mintea multora dintre noi staruie chipul
drag al mamei, zbuciumul, alergaturile fara preget, privegherile ei în clipele cele mai grele din viata noastra.
Parintii nostri sunt primii învatatori si îndrumatori în cele bune, primii calauzitori pe caile omeniei, ale bunei cuviinte, ale cinstei si
harniciei, ale dragostei fata de pamantul unde ne-am nascut si fata de Biserica în care am fost botezati, educati religios si cununati.
Datoram, asadar, parintilor nostri trupesti o dragoste adanca, o recunostinta vie si permanenta, o cinstire continua si fara hotar
deoarece conform învataturii Bisericii noastre cinstirea parintilor si ajutorarea lor sunt obligatii morale de prim ordin.
Dintre toate menirile lumii acesteea, cea mai înaltatoare, cea mai frumoasa si cea mai sfanta este aceea de Mama, temelia familiei
crestine. Ce poate fi mai sublim decat sa dai nastere unui prunc, cu inima ca un potir de trandafir, sa-l cresti, sa-l ocrotesti, sa-l educi
si sa-l îndrumi continuu pentru a deveni un om adevarat ! Cu ce pot fi platite orele de veghe si de zbucium ale unei mame la
capataiul unui copil bolnav, daruirea ei totala si dezinteresata pentru ca mica odrasla sa devina ceva în aceasta viata !
Cum sa nu admiri credinta deplina a unei mame cu copilul grav bolnav în puterea rugaciunii catre Sfanta Fecioara Maria, cea mai sfanta
dintre toate mamele lumii, descrisa atat de plastic de Alexandru Vlahuta în poezia “La icoana” :
106

“Nu se poate Facatoarea de minuni sa nu mi-l scape.
Îsi zicea mereu în gandu-i.
Inima de piatra fie si'nca s'ar zdrobi de mila
Toata jalea mea cumplita mi-oi preface-o'n rugaciune
La picioarele Prea Sfintei
Si'n cucernica'nchinare si plangand sta-voi-nainte-i
Pan'ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari bland deschizandu-i
Zambitor catand spre mine si manutele tinandu-si.
Cum sa nu'nteleaga, Sfanta, glasul sfintei mele plangeri”.
În învatatura crestina, Prea Sfanta Fecioara Maria merita cea mai de seama cinstire dintre
toti sfintii deoarece trupul sau a dat trup omenesc Domnului si Mantuitorului nostru Iisus
Hristos. De aceea, în icoanele noastre ortodoxe, Sfanta Fecioara este întotdeauna reprezentata
împreuna cu Pruncul Iisus, în postura de mama, cea mai sfanta si desavarsita mama.
Putea-vom oare sa uitam suvoaiele de lacrimi care scalda noapte de noapte obrazul
mamelor noastre - cei care le mai avem în viata - ramase acolo departe, peste apa cea
mare, îngenunchiate în fata icoanei Preacuratei si rugandu-se pentru sanatatea si ajutorul
nostru, a celor ce traiti aici, departe de locurile natale, în lumea dura a Exilului ?
Astazi, 10 mai 2009, este ziua Mamei. Cu adevarat, scumpe mame, sfanta va este
chemarea si exemplul. Ani de zile ne-ati veghiat, ne-ati educat, ne-ati dus la biserica si v-ati rugat continuu pentru noi. Iar cand
soarele vietii voastre pamantesti a apus, de acolo de sus, din preajma tronului ceresc - unde cred ca este locul tuturor mamelor din
lume - voi continuati sa traiti în împaratia de lumina a Celui Preaînalt, iar aici, pe pamant, în amintirea copiilor vostri.
Icoana sfanta a mamei a fost evocata de marii nostri poeti. De exemplu, Mihai Eminescu murmura în poezia “Mama” :
“O, Mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze, la tine tu ma chemi
Deasupra criptei negre a negrului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant
Si bat încet în ramuri, îngana glasul tau. . .,
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”.
George Cosbuc, plecat departe de satul natal, vede imaginea mamei :
“Pe malul apei se-mpletesc carari ce duc la moara
Acolo mama te zaresc, pe tine'ntr'o cascioara”
Octavian Goga glasuieste nostalgic
As vrea sa fiu acuma in sat, la noi acasa
S-ascult cantarea blanda cum picura domoala
Si capul greu de ganduri sa-l culc la mama-n poala
Si acelasi Vlahuta scrie sagalnic :
“Figura ta cuminte, duioasa si senina
Rasare, scumpa Mama, din vremile acele
Ca o Madona sfanta, scaldata în lumina”.
Cat de fericite sunt sufletele unora dintre mame care continua sa traiasca peste veacuri, precum mama Macabeilor “foarte minunata
si vrednica de buna pomenire” (2Macabei, 7, 20) pentru încurajarea fiilor sai de a pazi Legea Domnului, sau a mamelor crestine, ca
Emilia, mama Sfantului Vasile cel Mare, ca Antuza, mama Sfantului Ioan Gura de Aur, ca Nona, mama Sfantului Grigorie de Nazianz
sau Monica, mama Fericitului Augustin, care traiesc în constiinta noastra de atatea veacuri prin vrednicia fiilor lor ajunsi sfinti, asa
cum mama lui Stefan cel Mare traieste prin vitejia si pilduitoarea dragoste de tara, de dreptate si de adevar a fiului sau, sau asa cum
Anastasia traieste prin fiul sau, marele mitropolit Andrei Saguna care o elogia în cuvinte ca acestea : “Mamei mele îi datorez
dragostea de Dumnezeu si credinta ortodoxa, drumul meu în viata si duhul de jertfa care m'a calauzit în toata opera mea”.
Fiecare dintre noi am avut sau avem o mama. Astazi, de Ziua Mamei, daca a trecut din aceasta viata sa-i aprindem o lumanare de
ceara curata si sa ne rugam pentru vesnica odihna a sufletului ei, iar daca traieste sa-i ducem un cel mai frumos buchet de flori care
exista, sa-i sarutam cu respect mana si sa-i spunem “La multi ani, scumpa mama !”
Bunul Dumnezeu sa binecuvanteze pe toate mamele romance !
107

EPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA DIN AMERICA (1929-2009)
Ortodoxia reprezinta expresia autentica a crestinismului primar. În fidelitate fata de credinta apostolica,
Bisericile Ortodoxe locale -autocefale si autonome- sunt unite în marturisirea unei credinte comune care se manifesta
în doctrina, cult, taine, ca si în natura sinodala a organizarii însesi a Ortodoxiei. Aceasta unitate se vede în
special în liturghia bizantina,cîntata în greaca, slavona, romana, georgiana sau araba, aceasta vasta sinteza a
teologiei Sf. Parinti si a Sinoadelor ecumenice, care da marturie despre continuitatea istorica si spirituala a
Ortodoxiei fata de Biserica primara.
O data cu migrarile secolului al XIX lea si ale celui de-al XX lea, -initial englezi, irlandezi, francezi, italieni,
rusi, apoi greci, sarbi, romani, bulgari, albanezi si, mai recent, arabi ortodocsi- migrari efectuate sub presiunea
mizeriei economice, a razboaielor si a persecutiilor de tot felul, crestinismul ortodox si-a pierdut caracterul sau
geografic rasaritean. Ortodoxia este astazi prezenta pe toate continentele si întîlnirea ei cu Occidentul constituie
unul din elementele majore ale epocii actuale.
Este marele merit al Bisericilor Ortodoxe locale -între care, la loc de cinste, se numara si Biserica
Ortodoxa Romana- care s-au îngrijit de trimirea preotilor pentru satisfacerea necesitatilor spirituale ale noilor
emigranti în Lumea Noua - America.
La 25-28 aprilie 2009 se împlinesc 80 de ani de la înfiintarea Episcopiei Romane din America, numita
ulterior Episcopia de la Vatra Romaneasca, sub jurisdictia canonica a Bisericii Ortodoxe Romane. (1)
Primele grupuri mai mari de romani au ajuns în America în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea venind
mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, aflate atunci sub stapînirea austro-ungara.
În primii ani ai secolului al XX lea, emigrantii romani încep sa se organizeze, înfiintand societati culturale, de
ex. “Carpatina” la Cleveland si “Vulturul” la Homestead, în anul 1902, în 1906 existand deja 14 societati romanesti.
Paralel cu aceste organizatii si dorind sa traiasca dupa “traditiile de acasa”, încep sa-si ridice biserici.
Astfel, prima parohie ortodoxa romana de pe continentul american este “Sf. Nicolae” din Regina - Canada în 1902,
unde un an mai tîrziu soseste arhimandritul Evghenie Ungureanu trimis de Mitropolia Moldovei.
La 15 august 1904, romanii din Cleveland întemeiaza prima parohie romaneasca din SUA, “Sf. Maria”,
unde, la cererea lor, Mitropolia Transilvaniei trimite ca preoti pe Zaharia Oprea în 1904, pe Moise Balea în 1905,
pe Trandafir Scorobat în 1906, pe Simion Mihaltan în 1908 si pe Ion Bodea în 1909.
La 1 septembrie 1906, Pr. Balea scoate primul ziar romanesc “America”, ziar care apare si astazi.
În 1917, cand mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu manifesta atitudini pro-maghiare, romanii americani au
decis sa intre sub jurisdictia canonica a Mitropoliei Ungro-Vlahiei de la Bucuresti; la fel vor face si cei din Canada,
care trec sub jurisdictia Mitropoliei Bucovinei, de unde majoritatea erau originari.
La 28 februarie 1918, la Youngstown - SUA, Adunarea celor 13 preoti romani si 51 mireni decide intrarea
parohiilor romane americane sub Mitropolia Ungrovlahiei. Este prima hotarara privitoare la înfiintarea unei
Episcopii pentru romanii americani. (2)
Dupa primul razboi mondial, odata cu numirea la Sibiu a mitropolitului Nicolae Balan în 1920, Mitropolia de
la Bucuresti decide sa nu se mai amestece în treburile bisericesti ale romanilor americani, preotii pentru ei
continuînd sa vina din Transilvania ca la început.
108
PR. PROF. DR. CEZAR VASILIU
Canada

Se simtea acum nevoia imperioasa a organizarii romanilor americani într-o Episcopie. Un prim pas se face la
25 aprilie 1922, cand 7 preoti care fusesera hirotoniti în tara, au înaintat un memoriu Sf. Sinod la Bucuresti,
cerand înfiintarea unei Episcopii ortodoxe romane în America.
La 30 ianuarie 1929, Pr. Scorobat convoaca la Cleveland o conferinta la care 17 preoti romani discuta
problemele pastoral organizatorice ale viitoarei Episcopii. (3)
Congresul bisericesc, reunit la Detroit între 25-28 aprilie 1929, decide înfiintarea Episcopiei Ortodoxe Romane din
America si Canada, sub jurisdictia Patriarhiei Romane. Au fost prezenti 20 preoti si 24 mireni care decid înfiintarea
Episcopei, cu titlul “Episcopia Misionara Ortodoxa Romana din SUA si Canada”, urmand ca viitorul episcop sa fie
membru al Sf. Sinod de la Bucuretti. Hotararea Romanilor americani este aprobata de Consiliul National
Bisericesc la 21 noiembrie 1929, iar de Sfantul Sinod abia la 1 martie 1933. (4)
Pana la numirea episcopului se înfiinteaza o Comisie provizorie, condusa de Pr. I. Truta, care sa conduca
Episcopia; Aceasta s-a reunit la Cleveland la 4 iulie 1929 si a redactat o pastorala catre parohii informandu-le
despre hotararea istorica de a înfiinta Episcopia Romana. (5)
Patriarhul Romaniei de atunci, Miron Cristea, semneaza la 1 noiembrie 1930, decretul nr. 10219, prin care
recunoaste canonic Episcopia din America.Al doilea Congres, Cleveland 30-31 octombrie 1932, stabilette proiectul
de statut si regulament al noii organizatii. Este ales vicar Parintele I. Truta, care va prezida si cel de-al treilea
Congres, Chicago, 1933. (6)
Parlamentul Romaniei voteaza la 28 aprilie 1934 legea înfiintarii Episcopiei, lege semnata de
Regele Carol al II lea la 5 mai 1934. Sf. Sinod al BOR, reunit la Bucuresti la 24 martie 1935, alege pe arhimandritul
Policarp Morusca, staretul manastirii Hodos-Bodrog, ca primul Episcop al romanilor din America. Acesta este instalat
în catedrala romana “Sf. Gheorghe” din Detroit, la Congresul bisericesc din 4-5 iulie 1935. La 23 februarie 1936
apare primul numar al publicatiei diocezane “Solia” la Youngstone, publicatie care apare si astazi.
Congresul Episcopiei, reunit la 5-7 septembrie 1936, adopta Constitutia si Regulamentele Episcopiei propuse de
Policarp. El va organiza Episcopia în 6 protopopiate, cu 44 parohii si 62 filii, iar la 1 septembrie 1937 se cumpara
proprietatea de la Grass Lake, MI, cunoscuta astazi drept “Vatra Romaneasca”.
În iulie 1939, Episcopul Policarp revine în tara, dar nu se mai poate întoarce la pastoritii sai din America, fiind pus
în “retragere” de guvernul comunist instalat în Romania la 6 martie 1945.
Un Congres special al Episcopiei, tinut la Detroit la 28 martie 1947, refuza sa accepte pe nou-numitul Episcop voit
de Bucuresti, în persoana lui Antim Nica, refuzat si de autoritatile americane. Congresul hotaraste si revenirea la
Constitutia si Regulamentele din 4 noiembrie 1932, votand si autonomia administrativa fata de Patriarhia Romana.
Viitorul Congres anual, tinut la Vatra Romaneasca între 4-5 iulie 1948, prezidat de protoiereul John Trutza, ratifica
aceasta hotarîre.
Captiv în propria-i tara, episcopul Policarp scria pastoritilor sai din America prin adresa nr. 23/1947:
“Eu multumesc din toata inima fratilor preoti si bunilor credinciosi ... ca nu au trecut cu vederea pe
Parintele lor sufletesc; ci au înlaturat pe cei care s-au facut luntre si punte ca sa nu ma mai pot întoarce la
misiunea mea acolo. Si ca nu ati dat credit nici recomandarilor venite din tara, trecand peste drepturile titularului
Episcopiei Romane din America...”(7).
Anul 1950 marcheaza o turnura tragica în viata romanilor ortodocsi americani, ceea ce va duce la scindarea
Episcopiei în doua. La 17 mai 1950, opt persoane s-au întalnit la Detroit si au “ales” -fara sa aiba vreun mandat
din partea Congresului episcopal, un nou episcop , în persoana preotului vaduv Andrei Moldovan din Akron.
De fapt prin actul lor, se creea o noua Episcopie, care a si fost înregistrata ca atare de autoritatile statului
Michigan la 12 iunie 1950 sub numele de “Episcopia Ortodoxa Romana Autonoma din America de Nord si Sud”,
sub jurisdictia canonica a Patriarhiei Romane.
Congresul anual, reunit la Philadelphia în iulie 1950, n-a aflat nimic din cele întîmplate, desi pr. Moldovan
era prezent. La 4 octombrie 1950, Sinodul permanent al BOR l-a recunoscut, l-a invitat în tara si a fost hirotonit
episcop la Sibiu la 12 noiembrie 1950, revenind peste cîteva zile în America.
Consilul episcopal -care între timp aflase de hirotonie- se reuneste de urgenta la Cleveland, la 16 noiembrie 1950,
si respinge alegerea si numirea lui Moldovan, care la 19 decembrie 1950 înregistreaza la Curtea Federala a
districtului Northern Ohio o petitie, cerînd sa i se cedeze Episcopia si averile ei.
Urmatorul Congres anual, Chicago 3-5 iulie 1951, decide ruperea legaturilor canonice cu Patriarhia
Romana, si alege pe teologul Viorel Trifa ca Episcop-vicar.
109

Iata o parte din textul “Declaratiei Solemne”:
“Episcopia Ortodoxa Romana din America este complet autonoma nu numai în cea ce priveste administratia,
dar si în cele spirituale, neprimind nici un fel de dispozitiuni sau hotarîri din partea Bisericii Romane Ortodoxe
controlata de comunisti. Respinge toate si fiecare din pretentile Episcopatului Roman Autonom din America si ale
lui Andrei Moldovan. Reafirma ca mai departe recunoaste ca Episcop pe Policarp Morusca si ca, în absenta lui si
pentru binele Bisericii, a ales un Episcop-vicar în persoana teologului Viorel (Valerian) Trifa...”(8).
Hirotonia Episcopului Valerian a avut loc la Philadelphia, la 6 iulie 1952, dar s-a considerat Episcop eparhiot numai
dupa moartea lui Policarp, petrecuta în Romania în 1958.
În 1960 Episcopul Valerian cere si obtine primirea Episcopiei Romane din America sub jurisdictia
Mitropoliei Ortodoxe Ruse de Exil din America, condusa atunci de mitropolitul Leontie, dar episcopul Trifa preciza
într-un interviu ca Episcopia de la Vatra va putea relua relatiile canonice cu Patriarhia Romana dupa caderea
comunismului în Romania. (Ziarul “America”, 12 aprilie 1960)
Dupa 1950, a urmat o perioada dureroasa în viata romanilor americani, cu atacuri în presa, amenintari,
procese ajunse pana la Curtea Suprema a SUA care considera ca -dat fiind faptul ca “Moldovan nu a fost ales de
Congresul Episcopiei Romane, ci de un grup de preoti si laici, alegerea lui este pentru o noua Episcopie” (9), nu
pentru cea de la Vatra.
Asupra acestui moment cheie (1950) în relatiile cu Biserica-Mama, iata opinia recenta a celui mai de
seama istoric bisericesc roman, Acad. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu de la Sibiu:
“Consideram ca a sosit timpul ca faptele sa fie macar acum prezentate cu obiectivitatea ceruta oricarei
cercetari istorice ... Trebuie rectificate si datele care mai circula si astazi în publicatiile noastre bisericesti ca
Andrei Moldovan a fost ales de un Congres. Adevarul este ca la pretinsul Congres au participat doar opt
persoane, fara sa fi avut vreun mandat din partea preotilor si credinciosilor ... De aproape o jumatate de veac
“diaspora” romaneasca din America este divizata. Acuzele reciproce pe care reprezentantii celor doua Eparhii
romanesti si le-au adus în presa romaneasca din America nu au facut altceva decît sa creeze o imagine denaturata
printre straini si sa înlature pe multi credinciosi ... Fiecare din cele doua Eparhii si-au avut greselile si abaterile
ei de la canoane si de la randuielile bisericesti traditionale, dupa cum fiecare îsi are meritele ei de ordin misionar,
cultural, social si national. Judecand cu obiectivitate este limpede ca despartirea romanilor americani a fost
nefireasca, mai corect spus anormala, creata de ambitii omenesti alimentate de regimul de trista amintire... A sosit
timpul sa se puna capat unei perioade dureroase din istoria diasporei romanesti americane si sa se inaugureze o
etapa noua, în duhul dragostei crestine între cele doua Eparhii romanesti pe de o parte, si între ele si Biserica-
Mama, pe de alta...”(10).
Arhiepiscopul Valerian Trifa (1952-1985) a mentinut caracterul spiritual, liturgic si administrativ ortodox
romanesc al Vetrei, urmand legiuirile de tip sagunian si traditiile romanesti, sfintind 17 biserici noi. Acelasi pr. prof.
Pacurariu scrie:
“Prin toata activitatea sa, arhiepiscopul Valerian ramane în istoria Bisericii romanesti din SUA si Canada
ca o figura reprezentativa, ca un vrednic ierarh, ctitor de asezaminte culturale si bisericesti, ecumenist, teolog
si editor...” (11).
De mentionat si faptul ca în perioada comunista, numerosi romani au luat calea exilului, foarte multi
stabilindu-se în SUA si Canada.
În toata perioada comunista, desi legaturile cu Biserica-Mama au fost tensionate, ierahia BOR nu a recurs
la excomunicari, ba chiar a îngaduit tacit venirea unor clerici romani în America, si a recunoscut - la cerere-
canonicitatea Episcopiei Romane de la Vatra(12).
Conducerea Episcopiei a revenit Episcopului Nathaniel Popp, sfintit Episcop-vicar la 15 noiembrie 1980,
devenind Episcop eparhiot la 20 octombrie 1984 si ridicat la rangul de arhiepiscop la 20 octombrie 1999.
Continuand lucrarea pastorala si misionara a Arhiepiscopului Valerian, IPS Nathaniel a diversificat activitatile
Episcopiei, a ridicat un nou centru administrativ, a pus accent pe educatia moral- religioasa a tineretului si pe
ajutorarea noilor veniti, binecuvantand peste 30 de misiuni.
Episcopia de la Vatra are astazi un Arhiepiscop, IPS Nathaniel, un Episcop -vicar, PS. Irineu, 96 de parohii si
misiuni (71 în SUA si 25 în Canada) deservite de 144 preoti, precum si trei comunitati monastice(13).
110

Dupa 1989, Episcopia de la Vatra a trimis în Romania ajutoare medicale si materiale de peste 62 milioane
dolari americani, iar în SUA a mijlocit înfiintarea Congresului Romanilor Americani (CORA), care sa reprezinte
interesele comunitatii romane în fata guvernului SUA.
Pentru merite deosebite, IPS Nathaniel a primit, în mai 2003, titlul de “doctor honoris causa” al Universitatii
din Oradea-Romania.(14).
Paralel cu Episcopia de la Vatra, si-a continuat activitatea în SUA si Canada si Eparhia condusa de
Andrei Moldovan (+1963), apoi de arhiepiscopul Victorin Ursache (1966-2002) si actualmente de IPS Arhiepiscop
Dr. Nicolae Condrea. La hirotonia sa la Montreal, 14 iulie 2002, a participat Patriarhul Teoctist al BOR în fruntea
unei delegatii sinodale, ierarhi greci precum si reprezentantii OCA, P.F. Mitropolit Teodosius, IPS Nathaniel si
P.S. Serafim al Canadei.
Arhiepiscopia, aflata sub jurisdictia Patriarhiei Romane, are astazi un Arhiepiscop, IPS Dr. Nicolae
Condrea, un Episcop vicar PS Ioan Casian de Vicina, 57 parohii si misiuni (26 în SUA si 31 în Canada) pastorite
de 64 preoti (15).
În Canada conform statisticilor traiesc peste 750 de mii credinciosi, organizati în 550 parohii, cei mai multi
în vestul tarii si în marile orase din est, Montreal si Toronto. Daca din punct de vedere numeric ucrainienii - care
din 1990 se bucura de un statut particular sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice- au cel mai mare numar de parohii,
260, ca numar de credinciosi grecii, cu numai 75 de parohii au peste 350 mii de credinciosi.
În provincia Quebec traiesc peste 125 mii ortodocsi. Prezenta lor cea mai vizibila este la Montreal, fiind
organizati în 36 parohii (14 grecesti, 9 romanesti, 3 arabe, 3 ucrainiene, 3 ruse, una sarba, una bulgara si una
quebecuaza). Preotii lor formeaza din 1950 “Asociatia Clerului Ortodox din Quebec” cu reuniuni lunare si multiple
activitati: vecernie comuna pentru “Duminica Ortodoxiei”, concerte de muzica bizantina, emisiuni de radio, întîlniri
ecumenice. Desigur fiecare parohie are scoala duminicala, cursuri pentru adulti, organizatii de doamne si de
tineret. Exista doua comunitati monastice, una la Rawdon si alta la Lachute(16).
Din 1998, Facultatea de Teologie Etica si Filozofie a Universitatii din Sherbrooke ofera un “Certificat în teologia
ortodoxa”, Bacalaureat si Masterat, singurul program în franceza din întreaga America de Nord, la care predau numai
profesori ortodocsi. Se studiaza Sf. Scriptura, Istoria Bisericii Ortodoxe -curs predat de subsemnatul-, Sf. Parinti,
dogmatica, dreptul, morala, arta si spiritualitatea ortodoxa.
În fiecare primavara se organizeaza la Montreal un “Colocviu Ortodox” la care iau parte ierarhi, teologi,
preoti si credinciosi.
Universitatea din Sherbrooke a început publicarea unor lucrari ale teologilor ortodocsi în colectia “Teologia
Ortodoxa” din care au aparut volumele Pr. Stephane Bigham “L'art de l'icône” si a Pr. Dr. Cezar Vasiliu, “Histoire
de l'Eglise Ortodoxe”, vol.I-II, Sherbrooke, 2003 pp.201+271 (17).
O etapa noua în istoria relatiilor între cele doua Episcopii romanesti a început în 1993, cînd Ierarhii de
atunci, IPS Victorin si Nathaniel, au ridicat interdictia preotilor romani din cele doua eparhii de a sluji împreuna,
precum si crearea unei Comisii mixte de dialog în vederea reunificarii.
Cele doua Episcopii sunt de acord cu înfiintarea unei Mitropolii Romanesti pe continentul american, cu cel putin
trei Episcopii, dar Arhiepiscopia condusa de IPS Nicolae considera ca Mitropolia ar trebui sa depinda canonic de
Biserica-Mama, în timp ce Episcopia de la Vatra o vede sub jurisdictia unui viitor Patriarhat Ortodox American care
ar reuni pe toti ortodocsii din Lumea Noua. (18)
Noile relatii au permis vizita istorica în Romania, a IPS Nathanail în 1994, participarea IPS Sale la aniversarea
a 110 ani de autocefalie a BOR în 1995, invitarea de Ierarhi si teologi romani la Vatra, precum si participarea
IPS Nathaniel la hirotonia ierarhilor romani:IPS Mitropolit Iosif la Paris, IPS Nicolae la Montreal si, recent,
PS Sofian la Nurenberg (Germania).
Invitarea în America în 1994 a istoricului bi-sericesc Pr. Prof. Mircea Pacurariu, de catre fostii sai studenti de la
Sibiu, participarea sa la Congresele celor doua Eparhii si mai ales documentarea la sursa, au permis prezentarea
într-o lumina noua, reala, necunoscuta pana atunci în tara, a vietii bisericesti a romanilor americani(19).
Dupa 1999, emigratia romaneasca în SUA si Canada a continuat, fiind mai mult economica, noii emigranti
avand majoritatea studii superioare.
111

Cu voia celui Atotputernic, între 25-27 februarie 2008, IPS Arhiepiscop Nathaniel si membrii Comisiei
Episcopiei de la Vatra au mers la Bucuresti si au avut discutii cu reprezentantii Patriarhiei Romane condusi de IPS
Mitropolit Nifon si cu Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel, privind situatia credinciosilor ortodocsi romani din America.
“Declaratia comuna” semnata cu acest prilej constata ca ierarhii si clerul din Romania si America de Nord
au suferit mult datorita persecutiei comuniste si ca guvernul comunist a cauzat multa suferinta Episcopiei de la
Vatra, Episcopului Policarp si Arhiepiscopului Valerian care au fost persecutati si marginalizati ; S-a cerut reciproc
iertare pentru orice actiuni motivate politic care au cauzat diviziune în SUA si Canada ; c) o unire a celor doua
eparhii romanesti din America este de dorit.
Comisia de dialog de la Vatra promoveaza discutii reînnoite cu Arhiepiscopia condusa de IPS Nicolae, dupa întalnirea
de la Bucuretti.
Scrisoarea pastorala a IPS Arhiepiscop Nathaniel catre credinciosii Episcopiei de la Vatra din 14 martie
2008, care rezuma rezultatele discutiilor de la Bucuresti, precizeaza în încheiere ca « orice propunere viabila pentru
unire va fi prezentata spre considerare înaintea Congresului Episcopiei, 4-6 iulie 2008.
Cele doua Congrese reunite separat în America la începutul lunii iulie 2008 au facut un pas istoric prin
aprobarea propunerii pentru unirea celor doua Eparhii Romanesti si înfiintarea unei Mitropolii Ortodoxe Romane în
America de Nord, în comuniune canonica cu Patriarhia Romana, ca baza pentru continuarea dialogului.
O noua reuniune a Comisiei mixte de dialog a celor doua Episcopii romanesti a avut loc la Southfield, MI,
la 12 august 2008, discutandu-se trei subiecte importante: a) Deliberarile si deciziile celor doua Eparhii; b) Reactii
fata de unele afirmatii publice facute imediat dupa Congrese; c) Perfectarea textului propunerii.
La 21 martie 2009 a avut loc la Cleveland reuniunea comuna a Consiliilor Episcopale si a celor doua
Comisii de Dialog ale celor doua Episcopii, un nou pas înainte spre reunificarea Episcopiilor Romanetti.
Concluzie
Desi împartita în mai multe jurisdictii, Ortodoxia Americana reprezinta astazi o realitate care nu mai poate fi
ignorata. Unii credinciosi doresc continuarea legaturilor cu Bisericile-mame iar altii vad unitatea ortodocsilor americani
în cadrul unui mare Patriarhat Ortodox. Istoria ne va spune care din cele doua tendinte va fi cea adevarata.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Folosim urmatoarele studii si articole: G. Bobango, The Romanian Orthodox Episcopate of America 1929-1979, Jackson, 1979; The Romanian Orthodox Episcopate,
Historical Anniversary Album, 1929-1979, Jackson 1979; Alexandru Nemoianu, Episcopia Ortodoxa din America, serie de articole succesive în revista “Solia”, ianuarie-iunie
1994; Pr. Prof. M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IV, Galati, 1996; Ioan Barbu Vatra Romaneasca sub trei Episcopi, Ed. A. Ivireanul, Rm. Valcea, 1999;
Idem Arhiepiscopia Vatra Romaneasca, în “Curierul de Valcea” 27-28 iulie 2002; Pr. Remus Grama, Contributii la reluarea legaturilor dintre cele doua Arhiepiscopii Ortodoxe
Romane din America, înainte si dupa 1990, în “Almanahul Solia” 2003, p. 221-230; Pr. Cezar Vasiliu, Histoire de laEglise Orthodoxe, vol II,Sherbrooke, 2003, p. 228-229
2. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Aspecte din istoria vietii bisericesti a romanilor americani, în vol. “Autocefalie. Patriarhie. Slujire Sfanta”, Ed. Institutul Biblic, Bucuresti,
1995, p.315-330.
3. Idem, pag 309.
4. Idem, pag 310.
5. Idem, ibidem
6. Idem, pag. 311
7. The Romanian Orthodox Episcopate, Album aniversar. Vatra Romaneasca, Jackson 1954, p.24; vezi si prof. Aurel Sasu, Policarp Morusca. Pe drumul vietii, Ed. Athos,
2001, p.208
8. Ioan Barbu, Arhiepiscopia Vatra..., p.5
9. Supreme Court of the USA. res. No.422/1953
10. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Aspecte ..., în vol. “Autocefalie..., p.315-330
11. Pr. Prof. Pacurariu, Aspecte..., p.323
12. Pr. Remus Grama, op. cit., p.225-226
13. Almanah Solia, 2009
14. Revista Solia, iulie 2008
15. Almanah Credinta, 2009
16. AA VV, Rencontre avec l’Orthodoxie, Ed. Alexander, Montreal, 2002, p. 46-49.
17. Pr. C. Vasiliu, L’Orthodoxie dans les Universites Cannadienes, în Oecumenisme, mars, 1999.
18. Idem, Ortodoxia în America, în Solia, iunie 2004.
19. Pr. Prof. M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IV, Galati, 1996 si seria de articole în “Telegraful Roman” (Sibiu), nr. 37-38; 39-40; 41-42; 43-44/1994
112

A deux
A force de chercher
je me suis vite egarée
parmi les meridiens de ta main
puissante, protectrice.
Elle me faisait souvent rebrousser chemin
quand je prenais une pente,
qui ne menait nulle part.
Un signe,une étoile ;
ton destinpp
depuis
saest imbriqué
-pour un temps-a ma vie
Que daentre coup,de croises ou daenvies
Depuis on fit face aux ténebres
toujours a deux.
MAIA CRISTEA-VIERU
Canada
Les voix du Niagara
En blanches guipures degringolent les chutes
du Niagara
projetant autour des nuées
de splendeur liauide
qui monte en trombe vers les cieux
pour saaffaisser doucement
comme la légendaire Atlantide
Flottent sur la voute de cobalt
des dos douveteux daours polaires,
des dragons ailés éphémeres ;
des merveilles aux formes evanescentes, irréelles .
Et dans le creux des vagues
les voix du Niagara chantent
emus, frissonants
leur magie, inoubliable, nous prend
et tous et toujours la cascade nous comble.
113

Incepand cu acest numar, revista Destine literare initiazã o rubrica noua în care
va publica materiale inedite, scrisori de la personalitati de seama ale vietii literare
si artistice, fotografii inedite sau foarte rare, reprezentand instantanee cu oameni
de seama ai culturii romanesti si universale. Cei care au asemenea materiale
sunt invitati sa le publice în Destine literare.
Scrisori de la Mircea Eliade si Ionel Jianu,
adresate scriitoarei Maia Cristea-Vieru
Despre Mircea Eliade s-a scris mult, si, mai ales cu ocazia centenarului nasterii sale, s-a mai publicat cate ceva
din corespondenta sa cu oameni din toate partile globului - pagini aflate de multa vreme în sertarele celor care au
avut imensa sansa de a-l cunoaste, fie si doar prin convorbiri telefonice sau prin scrisori. Multe dintre scrisorile
primite de la marele carturar, care, desi atat de a absorbit de munca la catedra universitara care astazi îi poarta
numele, sau de scrierea masivelor sale volume publicate in acei ani, dovedesc ca a gasit întotdeauna timp sa
raspunda multor persoane care-i trimiteau, cu multe riscuri, scrisori. Le raspundea cu o sinceritate, modestie si
delicatete specifice doar spiritelor mari, cu respect pentru celalalt, trasatura atat de rara si care aproape ca a
disparut,tocmai pentru ca au disparut modelele din aceasta plamada.
In anii aceia, eu îi trimisesem o ilustrata cu colindatori, dar prietenul sau, profesorul Ionel Jianu, pe care-l vizitam
de cate ori ma duceam la Paris, i-a transmis si alte detalii. L-a informat ca, împreuna cu Milita Petrascu, fusesem
invitate la o conferinta care amestecase voit si niste imagini in care, alaturi de Jianu si Petru Comarnescu, aparea
si Mircea Eliade, vorbind despre volumul scris de ei si consacrat lui Brancusi. Volumul tocmai fusese publicat la
Paris în Editura Arted, înfiintata de Ionel Jianu.
De la Chicago, Mircea Eliade mi-a scris imediat o scrisoare.
Mult stimata Colega,
Chicago, ian, 1967
Multe multumiri pentru colindatorii cu cusme si-n opinci, pe care i-am primit într-un Chicago acoperit de zapada. Va
doresc Un an fericit !
Nici nu stiam ca am fost fotografiat ( sau cinematografiat?) la Roma, asta vara dar m-am bucurat afland ca
bucurestenii (cel putin ei) nu m-au uitat.... Cartulia despre Brancusi - scrisa în colaborare cu Petru Comarnescu si
Ionel Jianu a aparut cu titlul Temoignages sur Brancusi. Textul meu e destul de modest dar am vrut sa fiu prezent la
omagierea lui Brancusi alaturi de ultimii doi supravietuitori ai generatiei tinere din 1925-28.
Cu cele mai bune sentimente si urari de bine,
al dv. Mircea Eliade
114

115

Daca ar fi sa discutam pe marginea textului scrisorii, în fapt destul de scurta, dar atat de bogata în continut, ar trebui
precizat ca avusese loc în vara acelui an Bienala de la Venetia unde Petru Comarnescu fusese trimis, dupa
zeci de ani, în sfarsit, sa reprezinte tara în calitate de Comisar la Pavilionul romanesc unde prezenta o retrospetiva
Tuculescu. A fost un prilej cand acesti vechi prieteni din anii lor de tinerete s-au revazut în Italia. Ionel Jianu
fiind cunoscut critic de arta fusese oficial invitat la Bienala. Tot atunci au aranjat editarea cartii la care se refera
Eliade, lucrare care mai tarziu mi-a fost oferita cu dedicatie. Grupul acesta de prieteni ramane un adevarat simbol
al prieteniei dezinteresate si devotate peste timp si continente.
Cand Mircea Eliade a plecat în India, Ionel Jianu îl condusese, iar corespondenta lor a durat în toti anii sederii lui
Mircea Eliade în India. O scrisoare primita de Maia Cristea-Vieru de la Ionel Jianu arata bucuria, mandria si emotia
pe care Ionel Jianu si Marga sotia sa au resimtit-o cand au participat la Universitatea Sorbona din Paris unde lui
Mircea Eliade i s-a conferit titlul de Membru Honoris Cauza al Universitatii Sorbona. In aceeasi sedinta i s-a conferit
si lui Yehudi Menuhim titlul de Membru Honoris Causa.
Iata continutul acestei scrisori.
Draga Maia,
Ne-am gandit ieri la tine,în timp ce asistam la ceremonia decernarii titlurilor de doctor honoris causa în marele
amfiteatru al Sorbonei. Printre cei promovati se aflau Mircea Eliade si Yehudi Menuhim. Ceremonia s-a desfasurat
cu un fast deosebit, profesorii Sorbonei aparand în togele lor galbene iar cei de la alte universitati în toge cu hermina
(italianul cu rosu si albastru, pe cand neamtul avea si un fel de guler mare, alb dantelat jur împrejurul gatului, ca
în epoca medievala. Sala, împodobita de o fresca a lui Puvis de Chavannes avand în firidele amfiteatrului statuile lui
Robert de Sorbonne, Descartes, Lavoisier, Pascal si Richelieu, era arhiplina. Cele mai emotionante au fost prezentarile
lui Mircea si a lui Yehudi Menuhim. Elogiul lui Mircea a fost facut de prof. Michel Meslin, un discurs de o
limpezime carteziana, bine compus si structurat, care punea în valoare meritele lui Mircea într-o activitate
desfasurata timp de aproape o jumatate de veac atat în domeniul stiintei cat si al literaturii. Am fost miscati si
mandri de a lua parte la cinstirea prietenului nostru binecuvantat la nastere si de zana norocului.
În continuare scrisoarea reda amanunte pline de interes referitoare la Yehudi Menuhim, pe care sper sa am posibilitatea
sa le prezint într-un numar viitor.
116

Foto: Stel Plesoiu (apropiat al lui Mircea Eliade)
117

PURPURII
Barbatul. El mi-a lipsit cel mai
mult în viata.. Umarul lui puternic, palma lui de
rascoala, ochii lui prin care sa trec istoric, dorinta
lui de primavara si vers...
Ce putin se scrie despre barbat,
cand tocmai el este crucea întreaga, scutul femeii! Ce
putin se scrie! Poate, pentru ca majoritatea barbatilor
nu mai vor sa fie barbati! Se transforma în masini de
facut bani, în roboti care repeta doar cuvantul:
sef!
Scriu despre barbat, fiindca,
într-adevar, el mai exista! Lumea lui a început cu
soapta mamei, calda... precum sanul cu lapte! Visul lui
aînceput cu cautarea femeii, a luminii de luna... plina!
Viata lui este spirala de lut, care alearga dupa
iubirea... adevarata!
As putea scrie despre barbat un sir
de tags: „Printul crinilor”, maratonist, Farul din
Alexandria, pilot, „Evergetes”, coif grecesc, Ares,
„Un cantec ce nu moare”, soldat, Neptun, numar,
Aristotel, atom, Homer, ou, Herodot, calator, Hermes,
univers, Zeus, artist, „Apostolul popoarelor”, logos.
Dar în mintea mea... barbatul va fi mereu „Purtatorul
de lance” al lui Policlet cel Batran. Nu pot sa îmi
închipui barbatul decat în postura de învingator...
Si sufletul meu are o parere! Locul lui este doar langa
Apollo, zeul luminii, al muzicii si al poeziei.
Da, exista un barbat adevarat în
viata mea! Am avut rabdare sa îl astept, voi avea
rabdare sa îl iubesc... Mangaierea mea va fi, pentru
el, ca aripa unui înger! Sarutul meu va fi, pentru el, ca
o victorie pe inima unui steag! Toata lumea va sti ca
iubirea noastra se întoarce acasa... cu o barca
feniciana!
14 martie 2009, 15:03
118
DANIELA VOICULESCU
Romania

FLOARE DE HONOLULU
da, iubitule, poate sa sune
simplu, dar ma simt bine cu tine, ma simt... si tot
pamantul din mine rodeste în pasi de dans fierbinte!
si zambesc a ulcica pe ritm de hula! asa voi fi mereu cu
tine... vesela, nebuna, dulce, floare de Honolulu! te voi
lumina, pentru ca în sangele meu exista esenta iubirii,
sensul jocului si dorinta unei inimi
curate...
15 martie 2009, 22:33
SCOICILE ÎSI CAUTA LOCUL
ma plimb printre
mesajele din calculator si inima mea se mareste cu
fiecare poezie trimisa de tine... e limpede ca apele
noastre s-au întalnit cu cerul! suntem atat de liberi în
iubire... credem în visul
realitatii!
ma plimb printre
fotografiile din calculator si sufletul meu te recunoste
cu fiecare zambet trimis de dorinta... ma doresti. îmi
simti lunaticul dor, raceala care arde, timpul din
strigat, rasaritul crucii, dragostea!
m-am tot luptat cu
îndoiala, cu moartea care îmi pandea numele... si-acum
pot sa evadez cu linistea unei nopti albe! aura Selenei
se mareste, cercul dorintei te recunoaste, iar distanta
ne naste sensul apropierii!
13 aprilie 2009, 04:04
GIVING UP AT ALL!
zarurile au fost aruncate
între rasarit si apus...
canguri albi, stropiti cu
tus!
jucausi...
si ne-am privit în oglinda
sinceritatii...
boboci de bujori,
stralucitori!
în nopti cu luna plina...
din versuri cazate în nebunia
unui circuit de „pixel
hotel”!
hoinari prin cel mai simplu
timp...
renuntand la tot!
chiar si la adidasii
originali!
29 martie 2009, 01:55
CRAZY LOVE
asa sunt...
o vapaie de dor pe Ponte Rialto,
cantand misterios...
Why, de Annie Lenox.
si alerg dupa raspuns,
cat mai sus, asteptand
sa ma întalnesc cu columna
lui Constantin Brancusi!
asa iubesc...
sunt norul Cascadei Niagara,
zambesc misterios...
amintindu-mi de Marilyn Monroe.
te caut si visele îmi compun,
din nord si sud, o plaja
alba,
pe care timpul va merge
voios...
ca un taxi galben prin
Manhattan!
23 aprilie 2009, 00:03
119

ALEXANDRU CETATEANU
Canada
Un canadian în Romania
(o întamplare neobisnuita cu
Artur Silvestri si... altele)
continuare
Drumul de la Montreal la Bucuresti a fost ca de obicei,
obositor. Am plecat miercuri, 31 martie 2009, la ora 16.40
de la aeroportul Dorval cu zborul Air Canada 6820 la
Zurich si de acolo, pe 1 aprilie, spre Otopeni, cu Swiss
Air. Cele 7 ore diferenta de fus orar între EST (Eastern
Standard Time) si Romania, plus oboseala drumului,
schimba total pofta de viata în primele zile de trecere de
la o zona la alta. Totusi, nu am putut refuza pe prietenii
care m-au asteptat la aeroport, sa nu mergem la un
restaurant pescaresc, pe malul unui lac din Saftica, de
care erau foarte mandri. Parca ar fi fost al lor. În fond,
ora 15.00 în Romania însemna aproximativ ora de trezire
la Montreal. Dupa stereotipul celulelor si organelor care
ne compun, începea o noua zi, într-o lume unde ziua se
apropia de sfarsit.
Restaurantul, unde tot meniul era din peste (mai putin
desertul, dar nu sunt sigur, ca nu l-am încercat), cu decoratiuni
frumoase si foarte curat ne-a stimulat pofta de
mancare. Obsesia pestelui contaminat cu mercur si
plumb din apele aparent curate “ca lacrima” din Canada,
ma urmarea. În lumea de peste ocean, guvernele recomanda
sa nu se consume peste decat cu o anumita
frecventa - o data pe saptamana, o data pe luna etc.
Femeile gravide sunt sfatuite sa nu consume peste
deloc. Totul depinde si de toxicitatea apelor unde pestele
a fost pescuit. Gandurile acestea nu-mi dadeau pace.
Oare cat de contaminata este apa tulbure din lacul de
unde provenea pestele de pe masa ?
120
Oricum, foamea a fost un bun bucatar, cum se zice în
Romania. Timpul a trecut pe nesimtite, s-a facut noapte
si am ajuns acasa, la Bucuresti, pe la ora 23.00, respectiv
ora 16.00 în Canada, cand neuronii mei nu au obiceiul
sa ceara odihna. Totusi, am ajuns în pat pe la ora 2
dimineata, o data cu... gainile din EST-ul tarii mele de
adoptie. Ciudat! Gandurile despre prietenii pe care i-am
pierdut în ultimul an la Bucuresti, parca ma apasau. Ce
an acest 2008! Am pierdut pe marele poet Cezar
Ivanescu, apoi pe ziaristul si poetul Ilie Purcaru, urmat de
socul pierderii total neasteptate si incredibile, a marelui
om de cultura, scriitorul Artur Silvestri. Ce tragedie! A
urmat pierderea maestrului sculptor prof. Vasile Gorduz,
pe care îl admiram si îl iubeam din toata inima.
Am adormit spre ziua si m-am sculat asa cum
este normal pentru aceleasi celule pe care le denuntam
mai sus, care îsi fac de cap si asupra carora nu avem
nici un control, la ora 8 dimineata în Montreal, si ora
15.00 la patul calduros din Bucuresti. Curios, ceva
parca ma îndemna sa plec în oras cat mai repede. Nu
aveam nici o urgenta, dar simteam nevoia sa plec.
Aveam de platit celularul, dar gandul ma îndemna sa nu
ma duc unde mergeam de obicei, ci sa merg pe bulevardul
Magheru. De ce acolo, nu-mi dadeam seama.
Poate ca va fi si prin centru un loc de plata, îmi ziceam
în gand. Cum locuinta matusii mele din Alexandru
Donici (unde stau de obicei) se afla la numai 10 minute
de Piata Romana, am plecat pe jos. Niciodata nu strica
putina miscare. Aceasta zona a Bucurestiului îmi place
foarte mult si îmi starneste amintiri placute. Ce pacat ca
este atat de aglomerata si de prafuita ! Masinile parcate
pe trotuare te obliga sa mergi pe partea carosabila a
strazilor - spre furia soferilor care claxoneaza si înjura.
La Montreal am luat o amenda numai pentru faptul ca o
roata a masinii se urcase putin pe trotuar fara sa-mi
dau seama. Praful, fumul si mirosurile neplacute îti cam
taie pofta de plimbare pe jos, dar pentru placerea de a
traversa parcul Gradina Icoanei, merita efortul, mi-am
zis. Acolo ma duceam sa cumpar înghetata pe « bat»

cand eram elev în clasa 5-a la « Eminescu ». Ce
bunatate mi se parea ! Am ajuns la Piata Romana si am
luat-o usor, fara graba, spre Universitate. Am gasit un
centru de telefoane celulare, am platit , dar nu am continuat
drumul spre Universitate ci am luat-o înapoi spre
« Romana » . De ce oare?
Cand am ajuns în fata librariei “M.Sadoveanu”, ochii mi
s-au abatut pe cartile si anuntul din vitrina. Sa nu-mi
vina sa cred! Joi, 2 aprilie, ora 17.0,0 se lansau si se
prezentau carti de, si despre Artur Silvestri, antume si
postume. M-am uitat la ceas. Arata ora 10 în Canada,
deci era exact ora 17.00 la Bucuresti. Totusi, sa fiu
sigur, am întrebat pe cineva cat este ceasul,
uitandu-ma nedumerit la ceasul meu. Era într-adevar
ora 17 si cateva minute. Am intrat în graba în librarie,
fara sa-mi vina sa cred ca am ajuns acolo exact la timp
pentru Eveniment. Abia începuse lansarea, în prezenta
a numerosi oameni de litere, artisti plastici de renume si
admiratori de toate varstele. As putea zice ca toata elita
culturala bucuresteana se afla acolo (mai putin cei de la
Institutul Cultural Roman, care nu prea au treaba cu
evenimente culturale de valoare). Era clar : Maestrul
Artur a vrut sa fiu prezent si mi-a îndreptat pasii spre
Libraria Sadoveanu. Nu îmi venea sa cred, parca nu era
adevarat. Si totusi, asa era. Ma aflam acolo, alaturi de
cei care l-au iubit pe marele om de cultura Artur Silvestri,
care ne-a parasit prea neasteptat si prea devreme, pe
vecie. Spiritul sau nobil se afla printre noi. Nu cred ca a
fost o coincidenta ca am ajuns acolo (ce nefericit as fi
fost sa aflu de eveniment mai tarziu !). A fost cu siguranta
una din acele întamplari inexplicabile, care ne
marcheaza pentru totdeauna. Sa fi fost un fenomen
paranormal, cum se întampla cateodata în viata ? Nici nu
mai stiu ce am spus cand am luat cuvantul - eram prea
puternic marcat de acea întamplare. Îl simteam pe Artur
în aer, parca era undeva deasupra noastra privindu-ne
cu bunatate, multumit ca îi cinstim memoria asa cum se
cuvine. Nu a mai ajuns în Canada, asa cum am planuit
cu numai 7 luni înainte, dar eu am ajuns la acel eveni-
ment, fara sa fiu chemat prin mijloacele actuale de comunicare,
fara sa fi avut habar ca la Libraria Sadoveanu
(unde si eu am lansat prima mea carte - Un roman în
Canada, în urma cu 14 ani), voi fi martor la un asa
eveniment cultural de exceptie.
Distinsa scriitoare Mariana Braescu Silvestri, a vorbit
despre personalitatea complexa, enciclopedica, a
minunatului dansei sot si a dat autografe. Am vrut sa
platesc cele doua carti prezentate - Frumusetea lumii
cunoscute. Zile de neuitat (ultima carte a lui Artur, publicata
postum) si cartea In memoriam Artur Silvestri -
marturii tulburatoare, dar nu mi s-au primit banii.
Continuand traditia generozitatii distinsului comemorat,
doamna Silvestri a oferit toate cartile gratuit. Nu voi uita
sa aprind o lumanare pentru marele Artur, pe oriunde
unde ma vor duce pasii, prin Canada si prin lumea
larga. Îl voi purta cu mine în suflet toata viata mea.
Distinsa doamna Teodora Mandru, editor coordonator al
cartii - In memoriam Artur Silvestri- marturii tulburatoare,
a vorbit cu emotie despre Maestru si despre obligatia
morala pe care o au cei care l-au iubit si apreciat, de a-l
tine viu printre noi, continuand publicarea cartilor, deja
planificate - Artur Silvestri - Fapta culturala; Artur
Silvestri - asa cum l-am cunoscut si Artur Silvestri -
Gradinarul iscusit.
Au mai vorbit cu dragoste si competenta pentru marele
disparut - prof. univ. Dr. Nicolae Georgescu (care ne face
onoarea de a publica si în revista Asociatiei Scriitorilor
Romani din Canada - Destine literare) , prof. Nicolae
Scurtu, scriitoarele Ioana Stuparu si Nastasia Maniu.
Domnul Geo Calugaru a citit un acrostih “El este duh -
lumina” iar o poeta de talent - Florica Cepoiu, a citit
poezia Pe altarul vesniciei. Nimeni nu se mai gandea sa
plece acasa, discutiile continuandu-se pana spre seara.
Asa am început sejurul meu de primavara în
Romania, sub influenta acestui înaltator moment,
Artur Silvestri. Ce fericire am simtit ca a fost posibil,
prin acesta “chemare”, sa fiu prezent!
121

Dar ce caut eu, un canadian, sau mai bine zis -
un roman aproape “canadizat”, în Romania ? Evident,
nu în vacanta, ci cu treaba. M-am întors sa intru în
posesia apartamentului meu cu patru camere, confiscat
de comunisti în anul 1984, pentru “infractiunea” de
neîntoarcere în tara la timpul prestabilit. Am revenit în
tara, dar dupa cinci ani, cu entuziasm si încarcat cu ajutoare
pentru spitale, cand împuscaturile de pe strazi nu
se terminasera. Atunci am aflat ca apartamentul meu
era ocupat de un securist. Ce conta! Trebuia sa ajut
Romania, fiind convins ca dreptatea si cinstea se vor
restabili în tara mea, cotropita de comunistii îndrumati
de la Moscova. Eram convins ca asa cum mi-a fost luat
apartamentul, de care eram atat de mandru - cea mai
mare realizare a mea în RSR, în care am investit sapte
ani de salariu, tot asa mi se va si returna. Nici nu credeam
ca va fi nevoie sa fac vreo cerere. Usor s-a luat,
usor se va da înapoi. Cu o decizie pe o coala de hartie
s-a luat, cu o decizie se va da înapoi. Asa era logic si
normal, într-o tara normala. Am plecat în excursie si
m-am întors ceva mai tarziu. Ce daca? Faptul ca am
protestat permanent în Canada împotriva faradelegilor
comunismului din Romania, credeam ca va fi apreciat
de cei care au luat puterea si s-au dezis de cei dinaintea
lor. Dar nu a fost asa, ba dimpotriva, au continuat
toate miseliile înaintasilor comunisti. S-au dezis numai
în vorbe, dar nu si în fapte.
Dupa ani multi de procese cu Primaria Municipiului
Bucuresti (devenita „proprietara” apartamentului meu),
dupa ce s-au utilizat fel de fel de smecherii avocatesti
pentru a se tergiversa restituirea apartamentului, dupa
ce s-au facut repetate recursuri de catre numita
primarie, iata ca anul trecut, în luna decembrie, avocatii
mei mi-au adus la cunostinta vestea cea mare - incredibila
chiar: primaria a pierdut si ultimul recurs posibil, si
am intrat în posesia deciziei executorii, definitive,
care obliga parata sa-mi restituie apartamentul - fara
cheltuieli de judecata, asa cum plateste oricine care a
pierdut un proces într-o tara normala. Dar, mult a fost,
putin a mai ramas, cel putin asa mi s-a spus.
122
Credeti ca primaria respecta o decizie a Curtii
Supreme? Nicidecum. Alte cereri, alte aprobari, alta
alergatura pe la diferite institutii, alte tergiversari. Este
luna mai, si tot nu am intrat în posesia actelor de
proprietar, cu toate ca avocatii m-au asigurat ca într-o
luna voi redeveni proprietar.
Înarmat cu Decizia respectiva, însotit de
administratorul blocului, care îsi mai aducea aminte de
mine de cand eram secretar al Asociatiei de locatari,
am vrut sa vorbesc cu familia de securisti care s-au
bucurat de munca mea de peste 24 de ani. Ce credeti
ca mi-au spus ? „... Nu ne mutam niciodata. Ce, ai venit
din Canada sa-mi iei mie casa? Ai parasit tara si acum
vii înapoi sa ne tulburi linistea?” Aceleasi formule
învatate bine pe vremea cand un securist te putea
arunca la puscarie cum si cand vroia. “Puteam chiar sa
cumparam apartamentul, dar nu au avut suficienti bani”
Fiind în litigiu, spre ghinionul lor, nu au putut sa-l
cumpere, evident - pe mai nimic. Aceasta a fost alta
escrocherie romaneasca, pentru a se complica retrocedarile.
Am aflat de la un vecin cat platesc ei chiria la
primarie (ICRAL), pentru apartamentul meu cu patru
camere: NUMAI 140 de lei pe luna!! Cum sa plece de la
asa chilipir? Chiar si un student sarac, pentru numai o
camera, plateste de patru-cinci ori pe atat. Cata necinste
si inechitate într-o tara stapanita înca de fostii
comunisti si de slugile lor bine platite sau favorizate -
securistii vechi si noi! Oare se va mai schimba vreodata
spre bine, aceasta Romanie, în care s-a întamplat sa
ma nasc?
(Va urma)

FENOMENUL TEATRUL NATIONAL
În scurtul meu sejur la Bucuresti, în luna aprilie
2009, mi-am gasit timp sa merg la Teatrul National la trei
spectacole. O alegere mai buna de a-mi petrece timpul
dedicat îmbogatirii mele spirituale nici nu putea sa existe
si regret ca nu am mers la toate spectacolele posibile.
Ca o nota generala, toate piesele de teatru pe
care am avut fericirea sa le vad impresioneaza prin
imaginatie, subtilitate, distributie bogata, costume si
decoruri ingenioase, profesionalism. Cu alte cuvinte
impresioneaza prin CALITATE. Talentul si pasiunea
actorilor pentru arta, pentru frumos, te transpun
cu siguranta în lumea personajelor de pe scena,
traind experiente pe care nu le vei uita niciodata.
În Burghezul Gentilom (Le Bourgeois
Gentilhomme, de Moliére - balet si dialog pus în scena
[n anul 1670, la curtea lui Louis XIV) se încearca si se
reuseste admirabil o adaptare nastrusnica, moderna,
la Bucurestiul zilelor noastre, la societatea romaneasca
de astazi. Se joaca dezinvolt, cu imaginatie si
talent. Atmosfera destinsa pare fireasca în ciuda
nefirescului personajelor si situatiilor inedite. Victor
Rebengiuc în rolul Domnului Jurdanescu (de la
Monsieur Jourdain al lui Moliére) joaca magistral,
depasind orice asteptari. Este un spectacol de mare
anvergura, care trebuie neaparat vazut.
Spectacolul Don Quijote, dupa Miguel de
Cervantes, în adaptarea si regia lui Dan Puric, nu
poate fi descris în cuvinte. Este atat de unic în totul,
atat de fabulos si de incredibil, încat ai nevoie de timp
sa te dezmeticesti, sa-ti revii. Este greu de înteles si
de conceput cum un om - Dan Puric, nu mai este om,
iesind din real si devenind pe scena o legenda vie,
sub ochii înmarmuriti de admiratie si extaz ai spectatorului.
Excelenta distributia! Toti actorii exceleaza, cu
marele actor Constantin Dinulescu în cap de lista si pe
care nu poti sa ti-l imaginezi în alt rol mai potrivit decat
al lui Sancho Panza, alaturi de nefericitul lui Don
Quijote. Este un spectacol despre care se va vorbi cu
superlative în istoria teatrului romanesc si universal.
Piesa Ultima ora a lui Mihail Sebastian a fost
pusa pe scena de atatea ori, încat nu poti sa ai mari
asteptari de ceva inedit. Este arhicunoscuta. Am vrut
sa o vad ca pe o piesa istorica, apreciata mult pe
vremea comunismului din Romania. Si totusi, cu o
distributie de exceptie în care nu lipsesc « titanii »
teatrului romanesc: Mircea Albulescu, Gheorghe
Dinica si Marin Moraru, împreuna cu alti actori
de talent (Claudiu Bleont, Ilinca Goia, Raluca Petra,
Liliana Hodorogea, Grigore Nagacevschi -
sa mentionez numai cateva nume) s-a realizat un
spectacol admirabil, care trebuie vazut.
Deci, daca ajungeti prin Bucuresti, va
recomand cu caldura - nu pierdeti ocazia si mergeti
la Teatrul National. Este un adevarat « fenomen »
cum o institutie din Romania de astazi a ramas înca
un bastion de cultura si de civilizatie. Sa ne bucuram,
cu speranta ca si alte institutii îsi vor reveni de la
“socurile” la care au fost supuse în ultimii ani.
AC.
123

CONCURSUL “HAI SA NE CUNOASTEM!” (CINCI SI CINCI) - CRITERII
1. Activitate anticomunista 20 de puncte maxim
2. Persecutii ale regimului comunist sau postcomunist 20 de puncte maxim
3. Activitate de ajutorare a Romaniei în perioade critice 20 de puncte maxim
4. Activitati care au contribuit la cunoasterea Romaniei
si a culturii romanesti în Canada si invers 20 de puncte maxim.
5. Diplome si alte recunoasteri ale activitatii anticomuniste 10 de puncte maxim
6. Activitate profesionala remarcabila, recunoscuta în Canada 10 de puncte maxim
7. Diplome sau recunoasteri oferite de regimul comunist
sau postcomunist si acceptate -20 de puncte maxim
8. Diplome, titluri sau colaborari oferite de regimul comunist
sau postcomunist si refuzate 10 puncte maxim
9. Cinste, vointa, determinare, ajutorare a imigrantilor si alte acte de caritate 10 puncte maxim
EXPLICATII :
Un candidat poate sa obtina maxim 120 de puncte.
Criteriile si punctajul propuse mai sus nu sunt definitive. Asteptam propunerile si sugestiile cititorilor. Aceste propuneri si
sugestii vor fi publicate la Posta redactiei, împreuna cu comentariile noastre.
În juriu nu va putea fi acceptat un eventual candidat la categoria « Primii cinci » în viata.
Acest juriu pentru analiza si acordarea punctajelor va fi stabilit de redactie, functie si de propunerile cititorilor, însa nu va fi
facut public decat în momentul anuntarii clasificarii finale.
Urmarim sa existe maxima obiectivitate si corectitudine posibila.
Pentru categoria « Primii cinci » care nu mai exista printre noi, rudele sau orice organizatie canadiana poate propune candidatii.
Aceasta propunere trebuie sa fie însotita de toate documentele posibile (în copie, nu primim documentele originale) pentru a se obtine
maxim de punctaj, împreuna cu explicatiile, marturiile si pledoariile considerate concludente si pertinente.
Pentru categoria « Primii cinci » în viata, candidaturile pot fi propuse de cei care se considera eligibili, de rude, de cunostinte sau
de diferite organizatii, însotite de documente, explicatii, marturii si pledoarii pentru fiecare criteriu.
Data limita de trimitere a propunerilor - 1 august, 2009. Anuntarea rezultatelor : Ziua Nationala a Romaniei 2009.
Asteptam propuneri si colaborari.
Redactia revistei Destine Literare
Explicatii referitoare la criteriile propuse:
1. Comunismul a facut mai mult rau tarii decat orice razboi sau cataclism. Comparand Romania de astazi cu tari din zona
care nu au fost abandonate lui Stalin si comunismului precum Italia, Grecia, Turcia ne putem da mai bine seama de diferente.
În Canada au existat romani cu dragoste de tara care au luptat si au demascat ororile dictaturii comuniste din tara lor de origine.
Au organizat activitati anticomuniste, au participat la demonstratii anticomuniste, au scris împotriva comunismului etc. Unii mai exista,
altii au disparut. Functie de marturii si probe, se vor acorda maxim 20 de puncte candidatilor din cele doua categorii.
2. Unii romani care au emigrat în Canada au suferit fel de fel de persecutii - puscarie, retinerea abuziva în tara a copiilor si sotiilor,
confiscarea proprietatilor si alte pedepse si abuzuri. Se vor acorda maxim 20 de puncte candidatilor eligibili.
3. În timpul Revolutiei si în perioada grea imediat urmatoare Revolutiei, au existat romani canadieni care au ajutat tara. Se vor acorda
deasemenea 20 de puncte pentru candidatii eligibili.
4. Au existat si exista romani canadieni care au facut mult bine romanismului si recunoasterii culturii romane în Canada.
De asemenea , exista romani care au facut cunoscuta viata si cultura canadiana în Romania. Li se vor acorda maxim 20 de puncte
pentru acest gen de activitati.
5. La acest punct, nu mai este nevoie de explicatii suplimentare.
6. Prin activitatea profesionala în cele mai diferite medii, multi romani s-au facut remarcati si simpatizati, obtinand diplome si alte
forme de recunoastere facand sa creasca respectul canadienilor pentru romani si pentru Romania.
7.. Colaborarea cu regimul comunist sau postcomunist si primirea de diplome, titluri etc este discutabila. În general, romanii care au
primit asa ceva nu au fast vazuti cu ochi buni de ceilalti romani canadieni.
Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintila Corbu si multi altii au refuzat orice legatura cu comunistii. Sunt penalizati cu pana la 20 de puncte
cei care intra în aceasta categorie.
8. Este vorba de demnitate, chiar daca pot exista argumente. Unii romani au refuzat categoric orice contact cu cei care au facut atata
rau tarii lor, nefacand nici un compromis. Credem ca este firesc sa primeasca maxim 10 puncte pentru comportamentul lor demn.
9. Acest punct nu credem ca are nevoie de explicatii suplimentare.
Oricum, repetam: orice sugestii si propuneri vor fi binevenite, putandu-se perfecta aceasta încercare de clasificare si punctaj.
Redactia
124

SUMAR
Alexandru Cetateanu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
Nicolae Balasa, Acvariul cu fate (fragment) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Petrus Andrei, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Constatin Clisu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Sorin Cerin, Aforisme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
Ion Dodu Balan, Sorin Cerin - Despre creatia sapientiala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
Dr. Julia Deaconu Cetateanu, Viata de doctor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Apel, Vasile Gorduz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Gabriela Cretan, Maitre de la clarte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
Radu Mihai Crisan, Eminescu interzis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
Melania Cuc, Rusalca de la Capidava . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
Lucian Gruia, Melania Cuc, Miercurea de cenusa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Melania Cuc, Dantela de Babilon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
Mihaela Dordea, Domnisoara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Darie Ducan, Camila . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Dr. Francis Dworschak, Paulescu ocultat la Toronto . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
George Filip, Poeme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
George Filip, Dlui ing. Daniel Manolescu, La zi aniversara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
George Filip, Imprevizibilul om . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
Traian Gardus, Poeme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
George Georgescu, Via Dolorosa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
Ana Maria Gibu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Daniela Gifu, In Memoriam, Sacrificatii dictaturii rosii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Daniela Gifu, Constantin Zarnescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
Lucian Gruia, Povestiri - Caine [n rugaciune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Anunt - Hai sa ne cunoastem! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Liviu Florian Jianu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
Prof.Dr. Manea Pompiliu, Jaloanele comunismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70
Ionela Manolescu, Aurel Manolesco, Vernisaje . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
Daniel Constatin Manolescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
Gheorghe Neagu, Decoratia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
Tudor Nedelcea, In memoriam Grigore Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
Livia Nemteanu-Chiriacescu, Le Capitain de Sicile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Oana Andrei Paval, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
Victor Rosca, Incitatie la lectura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .95
Alicia Rusoaica, Purtam sandale cu talpa joasa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
Necrolog, Ion Taranu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
George Filip, La cumpana stelelor, de Mihaela Donciulescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
Catalina Stroe, Adevaruri simple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
Zoe Torneanu Vasiliu, Mama, temelia familiei crestine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
Preot, prof.Dr. Cezar Vasiliu, Episcopia ortodoxa romana din America . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
Maia Cristea Vieru, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Mircea Eliade, Scrisori adresate doamnei Maia Cristea Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
Daniela Voiculescu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
Alexandru Cetateanu, Un canadian [n Romania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
Alexandru Cetateanu, Fenomenul Teatrul National . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
Concursul Cinci si Cinci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
125

126
+
Membrii ACSR:
Alexandru Cetateanu
Margareta Amza
George David
Francisc Ion Dworschak
Irina Egli
George Filip
Corneliu Florea
George Georgescu
Mircea Gheorghe
Eliza Ghinea
Eugene Giurgiu
Ionela Manolescu
Cristina Mihai
Felicia Mihali
Florin Oncescu
Livia Nemteanu
Radu Rascanu
Dragos Samoila
Luminita Suse
Miruna Tarcau
Georges Tautan
Sorin Tonea
Ion Taranu
Cezar Vasiliu
Zoe Torneanu Vasiliu
Maia Cristea Vieru
Colectivul de redactie:
Director: Alexandru Cetateanu (romwriters@yahoo.com)
Redactor-Sef: Eliza Ghinea
Redactor-Sef adjunct: Irina Egli
Redactor-Sef adjunct: Maia Cristea Vieru
Redactor tehnic: Valentin Florin Luca
Secretar literar: George Filip
Design si paginare computerizata: Eliza Ghinea
ISSN 1916-0623
Membrii simpatizanti
si colaboratori:
Prof. Dr. Marian Barbu
Nicolae Balasa
Mihaela Bocu
Hanna Bota
Rares Burlacu
Nicholas Cetateanu
Prof.Dr. Nicholas Dima
Mihaela Dordea
Stefan Dumitrescu
Traian Gardus
Mariana Gheorghe
Laura T. Ilea
Liviu Florian Jianu
Valentin Florin Luca
Florin Malaelea Toropu
Prof. Dr. Claudiu G. Matasa
Mihai Malaimare
Daniel Constatin Manolescu
Calin Andrei Mihailescu
Silvia Miler
Kae Morii
Ion Murgeanu
Gheorghe Neagu
Gral. Ion Mihai Pacepa
Adrian Sahlean
Andrei Seleanu
Daniela Voiculescu
Le Verne
Alina Voicu
Stefan Visan
Dan Vulpe
Front cover: photo courtesy of Joe Calleja, Calleja Design, www.callejadesign.com
Membrii onorifici:
Ioan Barbu
Jacques Bouchard
Jean Yves Conrad
Gilles Duguay
Vasile Gorduz
Carolina Ilica
Dumitru M. Ion
Doru Motoc
Herman Victorv
Membrii onorifici
post mortem:
Grigore Vieru
Cezar Ivanescu
Arthur Silvestri
Fiecare autor care semneaza [n revista “Destine literare” raspunde moral si juridic de
continutul articolului sau. Redactia respecta ortografia autorului.
+

EVENIMENTELE CULTURALE ALE LUNII
Imagini de la comemorarea lui Grigore Vieru
Imagini de la comemorarea lui Aurel Manolescu (foto Maria Filip)

“
... Speram ca a venit momentul recuperarii autorilor romani din exil,
autori care, pe langa opera lor, îmbogatesc si înfrumuseteaza peisajul
literaturii romane de azi, în aventura lor existentiala si prin puritatea
”
lor morala.
Cezar Ivanescu
(Prefata la cartea poetului George Filip, “Metafore risipite”)
“
Accordez-moi la permission de féliciter L'Association des Écrivains Roumanins du
Canada (ASRC) pour avoir soutenu cet effort et de souhaiter un grand succes a son
nouveau magazine, Destine. Je me sens honoré d'y écrire.
Destine a pour but de forger des liens entre les etres humains par l'intermédiaire de la
literature roumaine, de la philosophie et de la religion. Permettez-moi de lui ajouter une
fonction supplémentaire: supprimer les barrieres que les communistes ont élevées
entre les Roumains en tant qu'individus.
Allow me to congratulate the Association of Romanian Writers from Canada (ASRC)
for helping that effort, and to wish plenary success to its brand new magazine, the
Destine. I am honored to write for it.
Destine is dedicated to building bridges between people by using Romanian literature,
philosophy and religion. Let me add a fourth dimension: eradicating the barriers the
”
communists erected between individual Romanians.
Lt. Gen. Ion Mihai Pacepa
ISSN 1916-0623
$6.95