DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC - id-hyperion.ro
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC - id-hyperion.ro
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC - id-hyperion.ro
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
UNIVERSITATEA ―HYPERION‖ BUCUREŞTI<br />
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ<br />
FACULTATEA DE <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng> ŞI ADMINISTRAŢIE <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>Ă<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng><br />
SEMESTRUL I<br />
Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
INTRODUCERE<br />
Modulul I intitulat Drept intermaţional public se studiază în anul<br />
II, semestrul I, de către studenţii Facultăţii de Drept şi Administraţie<br />
Publică, specializarea Drept, şi vizează dobândirea de competenţe în<br />
domeniul dreptului internaţional public.<br />
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de<br />
competenţe generale absolut necesare pentru formarea ta p<strong>ro</strong>fesională.<br />
Cursul îsi p<strong>ro</strong>pune, ca obiective, cunoasterea de catre studenti a<br />
principiilor fundamentale, a normelor si institutiilor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice de drept<br />
international public; analiza principalelor instrumente jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internationale, în contextul evolutiei reglementarilor si cerintelor<br />
internationale în epoca contemporana; dezvoltarea gândirii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice si<br />
întelegerea institutiilor de drept international în raport cu institutiile<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului.<br />
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:<br />
- integrarea disciplinei Drept internaţional public în cadrul<br />
sistemului ştiinţelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice;<br />
- cunoaşterea principiilor şi instituţiilor fundamentale de drept<br />
internaţional public;<br />
- cunoaşterea particularităţilor normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice privind<br />
funcţionarea instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale<br />
pentru rezolvarea diferendelor internaţionale;<br />
- interpretarea normelor de drept internaţional public în raport<br />
cu situaţiile concrete.<br />
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:<br />
1. <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng> ŞI DEZVOLTAREA<br />
SA ISTORICĂ;<br />
2. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>;<br />
3. SUBIECTELE IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE<br />
FUNDAMENTALE ALE <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng><br />
<st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>;<br />
4. POPULAŢIA ÎN <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>;<br />
5. TERITORIUL DE STAT ÎN <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>;<br />
6. ZONE CU REGIMURI JURIDICE <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>E<br />
SPECIALE;<br />
7. <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL MĂRII;<br />
1
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
8. <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL SPAŢIAL;<br />
9. PROTECŢIA MEDIULUI MARIN;<br />
10. CANALELE ŞI STRÂMTORILE <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>E.<br />
Algoritmul de învăţare va fi următorul:<br />
- lecturarea cu maxima concentrare a modulului;<br />
- extragerea informaţiilor esenţiale din text utilizând o culoare în<br />
spaţiul alb rezervat;<br />
- studiul atent al rezumatului care îţi permite o înţelegere a<br />
modulului, ap<strong>ro</strong>fundată;<br />
- rezolvi exerciţiile p<strong>ro</strong>puse;<br />
- răspunzi la întrebări;<br />
- rezolvi o p<strong>ro</strong>blemă din cuprinsul modulului, fără să apelezi la<br />
suportul scris;<br />
- compari rezolvarea p<strong>ro</strong>prie a segmentului pentru care ai optat cu<br />
suportul de curs, analizând autocritic eventualele diferenţe dintre suportul<br />
de curs şi rezolvarea p<strong>ro</strong>prie.<br />
În caz de nereuşită a autoevaluării vei parcurge din nou algoritmul<br />
menţionat.<br />
Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate lucrări<br />
de verificare pe care le vei regăsi în cuprinsul unităţilor de învăţare după<br />
cum urmează:<br />
- Tema de cont<strong>ro</strong>l nr. 1 – pagina nr.13 ;<br />
- Tema de cont<strong>ro</strong>l nr 2 – pagina nr. 23;<br />
- Tema de cont<strong>ro</strong>l nr. 3 – pagina nr.44 ;<br />
- Tema de cont<strong>ro</strong>l nr. 4 – pagina nr.68 .<br />
Vei răspunde în scris la aceste teme de lucru folosindu-te de<br />
suportul de curs şi de resurse bibliografice suplimentare.<br />
Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să-ţi însuşeşti<br />
competenţele. Se va tine cont de acurteţea rezolvării, de modul de<br />
prezentare şi de p<strong>ro</strong>mptitudinea răspunsului.<br />
Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală,<br />
impunându-se, în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei<br />
generale recomandate şi rezolvarea sarcinii de lucru, a testelor şi<br />
lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă<br />
corespunzătoare efortului de învăţare.<br />
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii<br />
pot susţine în cadrul grupei referate şi pot participa activ la dezbaterile<br />
2
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
teoretice şi aplicative. Atât referatele, cât şi răspunsurile vor fi notate de<br />
cadrul d<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>actic. Referatele vor fi prezentate în original la examen de către<br />
cadrul d<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>actic care a condus seminarul.<br />
Evaluarea finală se realizează prin examen scris, iar notarea se<br />
face de la 10 la 1, stabilirea notei finale se realizează astfel:<br />
1. Răspuns la examen 60%;<br />
2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la<br />
dezbateri) 20 %;<br />
3. Teme de cont<strong>ro</strong>l 20%.<br />
P<strong>ro</strong>movarea examenului presupune obţinerea unei note de la 10 la<br />
5. Examenul cuprinde două subiecte teoretice p<strong>ro</strong>priu-zise care sunt<br />
tratate analitic.<br />
Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele<br />
indicat.<br />
3
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
CUPRINS<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng> ŞI DEZVOLTAREA SA<br />
ISTORICĂ.................................................................................................9<br />
1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică .... 10<br />
2. Dreptul internaţional public modern .................................................... 12<br />
3. Dreptul internaţional public contemporan............................................ 13<br />
4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor ................................ 13<br />
5. Dreptul internaţional şi morala ............................................................ 13<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2<br />
NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>.......................................15<br />
1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional 15<br />
2. Obiectul dreptului internaţional public .........................................16<br />
3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public ......... 17<br />
4. Izvoarele dreptului internaţional public .........................................17<br />
4.1.Tratatul internaţional ......................................................................... 18<br />
4.2. Cutuma internaţională....................................................................... 18<br />
4.3. Principiile generale de drept ............................................................. 20<br />
4.4. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale.................. 20<br />
4.5. Doctrina dreptului internaţional ........................................................ 21<br />
4.6. Hotărârile organizaţiilor internaţionale ............................................. 21<br />
4.7. Actele unilaterale ale statelor ............................................................ 21<br />
4.8. Echitatea ........................................................................................... 22<br />
4.9. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale ..... 22<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3<br />
SUBIECTELE ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>..................................... 24<br />
1. Principiile dreptului internaţional public .........................................24<br />
1.1. Principiul egalităţii suverane............................................................. 25<br />
1.2.Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii f<strong>ro</strong>ntierelor ......... 25<br />
1.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa.................. 26<br />
1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor ................... 27<br />
1.5.Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele 27<br />
1.6. Principiul cooperării internaţionale ................................................... 27<br />
1.7. Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate -<br />
(Pacta sunt servanda) ............................................................................... 28<br />
1.8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor ..................... 28<br />
4
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului<br />
................................................................................................................ 28<br />
2. Subiectele dreptului internaţional public .........................................29<br />
2.1. Personalitatea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională: concept şi caracteristici.......... 29<br />
2.2. Reguli privind dobândirea şi pierderea personalităţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internaţionale ........................................................................................... 30<br />
3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional .................................... 31<br />
3.1. Statul - subiect principal al dreptului internaţional public ................. 31<br />
3.1.1. Suveranitatea statului ..................................................................... 31<br />
3.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor .......................... 32<br />
3.1.3. Tipuri de state ................................................................................ 33<br />
3.1.3.1. Statul unitar................................................................................. 33<br />
3.1.3.2. Uniunile de state ......................................................................... 34<br />
3.1.3.3. Statul permanent neutru……………………………………...35<br />
3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional .................................. 36<br />
3.1.5. Recunoaşterea statelor. Natura şi efectele recunoaşterii ................. 38<br />
3.1.5.1. Tipuri şi forme ale recunoaşterii ................................................. 38<br />
3.1.6. Recunoaşterea guvernelor .............................................................. 39<br />
3.2. Organizaţiile internaţionale............................................................... 39<br />
3.3. Naţiunile (popoarele) care luptă pentru independenţă ....................... 41<br />
3.4. Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta ............................................. 42<br />
3.5. Statutul indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului în dreptul internaţional....................................... 43<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4<br />
POPULAŢIA ÎN <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng>....................... 46<br />
1.Noţiunea de populaţie........................................................................... 46<br />
2. P<strong>ro</strong>tecţia internaţională a drepturilor omului ........................................ 47<br />
2.1. Sistemul universal de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului al ONU ........... 48<br />
2.2. Sisteme regionale de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului .......................... 50<br />
2.2.1.Drepturile omului în sistemul eu<strong>ro</strong>pean .......................................... 50<br />
2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului ................................. 55<br />
2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor ...................... 56<br />
2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic ............................................... 56<br />
2.3. Îndatoriri fundamentale ale omului ................................................... 57<br />
3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional ................................ 58<br />
3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie.................................... 58<br />
3.2. Principii şi moduri de dobândire şi pierdere a cetăţeniei ................... 59<br />
3.3. Aspecte internaţionale ale modului de dobândire şi pierdere a<br />
cetăţeniei ................................................................................................. 61<br />
3.4. P<strong>ro</strong>tecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat ........................... 62<br />
5
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
4. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al străinilor................................................................ 62<br />
4.1. Noţiunea de străin ............................................................................. 62<br />
4.2. Forme de tratament pentru străini ..................................................... 63<br />
4.3. Modalitaţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat . 64<br />
4.4. Dreptul de azil .................................................................................. 65<br />
5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante.................... 66<br />
5.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al refugiaţilor în România ....................................... 67<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5<br />
TERITORIUL DE STAT ÎN <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> ..................... 70<br />
1. Cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţii int<strong>ro</strong>ductive................................................................. .70<br />
2. Definiţia, caracteristicile şi elementele componente ale teritoriului de<br />
stat.......................................................................................................... .71<br />
2.1. Spaţiul terestru .................................................................................. 72<br />
2.2. Spaţiul acvatic .................................................................................. 72<br />
2.2.1. Jurisdicţia statului riveran .............................................................. 73<br />
2.3. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului aerian al statelor............................... 74<br />
3. F<strong>ro</strong>ntierele de stat............................................................................. .75<br />
3.1. Noţiunea de f<strong>ro</strong>ntieră de stat ............................................................. 75<br />
3.2. Clasificarea f<strong>ro</strong>ntierelor de stat ......................................................... 75<br />
3.3. Stabilirea f<strong>ro</strong>ntierelor de stat…………………………………………76<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6<br />
ZONE CU REGIMURI JURIDICE <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>E SPECIALE<br />
.................................................................................................................78.<br />
1. Zone demilitarizate...............................................................................79<br />
2. Zone neutralizate...................................................................................80<br />
3. Zone denuclearizate..............................................................................80<br />
4. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Arcticii....................................................................81<br />
5. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Antarcticii...............................................................82<br />
6. Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial ........................................ 83<br />
6.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului aerian .................................................... 83<br />
6.2. Regimul spaţiului aerian al României ............................................... 84<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL MĂRII………………………………………………………….... .87<br />
1. Primele reglementări în dreptul mării ……………………………..87<br />
2. Marea teritorială…………………………………………………………..…89<br />
2.1. Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire ........ 89<br />
6
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2.2. Caracterul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al mării teritoriale ................................................. 90<br />
2.3.Drepturile statelor în marea teritorială ............................................... 90<br />
2.4. Obligaţiile statelor în marea teritorială .............................................. 91<br />
2.5. Delimitarea mării teritoriale.............................................................. 91<br />
2.5.1. Delimitarea limitei interioare şi exterioare a mării teritoriale ......... 92<br />
2.6. Dreptul de trecere inofensivă ............................................................ 93<br />
2.7. Jurisdicţia statului riveran ................................................................. 95<br />
3. Zone maritime asupra că<strong>ro</strong>ra statele îşi exercită drepturi suverane ..... 97<br />
3.1. Platoul continental – noţiune şi delimitare ........................................ 97<br />
3.1.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al platoului continental ......................................... 97<br />
3.2. Zona contiguă ................................................................................... 98<br />
3.2.1. Noţiunea şi limitele zonei .............................................................. 98<br />
3.2.2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al zonei contigue .................................................. 99<br />
3.3. Zona economică exclusivă................................................................ 99<br />
3.3.1. Noţiune şi delimitare...................................................................... 99<br />
3.3.2. Natura jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a zonei economice exclusive ............................... 100<br />
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale<br />
statelor ...... ………………………………………………………………102<br />
4.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al mării libere ........................................................ 102<br />
5. Zona internaţională a teritoriilor submarine ……………………… .....103<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL SPAŢIAL.............................................................................108<br />
1. Spaţiul cosmic .................................................................108<br />
2. Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele<br />
acestuia........................................................................................109<br />
3. Principiile generale ale dreptului spaţial...........................109<br />
4. Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului .........................110<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9<br />
PROTECŢIA MEDIULUI MARIN...................................................113<br />
1. Oceanul Planetar.....................................................................113<br />
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării.................118<br />
3. Formele de poluare a mediului marin.....................................119<br />
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale.......................125<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10<br />
7
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
CANALELE ŞI STRÂMTORILE <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>E.................129<br />
1. Canalele maritime internaţionale………………………………………...129<br />
1.1. Canalul Suez................................................................................... 130<br />
1.2. Canalul Panama .............................................................................. 131<br />
1.3. Canalul Kiel (Nord – Ostsee - Kanal) ............................................. 132<br />
2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al strâmtorilor internaţionale – regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al<br />
strâmtorilor Mării Negre……………………………………………………..132<br />
2.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al strâmtorilor........................................................ 132<br />
2.2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al strâmtorilor Marii Negre ................................... 133<br />
3. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al insulelor………………………………………………134<br />
Bibliografie selectivă...................................................................................137<br />
8
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng> ŞI<br />
DEZVOLTAREA SA ISTORICĂ<br />
Cuprins:<br />
1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică<br />
2. Dreptul internaţional public modern<br />
3. Dreptul internaţional public contemporan<br />
4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor<br />
5. Dreptul internaţional şi morala<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare:<br />
- cunoaşterea evoluţiei istorice a normelor şi instituţiilor de drept<br />
internaţional public;<br />
- ȋ nţelegerea p<strong>ro</strong>cesului de formare a normelor dreptului<br />
internaţional;<br />
- corelaţia dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri de drept;<br />
- cunoaşterea principalelor repere ale evoluţiei dreptului internaţional<br />
public.<br />
O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public<br />
presupune <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entificarea primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria<br />
umanităţii şi a cauzelor care au generat apariţia acestora, demers ştiinţific<br />
necesar, care pune în ev<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţă însăşi esenţa şi finalitatea dreptului internaţional<br />
public.<br />
Izvoarele istorice pun în ev<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţă existenţa unor tratate încheiate la<br />
nivelul entităţilor statale care conţin opţiuni ale statelor referitoare la regulile de<br />
purtare ale războiului şi de rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui<br />
arbitru.<br />
Analiza istorică a evoluţiei dreptului internaţional r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică p<strong>ro</strong>blema<br />
periodizării acestei evoluţii şi a factorilor de configurare ai dreptului<br />
9
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
internaţional raportaţi la timpul istoric.<br />
Criteriile de periodizare ale dreptului internaţional, în literatura de<br />
specialitate, nu sunt <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entice, autorii cursurilor universitare de drept internaţional<br />
public operând cu diverse criterii de periodizare.<br />
1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică<br />
O privire ret<strong>ro</strong>spectivă în istoria dreptului internaţional public la<br />
începutul secolului al XX-lea pune în ev<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţă existenţa unor criterii pertinente<br />
şi convingătoare din punct de vedere ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia<br />
dreptului internaţional public şi diferenţele calitative în etapele evoluţiei acestei<br />
ramuri de drept după criterii istorice.<br />
Până în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în<br />
ev<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţă patru perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape,<br />
<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entificând în felul acesta evenimentele istorice cu impact asupra relaţiilor<br />
internaţionale şi a dreptului internaţional.<br />
În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător,<br />
întrebarea dacă dreptul internaţional public este un drept veritabil sau o simplă<br />
morală. Viu şi lung timp disputat, dreptul internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi<br />
nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în momentul în care statele au făcut<br />
parte dintr-o comunitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic organizată.<br />
În ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public<br />
aceasta, în opinia autorului, cuprinde:<br />
1. Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco-latină,<br />
Asiria, Babilon, Egipt şi mai târziu Roma.<br />
Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul<br />
Antic, unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.<br />
Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat<br />
tratate referitoare la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre<br />
ele cu ajutorul unui arbitru. În India, Legile lui Manu (elaborate în secolul<br />
al V-lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc,<br />
iar tratatele erau cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate sacre, încheindu-se cu p<strong>ro</strong>nunţarea unui<br />
jurământ religios. Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât<br />
corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI-XV î.e.n. cu Babilonul şi<br />
alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de Lutars descoperite<br />
la Tell-Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între<br />
Ramses al ll-Iea, faraonul Egiptului şi Hatuşil al III-lea regele Hitiţilor<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat a fi „cel mai vechi tratat internaţional‖. Acest tratat denumit şi<br />
„tratatul sublim‖, instituia o alianţă între cele două state care se obligau să<br />
trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac<br />
din partea altui stat.<br />
O contribuţie mai substanţială la dezvoltarea regulilor şi<br />
instituţiilor de drept internaţional au adus Grecia şi Roma Antică. Astfel<br />
10
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
în secolele VI-IV î.e.n. în relaţiile externe ale cetăţilor-state greceşti au<br />
apărut şi s-au dezvoltat reguli referitoare la soli (care erau inviolabili), iar<br />
pentru rezolvarea paşnică a diferendelor erau folosite în mod frecvent<br />
mediaţiunea şi arbitrajul. Ca şi la grecii antici, tratatele la <strong>ro</strong>mani trebuiau<br />
respectate cu bună credinţă (pacta sunt servanda), persoana solilor era<br />
inviolabilă, străinilor li se acorda p<strong>ro</strong>tecţie, iar odată cu extinderea<br />
relaţiilor statului <strong>ro</strong>man dincolo de graniţele sale, se formează „jus<br />
gentium‖, care reglementa atât unele p<strong>ro</strong>bleme de drept internaţional, cât<br />
mai ales raporturi de drept privat între cetăţenii <strong>ro</strong>mani şi străini.<br />
2. Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea<br />
Americii (1492) când se nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept<br />
internaţional care vor deveni esenţiale pentru creştinism şi civilizaţia<br />
occ<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entală: libertatea indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uală şi egalitatea raselor, un impact deosebit<br />
avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost p<strong>ro</strong>clamată ca morală<br />
superioară a omului.<br />
3. Perioada cuprinsă între tratatele de la Westfalia 1648 şi apariţia<br />
marilor state moderne şi până la Revoluţia franceză (1789).<br />
4. Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial.<br />
În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra<br />
dreptului internaţional au fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei,<br />
conflictele din Orient, Revoluţia de la 1848. Este de notat dubla repercusiune<br />
internaţională a Revoluţiei din 1848 pentru afirmarea principiului nonintervenţiei<br />
ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi pentru dreptul popoarelor<br />
de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în favoarea stabilirii<br />
unor regimuri republicane.<br />
În ordine c<strong>ro</strong>nologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru<br />
dezvoltarea dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la<br />
Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la<br />
Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor,<br />
constituind „piatra unghiulară a dreptului internaţional‖.<br />
În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului<br />
internaţional ca o ştiinţă jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică de sine stătătoare.<br />
Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo<br />
G<strong>ro</strong>tius (1583-1645), cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin<br />
operele sale şi îndeosebi Mare Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis<br />
(Despre dreptul războiului şi păcii), realizează prima expunere de ansamblu a<br />
dreptului internaţional. El dădea astfel, un fundament jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic puternic<br />
independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de conduită între ele. A<br />
dat, de asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în relaţiile<br />
dintre statele creştine şi cele „inf<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu<br />
acestea. Dezvoltând <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eea războiului just, a formulat reguli de purtare a acestuia,<br />
inspirate din cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erente umanitare.<br />
Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional<br />
public precizează că „adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă<br />
11
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
olandezul Hugo G<strong>ro</strong>tius, creatorul unei teorii intermediare între concepţia<br />
tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia pozitivistă, potrivit căreia dreptul nu<br />
se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi raţiunea umanităţii.<br />
Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă dreptul<br />
natural (dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa<br />
este un drept laic‖.<br />
Ideea centrală a operei lui G<strong>ro</strong>tius constă în găsirea, într-o epocă<br />
zguduită de violente lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între<br />
popoare în scopul scutirii omenirii de atâtea neno<strong>ro</strong>ciri.<br />
Pacea Westfaliană rămâne ca un moment de referinţă în viaţa<br />
internaţională, deoarece a consfinţit – într-un tratat convenit după negocieri<br />
dificile şi complicate – încetarea Războiului de 30 de ani. Tratatele Westfalice<br />
inaugurează în istoria Eu<strong>ro</strong>pei începutul congreselor eu<strong>ro</strong>pene şi reaşezarea<br />
raporturilor între statele continentului.<br />
În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care<br />
culminează cu Revoluţia franceză de la 1789, şi până la primul război mondial,<br />
dreptul internaţional clasic cunoaşte noi evoluţii în care p<strong>ro</strong>blematica principală<br />
se concentrează pe p<strong>ro</strong>blemele suveranităţii şi formarea normelor internaţionale<br />
asupra dreptului războiului, perioadă care generează şi contribuţia istorică a<br />
filozofilor vremii care militau pentru „pacea eternă‖ şi pentru înlocuirea<br />
dreptului războiului cu un drept al păcii.<br />
O primă manifestare a voinţei de independenţă a popoarelor a constituito<br />
eliberarea coloniilor din America de Nord şi formarea Statelor Unite ale<br />
Americii. Declaraţia de Independenţă a S.U.A. din 1776 reprezintă prima<br />
afirmare a dreptului popoarelor de a-şi dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e singure soarta şi a caracterului<br />
ilicit al dominaţiei coloniale.<br />
La scurt interval de timp izbucneşte Revoluţia franceză din 1789, care a<br />
exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional, atât în mod direct prin<br />
p<strong>ro</strong>clamarea de principii şi instituţii noi, cât şi indirect prin modificări aduse în<br />
organizarea statului. Astfel, printre altele, Revoluţia franceză a afirmat<br />
suveranitatea naţională ca expresie a formării naţiunii.<br />
Caracteristica generală a dreptului internaţional clasic constă în reluarea<br />
relaţiilor dintre state, norme şi instituţii de drept internaţional cunoscute încă din<br />
perioada Antichităţii (tratate, negocieri, relaţii diplomatice, mijloace de<br />
soluţionare a diferendelor etc.), acesta cunoscând o etapă nouă a formării sale ca<br />
un drept interstatal, care îşi amplifică sfera de aplicare, cu tendinţe de<br />
generalitate şi de transformare într-un adevărat sistem de reguli generale.<br />
2. Dreptul internaţional public modern<br />
Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace<br />
de la Paris din 1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut<br />
ca urmare nu numai apariţia unor noi state independente în Eu<strong>ro</strong>pa dar mai ales<br />
12
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
înfiinţarea „Ligii Naţiunilor‖ prin Pactul Ligii, care face parte integrantă din<br />
Tratatele de la Paris.<br />
Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general<br />
având ca scop menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război,<br />
garantând statu-quo-ul instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea<br />
dreptului internaţional.<br />
3. Dreptul internaţional public contemporan<br />
Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii<br />
umanităţi, inclusiv asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor<br />
lumii necesitatea instaurării unei noi ordini internaţionale.<br />
Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare<br />
Conferinţei de la San Francisco din 1945.<br />
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie<br />
1945 şi intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi<br />
posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a<br />
<strong>ro</strong>lului său de p<strong>ro</strong>movare a cooperării între naţiuni pentru menţinerea păcii şi<br />
securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de evoluţiile internaţionale<br />
ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la originea că<strong>ro</strong>ra sa<br />
aflat pericolul unui război nuclear, în contextul existenţei efective a războiului<br />
rece.<br />
4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor<br />
Dreptul internaţional se formează în cadrul raporturilor dintre state şi<br />
alte subiecte ale sale; în acelaşi timp, normele dreptului internaţional au scopul<br />
de a reglementa relaţiile dintre ele. Aceasta decurge în mod obiectiv din faptul<br />
că statele sunt principalul factor al formării normelor dreptului internaţional<br />
public substanţial, şi, totodată, cele care trebuie să respecte aceste norme în<br />
raporturile dintre ele, formând domeniul diplomaţiei normative.<br />
Nu orice politică externă poate fi justificată pe baza normelor dreptului<br />
internaţional. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, politica externă a<br />
unui stat, ori o acţiune a politicii sale externe, poate fi licită, deci conformă cu<br />
dreptul internaţional, sau poate fi ilicită, contrară dreptului internaţional. În<br />
acelaşi timp, politica externă a statelor tinde să aducă modificări acelor norme de<br />
drept care nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.<br />
5. Dreptul internaţional şi morala<br />
În relaţiile internaţionale, morala, concepută ca sistem de valori despre<br />
bine şi rău, acţionează în relaţiile dintre state în sensul pozitiv al p<strong>ro</strong>movării<br />
colaborării paşnice dintre state.<br />
Principiile şi valorile moralei fundamentează conduita statelor în<br />
domeniile în care relaţiile dintre acestea nu sunt reglementate prin norme<br />
13
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice. Astfel, de exemplu, normele moralei funcţionează în domeniul relaţiilor<br />
de curtuoazie internaţională că<strong>ro</strong>ra le corespund anumite reguli de politeţe, fără<br />
caracter jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, ele formându-se pe baza practicilor îndelungate ale statelor.<br />
În general, morala, în relaţiile internaţionale, se manifestă prin<br />
respectarea de către state, de bună voie, a unor reguli elementare, generalumane,<br />
apărate prin forţa opiniei publice internaţionale.<br />
Timp de lucru: 2 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Fondatorul dreptului internaţional public este cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat:<br />
a) Hugo G<strong>ro</strong>tius;<br />
b) Jeremy Bentham;<br />
c) Nicolae Titulescu.<br />
Răspunsuri: 1. – a),<br />
Temă cont<strong>ro</strong>l nr. 1<br />
Apariţia primelor reglementări ale dreptului internaţional.<br />
______________________________________________________________<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura<br />
SITECH, Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură<br />
şi Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
14
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2<br />
NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE<br />
ALE <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng><br />
Cuprins:<br />
1. Obiectul dreptului internaţional public<br />
2. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional<br />
3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public<br />
4. Izvoarele dreptului internaţional public<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare:<br />
- cunoaşterea obiectului de reglementare ȋ n dreptul internaţional<br />
public;<br />
- studierea deosebirilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern;<br />
- ȋ nţelegerea p<strong>ro</strong>cesului de formare a normelor dreptului<br />
internaţional;<br />
- corelaţia dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri de drept;<br />
- studierea şi cunoaşterea izvoarelor dreptului internaţional public;<br />
- corelaţia dintre diferitele izvoare ale dreptului internaţional public.<br />
1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional<br />
Noţiunile şi conceptele specifice dreptului internaţional se definesc în<br />
toate documentele internaţionale pentru ca acestea să dobândească sensul comun<br />
acceptat de toate părţile care semnează un act jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic de drept internaţional.<br />
Sensul noţiunilor, conceptelor şi principiilor dreptului internaţional public nu<br />
este lăsat la aprecierea părţilor.<br />
În mod practic, cu prilejul negocierii tratatelor bi sau multilaterale, se<br />
desfăşoară o activitate specifică de stabilire a conţinutului şi sensului noţiunilor,<br />
conceptelor şi principiilor care urmează să fie încorporate în tratate, acurateţea şi<br />
exactitatea acestora fiind urmărită cu rigu<strong>ro</strong>zitate.<br />
Conceptul de drept internaţional nu este rezultatul diplomaţiei<br />
normative, ci este p<strong>ro</strong>dusul evoluţiei istorice a relaţiilor internaţionale.<br />
15
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Meritul elaborării conceptului de drept internaţional revine juristului şi<br />
filozofului englez Jeremy Bentham, în lucrarea „An int<strong>ro</strong>duction to the<br />
principles of moral and legislation‖ (1789).<br />
Până la consacrarea termenului de drept internaţional pentru conceptul<br />
ce îi corespunde şi conţinutul acestuia, a fost uzitată expresia jus gentium<br />
(dreptul ginţilor), inclusiv de Hugo G<strong>ro</strong>tius, fondatorul dreptului internaţional în<br />
sensul pe care îl are şi astăzi.<br />
La <strong>ro</strong>mani însă, jus gentium avea un conţinut mai larg decât al dreptului<br />
internaţional, deoarece pe lângă norme privind relaţiile dintre state, cuprindea şi<br />
norme care reglementau raporturile dintre cetăţeni <strong>ro</strong>mani şi străini (peregrini),<br />
ca şi raporturile dintre aceştia din urmă.<br />
Noţiunea de „drept al ginţilor‖ a fost menţinută, în paralel cu cea de<br />
drept internaţional, în lucrările multor autori, sub forma de „d<strong>ro</strong>it de gens‖ în<br />
franceză, „Volkerrechf‖ în germană sau „law of nations‖ în engleză.<br />
În literatura de specialitate pornindu-se de la cerinţa ca o definiţie să<br />
cuprindă elementele esenţiale cele mai generale, dreptul internaţional public ar<br />
putea fi definit ca: totalitatea normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice create de state şi alte subiecte<br />
de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă exprimat în tratate şi<br />
alte izvoare de drept internaţional – cu scopul de a reglementa raporturile<br />
dintre ele, norme a că<strong>ro</strong>r aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea<br />
lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate<br />
de către state în mod indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual sau colectiv.<br />
2. Obiectul dreptului internaţional public<br />
Dreptul internaţional public nu poate fi studiat şi înţeles în toată<br />
complexitatea sa decât în strânsă corelaţie cu societatea internaţională şi evoluţia<br />
istorică a acesteia, conform periodizării sale istorice, concepută ca totalitatea<br />
relaţiilor internaţionale în care <strong>ro</strong>lul esenţial îl ocupă dubla voinţă manifestată ca<br />
expresie a voinţei statelor fondatoare a Organizaţiei Naţiunilor Unite pe de-o<br />
parte, şi afirmarea sol<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>arităţii statelor şi a popoarelor Naţiunilor Unite<br />
fundamentate pe <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eologia coexistenţei în care pacea şi justiţia internaţională<br />
sunt esenţiale, pe de altă parte.<br />
O caracteristică a societăţii internaţionale şi anume organizarea şi<br />
funcţionarea ei, este în aşa fel încât statul să ocupe locul principal, în raport cu<br />
toate celelalte entităţi care o compun la un moment dat. Evoluţia vieţii<br />
internaţionale actuale relevă o serie de acţiuni în vederea regrupării unor forţe,<br />
interese şi poziţii pentru asigurarea unor sisteme de securitate colectivă.<br />
Relaţiile care pot fi <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entificate în societatea internaţională se reduc la<br />
următoarele combinaţii care pleacă de la tipurile de actori internaţionali:<br />
1. relaţii interstatale (care reprezintă nivelul primar, nivelul de bază);<br />
2. relaţii între state şi organizaţii internaţionale;<br />
3. relaţii între organizaţii internaţionale;<br />
4. relaţii între state şi organizaţii non-guvernamentale;<br />
16
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
5.relaţii între organizaţiile internaţionale şi organizaţiile nonguvernamentale;<br />
6. relaţii între state şi companiile transnaţionale;<br />
7. relaţii între companiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale şi<br />
organizaţiile non-guvernamentale;<br />
8. relaţii între toţi aceşti actori internaţionali şi persoanele fizice.<br />
Nucleul obiectului dreptului internaţional este reprezentat de relaţiile<br />
dintre state, ca subiecte primare. Relaţiile reglementate de dreptul internaţional<br />
pot fi relaţii de colaborare (ceea ce este de dorit), dar şi relaţiile de confruntare<br />
paşnică, iar uneori, din nefericire, violentă.<br />
Dreptul internaţional contemporan, având un caracter universal,<br />
obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele, indiferent de<br />
mărimea lor sau de regiunea unde sunt situate.<br />
3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public<br />
Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public funcţionează<br />
sub două aspecte:<br />
1. acordul de voinţă exprimat în p<strong>ro</strong>cesul de elaborare a normelor<br />
dreptului internaţional public;<br />
2. acordul de voinţă exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drept<br />
internaţional public în concordanţă cu normele dreptului internaţional public,<br />
care constituie conţinutul tratatelor, format din drepturi şi obligaţii corelative ale<br />
părţilor.<br />
În abordarea fundamentului dreptului internaţional public se au în<br />
vedere ambele sensuri ale acordului de voinţă.<br />
Normele dreptului internaţional sunt create prin consens de statele<br />
suverane, fiind norme de coordonare pentru relaţiile internaţionale ce urmează a<br />
fi supuse normelor respective.<br />
În mod practic, elaborarea normelor de drept internaţional are loc<br />
în cadrul negocierilor după metodologia prevăzută de dreptul tratatelor,<br />
care este obligatorie pentru toate părţile prezente la tratative, în afara<br />
celor care au statut de observator.<br />
4. Izvoarele dreptului internaţional public<br />
Doctrina, clasificând izvoarele dreptului internaţional public, acceptă<br />
criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internaţionale, în izvoare principale şi izvoare subs<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>iare (auxiliare).<br />
În prima categorie sunt cuprinse tratatele internaţionale şi cutuma<br />
internaţională, iar în cea de-a doua categorie, hotărârile instanţelor judiciare şi<br />
arbitrale internaţionale, doctrina dreptului internaţional, legislaţia internă şi<br />
hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale, hotărârile organizaţiilor<br />
internaţionale, actele unilaterale ale statelor etc.<br />
17
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
După criteriul formei concrete de exprimare, întâlnim şi „izvoare<br />
exprese‖- tratatele internaţionale şi „izvoare tacite‖- cutumele internaţionale.<br />
4.1.Tratatul internaţional<br />
Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi<br />
de drept sau modificând pe cele existente. Tratatul este un act jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic încheiat de<br />
state cu alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau<br />
se sting raporturi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale.<br />
Pentru a fi un izvor de drept internaţional, tratatul trebuie să fi intrat în<br />
vigoare, să îndeplinească cerinţele de val<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>itate stabilite de normele dreptului<br />
internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.<br />
Cele două convenţii, Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre<br />
state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si<br />
organizatii internationale (Viena, 1986), definesc tratatul ca fiind un acord<br />
internaţional încheiat în scris, între state, respectiv state şi organizaţii<br />
internaţionale sau organizaţii între ele, guvernat de dreptul internaţional fie<br />
că sunt consemnate într-un instrument unic ori în mai multe instrumente<br />
conexe şi oricare ar fi denumirea lor.<br />
Tratatul conferă stabilitate, continuitate şi preciziunea necesară<br />
desfăşurării normale, paşnice a acestor raporturi în toate domeniile vieţii<br />
internaţionale.<br />
Convenţia de la Viena din 1986 extinde dreptul de a încheia tratate şi la<br />
organizaţiile internaţionale. Această extindere reflectă creşterea anvergurii şi forţei<br />
dreptului internaţional public într-o perioadă de ap<strong>ro</strong>ape două decenii cuprinsă între<br />
anii 1969-1986, prin aportul societăţii internaţionale devenită foarte activă în eforturile<br />
de instituire a unei noi ordini jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale şi de cuprindere în sfera de<br />
reglementare a dreptului internaţional public a noi domenii ce interesează societatea<br />
internaţională, ceea ce a condus la crearea unor noi sectoare a dreptului internaţional<br />
public.<br />
4.2. Cutuma internaţională<br />
Spre deosebire de dreptul intern, al cărui izvor principal este legea, ca<br />
act al unui singur stat, izvoarele dreptului internaţional exteriorizează acordul de<br />
voinţă dintre state, cu privire la crearea unor norme jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice obligatorii la<br />
relaţiile dintre ele.<br />
Principalele mijloace de exprimare a normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, ca urmare a<br />
acordului de voinţa dintre state sunt tratatul internaţional si cutuma<br />
internaţională. Evoluţia continuă a dreptului internaţional contemporan<br />
cunoaşte şi alte mijloace de exprimare în formă scrisă a acordului dintre state,<br />
care nu se încadrează în mod strict în categoria tratatelor.<br />
18
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Cutuma internaţionala este cel mai vechi izvor de drept internaţional,<br />
format printr-o practică generală, constatată, relativ îndelungată şi repetată a<br />
statelor si cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată de ele ca având forţă jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică obligatorie.<br />
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, defineşte cutuma<br />
internaţională ca "dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept".<br />
Elementul esenţial în formarea cutumei internaţionale îl constituie<br />
recunoaşterea obligativităţii ei, de către state, ca normă jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică. Există cutuma<br />
universală, cu aplicaţie generală în relaţiile internaţionale, şi cutuma generală<br />
sau bilaterală. Prima face parte din dreptul internaţional general, a doua se naşte<br />
din practica unui număr restrâns de state, chiar din practica a doua state.<br />
Cutuma internaţională este un izvor principal al dreptului internaţional,<br />
ca şi al dreptului în general. În majoritatea lor normele dreptului internaţional<br />
clasic s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale cutumiară (dreptul mării,<br />
dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o<br />
încorporare în tratate sau o codificare generală, cu excepţia celor noi din<br />
perioada contemporană, care au cunoscut într-o măsură mai mare sau mai redusă<br />
influenţa cutumei.<br />
Într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în<br />
dreptul aerian si dreptul spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor<br />
spaţiale prin spaţiul aerian al altor state, admiterea sateliţilor de recunoaştere; în<br />
dreptul mării cât priveşte platoul continental, zona economică exclusivă,<br />
libertatea cercetării ştiinţifice, care în dreptul mării, ulterior, au fost codificate<br />
prin Convenţia din 1982.<br />
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci atât un element<br />
de ordin obiectiv (faptic) - un anumit comportament al statelor cu caracter de<br />
generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) -<br />
convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei<br />
obligaţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice.<br />
Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma<br />
internaţională, care e o practică repetată şi constantă a statelor şi nu una<br />
întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai<br />
îndelungată sau mai scurtă în raport de împrejurări şi care se manifestă cu o<br />
anumită frecventă.<br />
Pentru ca un obicei sa devină jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, se cer instituite o serie de condiţii:<br />
a. existenţa unui uz îndelungat al unei practici vechi şi incontestabile;<br />
b. conţinutul sau (regula de conduita prescrisă) să poată fi determinat, să<br />
fie previzibil;<br />
c. să prezinte interes pentru legiuitor, ca fiind o necesitate.<br />
Recunoaşterea valorii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice a unei practici de natură cutumiară r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică<br />
o p<strong>ro</strong>blemă importantă şi anume aceea a modului în care se face dovada<br />
cutumei. Sarcina p<strong>ro</strong>baţiunii în dovedirea cutumei e o p<strong>ro</strong>blemă deosebit de<br />
complexă şi de dificilă datorită caracterului adesea imperfect al normei în cauză,<br />
cu multiple variante şi forme de exprimare diverse ce necesită studii comparative<br />
complexe pentru dovedirea existenţei înseşi a normei, precum şi a tutu<strong>ro</strong>r<br />
19
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
laturilor caracteristice ale acesteia. În fata organelor judiciare internaţionale sau<br />
în raporturile concrete dintre state, sarcina p<strong>ro</strong>bei revine totdeauna statului care o<br />
invoca, fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei<br />
pretenţii cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate de el ca nefondată.<br />
Nerespectarea unor astfel de reguli nu atrage răspunderea internaţională<br />
a statelor, ci de obicei, un comportament similar din partea statului afectat.<br />
4.3. Principiile generale de drept<br />
Principiile generale de drept figurează în poziţia a treia, după tratate şi<br />
cutumă, în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.<br />
Semnificaţia şi conţinutul „principiilor generale de drept‖ au făcut<br />
obiectul unor cont<strong>ro</strong>verse. Principala p<strong>ro</strong>blemă disputată fiind aceea a<br />
autonomiei acestora ca izvoare de drept. În doctrină, s-a susţinut că principiile<br />
generale de drept ar constituii un izvor distinct al dreptului internaţional sau cel<br />
puţin un izvor subs<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>iar. Unii autori au susţinut că acestea ar include numai<br />
principii de drept intern, comune principalelor sisteme jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice. Alţi autori au<br />
adăugat şi principiile dreptului internaţional.<br />
Este un fapt cert, că nici o decizie a Curţii Permanente şi apoi a Curţii<br />
Internaţionale de Justiţie, nu a fost întemeiată pe un principiu sau normă de drept<br />
deduse din „principiile generale de drept recunoscute naţiunilor civilizate‖.<br />
Statele însele nu şi-au întemeiat pretenţiile pe baza unor asemenea principii.<br />
Într-o analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale, s-a reţinut faptul că<br />
principiile generale la care se referă doctrina, chiar fără referire la art.38, par. 1,<br />
lit.c, au vizat norme privind administrarea justiţiei cum sunt cele conform că<strong>ro</strong>ra<br />
nimeni nu poate fi judecător în p<strong>ro</strong>pria cauză, egalitatea părţilor în diferend,<br />
obligaţia reclamantului de a face p<strong>ro</strong>ba, recurgerea la prezumţii şi p<strong>ro</strong>be<br />
indirecte, desprinse desigur din dreptul intern, pe baza dreptului <strong>ro</strong>man sau a<br />
common law.<br />
4.4. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale<br />
Acestea sunt enunţate în art. 38, par. 1, lit.d, din Statutul Curţii<br />
Internaţionale de Justiţie, ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept.<br />
Statutul, adaugă însă imediat referirea la art.59, conform căruia deciziile<br />
Curţii nu constituie precedente, neavând valoare obligatorie decât pentru părţi şi<br />
cu privire la cauza respectivă. Este recunoaşterea efectului relativ al hotărârilor<br />
judecătoreşti ca şi al celor arbitrare.<br />
Hotărârile Curţii, ca şi sentinţele arbitrare şi cele ale tribunalelor interne<br />
servesc ca mijloc de constatare şi interpretare a normelor de drept internaţional,<br />
deci ca element constitutiv al p<strong>ro</strong>cesului cutumiar. Totodată, însă ele exercită o<br />
influenţă certă asupra evoluţiei dreptului internaţional. Mai ales unele dintre<br />
hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie au un <strong>ro</strong>l important în a degaja<br />
existenţa, sensul şi întinderea unor norme generale ale dreptului internaţional.<br />
20
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante,<br />
care au determinat evoluţii ulterioare în formarea unor norme cutumiare.<br />
Cât priveşte deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie, trebuie să ţinem<br />
seamă de faptul că orice caz judecat de Curte implică o serie de decizii. Este<br />
esenţial faptul că hotărârile Curţii Internaţionale nu stabilesc ele norme de drept,<br />
ci le pot constata, formula chiar cristaliza, dar normele respective se formulează<br />
prin p<strong>ro</strong>cedeul cutumei.<br />
Hotărârile judecătoreşti, oricât de importante ar fi, prin contribuţia lor la<br />
formarea dreptului internaţional, nu constituie, deci, izvoare ale acestuia, ci<br />
mijloace auxiliare complementare, de <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entificare şi interpretare a normelor<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice.<br />
4.5. Doctrina dreptului internaţional<br />
Este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului<br />
internaţional, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, referindu-se în acest sens<br />
la „doctrina‖ specialiştilor cei mai calificaţi din diferite state.<br />
În această categorie se includ însă nu numai lucrările specialiştilor în<br />
drept internaţional, ci şi ale institutelor ştiinţifice internaţionale, organisme ca<br />
Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, care au<br />
elaborat concepţii cu mare ecou în dreptul internaţional şi chiar p<strong>ro</strong>iecte de<br />
codificare a dreptului internaţional.<br />
4.6. Hotărârile organizaţiilor internaţionale<br />
Datorită creşterii <strong>ro</strong>lului organizaţiilor internaţionale<br />
interguvernamentale în viaţa internaţională, inclusiv în elaborarea dreptului<br />
internaţional, se pune p<strong>ro</strong>blema dacă hotărârile lor constituie izvor al dreptului<br />
internaţional.<br />
Termenul „hotărâri ale organizaţiilor internaţionale‖ este folosit din<br />
raţiuni practice, deoarece în realitate, actele adoptate de aceste organizaţii sunt<br />
ete<strong>ro</strong>gene şi multe dintre ele nu pot fi luate în cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erare în contextul<br />
p<strong>ro</strong>blemelor analizate.<br />
4.7. Actele unilaterale ale statelor<br />
Sunt cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate izvoare subs<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>iare ale dreptului internaţional şi anumite<br />
acte unilaterale ale statelor. În practica internaţională există o serie de acte la<br />
care statul recurge în mod indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual şi care, fără a avea nici o legătură cu un<br />
tratat sau cutumă, exprimă voinţa statului respectiv, p<strong>ro</strong>ducând anumite efecte în<br />
dreptul internaţional.<br />
De exemplu, declaraţia de neutralitate a unui stat în raport cu un conflict<br />
armat duce la raporturi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice între acel stat şi beligeranţi, precum şi între<br />
21
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
acesta şi întreaga comunitate internaţională, raporturi care trebuie să fie<br />
conforme cu dreptul internaţional cutumiar al conflictelor armate.<br />
4.8. Echitatea<br />
Potrivit art. 38, par. 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,<br />
Curtea poate să dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ă într-un caz „ex aequo et bono‖, adică pe bază de echitate,<br />
dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Deci, de fiecare dată părţile sunt cele care<br />
dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> dacă Curtea se p<strong>ro</strong>nunţă potrivit dreptului sau justiţiei.<br />
Doctrina dominantă prezintă echitatea ca un mod de realizare a justiţiei<br />
prin integrarea echităţii în normele de drept, ca un „concept <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eologic‖ necesar<br />
dreptului. În evoluţia dreptului internaţional întâlnim tot mai multe referiri „la<br />
aplicarea echitabilă a unor norme de drept‖.<br />
4.9. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale<br />
Legile interne ale statelor pot fi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate izvoare subs<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>iare ale<br />
dreptului internaţional public numai în măsura în care ele contribuie la formarea<br />
unor norme de drept internaţional, prin practica legislativă uniformă a mai<br />
multor state. De exemplu, când mai multe state adoptă legi similare în domenii<br />
care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea, etc)<br />
se pot crea reguli internaţionale mai întâi pe cale cutumiară (practica legislativă<br />
naţională a statelor) şi apoi pe cale convenţională.<br />
Timp de lucru: 2 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Raportul dintre tratat şi cutumă ca izvoare ale dreptului<br />
internaţional presupune:<br />
a) prioritatea cutumei<br />
b) prioritatea tratatului<br />
c) egalitatea între acestea<br />
2. Obiectul de reglementare în dreptul internaţional public constă în:<br />
a) reglementarea relaţiilor sociale în cadrul statelor;<br />
b) reglementarea relaţiilor internaţionale dintre state şi alte subiecte<br />
de drept internaţional;<br />
22
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
c) reglementarea relaţiilor sociale dintre state şi persoane fizice sau<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice.<br />
3. Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public<br />
funcţionează sub următoarele aspecte:<br />
a) acordul de voinţă exprimat în p<strong>ro</strong>cesul de elaborare a normelor<br />
dreptului internaţional public;<br />
b) acordul de voinţă exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drept<br />
internaţional public în concordanţă cu normele dreptului internaţional<br />
public;<br />
c) acordul de voinţă exprimat cu ocazia întâlnirilor private.<br />
Răspunsuri: 1. – b); 2. – b), c); 3. – a), b).<br />
Temă cont<strong>ro</strong>l nr. 2<br />
Acordul de voinţă – fundament al dreptului internaţional.<br />
___________________________________________________________________<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
23
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3<br />
SUBIECTELE ŞI PRINCIPIILE <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>ULUI<br />
<st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng><br />
Cuprins:<br />
1. Principiile dreptului internaţional public<br />
2. Subiectele dreptului internaţional<br />
3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional<br />
Nu uita!<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea principiilor fundamentale şi respectarea lor de către<br />
subiectele dreptului internaţional public;<br />
- ȋ nsuşirea şi <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entificarea elementelor caracteristice necesare unei<br />
entităţi statale pentru a fi calificată ca subiect de drept internaţional;<br />
- studierea şi cunoaşterea subiectelor de drept internaţional public.<br />
1. Principiile dreptului internaţional public<br />
Referindu-ne la consacrarea principiilor dreptului internaţional public<br />
menţionăm, în primul rând, că sediul acestora se află în Carta Naţiunilor Unite,<br />
ca şi în alte documente cu vocaţie de universalitate.<br />
Conceptul de principiu înseamnă, în primul rând, izvor primordial;<br />
cauză primară; adevăr fundamental; regulă de acţiune ce se bazează pe o<br />
judecată de valoare şi care constituie un model, o regulă sau un scop; un drept pe<br />
24
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
care se bazează alte drepturi sau din care derivă alte drepturi; regulă generală de<br />
orientare.<br />
Declaraţia privind principiile de drept internaţional referitoare la<br />
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite<br />
(adoptată în 1970), dezvoltă conţinutul a şapte principii, anume: nerecurgerea la<br />
forţă sau la ameninţarea cu forţa; reglementarea diferendelor internaţionale prin<br />
mijloace paşnice; neintervenţia în treburile interne ale altui stat; cooperarea<br />
internaţională; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul de a dispune de ele<br />
însele; egalitatea suverană a statelor; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor<br />
asumate.<br />
Principiile dreptului internaţional public, în esenţa lor, fac parte din<br />
dreptul păcii conceput ca instrument al facilitării colaborării între state.<br />
1.1. Principiul egalităţii suverane<br />
Egalitatea suverană este consacrată ca principiu al dreptului<br />
internaţional în nume<strong>ro</strong>ase documente, în primul rând în Carta ONU. Ea poate fi<br />
definită ca ansamblu al drepturilor statului legate de soluţionarea p<strong>ro</strong>blemelor<br />
sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor<br />
dreptului internaţional.<br />
Elemente ale acestui principiu privesc suveranitatea internă sau<br />
suveranitatea asupra teritoriului, în sensul că asupra teritoriului unui stat,<br />
cuprinzând toate elementele sale, nu se exercită nici o altă autoritate<br />
(suveranitatea teritorială). Aceasta include dreptul exclusiv de a adopta legile şi<br />
reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat sub<br />
toate aspectele acesteia, de a dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e liber asupra diferitelor p<strong>ro</strong>bleme ale vieţii<br />
politice, economice, sociale şi culturale.<br />
Suveranitatea se exercită asupra tutu<strong>ro</strong>r persoanelor şi bunurilor<br />
aflate, ca şi asupra activităţilor exercitate, pe teritoriul statului.<br />
În ce priveşte cetăţenii aflaţi în străinătate, suveranitatea include<br />
relaţia unică şi exclusivă ce există între un stat şi cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul<br />
altor ţări, cuprinzând drepturi şi obligaţii recip<strong>ro</strong>ce (suveranitatea personală),<br />
inclusiv dreptul de p<strong>ro</strong>tecţie diplomatică.<br />
Un element important al principiului egalităţii suverane se referă la<br />
independenţa statului ca participant la viaţa internaţională, în raporturile cu alte<br />
state, ceea ce înseamnă dreptul fiecărui stat de a stabili şi conduce în mod liber<br />
relaţiile sale cu celelalte state.<br />
1.2.Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii f<strong>ro</strong>ntierelor<br />
Integritatea teritorială este consecinţa firească a suveranităţii statelor şi<br />
implică puterea deplină asupra unui spaţiu geografic determinat. În dreptul<br />
internaţional public principiul integrităţii teritoriale a statelor semnifică, pe de-o<br />
parte, dreptul statului la inviolabilitatea şi intangibilitatea teritoriului asupra<br />
25
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
căruia îşi exercită suveranitatea, iar pe de altă parte, obligaţia celorlalte state de a<br />
se abţine de la orice încălcare a acestui drept.<br />
Principiul integrităţii teritoriale nu a putut fi consacrat în dreptul<br />
internaţional, atâta timp cât războiul de agresiune, cuceririle şi anexiunile, orice<br />
dobândire de teritorii prin forţă erau cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate licite, şi cât au predominat<br />
concepţii patrimoniale asupra teritoriului.<br />
Integritatea teritorială este strâns legată de alte principii fundamentale şi<br />
îndeosebi de principiul suveranităţii şi nerecurgerii la forţă. Integritatea<br />
teritorială este un co<strong>ro</strong>lar al suveranităţii teritoriale a statelor. Această<br />
suveranitate trebuie să fie respectată de celelalte state, de unde rezultă<br />
inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora.<br />
1.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa<br />
De la sfârşitul secolului XIX, dreptul internaţional a cunoscut tendinţa<br />
de a reduce şi de a interzice recurgerea la război în relaţiile dintre state. Tratatele<br />
internaţionale încheiate la Conferinţele păcii de la Haga din 1899 şi 1907<br />
dezvoltau mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, cu obiectivul<br />
p<strong>ro</strong>clamat de a „preveni cât mai mult posibil folosirea forţei în relaţiile dintre<br />
state‖.<br />
Potrivit acestui principiu, statele sunt obligate să se abţină de la folosirea<br />
forţei, atât directă cât şi indirectă, fiind interzisă orice ocupaţie militară a<br />
teritoriului unui stat, ca şi dobândirea unui teritoriu prin folosirea forţei sau<br />
ameninţării cu forţa. Folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa pentru<br />
soluţionarea diferendelor teritoriale şi a p<strong>ro</strong>blemelor de f<strong>ro</strong>ntieră, ca şi a orică<strong>ro</strong>r<br />
alte p<strong>ro</strong>bleme internaţionale este formal interzisă, iar statele trebuie să se abţină<br />
de la represalii care implică folosirea forţei.<br />
Cazurile în care este legitimă folosirea forţei în raporturile<br />
internaţionale sunt stabilite în mod restrictiv de dreptul internaţional. Astfel,<br />
potrivit Cartei ONU, statele au dreptul de a recurge la forţa armată în exercitarea<br />
dreptului lor la autoapărare indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uală sau colectivă împotriva unui atac armat,<br />
recurgerea la forţa armată în exercitarea dreptului la autoapărare trebuind să fie<br />
p<strong>ro</strong>porţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului.<br />
Recurgerea la dreptul la autoapărare rămâne subordonată deciziei<br />
Consiliului de Securitate, căruia trebuie să-i fie adusă la cunoştinţă imediat şi<br />
care poate să acţioneze oricând cum cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră necesar pentru restabilirea sau<br />
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În caz de agresiune, de încălcare a<br />
păcii sau ameninţare a păcii, recurgerea la forţe armate ale ONU, Consiliul de<br />
Securitate poate să dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ă autorizarea unui stat sau grup de state să recurgă la<br />
forţă contra agresorului, ori recurgerea la măsuri de constrângere precum<br />
întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor pe<br />
cale ferată, pe mare, în aer, ca şi a celor poştale, telegrafice şi radio ca şi ruperea<br />
relaţiilor diplomatice.<br />
26
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
O p<strong>ro</strong>blemă mult discutată este dacă se justifica folosirea forţei în cazul<br />
încălcărilor masive şi grave ale drepturilor omului. Aceasta pune în discuţie<br />
examinarea concepţiei denumită „intervenţia umanitară‖, care a constat de cele<br />
mai multe ori în trecut în acte de forţă împotriva altor state, acte comise de<br />
marile puteri sub pretextul p<strong>ro</strong>tecţiei drepturilor omului.<br />
Ca şi alte principii şi norme, principiul nerecurgerii la forţă şi la<br />
ameninţarea cu forţa nu a fost întotdeauna respectat, însă trebuie menţionat că<br />
nici un stat nu a pretins în mod direct că are dreptul de a recurge la forţă, ci a<br />
încercat să justifice acţiunile sale invocând pretinse excepţii. Totuşi, dacă un stat<br />
acţionează cu încălcarea unei norme de drept dar încearcă, aşa cum am arătat, săşi<br />
justifice acţiunea prin excepţii sau aspecte ale normei respective, aceasta duce<br />
la confirmarea normei iar nu la slăbirea ei, indiferent dacă justificarea este<br />
corectă sau nu.<br />
1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor<br />
Neintervenţia în treburile interne este consacrată ca principiu al<br />
dreptului internaţional prin nume<strong>ro</strong>ase documente, între care şi Carta O.N.U.<br />
care se referă la obligaţia Organizaţiei de a nu interveni în treburile interne ale<br />
statelor membre, de unde rezultă implicit faptul că şi statele au această obligaţie;<br />
Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile<br />
prieteneşti şi cooperarea dintre state conform Cartei, din 1970, Declaraţia 2131<br />
(XX) din 21 decembrie 1965 asupra inadmisibilităţii intervenţiei în treburile<br />
interne ale statelor şi p<strong>ro</strong>tecţiei independenţei şi suveranităţii lor, Declaraţia<br />
36/103 din 9 decembrie 1981 asupra inadmisibilităţii intervenţiei şi ingerinţei în<br />
treburile interne ale statelor ş.a. reafirmă această <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ee.<br />
Conform acestor documente, nici un stat sau grup de state nu are dreptul<br />
de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne<br />
sau externe ale oricărui alt stat. În temeiul acestui principiu, care decurge din<br />
caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, sunt interzise intervenţia directă<br />
sau indirectă ca şi ameninţări sub diferite forme contra personalităţii unui stat,<br />
ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.<br />
1.5.Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele<br />
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost consacrat ca<br />
principiu al dreptului internaţional îndeosebi după adoptarea Cartei ONU.<br />
Principiul acesta a fost p<strong>ro</strong>movat şi reafirmat tot mai mult, evoluţia sa culminând<br />
cu adoptarea Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor<br />
coloniale, prin rezoluţia 1514 (XV) din 1960.<br />
Dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept permanent şi<br />
imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă<br />
de alte popoare şi alte state, cât şi cele interne, referitoare la dezvoltarea<br />
societăţii sub toate aspectele.<br />
27
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
1.6. Principiul cooperării internaţionale<br />
Principiul cooperării între state a fost formulat şi dezvoltat ca principiu<br />
de sine stătător după adoptarea Cartei ONU, potrivit căreia statele membre ale<br />
ONU s-au angajat „să acţioneze atât împreună, cât şi separat, în cooperare cu<br />
Organizaţia, pentru a asigura între naţiuni relaţii paşnice şi prieteneşti…‖. Acest<br />
principiu a fost consacrat în principal în Declaraţia asupra principiilor dreptului<br />
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei<br />
ONU.<br />
1.7. Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate<br />
(Pacta sunt servanda)<br />
Acesta reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante principii<br />
de drept internaţional, care vizează dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate<br />
între state. Esenţa acestui principiu constă în respectarea şi executarea cu bună<br />
credinţă a tratatelor în vigoare, în scopul menţinerii ordinei de drept pe care el o<br />
consacră, a păcii şi securităţii internaţionale.<br />
În dreptul internaţional, este recunoscută norma pacta sunt servanda,<br />
care se referă la îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile decurgând<br />
din tratatele internaţionale. Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului<br />
tratatelor prevede că „Orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie<br />
îndeplinit de ele cu bună credinţă‖ (art.26). De asemenea, Convenţia mai<br />
prevede că un stat nu poate să invoce prevederile dreptului său intern pentru a<br />
justifica neexecutarea unui tratat. Această prevedere trebuie corelată cu raportul<br />
dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, pe care multe sisteme de drept îl<br />
soluţionează în sensul priorităţii reglementărilor internaţionale.<br />
1.8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor<br />
Co<strong>ro</strong>larul principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa îl<br />
reprezintă reglementarea paşnică a diferendelor. Renunţând la folosirea forţei şi<br />
la ameninţarea cu forţa, statele s-au angajat prin Carta ONU să reglementeze<br />
diferendele dintre ele prin mijloace paşnice. Ambele principii constituie pentru<br />
toate statele obligaţii fundamentale în conducerea relaţiilor lor internaţionale,<br />
decurgând din obiectivul garantării menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.<br />
Acest principiu s-a conturat ca atare în urma prevederilor înscrise în<br />
Pactul Ligii Naţiunilor din 1919, în Pactul Briand Kellogg din 1928, în Actul<br />
general asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţiona le semnat la<br />
Geneva în 1928, dar în deosebi în Carta ONU din 1945.<br />
În 1928, Pactul Briand Kellogg enunţa în termeni categorici obligaţia<br />
statelor „de a soluţiona orice diferende sau conflicte, indiferent de natura sau<br />
originea lor, numai prin mijloace paşnice‖.<br />
28
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale<br />
omului<br />
Evoluţia dreptului internaţional a condus, în a doua jumătate a secolului<br />
XX, la elaborarea unui ansamblu de reglementări coerente, unele cu caracter<br />
universal, altele pe plan regional, unele cu conţinut global, altele specifice,<br />
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.<br />
Carta ONU a stabilit ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu<br />
menţinerea păcii şi securităţii şi dezvoltarea de relaţii paşnice între naţiuni,<br />
înfăptuirea colaborării în soluţionarea p<strong>ro</strong>blemelor internaţionale cu caracter<br />
economic, social, cultural sau umanitar, în p<strong>ro</strong>movarea şi încurajarea respectării<br />
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului faţă de toate persoanele, fără<br />
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Între atribuţiile Adunării Generale s-a<br />
prevăzut iniţierea de studii şi adresarea de recomandări cu scopul de a sprijini<br />
înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului pentru toţi.<br />
Primul document internaţional de ansamblu în acest domeniu,<br />
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, a enunţat<br />
un standard minim, o concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului,<br />
un set de cuprinzător de drepturi politice, civile, economice, sociale şi culturale.<br />
Deşi a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU şi nu<br />
printr-un tratat internaţional, multe din normele înscrise în Declaraţie au devenit<br />
norme cutumiare, cu aplicare universală, au fost reluate în nume<strong>ro</strong>ase tratate<br />
internaţionale universale şi regionale, precum şi în constituţiile unor ţări.<br />
În literatura de specialitate s-a arătat că reprezentând un principiu de<br />
drept internaţional cu valoare imperativă, de jus cogens, principiul respectării<br />
universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeaşi măsură.<br />
În concluzie, se poate aprecia că principiile fundamentale ale dreptului<br />
internaţional constituie un ansamblu, un adevărat sistem, fiind strâns corelate,<br />
atât în ce priveşte conţinutul, cât şi p<strong>ro</strong>cesul aplicării lor. Aşa, de pildă, unele<br />
elemente ale unui principiu sunt reluate de un alt principiu, însă dintr-un alt<br />
unghi (cum ar fi relaţia dintre suveranitate, integritate teritorială, neamestec<br />
etc.). De cele mai multe ori ele se completează şi se întregesc recip<strong>ro</strong>c; nici un<br />
principiu nu poate fi aplicat făcându-se abstracţie de conţinutul celorlalte. Nu<br />
este posibil nici a invoca un principiu, încălcând alte principii. Tocmai de aceea<br />
documentele internaţionale prevăd că toate aceste principii reprezintă un tot<br />
unitar, că fiecare dintre ele se interpretează şi se aplică în contextul celorlalte, în<br />
scopul favorizării şi garantării legalităţii internaţionale.<br />
2. Subiectele dreptului internaţional<br />
2.1. Personalitatea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională: concept şi caracteristici<br />
Ordinea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internă sau internaţională desemnează entităţile care au<br />
calitatea de a participa la raporturile jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice guvernate de normele specifice<br />
29
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
respectivei ordini jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice şi a fi titulare de drepturi şi obligaţii. Orice entitate<br />
care posedă personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională se constituie în persoană jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică<br />
internaţională.<br />
Noţiunea „personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională‖ desemnează aptitudinea<br />
ce o posedă o persoană jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională, pe când noţiunea de „drepturi şi<br />
obligaţii recunoscute de dreptul internaţional‖ desemnează doar drepturile şi<br />
îndatoririle jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice cârmuite de regulile dreptului internaţional şi al că<strong>ro</strong>r titular<br />
este subiectul respectiv.<br />
Conceptul de personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică, respectiv de persoană jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică<br />
internaţională este sinonim cu calitatea de subiect de drept internaţional. Totuşi<br />
în literatura de drept internaţional se face deosebirea între noţiunea de subiect de<br />
drept internaţional şi cea de persoană jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională. Distincţia dintre<br />
aceste două noţiuni ar reflecta evoluţia de la dreptul relaţiilor interstatale, în<br />
perioada când statul era principalul şi chiar unicul subiect de drept internaţional,<br />
la dreptul internaţional public care a devenit în mod p<strong>ro</strong>gresiv dreptul relaţiilor<br />
internaţionale.<br />
Personalitatea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională poate fi nelimitată în sensul că<br />
aceasta conferă titularului capacitatea ei de a dobândi orice fel de drepturi şi<br />
asuma orice fel de obligaţii (cazul statelor independente) sau limitată (în cazul<br />
statelor dependente ori al instituţiilor internaţionale).<br />
2.2. Reguli privind dobândirea şi pierderea personalităţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internaţionale<br />
Privitor la dobândirea şi pierderea personalităţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale,<br />
s-au cristalizat, în decursul evoluţiei dreptului internaţional, un anumit număr de<br />
reguli. Un stat există, în principiu, începând din momentul când sunt întrunite<br />
elementele constitutive, sub rezerva că cele mai multe din consecinţele existenţei<br />
personalităţii sale sunt subordonate recunoaşterii pentru a avea efect de la data<br />
fixată de aceasta. Existenţa sa ca stat nu poate fi pusă, desigur, în discuţie,<br />
deoarece ţine de domeniul realităţilor care nu au nevoie de confirmări sau alte<br />
ap<strong>ro</strong>bări cu toate acestea, calitatea de subiect a unui stat nou nu decurge, în mod<br />
automat şi obligatoriu, din această simplă existenţă, fiind necesară în plus<br />
exprimarea unei atitudini pozitive din partea altor state, atâta timp cât vocaţia de<br />
a stabili raporturi internaţionale, de a se manifesta ca subiect de drept nu se<br />
poate p<strong>ro</strong>duce fără participarea acestora.<br />
Un stat încetează să mai existe de la data când unul dintre elementele<br />
sale constitutive dispare şi, ca urmare, caracterul lui de persoană jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică<br />
internaţională este afectat.<br />
De principiu un stat rămâne unul şi acelaşi în dreptul internaţional, în<br />
ciuda schimbărilor care au loc în conducerea lui, a dinastiei lui, în ceea ce<br />
priveşte rangurile şi titlul, modul de organizare a statului sau a teritoriului său.<br />
Oricât de importante ar fi asemenea schimbări, ele nu afectează calitatea unui<br />
stat de persoană internaţională şi nici <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entitatea personală a statului respectiv.<br />
30
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Printre schimbările care afectează statele ca persoane jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internaţionale se pot menţiona: fuziunea dintre două state, ori schimbări care<br />
implică o pierdere parţială a independenţei pentru statul respectiv; unele restricţii<br />
impuse unui stat pot avea drept consecinţă pierderi parţiale ale independenţei.<br />
P<strong>ro</strong>blema continuităţii şi discontinuităţii personalităţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internaţionale a statului se pune în trei situaţii tipice: revoluţia, schimbări<br />
teritoriale şi război.<br />
3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional<br />
Subiectele de drept internaţional sunt titulare de drepturi şi obligaţii pe<br />
plan internaţional, titulare ale dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal<br />
internaţional, dar şi titularele unor interese în privinţa că<strong>ro</strong>ra există prevederi de<br />
drept internaţional. Subiectele de drept internaţional sunt acele entităţi care<br />
participă la elaborarea normelor de drept internaţional, dar şi la desfăşurarea<br />
raporturilor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit<br />
drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale.<br />
Din punctul de vedere al modului în care au fost constituite ş i al<br />
drepturilor pe care le au, subiectele dreptului internaţional public pot fi grupate<br />
astfel:<br />
a) statele - subiecte tipice şi primare;<br />
b) organizaţiile internaţionale guvernamentale - subiecte derivate;<br />
c) naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;<br />
d) alte entităţi, a că<strong>ro</strong>r calitate de subiect de drept internaţional este<br />
contestată în practica internaţională şi doctrină.<br />
În funcţie de structura acestora distingem categoria subiectelor primare<br />
şi cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse<br />
toate statele, deoarece acestea au un element natural p<strong>ro</strong>priu, şi anume teritoriul,<br />
în timp ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale,<br />
Sfântul Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială<br />
în mod natural p<strong>ro</strong>prie.<br />
Astfel cum se precizează în doctrină, între subiectele primare şi cele<br />
secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile internaţionale)<br />
există deosebiri care se exprimă şi în planul calităţilor de subiecte ale dreptului<br />
tratatelor.<br />
Subiectele dreptului internaţional public sunt entităţi participante la viaţa<br />
internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe. Cu alte cuvinte, subiectele<br />
dreptului internaţional public reprezintă acele entităţi care participă la rapor turi<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept<br />
internaţional înseamnă a beneficia de personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională, ceea<br />
ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter<br />
internaţional.<br />
31
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
3.1. Statul - subiect principal al dreptului internaţional public<br />
3.1.1. Suveranitatea statului<br />
Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept<br />
internaţional public şi aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect<br />
al acestui drept şi este singurul care posedă capacitate deplină, asumându-şi<br />
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.<br />
Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa,<br />
independent de faptul că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate.<br />
Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională,<br />
adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin<br />
exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. În virtutea atributului de<br />
suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are<br />
dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tutu<strong>ro</strong>r<br />
persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, adoptând legi şi aplicând<br />
sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta<br />
şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni.<br />
În doctrina internaţională prevalează punctul de vedere potrivit căruia<br />
pentru ca o entitate să aibă personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică de tip statal este necesară<br />
întrunirea a patru elemente:<br />
a. existenţa unui teritoriu determinat;<br />
b. o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erabil de<br />
membri);<br />
c. un guvern, relativ stabil;<br />
d. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.<br />
Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în<br />
următoarea corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având<br />
personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică de tip statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală<br />
independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi<br />
asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată în acest teritoriu,<br />
exercitând un cont<strong>ro</strong>l de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale.<br />
3.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor<br />
Sub raport conceptual există o strânsă corelaţie între teoria drepturilor şi<br />
îndatoririlor fundamentale ale statelor şi aceea a drepturilor omului, doctrina<br />
drepturilor şi îndatoririlor constituind, într-un anumit sens, o transpunere pe plan<br />
internaţional a marilor <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ei teoretice cu privire la drepturile omului.<br />
Inerente oricărui stat, drepturile fundamentale cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate ca fiind sacre,<br />
inalienabile, intangibile şi indivizibile, nu sunt susceptibile de nici o alienare sau<br />
alterare. Nici un stat nu poate renunţa la aceste drepturi, după cum nu poate<br />
abdica de la datoriile ce-i revin. Toate statele beneficiază în egală măsură de<br />
aceste drepturi, ceea ce pe plan teoretic exclude prin definiţie situaţiile<br />
privilegiate pentru unele din ele în dauna celorlalte.<br />
32
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
La rândul lor, obligaţiile fundamentale, norme imperative ale dreptului<br />
internaţional, alcătuiesc temelia indispensabilă desfăşurării normale a relaţiilor<br />
dintre ţări. Ele se impun în egală măsură tutu<strong>ro</strong>r statelor, atât în raporturile lor<br />
bilaterale cât şi în cele cu caracter multilateral. P<strong>ro</strong>movarea drepturilor nu este<br />
posibilă fără îndeplinirea obligaţiilor, în timp ce orice abatere de la obligaţii<br />
afectează în mod nemijlocit însăşi realizarea drepturilor.<br />
Dintre drepturile statelor se reţin: dreptul la existenţă, dreptul la<br />
suveranitate şi independenţă, dreptul de a-şi dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e p<strong>ro</strong>priile destine, dreptul la<br />
pace şi securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul la integritate teritorială şi<br />
inviolabilitatea f<strong>ro</strong>ntierelor, dreptul la autoapărare, dreptul asupra resurselor<br />
naturale, dreptul la egalitate, dreptul de a participa la rezolvarea p<strong>ro</strong>blemelor<br />
internaţionale, dreptul la cooperare, dreptul de a face comerţ, dreptul de acces la<br />
realizările ştiinţei şi tehnicii, dreptul de a face parte din organizaţiile<br />
internaţionale, dreptul de a participa la tratatele internaţionale şi dreptul la un<br />
tratament nediscriminatoriu.<br />
Ca obligaţii ale statelor au fost enunţate respectarea personalităţii<br />
statelor, respectarea suveranităţii şi independenţei statelor, nerecurgerea la forţă<br />
sau la ameninţarea cu forţa, respectarea suveranităţii permanente asupra<br />
resurselor naturale, p<strong>ro</strong>movarea p<strong>ro</strong>gresului economic şi social, menţinerea păcii<br />
şi securităţii internaţionale, dezarmarea, nerecurgerea la p<strong>ro</strong>paganda în favoarea<br />
războiului, lich<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>area colonialismului şi neocolonialismului, respectarea<br />
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, eliminarea discriminării rasiale,<br />
dezvoltarea colaborării internaţionale, nediscriminarea, conservarea şi p<strong>ro</strong>tejarea<br />
mediului înconjurător, respectarea drepturilor şi intereselor celorlalte state şi<br />
îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.<br />
3.1.3. Tipuri de state<br />
În societatea internaţională există mai multe timpuri de state:<br />
a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale<br />
puterii şi administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de drept;<br />
b) uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe<br />
state independente, cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi<br />
federaţiile.<br />
c) statul permanent neutru, care are un statut p<strong>ro</strong>priu.<br />
3.1.3.1. Statul unitar<br />
Se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii,<br />
justiţiei şi administraţiei. Chiar dacă este împărţit în unităţi teritoriale, pentru<br />
nevoile de administraţie, statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan intern şi<br />
extern, nici una din unităţile sale neavând atribuţii paralele sau concurente cu<br />
cele ale organelor centrale. Puterea politică în statele unitare poate fi delegată<br />
prin descentralizarea administraţiei publice loca le, însă tot guvernul rămâne piesa<br />
33
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
centrală supremă. Populaţia unui stat unitar are o singură cetăţenie, iar statul şi<br />
doar ele este subiect de drept internaţional public.<br />
3.1.3.2. Uniunile de state<br />
În ce priveşte tipurile şi categoriile de state, trebuie arătat că statele sunt<br />
susceptibile a fi clasificate, din punctul de vedere al dreptului internaţional, în<br />
raport cu structura lor şi atribuţiile pe care le au organele ce le reprezintă pe<br />
planul relaţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere, pe lângă statele<br />
p<strong>ro</strong>priu zise există şi uniunile de state, în care statele îşi păstrează <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entitatea,<br />
fiind legate numai prin anumite elemente ce exprimă anumite interese comune.<br />
Din categoria uniunilor de state fac parte uniunea personală, uniunea reală,<br />
confederaţia şi federaţia.<br />
A. Uniunea personală. În cazul uniunii personale – formă ce aparţine,<br />
desigur, trecutului – statele erau unite prin persoana monarhului, menţinându-şi<br />
calitatea distinctă de subiecte de drept internaţional. În primii ani de existenţă a<br />
statului <strong>ro</strong>mân, o uniune personală a fost creată prin dubla alegere a lui<br />
Alexandru Ioan Cuza, în 1859, până la crearea unor organisme comune<br />
Munteniei şi Moldovei, în 1862.<br />
B. Uniunea reală. Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală<br />
implică anumite sinc<strong>ro</strong>nizări ale politicii statelor care se unesc, dar elementele<br />
comune nu sunt de natură să elimine în esenţă calitatea distinctă de subiect a<br />
statelor componente. Existenţa uniunii reale are, fără îndoială, repercusiuni<br />
asupra politicii externe a statelor în cauză, deoarece acestea având anumite<br />
instituţii comune (parlamente, comisii de apărare etc.) nu mai pot acţiona,<br />
practic, în mod divergent pe plan internaţional, unul în raport de celălalt. Ele<br />
continuă, totuşi, să-şi păstreze indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ualitatea distinctă, ca o consecinţă a<br />
faptului că numai unele activităţi urmează să se desfăşoare în comun, în timp ce<br />
altele rămân de competenţa exclusivă a entităţilor suverane.<br />
C. Confederaţia de state. În cazul confederaţiei de state ne aflăm de fapt<br />
în faţa unei asociaţii a unor subiecte de drept internaţional, care îşi creează<br />
organe comune, având atribuţii în domeniul apărării, financiar, al politicii<br />
externe. Dar statele componente continuă să deţină şi să-şi exercite capacitatea<br />
de subiect de drept internaţional. Raporturile dintre statele care alcătuiesc o<br />
confederaţie sunt raporturi de drept internaţional stabilite de tratatul de<br />
constituire. Pe de altă parte, deşi nu constituie un stat în accepţiunea uzuală a<br />
termenului, confederaţia are şi ea calitatea de subiect distinct de drept<br />
internaţional, organul central comun fiind în general abilitate să încheie tratate,<br />
să primească şi să trimită reprezentanţi diplomatici.<br />
D. Statul federal. Spre deosebire de confederaţie, statele federale<br />
reprezintă colectivităţi complexe în care numai statul federal apare ca subiect de<br />
drept internaţional, constituţia fiind actul care stabileşte competenţele organelor<br />
federale. Statele ce fac parte dintr-un stat federal devin de fapt simple p<strong>ro</strong>vincii,<br />
pre<strong>ro</strong>gativele lor referindu-se mai mult la autoadministrarea locală, pe care<br />
34
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
continuă să o păstreze şi care se reflectă în diversitatea legislaţiei, a unor<br />
reglementări administrative sau poliţieneşti.<br />
O formă nouă de uniune a statelor o reprezintă Uniunea Eu<strong>ro</strong>peană, a<br />
cărei structură instituţională a fost redefinită prin Tratatul de la Lisabona,<br />
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Doctrina s-a p<strong>ro</strong>nunţat în general în<br />
favoarea <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eii de a cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>era Uniunea Eu<strong>ro</strong>peană ca o formă sui generis de<br />
asociere, ce se ap<strong>ro</strong>pie de confederaţia de state, dar nu întruneşte condiţiile unui<br />
stat federal. În cadrul Uniunii Eu<strong>ro</strong>pene există competenţe care au fost<br />
transferate Uniunii, fiecare stat membru participând la exercitarea acestora,<br />
împreună cu celelalte state membre ale Uniunii Eu<strong>ro</strong>pene, competenţe partajate<br />
între Uniune şi statele membre şi competenţe naţionale, care aparţin exclusiv<br />
statelor.<br />
3.1.3.3. Statul permanent neutru<br />
Instituţia neutralităţii este una dintre cele mai vechi instituţii ale<br />
dreptului internaţional contemporan, ea implicând poziţia unui stat de neamestec<br />
în conflictele militare. Neutralitatea permanentă reprezintă o instituţie<br />
modernă, de care beneficiază o serie de state, în baza unei opţiuni suverane şi a<br />
recunoaşterii internaţionale.<br />
După cum s-a arătat în lucrări de specialitate, „neutralitatea permanentă<br />
este o opţiune de durată a diferitelor state, nelegată de împrejurări conjuncturale<br />
de politică externă, care presupune obligaţii suplimentare de comportament,<br />
altele decât cele rezultând din abţinere, prevenire şi imparţialitate‖. Neutralitatea<br />
permanentă, ca statut jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic cu trăsături p<strong>ro</strong>prii, s-a afirmat încă din secolul al<br />
XIX-lea.<br />
Elveţiei i-a fost recunoscut statutul de neutralitate permanentă din 1815;<br />
Belgia a avut acest statut din 1839 până în 1919; Luxemburgul a avut statut de<br />
neutralitate permanentă începând cu anul 1867 (garantat prin tratatul încheiat<br />
între Austria, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda, Prusia), până în anul 1948,<br />
când noua Constituţie a statului nu se mai referă la acest statut. În timp ce<br />
neutralitatea Elveţiei a fost respectată în timpul celor două războaie mondiale,<br />
neutralitatea Belgiei în primul război mondial şi a Luxemburgului, în ambele<br />
războaie mondiale, a fost nesocotită de Germania.<br />
Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului<br />
ce îşi asumă acest statut. Acestea pot fi dispoziţii constituţionale, declaraţii sau<br />
legi interne speciale, care sunt urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi<br />
„garantare‖ a acestui statut din partea altor state, mai ales a marilor puteri,<br />
exprimate indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual ori colectiv. Un stat este cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat ca bucurându-se de<br />
neutralitate permanentă dacă el se angajează să rămână neutru în orice războaie<br />
ce ar putea interveni între alte state. El nu are dreptul să aparţină vreunei alianţe<br />
militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă<br />
în dreptul la autoapărare indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uală şi colectivă, în care scop el poate utiliza<br />
35
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
p<strong>ro</strong>priile sale forţe armate şi poate cere ajutorul altor state, în cazul în care<br />
statutul său de neutralitate ar fi nesocotit.<br />
Dintre exemplele recente de state care beneficiază de statut de<br />
neutralitate poate fi menţionată Austria, Laos şi Malta, care şi-a declarat<br />
unilateral neutralitatea.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic actual al neutralităţii în caz de conflicte armate<br />
dobândeşte o serie de elemente noi, ţinând seama şi de p<strong>ro</strong>gresele înregistrate în<br />
tehnicile de luptă şi mijloacele de purtare a războiului, în special de pericolul pe<br />
care îl reprezintă armele nucleare. Toate acestea impun statului neutru<br />
următoarele obligaţii:<br />
să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca<br />
scop pregătirea războiului;<br />
să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare,<br />
inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, ma nevre<br />
militare sau alte asemenea utilizări;<br />
să nu deţină, să nu p<strong>ro</strong>ducă şi să nu experimenteze armament<br />
nuclear;<br />
să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.<br />
În ceea ce priveşte compatibilitatea între statutul de neutralitate<br />
permanentă şi calitatea de membru al ONU au fost exprimate puncte de vedere<br />
diferite, iar practica nu a fost unitară. Aşa, de pildă, cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erând că statutul lor de<br />
neutralitate permanentă este compatibil cu calitatea de membru al ONU, Elveţia<br />
şi Austria au devenit membre ale ONU întemeindu-se pe dispoziţiile art.48 alin.1<br />
din Capitolul VII al Cartei, care dau dreptul Consiliului de Securitate să aleagă<br />
doar unele dintre statele membre că<strong>ro</strong>ra să le solicite participarea directă la<br />
măsuri de constrângere cu forţa armată.<br />
3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional<br />
Definirea succesiunii statelor, a aspectelor sale esenţiale, ca instituţie a<br />
dreptului internaţional, face şi a făcut obiectul unor cont<strong>ro</strong>verse în doctrina<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică de specialitate.<br />
Statele succesoare au, în general, interesul să li se garanteze<br />
posibilitatea de a adopta o atitudine critică faţă de vechile angajamente, de a<br />
înlătura anumite tratate inegale sau inechitabile care le-ar putea afecta<br />
independenţa şi suveranitatea naţională, dreptul de decizie în p<strong>ro</strong>bleme interne şi<br />
internaţionale.<br />
Cât priveşte statul predecesor, în măsura în care continuă să existe,<br />
succesiunea nereprezentând şi o dispariţie a sa ca subiect de drept internaţional,<br />
este interesat, în general, în continuitatea obligaţiilor internaţionale, deoarece ―o<br />
atitudine critică a statului succesor faţă de tratatele anterior aplicabile ar putea<br />
afecta într-o oarecare măsură bunele relaţii ale statului predecesor cu statele<br />
terţe‖.<br />
36
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Succesiunea din dreptul internaţional nu se soluţionează în temeiul legii,<br />
ca în dreptul intern, ci în virtutea exercitării de către statul succesor a<br />
suveranităţii sale, a dreptului său de a dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e în mod liber dacă şi în ce măsură,<br />
va menţine raporturile jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice ale predecesorului său.<br />
Respingerea raporturilor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, a drepturilor şi obligaţiilor<br />
internaţionale anterioare, incompatibile cu politica internă şi externă, cu<br />
interesele legitime ale statului succesor semnifică manifestarea suveranităţii sale.<br />
Statul succesor îşi organizează sistemul raporturilor sale jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice cu alte<br />
state, prin confirmarea, preluarea de la statul predecesor, a acelor drepturi şi<br />
obligaţii decurgând din tratate sau din alte domenii, în conformitate cu interesele<br />
sale, cu dreptul poporului (naţiunii) de a-şi hotărî singur soarta, în condiţii de<br />
egalitate deplină şi neamestec în treburile sale interne.<br />
Suveranitatea statului succesor se manifestă astfel prin dreptul său de a<br />
respinge raporturile jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, drepturile şi obligaţiile internaţionale anterioare<br />
incompatibile cu politica sa internă şi externă, cu interesele sale fundamentale.<br />
Sub aspectul suveranităţii, succesiunea reprezintă un domeniu de<br />
exercitare a suveranităţii naţionale, a dreptului poporului de a-şi hotărî singur<br />
soarta. Această caracteristică a succesiunii se reflectă şi în Convenţiile din 1978<br />
şi 1983 de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate, respectiv, la bunuri,<br />
arhive şi datoria de stat.<br />
Comisia de drept internaţional a abordat p<strong>ro</strong>blemele succesiunii statelor<br />
sub trei aspecte:<br />
succesiunea statelor la tratatele internaţionale, codificată prin<br />
Convenţia de la Viena din anul 1978;<br />
succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat, arhivelor şi<br />
datoriilor de stat, codificată prin Convenţia de la Viena din anul 1983;<br />
succesiunea statelor în ce priveşte calitatea lor de membri în<br />
organizaţiile internaţionale, încă nedefinitivată.<br />
Succesiunea statelor nu implică astăzi o preluare automată de către statul<br />
succesor a drepturilor şi obligaţiilor internaţionale anterioare, neexistând în acest<br />
caz o prezumţie de "transmisiune cu titlu universal"; poziţia sa este determinată<br />
prin libera sa opţiune suverană.<br />
Practica diferitelor cazuri de succesiune arată, însă că nu are loc, de<br />
regulă, nici o negare totală de către statul succesor a raporturilor de drept<br />
internaţional ale predecesorului, teoria tabula rasa neconfirmându-se în realitate.<br />
Poziţia statului succesor se situează, în general, în practică, între afirmarea, prin<br />
consimţământul său, a suveranităţii naţionale, a dreptului la autodeterminare a<br />
poporului de pe un teritoriu determinat şi necesitatea de a evita un vacuum<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic în situaţia sa, în raporturile de cooperare cu celelalte state, de a se afirma<br />
ca entitate independentă, egală în drepturi în contextul general al comunităţii<br />
internaţionale.<br />
Succesiunea reprezintă, aşadar, în dreptul internaţional contemporan,<br />
acea instituţie jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică cu ajutorul căreia, în condiţiile unor schimbări radicale<br />
sociale şi politice, un stat îşi manifestă dreptul său suveran, contribuind prin<br />
37
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
recons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erarea unui grup de raporturi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice preexistente, la p<strong>ro</strong>movarea de noi<br />
relaţii între state. Aceasta constituie, totodată, un domeniu de convergenţă a<br />
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, de dezvoltare<br />
a cooperării cu participarea egală a tutu<strong>ro</strong>r statelor lumii.<br />
3.1.5. Recunoaşterea statelor. Natura şi efectele recunoaşterii<br />
Recunoaşterea este actul unilateral prin care un stat constată existenţa<br />
unor fapte care pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi<br />
declară expres sau acceptă implicit că relaţiile sale internaţionale viitoare vor fi<br />
edificate ţinând seama de aceste fapte.<br />
Fireşte, cel mai important caz este recunoaşterea statelor nou formate.<br />
Întrucât normele dreptului internaţional presupun existenţa unui ansamblu de<br />
drepturi şi obligaţii recip<strong>ro</strong>ce, în principal ale statelor, acestea trebuie să se<br />
recunoască recip<strong>ro</strong>c ca atare, pentru a putea pune în valoare drepturile şi<br />
obligaţiile respective.<br />
Recunoaşterea unui stat nou poate fi definită ca actul unilateral prin<br />
care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ere ca stat<br />
o nouă entitate politică şi, în consecinţă, admit că acesta este subiect de drept<br />
internaţional, deci dispune de capacitatea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma<br />
obligaţii internaţionale. Aşadar, recunoaşterea este un act jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic opozabil<br />
statului care îl efectuează şi creează drepturi şi obligaţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice între acest stat şi<br />
statul recunoscut.<br />
O primă concluzie este aceea că recunoaşterea este un act unilateral care<br />
decurge din suveranitatea de stat; este o decizie care depinde în mod exclusiv de<br />
statul care-şi p<strong>ro</strong>pune să o adopte.<br />
Totodată, recunoaşterea este un act facultativ, în sensul că fiecare stat<br />
dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e, în ceea ce-l priveşte, dacă şi în ce moment face recunoaşterea. Nu există<br />
obligaţia de a recunoaşte noile state; recunoaşterea este un act liber, cu caracter<br />
politic.<br />
Recunoaşterea poate emana numai de la state sau grupuri de state.<br />
Un prim efect al recunoaşterii este constituirea de relaţii normale între<br />
state, ea fiind condiţia prealabilă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu noul<br />
stat (acest lucru nu este automat), dar nu pot exista relaţii diplomatice fără<br />
recunoaşterea noului stat. Stabilirea de relaţii diplomatice este o formă de<br />
recunoaştere tacită a noului stat.<br />
În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres<br />
obligaţia de a nu recunoaşte fapte rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate.<br />
Potrivit unei norme care fac parte din principiul nerecurgerii la forţă şi la<br />
ameninţarea cu forţa, nici o achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei<br />
sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută ca legală.<br />
3.1.5.1. Tipuri şi forme ale recunoaşterii<br />
38
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Practica internaţională a consacrat mai multe tipuri şi forme ale<br />
recunoaşterii statelor. Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi<br />
definitivă a unui stat, este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai odată cu<br />
încetarea calităţi de subiect de drept a statului recunoscut. Ea are ca efect<br />
recunoaşterea deplină a personalităţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă<br />
din exercitarea suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea stabilirii de relaţii în<br />
diferite domenii, în primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a<br />
încheierii de tratate şi altele.<br />
Recunoaşterea de facto, la care se recurge în mod excepţional are<br />
caracter limitat şi p<strong>ro</strong>vizoriu, putând fi oricând revocată. Ea are ca raţiune<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţia că statul respectiv nu ar fi încă suficient de stabil şi ca formă de<br />
manifestare, fiind preferabilă stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei<br />
relaţii comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este<br />
o fază premergătoare recunoaşterii de jure.<br />
Între recunoaştere de jure şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de<br />
esenţă, ambele fiind manifestări de voinţă a statelor, cu efecte jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
asemănătoare, prima completă, a doua parţială.<br />
3.1.6. Recunoaşterea guvernelor<br />
Practica recunoaşterii guvernelor a luat naştere în legătură cu viaţa<br />
politică agitată din statele latino-americane, care a făcut necesară această<br />
instituţie, deoarece alte state au dorit să-şi exprime dezap<strong>ro</strong>barea faţă de<br />
schimbările intervenite.<br />
Dacă de regulă recunoaşterea unui stat înseamnă şi recunoaşterea<br />
guvernului, schimbările succesive de guverne efectuate pe cale constituţională nu<br />
necesită recunoaştere. Au existat şi situaţii când menţinându-se recunoaşterea<br />
unui stat să nu fie recunoscut guvernul aflat la conducerea lui.<br />
P<strong>ro</strong>blema recunoaşterii guvernelor intervine atunci când într-un stat<br />
existent puterea este preluată de un nou guvern prin alte mijloace decât cele<br />
constituţionale, precum revoluţie, lovitură de stat etc., ori se schimbă forma de<br />
guvernământ a unui stat (din monarhie în republică sau invers).<br />
Recunoaşterea guvernelor poate avea consecinţe jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice importante. De<br />
pildă, în cazul dezmembrării unui stat, recunoaşterea guvernului stabilit pe o<br />
parte a teritoriului statului implică recunoaşterea noului stat, nerecunoaşterea<br />
noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea de relaţii normale între state.<br />
Cât priveşte guvernele venite la putere pe căi neconstituţionale, unele<br />
state recurg la acte exprese de recunoaştere a acestora iar altele se limitează să<br />
declare că îşi vor menţine sau nu reprezentanţii diplomatici în noile state. Însăşi<br />
menţinerea sau stabilirea de relaţii diplomatice echivalează cu o recunoaştere<br />
tacită.<br />
3.2. Organizaţiile internaţionale<br />
39
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Un fenomen de amploare al epocii contemporane l-a reprezentat<br />
înfiinţarea, extinderea şi sporirea competenţelor organizaţiilor internaţionale,<br />
odată cu începutul secolului al XX-lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în<br />
categoria subiectelor de drept internaţional s-au înmulţit şi tratatele încheiate de<br />
organizaţiile internaţionale.<br />
Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului<br />
tratatelor cu o evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan.<br />
Acestea în prezent contribuie în mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor<br />
internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce presupune şi calitatea sa de parte<br />
a acestora. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale<br />
devin titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre<br />
statele membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor<br />
internaţionale. Deşi cu o capacitate funcţională specifică, în limitele competenţei<br />
stabilite, organizaţiile interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală cu cea<br />
a statelor la încheierea acelor tratate făcute în scopul atingerii obiectivelor lor.<br />
Convenţia de la Viena (1986), privind dreptul tratatelor între state şi<br />
organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale , consacră<br />
capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate şi prevede:<br />
„capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată<br />
de regulile acestei organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în planul<br />
dreptului tratatelor nu este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi<br />
funcţiunile ei. Pe de altă parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor<br />
internaţionale este determinată precis de către grupurile de state ce le-au fondat.<br />
Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile<br />
internaţionale se numără dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele<br />
membre, drepturi rezultând din imunitatea de jurisdicţie pentru actele şi<br />
activităţile efectuate de organizaţii, dreptul de p<strong>ro</strong>tecţie al agenţilor organizaţiei,<br />
dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a obţine despăgubiri.<br />
Pentru ca o asociere să poată fi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată organizaţie internaţională,<br />
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:<br />
1. La respectiva asociere să participe, în calitate de părţi contractante,<br />
statele, în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969,<br />
organizaţiile internaţionale sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa<br />
acestora.<br />
2. Actul constitutiv al organizaţiei să reflecte acordul de voinţă al<br />
statelor membre fondatoare. Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale<br />
şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia<br />
însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi şi obligaţii recip<strong>ro</strong>ce,<br />
opozabile tutu<strong>ro</strong>r membrilor.<br />
3. Asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea<br />
unor obiective şi scopuri comune.<br />
4. Organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională<br />
p<strong>ro</strong>prie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică<br />
sau permanentă, prin intermediul că<strong>ro</strong>ra să îşi poată desfăşura activitatea,<br />
40
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
conform statutului. Între aceste organe, să figureze cel puţin un organ format din<br />
reprezentanţii tutu<strong>ro</strong>r statelor membre, organ autonom care nu depinde de un<br />
anume stat.<br />
5. Pentru a fi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată organizaţie internaţională, asocierea dintre<br />
statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de<br />
drept internaţional.<br />
6. Să aibă personalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică p<strong>ro</strong>prie de drept intern şi de drept<br />
internaţional, în temeiul căreia organizaţia beneficiază de drepturi şi îşi asumă<br />
obligaţii pe teritoriul oricăruia dintre statele membre sau în raporturile cu acestea<br />
ori cu alte subiecte de drept internaţional<br />
În ceea ce priveşte structura organizaţiilor internaţionale, schema<br />
clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:<br />
a) un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al<br />
organizaţiei, în care sunt reprezentate toate statele membre. De regulă, acestea<br />
sunt reprezentate prin reprezentanţii guvernelor care, acţionând în baza<br />
instrucţiunilor guvernelor, reprezintă în mod direct statele membre, acestea din<br />
urmă fiind unele faţă de altele în raport de egalitate jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică.<br />
b) un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă. De exemplu,<br />
din Consiliul de Securitate al ONU, fac parte 15 membri, între care 5 membri<br />
permanenţi Franţa, Anglia, Rusia, China şi SUA iar 10 membri sunt desemnaţi,<br />
prin sistemul <strong>ro</strong>taţiei, de către Adunarea Generală a ONU.<br />
c) un secretariat având sarcini executorii.<br />
3.3. Naţiunile (popoarele) care luptă pentru independenţă<br />
Dreptul internaţional consacră personalitatea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională a<br />
popoarelor şi naţiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominaţia străină<br />
sau colonială şi formarea unui stat independent. În virtutea dreptului de a-şi<br />
hotărî singur soarta, temeiul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al personalităţii sale internaţionale, fiecare<br />
popor, având mişcarea sa de eliberare naţională, este titularul unor drepturi şi<br />
obligaţii internaţionale şi se bucură de p<strong>ro</strong>tecţia nemijlocită a normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice<br />
internaţionale. Această calitate aparţine poporului care, dispunând de o<br />
organizare determinată a mişcării sale pentru independenţă (organe de<br />
conducere, armată de rezistenţă etc.), exercită o serie de atribute în interesul<br />
deplinei sale eliberări.<br />
În dreptul internaţional se recunoaşte în prezent dreptul fiecărui popor<br />
subjugat de a recurge la rezistenţa prin orice mijloc, inclusiv la folosirea forţei<br />
armate, împotriva dominaţiei străine, sub orice formă s-ar exercita asupra sa.<br />
Calitatea de subiect de drept internaţional a poporului luptător se<br />
manifestă şi prin exercitarea unor drepturi, cum sunt: reprezentarea diplomatică<br />
şi relaţiile cu statele în condiţii şi limite convenite; dreptul de participare cu<br />
statut de observator la ONU şi la alte organizaţii internaţionale care dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> în<br />
acest sens; membru asociat la acele organizaţii internaţionale al că<strong>ro</strong>r statut are<br />
dispoziţii în acest sens (UNESCO, OMS ş.a.); p<strong>ro</strong>tecţia normelor dreptului<br />
41
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
umanitar privind prizonierii, populaţia civilă ş.a. în caz de conflict armat şi<br />
obligaţia de a respecta aceste norme; capacitatea de a încheia cu statele, prin<br />
reprezentanţi legitimi, tratate internaţionale şi participarea la negocieri în<br />
p<strong>ro</strong>blemele de interes recip<strong>ro</strong>c.<br />
Prin conţinutul şi sfera sa de exercitare, acest statut al mişcărilor de<br />
eliberare este însă limitat şi tranzitoriu, o etapă către dobândirea deplinei<br />
independenţe şi pe această bază, a unei personalităţi internaţionale depline.<br />
3.4. Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta<br />
În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite<br />
colectivităţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun, şi a Ordinului Suveran de<br />
Malta. În literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este<br />
reprezentativă în p<strong>ro</strong>cesul de reconceptualizarea dreptului internaţional, în sensul<br />
acceptării în sfera subiectelor dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele<br />
tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o<br />
organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit.<br />
Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al<br />
Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un<br />
rezultat necesar, ci mai degrabă <strong>ro</strong>lul primordial în această calificare rezultă din<br />
poziţia Papei ca şef al unei organizaţii mondiale, Biserica Romano - Catolică.<br />
Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea<br />
Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.<br />
Urmare încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul<br />
Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de<br />
Vatican. În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca<br />
subiect de drept internaţional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că<br />
acestuia îi lipsesc elementele faptice şi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice specifice statului (suveranitatea<br />
şi independenţa), teritoriul său este foarte restrâns şi nu beneficiază de o<br />
autonomie a serviciilor sale publice.<br />
Cu toate acestea Vaticanul se comportă în viaţa internaţională ca un<br />
subiect de drept internaţional, fiind membru în nume<strong>ro</strong>ase organizaţii<br />
internaţionale, are calitatea de observator în cadrul ONU, participă la realizarea<br />
de tratate şi convenţii cu caracter umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază<br />
şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende internaţionale. De asemenea,<br />
Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale.<br />
În prezent, Vaticanul este acceptat ca subiect de drept internaţional sui<br />
generis, particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.<br />
Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eea<br />
tradiţională că Papa este „suveran secular‖ din perioada de formare a dreptului<br />
internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale,<br />
Biserica Romano - Catolică, pe de altă parte.<br />
Doctrina italiană cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.<br />
Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:1)<br />
42
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice multiple; 2) populaţia este<br />
foarte mică, iar 3) naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv si 4) nu posedă<br />
autonomia serviciilor sale publice.<br />
Caracterul statal al Vaticanului este recunoscut de statele din<br />
comunitatea internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Vaticanul<br />
întreţine relaţii speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.<br />
Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul<br />
Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.<br />
Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, a cărui denumire completă<br />
este Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim este<br />
unul dintre subiectele cu recunoaştere a personalităţii internaţionale. A fost<br />
înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital<br />
pentru pelerinii din Ţara Sfântă. În 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut<br />
Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta ca ordin religios. Ulterior, Ordinul a<br />
devenit militar pentru a-i apăra pe bolnavi, pelerini şi teritoriile creştine din Ţara<br />
Sfântă. A avut iniţial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, iar din 1834<br />
stabilindu-şi sediul la Roma, pe lângă Suveranul Pontif.<br />
Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i se recunosc drepturi<br />
suverane, cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă.<br />
Ordinul îşi desfăşoară activităţile caritabile pentru bolnavi, nevoiaşi şi<br />
refugiaţi de mai mult de nouă secole. S-a consacrat acestei obligaţii de-a lungul<br />
secolelor cu mijloace conforme spiritului timpului. Ordinul nu este parte la nici<br />
un tratat internaţional, motiv pentru care este cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erabil contestată calitatea sa<br />
de subiect de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii diplomatice cu<br />
Vaticanul, San Marino, Spania, Haiti. Ordinul se bucură de dreptul de<br />
suveranitate şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 90 de ţări. Pentru a-şi putea<br />
duce la îndeplinire îndatoririle instituţionale poate constitui organizaţii<br />
dependente, asemenea organizaţii îşi desfăşoară activitatea în peste 120 ţări.<br />
În România Ordinul Maltez şi-a început activitatea în 1932 şi şi-a<br />
reluat-o din decembrie 1989. În anul 1991 Serviciul de Ajutor Maltez în<br />
România a fost constituit şi înregistrat ca persoană jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică.<br />
3.5. Statutul indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului în dreptul internaţional<br />
În doctrina jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică s-au exprimat opinii diferite în această p<strong>ro</strong>blemă.<br />
Evoluţia postbelică a dreptului internaţional, îndeosebi sub aspectul extinderii<br />
sferei sale generale de reglementare şi la statutul persoanei fizice luate indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual,<br />
a readus în discuţie această p<strong>ro</strong>blemă.<br />
În prezent, pentru argumentarea tezei „indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ul, subiect de drept<br />
internaţional‖ se folosesc următoarele susţineri:<br />
1. indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ul este subiect al răspunderii penale în dreptul internaţional<br />
pentru: fapte cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate infracţiuni în convenţiile internaţionale (se<br />
argumentează în sens contrar că, de fapt, în acest caz persoanele sunt pedepsite în<br />
temeiul legilor interne şi rămân sub jurisdicţia internă a statului).<br />
43
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2. indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ul este destinatar direct al unor norme din comunităţile<br />
internaţionale;<br />
3. indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului i se recunoaşte calitatea de parte în faţa unor instanţe<br />
internaţionale, putând chiar declanşa acţiuni (în cadrul sistemului eu<strong>ro</strong>pean şi<br />
intraamerican de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului, în faţa Curţii de Justiţie a<br />
Comunităţii Eu<strong>ro</strong>pene).<br />
În cazurile mai sus menţionate se argumentează în sens opus că, de fapt,<br />
valorificarea acestor drepturi se face prin intermediul statelor, ca urmare şi<br />
subsecvent exercitării voinţei suverane a statului.<br />
Reglementări interstatale privind p<strong>ro</strong>movarea şi p<strong>ro</strong>tecţia internaţională a<br />
drepturilor omului sau răspunderea persoanelor particulare pentru fapte ilicite cu<br />
caracter internaţional (piraterie maritimă sau aeriană, falsificarea de monedă,<br />
trafic de stupefiante ş.a.) oferă argumente de drept pozitiv multor autori, pentru a<br />
conferi şi indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului un statut determinat de drept internaţional.<br />
Unii autori conferă indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului personalitate internaţională similară<br />
statelor. O asemenea opinie rămâne însă şi astăzi minoritară, marea majoritate a<br />
autorilor recunoscând persoanelor fizice aspecte ale unui statut internaţional<br />
limitat şi derivat, în raport cu statele care sunt şi rămân subiecte primordiale ale<br />
dreptului internaţional.<br />
Indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ul rămâne, prin natura situaţiei sale jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, subiect al dreptului<br />
intern, fără ca aceasta să excludă, sub aspecte prevăzute expres în acte<br />
interstatale, inc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţa asupra sa a dreptului internaţional cu privire la drepturile şi<br />
obligaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională încetează să mai păstreze un<br />
caracter rig<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>, de izolare a indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului faţă de dreptul internaţional, căpătând<br />
transparenţa care permite, prin acordul statelor, legătura între persoana fizică şi<br />
normele jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale.<br />
Sunt create astfel de drepturi şi obligaţii internaţionale nu numai pentru<br />
state, dar şi pentru indivizi, privind mai ales drepturile şi libertăţile fundamentale<br />
ale omului şi răspunderea internaţională a persoanelor particulare.<br />
Timp de lucru: 2 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Referitor la situaţia statelor şi organizaţiilor internaţionale<br />
interguvernamentale ca subiecte ale dreptului internaţional public, aceasta<br />
poate fi :<br />
a) de egalitate între state şi organizaţii internaţionale<br />
b) de statut privilegiat al statelor<br />
c) de statut privilegiat al organizaţiilor internaţionale<br />
44
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2. Subiecte principale ale dreptului internaţional public sunt:<br />
a) organizaţiile internaţionale guvernamentale şi<br />
naţiunile care luptă pentru eliberare;<br />
b) persoanele fizice şi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice;<br />
c) statul.<br />
Răspunsuri: 1. – a); 2. – c).<br />
Nu uita!<br />
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt:<br />
1. Pricipiul egalităţii suverane;<br />
2. Principiul integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii f<strong>ro</strong>ntierelor;<br />
3. Principiul nerecurgerii la forţă şi ameninţarea cu forţa;<br />
4. Principiul neamestecului ȋ n treburile interne ale statelor;<br />
5. Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele ȋ nsele;<br />
6. Principiul cooperării international;<br />
7. Principiul respectării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate (Pacta sunt<br />
servanda);<br />
8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor;<br />
9. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;<br />
Temă de cont<strong>ro</strong>l nr. 3<br />
Succesiunea statelor ȋ n dreptul internaţional public.<br />
___________________________________________________________________<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
45
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4<br />
POPULAŢIA ÎN <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng><br />
Cuprins:<br />
1. Noţiunea de populaţie<br />
2. P<strong>ro</strong>tecţia internaţională a drepturilor omului<br />
3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional<br />
4. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al străinilor<br />
5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante<br />
Nu uita!<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- studierea şi cunoaşterea modurilor şi principiilor de dobândire şi<br />
pierdere a cetăţeniei ȋ n dreptul internaţional;<br />
- cunoaşterea regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic de p<strong>ro</strong>tecţie a persoanelor ȋ n plan<br />
internaţional;<br />
- studierea şi cunoaşterea regimului de p<strong>ro</strong>tecţie a refugiaţilor şi a<br />
străinilor ȋ n dreptul internaţional public;<br />
- ȋ nţelegerea şi ȋ nsuşirea noţiunilor şi instituţiilor privind dreptul de<br />
azil, expulzarea şi extrădarea.<br />
1.Noţiunea de populaţie<br />
P<strong>ro</strong>blemele populaţiei în dreptul internaţional au căpătat o importanţă<br />
deosebită în ultimele decenii, ca urmare a dezvoltării colaborării internaţionale,<br />
extinderii schimburilor economice şi amplificării comerciale. Dacă la începutul<br />
secolului al XX-lea, populaţia Globului însuma 1,6 miliarde de locuitori, în<br />
prezent a ajuns la peste 7 miliarde.<br />
După cum s-a arătat, populaţia constituie alături de teritoriu şi guvern,<br />
unul din cele trei elemente materiale ale existenţei statului. Statul este, înainte de<br />
orice, o colectivitate umană; el nu poate exista fără populaţie, aşa cum nu poate<br />
exista fără teritoriu sau guvern.<br />
În termeni lingvistici, populaţia unui stat este definită ca totalitatea<br />
persoanelor aflate pe teritoriul acestui stat. Dacă acceptăm sensul larg al acestei<br />
definiţii, se înţelege că populaţia unui stat cuprinde toate persoanele fizice care<br />
46
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
se găsesc la un moment dat pe teritoriul său. Din punct de vedere jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, această<br />
definire prezintă însă un dublu inconvenient<br />
Pe de o parte, este prea largă pentru că include şi străinii domiciliaţi întrun<br />
stat, care n-au renunţat la cetăţenia de origine şi care nu pot fi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţi ca<br />
„elemente constitutive‖ ale statului iar, pe de altă parte, exclude cetăţenii p<strong>ro</strong>prii,<br />
instalaţi în alte ţări, dar care continuă să participe la viaţa politică a statului de<br />
origine. Populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde deci „comunitatea<br />
naţională‖ a acelui stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin<br />
cetăţenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte state.<br />
Alături de cetăţenii p<strong>ro</strong>prii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi străini, fie<br />
permanenţii (cetăţeni ai altor state dar cu domiciliu de bază în statul de reşedinţă,<br />
indivizi fără cetăţenie şi refugiaţi), fie în mod temporar (turişti, oameni de<br />
afaceri etc.).<br />
Populaţia unui stat cuprinde totalitatea persoanelor – cetăţeni străini,<br />
persoane fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţi sau persoane strămutate –<br />
care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt supuse jurisdicţiei sale.<br />
2. P<strong>ro</strong>tecţia internaţională a drepturilor omului<br />
Dacă istoria concepţiilor referitoare la drepturile omului poate fi<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată ca începând în secolul al XVII-lea, istoria p<strong>ro</strong>priu-zisă a<br />
instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului începe după cel deal<br />
doilea război mondial, când preocupările în acest domeniu capătă un caracter<br />
guvernamental şi generalizat – vizând ansamblul drepturilor omului.<br />
După cel de-al doilea război mondial au loc nume<strong>ro</strong>ase dezvoltări<br />
normative în ceea ce privesc drepturile omului. Astfel, se trece de la preocuparea<br />
asigurării şi p<strong>ro</strong>tecţiei unor anumite categorii de persoane (străini, minorităţi),<br />
ori a unor drepturi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate în mod indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual şi raportate la anumite domenii<br />
prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă, p<strong>ro</strong>tecţia minorităţilor), la<br />
asigurarea şi p<strong>ro</strong>tecţia drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală.<br />
Sub aspectul caracterului lor, pot fi distinse convenţii internaţionale –<br />
care au valoare obligatorie pentru statele care devin părţi la ele, dar şi alte<br />
instrumente internaţionale (rezoluţii etc.), ce cuprind declaraţii sau recomandări<br />
având o semnificaţie moral-politică.<br />
Convenţiile internaţionale ale drepturilor omului au fost clasificate în<br />
patru categorii:<br />
1) convenţii generale – care interesează ansamblul drepturilor omului<br />
sau un grup larg al acestora şi care au fost adoptate într-un cadru universal sau<br />
regional.<br />
2) convenţii specifice – care vizează garantarea anumitor drepturi ale<br />
omului şi care privesc: genoc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ul, crimele de război şi crimele împotriva<br />
umanităţii, sclavia, comerţul cu fiinţele umane, munca forţată, azilul, libertatea<br />
de informare, viaţa particulară, securitatea socială etc.;<br />
47
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
3) convenţii referitoare la p<strong>ro</strong>tecţia anumitor categorii – care corespund<br />
necesităţii de a p<strong>ro</strong>teja în mod special anumite categorii de fiinţe umane:<br />
refugiaţii, apatrizii, emigranţii, muncitorii, femeile, copiii, combatanţii,<br />
prizonierii şi persoanele civile, în timp de conflict armat;<br />
4) convenţii de interzicere a discriminării – care au ca obiect lupta<br />
împotriva discriminării bazată pe sex, rasă, origine etnică etc., a discriminării în<br />
învăţământ, a discriminării în folosirea forţei de muncă şi în p<strong>ro</strong>fesie.<br />
Alături de convenţiile internaţionale, pot fi menţionate rezoluţiile unor<br />
organe ale organizaţiilor internaţionale cuprinzând declaraţii, planuri de acţiune<br />
etc.<br />
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ramură relativ tânără a<br />
dreptului internaţional public, reprezintă, ansamblul regulilor adoptate de<br />
comun acord de către state şi care vizează p<strong>ro</strong>tecţia fiinţei umane împotriva<br />
abuzurilor şi pericolelor de orice natură, prin efortul conjugat al statelor şi<br />
organizaţiilor internaţionale.<br />
Datorită preocupărilor în domeniu, prin adoptarea Declaraţiei<br />
Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948, s-a declanşat p<strong>ro</strong>cesul<br />
de formare a dreptului internaţional modern al drepturilor omului. Această<br />
declaraţie va deveni modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de instrumente<br />
care alcătuiesc în prezent edificiul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al p<strong>ro</strong>tecţiei fiinţe umane.<br />
În prezent există un sistem al drepturilor omului cu vocaţie de<br />
universalitate – sistemul creat în cadrul şi din iniţiativa ONU, denumit de<br />
majoritatea autorilor „Sistemul drepturilor omului al ONU - şi mai multe sisteme<br />
regionale, de exemplu Sistemul eu<strong>ro</strong>pean al drepturilor omului. Sistemul<br />
interamerican al drepturilor omului şi Sistemul african al drepturilor omului şi<br />
ale popoarelor.<br />
2.1. Sistemul universal de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului al ONU<br />
Larga desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ere spre reglementarea relaţiilor internaţionale, oferită de<br />
crearea în 1945 a ONU, a permis ca unul din scopurile Naţiunilor Unite să fie<br />
„p<strong>ro</strong>movarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor<br />
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.<br />
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări<br />
ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o<br />
mică parte din acestea să fie preluate în Cartă.<br />
Pasul a fost totuşi important pentru că astfel s-au pus bazele jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice ale<br />
dezvoltării ulterioare a drepturilor omului în sistemul ONU. Şi în actele<br />
constitutive ale unor organizaţii cu vocaţie de universalitate (OIM, UNESCO,<br />
OMS, FAO), care sunt organizaţii specializate ale ONU, întâlnim reglementări<br />
ale drepturilor omului. Dar, documentele fundamentale în materia drepturilor<br />
omului în sistemul Naţiunilor Unite sunt cele reunite sub denumirea „Carta<br />
internaţională a drepturilor omului”. Acestea sunt:<br />
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;<br />
48
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi<br />
culturale;<br />
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;<br />
4. P<strong>ro</strong>tocol facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la<br />
drepturile civile şi politice;<br />
5. Al doilea P<strong>ro</strong>tocol facultativ la Pactul internaţional referitor la<br />
drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.<br />
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este apreciată ca marcând<br />
începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este primul document<br />
internaţional cu vocaţie universală în acest domeniu, urmărind deci, stabilirea<br />
unei concepţii unitare a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile<br />
omului. Conţine un ansamblu de standarde internaţionale în domeniul drepturilor<br />
omului şi a devenit, cu trecerea timpului, unul dintre cele mai importante<br />
documente la care fac trimitere ap<strong>ro</strong>ape toate documentele jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice în acest<br />
domeniu. Declaraţia universală a drepturilor omului, este p<strong>ro</strong>clamată printr-o<br />
rezoluţie ( Rezoluţia 217/A/III ) a Adunării Generale a O.N.U., la 10 decembrie<br />
1948, şi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată „<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ealul comun de atins de către toate popoarele şi toate<br />
naţiunile‖ în ceea ce priveşte drepturile omului.<br />
Declaraţia, care a avut o importanţă deosebită pentru elaborarea şi<br />
dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional, şi<br />
înscrie în primul său alineat <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eea că ,,recunoaşterea demnităţii inerente tutu<strong>ro</strong>r<br />
membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie<br />
fundamentul libertăţii dreptăţii şi păcii în lume‖.<br />
Drepturile pe care le consacră sunt grupate în două categorii:<br />
1.Drepturi civile şi politice: dreptul la viaţă; dreptul la libertate; dreptul<br />
la demnitate; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi <strong>ro</strong>bie; dreptul de a nu fi supus<br />
la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul<br />
la recunoaşterea personalităţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice; dreptul la egalitate în faţa legii; dreptul<br />
de a se adresa instanţelor judiciare; dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în<br />
mod arbitrar; dreptul la un p<strong>ro</strong>ces echitabil în materie civilă şi penală; dreptul la<br />
prezumţia de nevinovăţie până la p<strong>ro</strong>nunţarea sentinţei în public; dreptul la<br />
respectarea vieţii private; dreptul la respectarea p<strong>ro</strong>prietăţii; dreptul la liberă<br />
circulaţie; dreptul la azil în caz de persecuţie; dreptul la o cetăţenie; dreptul de a<br />
se căsători şi de a întemeia o familie; libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei;<br />
libertatea de opinie şi exprimare; libertatea de întrunire; libertatea de asociere<br />
paşnică; dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea<br />
treburilor publice; dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale.<br />
2.Drepturi economice, sociale şi culturale: dreptul la securitate socială;<br />
dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii; dreptul la salariu egal pentru o<br />
muncă egală; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate; dreptul<br />
la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării p<strong>ro</strong>prii şi a<br />
familiei; dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi oc<strong>ro</strong>tire speciale; dreptul la<br />
învăţământ; dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii.<br />
49
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2.2. Sisteme regionale de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului<br />
În preocuparea lor pentru crearea unor instrumente de p<strong>ro</strong>tecţie a omului<br />
cât mai performante, statele au construit, pe lângă sistemul universal al<br />
drepturilor omului al ONU, şi sisteme regionale care, în funcţie de<br />
particularităţile anumitor zone, să garanteze valoarea supremă pe care o<br />
reprezintă demnitatea omului.<br />
În prezent sunt consacrate trei sisteme regionale, fiecare dintre ele<br />
funcţionând în baza unor instrumente jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice complexe, care stabilesc<br />
mecanisme pentru valorificarea drepturilor omului, unele chiar mai eficiente<br />
decât cele din plan universal. Acestea sunt:<br />
1. Sistemul eu<strong>ro</strong>pean de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului.<br />
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului;<br />
3. Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor.<br />
Inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceste sisteme<br />
s-au perfecţionat mai cu seamă în ultimele decenii, prin efortul concertat al<br />
statelor şi al organizaţiilor regionale.<br />
2.2.1. Drepturile omului în sistemul eu<strong>ro</strong>pean<br />
Sistemul a fost iniţiat de Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei, - constituit la 5 mai 1949<br />
prin tratatul de la Londra, iniţial avea 10 state membre, dar în prezent are 47 de<br />
state membre, România fiind membră din 30 septembrie 1993.<br />
Până la intrarea în vigoare a P<strong>ro</strong>tocolului 11 adiţional la CEDO,<br />
mecanismul jurisdicţional creat în cadrul Consiliului Eu<strong>ro</strong>pe i era format din:<br />
Comitetul de miniştri, Comisia drepturilor omului, Curtea eu<strong>ro</strong>peană pentru<br />
drepturile omului. Inovaţia constă în crearea unei Curţi permanente a drepturilor<br />
omului, care înlocuieşte Comisia şi Curtea existente până atunci.<br />
Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei este o organizaţie interguvernamentală în cadrul<br />
căreia s-au adoptat, începând cu 1950, mai multe instrumente jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, şi a fost<br />
dezvoltat şi de dimensiunea umană p<strong>ro</strong>movată în cadrul comunităţilor eu<strong>ro</strong>pene,<br />
Uniunii Eu<strong>ro</strong>pene şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Eu<strong>ro</strong>pa.<br />
Instrumentele cele mai importante care dezvoltă sistemul creat de<br />
Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei şi care reprezintă veritabili piloni ai sistemului, sunt Convenţia<br />
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la<br />
Roma, la 4 noiembrie 1950, şi Carta socială eu<strong>ro</strong>peană revizuită, adoptată la 18<br />
octombrie 1961 dar supusă mai multor revizuiri, ultima în anul 1996.<br />
Convenţia de la Roma a fost completată şi modificată succesiv<br />
prin p<strong>ro</strong>tocoale adiţionale. Cel de-al 11-lea P<strong>ro</strong>tocol, extrem de important,<br />
consacră un mecanism de cont<strong>ro</strong>l deosebit de eficient – Curtea Eu<strong>ro</strong>peană<br />
a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, mecanism care permite<br />
sesizarea Curţii de către persoanele particulare, iar aceasta poate p<strong>ro</strong>nunţa<br />
hotărâri obligatorii pentru statele părţi la Convenţie.<br />
50
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Convenţia eu<strong>ro</strong>peană a drepturilor omului - (CEDO)<br />
A fost adoptată sub eg<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>a Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei. Prima parte a Convenţiei<br />
se referă la drepturile civile şi politice, iar cea de-a doua la mecanismul<br />
internaţional de punere în aplicare a standardelor prevăzute în prima parte a<br />
Convenţiei.<br />
La data de 28 septembrie 1993 România a devenit cel de-al 32-lea stat<br />
membru cu drepturi depline al Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei, ratificând ,,Convenţia pentru<br />
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale‖ şi P<strong>ro</strong>tocoalele<br />
adiţionale la această Convenţie<br />
Astfel: P<strong>ro</strong>tocolul 1 –( intrat în vigoare la 18 mai 1954) a adăugat<br />
Convenţiei alte drepturi, precum cel la p<strong>ro</strong>prietate, la instrucţie, organizarea de<br />
alegeri libere. P<strong>ro</strong>tocolul 2 - ( intrate în vigoare la 21 septembrie 1970) prevede<br />
competenţa CEDO de a da avize consultative la cererea Comitetului de Miniştri.<br />
P<strong>ro</strong>tocolul 4 – se completează convenţia cu prevederi noi referitoare la libera<br />
circulaţie. P<strong>ro</strong>tocolul 6 – vizează abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace,<br />
P<strong>ro</strong>tocolul 9 – recunoaşte accesul persoanelor fizice, organizaţiilor<br />
neguvernamentale şi grupurilor de particulari la Curtea Eu<strong>ro</strong>peană, P<strong>ro</strong>tocolul 11<br />
– în vigoare din noiembrie 1998, se referă la crearea unei Curţi Eu<strong>ro</strong>pene unice<br />
şi permanente, P<strong>ro</strong>tocolul 12 - adoptat în 2000, interzicerea generală a<br />
discriminării, P<strong>ro</strong>tocolul 13-adoptat în 2002, abolea pedeapsa cu moartea în<br />
toate împrejurările, P<strong>ro</strong>tocolul 14 - semnat la 13 mai 2004, se referea la<br />
amendarea sistemului de cont<strong>ro</strong>l al CEDO.<br />
P<strong>ro</strong>tocolul nr. 14 la CEDO a intrat in vigoare la 1 iunie 2010.<br />
Acesta a fost ratificat de către toate statele membre ale Consiliului<br />
Eu<strong>ro</strong>pei. Federaţia Rusă a fost ultima ţară care a depus instrumentele de<br />
ratificare, respectiv la 18 februarie 2010, înainte de desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erea<br />
Conferinţei Ministeriale de la Interlaken. P<strong>ro</strong>tocolul în cauză a fost<br />
elaborat pentru a garanta eficienţa sistemului eu<strong>ro</strong>pean de p<strong>ro</strong>tecţie a<br />
drepturilor omului garantat prin Convenţie. Ministeriala de la Interlaken cu<br />
scopul de a stimula reformarea CEDO.<br />
Curtea Eu<strong>ro</strong>peană a Drepturilor Omului creată pe baza Convenţiei<br />
eu<strong>ro</strong>pene a drepturilor omului, elaborată sub auspiciile Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei, fiind<br />
de fapt Curtea de Justiţie a celor 47 de state membre ale Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei<br />
Sediul Curţii Eu<strong>ro</strong>pene este la Strasbourg.<br />
Conform Convenţiei din 1950, statele contractante şi solicitanţii<br />
indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uali puteau adresa Comisiei plângeri contra statelor contractante pe<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erentul violării drepturilor prevăzute de lege. Cererile făceau mai întâi<br />
obiectul unei examinări prealabile din partea comisiei, iar cererile admise se<br />
rezolvau pe cale amiabilă. Era necesar ca statul acuzat să accepte jurisdicţia<br />
obligatorie a Curţii pentru ca un stat interesat sau Comisia să poată aduce cauza<br />
în faţa Curţii.<br />
Persoanele indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uale nu aveau dreptul să se adreseze direct Curţii.<br />
Dacă un caz nu ajungea în faţa Curţii, Comitetul Miniştrilor era cel care se<br />
51
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
p<strong>ro</strong>nunţa asupra existenţei sau nu a unei încălcări a Convenţiei şi tot el acorda<br />
dacă era necesar o satisfacţie echitabilă. Tot acestui comitet îi revenea <strong>ro</strong>lul de a<br />
supraveghea respectarea de către state a hotărârilor Curţii.<br />
Curtea are un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale<br />
Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei, aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei de pe<br />
o listă prezentată de statele părţi, pe o perioadă de 6 ani. Ei îşi exercită mandatul<br />
cu titlu indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual, servesc Curtea în nume p<strong>ro</strong>priu şi fără să reprezinte vreun stat<br />
şi nu pot desfăşura nici o activitate incompatibilă cu independenţa,<br />
imparţialitatea sau disponibilitatea necesară exercitării în timp util a funcţiei lor.<br />
La împlinirea vârstei de 70 de ani mandatul judecătorilor expiră, cel mai<br />
înalt rang ocupându-l preşedintele, care are funcţii de reprezentare şi cont<strong>ro</strong>l şi<br />
care este ajutat de doi vicepreşedinţi.<br />
Curtea Eu<strong>ro</strong>peană a Drepturilor Omului funcţionează în plen, pe secţii,<br />
în camere, comitete şi în Marea Cameră, adică Adunarea Plenară a Curţii,<br />
reunindu-se în plen în următoarele situaţii: când e ales preşedintele Curţii, pe o<br />
perioadă de 3 ani, putând fi reales, când se aleg vicepreşedinţii şi preşedinţii<br />
secţiilor – în aceleaşi condiţii, când e votat regulamentul Curţii, când se<br />
constituie secţiile pentru o perioadă determinată de 3 ani, când sunt aleşi<br />
grefierul şi grefierii adjuncţi.<br />
Curtea se div<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e în 4 secţii, compunerea acestora fiind fixată e o<br />
perioadă de 3 ani şi trebuie să fie echilibrată din punct de vedere geografic al<br />
repartiţiei pe sexe, ţinându-se seama şi de diferenţele între sistemele de drept<br />
existente în statele părţi.<br />
În competenţa CEDO intră:<br />
Cererile interstatale: conform art. 33 din Convenţie, orice parte<br />
contractantă poate sesiza Curtea cu privire la orice pretinsă încălcare a<br />
prevederilor Convenţiei şi a P<strong>ro</strong>tocoalelor sale de către o altă parte<br />
contractantă.<br />
Cererile indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uale: conform art. 34 din Convenţie, orice persoană<br />
fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de persoane care se<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră victimă a unei încălcări a prevederilor Convenţiei cu privire la<br />
aceasta.<br />
Avizele consultative: conform art. 47 al Convenţiei, Curtea poate să dea<br />
avizele consultative la solicitarea Comitetului Miniştrilor cu privire la<br />
p<strong>ro</strong>blemele jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice pe care le r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică interpretarea Convenţiei şi a<br />
p<strong>ro</strong>tocoalelor sale.<br />
În baza Convenţiei şi a p<strong>ro</strong>tocoalelor sale, orice stat parte şi orice<br />
persoană fizică pot sesiza Curtea în mod direct. Reclamanţii indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uali pot<br />
înainta ei înşişi cererile, dar se recomandă să fie reprezentaţi de către un avocat,<br />
acest lucru fiind necesar la audieri după ce cauza a fost declarată admisibilă. În<br />
acest sens, Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei a înfiinţat un sistem de asistenţă jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică pentru<br />
persoanele fără posibilităţi materiale.<br />
P<strong>ro</strong>cedura de examinare a admisibilităţii cererilor, presupune că fiecare<br />
cerere indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uală este repartizată unei secţii al cărei preşedinte desemnează un<br />
52
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
judecător raportor care după o examinare prealabilă a cererii va stabili dacă<br />
aceasta va fi examinată de către un comitet sau de către o cameră.<br />
Pentru a fi admisă plângerea trebuie să îndeplinească următoarele<br />
condiţii: cererea trebuie făcută după epuizarea tutu<strong>ro</strong>r căilor de atac interne, să<br />
nu fi trecut un termen mai mare de 6 luni de la data când hotărârea a rămas<br />
definitivă şi irevocabilă în plan intern, cererea să nu fie <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entică, cu o altă cerere<br />
examinată anterior de către Curte sau de altă instanţă internaţională, cererea să<br />
nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei şi p<strong>ro</strong>tocoalelor sale, cererea să<br />
nu fie vădit nefondată sau abuzivă, iar în cazul plângerilor indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uale este<br />
necesar ca acestea să nu fie anonime.<br />
P<strong>ro</strong>cedura de fond în faţa Curţii Eu<strong>ro</strong>pene a Drepturilor Omului este<br />
contradictorie şi publică. În vederea unei soluţionări pe cale amiabilă a cauzei,<br />
este posibil ca prin intermediul grefierului să se poarte negocieri, acestea fiind<br />
conf<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţiale.<br />
Admisibilitatea unor astfel de cereri este verificată, iar dacă se acceptă<br />
cererea de rejudecare de către colegiu, se p<strong>ro</strong>nunţă hotărârea cu majoritate de<br />
voturi. Hotărârea este definitivă din momentul p<strong>ro</strong>nunţării.<br />
În general, prin aceeaşi hotărâre, Curtea acordă şi reparaţii echitabile în<br />
cazul în care dreptul intern nu permite o reparare a prejudiciului din diferite<br />
motive şi restituirea nu este posibilă.<br />
Regulamentul Curţii prevede trei căi de atac sub forma cererilor: de<br />
interpretare, revizuire şi rectificare a e<strong>ro</strong>rilor.<br />
- Cererea de interpretare, poate fi formulată de oricare dintre părţi în<br />
termen de 1 an de la data p<strong>ro</strong>nunţării şi trebuie să conţină toate elementele din<br />
hotărâre care sunt supuse interpretării. Cererea se soluţionează prin p<strong>ro</strong>nunţarea<br />
unei hotărâri referitoare la interpretare.<br />
- Cererea de revizuire, este deschisă cazurilor în care se descoperă un<br />
fapt, necunoscut la data p<strong>ro</strong>nunţării hotărârii, care prin natura sa ar fi putut<br />
influenţa rezultatul cauzei. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 6<br />
luni şi curge de la data când partea care îl invocă a luat la cunoştinţă faptul<br />
respectiv. Cererea se soluţionează printr-o hotărâre.<br />
- Cererea de rectificare a e<strong>ro</strong>rilor, poate fi formulată pentru toate<br />
greşelile de scriere, de calcul, etc., care se pot strecura în conţinutul unei decizii<br />
sau hotărâri. Aceste cereri pot fi int<strong>ro</strong>duse în termen de 1 lună de la data<br />
p<strong>ro</strong>nunţării deciziei sau hotărârii respective.<br />
Modificările aduse de P<strong>ro</strong>tocolul XIV<br />
Supraîncărcarea activităţii Curţii a avut ca efect imediat prelungirea<br />
perioadei de filtrare a plângerilor indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uale şi imposibilitatea soluţionării în<br />
timp util a acestora.<br />
Noul p<strong>ro</strong>tocol aduce modificări asupra eficienţei operativităţii Curţii şi a<br />
punerii în aplicare a hotărârilor acesteia. Astfel:<br />
- în cazurile clar inadmisibile, deciziile de inadmisibilitate se vor lua de<br />
către un singur judecător asistat de raportor.<br />
53
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
- cazurile repetitive pot fi declarate inadmisibile şi vor fi judecate de<br />
către un colegiu de 3 judecători şi nu de către o cameră formată din 7 judecători.<br />
- un nou criteriu de admisibilitate-plângerile vor fi declarate inadmisibile<br />
dacă reclamantul nu a suferit un prejudiciu semnificativ.<br />
Comitetul miniştrilor va putea aduce în faţa Curţii Eu<strong>ro</strong>pene a<br />
Drepturilor Omului statele părţi care nu respectă hotărârile Curţii, iar durata<br />
mandatului judecătorilor va fi de 3 ani, fără posibilitatea reînnoirii.<br />
Carta socială eu<strong>ro</strong>peană revizuită, adoptată la 18 octombrie 1961 tot<br />
sub auspiciile Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei, stabileşte mai multe drepturi şi principii<br />
economice şi sociale şi a fost revizuită în mai multe rânduri – 1988, 1991 şi<br />
1996, în ultima formă intrând în vigoare în anul 1999.<br />
Activitatea de dezvoltare de către Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei a mecanismelor de<br />
p<strong>ro</strong>tecţie a fiinţei umane a cunoscut o amploare deosebită în ultimul deceniu,<br />
prin adoptarea unor instrumente jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice care vizează diferite domenii ale<br />
drepturilor omului.<br />
Curtea de Justiţie a jucat un <strong>ro</strong>l important în evoluţia preocupărilor din<br />
acest domeniu. Începând cu anul 1974, când a decis că apărarea drepturilor<br />
fundamentale reprezintă un principiu al dreptului comunitar, Curtea a recunoscut<br />
în practica sa nume<strong>ro</strong>ase drepturi fundamentale ale omului cu privire la<br />
demnitatea umană, egalitatea în drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere,<br />
libertatea religiei, p<strong>ro</strong>tecţia vieţii private, secretul medical, dreptul de<br />
p<strong>ro</strong>prietate, libertatea p<strong>ro</strong>fesională, libertatea comerţului şi a concurenţei,<br />
respectarea vieţii familiale, dreptul la justiţie şi la o p<strong>ro</strong>cedură echitabilă,<br />
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie şi altele. Poziţia Curţii în<br />
privinţa avizului consultativ privind aderarea comunităţii eu<strong>ro</strong>pene la CEDO a<br />
fost tranşantă în sensul că: nici o dispoziţie din tratatele constitutive nu conferă<br />
comunităţii eu<strong>ro</strong>pene posibilitatea de a edicta reguli în materia respectării<br />
drepturilor omului şi nici competenţa de a încheia convenţii internaţionale în<br />
acest domeniu.<br />
La sfârşitul anilor ’90, când s-a conturat <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eea unei veritabile codificări<br />
şi crearea unui sistem p<strong>ro</strong>priu al Uniunii Eu<strong>ro</strong>pene pentru apărarea drepturilor<br />
fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul cetăţeniei<br />
eu<strong>ro</strong>pene.<br />
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea<br />
Summit-ului eu<strong>ro</strong>pean din anul 1999, la care s-au formulat câteva principii<br />
directoare pentru redactarea unui document prin care să se garanteze drepturile<br />
omului în cadrul Uniunii Eu<strong>ro</strong>pene – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii<br />
Eu<strong>ro</strong>pene.<br />
Carta a fost adoptată de Parlamentul eu<strong>ro</strong>pean, Consiliul eu<strong>ro</strong>pean şi<br />
Comisie, la 9 decembrie 2000, la Nisa şi, pentru că astfel nu dobândesc forţă<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică, a fost încorporată în P<strong>ro</strong>iectul de Constituţiei eu<strong>ro</strong>penă. P<strong>ro</strong>iectul<br />
Constituţiei, redactat de Convenţia eu<strong>ro</strong>peană, a fost prezentat Consiliului<br />
Eu<strong>ro</strong>pean la Thesalonic, în iunie 2003, şi ap<strong>ro</strong>bat de şefii de state şi de guverne,<br />
la Roma, în decembrie 2004. Datorită respingerii prin referendum de către<br />
54
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Franţa şi Olanda, P<strong>ro</strong>iectul de Constituţie nu a intrat în vigoare. Prin urmare, şi<br />
Carta drepturilor fundamentale a rămas în stadiul de p<strong>ro</strong>iect. Menţionăm totuşi<br />
că reuniunea şefilor de state şi de guverne ale statelor membre ale UE din iunie<br />
2007, destinată relansării dezbaterii pentru viitorul Uniunii, a luat decizia<br />
politică de a conferi Cartei drepturilor fundamentale forţă jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică ega lă cu a<br />
tratatelor fundamentale.<br />
Carta drepturilor fundamentale a UE porneşte de la gene<strong>ro</strong>asa <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ee că<br />
Uniunea Eu<strong>ro</strong>peană plasează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia<br />
Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la<br />
apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii<br />
culturale şi a tradiţiilor popoarelor Eu<strong>ro</strong>pe i, precum şi a <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entităţii naţionale a<br />
statelor membre şi a organizării puterilor lor publice la nivel naţional, regional şi<br />
local.<br />
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Eu<strong>ro</strong>pa include toate<br />
ţările eu<strong>ro</strong>pene, SUA, Canada şi câteva state asiatice. Nu este deci o organizaţie<br />
strict eu<strong>ro</strong>peană, dar colaborează îndeap<strong>ro</strong>ape cu Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei în domeniul<br />
p<strong>ro</strong>movării drepturilor omului. Actul Final de la Helsinki din 1975 realizează o<br />
legătură interesantă între drepturile omului şi preocuparea pentru securitate.<br />
Acest document, care nu are valoare de tratat internaţional, conţine un<br />
catalog de drepturi ale omului şi garanţii corespunzătoare, dezvoltat de-a lungul<br />
timpului prin mai multe conferinţe interguvernamentale care au fost încheiate<br />
prin „documente finale”. Cele mai importante sunt Documentul final al<br />
Conferinţei de la Madr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> (1983),cel al Conferinţei de la Viena (1989), al<br />
Conferinţei de la Copenhaga (1990), precum şi Carta de la Paris pentru o nouă<br />
Eu<strong>ro</strong>pă (1990), care a preluat principalele prevederi ale documentului de la<br />
Copenhaga.<br />
Ceea ce diferenţiază catalogul OSCE al drepturilor omului de cel<br />
consacrat prin tratatele din acest domeniu este abordarea unor drepturi ale<br />
minorităţilor, a unor aspecte legate de preeminenţa dreptului, valorile<br />
democraţiei, alegeri libere etc.<br />
2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului<br />
Acest sistem, creat în cadrul Organizaţiei Statelor Americane(OSA), se<br />
bazează pe Carta OSA, Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor<br />
omului şi Convenţia americană a drepturilor omului.<br />
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului stabileşte 27<br />
de drepturi civile, politice, economice, sociale şi culturale şi 10 îndatoriri ale<br />
omului, sugerând că drepturile exprimă libertatea indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uală iar îndatoririle<br />
exprimă demnitatea acestei libertăţi.<br />
Convenţia americană a drepturilor omului este ratificată de 27 de state<br />
membre ale OSA. Convenţia garantează 20 de categorii de drepturi civile şi<br />
politice şi stabileşte angajamentele statelor părţi de a lua măsuri în domeniul<br />
economico-social, al educaţiei, ştiinţei şi culturii, în conformitate cu Carta. Ea a<br />
55
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
fost dezvăluită prin două p<strong>ro</strong>tocoale adiţionale (unul referitor la drepturile<br />
economice, sociale şi culturale şi unul referitor la abolirea pedepsei cu moartea),<br />
dar care nu au intrat încă în vigoare.<br />
Sistemul interamerican de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor omului este concretizat<br />
de Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului (cu sediul la Washington<br />
DC) şi a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului (cu sediul la San Jose) şi a<br />
fost inspirat de modelul eu<strong>ro</strong>pean).<br />
2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor<br />
Acest sistem este bazat pe Carta africană a drepturilor omului şi<br />
popoarelor, adoptată de Organizaţia Uniunii Africane (OUA) în anul 1981 şi<br />
intrată în vigoare la 21 octombrie 1986. În anul 2002, OUA a fost înlocuită cu<br />
Uniunea Africană, o nouă organizaţie panafricană care a preluat şi sarcinile din<br />
domeniul p<strong>ro</strong>tecţiei drepturilor omului.Carta se deosebeşte de Convenţia<br />
eu<strong>ro</strong>peană şi de cea americană prin faptul că nu p<strong>ro</strong>clamă numai drepturi, ci şi<br />
îndatoriri. De asemenea, codifică atât drepturi ale indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ului cât şi ale<br />
popoarelor, garantând drepturile civile şi politice şi p<strong>ro</strong>tejând drepturile<br />
economice, sociale şi culturale.<br />
Prin Cartă s-a creat Comisia Africană a Drepturilor Omului şi<br />
Popoarelor, în scopul p<strong>ro</strong>movării şi p<strong>ro</strong>tecţiei drepturilor omului şi popoarelor<br />
în Africa. La 9 iunie 1998, s-a adoptat un P<strong>ro</strong>tocol la Cartă prin care s-a creat<br />
Curtea Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor. Acesta este un<br />
document extrem de important prin care statele membre îşi p<strong>ro</strong>pun eliminarea<br />
discriminării împotriva femeilor.<br />
2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic<br />
Drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de<br />
abordat datorită particularităţilor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice care diferenţiază această lume de ceea<br />
ce este bine cunoscut în spaţiul civilizaţiei occ<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entale.<br />
Din punct de vedere jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, religia musulmană este implicată în toate<br />
aspectele vieţii adepţilor ei; statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală,<br />
instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse în izvoarele religioase p<strong>ro</strong>prii<br />
dreptului musulman.<br />
Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de<br />
sorginte occ<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entală – <strong>ro</strong>mano-germanice şi common law – sisteme care domină<br />
concepţia, structura, tehnica şi chiar filosofia dreptului internaţional public fac<br />
destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului aşa cum sunt consacrat în<br />
occ<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ent într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat,<br />
comunităţile religioase musulmane se raportează strict la legea musulmană, mai<br />
cu seamă în ceea ce priveşte statutul persoanei şi relaţiile de familie.<br />
Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, o<br />
parte a ţărilor de religie islamică au manifestat interes pentru ceea ce avea să se<br />
56
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
nască sub eg<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>a ONU – un sistem cu vocaţie universală de p<strong>ro</strong>tecţie a drepturilor<br />
omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului şapte al secolului trecut, au apărut<br />
primele semne de conturare a unui sistem arab al drepturilor omului.<br />
Sunt exemple de state cu populaţie majoritar musulmană din Eu<strong>ro</strong>pa –<br />
Albania, Azerba<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>jan şi Turcia – care sunt membre ale Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei, şi<br />
care au ratificat Convenţia eu<strong>ro</strong>peană pentru apărarea drepturilor omului şi a<br />
libertăţilor sale fundamentale, din anul 1950, şi recunosc competenţa Curţii<br />
Eu<strong>ro</strong>pene a Drepturilor Omului.<br />
În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au<br />
căpătat noi nuanţări în spaţiul islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de<br />
un sistem arab al drepturilor omului, de o Declaraţie a drepturilor omului în<br />
Islam şi chiar de o Cartă arabă a drepturilor omului.<br />
În 1994 Consiliul Ligii Statelor Arabe, adoptă Carta arabă a<br />
drepturilor omului, cu valoare de tratat internaţional.<br />
2.3. Îndatoriri fundamentale ale omului<br />
Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice adoptate ulterior şi pe baza acesteia conţin şi îndatoriri fundamentale ale<br />
omului faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate.<br />
Indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ul nu trebuie doar p<strong>ro</strong>tejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales<br />
din partea statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate trăi<br />
liber decât respectând libertatea celorlalţi. Primele interesate în consacrarea<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a îndatoririlor omului, ale cetăţeanului în special, sunt statele, prin chiar<br />
dreptul intern.<br />
În ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări de a se adopta un<br />
instrument distinct care să consacre îndatoriri ale omului. Trei asemenea p<strong>ro</strong>iecte<br />
sunt mai interesante, atât prin mobilul lor cât şi prin noutatea abordărilor:<br />
Declaraţia universală a îndatoririlor omului elaborată de grupul „Inter<br />
Action Council‖;<br />
Declaraţia a îndatoririlor omului elaborată de Consiliul Internaţional al<br />
Îndatoririlor Omului din Trieste;<br />
Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului adoptată la<br />
Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană‖, organizată sub<br />
auspiciile Fundaţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO.<br />
Prevederi din aceste documente sunt formulate în termenii unui cod<br />
moral şi, din această perspectivă, şi poate fi acceptat ca un impuls pozitiv în<br />
conştientizarea nevoii de acceptare deplină a demnităţii tutu<strong>ro</strong>r oamenilor,<br />
reprezentând astfel un câştig. De altfel, cei că<strong>ro</strong>ra le aparţine acest demers<br />
vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că „ciocnirea între civilizaţii<br />
p<strong>ro</strong>gnozată de unii analişti nu poate fi îndepărtată doar prin potenţial militar şi<br />
economic, ci mai e nevoie şi de o armătură morală recunoscută de toţi membrii<br />
umanităţii‖.<br />
57
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Adunarea Generală a ONU nu priveşte îndatoririle omului ca pe un scop<br />
în sine, ci ca pe un instrument complementar drepturilor omului, al cărui <strong>ro</strong>st<br />
este tocmai finalitatea întregii construcţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale în domeniul<br />
drepturilor omului – afirmarea şi dezvoltarea plenară a personalităţii fiinţei<br />
umane. Adoptarea unei declaraţii destinată numai îndatoririlor omului ar putea<br />
„oficializa‖ într-o măsură îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă fiinţa<br />
umană şi nu credem că acest tulburător început de mileniu este pregătit pentru un<br />
asemenea document.<br />
3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional<br />
3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie<br />
Deseori, în dreptul internaţional public, se utilizează noţiunea de<br />
naţionalitate, respectiv naţional sau resortisant, pentru a desemna această<br />
situaţie jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică. Cetăţeanul este un membru al statului, cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat din punct de<br />
vedere al obligaţiilor şi drepturilor sale civile şi politice.<br />
În decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul Nottebohm, dată în<br />
anul 19550, întâlnim o încercare de definire a cetăţeniei cu valoare doctrinară de<br />
drept internaţional, astfel „cetăţenia este legătură jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică între o persoană şi<br />
statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de sol<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>aritate efectivă de interese<br />
şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii recip<strong>ro</strong>ce”<br />
Cetăţenia, ca statut jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, este de competenţa exclusivă a statului, care<br />
stabileşte prin legea sa internă modalităţile de dobândire, pierdere, drepturile şi<br />
obligaţiile cetăţeanului. De asemenea, statul este îndreptăţit să acorde p<strong>ro</strong>tecţie<br />
p<strong>ro</strong>priilor cetăţeni atunci când aceştia se află în străinătate.<br />
Dreptul internaţional public priveşte cetăţenia doar din perspectiva<br />
raporturilor internaţionale sub inc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţa că<strong>ro</strong>ra ar fi persoana în cauză. Astfel,<br />
instrumentele jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale actuale pornesc de la regula potrivit căreia<br />
fiecare om are dreptul la o cetăţenie, ca un drept fundamental al său, fără de care<br />
persoana ar fi lipsită de p<strong>ro</strong>tecţia statului şi de exerciţiul unor drepturi şi libertăţi<br />
p<strong>ro</strong>prii numai cetăţeanului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului<br />
consacră acest drept în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetăţenie.<br />
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a -şi<br />
schimba cetăţenia”.<br />
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în<br />
anul 1966, stabileşte că orice om are dreptul să i se recunoască pretutindeni<br />
personalitatea sa jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică şi că „orice copil are dreptul de a dobândi o<br />
cetăţenie‖, nerecunoscând practic dreptul fundamental al omului la o cetăţenie,<br />
ca un prim eşec în acest domeniu.<br />
Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite stabileşte reguli potrivit<br />
că<strong>ro</strong>ra încheierea şi desfacerea căsătoriei între resortisanţi şi străini, sau<br />
schimbarea cetăţeniei soţului nu poate avea ipso facto asupra cetăţeniei soţiei,<br />
58
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
dar nici dobândirea sau renunţarea la cetăţenie de către soţ nu poate împiedica<br />
soţia să-şi păstreze cetăţenia sa.<br />
Cetăţenia este obiect al reglementărilor internaţionale şi atunci când o<br />
persoană se află în străinătate, ori în spaţii care nu sunt supuse jurisdicţiei<br />
statelor, sau atunci când au loc transferuri de populaţii sau teritorii dintr-un stat<br />
în altul.<br />
Dreptul internaţional public este interesat şi de situaţiile mai delicate<br />
care apar în legătură cu cetăţenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană,<br />
fie are două sau mai multe cetăţenii (bipatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ie sau pluricetăţenie), fie este lipsită<br />
de cetăţenie (apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ie). Ambele situaţii presupun un statut jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al persoanei<br />
care duce la complicaţii în raporturile dintre state şi acea persoană, motiv pentru<br />
care în dreptul internaţional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru<br />
evitarea acestora.<br />
3.2. Principii şi moduri de dobândire şi pierdere a cetăţeniei<br />
Cetăţenia se dobândeşte prin naştere şi prin naturalizare. Prin naştere<br />
cetăţenia se poate dobândi fie urmând principiul „dreptului sângelui” (jus<br />
sanguinis), copilul având cetăţenia părinţilor, fie pe cel al dreptului solului (jus<br />
soli) potrivit căruia copilul capătă cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a<br />
născut, indiferent de cetăţenia părinţilor. În unele state, ca de pildă Franţa,<br />
Suedia, Japonia, Filipine, copilul dobândeşte prin naştere cetăţenia părinţilor, în<br />
alte ţări ca de exemplu, Argentina, Paraguay se aplică „dreptul solului‖.<br />
Există state, ca Anglia şi SUA, care folosesc un „sistem mixt‖ rezultat<br />
din aplicarea celor două principii menţionate.<br />
În ţara noastră, potrivit art.5 din Legea nr.21/1991 se aplică principiul<br />
„jus sanguinis‖ conform căruia copii născuţi pe teritoriul României, din părinţ i<br />
cetăţeni <strong>ro</strong>mâni, sunt cetăţeni <strong>ro</strong>mâni. De asemenea, sunt cetăţeni <strong>ro</strong>mâni, copiii<br />
care: a) s-au născut pe teritoriul statului <strong>ro</strong>mân, chiar dacă numai unul dintre<br />
părinţi este cetăţean <strong>ro</strong>mân; b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau<br />
numai unul dintre ei are cetăţenia <strong>ro</strong>mână. Excepţie de la principiul jus<br />
sanguinis, conform legii noastre o constituie copilul găsit pe teritoriul statutului<br />
<strong>ro</strong>mân care este cetăţean <strong>ro</strong>mân, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.<br />
Printr-o asemenea prevedere se evită eventuale cazuri de apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ie.<br />
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare, are loc la cererea persoanei<br />
interesate şi pe baza deciziei autorităţilor competente ale statului solicitant.<br />
Legislaţiile naţionale prevăd o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei la<br />
cererea persoanei. Dintre astfel de condiţii menţionăm: reşedinţa solicitantului<br />
pe o perioadă de timp (între 3 şi 10 ani) pe teritoriul statului respectiv (unele<br />
excepţii de la această cerinţă sunt prevăzute de lege); buna moralitate;<br />
cunoaşterea limbii naţionale; îndeplinirea unui serviciu guvernamental precum şi<br />
cerinţa de a dispune de mijloace de existenţă.<br />
Un aspect al naturalizării îl constituie şi dobândirea cetăţeniei unei<br />
persoane prin căsătoria cu un străin. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat<br />
59
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, convenţie iniţiată încă din 1949 de<br />
Comisia pentru situaţia femeii din cadrul Consiliului Economic şi Social.<br />
Convenţia prevede, între altele, că nici încheierea, nici desfacerea căsătoriei între<br />
cetăţenii unui stat parte şi străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul<br />
căsătoriei nu pot ipso facto să aibă efecte asupra cetăţeniei femeii: dobândirea<br />
cetăţeniei străine sau renunţarea la cetăţenia sa de către un cetăţean al statului<br />
parte nu împiedică soţia persoanei respective să-şi păstreze cetăţenia; străina<br />
căsătorită cu cetăţeanul unui stat parte poate să dobândească la cerere cetăţenia<br />
soţului prin p<strong>ro</strong>cedura naturalizării.<br />
Cetăţenia poate fi dobândită şi prin înfiere. Înfierea unui copil fără<br />
cetăţenie sau cu cetăţenie străină atrage după sine, de obicei, dobândirea de către<br />
copil a cetăţeniei adoptatorului. Potrivit legii <strong>ro</strong>mâne în cazul în care numai unul<br />
dintre înfietori este cetăţean <strong>ro</strong>mân, cetăţenia înfiatului minor va fi hotărâtă de<br />
comun acord de către înfietori. În situaţia în care înfietorii nu cad de acord,<br />
instanţa judecătorească, care are competenţa să încuviinţeze înfierea va dec<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e<br />
asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. Pentru copilul<br />
care a împlinit 14 ani este necesar consimţământul lui.<br />
P<strong>ro</strong>blema dobândirii cetăţeniei se pune în situaţiile în care are loc fie un<br />
transfer de teritoriu, fie de populaţie de la un stat la altul.<br />
Când intervine un transfer de teritoriu, persoanele care locuiesc pe<br />
teritoriul respectiv au dreptul de a opta în sensul manifestării de voinţă privind<br />
alegerea unei cetăţenii şi anume fie a statului căruia i-a aparţinut teritoriul, fie a<br />
noului stat,<br />
Modalităţile de pierdere ale cetăţeniei sunt: renunţarea şi retragerea.<br />
Renunţarea la cetăţenie este un act voluntar, se face la cererea persoanei<br />
în cauză, potrivit unor p<strong>ro</strong>ceduri stabilite de legea internă a fiecărui stat, fiind un<br />
act amiabil de rezolvare a unor p<strong>ro</strong>bleme ce ţin de statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al persoanei.<br />
Retragerea cetăţeniei apare ca o modalitate de sancţionare a<br />
comportamentului unei persoane. Motivele pentru retragerea cetăţeniei sunt<br />
reglementate de legislaţia internă a statelor.<br />
În România cetăţenia <strong>ro</strong>mână, potrivit art.5(2) din Constituţie, nu poate<br />
fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere. Retragerea cetăţeniei <strong>ro</strong>mâne apare<br />
ca o sancţiune în sarcina celui care:<br />
- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care<br />
vatămă interesele statului <strong>ro</strong>mân sau lezează prestigiul României,<br />
- aflându-se în străinătate, se în<strong>ro</strong>lează în forţele armate ale unui stat cu<br />
care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război,<br />
- a obţinut cetăţenia <strong>ro</strong>mână în mod fraudulos,<br />
- este cunoscut ca având legături sau a sprijinit sub orice formă grupări<br />
te<strong>ro</strong>riste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.<br />
Ca şi în cazul renunţării la cetăţenie, efectele jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice ale retragerii<br />
cetăţeniei nu se extind şi asupra cetăţeniei soţului sau copiilor.<br />
60
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
3.3. Aspecte internaţionale ale modului de dobândire şi pierdere a<br />
cetăţeniei<br />
Principiile şi modurile diferite de dobândire şi pierdere a cetăţeniei în<br />
practica statelor dau naştere la situaţii şi p<strong>ro</strong>bleme care implică interesele mai<br />
multor state. Este necesară găsirea de soluţii prin intermediul unor reglementări<br />
internaţionale. Astfel de consecinţe generează situaţiile de: a) apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ie şi b)<br />
bipatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ie.<br />
a) apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia este situaţia jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a unei persoane care nu a avut o<br />
cetăţenie sau care şi-a pierdut-o fără a dobândi alta. Apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia s-a extins,<br />
devenind o p<strong>ro</strong>blemă de drept internaţional în perioada interbelică. Astfel, copiii<br />
din părinţi fără cetăţenie se nasc apatrizi. Devine apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ă şi femeia care<br />
căsătorindu-se cu un străin, pierde cetăţenia ţării sale de origine, fără a fi obţ inut<br />
cetăţenia soţului. Apatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia este generată de deosebirile între legislaţiile<br />
diferitelor state cu privire la persoane care îşi pierd cetăţenia, fără a căpăta<br />
cetăţenia altui stat.<br />
Apatrizii, fiind lipsiţi de orice legătură cu un stat, sunt supuşi jurisdicţiei<br />
statului pe teritoriul căruia se află, unde au calitatea de străini. Dar, spre<br />
deosebire de străini, care beneficiază de p<strong>ro</strong>tecţia diplomatică a statului căruia îi<br />
aparţin, apatrizii nu au dreptul la o astfel de p<strong>ro</strong>tecţie.<br />
b) bipatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia sau dubla cetăţenie este situaţia acelei persoane care are în<br />
acelaşi timp cetăţenia a două state, se poate întâlni şi situaţia de pluricetăţenie,<br />
atunci când o persoană are mai multe cetăţenii.<br />
Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile<br />
statelor, în principal, pe două căi: în situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere şi<br />
în aceea a naturalizării. Astfel, copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în<br />
care se aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul altui stat a cărui legislaţie<br />
consacră principiul jus soli, va căpăta cetăţenia ambelor state. Prin naturalizare,<br />
dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la cerere, prin căsătorie,<br />
înfiere etc. o nouă cetăţenie şi nu pierde concomitent vechea sa cetăţenie.<br />
În legătură cu dreptul statului de p<strong>ro</strong>tecţie diplomatică a cetăţenilor săi,<br />
în cazul dublei cetăţenii este împiedicată exercitarea acestui drept de către un<br />
stat faţă de altul cu privire la o persoană care are cetăţenia celor două state;<br />
exercitarea sa de către unul din state faţă de un terţ stat poate fi de asemenea<br />
împiedicată dacă nu se dovedeşte existenţa unei legături de cetăţenie activă,<br />
efectivă. Regula cetăţeniei active poate fi invocată şi în caz de conflict de<br />
jurisdicţie între cele două state că<strong>ro</strong>ra o persoană le aparţine ca cetăţean.<br />
Invocarea de către ambele state ale cetăţeanului a obligaţiei de prestare a<br />
serviciului militar a generat uneori diferende internaţionale.<br />
Preocupările de reducere a cazurilor de bipatr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ie au debutat la<br />
Conferinţa de la Haga din anul 1930, iar mai apoi a fost adoptată în cadrul<br />
Consiliului Eu<strong>ro</strong>pei Convenţia privind reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi<br />
privind obligaţiile militare în cazul pluricetăţeniei, din anul 1963.<br />
61
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
3.4. P<strong>ro</strong>tecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat<br />
Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicţiei<br />
acestuia. În acelaşi timp el menţine însă legăturile sale cu statul a cărui cetăţenie<br />
o are. În virtutea acestei legături p<strong>ro</strong>tecţia apare ca o regulă generală a dreptului<br />
internaţional în temeiul căruia statului i se recunoaşte dreptul de a acţiona prin<br />
mijloace diplomatice şi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice adecvate raporturilor interstatale în apărarea<br />
intereselor cetăţenilor săi, prejudiciate pe teritoriul unui stat străin.<br />
Dreptul de p<strong>ro</strong>tecţie se exercită ca o manifestare de suveranitate cu<br />
privire la persoana care are calitatea de cetăţean, dobândită potrivit legislaţiei<br />
sale.<br />
P<strong>ro</strong>tecţia se poate exercita atât sub forma p<strong>ro</strong>tecţiei diplomatice<br />
conform convenţiilor de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi relaţiile<br />
consulare (1963), cât şi în cadrul răspunderii statelor.<br />
Capacitatea unui stat de a recurge la p<strong>ro</strong>tecţie diplomatică sau jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică<br />
în aplicarea intereselor cetăţeanului său, prejudiciate pe teritoriul statului străin,<br />
constituie un drept suveran al statului, ceea ce determină natura, caracteristicile,<br />
conţinutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic şi consecinţele p<strong>ro</strong>tecţiei ca instituţie a dreptului internaţional<br />
contemporan. Convenţia de la Viena din 1961, în art. 3, pct. 1 lit. b prevede ca<br />
una din funcţiile misiunii diplomatice „p<strong>ro</strong>tejarea în statul acreditar a intereselor<br />
statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul<br />
internaţional‖.<br />
Pentru a beneficia de p<strong>ro</strong>tecţie diplomatică trebuie îndeplinite unele<br />
condiţii, şi anume: persoana lezată să fie cetăţean al statului care asigură<br />
p<strong>ro</strong>tecţia, persoana să fi epuizat căile de soluţionare interne ale statului pe<br />
teritoriul căruia se află, persoana în cauză să nu fi desfăşurat activitate<br />
infracţională sau să fi p<strong>ro</strong>dus prejudicii pe teritoriul statului în care se află.<br />
P<strong>ro</strong>tecţia diplomatică se realizează prin intermediul reprezentanţelor diplomatice<br />
ale statului de origine, acreditate pe lângă statele în care se află respectivii<br />
cetăţeni.<br />
P<strong>ro</strong>tecţia se poate acorda şi persoanelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice prejudiciate care au<br />
naţionalitatea statului reclamat şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul<br />
statului reclamant.<br />
În situaţii excepţionale, un stat poate exercita p<strong>ro</strong>tecţia diplomatică şi<br />
pentru persoane care nu sunt cetăţeni ai săi. Astfel în caz de război şi al ruperii<br />
relaţiilor diplomatice dintre două state, un stat neutru poate prelua, în baza unor<br />
înţelegeri, p<strong>ro</strong>tecţia intereselor unui stat beligerant şi ale cetăţenilor săi pe<br />
teritoriul celuilalt stat beligerant; p<strong>ro</strong>tecţia cetăţenilor unor state foarte mici care<br />
nu au reprezentanţi diplomatici în alte state.<br />
4. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al străinilor<br />
4.1. Noţiunea de străin<br />
Prin străin se înţelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a<br />
avea cetăţenia acestuia ci a unui alt stat, sau nu au nici o cetăţenie. Deci sunt<br />
62
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie (apatrizi), ca şi refugiaţii. Regimul<br />
străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislaţia<br />
sa, ca şi prin actele administraţiei şi ale justiţie i, drepturile şi obligaţiile<br />
străinilor, condiţiile de intrare şi ieşire din ţară etc.<br />
Statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al străinilor este diferit de cel al cetăţenilor statului<br />
respectiv, ei neavând aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de statul ai că<strong>ro</strong>r<br />
resortisanţi sunt, ori faţă de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un<br />
moment dat. Determinarea conţinutului acestor drepturi şi obligaţii se face în<br />
toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat, cu respectarea unor norme şi<br />
standarde internaţionale.<br />
În conformitate cu dreptul internaţional, în afara cazurilor când este<br />
obligat printr-un tratat internaţional, statul nu este dator să admită orice străin pe<br />
teritoriul său sau să nu-l expulzeze. Dreptul internaţional nu impune o perioadă<br />
determinată de şedere a străinilor o dată admişi în teritoriul unui stat. Astfel s-au<br />
ajuns la următoarele orientări: un stat are datoria să admită intrarea oricărui<br />
străin în teritoriul său, dar poate condiţiona această intrare. Astfel, un stat poate<br />
să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţi ca<br />
indezirabili, ca de exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă<br />
de boli contagioase sau altele; şi un stat este îndreptăţit să expulzeze orice străin,<br />
dar pentru motive temeinice.<br />
4.2. Forme de tratament pentru străini<br />
Regimul străinilor poate avea la bază mai multe forme de tratament<br />
acordat de un stat cetăţenilor altui stat fie prin legislaţia internă, fie printr-un<br />
acord internaţional între două sau mai multe state.<br />
În practica internaţională se cunosc următoarele forme de tratament,<br />
regimuri acordate străinilor.<br />
a) Regimul naţional. Potrivit acestui mod de tratament un stat<br />
recunoaşte pe teritoriul său străinilor aceleaşi drepturi pe care le acordă<br />
p<strong>ro</strong>priilor săi cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice (dreptul de alege, de a fi<br />
ales), a dreptului de a ocupa funcţii publice. Străinul nu poate fi obligat să<br />
satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului în care se află.<br />
b) Regimul special constă în acordarea de către stat pentru unele<br />
categorii de străini şi în domenii de activitate determinate a anumitor drepturi<br />
prevăzute în legislaţia naţională sau în acorduri internaţionale.<br />
c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Tratamentul străinilor<br />
se poate baza pe clauza naţiunii celei mai favorizate, consacrată într-un acord<br />
internaţional, de regulă acord de navigaţie sau comercial. Potrivit acestui regim<br />
străinii aparţinând statului cu care se încheie tratatul, vor beneficia de un<br />
tratament la fel de avantajos ca acela conferit prin tratate străinilor unor state<br />
terţe, aici activează principiul recip<strong>ro</strong>cităţii.<br />
d) Regimul mixt. Acesta constă în combinarea regimului naţional cu<br />
acela al clauzei naţiunii celei mai favorizate.<br />
63
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Indiferent de regimul de care se bucură, străinii pe teritoriul statului de<br />
reşedinţă au obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului în care se<br />
găsesc, obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acestui stat,<br />
obligaţia de loialitate faţă de statul care i-a primit. În practica statelor este<br />
recunoscut un principiu de bază al oricărui regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al străinilor, acela<br />
potrivit căruia străinii nu pot avea pe teritoriul unui stat drepturi mai mari decât<br />
ale cetăţenilor statului de reşedinţă.<br />
În ţara noastră, regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al străinilor este reglementat prin acte<br />
normative interne şi acorduri internaţionale încheiate de România cu alte state.<br />
În concepţia Legii 123/2001 privind regimul străinilor din România şi<br />
modificată prin Legea 683/2002, sunt cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţi străini, persoanele care nu au<br />
cetăţenia <strong>ro</strong>mână, fie că au o cetăţenie străină, fie că nu au nici o cetăţenie.<br />
4.3. Modalităţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui<br />
stat<br />
a) Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat<br />
constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său, să-l<br />
părăsească în cel mai scurt timp. În general, nu se expulzează decât străinii. Un<br />
străin nu se poate întoarce în ţara din care a fost expulzat decât prin anularea<br />
ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetăţeniei statului expulzat.<br />
Instituţia expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat.<br />
Expulzarea nu este o sancţiune penală, ci o măsură de siguranţă, dispusă printrun<br />
act administrativ indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ual, motivat pin raţiuni de oc<strong>ro</strong>tire a ordinii publice,<br />
a regimului politic, sistemului economic, securitatea naţională. Datorită acestui<br />
caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub p<strong>ro</strong>tecţia<br />
dispoziţiilor care reglementează regimul străinilor.<br />
În general, măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin<br />
indezirabil pentru un motiv sau altul, ori prin activitatea lor de natură a periclita<br />
securitatea statului, ordinea lui internă.<br />
Convenţia eu<strong>ro</strong>peană a drepturilor omului face referiri la expulzare în<br />
P<strong>ro</strong>tocoalele 4 şi 7, precizând că „nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură<br />
indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uală sau colectivă, din teritoriul al cărui resortisant este‖ şi „ un străin nu<br />
poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii şi trebuie să<br />
aibă posibilitatea să ev<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţieze motivele care militează contra expulzări sale‖.<br />
Dreptul internaţional public reglementează unele aspecte ale expulzării<br />
din perspectiva evitării unor posibile abuzuri din partea statelor şi în spiritul<br />
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Măsura expulzării poate fi<br />
aplicată şi străinilor care se bucură de imunitate diplomatică, cu condiţia<br />
declarării lor ca persona non grata şi dacă refuză să părăsească de bună voie<br />
teritoriul statului, în termenul stabilit.<br />
În practica internaţională în temeiul curtoaziei internaţionale, cu toate că<br />
statul care ia măsura expulzării nu este obligat să justifice această atitudine, s-a<br />
instituit obiceiul de a anunţa organele statului străinului motivele pentru care<br />
acesta este obligat să părăsească ţara.<br />
64
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
b) Extrădarea este un act de asistenţă jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică interstatală în materie<br />
penală care urmăreşte transferul unui indiv<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> urmărit sau condamnat penal, din<br />
domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat. Un astfel<br />
de act este consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea<br />
internaţională în ce priveşte asistenţa jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică între state. Extrădarea are loc la<br />
cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să<br />
execute pedeapsa la care a fost condamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran<br />
al statului acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se<br />
cere.<br />
Principalele condiţii de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se<br />
cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune în legislaţia ambelor state<br />
(principiul dublei incriminări), persoana extrădată să nu fie judecată pentru o altă<br />
infracţiune decât cea pentru care a fost cerută, persoana extrădată să nu fie<br />
supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obţinută,<br />
neextrădarea p<strong>ro</strong>priilor cetăţeni precum şi a persoanelor care au comis<br />
infracţiuni politice. Alte condiţii: se cere ca pedeapsa prevăzută să fie mai mare<br />
de un an privaţiune de libertate, în cazul în care extrădarea este cerută pentru<br />
executarea pedepsei, iar în cazul în care este cerută în scopul urmăririi penale<br />
sau judecării, trebuie ca pedeapsa să fie de cel puţin 2 ani. Extrădarea nu poate<br />
avea loc nici în cazul în care printr-o hotărâre definitivă sau printr-o ordonanţă<br />
persoana respectivă este scoasă de sub urmărire penală.<br />
Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie<br />
internaţională, pe bază de recip<strong>ro</strong>citate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.<br />
În dreptul internaţional se cer întrunite două principii: al recip<strong>ro</strong>cităţii şi<br />
al specializării, ceea ce presupune că fapta să fie prevăzută în legislaţia ambelor<br />
state, iar judecarea şi pedepsirea persoanei respective să aibă loc numai pentru<br />
faptele pentru care s-a cerut extrădarea.<br />
Dacă extrădarea a fost solicitată de mai multe state, de regulă, se acordă<br />
statului pe teritoriul căruia s-a consumat fapta, avându-se în vedere că acel stat a<br />
suportat consecinţele infracţiunii. O regulă cvasiunanim recunoscută de state<br />
este aceea de a nu-şi extrăda sau expulza cetăţenii p<strong>ro</strong>prii.<br />
Regula neextrădării p<strong>ro</strong>priilor cetăţeni a determinat int<strong>ro</strong>ducerea în<br />
Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, a unei inovaţii în acest sens, care<br />
consacră instituţia remiterii autorilor crimelor date în competenţa Curţii.<br />
4.4.Dreptul de azil<br />
Prin azil, în dreptul internaţional se înţelege dreptul unui stat suveran de<br />
a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine,<br />
urmărite în ţara lor pentru activitatea politică, ştiinţifică, religioasă etc.<br />
Constituţia <strong>ro</strong>mână (art.18 alin.2) prevede că dreptul de azil se acordă şi<br />
se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care<br />
România este parte.<br />
65
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declaraţie specială asupra<br />
dreptului de azil, în 1967, care precizează şi dezvoltă o serie de aspecte legate de<br />
dreptul de azil.<br />
Astfel orice persoană supusă persecuţiei are dreptul să ceară şi să se<br />
bucure de azil în alte ţări, cu excepţia persoanelor urmărite pentru crime de drept<br />
comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor ONU. Declaraţia<br />
asupra azilului teritorial adoptată de ONU în 1967, prevede că: statele sunt<br />
obligate să respecte azilul acordat de un stat; dacă un stat nu poate da azil, alte<br />
state trebuie să ia măsuri pentru a uşura greutăţile acelui stat; persoanele care cer<br />
azil nu vor fi refuzate la f<strong>ro</strong>ntieră, dacă au intrat deja pe teritoriul statului unde<br />
caută azil şi nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi persecutate;<br />
statele să nu permită persoanelor că<strong>ro</strong>ra le-a acordat azil să săvârşească acte<br />
contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.<br />
Azilul diplomatic constă în acordarea de refugiu în locul unei misiuni<br />
diplomatice cetăţenilor statului de sediu persecutaţi pentru activităţi politice.<br />
Spre deosebire de azilul teritorial, care constituie o afirmare a suveranităţii<br />
statului, dar şi ca o încălcare a suveranităţii statului de reşedinţă de către<br />
misiunile diplomatice ori consulare străine, în incinta că<strong>ro</strong>ra s-ar acorda azil,<br />
întrucât pe această cale se oferă beneficiarului azilului posibilitatea de a se<br />
sustrage aplicării legilor statului său naţional ori administrării justiţiei în acest<br />
stat. Azilul diplomatic a fost totuşi practicat, cu caracter excepţional, în temeiul<br />
unor cutume ori al unor înţelegeri bilaterale informale şi pe bază de recip<strong>ro</strong>citate,<br />
sau chiar al unor convenţii internaţionale, între unele state din America Latină,<br />
fiind aşadar un drept de refugiu temporar acordat unor persoane urmărite pentru<br />
cauze politice, a că<strong>ro</strong>r viaţă este în pericol.<br />
5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante<br />
Termenul de „refugiat‖ a apărut în dreptul internaţional după primul<br />
război mondial şi definea situaţia unor persoane care, din cauza evenimentelor<br />
de război au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână pe teritoriul unui stat<br />
străin, dar fără să fi pierdut sau renunţat la cetăţenia lor.<br />
Persoanele deportate pe teritoriul unor state străine au căpătat<br />
denumirea de persoane strămutate. P<strong>ro</strong>blema refugiaţilor şi a persoanelor<br />
strămutate s-a limitat, după cel de-al doilea război mondial, la repatrierea<br />
acestora.<br />
În anul 1947 a fost creată pe lângă ONU, Organizaţia internaţională<br />
pentru p<strong>ro</strong>blemele refugiaţilor, care în anii 1949 – 1950 a fost înlocuită cu<br />
Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi, înfiinţat ca organ subs<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>iar al Adunării<br />
Generale a O.N.U.<br />
Convenţia privind statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al refugiaţilor, care a intrat în vigoare<br />
în 1951 defineşte noţiunea de refugiat şi îl asimilează în esenţă cu străinii, îi<br />
acordă o serie de drepturi civile, economice, sociale şi culturale.<br />
66
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Convenţia referitoare la statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al refugiaţilor, defineşte<br />
refugiatul ca fiind persoana care în urma unor temeri justificate de a fi<br />
persecutată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţa la un grup<br />
social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale se origine şi nu poate, sau<br />
din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară.<br />
În 1967 a fost adoptat un P<strong>ro</strong>tocol cu privire la statutul refugiaţilor, iar<br />
în baza acestui p<strong>ro</strong>tocol, statele părţi se angajează să aplice tutu<strong>ro</strong>r refugiaţilor ce<br />
cad sub inc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţa definiţiei date în convenţie (art.1, A) statutul prevăzut de<br />
convenţia din 1951, fără a se mai ţine seama de data limită de 1 ianuarie 1951.<br />
Termenul de persoane migrante a apărut şi a luat amploare, mai ales<br />
după 1990, când datorită conflictelor armate , lipsurilor economice, catast<strong>ro</strong>felor<br />
naturale, gravelor şi masivelor încălcări ale drepturilor omului, nume<strong>ro</strong>ase<br />
persoane au început un aşa numit fenomen migrator. Persoanele menţionate mai<br />
sus nu pot fi asociate refugiaţilor în sensul Convenţiei din 1951, pentru că nu<br />
avem de-a face cu un factor de persecuţie.<br />
Totuşi persoanele migrante au mai fost numiţi refugiaţi de facto sau<br />
economici, cei care şi-au părăsit ţara nu pentru că ar persecutaţi ci pentru condiţii<br />
de viaţă economică mai bună; sau refugiaţi ecologici, cei care îşi părăsesc ţara ca<br />
urmare a unor catast<strong>ro</strong>fe naturale, sau ca urmare a conflictelor armate, dar fără a<br />
fi persecutaţi. Aceste persoane nu pot fi p<strong>ro</strong>tejate de Convenţia privind statutul<br />
refugiaţilor din 1951.<br />
Persoanele migrante pot fi definite ca fiind acele persoane care au<br />
intenţia de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat şi<br />
care părăsesc efectiv teritoriul statului de origine.<br />
5.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al refugiaţilor în România<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al refugiaţilor în România are la bază prevederile art.18<br />
al Constituţiei României, în virtutea că<strong>ro</strong>ra:<br />
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de<br />
p<strong>ro</strong>tecţia generală a persoanelor şi averilor garantate de Constituţie şi de alte<br />
legi.<br />
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu<br />
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte‖.<br />
Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenţiei privind<br />
statutul refugiaţilor din 1951 şi a P<strong>ro</strong>tocolului din 1967, la care România a aderat<br />
prin Legea nr.46/1991, precum şi din dispoziţiile Ordonanţei de Guvern<br />
nr.102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa nr.13/2002 şi prin<br />
Ordonanţa nr.43/2004.<br />
Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de p<strong>ro</strong>tecţie şi se<br />
acordă, la cerere, străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi<br />
persecutat pe cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit<br />
grup social sau opinie politică, se află în afara ţării de origine şi nu poate primi<br />
sau, ca urmare a acestei temeri, nu doreşte p<strong>ro</strong>tecţia acestei ţări.<br />
67
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Potrivit legii <strong>ro</strong>mâne statutul de refugiat este refuzat străinului aflat<br />
într-una din următoarele situaţii: a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii<br />
ori o infracţiune la care se referă convenţiile internaţionale la care România este<br />
parte; a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a<br />
fi admis pe teritoriul acesteia; a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi<br />
principiilor enunţate în Cartea Organizaţiei Naţiunilor Unite.<br />
P<strong>ro</strong>tecţia umanitară condiţionată are în vedere străinii că<strong>ro</strong>ra nu li se<br />
poate acorda statutul de refugiat dar a că<strong>ro</strong>r viaţă ar fi pusă în pericol în cazul<br />
returnării în ţările de origine, întrucât fie au săvârşit fapte pentru care riscă o<br />
condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia ca legea ţării lor să prevadă o<br />
asemenea pedeapsă pentru acele fapte şi aceasta să fie aplicabilă, fie riscă să fie<br />
supuşi la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza<br />
apartenenţei lor la o categorie defavorizată de persoane, pot fi expuşi unor<br />
pericole de natură să le aducă atingere vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii.<br />
P<strong>ro</strong>tecţia umanitară temporară are în vedere p<strong>ro</strong>tejarea de consecinţele<br />
conflictelor militare a persoanelor deplasate, din rândul populaţiei civile,<br />
p<strong>ro</strong>venind din zonele de conflict. P<strong>ro</strong>tecţia este acordată numai pe durata<br />
conflictului şi priveşte numai persoanele deplasate, din rândul populaţiei civile,<br />
în urma unor conflicte în care România nu este angajată.<br />
Timp de lucru: 4 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Cetăţenia se dobândeşte prin:<br />
a) naştere;<br />
b) naturalizare;<br />
c) căsătorie.<br />
2. Modalităţile de pierdere ale cetăţeniei sunt:<br />
a) renunţarea;<br />
b) retragerea;<br />
c) înfiere.<br />
3. Formele de tratament pentru străini sunt:<br />
a) regimul naţional;<br />
b) regimul special;<br />
68
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;<br />
d) regimul mixt;<br />
e) regimul internaţional<br />
Răspunsuri: 1. – a), b); 2. – a), b); 3. – a), b), c), d)..<br />
Nu uita!<br />
Formele de tratament ale străinilor ȋ n dreptul internaţional sunt:<br />
a) Regimul naţional;<br />
b) Regimul special;<br />
c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;<br />
d) Regimul mixt.<br />
Temă de cont<strong>ro</strong>l nr. 4<br />
Noţiunea de populaţie.<br />
___________________________________________________________________<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
69
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5<br />
TERITORIUL DE STAT ÎN <st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL<br />
<st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> <st<strong>ro</strong>ng>PUBLIC</st<strong>ro</strong>ng><br />
Cuprins:<br />
1. Cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţii int<strong>ro</strong>ductive<br />
2. Definiţia, caracteristicile şi elementele componente ale teritoriului de<br />
stat<br />
3. F<strong>ro</strong>ntierele de stat<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea şi studierea elementelor componente ale teritoriului ȋ n<br />
dreptul internaţional;<br />
- aplicarea principiului bunei-vecinătăţi;<br />
- cunoaşterea regimului naţional şi internaţional cu pivire la intrarea,<br />
şederea şi ieşirea din ţară a străinilor;<br />
- cunoaşterea exercitării suveranităţii asupra teritoriului de stat;<br />
- cunoaşterea şi ȋ nsuşirea regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al f<strong>ro</strong>ntierei de stat.<br />
1. Cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţii int<strong>ro</strong>ductive<br />
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape<br />
şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită<br />
suveranitatea sa exclusivă şi deplină.<br />
Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale ale<br />
existenţei statului. Statul se caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca<br />
urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.<br />
70
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Teritoriul constituie, împreună cu populaţia ce-l locuieşte, premisă<br />
necesară a existenţei statului ca entitate suverană, de sine stătătoare, prezentând<br />
totodată o însemnătate esenţială pentru organizarea politică şi dezvoltarea socialeconomică,<br />
a oricărei comunităţi umane.<br />
Conceptul de teritoriu este strâns legat de cel de suveranitate, aceasta<br />
fiind în primul rând teritorială, celelalte două elemente constitutive ale statului,<br />
populaţia şi guvernul presupun de asemenea teritoriul pe care populaţia locuieşte<br />
şi guvernul ce îşi exercită autoritatea, ca o condiţie prealabilă.<br />
Orice pretenţii cu privire la un anumit teritoriu trebuie examinate, în<br />
perioada modernă a dreptului internaţional în care ne aflăm, în lumina normelor<br />
dreptului internaţional privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa,<br />
nerecunoaşterea oricărei ocupaţii sau dobândiri de teritoriu pe această cale şi<br />
dreptul popoarelor la autodeterminare.<br />
În dreptul internaţional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu<br />
un drept de p<strong>ro</strong>prietate pe care statul să-1 greveze cu servituţi, nu există un fond<br />
dominant şi unul servant, iar aşa-zisele servituţi s-au constituit întotdeauna pe<br />
cale convenţională.<br />
2. Definiţia, caracteristicile şi elementele componente ale teritoriului de<br />
stat<br />
Teritoriul de stat este spaţiul geografic format din suprafeţele terestre,<br />
acvatice, dar şi spaţiul aerian şi subsolul acestora, delimitat prin f<strong>ro</strong>ntiere, asupra<br />
căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.<br />
În cazul statelor moderne teritoriul lor prezintă următoarele caracteristici:<br />
a) este stabil, în sensul că el este locuit de o colectivitate umană<br />
permanentă.<br />
b) este baza materială a existenţei şi activităţii statului. Teritoriul este<br />
elementul de subzistenţă pentru populaţie;<br />
c) este limitat prin f<strong>ro</strong>ntierele statului, care limitează activitatea de<br />
guvernare a statului şi competenţă sa teritorială .<br />
Din teritoriul unor state fac parte şi sectoarele polare din Arctica, astfel<br />
statele care au litoral la Oceanul Îngheţat de Nord (Rusia, S.U.A, Norvegia,<br />
Danemarca şi Canada). Delimitarea lor se face sub o formă triunghiulară (vârful<br />
triunghiului fiind Polul Nord, laturile sale sunt mer<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ianele ce trec prin<br />
extremităţile estice şi vestice ale statelor, baza sa este litoralul statului respectiv<br />
la Oceanul Îngheţat de Nord). O situaţie specială o constituie enclava, adică o<br />
parte din teritoriul unui stat, care este izolată de restul teritoriului prin teritoriile<br />
altor state. Comunicarea între statul căruia îi aparţine enclava şi aceasta se face<br />
prin teritoriul statelor interpuse, pe bază de acorduri încheiate de statul enclavei<br />
şi cu statele care se interpun (exemplu de enclavă : fostul Pakistan de Est, până<br />
în anul 1871, enclava rusă Kaliningrad). Se cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră enclavă şi statul care nu<br />
are ieşire la o mare sau ocean. Tot o situaţie specială este teritoriul statului<br />
71
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
arhipelag, format din mai multe insule, din apele arhipelagice şi marea sa<br />
teritorială.<br />
2.1. Spaţiul terestru<br />
Spaţiul terestru include solul şi subsolul cuprins în limitele f<strong>ro</strong>ntierelor<br />
de stat, indiferent dacă aceasta este formată dintr-o singură întindere sau din mai<br />
multe spaţii terestre separate între ele fie de teritoriile altor state (teritorii<br />
enclavate), fie despărţite de ape maritime (insule formând un arhipelag).<br />
Nu sunt cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate părţi ale teritoriului unui stat coloniile,<br />
p<strong>ro</strong>tectoratele şi teritoriile aflate sub tutelă.<br />
Uscatul prezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită: el<br />
constituie nu numai obiectul activităţii economice, al exploatării bogăţiilor şi<br />
resurselor sale naturale, dar şi principala sferă material-spaţială a vieţii socialpolitice<br />
a unei populaţii, a organizării statale suverane a poporului.<br />
Subsolul intră în componenţa teritoriului terestru (sau acvatic) de stat,<br />
fără nici un fel de îngrădire jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică internaţională. Statul are suveranitatea<br />
deplină şi exclusivă asupra sa, având dreptul, prin urmare, de a explora şi<br />
exploata, în orice fel, bogăţiile subsolului (de a le extrage şi prelucra, de a<br />
construi tuneluri, de a instala conducte, cabluri subterane, etc.).<br />
2.2. Spaţiul acvatic<br />
Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare (naţionale) şi<br />
marea teritorială.<br />
Apele interioare cuprind ape curgătoare (fluvii, râuri), lacuri, mări,<br />
canale care se află în întregime, cu toate malurile, pe teritoriul aceluiaşi stat,<br />
aparţinând pe toată întinderea lor suveranităţii exclusive a statului respectiv.<br />
Statul îşi exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având dreptul de<br />
a reglementa prin legi interne navigaţia, exploatarea h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>energetică şi a<br />
resurselor naturale, măsuri de p<strong>ro</strong>tecţie a mediului înconjurător, dar şi de<br />
p<strong>ro</strong>tecţie împotriva inundaţiilor.<br />
Apele interioare ale statului mai cuprind : apa portului maritim, rada sa<br />
şi instalaţiile aparţinătoare, golfurile şi băile în limite determinate, precum şi<br />
apele maritime aflate între ţărm şi limita interioara a mării teritoriale (când linia<br />
de bază a acesteia nu coinc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e cu linia ţărmului).<br />
Golfurile şi băile a că<strong>ro</strong>r desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ere nu este mai mare de 24 de mile<br />
marine fac parte din apele interioare maritime ale statului. Ca excepţie de la<br />
această regulă, sunt cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate apele interioare maritime şi „golfurile istorice",<br />
care pot avea o desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ere mai mare decât 24 de mile marine (de exemplu:<br />
golful Mexicului sau golful Biscaia).<br />
Apa portului se află sub suveranitatea deplină a statului riveran care are<br />
dreptul exclusiv de a reglementa accesul navelor străine în porturile sale. Apele<br />
portului cuprind întinderea de apă dintre ţărmurile portului, radele acestuia şi<br />
instalaţiile portuare permanente până la instalaţia cea mai înaintată în larg,<br />
făcând parte din sistemul portuar.<br />
72
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Regimul lor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic este stabilit de statul riveran, cu luarea în cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erare<br />
şi a unor reguli de drept internaţional.<br />
Rada portului este apa din jurul unui port unde ancorează navele care<br />
aşteaptă să intre sau să iasă din port, ori pentru a fi descărcate sau încărcate.<br />
Rada trebuie să fie în întregime în marea teritorială pentru a fi apă maritimă<br />
interioară. În practica statelor apele radei porturilor nu depăşesc distanţa de două<br />
mile marine de la apele porturilor.<br />
2.2.1. Jurisdicţia statului riveran<br />
Orice navă este supusă jurisdicţiei statului al cărui pavilion îl poartă,<br />
naţionalitatea sa fiind aceea a „statului pavilionului".<br />
În apa portului străin, nava este obligată să respecte regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic<br />
stabilit de statul riveran. Jurisdicţia penală şi civilă a acestuia se exercită în<br />
legătură cu navele străine în raport de caracterul lor: nave de comerţ, militare sau<br />
nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.<br />
În apele portuare străine, nava comercială este supusă, după cum se<br />
remarcă în doctrină, la două jurisdicţii: a statului pavilionului şi a statului<br />
riveran.<br />
Pentru delicte comise între membrii echipajului şi fapte care privesc<br />
disciplina internă navei se aplică jurisdicţia penală a statului de pavilion, ceea ce<br />
constituie o practică larg recunoscută şi consacrată.<br />
Jurisdicţia penală a statului riveran rămâne deplină, aplicându-se şi în<br />
cazurile când : infracţiunea a fost săvârşită la bordul navei de către sau împotriva<br />
unei persoane străine echipajului, de exemplu de către pasageri sau împotriva<br />
acestora; delictele comise pe uscat de membrii echipajului ce au tulburat ordinea<br />
publică a statului riveran; delictele au fost comise la bord, dar căpitanul navei<br />
(sau consulul ţării căreia aparţine nava) au solicitat sprijinul şi competenţa<br />
autorităţilor locale.<br />
Navele de stat afectate unor activităţi necomerciale, când se află într-un<br />
port străin, beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală şi civilă.<br />
Jurisdicţia instanţelor civile locale se exercită în legătură cu prejudiciile<br />
cauzate de navele străine în apa portului statului riveran şi navelor sale, unor<br />
nave străine sau din neexecutarea unor obligaţii contractuale.<br />
Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă în<br />
apele portuare ale altui stat. Aceasta, nu exclude angajarea răspunderii materia le<br />
a statului de pavilion al unor asemenea nave care au prejudiciat interesele<br />
statului riveran în apele sale portuare.<br />
Teritoriul statului cuprinde şi spaţiile maritime care au regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic de<br />
mare teritorială, reprezentând acea parte a apelor mări (sau oceanului) care<br />
scaldă ţărmul şi, pe o anumită distanţă în larg, se află sub suveranitatea deplină a<br />
statului riveran. Acelaşi regim se aplică şi spaţiului aerian de deasupra mării<br />
teritoriale, precum şi solului şi subsolului acesteia.<br />
73
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2.3. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului aerian al statelor<br />
Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer ce se r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică<br />
deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin<br />
f<strong>ro</strong>ntierele terestre, fluviale şi maritime, iar în sus până la limita inferioară a<br />
spaţiului extraatmosferic (100- 110 km.).<br />
Spaţiul aerian situat deasupra teritoriului terestru sau acvatic constituie<br />
şi el un element component al teritoriului de stat, fiind supus în întregime<br />
suveranităţii acelui stat.<br />
Convenţia de la Chicago din 1944, reafirmă principiul suveranităţii<br />
statelor asupra spaţiului lor aerian (art. 1), consacrând totodată dreptul statelor de<br />
a interzice zborul ae<strong>ro</strong>navelor străine prin anumite zone ale spaţiului lor aerian<br />
(art. 9).<br />
Un element nou adus de Convenţia de la Chicago în dreptul internaţional<br />
aerian sunt cele „cinci libertăţi ale aerului" prevăzute de ea. Prin ele se<br />
urmăreşte facilitarea ae<strong>ro</strong>navigaţiei internaţionale.<br />
Aceste libertăţi ale aerului sunt:<br />
dreptul de survol al ae<strong>ro</strong>navelor străine prin spaţiul aerian al<br />
statelor, ceea ce înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest<br />
spaţiu, fără să aterizeze;<br />
dreptul ae<strong>ro</strong>navelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui<br />
stat, în vederea ap<strong>ro</strong>vizionării cu carburanţi, sau pentru reparaţii;<br />
dreptul ae<strong>ro</strong>navelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă<br />
şi mărfuri p<strong>ro</strong>venind din statul a cărui naţionalitate o are<br />
ae<strong>ro</strong>nava, pe teritoriul oricărei părţi contractante la convenţie;<br />
dreptul unei ae<strong>ro</strong>nave străine de a îmbarca pasageri,<br />
corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia statului ei de<br />
înmatriculare;<br />
dreptul ae<strong>ro</strong>navei străine de a debarca şi îmbarca pasageri,<br />
corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte<br />
contractantă a convenţiei.<br />
Pe lângă aceste libertăţi navele care tranzitează un anumit teritoriu au şi<br />
o serie de obligaţii cum ar fi:<br />
să nu pătrundă în zonele interzise de un stat din motive de<br />
necesitate militară sau în interesul securităţii publice;<br />
să nu pătrundă în zonele în care un stat a restrâns sau a interzis<br />
p<strong>ro</strong>vizoriu accesul în situaţii de criză sau în interesul securităţii<br />
publice;<br />
obligaţia de a se supune cont<strong>ro</strong>lului vamal atât la aterizare cât şi<br />
înainte de a părăsi ae<strong>ro</strong>portul;<br />
obligaţia de a respecta legile şi regulamentele naţionale privind<br />
intrarea şi ieşirea din ţară a pasagerilor, echipajelor, mărfurilor<br />
transportate, taxelor de ae<strong>ro</strong>port, cont<strong>ro</strong>lul ae<strong>ro</strong>navelor, etc.;<br />
74
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
obligaţia de a se supune somaţiei statului şi de a ateriza într-un<br />
loc determinat în condiţiile în care ae<strong>ro</strong>nava a pătruns într-o<br />
zonă interzisă.<br />
Convenţia de la Chicago a prevăzut înfiinţarea unei organizaţii speciale,<br />
„Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, care a devenit instituţie specializată<br />
a O.N.U.<br />
3. F<strong>ro</strong>ntierele de stat<br />
3.1. Noţiunea de f<strong>ro</strong>ntieră de stat<br />
F<strong>ro</strong>ntiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite<br />
puncte pe suprafaţa globului pământesc, care desparte teritoriul unui stat de<br />
teritoriul altor state, de marea liberă, în înălţime de spaţiul cosmic şi în adâncime<br />
până la limita accesibilă tehnicii moderne.<br />
F<strong>ro</strong>ntiera este limita jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică în cadrul căreia statul îşi exercită<br />
suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunea dreptul său la autodeterminare.<br />
Inviolabilitatea f<strong>ro</strong>ntierelor constituie în zilele noastre o condiţie de bază<br />
a dezvoltării libere a fiecărui stat şi popor şi, totodată, a menţinerii păcii şi<br />
securităţii internaţionale ceea ce şi-a găsit consacrarea în relaţiile dintre state<br />
într-o obligaţie universală şi imperativă de drept internaţional.<br />
Inviolabilitatea f<strong>ro</strong>ntierelor, în Actul final al Conferinţei pentru<br />
securitate şi cooperare, de la Helsinki (1975), este unul din cele zece principii de<br />
bază al raporturilor dintre statele semnatare.<br />
3.2. Clasificarea f<strong>ro</strong>ntierelor de stat<br />
După natura lor, f<strong>ro</strong>ntierele sunt:<br />
- f<strong>ro</strong>ntiere naturale (o<strong>ro</strong>grafice) şi<br />
- f<strong>ro</strong>ntiere geometrice(artificiale).<br />
F<strong>ro</strong>ntierele naturale (o<strong>ro</strong>grafice) sunt cele stabilite cu ajutorul formelor<br />
de relief, cum sunt creasta sau baza munţilor sau pe anumite ape.<br />
În stabilirea f<strong>ro</strong>ntierei pe anumite ape se face distincţia între apele<br />
curgătoare navigabile şi cele nenavigabile.<br />
F<strong>ro</strong>ntierele geometrice sunt liniile drepte care despart teritoriile statelor.<br />
Uneori, din anumite cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eraţii de ordin practic, se admite ca f<strong>ro</strong>ntiera<br />
geometrică să se abată de la linia dreaptă.<br />
Indiferent de cauzele care au p<strong>ro</strong>vocat schimbarea fizică a f<strong>ro</strong>ntierei,<br />
modificarea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a acesteia nu poate interveni decât pe calea unui acord între<br />
statele interesate.<br />
Mai rar se întâlnesc f<strong>ro</strong>ntiere ast<strong>ro</strong>nomice, care coinc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>, după direcţia<br />
lor, cu paralela sau mer<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ianul geografic (de exemplu, o porţiune de f<strong>ro</strong>ntieră<br />
dintre S.U.A. şi Canada, f<strong>ro</strong>ntiera dintre R. P. D. Coreeană şi Coreea de Sud —<br />
75
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
paralela 38 latitudine nordică — sau mer<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ianele care despart sectoarele polare<br />
arctice).<br />
După elementele componente ale teritoriului de stat, f<strong>ro</strong>ntierele mai pot<br />
fi împărţite în f<strong>ro</strong>ntiere terestre, f<strong>ro</strong>ntiere fluviale, f<strong>ro</strong>ntiere maritime şi f<strong>ro</strong>ntiere<br />
aeriene.<br />
F<strong>ro</strong>ntiera terestră desparte uscatul (solul) dintre două state. Ea poate fi<br />
atât geometrică cât şi naturală (în regiunile de munte, f<strong>ro</strong>ntiera urmează linia<br />
vârfurilor celor mai înalte).<br />
F<strong>ro</strong>ntiera fluvială separă în două părţi apele unui fluviu situat între<br />
teritoriile a două state. F<strong>ro</strong>ntiera fluvială se stabileşte în funcţie de<br />
particularităţile apelor de f<strong>ro</strong>ntieră.<br />
F<strong>ro</strong>ntiera maritimă este linia exterioară a apelor teritoriale, pe care şi-o<br />
fixează fiecare stat prin legislaţia sa internă, în cadrul anumitor limite<br />
internaţionale.<br />
F<strong>ro</strong>ntierele aeriene sunt liniile imaginare perpendiculare care pornesc<br />
de pe f<strong>ro</strong>ntierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului<br />
cosmic.<br />
3.3. Stabilirea f<strong>ro</strong>ntierelor de stat<br />
Stabilirea f<strong>ro</strong>ntierelor între statele limit<strong>ro</strong>fe se realizează pe calea<br />
tratatelor, dar fixarea f<strong>ro</strong>ntierelor se face prin două operaţii distincte şi<br />
succesive: delimitarea şi demarcarea.<br />
Delimitarea constă în descrierea în textul acordului a liniei generale şi a<br />
principalelor puncte ale f<strong>ro</strong>ntierei convenite, cu precizarea traseului acesteia în<br />
hărţile topografice anexate tratatului.<br />
Pentru ca delimitarea să aibă valoare, ea trebuie să întrunească<br />
următoarele condiţii : a) să fie completă, aplicându-se la toate f<strong>ro</strong>ntierele ; b) să<br />
fie precisă, eliminându-se formulările vagi sau neterminate ; c) să fie exactă, în<br />
sensul ca să corespundă datelor geografice .<br />
Demarcarea constă în stabilirea pe teren a traseului f<strong>ro</strong>ntierei convenite<br />
prin tratat şi marcarea acesteia prin semne distinctive şi vizibile, toate aceste<br />
operaţiuni fiind consemnate în documente speciale.<br />
Operaţiile de demarcare se efectuează de către comisii mixte, compuse<br />
din reprezentanţii statelor părţi. Aceste comisii fixează, pe baza dispoziţiilor<br />
tratatului, traseul liniei de f<strong>ro</strong>ntieră cât şi semnele de demarcare (stâlpi de metal,<br />
de beton sau de lemn, copaci, r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icături de pământ, borne de f<strong>ro</strong>ntieră, etc).<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al f<strong>ro</strong>ntierei de stat este de competenţa internă a statului,<br />
stabilindu-se prin lege aspecte precum paza f<strong>ro</strong>ntierei, cont<strong>ro</strong>lul la trecerea<br />
f<strong>ro</strong>ntierei, condiţiile de desfăşurare a unor activităţi în zona de f<strong>ro</strong>ntieră.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al f<strong>ro</strong>ntierei de stat a României este reglementat prin<br />
O.U.G. 104/2001, ap<strong>ro</strong>bată prin legea nr. 81/2002. Organizarea şi funcţionarea<br />
poliţiei de f<strong>ro</strong>ntieră este reglementată prin O.U.G. 105/2001, ap<strong>ro</strong>bată prin legea<br />
nr. 243/2002.<br />
76
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Timp de lucru: 4 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Elementele componente ale teritoriului de stat sunt:<br />
a) spaţiul terestru;<br />
b) spaţiul acvatic;<br />
c) spaţiul aerian;<br />
d) spaţiul cosmic;<br />
e) marea liberă.<br />
2. Fixarea f<strong>ro</strong>ntierelor se face prin operaţii distincte şi succesive:<br />
a) delimitarea;<br />
b) demarcarea;<br />
c) cooperare.<br />
Răspunsuri corecte: 1. – a), b), c); 2. – a), b).<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
77
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6<br />
ZONE CU REGIMURI JURIDICE <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>E<br />
SPECIALE<br />
Cuprins:<br />
1. Zone demilitarizate<br />
2. Zone neutralizate<br />
3. Zone denuclearizate<br />
4. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Arcticii<br />
5. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Antarcticii<br />
6. Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial<br />
Nu uita!<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea regimurilor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţȋ onale privind<br />
demilitarizarea, neutralizarea şi denuclearizarea unor zone ȋ n<br />
dreptul internaţional public;<br />
- cunoaşterea principiilor speciale privind exploatarea şi folosirea<br />
spaţiului cosmic;<br />
- cunoaşterea şi studierea unor regimuri jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice speciale pentru<br />
zonele polare.<br />
În doctrină se cunosc nume<strong>ro</strong>ase tratate care stabilesc pentru anumite<br />
zone din teritoriul unui stat un regim special de demilitarizare, neutralizare şi<br />
odată cu posibilităţile folosirii energiei nucleare în scopuri militare, au fost<br />
instituite si zone denuclearizate.<br />
Crearea unor zone cu regimuri jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice de folosire exclusiv în scopuri<br />
paşnice, de demilitarizare — lipsite de armament clasic sau (şi) nuclear —,<br />
scoase în afara orică<strong>ro</strong>r operaţii militare (neutralizate) se situează în cadrul<br />
măsurilor de dezangajare militară şi de întărire a încrederii, importante pentru<br />
pacea şi securitatea statelor, pentru p<strong>ro</strong>cesul creării unor relaţii noi între state, a<br />
unei noi ordini internaţionale.<br />
78
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
1. Zone demilitarizate<br />
Prin demilitarizare se înţelege regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic potrivit căruia, pe un<br />
anumit teritoriu, vor fi distruse toate instalaţiile militare, fortificaţiile , etc, nu vor<br />
fi construite instalaţii noi şi nu vor fi menţinute armamente şi forţe armate, ci<br />
numai forţe poliţieneşti pentru păstrarea ordinii.<br />
Ca instituţie de drept internaţional, zona demilitarizată a fost consacrată<br />
în P<strong>ro</strong>tocolul de la Geneva din 1924 pentru reglementarea paşnică a diferendelor<br />
internaţionale, „existenţa zonelor demilitarizate fiind de natură să prevină<br />
agresiunea şi să o califice ca atare fără echivoc...".<br />
Demilitarizarea poate fi parţială (pentru o parte din teritoriu, de obicei<br />
la f<strong>ro</strong>ntiere) sau totală (pe întreg teritoriu sau regiune geografică), deplină<br />
(privind distrugerea tutu<strong>ro</strong>r fortificaţiilor, tipuri de armament, forţe armate, mai<br />
puţin forţele de poliţie speciale pentru menţinerea ordinii etc.) sau limitată<br />
(permiţându-se menţinerea unor anumite fortificaţii sau forţe armate reduse, etc).<br />
Demilitarizarea unor spaţii poate fi declarat atât în timp de pace cât şi în<br />
timp de război. Zonele demilitarizate din timp de pace sunt unele spaţii declarate<br />
astfel prin tratate universale, precum Antarctica, zona internaţională a spaţiilor<br />
submarine, spaţiul extraterestru şi corpurile cereşti.<br />
În timp de război se pot constitui zone demilitarizate în scopul p<strong>ro</strong>tejării<br />
populaţiei civile împotriva atacurilor, stabilindu-se prin acord expres şi<br />
îndeplinind cumulativ următoarele condiţii: toţi combatanţii, precum şi<br />
armamentul şi materialele militare mobile să fie evacuate; să nu se dea o<br />
întrebuinţare ostilă instalaţiilor şi obiectivelor militare fixe; autorităţile şi<br />
populaţia să nu comită acte de ostilitate; să nu se întreprindă nici o activitate în<br />
sprijinul operaţiunilor militare.<br />
Demilitarizări parţiale sunt cunoscute încă din secolele XVII şi XVIII.<br />
Astfel, prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Franţa s-a obligat să distrugă toate<br />
fortificaţiile din regiunea Dunkerque şi să nu mai r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice alte construcţii cu<br />
caracter militar în acea regiune.<br />
Prin Convenţia de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să<br />
demilitarizeze malurile Mării Negre. De asemenea, Tratatul de la Versailles din<br />
1919 a obligat Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului, „zona<br />
renană", precum şi o porţiune de teren lată de 50 km de-a lungul malului drept,<br />
iar tratatele de pace din 1947 au prevăzut demilitarizarea f<strong>ro</strong>ntierelor Italiei cu<br />
Franţa şi Iugoslavia, demilitarizarea parţială a Sardiniei şi Siciliei, etc.<br />
Au fost demilitarizate total o serie de insule (Insulele Aaland, teritoriu<br />
finlandez, prin tratatele din 1921 şi din 1940, Insulele Spitzberg şi Urşilor printrun<br />
tratat din 1920).<br />
În interesul asigurării libertăţii de navigaţie pentru toate statele în timp<br />
de pace şi de război, s-a instituit demilitarizarea şi (sau) neutralizarea unor<br />
canale (maritime) şi strâmtori internaţionale. Astfel, Canalele Suez (1888) şi<br />
Panama (1979) au un regim de neutralizare permanentă şi demilitarizare parţială,<br />
79
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
în timp ce strâmtoarea Magellan este permanent neutralizată prin tratatul<br />
încheiat la 1881 între Argentina şi Chile. Statut de zonă complet demilitarizată,<br />
neutralizată şi denuclearizată are Antarctica în temeiul tratatului din 1959.<br />
2. Zone neutralizate<br />
Neutralizarea reprezintă un regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic care se aplică unui anumit<br />
spaţiu geografic, caracterizându-se prin obligaţia statelor de a nu desfăşura<br />
operaţiuni militare în acest spaţiu şi să nu-l transforme într-o bază militară.<br />
Neutralizarea poate fi:<br />
- cu caracter permanent - când se aplica atât în timp de război, cât şi în<br />
timp de pace;<br />
- cu caracter temporar - când se aplică numai în timpul unui conflict<br />
armat.<br />
Neutralizarea se deosebeşte de neutralitate. Neutralizarea - implicând<br />
obligaţia de a nu desfăşura operaţiuni militare - reprezintă un regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic<br />
special pe un teritoriu anumit, pe când neutralitatea defineşte situaţia unui stat<br />
care nu participă la un conflict, întreţinând relaţii paşnice cu toate ţările, inclusiv<br />
cu statele beligerante. Dicţionarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind<br />
poziţia de neamestec a unui stat şi menţinerea unor raporturi de pace cu părţile<br />
angajate în conflicte armate.<br />
Neutralizarea s-a aplicat începând din secolul al XIX-lea, în special unor<br />
căi maritime de interes internaţional. Neutralizarea însoţeşte, de obicei,<br />
demilitarizarea unor porţiuni de f<strong>ro</strong>ntieră (ca, de exemplu, tratatul din 1906<br />
dintre Suedia şi Norvegia ce a prevăzut demilitarizarea şi neutralizarea unor<br />
zone de f<strong>ro</strong>ntieră). Ea s-a aplicat şi unor regiuni geografice de importanţă<br />
strategică însoţită de demilitarizări limitate, de exemplu, Insulelor Spitzberg,<br />
prin tratatul din 1920, Tangerului şi zonei înconjurătoare, prin tratatul din 1923,<br />
iar în prezent, Antarctica este nu numai demilitarizată, ci şi neutralizată.<br />
3. Zone denuclearizate<br />
Zonele denuclearizate reprezintă o instituţie a dreptului internaţional<br />
caracterizată prin obligaţiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele, de a<br />
nu p<strong>ro</strong>duce, amplasa, experimenta şi utiliza arme nucleare de orice fel în limitele<br />
unui teritoriu determinat. Denuclearizarea apare ca o demilitarizare şi<br />
neutralizare, limitată, parţială a unei regiuni geografice, ca o extindere a unor<br />
soluţii tradiţionale la domeniul nou al armamentelor nucleare, fiind definită de<br />
unii autori şi ca o „demilitarizare atomică (nucleară). Totodată, statele din afara<br />
zonelor denuclearizate se angajează să nu atace acele zone cu arme nucleare.<br />
Caracterul de zonă denuclearizată este inclus în regimul internaţional, al<br />
unor spaţii, cum sunt : Antarctica (1959) şi Spaţiul extraatmosferic (1967) sau<br />
este atribuit printr-un tratat special fundului mărilor şi oceanelor până la limita<br />
de 12 mile de la ţărm (1971).<br />
80
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Astăzi, au statut de zone denuclearizate:<br />
Antarctica, prin Tratatul de la Washington din 1959;<br />
Spaţiul extraatmosferic, corpurile cereşti şi orbita<br />
circumterestră, prin Tratatul spaţial din 1967 şi Acordul din<br />
1979;<br />
America Latină, prin Tratatul de la Tlatelolco din 1967;<br />
Pacificul de Sud, prin Tratatul de la Ra<strong>ro</strong>tonga din 1985;<br />
Africa, prin Tratatul de la Pelindaba, Cai<strong>ro</strong> din 1996;<br />
Asia de Sud-Est, prin Tratatul de la Bangkok din 1995;<br />
Mongolia prin acte unilaterale (Declaraţia din 1992 şi Legea din<br />
2000);<br />
Dar şi marea liberă, zona internaţională a teritoriilor submarine<br />
care deşi nu sunt prevăzute expres ca zone denuclearizate , în<br />
Convenţia din 1982 de la Montego-Bay se prevede că ele pot fi<br />
folosite numai în scopuri paşnice.<br />
4. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Arcticii<br />
Zonele polare au un regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic special, datorită situării lor în zonele<br />
extreme ale globului pământesc, dar şi p<strong>ro</strong>blemelor care le-au r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icat de-a lungul<br />
timpului şi mai ales în ultimul secol.<br />
Arctica este un spaţiu geografic format din 2/3 apă şi 1/3 pământ ce<br />
formează calota de gheaţă din jurul Polului Nord. Este situată între Polul Nord şi<br />
ţărmurile nordice aleR celor trei continente ce au ieşire la Oceanul Îngheţat:<br />
Eu<strong>ro</strong>pa, Asia, America.<br />
De-a lungul timpului au fost p<strong>ro</strong>puse şi alte metode de delimitare a<br />
suveranităţii statelor cu litoral la zonele polare, dintre care amintim: linia<br />
geografică şi ast<strong>ro</strong>nomică a cercurilor polare, a gheţurilor în derivă şi a<br />
vegetaţiei, deci, criterii geografice şi naturale, criterii care însă nu s-au impus. În<br />
cele din urmă a triumfat „teoria sectoarelor‖ sau „zonelor de atracţie".<br />
Teoria sectoarelor Arcticii a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus<br />
V. Lakhtin. Această teorie presupune că statele care au coaste la Oceanul<br />
îngheţat de Nord sunt suverane tutu<strong>ro</strong>r pământurilor — ocupate sau nu —<br />
cuprinse într-un triunghi ca bază coasta, vârf Polul Nord şi ca laturi, mer<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ianele<br />
care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei.<br />
Astfel Arctica a fost împărţită în 5 sectoare, aparţinând Statelor Unite<br />
ale Americii, Canadei, Federaţiei Ruse , Norvegiei şi Danemarcei.<br />
Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este unanim<br />
recunoscută, nici între cele 5 state şi nici prin raport cu alte state. Totuşi prin<br />
convenţii internaţionale, a fost recunoscută şi suveranitatea statelor respective<br />
asupra unor importante insule din sectorul care le aparţine. Astfel, prin<br />
Convenţia de la Paris din 9 februarie 1920, a fost recunoscuta suveranitatea<br />
Norvegiei asupra insulelor Spitzbergen; prin convenţiile bilaterale cu Statele<br />
81
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Unite, la 4 august 1916, şi cu Norvegia, la 9 iulie 1924, s-a recunoscut<br />
suveranitatea Danemarcei asupra G<strong>ro</strong>enlandei.<br />
Tot aici putem încadra şi iniţiativa Canadei la Convenţia privind dreptul<br />
mării din 1982, de a se recunoaşte dreptul statelor riverane, la zonele acoperite<br />
de gheţuri pe distanţe de până la 200 de mile, pentru măsuri de p<strong>ro</strong>tecţie şi<br />
cont<strong>ro</strong>l al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic.<br />
5. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Antarcticii<br />
Antarctica este situată între Africa de sud, America de Sud, Noua-<br />
Zeelandă şi Australia şi are o suprafaţă de 14 000 000 km 2 .<br />
Antarctica a fost descoperită pentru prima oară, în anii 1819—1821, de<br />
către expediţia rusă condusă de F. F. Belingshausen şi M. P. Lazarev.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Antarcticii trebuie analizat pentru a lămuri o serie de<br />
p<strong>ro</strong>bleme care au fost r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icate de-a lungul timpului cum ar fi: suveranitatea<br />
teritorială a unor state, regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al activităţilor din zonă, exploatarea<br />
resurselor naturale.<br />
Referindu-ne la prima p<strong>ro</strong>blemă, primele încercări de a împărţi<br />
Antarctica în sectoare au fost efectuate de Anglia în mod succesiv şi prin acte<br />
unilaterale (în 1908, 1923, 1933). A urmat apoi Franţa (1924 şi 1928), iar<br />
Norvegia (în anii 1931 şi 1939) a declarat dreptul său asupra Insulei Bouvet şi a<br />
Insulei Petru I, descoperită de Belingshausen şi Lazarev.<br />
Chile şi Argentina, au r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icat pretenţii asupra Antarcticii, în 1940, în<br />
timp ce S.U.A. , în anul 1939, au declarat că-şi rezervă punctul de vedere în ceea<br />
ce priveşte repartizarea între state a pământurilor antarctice.<br />
Iniţiativa S.U.A. a dus la 1 decembrie 1959, l-a încheierea Tratatul de la<br />
Washington cu privire la Antarctica, tratat încheiat între douăsprezece state şi<br />
intrat în vigoare în 1961.<br />
Principalele dispoziţii ale tratatului stabilesc următoarele:<br />
folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri paşnice, conferindu-i-se statutul<br />
unui teritoriu demilitarizat, neutralizat şi denuclearizat;<br />
dezvoltarea colaborării internaţionale în Antarctica are în vedere<br />
schimbul de informaţii asupra p<strong>ro</strong>gramelor ştiinţifice în zonă, de<br />
personal ştiinţific între expediţii şi staţiuni din regiune;<br />
tratatul nu rezolvă p<strong>ro</strong>blema pretenţiilor de suveranitate teritorială în<br />
Antarctica. Intrarea în vigoare a tratatului nu a însemnat renunţarea<br />
vreuneia din părţi la drepturile sau revendicările sale anterior afirmate<br />
privind Antarctica, iar activitatea desfăşurată pe baza tratatului nu<br />
constituie un temei de afirmare sau contestare a unor astfel de<br />
revendicări si nici nu creează drepturi suverane în regiune (art. IV);<br />
dreptul de a adera la tratat al altor state (de exemplu, statele membre în<br />
O.N.U.), ceea ce subliniază faptul că Antarctica şi regimul ei jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic<br />
interesând, în general, multe state, are un caracter internaţional.<br />
România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971;<br />
82
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
în scopul asigurării respectării prevederilor tratatului, s-a creat un sistem<br />
de cont<strong>ro</strong>l şi inspecţie recip<strong>ro</strong>că terestră şi aeriană efectuate în orice parte şi<br />
staţiune din Antarctica prin observatori desemnaţi dintre cetăţenii celor 12 state<br />
părţi originare la tratat (art. VII).<br />
P<strong>ro</strong>blema exploatării resurselor nu a fost reglementată în mod expres<br />
prin Tratatul din 1959, r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icând o serie de p<strong>ro</strong>bleme în ceea ce priveşte<br />
delimitarea zonelor de pescuit, dar şi poluarea zonei respective. Astfel, în 1980 a<br />
fost elaborată Convenţia de la Canberra privind conservarea resurselor marine<br />
vii din Antarctica, convenţie ce a intrat în vigoare în 1982 şi vizează conservarea<br />
mediului marin şi p<strong>ro</strong>tecţia ecosistemului antarctic.<br />
Convenţia de la Wellington (Noua Zeelandă) din 1988, privind resursele<br />
minerale ale Antarcticii, încercă o completare a reglementărilor din 1980.<br />
Aceasta nu a intrat însă în vigoare şi astfel, în 1991 la Madr<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>, cu prilejul<br />
reuniunii statelor părţi la Tratatul privind Antarctica, Franţa şi Australia au<br />
p<strong>ro</strong>pus interzicerea pe o perioadă de 50 de ani, a orică<strong>ro</strong>r activităţi privind<br />
exploatarea resurselor minerale în Antarctica, cu excepţia activităţilor de<br />
cercetare ştiinţifică. Curentul majoritar a fost favorabil adoptării acestei<br />
Convenţii prin care să se stabilească o rezervaţie naturală în Antarctica, iar toate<br />
activităţile din zonă să se efectueze în scopuri paşnice.<br />
6. Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial<br />
6.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului aerian<br />
Dreptul aerian este una din noile părţi ale dreptului internaţional. El a<br />
început să se dezvolte după 1900, când, ca urmare a p<strong>ro</strong>greselor rap<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e în<br />
domeniul aviaţiei, a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene, a creării<br />
unor norme de drept internaţional, care să guverneze activitatea statelor în aer.<br />
Totuşi, unele reguli jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, cu privire la spaţiul aerian au fost formulate<br />
înaintea apariţiei şi a dezvoltării aviaţiei. Dreptul <strong>ro</strong>man privea spaţiul aerian ca<br />
res communis omnium (lucru care aparţine tutu<strong>ro</strong>r). În epoca modernă, doctrina a<br />
formulat următoarele teorii principale: teoria libertăţii aerului şi teoria<br />
suveranităţii statului asupra spaţiului aerian.<br />
După primul război mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat<br />
cu triumful definitiv al principiului suveranităţii statului asupra spaţiului aerian.<br />
Potrivit acestui principiu, statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă în<br />
limitele f<strong>ro</strong>ntierelor (cuprinzând şi spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale),<br />
iar, în înălţime, până la limita de unde începe spaţiul cosmic.<br />
Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian a fost consacrat<br />
într-o serie de convenţii internaţionale ca, de pildă, Convenţia de la Paris din<br />
1919, Convenţia de Ia Havana din 1928, Convenţia de la Chicago din 1944.<br />
Prin Convenţia de la Paris din 1919, statele contractante admit în<br />
condiţii de egalitate şi recip<strong>ro</strong>citate, libertatea de trecere, pe baza căreia fiecare<br />
stat se obligă să acorde în timp de pace — şi fără o autorizaţie specială —<br />
83
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
ae<strong>ro</strong>navelor civile ale celorlalte părţi contractante libertatea de trecere paşnică pe<br />
deasupra teritoriului său, în condiţiile stabilite de convenţie. Convenţia nu se<br />
aplica decât în timp de pace, în caz de război, ea se mărginea să p<strong>ro</strong>clame<br />
«libertatea de acţiune» a statelor beligerante.<br />
Convenţia de la Havana din 1928 conţine nume<strong>ro</strong>ase dispoziţii care<br />
coinc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> cu prevederile Convenţiei de la Paris.<br />
Pentru reglementarea aspectelor de drept internaţional privat, legate de<br />
contractul de transport aerian, s-a încheiat Convenţia de la Varşovia din 1929<br />
pentru unificarea unor norme relative la transportul aerian, care reglementează<br />
mai ales răspunderea contractuală a transportatorului, întemeiată pe prezumţia<br />
vinovăţiei lui, afară de cazul în care dovedea că a luat toate măsurile pentru a<br />
evita daunele.<br />
După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în<br />
1944, o conferinţă care a adoptat mai multe convenţii privind spaţiul aerian.<br />
Prima convenţie, cu privire la aviaţia civilă internaţională, a înlocuit<br />
regimul Convenţiei din 1919. Potrivit convenţiei, ae<strong>ro</strong>navele civile, p<strong>ro</strong>prietate<br />
particulară şi care nu sunt folosite pentru servicii aeriene internaţionale regulate<br />
au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părţi contractante, precum şi<br />
dreptul de a face escala în scopuri necomerciale, fără a avea nevoie de o<br />
autorizaţie prealabilă.<br />
O altă convenţie adoptată la Chicago, convenţie cu privire la tranzitul<br />
serviciilor aeriene internaţionale (convenţia celor «două libertăţi») prevede că<br />
statele contractante recunosc dreptul de survol fără escală, ae<strong>ro</strong>navelor civile<br />
folosite în servicii aeriene internaţionale regulate, precum şi escale în scopuri<br />
necomerciale (alimentare cu combustibili, reparaţii etc).<br />
A treia convenţie cu privire la transportul aerian internaţional<br />
(denumită convenţia celor cinci libertăţi), cuprinde, pe lângă drepturile stabilite<br />
de convenţia privind tranzitul, şi drepturi de escală pentru scopuri comerciale, în<br />
favoarea ae<strong>ro</strong>navelor civile ale statelor contractante, folosite pe liniile<br />
internaţionale. Cât priveşte ae<strong>ro</strong>navele militare, regimul lor este asimilat cu cel<br />
al navelor maritime de război.<br />
6.2. Regimul spaţiului aerian al României<br />
România este membră a O.A.C.I. din 1966, stabilind regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic a l<br />
spaţiului său aerian în 1953 prin Codul aerian <strong>ro</strong>mân, care ulterior a fost ab<strong>ro</strong>gat,<br />
adoptându-se un nou Cod aerian în anul 2000.<br />
Acordurile aeriene bilaterale, încheiate de România cu peste 60 de state<br />
de pe toate continentele, detaliază condiţiile acordării recip<strong>ro</strong>ce de servicii la sol,<br />
securitatea ae<strong>ro</strong>navelor pe ae<strong>ro</strong>porturi, orare şi rute de zbor, etc.<br />
Conform al Codului aerian <strong>ro</strong>mân, spaţiul aerian al ţării noastre se află<br />
sub supravegherea deplină şi exclusivă a statului <strong>ro</strong>mân. El este împărţit în tre i<br />
zone:<br />
84
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Spaţiu de circulaţie aeriană - reprezintă porţiunea din spaţiul<br />
aerian unde este permisă, cu respectarea regimului de zbor,<br />
circulaţia tutu<strong>ro</strong>r ae<strong>ro</strong>navelor indiferent de apartenenţa lor;<br />
Zone rezervate pentru lucru aerian – se pot desfăşura activităţi<br />
ae<strong>ro</strong>nautice determinate;<br />
Zone interzise – circulaţia ae<strong>ro</strong>navelor nu este permisă.<br />
Zborurile internaţionale în spaţiul aerian <strong>ro</strong>mân se desfăşoară pe<br />
itinerarii prestabilite (zboruri regulate) şi conform unor orare convenite, în baza<br />
convenţiilor internaţionale. Pentru zborurile neprevăzute în asemenea convenţii<br />
este necesară o autorizaţie specială prealabilă, denumită „autorizaţie de survol‖.<br />
Activitatea ae<strong>ro</strong>nautică civilă din România este condusă şi coordonată de<br />
Departamentul Aviaţiei Civile.<br />
Codul aerian al României prevede, de asemenea, că actele şi faptele<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice petrecute la bordul ae<strong>ro</strong>navelor civile înmatriculate în România, precum<br />
şi condiţia jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a încărcăturii de la bord în timpul unui zbor internaţional,<br />
dincolo de graniţele ţării sunt reglementate de legile <strong>ro</strong>mâne (art. 10).<br />
Dispoziţiile legilor <strong>ro</strong>mâne se aplică şi ae<strong>ro</strong>navelor civile<br />
neînmatriculate în România, precum şi echipajelor şi celor aflaţi pe bordul lor, în<br />
timpul zborului în spaţiul aerian al ţării noastre, cu unele de<strong>ro</strong>gări stabilite prin<br />
acordurile şi convenţiile aeriene internaţionale, încheiate de România cu alte<br />
state.<br />
Nu uita!<br />
Prin demilitarizare se înţelege regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic potrivit căruia, pe un anumit<br />
teritoriu, vor fi distruse toate instalaţiile militare, fortificaţiile, etc, nu vor fi<br />
construite instalaţii noi şi nu vor fi menţinute armamente şi forţe armate, ci numai<br />
forţe poliţieneşti pentru păstrarea ordinii.<br />
Neutralizarea reprezintă un regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic care se aplică unui anumit spaţiu<br />
geografic, caracterizându-se prin obligaţia statelor de a nu desfăşura operaţiuni<br />
militare în acest spaţiu şi să nu-l transforme într-o bază militară.<br />
Zonele denuclearizate reprezintă o instituţie a dreptului internaţional<br />
caracterizată prin obligaţiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele, de a<br />
nu p<strong>ro</strong>duce, amplasa, experimenta şi utiliza arme nucleare de orice fel în limitele<br />
unui teritoriu determinat. Denuclearizarea apare ca o demilitarizare şi neutralizare,<br />
limitată, parţială a unei regiuni geografice, ca o extindere a unor soluţii tradiţionale<br />
la domeniul nou al armamentelor nucleare, fiind definită de unii autori şi ca o<br />
„demilitarizare atomică (nucleară). Totodată, statele din afara zonelor<br />
denuclearizate se angajează să nu atace acele zone cu arme nucleare<br />
85
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Timp de lucru: 2 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1.Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Antarcticii a fost stabilit prin:<br />
a) Tratatul de la Washington din 1959;<br />
b) Tratatul de la Paris din 1919;<br />
c) Tratatul de la Montego-Bay din 1982.<br />
2.Statutul special de neutralizare presupune:<br />
a) interzicerea parţială sau totală, a existenţei de instalaţii<br />
militare şi de forţe militare în aceste zone<br />
b) interzicerea efectuării de operaţiuni militare în timp de război<br />
sau transformarea zonei în bază pentru astfel de operaţiuni<br />
c) excluderea zonei respective de la participarea la viaţa<br />
internaţională pentru motive de securitate internaţională.<br />
3. Suveranitatea asupra Arcticii este exercitată de către:<br />
a) Comunitatea internaţională;<br />
b) O.N.U.;<br />
c) Statele nordice a că<strong>ro</strong>r teritorii se întind asupra Polului Nord.<br />
Răspunsuri: 1. – a); 2. – a), b); 3. – c).<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
86
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL MĂRII<br />
Cuprins:<br />
1. Primele reglementări în dreptul mării<br />
2. Marea teritorială<br />
3. Zone maritime asupra că<strong>ro</strong>ra statele îşi exercită drepturi suverane<br />
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale<br />
statelor<br />
5. Zona internaţională a teritoriilor submarine<br />
Nu uita<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice interne şi internaţionale privind<br />
drepturile şi obligaţiile statelor ȋ n marea teritorială;<br />
- cunoaşterea şi aplicarea normelor internaţionale ȋ n marea liberă şi<br />
alte zone maritime cu regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic internaţional;<br />
- cunoaşterea şi studierea drepturilor şi obligaţiilor privind explorarea<br />
şi exploatarea resurselor marine.<br />
1. Primele reglementări în dreptul mării<br />
Pământul este acoperit în cea mai mare parte de apă, utilizarea acesteia<br />
fiind la fel de veche ca şi existenţa omului pe Terra, dar numai în ultima<br />
jumătate de mileniu apa a început să fie folosită şi în alte scopuri decât pentru<br />
navigaţie şi pescuit.<br />
Suprafaţa mărilor şi oceanelor reprezintă 361,3 milioane de km pătraţi<br />
din globul pământesc şi are un impact deosebit asupra tutu<strong>ro</strong>r domeniilor vieţii<br />
economice, politice şi militare a statelor, ţinând cont de faptul că acestea au<br />
constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la<br />
dezvoltarea legăturilor comerciale între state.<br />
Cercetători din cele mai diferite domenii de cercetare a mediului marin<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră că ,,ne aflăm în pragul unei noi ere istorice era exploatării<br />
supercontinentului albastru; aceasta pentru că oceanul planetar este depozitarul<br />
celor mai mari resurse biologice şi minerale ale planetei.<br />
87
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Pentru a guverna relaţiile paşnice dintre state, ordinea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a mării<br />
creată de-a lungul secolelor pe cale cutumiară sau convenţională, a fost<br />
sistematizată cu norme, principii şi instituţii care sunt destinate să satisfacă<br />
interesele legitime ale tutu<strong>ro</strong>r statelor.<br />
Încercările statelor riverane de extindere a pretenţiilor faţă de marea<br />
liberă s-au accentuat şi s-au răspândit rap<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> asupra unor noi zone marine mult<br />
mai întinse în care statele riverane şi-au p<strong>ro</strong>clamat nu drepturi de apărare, ci<br />
anumite drepturi de natură economică.<br />
P<strong>ro</strong>blemele cu privire la dreptul mării au fost abordate de Conferinţele<br />
de la Geneva (1958 şi 1960) şi a treia conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării<br />
(1973 – 1982) care au statuat şi definit cu exactitate toate principiile în această<br />
materie.<br />
Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării (Geneva 1958) a încercat să<br />
răspundă acestor exigenţe şi a elaborat pentru prima dată norme jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice concrete<br />
ce acopereau, practic, toată p<strong>ro</strong>blematica dreptului mării.<br />
S-au adoptat astfel patru convenţii:<br />
1. Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue;<br />
2. Convenţia asupra platoului continental;<br />
3. Convenţia asupra mării libere;<br />
4. Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice din<br />
marea liberă şi a unui p<strong>ro</strong>tocol facultativ privind reglementarea obligatorie a<br />
diferendelor.<br />
Convenţiei din 1958 nu a reglementat lăţimea mării teritoriale (ea<br />
variind între 3 – 200 mile marine) şi criteriile de stabilire a platoului continental,<br />
neclarităţile şi insuficientele reglementări a zonelor maritime, neconfigurării<br />
noilor cerinţe de hrană şi resurse pet<strong>ro</strong>liere a ţărilor slab dezvoltate şi a celor<br />
create prin destrămarea colonialismului, toate acestea au dus la nevoia unor noi<br />
soluţii jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice.<br />
Convenţia din 1982 a realizat codificarea dreptului mării într-o viziune<br />
unică, care a urmărit în principal:<br />
instituirea unor spaţii maritime noi (zona economică exclusivă, zona<br />
internaţională a teritoriilor submarine);<br />
etichetarea sferei reglementărilor asupra vastei p<strong>ro</strong>bleme a dreptului<br />
mării, inclusiv în cea a strâmtorilor şi a cercetărilor ştiinţifice marine, p<strong>ro</strong>tecţiei<br />
mediului marin;<br />
stabilirea unor criterii prescrise pentru delimitarea şi unificarea zonei<br />
maritime de sub jurisdicţia naţională (marea teritorială parte integrantă a<br />
teritoriului; zona economică exclusivă drepturi suverane asupra acesteia;<br />
instituirea drepturilor specifice faţă de zona contiguă; drepturi şi obligaţii în<br />
legătură cu marea teritorială şi zona internaţională a teritoriilor submarine);<br />
crearea unui nou concept – zona internaţională – şi a unei autorităţi<br />
internaţionale pentru admiterea resurselor sale.<br />
Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, Jamaica, pe data<br />
de 10.12.1982 se constituie într-un mecanism foarte eficient de lucru care<br />
88
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
conţine dispoziţii privind toate aspectele p<strong>ro</strong>blematicii marine şi care a rezolvat<br />
în mod just şi echilibrat, interesele legate de mare pentru toate statele lumii,<br />
inclusiv pentru cele lipsite de mare sau dezavantajate din punct de vedere<br />
geografic.<br />
2. Marea teritorială<br />
2.1. Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire<br />
Noţiunea de mare teritorială începe să se contureze în Evul Mediu, în<br />
sec. XIII – XIV, atât în Eu<strong>ro</strong>pa nordică, cât şi în Eu<strong>ro</strong>pa mediteraneană, fiind<br />
legată de dezvoltarea navigaţiei maritime, de asigurarea securităţii şi a altor<br />
interese ale statelor riverane.<br />
Conceptul de mare teritorială, spre deosebire de acela de mare liberă, sa<br />
configurat relativ târziu. În secolele XIII – XIV se susţinea că statele riverane<br />
ar avea unele drepturi până la ―mijlocul mării‖. Abia din sec. XVII – XVIII<br />
unele state eu<strong>ro</strong>pene au început să exercite, din raţiuni de securitate, un cont<strong>ro</strong>l<br />
militar asupra unor zone din mare, pe toată lungimea ţărmului lor, pentru ca,<br />
treptat, un asemenea cont<strong>ro</strong>l să includă şi alte măsuri de apărare sau de ordin<br />
vamal, fiscal, în ceea ce priveşte pescuitul.<br />
La Conferinţa de la Stocholm din anul 1928, a fost adoptată o rezoluţie<br />
în care se susţine că „statele se bucură de suveranitate asupra apelor lor<br />
teritoriale ".<br />
Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigui adoptată la finalul<br />
lucrărilor celei de-a II-a Conferinţe a Naţiunilor Unite desfăşurată la Geneva,<br />
în anul 1958, stabileşte că "suveranitatea statului se întinde, în afara teritoriului<br />
său şi a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacentă coastelor<br />
sale, denumită mare teritorială". Suveranitatea statului se extinde şi asupra<br />
spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra fundului mării şi<br />
subsolului ei.<br />
La Conferinţa din anul 1958, statele nu au reuşit să adopte un punct<br />
de vedere comun cu privire la natura jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a drepturilor statelor riverane<br />
asupra mării teritoriale.<br />
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la<br />
Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982 prin conţinutul art. 2.1.<br />
"suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său şi de apele sale<br />
interioare, iar în cazul unui stat arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice,<br />
asupra unei zone a mării adiacente desemnate sub numele de mare teritorială",<br />
aduce unele clarificări de esenţă asupra regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic aplicabil spaţiilor<br />
maritime, inclusiv asupra mării teritoriale.<br />
Deci putem concluziona că marea teritorială este partea de mare<br />
adiacentă ţărmului până la o anumită distanţă în larg cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată ca făcând parte<br />
din teritoriul de stat şi supusă suveranităţii statului riveran.<br />
89
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Marea teritorială are un regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic specific, stabilit, în toate cazurile,<br />
prin legislaţia internă a statului riveran, dar cu luare în cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erare şi a regulilor<br />
de drept internaţional.<br />
2.2. Caracterul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al mării teritoriale<br />
P<strong>ro</strong>blema caracterului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al mării teritoriale, cu alte cuvinte<br />
încadrarea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică şi definirea dreptului statului riveran asupra acestei zone<br />
maritime, poate fi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată în momentul actual ca fiind rezolvată, în sensul că<br />
marea teritorială reprezintă o parte integrantă, a teritoriului statului riveran şi<br />
este supusă suveranităţii acestuia.<br />
În dreptul internaţional contemporan se poate cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>era ca o regulă<br />
unanim admisă faptul că suveranitatea statului asupra mării teritoriale se exercită<br />
şi asupra solului şi subsolului acestei mări. Aceasta rezultă atât din lucrările<br />
Conferinţei de codificare de la Haga şi din p<strong>ro</strong>iectul de Convenţie adoptat de<br />
Conferinţă, cât şi din lucrările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U., ca şi<br />
din cele ale Conferinţelor asupra dreptului mării de la Geneva şi Montego Bay,<br />
nici un stat ner<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icând nici o obiecţie faţă de recunoaşterea acestui principiu în<br />
textele elaborate cu această ocazie.<br />
Suveranitatea statului riveran asupra spaţiului aerian care acoperă marea<br />
sa teritorială a fost consacrată expres în cele două convenţii multilaterale<br />
privitoare la reglementarea navigaţiei aeriene (1919 – Paris şi 1944 – Chicago).<br />
De asemenea în Convenţiile din 1958 şi 1982 se consacră aceleaşi principii.<br />
2.3. Drepturile statelor în marea teritorială<br />
Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg<br />
din suveranitatea sa, în ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer de<br />
deasupra. Cele mai importante drepturi, ar fi: dreptul la pescuit; dreptul la<br />
navigaţie; dreptul de a supraveghea şi cont<strong>ro</strong>la activitatea desfăşurată în marea<br />
teritorială; dreptul de a aplica jurisdicţia naţională; dreptul de supraveghere şi<br />
evaluare ecologică.<br />
Dreptul la pescuit derivă din marea categorie de exploatare a resurselor<br />
biologice ce revin exclusiv statului riveran. În conformitate cu reglementările<br />
interne, statul riveran va stabili în acest sens: perioadele de pescuit şi cele<br />
p<strong>ro</strong>hibite; speciile de peşti şi animale marine supuse pescuitului; măsuri<br />
p<strong>ro</strong>hibite pentru speciile p<strong>ro</strong>tejate; cantităţile exploatabile şi destinaţia lor.<br />
Dreptul la navigaţie şi survol în marea teritorială cât şi intrarea şi ieşirea<br />
din acestea sunt reglementate de legea statului riveran, în conformitate cu<br />
acordurile la care este parte. Sunt stabilite prin lege: condiţii de intrare şi ieşire<br />
precum şi de navigaţie în marea teritorială; activităţi interzise în această zonă;<br />
sancţiuni ce se aplică pentru încălcarea interdicţiilor; zone maritime de<br />
securitate, interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai anumite<br />
categorii de nave.<br />
90
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Dreptul de supraveghere şi cont<strong>ro</strong>l a activităţilor ce se desfăşoară în<br />
marea teritorială, în zona submarină şi spaţiul aerian aferente acesteia este<br />
reglementat de legile naţionale ale fiecărui stat în concordanţă cu normele<br />
dreptului internaţional. Supravegherea şi cont<strong>ro</strong>lul activităţilor din marea<br />
teritorială are ca scop: prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni;<br />
prevenirea trecerilor frauduloase ale f<strong>ro</strong>ntierei de stat; asigurarea securităţii<br />
traficului, separarea căilor de trafic, pilotajului şi prevenirea abordajelor,<br />
p<strong>ro</strong>tecţia cablurilor şi conductelor submarine.<br />
Dreptul de a aplica jurisdicţia naţională în marea sa teritorială rezultă<br />
din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodată, statul de pavilion îţi exercită<br />
jurisdicţia asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea.<br />
Rezultă aşadar, că în marea teritorială, navele sunt supuse unei duble jurisdicţii:<br />
a statului riveran şi a statului de pavilion.<br />
2.4. Obligaţiile statelor în marea teritorială<br />
Corelativ drepturilor ce decurg din suveranitatea fiecărui stat în marea<br />
teritorială, există o serie de obligaţii pe care statele trebuie să le îndeplinească cu<br />
privire la activităţile ce se desfăşoară în această zonă.<br />
Astfel, corelativ dreptului de a reglementa navigaţia în marea teritorială<br />
care are ca scop asigurarea securităţii traficului, separarea căilor de trafic,<br />
pilotajul şi prevenirea abordajelor etc., statul riveran este obligat să comunice<br />
prin avize către navigatori orice modificare adusă acestor reguli şi să facă<br />
publicitatea necesară, prin hărţile maritime, culoarelor de navigaţie şi sistemele<br />
de separare a traficului.<br />
Statul riveran are obligaţia, la dreptul de trecere inofensivă, de a nu<br />
împiedica această trecere, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol<br />
cunoscut pentru navigaţia prin marea sa teritorială, de a indica prin hărţi<br />
maritime culoare de navigaţie şi sistemele de separare a traficului. În marea<br />
teritorială şi în marea liberă, statul riveran, are obligaţia de a plăti despăgubiri în<br />
împrejurări când urmărirea sau reţinerea a cauzat pierderi sau daune nejustificate<br />
navei străine. Ca o obligaţie ce derivă din dreptul de p<strong>ro</strong>tejare a mediului marin,<br />
când se iau măsuri pentru prevenirea, reducerea şi cont<strong>ro</strong>lul poluării mediului<br />
marin, statele vor acţiona în aşa fel, încât să nu deplaseze, direct sau indirect,<br />
prejudiciul sau riscurile dintr-o zonă în alta şi să nu înlocuiască un tip de poluare<br />
cu altul.<br />
Pe de altă parte avem de a face şi cu obligaţia statelor de a respecta<br />
suveranitatea statului riveran asupra mării sale teritoriale. În conformitate cu<br />
principiile dreptului internaţional, statele sunt obligate să respecte recip<strong>ro</strong>c<br />
suveranitatea, deci şi suveranitatea statelor riverane asupra mării teritoriale şi<br />
implicit să se abţină de la orice act contrar acestei obligaţii.<br />
2.5. Delimitarea mării teritoriale<br />
91
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Încă de la începuturile conceptului de mare teritorială, au fost nume<strong>ro</strong>ase<br />
încercări de determinare a lăţimii mării teritoriale şi implicit de determinare a<br />
limitelor acesteia.<br />
Un prim criteriu de delimitare între state l-a constituit linia mediană a<br />
mării. Acest criteriu a fost adoptat de Norvegia, dar pentru o scurtă perioadă de<br />
timp, şi apoi de Anglia, unde s-a menţinut până în sec. XVI, în timpul reginei<br />
Elisabeta I, fiind invocat în faţa instanţelor judecătoreşti.<br />
Linia mediană a fost înlocuită, în Norvegia, cu orizontul vizual. Marea<br />
teritorială se întinde până la distanţa vizibilă de pe uscat. Această limită,<br />
practicată în sec. XV – XVI de o serie de ţări maritime, ca Norvegia,<br />
Danemarca, Scoţia, Anglia, Olanda, Franţa. Era interpretată însă în mod diferit<br />
în Franţa şi Anglia, fiind echivalentă cu 21 de mile marine, în Scoţia cu 14 mile<br />
maritime, iar în Ţările de Jos cu 10 leghe.<br />
În sec. XVII apare însă prima dată un criteriu general pentru determinarea<br />
lăţimii mării teritoriale, criteriu care a căpătat o răspândire destul de mare. Este<br />
vorba de aşa – numita regulă a bătăii tunului (the cannon shut <strong>ro</strong>le), potrivit<br />
căreia marea teritorială a unui stat se întinde de la o coastă la limita atinsă de<br />
p<strong>ro</strong>iecţile trase de bateriile de coastă.<br />
Bătaia tunului, ca o regulă generală pentru întreaga zonă a mării<br />
teritoriale, a fost formulată de Cornelius von Bynkershoek în două lucrări: De<br />
domino maris, în 1703, ( Puterea pământului se termină acolo unde se termină<br />
puterea armelor), şi Questionis iuris publici, în 1737, (Imperiul pământului se<br />
termină acolo unde se termină puterea armelor).<br />
Divergenţele p<strong>ro</strong>funde dintre state în ceea ce priveşte lăţimea mării<br />
teritoriale, au continuat şi în perioada modernă şi s-au manifestat şi la Conferinţa<br />
de Codificare de la Haga din 1930. Conferinţa a însemnat eşecul acestei<br />
încercări şi încă o puternică p<strong>ro</strong>blemă a inexistenţei unei reguli cutumiare a celor<br />
3 mile.<br />
Cu ocazia celor două Conferinţe de la Geneva, s-au conturat două<br />
poziţii: una majoritară, care a susţinut că, în raport cu practica celor mai multe<br />
state, ar trebui să se cunoască dreptul acestora de a-şi stabili lăţimea mării<br />
teritoriale între 3 şi 12 mile, precum şi poziţia unor mari puteri (Anglia, S.U.A.,<br />
susţinute de Japonia) pentru a se consacra pretinsa regulă a celor 3 mile.<br />
Anterior au existat în practica internaţională tendinţe de extindere a<br />
mării teritoriale până la 200 de mile pe calea unor declaraţii unilaterale.<br />
Lucrările pregătitoare pentru cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra<br />
dreptului mării au creat un climat favorabil pentru instituirea regulii de 12 mile,<br />
iar Convenţia din 1982 de la Montego Bay consacra această regulă. Potivit art. 3<br />
din Convenţie, fiecare stat riveran are dreptul să stabilească lăţimea mării sale<br />
teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine, măsurate de la<br />
linia de bază, determinate în conformitate cu prezenta Convenţie.<br />
2.5.1. Delimitarea limitei interioare şi exterioare a mării teritoriale<br />
92
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Stabilirea limitei interioare a mării teritoriale denumită linie de bază<br />
variază în raport cu configuraţia coastei. În cazul în care coasta este liniară, fără<br />
sinuozităţi, intrânduri, e<strong>ro</strong>ziuni adânci p<strong>ro</strong>duse de mare sau fără insule şi stânci<br />
aşezate în imediata ap<strong>ro</strong>piere a ţărmului, limita interioară va fi o linie de bază<br />
normală.<br />
În tratatele internaţionale nu găsim referire la această p<strong>ro</strong>blemă.<br />
Conferinţa de la Haga şi lucrările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. nu sau<br />
ocupat de această p<strong>ro</strong>blemă şi, ca o consecinţă nici la Conferinţele de la<br />
Geneva.<br />
Practica statelor cu o configuraţie specifică a coastei, având intrânduri<br />
adânci, formaţiuni de insule şi stânci, cum este ţărmul Norvegiei, a determinat<br />
stabilirea unui al doilea sistem de stabilire a linie i de bază a mării teritoriale,<br />
sistemul liniilor de bază drepte. Acestea unesc punctele extreme, cele mai<br />
avansate spre larg, ale insulelor, stâncilor şi altor formaţiuni terestre din<br />
ap<strong>ro</strong>pierea ţărmului, ca şi instalaţiile permanente cele mai avansate ale<br />
porturilor. În România se aplică regula liniilor de bază drepte.<br />
Convenţia de la Montego Bay prevede că fiecare stat are dreptul să<br />
stabilească lăţimea mării teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12<br />
mile marine, măsurate de la liniile de bază.<br />
Rezultă că limita exterioară a mării teritoriale este ―linia care are fiecare<br />
punct situat la o distanţă de 12 mile marine, măsurate de la punctul cel mai<br />
ap<strong>ro</strong>piat al liniilor de bază‖.<br />
În practica statelor se cunosc următoarele metode pentru fixarea limitei<br />
exterioare a mării teritoriale :<br />
metoda traseului paralel, potrivit căreia limita exterioară a mării<br />
teritoriale se stabileşte printr-o linie paralelă cu coasta şi cu toate sinuozităţile ei;<br />
metoda arcurilor de cerc, potrivit căreia limita exterioară a<br />
mării teritoriale coinc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e cu o linie formată dintr-o serie continuă de arcuri de<br />
cerc, deschise cu o rază de T mile (egală cu lăţimea mării teritoriale, T<br />
însemnând lăţimea acesteia) şi având ca centru punctele din linia de bază;<br />
metoda liniilor de bază drepte, constă în descrierea unei linii<br />
paralele cu liniile de bază drepte, luate ca punct de plecare pentru stabilirea<br />
lăţimii mării teritoriale.<br />
În ceea ce priveşte metoda folosită în acest scop, statele sunt libere să<br />
aleagă metoda pe care o socotesc cea mai adecvată, în raport cu configuraţia<br />
coastei şi ţinând seama şi de necesitatea de a înlesni orientarea cât mai precisă a<br />
navigatorilor pentru p<strong>ro</strong>tecţia mării teritoriale de încălcările p<strong>ro</strong>duse prin<br />
dificultăţile de a-i cunoaşte limitele.<br />
2.6. Dreptul de trecere inofensivă<br />
La Conferinţa de la Haga din anul 1930 s-a admis că această trecere, ce<br />
trebuie să fie inofensivă, include dreptul de oprire şi de ancorare, dar numai<br />
pentru cazurile ce constituie inc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ente obişnuite de navigaţie , ori pentru<br />
93
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
cele determinate de condiţiile de vreme nefavorabilă sau de deteriorări ale<br />
navei.<br />
Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar şi apoi<br />
consacrat prin Convenţia de Geneva din 1958, precum şi prin cea de la Montego<br />
Bay din 1982, trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a unui<br />
stat riveran reprezintă un principiu general al dreptului mării, el fiind<br />
recunoscut tutu<strong>ro</strong>r navelor comerciale străine şi fiind reglementat prin legi<br />
interne, ţinându-se seama de normele dreptului internaţional.<br />
Regimul mării teritoriale îmbină interesele statului riveran cu acelea ale<br />
comunităţii internaţionale, iar dreptul de trecere inofensivă nu poate fi<br />
cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat, cum susţin unii autori „o limitare a suveranităţii acestuia‖, ci<br />
dimpotrivă, o exercitare a sa în cadrul raporturilor recip<strong>ro</strong>ce dintre state<br />
Potrivit Convenţiei, termenul de pasaj este aplicabil navelor străine care<br />
intră în marea teritorială spre porturile şi instalaţiile maritime ale statului riveran,<br />
spre apele interioare, porturile şi instalaţiile acestora, sau dinspre acestea spre<br />
marea liberă, precum şi navelor aflate în trecere spre porturile altor state.<br />
În orice situaţie, navigarea trebuie să fie neîntreruptă şi rap<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ă, urmând<br />
rutele maritime indicate de statul riveran prin hărţi şi alte documente de<br />
navigaţie.<br />
Oprirea şi ancorarea în marea teritorială se poate face numai în cazuri de<br />
forţă majoră, inc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ente de navigaţie ori pentru a acorda sprijin altor nave aflate<br />
în pericol.<br />
În sensul Convenţiei din 1982, „trecerea este inofensivă atâta timp cât<br />
nu aduce atingerea păcii, ordinii sau securităţii statului riveran”.<br />
Se cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră că trecerea nu mai este inofensivă, şi deci nava pierde acest<br />
drept de trecere, dacă aceasta, în timpul traversării, comite una din următoarele<br />
activităţi:<br />
a) orice ameninţare cu forţa sau folosirea forţei împotriva<br />
suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran<br />
sau care încalcă principiile dreptului internaţional înscrise în Carta O.N.U.;<br />
b) orice manevră sau acţiune cu arme de orice fel;<br />
c) orice acţiune ce are ca obiect culegerea de informaţii care poate<br />
aduce prejudiciu apărării sau securităţii statului riveran,<br />
d) orice act de p<strong>ro</strong>pagandă urmărind să afecteze apărarea sau<br />
securitatea statului riveran ;<br />
e) lansarea, aterizarea sau luarea la bord a unui avion ;<br />
f) decolarea, aterizarea sau luarea la bord a oricărui dispozitiv<br />
militar ;<br />
g) încărcarea sau descărcarea orică<strong>ro</strong>r mărfuri, valute sau persoane,<br />
încălcând legile vamale, fiscale, de imigrare sau sanitare şi regulamentele<br />
statului riveran ;<br />
h) orice act săvârşit cu intenţie în vederea unei poluări serioase<br />
contrare prezentei Convenţii ;<br />
i) orice activităţi de pescuit ;<br />
94
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
j) desfăşurarea de activităţi de cercetare sau de supraveghere<br />
(hovering) ;<br />
k) orice activitate care urmăreşte să intervină într-un sistem de<br />
comunicaţie sau alte instalaţii ale statului riveran ;<br />
l) orice altă activitate care nu priveşte direct trecerea inofensivă.<br />
În lumina acestor precizări, statul riveran poate lua, în marea sa<br />
teritorială, măsurile pe care le cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eră necesare pentru a împiedica orice<br />
trecere care nu este inofensivă.<br />
El are dreptul de a obliga nava să părăsească apele sale teritoriale, dacă<br />
nava nu respectă obligaţiile aferente dreptului său sau desfăşoară una din<br />
activităţile de mai sus. Împotriva navelor străine care desfăşoară activităţi<br />
interzise de legile statului riveran, acesta poate exercita dreptul de urmărire şi în<br />
mare liberă.<br />
Statul riveran poate, de asemenea, interzice orică<strong>ro</strong>r nave străine accesul<br />
în anumite zone de securitate din marea sa teritorială, cu condiţia asigurării<br />
dreptului de trecere, prin „rutele maritime‖, în condiţiile menţionate.<br />
Intrarea navelor cu p<strong>ro</strong>pulsie nucleară în marea teritorială este supusă, în<br />
majoritatea statelor (la fel şi în România), unei ap<strong>ro</strong>bări prealabile. Aceste nave,<br />
precum şi cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe<br />
periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă să ia masuri<br />
speciale de precauţie.<br />
Statul riveran are obligaţia de a nu împiedice trecerea inofensivă decât<br />
pentru motive de securitate, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol<br />
cunoscut pentru navigaţia prin marea teritorială, de a indica prin hărţi maritime<br />
culoarele de navigaţie şi sistemele de separare a traficului, să nu perceapă taxe<br />
pentru trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială, decât în cazul<br />
în care navele beneficiază de servicii prestate, ca pilotajul, sau s-au efectuat<br />
lucrări speciale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie, de exemplu,<br />
construirea unui canal artificial.<br />
O regulă general admisă şi figurând în cele două Convenţii prevede că<br />
―în marea teritorială submarinele şi alte vehicule submersibile trebuie să treacă<br />
la suprafaţă şi să arboreze pavilionul lor ( art.14, alin.6 din Convenţia de la<br />
Geneva din 1958, art.20 din Convenţia de la Montego Bay)‖.<br />
2.7. Jurisdicţia statului riveran<br />
Jurisdicţia statului riveran în marea sa teritorială rezultă din<br />
suveranitatea sa asupra acestei zone, statul riveran exercitând în marea<br />
teritorială jurisdicţia asupra navelor străine, în cazurile şi în condiţiile<br />
stabilite de normele dreptului internaţional.<br />
Totodată, statul de pavilion îşi exercită jurisdicţia asupra navelor sale,<br />
indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă că în marea teritorială navele<br />
se supun unei duble jurisdicţii: cea a statului riveran (ca regulă generală) şi cea a<br />
95
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
dreptului de pavilion, aceasta din urmă acţionând mai mult ca o regulă de<br />
curtoaziei internaţională.<br />
Din multitudinea drepturilor pe care i le conferă suveranitatea asupra<br />
mării teritoriale, dreptul de urmărire (de suită) apare ca unul special pe care<br />
statul riveran îl exercită pentru aplicarea măsurilor legale necesare pentru a<br />
împiedica orice trecere care nu este inofensivă.<br />
Nava reţinută poate fi condusă până la cel mai ap<strong>ro</strong>piat port al statului<br />
riveran, pentru cercetări şi aplicarea de sancţiuni.<br />
Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării de către o navă<br />
străină, folosită în scopuri comerciale, a legislaţiei statului riveran cu privire la<br />
zona economică exclusivă. Dacă o navă a fost reţinută, în afara mării teritoriale,<br />
în împrejurări care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi<br />
despăgubită pentru orice pierdere sau daună suferite ca urmare a acţiunii de<br />
urmărire.<br />
Pentru navele comerciale aflate în trecere prin marea teritorială,<br />
jurisdicţia penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de<br />
arest sau de instrucţie, cu privire la infracţiunile săvârşite la bordul şi în timpul<br />
pasajului, în următoarele cazuri:<br />
1. când consecinţele infracţiunii se extind şi asupra statului riveran;<br />
2. dacă infracţiunea este de natură să tulbure pacea ţării sau ordinea în<br />
marea teritorială;<br />
3. asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de căpitanul navei sau de<br />
consulul statului al cărui pavilion îl abordează nava;<br />
4. dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru suprimarea traficului<br />
ilicit de stupefiante sau substanţe psihot<strong>ro</strong>pe.<br />
Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucţie şi la<br />
bordul navei care trece prin marea teritorială şi după ce aceasta a părăsit apele<br />
sale maritime interioare.<br />
În ceea ce priveşte jurisdicţia civilă a statului riveran, aceasta nu se<br />
poate exercita asupra unei persoane aflată la bordul unei nave străine în trecere<br />
prin marea sa teritorială, statul riveran putând dispune, reţinerea, sechestrarea ori<br />
executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu<br />
obligaţiile contractuale sau responsabilităţile asumate de nave în timpul pasajului<br />
sau pentru trecerea prin apele statului riveran.<br />
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri<br />
necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a unui<br />
stat. În situaţia în care o navă de război nu respectă legile şi reglementările<br />
statului riveran privind trecerea în marea teritorială şi nu ţine seama de<br />
invitaţia care i-a fost adresată de a se conforma lor, statul riveran poate cere ca<br />
nava respectivă să părăsească imediat marea teritorială.<br />
96
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
3. Zone maritime asupra că<strong>ro</strong>ra statele îşi exercită drepturi suverane<br />
3.1. Platoul continental – noţiune şi delimitare<br />
Consacrarea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a unui asemenea spaţiu marin a apărut şi s-a impus,<br />
la început, pe cale cutumiară, după cel de-al doilea război mondial, în urma<br />
perfecţionării mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor sale naturale.<br />
Platoul continental, ca instituţie a dreptului internaţional al mării, a fost<br />
consacrat, pentru prima oară, în Convenţia din 1958 şi reafirmat, cu unele<br />
dezvoltări în Convenţia din 1982.<br />
Platoul continental sau ―platforma continentală‖ reprezintă, din punct<br />
de vedere geologic, prelungirea naturală a ţărmului statului riveran, care<br />
coboară în panta uşoară, iar în unele cazuri, abruptă, sub apele mărilor şi<br />
oceanelor până la marginea continentală, unde acestea nu au adâncimi mai mari<br />
de 150 – 200 m, după care începe taluzul continental abrupt, spre marile<br />
adâncimi ale mărilor şi oceanelor.<br />
Sub aspect jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, platoul continental reprezintă fundul mărilor şi<br />
oceanelor şi subsolul acestora, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale,<br />
în larg, până la o distanţă, de regulă, de 200 mile maritime, măsurate de linia<br />
de bază, de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.<br />
P<strong>ro</strong>blemele mai deosebite în legătură cu delimitarea platoului<br />
continental se r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică în cazul existenţei unor insule. Astfel, insulele situate în<br />
ap<strong>ro</strong>pierea litoralului, fac parte din teritoriul de stat şi în astfel de situaţii<br />
delimitarea în exterior a platoului se face de la linia de bază trasată de-a lungul<br />
litoralului.<br />
Potrivit articolului 121 al Convenţiei din anul 1982, insulele, stâncile,<br />
insuliţele care nu au o viaţă economică p<strong>ro</strong>prie, nu au platou continental şi nici<br />
zonă economică exclusivă. Spre deosebire de acestea, insulele populate şi cu o<br />
viaţă economică p<strong>ro</strong>prie au platou, ceea ce poate crea o serie de dificultăţi şi<br />
inechităţi atunci când insulele situate în ap<strong>ro</strong>pierea coastei unui stat, aparţin altui<br />
stat, situaţie cu care s-au confruntat Grecia şi Turcia în Marea Egee, fosta URSS<br />
şi Suedia în Marea Baltică, România şi Ucaina în Marea Neagră, etc.<br />
3.1.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al platoului continental<br />
În ceea ce priveşte regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al platoului continental, statul riveran<br />
exercită asupra acestui spaţiu ―drepturi suverane de exploatare a resurselor sale<br />
naturale‖. Art. 77 al Convenţiei din 1982 stabileşte că aceste resurse pot fi:<br />
a)zăcăminte de h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi (ţiţei, gaze) sau de origine minerală;<br />
b) specii sedentare de organisme vii care trăiesc în această zonă.<br />
Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt<br />
exclusive, în sensul că un alt stat nu poate explora acest platou, chiar dacă statul<br />
riveran nu îl exploatează, fără consimţământul expres al statului riveran. De<br />
asemenea, drepturile statului riveran asupra platoului său nu depind de ocuparea,<br />
97
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
efectivă sau fictivă, a acestuia de către statul respectiv, sau de vreo declaraţie<br />
expresă a statului cu privire la platoul său continental.<br />
În acest sens, el are dreptul de a construi, întreţine şi de a pune în stare<br />
de funcţionare, pe platoul continental, instalaţii şi alte dispozitive necesare<br />
pentru explorarea acestuia şi exploatarea resurselor sale naturale, precum şi să<br />
stabilească zone de securitate în jurul acestor instalaţii şi dispozitive, pe o<br />
distanţă de 500 de metri, măsurată de la fiecare punct al limitei lor exterioare.<br />
Totodată, statul riveran este obligat să ia toate măsurile necesare p<strong>ro</strong>tecţiei<br />
resurselor biologice ale mării împotriva poluării cu agenţi dăunători. Navele de<br />
orice naţionalitate sunt obligate să respecte aceste zone.<br />
În ce priveşte însă explorarea şi exploatarea platoului continental, statul<br />
riveran are un drept exclusiv de a ap<strong>ro</strong>ba şi reglementa forajele, indiferent de<br />
scopul acestora.<br />
Întrucât la Conferinţa din 1982 de codificare, în definiţia platoului<br />
continental se prevede o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază<br />
utilizate pentru stabilirea laturii mării teritoriale s-au r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icat p<strong>ro</strong>blemele<br />
drepturilor pe care le-ar avea statele riverane al că<strong>ro</strong>r platou continental se<br />
întinde dincolo de această distanţă, întrucât se cunoaşte faptul că din punct de<br />
vedere geografico-geologic uneori este imposibil.<br />
3.2. Zona contiguă<br />
3.2.1. Noţiunea şi limitele zonei<br />
Originile zonei contigue pot fi urmărite încă din sec. XVIII, perioadă în<br />
care Anglia îşi rezervă dreptul de cont<strong>ro</strong>l vamal asupra navelor străine suspecte<br />
care navigau în marea liberă, dar în p<strong>ro</strong>ximitatea apelor sale teritoriale.<br />
Mai recent, în perioada p<strong>ro</strong>hibiţiei (1919–1933), S.U.A. exercitau, în<br />
zonele de coastă un drept de cont<strong>ro</strong>l vamal similar. Astfel, în 1935, în S.U.A. a<br />
fost emisă legea ―cu privire la reprimarea contrabandei‖, care conferea<br />
preşedintelui dreptul de a stabili o zonă vamală de 100 de mile marine.<br />
Dacă la Conferinţa de la Haga aceste spaţii aveau în vedere zonele<br />
contigui, mai târziu cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării,<br />
dezvoltă diferite teze şi aduce contribuţii importante la definirea zonei contigue.<br />
Zona contiguă este o fâşie de mare care se întinde dincolo de limita<br />
exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă ce nu poate depăşi 12 mile (în<br />
conformitate cu prevederile Convenţiei asupra dreptului mării), în care statul<br />
riveran exercită cont<strong>ro</strong>lul necesar în vederea:<br />
prevenirii încălcării legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale,<br />
sanitare sau de imigrare;<br />
reprimării încălcărilor acestor legi şi reglementări ―comise pe teritoriul<br />
său ori în marea teritorială‖.<br />
98
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
3.2.2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al zonei contigue<br />
Din punct de vedere fizic şi jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, zona contiguă face parte din marea<br />
liberă. Ea nu face parte din teritoriul statului riveran, care exercită în cadrul ei<br />
numai anumite drepturi de cont<strong>ro</strong>l limitat.<br />
Statul riveran este autorizat, în acest spaţiu, să exercite cont<strong>ro</strong>lul pentru<br />
prevenirea încălcării legilor şi regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare şi a<br />
celor privind regimul de trecere a f<strong>ro</strong>ntierei pe teritoriul său sau în marea<br />
teritorială.<br />
Statul riveran poate să sancţioneze încălcările comise pe teritoriul său<br />
ori în marea sa teritorială, prin cele patru categorii de legi şi regulamente,<br />
exercitând, în acest scop, dreptul de urmărire împotriva navei respective.<br />
În această zonă, statul riveran nu exercită decât anumite pre<strong>ro</strong>gative<br />
funcţionale, de prevenire ori de sancţionare a unor încălcări ale legilor sale<br />
interne comise în zona contiguă ori în celelalte spaţii marine, care se află sub<br />
directa sa suveranitatea. Aceste pre<strong>ro</strong>gative se exercită în aceleaşi condiţii în<br />
care s-ar exercita ele în marea teritorială.<br />
Potrivit legii <strong>ro</strong>mâne, o navă străină folosită în scopuri comerciale poate<br />
fi urmărită şi reţinută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive<br />
întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile şi reglementările <strong>ro</strong>mâne pe<br />
timpul cât s-a aflat în apele maritime interioare sau în marea teritorială.<br />
Urmărirea poate începe atunci când nava străină sau una dintre<br />
ambarcaţiunile acesteia se găseşte în apele maritime interioare, marea teritorială<br />
sau zona contiguă. Urmărirea începe când nava străină nu s-a conformat<br />
semnalului de oprire şi poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei<br />
urmărite în marea teritorială a p<strong>ro</strong>priului său stat sau a unui a lt stat.<br />
Nava reţinută va fi condusă până la cel mai ap<strong>ro</strong>piat port <strong>ro</strong>mânesc,<br />
pentru cercetări şi aplicarea de sancţiuni.<br />
Dacă o navă a fost reţinută în afara mării teritoriale în împrejurări care<br />
nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru orice<br />
pierdere sau daună suferită ca urmare a acestei acţiuni.<br />
3.3. Zona economică exclusivă<br />
3.3.1. Noţiune şi delimitare<br />
Zona economică exclusivă reprezintă afirmarea ponderii p<strong>ro</strong>blemelor<br />
economice în contextul practicii maritime şi codificării dreptului mării. Ea<br />
vizează să asigure statelor riverane stăpânirea tutu<strong>ro</strong>r resurselor existente în<br />
spaţiul maritim adiacent coastelor lor şi intrarea în posesiunea lor a resurselor<br />
imediat rentabile.<br />
Conceptul de zonă economică exclusivă, cu o lăţime de 188 mile,<br />
măsurate de la limita exterioară a mării teritoriale (sau 200 mile măsurate de la<br />
liniile de bază ale mării teritoriale), a întrunit o largă adeziune printre statele care<br />
99
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
au participat la cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării şi a fost<br />
consacrat de Convenţia adoptată în 1982 partea a V-a.<br />
Zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu maritim adiacent mării<br />
teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea că<strong>ro</strong>ra se exercită<br />
drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi libertăţile celorlalte state.<br />
La Conferinţa din 1982, zona economică exclusivă a fost definită ca<br />
fiind: ―un spaţiu situat dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia, al<br />
cărei regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic este stabilit în Convenţie, în care statele riverane exercită<br />
drepturi suverane în scopul exploatării, explorării, conservării gestiunii<br />
resurselor naturale, biologice şi minerale ale fundului mării şi ale subsolului<br />
său, precum şi a resurselor conţinute de coloana de apă. Jurisdicţia vizează şi<br />
alte activităţi economice cum ar fi: cercetarea ştiinţifică şi p<strong>ro</strong>tecţia mediului<br />
marin ţinând cont de drepturile şi obligaţiile celorlalte state, în această zonă,<br />
acestea bucurându-se de libertatea de navigaţie şi survol. De asemenea, statul<br />
riveran are obligaţia de a determina capacitatea sa de recoltare a resurselor<br />
biologice din zonă şi dacă nu poate să recolteze întreaga cantitate, urmează să<br />
permită altor state să pescuiască ce este excedentar‖.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al zonei economice exclusive a României este stabilit<br />
prin Decretul nr. 142 din 26 aprilie 1986, care stabileşte lăţimea zonei până la<br />
200 de mile marine şi afirmă dreptul suveran a statului <strong>ro</strong>mân asupra exploatării<br />
şi p<strong>ro</strong>tecţiei resurselor biologice, de cercetare ştiinţifică şi de p<strong>ro</strong>tecţie a<br />
mediului marin, făcând totodată şi o delimitare a zonei economice exclusive<br />
între România şi statele limit<strong>ro</strong>fe sau faţă în faţă.<br />
Potrivit p<strong>ro</strong>gramelor prezentate de multe state din Africa şi America<br />
Latină şi preluate ulterior şi de către alte state dezvoltate, zona economică nu se<br />
va întinde dincolo de 200 de mile marine de la limita de bază ce serveşte<br />
delimitării mării teritoriale.<br />
În ipoteza unei mări teritoriale, limitele de 12 mile, întinderea maximă a<br />
zonei economice ar fi în realitate de 188 de mile marine.<br />
O situaţie specială apare în cazul ţărilor care şi-au stabilit limita mării<br />
teritoriale la 200 de mile marine şi unde, deci cele două zone se confundă.<br />
Delimitarea zonei economice între statele limit<strong>ro</strong>fe sau care se află faţă<br />
în faţă urmează să se facă pe cale de acord, potrivit unor principii echitabile,<br />
utilizând dacă este cazul linia mediană sau linia ech<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>istanţei şi avându-se în<br />
vedere toţi factori pertinenţi. Când există un acord între statele limit<strong>ro</strong>fe sau faţă<br />
în faţă în p<strong>ro</strong>blema delimitării zonei economice, se aplică dispoziţiile acestui<br />
acord.<br />
3.3.2. Natura jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a zonei economice exclusive<br />
În zona economică regimul aplicabil va fi asemănător cu regimul<br />
libertatilor in marea liberă, dar aceste libertăţi ar fi supuse restricţiilor care<br />
permit statului riveran să-şi exercite plenar pre<strong>ro</strong>gativele sale, cu privire la<br />
exploatarea şi explorarea resurselor naturale, p<strong>ro</strong>tecţia mediului marin şi la<br />
100
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
cercetarea ştiinţifică, pentru moment aceste restricţii nu se pot aplica în marea<br />
liberă.<br />
O p<strong>ro</strong>blemă care încă nu a fost clarificată este şi cea a navelor străine<br />
care ar putea fi supuse legii pavilionului în concurenţă cu legislaţia naţională a<br />
statului riveran.<br />
Din cele analizate până în prezent putem constata că zona economică se<br />
aseamănă cu ―marea teritorială cu pluralităţi de regimuri, între care sunt stabilite<br />
regimuri distincte în materie de navigaţie, un regim de pasaj inofensiv în sectorul<br />
ap<strong>ro</strong>piat de coastă (de obicei 12 mile marine), şi un regim de libertate de<br />
navigaţie în alt sector.<br />
Dreptul de urmărire, după părerea unor state, poate să fie aplicabil în<br />
zona economică cu privire la infracţiunile comise împotriva legilor şi<br />
regulamentelor statului riveran ori, potrivit articolului 23, paragraf 2 din<br />
Convenţia de la Geneva, asupra dreptului mării libere care arată că ―dreptul de<br />
urmărire încetează în momentul în care nava urmărită intră în marea teritorială a<br />
ţării de care aparţine sau în aceea aparţinând unei terţe puteri‖. În aceste condiţii<br />
nu se poate pretinde că dreptul de urmărire încetează în momentul în care nava<br />
urmărită intră în zona economică a altui stat întrucât s-ar admite că nava<br />
urmărită poate găsi refugiu într-o asemenea zonă.<br />
Zona economică tinde să devină deci ―o zonă cu suveranitate limitată‖, o<br />
zonă maritimă de tranziţie între marea teritorială cu suveranitate şi spaţiul<br />
maritim în care se exercită plenar libertăţile mării (marea liberă).<br />
Încă de la apariţia conceptului de zonă economică exclusivă, unele state au<br />
luat iniţiativa extinderii drepturilor ce le sunt recunoscute în materie de explorare şi<br />
exploatare a resurselor platoului continental şi asupra coloanei de apă de deasupra,<br />
fără a ţine seama că aceasta făcea parte din marea liberă.<br />
În urma dezbaterilor la Conferinţa din 1982 s-a relevat că în zona<br />
economică ―subiect al unui regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic specific‖ în temeiul căruia se realizează<br />
drepturile şi jurisdicţia statelor riverane şi libertăţile altor state, statul riveran are:<br />
drepturi suverane în scop de exploatare şi explorare, conservare şi<br />
gestionare a resurselor naturale, biologice sau nebiologice, subsolului lor şi<br />
apelor de deasupra;<br />
drepturi şi o jurisdicţie exclusivă în ceea ce priveşte instalarea şi<br />
utilizarea insulelor artificiale, a altor instalaţii şi dispozitive;<br />
jurisdicţie exclusivă în ceea ce priveşte alte activităţi ce ţin de<br />
exploatarea şi explorarea zonei în scopuri economice, ca de exemplu p<strong>ro</strong>ducţia<br />
de energie pornind de la apă, de la curenţi şi de la vânturi, cercetarea ştiinţifică;<br />
jurisdicţia în ceea ce priveşte conservarea mediului marin, mai ales în<br />
legătură cu activităţile care urmăresc combaterea sau reducerea poluării.<br />
Statul riveran are drept exclusiv de a reglementa constituirea,<br />
funcţionarea şi realizarea:<br />
insulelor artificiale;<br />
instalaţiilor şi dispozitivelor utilizate în exploatarea şi explorarea<br />
resurselor naturale;<br />
101
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
instalaţiile şi dispozitivele care ar putea împiedica exercitarea<br />
drepturilor statului de coastă în zonă.<br />
Statul riveran poate crea zone de securitate în jurul insulelor artificiale,<br />
instalaţiilor şi altor dispozitive, ţinând cont de normele internaţionale care<br />
prevăd o distanţă de până la 500 de metri.<br />
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale<br />
statelor<br />
4.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al mării libere<br />
Conceptul de mare liberă, a apărut în secolul al XVII lea, a fost<br />
consacrat în practica statelor în secolul al XVIII lea, consol<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ându-se ca regim<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic maritim, deci ca instituţie a dreptului internaţional.<br />
Marea liberă este cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată ca acea parte a mării, care nu aparţine<br />
mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat, deci aflată în afara<br />
suveranităţii teritoriale.<br />
H. G<strong>ro</strong>tius formula principiul libertăţii de comerţ, navigaţie şi pescuit în<br />
largul mării în sensul că marea „dincolo de o anumită limită‖ de la ţărm nu poate<br />
fi însuşită de state sau persoane particulare, prin ocupaţie sau alte mijloace, iar<br />
folosirea mării de un stat să nu împiedice libertatea altor state.<br />
Englezul John Selden, oponentul tezelor lui G<strong>ro</strong>tius din acea vreme,<br />
publica lucrarea „Mare clausum‖, prin care acesta revendica suveranitatea<br />
Angliei asupra Mării Nordului şi a unor întinse părţi din oceanul Atlantic de<br />
nord. Argumentul adus de acesta, era că Anglia fusese prima putere navală care<br />
cont<strong>ro</strong>lase aceste zone.<br />
Consacrarea convenţională a principiului libertăţii mărilor nu a avut însă<br />
loc decât în 1958, în una din cele patru convenţii de la Geneva şi anume cea<br />
consacrată în exclusivitate mării libere.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al mării libere se întemeiază pe următoarele principii:<br />
principiul folosirii mării libere în scopuri paşnice, principiul neadmiterii<br />
supunerii ei suveranităţii statelor şi principiul libertăţii mării.<br />
În marea liberă fiecare stat exercită p<strong>ro</strong>pria jurisdicţie numai asupra<br />
navelor care arborează pavilionul său şi în consecinţă „nici un stat nu poate<br />
pretinde să supună suveranităţii sale o parte a mării libere‖<br />
Principiul libertăţii mării cuprinde următoarele libertăţi, care constituie<br />
conţinutul său:<br />
libertatea de navigaţie pentru navele comerciale şi militare ale tutu<strong>ro</strong>r<br />
statelor riverane sau neriverane, în timp de pace şi în timp de război;<br />
libertatea de survol în spaţiul aerian de deasupra mării libere, pentru<br />
ae<strong>ro</strong>navele civile şi militare, ale tutu<strong>ro</strong>r statelor, în timp de pace şi de război;<br />
libertatea pentru toate statele de a pune cabluri şi conducte submarine<br />
pe solul mării libere;<br />
102
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
libertatea de a construi insule artificiale sau alte instalaţii în marea<br />
liberă;<br />
libertatea de pescuit pentru navele tutu<strong>ro</strong>r statelor, cu respectarea<br />
apărării resurselor biologice ale mării libere;<br />
libertatea pentru toate statele de a face cercetări ştiinţifice în marea<br />
liberă.<br />
Libertatea de navigaţie se realizează prin dreptul fiecărui stat de a face<br />
să navigheze în marea liberă nave având pavilionul său. Legătura de<br />
naţionalitate între un stat şi nava aflată sub pavilionul său, nu are la bază<br />
suveranitatea teritorială, nava neputând fi cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată, cum spun unii autori<br />
„insulă plutitoare a statului pavilion‖. Cele două Convenţii din 1958 şi 1982,<br />
prevăd necesitatea unei legături substanţiale, între navă şi statul a cărei<br />
naţionalitate o are.<br />
Navele de război şi cele ce aparţin statului sau sunt exploatate de acesta<br />
şi utilizate exclusiv pentru un serviciul public necomercial se bucură în marea<br />
liberă de imunitate deplină de jurisdicţie.<br />
Fiecare stat exercită în marea liberă jurisdicţia deplină şi exclusivă<br />
numai asupra navelor ce arborează pavilionul său. În cazul navelor militare<br />
caracterul exclusiv şi plenar al acestei competenţe este absolut.<br />
Limitări ale libertăţii de navigaţie în marea liberă rezultă din dreptul de<br />
urmărire ( suită ) ce poate fi exercitat de navele unui stat riveran asupra unei<br />
nave străine cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative :<br />
a) să existe motive temeinice pentru a se crede că nava străină a încălcat<br />
legi sau reglementări ale statului riveran, atunci când se afla în apele maritime<br />
supuse suveranităţii acestuia;<br />
b) urmărirea să fi început în spaţiile maritime ale statului riveran şi să fi<br />
fost neîntreruptă .<br />
Dreptul de urmărire încetează atunci când nava urmărită intră în marea<br />
teritorială a statului căruia îi aparţine sau a unui alt stat.<br />
Orice stat are obligaţia de a coopera pentru reprimarea pirateriei în<br />
marea liberă sau orice alt loc aflat în afara jurisdicţiei vreunui stat. Reprimarea<br />
traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihot<strong>ro</strong>pe, practicat de nave aflate<br />
în marea liberă, este o altă obligaţie de cooperare a statelor.<br />
Pentru reprimarea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune<br />
difuzate de pe marea liberă, statele au obligaţia de a coopera şi a aplica măsuri<br />
cu caracter judiciar şi de încetare a acestor activităţi. Potrivit Convenţiei din<br />
1982 se exercită jurisdicţia statului de pavilion al navei emiţătoare, a statului de<br />
înmatriculare a instalaţiei, a statului căruia persoana respectivă aparţine ca<br />
cetăţean, a oricărui stat care poate capta emisiunile ale că<strong>ro</strong>r comunicaţii radio<br />
sunt bruiate prin aceste emisiuni.<br />
O altă obligaţie a statelor o reprezintă asigurarea securităţii navigaţiei<br />
maritime, cooperând între ele totodată prin instrumente jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice încheiate în<br />
acest scop.<br />
103
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Este dreptul statelor de a instala cabluri telegrafice sau telefonice şi<br />
conducte pet<strong>ro</strong>liere submarine pe fundul mării libere şi pe platoul continental,<br />
celelalte state fiind obligate să prevină şi să pedepsească orice rupere sau<br />
deteriorare a acestora de către nave sau persoane aflate sub jurisdicţia lor.<br />
Libertatea de pescuit pentru toate statele în această zonă maritimă este o<br />
parte din drepturile pe care le au statele în legătură cu exploatarea resurselor<br />
biologice ale mării libere.<br />
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării prevede exercitarea dreptului<br />
la pescuit în condiţiile obligaţiilor bi şi multilaterale asumate privind<br />
conservarea şi gestionarea resurselor biologice din diferite zone maritime ale<br />
globului.<br />
Aşadar marea liberă este şi va fi liberă pentru navigaţie şi alte activităţi<br />
ce ţin de aceasta, pentru toate statele, fie că sunt riverane sau neriverane, dar<br />
libertatea de navigaţie şi exploatare se face în baza unor reguli bine stabilite de<br />
Convenţiile de la Geneva din 1958 şi Montego Bay 1982.<br />
5. Zona internaţională a teritoriilor submarine<br />
Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestora dincolo de limitele<br />
exterioare ale platoului continental au în dreptul actual al mării un regim special<br />
de drept internaţional, constituind ceea ce Convenţia din 1982 consacră prin<br />
termenul generic de „zonă".<br />
În doctrină „zona internaţională" desemnează acea parte a spaţiilor<br />
submarine care, situată în afara jurisdicţiei naţionale a statelor, constituie un<br />
domeniu al cooperării internaţionale cu participarea şi în beneficiul tutu<strong>ro</strong>r<br />
statelor.<br />
După adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 1958, spaţiile submarine<br />
aflate dincolo de limitele platoului continental nu aveau un regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic special,<br />
fiind cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate a urma regimul general al mării libere. Fundul mării şi<br />
resursele sale la mari adâncimi, încă puţin cercetate şi cunoscute în acea vreme,<br />
formau pentru unii „p<strong>ro</strong>prietate indiviză", res communis, iar pentru alţii res<br />
nullius, susceptibile de ap<strong>ro</strong>priere.<br />
Declaraţia O.N.U. din 1970 prevede că teritoriile submarine din zona<br />
internaţională trebuie folosite numai în scopuri paşnice, iar exploatarea lor<br />
trebuie făcută în interesul întregii omeniri. „Fundul mărilor şi oceanelor şi<br />
subsolul lor, se spune în Declaraţia O.N.U., dincolo de limitele jurisdicţiei<br />
naţionale... şi resursele zonei formează patrimoniul comun al umanităţii"<br />
(pct. 1).<br />
Un principiu consacrat de Convenţie este acela al utilizării în scopuri<br />
exclusiv paşnice de către toate statele, inclusiv în ceea ce priveşte cercetarea<br />
ştiinţifică marină, ceea ce înseamnă că zona internaţională a teritoriilor<br />
submarine este declarată ca zonă neutralizată, demilitarizată şi denuclearizată.<br />
Convenţia consacră şi alte principii, precum acela al asigurării p<strong>ro</strong>tecţiei<br />
eficace a vieţii omeneşti şi al asigurării p<strong>ro</strong>tecţiei eficace a mediului marin<br />
104
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
împotriva efectelor dăunătoare care pot fi declanşate de activităţile desfăşurate în<br />
Zonă.<br />
Potrivit Convenţiei din 1982, Autoritatea internaţională a<br />
teritoriilor submarine, având sediul în Jamaica, este organizaţia<br />
internaţională prin intermediul căreia statele părţi organizează, realizează<br />
şi cont<strong>ro</strong>lează, îndeosebi în scopul administrării resurselor, activităţile din<br />
zonă „în numele întregii umanităţi". Exploatarea resurselor unor părţi ale<br />
zonei ar urma să fie realizată de state sau în numele lor sub cont<strong>ro</strong>lul<br />
Autorităţii, iar ale altora, de către întreprinderea Autorităţii, direct sau în<br />
cadrul unor activităţi mixte. Pentru soluţionarea diferendelor dintre statele<br />
părţi privind fundul mărilor statele se pot adresa Tribunalului<br />
internaţional al dreptului mării şi unei Camere judiciare speciale<br />
Timp de lucru: 4 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Care sunt zonele maritime supuse drepturilor suverane ale statelor:<br />
a) marea teritorială;<br />
b) platoul continental;<br />
c) marea liberă.<br />
2.În zona internaţională a teritoriilor submarine, statele au dreptul:<br />
a) de explorare şi exploatare a bogăţiilor minerale;<br />
b) de ap<strong>ro</strong>priere a acesteia;<br />
c) de navigaţie cu submarine, dar numai aflate în submersiune.<br />
3. Convenţia privind dreptul mării, semnată la Montego Bay a<br />
intrat în vigoare la:<br />
a) 10 dec 1982;<br />
b) 16 nov 1994;<br />
c) 10 oct 1996.<br />
4. În marea teritorială statul riveran are:<br />
a) dreptul exclusiv de pescuit, de explorare şi exploatare a<br />
bogăţiilor solului şi subsolului;<br />
b) dreptul de a percepe taxe pentru trecerea inofensivă a navelor<br />
străine;<br />
105
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
c) obligaţia de a permite trecerea navelor militare străine.<br />
5. Platoul continental, potrivit Covenţiei de la Montego Bay, se<br />
delimitează astfel:<br />
a) 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază ale ţărmului;<br />
b) fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestora dincolo de<br />
limita exterioară a mării teritoriale în larg până la o distanţă de 200<br />
mile măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea<br />
mării teritoriale;<br />
c) până la limita cu marea liberă.<br />
6. Legea pavilionului înseamnă :<br />
a) libertatea de a naviga fără ap<strong>ro</strong>bare numai în marea teritorială a<br />
statului de pavilion;<br />
b) jurisdicţia exclusivă a statului al cărui pavilion îl arborează<br />
nava;<br />
c) dreptul de a reţine şi aresta în marea liberă toate navele străine<br />
care încalcă principiile fundamentale ale dreptului internaţional<br />
public şi săvârşesc infracţiuni internaţionale, indiferent de<br />
pavilionul pe care îl arborează.<br />
Răspunsuri: 1. – b); 2. – a); 3. – b); 4. – a), b); 5. – b); 6. – b).<br />
106
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Nu uita!<br />
Zonele maritime supuse drepturilor suverane ale statelor sunt:<br />
a) zona contiguă;<br />
b) zona economică exclusivă;<br />
c) pla<strong>ro</strong>ul continental.<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
107
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8<br />
<st<strong>ro</strong>ng>DREPT</st<strong>ro</strong>ng>UL <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng> SPAŢIAL<br />
Cuprins:<br />
1. Formarea dreptului spaţial (dreptului internaţional cosmic)<br />
2. Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele acestuia<br />
3. Principiile generale ale dreptului spaţial<br />
4. Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului<br />
Nu uita!<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea normelor şi principiilor ce guvernează explorarea şi<br />
exploatarea spaţiului extraatmosferic;<br />
- cunoaşterea regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic internaţional al spaţiului cosmic;<br />
- cunoaşterea noţiunii privind demilitarizarea şi neutralizarea spaţiului<br />
cosmic.<br />
1. Formarea dreptului spaţial (dreptului internaţional cosmic)<br />
Lansarea primului satelit şi ieşirea primului om în spaţiul cosmic, apoi<br />
prezenţa umană pe Lună au constituit momente de referinţă în evoluţia ştiinţei,<br />
tehnicii şi inteligenţei omeneşti.<br />
Lipsa unor norme convenţionale privind cosmosul a determinat pe unii<br />
jurişti să susţină că în domeniul dreptului cosmic ne găsim într-un v<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, că<br />
prin urmare statele n-ar fi obligate să respecte nici măcar un minimum de norme<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice în acest spaţiu.<br />
Majoritatea autorilor de drept internaţional recunosc însă că statele nu<br />
pot dispune de o libertate de acţiune absolută sau neîngrădită în spaţiul cosmic.<br />
Ele trebuie să-şi desfăşoare activitatea lor în cosmos în aşa fel încât să nu lezeze<br />
drepturile şi interesele altor state.<br />
108
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Primele preocupări de stabilire a regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului<br />
extraterestru şi de reglementare a activităţilor spaţiale s-au manifestat în cadrul<br />
Naţiunilor Unite, prin crearea, în anul 1958, a unui comitet special - Comitetul<br />
pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraterestru - care şi-a constituit, după<br />
patru ani, două subcomitete: Subcomitetul pentru aspectele tehnico-ştiinţifice ale<br />
spaţiului şi Subcomitetul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic.<br />
Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluţii cu privire la<br />
utilizarea spaţiului extraatmosferic, documente care au impulsionat codificarea<br />
în acest domeniu, prin adoptarea în anii următori a mai multor instrumente<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale.<br />
Asistăm, astfel, la formarea unei părţi noi a dreptului internaţional, şi<br />
anume a dreptului internaţional cosmic; într-adevăr, reglementarea jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a<br />
spaţiului cosmic revine dreptului internaţional, întrucât obiectul reglementării îl<br />
constituie relaţiile dintre state în spaţiul cosmic.<br />
Ca parte a dreptului internaţional, dreptul spaţiului cosmic are la bază<br />
principiile fundamentale, unanim admise, ale dreptului internaţional.<br />
2. Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele acestuia<br />
Dreptul internaţional spaţial poate fi definit ca ramură a dreptului<br />
internaţional public alcătuită din totalitatea normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale,<br />
convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect relaţiile dintre state, dintre<br />
acestea şi unele organizaţii internaţionale, în domeniul explorării şi utilizării<br />
spaţiului cosmic în scopuri paşnice şi spre binele şi folosul întregii omeniri.<br />
Izvoarele dreptului internaţional spaţial se împart în izvoare<br />
convenţionale şi izvoare cutumiare.<br />
Dintre acestea amintim:<br />
- Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în<br />
explorarea şi folosirea spaţiului extraterestru, inclusiv Luna şi celelalte corpuri<br />
cereşti (Tratatul spaţial), adoptat la 27 ianuarie 1967, la Londra, Moscova şi<br />
Washington<br />
- Acordul cu privire la salvarea ast<strong>ro</strong>nauţilor, reîntoarcerea lor şi<br />
restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, adoptat la 22 aprilie<br />
1968;<br />
- Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele<br />
p<strong>ro</strong>vocate de obiectele spaţiale, adoptată la 29 martie 1972;<br />
- Convenţia asupra înregistrării obiectelor lansate în spaţiul<br />
extraatmosferic, adoptată la 14 ianuarie 1975;<br />
- Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri<br />
cereşti, adoptat la 18 decembrie 1979.<br />
La aceste instrumente pot fi adăugate şi unele tratate speciale, precum şi<br />
nume<strong>ro</strong>ase acorduri bilaterale ale statelor.<br />
109
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Statele sunt, în primul rând, subiectele dreptului internaţional spaţial dar<br />
şi unele organizaţii internaţionale guvernamentale, precum ONU sau<br />
organizaţiile specializate generale sau regionale.<br />
3. Principiile generale ale dreptului spaţial<br />
-Principiul folosirii spaţiului extraatmosferie în scopuri paşnice<br />
-Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii<br />
omeniri<br />
-Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de<br />
către toate statele în condiţii de egalitate<br />
-Principiul neap<strong>ro</strong>prierii naţionale a vreunei părţi din spaţiul<br />
extraatmosferic, prin p<strong>ro</strong>clamarea suveranităţii, prin folosinţă sau ocupaţie, sau<br />
prin orice alt mijloc.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului cosmic ca spaţiu nesupus suveranităţii<br />
statelor ar părea că se aseamănă cu regimul mării libere.<br />
Spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti nu li se pot aplica, pentru definirea<br />
naturii lor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice, noţiunile de res communis omnium sau de res nullius,<br />
preluate din dreptul <strong>ro</strong>man. Aplicarea acestor noţiuni care presupune <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>eea unei<br />
p<strong>ro</strong>prietăţi sau lipsa de p<strong>ro</strong>prietate este respinsă în prezent şi în ceea ce priveşte<br />
largul mării. Cu atât mai puţin această categorie nu este susceptibilă să<br />
definească regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic general al spaţiului cosmic.<br />
Statele îşi exercită însă suveranitatea lor asupra vehiculelor spaţiale pe<br />
care le lansează şi care sunt înmatriculate în registrele lor, aşa cum se constată şi<br />
în rezoluţia 1962 (XVIII) a Adunării Generale a O.N.U. « Declaraţie cu privire<br />
la principiile jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice care guvernează activităţile statelor în domeniul explorării<br />
şi utilizării spaţiului extraatmosferic. »<br />
-Principiul cooperării internaţionale şi al asistenţei recip<strong>ro</strong>ce în<br />
spaţiul extraatmosferic<br />
- Principiul răspunderii internaţionale pentru activităţile desfăşurate în<br />
spaţiul extraterestru de state şi organizaţii internaţionale;<br />
- Principiul păstrării jurisdicţiei şi al cont<strong>ro</strong>lului statelor în al că<strong>ro</strong>r<br />
registru este înscris un obiect lansat în spaţiul extraterestru asupra<br />
acestui obiect şi personalului aflat în spaţiul extraterestru sau pe un corp<br />
ceresc;<br />
- Principiul informării imediate a statelor şi a Secretarului General al<br />
ONU despre orice fenomen descoperit în spaţiul extraatmosferic care ar<br />
putea prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea ast<strong>ro</strong>nauţilor, precum şi<br />
despre natura, desfăşurarea, situarea şi rezultatele activităţilor din acest<br />
spaţiu;<br />
Statele în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic trebuie să respecte<br />
principiile fundamentale, unanim admise ale dreptului interna ţional, consacrate<br />
şi în Carta O.N.U.<br />
Aceste principii interzic statelor folosirea spaţiului cosmic în scopuri<br />
agresive, pentru ameninţarea cu forţa sau întrebuinţarea forţei împotriva<br />
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a unui stat.<br />
110
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
4. Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al spaţiului cosmic ar trebui să asigure explorarea şi<br />
exploatarea lui în scopuri exclusiv paşnice. Statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic care ar consacra<br />
folosirea spaţiului cosmic în scopuri exclusiv paşnice ar fi statutul unui spaţiu<br />
demilitarizat total şi neutralizat.<br />
Astfel p<strong>ro</strong>blema demilitarizării şi neutralizării cosmosului, prin strânsa<br />
ei legătură cu dezarmarea, n-a putut fi rezolvată până în prezent.<br />
Dar, ca urmare a destinderii încordării internaţionale, s-au luat unele<br />
măsuri în direcţia denuclearizării spaţiului cosmic, ca un prim pas spre<br />
demilitarizarea şi neutralizarea lui totală. Astfel, Tratatul de la Moscova din<br />
1963 a interzis experienţele nucleare şi în spaţiul cosmic, iar rezoluţia 1884,<br />
adoptată de Adunarea Generală la 17 octombrie 1963, prin care se saluta acordul<br />
dintre U.R.S.S. şi S.U.A., de a nu se amplasa pe orbită obiecte având la bord<br />
arme nucleare sau altfel de arme de distrugere în masă, invită toate statele lumii<br />
de a nu plasa pe orbită asemenea obiecte.<br />
Prin aceste măsuri, spaţiul cosmic tinde să dobândească statutul unei<br />
imense zone denuclearizate. Se creează astfel unele premise pentru<br />
demilitarizarea şi neutralizarea lui totală, care ar putea fi realizate concomitent<br />
cu măsuri de dezarmare terestră, de care sunt strâns legate.<br />
După cum am văzut, este interzisă plasarea de arme nucleare în spaţiu,<br />
dar nu este interzisă folosirea în scopuri paşnice a surselor de energie nucleară.<br />
În cadrul ONU au fost examinate şi p<strong>ro</strong>puneri privind elaborarea de<br />
norme de securitate referitoare la folosirea surselor de energie nucleară în spaţiu.<br />
Rezultatul a fost adoptarea unor rezoluţii prin care s-a cerut statelor de lansare să<br />
informeze statele interesate, în cazul în care un obiect spaţial ce are la bord surse<br />
de energie nucleară riscă să cadă pe pământ şi s-a cerut acordarea asistenţei de<br />
urgenţă în caz de acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ent, atât pentru căutarea şi recuperarea obiectelor, cât şi<br />
pentru decontaminare.<br />
Se poate constata că normele adoptate în plan internaţional în acest<br />
domeniu sunt departe de a reglementa în mod satisfăcător p<strong>ro</strong>blemele.<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Tratatul spaţial a fost încheiat în anul:<br />
a) 1967;<br />
b) 1968;<br />
c) 1982.<br />
2. Suveranitatea asupra spaţiului cosmic aparţine în prezent:<br />
111
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
a) S.U.A.;<br />
b) Rusiei;<br />
c) nici unui stat.<br />
Răspunsuri corecte: 1. – a); 2. – c).<br />
Timp de lucru: 2 ore<br />
Nu uita!<br />
Principiile generale ale dreptului spatial sunt:<br />
- Principiul folosirii spaţiului extraatmosferie în scopuri paşnice;<br />
- Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri;<br />
-Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de către<br />
toate statele în condiţii de egalitate;<br />
-Principiul neap<strong>ro</strong>prierii naţionale a vreunei părţi din spaţiul<br />
extraatmosferic, prin p<strong>ro</strong>clamarea suveranităţii, prin folosinţă sau ocupaţie,<br />
sau prin orice alt mijloc.<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
112
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9<br />
PROTECŢIA MEDIULUI MARIN<br />
Cuprins:<br />
1. Oceanul Planetar<br />
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării<br />
3. Formele de poluare a mediului marin<br />
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale<br />
Nu uita!<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea locului şi <strong>ro</strong>lului Oceanului Planetar ȋ n sistemul biosferei;<br />
- Oceanul Planetar ca sursă de resurse biotice şi abiotice şi suport al vieţii;<br />
- activităţile ant<strong>ro</strong>pice cu impact negativ asupra Oceanului Planetar;<br />
formele poluării marine;<br />
- cunoaşterea normelor jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice internaţionale de p<strong>ro</strong>tecţie a mediului<br />
marin ȋ mpotriva poluării.<br />
1. Oceanul Planetar<br />
113
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Oceanul Planetar este estimat la o capacitate de 1,4 miliarde m 3 de apă,<br />
iar bogăţiile încorporate în oceanul Planetar şi în subsolul său nu pot fi estimate.<br />
Câteva exemple sunt edificatorare. De pildă, s-a calculat că s-ar putea pescui<br />
anual 220 milioane de tone de peşte, echivalentul a jumătate din necesarul de<br />
p<strong>ro</strong>teine al întregii lumi.<br />
Rezervele de pet<strong>ro</strong>l submarin sunt cifrate la 65 milioane de tone şi sunt<br />
deja p<strong>ro</strong>spectate de Marea Caspică, Golful Persic, Marea Arabiei, Golful Mexic,<br />
Coastele Californiei, Marea Nordului şi chiar Marea Adriatică. S-a trecut la<br />
extracţie pe scară industrială, existând precedente cu suficientă tradiţie – prima<br />
sondă de pet<strong>ro</strong>l marină a fost construită în 1864 la El-Salto, în Peru.<br />
Potrivit estimărilor, numai pe fundul Pacificului s-ar afla peste 1,5<br />
miliarde tone de minereuri care conţin mangan, fier, cupru, nichel şi cobalt.<br />
Argilele <strong>ro</strong>şii ce se folosesc ca materie primă în fabricarea aluminiului<br />
ocupă o suprafaţă de circa 130 milioane de Km 2 din fundul oceanului.<br />
O inepuizabilă bogăţie minerală o constituie sărurile din apa de mare –<br />
35Kg la m 3 de apă.<br />
Deja 99 % din b<strong>ro</strong>mul consumat în lume se extrage din apa mării şi este<br />
folosit de nume<strong>ro</strong>ase uzine de extras magneziu, potasiu, uraniu, radiu, rub<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>iu,<br />
cesiu, sulf, bor, st<strong>ro</strong>nţiu, flor, oceanografii susţinând că în această apă sunt<br />
conţinute, în soluţie, toate elementele cunoscute.<br />
Descoperirea şi punerea în valoare a acestei lumi, uimitor de bogată şi de<br />
variată, cade fără îndoială în sarcina navelor submarine şi se poate afirma că<br />
datorită dezvoltării miraculoase a tehnicii ultimelor două decenii, condiţiile<br />
grele de navigaţie şi de rămânere în adâncuri sunt învinse rap<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>.<br />
Potrivit cercetărilor efectuate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru<br />
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), ponderea p<strong>ro</strong>teinelor animale în mările şi<br />
oceanele Terrei este remarcabilă, oamenii obţinând din peşte 16 la sută.<br />
În prezent, circa un miliard de oameni depind de sursele piscicole din<br />
mările şi oceanele lumii. Din rapoartele Organizaţiei pentru alimentaţie şi<br />
Agricultură, cea mai mare parte a surselor piscicole p<strong>ro</strong>vin din oceane, dar şi din<br />
pescuitul în ap<strong>ro</strong>pierea ţărmurilor. În acelaşi timp, s-a dezvoltat acvcultura, care<br />
– prin specializarea oamenilor – a dus la creşterea şi diversificarea speciilor de<br />
peşte.<br />
P<strong>ro</strong>tecţia mediului marin este una din p<strong>ro</strong>blemele globale ale societăţii<br />
internaţionale, având în vedere importanţa excepţională a mărilor şi oceanelor.<br />
Privită lato sensu, marea are o dublă caracteristică: economică şi<br />
politico-jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică. Din punct de vedere economic, marea încorporează resursele<br />
biologice, pet<strong>ro</strong>liere, minerale, energiei valurilor şi apa. Ca o consecinţă a<br />
desfăşurării activităţilor de exploatare a resurselor au apărut şi cazuri de poluare<br />
114
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
marină, având drept cauze, spre exemplu, imersia de deşeuri a că<strong>ro</strong>r eliminare pe<br />
pământ ar fi mai dificilă ori mai costisitoare, spălarea cisternelor pet<strong>ro</strong>liere în<br />
marea liberă cu aruncarea rez<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uurilor uleioase în mare.<br />
Amploarea poluării marine se datorează faptului că un timp îndelungat<br />
oceanul a fost un „terminus” al scurgerilor poluante de pe întreg cuprinsul<br />
globului, prin apele de suprafaţă.<br />
Mare parte a deşeurilor lumii ajung în mări şi oceane pe diverse căi – cel<br />
mai adesea fiind transportate de râuri şi fluvii – în cursul anilor ’80, PNUE<br />
evaluând deversarea a 80 de miliarde de tone anual.<br />
Multe din substanţele poluante nu ajung în marea liberă, ci rămân în<br />
zonele de coastă, unde degradează ori distrug nume<strong>ro</strong>ase zone de rep<strong>ro</strong>ducţie a<br />
peştilor, precum şi plajele.<br />
Cantităţi enorme de deşeuri industriale, agricole ori menajere agresează<br />
din ce în ce mai mult mediul marin şi resursele sale. Mările şi oceanele suportă<br />
poluarea datorată şi traficului maritim, iar în ultimele decenii, unor forme noi, ca<br />
de exemplu, deversările de deşeuri radioactive şi incinerarea de rez<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>uuri<br />
chimice.<br />
Una din cele mai grave forme ale poluării mediului marin o constituie<br />
poluarea telurică. Cu privire la această formă a poluării, la 3 noiembrie 1995 la<br />
Washington, 111 state au adoptat P<strong>ro</strong>gramul mondial de acţiune pentru p<strong>ro</strong>tecţia<br />
mediului marin contra poluării p<strong>ro</strong>venite din activităţi terestre. Urmărind mai<br />
ales p<strong>ro</strong>tecţia zonelor de coastă şi maritime, documentul se bazează atât pe<br />
documentele cuprinse în Agenda 21 – adoptată la Rio, cât şi pe obligaţiile de<br />
prevenire şi cont<strong>ro</strong>l impuse de Convenţia de la Montego-Bay, din 1982. Acest<br />
P<strong>ro</strong>gram contribuie la dezvoltarea noilor abordări internaţionale de gestiune<br />
integrată a zonelor de coastă şi cont<strong>ro</strong>lul regional al poluărilor maritime.<br />
Conceput ca un gh<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> teoretic şi practic, P<strong>ro</strong>gramul cuprinde p<strong>ro</strong>puneri<br />
faţă de ansamblul poluanţilor organici p<strong>ro</strong>veniţi de pe insule şi p<strong>ro</strong>pune<br />
realizarea de noi măsuri regionale axate pe dezvoltarea durabilă. Printre acestea<br />
se numără p<strong>ro</strong>grame regionale şi naţionale de acţiune, activităţi de cooperare<br />
pentru <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entificarea şi evaluarea p<strong>ro</strong>blemelor, rapoarte periodice şi strategii<br />
comune de gestiune.<br />
În privinţa cooperării internaţionale, P<strong>ro</strong>gramul insistă asupra necesităţii<br />
ajutorului financiar şi tehnic pentru ţările în curs de dezvoltare şi încredinţează<br />
responsabilitatea de gestiune Fondului internaţional şi PNUE.<br />
Statele semnatare au adoptat şi Declaraţia de la Washington privind<br />
p<strong>ro</strong>tecţia mediului marin contra poluării datorate activităţilor terestre, ca anexă la<br />
P<strong>ro</strong>gramul de acţiune, prin care îşi afirmă intenţia de a aplica aceste angajamente<br />
şi a le acorda prioritate. Se prevede, în special, elaborarea de p<strong>ro</strong>grame de<br />
115
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
acţiune naţionale, adoptarea de măsuri preventive şi colective, favorizarea<br />
accesului la tehnici mai puţin poluante şi încurajarea cooperării, colaborării şi<br />
parteneriatului din toate zonele geografice.<br />
Concomitent cu aceste evoluţii la nivel global s-au dezvoltat şi<br />
semnificative reglementări regionale. În anii 1960 şi, în spec ial, în urma<br />
acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entului pet<strong>ro</strong>lierului Torrey-Canyon din 1967, care a cauzat ―maree<br />
neagră‖, preocupările vizând p<strong>ro</strong>tecţia mărilor faţă de diversele forme de poluare<br />
au marcat un puternic reviriment.<br />
Prima convenţie regională consacrată unei p<strong>ro</strong>bleme rezultată din<br />
poluarea marină a fost semnată la Bonn, la 9 iunie 1969, şi a stabilit principiile şi<br />
metodele de cooperare, între opt state eu<strong>ro</strong>pene, în privinţa combaterii poluării<br />
Mării Nordului prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi, extinsă şi în 1983 şi asupra altor substanţe<br />
periculoase, urmată de convenţiile de la Copenhaga – 1971, încheiată între 4 ţări<br />
nordice sau de la Oslo – 1974, privind prevenirea poluărilor prin imersia<br />
deşeurilor, într-o parte a oceanului Atlantic şi Arctic.<br />
Această zonă geografică este p<strong>ro</strong>tejată de poluarea marină de origine<br />
tehnică prin Convenţia semnată la Paris, în 1974, şi amendată în 1986.<br />
În anul 1974 s-a p<strong>ro</strong>dus o importantă inovaţie în reglementarea şi<br />
cooperarea interstatală împotriva poluării mediului marin, prin adoptarea<br />
Convenţiei asupra Mării Baltice, la Helsinki, de şapte state riverane.<br />
O importanţă deosebită, a avut-o lansarea de către PNUE, în anul 1972,<br />
a P<strong>ro</strong>gramului pentru „mările regionale‖.<br />
Rezultatul l-a reprezentat un ansamblu de instrumente compuse, cel mai<br />
adesea dintr-un plan şi o convenţie generală pentru p<strong>ro</strong>tecţia mediului marin,<br />
însoţite de p<strong>ro</strong>tocoale consacrate unor p<strong>ro</strong>bleme, precum imersia deşeurilor,<br />
cooperare, în caz de acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ente, poluare telurică a solului şi subsolului.<br />
Primul dintre aceste ample documente a fost înche iat la 16 februarie<br />
1976, la Barcelona, pentru p<strong>ro</strong>tecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţit de<br />
4 p<strong>ro</strong>tocoale speciale – relative la prevenirea poluării mării prin operaţiile de<br />
imersiune efectuate prin nave şi ae<strong>ro</strong>nave, cooperarea în materie de luptă<br />
împotriva poluării prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de<br />
situaţie critică, p<strong>ro</strong>tecţia mării contra poluării de origine telurică, arealele special<br />
p<strong>ro</strong>tejate ale Mediteranei.<br />
În acest sens, Consiliul CEE a adoptat Decizia nr.77/585/CEE privind<br />
p<strong>ro</strong>tecţia Mării Mediterane.<br />
Convenţia regională de la Kuweit, din 24 aprilie 1978 a fost adoptată<br />
pentru cooperarea în vederea p<strong>ro</strong>tecţiei mediului marin contra poluării,<br />
convenţie însoţită de p<strong>ro</strong>tocolul adiţional referitor la cooperarea regională în<br />
116
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
materie de luptă împotriva poluării prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi şi alte substanţe<br />
vătămătoare, în caz de situaţie critică.<br />
Convenţia de la Ab<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>jan, din 23 martie 1981, priveşte cooperarea pentru<br />
p<strong>ro</strong>tecţia şi dezvoltarea mediului marin şi de coastă în Africa occ<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entală şi<br />
Centrală; convenţia a fost însoţită de p<strong>ro</strong>tocolul referitor la cooperarea în materie<br />
de luptă împotriva poluării, în caz de situaţie critică.<br />
Convenţia şi acordul de la Lima, din 12 şi 20 noiembrie 1981, se referă<br />
la p<strong>ro</strong>tecţia mediului marin şi arealele de coastă ale Pacificului de Sud–Est.<br />
Acordul priveşte cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin<br />
h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică; P<strong>ro</strong>tocolul<br />
relativ la p<strong>ro</strong>tecţia împotriva poluării de origine telurică; p<strong>ro</strong>tocolul adiţional<br />
privind cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi şi<br />
alte substanţe vătămătoare.<br />
Convenţia regională de la Jeddah din 14 februarie 1982, privind<br />
conservarea mediului Mării Roşii şi Golfului Aden; P<strong>ro</strong>tocolul relativ la<br />
cooperarea regională în materie de luptă împotriva poluării prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi şi<br />
alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică.<br />
Convenţia de la Cartagina de Indias, din 24 martie 1983. Convenţia<br />
priveşte p<strong>ro</strong>tecţia şi valorificarea mediului marin în regiunea Caraibelor;<br />
p<strong>ro</strong>tocolul asupra cooperării în materie de luptă împotriva deversărilor de<br />
h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi în regiunea Caraibelor.<br />
Convenţia de la Noumea, din 24 noiembrie 1986, pentru p<strong>ro</strong>tecţia<br />
resurselor naturale în regiunea din Pacificul de Sud.<br />
Aceste reglementări regionale s-au dezvoltat în mod diferit. În afară de<br />
cele de la Barcelona, care au creat sistemul cel mai complet, Convenţia regională<br />
pentru Pacificul de Sud-Vest cuprinde reguli mai precise referitoare la poluarea<br />
telurică; altele nu cuprind decât reguli privind situaţiile critice.<br />
În prezent, în 11 regiuni ale lumii, peste 130 de state cooperează, în<br />
diferite moduri, în vederea p<strong>ro</strong>tecţiei mărilor împotriva diverselor surse şi forme<br />
de poluare. P<strong>ro</strong>tecţia mediului marin a căpătat o însemnătate majoră, devenind<br />
azi obiect de reglementare internaţională, în condiţiile în care fauna şi flora<br />
mărilor şi oceanelor sunt puse serios în pericol prin poluarea accentuată şi de<br />
dimensiuni mondiale.<br />
În aceste condiţii se impune, în continuare, luarea de măsuri pentru<br />
prevenirea şi diminuarea poluării şi p<strong>ro</strong>tejarea mediului marin, cu ajutorul unor<br />
instrumente jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice multilaterale, universale şi regionale, prin coordonarea<br />
activităţii statelor în cadrul unor conferinţe şi organizaţii internaţionale.<br />
Pe bună dreptate, în literatura de specialitate se subliniază că „Poluarea<br />
este, în acelaşi timp o p<strong>ro</strong>blemă naţională şi o p<strong>ro</strong>blemă internaţională, de aceea,<br />
117
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
combaterea poluării este – în mod firesc – o preocupare a fiecărei naţiuni şi,<br />
totodată, a întregii comunităţi mondiale.<br />
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării<br />
Cea de-a treia Conferinţă ONU asupra dreptului mării, încheind o a doua<br />
etapă în p<strong>ro</strong>cesul de codificare a dreptului mării – prima etapă a avut loc odată<br />
cu cele patru Convenţii privind dreptul mării în 1982 la Geneva – a reuşit ca, în<br />
urma unor negocieri complexe, susţinute şi îndelungate, să „p<strong>ro</strong>ducă‖ un nou<br />
drept al mării, consacrat printr-o singură convenţie.<br />
Subliniind importanţa acestei Convenţii, Preşedintele Convenţiei<br />
Tommy T. B. Koh, a denumit-o, „Constituţia Oceanelor‖, iar secretarul General<br />
ONU din acea perioadă Javier Pérez Cuéllar, afirma că prin adoptarea acestei<br />
convenţii „dreptul internaţional este, în mod irevocabil, transformat‖.<br />
Convenţia din 1982 este un instrument jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic de mare desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ere,<br />
stabilind cadrul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi<br />
oceanic, începând cu suveranitatea şi continuând cu jurisdicţia, utilizarea<br />
drepturilor statelor, precum şi obligaţiile lor.<br />
Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la<br />
folosirea mărilor şi oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la menţinerea<br />
păcii şi securităţii internaţionale.<br />
Sub inc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>enţa Convenţiei intră practic toate spaţiile maritime şi oceanice<br />
– marea teritorială şi zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul<br />
continental, marea liberă, precum şi fundul şi subsolul mărilor, dincolo de<br />
platoul continental – şi utilizarea lor: navigaţie şi survol, explorarea, exploatarea<br />
şi conservarea resurselor biologice şi nebiologice, precum şi alte utilizări.<br />
Pentru prima oară este reglementat Statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al statelor riverane şi<br />
arhipelagice în raport cu marea teritorială, zona economică exclusivă, platoul<br />
continental şi marea liberă.<br />
Cele mai importante p<strong>ro</strong>bleme care şi-au găsit rezolvarea în Convenţie<br />
sunt: Statele riverane au suveranitatea şi o exercită asupra mării teritoriale până<br />
la 12 mile marine – limită int<strong>ro</strong>dusă în tiparele dreptului, pentru prima dată de<br />
Convenţia din 1982 – iar navele tutu<strong>ro</strong>r statelor, riverane sau neriverane, se<br />
bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială.<br />
Navele şi ae<strong>ro</strong>navele tutu<strong>ro</strong>r statelor au dreptul de ―trecere în tranzit‖,<br />
prin strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale. Statele riverane la<br />
strâmtori îşi exercită suveranitatea sau jurisdicţia şi reglementează navigaţia şi<br />
alte aspecte ale pasajului.<br />
118
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Statele riverane au dreptul într-o zonă de până la 200 de mile marine<br />
denumită „zona economică exclusivă‖ (ZEE - creaţie a convenţiei din 1982),<br />
asupra resurselor naturale biologice şi nebiologice şi unor alte activităţi<br />
economice; de asemenea, statele exercită jurisdicţia asupra cercetării ştiinţifice<br />
marine şi a p<strong>ro</strong>tecţiei mediului marin, toate celelalte state beneficiind de<br />
libertatea de navigaţie şi survol în această zonă, ca şi de libertatea de a pune<br />
cabluri şi conducte marine.<br />
Statele arhipelagice – constituite din unul sau mai multe arhipelaguri sau<br />
din alte insule – au suveranitatea asupra apelor situate în interiorul liniilor de<br />
bază, trasate între punctele cele mai îndepărtate ale insulelor.<br />
Toate statele se bucură de aceleaşi libertăţi şi au aceleaşi obligaţii în ce<br />
priveşte marea liberă – zona aflată dincolo de jurisdicţia naţională. Fundul<br />
mărilor şi al oceanelor şi subsolul acestora – dincolo de platoul continental – cu<br />
resursele lor, constituie patrimoniul comun al omenirii, concept nou instituit prin<br />
Convenţie.<br />
Statele sunt obligate să rezolve, prin orice mijloc paşnic, la alegerea lor,<br />
diferendele privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. În situaţiile<br />
în care diferendele nu vor fi soluţionate pe cale amiabilă, acestea pot fi supuse şi<br />
unor p<strong>ro</strong>ceduri obligatorii în faţa Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării<br />
şi Oceanelor deciziile acestuia fiind obligatorii.<br />
Tribunalul are jurisdicţie exclusivă asupra diferendelor privind teritoriile<br />
submarine, prin Camera specială creată pentru asemenea diferende.<br />
Ţara noastră a avut o contribuţie recunoscută şi apreciată la elaborarea şi<br />
adoptarea Convenţie asupra dreptului mării, atât prin p<strong>ro</strong>punerile făcute, cât şi<br />
prin găsirea soluţiilor de comp<strong>ro</strong>mis.<br />
Ca ţară georafic dezavantajată, riverană la o mare semiînchisă, săracă în<br />
resurse biologice, România a insistat pentru recunoaşterea dreptului tutu<strong>ro</strong>r<br />
statelor, aflate în situaţii similare, să participe, pe o bază echitabilă, la<br />
exploatarea resurselor biologice din zonele economice exclusive ale statelor<br />
riverane, situate în alte regiuni sau subregiuni.<br />
Rezolvarea acestor p<strong>ro</strong>bleme a fost apreciată a fi o chestiune de<br />
principiu care urmăreşte evitarea unei discriminări, în special a ţărilor în curs de<br />
dezvoltare în domeniul pescuitului oceanic.<br />
Acordarea unui regim preferenţial acestor ţări în toate domeniile<br />
relaţiilor economice internaţioanale este un principiu general recunoscut de către<br />
toate statele şi el trebuie să-şi găsească aplicarea corespunzătoare şi în cadrul<br />
exploatării resurselor biologice marine.<br />
3. Formele de poluare a mediului marin.<br />
119
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Poluarea mediului marin este consecinţa diversificării utilizării de către<br />
om a acestui mediu, începând cu utilizările paşnice şi terminând cu utlizarea<br />
mediului marin pentru experienţe nucleare.<br />
Pentru a înţelege reglementările internaţionale existente în domeniul<br />
p<strong>ro</strong>tecţiei mediului marin împotriva poluării, spune p<strong>ro</strong>fesorul Alexandre Kiss,<br />
este indispensabil să aruncăm o privire asupra evoluţiei istorice după primul<br />
Război Mondial cu privire la utilizările mării încpând cu utilizarea tradiţională<br />
privind pescuitul, care a cunoscut o expansiune fără precedent.<br />
Alături de exploatarea excesivă, la diminuarea resurselor biologice ale<br />
mării se adaugă noile utilizări ale mării, care privesc intensificarea traficului<br />
maritim şi poluarea lui de către nave, exploatarea fundului mărilor pentru<br />
extragerea h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburilor, descoperirea nodulilor polimetalici pe fundul<br />
oceanelor, care constituie rezerve încă neatacate în mod extensiv.<br />
La toate acestea se adaugă utilizarea masivă a mării ca bloc de<br />
depozitare pentru deşeuri, mii de tone de materiale fiind descărcate sau evacuate<br />
în cursul voiajului unei nave.<br />
Diversele situaţii existente în mările regionale au făcut ca unele dintre<br />
acestea să se afle sub impactul distructiv al poluărilor.<br />
Este cazul Mării Mediterane şi al Mării Baltice, care au atins un înalt<br />
nivel de poluare.<br />
În rândul cauzelor de poluare se află şi nume<strong>ro</strong>asele acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ente pet<strong>ro</strong>liere<br />
în mare la nivel de catast<strong>ro</strong>fe.<br />
Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele<br />
categorii:<br />
- poluarea de către nave;<br />
- poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;<br />
- poluarea prin imersiunea deşeurilor;<br />
- poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a<br />
subsolului său;<br />
- poluarea telurică.<br />
Până la adoptarea de către Naţiunile Unite a Convenţiei de la Montego<br />
Bay, p<strong>ro</strong>blematica prevenirii poluării mediului marin a fost abordată la nivel de<br />
convenţii regionale.<br />
Convenţia reprezintă, pe drept cuvânt, „o realizare monumentală a<br />
societăţii internaţionale, a doua după Carta ONU, fiind primul tratat<br />
cuprinzător care se ocupă cu fiecare aspect al utilizărilor şi resurselor mărilor<br />
şi oceanelor”.<br />
Convenţia este un instrument jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic de mare desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ere, stabilind cadrul<br />
jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi oceanic, începând<br />
120
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
cu suveranitatea şi continuând cu jurisdicţia, utilizarea şi drepturile state lor,<br />
precum şi obligaţiile lor. Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu<br />
privire la folosirea mărilor şi oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la<br />
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.<br />
A. Poluarea de către nave<br />
Volumul tot mai mare al acestor operaţii, precum şi natura nouă a unor<br />
p<strong>ro</strong>duse evacuate – p<strong>ro</strong>dusele plastice, au un efect poluant cumulativ, care<br />
reclamă reglementări internaţionale adecvate.<br />
Cadrul general al reglementărilor internaţionale în materie este stabilit<br />
de Convenţia privind dreptul mării, completată prin Convenţia de la Londra, din<br />
2 noiembrie 1975 privind prevenirea poluării de către nave (MARPOL), care se<br />
referă la toate sursele de poluare, datorită exploatării navelor.<br />
Această din urmă convenţie a fost amendată prin p<strong>ro</strong>tocolul din 1978,<br />
constituindu-se un ansamblu de texte, care includ şi cinci anexe – care cuprind<br />
dispoziţii referitoare atât la construcţia navelor, cât şi la unele metode de<br />
exploatare vizând reducerea poluărilor prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi – cunoscut sub numele<br />
de MARPOL 73/78.<br />
Toate aceste reglementări şi măsurile care s-au prevăzut privesc<br />
limitarea, pe cât posibil, a poluării p<strong>ro</strong>duse de nave, în special prin exploatarea<br />
„curată‖; prevenirea acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entelor şi acţiunea corespunzătoare în caz de urgenţă,<br />
asigurarea securităţii operaţiilor pe mare, prevenirea deversărilor de deşeuri.<br />
Primul document internaţional în materie a fost „Convenţia privind<br />
prevenirea poluării prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi aruncate în mare‖, adoptată în 1954.<br />
Aceasta s-a referit, în principal, la deversările voluntare ori legate de exploatarea<br />
curentă a navelor-cisternă. Ulterior, „Convenţia internaţională privind intervenţia<br />
în marea liberă în caz de acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ent‖ (intrată în vigoare în 1975) a conferit statelor<br />
de coastă dreptul de a interveni atunci când evenimentele survenite în marea<br />
liberă riscă să p<strong>ro</strong>voace poluări prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi.<br />
La rândul său, prevăzând o „indemnizare‖ echitabilă a victimelor acestui<br />
tip de poluare, „Convenţia internaţională privind responsabilitatea civilă pentru<br />
daunele datorate poluării prin h<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><strong>ro</strong>carburi‖ (1979), şi-a p<strong>ro</strong>pus incitarea<br />
p<strong>ro</strong>prietarilor de nave de a le exploata în condiţii satisfăcătoare de securitate.<br />
Cuantumul scăzut al indemnizaţiei date pentru repararea pagubelor<br />
atenuează efectul incitator al acestei convenţii.<br />
Această formă de poluare face obiectul Anexei II a Convenţiei<br />
MARPOL 73/78, intrată în vigoare în 1987. Documentul stabileşte prescripţii<br />
moderne pentru toate navele care transportă p<strong>ro</strong>duse lich<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e periculoase, fie în<br />
121
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
trafic naţional, fie internaţional, în scopul de a reduce riscurile de poluare prin<br />
aceste substanţe.<br />
Dispoziţiile anexei IV interzic aruncarea apelor uzate ori obligă tratarea<br />
lor înainte de evacuarea în zonele maritime de coastă ap<strong>ro</strong>piate. De asemenea,<br />
anexa V (intrată în vigoare în 1989), interzice aruncarea de materiale plastice în<br />
mare şi limitează deversarea de resturi în apele de coastă şi în zonele speciale.<br />
B. Poluarea de origine atmosferică ori transatmosferică<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic de prevenire şi combatere a acestui tip de poluare<br />
marină este stabilit, în principal, de două articole ale Convenţiei privind dreptul<br />
mării. Potrivit art. 212, în scopul de a preveni, reduce ori combate poluarea<br />
mediului marin de origine atmosferică ori transatmosferică statele adoptă legi şi<br />
regulamente aplicabile spaţiului aerian asupra căruia exercită suveranitatea,<br />
precum şi navelor aflate sub pavilionul lor ori navelor ori ae<strong>ro</strong>navelor<br />
înmatriculate de acestea.<br />
Acestea trebuie, de asemenea, să adopte toate măsurile care pot fi<br />
necesare pentru prevenirea, reducerea şi combaterea acestei poluări. În<br />
domeniul internaţional se prevede cerinţa intensificării preocupărilor de a<br />
adopta reguli şi norme regionale şi mondiale (art.212).<br />
Statele trebuie să asigure aplicarea măsurilor adoptate, inclusiv regulile<br />
şi normele internaţionale în materie.<br />
Convenţiile relative la mările regionale enunţă principiul potrivit căruia<br />
statele trebuie să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi<br />
combaterea acestei forme de poluare.<br />
Prevenirea acestei forme de poluare nu beneficiază de o atenţie la nivel<br />
global, însă este avută în vedere de nume<strong>ro</strong>ase convenţii cu caracter regional.<br />
C.Poluarea mediului marin prin imersiunea deşeurilor<br />
Conform definiţiei adoptate de Convenţia privind dreptul mării, prin<br />
imersie se înţelege orice deversare deliberată de deşeuri ori alte materii de pe<br />
nave, ae<strong>ro</strong>nave, platforme.<br />
Prevederile generale cuprinse în Convenţia din 1982 sunt completate cu<br />
o serie de reglementării regionale.<br />
Convenţia de la Londra privind prevenirea poluării mărilor rezultată din<br />
imersia de deşeuri – 1972, vizează cont<strong>ro</strong>lul şi reglementarea internaţională a<br />
aruncărilor de deşeuri deosebit de nocive pentru mediu – înscrise pe lista neagră,<br />
care constituie anexa I, printre care se pot menţiona: mercurul, materialele<br />
122
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
plastice, uleiurile minerale, compuşii organo-cloruraţi de cadmiu şi deşeurile<br />
puternic radioactive.<br />
Altă categorie de deşeuri susceptibile de a degrada mediul marin şi<br />
afecta sănătatea umană – bogate în arsenic, cupru, zinc, plumb este supusă unui<br />
regim de autorizare, prin eliberarea, în anumite condiţii, de permise speciale.<br />
Alte deşeuri şi materii radioactive decât cele înscrise pe lista anexei I pot<br />
face obiectul imisiei pe baza unei autorizaţii eliberate de state, în condiţiile<br />
recomandate de AIEA. Întrucât statele eliberează permisele de imisie şi tot ele<br />
cont<strong>ro</strong>lează respectarea Convenţiei, efectele acestor măsuri sunt diminuate în<br />
practică.<br />
Documentul cuprinde reguli referitoare la cont<strong>ro</strong>lul incinerării deşeurilor<br />
la bordul navelor.<br />
O altă convenţie consacrată domeniului este Convenţia de la Oslo,<br />
semnată la 15 februarie 1972, având ca obiect prevenirea poluării marine prin<br />
operaţiuni de imersiune. Convenţia foloseşte tehnica listelor (neagră, cenuşie şi<br />
albă) după starea de toxicitate a substanţelor imersate.<br />
D. Poluarea rezultată din exploatarea şi explorarea solului şi<br />
subsolului mărilor şi oceanelor<br />
Convenţia privind dreptul mării prevede măsurile pe care trebuie să le<br />
adopte statele, separat sau conjugat, pentru a limita, pe cât posibil, “poluarea<br />
p<strong>ro</strong>venind de la instalaţiile, obiectele utilizate pentru explorarea sau<br />
exploatarea resurselor naturale ale solului şi subsolului fundului mărilor şi<br />
oceanelor, în particular măsuri vizând a preveni acc<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entele şi a face faţă<br />
cazurilor de urgenţă, a asigura securitatea operaţiunilor în mare şi a<br />
reglementa concepţia, construcţia, echipamentul, exploatarea acestor instalaţii<br />
ori obiecte şi componenţa personalului care le sunt afectate” (art.194, alin3 c).<br />
E.Poluarea telurică<br />
Poluarea telurică a mediului marin îşi are originea în deversarea<br />
deşeurilor de către cursurile de apă ce se varsă în mare. Noţiunea de „poluare<br />
telurică” a apărut în reglementările internaţionale în anul 1974, prin Convenţia<br />
de la Paris asupra poluării marine de origine telurică, semnată la 4 iunie, care<br />
este cea mai complexă convenţie în materie.<br />
Reglementările internaţionale privind prevenirea poluării telurice au la<br />
bază realitatea că toate cursurile de apă se varsă în mare după ce colectează<br />
apele afluenţilor lor, în poluarea telurică fiind implicat întregul mediu acvatic.<br />
123
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Metoda tradiţională a prevenirii poluării telurice este cea de interzicere a<br />
deversărilor şi de supunere a operaţiunilor de deversare unei autorizaţii<br />
prealabile.<br />
În cazul fluviilor internaţionale care traversează mai multe state,<br />
prevenirea poluării telurice poate fi realizată numai prin cooperarea statelor<br />
riverane.<br />
În acest sens, Convenţia asupra dreptului mării a stabilit concepţia<br />
potrivit căreia poluarea telurică nu poate fi învinsă decât dacă statele riverane<br />
iau măsuri pentru prevenirea evacuării substanţelor toxice, nocive şi a<br />
substanţelor nedegradabile.<br />
Astfel, în art.194 pct.3 lit.a din Convenţie se prevede că „măsurile ce<br />
trebuie luate în aplicarea obiectivului privind prevenirea, reducerea şi cont<strong>ro</strong>lul<br />
poluării mediului marin trebuie să limiteze, pe cât posibil, evacuarea de<br />
substanţe toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales de substanţe nedegradabile,<br />
p<strong>ro</strong>venind din surse terestre, din atmosferă ori prin atmosferă sau prin<br />
imersiune.”<br />
De asemenea, în art.207 al Convenţiei se fixează cadrul general pentru<br />
prevenirea, reducerea şi cont<strong>ro</strong>lul poluării mediului marin. Astfel: „1. Statele<br />
vor adopta legi şi regulamente pentru prevenirea, reducerea şi cont<strong>ro</strong>lul<br />
poluării mediului marin de origine terestră, inclusiv poluarea p<strong>ro</strong>venind de la<br />
fluvii, râuri, estuare, conducte şi instalaţii de deversare, ţinând seama de<br />
regulile şi normele, ca şi de practicile şi p<strong>ro</strong>cedurile recomandate, convenite pe<br />
plan internaţional.<br />
2. Statele vor lua orice alte măsuri care pot fi necesare pentru<br />
prevenirea, reducerea şi cont<strong>ro</strong>lul poluării terestre a mediului marin.<br />
3. Statele se vor strădui să-şi armonizeze politicile lor naţionale în<br />
această privinţă, la nivelul regional corespunzător.<br />
4. Statele, acţionând îndeosebi prin intermediul organizaţiilor<br />
internaţionale competente sau al unei conferinţe diplomatice, se vor strădui să<br />
adopte, pe plan mondial şi regional, reguli şi norme, ca şi practici şi p<strong>ro</strong>ceduri<br />
recomandate în vederea prevenirii, reducerii şi cont<strong>ro</strong>lului poluării terestre a<br />
mediului marin, ţinând seama de particularităţile regionale, de capacitatea<br />
economică a statelor în curs de dezvoltare şi de cerinţele dezvoltării lor<br />
economice.<br />
Aceste reguli şi norme, ca şi aceste practici şi p<strong>ro</strong>ceduri recomandate<br />
vor fi reexaminate din când în când, după necesităţi.<br />
5. Legile, reglementările şi măsurile, ca şi regulile, normele, practicile<br />
şi p<strong>ro</strong>cedurile recomandate vizate la paragrafele 1, 2 şi 4, vor cuprinde măsuri<br />
124
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
estimate la limita, pe cât posibil, de evacuare în mediul marin a substanţelor<br />
toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales a substanţelor nedegradabile.”<br />
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale<br />
Partea a XI-a din Convenţie, care se referă la zona teritoriilor submarine<br />
şi resursele sale, la fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor de dincolo de<br />
limitele jurisdicţiei naţionale – denumită „zonă ― – şi la resursele sale (art.133-<br />
191 din Convenţie), a fost pusă în discuţie la 4 ani de la adoptarea Convenţiei,<br />
respectiv în 1986. Dispoziţiile părţii a XI-a şi ale Anexei nr.III, care se referă la<br />
reglementarea explorării şi exploatării mineralelor în zonă, au fost cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate,<br />
în special, de către statele industrializate ca un obstacol în calea acceptării<br />
universale a Convenţiei.<br />
Obiecţiile statelor industrializate priveau, în principal, p<strong>ro</strong>cedurile<br />
detaliate pentru autorizarea extracţiei şi p<strong>ro</strong>ducţiei de minerale de pe fundul<br />
mărilor şi subsolul acestora; clauzele financiare ale contractelor cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erate<br />
împovărătoare, luarea deciziilor în Adunare, dar şi în Consiliul Autorităţii<br />
Internaţionale pentru fundul mărilor şi oceanelor (organizaţie internaţională în<br />
domeniu) şi p<strong>ro</strong>blema obligativităţii transferului de tehnologie către statele în<br />
curs de dezvoltare.<br />
În vederea depăşirii unor asemenea obiecţii, Adunarea Generală a ONU,<br />
în 1994, a adoptat Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei<br />
Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982. Acest Acord înlătură ceea ce<br />
statele industrializate au cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erat obstacole în calea universalizării Convenţiei<br />
prin înlocuirea prevederilor generale privind p<strong>ro</strong>cedurile detaliate pentru<br />
autorizare, prevăzută în Convenţie, şi prin lăsarea acestora Autorităţii, spre a<br />
determina natura exactă a regulilor de autorizare a exploatării şi explorării în<br />
zonă.<br />
Acordul înlătură obligativitatea transferului de tehnologie şi asigură<br />
reprezentarea anumitor state sau grupuri de state în Consiliul Autorităţii<br />
Internaţionale, atribuind unor astfel de state anumite drepturi în p<strong>ro</strong>cesul<br />
adoptării deciziilor în Consiliul Eu<strong>ro</strong>pei.<br />
Acordul din 1994, deşi precizează că se referă la aplicarea părţii a XI-a a<br />
Convenţiei din 1982, în realitate, are funcţiile unui acord de modificare. Potrivit<br />
art.2 al Acordului „în cazul oricărei incompatibilităţi între acord şi partea a XIa,<br />
vor prevala prevederile Acordului”. Art.4 se referă la „exprimarea<br />
consimţământului statelor sau a altor entităţi de a deveni părţi la Convenţie,<br />
respectiv la acord”.<br />
125
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Dacă pentru statele industrializate Acordul este favorabil şi a deschis<br />
calea universalizării Convenţiei, pentru ţările în curs de dezvoltare şi, în general,<br />
pentru statele cu o economie slabă din punct de vedere al p<strong>ro</strong>dusului brut,<br />
dispoziţiile Acordului nu sunt favorabile din următoarele puncte de vedere:<br />
a) potrivit Convenţiei – art.160-1, Adunarea – singurul organ al<br />
Autorităţii, compus din toţi membrii acesteia, adică toate statele părţi la<br />
Convenţie şi implicit membre ale Autorităţii – era cons<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>erată ca organ suprem<br />
al Autorităţii şi abilitată să stabilească politica generală a Autorităţii; conform<br />
Acordului – secţiunea a 3-a, politica generală a Autorităţii va fi stabilită de<br />
Adunarea acesteia, în colaborare cu Consiliul, ceea ce se reflectă şi în <strong>ro</strong>lul<br />
sporit al Consiliului – ca organ cu compunere restrânsă şi într-un fel „selectă”<br />
în luarea deciziilor;<br />
b) dacă în Convenţie – art.162-2, lit.o – se vorbea de împărţirea<br />
echitabilă a resurselor financiare şi a altor avantaje economice rezultate din<br />
activităţile din zonă, Acordul nu se mai referă la “împărţirea echitabilă” a unor<br />
asemenea avantaje; instituirea unui sistem de compensaţie sau alte măsuri de<br />
asistenţă, în scopul de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare (art.151 -<br />
10; 160-2 lit.i; 173- 2 lit.c din Convenţie) nu mai figurează în Acord, acesta<br />
limitându-se numai la „asistenţă”;<br />
c) conform Convenţiei (art.153-1 şi 2 lit.a şi b; art.9 din Anexa III),<br />
Autoritatea care funcţionează în numele întregii umanităţi desfăşoară activităţi<br />
în zonă, prin „întreprinderea” sa ori în asociere cu statele şi unele entităţi.<br />
Timp de lucru: 4 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1. Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în<br />
următoarele categorii:<br />
a) poluarea de către nave;<br />
b) poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;<br />
c) poluarea prin imersiunea deşeurilor;<br />
126
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
d) poluarea fonică;<br />
e) poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea<br />
fundului mării şi a subsolului său;<br />
f) poluarea telurică.<br />
2. Conform art.87 din Convenţia de la Montego-Bay, în marea<br />
liberă sunt permise următoarele activităţi:<br />
a) navigaţie;<br />
b) survol;<br />
c) instalarea de cabluri şi conducte submarine exclusiv în<br />
scopuri paşnice şi fără a comp<strong>ro</strong>mite celelalte utilizări<br />
legitime ale statului marin;<br />
d) construirea de insule artificiale şi alte instalaţii, cu acordul<br />
statelor care exercită suveranitatea asupra platoului<br />
continental;<br />
e) depozitarea de substanţe sau deşeuri radioactive.<br />
f) pescuitul, în condiţiile convenţiei,<br />
g) cercetarea ştiinţifică exclusiv în scopuri paşnice, cu acordul<br />
statelor care exercită suveranitatea asupra platoului<br />
continental şi al statelor riverane.<br />
Răspunsuri: 1. – a), b), c), e), f); 2. – a), b), c), d), f), g).<br />
127
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Nu uita!<br />
P<strong>ro</strong>blematica mediului marin, care este denumit şi Ocean Planetar, este<br />
abordată ȋ n dreptul mediului dintr-o multiplă perspectivă ȋ ntre care cea mai<br />
importantă este cea potrivit căreia mediul marin ȋ ncorporează atât resurse abiotice,<br />
cât şi biotice, acestea din urmă ca o alternativă la asigurarea rezervelor alimentare<br />
ale planetei.<br />
Delimitarea mediului marin din perspectiva drepturilor asupra părţilor din<br />
acest mediu a pus p<strong>ro</strong>blema necesităţii unei convenţii cu vocaţie mondială privind<br />
accesul la resursele mediului marin, cu recunoaşterea existenţei şi ȋ ntinderii mării<br />
teritoriale asupra căreia se exercită suveranitatea teritorială a statelor cu litoral.<br />
Multă vreme neglijată, reglementarea dreptului statelor asupra mediului<br />
marin şi a resurselor sale a fost realizată cu o ȋ ntârziere notabilă ȋ n anul 1982 prin<br />
Convenţia de la Montego-Bay.<br />
Importanţa acestei convenţii este atât de mare, ȋ ncât aceasta a fost numită<br />
„Constituţia mării‖, ȋ n temeiul căreia s-a născut şi o nouă ramură a dreptului vastă<br />
şi complex denumită dreptul mării.<br />
O parte din reglementările „Constituţiei mării‖ aparţine şi ştiinţei jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice a<br />
dreptului mediului ȋ n aspectele sale privind prevenirea fenomenelor de poluare<br />
marină a p<strong>ro</strong>tecţiei resurselor biologice.<br />
Ca ţară cu litoral, România are reglementări p<strong>ro</strong>prii vizând p<strong>ro</strong>tecţia şi<br />
dezvoltarea durabilă a mediului său marin ȋ n care sunt incluse şi normele<br />
convenţionale internaţionale privind cooperarea ȋ n cadrul sistemului bazinului<br />
Mării Negre.<br />
Bibliografie:<br />
1. P<strong>ro</strong>f. univ. dr. Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Concepte şi instituţii<br />
consacrate de Convenţia de la Montego-Bay, Lumina Lex, 2002, p. 239-249.<br />
2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI., 128 Editura<br />
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 133-147.<br />
3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul VI. P<strong>ro</strong>tecţia jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10<br />
CANALELE ŞI STRÂMTORILE <st<strong>ro</strong>ng>INTERNAŢIONAL</st<strong>ro</strong>ng>E<br />
Cuprins:<br />
1. Canalele maritime internaţionale<br />
2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng><st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>c al strâmtorilor internaţionale – regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al<br />
strâmtorilor Mării Negre<br />
3. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al insulelor<br />
Nu uita!<br />
Test de autoevaluare<br />
Bibliografie minimală<br />
Obiectivele temei:<br />
- cunoaşterea regimului de liberă navigaţie prin canalele şi strâmtorile<br />
internaţionale;<br />
- cunoaşterea şi ȋ nsuşirea regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic special al canalelor şi<br />
strâmtorilor internaţionale analizate.<br />
1. Canalele maritime internaţionale<br />
După aşezarea lor în sistemul căilor maritime, canalele pot fi de<br />
importanţă naţională şi internaţională.<br />
Canalele de importanţă naţională sunt cuprinse între f<strong>ro</strong>ntierele unui<br />
stat şi nu au prea mare însemnătate pentru navigaţia internaţională. Aceste<br />
canale sunt parte componentă a teritoriului statului, care îşi exercită asupra lor<br />
dreptul lui de suveranitate deplină.<br />
129
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Din categoria canalelor de importanţă naţională fac parte: Canalul dintre<br />
Marea Albă şi Marea Baltică, care aparţine Federaţiei Ruse; Canalul Corint, care<br />
leagă Golful Corint de Golful Egina şi se află pe teritoriul Greciei.<br />
În cazul României este vorba despre Canalul Dunăre - Marea Neagra şi<br />
Canalul Poarta Alba – M<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia – Năvodari astfel: Canalul Dunăre-Marea Neagră<br />
este situat între portul Constanţa Sud - km. 0 al canalului - şi confluenţa cu<br />
fluviul Dunărea, în dreptul localităţii Cernavodă - km. 64 + 410 al canalului, iar<br />
Canalul Poarta Albă-M<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia-Năvodari este situat între portul M<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia - km. 0 al<br />
canalului - şi confluenţa cu Canalul Dunăre-Marea Neagră - km 29 + 410 al<br />
acestuia- , în dreptul localităţii Poarta Albă.<br />
Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă-M<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia Năvodari<br />
sunt cursuri de apă navigabile situate în întregime pe teritoriul României, deci,<br />
aceste canale se află sub suveranitatea şi jurisdicţia statului <strong>ro</strong>mân. Dreptul de<br />
navigaţie pentru navele de transport de mărfuri şi călători ale tutu<strong>ro</strong>r statelor se<br />
instituie în condiţiile stipulate în legislaţia României.<br />
Tranzitarea celor două canale navigabile se face în conformitate cu<br />
reglementările intrate în vigoare la 1 februarie 2001 ce stipulează că „tranzitarea<br />
canalelor navigabile este permisă tutu<strong>ro</strong>r navelor, indiferent de pavilionul<br />
acestora, care navighează independent sau în convoi, cu condiţia respectării<br />
regulamentelor în vigoare privind regulile de navigaţie, regulile sanitare şi<br />
vamale, de prevenire şi combatere a poluării".<br />
Pe cele două canale, navigaţia se efectuează cu nave fluviale şi<br />
maritime. Aceste nave pot naviga independent sau în formaţie de convoi,<br />
stabilindu-se totodată numărul maxim al navelor care navighează în formaţie de<br />
convoi împins pe Canalul Dunăre-Marea Neagră"; a navelor care navighează în<br />
formaţie de convoi în cuplu, atât pentru navigaţia în amonte, cât şi pentru cea în<br />
aval, precum şi al navelor care transportă mărfuri periculoase.<br />
Canalele de importanţă internaţională, indiferent dacă se află pe<br />
teritoriul unuia sau a mai multor state, prezintă o importanţă deosebită pentru<br />
navigaţia mondială; de aceea ele sunt supuse unui regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic special.<br />
Principalele canale maritime existente în prezent în lume sunt: Suez,<br />
Panama şi Kiel, ele prezintă interes pentru navigaţia mondială şi în acest sens<br />
sunt numite internaţionale. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al acestor canale se caracterizează<br />
prin libertatea de navigaţie pentru vasele tutu<strong>ro</strong>r statelor fără discriminare, în<br />
condiţiile respectării şi exercitării suveranităţii teritoriale a statului riveran.<br />
1.1. Canalul Suez<br />
Este situat între Africa şi Asia, pe teritoriul statului egiptean, uneşte<br />
Marea Mediterană cu Marea Roşie, asigurând, astfel, drumul maritim cel mai<br />
scurt între ţările Eu<strong>ro</strong>pei şi cele din bazinul Oceanului Indian şi din partea<br />
vestică a Oceanului Pacific.<br />
Canalul de Suez are o lungime de 163 km şi o lăţime de 300 de metri în<br />
cel mai îngust punct, (de la Port Sa<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> la Suez). El a fost construit de o companie<br />
130
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
particulară, între anii 1859-1869, în perioada când Egiptul se afla sub<br />
suzeranitatea Turciei.<br />
Prima reglementare a regimului jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al Canalului de Suez a fost<br />
realizată prin Convenţia multilaterală de la Constantinopol, din anul 1888.<br />
Conform acestei convenţii, Canalul de Suez este deschis navelor<br />
comerciale şi militare ale tutu<strong>ro</strong>r statelor, pe bază de egalitate, atât în timp de<br />
pace cât şi în timp de război. Ţărilor beligerante li s-a interzis însă de a angaja<br />
acte de ostilitate pe canal sau de a împiedica libera navigaţie sub orice formă,<br />
canalul fiind neutralizat şi demilitarizat. Măsura blocadei era, de asemenea,<br />
interzisă, părţile contractante angajându-se, în plus, să nu-şi atribuie nici un<br />
avantaj comercial sau teritorial în zona canalului.<br />
P<strong>ro</strong>prietatea şi administrarea Canalului au aparţinut unei „Companii<br />
Universale" până în 1956, când aceasta a fost naţionalizată de guvernul egiptean,<br />
restabilindu-se exercitarea deplinei suveranităţi a Egiptului asupra Canalului.<br />
Prin Declaraţia cu privire la Canalul de Suez, din aprilie 1957, Egiptul<br />
se angaja să respecte reglementările adoptate prin Convenţia de la<br />
Constantinopole din 29 octombrie 1888 prin care se stipula „libera navigaţie pe<br />
Canalul de Suez", în timp de război, ca şi în timp de pace, tutu<strong>ro</strong>r navelor „de<br />
comerţ şi de război, fără deosebire de pavilion". Prin aceeaşi Declaraţie,<br />
Guvernul egiptean preciza că va percepe şi în viitor taxe - echivalente celor<br />
stabilite prin Convenţia din 1936 dintre autorităţile egiptene şi Compania<br />
Universală a Canalului de Suez. Egiptul se angaja, de asemenea, să efectueze<br />
lucrări de întreţinere şi perfecţionare a Canalului de Suez, urmând ca - din<br />
încasările percepute - o cotă de 25 la sută să fie afectată acestor lucrări, inclusiv<br />
celor de exploatare şi dezvoltare a Canalului.<br />
S-a convenit, totodată, ca orice litigiu privind folosirea Canalului să fie<br />
soluţionat de către un Tribunal de Arbitraj, în baza reglementărilor în vigoare cu<br />
privire la arbitraj.<br />
1.2. Canalul Panama<br />
A fost construit la începutul secolului al XX-lea, uneşte Oceanul<br />
Atlantic cu Oceanul Pacific, având o lungime de 81 km şi o lăţime de 100 până<br />
la 300 m. Canalul a fost terminat în anul 1914.<br />
Încă din 1850, înainte de începerea construcţiei canalului, S.U.A. şi<br />
Anglia au încheiat un tratat (Tratatul Clayton-Bulwer), potrivit căruia, ambele<br />
părţi îşi asumau în comun cont<strong>ro</strong>lul asupra viitorului canal, ce urma să fie<br />
neutralizat. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, S.U.A., ca urmare a întăririi<br />
poziţiei sale în America Centrală, începe să revendice numai pentru sine<br />
cont<strong>ro</strong>lul asupra canalului, a cărui construcţie începuse, ceea ce se şi întâmplă<br />
prin tratatul din 1901, când a fost recunoscut dreptul exclusiv al S.U.A. de a<br />
cont<strong>ro</strong>la şi asigura securitatea canalului.<br />
În 1903, S.U.A. au încheiat cu Panama un tratat (Tratatul Hay Varilla),<br />
care cuprindea o „clauză de perpetuitate", fiind încheiat pe 99 de ani şi scotea<br />
131
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Canalul cu malurile sale, pe o distanţă de 10 mile în interior de sub suveranitatea<br />
statului panamez, trecîndu-1 sub jurisdicţia şi cont<strong>ro</strong>lul Statelor Unite. Se<br />
prevedea libertatea de navigaţie prin Canal pentru navele tutu<strong>ro</strong>r statelor fără<br />
deosebire, în timp de pace şi de război, în condiţiile neutralizării şi<br />
demilitarizării „Zonei Canalului". Statele Unite au încălcat însă această<br />
obligaţie, transformând „zona" într-o bază militară americană. După 1914,<br />
guvernul şi poporul panamez au cerut crearea unui nou regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic bazat pe<br />
restabilirea suveranităţii statului Panama.<br />
Negocierile duse între cele două state, începând din 1964, s-au încheiat<br />
cu înlocuirea tratatului din 1903 cu noi reglementări jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ice : tratatul asupra<br />
Canalului Panama, tratatul şi p<strong>ro</strong>tocolul asupra neutralităţii permanente a<br />
Canalului din 7 septembrie 1977, intrat în vigoare în 1979.<br />
Prin Tratatul din 1977 se recunoaşte suveranitatea Republicii Panama<br />
asupra Canalului, garantându-se, în acelaşi timp, drepturi speciale în zona<br />
Statelor Unite. Aceste drepturi se referă la: reglementarea tranzitului;<br />
amenajarea Canalului; răspunderea pentru apărarea militară a Canalului.<br />
Administraţia Canalului urma să fie mixtă<br />
Printr-un alt tratat, Canalul este declarat „permanent neutru" (art. 1) în<br />
sensul că se va asigura în timp de pace şi de război tranzitul prin Canal al<br />
navelor tutu<strong>ro</strong>r statelor pe baza deplinei egalităţi, fără nici o discriminare, acesta<br />
neputând să devină în nici o împrejurare teatru de război (art. 2).<br />
Printr-un amendament sau o „rezoluţie interpretativă‖ unilaterală S.U.A.<br />
şi-au rezervat dreptul de a interveni militar şi după anul 2000, în caz de<br />
ameninţare împotriva Canalului.<br />
1.3. Canalul Kiel (Nord – Ostsee - Kanal)<br />
Uneşte Marea Nordului, care este o mare deschisă, cu Marea Baltică,<br />
care este o mare închisă, având o lungime de 98 km. El a fost săpat între anii<br />
1887—1895, de către Germania, fiind folosit la început numai în scopuri<br />
strategice.<br />
Până în 1919, Canalul Kiel a făcut parte din apele interioare ale<br />
Germaniei, trecerea prin el a navelor străine era permisă numai cu autorizaţia<br />
Germaniei.<br />
Prin Tratatul de la Versailles, din 1919, Canalul Kiel a fost<br />
internaţionalizat, stabilindu-se libertatea de navigaţie prin el, pe bază de<br />
egalitate, a vaselor comerciale şi militare ale tutu<strong>ro</strong>r statelor, care nu se aflau în<br />
stare de război cu Germania.<br />
În anul 1936, Germania a denunţat - printr-un act unilateral - Tratatul de<br />
la Versailles şi a elaborat un Regulament pentru utilizarea Canalului, în baza<br />
căruia navigaţia era liberă numai pentru vasele comerciale.<br />
După al II-lea război mondial nu s-a ajuns la o nouă reglementare<br />
privind regimul Canalului Kiel practicându-se libertatea de navigaţie pentru<br />
toate navele, fără deosebire de pavilion, conform Tratatului de la Versailles.<br />
132
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al strâmtorilor internaţionale – regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al<br />
strâmtorilor Mării Negre<br />
2.1. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al strâmtorilor internaţionale<br />
Strâmtorile care alcătuiesc căi de navigaţie internaţională, denumite<br />
strâmtori internaţionale au regimul largului mării, navigaţia fiind liberă pentru<br />
navele tutu<strong>ro</strong>r ţărilor, indiferent dacă ţărmurile aparţin unuia ş i aceluiaşi stat şi<br />
indiferent dacă apele lor sunt ape teritoriale ale statelor riverane. Asemenea<br />
strâmtori sunt deschise în timp de pace şi în timp de război, atât pentru navele<br />
comerciale cât şi pentru navele de război ale tutu<strong>ro</strong>r statelor.<br />
Curtea Internaţională de Justiţie a definit strâmtoarea ca fiind „pasajul<br />
între două porţiuni de uscat aparţinând la două state riverane, sau chiar unuia<br />
singur, către una şi aceeaşi porţiune de mare liberă". Strâmtorile care servesc<br />
navigaţiei internaţionale sunt deschise navigaţiei tutu<strong>ro</strong>r statelor, în baza unor<br />
reglementări bilaterale sau multilaterale.<br />
Se apreciază că regimul strâmtorilor, stabilit prin Convenţia din 1982,<br />
reprezintă un echilibru astfel, Convenţia deosebeşte în mod clar între două tipuri<br />
de strâmtori, numai cele mai importante dintre ele urmând să beneficieze de un<br />
regim mai puţin restrictiv; în acelaşi timp, noul regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic este mai liberal<br />
decât cel al trecerii inofensive prin marea teritorială, dar nu este <st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>entic cu<br />
libertăţile de navigaţie şi survol în marea liberă.<br />
A fost creat, astfel, un nou concept, cel al dreptului de tranzit prin<br />
strâmtori, care este reglementat separat de trecerea inofensivă prin marea<br />
teritorială.<br />
Convenţia afirmă în mod expres „suveranitatea sau jurisdicţia" statului<br />
riveran asupra apei, spaţiului aerian şi subsolului care formează strâmtoarea; se<br />
precizează că regimul special de tranzit nu afectează în nici un fel statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic<br />
al strâmtorii sau al apelor care o formează.<br />
Convenţia nu se aplică, strâmtorilor al că<strong>ro</strong>r regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic este<br />
reglementat, în întregime sau în parte, prin convenţii internaţionale care există de<br />
mult timp şi sunt încă în vigoare (ca de exemplu Convenţia de la Montreux din<br />
1936 cu privire la strâmtorile Mării Negre, convenţiile privind strâmtorile<br />
daneze, strâmtoarea Magellan, strâmtoarea Aaland).<br />
2.2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al strâmtorilor Marii Negre<br />
Dintre toate strâmtorile, acelea care au jucat un <strong>ro</strong>l din cele mai active în<br />
dreptul internaţional, prin istoricul lor atât de bogat în evenimente, lupte şi<br />
ciocniri de interese au fost strâmtorile Mării Negre.<br />
Această aşezare specială a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele explică<br />
deosebita lor însemnătate politică, economică şi militară pentru dreptul<br />
internaţional, în general şi pentru statele riverane, în special.<br />
133
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
În perioada modernă Tratatul de la Londra din 1871 a modificat, într-o<br />
oarecare măsură, această situaţie, recunoscând Turciei dreptul de a desch<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>e, în<br />
timp de pace, strâmtorile pentru navele militare ale statelor aliate sau prietene<br />
Turciei, dacă aceasta va socoti necesar, pentru asigurarea îndeplinirii condiţiilor<br />
Tratatului de la Paris din 1856. După înfrângerea Turciei în primul război<br />
mondial, puterile Antantei au stabilit în strâmtori, pe baza convenţiei de<br />
armistiţiu cu Turcia din 1918, un regim de ocupaţie militară.<br />
Strâmtorile au fost demilitarizate şi a fost instituită o comisie<br />
internaţională fără participarea Turciei, pentru a cont<strong>ro</strong>la respectarea regimului.<br />
A urmat războiul între Turcia şi Grecia, Anglia şi Franţa, în anii 1920-1921, apoi<br />
tratatul de la Lausanne din 1923, care menţinea libertatea de navigaţie pentru<br />
navele comerciale şi militare ale tutu<strong>ro</strong>r statelor, în timp de pace şi război şi<br />
demilitarizarea strâmtorilor. Se renunţa la comisia internaţională.<br />
În prezent, regimul navigaţiei maritime prin strâmtorile Mării Negre este<br />
stabilit prin Convenţia semnată la Montreux la 20 iulie 1936 privind regimul<br />
strâmtorilor Mării Negre.<br />
Convenţia de la Montreux prevede libertatea de survol pentru ae<strong>ro</strong>navele<br />
civile, în zbor între Mediterană şi Marea Neagră. Această libertate trebuie să fie<br />
exercitată în afara zonelor interzise şi cu respectarea rutelor aeriene indicate de<br />
Turcia. Nici Convenţia de la Montreux, nici cea de la Chicago, nu conţin<br />
prevederi referitoare la survolul strâmtorilor de către ae<strong>ro</strong>nave militare. Se<br />
apreciază că survolul ae<strong>ro</strong>navelor militare depinde în întregime de autorizarea<br />
Turciei.<br />
În anii 1993 şi 1994, Turcia a adoptat reglementări interne privind<br />
ordinea traficului în strâmtori şi în Marmara.<br />
România a obţinut dreptul puterilor riverane de a trece prin strâmtori<br />
submarinele construite, cumpărate sau trimise pentru reparaţii în afara Mării<br />
Negre. De asemenea, România a obţinut ca remorcajul vaselor comerciale, ca şi<br />
pilotajul să fie facultative, cu excepţia pilotajului în cazul unei primejdii<br />
iminente de război pentru Turcia, când poate deveni obligatoriu, dar trebuie să<br />
fie gratuit. Totodată, ţara noastră a participat activ la pregătirea şi definitivarea<br />
întregului text, având un <strong>ro</strong>l constructiv în desfăşurarea dezbaterilor, finalizarea<br />
p<strong>ro</strong>cesului de negociere şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare.<br />
3. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al insulelor<br />
Insula este o întindere naturală de pământ înconjurată de apă care<br />
rămâne descoperită în timpul fluxului. Stâncile care nu se pretează a fi locuite şi<br />
care nu au o viaţă economică p<strong>ro</strong>prie, nu au zonă economică şi nici platou<br />
continental.<br />
România susţine teoria, conform căreia „o insuliţă este o r<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>icătură<br />
naturală de pământ cu o suprafaţă mai mică decât un kilometru pătrat,<br />
înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului". Un stat nu<br />
poate să invoce existenţa în vreo zonă maritimă a insuliţelor sau insulelor<br />
134
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
similare, insuliţelor în scopul extinderii spaţiilor maritime. Formularea unor<br />
asemenea pretenţii ar duce la inechităţi ev<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ente, ar avea consecinţe negative în<br />
relaţiile maritime dintre state. Asemenea p<strong>ro</strong>eminenţe naturale, care nu pot fi<br />
locuite (permanent) ori care nu pot avea viaţa lor economică p<strong>ro</strong>prie, nu pot avea<br />
spaţii maritime, deoarece aceasta ar genera nume<strong>ro</strong>ase diferende în primul rând<br />
între statele vecine.<br />
Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al insulelor şi insuliţelor se stabileşte prin criterii<br />
precise, care să permită respectarea şi aplicarea principiilor echităţii, atât în<br />
determinarea spaţiilor maritime respective, cât şi în valorificarea lor.<br />
Spaţiile maritime ale insulelor situate în marea teritorială, pe<br />
platoul continental sau în zona economică a altui stat, trebuie să fie<br />
determinate prin acord între statele interesate sau prin alte mijloace<br />
paşnice folosite în practica internaţională. Spaţiile maritime ale unor<br />
asemenea insule de teren situate în zona internaţională a teritoriilor<br />
submarine „trebuie să fie determinate prin acord cu Autoritatea<br />
internaţională pentru acea zonă".<br />
Timp de lucru: 2 ore<br />
Test de autoevaluare<br />
1.Canalele de navigaţie cu regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic internaţional sunt:<br />
a) Canalul Panama;<br />
b) Canalul Suez;<br />
c) Canalul Dunăre – Marea Neagră;<br />
d) Canalul M<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ia-Năvodari.<br />
2. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic internaţional asupra Canalului de Suez a fost<br />
stabilit prin:<br />
a) Convenţia de la Constantinopol din 1888;<br />
b) Convenţia de la Paris din 1921;<br />
c) Convenţia de la Belgrad din 1948.<br />
135
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Răspunsuri corecte: 1. – a), b); 2. – a).<br />
Nu uita!<br />
Canalele de importanţă internaţională, indiferent dacă se află pe teritoriul<br />
unuia sau a mai multor state, prezintă o importanţă deosebită pentru navigaţia<br />
mondială; de aceea ele sunt supuse unui regim jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic special.<br />
Principalele canale maritime existente în prezent în lume sunt: Suez,<br />
Panama şi Kiel, ele prezintă interes pentru navigaţia mondială şi în acest sens sunt<br />
numite internaţionale. Regimul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al acestor canale se caracterizează prin<br />
libertatea de navigaţie pentru vasele tutu<strong>ro</strong>r statelor fără discriminare, în condiţiile<br />
respectării şi exercitării suveranităţii teritoriale a statului riveran.<br />
Strâmtorile care alcătuiesc căi de navigaţie internaţională, denumite<br />
strâmtori internaţionale au regimul largului mării, navigaţia fiind liberă pentru<br />
navele tutu<strong>ro</strong>r ţărilor, indiferent dacă ţărmurile aparţin unuia şi aceluiaşi stat şi<br />
indiferent dacă apele lor sunt ape teritoriale ale statelor riverane. Asemenea<br />
strâmtori sunt deschise în timp de pace şi în timp de război, atât pentru navele<br />
comerciale cât şi pentru navele de război ale tutu<strong>ro</strong>r statelor.<br />
Curtea Internaţională de Justiţie a definit strâmtoarea ca fiind „pasajul între<br />
două porţiuni de uscat aparţinând la două state riverane, sau chiar unuia singur,<br />
către una şi aceeaşi porţiune de mare liberă". Strâmtorile care servesc navigaţiei<br />
internaţionale sunt deschise navigaţiei tutu<strong>ro</strong>r statelor, în baza unor reglementări<br />
bilaterale sau multilaterale.<br />
Bibliografie:<br />
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,<br />
Craiova, 2010.<br />
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept<br />
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.<br />
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,<br />
Bucureşti, 2005.<br />
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi<br />
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.<br />
136
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ<br />
A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Dob<strong>ro</strong>gea , Bucureşti, 1979;<br />
Adrian Năstase, BogdanAurescu, C.Jura, Drept internaţional<br />
public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;<br />
Al. Kiss, D<strong>ro</strong>it International de l’envi<strong>ro</strong>nnement, Etudes<br />
internationales, Editions A., Pedone, Paris, 1989;<br />
Al. Kiss, Preore Beuxiex, D<strong>ro</strong>it internationel de<br />
l'envi<strong>ro</strong>nnement, Editions 2, Pedone, Paris, 2000;<br />
Andrei Popescu, Ioan Jinga, Organizaţii eu<strong>ro</strong>pene şi<br />
eu<strong>ro</strong>atlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;<br />
L.Anyilotti – Teoria generale delle responsabilita dello State<br />
nel diritto internazionale, în ,,Scritti di diritto internazionale’’, vol. II,<br />
Padova, 1956;<br />
Aurel Preda, Tratat de Drept Internaţional Public, Editura<br />
„Lumina Lex‖, Bucureşti, 2007;<br />
Aurelian Teodorescu, Insula Şerpilor – între forţa dreptului şi<br />
dreptul forţei, 1999;<br />
Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu - Drept<br />
internaţional contemporan, Editura All Beck, 2000;<br />
Bolintineanu, Marea teritorială, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,<br />
1960 ;<br />
Ch. Rousseau, D<strong>ro</strong>it international public, Dalloz, Paris, 1971;<br />
Claude Blumann, Louis Dubouis, D<strong>ro</strong>it institutionnel de<br />
l’Union Eu<strong>ro</strong>péenne, E.Litec, Paris, 2005;<br />
Constantin Istrate, Statutul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic al organizaţiilor<br />
internaţionale neguvernamentale, în ―Studii de drept <strong>ro</strong>mânesc‖<br />
nr.1/1992;<br />
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept internaţional<br />
eu<strong>ro</strong>pean, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008;<br />
Corneliu-Liviu Popescu, Organizaţia Mondială de Comerţ<br />
(OMC), în Revista de drept comercial nr.3/1995;<br />
137
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Cristian Popişteanu, „Micul gh<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng> al O.N.U. şi al instituţiilor<br />
specializate”, Ed. Politică, Bucureşti, 1976;<br />
Dionisio Anzilotti, Corso di diritto internazionale, 3e editione,<br />
1928;<br />
Dominique Carreau, D<strong>ro</strong>it ionternational, 9e edition, Ed. A.<br />
Pedone, Paris, 2007;<br />
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional Public,<br />
Casa de Editură şi Presă ‖Şansa‖ S. R.L., Bucureşti, 1997;<br />
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept<br />
Internaţional Public, Casa de Editură şi Presă ‖Şansa‖ S. R.L.,<br />
Bucureşti, 1994;<br />
Dumitru Adrian Crăciunescu, Drept internaţional public,<br />
Editura Mirton, Timişoara, 2002;<br />
Dumitru Mazilu, Dreptul Mării, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,<br />
2002;<br />
Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a,<br />
Vol. 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009;<br />
Dumitru Mazilu, Tratat privind teoria şi practica negocierilor,<br />
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;<br />
Edward McWhinney, Le concept de coopératioon, în „D<strong>ro</strong>it<br />
international. Bilan et perspectives‖, tome I, red. gen. M. Bedjaoui,<br />
1991;<br />
Edwin Glaser, Rezervele la tratatele internaţionale, Editura<br />
Academiei, Bucureşti, 1971;<br />
G. G<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>el, Le D<strong>ro</strong>it International Public de la Mer-Lieden, 1977;<br />
Georg Schwarzenberger, International Law, vol. I, Third<br />
Edition, London, Stevens and Sous Limited, 1957;<br />
Gheorghe Moca, Mircea Dutu, Drept internaţional public, vol.<br />
I, Editura Universul jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, Bucureşti, 2008;<br />
Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Drept internaţional Public,<br />
Editura Universul Jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, 2004;<br />
Gheorghe Moca, P<strong>ro</strong>bleme actuale ale dreptului organizaţiilor<br />
internaţionale, în ―Revista <strong>ro</strong>mână de studii internaţionale‖, nr. 1<br />
(7)/1970;<br />
Grigore Geamănu , Drept internaţional contemporan, Editura<br />
D<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>actică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;<br />
H. A. Schraepler, Organisations internationals et eu<strong>ro</strong>péennes,<br />
Economica, Paris, 1995;<br />
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu,<br />
Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină<br />
şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;<br />
Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Vol I, Ed. Lumina<br />
Lex, Bucureşti, 2002;<br />
138
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
Ion Anghel, Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex,<br />
Bucureşti, 1998;<br />
Ion Anghel, Viorel I.Anghel, Răspunderea în dreptul<br />
internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;<br />
Ion Diaconu, Manual de Drept Internaţional Public, Ed.<br />
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;<br />
Ion M.Anghel, Dreptul tratatelor, vol.I, Ed. Lumina Lex,<br />
Bucureşti, 2000;<br />
Jean Marie Dupuy, D<strong>ro</strong>it international Public, 1983;<br />
Marian Mihăilă, Elemente de Drept internaţional public şi<br />
privat, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;<br />
Marţian Niciu, Drept Internaţional Public, Editura „Servosat‖,<br />
Arad, 1999;<br />
Michel Prieur, D<strong>ro</strong>it de l’énvi<strong>ro</strong>nnement, Ed. Dalloz, 2001;<br />
Mircea Duţu, Dreptul internaţional public, Editura Universul<br />
Jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, Bucureşti, 2008;<br />
Mircea Duţu, Dreptul mediului, C.H. Beck, Bucureşti, 2007;<br />
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu – P<strong>ro</strong>tecţia jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a<br />
drepturilor omului, Editura Universul Jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ic, Bucureşti, 2007;<br />
Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana<br />
Pîrvu, Drept internaţional public, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008;<br />
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Int<strong>ro</strong>ducere în<br />
dreptul internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997;<br />
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Ed.<br />
All Beck Bucureşti, 2005;<br />
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Int<strong>ro</strong>ducere în<br />
dreptul internaţional public, Ed. Lumina lex, Bucureşti, 2008;<br />
Stelian Scăunaş, Drept Internaţional Public, Editura C. H.<br />
Beck, Bucureşti, 2007;<br />
Ştefan Ţarcă, Dreptul Mediului, ed. Lumina lex, Bucureşti,<br />
2005;<br />
Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Drept internaţional public, Ed.<br />
Sitech, 2010;<br />
V.D. Ruzie, D<strong>ro</strong>it international pubic, Mementos Dalloz, 1991;<br />
Victor Duculescu, Dreptul integrării eu<strong>ro</strong>pene. Tratat<br />
elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;<br />
Victor Duculescu, Dreptul succesiunii statelor. Tratatele<br />
internaţionale şi p<strong>ro</strong>blemele succesiunii statelor, Ed. Veritas, Tg.<br />
Mureş, 2000;<br />
Victor Duculescu, P<strong>ro</strong>tecţia jur<st<strong>ro</strong>ng>id</st<strong>ro</strong>ng>ică a drepturilor omului,<br />
ediţia a III-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008.<br />
139
ŞTEFAN ŢARCĂ<br />
140