Nisip … numai nisip?

Dan Morand 

Nisip … 

numai nisip? 

E d i t u r a o n l i n e 

“SEMĂNĂTORUL TISMANA” 

Octombrie 2012

Dan Morand 

 

1. Altar şi război 

Nisip … numai nisip? 

În perioada de avânt economic dintre cele două războaie mondiale satul a 

cunoscut o înflorire, când asemeni unui copac şi-a întins rădăcinile şi a 

găsit hrană în noile posesiuni date de guvernele statului reîntregit, care pe 

la ţară se numea România dodoloaţă. Şi coronamentul s-a înălţat şi lărgit. 

Frunţile locuitorilor erau netede şi semeţe, privirile limpezi şi vorba clară şi 

directă. Bărbaţii se înclinau uşor şi apropiau, atingând frugal cu buzele, dar 

fără a pupa, mâna femeilor şi existau două feluri de a strânge mâna: numai 

cu palmele era folosit între domni, iar cel cu prinderea încheieturii de 

plugari, între ei. Parohia ortodoxă ajunsese la al unşpelea preot şi al treilea 

hirotonisit din neamul Lazăr, cu o fire mai schimnică, şedea adesea la birou 

şi scria monografia. În Dumineca Tomii, pentru a participa la oficierea 

liturghiei, mitropolitul Sibiului a urcat dealul Hulii Brazilor. Din spatele 

crucii, de pe mormântul intrusului Peterson, venit din nord pentru propăşire 

şi dispărut aici pentru nimic, un ţap tânăr, lăsat la păscut de Mitru, care 

dormea beat în căsuţa stârcită de pe Calea Piştii, s-a întrerupt din curăţarea 

prin paştere a peluzelor ierboase de pe marginea mormintelor şi excitat la 

culme de fluturarea poalelor negre ale anteriului amplu şi-a repezit în salt 

corniţele înainte ţintind brâul lat de culoare roşie. Din şoc, trupul greu al 

preaînaltei feţe bisericeşti s-a prăvălit pe spate întâlnind cu dosul pietrele de 

râu ce pavau aleea dintre morminte. Preotul stavrofor Lazăr a fost 

sancţionat de către preasfinţitul prin hotărârea sinodului, pe care 

majoritatea membrilor au aprobat-o cu figuri deosebit de grave, sinod care 

întotdeauna aproba tot ce preaînaltul propunea. În sat însă prestigiul 

preotului a crescut enorm, căci nimeni nu se gândea că ieduţul lui Mitru a 

ajuns din pură întâmplare în progadie, ci că însuşi preotul l-a tras cu funia 

şi l-a momit cu bucăţi de pâine până la iarba bună, pe care o lăsase necosită 

în mod intenţionat. 

− Sărut mâna părinte, zise Lina ridicând scurt privirea, după care o plecă 

repede în jos. Un zâmbet şiret îi strâmbă buzele şi continuând a scruta 

pietrele aleii cu capul în pământ se opri la una mai mare ce ridica un cucui 

vineţiu. Aici să fi fost părinte? 

− Ce să fi fost Lină, dragă, răspunse cu voce lejeră pastorul. 

− Aici a căst mitropolitu’? 

− Habar nu am Lino, că eu îl aşteptam la intrarea în biserică, sub turla 

grecească? 

− Şi clopotele le trăgea Iată-l, ca de obicei? 

− Da, Iată-l, clopotarul, le trăgea cu mult sârg, în dimineaţa aia. 

1

Dan Morand 


− De mama focului, ce bine le mai trăgea! Veta se aplecă şi mângâie 

piatra cu degetele-i noduroase, noduri ale articulaţiilor căpătate de la cozile 

uneltelor agricole, pe care le strângea şi le lustruia la munca câmpului 

aproape zilnic. 

Ţărăncile îşi dădură coate şi râseră în colţurile baticurilor. 

− Le-aţi scris să nu ne ia altarul din stejar, adus de greci tocmai de la 

Salonic? Nu aşa a hotărât sfatul bătrânilor? 

− Cum să nu?! Dacă obştea satului aşa a hotărât, toţi trebuie să respectăm 

asta! 

− Sigur că le-a scris chiar totul Veto, nu te mai prosti să-l întrebi pe 

săracul părinte! Domnu’ părinte, drăguţu’ face tot ce poate! 

− Da-n spatele mârşăviei stă numai becisnicul de mitropolit, care vrea să 

vadă altaru’ nostru în capela sa?! 

− Femei, nu se cade să spunem vorbe grele despre o înaltă faţă 

bisericească, rosti cu voce molcomă, nazalizată preotul, melodiind-o de 

parcă ar fi început un psalm. 

− Cât de înaltă să fi fost, dar tare a mai bufnit pe jos! 

− S-o cutremurat tot satul tu, Leano, aşa tare o bubuit dosul lui pe deal! 

Eram în bacăză şi bufnitura m-a speriat aşa de tare că am scăpat cuţâtu’ 

direct în troacă, în apa cu castraveţi. 

Incidentul mai trezea ilaritate, acompaniată cu hohote de râs, când sătenii 

se petreceau în drum spre locurile unde lucrau, căci de multe ori la «bună 

zâua» se răspundea cu «văst-ai cum a căst mitropolitu’», iar iedul lui Mitru, 

ajuns între timp ţap, fu cruţat pentru a-şi răspândi sămânţa îndrăznelii lui 

nesăbuite printre caprele satului, căci regulamentul de administraţie 

stabilise că fiecare familie trimitea cu ciurda două capre, care să roadă 

tufele de la marginea pădurii Bratiştii, scutind mâna de lucru autohtonă de 

prea multă corvoadă. 

Episcopul de Sibiu a primit monografia parohiei Bumgart cu satisfacţie şi 

l-a felicitat cordial pe părintele Lazăr pentru valorosul manuscris, care intra 

în fondul de carte al bibliotecii mitropoliei «servind ca izvor spiritual 

pentru studenţii de la seminarul teologic, unde chiar dvs. v-aţi desăvârşit 

instrucţia». Mitropolitul tocmai plecase pentru o vizită ecumenică la Atena. 

După câteva zile episcopul îşi făcu timp să răsfoiască manuscrisul şi îşi 

frecă palmele încântat. Scrise pe îndelete datele mai importante într-un 

carnet şi-i anunţă preotului participarea la sfânta liturghie din ziua 

schimbării la faţă. Calul şarg îşi domoli mersul şi urcă cu spatele îndoit şi 

capul plecat dealul Hulii Brazilor, iar vizitiul îl opri pe o mică platformă în 

faţa fântânii, de unde deptcredincioşii scoteau apă pentru a unda florile de 

la morminte. Clopotarul Iată-l trase ultima dată clopotele şi se plecă pentru 

a pupa mâna episcopului, care şi-o retrase în fugă şi făcu semnul crucii 

pentru binecuvântare. 

2

Dan Morand 


− Ce an scrie pe crucea asta de la intrarea în biserică, arătă episcopul 

artefactul din piatră în care erau săpate semne şi litere chirilice cu marginile 

rotunjite de vânt pe parcursul trecerii anilor. 

− 1763 Gheorghios Kostaki! raportă Iată-l cu voce tunătoare pentru a da 

mai multă importanţă ştiinţei pe care-o poseda. 

− Biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ a fost 

ctitorită în 1690 de grecii ce dominau comerţul transilvan şi cărora saşii din 

Sibiu nu le-au permis ridicarea unui locaş de cult în interiorul cetăţii. 

− Ştiu, Lazăr, scrie în monografia ta. Ai trecut şi pe la arhivele statului? 

− Se poate să mă hazardez în faţa sinodului, ca să prezint ceva 

nedocumentat. 

− Dar clopotarule, zi tu, ca orice opincar, ce tragi la capătul frânghiilor? 

− Trei alămuri. Pe cea mai veche este gravat «făcut cu cheltuiala unui 

creştin din Bumgart în numele sfântului arhanghel Mihail în zilele 

episcopului Moga prin Michael Wolf». 

− Bravo, excelent, au pomenit şi numele episcopului. Fie-i ţarâna uşoară de 

dreptcredincios. Da’ Wolf ăsta să fi fost ortodox, de şi-a trecut numele pe 

clopot, rosti ca pentru sine episcopul şi nici unul dintre interlocutori nu 

îndrăzni a-i răspunde, deşi bine ştiau că nu era aşa. 

Au intrat în biserică, unde credincioşii se adunau pentru liturghie, sfioşi 

de vizita preaînaltei feţe. Episcopul se opri înaintea iconostasului, sculptat 

în lemn de stejar şi acoperit cu foiţă de aur, pe care erau reprezentate 

portrete de sfinţi, arhanghelii Mihail şi Gavril, apoi Luca şi Marcu, în stil 

bizantin. Îşi făcu cruce şi apoi se aplecă şi sărută cu smerenie picioarele 

unuia dintre sfinţi. În altar episcopul mângâie chivotul cu o figură ce emana 

evlavie profundă şi beatitudine. 

− Chivotul ăsta din lemn ne lasă să ne desfătăm spiritul cu nepreţuite 

scene biblice. Un adăpost cum nu se poate mai sfânt pentru anafură. 

După slujbă, episcopul servi prânzul în casa parohială. Prezbitera oferea 

bucate alese, iar soţul acesteia făcea pe paharnicul. După ce, ridicaţi în 

picioare, au rostit rugăciunea de mulţumire pentru masă «Mulţumim Ţie, 

Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele 

pământeşti» au depănat la cafea poveşti, semiîntinşi pe jilţuri, cărora tinerii 

intelectuali ai satului le mai ziceau şi zeţuri, cu sprijin în coate. Episcopul 

adoptase o faţă vizionară, à la Richelieu1 , un chip, care transcendea 

adunarea prezentă spre idealuri viitoare, cărora micile patimi omeneşti 

trebuie să li se supună. 

− Iconostasul este prea mic pentru nava bisericii şi l-aţi sprijinit pe laturi 

cu adăugiri de icoane şi prapuri. 

1 supranumit „Eminenţa roşie“, a fost cel mai apropiat consilier al regelui Ludovic 

al XIII-lea 

3

Dan Morand 


− Credincioşii din parohia mea doresc cu stăruinţă să-l păstreze 

preasfinţite episcop, replică umil stavroforul. 

− Dar mitropolitul Bălan vrea să-l monteze la capela Seminarului 

Teologic, unde aţi studiat şi unde în urma noastră se vor ruga nenumărate 

generaţii de teologi. 

− Acum reprezint pe oamenii satului şi chiar şi obştea împreună cu judele 

de aici se opun mutării iconostasului bizantin. 

− Suntem într-adevăr încântaţi de vrednicia unor astfel de oameni, 

credincioşi ortodocşi, care, după ce au fost evanghelizaţi de saşi, au rezistat 

propagandei bisericii catolice de a se uni cu Roma şi au revenit la tradiţiile 

bizantine, păstrând dreapta credinţă ortodoxă. Din partea noastră veţi avea 

toată susţinerea înaintea preaînaltului. 

Episcopul se adresă în mod direct prezbiterului, deşi uneori ochii îi mai 

fugeau şi spre nevasta lui, o ţărancă sănătoasă, în puterea vârstei, 

îmbujorată de dogoarea de la cuptor şi de focul intern al vinului cultivat în 

lunca râului pe mici insuliţe, numite de săteni ştranduri. 

Pe drumul prăfos al întoarcerii, prin colbul strâns după multe zile de 

secetă, caleaşca episcopului străbătu calea Bumgartului. Vizitiul dădu bice 

trecând pe lângă hanul de la intersecţia ce marca intrarea în oraş, un loc al 

„pierzaniei“, unde sătenii beau şi mâncau după întoarcerea de la târg, iar 

unii cu mai multe pofte urcau în camerele de sus. Se zicea că Franz, 

hangiul, le oferea târfe de duzină, care nu mai făceau faţă la pretenţiile 

orăşenilor plimbăreţi pe Bretter. 

− Ce săteni încăpăţânaţi, se întristă mitropolitul Bălan. 

− Preasfinţite, nu pune la suflet nişte ignoranţi. Oricum sufletul lor nu are 

pregătirea de a se înălţa la beatitudinea înţelegerii unui iconostas bizantin 

autentic, de o asemenea complexitate. Vom merge pe calea legală! 

− Dar va dura cu mult mai mult până să îl admirăm la noi în capelă! 

Ministrul Cultelor şi-a dat aprobarea şi într-o zi a anului 1935, aleasă cu 

chibzuinţă, când bărbaţii au fost chemaţi de jude pentru a aranja trocile din 

pădure, unde se găseau izolate ciurdele pentru a le feri de febra aftoasă, 

prefectul Regman a înconjurat biserica şi progadia cu jandarmi. Mitru, 

trezit din beţie la un foc de avertisment tras de un jandarm, care a fost lovit 

în faţă de o piatră aruncată de un copil ascuns după un gard, s-a repezit şi a 

făcut ceva scandal. Două femei au blestemat jandarmii, iar alta mai dibace 

a fugit şi i-a chemat pe singurii bărbaţi inapţi de muncă, situaţie pentru care 

li s-a permis să rămână în sat, pe Iată-l şi pe Mână Sfântă. Primul a 

încălecat pe deşelate un catâr, despre care lumea zicea că sunt imuni la 

boală şi a pornit în galop spre pădure, iar al doilea cu o toporişcă sprijinită 

de antebraţul mai subţire, a venit de zor pentru a ameninţa jandarmii, dar 

căpitanul l-a dezarmat uşor, căci se vedea de la o poştă că abia o putea ţine 

în mână de beat ce era. 

4

Dan Morand 


Când au revenit sătenii, iconostasul fusese transportat la oraş sub paza 

poterii şi meşterii tâmplari trebăluiau de zor la montarea celui nou, făcut la 

comanda mitropolitului, tot din lemn de stejar. De necaz, oamenii au pornit 

în urmărirea hoţilor, dar intrarea în oraş era păzită de patrule de jandarmi, 

aşa că neavând nimic mai bun de făcut s-au pus pe băut la Hanul Nocrich, 

unde au rămas până la lăsarea întunericului. Franz zis „zwei Tocane und 

drei Bier“ 2 i-a servit din belşug, le-a ascultat confesiunile, le-a dublat 

blestemele şi a făcut un câştig frumuşel, pe care după asta îşi tot muncea 

capul cum să-l reinvestească. 

Dar au urmat apoi şi alte perioade mult mai făţarnice, pentru unii bune, 

pentru alţii rele. După al doilea război mondial, soldaţii din diviziile 

române formate în patria sovietelor, cu steaguri roşii în frunte şi cugete 

educate tot în roşu, au fost împroprietăriţi de primul ministru Groza prin 

reformă. În Transilvania s-a reîmpărţit din ce fusese confiscat, aşadar tot 

din pământul saşilor, dintre care unii au luptat în armata nazistă, deci erau o 

putere învinsă, iar mulţi alţii în armata română, care se găsea în plin proces 

de ideologizare. 

Clipele rele, ca ăstea, s-au lăsat prorocite cu ceva timp înainte, când una 

dintre cele mai vehemente vrăcioaice ale satului, pe nume Pruşoaica, a spus 

că nu poate dormi noaptea şi visează numai blestem, foamete şi moarte şi, 

după ce scroafa de rasă Bazna i-a fătat şapte purcei morţi, pe care de 

foamete i-a ingerat a doua zi, a recitat fatalist: „Şi iată că au ieşit din râu 

şapte vaci, frumoase la înfăţişare şi grase la trup, şi păşteau pe mal. Iar 

după ele au ieşit alte şapte vaci, urâte la chip şi slabe la trup, şi au stătut 

pe malul râului lângă celelalte vaci. Şi vacile cele urâte şi slabe la trup au 

mâncat pe cele şapte vaci frumoase la chip şi grase la trup. Şi au intrat 

cele grase în pântecele lor şi nu se cunoştea că au intrat ele în pântecele 

acestora, căci acestea erau tot urâte la chip şi slabe, ca şi mai înainte.“ 3 

− Ne va ajunge foametea ucraineană, holodomorul lu’ Chipu când 

Dumnezeu a luat la el sufletele a câtorva milioane de ţărani. 

− De ce foametea lu’ Chipu, măi, femeie? Ciurdarul satului e bine, mersi, 

îşi paşte vitele lui alături de ale noastre, întrebă Veta. 

− Chiar de ce? o susţinu Lina. 

− Sunteţi prea verzi ca să ştiţi! Dacă Chipu mai avea oile alea multe, cu 

care s-a dus în Ucraina până la Sevastopol, caprele şi măgarii, nu mai stătea 

la vârsta lui ca ciurdar al satului. Urca la Bumgartul de Sus şi tocmea 

păşune mare pe munte, unde să le păstorească cu ciobanii. I le-a 

naţionalizat regimul bolşevic şi le-au mâncat flămânzii de peste Nistru, care 

se încumetau să treacă linia frontului peste podul de gheaţă, iarna, doar 

pentru un codru de pâine. 

2 melanj germano-român: două tocane şi trei beri 

3 Facerea din Vechiul Testament 

5

Dan Morand 


− Da’ pe el de ce nu l-au mâncat?! 

− Canibali în Europa, soro? 

− Foamea te obligă! 

− N-a fost cazul, că pe om l-au deportat din Crimeea în Siberia. Cum i-au 

confiscat documentele, nu mai avea paşaport şi nu se putea repatria. Au mai 

trecut doi ani până ce alde Ghibu din Sălişte le-a trimis acte noi, făcute la 

cererea rudelor rămase în ţară. 

− Şi s-a întors cu-o ruşcă4 cu care-a făcut plozii ăia bălani. Unu smolit ca 

Chipu, cu copii bălani ca ruşca? 

− Haideţi să revenim la oile noastre de acasă, de ce zici Pruşoaico că 

semnele care ţi se arată indică numai nimicnicie şi sărăcie lucie. 

− Ia, să verificăm încă o dată ticăloşii noştri, care s-au înrolat. Cornel, 

Irimie şi cu Lie nu l-au omorât pe Pamfil şi i-au lăsat trupul batjocorit pe 

câmp? 

− Nu s-a putut dovedi nimic, completă Veta, făcându-şi de lucru cu un 

fus. 

− Dar erau bănuiţi şi cazul se află sub anchetă. Toţi ştim foarte bine, căci 

în satul ăsta mic nimeni nu se poate ascunde ... 

− Nu s-a găsit niciun martor. 

− Atunci de unde ştie toată lumea, cum şi-a sfârşit viaţa Pamfil? 

− Lumea vorbeşte că are gura slobodă. Un ticălos mai puţin şi încă unul 

fără păreche, care fura recolta oamenilor de pe câmp, ca s-o vândă la 

târgurile din comunele învecinate − Roşia, Nocrich, ... 

− Nici mortul nu a fost prins în flagrant delict! 

− Ce flagrant, că era înţeles cu jitarii şi boactării, pe care îi plătea! 

− Asta nu înseamnă că ai dreptul să spinteci omul cu securea şi să-i umpli 

trupul cu paie. Să zici tu dacă asta nu e crimă sadică?! 

− Cei trei complici ştiau că în fiecare seară Pamfil se duce în vizită la 

logodnica Măriuţa, tocmai în capul celălalt al satului, pe Vinghelău. L-au 

aşteptat într-o noapte fără lună, unde strada cotea spre pădure, unul l-a luat 

în braţe, altul i-a pus mâna la gură să nu strige şi al treilea l-a înjunghiat. 

Apoi i-au urcat trupul pe cal, l-au trasportat şi zvârlit jos pe hotar, unde l-au 

despicat cu securea, l-au umplut cu paie şi l-au tras în ţeapă, ca sperietoare 

în lanul de grâu. 

− Doamne Sfinte, să fii ştiut fratele şi tatăl său, că amândoi aveau arme 

de vânătoare şi pistoale, nimeni şi nimic nu îi mai scăpa pe ucigaşi. 

− Un timp până ce n-au plecat pe front le-au ţâţâit fundurile de frică că 

umblau tustrei şi numai înarmaţi pe timp de zi. 

4 rusoaică în dialectul Mărginimii 

6

Dan Morand 


− Uitaţi că, înainte, a mai apărut un semn îngrozitor când potcovarul 

satului s-o schilodit la râpă. S-a surpat dealul de pământ galben peste el de 

i-a stricat un picior din şold, pe care acum îl trage în timp ce merge. 

− Noroc că la forjă nu trebuie să fugă după cal, ca la arat. 

− Cu ce să mai are, doar calul i s-a prăpădit. Acolo pe loc l-au înjunghiat 

şi cum în pământul galben sângele nu se scurgea, a rămas Balta Roşie, pe 

care izvoarele şi ploile au tot lărgit-o, de lumea consideră locul blestemat şi 

mulţi au început să-l ocolească. Cum că s-au înălţat buruieni roşii,iar 

mirosul şi culoarea de sânge nu mai dispăreau ... 

− Cel puţin, Lie, şi-a primit pedeapsa după război. Credea că se poate 

împrieteni cu soldaţii ruşi. Ăia i-au făcut de petrecanie pentru două vedre 

cu vin! Ţii minte? 

− Cum să nu ţiu minte! Vin ruşii şi la noi, în sat! l-a avertizat nevasta. 

− Să nu vă fie frică cu mine! s-a lăudat Lie, pe cât era de scund, pe atât de 

aţos. Femeia s-a chitulat în pod unde ţineau lăzile cu cucuruz şi a intrat 

tocmai într-o ladă unde a tras capacul. 

− Aşa ceva nu pot să crez! Cum a mai putut trăi, dacă i-au intrat boanele 

în gură şi pe nări, că nu mai avea cum să respire? 

− Vezi că nu ştii bine, ai omis că Lie, tâmplar fiind, a tăiat şi montat o 

lădiţă în interior, cu uşă laterală, prin care femeia ieşea la miez de noapte să 

mânce şi să-şi facă trebuinţele. 

− Să fi scăpat?! 

− Desigur că a scăpat, vie şi neviolată! 

− Sigur că Lie s-a bucurat mult de ea, după felul în care a reuşit să-i 

prostească pe soldaţii ruşi. 

− S-a bucurat, dar nu prea mult pentru că a murit puşcat chiar de ruşi. 

− Aha! Cum să fi fost asta ? 

− Prima seară au venit ruşii, au băut şi când n-au mai avut ce, că lichidu’ 

s-a terminat, unul i-a ciuruit butoaiele la fund ca să vadă dacă nu mai curge 

ceva. Când au terminat de băut pivniţele tuturor românilor s-au dus în capul 

satului la ţâgani, care pentru că nu aveau ce le da i-au dus în Daia şi i-au 

ajutat ca iscoade să prade toate pivniţele şi hambarele saşilor; dacă nu mai 

aveau băutură luau cucuruz de la vecini. 

− La unii mai şi rechiziţionau animale din grajduri. 

− Când au căzut morţi de beţi, ţâganii le-au furat hainele militare şi 

armele şi s-au întors în satul bulibaşei pentru a jefui ce mai rămăsese dosit. 

Au intrat şi pe la Lie. «Bă, Cirule, lasă uniforma de rus şi arma deoparte că 

îţi cunosc faţa şi vorba de atâţia ani». Dar Ciru a dezarmat piedeca şi a tras 

o rafală, care l-a ciuruit pe Lie. Mai târziu a fost ales preşedinte de 

cooperativă pentru că a recunoscut ce se zicea şi pentru care, pe drept, în 

vechiul regim ar fi trebuit trimis la ocnă, dar politica s-a schimbat şi după 

7

Dan Morand 


teoria luptei de clasă l-au felicitat şi l-au promovat ca recompensă că a 

lichidat un chiabur! 

− Fii atentă, acolo, numai cât îi dau de băut activiştii ăia lui Ulălău, 

debilu’ mintal care vorbeşte onomatopeic, ca animalele! 

Ulălău trânti căciula alături pe bancă şi mai aruncă un ţoi pe gât. De la o 

masă alăturată se ridică Brătişteanu, îşi aşeză pălăria de pădurar, îşi trase 

mundirul şi strânse mâinile comesenilor înainte de a ieşi. Ulălău ţâşni 

clătinându-se pe uşa care ducea la closetele din curte. Pădurarul se mai 

salută cu hangiul, căruia îi achită consumaţia mesei la care şezuse, pentru 

că era rândul lui de a face cinste. 

Crâşma se mai goli, căci după ora nouă seara rămâneau numai beţivii sau 

singuraticii, porecliţi de sătence lunatecii, pe care nu-i aştepta nimeni acasă, 

care se luau de ceilalţi, trecând de la ironii la batjocori, ce puteau degenera 

chiar în bătaie. 

− Mitrule, ce-ai pus pe ţelini, de n-a răsărit nimic? 

− Am pus trifoi, mă’ Cimpoi, şi s-a făcut, numai că mi l-au furat sara 

neamurile tale din deal. 

− Bă, ai grijă, nu acuza, dacă n-ai dovezi! 

− Mi-au spus vecinii, că în timp ce se întorceau de la lucru, au văzut urme 

de la căruţa alde lor, că s-au băgat nu numai pe locul meu ci şi pe locul lor! 

− Spusele nu-s dovezi. Ai grijă că te pui rău cu neamu’ nostru şi nu îţi va 

fi bine deloc! 

Mitru, în picioare, îşi deznodă baiera cămeşii la gât. Cimpoi se ridică şi el 

de la masă, pe care depuse ulcica cu vin. Se scrutară cu ochi mânioşi, 

tulburi de beţie. De afară tună cu năframa neîncheiată şi cozile fluturând 

Anuţa lui Brătişteanu cu figura descompusă. 

− Un’e-i bărbatu’ meu? Ce s-o putut întâmpla, de s-o întors caii singuri la 

poartă? 

L-au tot căutat vreo câteva zile pe omul dispărut, dar parcă l-a înghiţit 

pământul. Anuţa s-a dus la poliţie la «Sighii» de două ori, de unde ultima 

dată a fost trimisă la morgă pentru a căuta printre cadavrele neindentificate. 

L-a găsit negru şi umflat, de nu l-a putut recunoaşte numai după cizmele 

puse deasupra straielor împăturite într-un sac. «A murit înjunghiat de mai 

multe ori în zona inimii şi a fost aruncat în râu, care l-a scos la mal aproape 

de Turnu Roşu» i-a explicat medicul legist, starea în care ajunsese acum 

soţul, cu care convieţuise mai bine de douăzeci de ani. I-a cumpărat sicriu 

şi s-a întors acasă cu dricul. Când a străbătut piaţa centrală, aproape de 

intrarea în căminul cultural, pe jos zăcea zdrobită statuia filozofului, făcută 

de un sculptor local, ajuns apoi scenarist la Opera Română, din capitală. 

Pentru că nu a putut fi plătit nici pentru materiale, a făcut-o numai din 

ghips vopsit. Un dulgher local i-a construit acoperiş în două ape, contra 

ploilor. Ciru, după ce a fost pus preşedinte de CAP în statul din vale, a 

8

Dan Morand 


făcut o şedinţă de partid pentru demascarea duşmanilor noului regim după 

care i-a încălzit lui Ulălău creierii cu un litru de ţuică l-a pus să spargă 

monumentul. 

− Ticăloşi mai pot fi unii oameni, se lamentă Mitru. 

− Dacă îşi beau minţile, rostiră femeile în cor. 

− Mi-e teamă să nu-i momească pe unii şi să-i pună să strice şi troiţele de 

pe hotare. Să rămână totul pustiu, fără nicio amintire, fără nicio credinţă! 

− Dacă-i aşa, trecem cheile râului şi ne facem mocani în satul de sus! Cu 

tot neamul nostru şi cu cine o mai vrea, se oţărî Cimpoi. 

− Doară, mocani suntem cu toţii de când ne ştim! se hliziră femeile. Da’ 

sus la munte cu voi nu venim ca să ne facem băciţe. Mereţi voi sânguri, noi 

grijim de gospodăriile din vale. Dacă ne-a luat atâta timp, până ce le-am 

aranjat şi dichisit, nu se face s-o luăm de la capăt. Prea ne-am obişnuit cu 

confortul! 

 

2. Manuscrisul 

«Viaţa fiecăruia e absorbită de forfota stupului, în zumzetul vieţii altora, 

cu care te poţi intersecta, dar nu poţi comunica, pentru că nu au timp să îi 

intereseze cine eşti, ce faci, pentru ce exişti, căci o educaţie individualistă a 

condus la o organizare bizară. O aşa zisă reuşită, îi aduce pe oameni la 

paroxismul consumului nervos, îi agită inutil. Bazele unei comunicări de la 

seamăn la seamăn, se opresc de cele mai multe ori la un salut convenţional 

rostit palid cu vârful buzelor sau printr-o uşoară înclinare a capului. Ciborgi 

cu mintea programată de o regie absurdă pentru o goană inutilă după zeul 

ban, pentru a-şi rotunji conturile şi a-şi goli sufletele. Pot merge până acolo, 

dacă ai ghinionul să le barezi calea numai pentru o clipă, esenţială pentru 

viteza de a bifa evenimente, care se succed în aşazisul plan de succes în 

afaceri, pe calea bogăţiei pavată cu insuccesele altora, să te reconsidere din 

intrus în duşman!» notase Felix pe vremea când era inginer stagiar în 

jurnalul personal. 

− Ce sălbătăciuni dresate. La cea mai mică scăpare sunt gata să se sfâşie, 

rânji Dia. 

− Imbecilii, nu au atâta raţiune să evite eternul „divide et impera“! 

Tembelizorul ne intoxică cu ştiri juma- juma, ca adevăruri amestecate cu 

mistificări, ceea ce prinde la semidocţi cel mai bine. Acoperă-te de 

circulare, decrete şi legi, pe care le schimbi imediat, dă altele noi până nu 

trece anul, iată modelul de democraţie tulburată de apogeul birocraţiei, care 

se face că se reformează, ca să ascundă matraplazlâcuri şi funcţionează 

numai pentru a ne dezinforma. 

9

Dan Morand 


− Scumpo, desfă pachetul ăla soios odată, nu-l mai lăsa pe masă să 

miroasă, ca o slănină râncedă! zise Leon. 

Coperţile din piele, care fuseseră legate strâns în cruce, încât sfoara veche 

de cânepă, puţin deşirată, făcuse o dungă în materialul soios de vechime şi 

ciupit pe alocuri de molii, închideau un pachet ce trăgea în mâinile femeii 

atât de greu de parcă înăuntru cerneala aşternută pe foi, atârna ca plumbul. 

De aia îl ţinea la distanţă de corp şi-l privea neştiind la ce să îl conecteze, 

ca o baterie în caroseria unei maşini antice, golite de motor şi rămasă fără 

nicio direcţie. 

− Mi-e teamă să nu se rupă hârtia, să se facă scrum din cauza proastei 

păstrări, numai la atingerea degetelor noastre. Oricum din stră-străbunicul 

nostru nu va mai apare organizatorul migraţiei peste Dunăre şi nici din străstrăbunica 

nu se mai ridica vreo codană strengară şi sprinţară, care să-i 

încingă simţurile, pentru a aduce pe lume noianul colonişti! 

− Nu, dulceaţa mea, niciodată, dar noi fără ei nu puteam să ne iubim! 

afirmă Leon. 

Hârtia foilor gălbejită, cu pete cenuşii, conţinea un scris cu o caligrafie 

îngrijit elaborată. Astfel litera mare de la începutul paragrafului forma 

spirale, scrise cu pana de gâscă muiată în tuş roşu, bordate cu pui negri. 

Înşiruite literele nu însemnau pentru ei nimic, căci ele nu reprezentau 

semne cunoscute de generaţia lor. 

− Au scris în limba slavonă? 

− Nu, în română cu caractere chirilice! 

− Nici vorbă! Trebuie să fie gotica veche, căci nimeni nu s-a apucat să 

scrie monografia până cătunul nu a fost aşezat şi nu avea cât de cât o formă 

de organizare socială! Asta s-a întâmplat după ce strămoşii noştri bulgari au 

fost germanizaţi! presupuse Dia. 

− Cred că e scris fie în greacă, deoarece prima biserică a aparţinut 

negustorilor greci din oraş, fie în bulgară cu alfabet chirilic. Primele valuri 

de emigranţi au trecut Dunărea spre nord, au străbătut Ţara Românească şi 

apoi munţii prin defileuri pentru a se aşeza aici, cât mai departe de hoardele 

păgâne, care la apogeul imperiului otoman organizau pogromuri asupra 

ghiaurilor, nu-i aşa? 

Peste câteva zile tinerii priveau crucea schitului de sub munte, 

aşteptându-l pe călugărul Atanasie, care fiind anunţat de sosirea lor se 

întrerupse din stivuitul lemnelor de foc pentru iarnă. Sosi cu anteriul 

suflecat peste genunuchi, toţi s-au aşezat pe o laviţă în pridvor şi faţa 

bisricească cu volumul manuscris în poală începu a dicta în reportefon. 

− Iată, ce scrie în „Cântul primei aşezări Bumgart“: 

„Câmpie înmiresmată, ce dealuri le îmbraci / Livezi albe de flori ce 

toamna veţi da rod/ Pădure cu izvoare şi turme de-animale/ Lăsaţi plugul 

să are desţelenit ogor/ Să ocrotiţi creştinul ce casa şi-o zideşte/ Fugit de pe 

10

Dan Morand 


meleagul năpastei arzător/ Şi limba de şi-o schimbă nu-l lipsiţi de nădejde/ 

Că-n port şi-n a lor cuget urmaşi-i vor fi datori ... 

Am plecat din zona Hacioğlu Pazarcik cu căruţe trase de catâri prin 

stepele Dobrogei, până ce vlahii ne-au trecut Dunărea cu bacul. În Ţara 

Românească tot turcul făcea pe stăpânul şi noi am ajutat prin staulele de 

animale, ba la recoltă, ba la pădure ca să avem ce mânca că nu se cădea să 

furăm sau să răscolim prin gunoaie. La culcat ne ocioiam în căruţele cu 

coviltir, unde trăgeam cojoace groase din blană de oaie argăsită, căci 

începuse a da bruma. Unii s-au oprit la munte, după ce am trecut Branul, şi 

după numele nostru s-a botezat noua localitate Şchei, unde am zăbovit şi 

noi un an durând o gospoărie mare, casă cu ceardac şi grajduri la animale, 

ce la plecare a rămas surorilor noastre cu cumnaţii. Şi am pornit, la 

dezgheţul trecut cât mai departe de turcul blestemat, spre nord. Ne-am 

zăbovit la Bistritz, după ce-am urcat şi coborât dealurile de la 

Marosvásárhely5 , unde secuii, deşi înrudiţi cu osmanlâii, luptau des şi crunt 

contra turcilor. Prea austeri şi războinici, ca să ne lase să ne aşezăm acolo! 

Cu saşii din Bistritz ne-am retras, la urmă, spre sud la Hermannstadt … “ 6 

− Jurnalul ăsta al străbunilor a mai fost dezlegat, descifrat şi citit mai 

înainte! Povestirea asta a drumeţiilor îmi sună cunoscută! 

− Nu se poate, nimeni nu ar fi putut face asta! 

− Uiţi de savantul nostru, de Fagure? Ce nu poate face el cu capul?! 

− Crezi că şi-ar fi pierdut timpul cu aşa ceva?! 

− În filozofia lui intră şi respectul faţă de istorie. Cum ar fi irosit un izvor 

ca ăsta, tocmai letopiseţul aşezării natale? 

Dia îşi răscoli amintirile contrariată. 

− Crezi că Fagure, al nostru, ţi-a povestit de aşa ceva, înainte ca filozoful 

să fi fost anchetat, închis şi apoi trimis pe front în linia întâi de către 

mareşal? 

− De ce anume să-l extermine, pentru o carte atât de veche? Doar nu avea 

nimic de-a face cu prezentul, deci nu avea cum ameninţa noul stat naţional 

şi legionar. 

− Nu uita că Antoneştii se manifestau exclusivist şi crunt. Nu le plăcea 

nimic altceva decât ceea ce preaslăvea doctrina antibolşevică. Fagu ştia tot 

ce se întâmplă, ceea ce nu vedea pe uliţe sau nu auzea din gura satului 

descifra numai cu puterea minţii. Interpreta până şi manifestele gărzii de 

fier, transmise prin radio. În orice dictatură un liber-cugetător ca Fagu nu 

are loc! decise cu vocea-i mereu răguşită Sara. 

− Dar nu prea se băga să acţioneze. A rostit un discurs descurajant atunci 

când junii au făcut ceata, care a pornit prin chei să ducă turmele la munte, 

pentru a le scăpa de rechiziţionarea pentru front. 

5 Târgu Mureş (magh.) 

6 citat din arhivele localităţii Bumgart 

11

Dan Morand 


− Toţi muntenii îşi urcă turmele primăvara pe munte şi le coboară din nou 

la iernat când se face ger, de iarba se usucă şi nu mai au ce paşte. Se prea 

poate ca transhumanţa asta să fi fost sezonieră şi tu să-i dai acum prea 

multă importanţă. Cine mai stă, acum, în Bumgartul de Sus!? 

− Sub douăzeci de familii, deci mai nimeni, dar mai toate satele, sunt 

părăsite şi au ajuns acum o ruină! Nu aşa a fost altă dată şi pot să te asigur 

că mai toţi locutorii din satul ăsta aveau gospodării nu numai jos, ci şi sus, 

nu numai stâne, cum unii cred şi poate le-ar conveni să zică, punctă Leon 

cu iscusinţa unui sabreur. 

− Ce să mai zicem, îţi aminteşti când copiii strigau în spatele lui Fagu, 

porecla Muieţi-Posmegi, pentru că se vorbea că dormea cu mândruţa pe 

genunchi? 

− Din respect, dragă! Numai din respect, o giugiulea ca pe o păpuşă. Se 

sfia să treacă la fapte pe nepusă masă! chicoti îndepărtându-se Sara. 

 

3. Villa Hermanni altădată 

Într-o zi de primăvară la una mie şase sute şi ... argatul înhămase deja cei 

doi cai de rasă Nonius la trăsura lui Stefan Sigerius, care pocni din degete 

pentru a chema vizitiul şi împinse băiatul pentru a-i da imbold să urce în jiţ. 

La picioarele lor se culcă peste vârfurile cizmelor şnauţărul uriaş. Luaseră 

armele de foc: două pistoale cu cremene şi o flintă, pe care le aşezaseră 

încărcate în lada de dedesubt, cu toate că distanţa faţă de oraş era de numai 

şase kilometri. Băiatul, eliberat de constrângerea perucii, sălta de bucurie şi 

îşi aranjă poalele redingotei după ce şezutul îşi găsi loc pe pielea de bou a 

jiţului, umplut cu paie îndesate cu lână. Amândoi purtau pe cap două pălării 

săseşti de culoare neagră cu borurile largi. 

− Filip, mână spre Baumgarten să curăţăm pomii fructiferi şi arbuştii! 

În anul 1529 osmanii asediaseră Viena şi pe drumul de întoarcere au 

devastat regatul Ungariei, care s-a împărţit în trei părţi: partea vestică a 

intrat sub stăpânirea habsburgică, centrul a fost ocupat pentru o sută 

cincizeci de ani de turci, cunoscut apoi sub numele de paşalâcul de la Buda, 

numai la est principatul Transilvaniei a rămas autonom, dar obligat să 

plătească tribut în calitate de vasal. Vreme de peste trei secole principatul 

va suporta şiruri de atacuri ale unor oşti organizate sau numai incursiuni 

puse pe jaf ale bandelor de turci înarmaţi, care îl călcau sub diferite 

pretexte. 

− Domnule, mă duci şi în pădure la vânat, după ce bulgarul îşi termină 

treaba? 

Sigerius puse palma stângă pe umărul odraslei. «Aduce mai mult cu Anne 

von Reus, decât cu mine. Femeile saxone nu nasc degeaba copii, îi fac ca să 

12

Dan Morand 


le semene la chip şi mai apoi la vorbă. Sper că nu şi la gândire, pe care voi 

încerca să i-o imprim ... » 

Pe drumul de ţară străluceau ici-colo cioburi de oglindă din luciul apei ce 

băltea, în primăvara umedă. Câinele sări din trăsură şi alergă în salturi 

viguroase, lătrând şi hăpăind apa, stropindu-şi picioarele şi pântecele din 

care blana atârna în franjuri, împletite cu noroi. 

− Cu-atâtea urme de mistreţ mă tem să nu ne fi ros sălbătăciunile coaja de 

la copaci. 

− Rănile trunchiurilor se vindecă mai greu decât cele ale oamenilor. Prins 

cu rădăcinile în pământ copacul nu are cum să-şi schimbe locul, deci nu se 

poate adăposti. Dacă-i ros de jur împrejur, săracul pom, se usucă! 

− Numai voi, bulgarii, puteţi fii mai oropsiţi decât copacii mei. 

− Da stăpâne, satul meu sau ce a mai rămas din el după pârjol, a fugit de 

urgia turcească. Zice ieri, nevasta mea, roagă-l pe stăpân poate ne lasă să 

facem o colibă în Baumgarten. 

− De ce să vă faceţi colibă, dacă aveţi unde locui în cetate, la noi, în 

camerele de jos, rezervate pentru servitori? 

− Pentru că am vrea să ne aşezăm aici. Şi este şi în favoarea domniilor 

voastre, că n-ar mai trebui să vă puneţi pe drumuri periculoase atât de des. 

− Cum se cheamă nevasta ta? 

− Verena, stăpâne! 

− Vrei să zici Venera, stâlcit în limba voastră! Mână, măi, Filip, pe râu la 

deal. Uite ce mare vine apa! După cotul lui Martin a ieşit din matcă 

revărsându-se peste malul mai jos, pe unde trece drumul spre oraş. 

Calul îşi domoli trapul pentru a traversa balta mare, adunată de la 

revărsarea apei, care din cauza contrapantei aproape nu mai putea curge în 

meandrul făcut. Dintre ramurile de sălcii, care încă mai purtau mâţişori 

brumaţi pocni zborul lansat a trei raţe. Şnauţărul Bruno sări şi ateriză pe 

scândura de la spatele trăsurii, pentru că înotul prin apa mare îl făcea să 

rămână în urma atelajului. Livada îi aştepta pictată cu pentagoanele albe cu 

borduri roz ale inflorescenţelor merilor. 

− Ce putem face, efendi, e să cosesc buruienile, să sap pământul 

împrejurul trunchiului şi să împrăştii gunoiul! 

− Nu mai îmi spune efendi, ca turcilor! Dacă vrei zi-mi pe germană, 

meister. 

− Jawohl, meister Sigerius. Ce bine, că aveţi livada cu breasla sticlarilor, 

mai la deal decât colegii din breasla aurarilor, unde poate inunda râul când 

se topeşte zăpada şi apele vin mari în primăvară. 

− Ce mai iarnă! S-a meritat, că am putut folosi sania şi blănurile groase. 

Lupii au ieşit din pădure şi urlau până sub zidurile oraşului. Se zice că aşa 

au dispărut cei patru membri ai familiei Binder când au plecat spre 

Marosvásárhely însoţiţi numai de două slugi, chiar în ajunul anului nou. 

13

Dan Morand 


− Lumea zice că au avut şi doi câini cu ei. 

− Şi patru cai, doi la sanie şi doi ai însoţitorilor. Dar ce-ţi trăzneşte prin 

cap de amesteci oamenii cu dobitoacele? 

− Popii noştri zic că şi dobitoacele au suflet. 

− La voi, la ortodocşi, animalele pot fi mai preţioase decât oamenii?! 

− Nu mai avem nimic în Bulgaria, meister Sigerius, pe toate le-au jefuit 

turcii, de am ajuns să murim de foame. Care nu au murit spintecaţi sub 

iataganele başbuzucilor, ienicerilor şi spahiilor au trebuit să se mănânce 

între ei, de aceea ne-am luat lumea în cap. 

− Pater, ţipă entuziasmat Hanzi, fugind spre câţiva spiriduşi cafenii cu 

dungi galbene, ce se zbenguiau în răchitele de la marginea pădurii. 

Dar spiriduşii, imobilizaţi de surpriză, în timp ce îi cercetau cu ochii de 

smoală, guiţară prin boturile mobile, ca de plastic, se răsuciră şi săltară 

înapoi rotind codiţe sfredel. Sigerius senior urlă îngrozit desluşind 

zgomotul vreascurilor frânte sub copitele grele. Şi cu viteza unui obuz, 

grohăind înspăimântător, apăru scroafa cu botul deschis şi beţia furiei în 

ochii rotiţi, până li se vedeau cearcănele roşii. Caii foroind s-au întrerupt 

din păscut, s-au pus bot în bot gata să primească asaltul sălbătăciunii cu 

bombardele copitelor. Hanzi se prăbuşi, împiedecându-se în fugă cu scroafa 

pe urme, iar bărbaţii se repeziră şi înşfăcară suliţele din rastelul de la 

spatele trăsurii. Primul aruncă Sigerius, dar animalul săltă sfâşiind aerul cu 

caninii răsuciţi exact când arma zbura, astfel încât vârful suliţei se înfipse 

în pământ. Schimbă direcţia asaltului şi coborî asupra agresorului care-l 

primi eschivând şi încercă a-i da o lovitură mai serioasă de secure. Se putea 

vedea însă că arma, mult prea uşoară, făcută a tăia la pădure, nu-i putea da 

o lovitură mortală şi la următorul asalt, dacă s-ar fi împiedecat şi ar fi căzut, 

sasul ar fi ajuns la discreţia colţilor înfricoşători. Filip, venit din laterală la 

două lungimi de suliţă, îşi luă avânt şi metalul greu al halebardei de război 

lovi trunchiul, numai muşchi, al scroafei străpungând-o şi trântind-o la 

pământ, de unde nu se mai putu ridica datorită mânerului lung al armei, ce 

o ţintuia, ci numai se învârtea mugind şi răscolind pământul reavăn cu 

colţii. 

− Efendi, vânatul îţi aparţine, vrei să-i dai acum lovitura de graţie? şuieră 

bulgarul, încălzit de efort. 

Filip apucă barda grea, o aruncă pe laterală înaintea lui Stefan, ale cărui 

palme îi prinseră coada groasă, lustruită. Dar în zvârcolirile furibunde fu 

dificil a nimeri capul animalului sălbatic, tocmai în frunte, şi reuşi a izbi a 

doua oară peste ochiul roşu unde jumătate din tăiş intră provocând ravagii 

mortale. Cu un ultim grohăit animalul îşi scoase limba şi vărsă un şuvoi de 

sânge negru de cheaguri. 

− Îl junghii imediat, efendi, să i se scurgă sângele, ca să avem vânat 

mâine la masă. 

14

Dan Morand 


Hanzi îi privea pe amândoi, palid cu ochii mari ca prunele ringlote, şi-şi 

scutură pletele blonde ca pentru a alunga un tablou lugubru. 

− Dar purceluşii de catifea, unde-s purceluşii? 

Stefan făcu un gest evaziv spre pădure, indicând pierderea lor în 

adâncimile tenebroase, pline de poteci ştiute numai de animalele sălbatice, 

unde umbreau întâi carpenii strâmbi, apoi fagii falnici şi stejarii noduroşi. 

Bărbaţii au tăiat vergi din aluniş pe care le-au legat cu scoarţă pentru a 

lărgi scândura din spatele trăsurii pe care Filip a pus scroafa despicată în 

două şi i-a acoperit trupul cu frunzele unor ramuri tinere. 

„Essen und Trinken mit gutem Gewissen“ 7 Sub chindeul din pânză albă, 

afişat pe perete, scris cu litere gotice brodate cu mătase neagră Verena 

trudea în bucătăria de vară la baterea cărnii, frecarea cu condimente 

amestecate, pentru a pune vânatul la macerat în sos de vin. Din odaia lipită 

de magazia de unelte, au apărut capetele copiilor: Ana mai oacheşă decât 

Gavril, amândoi curioşi să vadă ce vor îmbuca la prânz. 

− Добър ден майка8 ! 

− V-am zis să încercaţi să vă adresaţi numai în germană! Asta-i limba 

locuitorilor unde ne-am aşezat şi cu asta trebuie să ne înţelegem cu ei 

pentru a convieţui! 

− Bine, dar în casă, numai cu tine, am putea totuşi vorbi limba noastră, că 

nu ne aude şi nu ne vede nimeni?! 

− Tare mă tem să nu fiţi căpoşi ca tatăl vostru, Filip, care nu vrea să vă 

înveţe limba pe care a deprins-o în prizonierat la austreci. La mine, poţi să 

numeri cuvintele pe degetele de la o mână. Şi de-aia voi rămâne mereu 

slugă proastă, pentru că Meister Sigerius şi Frau Anne nu pot să-mi 

transmită niciun ordin mai complicat, deci trebuie numai să-mi arate ce am 

de făcut. Cum meister este staroste la bresla sticlarilor, câte nu v-ar putea 

învăţa să faceţi? Măcar tu, Gavril, învaţă-le limba şi bagă-te calfă în 

atelierul lui, să vezi cum clienţii o să te caute şi banii o să înceapă să-ţi 

curgă în palme, dacă sunt conduse de o minte deşteaptă! 

− Tata nu-i prost deloc! zise băiatul plin de orgoliul de urmaş. 

− Prost nu-i, da-i tare încăpăţânat. Catâru’ bătrân nu se învaţă la ham, 

zice un proverb de-al nostru! Şi i-a intrat acum în cap să avem aşezarea 

noastră, a slugilor bulgare pe un pământ, pe care o să-l cumpere de la saşi. 

Cu ce bani să-l cumpere, că noi trăim din mila lor, numai slujindu-i. Dacă 

mâine zic să plecăm ne strângem catrafusele, ridicăm coviltiru pe căruţă şi 

duşi suntem. Numai să nu ne gonească prin miezul iernii, să ajungem hrană 

la lupi, sau să îngheţăm bocnă în mama natură, că pe aici, prin nord, iernile 

sunt mai geroase decât prin sudul însorit de la malul mării. 

7 mănâncă şi bea cu un cuget bun (ger.) 

8 bună ziua mamă (bg.) 

15

Dan Morand 


Filip apăru în prag cu o figură radiind încredere, semn de ceva bun pe 

cale să se îndeplinească. 

− Gata, am bătut palma cu efendi, îşi frecă palmele, după care scuipă cu 

satisfacţie între ele şi le frecă din nou. 

− Ce gata, doară nu ai prins pe Dumnezeu sau măcar pe sfântul Petru de 

picior?! 

− Ne lasă să ne durăm coliba în capătul livezii dinspre pădure, dacă 

îngrijim parcela lui şi încă vreo cinci, ale rudelor lui şi ale nevestei. 

− Ce putem să facem acolo, să trăim departe de oraş în sălbăticie?! Nu te 

gândeşti la copiii ăştia şi alţii care poate vor mai veni? 

− Chiar, în primul rând, la ei mă gândesc. Să avem şi noi un acoperiş 

peste cap, care să fie al nostru şi poate cândva nu vom mai trăi numai ca 

slugi tolerate, la cheremul altora! 

− Dar la oraş învaţă germana şi îşi pot face mai uşor un rost. 

− Pentru asta eşti chemată după prânz! Baroneasa von Reus te aşteaptă să 

discutaţi, când le serveşti cafeaua. 

Verena, după ce deschise uşa, se ploconi în pragul odăii şi rămase 

înlemnită cu privirea în podea aşteptând să vadă ce are de zis stăpâna. Anne 

îi făcu semn să se apropie şi-i desenă pe o foaie, ca să se facă înţeleasă mai 

uşor. Magister Max şedea în centru, cu hochzilindărul depus pe masa de 

alături, cei trei copii alături pe scaune, scriau în caietele deschise cu 

creionul. Alături calendarul săptămânii, începând cu duminica unde ceasul 

din turnul bisericii arăta ora cinci, apoi zilele de lucru în ordinea cuvenită. 

Baroneasa îi întinse desenul pe care servitoarea îl luă şi dispăru făcând 

reverenţe. În odaia slugilor îl comentă cu copiii mai multe după amieze, 

înainte şi după orele particulare, când îi servea magisterului biscuiţi cu 

dulceaţă şi apă minerală Borsec din Carpaţi. 

Într-o dimineţă căruţa cu coviltir cu atelajul înhămat în faţă aştepta în 

curte, iar Bruno lătra de zor sâcâind catârii, ce-l alungau cu bocănituri din 

copite, în presimţirea aventurii călătoriei ce va urma. Au părăsit cetatea, ce 

se micşora în zare rămânând tot mai în urmă, au traversat un vad al râului 

Cibin, de mult timp cunoscut, şi au oprit pe un deal, în partea de sus a unei 

livezi, unde Filip cu Gavrilă s-au apucat a tăia tufişurile şi trunchiuri de 

copaci mai tineri de la marginea pădurii, din care au durat o colibă. Prima 

săptămână de vară au petrecut-o dormind în căruţă până ce au făcut pereţii 

şi acoperişul, iar pentru gătit foloseau un ceaun susţinut de trepied. După un 

răstimp au fugit la oraş pentru a aduce o sobă şi aşternuturi cu care 

condiţiile de trai s-au mai ameliorat. Alături, la o aruncătură de băţ, susura 

un şipot ce se unea cu altele şi se vărsau într-un pârău în care se scăldau 

mistreţii căruia i-au zis La Mistreţi. Din cauza colinelor dese, ca frământate 

de mâinile unui uriaş, au numit locul Hulişoare, iar drumul bătut de păstori 

16

Dan Morand 


şi de animale Calea Vitelor, căci pe acolo le mânau să pască iarba verde de 

la marginea pădurii. 

 

4. Descendenţii 

Până la urmă Filip şi Sofia Costinov au avut şapte copii, pe lângă Gavril 

şi Ana pe Paul, Rolf, Alexei, Elena şi Dimitra întrecând ca prolificitate 

familia Sigerius care a trebuit să se mulţumească numai cu cinci pe lângă 

Hanzi, Karl, Klaus, fetele Ecaterina şi Luise, deoarece pe alte două le-a 

pierdut în două epidemii succesive, de pojar, apoi de tifos. Ulterior s-au 

aşezat Bogdanovii, care se ocupau de viile, livezile şi păşunile saşilor din 

familia Roth pe locurile numite În Zăvoiu şi mai târziu istroromânii 

Mavorini care s-au aciuit Pe Ţelini, care dădeau până spre râpa cu pământ 

galben, îngrijind proprietăţile numeroasei familii Ziegler. Şi toţi au avut 

mulţi copii, căci dacă la naştere unul murea trebuiau să facă altul, iar dacă 

femeia murea bărbatul se recăsătorea cu una mai tânără, care se punea şi ea 

pe făcut copii. Mai rău era de văduvele rămase în urma bărbaţilor căzuţi în 

luptele cu turcii, atunci când toţi se retrăgeau în fugă la adăpostul zidurilor 

groase din cărămidă roşie, al turnurilor şi crenelurilor cetăţii, unde se 

simţeau apăraţi. 

− Bărbate, hai să mergem şi noi măcar duminica la biserică, să nu 

vorbească lumea că trăim ca păgânii! 

− Mergem, dar la care biserică că noi suntem ortodocşi şi nu există nici 

una, numai în munţi, cale de nu ştiu câte zile de mers călare. 

− La biserica din oraş unde merg şi saşii! 

− În ce straie muiere, că ce îmbrăcăm noi zi de zi îi atât de soios de-i bun 

numai la muncă pe hotare. 

− Dacă am făcut straie la copiii mai mari, Gavrilă − calfă şi Ana − bonă, 

vom strânge cureaua, creştem şi vindem nişte animale şi ne vom face şi 

nouă. 

− Dar asta se poate numai după anul nou. 

− Dacă numai atunci, aşteptăm, dar atunci să fie! Ştim măcar şi noi odată, 

când vom intra în rândul lumii. 

Şi s-au înfiinţat în straie nemţeşti la biserica luterană, care i-a primit cu 

braţele deschise, faţă de cea catolică, încă cu ochii la schismă. Când 

Gavrilă şi-a găsit o tânără, scribul care ţinea registrul căsătoriilor a înscris 

familia pe numele Kostinus spunând că la nemţi nu se poartă nume 

terminate în ov, şi cum interlocutorul se adresa în germană, nici nu putea fi 

de altă naţionalitate. Bogdanovii au devenit Bogen, iar Mavorinii au rămas 

Maworini, pentru că scribul nu adăuga numai terminaţii, dar şi înghiţea 

17

Dan Morand 


litere, care după părerea lui nu ar fi sunat bine în germană, persoana lui 

fiind singura autorizată să decidă asupra acestei chestiuni. 

Fiecare în casa din bârne de lemn vorbea cu ai lui încă limba strămoşilor, 

dar între ei, după ce au apărut şi istroromânii nu se mai puteau înţelege 

numai în germană. După două ore de mers spre nord-vest, prin pădure se 

deschidea un defileu, al Pârâului Argintiu, datorită pietrelor cu inserţie de 

mică şi al stâncilor căzute de la cariera de marmoră spălate de apă rece şi 

limpede de pe munte, căruia ei îi ziceau Silberbach. Pentru că orăşenii, în 

drum spre pitorescul cheilor, treceau pe lângă Bumgart şi îi chemau pe 

localnici să le fie ghizi, lumea a început să îi asimileze cu numele locului şi 

să le spună şchei. 

 

5. La margine de codru 

Afară ploua cu găleata şi familia de colonişti stătea adăpostită în căruţa 

cu coviltir, copiii în faţă aşezaţi în jilţuri şi părinţii în copastie, pe pături de 

lână întinse. În şăriglă picăturile răpăiau peste fuioarele de fân, care zăcea 

şi în căpiţe protejate, pe laturi jos cu un grilaj împletit din crengi decojite de 

alun, pentru ca animalele să nu se înfrupte prea devreme. Iarba cosită se 

uscase demult şi mirosul de fân trezea şi pofta cailor, care păşteau lăsaţi 

liberi pe ţelini, dar veneau şi ridicau boturile ca să-l mai miroasă. În ţarcul 

cu strungă de muls, făcut din pari, oile păşteau, behăiau, iar mieii îşi 

încercau corniţele. Câini, fără jujeu, căscau plictisiţi sub un gorun găunos în 

scorbura căruia plozii îşi amenajaseră o colibă. Brusc, fără nici o prevestire, 

o vietate ce mişuna, dând târcoale dinspre pădure, schimbă atitudinea 

animalelor. Caii încordară gâturile şi cu nările fremătând scrutau desişul de 

carpeni ce se continua cu fagi şi stejari, iar câinii lăpăiră tiptil şi se 

cuibăriră sub căruţă. 

− Bărbate, să fie ... 

Crengile trozniră şi o arătare întunecată sări drept în ţarcul oilor şi frânse 

fără zăbavă în labele masive un batal. Câinii au urlat şi cu părul de la gâturi 

zburlit s-au repezit într-acolo. În schimb, caii cuprinşi parcă de streche, au 

început să zvârle spre ceruri cu picioarele din spate, aşezaţi bot în bot. 

− Ursu, ursu, urlă Filip dumirit, căutând în grabă puşca, dar, fără a da de 

armă, reuşi să apuce numai bâta de corn, cu care se repezi spre ţarc. 

Puţin prea tîrziu ... căci deja din urs se mai vedeau numai tălpile negre ale 

opincilor trase peste labele din spate, în timp ce intra în desiş cu cârlanul 

înhăţat în bot, urmărit de câinii, care, lătrând precauţi la o distanţă sigură 

pentru hăituială, s-au oprit la liziera pădurii, încadrată cu tufe de 

porumbele, prin acele cărora namila a trecut frecându-se şi rupându-le, ca 

prin brânză. 

18

Dan Morand 


− Văleleu, omule, cum o să ne facem casă alături de sălbăticiunile 

pădurii, se văicări femeia. 

− Să vezi numa’ cum îi vin ió de hac! O facem din bârne groase prin care 

nici jivinele nici intemperiile n-au cum să răzbată! 

− Dar, dacă ne trezim cu animalul în curte? 

− Îi facem de petrecanie şi-i punem pielea în băţ, femeie! Ursu-i numai 

unu’, da’ noi suntem mai mulţi! 

− Ne sperie copiii, bărbate! 

S-au ajutat unii pe alţii şi cele trei familii de colonişti au tras un atelier nu 

mai mare de şase pe patru metri şi înalt de trei, pe piloni de stejar prinşi jos 

într-o sanie fixată la orizontală peste lespezi de granit. La intrarea în chei au 

doborât ceva brazi pe care i-au tăiat pe loc cu beschia şi i-au tras cu lanţuri 

legate de crucea cailor. Caii semigrei ai lu’ Bogen au fost de neînlocuit. 

− Nu mai fluiera, măi, Constine că nu mă aud caii! Hii, Puiule, prîîî, măi 

Surule, dă-i la vale, haidaţi mă!!! urla surugiul de răsuna nu numai pădurea, 

ci şi crestele întorceau ecou! 

− Mă asurzeşti, măi, Bogen, mă asurzeşti, urli mai nebun ca un birjar. Se 

mai întoarce şi dinspre munte de trebuie să te ascult de două ori! 

Traversele podului şi căpriorii i-au cioplit din trunchiuri de brad. Cum 

încă nu se pricepeau a face scânduri, şarpanta au legat-o tot cu grinzi 

subţirele şi cuie din lemn în găuri date cu coarbe, adusă de la breasla 

fierarilor din oraş împreună cu o lădiţă de cuie forjate, cu care au îmbinat 

podul umplut apoi cu fân şi căptuşit cu blăni de oaie ţurcană. De dormit, 

dormeau pe lâna miţoasă, mai fină, a ţigăilor. Deasupra, drept învelitoare, 

au pus snopuri de paie întreţesute pentru a nu intra ploaia. La un pahar de 

rachiu s-au sfădit dacă să pună la acoperiş cruce sau vreun animal cioplit. 

Dacă veveriţa în două picioare, cu aluna în faţă şi coada stufoasă curbată pe 

spate i-a ieşit aşa de bine sculptorului Tico Maworini, vietatea şi-a găsit 

locul pe vârful coamei dinspre tindă, de unde toţi o admirau în zilele 

frumoase, când găteau şi mâncau la marginea pădurii. În atelier ciopleau şi 

stivuiau grinzile pentru a se usca, căci neavând pereţi pe laterale, vântul 

sufla pe unde se nimerea. 

Trei bărbaţi şi patru juni au construit mai întâi casa lu’ Kostinus , apoi 

întocmai pe celelalte din bârne îmbinate cu şa şi petrecându-se la colţuri. 

Mult mai târziu şi numai după ce s-a format vatra satului au început a dura 

case din lemn tencuit pe suport de laţi sau trestie, adusă din bălţile râului, 

apoi case din chirpici şi mai încolo case din cărămidă de mână, pe care la 

început au făcut-o în forme din lutul adus de la Râpa Galbenă, amestecat cu 

apă din Cibin. Cărămida zvântată o clădeau prin suprapunere şi în golul 

interior ardeau lemne uscate de fag, cu care afumau şi carnea. După ce s-au 

aşezat familii de gitani, care au plătit terenul saşilor din Hammersdorf cu 

aur din salbele de cocoşei, au înjghebat o minifabrică pe drumul ce ducea 

19

Dan Morand 


pe Râuladeal şi au lăsat fabricarea cărămizilor de mână în sarcina ălora 

veniţi mai de departe, tocmai din India. 

 

6. Sfântul Gheorghe din vitralii 

− La slujbă pastorul Konrad se roagă des la Domnul pentru a ne feri de 

pacostea ciumii, când, ultima dată, peste o treime din populaţie a trecut în 

lumea celor veşnice, şi a năvălirii mongolilor, care aproape au distrus 

oraşul de sus, şi în cele din urmă pentru sufletele tuturor celor dispăruţi. 

− Nu uita că acum trei sute de ani strămoşii noştri nu aveam cetatea de 

azi cu ziduri groase, turnuri şi creneluri. 

− Dar, odată cu praful de puşcă, bombardele au fost înlocuite cu tunuri şi 

calibrul şi viteza ghiulelei trimise de un canon poate produce pagube 

serioase în ziduri. 

Clopotele bătură îndelung şi în dungă în turla bisericii evanghelice 

construită în stil gotic − un monument ascuţit, la o oră când nu se oficia 

servicul divin şi în oraş nu se declarase nicio stare de carantină datorită 

vreunei molime. Pe străzi fugeau trompeţi şi toboşari care chemau lumea la 

arme. Depozite cu arme se găseau în mai multe locuri ale oraşului roşu: la 

sediul breslelor, acasă la soldaţi, dar cea mai mare parte a muniţiei, grijită 

în lăzi cu praf de puşcă era apărată de ziduri groase sub bolţi de cărămidă în 

turnul pulberăriei. Georg mai sună prelung în goarnă, semnalul de adunare 

de pe Podul Mincinoşilor asupra oraşului de jos şi se repezi să se înarmeze 

la breasla aurarilor. Dintr-o fereastră, deschisă deasupra Pasajului Scărilor, 

coadele bălaie de culoarea spicului de grâu semnalau prezenţa lui Inge. 

Printre obloanele întredeschise fata îi trimitea bezele înfocate, semn că îl 

aşteaptă după luptă în cotlonul lor de iubire, ca să-l dezmierde. 

Tipul ăsta de excitaţie se moştenise din vremuri ancestrale, când 

surescitarea luptei apropiate se transmitea de la femei, care neparticipând se 

simţeau frustrate de senzaţiile tari ale confruntărilor fizice, către bărbaţi. 

Prin semne intime, adeseori cam obscene, arătau că-i aşteaptă întregi sau 

răniţi, plini de sudoare şi sânge, ca printr-un ultim efort să le înalţe pe 

culmile orgasmului. Îndeosebi, aflate deasupra, din relatările buzelor 

partenerilor puteau imagina, mai bine, expresiile chinuite de pe feţele 

inamicilor muribunzi, în agonie. 

Cât timp duelul de artilerie începea, femeile se rugau în biserica 

reformată sub îndrumarea pastorului Konrad. Rachetele trimise de locutorii 

cetăţii înspăimântau cumplit pe asediatori. Turcii tremurau numai la auzul 

vâjâitului şi exploziilor acestora, care le aminteau de focul grecesc şi se 

întrebau dacă rachetele trimise de ajutoarele artificierului din cetate, cam 

imprecise, nu erau fabricate după acelaşi înspăimântător secret. Iarba uscată 

20

Dan Morand 


de la marginea câmpiei, ce se termina la buza şanţului cu apă, ce înconjura 

cetatea, ardea de pe urma exploziilor. 

În biserică Inge privea extaziată vitraliul care îl reprezenta pe sfântul 

Gheorghe călare pe un cal alb, în care-l vedea imortalizat pe Georg, iubitul 

ei, tăindu-i respiraţia. Dopamina, îi înnebunise creierul şi credea că 

retrăieşte orgasmele din timpul viselor erotice. Sceptică, cu privire la 

anumite schimbări din viaţa reală, uneori visele îi suplineau neîmplinirile 

trăirilor alături de un misogin. 

− În cele mai multe cazuri aceste vise voluptoase sunt semne că 

schimbările vor începe să se întâmple şi în viaţa reală, o consola prietena 

Luise, o confidentă duplicitară. 

− Georg ăsta-i un animal, care-mi vrea numai trupul, să se satisfacă 

numai el după război, nu vrea să ţină cont şi de sensibilităţile mele de fată 

tânără! 

− Nu numai sensibilităţile, poate chiar plăcerile, o aduse cu picioarele pe 

pământ Luise. 

Luise aproba toate mărturisirile Ingei, care ajungeau repede de la amantul 

ei, Paul, în urechile Gerdei, sora lui Paul, care era prietenă cu Bruno, fratele 

lui Georg, deci în mica cetate cercul informaţiilor se închidea datorită 

limbuţiei lui Luise, o fată cu înclinaţii de confidentă multiplă. 

21

Dan Morand 

 

7. Personalităţi locale 


Disputele dintre filozof şi inginer se încingeau în căminul cultural, cu 

ocazia întâlnirilor tinerilor intelectuali de sărbători, când corul mixt cânta 

texturi populare şi prelucrări folclorice, formaţia de fluieraşi înflorea 

cântece de ciobănie, iar fanfara se producea cu muzică de promenadă şi 

cântece domneşti. Prima dispută a fost generată de repararea şi eventuala 

modificare a morii de pe râu. Despre gândire cei doi nu se contraziceau că 

se află apărată de calota craniană, dar sufletul nu îl puteau localiza pentru 

că unele femei declarau că simt palpitaţii la inimă, iar altele o stare de leşin 

în zona burţii, pentru care toate cădeau de acord că este locul în care zace 

iubirea bărbatului. 

Dacă filozoful era binevoitor, datorită firii optimiste, inginerul era 

taciturn, uneori sarcastic, datorită stoicismului. Pe când filozoful zicea 

«deschide-ţi inima şi învaţă pe pielea proprie» inginerul îl contrazicea că 

«numai prostul învaţă pe pielea proprie, iar deşteptul din greşelile altora». 

Filozoful completa că: «ce frumos este să greşeşti de amorul artei» iar 

inginerul «orice greşeală este păguboasă»! După moartea în al doilea an de 

război a filozofului, care prin alegerea ulterioară ca membru al Academiei, 

se bucura de recunoaştere naţională, sfatul local a decis ca bustul 

eminentului să troneze în piaţa centrală, care i-a preluat numele, dar satul să 

nu-şi schimbe numele, aşa cum a propus prefectura, ci să rămână tot 

Bumgart, că «deşi conform arhivelor, numele acestuia s-a schimbat de mai 

multe ori, asta s-a întâmplat numai din cauza voinţei strămoşilor, devenită 

istorie. Ce a fost, trebuia să rămână tot aşa, pentru că trecerea vremii nu stă 

sub controlul oamenilor»! 

Printre cei mai aprigi susţinători a fost inginerul, care după calcule 

urmate de desene, dispute cu filozoful şi interminabile şedinţe de analiză la 

sfatul obştii satului, a obţinut aprobarea ca moara de pe firul apei să fie 

montată în amonte, la începutul cheilor, unde se afla o cascadă, iar energia 

apei să fie sporită printr-o conductă de fugă făcută din trunchiuri scobite de 

goruni. 

La cascadă se făcea baie la bulboană şi duş sub pânza de apă vara, după 

un program ale cărui zile alternau pentru bărbaţi şi femei. O veche lozincă 

de pe vremea când Muc senior a fost judele feciorilor din sat, scrisă cu 

vopsea albă, sclipea pe peretele cenuşiu de stâncă: „Soarele şi labagismul 

întăresc organismul“. Studenţii au corectat cuvântul cu sugestie practică 

din dialectul ţărănesc cu − onanismul. Comuniştii cu pudibonderia 

avântului revoluţionar au încercat să o acopere cu vopsea neagră, dar nu se 

usca bine dreptunghiul că cineva o rescria. S-au organizat pânde împotriva 

22

Dan Morand 


duşmanului de clasă care nu doarme niciodată! Nimic …. Ba, dimpotrivă a 

mai apărut alta, atribuită tot studenţilor aflaţi în vacanţă: „O labă cu temei, 

face cât zece femei“ la care un scris prea delicat, a adăugat: „Nu-i ca 

menghina din Şchei“. În privinţa ultimei inscripţii nimeni nu avea nicio 

îndoială la cine se referea, căci Dora, profesoara de biologie, zisă Curdefier 

făcea naveta cu şoferii de pe maşinile cu peridoc, transportând buşteni din 

satul de sus până în oraş, plătind numai în natură. Aflând de nedorita 

publicitate de la cascadă, Dora a chicotit numai şi a răspuns nonşalant 

interlocutorilor în faţa căminului cultural: 

− Ce bazaconie? Tinerii, care scriu astfel de lucruri neruşinate, ar trebui 

sancţionaţi! 

− Dar cine să-i poată prinde?! Şi ió aprob că menghina asta e prea tare 

pentru ce au ei în cioareci, dacă are fălci din fier. 

În fine, moara a fost demontată şi subansamblele au fost încărcate în 

căruţe şi trase de cai semigrei până la ieşirea din defileu, unde duruia 

cascada. Inginerul a montat conducta şi a schimbat palele turbinei cu altele 

noi, cioplite tot în lemn de stejar. Moara măcina acum mai vârtos, încât a 

fost nevoie să se fabrice alte pietre mai mari, care i-au crescut 

productivitatea. La timpul acela proprietar era Titus, milionarul, care a dat 

o mare chermeză şi a denumit moara cu numele inginerului, 

recompensându-l cu o primă apreciabilă, dar nu îndeajuns de consistentă. 

Amândoi au fost de acord să poarte nu numai piaţa centrală, dar şi căminul 

cultural numele filozofului, dar pentru asta trebuiau să-şi dea 

consimţământul şi preotul, care răspundea de şcoală şi de cămin, cât şi 

judele, conducătorul satului. Milionarul a făcut două donaţii: din una se 

suportau deplasările formaţiilor săteşti la diferite festivaluri, iar din cealaltă 

cumpărarea de materiale pentru amenajarea civică a pieţii centrale. 

Speranţele civile au fost întrerupte de întorsătura războiului, pe care, după 

unele păreri, l-am pierdut, după alte păreri l-am câştigat. Lucrurile s-au 

clarificat mai bine după rămânerea armatei sovietice în ţară, fapt care i-a 

adus la putere pe comunişti şi toate au trebuit schimbate pentru a respecta 

principiile noii orânduiri. Tot ce era vechi se numea retrograd, toţi oamenii 

cu valori afirmate anterior reprezentau duşmani de clasă, ca reprezentanţi ai 

vechii orânduiri burghezo-moşiereşti şi trebuiau arestaţi, schingiuiţi şi 

băgaţi la pârnaie. Bunurile lor erau confiscate şi date spre uzul comun, 

aşadar în casa devenită muzeu a filozofului s-a stabilit sediul CAP-ului, iar 

în piaţa centrală după demolarea statuii, s-a pus monumentul soldatului 

sovietic eliberator şi a fost numită Armata Roşie. Cu vremurile noi, la 

căminul cultural, manifestările au fost sistate pentru că formaţiile cunoşteau 

numai cântece reacţionare sau naţionaliste. Tradiţia întreruptă a fost 

preluată mai târziu cu greu şi multe opinteli, pentru că «dragi tovarăşi nu 

ne-a fost uşor», sub genericul Cântarea României, când secretarul general 

23

Dan Morand 


al PCR a inaugurat cultul personalităţii şi totodată, pentru a-i da mai multă 

pregnanţă, politica naţionalistă. 

Pe atunci statul „popular“ s-a pomenit posesorul unei proprietăţi comune 

naţionalizate de la foştii exploatatori, pe care o administrau tovarăşi cu 

origine sănătoasă şi dosar bun de cadre, dar fără studii şi cu inteligenţă 

submediocră, dispunând şi de experienţă practică limitată, fie numai într-o 

ramură a industriei, fie numai în agricultură, dar mai des după o zi asiduă 

de muncă se ştergeau de mai multe ori cu şerveţelul la gură. Chiar dacă ar fi 

avut ceva în cap nu puteau să îl folosească pentru că dogmatismul comunist 

i-ar fi stigmatizat ca sectari. Unitatea de granit a dogmei se baza pe frică, 

iar frica era întreţinută prin victime. „O clipă de sinceritate te duce la 

securitate“! Cât timp însă molima turnătoriei nu se răspândise şi nu flagela 

conştiinţa poporului, cârcotaşii, viitori reacţionari, mai comentau. Titus 

către preot: 

− Viitorul de aur se construieşte pe o pandemie cronică − lipsa de gândire 

şi de iniţiativă, bazată pe flagelul fricii în proporţii de masă. Opacitate şi 

secretizare în dosul cărora ministerul de interne a clădit un eşafod de 

victime. 

− Agenţi împielitaţi te ridică noaptea din aşternut să te schingiuie în 

catacombele infernului, trecând prin anticamera inchiziţiei. 

Preotul îşi împleti degetele mâinilor, aşteptând cu răbdare răspunsul. 

− Dar ştabii comunişti au totul: casă din confiscări, maşină la scară, pistol 

la brâu, şofer de servici, mâncare de la Mercur , chermeze tovărăşeşti! 

− Fără nicio răspundere economică, ca tine, Titus − fost exploatator. 

− Mai nou, mi s-ar putea zice imperialist! 

Şcoala filozofului, care sublimase gândirea obştii prin transcenderea 

experienţei seculare într-un trăirism modern selectiv, se manifestă atâta 

timp cât zbirii i-au permis, ca o susţinătoare a moralei creştine şi a 

libertăţilor mocăneşti. Fiind cunoscută de naţiune, un reprezentant a fost 

invitat în capitală la un simpozion la Academia Economică, cu ocazia 

argumentării „pe baze ştiinţifice“ a necesităţii stabilizării, la mult timp după 

ce se făcuse. Patriarhul ortodox, proaspăt uns în funcţie de guvernul 

comunist, a argumentat că „banii sunt ochii dracului“ mai bine că au 

dispărut de pe piaţă, mai ales că erau de tip vechi, capitalist, având gravat 

portretul regelui. 

Într-o demonstraţie de-o logică impecabilă, urmaşul filozofului a replicat 

sălii că banii reprezentau economiile nu numai ale capitaliştilor ci şi ale 

multor muncitori şi ţărani mijlocaşi, care rămâneau fără putere de 

cumpărare ... «şi-n economia de piaţă neavând devize nu mai cumpărau», 

deci «şi oferta este inutilizabilă» ţipară studenţii. Patriarhul ridică sala în 

picioare pentru «tatăl nostru», la care bobocii studenţilor aruncară 

chipiurile, din catifea vişinie şi monograma facultăţii cusută cu fir de 

24

Dan Morand 


culoare aurie, în sus strigând că «tatăl nostru nu mai este în ceruri, ci PMRul 

pe pământ». 

La Comitetul Central se primise deja informarea, de la securiştii şi 

turnătorii plantaţi în sală, şi când patriarhul a fost chemat să dea seamă 

«nici rugăciunea nu-i mai potoleşte pe nebunaticii ăştia de tineri» i s-a 

răspuns că nu dlui este competent, va avea grijă partidul de asta. Şi a 

umplut închisorile vechi şi a înfiinţat altele noi prin cetăţi vechi, cu tineri, 

copii de ţărani liberi, din frăţiile de cruce de la liceele din Făgăraş, cu foşti 

miniştri, cu români care au luptat pe frontul de est, încălcând teritoriul 

sovietic, cu fostele administraţii ale Basarabiei, apoi cu cei care nu se 

înscriau în întovărăşiri, precursoarele viitoarelor colhozuri în varianta 

românească. Şi mai ales cu cei care nu vroiau să retrăiască foamea 

ucraineană, căci grijeau bani, bunuri, recolte, deci cu ticăloşi de chiaburi. 

Apoi a venit rândul fostelor partide, apoi ale fostelor sindicate, apoi ale 

celor care nu ştiau să se dea bine la fund şi să se ascundă de ochii vigilenţi 

ai turnătorilor. Naţiunea se amorfozase şi în faţă mai ieşeau, agresivi, 

numai liderii propagandei roşii, iar din umbră securitatea chinuia, băga pe 

veci la puşcărie, asasina, simula sinucideri, făcea execuţii, după înscenarea 

unor procese sumare, mult trâmbiţate prin ziare, intimida, incita la 

delaţiune pe oricine şi oriunde, numai să fie cât mai mulţi. 

Un pictor mural zugrăvise în pronaosul catedralei patriarhale pe o parte 

raiul vegheat de heruvimi şi de serafimi şi pe alta iadul păcătoşilor chinuiţi 

de draci şi mai marele lor încornorat, cu coadă şi copite de ţap purta 

trăsăturile şi zâmbetul sarcastic al filozofului, ai cărui adepţi, blestemaţi de 

preasfinţitul îşi stinseseră anonimi logica, devenită inutilă, printre dunele 

ordonate de simunul luptei de clasă în deşertul dogmei, iar trupul în 

tenebrele bestialelor închisori comuniste. 

25

Dan Morand 

 

8. Institutul 


Când Dia l-a văzut pe Leon urcând de pe Corzo spre Bulevard s-a grăbit 

să-i iasă în întâmpinare, fâţâindu-şi trupu-i de manechin, cu formele-i puse 

în evidenţă de o rochie strânsă pe trup, pentru a ciripi o şuetă modernă, fără 

a presimţi că dispoziţia tânărului o va adânci într-o conversaţie, mai mult 

de interes general, pe care nu o va putea particulariza. Totuşi fata se prinse 

în broderia dialogului, cu replici caustice. 

− Un experimentat politician spunea că ori de câte ori vrem să nu se 

rezolve ceva înfiinţăm o comisie. 

− Adică organizăm instituţional pe cei care freacă menta! Ceva 

asemănător, se întâmplă şi la noi. S-au înfiinţat atâtea agenţii, direcţii, 

gărzi, institute şi asociaţii, care fiecare nu ştie cu ce să se mai ocupe, căci 

îşi suprapun activităţile şi se încurcă una pe alta! 

− Permite să remarc că treaba iese tocmai pe dos. Asociaţia Românilor de 

Pretutindeni a ţinut ultima întâlnire, cu finanţare de la guvern şi a strâns toţi 

fripturiştii, făcând promisiuni pentru lingăii de mâine, pentru a demonta 

altă asociaţie, care funcţiona în exil încă din timpul instaurării dictaturii 

comuniste. 

− Băiete, absolut nimeni nu i-a obligat să trădeze. 

− Sigur că da, dar românul săracu’, învăţat cu atâtea stăpâniri trebuie să 

se orienteze şi dacă iese ceva de ce să nu trădeze? Dacă nu se înscrie el, 

sare altul mai sprinten în schemă şi dacă a pierdut startul, toată partida s-a 

dus de râpă! 

− Crezi că nu ştiu? Sunt bine informată! Un viitor fost prim ministru, încă 

făcând parte din tagma românilor verzi, a format o asociaţie mondială a 

oamenilor de cultură şi de ştiinţă, pentru care a deblocat nişte fonduri şi i-a 

invitat la „Ad Aquas Herculi Sacras“. 

− Adnotare! De fapt primei forme i se zicea uniune şi preşedintele ei, ce 

mai accent englezesc avea, a luat o mardeală straşnică când a 

contracandidat la funcţia supremă contra soarelui cu concepţii de răsărit. 

− De unde bani, de unde infrastructură?! Eroul tău zâmbea mereu pe 

enşpe mici ecrane cu faima unui Hercule, după ce-a ucis hidra cu două 

capete, pe care o declarase un anticrist naţional. 

− Şi până la urmă, unde s-a ajuns cu sloganul patriotard de apărare a ţării 

contra vânzării? 

− Fereşte-mă doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur. Ne 

sfarmă ciocoii din interior! Anticorupţia arestează pe marii mahări cu 

mediatizare excesivă, neapărat cu asta, ca să arate ce maşini scumpe, ce 

feţe grase, surâzătoare au şi cum îşi cheamă apropiaţii la mobil. 

26

Dan Morand 


− Apoi, gagico, îi pune pe liber fără condamnare, perfect legal cum zic 

comentatoarele pe posturi. Şi ei cheamă apoi guvernul în proces, ca să 

ceară daune că i-a stresat cu ancheta şi i-a ţinut închişi de pomană. 

− Vezi şi studierea crimelor comunismului. Numai poze ale ştabilor 

comunişti, vile, maşini, defilări, plenare şi salariile lor barosane. Nu vezi un 

deţinut politic torturat, un cadavru neidentificat, un monument ridicat în 

memoria martirilor pentru a fi scoşi la vedere! se lamentă Dia. 

− Şedinţa senatului de la Praga a propus uniunii europene asimilarea 

dictaturii comuniste cu holocaustul. S-a făcut ceva? 

− Când mi-oi vedea ceafa. Totul seamănă a parodie, iar nouă ni se cere să 

o mimăm! 

− Şi s-o aplaudăm. Îmi pare bine că recunoşti că trebuie să ne lăsăm 

manipulaţi! 

− Mimează tu dacă poţi, că trăieşti printre rânjetele lor scălăbăite, eu mă 

abţin. Vreau să simt ceva autentic, cum ar fi dragostea! 

Ajuns acasă Leon a extras plicul din cutia poştală, vârându-l imediat sub 

trenci pentru a-l feri de ploaia mocănească, ce curgea afară. Sub antetul 

Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului, pe anvelopa udată în 

partea de jos, citi tipărit numele lui. Ştia din mărturisirile mamei sale, că 

tatăl său împreună cu fratele lui au plecat la partizani în munţi, de unde nu 

s-au mai întors, aşa că au fost daţi dispăruţi, iar locuitorii satului vorbeau că 

au fost omorâţi de securitate. Pentru identificarea unor oseminte i s-a făcut 

proba ADN la institutul de medicină legală şi buletinul de analiză din plic 

confirma că rămăşiţele aparţineau tatălui. Jurnalul de luptă al acestuia îl 

ascunsese mama lui la baza hornului de la bucătărie, prin care căzuseră 

nucile transportate de ciori, care veneau în sezonul rece să se încălzească la 

curenţii ascendenţi de fum cald. Cândva, va fi descoperit din întâmplare de 

către un hornar, care-l va preda noilor proprietari, ce, aproape sigur, nu vor 

mai ştii nimic despre vechii locatari. 

Scheletul tatălui partizan a fost transportat la Institutul de Antropologie, 

unde i s-a reconstruit chipul, iar la Institutul de Fizică holograma. La 

hologramă un minispaţiu se umple cu lumină, reproducând optic trăsăturile 

omului dispărut. Cu vocea sinterizată, conform înregistrărilor făcute de 

securitate în timpul anchetelor şi procesului, chipul tatălui îşi depăna 

însemnările în faţa feciorului. De două ori condamnat la moarte având parte 

de mai multe simulacre de execuţie, după cea mai opresivă politică de 

distrugere a conştiinţei, imaginată de rudimentarii dictatori bolşevici, apoi 

pusă în practică de regimurile marionetă. Şi în locul ei pătrundea frica de 

tortură, de foamete, de moarte, de trădarea semenilor, de ostracizarea 

membrilor de familie, frica de orice, care întrerupea comunicarea şi toţi 

erau sterpi, trecând întunecaţi pe trotuare, sau mimând o veselie falsă. Mulţi 

spuneau stupizenii, cum numai capetele găunoase puteau să scoată şi 

27

Dan Morand 


stăteau apatici − o masă de manevră, ca la şedinţele de partid. Pe de altă 

parte, ciracii pândeau vreo scăpare a semenului, vreun motiv pentru a-l 

turna, numai ca să se poată bucura, că ştie cui i se face rău, dar celălalt nu 

are habar! Cât se va mai bucura sub masca prieteniei colegiale, se tutuiau, 

da se tutuiau!, cât se va mai bucura dacă „prietenul“ îi va mărturisi că este 

anchetat, că nu l-au lăsat să plece în Vest şi că are necazuri la servici. Da, 

se va bucura pentru că şi-a dovedit aşa zisa loialitate faţă de stăpânire, de 

fapt propia-i turpitudine! Şi asta, până la urmă, se răsplătea pentru turnător, 

se simţea puternic, căci alături de putere putea face rău. 

− Să râdă în guşă de fraieri că i-au înfundat! se manifestă acid Dia. Ce 

folos pentru unchi că l-au eliberat după şaişpe ani de temniţă. Apoi i-au mai 

dat încă trei, după ce s-a întâlnit cu foşti partizani şi careva l-a turnat. Se 

ajunsese că din trei oameni unul informa securitatea. 

− Dar, unchiul Vasi, nu mai cunoştea pe nimeni! 

− De-aia s-a sinucis? Singurătatea şi mai ales izolarea sunt greu de 

suportat. 

− Nu s-a sinucis, a fost întâi strangulat şi mai apoi spânzurat de cuiul 

lămpii cu un ştreang roşu. În seara anterioară un fost camarad de front s-a 

strecurat să îl viziteze şi vizavi de poartă, ascunsă sub teiul mare, staţiona o 

Pobedă neagră. 

«Cine e la Man?», a întrebat camaradul pe portar. «Trei agenţi ai poliţiei 

secrete». «Îl anchetează din nou?» «Aşa se pare»! Camaradul, de pe frontul 

de est, a plecat în pripă şi a revenit a doua zi în zori pentru a-l găsi 

spânzurat de tavan, ţeapăn şi rece, cuprins de indiferenţa rigidităţii 

cadaverice. La plecare s-a adresat cinic turnătorului, care se erijase în 

portar. «Mă, de ce nu puteţi fii mai discreţi. Ştreangu’ cu care l-aţi agăţat de 

ce este roşu»? Ăstălalt îi rânji obraznic în faţă, observă că intrusul are o 

privire a naibii de ameninţătoare, statură atletică şi mâinile neliniştite şi 

încordate, ce se răsuceau ca trupurile de şarpe, şi se retrase prevăzător, 

gândindu-se cum ar putea scoate rapid pistolul, dacă insul, din faţă, ar 

deveni răzbunător şi ar încerca să-l sugrume sau înjunghie. «Să arătăm a 

cui a fost mâna, căci acum nu ne mai temem de nimic». Scuipatul îl simţi 

instantaneu pe faţă în timp ce agresorul îi şuiera: «Să nu îndrăzneşti să 

mişti, grijania mătii de jigodie, nici măcar să nu tresari că-ţi va fi ultima 

respiraţie, spurcăciune! Câţi au fost»? «Nu ştiu!» «Câţi am zis, nu care, bă, 

slugă idioată. Canari, ca tine, am mierlit o droaie. Nu mă sili să teomor»! se 

încordă gata să sară. Paznicul se retrase în ghereta lui şi atinse cu umărul 

telefonul de campanie, ce făcea legătura directă spre sediul securităţii. 

Trupul lui recepţionă două izbituri, care-l năuciră, înainte ca să mai poată 

cugeta şi intreprinde ceva. «Trei» gemu umilit, muindu-se ca o cârpă şi 

leşinând pe jos. Bocancii celuilalt îi mai controlară o vreme trupul inert, 

28

Dan Morand 


apoi intrusul dispăru, nu înainte de a-i lua pistolul mitralieră cu pat 

rabatabil din cui şi toate încărcătoarele. 

Cei doi fraţi, Felix şi Leon se întâlneau, cât de des puteau, pe meleagurile 

natale. Au urcat dincolo de schitul în renovare şi stareţul le spuse povestea 

comorii păstorilor mocani, pe care o ştiau din fragedă copilărie, când lor le 

înflăcăra visele. Difereau mereu variantele, dar care oricât de multe ar fi 

fost îi fascinau şi le puteau visa şi cu ochii deschişi. Căci a fost ascunsă pe 

rând de năvălirea trupelor turceşti, de răzbunarea revoluţionarilor maghiari, 

de ordinea criminală a naziştilor şi de ocupaţia exterminantă a sovieticilor. 

Leon, mai vârstinic, se pretindea mai experimentat. 

− Nu este niciun truc că a face bani prin a găsi o comoară înseamnă şi o 

izbăvire sufletească, căci te scuteşte ca să îi strângi prin ticăloşii, care până 

la urmă te apasă şi oricâte relaţii ai avea, stai cu frica în sân că alţii sau îţi 

vor trimite anchetele pe cap sau vor lăsa dosarele, blocate de mafia politică 

pe la judecătorii, să îşi urmeze cursul. 

− Cât despre munca cinstită nicio speranţă în eşafodul de biruri de acum, 

deşi n-ar strica ca în curtea gospodăriei Man, de mult părăsită, noi, fraţii, să 

evocăm amintirea bunicilor, care numai cu truda braţelor, ducând un trai 

decent, au ajuns atât de departe pe drumul agoniselii, adăugă Felix. 

29

Dan Morand 

 

9. Învârtită la Viena 


Mericel se fardase atât de puternic încât fondul de ten dat în strat gros o 

masca, ca vopseaua pe un min. Faţa lată, de lapon, buze date cu ruj roşu 

sângeriu, păr în două culori plus mai multe nuanţe de alb cu violet, pas de 

dans popular, un fel de haţegană şi o gestică a mâinilor de parcă trecea în 

permanenţă de la mirare la extaz. Când uita să joace teatru, amabilitatea se 

volatiliza, iar expresia trăsăturilor feţei şi privirea ochilor aminteau adesea, 

prin dârzenia lor, de femeile de la munte. 

− Soro dragă, mânca-ţi-aş chicatu’ şi foalele, vină să te îmbrăţişez şi să te 

pup, draga mea, de cât timp nu ne-am văzut?! Tare dor mi-o mai fost de 

tine. Mă’ să nu vă părăsiţi ţara, cea dragă, că vă mănâncă urâtul şi amarul 

printre străini. 

− Cum? Ai grijă, să nu ne minţi, că te blastăm, tu nu o duci bine la 

Viena? o întreba cumnata Lina. 

− O duc bine, nu zic ba, dar să nu fie Alois, al meu, trimise o bezea în 

direcţia soţului, chiar mâine m-aş întoarce. 

Alois, cu încheieturile picioarelor deja anchilozate şi gât de lup, se 

deplasa sacadat, asemeni unui automat. Ca pentru a întări vocea joasă, 

metalică, cu hârâituri, ce părea una scoasă din sintetizatorul unui ciborg, ce 

nu putea reda inflexiunile, care nuanţează comunicarea, femeia accentuă: 

− Bată-vă să vă bată de dragi! V-am umplut de ciocolată Alpen, de jucării 

şi de cafea faină, să nu vă mai văz că beţi nechezol. 

− Soro dragă, dar cum zici că-i Austria aia? insistă cumnata. 

− Nu-i ca la voi. Munceşti de-ţi sar capacele şi pe stradă să dai cu tunul 

că nu auzi o vorbă românească. Auzi ce cred austriecii despre noi − vlahii, 

că avem limba vânătă şi burta roşie, pentru că suntem înrudiţi cu dracii. 

− Tii, trăzni-i-ar să-i trăznească! Am auzit şi ió una de-asta de la un 

cioban când i-au întâlnit străinii, în plimbare pe munte toamna, ficiorul cu 

cioporul de oi. L-au pus să le arate limba, dacă ei au scos-o, copilu’ nu s-a 

lăsat mai prejos, şi tocmai înainte mâncase afine, iar pentru că a stat întins 

cu burta pe nişte conuri uscate l-a prins apoi o mâncărime şi-a tras cămeşa 

puţin în sus să se scarpine cu măciulia bâtei de i s-a înroşit pielea. Dar tu 

eşti bine împopoţonată, că porţi brăţară lată şi groasă, lanţ cu cruce, trei 

inele, cercei, toate numai din aur. 

− Fire-ai al naibii, vină să te ţuc, frate Gheoreo, cum m-ai mai făcut să 

râd! Inelu’ cu rubine îi din platină nu din aur alb! 

− De unde, soro, atâta bogăţie? 

− Frate, unchiul lui Alois a avut rangul de conte în fostul imperiu. 

Familia lui este trecută în cartea nobililor şi scumpul, îi trimise iarăşi 

30

Dan Morand 


soţului o bezea, apoi contrariată, dar ce scump că am lângă mine un 

automat − în fiecare zi, la aceeaşi oră aceleaşi ocupaţii şi aceleaşi vorbe. Să 

înnebuneşti soro, nu alta! Ce mai plictiseală! Aici la voi e raiu’ pe pământ! 

− Ce rai, că ne scoate prin ploaie să muncim la colectivă şi nu ne dă 

bucate nici cât să îngrăşăm un porc de Crăciun! 

− Porcul nu se mai poartă! 

Gheoghe se uită încurcat în paharul cu whisky. Ar fi vrut să-l schimbe pe 

ţuică, dar se temea de supărarea surorii, că nu-i apreciază trataţia. 

− Nu mă chemi şi pe mine să văd Viena? 

− Oricând vrei frate, dar eu de pe acuma îţi spun clar că nu o să te lase. 

− De ce să nu mă lase? 

− Pentru că mă ai pe mine măritată în străinătate şi unii dintre fraţii noştri 

au plecat în bejenie cu familiile tinere dincolo de chei, unde au format 

Bumgartul de Sus. Şi voi le-aţi dat toate oile, ca să îşi facă turme mari, cu 

care să se apuce de ciobănie. 

− Şi ce-i rău în asta că au scăpat de slugăreala din regimul comunist 

pentru agitatorii şi activiştii lui? 

− Securitatea vă ţine la catastif. Şi nu o să fie de acord să vă plimbaţi. 

− De ce să nu-i lase, sunt numai ţărani cooperatişti. Ba, să-i lase ca să-şi 

lărgească orizontul, insistă cumnata. 

− Nu vă puneţi cu mine, că-i bai mare! Mai nou sunt consilier cultural la 

Ambasada României din Viena şi pregătesc toate turneele tarafurilor, 

echipelor de dansuri, ansamblurilor, circurilor şi teatrelor. Numai unii au 

voie să se plimbe, numai cei bine pregătiţi politic, că ceilalţi pot cădea în 

capcană şi să se lase induşi în eroare şi apoi atraşi de „raiul“ capitalist. 

− Măi să fie, se scărpină Gheorghe după ceafă. 

Tutu îl lovi scurt cu genunchiul. După plecarea surorii, Mericel, cei doi 

bărbaţi s-au tras în spatele şurii la o ţigare. 

− Dacă ai ceva de zis vreau să fie fără menajamente. 

− Vorbeşte cu muierea mea şi dacă ea minte atunci mint şi ió! Scumpa ta 

soră, Mericel, e şoptitoarea securităţii, de-aia au pus-o în prima linie cu 

turneele. Oamenii se mai scapă şi cum e ea debordantă şi libertină, îi aduce 

în stare entuziastă, ca să se destăinuiască. Şi-odată informaţiile stoarse, le 

pasează mai departe. 

Gheorghe făcu o figură de martir. Nu putea crede că sora lui a fost pusă 

pe tavă sub ochii lui Alois, ca să trăiască onorabil în vest, numai pentru a 

controla afluxul de persoane dinspre est. Şi că, tocmai lui, îi vindea gogoşi 

cum că relaţiile lui Alois au apropiat-o de ambasadă. «Cât de prost am 

putut fi. Naiv ca un copilandru, cu caş la gură. Proşti ca mine să tot fie cu 

carul ca să-i ducă alţii de nas». 

− Ghereo, iar te-a necăjit cineva la crâşmă, de stai pe gânduri şi nu mai 

zici nimic. Dă-i la dracu de prăpădiţi, râd de tine că te-o scos chiabur, ţi-o 

31

Dan Morand 


luat pământul şi ne persecută copiii la şcolile din oraş. Ne punem noi pe 

picioare iară vru să-l descătrănească muierea. 

− Lua-i-ar dracu, să-i fulgere pe toţi, să nu mai rămână din ei nicio urmă! 

 

10. Pe urmele cailor furaţi−1 

− Mai bine de nu ascundeam caii ăştia în pădure. Dacă îi predam la 

colectivă ne dădea o hârtie ştampilată că i-am dat şi poate când colectiva se 

desfăcea îi puteam cere înapoi. Eram măcar în rând cu toată lumea. 

− Frate, Gheoreo, cu hârtia aia eu mă ştergeam undeva, dacă tu nu o 

rătăceai! Şi nu-mi pasă dacă toată lumea râde că am piert caii. De la abator 

n-ai cum să-i mai iei înapoi. Directiva partidului îi să-i taie să facă salam. 

Dacă la Braşov au început producţia de tractoare, la ce să ne mai muncim 

cu caii? Să le dăm fân pe timpul iernii şi să curăţim gunoiul din grajd? 

− Aşa s-ar zice că sântem în rând cu toată lumea, Tutule? 

− Halal de proastă rânduială! 

În sus, pe calea Piştii, mocanii Gheorghe şi Tutu îşi mânau cei doi cai la 

căpăstru spre pădure. Şi caii păşeau şi fornăiau, adulmelcând cu potirele 

nărilor iarba proaspătă a câmpiei, înfigând copitele în pământul reavăn. Cel 

mai scund dintre călăreţi dădu să se scarmene în păr, dar se mulţumi să 

tragă de cârlionţii brumării, înnodaţi ai căciulii. Fusese cât pe ce să ... 

− Şi mai şî ... făcu şi se lăsă în spate pe şaua mocănească frecându-şi 

şoldurile cu dosul pumnului. Când mergeam la întorsu’ oilor sus pe 

Ferfeleu, de ce i-or zice, măi, saşii Ferfer? 

− Sunt aproape douăzeci de kilometri până acolo şi acum avem treabă la 

pădure. Nu putem trimite numai ciobanii? 

− Mai ştii de grădinile noastre? 

− Cum să nu! La început nu a fost nimic decât meri şi peri pădureţi, care 

nu rodeau fructe mai mari decât o vrabie matură. Apoi am tăiat răchitele, 

am gunoit locul şi am plantat soiuri din sud, care se coceau târziu toamna, 

dar făceau fructe mari, ca lumea. 

− Mă, Tutule, şerpar jos, cine să ne fi furată caii? 

− Nu ştii cine se ocupă în ţara asta cu furturile de cai? Ţâganii, că dacă-s 

nomazi trec şi dispar şi îi pasc pe unde apucă, trăgându-i legaţi la spatele 

căruţelor. 

Cum se lăsa seara, au căutat crengi uscate, le-au spart cu toporişca şi cu 

frunze şi muşchi uscat au aprins focul, apoi l-au înteţit. Pe două furci de 

ramuri au pus alta mai groasă de care şi-au agăţat ceaunul pe care 

funinginea acoperise şi anul 1601 şi sigla meseriaşilor Zink und Zank. Dar 

amândoi nu l-ar fi înstrăinat în ruptul capului, pentru că îl ştiau de mici de 

la bunici, care le vorbeau că-l au din moşi-strămoşi. Se înveliră în cojoace 

32

Dan Morand 


de oaie cu bâtele la îndemână şi adormiră. Câinii întinşi pe iarbă şi-au pus 

botul pe labe, iar caii continuară să pască cu ochi strălucitori în noapte. 

Zorii îi întâmpinară cu triluri de păsărele, care pe ramurile de sus ale 

coroanelor se bucurau de primele raze de soare. Au fiert o mămăligă cu 

brânză, s-au spălat până la brâu în pârâu, au încărcat calabalâcul pe murgă, 

au încălecat pe ceilalţi doi cai şi au pornit mai departe. Drumul de căruţă, 

care străbătea pădurea, începea să coboare. 

− I-om prinde până disară, măi, Gheoreo! 

− Di ce, pentru ce? 

− Şi mai şî! 

Au râs amândoi de iznoavele ticurilor verbale. 

− La noapte îi prindem sigur. Cum îi aproape lună plină, o să putem călări 

prin pădure. 

− Şi dacă ne-or simţi cu câinii? 

− N-ar strica să-i legăm cumva pe ai noştri, să nu se repeadă la câinii lor 

şi să ne dea de gol. 

− Dar dacă ne trezim cu ai lor peste noi? 

− Le facem felul, ca să nu mai latre niciodată! 

Gheorghe, zis Dicepentruce, rupse o frunză dintr-un copac, de lângă 

drum şi începu a cânta şuierat. Tutu, zis Şimaişî, sălta în galopul calului, 

mai tăcut ca niciodată, scrutând urmele din tina drumului şi de prin 

boscheţii mărginaşi. Următorul amurg se coborî atât de brusc, încât se 

treziră cu umbrele lor dansând printre cele ale ramurilor copacilor scuturate 

de vânt. Tăcerea fu sfâşiată de lătrături iritate. Tutu, în faţă, încremeni, iar 

Gheore sări de pe calul lui şi, ţinând de frâu iapa murgă, se aplecă spre 

câinii legaţi cu lanţ de scările şeii şi le aruncă de mâncare. Părăsiră drumul 

şi se înfundară puţin în pădure, aşteptând şi iar mergând, până nu se mai 

auzi nimic. 

− Mă duc numai ió fără cal! se hotărî Gheorghe. Cum îs mic de statură, 

par mai bun la tupilat. 

− Şi dacă te dibuie? 

− Pe mine?! Iau şi bâta, dacă cumva mă atacă câinii. 

− Mai bine du-le ceva de mâncare, că la ţâgani sigur că rabdă de foame. 

− Aşé-i! 

Se stârci spre pământ şi căută după miros nişte ierburi pe care le tocă cu 

cuţitul şi le amestecă cu făină de mălai apoi cu apă ca să facă un terci pe 

care îl stoarse şi-l băgă în dăsaga dublă, legată strâns la mijloc şi sprijinită 

pe umăr. Se strecură c-un mers tupilat, puţin îndoit de la mijloc şi dispăru 

printre copaci. 

Tutu aprinse o ţigare şi se puse pe aşteptat, fără a da zăbala afară din gura 

cailor, care încercau să mestece şomoioguri de iarbă, smulse de pe jos. 

Auzi mai întâi chematul huhurezului, apoi apăru Gheore călare cu-o mână 

33

Dan Morand 


în coama surului şi cu alta trăgând de funie un şarg. Sări de pe crupa calului 

pe pământ şi răsuci după gâtul animalelor funiile din cânepă, cu care îi 

legaseră gitanii de căruţe. Săriră amândoi pe caii înşeuaţi şi porniră la trap, 

ştiind că ceilalţi trei o să-i urmeze. 

− Mă Tutule, m-au cunoscut dobitoacele imediat ce m-am apropiat! 

− Şi mai şî? 

− Au fornăit o ţâră, dar le-am pus iute mâinile pe boturi! 

− Hă, hă, hă, hă! 

 

11. Pe Bretter sau pe Corzo? 

Josefina purta una dintre uriaşele ei pălării a naibii de înzorzonată, de 

primăvară, dar care, în cocepţie proprie, o făceau să pară foarte impozantă. 

Preotul Nechifor stătea în picioare, îmbrăcat în anteriu negru, cu gulere de 

plastic, cu vârfurile întoarse şi manşete cu butoni auriţi ce fuseseră turnaţi 

la comandă specială la Sibiu şi purtau efigia parohiei Bumgart. Pe atunci, 

care mai târziu se va numi altădată, tinerii intelectuali schimbau impresii 

despre majoritatea subiectelor la modă. 

«În ce situaţii te mai pune viaţa! Cât de aberant poate fi ca o femeie fină 

şi cultă ca ea să se culce cu animalul ăsta de popă! După fiecare atingere 

intimă se punea sub duş şi lăsa apa să curgă, dorind aproape să se înece. 

Ruşinea o podidea, o îngropa de vie. Dumnezeule mare şi lumea zicea şi 

mai şi credea, că e omul domnului!» 

− Cât poate trage la cântar părinţelul? o întrebă o amică. 

− O marjă! răspundea resemnată soţia Josefina. 

− Părinte, nu mai ţine mâinile împreunate la spate, că le sărută enoriaşele 

şi simt mirosul de la dos, îndrăznea epitropul bisericii din Bumgart. 

− Hai cu enoriaşii tăi la restaurant, la Cardinal, sfinţia ta, nu-i mai băga 

pe toţi boii în seamă! salva situaţia un credincios ortodox, prezent la toate 

liturghiile. 

− Nici nu trebuie Man, ei nu se compară cu mine. Mugeşte invidia în 

oameni! 

Vara, în satul de jos, femeile făceau baie în vadul râului, iar popa le 

pândea ascuns prin bălării. 

− Tii, ce buci albe mai ai verişoară Paraschiva, de sar pe râu ca delfinii! 

La Cardinal, după două monopoluri, spiritele se încingeau şi părintele 

dădea drumul, cu vocea amplă de tenor, unor cântece haiduceşti, pentru 

care putea fi reţinut de miliţieni şi băgat în temniţă. 

Odată cu ampretarea noii ideologii, de fapt a dogmei comuniste, în 

conştiinţe, ambianţa generală devenea tot mai tristă. Pe trotuar jovialii au 

făcut loc posomorâţilor şi doamnele elegante unor precupeţe urticate, cu 

34

Dan Morand 


guri strânse pungă, frunţi rânzoase, care mereu se tot încruntau degeaba, 

căci nu puteau screme nimic. Amorfii adepţi ai comunismului, cei care 

făceau treburile pentru că trebuie, că aşa vine porunca de sus, adică aşa e 

ideologia partidului, ce reieşea din indicaţiile secretarului general. «Trebe 

să întărim revoluţia socialistă, lupta cu duşmanul de clasă şi cu tendinţele 

deviaţioniste, cu ideologia mic-burgheză, a unei părţi din pătura 

intelectuală, de concesii şi pactizare cu imperialismul internaţional, care 

subjugă economic noile popoare»! 

După aceea au fost publicate şi popularizate operele realismului socialist 

în care răul şi binele se găseau clar delimitate, pentru ca orice om simplu să 

le poată distinge în transfigurarea propriei conştiinţe, pentru a deveni un om 

nou! Tot ce era vechi era rău, cu excepţia unor mistificări despre trecutul 

din ilegalitate al partidului, care se amplificase şi devenise grandios. În 

prezent se ducea lupta de clasă cu elemente retrograde, supravegheate de 

securitate, pentru a se putea transpune în societate utopia unui vis de aur, 

un viitor luminos, care urmărit nu se lăsa prins, ci fugea tot mai departe 

mărindu-şi avansul faţă de contemporani. 

«Revoluţia asta culturală ne-a făcut creierul heciumpeci9 ! Spune cineva 

adevărul, toţi râd stupid, pleacă capul şi se uită pe de lături. Trage altul o 

minciună alunecoasă, rânjesc muţi de admiraţie, iaca ce spirit elevat! 

Fiecăruia îi e ruşine de turpitudinea în care a căzut şi se crede astfel a fi mai 

cu moţ. Să sfideze dictatura opresiunii nu poate fi decât o inepţie, căci cine 

este prostul să se dea ascuns, să fie schingiuit, sau chiar să moară prin 

închisori, fără nici un rost? Ce-i dacă au plecat tancurile sovietice, acestea 

au rămas pregătite la graniţă, ajunge numai conducerea de partid şi de stat 

să le cheme în ajutor. Şi astfel mentalitatea de slugă dobitoacă a rămas şi sa 

perpetuat» zicea odată un adept al filozofului crestelor montane, într-o 

convorbire tête à tête cu practicismul tehnic, mereu perisabil, al fanilor 

inginerului. 

Inginerul repara un ceas mecanic cu figurine şi fixa statueta de lemn a 

unui hangiu vopsită multicolor, cu boneta albă de bucătar, care la ora 

douăsprezece trebuia să iasă din „cutia cu maimuţe“ pentru a anunţa 

prânzul. 

− Tehnica merge înainte, indiferent de lumea politică. Uite un ceas 

nemţesc, fabricat în atelierele din Furtwangen, pe care dacă l-am uns 

continuă să funcţionaze şi acum. Ajunge să tragi lanţul. 

Se îndreptă spre atelier, de unde se auzi zgomot de pilitură şi apoi lovituri 

de ciocan. Când reveni cu statueta îmbinată şi fixată pe suport, un 

chiţibuşar ucenic, adept al filozofului, mută epicentrul discuţiei. 

9 gem de măceşe (reg.) 

35

Dan Morand 


− Indiferent de lumea politică? Atrocităţile barbarilor din est înjosesc 

suflete şi chinuiesc trupuri, lasă cadavre, le îngropi, apoi amintirea trece, 

dar comuniştii rămân şi mentalitatea lor persistă. Au rămas prea mult la noi, 

căci au distrus sufletul şi apoi mintea poporului. 

− Nu ştiu dacă mă declar întrutotul pasionat de păstrarea fiinţei naţionale. 

Internaţionalismul proletar părea pe atunci ceva egalitarist, deci modern, 

menit să unească popoarele. 

− Nu mai pare! Proletarii nu pot crea, pentru că ei nu-şi pot imagina, ei 

pot numai fabrica! Deci dictatura lor e numai ceva contrafăcut! subţie 

intransigent buzele tânărul filozof în devenire. 

 

12. Lungul drum de după umbra cortinei de fier spre Africa 

Feribotul Marrakech Express înainta spintecând valurile Mediteranei 

dinspre Almeria spre Nador. Cursa Eurolines a traversat Spania de la nord 

spre sud-est făcând o scurtă escală la prânz în periferia Madridului. S-au 

ocupat şi ultimele scaune libere cu arabi, care se întorceau încărcaţi de 

cumpărături acasă. Într-un târziu, autocarul a oprit lângă coloanele albe, ce 

străjuiau intrarea portului. Doi grăniceri cu pistoale vârâte în teci albe, 

legate de centuri cu curele albe şi diagonale de-a curmezişul pieptului au 

verificat paşapoartele. În sala mare a vămii bagajele tronau aşezate pe două 

mese din beton în mormane informe. Vameşii indicau cu degetele câte o 

sacoşă pântecoasă de rafie. După multe exclamaţii de mirare, însoţite de 

gesturi iritate şi ochiade peste cap disperate, africanul accepta să deschidă. 

Conţinutul burduşit aproape exploda, de multe ori răspândindu-se pe jos. 

Apoi, oricât l-ar fi înghesuit, nu mai putea încapea la loc şi fermoarul se 

bloca! Proprietarul făcea o criză de nervi şi cu cât se încălzea mai tare cu 

atât mai impasibile deveneau figurile vameşilor, care treceau la următorul 

călător. Se despărţeau de Uniunea Europeană ce trimitea veşminte folosite 

şi mărfuri de calitatea a doua spre rudele mai sărace din Africa. Alt 

continent, altă rasă, altă religie, altă cultură. Leon nu mai trăise până atunci 

succesiunea atâtor schimbări. După transbordarea din Germania rămăsese 

singurul alb în cursa Eurolines. Cu excepţia a trei negri, toţi ceilalaţi 

pasageri erau arabi. Aproape toţi, mai puţin femeile, purtau ce-i drept haine 

europene, dar ochii lor aruncau luciri de păcură, iar feţele aveau trăsături 

şfichiuite de nebunia simunului. 

«Hâ, hâ, hâ !» râse cinic din iconiţa-i personală, înconjurat de aureolă, 

chipul sfântului Gheorghe purtând figura unchiului, aducând tânărului 

amintiri de acasă. «Feţe, parcă ar fi sablate de nisipul Saharei, va trebui sămi 

adaptez şi eu comportamentul şi veşmintele la continentul vostru, 

potrivit legii Karmei, conform căreia orice faptă de-a mea va avea efecte în 

36

Dan Morand 


viaţa actuală sau în una viitoare. Dacă reîncarnarea nu este posibilă, atunci 

cum poate exista o viaţă viitoare? Păstori ai turmelor de gânduri montane, 

faceţi-mă apt să respir libertarea marilor întinderi de apă − a mării şi-a 

oceanului de care aceste popoare se bucură atât de mult, se ruga Leon. În 

definitiv, crestele valurilor au spumă albă, ca lâna încreţită de pe spinările 

mioarelor, se consolă el apoi în gând. Unchiul Gheorghe se repeta într-o 

serie formidabilă a familiei lui, cel mai apropiat temporal din partea bunei 

mari, zisă mama mare, fusese mecanic luptând în al doilea război mondial 

ca maşinist pe distrugătorul Regina Maria. Casa lor din sat păstra încă în 

vitrină, dacă nimeni nu a „curăţat-o“, o machetă în lemn colorată vineţiu a 

vasului de război. Bunicul, asculta buletinul de ştiri la un aparat de radio cu 

lămpi, marca Telefunken, când s-a transmis ştirea că vasul de război este 

dat dispărut. Dimineaţa următoare autorităţile române au comunicat că au 

fost restabilite legăturile radio cu vasele militare. Manevrele celor două 

distrugătoare române: Ferdinand şi Maria au împins vasele sovietice în 

barajul de mine, de la intrarea în portul Constanţa. 

Puntea întâi conţinea în sala Pullman, un uriaş living-room în care, se 

îngrămădise majoritatea pasagerilor, zeci de RM10 veniţi în concediu din 

Europa. Luaseră loc pe bănci şi fotolii capitonate cu-o imitaţie de piele, pe 

scaune din şipci de lemn cu lacul scorojit. Pe mesele fixate în podea au scos 

din genţi pachete de mâncare ce răspândeau mirosuri de fast-fooduri. La 

barul aproape neocupat răsunau arii de chaâbi11 . Un bărbat cherchelit bine 

mima că dansează cu mişcări impulsive şi sacadate pe micul ring de dans, 

atrăgând în jurul său câteva femei, dornice de amuzament şi de a atrage 

atenţia, pentru a fi admirate de ceilalţi călători. 

Un comesean i se destăinui lui Leon. 

− Când ne întoarcem în Maroc pentru vacanţă, suntem trataţi drept 

zmigris12 , ceea ce înseamnă că asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie la revenirea 

în România! 

Românul se mulţumi să-i răspundă, numai în gând: «Conaţionalii mei ar 

trebui să fie mai elevaţi şi mai amabili, după atâţia ani de claustrare». 

La masa lui, un grup de arabi, bea apă minerală şi îşi începea siesta. În 

jurul resturilor de mâncare rămase pe şifoneala unei broşuri franceze de 

supermarket, roiau câteva muşte impertinente. Zgomotul vocilor şi căldura 

trupurilor înghesuite, ce făcea interiorul sufocant, îl împiedicau să doarmă. 

Ieşind pe punte îl întâmpină răcoarea nopţii şi vântul Mediteranei. Fruntea i 

se răcori şi transpiraţia de la subsiori i se zvântă. Complet singur spre 

Africa!!! Reflectă: «Prima dată nu a fost aşa de greu să revin ca şi acum. La 

10 résident Marocaine (fr.) 

11 muzică populară 

12 emigrant (ar.) 

37

Dan Morand 


naiba, încă un an şi gata, am făcut rost de destui bani să pot rămâne în 

Europa de Est». 

− C'est belle la nuit, n'este pas13 ?, rosti sprinţar o voce de fată apărută din 

senin alături, parcă de după una din cortinele de pluş ale nopţii. 

Se sprijinise cu coatele de parapetul punţii. Briza îi scutura puternic claia 

de păr creţ, înfoiată ca un tufiş. Sub spatele încovoiat, sânii strânşi în bluză 

se conturau ca două fructe dosite. Motorul torcea şi elicea vasului lăsa o 

dâră de spumă alburie peste siaj. Ambientul era atât de negru, de parcă ar fi 

fost cufundaţi într-un cazan de păcură, culoare întreruptă doar de pescăruşi, 

plutind asemeni unor bucăţele de hârtie ruptă, ce scoteau ţipete stridente. 

− Où navigez vous14 ? 

− Navighez unde nu aş vrea şi sunt puţin obosită, răspunse fata în 

franceză cu ton şoptit, producând impresia unei dorinţe de intimitate. Un 

accent gutural, abia perceptibil îi persista în voce. 

− Bine, dar cine vă poate obliga? 

− Şcoala, încă mai am doi ani în Nador, arătă ea cu degetul undeva spre 

babordul vasului. Studiez tot ce ţine de turism: hotel, restaurante, artă 

tradiţională, gablonţuri, reclame ... Dar, tu? 

Leon se miră să fie tutuit pentru că aprecia vârsta lui la dublul anilor 

fetei. Nu remarcase încă precocitatea demersurilor feminine din partea 

aceea a lumii. În fiecare bărbat alb femeile intuiau un mijloc de a se salva şi 

evada spre Europa. 

− Vin să predau construcţii. Am lucrat pe şantiere unde am ridicat fabrici, 

hale, diguri, hoteluri, ... 

− Mi-ar place să lucrez într-un hotel făcut de tine, dacă, ..., ezită zâmbind 

şăgalnic, aş putea găsi unul prin Franţa. 

− Nu am lucrat în Franţa. Îţi pot oferi unele în Germania şi România. 

− Cum zici Roumanie, nu prea ştiu de aşa ceva! De Germania, însă da! 

Tocmai din Germania vin, unii din familia mea muncesc în Ingolstadt. Le 

merge bine, am făcut o groază de cumpărături. Cred că m-aş descurca şi eu. 

Mă poţi duce acolo să lucrez şi eu? 

− Nu ştiu ... 

− Numai doi ani, pentru mine ar fi destul. Nu te transferi în Nador? 

− Nu cred că pot. Am contract cu un Institut de Învăţământ Superior în 

Safi. 

Uşor ca susurul nopţii fata se lipi de el. Trupul ei tânăr vibra ca varga în 

bătaia vântului. Degetele ei îl zgâriară pe antebraţ, inofensiv ca în jocul 

unei pisicuţe. Bărbatul îi atinse cu buzele lobul urechii. 

− Nu pot să mai rămân. Mă caută ai mei, şopti juna, aruncând o căutătură 

ştrengărească peste umăr. 

13 Nu-i aşa că e frumoasă noaptea (fr.) 

14 Unde navigaţi? (fr.) 

38

Dan Morand 


− Dă-mi numărul tău de mobil. Ne revedem înainte de coborâre. Poate 

reuşesc să rămân o zi, să vizitez Nadorul. 

Leon Man o luă în braţe şi ea se încolăci la pieptul lui asemeni unei 

feline. Lumina cabinelor de dedesubt arunca prin hublouri petice galbene 

de formă eliptică pe valurile săltăreţe ale mării. Deodată, o umbră traversă 

unul dintre snopurile de raze, însoţită imediat de un plescăit. Un marinar 

spaniol apăru agitat pe punte, însoţit de alţi membri ai echipajului. Toţi 

gesticulau şi strigau, iar lumea începu a se strânge în jurul lor. Doi marinari 

au aprins un reflector, cu care au început a străpunge întunericul şi a mătura 

suprafaţa mării. 

− Doi emigranţi repatriaţi au sărit în mare, îi lămuri careva. Oprim 

motoarele şi-i căutăm cu bărcile. Noroc că marea nu-i agitată! 

− Pe feribot repatriaţii călătoresc închişi în cabina lor. Cum ne-am 

îndepărtat de ţărmul Spaniei, li s-a permis să meargă la toaletă. Şi de-aici 

ţuşti! imită fata cu palma gestul plonjării în apă. 

După operaţiunea de salvare reuşită, bărcile au fost ridicate din nou la 

bord. Fugarii şiroind şi mirosind a apă de mare au fost înveliţi în pături de 

lână. 

Studenta marocană reapăru. 

− Am pierdut aproape două ore. Haide, ştiu un loc la pupă unde ne putem 

ascunde, ca să fumăm o ţigare. 

Leon nu fuma, dar a cumpărat ţigări de la bar pentru fată. Merita să stea 

aproape de tinereţea sălbatică a Africii. Brusc vremea s-a înrăutăţit. Un 

vânt rău dăltui suprafaţa mării în hulă, zgâlţâind vaporul. Tânăra nu se mai 

simţea bine în clătinăturile pupei, în plus membrii echipajului roiau peste 

tot, distribuind mici pungi de hârtie, pentru a nu fi obligaţi să cureţe după 

cursă urmările greţurilor pasagerilor, care sufereau de rău de mare. Man 

susţinea cu-o palmă pântecul fetei, cu cealaltă o apăsa pe ceafă pentru a-i 

uşura dejecţia stomacală. Ce putea fi mai rău trecuse, lăsând însă în urmă o 

transformare năucitoare − o fiinţă scuturată de contracţii ale diafragmei şi 

sughiţuri, cu ochii roşi scăldaţi în lacrimi şi figură consumată. Se îndepărtă 

şi caută un coş de gunoi pentru a scăpa de punga murdară de vomă. Toaleta 

era în stânga intrării. Patru cabine izolau closetele englezeşti. Leon 

înregistră că atât pereţii cabinei cât şi uşa nu erau până la podeaua acoperită 

cu linoleu vernil şi ochii i se opriră pe pantofii negri ai persoanei care 

tocmai intrase în compartimentul alăturat. Se ridică de pe colac, dar borseta 

prinsă de centură în găici prea largi, alunecă peste cataramă şi căzu pe jos. 

Rapid se aplecă şi-o ridică dintre marginea vasului de WC şi peretele de 

vizavi. O mână cafenie ţâşni instantaneu, dar ajunse cu o fracţiune de 

secundă prea târziu, apucând doar aerul. 

39

Dan Morand 


− Voleur! 15 strigă vocea din cabina alăturată. Il a volé mon portfeuille16 . 

Uşa cabinei sale, care nu era prevăzută cu blocare pe dinăuntru, se 

deschise brusc făcând loc unui arab de statură mijlocie, între două vârste, 

care năvăli glonţ, apucând cu-o mână preţiosul obiect. Man continua să-şi 

ţină valoarea strâns în mâna stângă, pe care o ridică sus deasupra capului, 

în timp ce cu dreapta îşi susţinea centura şi pantalonii să nu cadă, căci 

fusese surprins în această poziţie şi nu apucase să îi aranjeze. 

− Ajutaţi-mă. Omul ăsta, mi-a furat portofelul cu toţi banii. Tot ce-am 

câştigat vara asta în Gemania. De ce furi munca mea? urlă dezlănţuit 

necunoscutul ba în arabă, ba ce mai ştia pe franceză, împingându-l spre 

interiorul WC-ului. 

Man nu dorea deloc să rămână în spaţiul închis, ce mirosea a dejecţii 

umane, dar trupul bărbatului necunoscut îi bloca calea spre uşă. Fără a da 

drumul portofelului, eliberă dreapta de pe pantaloni, care alunecară până la 

genunchii, depărtaţi spe exterior pentru a-i opri să cadă jos. Se aplecă şi-l 

împinse pe intrus cu podul palmei spre chiuveta din hol. Bărbatul alunecă 

pe linoleul ud, căzu în genunchi şi se lovi cu tâmpla de scurgerea 

lavoarului. Man ţâşni afară cu-o mână pe borsetă şi alta pe centură. Încheie 

grăbit centura şi vârâ obiectul în siguranţă sub tricou. Străbătu puntea, cu 

torsul acum ceva mai rotunjit la pântec, ocolind livingroomul şi intră pe uşa 

de vizavi reocupându-şi locul în sala de mese. Ceilalţi călători dormeau în 

poziţii modeste sau deşănţate, gata, în alte circumstanţe, a stârni ilaritatea. 

După emoţiile confruntării anterioare, buzele lui schiţară un rânjet 

involuntar. Juna emancipată, care flirtase cu el, ridică o faţă aburită de-un 

somn agitat, după care îşi aşeză capul din nou pe masă mângâind între 

degete fine suviţe din claia de păr, aparţinând parcă unei cergi miţoase. 

Închise ochii pentru a se linişti, gândind şi răstălmăcindu-şi gândul: „fără 

paşaport şi mia asta de dolari aş fi fost fiul ploii“. Se corectă rânjind din 

nou, oarecum satisfăcut: „adică mai bine zis fiul deşertului, că aici, aproape 

de Sahara, plouă cel mult de trei ori pe an“. O mână îl scutură de umăr şi îl 

făcu să tresară. Ofiţerul vasului, însoţit de arabul „prădat“, şi un altul mai 

tânăr îl priveau cu duşmănie. 

− Ăsta-i hoţul, care mi-a furat în WC portofelul scăpat pe jos, indică cu 

arătătorul arabul, aşa-zis păgubit. 

− De ce i-aţi furat portofelul, monsieur? se interesă tânărul, care probabil 

interpreta rolul de translator. 

− Nu am furat nimic, ripostă Man. Portofelul meu a căzut jos în WC şi 

dumnealui m-a atacat în cabină cu intenţia să şi-l însuşească. Pot dovedi 

pentru că înăuntru este paşaportul meu. 

15 hoţule (fr.) 

16 mi-a furat portofelul (fr.) 

40

Dan Morand 


Tânărul traduse spusele ofiţerului oacheş. Oacheşul clătină din cap cu 

îndoială şi-l întrebă ceva pe arabul furat. Acesta lovi ameninţător aerul cu 

pumnii, răcnind revoltat. Ofiţerul zise ceva tânărului, care traduse. 

− Dar nu aveaţi voie să-l loviţi. Chiar dacă era portofelul cu banii dvs. 

legea noastră interzice să loviţi pe cineva. 

− Nu l-am lovit, de fapt numai l-am împins, ca să nu-mi smulgă 

portofelul din mână. 

Arabul arătă colţul ochiului stâng umflat. 

− Trebuie să restituţi bunul furat, decise ofiţerul, ceea ce tânărul a tradus 

imediat. 

− Nu am ce să-i restitui din moment ce portofelul este al meu. Toţi 

călătorii din autobuz m-au văzut cu el, străbătând jumătate din Europa, 

adică din Germania până aici. Valuta a trebuit s-o arăt în Spania, căci 

vameşii nu mi-ar fi dat voie să tranzitez. 

− Va trebui să daţi explicaţii poliţiei noastre la intrarea în Maroc, îl 

informă resemnat tânărul, iar, de alături, ofiţerul şi aşa zisul păgubit i-au 

aruncat priviri înciudate, pline de ură, înainte de a-i întoarce spatele şi a-l 

părăsi. 

«Aïcha, tânăra din Nador, să fi fost numai o nadă»? se întrebă obsedant 

Leon, totuşi conştientizând cu resemnare dureroasă, dar şi plin de 

suspiciuni, urmările mentalităţii imprimate de lagărul comunist, în care 

fiecare pas al dictaţilor era supravegheat de securitate, printr-o sumedenie 

de informatori. Şi continua a cerceta cu simţuri ascuţite fiinţele dimprejur 

fără a putea clarifica care este indiferentă şi care este implicată pro sau 

contra. De la masa Aïchei un bărbat cu mustaţa căruntă se ridică. Leon îl 

urmări cu privirea, rămânând pe dunetă, de unde îl vedea explicând ceva 

ofiţerului de grăniceri, care aştepta cu ştampila şi paşapoartele stivuite pe 

birou. Când îl zări prin uşa întredeschisă, căruntul îi făcu un gest liniştitor 

cu palma. Deci îl susţinea, cât de amarnic se înşelase, bine că într-un 

impuls de coleră nu a şters numărul de mobil al fetei! 

Debarcaderul străbătea pasarela ce lega feribotul de chei la terminalul 

Béni Enzar. Marele port, situat alături de enclava spaniolă Melilla, îl punea 

într-o teribilă duplicitate. În Africa avea contract corespunzător pregătirii 

lui de inginer, dar se îndrepta spre lumea a treia, cea cu care fostul guvern 

comunist al ţării natale întreţinuse relaţii de strânsă prietenie în „lupta de 

eliberare contra neocolonialismului şi imperialismului mondial“. În Spania 

era în Europa de Vest, civilizaţia de care regimul democrat-popular l-a 

separat patruzeci şi cinci de ani prin cortina de fier, ţară care însă nu îi 

oferea nimic sigur, îl lăsa să treacă dacă poseda câteva sute de dolari şi îi 

permitea să rămână maxim trei luni. Pentru că primise o educaţie în care 

prevala raţiunea, siguranţa proprie l-a determinat să se afunde în Africa. 

Poseda limba franceză, pe care o învăţase în gimnaziu şi liceu, mai bine 

41

Dan Morand 


decât spaniola. Şi secvenţial, ca dintr-o filmotecă, îi apăru chipul lui 

„monsieur le professeur”, cu expectoraţiile lui murdare în batistă, cu 

colapsurile lui secvenţiale, când îl prindeau accesele de boala somnului, iar 

copilul împreună cu fratele Felix şi cu verişoara Ima, se coborau de pe 

scaune, îi furau bastonul ca să îl împungă pe la spate în turul pantalonilor, 

după care se ascundeau sub masa din sufragerie. 

Prin mulţimea descendentă de capete, aflată în debarcader, căută figuri 

cunoscute din autocarul de Frankfurt. Cu toate silinţa nu putea recunoaşte 

pe nimeni şi se întreba, dacă nu cumva a fost drogat de miresmele 

continentului negru sau pur şi simplu oboseala a două nopţi semidormite îl 

extenuase. Nici măcar marocanul, aşa-zis furat, nu mai era acolo. 

Grănicerul, care îi reţinuse paşaportul, îl îndrumă spre postul local. Pe 

acolo îţi lua ochii griul nesfârşit din betonul zidului înalt de peste doi metri 

bordat cu spirala colacilor de sârmă ghimpată, care apăra enclava spaniolă a 

Melillei, de invaziile africane, trezindu-i amintiri anoste despre cartierele 

de blocuri comuniste. 

O localnică solidă, spre patruzeci de ani, plină de dinamism apăru 

împreună cu şoferul autocarului şi bărbatul îl abordă. 

− Dle, sunteţi bulgar sau român? Am auzit că aveţi probleme cu poliţia de 

frontieră. Românii sunt nişte oameni tare gentili. Eu, însumi, am avut un 

formator român, când am urmat şcoala tehnică de transport. Eu pot să vă 

ajut, o să vorbesc cu comandantul poliţiei de frontieră. Voi îmbarca toţi 

pasagerii în autocar şi o să vă aştept o jumătate de oră. 

Grănicerul îl conduse pe Leon Man într-o sală cu beton nesclivisit, unde 

două boxe păreau a desemna celulele arestului. În întuneric reţinutul se 

întinse pe o bancă instabilă, chinuindu-se să nu îşi piardă echilibrul. Se 

odihni cu antebraţele încrucişate sub ceafă, fără a se gândi la nimic, 

alungând câteva muşte care-l sâcâiau în mod repetat. De afară, percepea 

glasuri îndepărtate, acoperite de bâzăitul muştelor, dintre care una mai 

îndrăzneaţă i se aşeză pe faţă. Tocmai o alungă, când o uşă se deschise 

lăsând razele africane ale soarelui să năvălească cu putere înăuntru, aproape 

orbindu-l. 

− Românii nu au nevoie de viză, bulgarii nu ştiu, poate da, dar românii cu 

siguranţă nu! Nu putem să reţinem acest om, mai ales că e rezident 

marocan în El Jadida, repetă şeful în faţa grănicerului, care plecă ochii 

resemnat. Are contract, a lucrat un an şi mai are de lucrat încă unul. Dacă 

se află mai sus, căci trebuie să raportez la Rabat, nu va întârzia prea mult 

până vor începe intervenţiile. Şi apoi noi ştim unde merge, dacă se depune 

plângere poate să fie anchetat local. Trebuie să ne gândim şi la promovările 

noastre! Numai puţin, se întoarse spre român, să dau un telefon. 

Puţinul ăsta dură mai mult, poate aştepta şi o confirmare, dar următoarea 

apariţie îi fu şi ultima. Cu sudoarea strânsă în broboane ce bordau chelia şi 

42

Dan Morand 


fruntea, până la sprâncenele stufoase de culoare negru-corb, deasupra feţei 

lui congestionate, posibil de la convorbirea cu superiorii, îi transmise 

românului că e liber. 

− Ei, monsieur, avem mulţi ticăloşi şi pe aici ca şi pe la dumneavoastră 

prin Europa. Să ştiţi că mi-a făcut plăcere să vă ajut! Şoferul roti volanul 

mare al autocarului de la STM17 . Nu-ţi fie frică cu mine, eu fac ruta 

Casablanca − Paris la fiecare două săptămâni. Salută-l pe Popa dacă-l vezi, 

din partea lui Youness, am terminat ISTA18-2 Casablanca acum şapte ani, 

dacă cumva mai e prin Maroc şi nu s-a întors la voi acasă. Atunci l-am cam 

supărat, făceam gălăgie în clasă, dar spune-i că acum dacă am ajutat un 

român se zice că mi-am mai spălat din păcate! 

Man îi zâmbi de pe scaunul de alături, destinat uzual ghidului. Bluza ciel 

a şoferului era udă de traspiraţie pe spate, iar pantalonii gri-petrol se 

umflaseră şi îşi pierduseră dunga la genunchi. Nu cunoştea în Maroc niciun 

român cu nume atât de răspândit acasă, încât într-un mare oraş putea ocupa 

o pagină din cartea de telefon. «Ce om de treabă, cu care te poţi face amic, 

sare tocmai când dai de necaz, pe când alţii, pe care îi cunoşti de-o viaţă, îşi 

iau tălpăşiţa fără vreo remuşcare» reflectă rezidentul. 

Autostrada părăsea Rabatul şi urmând direcţia sud-vest se apropia de 

coastă. Autocarul intră în Mohamedia şi trecu în viteză pe podul Hassan V, 

construit peste o lagună. În autogara din Casablanca trebuia să schimbe 

autocarul pentru o cursă locală spre Safi. 

17 Societé de Transportation Marocaine (fr.) 

18 Institut Supérieur de Téchnologie Appliqué (fr.) 

43

Dan Morand 

 

13. Carieră şi iubire 


«Atât cât am fost adolescent am presupus că oricine este bun, inteligent şi 

muncitor poate să devină cineva, să i se dea un post corespunzător şi să 

primească un salar decent pentru a duce o viaţă cumsecade» se destăinuia la 

o bere Felix Man, foştilor colegi. Felix descoperise că numele Leon, 

Gheorghe cu varianta George, Cornelia şi Elena dispăreau câteva generaţii 

în arborele genealogic al familiei Man, pentru ca apoi să reapară subit, dar 

Felix niciodată. Vedea tabloul de absolvire cu poze alb-negru aranjate în 

colaj, cu bolta profesorilor şi denumirea liceului deasupra, sub care stătea 

scris un moto „per aspera ad astra“ 19 , care mai târziu a aflat ce însemna şi 

mult prea târziu că sensul îi putea fi interpretat, mai concret răstălmăcit. 

Cum „a interpreta“ în regimul comunist era un verb plin de nuanţele 

abaterii de la dogmă şi ajungerii în mâinile cruntei inchiziţii secrete, numită 

în argou securitate, care îşi întinsese pânza de paianjen printr-o reţea de 

informatori plătiţi sau remuneraţii cu servicii în posturi cheie, constatase că 

nici capacităţile, nici bunele lui intenţii nu însemnau nimic şi că ierarhia 

valorilor o stabilea numai gaşca politică. 

− Ai fi putut fi cineva ... îl zeflemea prietenul Grama, băiatul croitorului 

din cartier, care făcea rost de nasturi din os veritabil, cu care jucau fotbal de 

masă în sufrageria unui apartament social, amplasat la etajul întâi al unei 

case săseşti cu curte interioară şi podeţ exterior, care unea intrările dintre 

diferitele apartamente de la etaj. Da, cineva sus ne iubeşte! 

− Nu, chiar eu sunt cineva în casă, pentru că mami spune ba că cineva 

trebuie să cumpere pâine, ba cineva trebuie să ducă gunoiul, ba cineva 

trebuie să plătească taxele! 

− Da, ştiu cât de mult o apreciezi, mai ales că, după cura de odihnă de la 

Malmaison, a rămas cu un reumatism poliatrticular şi cu deficienţe de mers, 

conchise Grama cu mâhnire în glas şi o expresie decentă pe faţă. 

− De ani în şir cerem un spaţiu la parter şi ILL 20 -ul ne răspunde că nu are. 

La audienţă a zis că «să ne bucurăm că am putut ocupa un apartament în 

fostul imobil al bunicului». 

− Mare bos trebuie să fi fost ăla dacă avea ateliere de pielărie şi magazin 

de desfacere în buricul târgului. 

19 prin privaţiuni către stele (lat.) 

20 Intreprinderea Locativă Locală, organizaţie care administra casele expropriate în 

regimul comunist 

44

Dan Morand 


− Da, chiar în plin centru, dar ce şanse în viaţă ar mai putea avea acum 

unul ca mine. Stigmatizat la dosar cu origine socială nesănătoasă, de un 

regim mitoman care a recrutat un aparat de semidocţi. 

− „Per aspera ad astra“, rosti cu ton zeflemitor Grama. 

− Am trăit numai suferinţe în mijlocul lagărului socialist, vecini la est cu 

marea patrie a sovietelor şi blocaţi vizavi de cortina de fier. Şi astrele 

rămân o promisiune îndepărtată precum steluţa cea de sus „socialismul 

spune ea se clădeşte-n ţara mea“ 21 , se maimuţări posesorul dosarului 

nesănătos zeflemitor. 

− Felix, ce-ar fi dacă te-ai restrânge numai la viaţa ta personală. 

Profesional ai fost întotdeauna cel mai bun şi numai unul te-a depăşit la 

şah, dar ăla era numai un joc şi el era de fapt campion naţional şi 

vicecampion mondial, când l-am denumit Starul. Pentru noi tu rămâi 

întotdeauna un star local, ai fost şeful clasei, şeful promoţiei 1964 pe liceu 

şi cinci ani mai târziu şeful promoţiei la calculatoare. Ai atins vârful 

ierarhiei valorilor. Ce vrei, în carieră? Să fii şef la o instituţie, să urci în 

schemă pentru a controla destinele altora, să devii un big boss? 

Pe Bretter, imediat după bacalaureat, în vitrinele magazinelor se afişau 

tablourile absolvenţilor de liceu şi lumea se oprea să caute pe unul sau pe 

altul dintre cunoscuţi sau să vadă cum mai arătau vedetele profesoare, care 

ofereau de multe ori pozele din tinereţe, la care trecerea anilor încă nu 

produsese ravagiile intemperiilor pe faţadă. Peste imaginea lui, de pe 

tabloul clasei lor Felix îşi suprapunea tabloul de absolvire al tatălui, 

promoţie a liceului Gh. Lazăr, prima clasă de băieţi după înfăptuirea marii 

uniri. 

− Nu vreau nicidecum să fiu un dictator, n-am stofă de om cu două feţe şi 

atât mai puţin de sadic. Aş fi putut fi, dar m-am retras la timp ... 

− Haide, amice, nu fă pe grozavul, acuma dacă ţi-ai înfiinţat firma ta, 

trebuie să faci parte măcar din conspiraţia mitei, dacă nu chiar din cea 

anexată puterii politice. Ungi rotiţele ceasului, ca să bată gongul pentru 

contracte pe bani publici. 

− Bani publici, ce mai eufemism ... Mă refeream la altceva. Când mi s-a 

oferit servici în primăvara ultimului an de studenţie. Toţi căutam ceva mai 

onorabil de lucru. 

− Dar cu iubirea ta nemaivăzută, cu Narcisa din a clasa a doăsprezecea F? 

− A fost numai o iluzie, un set de scrisori de amor la care nu am primit 

niciodată răspuns. 

− Şi ce s-a intâmplat cu ele? 

− Mi le-a restituit la întâlnirea de zece ani, după un tangou. «De ce n-ai 

avut curajul să mă opreşti şi să mi te adresezi direct? Habar n-am avut cine 

21 citat aproximativ dintr-o poezie a realismului socialist 

45

Dan Morand 


ar putea fi autorul scrisorilor, dacă nu erau semnate, aşa că nu le-am putut 

urma îndemnurile. Laşule, dacă aş fi ştiut, poate am fi putut fi împreună»!? 

− Şi?! 

− Era deja căsătorită, prin diferite expediente şi cu copii în îngrijire. Dar 

Narcisa a rămas marea mea iubire neîmplinită, la care am tânjit mereu. Şi 

cred că şi eu pentru ea reprezint ceva asemănător. 

− Ce ai avea de regretat? Nu sinceritatea, ci lipsa de îndrăzneală în primul 

rând. Sunt atât de mulţi semeni, care se tem să declare că sunt nefericiţi şi 

nu se pot organiza într-o familie sau măcar în cel mai mic club! 

− Un suflet chinuit pentru că nu se poate manifesta, care îşi caută 

perechea şi poate chiar semenii în zadar. Asta constituie una dintre tarele 

dictaturii, care ne-a obişnuit să ne ferim şi să ne ascundem unii de ceilalţi! 

Ce mai meschinărie egoistă, atât de derizorie 

 

14. Femeia albă şi ochii măslinii 

Străina păşea pe o stradă din apropierea centrului, scăldată în soarele 

amiezii căutând umbra unor palmieri veterani, crescuţi şi tunşi pe îndelete 

cu mult înainte de venirea ei, acum ridicându-se giganţi deasupra vegetaţiei 

agăţată de gardurile etablismentelor. Efectiv femeia părea a pluti în 

toropeala lâncedă a începutului de după-amiază din oraşul prins de soarele 

tropical al lunii iunie. Djellaba 22 turcoise cu gluga trasă complet nu lăsa să 

răzbătă nicio şuviţă din părul ei blond. Nu ridică gluga, nici când restitui 

cărţile la ghişeul bibliotecii, continuând să privească, cu capul aplecat în 

jos, un model dintr-o revistă de modă franţuzească. 

− Ce bine eşti îmbrăcată madame, o flată bibliotecara. După doi ani v-aţi 

obişnuit cu Africa. De aici, vizitaţi Aliance Française où Centre Culturell? 

Aţi găsit modele interesante pentru cursul dumneavoastră? 

− Din păcate mon mari 23 a fost rechemat pentru altă misiune în ţară şi 

luna următoare trebuie să părăsim Marocul. Regret că mă despart de atâtea 

prietene. La voi lumea e mult mai comunicativă decât la noi, în societatea 

unei capitale europene, şi ezită negăsind imediat cuvântul potrivit într-o 

franceză, mai puţin sofisticată, pe înţelesul funcţionarei arabe. 

Leon Man căuta printre cotoarele cărţilor la un raft cu acces liber. Selectă 

una veche cu desene şi calcule despre proiectarea digurilor în franceză şi 

alta despre instalaţiile de irigaţie publicată de americani şi se apropie de 

ghişeu cu cărţile în mână pentru a le împrumuta. Bibliotecara nu îi dădu 

nicio atenţie absorbită de conversaţia cu doamna Sasu. Abia după ce 

bărbatul repetă adresarea de două ori, întoarse ovalul măsliniu al feţei 

22 haină arabă formată din caftan cu glugă 

23 bărbatul meu (fr.) 

46

Dan Morand 


înconjurat de tradiţionalul batic musulman. Părul îi era complet acoperit, 

dar nu purta voal. «Monsieur ar mai putea aştepta să vadă şi alte cărţi, dar, 

dacă totuşi se grăbeşte, ar putea fi servit înaintea doamnei, care se grăbeşte 

şi ea, dar mai tare». De fapt, bibliotecara intenţiona să stea de vorbă, pe 

rând, cu fiecare dintre ei, pentru a fi ocupată cât mai mult timp. Mai târziu 

ar fi rămas singură şi se plictisea. «Albii ăştia ştiu o serie de chestii 

interesante, se plimbă pe unde vor, pentru că au salar destul de mare ca să 

nu ducă grija banilor, cu munca nu se prea omoară. Pentru noi, indigenii 

africani, viaţa reprezintă o luptă continuă pentru subzistenţă»! Man părăsi 

biblioteca, străbătu aleea înmiresmată, flancată de inflorescenţele alb şi roz 

ale leandrilor şi dispăru, în direcţia porţii, din razele privirilor femeilor, 

care au continuat conversaţia. 

− Mai ţineţi prezentarea de modă? 

− Bien sûr, absolventele din acest an se vor îmbrăca în creaţiile lor 

originale! 

− Ştiţi, Coranul nu permite femeilor musulmane să se îmbrace oricum. 

Suntem o ţară islamică şi prea multe tinere o iau pe drumul libertinajului, 

fără noimă. 

− Nu este cazul nostru, unde tinerele voastre cunosc bine Coranul şi îl 

respectă. 

− Fatima, mignona aia cu faţă de păpuşă din trupa dvs., mi-a comunicat 

că se va cânta şi muzică arabă tradiţională. 

− Mais, oui, o formaţie de gnaoua24 regională a răspuns afirmativ 

convocării noastre. 

Viorela Sasu o asigură pe bibliotecară că îi va trimite şi ei invitaţia prin 

manechina Fatima, anterior pomenită. Părăsind clădirea, lăsă deschisă 

poarta de fier a curţii din cauza balamalelor ruginite, lângă care dormita un 

câine vagabond, traversă strada şi intră în parcul de vizavi. La umbra unui 

palmier, ce-şi apleca ciorchinii arămii ai fructelor spre pământ, o aştepta 

Leon. 

− Să mergem să servim o cafea sau un ceai de mentă, propuse bărbatul. 

− Nu, acolo în bar sunt numai arabi şi nu ştii cum se uită ăştia la o femeie 

albă. 

Rosti cuvintele cu severitatea unei profesoare în faţa unui elev pubertin 

indisciplinat. Înaitară prin nisipul roşu pe sub măslinii tineri până în parcul 

din spatele clădirii. Se aşezară pe o bancă sculptată grosolan în piatră 

calcaroasă, piatră care forma coasta înaltă a riffului marocan şi în care 

valurile Atlanticului săpau cu vuiet asurzitor. Întâi femeia s-a întors cu faţa 

spre el, apoi George a tras cozorocul şepcii pe ochi. Trecătorilor le bătea la 

ochi bărbatul cu haine de european, deşi ea îl avertizase de atâtea ori să se 

24 muzică tradiţională cântată de foştii sclavi din Sudan 

47

Dan Morand 


îmbrace ca arabii. Pe străzi patrulau poliţişti pe motociclete şi unul i-ar fi 

putut intercepta pe motiv că străinul agăţase o localnică. Relaţiile amoroase 

între localnice şi străini nu erau agreate de oficialilităţi. 

− Andrei nu mai poate continua serviciul la institutul vostru. Din toamna 

asta îl vor pune pe liber. 

− Mi-ai spus că va încerca să rezolve problema la Casablanca. 

− La minister i-au căutat dosarul şi i-au pus în faţă hârtia cu referatul 

inspecţiei. Concluziile erau cunoştinţe slabe de limbă franceză şi 

comunicare redusă cu stagiarii, cică nu ştie să-i motiveze. I-au pus mai 

toate în cârcă, rosti cu voce încrâncenată femeia. Cum să motiveze pe 

cineva aici, unde nu găseşti aproape niciun loc de muncă? 

− De ce n-a încercat să ungă „angrenajul“, aşa cum am discutat? 

− El nu ştie s-o dea cotită, merge direct la grămadă, nu ştii că a jucat pe 

postul de pilier? 

− De ce nu te-a lăsat pe tine să tratezi problema? 

− Nu-l cunoşti cât e de căpăţânos! Masculul din el e mult prea mândru 

pentru a permite aşa ceva. Rolul bărbatului în lumea musulmană i se 

potriveşte ca o mănuşă! 

− A făcut automatica, o ramură de vârf a tehnicii şi nu oriunde, la 

Politehnica Bucureşti. 

− În perioada studenţiei a fost şi sportiv de performanţă. Doar ştii cum 

promovau examenele componenţii echipei naţionale pe vremea tovarăşilor? 

Desigur că ştia, dar dorea să o încurajeze oricum, semn că nu renunţă 

uşor la legătura lor. 

− Nu peste tot, pilele erau mai mari în capitală, mai ales dacă era vorba 

de echipa naţională. 

− Lion, rosti ea numele lui în franceză, nu vreau deloc să mă întorc în 

„rahatul“ ăla din Bucureşti. Fata mea studiază în Paris. Poate o să ne găsim 

ceva prin Franţa. 

− Oh, în Europa concurenţa este acerbă. Apoi fiecare ţară îşi protejează 

specialiştii. Când e vorba de gunoi, da, pe acesta pot să îl strângă africanii. 

Dar pentru noi, aşazişii Ostleute25 , nu există posturi în schema lor. Aici, în 

El Jadida, tu nu ai găsit nimic remunerat, ai aşteptat mai bine de un an să-ţi 

facă post la Centre Culturelle Française. Ce faci desigur că îţi place foarte 

mult, dar e voluntariat! Se pare că pe noi nu ne mai doresc nici marocanii. 

− În viaţă nu poţi să te conduci numai după plăcere. Cecile îşi divinizează 

tatăl, ceea ce acum nu mai e valabil şi în cazul meu. Odată, în tinereţe, a 

fost ceva, îmi asumam multe riscuri, dar acum nu mă simt în stare, rosti ea 

cu un ton de intimă resemnare, păstrând savoarea unui romantism uscat de 

25 lumea din est (ger.) 

48

Dan Morand 


arşiţa Africii şi tors pe fusul derulării monotone a clipelor, umplute cu 

interdicţii de dictaturile din estul Europei. 

De sus, de pe duna virană, a cărei amenajare începuse prin terasare şi 

plantarea unor palmieri pitici, vântul aducea în părculeţ un miros pregnant 

de urină uscată. La două sute de metri dedesubt, pe faleză, valurile 

oceanului vuiau furios izbind scobiturile săpate în stâncă. 

 

15. Clopote ce nu mai bat 

Cesare Gonzales Ferreira coborî din amvon, încă sprinten la cei şaptezeci 

şi trei de ani. Dintre europenii coloniei puţini cunoşteau spaniola şi 

considera nepotrivit din partea lui a se adresa credincioşilor în franceză. 

„Domine vobis!“ 26 se apropie făcând semnul crucii de grupul eterogen din 

apropierea amvonului bisericii. 

Marcel Dupont, bătrânul constructor de diguri, plecase deja însoţit de 

şoferul ivorian. La peste nouăzeci de ani venea numai cu automobilul, un 

Mercedes vechi, alb polar, condus de şofer, care totodată îndeplinea şi 

funcţia de gardian. Din cauza pantei de pe Rue de l'Eglise, parcau 

automobilul după prima intersecţie, pe o stradă laterală, unde la câţiva paşi 

se găsea Comisariatul de Poliţie. Padre Ferreira continua a predica în latină. 

Primul care aştepta formarea grupului postserviciu divin fu Gil Domingo 

Marques, un portughez mic, creţ şi tuciuriu de prea multă şedere în Africa. 

Marques se ocupase în tinereţe cu pescuitul de sardine, apoi cu fabricarea 

conservelor şi comerţul cu peşte şi conserve. Imediat după declararea 

independenţei Marocului, etatizarea proprietăţilor străine l-a lăsat fără cota 

parte la acţiunile fabricii de conserve şi apoi fără goeleta de pescuit. 

Deoarece trecuse şi el de şaptezeci de ani, a rămas „pensionar“ în Africa. 

Plin de neastâmpăr, s-a acomodat cerinţelor pieţii şi a deschis un atelier ce 

producea binale din aluminiu. 

Familia Raymond se născuse în Safi şi supravieţuise transformărilor 

sociale de după independenţă. «Avem multe rude în Franţa şi ne-am fi 

întors în Marsilia, dar toţi ne-au spus că şomajul e mare şi la vârsta noastră 

nu găsim de lucru. Consulatul Argentinei din Casablanca ne-a oferit o 

primă de instalare, ca să emigrăm la ei, dar tocmai atunci s-a schimbat 

regimul, după un nou puci a venit la putere altă juntă militară, care îşi 

persecuta proprii cetăţeni, ce să mai primească alte suflete din afară. În 

schimb am primit veşti bune din Brazilia, că ne acceptau să ne aşezăm 

undeva prin centrul ţării ca agricultori. Henry conduce de-o viaţă 

escavatorul, a lucrat mai mult prin porturi la construcţia digurilor şi nici 

26 Domnul cu voi (lat.) 

49

Dan Morand 


unul dintre noi nu aveam chef de agricultură» continuă Nadine strângând 

şalul în jurul gâtului. Basca, în carouri cărămizii cu vernil, era fixată pe o 

parte, ca la străjerii români, printr-o agrafă cu-o efigie, un mic trandafir de 

argint. De partea cealaltă a capului i se unduiau buclele părului roşcat. 

Grupul românilor îi număra, printre alţii, pe Ştefan Dumitru, alături de 

Leon Man. Lui Mircea Branea îi venise soţia în vacanţa de Crăciun 

împreună cu doi copilaşi, prea mici pentru a îndura vântul şi ploaia de 

afară. Viorela aranja ţinuta copiilor cu o pedanterie maternă, iscodind-o pe 

Rodica Branea despre situaţia din România. Iuri şi soţia sa, Tamara, cu 

domiciliul în Plovdiv, tocmai îi scuzau pe cei doi ucrainieni, «prigoana 

religioasă în URSS a fost mult mai puternică, decât la noi, e mai greu să 

revii la libertate după ce te temi şi de umbra ta». 

− Din păcate, preotul Bernard şi-a luat concediu şi îşi vizitează mama şi 

sora din Bordeaux. Revine în Maroc cu puţin înainte de Florii. Desigur că 

francezii îi invită pe toţi să participe la slujba de Paşti în capelă. Colina asta 

e o teroare de urcat în sezonul ploios, se lamenta madame Lasard, 

amfitrioana grupului de francezi, referindu-se la poziţia bisericii spaniole. 

− Uitaţi, că eu fac naveta până la spital de două ori pe zi. Colina spitalului 

e şi mai abruptă, specifică doctorul Albu, interpelat de români docteur 

Blanc. 

− Mi-ar fi plăcut puţin frig şi zăpadă. Şi să tragă clopotele de Naşterea 

Domnului. Ar fi fost ca la noi în Europa, zise nostalgic Viorela. 

− În Cote d'Ivoire avem clopote la biserici, răspuse, într-o franceză 

guturală, Auguste Gbône, care studia informatica la ISTA din localitate. 

− Padre Gonzales, de când nu mai aveţi clopote în turlele bisericilor? se 

interesă Bianca Albu, ţinând soţul strâns de braţ, parcă sechestrat, mai mult 

decât căutând în bărbat un sprijin. Nu ai voie să fumezi, îl trase ea mai 

aproape în pronaos, împiedecându-l să iasă afară. 

− Înainte de Safi am slujit în Lâayoune, în Sahara de Vest. Locul mi-a 

plăcut şi nu am vrut să mă mut în Islas Canarias. Toţi spaniolii au plecat cu 

vasele până în Grand Canaria şi de acolo cu avioanele pe continent. 

Întotdeauna mi-a plăcut graniţa dintre deşert şi ocean, întâlnirea dintre 

culorile roşu-auriu ale nisipului şi albastrul-verzui ale oceanului. Am rămas 

ultimul până au rechiziţionat biserica şi au transformat-o într-un depozit al 

armatei. Dioceza de Rabat mi-a repartizat misiunea de-a sluji aici. 

− Desigur, cardinalul ar fi în măsură să ne explice cu mult mai bine 

istoria cu clopotele. 

− Nu cred că ar fi bucuros să v-o împărtăşească. Trebuie să fim foarte 

grijulii cu puterea politică. În definitiv, acum, aici suntem nişte toleraţi. 

− Dar clopotele mai sunt pe undeva pe aici? se interesă Blanc holbând 

ochii spre semiîntunericul din nava bisericii, în direcţia unde o uşă masca 

treptele care urcau în clopotniţă. 

50

Dan Morand 


Din economie de energie, la cele două candelabre ardea numai cercul de 

jos al becurilor şi acela incomplet. Padre Gonzales tuşi uscat, apoi hârâi 

pentru a îşi drege vocea. Pe gâtul cu piele boţită, mărul lui Adam coborî 

ritmic pentru a înghiţi saliva. 

− Au venit de la Poliţie, duminica, înaintea messei, cu ordin să le cobor. 

Deschisesem biblia la liturghia după Luca şi îmi îmbrăcam anteriul peste 

sutană când vocile lor isterizate m-au deranjat şi am ieşit din altar. Aici 

clopotele le trăgea un mirean localnic, prin dispozitive cu scripeţi şi 

amândoi i-am privit miraţi. I-am însoţit la urcare şi le-am arătat: clopotul 

mare cântărea opt sute de kilograme, iar cel mai mic patru sute cincizeci. 

Cum să le dăm jos? Au plecat şi din dumineca aia ne-au interzis să le mai 

tragem. Pe clopotarul localnic l-au făcut nebun după ce i-au zis şi alte 

batjocori în arabă. M-au atenţionat să fiu luni la biserică şi au revenit cu un 

funcţionar din port, care a adus două macarale. Le-au coborât şi le-au dus 

în direcţia portului. Am cerut lămuriri la arondismentul central de poliţie, 

dar nici până azi nu am primit răspuns. 

− O, în privinţa asta, Yvonne Lasard v-ar putea spune mult mai multe, 

adăugă cu o privire complice, pentru a creşte misterul, Nadine. 

− Madame Lazard, prietena noastră, are o relaţie preferenţială cu 

cardinalul. Cred că totul pleacă de la Rabat! întări preotul. 

− Pur şi simplu clopotele noastre talanga-langa-balanga au conturbat 

activitatea regelui. Poate, se suprapunea ora de început sau mai potrivită ar 

fi ora de la sfârşitul liturghiei duminicale din catedrală, cu siesta 

suveranului. Auzind dăngănitul clopotelor, regele a cerut şefului de cabinet 

să le facă să tacă. Imediat poliţia secretă a arestat pe clopotar şi a tăiat 

funiile cu care trăgeau clopotele. Apoi s-a emis un decret regal care obliga 

toate bisericile creştine să predea clopotele. De dat jos le-au dat ei pentru că 

francezii, după naţionalizare, nu mai aveau macarale. 

Iuri îşi frecă mustaţa cu maliţiozitate şi adaugă hâtru: 

− Nu există un decret oficial şi asta-i cu multă îngăduinţă o versiune, pusă 

în circulaţie de autori, menită doar să ne deruteze. Pur şi simplu este o 

lucrătură a şefilor musulmani, un iman sau poate au şi ei un fel de sinod al 

şefilor bisericii musulme, care răspunde de puritatea traducerii în viaţă a 

Coranului. Marocul e ţară islamică? Este! Strigătul muezinului este 

amplificat în megafoane de cinci ori pe zi? De cinci ori pe zi, că aşa cere 

Coranul! Dăngănitul clopotelor creştine îi face concurenţă? Îi face! Şi, dacă 

ei sunt singura religie adevărată, nu poate fi privit sunetul ăsta ca o sfidare, 

chiar o erezie? Poate! Ba chiar blasfemie! Blasfemie, fraţilor! Atunci, hai, 

să le dăm jos, să nu mai răsune sfidător, să le facem să tacă. Pe veci să tacă! 

Capota şi parbrizul Citroën-ului erau pline de crengi mici şi frunze rupte 

de furtună. 

51

Dan Morand 


− Dă scaunu' mai în faţă că n-am loc la picioare! strigă Andrei Sasu din 

spate, unde încerca să se aşeze. 

− Bine, măi, da’ asta nu-i maşina ta. Şi dacă îi a dumnealui, de ce să mă 

comanzi? 

Ştefan îşi scoase pălăria udă şi chelia transpirată lucea poleită cu aurul 

razelor din lumina felinarelor stradale deasupra scaunului alăturat şoferului. 

− Dragă, dar nu te mai agita aşa, măcar în seara de ajun spuse şoptit 

Viorela. Nu aţi aflat vreun post liber? ridică tonul pentru a fi auzită de toţi. 

− A ... să găseşti aici un post e aproape imposibil. Toţi stagiarii noştri de 

la ISTA îngroaşă cu stoicism marea masă a şomerilor. Pentru noi chestia 

super e că avem contract. Şi dacă facem ceva, sau nu facem altceva, cu 

fiecare clipă o fifirică pică în contul nostru de la BMCE27 . 

Sub faţa mucalită Ştefan îşi mângâie satisfăcut barbişonul. 

− Mai bine ar fi să ne întoarcem acasă, în Bucureşti, răsuci rugbistul 

capul masiv cu faţa pătrăţoasă spre soţie. 

− Ce să facem dragă, la noi, acasă? Suntem mai departe de Cecile şi apoi 

marele tău IPA28 s-a desfiinţat, eşti la fel de şomer ca şi aici. 

− Găsim noi ceva de făcut ... 

− Mai bine am găsi ceva aici. 

− Mi-a zis cineva, nu-i divulg numele, dar e un coleg marocan, cum că 

extind a doua fabrică de conserve sus pe cornişe. Poate angajează şi 

europeni ... interveni Man. 

− Dar pe salarii de marocani, mersi beaucoup. 29se lamentă rugbistul. Am 

trimis CV-ul la câteva firme franceze. Una mi-a cerut referinţe 

suplimentare. 

− Noi, toţi, avem recomandări foarte bune, fie din România, fie din 

Maroc. Nu uitaţi, însă că francezii pun pe africani la munca de jos, aşa că 

sectorul salubrităţii e deschis şi pentru tine. Ai grijă numai să nu strici 

parfumul doamnei soţii în sufragerie. Cu studii superioare s-ar putea să ne 

angajeze, dar pe salar de stagiari şi noi suntem trecuţi bine de mijlocul 

vieţii. 

Ştefan schiţă un surâs palid, condescendent. Man continuă: 

− Mâine mă consult cu gazda noastră. Saïd a studiat electronica în Toulon 

şi a lucrat trei ani în cercetare. A strâns cureaua în Franţa şi cu banii adunaţi 

şi-a făcut în Maroc vila, în care locuim. 

Maşina rulă pe lângă firma unei farmacii pe care era aprinsă semiluna 

verde. La marginea trotuarelor furtuna răvăşea ramurile arcuite ale 

palmierilor. Frunzele tăioase, precum lamele unor bricege, se răsuceau 

ciufulite de ploaie şi vânt. 

27 Banque Marocaine du Commerce Extérieure (fr.) 

28 Institutul de Proiectări pentru Automatizări, ctitorie a economiei socialiste 

29 mulţumesc mult (fr.) 

52

Dan Morand 


Doamna Sasu i-a condus pe treptele în spirală spre apartamentul închiriat. 

«Pavaj mozaicat, dar forma treptelor impecabilă. Constructorii lor ştiu să le 

facă mai bine ca ai noştri» constată cu regret Man. 

− O, dar asta este o surpriză nemaipomenită! exclamă Blanc exteriorizând 

o admiraţie spontană. De unde aţi făcut rost de brad, globuri şi beteală? 

− Le-am adus de la Casablanca. Am încercat o ultimă conciliere la 

minister. Ne-au păsuit până la vară. 

Viorela strânse, cu ciripiturile vocii de soprană, grupul celor trei bărbaţi. 

Ştefan şi Leon au cântat: „Naşterea ta“. Au aprins cu grijă două artificii 

în cetina verde a bradului din plastic. Au ciocnit pahare cu vin roşu, întâi 

francez, adus de Dumitru, apoi, după ce s-a terminat, spaniol, adus de 

Blanc. Apoi Andei l-a rugat pe Leon să cânte o colindă în germană. Leon a 

ales „Stille Nacht“ 30 , având impresia că execută un duet cu unul din seria 

formidabilă de unchi Georg, care îi ţinea isonul. 

− Ştiţi bancul, de după vizita delegaţiei române în Maroc. „Aşa de tânăr 

şi deja aţi ajuns Gheorghe“? 

− Nu putea fi vorba de Gheorghe, în C.C aveam mulţi cu numele de 

Vasile, îl contrazise rugbistul, numai pentru a-i face şicane. 

La despărţire, bărbaţii şi-au strâns mâinile, iar femeia îi sărută pe obraz 

omiţându-l doar pe Leon. În faţa uşii şi-au aşezat pălăriile pe cap. 

Dinăuntru răzbătea clinchet de pahare strânse. Un psîîî... şi apoi alt psîîî, 

mai lung şi mai insistent. După aceea o voce răstită de bărbat, care nu mai 

putea fi temperată. «Pe ăsta să nu mi-l mai aduci în casă. Mi-ai stricat până 

şi ajunul». Răsună zgomotul unei uşi trântite. Leon făcu o mutră de tâmpit, 

iar Ştefan zâmbi cu subînţeles. Blanc şi soţia râdeau cu gurile până la 

urechi. Coborâră treptele în mica grădină unde prin iarba netunsă zăceau 

împrăştiate ravagiile făcute de ultima furtună: ramuri de palmier amestecate 

cu petale de flori de la gardul viu. Perechea a plecat imediat pe jos, dar cei 

doi bărbaţi întârziară puţin în maşină; fumul ţigării lui Dumitru ieşind prin 

spaţiul liber al geamului întredeschis, era răpit de vânt. Răpăitul ploii 

răsuna pe capota maşinii, parcată lângă gardul metalic năpădit de un arbust 

ornamental cu frunze cerate, ce înflorise în pocaluri galbene. 

− Ce naiba o mai avea şi mitocanul ăsta de-i strică zilele femeii? Dacă 

ştiam că poate fi atât de absurd nu mai intram la ei în casă, se scuză Man. 

Gândi apoi că poate celălalt bănuia ceva deşi presupunerea îi părea 

absolut nelalocul ei şi fu supărat că în minte îi încolţise o asemenea 

îndoială. Dumitriu chicoti în guşă, parcă nereuşind a-şi estompa satisfacţia 

răutăcioasă. 

− Poate că vrea s-o izoleze de noi. L-am auzit o dată lăudând obiceiurile 

arabe, supremaţia bărbatului şi alte goange din astea de faimă africană. 

30 Noapte liniştită (ger.) 

53

Dan Morand 


Evident că ea-l depăşeşte, ca spirit e superioară lui şi asta se remarcă în 

societate. E mai uşor să te impui invocând supremaţia unei dogme 

religioase. 

− «Ce mai clapon»! gândi, dar i se adresă colegului Dumitru cu: noi nu 

suntem musulmani. 

− Ţara asta îi dă lui salarul, iar fama nu aduce nimic în casă, deci este 

întreţinută. Situaţia familiei poate fi un argument suficient pentru a prelua 

obiceiurile de aici. Dar măcar în societate trebuie să jucăm teatru. 

− Dragul meu, când cuţitul ajunge la os nu este cazul să mai faci mofturi. 

− La al lui sau la al ei?! De fapt soţia asta cu ochi de panseluţe trăieşte pe 

banii lui. Şi apoi se zice că ar fi avut mai multe aventuri cu marocani 

bogaţi, de la care etalează bijuteriile ălea arăbeşti, primite cadou. Rue de la 

Porte are galantarele doldora de bijutieri şi aici se obişnuieşte să faci 

cadouri amantelor. Desigur că unii dintre ei i-au plătit adesea favorurile. 

− Să te culci cu un arab? Hai, fie, dar nu o prea văd pe Viorela în stare, 

protestă lipsit de convingere Leon. Atunci, cu asemenea relaţii, de ce nu se 

poate descurca la Casablanca, pentru a mai prelungi contractul soţului? 

încercă a-şi risipi îndoiala prin acest raţionament colateral. 

− În Safi cunosc o serie de femei albe căsătorite cu musulmani şi care se 

supun constrângerilor Coranului. Se pare că nu mai suferă deloc, s-au 

acomodat şi chiar îi iubesc pe arabi. În definitiv în smoala nopţii toţi 

motanii sunt negri. 

Man îl lăsă pe Dumitru acasă şi conduse automobilul spre colina 

întunecată a şantierului având ghimpele îndoielii înfipt în inimă. Nu avea 

nici dreptul nici putinţa să o controleze pe Viorela Sasu şi se întreba dacă, 

din partea lui, nu ar fi fost un lux prea mare să pară gelos. 

54

Dan Morand 

 

16. Faţetele iubirii feminine 


− Iubirea nu poate fi supusă nici unei constrângeri, se încruntă Viorela. E 

libertatea supremă de a oferi celuilalt ce ai tu mai bun … sau ce nu ai, dar 

îţi doreşti în mod egoist, ca el, să-ţi ofere cel mai mult! „I want to live I 

want to give... “ 31 

− O, noi femeile măritate, ne mulţumim cu o mică atenţie, care costă atât 

de puţin! adaugă madame Bianca Blanc uitându-se cu reproş la doctorul cu 

ochelari fumurii şi burtă mic-burgheză. E vorba numai de timp sau de bani 

sau puţin din amândouă ... 

− În special de timp, căci trăim o epocă grăbită. Ceva bani avem fiecare 

la chimir, dar să alegi persoanei iubite un cadou necesită fineţe. Trebuie să 

o cunoşti, asta durează, adăugă încurcat Blanc, apoi surâse şi concluzionă: 

dar bărbatul se poate salva oricând cu un buchet de flori. 

− Dumnitale ţi-e aşa de uşor s-o zici, doar ai atâţia pacienţi, care 

cotizează. Acum Andrei e out, are timp să-şi stoarcă gândurile, dar nu mai 

are bani. 

− Lasă, că nu o face nici el, marele doc, îi reproşă soţia. 

− Pravtica tavarişci, asta ne omoară! glumi Man. Am o noutate trăznet, 

fabrica de conserve montează utilajele în a doua hală şi caută un automatist. 

− Există o fabrică de conserve, în Safi? Noi mâncăm numai conserve de 

peşte fabricate în Spania. 

− Sunt chiar două căţărate pe cornişe, la ieşirea din oraş spre sud. Am 

făcut practică cu stagiarii la construcţia şi finisările interioare ale noii hale. 

Viorela le trimise o bezea din vârful degetelor şi se despărţi de grup. 

Întotdeauna avea grijă să nu rămână singură cu Leon pentru a nu trezi 

suspiciuni. În societatea mică a rezidenţilor din Est bârfa contribuia 

frecvent la întreţinerea conversaţiei. Spectacolele rare şi izolarea faţă de 

turişti îi făceau să se plictisească în oraşul port, cu cartiere mărginaşe 

suprapopulate. 

Leon intră într-un internet-caffé de unde transmise un mesaj fratelui Felix 

repetându-i invitaţia de a vizita nordul Africii la vară. Îl va plimba cu 

maşina peste tot. După masă trase o moţăială la el în apartament, unde patul 

era ocrotit de umbra obloanelor închise. Spre seară piaţa era înţesată cu 

corturi mari, în anticamera cărora se vindeau mirodenii şi fructe, şi 

platforme pe care zăceau expuse cele mai diverse soiuri de peşte oceanic. 

Mopediştii le transportau din port în lăzi de lemn legate deasupra 

portbagajelor. Alte platforme erau încărcate cu grămezi de roşii, vinete şi 

31 Vreau să trăiesc, vreau să dăruiesc (eng.) începutul melodiei „Heart of Gold“ 

55

Dan Morand 


portocale. În spatele pieţii, mărginite de un cartier popular, garajele de la 

parter adăposteau măcelării care vindeau carne de oaie şi vită. Jumătăţile de 

carcase erau atârnate de cârlige, iar bucăţile tranşate mai mici erau 

acoperite de o vitrină de sticlă. Bâzâitul muştelor de la tropice nu se potolea 

nici seara. Peştele mai mare zăcea întins holbând ochii sticloşi pe 

platforme, iar cel mic precum sardinele şi macrourile în lăzi sau ligheane de 

plastic. Lămpi cu gaz alungau întunericul numai în punctele unde vindeau 

negustorii marcanţi. Aleea din mijloc forfotea de lume. Telefonul sună, şi 

pe când mergea pe o porţiune luminată, mai puţin circulată, răspunse şi auzi 

vocea lui Felix. Îi repetă invitaţia. 

− Salut bătrâne, până la urmă o să vii în Africa? 

− N-aş vrea să te încurc, dacă crezi că trebuie să ai grijă de mine. 

− O, aici, nu trebuie să mă omor cu munca. Nu-i ca pe şantier în 

Germania. Aici sunt numai instructor şi funcţionez la relanti. Ar fi folosit 

expresia de formator, dar ştia că Felix nu avea cum s-o înţeleagă. 

După ce închise telefonul se gândi la cumpărături. Ezită înainte să se 

decidă dacă să cumpere un pui. Închişi în voliere, măcelarii îi prindeau la 

indicaţia clienţilor, le tăiau gâtul şi-i ciupileau sub ochii lor. Indigenii 

rămâneau la coadă dacă descopereau vreun cunoscut sau o femeie guralivă, 

cu care se putea povesti. 

− Eh, monsieur! trase vânzătorul cu coada ochiului spre o cumpărătoare 

plină de nuri. 

Zaïda zâmbi albului, iar buzele groase, măslinii, îi dezveliră dinţii 

puternici. Man ridică mâna şi cu arătătorul încovrigat făcu semnul de a 

ciocăni la poartă, adică îşi manifestă dorinţa de a o căuta. Tânăra femeie 

întinse arătătorul spre albul ochiului, gest menit să însemne „pe cuvât“ 

adică, dacă vorbeşte serios? Leon plăti şi luând plasa cu puiul mergea 

agale, ca la plimbare, pentru a o aştepta mai jos în lumina felinarului, ca să 

poată fi recunoscut. Femeia îl depăşi atingându-l uşor cu cotul, coti pe o 

stradă laterală şi privi în urmă pentru a vedea dacă este urmărită. Bărbatul 

grăbi pasul şi o ajunse. 

− Ça va monsieur? se hlizi Zaïda. 

− Ça va! Poţi veni la mine astă seară. Mă înnebuneşte apariţia ta şi eu 

locuiesc complet singur. 

− Asta costă monsieur! Noi trebuie să ne căsătorim fete mari. Dar eu sunt 

divorţată, aşa că nu îmi mai păzesc fetia. În schimb am de hrănit un copil. 

− Plătesc dublu faţă de un marocan. Şi nu îţi mototolesc banii. Nu te ţin 

mai mult de o jumătate de oră. 

− Locuieşti aproape? încercă femeia să îi dea speranţe, părând a fi 

interesată. Durează şi drumul. Astăzi nu pot căci sunt pe stop. Unde stai, 

arată-mi, te rog, şi mâine la şapte fix bat la uşa ta. 

− Mâine o să joc cărţi. 

56

Dan Morand 


− Dacă nu mă vrei, poţi renunţa şi nu mă ai. 

− Bien, renunţ mai bine la cărţi sau merg mai târziu. 

− Dacă vei mai fi în stare! îl tachină femeia cu un zâmbet şugubăţ. 

Soneria sună imediat ce întunericul începu să coboare. Femeia ţinea cu 

degetele mâinii drepte gluga djillabei strânsă în dreptul gurii. Se zăreau 

numai nările şi ochii negri, scăpărând focoşi. 

Leon nu se miră cât de repede degetele experte ale femeii şi buzele groase 

i-au făcut organul plăcerii să stea vertical. Desigur ştia să facă amor într-un 

tempo alert şi cu „le c...“. Pe noptieră ardea veioza şi în cercul de lumină 

femeia scoase poza băiatului ei, un puşti de circa zece, până în unspezece 

ani, care afişa o privire neaşteptat de dârză. 

− Du-mă undeva departe,..., departe de Africa, de Medina, de lumea 

musulmană. Bărbaţii arabi nu sunt soţi buni. Acolo unde să am o viaţă ca 

lumea, să iubesc, să mai fac şi să mai cresc copii. Atunci am să te slujesc! 

Pot să-ţi spun chiar ةقيشعل32 . 

În întuneric trupul femeii avea luciul măslinelor coapte, unse cu ulei. 

− Cum e în România? zise ea din nou. Ca în Franţa sau Belgia? Îţi spun 

că am o prietenă, care s-a căsătorit cu un belgian. El îmi aduce şi mie 

lingerie intimă. Aici nu poţi găsi aşa ceva. 

− Nu-i tocmai bine. E mai bine ca aici, dar mai rău decât în vestul 

Europei. 

− Tu eşti alb, găseşti ceva de făcut. 

− Găsesc un post de salahor, căci la cerşit nu mă pricep, mă întrec ţiganii. 

Voi fi plătit mai rău decât aici şi acolo chiriile sunt mult mai scumpe. 

− Atunci vrei să rămâi aici?! 

− Credinţa ta nu mă lasă să te iau bonă în casă, iar pentru a ne căsători 

trebuie să trec la religia musulmană. 

− Au făcut-o şi alţii. Cunosc un rus căsătorit cu o fată de la noi. Dar tu 

poţi să mă angajezi ca femeie de servici. O dată pe săptămână îţi gătesc şi 

îţi fac curat. Pentru pat plăteşti separat, se lungi ea peste el împungându-l 

cu murele tari ale sfârcurilor. 

Leon chibzui ce ar zice şirul de bărbaţi − străbunici, bunici şi mulţi dintre 

unchii lui preoţi creştini despre mezalianţa cu o musulmană, care în Maroc 

îţi impunea şi trecerea la religia autohtonă. Într-un târziu fu de acord că 

pentru o femeie de servici Zaïda arăta nesperat de bine. 

32 stăpân (scris arab) 

57

Dan Morand 

 

17. Pe urmele cailor furaţi−2 


Gheore Man, zis Dicepentruce, rupse altă frunză dintr-un copac de lângă 

drum şi începu a cânta şuierat. Tutu Schiau zis Şimaişî sălta alături în 

galopul calului. 

− Mi s-a făcut o foame de m-apucă ameţeala. De patru zile călare cu 

fundul bătut de şeaua mocănească, fără o bucătură ca lumea în gură. 

− Ţi-am zis să luăm două găini în desagă şi s-o atârnăm pe greabănul 

mârţoagei. Credeai că o să moară păsările asfixiate în desagă?! 

− Mă dor dosu şi şalele. 

− Ţi-o ieşit şi cămeşa din şerpar, măi Tutule! Să nu răceşti la spinare! 

− După ce ne întoarcem în sat, mergem la Sighii, la bresla Şelarilor şi 

comandăm şei din piele, să putem călări domneşte. 

− Hai să ne abatem puţin prin Pădureni să luăm o găină şi să dăm pe gât 

un chil de vin. 

Pădurea se rări, apoi copacii dispărură şi într-o poiană, pe câteva coline se 

ridicau case din bârne cu pălane, prin faţa porţilor cărora treceau drumuri 

de căruţe pavate cu lespezi şi o vale unde susura un pârâu în brusturetul 

căruia se găseau adăpătoare pentru animale. Câţiva cai păşteau nepriponiţi, 

se auzea cotcodăcit de găini, dar nici ţipenie de om. De la o stârcitură de 

casă ieşea o dâră de fum «semn că acolo se prepară bucate pentru cei duşi 

la lucru» îşi ziceau bărbaţii şi apropiindu-se au legat hăţurile de la 

căpestrele cailor de banca de la intrare, apoi au sărit pârleazul în curte. 

− Hei, măi, strigă Gheore cu mâinile pâlnie la gură. 

O căţea cu blana galbenă, de culoarea lutului şi încâlcită nevoie mare, îi 

lătră apropiindu-se şi rânjind colţii ameninţător, urmată de aproape de un 

pui «bag seamă că-i al ei» care se căznea să îi ţină isonul. Când se 

apropiară, Tutu îi ţinu la o distanţă nepericuloasă cu vârful bâtei. 

Din casă apăru o fată cu mânecile suflecate şi de palme atârnau lipite 

suviţe de aluat, semn că se îndeletnicea cu frământatul pâinii. 

− Ce vreţi, măi, oameni buni? 

− De unde ştii tu, măi, fato, că suntem buni?! răspunse gâlgâit Tutu. 

− Ştiu bine de tot că dacă eraţi răi nu ajungeaţi până aici! Şi mereţi spre 

Bumgart cu caii pe care vi i-au furat ţiganii din Brădet? 

Gheore se cruci cât de bine ştia copila asta din pădure ce fac şi ce vor mai 

face de parcă le-ar fi citit gândurile. Îşi aminti că femeia lui, care credea în 

vrăji şi se ducea deseori la Pruşoaica, îi spuse că pădurea îi plină de 

spiriduşi, care se ascundeau în copaci şi serbau nedeile în nopţile cu lună 

plină. Dar niciun ochi de muritor pământean nu-i va putea vedea că imediat 

ce se simţeau urmăriţi dispăreau în scorburile copacilor. Şi că pădurenii de 

58

Dan Morand 


aia şi-au păstrat aşezarea în Poiana dintre Fagi pentru că comunicau cu 

spiriduşii pădurii, care le dădeau lemne de foc şi carne de vânat numai ca 

pădurenii să le coacă lipie şi să le-o servească caldă la nedeile lor. Îşi 

scutură capul de gânduri şi-şi zise că în ruptul capului nu va crede aşa ceva, 

chiar dacă vărul lui, Gligor, se însurase şi se aşezase aici. 

− Fată dragă, io-s văr cu Gligor a’ lu’ Damaschin şi te rugăm pentru nişte 

bucate că de patru zile suntem pe cai şi am mâncat numai din desagă! Nu-ţi 

fă griji, că ţi-om plăti cât ceri în bani sau în bucate. 

− O supă cu tăieţei şi-o tocană de pui, mormăi Tutu cu gura plină de 

salivă. 

− Să-mi prindeţi voi un cocoşel şi să-l tăiaţi că de ciupilit şi de gătit o să 

mă ocup eu. 

Gheore i-a crăpat cu securea lemne de foc, iar Tutu s-a apucat să caute 

prin ogradă un cocoşel plin de carne, numai bun pentru a fi gătit. 

− Ăla porumbar, cu picioare pintenoage şi gâtul golaş! 

− Nóa, sai pe el! l-a îndemnat fata. 

Tutu s-a ghemuit să-l prindă, cocoşelul s-a ferit, bărbatul a plonjat să-l 

apuce de gât, cocoşelul a scos o cotcodăceală speriată şi dând din aripi i-a 

zburat pe deasupra. 

− Nu pot, nóa, nu pot să-l prind şi nu mai pot de foame! 

− Stai, măi, prostule, că nu merge aşa! l-a blagoslovit Gheore. Nu mai ştii 

cum prindeam porumbeii în curtea şcolii din Bumgart? 

− Porumbeii îs mai mici, măi, omule! 

− Da’ tot nu ne scăpau, cu toate că zboară mai bine ca găinile. 

− Să ne dea un chelteu mai mare şi o frânghie de pus rufele la uscat. 

− Şi mai şî? 

− Di ce, pentru ce? 

S-au pus amândoi pe-un râs hohotit în timp ce fata a holbat ochii la cei 

doi şi a început a-şi face cruci, crezând că şi-au pierdut minţile. Fata a 

desfăcut funia de rufe din curte, pe care mocanii au legat-o de o scurtătură 

tăiată cu brişca dintr-o creangă, apoi le-a adus din şură un chelteu şi ei au 

sprijinit chelteul cu scurtătura, iar sub marginea ridicată au întins un pumn 

de boabe de porumb. Cocoşeii, încă în creştere, s-au repezit pofticioşi 

înaintea găinilor. Au tras capătul nelegat ai funei, chelteul a căzut şi acum 

dedesubt se zbăteau nu unul, ci două dărabe de păsări, numai bune de pus 

în oală. 

− Fă-i pe amândoi, tu, fătucă, că avem o foame de lup. 

După ce au mâncat pe săturate s-au dus în şură unde s-au întins pe paie ca 

să doarmă. 

− Măi Tutule, ai priponit bine caii? 

59

Dan Morand 


− Cu ce, că doară n-am luat frânghii şi pripoane pentru toţi. Numai două 

am avut pentru Şarga şi Murgu, pe care-am venit noi călare. Ăilalţi trei cai 

pot paşte pe alături, liberi, cum fac şi caii pădurenilor. 

S-au trezit amândoi când Gligor lua cu-o furcă paie pentru a le pune în 

grajd ca aşternut la vaci. 

− Vere, un’e ni-s caii? 

− I-am despriponit şi i-am legat la iesle în grajd. 

În grajd numai doi dintre caii lor stăteau la iesle şi mestecau boabe. 

− Mai aveam încă trei, care păşteau liberi cu ai voştri pe imaş. 

− De ăia nu ştiu nimic, haideţi, să vorbim cu ciurdarul satului. 

Gligor a aprins un felinar şi au purces pe potecă până la coliba 

ciurdarului, aflată alături de staulul împrejmuit cu crengi, unde înnoptau 

animalele domestice, deşi la pădureni multe erau crescute în 

semisălbătăcie. Damaschinul a mai domolit trei câini de pază, mai mari 

decât lupii, care păzeau staulul noaptea. 

− Nu am animale noi, toate sunt de la noi din cătun. Poate s-au rătăcit 

prin pădure ... 

− Staţi puţin, când am venit de la lucru, din văiuga unde ardem mangalul, 

trei ţigani călăreau pe deşălate şi băteau de zor caii pe crupă. 

− Nu ai văzut nicio dangă pe animale? 

− Deja se coborâse întunericul şi cum luna nu răsărise era o beznă de abia 

ne-au ginit şi ne-au putut ocoli. Au trecut pe lângă noi ca nişte năluci. Dar 

nu pot fi decât din Brădet şi ca să ajungă acolo trebuie să treacă prin Avrig. 

Acolo am un văr brigadier şi dacă întrebaţi de Damaschin Ion brigadieru’, 

fiecare ştie să vă îndrume. 

− Ai văzut Gheore, că acum, trebuie să mai călărim o noapte?! 

− Mă, vezi numa’ să ajungem la brigadier înainte de crăpatul zorilor, că 

colectivu’ am auzit că-i scoate pe toţi ţăranii la câmp înainte de ora şapte. 

Când dunga vânătă a răsăritului îşi schimba culorile din violet, în vişiniu, 

apoi roşu-aprins, au bătut din poartă în poartă întrebând, până au dat de 

Damaschin. 

− Mergem la sediul cooperativei că acolo ne adunăm cu toţii şi apoi ne 

împărţim în echipe şi ieşim pe câmp. Acolo putem afla de la mai multă 

lume dacă nu au văzut ţiganii în drum spre Brădet. 

În curtea SMT33-ului printre tractoare cu remorci, stăteau parcate două 

căruţe cu coviltir păzite de un miliţian. Caii, dispăruţi a doua oară, rumegau 

fânul din copastii. Înăuntru alt miliţian interoga şase gitani în vociferările şi 

strigătele femeilor. 

− Bă, de unde aţi furat caii pe care-i duceaţi legaţi în spatele căruţelor. 

− Nu i-am furat tov. sectorist, că-s caii noştri. 

33 Staţiune de Maşini şi Tractoare 

60

Dan Morand 


− Iói, mă jur pe ce-am mai scump, că-s ai noştri, noi i-am hrănit de mici, 

cum să-i fi furat?! se văita o ţigancă tăvălindu-se pe jos. 

− Iepile noastre i-au fătat, să orbesc de nu-i aşa! chiui alta, mai tânără. 

− Nu minţiţi, ciorile dracului, cum să fie caii voştri când au dangá pe 

crupă?! Să spuneţi de la cine i-aţi luat, că vă batem, ca pe hoţii de cai! Caii 

oricum rămân la colectivă, pentru că toţi ţăranii aveau obligaţia să-i predea 

la înscriere. Şi cum colectiva funcţionează de doi ani şi voi i-aţi furat se 

numeşte furt din avutul obştesc. Vă trimitem în judecată şi primiţi patru ani 

de puşcărie într-o tabără de muncă forţată. 

− De la colectivă i-au furat, dar nu de la colectiva noastră. Uite verii ăştia 

ai mei, din Bumgart, i-au urmărit călare pe alţi doi cai marcaţi cu aceeaşi 

dangá, interveni brigadierul. 

− Bă, să fiu al dracu’, te miri pe unde mai ajung ţiganii noştri să dea cu 

jula! conchise sectoristul cu-o voce disperată, dar păstrând o mină 

ameninţătoare. Plecaţi imediat, fir-aţi ai dracului, să nu vă iau la poceală! 

Nu vă mai arestez că nu aţi furat acum în parohia mea. De data asta aţi 

scăpat, dar dacă vă prind cu jula în comuna noastră, eu am memorat figurile 

voastre, ajunge numai ceva să se întâmple, că nu o să vă uit! 

 

18. Cuplul Muc şi Imaculata 

«Copacul ăsta are aproape o sută de metri înălţime şi-i bătrân de peste 

două mii de ani. Doamne sfinte, e aproape la fel de bătrân, poate chiar mai 

bătrân decât Isus! Şi ce rădăcini spre buricul pământului a trebuit să sape, 

de s-a înţepenit acolo, se cruci ciobanul Muc. N-aş fi urcat la stână, dacă 

netrebnicii de activişti nu mi-ar fi confiscat porcu’. Dacă tot nu mai aveam 

ce mânca jos, a trebuit să mă bag cioban la oi». 

Imaculata mergea, cu o raniţă în spate, bucurându-se de natura curată, 

spre un deal subcarpatin numit Frau Bruckner şi se gândea ce comodă 

«săsoaica asta» să urce călare, ca să ajungă la munte. Montaniarda făcea 

una dintre drumeţiile ei de sfârşit de săptămână, dar astăzi nu găsise şi alţi 

amici ai muntelui ca să o acompanieze. Şi dacă a zis că merge sâmbăta, 

atunci nu putea să-şi schimbe planul, pentru că duminica participa la slujbă 

în biserică. «Bestială mai poate fi răutatea oamenilor, care au scornit că 

femeia aia onorabilă, din nobilimea germană a oraşului, putea urca pe 

munte numai pentru a se culca cu un cioban» reflectă Ima admirând 

puritatea naturii. De după culme se auzi behăitul oilor, dintr-o turmă care 

păştea, apoi lătratul câinilor şi trei dulăi coborau spre Imaculata fără a se 

poticni de jujeu. Femeia scoase un strigăt de surpriză şi cu duhul blândeţii 

încearcă a-i îmbuna. Cei trei câini mari, dintre care doi maturi şi altul 

adolescent, cu-o pată cenuşie pe un ochi, o lătrau puternic şi Ima observă că 

61

Dan Morand 


cel alb cu pete maro avea o expresie crudă în ochi şi o pată negră, ca o 

linguriţă de smoală, în cerul gurii. «Doamne Sfinte, ăsta mă va muşca şi 

pentru că nu pot să-l duc la analiză în oraş o să fiu obligată să fac 

antirabice». Mai încolţise femeia odată o pisică în cămară, unde, după ce 

felina răsturnase un borcan cu smântână, strânsă pentru a face unt, sărise şi 

o muşcase de degetul mare. Peste zece injecţii în piept, ba pe stânga, ba pe 

drepata şi carnea se umflase de la înţepături şi se întărise de la lichidul 

injectat. De după un colţ stâncos apăru ciobanul şi i se proţăpi în drum. 

Cojocul îl scuturase de pe umeri jos şi-n mână dreaptă ţinea nelipsita bâtă, 

în care îşi proptea bărbia. 

− Bună zâua, doamnă dragă! Ce vânt te aduce pe la noi? 

− Am venit în excursie! Ce te faci că nu mă cunoşti, doar am mai trecut pe 

aici cu grupul? 

− Ce grup doamnă? 

− De amici ai munţilor? 

− Bine, dar acum văd şi mă întreb de ce eşti sângură? De ce ai venit la 

madame Brukner fără niciun grup? Sigur că acum cauţi altceva?! deveni 

vocea lui Muc insiduoasă, în timp ce ochii lui o scotoceau cu o căutătură 

neruşinată pe Ima, din cap până în picioare. 

− Nu caut nimic, numai că ai apărut dumneata, care păzeşti turma şi te-ai 

proţăpit drept în mijlocul potecii. Dă-te la o parte şi fă-mi loc să trec. 

− Da’ ce dnă, poteca-i numai a dtale? Ocoleşte-mă pe partea ailaltă, doar îi 

loc pentru amândoi. Stai, m-am răzgândit! Ai zis că eşti cu grupul, dar de 

trecut nu a trecut nime’ înaintea ta! Şi dacă sunt în urmă, îi aşteptăm 

împreună, ca să nu mai umbli singură pe munte. Pune-te pe cojoc, că-ţi 

aduc nişte caş să îmbucăm ceva împreună! 

Muc făcu o mutră şireată, «s-o aşez numa’ puţin, c’apoi mă dau la ea. Şi-i 

trag o bătută la cur de sar scântei». Imaculata strâmbă jignită din nas, «cum 

să ia loc, curăţica de ea, pe un cojoc jegos de cioban. Şi cine ştie ce mai 

vrea de la ea împuţitu’ ăsta»? Se strecură uşor pe lângă ciobanul, a cărui 

duhoare îi întoarse nasul, lovindu-l uşor cu bombătura rucsacului. Muc nu 

se lăsă, ocoli colţul de stâncă şi sprinten îi aţinu iar calea. Fluieră câinii în 

ajutor şi strigă ha, ca s-o sperie. Ima tresări şi se pomeni faţă în faţă cu 

Muc, înconjurată de cercul câinilor, aşa că fu nevoită să se oprească. 

− Eşti omul lui Dumnezeu sau omul dracului? 

− Ce mai întrebare? se codi Muc. Nu mă duc la biserică, dar cred că sunt 

totuşi omul domnului. 

− Cum îţi zice? 

− Am un nume mai caraghios, care se trage de la jocul de zală, când, dacă 

nu câştigam, adunam chiştoacele de ţigări pentru a le fuma. Mă cheamă 

Muc! 

62

Dan Morand 


Ima strânse buzele cu severitate. «Iacă un nume absurd, ce mai 

interlocutor, sub chica căruia poate stătea ascunsă ideea să o violeze. Să 

păţească ruşinea asta la vârsta ei, după o tinereţe neprihărită, acuma când 

suferea de lomboşciatică»?! 

− Să fii om de treabă, Muc! 

− Asta aşa-i, chiar că, atunci când fac ceva, fac o treabă a naibii de bună! 

completă ciobanul hlizindu-se. 

«Mai face şi pe mucalitul, Muc ăsta. Foarte insiduos. Alunecă repede de 

la o categorie la alta, parcă nu-i în toate minţile»? 

− Acum plec! 

− Nu pleci niciunde până nu mâncăm caşul. 

− N-am poftă! 

− Cu poftă, fără poftă. Ascultă doamnă, să nu mă jigneşti că apă’ nu ştiu 

ce îţi mai fac! 

Ima cu-o figură exasperată şi-a agăţat rucsacul de ciotul unei crengi rupte, 

într-un mesteacăn înalt de vreo cinci metri. Privi cu beatitudine muntele 

celor mai înalte năzuinţe spirituale, unde sălăşluia puritatea sufletului 

imaculat şi, alături, pe ciobanul ăsta, un petec de murdărie, menit să o 

necăjească. Oare să fie o încercare la care o supunea domnul!? 

− Ia loc pe cojocul ăsta! 

Ima strâmbă din nas. 

− Hai, doamnă, nu vezi că-i făcut din oi negre. Numa’ io am cojoc făcut 

din cinci oi negre în tot Bumgartu’. 

− De cât l-ai trântit pe pământ şi alb să fi fost tot negru se făcea! N-ai în 

lână căpuşe? 

− Ha, ha, ha! Auzi cine să aibă? La mine căpuşe? Io doamnă îl trag la 

ţesală şi nu las cânii să doarmă pe el. Da, fă-te odată încoa! 

Sări să o prindă de picioare, dar Ima săltă sprintenă ca o căprioară. 

Braţele lui Muc întinse în placaj răscoliră numai aerul şi ciobanul bufni cu 

coatele de cojoc, iar clopul îi sări din cap şi se rostogoli la vale. 

− Apă’, făcu Muc, noa hooo mă! şi fugi după clop. 

Ima profită de ocazie şi îşi luă tălpăşiţa. Trecu de cioporul oilor, dintre 

care unele s-au întrerupt din păscut şi o priveau precaute şi nu se opri până 

nu străbătu cumpăna apelor, ocoli celălalt pisc, coborî nişte păşuni abrupte 

şi ajunse într-o livadă de meri. Se aşeză la umbra unuia cu spatele sprijinit 

de trunchiul scorţos, pentru a-şi trage respiraţia. 

− De ce mielul este considerat simbolul purităţii, iar mama lui oaia, o 

mare proastă? Ce oaie am putut fi să mă avânt de una singură pe munte. 

Prostia asta nu o voi mai face! Numai să văd cum scap din tevatura asta! 

Poate nu mai dau peste obraznicul ăsta de cioban! 

A vrut să ia un şerveţel, pentru a-şi şterge faţa de sudoare, şi trebuia să 

căute în rucsacul de alături. Ia-l de unde nu-i! În graba mare, bucuroasă să 

63

Dan Morand 


scape de cioban, nu s-a mai încurcat să ia şi bagajul. Se căută în buzunare. 

«Da, desigur că acolo am totul, apa de băut, şerveţele, mâncarea, chiar şi 

cheile de la apartament. Ce să mă fac? Nu, îşi promise femeia, nu mă întorc 

în ruptul capului, mai bine chem un lăcătuş să strice broaştele, intru prin 

efracţie şi dau peste cheile de rezervă»! Descheie câţiva nasturi de la bluză 

şi scoase crucea cu trupul răstignit al mântuitorului, pe care îl imploră să o 

scape din acest necaz, aşa cum a făcut până acum întotdeauna. 

Când să se ridice numai ce apare Muc al lu’ Pişta cu rucsacul într-o mână 

şi bâta în cealaltă. 

− Auzi, doamno, hai că am pus de mămăligă, să facem un balmoş şi după 

aia îţi dau drumu’ să meri acasă! 

− Unde vrei să mănânci dle?, deşi ar fi vrut să zică mârlan de cioban! 

− Stâna-i numa’ pe partea aialaltă a dealului, că-i mai ferită de vânt! Ia-te 

după mine, şi văzând că se îndoieşte adăugă, că apăi îţi dau sacul de pus în 

spinare să te duci acasă! 

«E numai o capcană, dar ce pot să fac? Să mă nimeresc singură, numai cu 

porcul ăsta pe munte»!? 

Parcă ghicindu-i gândurile Muc adaugă: 

− Tot n-ai ce face că suntem numai noi doi pe munte. Nici ţipenie de om. 

În antreul stânii, dintr-o sobă spartă, focul de lemne afuma un cazan de 

tuci în care fierbea jântiţa. Ciobanul luă o lingură jegoasă cu care umplu în 

două căni de metal, de-o curăţenie la fel de îndoielnică. 

Ima se mira de ciudăţeniile minţii, care-i aducea aminte de poanta cu 

ciobanul şi higiena, care nu o amuză deloc în atare condiţii, ci o făcu să se 

încrânceneze şi mai tare. 

− La stâna voastră nu găseşti apă curată?! 

− Sub laiţa aia de la intrare, în partea ailaltă! 

− Dar, găleata cu apă de unde ai adus-o? 

− Cură un pârâu, nu se aude, dar se vede de la stână! Une-i brusturetu’ 

mai mare spre vale! 

− Pune într-o oală apă la încălzit ca să spăl vasele, nu pot mânca din 

murdăriile astea! 

− Ghine, doamnó! şi Muc puse accentul pe silaba finală pentru a face 

remarcat tonul sarcastic şi stăpânirea de sine. 

Ima îi dădu din rucsac săpunul, iar Muc scoase din şerpar brişca cu care 

tăie câteva aşchii pe care le lăsă să cadă în apa fierbinte. Ima spălă 

polonicul, cănile, două farfurii de tablă şi furculiţe. Muc a mâncat înăuntru, 

iar dna de la oraş pe banca din faţa stânii. 

− Ia să vedem ce avem aici! strigă dinăuntru Muc sătul. Ceva tărie, să-ţi 

dau şi ţâie! Ho-ho-hou! se auzi ţipătul de surpriză, când dădu peste sticla de 

vişinată. Îi marfă de casă! Hai, înuntru, ca să te servesc! 

− Nu-mi trebuie, poţi să o bei singur toată! 

64

Dan Morand 


− Să mai faci din asta doamnó, că-i tare bună! 

Apoi se auziră sforăituri şi Ima intră tiptil în stână pentru a-şi lua rucsacul 

şi a spăla putina. Nenorocire, ciobanul ăsta nu era deloc atât de tăntălău pe 

cât părea. Capul lui, cu trăsături primitive, ornat de chica lăţoasă sforăia 

culcat tocmai peste rucsac. «Drace! Of, doamne, iartă-mi toate păcatele!» 

Ima se plimbă până la pârâu, pe care-l traversă sărind, undele curate 

săltau peste stânci şi pietre ascuţite de culoare gri cu sclipiri diamantine, de 

la inserţiile de mică, bău apă din căuşul palmelor şi descoperi cât de rece 

era, de-i îngheţă dinţii, care o şi durură. Nu-i surâdea deloc situaţia de a se 

lăsa violată de Muc. 

«Aproape sigur ar sări peste mine să mă biruie cu greutatea. Să stau 

dedesubtul mitocanului ăsta împuţit, ceva de neconceput! Apoi mi-ar băga 

mâna între picioare şi ar vrea să mă pipăie la părţile intime. Să mă atingă 

animalul ăsta? Nemaiauzit! Poate, dacă nu stau, mi-ar trage o palmă sau un 

pumn! Să-mi desfigureze faţa fină un dobitoc»! 

«O aduc ió pe breazdă. De la mine nu are scăpare. Poate să ţipe cât o vrea 

că tot nu-i nime’ s-o audă! O bat husta, ca pe câne»! se asigură ciobanul şi 

ieşi afară sprijinindu-se în bâtă, pentru a-şi da mai mare importanţă. 

Aprinse o ţigare superlong, trase în piept şi suflă rotocoale de fum prin 

aerul de munte. Văzu femeia de la oraş cum venea agale ţinând în mâini un 

buchet cu flori de câmp. 

− Lasă dnă florile, că-ţi dau ió ce-ţi trebe! zâse Muc apăsat, aruncând o 

privire viclean-şmecheroasă. Acu’, dac-am gătat de mâncat, am durmit şi 

am fumat ţâgara, am chef de trânteală. 

− Fii serios, măi, omule! Ai grijă, să nu-ţi fugă oille! 

Muc se repezi la femeie şi-o luă pe sus în braţe. Ima îl zgârie în parte cu 

tulpinile florilor, pe de altă parte cu unghiile lungi. Rămase ca trăznită când 

ciobanul o trânti ca pe un sac pe laiţă, deasupra pielii cojocului, în care 

dormise până atunci. Muc se lăsa deasupra ei şi încercă a-i vârî genunchii 

între picioare, dar femeia se răsuci cu coapsele strâns unite pe-o parte. Îşi 

apăsă buzele pe gâtul ei şi-o muşcă. Ima ţipă şi-i trase un pumn în ţeasta 

acoperită de-o chică îndesită, ce aducea cu blana câinilor de la stână. 

Ciobanul îi băgă degetele noduroase cu pielea bătucită de bătături în părul 

de la ceafă şi trase sănătos. Ochii femeii se holbară, cu capul dat pe spate şi 

vertebrele cervicale forţate, strigă gâtuit: 

− Nu se poate, sunt pe roşu! şi-i repezi un cot mai jos de buric. 

Ciobanul îi dădu drumul descumpănit. 

− Poţi s-o iei la muie, tu, curvă de orăşeancă? 

Ima se repezi la rucsac şi trase la repezeală crucifixul învelit în hanorac. 

− Ce curvă!? Sunt roaba lui Dumnezeu, sunt o femeie pocăită! Te 

ploconeşte în faţa domnului şi poartă-te ca un creştin! 

65

Dan Morand 


Ciobanul se foi încurcat. Femeia întindea crucifixul în faţă şi îl ţinea chiar 

în dreptul ochilor ciobanului. Simţindu-şi ascendentul psihologic, 

trăsăturile feţei i se înăspriră şi ochii ei îl sfredeleau cu puterea dată de 

instanţa divină pe interlocutor. 

− De când n-ai mai fost la biserica Domnului, măi, păcătosule? 

− Nici n-am cum! Dacă umblu cu oile pe munte, când să merg la 

biserică?! Şi zici că eşti pe roşu şi nu mă minţi? 

− Jur pe ce am mai sfânt pe lume. Şi să nu fi fost tot nu se putea că am 

făcut jurământul castităţii! 

− Castitate? Ce-i aia? 

− Adică să nu mai gust din păcatul cărnii! 

− Mare prostie! Ăsta nu-i chiar niciun păcat. Mi-ai fi făcut o leacă de 

ghine! 

− Pentru mine este un păcat mare! Şi pastorul mi-ar fi dat multe cazne, ca 

să mi se ierte păcatul ăsta. Chiar ţii neapărat să provoci suferinţa unei biete 

femei? 

− Nu ţin la asta! se dezvinovăţi Muc. Mai bine trage-mi numai o labă, că 

tot mai îi sculată! 

− Dacă-ţi trag un picior mai mult ca sigur că ţi se moaie! 

− Pot s-o dau la un viţel să mi-o sugă. Am unu care ştie bine cum se face 

treaba asta, dacă îmi trag deasupra biberonul. 

− Nu cumva păcătuieşti cu animalele? Sufletul lor este mai pur ca al 

oamenilor! Aşteaptă să plec şi poţi s-o faci singur. 

− De ce nu chiar în faţa ta? 

− Măgarule, am auzit chestia asta de la o nudistă, dar nu credeam că 

există oameni în stare să facă asemenea porcărie! 

− Şi-atunci, tu, la ce mai eşti bună?! 

− Să-ţi fac un altar şi să ne rugăm împreună domnului! 

− Nu-mi trebuie! Fă-mi măcar călcătura ursului! 

− Ce mai poate fi şi asta? 

Ciobanul îi arătă cum şi-ar întinde trupul şi nişte labe mari l-ar călca pe 

spinare. Ima era maseză profesionistă, căci cu asta îşi câştiga în mare parte 

traiul. Nu a acceptat însă a-l masa până ce nu au ieşit pe iarbă, la umbra 

unui mesteacăn. Muc s-a întins pe cojoc «să nu mă tragă răcoarea 

pământului» şi Ima l-a lucrat cu palmele pe braţe, pe spate, pe pulpe, chiar 

şi la tâmplele sub care se îndoia că mai exista raţiune şi simţire. Apoi s-a 

urcat cu genunchii şi corpul lui Muc a început să se netezească, ligamentele 

să pârâie, articulaţiile să troznească şi el să geamă de plăcere. 

− Du-te să aduci nişte lespezi pentru altar, îl îmboldi femeia. 

− Stai să fug după oi, să fluier pe Rică să le adune. 

− Cine-i Rică? 

66

Dan Morand 


− Ăla mic de întors oile. Mic, negru şi cârlionţat. Cu vârfurile labelor şi 

urechile albe! 

Din lespezile strânse, Ima a clădit în stână un altar şi pe lespedea din vârf 

a fixat crucifixul şi l-a pus pe Muc să se roage cu ea alături. 

− Să ne aduci brânză la piaţă! 

− Acolo vinde numai stăpânul. Mai bine vină doamnă cu grupul la munte 

şi treci pe la mine la stână cu un chil de ţuică şi dacă am, o să vă dau ió 

bânză şi caş! Poţi să mă suni pe mobil, iar dacă nu răspund dă mesaj, că 

înseamnă că s-a descărcat bateria! 

 

19. Un furt pe nedrept pedepsit 

Muc tocmai a ieşit pe uliţă în faţa poarţii ca să tragă o ţigară şi să mai 

salute din consăteni când un hămăit, apoi nişte zgomote şi voci din spatele 

curţii i-au atras atenţia. Traversă ograda în fugă, deschise poarta la şură şi 

păşi uşor până la grădina din spate, care dădea spre pădure. Căruţa lui nouă, 

la care montase pe lagăre cu rulmenţi patru roţi de maşină cu cauciucuri pe 

geantă «să nu mă mai zdruncine toate hurducăturile», prinsese viaţă şi se 

deplasa înspre marea întunecime din buza codrului. Numai două lungimi 

mai avea şi căruţa ieşea singură pe poartă, urca şi se pierdea pe drumeag. 

«Al dracu’ să fiu ce mai poate fi şi asta. M-am rugat prea mult la icoane 

şi acum’ am vedenii»? Când ochii i se mai obişnuiră cu întunericul văzu 

mogâldeţele care o împingeau. 

− Mă, să-mi lăsaţi căruţa în curte că-i de rău, face Muc. 

− Nu te pune cu noi rumâne, că ni-s mulţi! Pară-ţi bine că scapi cu viaţă. 

Muc plecă repede spre casă, intră în bacăză, unde goli iute paharu’ cu vin 

roşu, mai bău pe nerăsuflate încă unu’, trase cizmele, în cea stângă băgă 

junghetorul de porci, iuţi pasul în şură, de unde culese bâta din corn şi cu 

un răcnet de nomad se repezi pe poartă în grădinuţă. Aprig, începu să 

croiască la bâte în faţă, apoi când intră printre gitani, ba la stânga, ba la 

dreapta, fără a se mai opri, în timp ce în cap îi vuia un singur laitmotiv: «la 

mine în curte să îndrăznească, la mine în curte, futu-le neamu’ lor. Să ia 

mâna de pe căruţă că îi omor pe toţi. Pe toţi îi omor, futu-le neamu’ lor de 

hoţi»! La un moment dat unul apucă să zică: 

− Nu mai da, măi, omule, că plecăm. Lăsăm căruţa şi plecăm! 

− Să veniţi iară mâne să mi-o furaţi?! Une’ mi-s cânii de nu v-o lătrat? 

Dumnezeii mamii voastre! Io n-am timp să stau noaptea să nu dorm, să 

păzesc căruţa că veniţi la furat. N-aveţi ce mai pleca! De-aici intraţi ori în 

spital ori în ţintirim. 

− Stai bre, omule, nu ne omorî că o să te închidă! 

− Tot pe mine să mă închidă, nu pe voi, javrele dracului? 

67

Dan Morand 


Şi dă-le, ca altădată la îmblăteala grâului. La un moment dat unul dintre 

hoţi se agaţă cu ambele braţe de trupul lui Muc, care scoase un răget de 

fiară rănită şi enervat la culme îl muşcă de nas. Apoi eliberă stânga de pe 

bâtă, îl împinse jos pe agresor şi-i cără două lovituri, una pe spate şi alta, 

mai zdravănă, drept în moalele capului. Nici unul din hoţi nu mai era în 

picioare, da’ Muc tot îi mai lovea cu bâta şi călca cu cizmele. 

− Mă, numa’ unu să scoată cuţâtu, că am la mine junghetoru’ de animale 

şi pe toţi vă belesc! 

Trase porţile dinspre pădure la loc, ridică lanţul şi îl legă cu sârma 

desfăcută de hoţi. Se întoarse în casă merse în cămară, tăie o bucată de 

slană şi decoji o ceapă cu jungherul şi privindu-i lama cu atenţie o încercă 

cu buricul degetului mare. Apoi sună la poliţia din oraş. Mai turnă un pahar 

de vin şi bându-l pe îndelete pentru a se linişti, «iaca că oglinda de sus nu 

mai face vălurele, aşa că pot să aştept». 

Auzi o maşină cum opri în faţa porţii şi apărură doi poliţai: bărbatul mai 

în vârstă, femeia mai tânără, pe care ciobanul o măsură cu dispreţ: «iaca, 

băi, cine să ne prindă hoţii, fufe de-astea cu pălăriuţă»! 

− De unde au vrut să vă fure căruţa? se interesă bărbatul. 

I-a condus în spatele şurii. 

− Căruţa stă la locul ei, bine mersi, dar văd că avem doi răniţi. Gelu, 

trebuie să chemăm urgent salvarea. Cum au ajuns răniţii în curtea dvs? se 

interesă poliţista. 

− M-am apărat, că ió eram sângur în faţă cu şapte ţâgani. 

− N-am fost şapte, comentă un gitan întins pe jos, numa’ noi doi am fost 

şi ne-a chemat să-i reparăm căruţa. După aia n-a vrut să ne dea banii, mie 

mi-a rupt mâna. Pe Ciufu, l-a pocnit cu bâta’n cap şi-o zis că-l omoară! 

− Nu minţi ţâgane, firea-i al dracu’, de ce ai venit la furat? 

− Cum de s-a făcut că aţi vrut să reparaţi căruţa tocmai noaptea, când nu 

se mai vedea bine? 

− Omu’ ăsta n-a vrut să ne lase să plecăm până nu i-am terminat lucrarea! 

− Ia, întrebaţi-i mai ghine unde şi-au pus uneltele? 

− Am avut unelte, dar ăsta ni le-a luat şi nu ştiu unde le-a pus! 

− Bine băieţi, ancheta o să stabilească cine, ce şi cum a făcut! 

A venit salvarea şi paramedicii l-au transportat cu brancarda pe cel mai 

grav rănit, iar vorbăreţul s-a urcat pe picioarele proprii, răstindu-se la Muc 

cu multă aroganţă. 

− O să ne dai bani, că ne-ai rănit şi stăm în spital şi nu mai putem lucra! 

− Bani să vă dea bulibaşa vost’u, care v-o trimis la mine la furat. Să nu vă 

mai prind pe aici că fac din voi porumbei, să zburaţi la cer, măi ciorile 

dracului! 

− Cetăţene, nu trebuia să-i loveşti aşa de tare. Va trebui să le plăteşti 

spitalizarea! se interpuse poliţista. 

68

Dan Morand 


− Spălaţi toţi putina de la min’ din curte. Ia spune, ce-o căutat tâlharii, 

ăştia, pe la mine noaptea? Văd că şi poliţia ţine partea hoţilor! 

După ce primi citaţia prin poştă, Muc o sună pe Ima, care-l duse la o 

judecătoare cunoscută în Sibiu. După ce studie dosarul, unde erau ataşate 

certificatele medicale ale răniţilor şi declaraţiile reclamanţilor, îi spuse că o 

să primească cel puţin doi ani, maxim patru de puşcărie, dacă pârâtul, adică 

Muc, nu se duce în gitănie să le dea bani şi intimaţii să-şi retragă plângerile. 

Muc a zis că: «nu merg în ţigănie şi nu dau bani la cei care au vrut să-mi 

fure căruţa nici în ruptul capului». Ima şi Muc au stat amândoi cu biblia în 

faţă şi s-au rugat. Imaculata i-a citit din Romani 13: „Dragostea să se arate 

în toate“, apoi „Răzbunarea este a domnului“ şi în final „Supunerea faţă de 

autorităţi“. La prima Muc s-a înfiorat şi lacrimi îi jucau în colţurile ochilor, 

dar la celelalte două s-a rotit prin curte că «trebuie să îngrop câinii, pe care 

ţâganii i-au ademenit cu carne otrăvită cu şoricioaică». A primit patru ani, 

fără suspendare, deşi era la prima condamnare, din care a făcut numai doi, 

în care Ima îl căuta la Codlea, unde la vorbitor se ţineau de mâini şi se 

rugau împreună, determinând o comportare exemplară a deţinutului. 

 

20. Muc şi amanta comună Bucă 

Deţinuţii cu o comportare fără abateri aveau dreptul săptămânal la o oră 

şi jumătate petrecute în CRI 34 . Obligat de Imaculata, care nu concepea 

întreţinerea de relaţii sexuale înainte de căsătorie şi nici căsătoria înainte de 

eliberare, împreună cu alţi colegi de suferinţă, Muc a făcut coletă şi 

deţinuţii şi-au cumpărat o gonflabilă. După programare îi venise rândul lui 

Muc pentru a duce gonflabila în camera intimă, unde o curta asiduu. 

− Desfă cracii ca lumea, tu − curvo! De ce te fâsâi, tu, curvă ordinară. Mă 

sfidezi, ai!? O să te închid în coteţul porcilor. 

Se auziră scrâncete tânguitoare. 

− Cum mi te-ai adresat curvă spurcată. Scrânceşti în loc să gemi de 

plăcere? Te doare undeva de mine că-mi ţin sula sculată?! Ia pune-ţi curu’ 

pe masă, la bătaie! 

Muc luă o jumară şi o tăvăli în sare. Apoi cu briceagul tăie felii 

stratificate din ceapa roşie. Se uită la fesa dezgolită de fustiţa ridicată cu 

ochi pofticioşi, gândindu-se ce rotundă e, adulmecând şi lingându-şi buzele 

unse, gata să o amuşine precum câinii. Brusc, dispoziţia i se schimbă, adică 

cum, el mânca pe masa unde femeia îşi aşezase posteriorul. 

34 acronim de la camera pentru relaţii intime 

69

Dan Morand 


− Căţea neruşinată! Locul tău e sub masă nu deasupra. Ai fi în stare să-mi 

tragi o balegă în farfurie, tu, vaco! Îţi crestez ió curu, să-mi zici tu mie cuţu 

de nu-ţi fac asta! 

Întinse briceagul, dar se opri la timp. Dacă aerul tâşnit sub presiune i-ar fi 

zburat felia de pâine din mână?! Mai bine nu! Nu o va cresta, dar pentru că 

merită pedeapsa o va pansa cu un leucoplast în cruce tocmai pe vârful fesei, 

după care îi va da porecla de Bucă-Crestată! 

− Ai văzut că te-am pedepsit înainte ca să te apuci să mi te băşeşti în 

timpul mesei. 

O voce feminină foarte piţigăiată îi răspunse, «pardon, vorbeşte frumos, 

ai vrut să zici fâsâi». 

− Ha, ha, făcu Muc nedumerit cum ar putea vorbi femeia luată la 

reducere, pentru eliminarea stocului, la cel mai ieftin preţ, fără organ 

sexual, fără muie, fără lacrimi şi fără sonor, care la jucăriile scumpe putea 

fi personalizat, lucru la care nişte mârlani cu buzunare goale, ca ei, nici nu 

putea visa. Bine că, măcar atât au putut introduce maniacii în puşcărie 

pentru a-şi dezlănţui şi satisface instinctele. 

Imaculata apăru în cadrul uşii, cu părul strâns în coc, buzele uşor rujate, 

ochii abia atinşi de un tuşeu, plină de demnitatea gândirii curate, date de 

credinţă, şi superioritatea sentimentelor feminine, care-o caracterizau. 

− Deci la pârnaie te-ai făcut şi cu o amantă, măi, animal ticălos?! 

− Bagă bine de seamă cum te adresezi mie. Azi nu eşti binevenită aici! 

− Să exploatezi şi să dezonorezi femeile?! Un mitocan de cioban! 

− Cu tine mă port salon pentru că o am pe Bucă. Dacă mi-o iei nu 

garantez că mai pot să mă abţin! 

− Ba trebuie să încetezi cu sadismele asupra femeilor. Auzi, cum să se 

poarte cu amanta lui gonflabilă?! Ce văd la tine se constituie în cel mai 

abject păcat nemărturisit. Şi asta te face cel mai ticălos bărbat din lume, 

căci abuzezi mai mult decât de o femeie, chiar de copia fidelă a uneia care 

nu are viaţă şi deci nici putinţa de a te contrazice şi de a se apăra. 

− Să ştii că ió am plătit cu bani peşin femeia asta umflată, care ne-a ţinut 

la mai mulţi companie în puşcărie. Şi într-un fel m-am ataşat de ea, căci îmi 

stă la discreţie şi fac ce vreau cu ea. Unde o pun acolo stă, mai ceva ca o 

mâţă! 

− Numai că ea, Bucă, nu face ce vrea cu tine! De fapt tot ce comunici tu 

cu ea i-un fel de monolog. 

− Aşa comunic ió pe munte cu câinii, cu măgarii, cu oile, că nicio 

dobitoacă nu ştie limbajul oamenilor. Le întreb şi dau tot ió răspunsul în 

locul lor. 

− Fii bun şi recunoaşte că eu te-am învăţat ceva mult mai tare şi anume 

cum să comunici cu Dumnezeu, care e în toate şi îţi spune cum să afli şi să 

deschizi sufletele oamenilor din apropiere. 

70

Dan Morand 


− Da, Imaculata, ştiu cât m-ai ajutat în tot timpul detenţiei şi tocmai de 

aia ió te respect foarte mult. Mi-ai fi plăcut şi dacă femeia din tine s-ar fi 

lăsat violată atunci, când mărşăluiai singură pe munte. Dar, dacă m-ai 

respins, acum eşti ca un tovarăş, te pot lua cu mine la păstorit oile, îţi dau 

ce mănânc ió, dar nu mă mai gândesc să te drăgostesc. Cred că dacă atunci 

se întâmpla fapta aia, poate ai fi vrut să nu mă mai vezi deloc, sau să mă 

reclami să fac pârnaie. Da’, pretini tot nu mai eram. 

− Nici nu trebuie că oricum trupul meu e promis domnului prin 

legământul castităţii. Între noi iubirea trebuie să trecă prin cel de sus, adică 

numai pe calea spiritului celest. 

− Măi, să fiu la naibii! Zău, nu ştiu dacă mai înţeleg ceva?! Trebuie să mă 

întorc în celulă ca să-mi anunţ colegii că Bucă-i acum liberă şi poate 

următorul să treacă la fapte. 

 

21. O întrebare stupidă 

− Ascultă bine, dle, nu sunt ceea ce crezi sau ceea ce ai vrea să fiu! Ca să 

mă culc cu cineva eu am nevoie de sentimente! Un buchet de flori, o 

declaraţie de dragoste! Şi fii foarte atent! Multă, foarte multă tandreţe, îl 

privi Sara, cu intensitatea ochilor negru-corb cu iradiaţii verzui, în lumina 

dată de soarele amiezii. 

− Drept să vă mărturisesc, dnă, tandreţea asta îmi repugnă, pentru mine se 

apropie de dulceaţa unui diabetic. Ia să facem lugu-lugu să ne uităm unul în 

ochii altuia şi să declarăm lucruri plăcute, că ne iubim la infinit şi că după 

un lung lanţ de rateuri, în fine, ne-am descoperit. Mai bine mărturiseşte-mi 

cu câţi te-ai întins, o descusu Felix. 

− Aşa ceva nu ştiu de ce te-ar interesa?! O femeie de societate îşi creşte 

cota cu cât cucereşte mai mulţi bărbaţi. Oricum femeia nu se schimbă, 

rămâne aceeaşi eternă atracţie, îşi păstrează acelaşi mister sentimental. Nu 

suntem noi de vină că bărbaţii trăiesc mereu dornici de cuceriri, înnebuniţi 

de un permanent rut. Noi culegem numai roadele nu şi florile uscate, 

risipite dedesubt. 

− Nu mă aştept la a-mi declara că unul singur, ăsta e răspunsul care 

stârneşte oricui ilaritate, «ce mai toantă!», ori suspiciunea «o fandosită 

ipocrită». Tânărul bărbat se apucă să recite un amuzament: „Salutare nea 

Ilie/ Mă aflu la Eforie/ Din trei lei mai am o mie/ Păsărica-i sănătoasă/ 

Smotocită, dar voioasă/ Peste-o lună vine-acasă/ Pa, Ilie“ 35 

− Iubitule, Felix, dacă ţii neapărat să ştii tu eşti chiar al doilea! Nu asta e 

ceea ce aştepţi, ca bărbat, să-ţi fie şoptit în ureche cu mult mister? Ca cele 

35 din folclorul vilegeaturistei neastâmpărate în secolul XX. 

71

Dan Morand 


mai multe dintre femei am vrut din toată inima să mă mărit cu primul 

bărbat din aşternut. Dar pentru că, în cazul meu de profesoară, alesul era 

elev seralist, următorul avea acasă o nevastă clandestină şi la majoritatea 

celorlalţi am descoperit o lipsă gravă de caracter − o serie de mitomani ce 

nu puteau simţi dragostea cu adevărat, acest vis nu s-a realizat. Femeia din 

mine se încăpăţânează să creadă că despărţirea de bărbatul cadorisit cu 

penetraţia himenului este un eşec considerabil în dragoste. Dacă tot n-am 

rămas împreună, înseamnă că el n-a meritat nici actul irepetabil de curaj 

sufletesc, nici pata rozalie de pe cearceaf. Mai bine mai aşteptam, îmi 

ziceam cu lacrimi aninate de bărbie, recent dezvirginată, smiorcăindu-mă şi 

suflându-mi trist nasul în batistă, dar până când? ... 

− La paştele cailor, iubito! 

Sara ignoră afrontul şi îşi continuă peroraţia cu o dârzenie demnă de o 

mocăniţă. 

− Mitul căsătoriei în rochie albă, cu lămâiţa prinsă de voal, continuă să 

mă emoţioneze, oricât de emancipată şi deprinsă cu apucături liberale aş fi. 

Aş fi vrut, ca fiecare dintre femei, să iubesc nebuneşte un singur bărbat în 

viaţă, să mă trezesc în fiecare dimineaţă a existenţei mele din dragoste 

pentru el, să îl doresc dezlănţuit în fiecare clipă a destinului nostru 

pământean. Să tânjesc să-i port pruncii lui în pântece, să-i ştiu, doar lui, pe 

dinafară, gusturile, poate îndoielnice, ca să le îmbunătăţesc. Să nu mai văd 

alt bărbat niciodată, orbită de o iubire fără margini şi chiar fără cusur. Ar fi 

fost mai curat, iar inima mea ar fi fost cruţată de multă făţărnicie şi implicit 

tristeţe. Din păcate, niciun bărbat de pe lume nu merită sa fie iubit astfel! 

Se pare că nici nu vrea să fie iubit într-atât, pentru că dragostea feminină 

atotputernică îl sufocă, crede fals că îi fură libertatea şi prin asta îl distruge! 

Şi-atunci eşti nevoită să mai speri, să mai aştepţi, să mai cauţi, să mai 

încerci. Încă unul, mai decepţionată şi-apoi altul şi mai şi, se pot face zece, 

poate chiar încă o sută ... Ce mai contează? Oricum, dacă vei fi întrebată, 

vei spune adevărul gol-goluţ, el a fost întotdeauna al doilea după prima şi 

marea ta iubire. Căci restul sunt atât de insignifianţi în sufletul tău, încât nu 

se merită să mai îi numeri, deci nu mai contează. 

− Dar te-au pompat şi tu ai gemut de plăcere! 

− Ce să facem, trebuie să jucăm şi puţin teatru. Numai de dragul 

amorului. Nu ştii că toate femeile sunt bune actriţe? De ce să mă las 

tăvălită, chiar pentru nimica? Îmi trebuie tandreţe şi poţi deduce singur că 

trebuie să mai şi ofer ceva în schimb! Fredonă melodia „Unde oare“ 36 . 

− Adică cum?! îi răspunse el fredonând „Iertările“ 37 . 

36 compozitor şi interpret Ducu Bertzi 

37 compozitor şi interpret Ducu Bertzi 

72

Dan Morand 


− Spune-mi şi tu că mă iubeşti, că te gândeşti mereu la mine, că noaptea 

mă visezi, că arăt bine, că mai ştiu eu ce, numai lucruri frumoase şi uneori e 

bine să îmi faci şi o mică atenţie. 

− Adică eşti interesată? 

− Cum adică interesată? 

− Vrei în urma legăturii noastre să obţii avantaje materiale sau servicii? 

− Ce anume servcii, dle? 

− Să te duc şi să te aduc de la servici cu maşina. Sau la cumpărături! 

− Ai grijă ce şi cum vorbeşti! Crezi că nu am card, să-mi achit singură 

cumpărăturile? 

− Nu de card, discutam numai de deplasare. Benzina, datorită creşterii 

accizelor costă tot mai mult! 

− Vezi că nu ştii să fii galant! Un bărbat ca tine nu are cum să aibă succes 

la femei. 

− Sara, sigur că te iubesc. Aşa cum pot eu, în felul meu. 

− Nu ţi-am cerut simple declamaţii! 

− Cum declamaţii? 

− Vorbele goale, nesusţinute de fapte, eu le numesc declamaţii! Şi nu o să 

îmi ofer trupul unuia care vrea numai să îşi golească seringa. 

Ieşite la promenadă, la Eliana Mol, Sara şi Dia luară loc la o masă şi 

aşteptau să li se aducă cafeaua şi îngheţata profiterol. Dia aprinse o ţigară 

subţire şi fină şi suflă cu distincţie aţe de fum printre buzele rujate, care în 

apreciere proprie au fost trecute ca atuu pe site-ul Sentimente. Unii bărbaţi, 

aflaţi pe scaunele înalte de la bar sau alţii, transportând cumpărături în 

cărucioare, priveau cu interes nedisimulat perechea de femei în pârgul 

vieţii, aranjate cochet, care stăteau la taifas. Şi femeilor le plăcea să atragă 

privirile, să fie admirate, pentru că ceremonialul ăsta le creştea încrederea 

în puterea farmecelor proprii. 

− Ştii cum poţi tria bărbaţii? 

− Am câteva jaloane clare şi trebuie să treacă proba de slalom! 

− Nu mai spune tuuu?! Şi care ar putea fi jaloanele alea? Mai tineri sau 

mai bătrâni, ce vrei? 

− Vârsta nu are nicio importanţă. Trebuie numai să facă o pasiune pentru 

mine şi asta să fie susţinută! 

− Cum, gata, imediat hop în pat? 

− Chérie, dacă ar fi sexul, cu inima uşoară m-aş putea duce la mănăstire. 

Pasiunea stă în aia că trebuie să-i pui cu botul pe labe, să te roage, să facă 

sluj, să ajungă să cerşească să se întâlnească cu tine! 

− Bravos, la asta mi-ai plăcut. Dar dacă te comporţi aşa, nu se plâng că 

eşti prea rece în pat? 

− Eu, rece? Ştiu bine cum să îi perpelesc. Habar nu ai ce trucuri am. La 

bărbat dacă i-ai răsucit trompa ca lumea îl ai la mână complet. 

73

Dan Morand 


− Ce zici, când mergem la mânăstirile de maici? 

− Sâmbăta următoare putem lua drumul spre munte şi la Bistriţa le găsim 

pe măicuţe! Avem chiar o pilă acolo, pe caraghioasa de Ima. 

 

22. Feţele de diamant ale lustraţiei 

Maruşka îşi puse ochelarii cu lentile rotunde pe faţa creolă, trădând 

amestecul descendenţelor gitană şi română, de formă pătrată, ignorând 

micuţul neg de pe vârful nasului cârn şi lat, care în gimnaziu îi adusese 

porecla „rât de porc“. Mai tot timpul râdea zgomotos, căci considera că 

spusele ei sunt imbatabile, iar debitul verbal strivea orice adversar. Şi 

vocea, cu un timbru drastic, din comanda unui sergent major adresată 

trupei, o umplea de încredere. 

Tânărul intelectual Felix o întâmpină cu un zâmbet fin pe buze, zâmbet 

pe care Maruşka îl caracteriză de marţafoi şi îşi promise imediat să i-l bage 

pe gât înapoi. 

«Ah, îşi zise realizatorul talk-showlui, iată o dogmatică comunistă, cât se 

poate de semidoctă, faţă-n faţă cu un filfizon tânăr cu capul în nori, unde 

speră să găsească utopia democraţiei»! 

− Ce părere aveţi despre legea lustraţiei? Doamna mai întâi. 

− Pot să vă întreb ceva? Nu cunosc termenul ăsta pe care îl aud prima 

dată, aici, pe platou. După părerea mea, nu poate fi vorba de aşa ceva, 

ideologia comunistă fiind cea mai corectă din lume căci stimulează 

egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi dictatura clasei muncitoare! 

− De fapt dictatura secretarului general. Nu-i acelaşi lucru! punctă junul 

cu vârful de la floretă. 

− Să nu mă întrerupă tânărul ăsta. Sub conducerea, după musiu ăsta, a 

aşazişilor comunişti, care să ştiţi că a fost cu adevărat atotştiutoare, am 

avut servicii, ni s-au dat apartamente la bloc, aveam ce mânca şi omul 

muncii era stimulat prin salar şi respectat în societate. Tocmai de aceea, 

secretarul general al partidului făcea vizite de lucru, se întâlnea cu masele 

largi, muncitoreşti! 

− Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc! Şi-i băga la pârnaie pe 

dizidenţi sau în Franţa comanda securităţii să-i asasineze! 

Doamna aproape plezni de nervi, roşie toată şi foarte agasată. 

− Tinere, să nu mă mai întrerupi! Tu habar nu ai cum a fost! 

− Domnule reporter, ce facem aici, ţinem o emisiune despre lustraţie sau 

despre idolatrizarea comunismului? Doamna vrea restauraţie! Vă rog să mă 

lăsaţi să vorbesc. Nu am fost invitat ca mobilă, să aprob spusele părţii 

adverse în mod tacit. Să nu uităm punctul opt al declaraţiei de la Timişoara! 

74

Dan Morand 


− Cee? Nu vreau restaurare, dar ăstea sunt formulări de natură legionară 

cu tentă revanşardă! Când din toată populaţia ţării cincizeci la sută au fost 

membri de partid şi dacă luăm mai precis şaptezeci şi cinci la sută din cei 

încadraţi în câmpul muncii, cum să le interzicem să candideze şi să fie 

aleşi? Este antidemocratic! 

− Nu sunt legionar sau revanşard, dar proletcultiştii să-şi cenzureze 

dialogul. Încadraţi în câmpul muncii, iată o mostră de limbaj de lemn! Non 

multa sed multum! 38 Cum să alegem un preşedinte din gaşca dictatorului? 

− Ai grijă cum vorbeşti, tinere! Să îi interziceţi acestui imberb 

impertinent să îmi adreseze cuvinte triviale pe ungureşte! Să nu te legi de 

preşedintele Soare, care a condus doborârea dictaturii! 

− Cea care anterior l-a consacrat şi apoi l-a mazilit! 

− Impertinentule, cum îţi permiţi să ofensezi pe cel mai bun politician? 

− Nu îl ofensez, de fapt chiar îl laud, căci a avut funcţii diriguitoare 

mereu! A băgat la pârnaie o serie de ţărani mijlocaşi din Moldova. 

− Chiaburi tovule, care se ocupau cu specula alimentară după război! 

− Cum adică tov? Să spună tova, cu care nu sunt tov, unde-şi ţine carnetul 

de partid? 

− Domnilor, s-a autotrădat, vreau să zic demascat! În faţă avem un 

regalist, gata să aducă la putere pe ticălosul de fost ex-rege, care a părăsit 

cu laşitate ţara, furând în garnituri de tren bunurile coroanei, care, de drept, 

reveneau poporului muncitor! 

− Dar senatul Cehiei a votat şi înaintat parlamentului Europei propunerea 

de a se stabili o zi a ororilor comunismului printr-o procedură asemănătoare 

holocaustului! 

− Ha, ha, ha! Stimaţi telespectatori s-a demascat din nou ... Cehia nu are 

ceva mai bun de făcut decât să-şi vadă de treburile ei interne! Imberbul 

susţine iredentismul maghiar şi atentează la unitatea statală a ţării. Cehia şi 

Slovacia s-au înţeles bine, mersi, în timpul regimului de democraţie 

populară şi, iacă cum, acum s-au despărţit! Ha,ha, ha! După mine astfel de 

chestii dubioase se pedepsesc cu închisoarea. Om fi noi democraţi, dar nu 

putem sta cu mâinile în sân în faţa brutelor legionare, care vor să ucidă 

statul democratic, tânăr instaurat! Faceţi ce vreţi, că preşedintele Soare va 

conduce ţara asta şi peste o sută de ani. Cum a zis dumnealui cu zâmbetu-i 

atotştiutor: «Înţelepciunea poporului nostru este proverbială! Poporul ştie 

bine pe cine voteză şi când este singur cu buletinul de vot în faţa urnei, face 

numai ce conştiinţa îi dictează». 

Reporterul puse reclame câteva minute pentru a se reculege şi a trage 

concluzii imparţiale pentru telespectatori. 

38 Nu mult ci consistent (lat.) 

75

Dan Morand 


− Aţi văzut câte pasiuni contrare poate trezi o lege mult dezbătură, dar 

încă nevotată în parlament. Propusă de reprezentanţii unui partid istoric, 

care la ultimele alegeri, din lispă de sufraj, nu au mai prins camera 

legislativă, a fost îndelung discutată şi de mai multe ori schimbată, cu 

formulări clare, dar mult prea generale, a fost amânată şi în anul acesta 

legislativ, aleşii plecând în vacanţa de Crăciun, iar din ultimele declaraţii, 

date de aceştia, reieşind că legea este deja perimată, faptele incriminate ce 

cădeau sub incidenţa acesteia fiind demult prescrise, aşa precum deja ştiaţi, 

deşi niciodată nu a fost votată de mai multe ori din lipsă de cvorum şi prin 

urmare nici promulgată de cancelaria prezidenţială, care, însă, a încurajat în 

repetate rânduri adoptarea ei. 

 

23. Hora femeilor − un gagicar banal surprins în falagrant delict 

O serată studenţească, într-o sală de seminar, dar ce uşchit recital de flaut 

al unei îndrăgostite, ce se dorea eternă. Tânăra artistă suflând, îşi ţuguia 

buzele, îşi plimba petalele degetelor pe clape şi aripile umerilor i se arcuiau 

deasupra instrumentului, desigur că tânărul spectator îşi imagina că numai 

pentru el. Carnaţia asta cu puf de piersică, ştia fama bine ce expunea, 

exercita o atracţie de neînfrânat asupra privirilor din contemplative, 

devenite pofticioase ale tinerilor berbanţi! 

«De ce până acum nu mă remarcai când treceam înfrigurat pe lângă tine?! 

Pentru ce numai plecai capul, dar nu îmi răspundeai la salut? Odată m-am 

proţăpit înaintea ta, pe aleea dintre cămine, cu o roză în palmă şi m-am 

asigurat că în trecere mă vei lovi. Urma să mă scuz şi să îţi întind floarea. 

Firesc că am fi făcut cunoştinţă! Dar tu m-ai evitat cu un pas lateral şi din 

zbor mi-ai pescuit floarea dintre degete. Acum, ai lăsat instrumentul pe 

eşarfa de pluş şi te apropii de mine. Îmi prinzi capul cu mâinile pe după 

ceafă şi mă săruţi prelung. De aici, cu toate că mă împotriveam, ce molâu 

mare mai sunt, doar bărbatul trebuie să aibă întotdeauna iniţiativa, am ajuns 

în culise, unde ne-am cuplat. Un zvâcnet şi m-ai avut cu un surâs victorios 

pe buze! Poate puţin prea crud ... » 

Soneria sună prelung de trei ori până ce Felix coborî cu-o figură răvăşită 

de somn, îmbrăcat numai în pijama. Jos aştepta poştaşul. Îi adusese al 

doilea aviz. Nu-i venea să credă că primea un pachet tocmai de la 

preaiubita lui − diva îndelung divinizată?! La poştă nu mai avu răbdare, pe 

o masă din brad, lăcuită în maro, tăie sfoara cu cutterul şi rupse de 

nerăbdare pieziş colile ambalajului. Un pachet de ceai, dar ce ceai, de ce de 

sunătoare? Se lămuri apoi că pe hârtiuţa cu instrucţiuni la prescripţii era 

trecut pentru combaterea constipaţiei şi alături un pachet de prezervative cu 

aromă de banană. «Ce mama dracului! Doar o invitasem de atâtea ori la 

76

Dan Morand 


mine! Aha, pentru un asemenea trup nu se face să fii zgârcit, de aceea ea tot 

bătuse monedă: «Hai, sus în Poiană!» Fata asta nu este normală − în Poiana 

Braşov la cele mai scumpe hoteluri, cu restaurante unde rezistau numai 

baronii politici, mogulii presei şi grangurii străini? Iacă pe cine a putut iubi! 

O parvenită! Acum ştiu, cu siguranţă că Gilucu a avut-o! Dar cine era ea, 

căci deşi o cunoştea bine nu o putea identifica? O festă a memoriei?!» 

Îi şi vedea la Capra Neagră, fata în rochie de seară, cu umerii goi în faţa 

meniului, şoptind chelnărului ce era mai scump din preparatele franţuzeşti. 

Apoi ciocnea cu escrocul ăla un pahar de şampanie străină. Zâmbete suave 

schimbate. Sus, amândoi în apartamentul nupţial, în cada cu vibromasaj, 

jucau un fel de baba-oarba. Oribil! Să nu uite târfa că Gilucu o plătea cu 

banii subtilizaţi prin contracte frauduloase de la cetăţenii cinstiţi, dar săraci, 

ca el! Ce mai drumuri europene a făcut! Coabitarea − bani publici şi 

fonduri europene, permitea să se umfle pungile magnaţilor. Dacă ar mai fi 

fost în satul lui, unde bătăile de cuţitari se derulau seară cu seară la cele 

două baruri, cineva i-ar fi înfipt jungherul în piept până la prăsele. 

Femeile au apărut ţinându-se de braţ, discrete şi complice. Fraţii Man, 

foşti colegi de liceu, la doi ani diferenţă, le-au întâmpinat cu înclinări ale 

capetelor. 

− De care din noi v-a plăcut mai mult? Acum, vezi rezultatul jalnic al 

trecerii timpului peste frumuseţile noastre. Nu-ţi dau voie să ne faci nicio 

fotografie! Când le văd îmi vine să plâng! 

Faţa, altădată superbă a Sarei, se trecuse şi, cu tot machiajul abundent, 

arăta acum ca o băşică uscată, plină de riduri, apoi umflată din nou şi 

ulterior spartă în dreptul gurii. Continuă despre amica ei Dia: 

− Vezi, e veşnic îndrăgostită, târfuliţa asta! Trăieşte cu unul mai tânar 

care-i bate curul, cu picamărul! Cică l-a găsit pe internet la Sentimente!? 

Dama şi sentimentele, o deprecie fosta colegă, cu coada ochilor migdalaţi! 

− Haide, nu fi atât de invidioasă. Ce să-ţi fac, dacă nu ai sexapil? La câţi 

din amicii mei nu te-am prezentat, nu te-am recomandat, nu te-am împins 

în faţă. Inutil ... mereu reveneau la mine! replică Dia. 

− Felix, nu uita! Nu mie mi-ai scris bileţelele de amor? Dar de ce o 

conduceai acasă pe colega ta de bancă? De ce? 

− Aveam în ea o confidentă, care dăruindu-şi inima eşuase. În taină îl 

iubea pe Leon, care se cupla pe atunci cu micuţe stricate în cabine la baia 

populară Neptun. 

− Tocmai pe Leon? Haide, că-i tare, fratele tău chiar o făcea în hala de 

înot? Când, după plecarea noastră? Dar Stroe, proful de gimnastică, ce 

păzea? 

− Făceau cu schimbul. Leon, mai suplu, sărea pe deasupra uşii vestiarului 

pe bancheta ce bloca ambele uşi batante, deci intrarea şi ieşirea spre bazin 

şi făcea ce putea acolo. După aia, dacă ţinea vraja, o pasa lui Stroe. 

77

Dan Morand 


− Ţin minte că mai mulţi am fost curioşi cum şi-a muşcat Corina buzele 

în apă. Ce s-a mai înroşit, când am întrebat-o! 

− De ce mereu m-ai refuzat, nu ai vrut să-mi dai niciun semn de 

răspuns?! 

− De unde şi cum? Dacă aş fi ştiut că tu eşti autorul, Felix, ce n-aş fi 

făcut?! Ai fost atât de pudic şi secretos încât nu ţi-ai divulgat identitatea. 

− Mi-era frică să nu mă iei la zeflemea cu colegele! Puteaţi fi atât de 

răutăcioase în ironia voastră de adolescente! 

„Te salut, tu treci şi nu mă vezi/ M-am pierdut în ochii tăi cei verzi/ Până 

la brâu culcat în iarba unde am visat/ Îmi caut iubita, zi-mi unde-ai 

plecat?/ Îţi cerşesc iubirea, zi-mi de ce-ai plecat?“, cântă Felix. 

− Nu le mai am, pur şi simplu le-am aruncat! Dar şi tu, prea ai lungit-o 

mult! Am fost momită de Gilu, care m-a prins cu un tertip ieftin. 

Cuceritorul ăla, de duzină, m-a ţinut ocupată şi mi-a mâncat atâţia ani din 

viaţă. Plângeam când mă pleznea azi şi a doua zi apărea în uşă c-un buchet 

de flori, cerşindu-mi iubirea şi rugându-se în genunchi pentru iertare. 

− Aşa-i iubirea pasională! Dar şi tu ai fost o pradă prea uşoară Sara, îi 

făcu imputarea Dia. 

− Doar ştii că noi femeile suntem slabe. Unul să se dea mai tare la noi şi 

cedăm! 

− Trosc, pleosc! Vraja asta nu ţine la mine! 

Pe Bretter, Felix se deplasa cu un rictus în colţul gurii, ce oglindea toată 

amărăciunea unei vieţi sentimentale ratate. Spre deosebire de Dia, mereu cu 

zâmbet în priviri, «nu ştii în schimb câtă amărăciune am în suflet», Felix nu 

se pricepea la a juca teatru. 

− Parcă trăiesc pe o grămadă de bălegar! rosti epuizat cu-o figură 

smochinită. Tot ce e împrejur pute a sărăcie, a dezorganizare şi a delăsare, 

îi împărtăşi fostei colege. 

− Nu mai cădea, omule, în butoiul cu mizantropie! Ce mai face, cel mai 

mare gagicar?! 

− Nu sunt deloc cel mai mare, ci cel mai fraier pentru că sunt singurul 

care a fost prins în flagrant delict. 

− Mor de curiozitate să îmi spui cum s-a petrecut asta. Toată universitatea 

vuieşte! 

− Simplu ca bună ziua! Merg cu studenţii în tabăra de iarnă la cabana 

Caraiman, unde facem un chef în sala de mese, după care ceilalţi pleacă la 

barul Rozmarin. Între timp o pereche de bucureşteni a chemat pe şeful 

recepţiei, care a sunat la miliţie, pentru că s-a făcut gălăgie după ora 

stingerii, găsindu-mă singur, numai cu Luiza, după unsprezece noaptea. 

Împrejurarea a fost considerată atât de dezavuantă pentru etica şi morala 

socialistă încât rectorul m-a mutat disciplinar în Timişoara. 

− Al dracului ghinion! 

78

Dan Morand 


Din nou în căpuşorul tânărului blond comutatorul trecu mintea de pe 

tărâmul realului pe cel al oniricului. «Hora femeilor, care se rotesc împrejur 

cu focul pasiunii în ochi, cu buze sângerii, şoptind iubire, pe o câmpie 

montană, aburind de la evaporarea promoroacei, sub mângâierea soarelui 

dimineţii, răsărit de după creste. 

− Măi, ielelor, ce aveţi cu mine?» 

Apoi, al naibii comutator, îl recuplă la prezent. 

− Felix, relaţia cu femeile cere o cu totul altă abordare. Cine dracu te 

pune să faci pe indiferentul, când, de fapt, tu vrei să ascunzi că iubeşti 

femeile? făcu Sara clipind a mirare pleoapele peste nişte ochi de ringlotă. 

− Cine zice că eu joc teatru?! 

− Eu zic! Tu nu ai vrea, dar chiar că nu poţi! 

− Ba pot, dar consider afacerea asta plină de hazard! Sunt realist, nu am 

nici timp, nici fonduri pentru a le investi într-o relaţie mixtă! 

Bărbatul tânăr şi-a mângâiat barbişonul de culoarea paiului. Sara nu s-a 

lăsat dejucată de acest tic. 

− Trecerea anilor ne face să ne lovim mereu de eternele fatalităţi: sluţirea 

femeilor şi impotenţa bărbaţilor. Dar lipsa ta de suflet poate deveni 

câinoasă. Parcă ai o inimă de piatră! De prea multă aşteptare inima ta s-a 

împietrit. 

− Ai reflectat mult până să zici asta? De ce nu ar fi inimă de stâncă? 

− Nu sună bine, aşa ceva tu nu ai! Din stâncă mai poate izvorî ceva ... 

− Mă bucur că măcar m-ai scăpat de infarct. Mai am timp să reflectez! Ce 

fel de piatră să fie: granit, bazalt? „Marmor, Stein und Eisen bricht/ Aber 

unser Liebe nicht“ 39 La bătrâneţe o să mă aşez acasă şi o să-mi caut o 

iubită! Dar încă nu pot să mă gândesc cum să-mi gestionez bătrâneţea. 

− Bătrâneţea?! Unii nici nu reuşesc să o prindă! Poţi să o cauţi, dar 

nimeni nu-ţi garantează dacă o s-o şi trăieşti! Sigur, dacă sufletul nu te 

îmboldeşte spre iubire, dacă chibritul nu scapără, ţigara aromată nu are cum 

se aprinde! 

− Doar ştii că nu sunt un fumător pasionat! 

− Pasiunea mişcă sufletele, fraiere! 

− Mă duc să-mi pregătesc un ceai de sunătoare! Serveşti şi tu o ceaşcă? 

39 Marmora, piatra şi fierul se rup/ Dar iubirea noastră nu − şlagăr german 

79

Dan Morand 

 

24. Orangerie 


Felix se odihnea pe o bancă în Orangerie şi o aştepta pe Inge. 

− Cu ce vrei să începi: grădina englezească, olandeză, franţuzească sau 

germană? În sezonul rece toţi arbuştii şi florile tropicale din lăzi, ghivece şi 

jardiniere sunt transportate înăuntru, în spaţiile încălzite ale acestei clădiri. 

Palmierul şi bananierul sunt mai sensibili decât ficusul, leandrul sau alţi 

arbuşti ornamentali. Puţin frig sau vânt rece la rădăcină şi planta s-a 

terminat. Pepiniera din seră livrează plantele cu rădăcina învelită în folie 

izolantă termic. 

− Şi la noi, în sat, avem o grădină de flori. Toamna, bunica scotea bulbii 

din pământ, iar ghivecele cu copacii mediteranieni le adăpostea în pivniţă. 

− Sunt mulţi care nu ştiu că aranjamentul grădinii necesită un plan de 

arhitectură, completă ideea Inge, care absolvise secţia de arhitectură 

peisagistică şi era angajată la intreprinderea care administra spaţiile verzi 

din oraşul Darmstadt. 

− Când vizitezi orangeria sau grădinile unui palat te pierzi printre alei 

înverzite, admiri florile, coroanele tunse ale arborilor sau forma perfectă a 

gardurilor vii. Dar, dacă îţi alegi un punct superior de observaţie, de 

exemplu terasa unui palat, atunci îţi dai seama de precizia formelor 

geometrice şi estetica ansamblului, ce nu pot fi realizate decât după un plan 

desenat. 

S-au plimbat pe alei, au stat pe bănci de piatră, în umbrare şi au citit 

denumirea în latină a fiecărei plante şi aria de răspândire. Inge era 

pasionată de cactuşi, iar el îi asculta explicaţiile studentei mimând interesul, 

deşi avea numai bunăvoinţă. Prefera gardurile vii, căci o amintire vie din 

copilărie îl obseda: labirintul din buzboni din grădina dendrologică a 

fostului palat de vară Brukenthal, transformat de către comunişti în 

sanatoriu TBC şi de boli psihice. 

În piaţa centrală, porumbeii se scăldau şi beau apă din fântâna arteziană. 

Deasupra turnului primăriei, pe cerul senin, se proiecta emblema oraşului 

Darmstadt, un pumn cu degetul mijlociu proeminent îşi înălţa falangele 

îndoite. «Cât de compact şi decent pare faţă de gestul obscen al 

tenismenilor, pe care l-au preluat unii automobilişti» constată tânărul. 

Inge l-a urmat în vacanţă în România. Au cântat în Piaţa Universităţii 

muzică folk. Trăiau organizaţi în carturi, ca la bordul unei nave a cărei cocă 

putea fi spartă de partea invizibilă a unui aisberg. Piaţa plutea spre libertate 

gata să-i remorcheze pe toţi cetăţenii amorfi, nehotârâţi politic. Oricând 

gheţarul vechilor comunişti potenţaţi, încorsetaţi în structura anchilozatelor 

scheme organizatorice contrare reformelor, rapace în a-şi însuşi 

80

Dan Morand 


proprietatea comună, putea manipula colosul ascuns vederii, care să-i 

distrugă. 

− Lumii încă îi e frică, Inge. Îi e frică de persecuţia politică, îi e frică că şi 

acum mai e urmărită, îi e frică de teroare, de bătaie, de puşcărie şi de faptul 

că toţi lucrează pentru statul totalitar şi oricând ar putea fi puşi pe liber. 

− Bine, dar, ca şi în DDR, la voi dictatura a fost abolită şi s-a desfiinţat 

Stasi40 . 

− Dar activiştii cu gaşca lingăilor şi securiştii cu cea a turnătorilor nu 

dispar peste noapte. Cei mai şmecheri au făcut comerţ exterior pentru a 

plăti datoriile externe ale lui Ceaşcă şi s-au ales cu bani dosiţi prin conturi. 

Un tip sprijini de pământ pancarta contra neocomunismului pentru a-şi 

relaxa muşchii braţelor. 

− Bă gagiule, da' intern am fost curaţi? Au confiscat tot: pământ, case, 

fabrici şi ne dădeau un salar de nimic. Ştii vorba aia cu „ei se fac că ne …“. 

− În fine, şmecherii de la Dunăre până la Carpaţi s-au descurcat. Ascultă 

nene, îl interpelă peiorativ pe Felix alt piaţist, deşi acesta era mai tânăr 

decât el, să nu le ducem grija. Ce n-aş da să fiu eu în pielea lor! 

Trecătorii treceau, unii impasibili, alţii privindu-i cu curiozitate 

amestecată cu reţinere, ceilalţi cu compasiune sau repulsie. Odată o ţaţă de 

capitală cu plasa doldora de cumpărături i-a înjurat. 

− Mama voastră de golani. De ce nu lăsaţi lumea în pace să circule. Aţi 

ocupat strada, mâncaţi şi beţi aici ca la voi acasă. Unde vă căcaţi şi vă 

regulaţi? Aici în văzul lumii? Piaţa asta i-a poporului nu a voastră. Ne 

faceţi de ruşine ţara în faţa străinătăţii! De ce nu respectaţi conducerea, 

doar noi românii am ales-o democratic? Facem noi o şedinţă şi vă dăm pe 

mâna organelor de stat. 

− Hai, fă, şterge-o până nu-ţi dau un brânci. Trotuaru-i liber nu ţi l-a furat 

nimeni. Ce, n-ai loc de noi? Fă paşi, că te bag în viteză! a apostrofat-o o 

haimana bucureşteană. 

Lui Felix îi plăcea claritatea şi era, oricât s-ar fi putut spune, un blond 

deschis la minte. Al doilea război modial şi împărţirea Europei în lagăre le 

considera drept o monstruozitate. 

− Prea multă suferinţe au adus oamenilor dictaturile. Apare un tiran care 

promite oamenilor un „viitor de aur“ şi în viaţă îi pune la regim sau îi ţine 

sub un regim. Ştiu că şi religia ne promite viaţa de apoi, dar în cu totul alt 

context − spiritual, nu politic! Cred că noi, tinerii, trebuie să trăim şi să 

oferim bucurie pe lumea asta. 

− Îmi place peisagistica, m-am pregătit să proiectez grădini pentru vile şi 

parcuri. Nu poate fi ceva mai urât decât demolarea. Casa aia a fost 

construită de cineva, în ea s-au născut, s-au iubit şi au murit oameni. Când 

40 prescurtare a poliţiei secrete est-germane 

81

Dan Morand 


demolezi transformi trecutul într-o grămadă amorfă de moloz. În multe 

oraşe germane se studiază conservarea unor cartiere cu vechime de peste 

trei sute de ani. Sunt case care s-au ruinat, chiar au căzut de la sine, iar 

locuitorii au fost anterior evacuaţi, căci s-au propus spre demolare. Zidurile 

dacă nu erau sprijinite ar fi căzut peste oameni pe stradă! Asta-i situaţia în 

majoritatea oraşelor din Germania de Est: în Rostock, în Leipzig, în Erfurt. 

− Căraţi-vă înapoi la voi în ţară, mercenari străini! se răsti o femeie 

plinuţă, aproape bondoacă, între două vârste. Striga de la o distanţă pe care 

o considera nepericuloasă, de unde îndrăznea să-i împroaşte cu invective şi 

priviri pline de ură. 

Felix o pironi cu o căutătură albastră, liniştită şi îşi trase o buclă blondă, 

rebelă, de pe frunte. 

− Nu îmi plac mahalagioaicele astea de capitală. Cum vând ele 

răcoritoare şi plăcinte noaptea, când celelalte magazine sunt închise? Cred 

că ne-am fi descurcat mult mai bine singuri, ca în Grecia. 

− O, grecii, comercianţi din tată-n fiu, ar fi fost mult mai inventivi. Ar fi 

amplasat chioşcuri de vânzare stradală cu plăcinte, sucuri, ziare − hrană 

materială şi spirituală, având program nonstop. 

− Crezi că la noi autorităţile ar fi permis? Pe malurile Dâmboviţei 

formularistica-i lungă, trebuie să ceri zeci de aprobări. Dar unele chestii se 

trec cu vederea, aşa la mica înţelegere. Vezi jandarmii, care se fac că ne 

păzesc?! Îi tolerează pe derbedeii ăştia de parcă ei i-ar fi plantat pe lângă 

noi. Infractorii recidivişti sunt cunoscuţi bine de poliţie. 

Felix şi Inge beau cola turnată în pahare de plastic din sticla aşezată pe 

asfalt. O păstraseră la rece şi acum spre seară îşi delectau papilele gustative. 

Nu dormeau în corturile instalate pe peluza din faţa teatrului naţional 

pentru că erau invitaţi la prieteni domiciliaţi în capitală. În afara carturilor, 

când făceau de pază în piaţă, citeau în sala de lectură a Bibliotecii 

Universităţii sau serveau masa la o piţărie, aproape de Piaţa Romană. 

În după masa respectivă au luat cuvântul din balconul Universităţii un 

politician olandez, un medic fără frontiere şi un student la politehnică. 

Presa postcomunistă scria că „zona liberă de neocomunism“ era o acoperire 

pentru trafic ilegal de droguri şi că s-ar petrece orgii sexuale fără 

respectarea regulilor elementare de igienă. Citind asta câţiva studenţi au 

comentat: «fără respectarea mijloacelor anticoncepţionale ale libertăţii». 

Unele publicaţii cu nume ce evocau noţiuni abstracte pline de generozitate, 

ca adevăr, dreptate, contemporaneitate au mers mai departe efectuând un 

sondaj, care cerea părerea locuitorilor din capitală despre asanarea pieţei, 

aşa numeau editorii anihilarea fenomenului social din Piaţa Universităţii. 

Cei mai mulţi locuitori se exprimau cum că autorităţile au fost prea 

îngăduitoare şi zona trebuie eliberată prin forţă. Când Felix îi traducea lui 

82

Dan Morand 


Inge, tânărul nu se putea împiedeca să nu se gândescă cum prin diversiunea 

acelor cetăţeni „de bine“ regimul pregătea terenul unei intervenţii în forţă. 

Tocmai citea din România Liberă şi îi traducea că preşedintele a dat un 

ultimatum pentru eliberarea Pieţei. La doişpe seara au fost atacaţi de 

scutieri cu gaze lacrimogene. Felix simţea că se înăbuşe. Ochii îl usturau, o 

luă pe Inge de mână să nu se piardă, văzând prin ceaţă cum fata plângea 

alături, ca un copil. Ce ar fi făcut o tânără străină, singură şi fără a cunoaşte 

limba, prinsă în dezlănţuirea de forţe? De unde aveau pregătite haimanalele 

şi „trântorii“, cum le ziceau ei băgătorilor de seamă, coctailuri Molotov, pe 

care le aprindeau şi aruncau în faţa scutierilor. A surprins cum unul umplea 

o sticlă de treisferturi goală trăgând cu furtunul dintr-o canistră verde de 

tablă, care o mai văzuse în dotarea TAB41-urilor armatei. Se auzeau 

bubuituri şi ţipete. După asaltul scutierilor, Felix s-a ales cu o lovitură de 

baston deasupra tâmplei stângi, iar Inge cu un şut de cizmă cazonă în fund. 

S-au chinuit să ridice din nou cortul lor de patru persoane şi să pornească 

grupul electrogen din spatele lui în colaborare cu alte două perechi de la 

ASE42 . Când au curăţat antreul cortului au cules resturi de grenade 

fumigene, sticlele goale şi hârtii aruncate Şi-au întins pe jos hanoracele ca 

să se aşeze şi au început să cânte, căci Felix era fericit că asaltul nu i-a 

distrus chitara. 

„Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai 

bine golan decât activist/ Mai bine mort decât securist“ 43 

Prea puţine forţe în confruntarea cu foştii potenţaţi din regimul comunist! 

Utopiştii libertăţii au reuşit să păstreze piaţa fără pierderi sau distrugeri 

masive. 

A doua zi, ziarele apărute în zori trâmbiţau că minerii din Valea Jiului au 

fost chemaţi de către tovarăşii din capitală pentru a-şi demonstra „spiritul 

civic revoluţionar“. Un vânt rece sufla deasupra pieţii şi mulţi au început să 

dezerteze. Întâi au dispărut jandarmii, care îi păzeau, apoi traficanţii care 

asigurau aprovizionarea şi transportul noaptea. Ecranul mare cu afişe 

electronice, suspendat alături de balcon, nu mai funcţiona, dar câţiva 

vorbitori neînsemnaţi au mai luat cuvântul. În staţiile de amplificare, 

refrenul haimanalelor, huliganilor, golanilor, ce vor număra în curând în 

rândurile lor victime, continua să răsune fără încetare ca de pe un disc 

vechi, stricat de patefon. 

Minerii au apărut în coloane compacte în lungul celor patru artere de 

ciculaţie care se intersectau în piaţă. Purtau salopete, căşti de protecţie 

pentru lucrul în abataj şi în mâini ciomege, ca nişte cozi din lemn pentru 

lopeţi sau lanţuri. Cine să-i fi adus înarmaţi până în capitală? După ce 

41 Transportor Amfibiu Blindat 

42 Academia de Studii Economice 

43 după Imnul golanilor de Cristian Paţurcă 

83

Dan Morand 


forţele întunericului, asmuţite din mină, i-au înconjurat pe cei prezenţi în 

piaţă, s-au repezit asupra lor rostind înjurii, lovind cu cizmele, ciomegele şi 

lanţurile tot de le ieşea în cale. O pereche blondă în blugi, cu părul tuns 

după moda hippie a fost uşor de reperat. Un ins mic de statură cu salopetă 

ca scoasă din cutie şi cască trasă pe ochi îi ghida, cu neastâmpărul 

distrugător al unui drac: «vezi de ăsta, pe el fraţilor». Pe Felix l-au trântit pe 

jos, l-au călcat în picioare, l-au lovit cu ciomegele în cap, apoi micuţul, 

repede şi metodic, i-a aplicat două lovituri seci cu vârful întors de la o 

rangă de fier peste şale. «Lua-te-ar dracu de golan!» îi zise şi scuipă peste 

trupul întins pe jos al băiatului. Trupul inconştient al lui Felix zvâcni ca sub 

o tăietură bruscă de cuţit, înfipt în măduva spinării, după care vârful labelor 

mai tremurau involuntar, ca la un cocoş cu gâtul retezat. 

Inge tocmai îşi ştergea ultimele lacrimi şi privea cu reţinere pe geam unde 

câteva vrăbii se hârjoneau pe ramurile unui tei, întinse deasupra 

pavilionului administrativ al spitalului. Imaginile, cum au târât-o până în 

colţul unei săli de curs şi în timp ce doi făceau de pază, al treilea lovind-o 

cu pumnii în creştetul capului, a obligat-o să facă sex oral, îi reveneau 

obsedând-o. «Curvă de studentă! Învaţă, nu mai fă trotuaru', tu curvo!» îşi 

apăsa bruta de miner organul sexual, nespălat din valea Jiului şi folosit pe 

tren pentru mai multe urinări, cu degetele vârâte în gura fetei pentru a o ţine 

căscată. «Bă, asta parcă-i picată din cer! Nu zice nimic, pare să fie o leacă 

nebună!» replică unul dintre paznici. 

De câte ori reveneau aceste imagini, teroarea pe care o resimţea nu o mai 

lăsa să doarmă. Îi vuiau mereu în cap, înainte de a moţăi şi când se trezea 

după o repriză chinuită de somn, o făceau să se simtă umilită şi înfricoşată. 

Nu i s-a destăinuit lui Felix pentru că băiatul o păţise mai rău, păţise ceva 

ce poate avea să lase urmări pe toată viaţă. 

Pereţii albi, un cearceaf tot alb, întins pe un suport vertical, care separa 

rezerva şi alt cearceaf ridicat peste picioare, care, parcă, pline cu plumb se 

umflaseră ca nişte butoaie şi refuzau să se mai mişte. În antebraţul drept o 

perfuzie, iar mâna stânga ciupea şi pipăia carnea coapselor, insensibilă, 

rece, inertă precum cadrul patului. 

După alungarea studenţilor, în piaţă au apărut cei de la serviciul de 

salubritate şi au strâns resturile bătăliei, care au fost transportate cu 

camioane la depozitul de gunoaie. Camioanele au revenit cu flori şi arbuşti 

destul de mari pentru a nu se mai prinde în sezonul cald. Postul unu al 

televiziunii române a transmis imagini feerice despre noua peisagistică din 

centrul capitalei făurită de fiii abatajelor, menită a atrage turiştii străini. Un 

benner cu leduri făcea să fugă reclame multicolore despre reprezentaţiile de 

la teatrul naţional, despre ultimele ştiri din ţară şi din lume, despre sejururi 

turistice. România făcuse, după reclame, paşi serioşi pentru aderarea la 

Uniunea Europeană, îndeplinind tot mai multe criterii. 

84

Dan Morand 


În spital, la terapie intensivă, două flori de cireş, desprinse de pe ramuri, 

îşi atingeau petalele terfelite, pe cale de a se veşteji, fără a fi avut şansa 

vreunui rod. 

 

25. Afaceri cu trepăduşi 

Eugen Cristea, zis Gilu, pentru intimi Gilucu, coborî anevoie din Jeep. 

Nu mai părea atât de impozant după ce a părăsit maşina, încuind-o cu 

telecomanda, aruncând în urmă o privire apreciativă şi posesivă. Pe cât era 

de mic, pe atât de burtos, decât să-l ocoleşti mai bine îl săreai. Mâna lui 

bondoacă o strânse pe a fostului coleg, apoi o împinse la distanţă şi într-o 

parte ca şi cum acesta ar fi trebuit să dispară ca să-i facă loc lui să treacă. 

− Dai şi tu o cafea la restaurant că n-am bani lichizi! Deci fratele tău e 

paralizat şi-l duci la operaţie în străinătate. Bă, ceva am să dau şi eu, da' 

ţine cont că nu-s aşa de bogat, pecum zic alţii. 

Bău cafeaua până la zaţ, îşi aşeză cravata întinzând-o pe pântec, îi vârî 

vârful sub curea pentru a nu o flutura vântul şi plecă descheiat la haină. 

Apoi în agenda carităţii, întocmită de Leon, venea la rând judecătorul 

Ciontea pe care-l întâlni întâmplător pe Corzo. I se confesă ca unui fost 

prieten de studenţie. Ciontea era foarte popular în salut şi conversa cu 

majoritatea persoanelor întâlnite, afişând în stil vechi o bunăvoinţă de om 

crescut la ţară, floare rară în epoca intereselor necamuflatede azi. Expert în 

drept civil sfătuise şi ajutase o sumedenie de cunoscuţi. 

− Zici că te-ai întâlnit şi ai vorbit cu Gilucu. A început cu un SRL, care 

cică fabrica buloane pentru calea ferată din CSI. Pentru asta îi trebuiau 

utilaje. A cumpărat pe nimic grajdurile de la un CAP în care a zis că face 

fabrica, cu care a girat pentru un împrumut de vreo, dacă-mi amintesc bine, 

opt sute de mii de mărci. Cu banii ăştia a cumpărat utilaje la mâna a doua în 

Germania, care, fie vorba între noi, nu erau bune de nimic şi le-a 

supraevaluat, după care a mai luat un nou împrumut garantând cu utilajele 

respective. Cu milionul de mărci a cumpărat terenuri în cartierul 

Rulmentul, şi-a făcut firmă de construcţii şi s-a apucat să vândă 

apartamente la roşu. A făcut liste, apoi contracte, aşa a pus mâna pe banii 

oamenilor şi de terminat le-a terminat când a avut chef. 

− Bine, dar pe un individ cu asemenea tupeu nu-l ia nimeni de piept? 

− Băi, Mănică, dar naiv mai poţi fi! La noi cu cât eşti mai mare escroc, cu 

atât ai bani mai mulţi, ca să poţi plăti pe mai mulţi, care să te acopere. 

Lumea te admiră, aşa-i concepţia noastră de viaţă − s-a descurcat! Ăsta-i 

şablonul nostru de fericire. Comunismul ne-a transformat într-un popor de 

oameni anoşti, săraci la pungă, dar şi cu duhul şi acuma fiecare vrea să 

85

Dan Morand 


ajungă cineva. Cum, în legislaţia actuală, pe căi normale e greu de tot, 

aproape imposibil, să faci ceva ... 

− Dar nimeni nu l-a tras la răspundere? 

− Dacia Felix a cerut plata creanţelor, dar Gilucu a falimentat SRL-ul şi a 

mutat toţi banii în noua firmă de construcţii. Grajdurile vechi cu utilajele 

care nu funcţionau, nu valorează nici o cincime din milionul de mărci. În 

faţa firmei Rezideţial SRL au făcut greva foamei câţiva proprietari cu 

termene de predare amânate, ale căror mansarde nu erau gata de un an şi 

jumătate, dar contractele încheiate cu ei nu prevedeau niciun fel de 

despăgubiri. În schimb vila lui din Sânpetru, de lângă noua centură, e 

complet gata, în garaj are un Jeep şi un Mercedes şi e vorba să cumpere tot 

el grajdurile ălea, pe care banca a pus sechestru asigurator, nu direct pe 

numele lui, ci pe al soţiei, de care a divorţat în acte. La preţ redus, sub două 

sute de mii de mărci şi să facă o crescătorie de cai de rasă. 

− Sărmană Dacie fără Felix! Se alege praful de banca asta. A dat dobânzi 

avantajoase. 

− Ar trebui să ştii că toate băncile la ananghie dau dobânzi avantajoase. 

Dacă ai conturi acolo fugi şi le lichidează. 

«Colegul ăsta al nostru a strâns o avere frumuşică», gândi Man. Se duse 

la bancă şi scoase dolarii câştigaţi în Maroc pentru a-i depune la altă bancă. 

La ieşire bătu la uşa directorului Firea, poreclit în liceu Pomadă, pentru că 

făcea un tratament contra acneii juvenile. 

− Deci nu mai vrei să laşi banii la noi, de ce nu mai ai încredre? Şi eu 

care te consideram prieten! Pune-i, mă, la BCR, dar să nu-ţi pară rău până 

la urmă, că la noi câştigai mai mult. 

− Banca voastră nu mai are lichidităţi, la ce să-mi las banii dacă mâine tu 

îi dai cu împrumut lui Gilucu? Îi mai văd la paştele cailor! 

− Cine ţi-a zis că Gilucu nu a returnat împrumutul? Am pus sechestru 

asigurator pe fabrica lui, a fost destul de corect să nu se împotrivească. 

Afacerea lui i-un mizilic, nu el a devalizat banca. Conducerea de la Cluj a 

făcut potlogării mult mai mari. Zici că fratele tău e paralizat la picioare? 

Mare neghiobie să stai în Piaţa Universătăţii să-ţi pui mintea cu nebunii de 

mineri! Dacă te gândeşti mai bine ei nu au nici o vină. O masă de manevră, 

prostimea care a putut fi manipulată. 

− La noi nimeni nu are nicio vină! Nici ăia care învrăjbesc lumea, nici ăia 

care o schilodesc, nici ăia care mint cu televizoru’. Toţi sunt curaţi, numai 

Felix, ca acarul Păun, plăteşte oalele sparte şi nu mai poate merge. 

− În liceu a fost un gimnast super! Mare neghiobie, să fie acolo într-un 

moment nepotrivit. Ştii, Man: „Vir prudens non contra ventum mingit“ 44 ! 

Trece-mă şi pe mine pe lista de susţinere a campaniei, dar ar fi bine să dai 

44 un om înţelept nu urinează contra vântului (lat.) 

86

Dan Morand 


şi un anunţ în ziar. Nu, cel mai bine ar fi un interviu într-un cotidian sau un 

anunţ la un post de televiziune. Nu numai local, ar fi bine chiar naţional. 

Pe Martha nu o găsi de prima dată la redacţia ziarului. O sună acasă şi îi 

răspunse că ideea nu e rea, dar trebuie discutată cu redactorul şef, care 

momentan era în concediu în străinătate aşa că hotărârile erau luate de cel 

adjunct. Când reveni peste cinci zile i-a spus că nu a avut timp să-l 

„abordeze“, dar o va face negreşit şi îl va suna ea înapoi. Convorbirea a 

decurs cam în modul următor: 

− Cum se simte Felix? Paralizat, doamne, şi ce trup frumos avea! Când 

mergeau la ştrand era singurul care sărea de la trambulina de zece metri. 

Ştie că ei au fost peste un an prieteni în liceu? Da, în clasa a zecea. Destul 

de apropiaţi, mergeau la chefurile colegiale numai împreună şi dansau 

numai împreună. O amintire plăcută! O relaţie care miroase încă a parfum 

juvenil în câmpia destul de stearpă a vieţii unei femei în vremurile prozaice 

de azi! Ar prefera să nu îl sune ea prima. Infirmitatea lui ar deranja-o, ar 

face-o chiar să sufere pentru că i-ar altera amintirile. Da, ce a fost s-a 

încheiat, dar amintirile se păstrează precum albumele. Şi se deschid când le 

răsfoieşti! Desigur că avea chiar şi câteva poze cu ei împreună, viaţa trece 

dar pozele rămân. Mi se pare, chiar, că ne-am jurat iubire veşnică! O, cât de 

romantici eram pe atunci, cum făceam din persoana iubită un înger, cum îi 

pictam o icoană în toate culorile sufletului! 

− Iubire veşnică, ewige Liebe, repetă maşinal, cu amărăciune, Leon. 

− Niciodată nu trebuie să îţi pară rău de ce ai trăit, trecutul nu trebuie 

terfelit niciodată. Asta e cea mai bună dovadă de respect faţă de condiţia 

umană! accentuă Martha. Noi trăim, ne îmbolnăvim, murim dar amintirile 

dăinuie şi trebuie să rămână de cea mai bună calitate! 

− Vă sugerez, că aţi putea să faceţi un articol de fond despre Piaţa 

Universităţii. 

− Da, o analiză socială a antecedentelor, formei de manifestare şi a 

repercusiunilor zonei libere de neocomunism. Puţini cititori sunt profunzi, 

majoritatea preferă ştiri senzaţionale, precum căsătorii din interese: tu dai 

tinereţea, eu mălaiul, salarii exorbitante de sportivi, escrocherii financiare 

cu multe zerouri, crime, violuri, infractori repuşi prematur în libertate. Îi va 

lua un interviu, dar iniţiativa trebuie să plece de la el. Du-te pe la Iulius 

Măcelaru, a ajuns mare, e un om de afaceri prosper. 

Ideea îi fu confirmată şi de doctorul Albu, zis în liceu Mişcurici. Cu 

vechea pălăriuţă de vară dată pe spate şi puţin pe-o ureche, exoftalmic, dar 

cu un surâs jucăuş pe buzele unei feţe de clovn şi degetele-i în permanentă 

mişcare, Mişcurici cânta la o claviatură imaginară pe masa cabinetului. Era 

medic de familie şi afară aşteptau mai multe persoane în etate, de aceea se 

grăbea, dar făcea eforturi de a-şi ascunde nerăbdarea ca să-l vadă plecat. 

87

Dan Morand 


− Întoarce banii cu furcoiul. Toţi pacienţii mei decedaţi au fost 

înmormântaţi de el. Firma lui se numeşte Racla, o găseşti pe Strada Lungă. 

La sediul firmei era parcat un Land Rover negru care bloca cam jumătate 

din partea carosabilă a drumului. «Dacă maşina e aici, directorul e aici, i-a 

replicat portarul cu subînţeles. Să vă anunţ», se interesă cântărind cu 

respect minuscul maşina Dacia, cu care sosise Man. Cum ziceaţi că vă 

numiţi, se interesă a doua oară, blocându-i intrarea, de parcă numele lui era 

ceva insignifiant. A format numărul, a zis să trăiţi, luând simultan poziţia 

de drepţi. Apoi i-a întins receptorul. 

− Man, tu ce afaceri ai cu mine, zise vocea gravă, a unei persoane ce se 

silea să mimeze o indiferenţă superioară, dată de posesia banilor, dar 

reuşind să emane o impresie de dezlânare. A, da, aşa zici că am fost coloegi 

de liceu? Îmi amintesc, asta a fost demult de tot, adăugă într-un târziu. Cu 

ce problemă? Vrei să stai de vorbă cu mine, desigur, numai că acum sunt 

puţin ocupat. De ce nu ai dat un telefon mai înainte, nu-i bine să dai buzna 

peste oameni! Da, îmi pot rupe cinci minute, dar nu mai mult, pentru că 

sunt aşteptat în altă parte. 

Măcelaru, alias Flaişăr şedea într-un fotoliu ergonomic în spatele unui 

birou din două aripi ce formau un L, iar scaunul interlocutorului ieftin, 

incomod şi instabil, era aşezat în capătul laturii lungi. Nu schiţă niciun gest 

la intrarea lui Man ci continuă a introduce dosare şi facturi în interiorul 

unei gente diplomat cu cifru. În fine, catadicsi, într-un târziu, a-şi opri ochii 

asupra lui cu o figură inexpresivă, aproape flegmatică. Man trăia impresia 

că nu s-ar fi văzut niciodată cu ştabul din birou, tocmai regreta că se afla 

acolo şi mai bine s-ar fi ridicat scuzându-se că a greşit adresa. Şi totuşi, nu 

era nici o iluzie, acel ins din faţa lui trebuia să fie, doar bine vedea cu ochii, 

tocmai fostul lui coleg de bancă. «Şi câte teme nu i-am făcut la matematică, 

cât nu m-a rugat mama lui să-i vizitez ca să-l mai ajut să treacă clasa, 

pentru că a avut meningită când era în ultimul an la grădiniţă. Acum dacă 

are bani mulţi a început să sufere de amnezie şi de predispoziţie spre 

îngrăşare». 

− Cu ce vă pot fi de folos? A, Felix, mi-l aduc aminte, un gimnast bun în 

liceu. Parcă era şi în fanfară, nu-i aşa, cânta la saxofon? Doamne ce mică-i 

lumea! Guvernul face nişte legi, care nu prea stimulează donaţiile. Scutirea 

aia de impozit e mică de tot, de fapt nu reprezintă aproape nimic. Se va 

gândi şi va contribui cu ceva. Acum nu poate decide, numai după bilanţul 

trimestrial, aşa pe la începutul lui iulie. 

Nu-i întinse mâna şi nu se ridică pentru a-şi conduce vizitatorul spre 

ieşirea din birou. 

− Ducă-se naibii, înjură Man de mai multe ori şi nu se calmă numai după 

ce se aşeză la volanul Daciei şi se asigură pentru a intra în traficul infernal 

al autostradei. 

88

Dan Morand 


«Cristea a cumpărat fabrica de şuruburi din Buzău. A adus maşini vechi 

din Germania cu tirul. Şi eu am fost cu el, dar m-am oprit şi am rămas 

doctor de dispensar. Se pricepe la afaceri, are curaj, ştie să rişte! se lamenta 

Mişcurici. Cum de s-a întâmplat, de l-au împins unii în faţă, tocmai în linia 

întâi pe cumintele Felix, ca să plătească el oalele sparte? Mare ghinion! 

Sileşte-te să-l duci în Germania la operaţie, acolo e singura lui şansă!» 

Ajuns la Asociaţia de Revoluţionari, ca să ceară sprijin financiar pentru 

operaţia fratelui, Leon descoperi o babilonie indescriptibilă! Imediat fu 

atacat verbal de un individ provocator, pus întotdeauna pe harţă, care îi 

strigă, ţintuindu-l cu o privire plină de ură, vărsând asupra lui o furie 

imbecilă. 

− Ce dovadă ai, că Felix Man a fost la Universitate? Eu am fost la 

televiziune, pe mine m-au împuşcat la revoluţie! Noi am făcut revoluţia din 

’89! Studenţii de la Universiate au fost numai nişte prozeliţi! 

 

26. Independenţă sau unire 

În culise se ţinea o reuniune intimă între două PFSP 45 cu identitate ţinută 

în secret, sperăm un timp suficient de lung, pentru a nu putea fi divulgate 

contemporanilor aproape niciodată. 

− Suntem un neam formidabil, un popor de artişti, da, mă pronunţ cu 

predictibilitate şi cu toată tăria, superioritatea noastră constă în faptul că 

niciodată nu spunem lucrurilor pe nume! Da, asta dovedeşte o superioritate 

incontestabilă în învăluirea difuză şi pufoasă prin cuvinte preţioase a 

evenimentelor ultrabanale, care trebuie să pară extrem de importante şi 

viceversa! 

− Suntem nişte fini, monşer! Nu ai habar ce superb a evoluat modalitatea 

evazivă de exprimare. Întocmai ca în diplomaţia orientală! 

− Şi astăzi serbăm chiar ziua marii uniri în două locuri memorabile, 

capitala de suflet, Alba Iulia, şi capitala politică, Bucureştiul. Şi nu 

întâmplător în fiecare oraş, la cercul militar, căci armata a apărat cu trup şi 

suflet unitatea naţională. Ne ameninţă pericole de neadmis, iredentismul 

secuilor, care mai abitir ca hienele, acum, când ţara este jefuită de 

francmasoni, vreau să rupă bucăţi din trupul reîntregit al naţiunii, despuiat 

de afacerişti veroşi, care ... 

Rumoare şi puţină stupefacţie pe feţele bine hrănite din sală în care 

gândirea abia se mai iriga cu aburi de alcool condensaţi, printre grăsimi 

stătute de pensionari, cu grade mari, din armată şi securitate, trecuţi prea 

devreme în rezervă! Din grupul tinerilor studenţi la Academia Forţelor 

45 acronim de la persoană foarte sus pusă, omologul englezescului VIP 

89

Dan Morand 


Terestre, recent în curs de lichidare prin hotărâre de guvern, un tânăr în 

civil îşi scoase scurta şi cu două degete ridicate ţinu să ia cuvântul. 

Preşedintele Societăţii Patriotice „Avram Iancu“ nu i-l dădu, căci 

monopolizase dialogul, transformat în monolog, pe care trebuia să-l paseze 

numai unui istoric cherchelit, care se tot înalţa sprijinindu-se de spătarul 

scaunului pentru a părea mai impunător. Alături pachidermul de la loteria 

română îngrăşase conturile relaţiilor politice şi rudelor pe banii fraierilor, 

care se încăpăţânau să joace, în timp ce câştigul se tot reporta, până ce 

suma devenea fabuloasă. Şoapte între codoşele bătrâne din primul rând al 

sălii. 

− A cumpărat lozurile norocoase? 

− Nu chiar. Pe bune, se zice că iară n-a ieşit nimeni, dar a falsificat 

lozurile câştigătoare în favoarea − o şoaptă camuflată de palma deschisă, 

dusă la gură − cu care împarte banii! 

− Până acolo s-a ajuns, de, şi norocul are culoare politică? 

− La noi, sigur că da, măi, fraiere! Cine să controleze ţărişoara asta de 

netoţi? 

În clipa aceea istoricul scoase un răcnet vizionar, menit a băga în sperieţi 

pe toţi duşmanii mereu tinerei republici cu democraţie mereu în 

perfecţionare. 

− Da, luptăm pentru pace, convieţuim cu toate minorităţile şi le acordăm 

drepturi mai multe decât avem noi, ungurii au făcut parte din fiecare guvern 

postrevoluţionar. Dar să nu ne calce pe coadă, după ce ne-au furat verdele 

pădurilor şi l-au trasportat în ţara vecină. Că înarmăm detaşamente şi le 

îmbrăcăm în negru, înainte de a apuca ei să strivească românisul în Trei 

Scaune. Da, suntem democraţi, da suntem toleranţi, da, nu suntem şovini, 

dar mai întâi suntem patrioţi şi nu vrem să devenim minoritate ca să ne 

schimbăm limba de dragul lor. Să nu ne calce pe coadă că tot noi suntem 

mai mulţi! Dezavuăm această iniţiativă iredentistă şi pe numele scump al 

revoluţionarului nostru, care i-a învins de mai multe ori şi a cărui păpuşă au 

spânzurat-o în public, pentru a-i întina memoria, le solicităm imperativ să 

îşi ceară iertare. 

Epuizat, istoricul se reaşeză ştergând cu un şerveţel spuma salivară din 

colţurile gurii şi îşi aranjă cravata patriotică. Preşedintele adunării cu 

privire ageră şi agresivitate de cocoş încercă să mai provoace pe cineva 

dintre amfitrioane, apoi din societatea veteranilor, din nou trecu în revistă 

pe cei de la tribună, dar toţi zăceau apatici şi nu doreau să se ridice de pe 

scaun. Imploră cu privirea pe directorul loteriei, care i-o returnă cu 

nonşalanţă, făcând cu mâna un gest a lehamite. Plin de îndoială, indică vag 

pe un tânăr, care se tot îmbia, deja ridicat în picioare. 

− Nu sunt un adept al defetismului, pe care îl combat cu tot elanul. Cine 

va lupta însă cu inamicii unităţii naţionale, dacă conform îndemnului, lansat 

90

Dan Morand 


de iredentişti, detaşamentele cetăţeneşti maghiare nu se vor mai supune 

conducerii centrale? 

Faţa preşedintelui prinse pete roşii de iritare. 

− Cine, dacă stagiul militar nu mai este obligatoriu? Cine, dacă de azi se 

desfiinţează Academia Forţelor Terestre, înfiinţată ca şcoală de ofiţeri din 

1920? 

Faţa preşedintelui deveni albastră cu buze crispate. 

− Tinere, şuieră, ai declarat că nu eşti defetist! Avem destule cadre din 

ministerul de interne! 

− Care au fost reduse la o treime. Vagabonzii şi hoţii îşi fac de cap! 

Poliţia, care nu poate prinde hoţii, a dat un comunicat să ne apărăm singuri! 

Toată lumea îl ştie! 

− Tinere, ţi-am dat cuvântul pentru a vorbi despre măreţia înfăptuirii 

unirii, nu pentru a critica problemele contemporane. Te rugăm să revii la 

subiect. 

− Care, de fapt, se înscriu în perioada de criză, care este mondială, 

adăugă cu voce moale directorul loteriei, fost prefect, fost şef la Petrom, 

fost şef la Gazel, fost şef la Transel, etc. etc. Nu este vina guvernului! 

− A cărei măreţie nu poate fi mâzgălită, de nimicurile contemporane, 

ridică tonul istoricul. 

− Dar nici nu poate escamota, mizeria de acum! 

− Aşa-i, se foi grupul tinerilor. 

− Să plece! Afară! se revoltă grupul seniorilor. Voi nu aveţi maturitatea 

de-a simţi şi evoca patriotismul trecutului. Nu vrem renegaţi! Junii corupţi! 

Uşa a fost deschisă de plutonierul de servici, care împreună cu portarul au 

invitat grupul tinerilor să părăsească sala. În urma lor, adunarea recăpătă 

din nou linişte, pentru a comemora măreţul act şi preşedintele a 

concluzionat că cel mai mare pericol îl reprezintă federalizarea nenorocitei 

de ţări, care ar distruge măreaţa înfăptuire a înaintaşilor, ilustrul act al unirii 

şi că cea mai vizionară lege ar fi crearea regiunilor economice, mai 

cuprinzătoare decât cele din timpul administreţiei bolşevice, când ţara a 

fost „eliberată“ de către armata roşie şi golită de surplusul de materii prime 

prin canalele Sovromurilor, când Braşovul devenise oraşul Stalin şi 

reşedinţa regiunii cu acelaşi nume glorios. «Da, numai o organizare cu 

adevărat bună poate pune economia statului pe roate şi asta nu poate să fie 

dirijată decât de la un unic centru de comandă, care să deţină puterea 

absolută! Să ne hotărâm ce republică suntem: prezidenţială sau 

parlamentară? Numărul trântorilor potlogari, care dorm pe banii poporului 

ar trebui redus. De ce nu se aplică referendumul?» întări preşedintele 

Asociaţiei sub umbrela numelui marelui revoluţionar, ce a luptat pentru 

drepturile majorităţii române în Transilvania de odinioară. Acum, rostirea 

91

Dan Morand 


numelui principatului s-ar fi dovedit un sacrilegiu, căci incuba o nuanţă de 

federalizare şi nu de regionalizare. 

Tinerii, foşti cadeţi, printre care se găseau şi fraţii Man, pândeau 

adunarea, cu priviri aruncate prin geamurile ample, de afară. Leon nu-şi 

putea înfrâna temperamentul vulcanic. 

− Lua-v-ar dracu’, am pierdut masa de la popota Academiei. Două, trei 

feluri de mâncare şi băutură, totul gratis. De ce, doar ne-am înscris pe lista 

participanţilor la simpozionul pentru comemorarea Unirii?! 

− Zic că putem merge şi acum. Ne uităm de pe terasă când termină şi le-o 

luăm înainte spre cazarmă! îl calmă Felix. 

− Da’ hoaşca aia de secretară, ce crezi că păzea? Ne-a bifat pe toţi 

portarul la intrare, după care i-a predat tabelul. Desigur că acum îi va şterge 

pe toţi studenţii de la Academia Militară! 

− Ce-ar fi să mergem la dans la Liceul Sanitar? 

− Desigur, la Liceul Sanitar vom găsi fete destule dintre care unele, căci 

sunt prea multe, ar trebui „să vândă ceapă“. Fete în uniforme bleu-alb, cu 

bonete cu cruce roşie, cu şorţuri albe, cu braţe calde dezgolite şi degete 

pricepute să aline rănile trupului şi buze senzuale pentru cele ale sufletului. 

Şi sufletele noastre sunt rănite de cazarmă, de traiul cazon, de superiorii 

îngâmfaţi, de ofiţerii politici obtuzi şi demodaţi. 

− Gagico, te fac un tango în genunchi pe duşumea. Am fost planton, 

schimbul doi, pe dormitorul comun. N-am găsit un colţ de intimitate! 

parodie, cu o voce mimată de clapon, sergentul, şeful grupului. 

Ajunşi în sala de sport, unde boxele erau date la volum maxim, militarii 

în termen se chiorau prin semiîntuneric şi nu puteau distinge dacă se găseau 

fete, care îi ocoleau pe pifani sau se ascundeau de ei. În fine, un artilerist, 

trase cu antiaeriana şi reuşi să răpească o jună surprinsă când punea la staţie 

un foxtrot. În schimb infanteriştii se zdrobeau dansând twist în cerc cu 

mantalele aruncate în mijloc, formând o grămadă informă. 

− De ce ai peticele astea negre? indică fata cu unghia ojată zona 

claviculei de lângă gât a soldatului, îmbrăcat în haina kaki. 

− Astea sunt peltiţe, fată dragă, şi indică arma mea. Sunt artilerist! 

explică Leon arţăgos, cu degetul pus exact pe însemnele mândriei rănite. 

− Nu cred să ai puşcoiul mai mare decât cei cu peli’ţe roşii! chicoti fata 

stâlcit. 

− Ăia sunt infanteriştii, copilo! 

− Nu-mi zice copilă, nu vezi că par mult mai matură decât tine. 

− Aş vrea să trăiesc asta chiar pe pielea propie! 

− Ba să-ţi pui pofta în cui, drăcuşor de la armată. Voi nu aveţi bani nici 

de prezervative! 

− Am destui cât să pot invita o fată la cofetărie în permisia de duminică! 

− Nu ştiu dacă îmi dă drumul pedagoga de la internat. 

92

Dan Morand 


A doua zi se înfiinţară în restaurantul de la parterul Casei Armatei unde 

ofiţerii însoţiţi şi de câţiva subofiţeri, toţi rezervişti, îşi înecau nostalgiile 

după careul de dimineaţă şi raportul sub tricolorul de luptă. 

«Regiment, pentru raport, înainte!», iar răspunsul din aproape o sută de 

piepturi: «Servim patria!» De, concursul gazetelor de perete, pentru că 

munca de agitaţie este cea mai puternică armă, repetiţia la brigada de 

agitaţie, popota de la cazarmă trecută sub tăcere acasă unde urma o altă 

masă, mai delicată, de, nu se face să pleci cu stomacul gol la război, nu uita 

neamule, că la Mărăşeşti i-am bătut atacând la baionetă numai în cămaşă, 

da, dar la defilare trebuie ţinută regulamentară, impecabilă, centurion 

strâns, cizme lucitoare, AKM curăţat, cu baioneta pusă! 

− Un marş de campanie cu mâncarea adusă la marmită şi servită la 

gamele. Iaca ce ar trebui să înveţe mişcarea sindicală de la noi! Nu poţi ţine 

un miting slab organizat, mai ales când primăria oferea alimente pe gratis 

pensionarilor, iar cantina socială anunţă o zi de liber la degustare! Asta-i 

concurenţă neloială! Trebuie organizare ca lumea! 

− Armata se pricepe la aşa ceva. În corturi nu ajunge să pui numai puncte 

de prim ajutor şi apă chioară, chiar şi minerală, trebuie marmite sau cazane 

cu o supă de mazăre sau o iahnie de fasole, trebuie sticle de apă minerală de 

o juma de litru, doze de pepsi sau de bere fără alcool! 

− Astea nu pot costa prea mult şi sindicatul are destui bani din cotizaţii. 

Amintiţi-vă când minerii au asaltat Piaţa Universităţii, ce bâte bune aveau! 

Pot zice că transportul lor a fost un blat reuşit, aranjat de sus de tot, aşa 

ceva în ziua de azi nu mai ţine! Dar bâtele alea nu se obţin pe gratis, 

fabricarea lor costă mai mult decât jordiţele de moş Niculae! Şi-atunci cine 

ne poate interzice la un miting în Piaţa Parlamentului să nu avem logistică. 

Nicio instituţie democratică! Trebuie numai să ai spirit de organizare, ca să 

poţi desfăşura logistica! 

− Dar la 21 decembrie, în centrul Timişoarei, vitrinele groase ale 

magazinelor nu au fost sparte tot cu bâtele?! Trebuie dată comandă la un 

atelier, trebuie proces de fabricaţie, trebuie timp ca să ştergi dovezi! 

− Tăcere, că mi se face frică. Unii sunt plătiţi să o facă, iar sindicaliştii le 

pot încasa pe spinare fără a se considera apoi un accident de muncă. 

Diversioniştii nu riscă nimic! Cine să-i urmărească şi să-i prindă? 

− În caz de sechele, rămâi şi fără despăgubire. Îţi plimbă dosarul de 

pensie de boală până se rătăceşte. 

− Tăcere, tăcere, tăcere .... încheie un specialist de marcă în 

contraspionaj, trimis fără justificare prematur într-o rezervă, unde 

redevenise un om de drept comun, ofensator de insignifiant. 

93

Dan Morand 

 

27. Merge şi aşa! 


Lumea spunea că a venit cu tancurile sovietice, când de fapt a stat pe 

băncile de pe platforma unui camion militar şi mai apoi în cabină, în 

dreapta şoferului. Vasilevski Nicolai vorbea rusa şi moldava, o limbă ce 

folosea cuvinte româneşti, dar se rosteau cu un puternic accent estic. De 

fapt era limba unei părţi dintr-un popor, care prin ghinionul de-a se 

învecina cu un imperiu hrăpăreţ a fost de mai multe ori ocupat. Înainte de 

război a avut misiuni de sabotaj în România capitalistă, când a fost prins la 

Iaşi şi băgat la pârnaie pentru doi ani, din care a făcut numai unul, fiind 

ajutat de un gardian să evadeze. A trecut Nistrul în est, apoi înapoi rânjind 

pe sub mustăcioara căzăcească: «Bine că m-au făcut scăpat! Mari bouleni 46 

şi românii ăştia, la noi dacă mă prindeau cu aşa ceva mă împuşcau ca pe-un 

sabaka 47 şi mă îngropau pe-un maidan, de nimeni nu mai ştia de mine». 

După studiul statutului PCR, a metodelor de spionaj, sabotaj şi 

dezinformare a fost infiltrat în rândul prizonierilor de război şi apoi ca 

ofiţer politic în divizia HCC 48 , care urma să formeze nucleul armatei de tip 

nou, după ocuparea ţărişoarei vecine. Nicolai se simţea un ocupant plin de 

trufaşă ură împotriva oamenilor molcomi, bine aşezaţi din Transilvania. Să 

le iasă pe gât tihneala căci eroul, apărat de idealuri comuniste, a luptat pe 

front, a stat nespălat şi slab echipat, nedormit şi hrănit cu mâncare diluată. 

Noul sistem politic se va clădi pe cadavrele chiaburilor, nu degeaba purta 

pistol la centură, avea muniţie de ajuns şi trăgea dacă era provocat! Iar el 

provocat se simţea mereu! Cui să nu-i fie frică de moarte?! Finalul, c-un 

glonte în cap şi încă unul ruşinos, pentru că eşti declarat ca duşman al 

poporului! A fost chemat la regională unde i s-a propus să intre în noile 

trupe de securitate. Din republica sovietelor ştia ce rol important în 

mecanismul puterii avea să joace, mai ales că i s-a conferit direct gradul de 

colonel. Nu trebuia să aibă avere, o nu, doctrina interzicea aparatnicilor aşa 

ceva, căci comunismul avea menirea să distrugă proprietatea privată. Dar 

existau destule bunuri pe care le puteau folosi! O vilă săsească cu grădină, 

unde îl păzea un ciobănesc german, dresat de miliţie, un şofer înarmat şi o 

maşină rechiziţionată, deşi tovarăşului îi plăcea să meargă pe jos în 

scârţâitul cizmelor ce sclipeau bec. 

− Du-mă la centru, Lae! porunci gitanului de la volan. 

46 referire de sorginte bolşevică ofensatoare pentru stema voievodatului Moldovei 

47 câine (rus.) 

48 Horia, Cloşca şi Crişan, capii unei răscoale ţărăneşti din Trasilvania 

94

Dan Morand 


Deschise dosarul celor din munţii Făgăraş. Cum îndrăzneau bandiţii ăştia 

să se opună armatei roşii, care tocmai zdrobise nazismul! Racolase şi 

pregătise mai mulţi informatori, prin satele de sub munte. 

− Lae, du-te în ţigănie, la Sebeş şi caută Mierla. Vezi ce a mai aflat 

despre bandiţii ăia ce-şi zic haiduci. Să nu te întorci fără o informare scrisă. 

Ia-l pe Beu şi căutaţi şi ciobanii, ca să vă dea de ştire când au de gând să 

urce oile la munte. 

După întoarcerea şoferului, cu grad de sergent major, citi informarea 

înaintea lui Lae, ce aştepta în poziţie de drepţi, puţin relaxată. 

− Bă, aproape că nu ştiu ce scrie ăsta! 

− Cum de nu, doar îmi cunoaşteţi scrisul! Mierla nu ştie scrie, aşa că am 

scris-o eu, dar pe plită şi la repezeală! Iacă, ne spune că duminecă, după 

slujbă, i-a momit pe bandiţi să coboare până sus în ţigănie, că le trimite o 

femeie cu-o desagă cu mâncare, de la neamurile lor. 

− Chem plutonul de securitate din Porumbacu şi-i aşteptăm. Ne 

ascundem după case, prin coteţe, prin boscheţi şi-i prindem fie vii, fie 

răniţi, dacă nu se lasă morţi. 

În duminica întâlnirii, Chiva înainta pe-o potecă străjuită de pini pitici, 

care se îndesau şi se înălţau pe măsură ce poteca urca. Cu forme dolofane 

sub fustele încreţite, îşi lăsase libere cozile lungi împletite, ca să fluture 

panglicile multicolore în vântul ce cobora de pe culme. 

În umbra tufelor dese de pe-un grui, cei doi luptători, întorşi din război şi 

goniţi pe munte de transformările „revoluţionare“ ale ţării, impuse de 

trupele de ocupaţie, pândeau poteca, apreciind cu ochii volumul desagilor, 

transportaţi de gitană, ce păreau plini de bucate, după care salivau abundent 

în ghiorţăituri de maţe. «Precum câinii vagabonzi, vânaţi de hingherii 

securităţii. De ce nu s-au ridicat şi ceilalţi la arme, toţi camarazii, după ce 

au fost demobilizaţi? Au încremenit în marea închisoare politică de jos, ce 

cuprinsese tot neamul!» 

Chiva scoase triluri, ca mierla. «Frumos mai cântă ţiganca asta şoldană. 

Să-i răspundem să ne dea bucatele trimise de neamurile din sat»! 

− Chivă, fă-te încoa, de ce te ascunzi după grămada de coceni? 

Focul automat a răpăit tăind ca o maşină de cosit cocenii şi jupuind 

frunzele sălciilor din pârleagul de la marginea ogorului. Partizanul se 

prăvăli rănit în mai multe locuri, zvârcolindu-se pe pământul reavăn, fără a 

se mai ridica. Apoi o linişte de mormânt, din toate părţile întreruptă numai 

de vaietele rănitului. Colegul de pribegie strânse dinţii şi cu buze 

tremurânde se retrase, îşi sprijini automatul de coapsa piciorului şi ridică 

piedeca. Întâlnise de atâtea ori moartea în anii de război. Nu va cădea, ca 

prin tortură să divulge grupa de colegi, nu va cădea ca vânduţii, să îi 

aresteze rudele. Trase cuiul grenadei şi ridicându-se în genunchi o aruncă 

spre plutonul care ataca gonind în direcţia lui. Imediat se auzi o explozie. 

95

Dan Morand 


Văzu pe Chiva cum cade, apoi se ridică fără coade, cu basmaua sărită de pe 

cap şi o ia la fugă. Se târî spre dăsagii părăsiţi, îi spintecă cu şişul, băgă 

ceva pită şi brînză la piept, după care restul bucatelor le ascunse sub 

rădăcinile aeriene, împletite ale salciei plângătoare. Urlete şi focuri 

automate răzleţe izbucneau sporadic dinspre plutonul de securişti. Nikolai 

deschise portiera şi coborî dând nas în nas cu Mierla. Îi trase două palme 

zdravene şi se răsti: 

− Al dracu’ de ţâgan, să nu ne spui că au armament de război! De eram în 

locul tău îi prindeam cu mâinile goale. Şi uite aşa le suceam gâturile, 

precum la puii de găină! 

Scoase pistolul din toc. 

− Desfăşuraţi-vă. Uite, mortul ăsta îi alb precum stihiile. I s-a scurs tot 

sângele înauntru. Luaţi-i cadavrul să-l crucificăm, crucea mă-sii, pe-o uliţă 

în sat. Să le treacă cheful să mai ajute partizanii. De la cine ai luat merinde, 

măi, Mierloi? 

Turnătorul îi răspuse în şoaptă. 

− Condu-ne la casele lor să-i ridicăm. Mai văd lumina zilei când ies la 

pensie! 

Cadavrul locotenentului Man a fost salutat de mai toţi sătenii, mai puţin 

rudele care au fost arestate de securitate şi duse la Sibiu pentru anchetă. 

După trei zile trupul mort al partizanului a dispărut şi nimeni nu ştia unde lau 

îngropat pe ascuns uneltele noii puteri. 

96

Dan Morand 

 

28. Un formator pe dig 


Hachim Benzeboud trecu repede cu privirea peste fila din faţa lui, aşezată 

pe birou, remarcând că românii, funcţionari la Romconsult, păstraseră 

forma veche a CV-ului şi nu au introdus încă pe cea nouă, europeană, care 

prevedea la limbi: citit, scris şi vorbit, fiecare cu trei calificative. Leon Man 

marcase cu cruciuliţe materiile pe care le-ar fi putut preda: rezistenţa 

materialelor, construcţii din beton armat şi drumuri şi poduri. Referatul 

doamnei Cozma concluziona experienţă suficientă teoretică şi practică 

pentru munca în străinătate. Ambele hârtii erau scrise în franceză. Şefa 

biroului de la Romconsult reţinuse referatul BDS 49 -ului de la şantierul în 

care lucrase, după ce a bifat careul cu garanţii moral-politice limitate. 

− Comme j'ai vu, dvs. aţi lucrat deja în străinătate. De ce aţi părăsit 

serviciul din Germania? se interesă Benzeboud precaut. Recrutase deja 

destui candidaţi. Unul în plus sau în minus nu mai conta, oricum trecea pe 

locurile de rezervă. 

− S-a terminat perioada contractuală. 

− Mais, dvs. puteţi preda stagiarilor mai multe discipline din domeniul 

construcţiilor civile. 

− Monsieur, eu sper că da. 

− Deoarece veţi locui într-o ţară islamică va trebui să respectaţi tradiţiile 

noastre. Vă puteţi expune părerea referitoare la Ramadam? 

− Le régime alimentaire este très bon pour la sainte 50 . 

Leon Man a ajuns în nordul Africii la exact un an şi jumătate după 

interviul cu reprezentantul ministerului din Maroc. Marcel Dupont 

proiectase şi construise multe diguri în porturile africane. Se născuse acum 

«nouăzeci de ani şi ceva», cum îi plăcea să lase o mică doză de 

incertitudine, în Madagascar 51 , unde tatăl lui activase ca sergent în armata 

franceză. Îl invitase pe Man pe terasa unei cafenele la un ceai de mentă. 

Chelnărul a pus frunzele în ibricul din tablă lustruită pe care erau ştampate 

arabescuri şi a turnat apă caldă deasupra. Dupont îi explica cum e nisipul de 

ocean şi cel de deşert faţă de nisipul obişnuit din balastierele europene. 

După ce a construit ultimul dig în port, a rămas în Safi. Încă îşi păstra faţa 

de amant latin, à la Mastroiani, iar părul rar, lins pe începutul de chelie, 

arăta ca o perucă albă, mâncată de molii. Şi-a scos ochelarii cu ramă groasă 

de plastic, de culoarea castanei şi i-a pus în buzunarul de la piept. De pe 

colina Sidi Bouzid se vedea direct rada portului. În difuzoarele din centrul 

49 Biroul Documente Secrete − reminiscenţă a organizării comuniste 

50 regimul alimentar este bun pentru sănătate (fr.) 

51 loc de surghiun al regelui Marocului în timpul protectoratului francez 

97

Dan Morand 


terasei răsunau piese de chitară spaniolă clasică. Îi spusese lui Man că soţia 

lui era din Andaluzia şi acesta nu se putu împiedeca a face asocierea, că 

melodiile ascultate i-o readuceau bătrânului în memorie. Chelnărul trecu 

pentru a schimba scrumiera de la o masă de pe rândul de alături, unde şedea 

şoferul. Lui Man îi trecură prin minte nişte explicaţii date stagiarilor. 

„Prin nisip se înţelege acumularea de granule fine provenite din erodarea 

de către intemperii a rocilor. Ciclul de formare poate dura până la două sute 

de milioane de ani. Nisipul este utilizat ca materie primă în industria 

articolelor de sticlă, a cimentului, în producerea semiconductorilor, 

industria abrazivilor, ca forme sau matriţe în turnătorie şi la epurarea apei 

de canal înainte de recirculare. Industria construcţiilor foloseşte nisipul 

pentru producerea mortarului şi a betonului“. 

Zise interlocutorului: 

− Careul cu nisip este un loc de joacă preferat de copii. 

− Şi un loc de uşurare pentru pisicile mele de acasă, completă Dupont. 

− La noi, pe plajele de la Marea Neagră, organizăm concursuri artistice 

pentru castele şi sculpturi în nisip. 

− Bien sûr, e ceva extraordinar cum particulele astea minuscule, care 

uscate ne curg printre degete în clepsidre, după ce au fost muiate pot fi 

modelate pentru a forma corpuri solide. 

− Uneori compar oamenii cu firele de nisip, care trec unul pe lângă altul, 

frecându-se, dar fără să se unească. Am auzit că simunul, care schimbă 

forma dunelor în Sahara algeriană, chiar le electrizează. Dar ele se mută 

doar în altă parte până apare apa dintr-o oază, liantul care le uneşte. Apa 

asta este ca şi iubirea, de aceea e atât de dorită în deşert! Numai ea poate 

uni şi face o pereche, un club, o asociaţie, o societate. Construcţia rămâne 

aşa până ce vine un val mai mare, în lumea noastră un război, un cataclism, 

care dărâmă castelul de nisip al copilului, rămas la păstrare în interiorul 

fiecăruia dintre noi. 

− La vârsta mea revi la starea neajutorată, redevi un copil. Şi vezi, 

precum din clepsidră se scurge ultimul grăunte de nisip, tot aşa ţi se termină 

utima clipă a vieţii. Adieu! 

Dupont ridică două degete, ca un elev gata să răspundă în faţa 

profesorului suprem, făcând totodată prin asta semn şoferului, să vină să-l 

conducă la maşină şi să-l ducă acasă. 

98

Dan Morand 

 

29. Salon marocan 


Apartamentul de două camere era singurul locuit la parterul unei vile cu 

finisările neterminate. În curtea închisă de un gard din fier pe picior de 

beton zăceau împrăştiate ambalaje şi resturi de materiale de construcţie. 

Ordinea şi curăţenia nu erau calităţile forte ale muncitorilor băştinaşi. 

Femeia împăturise djellaba deasupra taburetului de lângă birou. Podeaua de 

culoarea abanosului era haşurată de dungi de lumină ce pătrundeau prin 

crăpăturile obloanelor închise. În boxele staţiei se auzeau în surdină 

melodii folk. 

Viorela se întinse alături de Leon pe o blană de oaie neagră, argăsită după 

„la fête du mouton“ 52 , întinsă pe mozaicul din salonul marocan. În adâncul 

trupurilor amândoi amanţii aveau acumulată arşiţa de la tropicul racului şi 

s-au cuplat pentru a-şi consuma dogoarea internă, cu sălbătăcie, aproape 

muşcându-se, ca doi leoparzi. După ce s-au liniştit, bărbatul acoperi, 

grijuliu, trupul dezgolit al femeii cu un pled berber. Femeia îşi lipi tâmpla 

de antebraţul lui. Afectivitatea gestului le deschise porţile visării. Leon o 

strângea tot mai tare în braţe, lipindu-i spatele de pieptul lui şi ţinând 

pocalurile sânilor ei în căuşul palmelor. 

«Ce mă fac, dacă pleacă ea? Ştiu că nu o voi avea toată niciodată. Este 

mama lui Cecile, Cecile îl divinizează pe Andrei şi prin condiţionări 

succesive Viorela va rămâne femeia acestui fost coleg». 

Clipele împărţite cu ea erau scurte şi se simţea asemeni unui hoţ, căci le 

fura de la alţii − de la soţ şi de la studentă, care, slavă domnului, era plecată 

pentru a studia în Franţa. 

− Sper că mai locuieşti cu Ştefan? 

− Nu-ţi fă griji, dragă mea, seara jucăm mereu cărţi şi bem. Domiciliul 

ăsta este complet necunoscut, nu vine nimeni aici. Casa trece şi pentru 

autorităţi drept nelocuită. Aici sunt numai diriginte de şantier. 

− Poţi să chemi la tine câte fete vrei, dar pe nimeni din colegii de la 

institut sau din societatea albilor. Ştii cum e Andrei, mai gelos decât un 

marocan. Şi bătăuş ca un cocoş, adăugă mai tainic. De ... fost rugbist! 

S-au despărţit împărţind un sărut tandru. După plecarea ei udă viorelele 

de Parma din ghiveci cu o sticlă de plastic cu dopul găurit. În salon încă 

plutea destul de pregnant parfumul femeii, marca Passion, cumpărat în 

Casablanca dintr-un boutique. Trecu prin cadrurile fără uşi ale 

apartamentului spre terasă. Dincolo de balustrada metalică, luminile 

marelui oraş pulsau în noapte. Deasupra, bolta înstelată se prelungea peste 

52 sărbătoarea mielului (fr.) 

99

Dan Morand 


ocean şi câteva vase cu puntea iluminată în clipiri îşi trădau poziţia în rada 

portului. 

Din boxele staţiei răsunau melodiile de pe CD. 

„Frazele se rup în două când vreau să-ţi vorbesc/ Şi încep aceleaşi 

gânduri ce mă urmăresc/ Dacă-n vorbe mai e vreme pentru da şi nu /Nu 

ştiu, dar privesc chiar locul unde nu eşti tu.“ 53 

Se simţea gardianul tainicului cuib de amor din micuţul apartament al 

unei vile în construcţie, pe colina Azib Derrai. 

 

30. Fête du Ramadam 

− Mai oui monsieur, notre fête du Ramadam, ne impune reţinerea de la 

mâncare între şase dimineaţa şi şase seara. 

Bărbatul marocan fusese marinar până ce bancurile de sardine au migrat 

din nord spre sud, de la Safi până lângă Agadir. Cumnatul lui avea un mic 

vas de pescuit cu care ieşeau pe întuneric la ora trei din port, navigau 

treizeci de kilometri în larg unde lansau năvoadele goale şi se întorceau 

dimineaţa în port cu alt rând de năvoade pline cu peşte. Cum captura era tot 

mai mică, armatorul a început să concedieze oameni din echipaj până ce i-a 

venit şi rândul lui Abdeljalil. La patruzeci de ani s-a angajat portar la ISTA 

din Safi, subordonată Universităţii din Marrakesh. Aici stătea de la şapte 

dimineaţa până la şase seara în cabina de la poartă ascultând poruncile 

conducerii şi comentând părerile tuturor. În spaţiul de trei pe trei metri, din 

beton, avea un pat din metal acoperit cu o saltea de internat, atât de veche, 

încât părea scobită, căci se flambase din cauza uzurii, o masă şi un scaun 

luate dintr-o sală de clasă plus un reşou artizanal pe care încălzea apa 

pentru ceai de mentă. Bicicleta veche, navetistă la un sat aşezat la cinci 

kilometri de oraş, o lega de ţeava care alimenta cişmeaua de apă. La cişmea 

era conectat un furtun pentru udarea vegetaţiei din grădină. 

− Pământ şi soare avem, dar fără apă se usucă totul. De aceea trebuie să 

irigăm şi vom construi instalaţii mari, rânji directorul dezgolind dinţii 

galbeni, made in Youssofia. La noi toţi au dantura îngălbenită, datorită apei 

cu sulf, se explică plin de autosilită carismă. 

Man gândi că, dacă ar bea numai apă de Călimăneşti-Căciulata, ar avea şi 

el dinţi de culoarea seminţelor de bostan. 

În spatele clădirii institutului era un teren de fotbal pe zgură cu două 

porţi, a căror plase fuseseră atât de rupte de şuturile băieţilor, încât acum nu 

mai existau decât inelele legate de ţevile cadrelor. Clădirea era înconjurată 

de o alee cu marginile bordate cu flori de nisip multicolore. Ca la bunici, în 

53 Unde oare? de Ducu Bertzi 

100

Dan Morand 


Bumgart, îşi aminti Man. În pauza mare, gardianul stătea alături de el şi 

râdea cu gura până la urechi de driblingurile şi vociferările stagiarilor, care 

jucau fotbal. La poarta adversarilor se ţineau de braţ fete din Cote d'Ivoire 

formând un grup separat. Una avea o cicatrice roşiatică pe un pomete, ce 

semăna cu urma unei labe de leopard. 

− Am doi copii, trebuie să le pun mâncare pe masă. Soţia mea e casnică, 

mai udăm şi noi o grădină mică, ca să cultivăm legume. Acum e gravidă cu 

al treilea. 

− Câţi copii ai vrea să ai, Abdeljalil? 

− Noi iubim tare mult copiii. Pentru un marocan fiecare copil înseamnă o 

nouă şansă în viaţă. 

− O nouă viaţă da, dar o nouă şansă nu ţi se pare cam mult? 

− Cine ştie? Poate unul din ei va ajunge bogat şi îi va ajuta şi pe ceilalţi. 

Directorul tocmai trimisese gardianul în oraş după rechizite. Man urcă la 

bibliotecă, de unde împrumută o carte de desen tehnic. În ora următoare 

desenă cu creta albă pe tabla neagră mai multe matriţe pentru jardiniere din 

beton. Apoi trecu pe la atelierul de tâmplărie, unde lăsă desenele. Peste 

două zile puse betoniera în funcţie şi turnă cinci forme diferite. Directorul 

ieşi din birou şi-i spuse că nu ar strica dacă ar turna spaliere pentru plante 

agăţătoare şi postamente pentru câteva bănci. Prestigiul institutului ar 

creşte, când ar invita inspectorii din Casablanca în grădină la un ceai sau 

cafea. Abdeljalil era cocoţat pe cupola bibliotecii, chiar lângă margine. 

Directorul îl pusese să monteze o antenă pe satelit. Antena nu era încă 

consolidată în beton, când a început briza de seară. Vântul o mişca şi cum 

Abdeljalil o ţinea cu toată forţa, ca să nu pice, o pală mai puternică l-a 

suflat şi răsturnat peste bordură, iar gravitaţia l-a tras în jos. Trupul lui slab, 

dar musculos, rămasese culcat pe o parte între tufele ce purtau flori roşii şi 

albe de trandafiri, zgâriat pe braţe. 

− Malchanse monsieur, malchanse54 ! rosti Abdeljalil din ţărână, cu 

grimasele durerii pe figură. 

Bibliotecara îi privea cu condescendenţă, de sus, de la balcon. În 

dimineaţa zilei următoare un stagiar uda grădina institutului. 

− Gardianul are concediu două săptămâni. Are piciorul în ghips şi două 

coaste fisurate, a specificat, cu o figură ce radia satisfacţia egoistă a 

sănătăţii în faţa nenorocirii aproapelui, bibliotecara. 

− Taissez vous! Taissez vous55 ! se auzea din sala unde Ludmila preda 

contabilitate sau mentenanţă. 

− Madame, în clasă e un scorpion, strigară vocile şi băieţii se ridicară şi 

începură a fugi printre bănci tropotind pentru a-l strivi. 

54 ghinion dle, ghinion (fr.) 

55 tăceţi, tăceţi (fr.) 

101

Dan Morand 


Ludmila era căsătorită cu un marocan ce studiase stomatologia la Odesa. 

Oficial trecuse şi ea la religia musulmană. Europenii aveau puncte de 

vedere diferite în funcţie de priorităţi, naţionalitate, sex şi alte 

particularităţi. 

− Copiii sunt nu numai o mare responsabilitate ci şi o mare servitute. 

Casa mea e acum aici, unde am doi copii, care sunt înscrişi la o şcoală 

marocană, unde li se face educaţie islamică. 

− Studenţii arabi mă îndemnau mereu «religia musulmană este bună, 

treceţi şi dumneavoastră monsieur, a trecut şi Mohamad Ali». Da, dar eu nu 

sunt Cassius Clay şi pentru că nu sunt celebru schimbarea religiei mele va 

fi trecută cu vederea, conversă Leon cu jovialitate. 

Ludmila nici măcar nu schiţă un surâs, fie măcar din politeţe. Arăta atât 

de apatică, indiferentă la micile bucurii ale vieţii, avea atitudinea unei 

băştinaşe, care trăia o viaţă ascetică de suferinţe perpetue împărtăşite cu 

ceilalţi membri ai familiei sau autoimpuse. Purta o djillaba cu croială 

feminină, din mătase, de culoare bleu-marin. 

− De ce v-aţi căsătorit în Africa, dvs. care sunteţi o europeană frumoasă? 

− În Ucraina eram tineri, amândoi studenţi şi ne-am îndrăgostit. Saïd mă 

flata şi mă încânta, căci îmi spunea numai lucruri bune despre ţara lui. La 

noi, în anii optzeci, era la modă să te căsătoreşti cu un străin ca să câştigi 

mai multă libertate decât în patria sovietelor, plină de restricţii. 

− Să evadezi din promisul rai comunist! Cu aşa ceva nu-i de şagă! 

− Da, încă se făceau repartiţii, servici găseam, dar singură şi cu salariul 

mic abia dacă puteai mânca şi te îmbrăca. Nu aveam voie să ieşim dincolo 

de cortina de fier, în Vest. Saïd se lăuda că e bogat, că Marocul este o ţară 

liberă. Primul copil l-am avut în Ucraina şi când am venit aici Fatima 

împlinise deja doi ani. 

După o lucrare de laborator, Ngabi Salah i-a arătat profesorului Man un 

Coran de buzunar cu coperţi roşii, pe care apoi l-a vârât repede la loc în 

bancă, dar tot a fost surprins. 

− De ce i-ai arătat-o? Această carte este sacră şi un necredincios nu are 

voie să o atingă! se oţărî colegul lui de bancă, Abderahim Bensadek. 

− Se găseşte de vânzare la orice chioşc. Am cumpărat şi eu ediţia în 

franceză! îi asigură împăciuitor Man. 

Acum Ngabi Salah cânta muzică gnaûoa, cu ochii lucind ciudat, în ora 

Ludmilei, făcând acompaniament cu tam-tamul bătut pe bancă. 

− Dar este numai un negru din Africa, îl caracteriză lapidar odată 

Abderahim în faţa directorului, pentru a-l scuza, când inginera îl reclamă 

pentru indisciplină. 

− Trebuie şi el motivat. Colega noastră, după atâţia ani, nu s-a obişnuit să 

facă incitaţia la debutul prezentării lecţiei, o critică pe profesoară directorul 

de studii. 

102

Dan Morand 


Man ştia că stagiarii nu iubesc teoria şi preferă orele practice. La ce le-ar 

folosi explicaţiile în franceză, dacă după absolvire peste optzeci la sută 

îngroşau rândurile şomerilor? 

Când Man a părăsit institutul copiii străzii băteau mingea în poarta de 

tablă a unui garaj, iar reverberaţiile răsunau în lungul străzii până hăt 

departe. Un arab cu fes, probabil proprietarul deranjat, ieşi în stradă, prinse 

sfera deformată de şuturi şi o înţepă cu un şiş de buzunar. Copiii o luară la 

fugă prin bălăriile cu spini, urlând de furie neputincioasă, cu lacrimi în ochi 

pentru a-şi chema părinţii în apărare. Bărbatul aruncă balonul dezumflat în 

urma lor pe trotuarul acoperit în parte de praf şi nisip de sub care plante 

pitice scoteau frunze apărate de ţepi. 

31. Ça fait! 

Safi, primul port sardinier al lumii! Ça fait 56 ! Morişca de vânt, de 

deasupra intrării cafenelei Jour et Nuit. Tout va bien 57 ! 

− Obişnuinţa ne ucide pe toţi. Mediocritatea cotidianului ... Prefăcătoria 

pe buzele mieroase şi sub machiaj găseşti numai un suflet uscat. Fariseul, e 

cel mai mare duşman al mântuitorului! zise epuizat de combustia patimii 

credinţei, pe care nu a reuşit să o transmită mulţumitor celorlalţi muritori, 

într-o lungă viaţă de misionar, preotul Bernard. Eram în Tansud, un orăşel 

algerian lângă care slujeam într-o mănăstire catolică. Noaptea ne culcam pe 

blăni rămase de la fête du mouton. Spre zori uşa s-a deschis şi am crezut că 

a pornit sirocco 58 -ul dinspre Sahara. Intrară trei oameni cu măşti la gură şi 

glugi de djillaba deasupra, ca să le ascundă fizionomiile feţelor, lăsând 

numai ochii liberi. Au tras cu AKM-urile în noi rafale. După ce ne-au 

doborât, au avut grijă să ne mai umple de plumbi, ca să atârnăm greu în 

sicriu. De afară se auzeau ţipete şi împuşcături, gemetele umpleau 

interiorul. Am murit douăzeci şi şase de călugări. Eu, Bernard, sunt 

singurul care a scăpat, mai bine zis − am murit şi am înviat. Am fost 

declarat un miracol şi asta mă face să cred în înviere. Am încasat trei 

gloanţe „pentru tatăl, fiul şi duhul sfânt“, care din întâmplare nu mi-au 

atins organele vitale. Cicatricele mi-au rămas, dar de ani buni nu mai 

povestesc nimic, din pudoare pentru colegii mei decedaţi. 

Gil − portughezul, se aplecă slab, cu faţa smeadă şi părul creţ, la capătul 

siluetei scheletice, pentru a culege de jos pipa căzută din neatenţie. 

56 s-a făcut (fr.) 

57 Zi şi Noapte. Totul merge bine. (fr.) 

58 vânt saharian 

103

Dan Morand 


− Încă e destul de mobil pentru vârsta lui. În schimb Marcel Dupont e 

aproape terminat, o lumânare înmuiată în mâna Creatorului, adăugă 

Bernard. 

− La vârsta lui mulţi dintre noi am fi de mult oale şi ulcele, remarcă cu 

sentenţiozitate, dr. Blanc ca şi când ar fi pus un diagnostic. Deseori, 

cheamă şoferul înainte de terminarea unei chermeze, pentru că nu se simte 

bine. 

«Va rămâne întotdeauna un gurmand, chiar până la obştescul sfârşit» 

spunea Michele Raymond după plecarea nonagenarului, sugerând că finalul 

lui era deja apropiat, dar viciul ceva iremediabil. 

Pentru Man, lupta lui de a continua o viaţă normală cu un organism 

epuizat i se părea demnă de tot respectul. Uneori bătrânul îl fascina cu 

pedanteria lui, deşi ştia cât era de costisitoare. Angajase doi servitori: bona 

care îi gătea, spăla şi călca, pe care nu o vedea nimeni numai dacă era 

invitat la el acasă şi şoferul, care făcea cumpărăturile şi îl ducea în vizite. 

Bernard intră prin uşa mirenilor, străbătu culuarul dintre cele două şiruri 

de bănci din naos şi în faţa altarului se întinse crucificat pe pavaj cu 

creştetul ras exact sub icoana mântuitorului. 

− Ne rugăm pentru cei persecutaţi, închişi, schingiuiţi sau ucişi pe 

nedrept ... Christos a înviat! încheie predica de Paşti. 

După mesă madame Claude Lasard păşi spre amvon şi vorbi despre 

altruism, obligaţia fiecăruia de a face ceva în folosul semenilor, de a se 

simţi util comunităţii în care trăieşte. Văduva unui bogat armator de 

ambarcaţiuni de pescuit, a cărui poză, ţinând pe genunchi o puştoaică 

codană − fata lor, care acuma trăia la Montpelier, drept custode la un 

muzeu de broaşte ţestoase, după cum îi mărturisise amfitrioana la un dejun, 

îi păzea în faţa unei oglinzi ovale uriaşe, cu ramă alambicată, aşezată pe 

colţ, în care se reflectau comesenii de azi. Alături, expusă într-o sticlă, 

trona miniatura unei goelete de buzunar, căci însăşi casa respecta tradiţia de 

armator prin forma construcţiei ce aducea a ambarcaţiune, în care 

amfitrioana organiza chermeza anuală în fiecare duminică pascală. La 

patefonul retro Charles Aznavour cânta „La Bohême“. 

− Altădată aveam în Safi patru baluri săptămânale. La legaţia franceză, 

portugheză, spaniolă şi italiană şi zău că era o problemă dificilă să alegi 

unde să te duci. 

Se găseau sub ficusul din grădină, ce îşi lărgea coroana de mărimea unui 

nuc european matur, peste mesele încărcate cu bucate. Episcopul luase loc 

la masa tinerelor de culoare din Côte d’Ivoire, printre care şedea şi fata cu 

cicatricea − gheară de leopard. Dna Raymond, Bernard şi Cesare formau un 

grup la o altă masă împreună cu Claude Lasard. Amfitrioana, care ţinuse 

neapărat să ia loc la aceeaşi masă cu înalta faţă bisericească, privea 

înciudată şi destul de des, pe episcopul bătrân cu faţă rotundă de culoare 

104

Dan Morand 


rozalie, tronând, vroindu-se şi crezându-se idolatrizat la masa tinerelor 

ciocolatii. Ce mai copil! 59 

− Cât de bine s-ar fi brodit acum versurile maramureşene amfitrioanei, 

zise Man. „Bă Ione io şi tu/ Ş’apă’ n’om vedea raiu / Raiu-i sus noi sântem 

jos/ Şî om mere pe din dos ...“ 

Familia Sasu nu apăruse la slujba din capela franceză şi Man sperase că 

va veni împreună cu grupul celor de la biserica spaniolă. Dar nu a apărut 

nici mai târziu şi odată cu trecerea timpului simţea cum Viorela îi lipsea tot 

mai mult şi absenţa asta nemotivată îl stingherea. Faptul că nu stătea bine 

cu morala şi că împărţea o femeie cu un alt bărbat, îi crea destul de rar o 

mică jenă, nedatorată însă unui sentiment de culpabilitate. Dimpotrivă îşi 

liniştea mereu eul că i se vârâse în suflet, acolo de unde soţul ei dispăruse 

cu mult timp înainte. O, dacă i-ar putea aranja să menţină postul bărbatului 

în Maroc, legătura lor ar fi continuat. Femeile arabe puteau oferi pasiune şi 

plăcere proaspătă, dar purtau o mentalitate pe care nu era pregătit să o 

înţeleagă şi cu atât mai puţin să o împărtăşească, deci de ele nu se putea 

lega afectiv. 

Ştefan observă cum Ludmila împreună cu o doamnă tânără pescuiau 

rondele de carne îmbibate cu sos din castronul de mouton à tomates. Îl 

chemă pe Leon şi le abordară solicitând permisiunea ca să ia loc la aceeaşi 

masă. Ludmila o prezentă pe Svetlana, o brunetă mignonă cu siluetă de 

gimnastă şi ochii migdalaţi, îmbrăcată într-un deux pièces format din 

pantaloni şi vestă. Svetlana conversa cu vervă pentru a capta atenţia 

grupului, dobândită în funcţia de profesoară de engleză la centrul de limbi 

străine Lexis. 

Leon o întrebă de cât timp nu mai dansase. Svetlana răspunse că soţul ei, 

Bensaïd, dansa rar şi religia acestuia nu îi permitea să o lase să danseze cu 

alţi bărbaţi. «Îl mai iubea?» se interesă Ştefan. Femeia râse «de ce îmi pui o 

întrebare atât de intimă? Avem un băiat împreună, care a ajuns deja în 

prima clasă de liceu». 

Svetlana comenta conversaţia lor în ucrainiană cu Ludmila, a cărei faţă 

era semiacoperită de imenşi ochelari de soare negri. Se purta tăcut şi straniu 

de parcă se izolase într-o uriaşă cuşcă cu geamuri fumurii prin care lumea 

exterioară pătrundea doar în surdină. Asemeni unui vânt rece, apariţia ei 

sfârşi prin a le strica cheful. O acaparase complet pe spontana Svetlana 

şuierându-i în ureche cuvinte agitate în ucraineană, limbă pe care bărbaţii 

nu o înţelegeau. Neglijaţi, românii au părăsit masa femeilor şi au revenit la 

bar, unde Pierre Raymond i-a întrebat dacă mai doresc cognac. «Prea multă 

tărie» răspunse Leon şi fiecare a comandat un pahar de vin roşu, în care 

barmanul a lăsat să cadă un cub de gheaţă. 

59 aluzie la replica „C-eşt' copil!? “ din „Cam târziu“ de I.L.Caragiale 

105

Dan Morand 


− Igor, întreabă-le pe cele două femei, dacă putem să le oferim ceva de 

băut. Nu trebuie să stea prea izolate. 

− Dragi surori conaţionale, doriţi să vă tratăm cu vin rece? 

− Trebuie să-şi păstreze silueta de manechine, răspunse în locul lor dna 

Raymond. 

− Nu suntem manechine, suntem casnice africane! Şi băutura nu îngraşă 

pe slave, au râs femeile tinere. Puteţi aduce două pahare şi pentru noi. 

Au ciocnit tuspatru şi femeile au dat paharele peste cap. Se ridicară şi 

luându-şi la revedere, numai de la gazdă, parcurseră aleea străjuită de 

arbuştii de Lavatera Trimestris, care constituia aproape o floare naţională, 

aici decorând cărţile poştale ilustrate şi majoritatea prospectelor turistice. 

− Igor, cum le-am putea invita într-o vizită la tine? atribui Ştefan intenţia 

lui şi colegului Leon, pentru a şi-l face complice. 

− Chestiune foarte delicată, dragii mei, arabii ăştia sunt nebuni de geloşi. 

Se vizitează cu Vera, dar numai înainte de a merge la cumpărături. Uneori 

pleacă chiar împreună. Dacă ar afla, son mari, ce aveţi de gând nu cred că 

ar mai lăsa-o câteva săptămâni la suk. V-aţi uitat azi cu atenţie la Ludmila? 

− Poartă haine musulmane! 

− Dacă nu le purta nici nu o lăsa afară din casă. Dar ochelarii de soare? 

Prin lentile aşa de negre poţi vedea ce mănânci? 

− Ce poate fi aşa de interesant că poartă ochelari de soare? 

− Nimic, doar că a alunecat pe scară ... şi jos, politicos ca s-o ajute, o 

aştepta soţul cu pumnii pregătiţi. O parte din vină o poartă chiar colegul 

Billek. 

− În locul ei îmi luam concediu medical. Nu mă expuneam de Paşti cu 

faţa cârpită. Şi nu e prima dată când soţul o altoieşte! îi lămuri Vera. 

− Dar eu cu ce-s vinovat? se interesă Billek, dând să se ridice de pe 

scaun. 

− Alaltăieri nu a dat colega mâna cu tine. Ticălosul de soţ o aştepta cu 

maşina la poartă şi a văzut-o. 

− Povestea că are o cumnată la Linz, iar unchiul şi verii mei locuiesc 

acolo. Familia arabilor vizitează anual Austria, dar soţul nu prea a reuşit să 

deprindă manierele europene. 

− Hai să ne faci legătura cu Svetlana, se rugă Ştefan mângâindu-şi 

barbişonul de Igor, cu păr rar ca ţepii unui arici, din josul unei feţe a cărei 

expresie aducea cu a unui câine lihnit de foame. 

− Colega dragă, sunt atâtea fete marocane. Du-te şi tu la hotelul Farah. 

Comandă o cafea şi o să le vezi cum apar, proaspete ca florile de măr. 

Amabile, of, atât de amabile, ce zâmbete de dive au pe feţe! 

Hotelul Farah din lanţul Golden Tulip fusese construit recent într-un fost 

cartier de lux părăsit de mulţi ani de coloniştii francezi. De la piaţa de 

legume, treceai pe lângă moscheea centrală, în drumul spre port lăsând 

106

Dan Morand 


Medina în dreapta şi pe o alee străjuită de palmieri ajungeai la poarta 

hotelului. Avea o piscină semiacoperită şi din grădină se deschidea o 

perspectivă neaşteptată asupra portului. Prin Medina, ziua, se putea scurta 

drumul, dar noaptea se zvonea că e periculos. 

− Sunt prea bronzate pentru gustul meu. În plus curvele de la Farah nu 

ştiu limbi străine. 

− Odată am discutat cu una în engleză. Nu ştiu unde a învăţat-o, poate de 

la marinari, dar o rupea bine. Mi-a spus că a terminat institutul, dar cred că 

minţea, interveni Leon. 

− Îmi plăteşti şi mie o curvă la Farah, dar una suplă că, după cum se vede, 

Vera mea s-a îngrăşat. Una suplă cu pielea întinsă şi tare, ca să-i muşc 

buca, iar eu îţi fac legătura cu Svetlana. 

− Nu consideri preţul prea mare? Costă de trei ori mai mult decât o tipă 

de pe bulevard, aproape cât chiria pe o lună. 

− Dacă garantăm noi, ştii că-i prietenă bună cu Vera, doar se confesează 

împreună, sigur vă veţi întâlni la noi şi s-ar putea să o şi ai. Pe tine te costă 

ceva bani, dar pe ea o poate costa viaţa. Să nu vă vadă nimeni împreună, 

căci infidelitatea aici se pedepseşte aspru. Soţii le pot omorî dacă află şi 

asta conform religiei musulmane poate fi pe deplin justificat! En fin, eu 

încerc să îţi fac legătura, dacă nu se opune soţia, sigur îţi va spune şi ea că 

orice imprudenţă costă. În plus, fac cinste cu o vodcă, pe care o fabric la 

domiciliu. Femeile ruse nu refuză aşa ceva niciodată! 

În grădina cu plante tropicale umbrele serii se accentuau pe înălţimea 

gardului înflorat, iar sus pe cer câţiva nori cumulus, albicioşi, prindeau 

nuanţele roz-liliachii, galopând în herghelia apusului. 

107

Dan Morand 

 

32. Asalturi şi ocupaţie 


În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, oraşul Sibiu, atestat pe atunci sub 

denumirile de Hermannstadt sau Villa Hermanni, a fost asediat de turci de 

cinci ori, însă nu a putut fi cucerit. Pentru apărarea oraşului au fost 

construite ziduri masive din cărămidă roşie, înconjurate de un sistem de 

şanţuri inundabile, străjuite de bastioane şi turnuri de apărare. În oraşul 

roşu se ajunsese la patru bastioane şi peste treizeci de turnuri. Când 

ghiuleaua turcească a explodat în marele ring al cetăţii o piatră cubică de 

bazalt din caldarâmul drumului s-a desprins şi, sfărâmată în schije, a lovit 

zidul gros al bisericii catolice, iar o aşchie chiar vitraliul cu sf. Georg, 

spărgându-l. Lasarus a suferit teribil, căci în bombardament îi pierise 

unchiul, cu care lucrase mai bine de o jumătate de an la aceste vitralii întrunul 

din atelierele breslei sticlarilor din oraşul cărămiziu. Din lipsă de bani 

a fost plătit mai prost pentru reparaţie, dar l-a refăcut în numai trei 

săptămâni, deşi culoarea cioburilor nu mai avea aceeaşi acurateţe, ca sticla 

originală, pentru că nu a mai fost aprovizionat cu materiale la fel de bune, 

multe dintre drumurile poştalioanelor devenind nesigure din cauza oştilor 

duşmane şi a bandelor de tâlhari, care prădau în dezorganizarea instaurată 

după orice război. 

A doua oară, vitraliul a fost stricat în 1956, atunci când armatele roşii au 

tras în studenţii protestatari în acelaşi loc, numit acum piaţa centrală, 

nemaifiind reparat pentru că organele de stat, numite de partid, considerau 

operele anterioare ca retrograde, deci vitraliul nu mai trebuia restaurat de pe 

urma glonţului eliberator. De fapt şi alte monumente, precum statuia 

sfântului Nepomuk şi fântâna Falkenhayn au fost demontate încă din 1948. 

Dar statuia mult disputată a sfântului catolic avusese de suportat mai multe 

afronturi anterioare, căci după amplasarea ei în 1734, de către generalul 

austriac Francisc Anton Wallis, guvernator al Transilvaniei, saşii sibieni, de 

confesiune luterană, au încercat, în repetate rânduri, să o dezonoreze. 

Pentru a o proteja de vandalisme, autorităţile au instalat o pază militară, iar 

magistratul oraşului a emis o ordonanţă, care interzicea denigrarea, 

blasfemierea sau insultarea statuii. După chefurile de seară ale elevilor 

gimnaziului Brukenthal, terminate în cântatul cocoşilor, spre zori, doi 

dintre aceştia, Sigerius şi Ziegler s-au întrecut în a desena blazonul şcolii pe 

soclul statuii baroce, la care sfântul Nepomuk nu s-a putut împotrivi, căci 

fusese aruncat în apele Vâltavei, de pe un pod din Praga, cu multe secole 

înainte, de zbirii regelui, pentru vina că nu a trădat taina împărtăşaniei, 

nedivulgând suveranului păcatele confesate de regină. 

108

Dan Morand 


Vitraliul catolic deteriorat a scăpat cu ocazia manifestării sărbătorilor de 

iarnă, interzise în 1968, când alcooliţii din poliţia secretă a organelor 

politice i-au condus pe studenţii colindători de Crăciun cu maşinile la 

cămine, pentru ca a doua zi să ştie de unde să-i ridice pentru anchete. 

Administraţia comunistă, în cel mai pur spirit de ocupant, a dorit să 

schimbe faţa oraşului, numai că pentru asta trebuia să desfiinţeze 

monumente din arhitectura barocă, aşa că, în Piaţa Mare din Sibiu, a fost 

amenajat un parc cu un rondou mare de flori şi bănci, să se odihnească 

omul după cumpărături. Atunci Frăţilii, Lazării şi Manii veniţi la oraş din 

satul Bumgart, elevi la liceele Goga şi Lazăr, rupeau flori pe înserat pentru 

a le oferi primadonelor, colege de şcoală, care le cuceriseră inimile. 

Parcul a fost desfiinţat în 1984, în Piaţa Mare fiind amplasată statuia 

cărturarului Gheorghe Lazăr. Atunci împietritul cărturar Lazăr a avut 

teribilul ghinion să treacă pe alături ciobanul Muc, coborât din satul de sus 

pentru a cumpăra sare la vite şi care se cinstise cu o vodcă mare la un birt 

din piaţa Cibin. Muc se aşezase pe una dintre treptele statuii cu dăsagii 

alături şi fluiera melodia „Pleacă oile la munte“ 60şi ajunsese după: hăi, hăi! 

strigaţi la versul: „C-un batal frumos în frunte“ după care, pe când duruia, 

ochii i-au căzut pe tânărul consătean Filip jr., care-l apostrofă: 

− Călcaţi-ar batalul! 

Muc nu se lăsă mai prejos: 

− Şi ţie măgaru’! 

− Frumoasă statuie, adăugă tânărul. Nu-ţi pare bine că te hodineşti aici?! 

− Să nu-mi cază cumva bolovanu’ ăsta de deasupra în cap! căută Muc 

chiorâş în sus spre capul cioplit grosier în piatră albă al statuii. 

Dar cea mai gravă spărtură a vitraliului bisericii s-a produs în 1989 când 

limba balaurului despicată de suliţa cavalerului a fost străpunsă de un glonţ 

rătăcit din puşca unui pifan, care a tras foc de avertisment împotriva 

muncitorilor răsculaţi, ce nu mai părăseau piaţa strigând: „jos dictatorul“, 

care plictisise lumea teribil cu cultul personalităţii şi „jos comunismul“, ce 

după reţeta autohtonă însemna difuzarea unor programe politice la radio şi 

la televizor de o anostie nemaiîntâlnită, ce-i drept numai două ore seară de 

seară, din cauza economiei de energie. 

Trecuseră ani buni, ca durată, dar răi în conţinut, de când cimitirul săsesc, 

la care se ajungea din cetate prin Poarta Morţilor, fusese sistematizat şi nu 

mai exista nici măcar piatra de mormânt a lui Lasarus. În locul vechiului 

cimitir protestant, mai întâi părăsit, unde elevii căutau prin cripte arme albe 

vechi şi piese de armură medievală, se clădiseră secţiile spitalului 

orăşenesc, devenit apoi municipal şi mai târziu judeţean. Urmaşii lui 

Lasarus, numiţi ulterior Lazăr, fie au rămas, fie au părăsit ţara şi s-au aşezat 

60 melodie populară culeasă şi cântată de Lucreţia Ciobanu 

109

Dan Morand 


mai bine sau mai rău, pe unde au nimerit după orientarea fiecăruia în 

funcţie de conjunctura ivită prin hăţişul social. 

Într-o nişă a zidului, împrejmuitor al cetăţii, fusese amplasat în 1828 un 

bust închinat împăratului Francisc I al Austriei, exact la mijlocul 

promenadei ce se întindea de la fostul Bastion al Cisnădiei la Turnul Gros. 

Bustul de plumb îl reprezenta ca împărat al Imperiului Roman de Apus, 

îmbrăcat după moda romană, cu fruntea încununată cu lauri. Monumentul 

era flancat la dreapta şi la stânga de câte un sfincs turnat în bronz. Pe rând 

cei doi sfincşi şi-au luat tălpăşiţa, având drept cauză neglijenţa intenţionată 

a autorităţilor comuniste şi ca efect satisfacţia lor. Să nu credeţi cumva însă 

că vreun potenţat de activist sau nomenclaturist a îndrăznit a le planta pe 

treptele vreunei vile confiscate de la duşmanii de clasă. Categoric nu, 

pentru că şi ei erau supravegheaţi şi agenţii securităţii ar fi raportat despre 

tendinţa de căpătuială şi în consecinţă deviaţionismul de la doctrina 

proletară. Nici măcar mahării securişti nu au îndrăznit, deşi chiar 

comandantul pe municipiu, a zis unui subaltern să dispară, dar cu mâna 

altora, a gitanilor căldărari din Ţiglari şi aşa sfincşii au verificat parabola 

existenţei efemere. Originalul din Egipt, ce rezista de milenii simunului 

Saharei, îşi deplângea copiile miniaturizate, care s-au retopit în ateliere 

gitane pentru cazane de rachiu, clopote de pompieri şi alte nimicuri 

gospodăreşti. 

În decembrie 1989 nefericitul împărat a fost împuşcat în cap de gărzile 

patriotice, înarmate cu AKM-uri, dar fără nicio pregătire militară, trimise în 

teren pentru a forma filtre contra teroriştilor fantomatici. Mulţi cetăţeni 

paşnici, dar cam imprudenţi, au plătit inocenţa de a ignora confuzia 

întreţinută, neîndrăznind să oprească la somaţii, pentru că patrioţii 

omiseseră să-şi tragă banderole tricolor cu care să-i avertizeze, trăgând fără 

anterioarele trei somaţii direct în tabla subţire a automobilelor Dacia rafale 

repetate pentru a ucide periculoşii terorişti. 

Până când a fost înlocuit cu o replică din piatră, în 2006, trecătorii puteau 

vedea soclul neocupat, aşa că mulţi ignoranţi credeau că a fost vorba de un 

asupritor al naţiei române, un criminal de război nazist sau un ştab 

comunist, iar unii nostalgici ce reînfiinţaseră PCR-ul au propos să fie 

amplasat pe soclul respectiv bustul genialului om de stat, strateg al 

comunismului, secretar general al partidului şi preşedinte al republicii, «că 

aşa-i şede bine, cu figura aia serioasă şi şapcă proletară pe cap». 

În faţa monumentului fusese amenajată o platformă de piatră cu formă 

rotundă − Platforma Invalizilor, pe bordura căreia o placă comemora 

amintirea autorului, colonelul Johann von Vecsey. Fântâna arteziană din 

centru era înconjurată de un gard de fier forjat. În „epoca lumină“, la un 

moment de plină glorie a revoluţiei culturale, a dispărut placa, apoi gardul 

forjat, care a fost montat la unul dintre cei mai bogaţi ciobani din 

110

Dan Morand 


Mărginime, căruia i-a plăcut modelul şi a comandat autorilor să-i 

împrejmuiască aşa întreaga faţadă a vilei Paloma din Poiana. 

 

33. Politica elitistă 

Preşedintele, membru distins al Uniunii Scriitorilor, pentru elaborarea 

unor lucrări erudite, din păcate neînţelese de publicul larg, din care cititorii 

se numărau pe degetele unei singure mâini plictisite, iar frunzăritorii puteau 

fi mult mai numeroşi, deschise adunarea generală de alegeri, al cărui plen 

era format cu preponderenţă din frunzăritori, unii veniţi de la mare distanţă 

pentru a reprezenta provinciile istorice ale ţării. Se disocie clar de mişcarea 

legionară, «este numai o asociere nefastă, căci mişcarea noastră verde este 

ecologistă, iar ecologia ar trebui să dirijeze întregul univers. Da, sunt 

deputat şi nu mi-e ruşine de rezultatul ultimelor alegeri în care am depăşit 

unul dintre partidele istorice, care se mai autointitula şi campionul 

opoziţiei» şi oratorul îşi mângâie satisfăcut barbişonul. 

Pauză, în care preşedintele partidului bău din paharul cu apă, roti 

atotstăpânitor privirea în sală şi reluă cuvântarea monolog cu decisiv 

aplomb. 

− Da, în 20 mai 1990 au fost primele alegeri de după revoluţie, pe care 

unii cârcotaşi, nelămuriţi de mintea românului de pe urmă, le-au denumit 

peiorativ, „duminica orbului“. Acum cred că ar fi folositor să readuc în 

atenţie rezultatele, aşa cum au fost publicate de Comisia Naţională de 

Statistică. Prezenţa la vot a fost de 86,2%, ceea mai mare prezenţă din 

istoria alegerilor libere româneşti. Frontul Salvării Naţionale a câştigat 

detaşat alegerile, cu 67,02% din voturi la senat şi 66,31% la adunarea 

deputaţilor, iar Mişcarea Ecologistă 2,45% din voturi la senat respectiv 

2,62% voturi la adunarea deputaţilor. 

Aplauze răsunătoare şi urale. Preşedintele mişcării se aşeză, apoi se 

ridică la tribună în picioare şi făcu un gest cu palma pentru a linişti spiritele 

în sală. 

− Vă propun, pentru a respecta tradiţiile antiregaliste! sic şi unioniste ale 

poporului nostru, ca unicul nostru candidat la preşedenţia ţării să fie fostul 

prim ministru al republicii Moldova. 

Vociferări şi strigăte nedumerite de protest prin sală. Preşedintele declară 

o pauză de un sfert de oră şi părăsi sala. După circa o jumătate de oră, un 

grup de peste cincizeci de indivizi intră în formaţie de trei pe rând, se 

orientă spre partea goală a sălii, unde luară loc pe scaune. Toţi purtau 

treninguri asemănătoare şi arătau la fel: cu frizură scurtă, mină severă şi 

ochi inexpresivi. Ca împins de destinderea retardată a unui arc, preşedintele 

reapăru vioi şi supuse propunerea la vot. Noii veniţi o aprobară cu ridicarea 

111

Dan Morand 


mâinilor în bloc, surclasându-i pe vechii membri, care învinşi, scăpară 

totuşi nebătuţi, pentru că nu au mai avut tupeul să facă şi scandal. 

S-au întors abătuţi prin cartierele capitalei sau luară drumurile provinciei. 

Din ziarele centrale aflară de fuziunea mişcării lor cu PDSR-ul prin 

absorbţie. Victorie zdrobitoare! Ilustrul preşedinte al partidului în mişcare a 

primit numirea de ambasador într-una dintre ţările Americii Latine şi îşi 

dădu demisia din parlament. 

− Acum că ţi-am dezvăluit toate subsolurile politicii ce mai ai de zis? Mai 

vrei să te ocupi de aşa ceva? îl interogă Felix pe frate. 

− Da, pentru că vreau afaceri necurate, vreau mai ales să spăl bani! 

răspunse dârz Leon. 

− Mulţi ar vrea asta, să facă avere fără să intre la pârnaie, dar puţini sunt 

cei aleşi. 

− Dar, dacă ar fi o problemă de securitate naţională? Atunci orice s-ar 

zice dosarul ar fi secretizat pe atât de mulţi ani încât ar reprezenta afacerea 

perfectă. Ceva armament vechi, care trebuie distrus pentru că am intrat în 

NATO, dar transportul ajunge, din greşeală, într-una din zonele de conflict 

din Africa. 

− Nu-ţi dai seama ce zici! Îţi trebuie relaţii aşa de sus puse încât poţi 

ajunge cu un „picior în ghips“ 61 ! 

− Banii vorbesc! Vei avea în faţa ta un om mare! îşi autocaracteriză 

vizionara ascensiune Leon. 

Blondul frate surâse: 

− Ba, nu! Nicidecum, este vorba doar de un pitic, doar eşti mai mic de 

statură decât mine, venal, cu un cont mare în bancă, căci în ochii mei vei 

deveni to mai mic. 

− Uiţi PCR62-ul. Aşa ceva nu moare niciodată! O să vezi tu ... încheie 

profetic fratele mai mare. 

Odată cu dizolvarea prin osmoză a Mişcării Ecologiste, fraţii Man au 

suferit prima lor deziluzie politică, dintr-un şir destul de lung, care se va 

dovedi în ultimă instanţă insuportabil de interminabil. 

61 aluzie la un general român, înaintat în grad şi cu funcţii în guvenul FSN, inculpat 

ca fost ministru MApN în cazul Motorola şi achitat, condamnat definitiv abia în 

anul 2000 la 15 ani închisoare şi degradare, pentru reprimarea cu forţa armelor, 

urmată de numeroase victime, a revoluţiei din Timişoara, după care a început să 

sufere subit de diverse boli, ce nu puteau fi tratate în regim de penitenciar. 

62 asocierea acronimului cu pile, cunoştinţe, relaţii. 

112

Dan Morand 

 

34. Antice zeităţi 


− Nu crezi că monoteismul ar putea fi privit ca o dictatură religioasă?! 

se lamentă Leon. 

− Nu, nu cred! aranjă Dia faţa de masă la colţuri, unde materialul făcea 

cute după care turnă cafeaua în ceşcuţe. 

− Ba nu, chiar că este aşa! Nu uita cruciadele şi inchiziţia. Atunci ce i-a 

putut intoxica pe tinerii de azi, încât nu mai suportă atingerea fizică? Nu 

ai văzut cum dansează fără a se mai strânge în braţe? Asta reprezintă cea 

mai pură formă de individualism şi de lipsă de comunicare, care până la 

urmă poate duce la singurătate şi alienare mintală. Toţi suntem încarnări 

ale unor zeităţi, deci nişte semizei. Trăim miracolul divinităţii, cu toate că 

fizicul nostru, carnal, poate fi distrus. 

− Aşa vrei tu să crezi?! 

− Propun cu seriozitate, ca fiecare dintre noi să ne facem un totem, care 

să ne ocrotească. Dumnezeu diluat în spaţiul cosmic nu se poate ocupa cu 

aceeaşi sârguinţă de toţi muritorii. 

− Aderăm cu avânt juvenil la propunerea ta inovatoare! Pentru mine o 

să modelez din plastelină un inorog, rosti entuziast Felix. 

− Aşa ceva nu există! Intenţia de a înlocui ceva ce nu poate fi văzut cu 

o plăsmuire, care nu există, este blamabilă! Totemul meu este, nici mai 

mult nici mai puţin, decât o broscuţă ţestoasă. Se deplasează încet, dar cu 

longevitate. O am acasă din porţelan colorat şi e mai mare plăcerea să-i 

râcâi hexagoanele de pe carapace. O botez ca pe mine, Sara. 

− Fie la rândul meu aleg un arici, arici-pogonici, care-mi înţeapă 

buricele degetelor cu mii de bolduri. Poate servi şi ca periniţă de ace, îşi 

demonstră practicismul Dia. 

Leon, şeful grupului din ziua respectivă stabili: 

− Următoarea şedinţă va fi de radiestezie în care fiecare îşi va invoca 

totemul pentru a consolida unitatea grupului nostru de întrajutorare a 

persoanelor nevoiaşe prin programe de binefacere. 

− Da, unitate prin diversitate, completă Felix. 

− Apropo, ştiţi că trebuie să dau fiscului suma de cinci sute de lei ori 

cinsprezece luni, bani pe care am reuşit de mult timp să-i pap!, rosti cu 

ton sarcastic Leon. 

− Ha, ha, ha, rânji Dia, nu ştiu să fi făcut cu ei nici o donaţie fundaţiei 

noastre. Totuşi intenţia ta de a ne aduce cu picioarele pe pământ, când 

aduci vorba de bani este lăudabilă. 

113

Dan Morand 


− Domnul Leon, de la primărie, vorbeşte de bani pierduţi sau de bani 

câştigaţi?! Dar din moment ce sumele respective nu se regăsesc în 

evidenţele contabile ale fundaţiei, pe noi nu ne interesează! 

− Dar, bine, chiar primarul ni i-a dat din fondurile speciale pentru a 

veni îmbrăcaţi decent la servici în faţa cetăţenilor. 

− Alt matrapazlâc al Ioneştilor din fruntea primăriilor. Auzi vorbă, cică 

pe banii ăştia şi-ar fi cumpărat cămăşi albe şi cravate. O profesoară, ca 

mine, îşi freacă ţoalele de palul melaminat al băncilor şi scaunelor fără a 

lua nicio para în plus. 

− Şi un constructor, ca mine, şi le prăfuieşte, stropeşte, murdăreşte cu tot 

felul de materiale, iar cu trecerea anilor şi le posâcleşte suind pe schele, vă 

rog să mă credeţi, ca să descopere toate erorile executanţilor. Leon făcu o 

figură ultraserioasă, completată cu un rictus sceptic al bărbiei, menit să le 

trezească compătimirea. Ba, pardon, eu am şi salopetă, ca muncitorii! 

adăugă. 

− Câte parale nu fac ăştia? Să vezi avantaje la slujbaşii regimului, dar nu 

şi ai legii! 

− Mai bine zis ai fărădelegii. Plus indemnizaţiile, indexările, ... 

− Etc, etc, etc. Nenorocitul ăla de primar, alias Corleone, ... 

− Ce inimă, desigur ţintea la moneda naţională şi la originea latină, când 

şi-a adugat sufixul numelui! Nu mai fă negaţia, mai bine zis norocitul! 

− Nu întrerupe, te rog, că-mi pierd şirul logic! Norocel, primarul voturilor 

noastre, dacă aşa vrei să îi zicem, va da în judecată statul şi nu va restitui 

banii înapoi de bună voie, ci numai de musai. 

− A sosit momentul ca fundaţia noastră să îşi orienteze suportul financiar 

asupra unor directori ai unor regii autonome destituiţi prin comandită 

politică. 

− Da, cum se schimbă puterea politică vine alt guvern şi hodoronc-tronc 

destituie foştii directori, pentru a numi alţii noi, subordonaţi politic lor. Şi 

cei destituiţi cheamă statul în justiţie şi cer despăgubiri materiale. 

− Şi mereu câştigă, prin hotărâri „perfect legale“, vorba unei 

comentatoare TV de la un post „independent“. Pentru că e înscris în 

contractul încheiat pe zece ani, că o întrerupere prematură obligă societatea 

la plata drepturilor băneşti nealterate pe doi ani încheiaţi. 

− Frumos contract. Ce-ar fi ca fundaţia să-i ajute mai întâi pe ăştia, doar, 

doar, ne fac o donaţie mai consistentă, ca să împărţim banii în zonele 

defavorizate, în judeţele din sudul Moldovei troienite în iarna asta. 

− Să ţinem cont însă şi de mentalitatea lor! Să nu ne refuze pentru că o să 

creadă că binefacerea i-un camuflaj numai pentru ca să împărţim biştarii 

între noi. 

− Aşa vor crede, fiţi siguri. Şi trebuie să recunoaştem că tocmai aşa ceva 

le vom şi spune, căci în caz contrar ne vor bănui că minţim. 

114

Dan Morand 


− Dar, la ce să fie bună o fundaţie, dacă nu se poate ocupa cu spălarea 

banilor negri?! 

− Fără doar şi poate. Aşa că acum luaţi-vă amuletele, talismanele şi 

totemurile acasă, ca să nu mă faceţi să le arunc imediat la coşul de gunoi. 

Idealismele trebuie îngropate pe veci! Stoarceţi creierele, scremeţi ultima 

idee pentru a face bani şi a-i împărţi în subvenţii umflate. Bineînţeles, că 

vom ajuta şi nenororciţii de pe urma crizei mondiale şi nu a politicilor falite 

ale unui guvern de imbecili! Vom dona chiar alimente în coşul săracului, 

pentru că lasă o impresie bună; burta este drumul direct către conştiinţă! 

− Impresie, care, diseminată, poate fi folosită în ultima instanţă, chiar la 

un vot favorabil! conchise Leon − liderul, înainte de a încheia şedinţa, a-şi 

aduna cu toţii catrafusele şi a pleca colegii în centru, ca să se cherchelească 

la un bar. 

 

35. Eh, tinereţe! 

− Tinerele, ia loc la masa d-tale, nu mai trage ochiade şi nu te mai fâţâi în 

jurul femeii mele, îl puse la punct Datcu pe Leon. 

− De unde pot să ştiu că este femeia dvs.? Se poartă de parcă ar fi 

complet liberă, nu vedeţi cum aruncă ochiade împrejur? Zvăpăiată, rău de 

tot! 

− Mii de scuze, sunt o femeie libertină, dar nu şi liberă. Auzi la el 

zvăpăiată, nu ţi-e ruşine tinere să mi te adresezi în modul ăsta impertinent? 

Oi fi eu aşa cum sunt, dar nu sunt o stricată! Ion, fă ceva şi pune-l la punct 

pe individul ăsta. De-a dreptul nebun! Mă agasează! 

Datcu se ridică strângând tăblia mesei în pumni, gata să o arunce cu 

veselă cu tot peste intruşii de la masa de alături. 

− Mi-ai jignit soţia, măi, măgar impertinent! Să-ţi ceri imediat scuze! 

− Măgar eşti dta! Scuze imediat, strigă corul chefliilor tineri, puşi pe 

bătaie de joc. 

− Mişto! Auzi, ce mai tupeu, să mă facă chiar pe mine măgar?! se miră 

soţul ultragiat. 

− Ce mişto, măi metis gitan! Ia uitaţi-vă şi la încornoratul ăsta cum se dă 

în spectacol ca să-şi apere onoarea familiei, contraatacă Leon. 

Femeile se adunară într-un grup separat, pus pe sporovăit. 

− Rolul pe care îl jucăm oricare în viaţă rămâne de multe ori discutabil. 

Ştii interviul nedifuzat de după răscoala din 1907? 

− Cum, feciorul de ţăran îşi făcea stagiul militar? Dar problematica 

revoluţiei din 1848. Nu-i ceva asemănător? Toţi liderii erau masoni, chiar şi 

Nicu Bălcescu, făcea parte din Frăţia. 

115

Dan Morand 


− Sau are un caracter interpretabil, ca atunci când Vasile Roaită a tras 

sirena nu se ştie nici acum de ce şi pentru ce? Dar ideologia comunistă avea 

nevoie impetuoasă de eroi ai clasei muncitoare şi de reacţionari capitalişti! 

− Nu-i mai bine să te retragi la adăpost ca să nu te vadă alţii că faci prea 

multă umbră pământului. 

− Petrache, dragă, nu toată lumea poate trăi cu mediocritatea afişată, fără 

a se plictisi de moarte. 

− Dar cu profitul în buzunar? „Pupă dracu’ şi i-ai sacu.“Ce bisnis au făcut 

partizanii când au urcat la munte? I-au provocat pe trădători să-şi facă 

meseria, stârnind un lanţ de delaţiuni! 

− Unii susţin că tocmai deţinuţii politici ar fi semnat în închisori 

angajamente de colaborare cu securitatea. 

− O, ce mai coadă de vulpoi! Când eşti în împărăţia iadului semnezi orice 

cu dracii, care te jupoaie de viu, numai ca să te lase să scapi. 

− O cunoşteai pe tipa cu pătura în cap din taxiul parcat pe câmp, camuflat 

de răzorul măceşilor? 

− Se prea poate, ca ea să mă fi cunoscut, de accea şi-a ascuns căpuşorul 

sub pătură, pentru a nu fi recunoscută! În maşină, pe bancheta din spate, 

posibil că vii pe şest de la o partidă de amor. 

− Peste tot în lume, o mână acoperă pe alta! 

− De ce să trăiască copacii aşa de mult în comparaţie cu noi oamenii? 

Aurul verde trebuie exploatat, căci un stejar devine optim la optzeci de ani. 

− Au rădăcini înfipte adânc în pământul ţării şi foioasele se regenerează 

anual. Să avem liniştea, stabilitatea şi deci caracterul unui stejar am trăi mai 

bine, mai mult şi mai liniştiţi. 

− Ţineţi cont că stejarii noştri au ratat calificarea la rugby în prima ligă a 

campionatului mondial, încheie Felix. 

116

Dan Morand 

 

36. Nu sinucigaşilor! 


Cadavrul numitului Datcu atârna la în doilea şir de copaci din pădurea 

Tocile, de ramurile răsucite ale unui carpen ce se chinuia să ia drumul spre 

lumină, înconjurat şi în concurenţă cu câţiva stejari pitici. La marginea 

şoselei, un Opel alb sta parcat, afişând un număr terminat cu ION şi capota 

rece a motorului părea că-şi aşteaptă de mult proprietarul. Pe teren se ridica 

o căsuţă cu inimioare, care aducea cu cele de vară ale oierilor din Cacova, 

zugrăvită în bleu, pe ale cărei obloane erau decupate goluri sub forma 

„pompei“ vitale umane. Femeia înaintă împreună cu procurorul şi se opri 

privind faţa cadavrului, semiacoperită de frunzele unui mesteacăn de 

alături, congestionată, ce parcă scotea spre ei o limbă vânătă. 

− S-a spânzurat lângă căsuţa de la munte, în care ne refugiam din oraş 

duminica! Fii blestemat Ion, că nu mi-ai spus ce te roade. Cine te-a pus să 

te încurci cu escrocul ăla cu holdingul? Aveam bani destui ca să ne ducem 

bătrâneţile. 

− Credeţi că are legătură cu serviciul? rosti cu voce reţinută procurorul. 

Cadavrul nu le răspunse, în timp ce jandarmii desfăceau ghilţul şi-l 

coborau pentru a nu mai fi zgâriat de crengile copacului, care se bălăbăneau 

în vântul ce bătea pe valea râului, coborând aprig de la munte. 

− Motive personale nu-s! Ne înţelegeam, nu chiar de minune, dar avem o 

căsnicie veche, în care nici unul nu a trişat, nu a fost nevoie să apelăm la 

amanţi! 

− Va trebui să ne lăsaţi să-i facem autopsia. După aia îl luaţi acasă şi-l 

puteţi îngropa. 

La înmormântare a participat multă lume, mai tot personalul de la 

autogara doi călători, unde îngropatul a fost director. 

Băiatul sinucigaşului îngropat a părăsit cimitirul ultimul, fără a rosti un 

cuvânt către femeia luxoasă, care era mama lui, devenită de curând văduvă. 

În sufletul, în formare, ura se cuibărea pas cu pas. Aşa cum îţi faci bagajul 

pentru a pleca la un drum lung, tot aşa ura strânsă cu grijă, de atunci, din 

clipa când a aflat că bogătanul ăla i-a ruinat tatăl, bine nu chiar cu mâna lui, 

dar l-a împins spre o situaţie fără ieşire, să facă pârnaie nevinovat, deci spre 

cea mai îngrozitoare ruşine. Atunci când ăla a delapidat sumele, după care 

le-a mutat în conturi mereu schimbate pentru a le ascunde şi familia 

colegului, care şi-a pus semnătura pe acte, a trimis-o în iadul escrocilor 

prinşi pe pământ. 

Habar nu avea grupa miliardarilor, când au chemat plutocraţii la 

vânătoare şi banchet, vorba lui Gilucu la interogarea unei reporteriţe, 

«numai Obama şi Osama îmi lipsesc». Un paznic al domeniului de 

117

Dan Morand 


vânătoare a apărut din hăiţiş, doar se afla în pădurea bunicilor lui. L-a văzut 

pe Gilucu, desprins de paza celor două gărzi de corp, cum a intrat în 

boscheţii din apropiere ca să se urineze sprijinindu-şi arma de picior. 

Atunci cu paşii ascunşi de foşnetul tufelor, s-a strecurat iute prin umbra 

coroanelor răscolite de vântul năbădăios, i-a astupat gura cu stânga, iar 

dreapta pe la spate, l-a apăsat până când magnatul s-a încovrigat şi s-a lăsat 

peste armă, cuprins, parcă, în braţele morţii de presiunea exercitată de 

trupul necunoscutului. Când ţeava dublă a ajuns sub bărbie, degetul mare 

înmănuşat al adolescentului a apăsat din spate pe trăgaci. Pe gulerul 

victimei pata de sânge se lăţea, cuprinzând pieptul, când silueta în uniformă 

de paznic a sărit într-o parte strigând: 

− La Cristea! Săriţi cu toţii! Ce s-a întâmplat? 

S-a apropiat şi el, privind direct în faţă ochii sticloşi ai victimei întinse pe 

jos, auzi girofarul salvării şi păşind hotărât pe lângă muribundul în comă şi 

cei care-l înconjurau, se îndreptă spre desiş, unde o motocicletă aştepta 

sprijinită de un copac. 

Poliţia a notat toate numele de pe lista personalului auxiliar fără a şti că 

autorul răzbunării folosise un pseudonim pentru a nu fi dat în consemn la 

frontieră. Nici firma Global Security nu-l avea în evidenţă ca agent. 

Adolescentul urmă drumul muntelui pe poteci bătute numai de ciobani, 

trecu prin cătunul de sus şi străbătu cheile, unde cascada Duruitoarea îi 

stropi corpul îmbrăcat în echipamentul prăfuit. Asasinul îşi spălă cu 

palmele faţa, cu degetele răsfirate ca pieptene îşi umezi părul şi respiră 

profund aerul rarefiat, fără noxe, de la munte. Răcorit profund tânărul 

deşurubă numerele, îşi schimbă hainele şi uşurat îngropă trecutul ticălos 

sub un grui mai distanţat şi ferit de drum. Încălecă motocicleta cu trupul 

drept, ridicat în şa, şi cu picioarele întinse şi braţele ţinând strâns ghidonul 

acceleră trecând ca o săgeată pe poteca ce şerpuia printre tufele luxuriante 

de jneapăn şi ienupăr. 

118

Dan Morand 


 

37. O recrutare pentru serviciile secrete în drumul spre înalta societate 

− Am primit o adresă de la cabinetul doi. Tovarăşa ne cere să racolăm pe 

cei mai buni absolvenţi de pe băncile facultăţilor. 

− Informatori avem peste tot. O să le cerem rapoarte asupra şefilor de 

promoţie prin reţeaua de care dispunem în învăţământul superior. În cadrele 

securităţii trebuie să intre cei mai loiali dintre comunişti, nu cei mai 

capabili. Dacă a ajuns şi moda şefilor de promoţie nu înseamnă că dosarele 

de cadre nu îşi păstrează importanţa lor! 

− Am zis eu să distrugem dosarele de cadre? Însăşi secretarul general a 

insistat asupra aprofundării revoluţiei socialiste în societate, ascuţirii luptei 

de clasă şi a demascării elementelor corupte şi defetiste, care împiedecă 

edificarea socialismului multilateral dezvoltat. Dar spionajul, mai ales cel 

industrial, reprezintă o chestie delicată. Ce-ar fi dacă ţi-ai pune pielea în joc 

pentru orice vechitură, adică să reinventezi ceva de mult patentat. Însă 

există şi mulţi bouleni, cu patalama la mână, cărora le umblă gura. Puţină 

băutură, câteva femei ... 

Şefii departamentelor îşi plecară ochii în pământ. Puţină pudoare nu 

strică, mai ales că ştiau la ce insucces răsunător, petrecut de curând în 

Italia, se referea bosul. 

La clubul 303, Felix tocmai bea un suc şi mânca o plăcintă cu mere 

alături de colegul Anton. Un tovarăş încă tânăr cu pardisiul descheiat şi 

părul tuns perie îi interpelă surâzător, glumind despre tradiţiile şi colindele 

de Crăciun. Toni zâmbea mereu amabil. 

− Eşti ardelean! îl categorisi străinul. 

− Sper că după patru ani în Bucureşti să-mi fi pierdut accentul. Mai ales 

că am o groază de rude în capitală. 

− Puţin tot se mai păstrează! Serviţi o cafea şi o ţigară! Mady, fă-ne cafea 

veritabilă, nu nechezol! se adresă tovul fetei de la bar. 

Altă dată, acelaşi ins, a reapărut din nou la 303 şi bea pepsi cu Ella, care 

îi zâmbi şi îi făcu semne să se apropie de masă. Felix, uns pe orgoliul 

propriu, îşi scoase pieptul în faţă, băţos ca un cocoş. Ajunse în al noulea 

cer, că Ella, frumoasa şi răsfăţata lor colegă, fata unui ştab comunist, mereu 

elegantă, emancipată dar şi de un snobism distant îl băgase în seamă, când 

de obicei nu-i răspundea la salut făcându-se că nu l-a observat. «Ce 

înfumurată, nu are ochi pentru noi, fă-te că nu o bagi în seamă» îl instruise 

Toni, colegul de cameră din cămin. 

− Tovarăşe Nae, hai, serveşte-ne cu pepsi! 

− De unde pepsi, aici au numai strugurel! 

119

Dan Morand 


− Nici vorbă de strugurel sau rombel. Felix Man, fă cunoştinţă cu 

tovarăşul Nae! îl prezentă fata. 

Tovarăşul i-a turnat şi lui pepsi în pahar, marfă din vest, ce se putea 

cumpăra numai la shopuri pe valută. Şi cum cetăţenii români nu aveau 

dreptul să deţină valută şi convorbirile cu străinii erau interzise, nu se 

găseau mărfuri de calitate din retrogradul sistem capitalist, care prin 

imperialism şi neocolonialism oprima tinerele democraţii populare. 

− Staţi puţin, sunteţi Man Felix, studentul care a câştigat olimpiada 

internaţională de automatică? 

Studentul plecă cu modestie faţa în jos, dar Ella, spontană, deja aprobase, 

înclinând capul. 

− Pentru un viitor absolvent aşa de merituos trebuie să găsim un post pe 

măsură. De ce nu staţi de vorbă cu tatăl dvs.? Haideţi, vă rog frumos! Dacă 

nu îndrăzniţi o s-o fac chiar eu. Ţara nu-şi poate permite să piardă o 

asemenea capacitate! 

Man plecă capul cu modestie, pentru a nu divulga dârzenia ce-i mocnea 

în interior. Printre buzele strânse îngăimă, şoptit cu vârful buzelor. 

− La politehnică nu prea este nevoie de talent, ci de multă capacitate de 

muncă! 

Colega lui de studii, fata ştabului, care petrecuse un an ca bursieră în 

Franţa, fără a se omorî cu studiul,«ce vrei, dragă, dacă are pile mari la 

partid» îi servi invitaţia cu un zâmbet atotcuceritor, căruia nu i se putea 

împotrivi. 

O, mamă a hormonilor tinereţii ce generezi mirifice visuri, tânjind după 

şoaptele fierbinţi culese de pe buzele adolescentine, după figura de 

ştrengăriţă a junei, arzând după atingerea corpului cu formele germinative, 

după jocul alunecărilor tactile, a patimelor agăţate în înlănţuirea degetelor! 

În holul unei case de fost armator armean, băiatul oferi buchetul de rose 

însângerate tinerei amfitrioane şi se lăsă condus prin antreu şi holul, cu 

blazoane medievale, într-o sufragerie unde fu servit cu whisky and soda în 

aşteptarea înfrigurată a întâlnirii ce urma să-i deschidă noi şi promiţătoare 

perspective în viaţă. Şi într-un târziu, bosul apăru cu întreg misterul 

puterilor ascunse în spatele unei funcţii din CC. Şi pentru a nu-l divulga, 

afişa o atitudine de activist proletar, îi strânse mâna studentului tare de tot, 

muncitoreşte, i-o scutură ca lumea, să iasă din tânăr aerul mic-burghez, pe 

care-l avea la dosar, «da ştiu că tatăl ăstuia a luptat în est contra marii 

republici a sovietelor, că înainte a simpatizat cu năpârcile de legionari, cei 

mai mari duşmani ai bolşevismului, că a murit împuşcat în munţi, că un 

bunic a fost preot catolic vândut papei de la Roma, că celălalt bunic a fost 

ţăran mijlocaş, demascat chiabur, ştiu toate astea, dar avem directivă de 

partid să recrutăm cu predilecţie şefii de promoţii şi laureaţi ai 

concursurilor internaţionale». 

120

Dan Morand 


În cabinetul bosului, preambulul dintre cei doi potenţaţi, angrenaţi în 

schema punerii în practică a directivei de partid, a fost lapidar. 

− După cum ştiţi, tovarăşe Spicu, recrutările le va face securitatea prin 

metode specifice. 

− Bine, colonele Zisu! Tânărul ne aşteaptă, haide să ţi-l prezint! 

Şi mahărul, fără epoleţii şi peltiţele mult temute de culoare albastră, 

îmbrăcat în civil, strânse mâna tânărului, dar moale şi insiduos, întinzând-o 

pe-a lui de sus cu vârful palmei în jos ca să-i arate cine e deasupra şi cine 

este dedesubt. S-a băut, s-au făcut glume fără perdea despre femei, cu 

prostituata că «era aşa de frig de-i clănţănea sula în gură» pentru a se 

destinde atmosfera. 

− Ella toarnă-ne încă un whisky mare, şi Ella se lipea de colegul de 

facultate, încât îi apăsa mingile elastice ale sânilor pe omoplat, în timp ce îi 

umplea paharul. Nu concretiză când gazdele au dispărut pentru a aduce un 

platou cu mâncare şi mahărul securist îi propuse franc: «Te simt băiat bun, 

nu ai vrea să lucrezi pentru serviciile noastre secrete»?! 

Nu, absolut că Felix nu se aşteptase la aşa ceva, aşa că nu se gândise la 

asta. «Cât s-a temut mama, că va fi ridicată de securitate pentru că luase 

doctoratul în Germania, pe atunci hitleristă, şi pentru a nu bate la ochi a 

părăsit cariera academică din capitală»! 

− Am voie să mă consult cu rudele? 

− Nici vorbă, nimeni nu trebuie să ştie nimic! Eşti băiat mare şi trebuie să 

ştii ce avantaje îţi oferă o cariera în serviciile secrete! 

Rămase să se mai gândească şi, fără să spună întocmai adevărul, se 

întoarse la un sfârşit de săptămână la casa părintească pentru a discuta o 

variantă, dacă ar lucra pentru armată, unde i s-ar da grad, haine, locuinţă şi 

salar aproape dublu faţă de viaţa civilă. Unchiul George l-a privit lung şi i-a 

replicat că e viaţa lui şi poate face ce vrea cu ea, dar să se gândească la 

chestia cu lupul şi câinele. 

− Hai, măi, unchiule, că am trecut de vremea fabulelor de Jean de la 

Fontaine! 

− Dar gâtul ros de lanţ a existat în toate timpurile şi sub toate stăpânirile, 

asta nu-i bine să uiţi, măi, băiete! 

Şi n-a mai dat niciun semn prin colegă mahărului şi apoi la securitate şi 

după ceva timp, colega Ella a început să-i dea plasă la întâlniri şi după aia 

să-l ocolească, iar mai târziu să-l ignore. Decanul, care preda teoria 

sistemelor, i-a propus să rămână asistent şi Felix Man a fost de acord. 

Numai că înaintea concursului dosarele erau aprobate de către organizaţia 

de partid a sectorului şi aprobarea lui nu a venit în timp util, iar termenul de 

înscriere în concurs a expirat. A întrebat secretarul de partid pe facultate, 

care l-a lămurit că dosarul lui a plecat, dar nu a şi revenit. A fugit la sector 

121

Dan Morand 


să vadă ce este cu aprobarea. «Nu aveţi aprobarea partidului, nu puteţi da 

concursul!» i s-a răspuns. 

− Dar, tovarăşi, pentru asta am muncit timp de cinci ani şi am o 

colaborare îndelungată în cercetare cu profesorul, o somitate, care participă 

la congrese internaţionale! 

− Înseamnă că partidul nu vă doreşte în munca de educaţie cu studenţii. 

Aveţi şi alte posibilităţi, aşa că vă sfătuim să nu faceţi scandal. 

Felix nu s-a astâmpărat, doar era vorba de munca lui, ce nu-i drept, nu-i 

drept şi a făcut reclamaţie ca dosarul să-i fie reanalizat de către organizaţia 

de sector, care a înaintat-o mai sus şi apoi s-a reîntors mai jos şi tot mai jos 

până la BOB63-ul pe facultate. S-a convocat şedinţă şi secretarul a zis: 

− Azi, tovarăşi, avem o şedinţă extraordinară şi nu ne face plăcere să 

aflăm că în rândurile noastre stă ascuns un duşman căruia partidul i-a 

încredinţat calitatea de membru pe baza unei autobiografii mincinoase. 

Tatăl studentului Man Felix, nu a simpatizat ci a fost chiar membru al 

Gărzii de Fier, una dintre cele mai odioase organizaţii fasciste din 

România. Aşchia nu sare departe de trunchi. Nu putem avea un asemenea 

tovarăş, care nu se disociază de trecutul ruşinos, care nu şi-a făcut 

autocritica! 

− Sunt gata să-mi fac autocritica! s-a ridicat tânărul cu îndrăzneală în 

picioare în faţa inevitabilului. 

− Prea târziu, tovarăşe. La indicaţia organelor superioare propun 

excluderea din rândul membrilor de partid a tov. Man Felix. Cine este 

pentru?! 

Unanimitate, toţi colegii sunt pentru şi cu câţi nu a fost la serate, la băute, 

la o carte, câtora nu le-a dat proiectele lui să le copieze, sau a făcut 

consultaţii benevole înainte de examen! Toate faptele bune erau uitate, era 

condamnat, partidul l-a pus la zid şi colegii trădători formau plutonul, care 

îl executa! Dragii lui colegi, care mai înainte îl linguşeau, acum îl executau. 

Se poate că îl mai şi invidiau sau asta să fie cheia care conduce societatea: 

invidia asupra valorilor, dorinţa maselor de a le distruge! În scurt timp în 

jurul lui s-a făcut vid, toţi îl ocoleau, sau se uitau cu nedisimulat dispreţ la 

el, ca la o stafie sau un mort viu! 

S-a angajat la un institut de cercetare şi proiectare şi după un timp a 

primit o colaborare în străinătate, desigur nu în vest, numai în est. Pentru a 

primi paşaportul serviciul BDS l-a informat că verificarea se făcea pe trei 

căi: servicul personal, partidul şi securitatea. A plecat spre secretarul de 

partid: 

− Dar partidul nu are nimic cu dumneta! i-a răspuns acesta. Dacă doreşti 

poţi face cerere de reprimire şi o vom discuta. 

63 Biroul Organizaţiei de Bază 

122

Dan Morand 


− Atunci, de ce nu-mi apare paşaportul? 

− Trebuie să fie vorba de o eroare! Dacă tot insişti o să întrebăm şi la 

securitate. Deşi ţin să te avertizez că celor de acolo nu le place deloc să dea 

lămuriri. 

 

38. Universitarul şi politicianul 

Fără a fi membru PCR cu convingeri „revoluţionare“ nu puteai preda în 

unversităţile unei ţări est-europene a cărei conducere „politică şi de stat“ 

deţinea secretul viitorului de aur. «Şi tocmai când urma să-i depăşim pe 

americani, am aderat la grupul ţărilor în curs de dezvoltare» constată 

Ciolan, unul care a slujit partidul, după propriile lui mărturii «cu pistolul în 

mână». Universitarul era taciturn, nimeni nu putea să-l citească! După ce a 

trecut criza doctoratelor, provocată de emisia de CO2 (poreclită după 

propria-i probă de citire Codoi), omul nostru s-a înscris la doctorat în 

capitală, pe care l-a promovat într-un timp record, numai în trei ani, în stil 

american. De atunci a câştigat explicaţii docte pe care, în general, le baza 

pe globalizare, având ca sprijin conspiraţia mondială. 

− Au trecut aproape zece ani de la atacurile din unsprezece septembrie, dar 

conspiraţiile nu au dispărut. Cinci dintre cele mai populare teorii legate de 

atacurile teroriste rămân nerezolvate şi astăzi. 

Promovat prematur profesor, devenise o somitate după ce a condus 

doctoratele în drept ale unor şefi de la ministerul de interne, ale căror studii 

fuseseră echivalate. La susţinere spunea bancuri uşor condimentate în faţa 

unor pogonici. Vorba lui era cumpănită şi pretenţioasă. Fusese numit şi 

membru corespondent al Academiei de ştiinţe juridice. Comisiile naţionale 

îi acordau contracte peste contracte, ale căror granturi cu multe zerouri 

plecau din conturi şi în arhive poposeau dosare infectate de boala somnului. 

− Mon cher, mai rămâne să mi se recunoască meritele să intru în 

componenţa unei comisii la o sesiune internaţională sau la o revistă 

indexate ISSI! Deja mi s-a propus să fiu DHC! 64 

− Se duce centrul de râpă, creaţia vieţii mele! Unde mai pui că am 

cercetare aplicativă! se plângea colegul de specialitate tehnică Man, numai 

cadru asociat, deci făcând parte din tagma invidioasă a colaboratorilor 

externi, mult mai prost remuneraţi. 

− Nu mai e la modă, se cere cercetare fundamentală şi tehnologie 

nanometrică. Contractele se iau pe sume mari, pe termen lung şi în 

consorţii europene. Fii atent ce banc fain: «Fiecare bărbat studios are 

nevoie de o amantă! Nevasta crede ca el e la amantă, amanta crede că e 

64 doctor honoris causa (lat.) 

123

Dan Morand 


acasă la nevastă, şi aşa, omul nostru poate să şadă liniştit în bibliotecă să 

citească, să citească în neştire!» 65 completă somitatea. Nu mai spunea că 

ministerele cereau tot felul de certificate şi universitatea organiza prompt 

cursuri postuniversitare cu diplomă: în management sanitar, pentru doctori 

şi asistente medicale, în protecţia muncii, pentru inginerii ce urmau să 

devină inspectori şi la toate se cerea cunoaşterea ... legislaţiei în vigoare. 

Care, culmea culmilor, trebuia mereu să se schimbe! 

Iată cum somitatea aplica jurisprudenţa în cazul atentatelor Al-Queeda 

din SUA, punându-şi şi răspunzându-şi la întrebări: 1. De ce credeţi că nu 

au fost interceptate avioanele? Chiar vicepreşedintele american Dick 

Cheney a ordonat ca avioanele militare să rămână la sol şi să nu 

intercepteze aeronavele deturnate de terorişti. 2. De ce au căzut Turnurile 

Gemene atât de repede? Turnurile au fost distruse prin demolare controlată. 

3. Cum a reuşit un pilot amator, ce zbura cu un avion comercial, să 

realizeze o manevră complicată şi să nimerească în sediul celei mai 

importante structuri militare din lume? Nu un Boeing 757 a lovit clădirea ci 

o rachetă, lansată chiar de Pentagon. 4. De ce rămăşiţele celui de-al 

patrulea avion, prabuşit in Pennsylvania, nu au fost vizibile? Zborul 93 al 

United Airlines a fost doborât în aer de o rachetă şi s-a dezintegrat, după 

care resturile s-au împrăştiat pe o suprafaţă foarte mare. 5. Cum s-a prăbuşit 

clădirea 7 din complex, doar din cauza focului, deşi nu a fost lovită de 

avion, când niciun alt zgârie-nor nu s-a prabuşit în condiţii similare? Blocul 

7 a fost prăbuşit prin implozie, folosind atât materiale explozive cât şi 

incendiare. 

Contrazise de rapoartele oficiale, cele cinci teorii principale, legate de 

atentatele de la 11 septembrie, pe care somitatea le colporta cu o mină 

carismatică încât oricine îşi dădea seama că nu avea cum să fie înţeles de 

vulg, nu şi-au găsit încă un punct final printre inventivii amatori de 

conspiraţii mondiale, cu propriile energii pasivizate în faţa oricărei 

minuscule fapte. Teribil de greu, cât timp orice punct oficial e privit drept 

parte a conspiraţiei mondiale, iar organizaţia teroristă Al-Queeda nu le 

dezminte, ci dimpotrivă se laudă cu aşa zisele reuşite. 

«În orice caz imperialiştii îi depăşesc cu mult în cruzime pe comunişti, ei 

fiind de fapt cei care au exportat comunismul ca să distrugă Europa prin 

divizare în două şi tragerea cortinei de fier! Nu englezii au minţit partizanii 

români să reziste, că americanii vor ateriza? După aceea au falsificat 

alegerile, în folosul comuniştilor şi în dauna partidelor istorice, căci fără 

ajutorul lor nu se putea spune pe faţă nu, de ce nu au luat atitudine tranşantă 

contra ruşilor? Eh, numai de formă, nu zice că nu! Şi iată rezultatul de 

acum − un guvern, duşmanul poporului, care taie salariile şi spânzură 

65 după Grigore Moisil 

124

Dan Morand 


pensiile, îmbolnăvindu-i nervos pe oameni, ca să se sinucidă. Taci! Cât de 

naiv poţi să fii! Însăşi conducerea ţării aparţine acestei conspiraţii 

mondiale! 

... „Comunismul lucrează din ură contra celor ce au, noi din dragoste 

pentru cei ce n-au ... unde este mintea care să susţină că ocupanţii vor 

pleca de la noi înainte de a ne sataniza “ ...? 66 

Ucigaşii, care vor urma ocupaţiei, nu vor mai omorî cu tam-tam, o vor 

face pe ascuns în închisori, prin schingiuiri, frică, desfiinţarea valorilor şi a 

moralei creştine prin delaţiune la proporţii de masă. Progrese au existat 

într-adevăr, dar cu câte pierderi, sacrificii şi epurări fizice. Există o singură 

raţiune, în afara dogmei comuniste, considerată de puritani fără cusur, care 

să demonstreze, că dacă capitalismul s-ar fi păstrat, dezvoltarea ţării ar fi 

fost mai mică? Nimeni nu poate argumenta asta! Desigur cei mulţi ar fi 

dus-o mai rău pentru că cei puţini şi bogaţi ar fi acumulat noi bogăţii, iar 

plebea se pauperiza în continuare. Dar chiar dacă poporul nu ar fi putut 

acumula valori materiale, în plan spiritual libertatea de a se organiza şi 

manifesta exista! Capitalismul nu se putea reforma democratic, trebuia 

răsturnat prin revoluţie?! 

Leon arunca căutături pline de reproş celuilalt unchi Gheorghe, din partea 

mamei, aflat într-o formă fizică fără cusur, căci abia coborâse „dintr-o 

icoană promiţătoare a raiului comunist“ pentru a-şi ajuta nepotul aflat la 

ananghie. 

− Unchiule, m-ai fentat! De ce m-ai pus să merg cu ţărăniştii, când ştiai 

că n-au nici o şansă! îi reproşă Leon. 

− La social-democraţi ai ratat consiliul local pe puţin, numai din cauză că 

v-au luat-o liberalii înainte. Am chemat pe amicii noştri, care ţin legătura 

cu foştii nomenclaturişti, şi au zis că ţărăniştii ar părea să aibă şansele cele 

mai mari. Cine să fi ştiut că s-au pus rău cu mahării presei şi-i fentează 

aliaţii lor la guvernare atât de mult cu publicitatea, care-i tot un fel de 

propagandă. 

− Nu face nimic, numai timp pierdut. Totuşi şcoala politică făcută cu ei 

mi-a arătat cum se destramă un partid istoric. 

− Chiar urmăreau să-l destrame. Ideologia lor nu cadra cu actuala clasă 

politică. Ori faci precum ei, ori te elimină. De atâta puritanism nu mai 

aveau cu cine face alianţe! 

− La PSD cum s-a făcut de nu am ocupat pe listă un loc mai în faţă? 

− Ba că unii erau mai vechi, ba că alţii aveau pile la centru şi 

subvenţionau campania cu mai mulţi bani. 

− Dar şi noi am dat destul! 

− Destul de mult, dar nu îndeajuns pentru a-i rade pe alţii, nepoate! 

66 Corneliu Zelea Codreanu 

125

Dan Morand 


− De ce-ai mai răspuns altădată de industrie la judeţeana de partid? Să fii 

dat la o parte? 

− Să îţi fac un loc de şef în lumea de ieri, care acum a ajuns lumea de 

mâine! Am vorbit la PD-işti, deveniţi între timp PDL-işti, avem relaţii ca 

lumea, dacă câştigă alegerile nu mai ai cum rata! 

− Numai dacă câştigă?! 

Şi au câştigat. Leon Man a fost uns director la centrala termo-electrică 

din apropierea municipiului. Noul partid construise o superbă politică de 

dreapta, pe care Leon o promova cu ocazia oricărei adunări publice. Dădea 

mâna cu toţi, trăgea un zâmbet larg, căci ştia omul ce ştia, ce-i al lui e pus 

deoparte, «cu toată lumea înainte de înscăunare şi numai cu şefii după». 

Unchiul lui Leon, fosta eminenţă cenuşie a judeţenei de partid, de 

dinainte de revoluţie, când răspundea de sectorul economic, primea în 

birou, extrem de binevoitor şi foarte amabil, pe toţi cunoscuţii, numai prima 

dată necunoscuţi, pentru a-i îndruma în lumea sfaturilor deşarte. 

Cunoştinţele nici măcar nu se întrebau cum se face de le ştia toate 

ramificaţiile arborelui genealogic contemporan, darămite să mai intre la 

bănuială că ??? După căderea dictaturii comuniste, iată-l proaspăt uns în 

CPUN67 , luând cuvântul ca la el acasă, comentând, dând sfaturi, râzând 

destins, spunând şi bancuri, plin de experienţa decisivă a trecutului. 

− Fără mine nu aveau cum se descurca. Trebuia unul să ştie toate 

chichiţele puterii. În sala asta sunt atâţia fraieri pe metrul pătrat câţi nu 

poate asimila niciun regim. Cică să faci ceva, hodorong-tronc. Trebuie plan 

de măsuri, trebuie programare, trebuie ierarhizare. Bine că partidul nostru, 

acum de dreapta, ştie ce face. A numit toţi directorii de agenţii municipale 

şi judeţene. Cum să conduci o ţară fără cadre de încredere? Bursucul nostru 

de la învăţământ se arată nemaipomenit! O să creăm comitete de agitaţie în 

fiecare şcoală, doar fiecare elev are doi părinţi. 

− Unchiule, să-mi zici tot ce trebuie să fac. Doar partidul m-a numit, aşa 

că nu mă dau în lături de la nimic pentru cauza noastră. 

− Se primesc nişte transporturi de cărbune din Valea Jiului. Cei de acolo 

le trec pe pierderi şi aşa trebuie să dăm minerilor salarii compensatorii. Un 

transport în plus nu-i mare lucru! Fă formele de plată pe un cont extern şi 

bună pace. 

− Şi nu mă controlează? 

− Cum să nu te controleze, te controlează la sânge. 

− Şi nu mă închid? 

− Până să te închidă se face proces, poate stai la pârnaie o săptămână! 

− Nu-mi place aşa ceva! 

67 Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională 

126

Dan Morand 


− Da’ salaru’ de director de centrală sigur că îţi place! Nu mai face 

mofturi, te scoatem noi de la răcoare. 

− Şi procesul? 

− Vei fi achitat. Îţi vor face ceva reclamă piţipoancele de redactoare şi 

junii de la TV, dar tu te declari, sus şi tare, nevinovat. Şi apoi avem noi 

grijă cu judecătorii să te scoatem de la pârnaie. După aia, ai voie să dai în 

proces statul român, să ceri reîncadrarea în funcţie, salarii compensatorii, 

daune morale, tot ce-ţi va propune advocatul apărării. 

− Şi nu-mi stric imaginea politică?! 

− S-o strici, hai, măi, fii serios?! Dimpotrivă, chiar ţi-o creşti! Tu ai 

figură de prost cumsecade, nu de lichea politică. Te plângi, faci pe 

nevinovatul, eşti nedreptăţit, toate posturile vor vui cu imaginea ta, cu 

interviuri, procuratura se va lansa în acuzaţii dure, zeci de milioane de euro 

sustrase, pagubă uriaşă. Apoi scapi nevinovat, chemi familia la mobil, te ia 

cu merţanul de la puşcărie. Iată un individ şmecher, va spune tot românul, 

care dintre noi nu ar face la fel?! 

− Numai că deosebirea dintre român şi mine este că eu am reuşit şi ăla 

numai visează de pomană. 

− Asta-i chiar meseria de politician, să alimentăm speranţele lor cu vise 

deşarte. 

Ciocăni cu linguriţa în ceaşca de lapte goală, iar chelnărul din salonul de 

mic dejun de la hotelul Radisson Blue din Bucureşti se grăbi să le aducă o 

carafă plină. Unchiul surâse larg cu gura plină şi adăugă: 

− Să simulezi un orgasm electoral e uşor. Să simulezi o erecţie în cariera 

politică e aproape imposibil, dacă nu ai relaţii! 

− Orgasmul să fie pentru masele largi de alegători, iar erecţia numai 

pentru noi cei aleşi din maxim două, trei partide, ce se plimbă pe micul 

ecran şi apoi la guvernare. 

Eminenţa universitară, după o extenuantă repriză de gândit, avu o nouă 

viziune asupra universului păcii sociale din ţară, ce aducea mai mult cu un 

basm, în care fiecare făptură umană trebuia să-şi joace rolul de termită 

atribuit de conspiraţia mondială, cu infinită fineţe şi camuflat stoicim, care 

lui îi secă atât de mult puterile trupeşti încât seara în dormitorul conjugal nu 

a mai făcut faţă la trântă, asalturilor tinerei „ursoaice“ carpatine, care l-a 

popularizat. 

− Omul ăsta la pat e un mare nimic. Nu ştiu la ce se strâng alţii în jurul 

lui. Cică întemeiază un nou curent filozofic paneuropean. Pe Codreanu l-au 

asasinat regele cu francmasonii, pe Antonescu sovieticii cu comuniştii 

autohtoni, pe Ceauşescu aşa zişii dizidenţi cu kaghebiştii, dar ăsta social se 

sinucide. Ce inepţie, să stai în casă să scrii?! Viaţa pură prin trăirism e 

totdeauna superioară creaţiei bazată pe gândire, hai să zicem raţiune plus 

imaginaţie. 

127

Dan Morand 


Extrafina „ursoaică“ ieşea din apa sărată a golfului Belona, din staţiunea 

Neptun, umflându-şi bustul, pentru a face costumul de baie întreg să i se 

muleze mai bine pe corpul pârguit de soarele litoralului, cercetându-şi 

trupul şi autoapreciindu-se cu priviri admirative. Încă era frumoasă, încă va 

mai face cuceriri, citea în ochii bărbaţilor întinşi pe nisip la plajă. 

Profesorul de drept penal tocmai exemplifica studenţilor cum se 

interpretează prescripţia pedepsei. «Dacă un condamnat nu a fost prins un 

număr de ani, mai mare decât pedeapsa privativă de libertate, înseamnă că 

el s-a autoclaustrat, deci a trăit în recluziune, mai rău decât la puşcărie şi 

prin urmare nu mai are nici un rost ca să-l închizi!» 

 

39. Administraţie africană 

− În câteva zile vei fi chemat la direcţiune să explici de ce ai legături 

intime cu o fată musulmană. 

La spusele laconice, cu ton dur, ale directorului de studii, Leon îşi strânse 

umerii şi îşi frecă palmele masive. 

Pe terasa locuinţii închiriată de Ştefan şi Leon, colegii beau împreună 

rachiu de portocale preparat cu alambicul lui Igor Klipkov. Totdeauna 

ucrainianul lipsea când grupul de formatori servea tăria fabricată de el. Cu 

un trecut mai îndelungat de tovarăş avea multe obsesii despre turnători. 

«Noi suntem puţini şi prin urmare uşor de supravegheat. Cum contractul 

se prelungeşte anual, te poţi trezi că nu îl reînnoiesc şi te întorci acasă, unde 

stai pe un salar de o treime. Baţi din palme când ia cuvântul rectorul, care 

mereu e plecat prin Vest pe banii instituţiei şi câştigă de zece ori mai mult 

decât tine. Măcar aici câştigăm denghii cât directorii şi deşi venetici, 

suntem poziţionaţi spre vârful societăţii». 

Klipkov era maistru formator în specialitatea sudură şi era singurul care 

deţinea o instalaţie de distilare, pe care o foloseau pentru a prepara băuturi 

tari. Se spunea că se mai găsesc alambicuri şi în satele dimprejur, dar 

nimeni nu aflase o adresă exactă şi nu putuse stabili un contact. De întrebat 

era exclus, căci în ţările islamice alcoolul era prohibit. Pe masă se mai 

găseau câteva doze de bere de-o calitate execrabilă, cumpărate de la 

singurul depozit din oraş, deschis numai după opt seara, situat pe-o stradă 

dosnică, într-o înfundată, care se termina la marginea unei platforme 

întunecoase, înconjurată de bălării. 

− Am lăsat problema căsătoriei la urmă ca să ne cherchelim, detensionă 

discuţia Ştefan. 

− Bine, dar am plătit-o de fiecare dată! replică Leon. 

− Totul rămânea între voi dacă nu aflau părinţii că i-ai răpit fecioria. Fata 

nu se mai poate mărita la noi. Oricare bărbat marocan o poate repudia după 

128

Dan Morand 


noaptea nunţii. Aşa că ori o iei de nevastă sau îţi întrerupi contractul şi 

pleci acasă. 

Colegul marocan îl privea tranşant şi nu se jena de prezenţa celorlalţi 

formatori europeni. 

− Dar nu am fost eu primul, Khalil. Ştii că mă priep la chestii de astea şi 

nu pot fi dus cu puţin sânge de pigenon68 ! 

− Dar acum ai picat de pigenon. Tatăl ei este şeicul unui arondisment 

central, cred, aproape sigur, cel unde se găseşte moscheea la care merge 

directorul. Cuvântul tău în faţa lui nu prea are greutate. De ce te-ai agăţat 

de-o fată în port islamic? 

− Nu eu, ea s-a agăţat de mine. Nu pot fi mutat în altă parte? 

− Numai la sfârşitul anului şcolar şi chestia asta mă depăşeşte, se poate 

aranja numai la Casablanca. Până atunci eşti la discreţia familiei ei. Nu te 

speria că nu te omoară, s-ar putea, dar numai după nuntă, ca să ia pensie de 

pe urma ta, rânji unsuros Khalil. 

− Dar eu nu mă însor cu ea! Poate a avut-o jumătate din cartier şi vor râde 

toţi când ne vor vedea împreună pe stradă. 

Khalil puse doza goală de bere pe tăblia mesei şi îşi privi colegul 

european cu cea mai adâncă seriozitate în ochii negri. 

− Fata devine femeie, care nu mai umblă pe stradă. După căsătorie stă 

toată ziua acasă şi iese numai când o lasă bărbatul. 

− Şi nu pot face nimic? 

− Poţi! Îţi faci bagajul şi te întorci în România înainte ca povestea asta să 

ia amploare ... 

− La sărăcia împărţită nouă de fosta gaşcă a lui Ceaşcă! 

Ştefan sări ca ars în picioare şi îl împroşcă cu imputări în română, pentru 

a nu înţelege colegul arab. 

− Nu mai fă pe niznaiul! Te-au debarcat aici după ce-ai devalizat centrala 

termoelectrică, nu mai fă pe naivul, că toţi te-am văzut la televizor, sau am 

aflat de afacerile găştilor voastre din reportaje. 

− Ceaşcă nu mai e, dacă l-aţi împuşcat?! Ăla care îl păzea cu pistol 

mitralieră e acum ambasadorul vostru în Rabat. Nu cred că ţi-ar fi de vreun 

folos să te duci să te plângi la ambasadă, adăugă arabul fără ca să ştie că 

rămăsese calat în altă perioadă a istoriei politice recente. 

68 porumbel (fr.) 

129

Dan Morand 

 

40. Dl Goe în Africa 


Veştile bune sunt acoperite cu nori de tristeţe. La doctor sosise în vizită 

fiica cu nepotul, un mic Goe de capitală balcanică. Man i-a preluat cu 

maşina din aeroportul oraşului Casablanca şi răsfăţatul familiei s-a aşezat în 

faţă, alături de şofer «pentru ca să văd mai bine, prin parbriz!». 

− Am doi terorişi în casă: pe doctor şi pe fata noastră. Ce să mă mai fac 

cu al treilea? se lamenta madame Blanc. 

Broboane de transpiraţie curgeau pe fruntea femeii în timp ce aranja 

platourile cu mâncăruri pe masă. Prin geamul deschis se auzeau din curte 

strigătele celor care jucau fotbal. Viorela contribuise cu un tort de fructe, 

iar madame Lasard dăruise o salată de anşua. Societatea rezidenţilor din Est 

invitase, dintre vechiul grup de francezi, numai pe madame Lasard, care 

refuzase politicos deplasarea «Nu pot veni până într-un cartier popular, asta 

e foarte sigur». 

− De mult a divorţat Mirela? se interesă Viorela de soarta fetei. 

− O, de peste cinci ani. Anghel mergea pe atunci în ultimul an la 

grădiniţă. 

− Regret că pleci, Blanc, eşti un om de treabă şi un doctor cu experienţă. 

Însă noi puteam renunţa mai demult la tine pentru că în credinţa noastră 

profetul vindecă, medicul numai îi îndeplineşte voinţa. Şi acum avem mulţi 

medici noi, absolvenţi tineri din Casablanaca şi Marrakesh. Fără a mai lua 

în considerare pe cei care revin din Franţa pentru a-şi trece pe firmă 

absolvirea unei facultăţi sau stagiul la un spital de peste Mediterană, zise 

Youness, şeful sindicatului medicilor din Safi. 

− Avantajul vostru este că nu aţi cunoscut comunismul. La peste zece ani 

de la revoluţie, în România, încă nu au dat drumul la cabinete private! La 

noi reformele şi progresul ce le-ar aduce trec prin capete îndoctrinate de 

datorii colective şi drepturi oligarhe. 

− Dar am cunoscut protectoratul. Voi europenii şi în special francezii 

aveaţi privilegii. 

− Privilegiile astea le-aţi putut păstra şi voi. Guvernarea franceză nu a ras 

o ordine şi o ierarhie socială autohtonă pentru a o înlocui cu alta. 

Colonialiştii nu v-au făcut naţionalizarea. 

− În schimb le-am făcut-o noi lor, după declararea independenţei. 

Man se apropie cu un pahar de merlot în mână de grupul format din arab 

şi ucrainieni. 

− Mie şi familiei mele comuniştii ne-au furat ceva an de an. Presiunea aia 

politică nu numai ne-a sărăcit, ci ne-a urâţit şi viaţa. Bunicii apăreau de la 

ţară cu căruţele goale şi priviri rătăcite, până le-au luat şi calul. Părinţii erau 

130

Dan Morand 


terorizaţi în serviciile de stat de către şefi, la şcoală eram pionieri cu 

cravatele la gât şi ne strângeau în careu pentru a ni se face educaţie politică. 

Nici acum nu e mai frumoasă, pentru că nimic nu ni s-a dat înapoi, politică 

se face declamativ numai pe micul ecran. 

− Ucraina era partea cea mai frumoasă din URSS, unde revoluţia a 

început cu douăzeci de ani mai devreme decât în România. Am fost atât de 

avansaţi încât dacă nu aveam alimente prin magazine ne-au dat salar mic, 

că tot nu aveam ce face cu banii! făcu o grimasă Igor. 

− Pe vremea aceea făceam escală în Franţa sau Germania pentru a 

cumpăra de-ale gurii pentru familia soţiei din Kiev. Zborul costa ceva mai 

mult, dar studenţii arabi îşi dădeau cu rândul, se uită cercetător la 

mâncărurile de pe masă Youness, pentru a identifica unde ar putea fi carne 

de porc. 

− Studiau mulţi din Maghreb în Ucraina? 

− Nu i-am numărat, dar după Kiev şi Odesa, în Cernăuţi erau cei mai 

mulţi. Am format o asociaţie islamică şi am deschis într-o cameră de cămin 

un centru de rugăciune. Aveam şi burse de studii. Cred că statul sovietic le 

oferea pentru ţările lumii a treia, unde ar fi dorit să-şi întărească influenţa 

politică. 

− Nouă, la ucrainieni, ni se făcea educaţie politică ateistă, iar pe africani 

îi lăsa în pace! Era drastic cu informarea politică, dacă lipseai de la cursuri 

te chema la decanat şi dacă nu găseai motive plauzibile puteai primi 

imediat o sancţiune. Bisericile din cartiere au fost convertite în depozite, iar 

dacă te filau la slujbă în catedrală riscai să zbori din facultate. 

Klipkov ieşi la o ţigară afară, unde Dumitru şi Man inspectau pe un 

trunchi de palmier, care se înălţa la patru metri deasupra peluzei, cicatricile 

rămase în urma tăierilor succesive ale ramurilor uscate. 

− Nu îl mai poate tunde decât cu scara, remarcă Man. 

− Credeţi că Vera mea ar putea fi agentă KGB? îşi exterioriză îngrijorarea 

Igor. 

− Schimbăm subiectul! Amice, în tot estul e o psihoză a serviciilor 

secrete. Au fost ce-i drept supradimensionate, dar omniprezente nu cred. Să 

transformi fiecare cetăţean în turnător nu-i o treabă uşoară! Şi-apoi ce i s-ar 

fi putut oferi? remarcă Blanc. 

− Într-o ţară unde domneşte sărăcia lucie, teroarea se poate instaura cu 

uşurinţă. Oamenii au un preţ foarte mic şi apoi nu putem exclude partea 

diavolească din fiecare, arătată de-a lungul istoriei prin fapte. 

− Istoria ne aminteşte un şir de fărădelegi ale conducătorilor, pe care 

contemporanii îi proslăvesc. 

− Amice Man, noi suntem nişte indivizi atât de puţin importanţi încât 

nimeni nu ne bagă în seamă. Am venit să lucrăm aici, în Maghreb, pentru 

că fifirica cade mai repede în conturile noastre de la BMCE. Nici măcar nu 

131

Dan Morand 


ni se permite să deţinem valută. Facem o cerere şi ne-o schimbă numai 

când ieşim peste graniţă. Important e să nu facem valuri şi ca să nu facem 

trebuie să trecem cât mai neobservaţi. Să ne târâm precum şarpele! 

− Neimportanţi pentru societate, dar semnificativi pentru o femeie, o 

soţie, cu care împarţi patul! Invidia satisfăcută, plăcerea de a-şi controla 

bărbatul. Să îndrăznească numai să îi tragă clapa sau să o părăsească că îi 

arată ea, femeia, de ce e în stare! Îl toarnă de nu se vede! 

Rugbistul Sasu râse cu voce groasă şi hârâită pentru a-şi exterioriza 

satisfacţia. 

− Şi Man ce va face cu arăboaica? I se putea întâmpla oricui! 

Dumitru ridică umerii a neputinţă şi-i aruncă colegului de apartament o 

privire condescendentă. 

− Lăsaţi-l să-şi trăiască viaţa. Nu avem ce face, dacă are temperament 

aprig şi pătimaş, ca un arab. 

− Igor i-a tot zis că trebuie să fii ca şarpele, dar se pare că nu s-a prins 

nimic de el, adăugă Sasu. 

− Lasă-l şi pe Igor. Colegii mei, marocanii, vorbesc că face băutură în 

cantităţi mari şi o vinde pe sub mână în suk, adăugă critic arabul. 

− Aiurea, se revoltă Man. Cum poţi crede astfel de bârfe. Numai nouă 

europenilor ne dă, cu noi face o excepţie şi ţi-am zis să nu-i spui nimic 

directorului de studii. 

La plecare Sasu rămase în spatele femeilor până ce Man l-a ajuns din 

urmă. Îl atacă direct, fără menajamente. 

− Rămâi puţin în urmă, cu tine am o vorbă înainte de a ne despărţi. Nu 

numai din auzite, dar constat că îţi fug ochii şi după femeile altora! 

− Mă ofensezi bătrâne. Pentru mine familia e o instituţie închisă, un 

castel medieval în care nu mă amestec. 

− Aşa ar fi cel mai bine. Medieval, ai?! Crezi că eu sunt un soţ de modă 

veche? Să-ţi vezi de problemele tale, să te căsătoreşti cu marocanca. Atunci 

sunt în asentimentul tău, dacă te rog să nu ne mai deranjezi vreodată. Am 

vorbit cu soţia mea, Viorela, şi ea îţi cere asta în mod expres. Cine ţi-a 

permis să-i faci semn când a ieşit pe terasă? 

− Calmează-te, ai greşit, semnul era adresat lui Albu. Nu am voie la 

plecare să-mi iau la revedere de la gazdă? 

− Dacă ne mai deranjezi o să devin violent! Nu te juca cu focul şi nu 

întinde coarda prea tare! 

Fără a mai adăuga o vorbă, rugbistul îi întoarse spatele. Grăbi pasul cu 

privirea în pământ, încă un pachet de muşchi bine întreţinut, dar cu 

predispoziţie spre îngrăşare, arătată de şunculiţele strânse deasupra curelei 

de la pantaloni. Încheiase tratativele, comunicase starea de ostilitate şi se 

putea îndepărta cu paşi apăsaţi, ce exteriorizau hotărârea-i neclintită. 

132

Dan Morand 

 

41. Reverie 


Pe spaţiul viran plin de tulpinile ciulinilor uscaţi, de care fluturau agăţate 

pungi negre de plastic, doi bărbaţi în djillabe elegante se retrăgeau spre 

zona locuită. Un catâr bătrân cu trupul cenuşiu şi păros rodea cu 

încăpăţânare smocuri de buruieni, ce răzbăteau cu greu, din loc în loc, 

printre pietrele calcaroase acoperite ici-colo de nisipul roşiatic şi cotoare de 

legume, aruncate de zarzavagii la marginea sukului. Bărbaţii ocoliră trupul 

animalului şi dădură colţul pe lângă magazinul de saltele, perini şi lingerie, 

deschis în spaţiul cu destinaţia de garaj de la parterul unei clădiri cu două 

etaje, nu înainte ca cel mai în vârstă să arunce o privire cruntă în direcţia de 

unde au venit. Pe treptele terasei cobora în fugă Leon Man. Se opri şi 

scutură pumnul încleştat în aer spre direcţia lor. 

− Am plătit de fiecare dată femeia voastră ca pe o curvă şi acum îmi 

cereţi bani pentru a o cumpăra ca să mă căsătoresc cu ea?! Ruşine! urlă 

tânărul, roşu de furie. 

Mulţimea forfotind pe trotuare s-a oprit ca hipnotizată, apoi câteva femei 

tinere au început să râdă indicându-l cu arătătoarele şi traficul de persoane 

se puse din nou în mişcare. Man fugi până la colţ dar nu mai găsi pe cei doi 

marocani, care se pierduseră în forfota de seară a străzii principale, Rue de 

la Porte. În schimb dădu peste un catâr, care păştea smocuri uscate, drept 

care se alese cu un picior nemeritat în pântec. Animalul ciuli urechile, 

moştenire de la tatăl măgar, zbieră cu resemnare pentru a protesta faţă de 

nedreptatea făcută şi o luă la trap răscolind colbul de pe marginea 

trotuarului şi revoltând câţiva trecători paşnici, care îşi scuturară hainele în 

urma lui. 

133

Dan Morand 

 

42. Ramadan versus Crăciun 


− Nu-i aşa că Ramadanul este o sărbătoare bună, căci regimul alimentar 

face bine la digestie? Prin asta întregul organism se detoxifiază şi îl 

proslăveşte pe Allah, n’est pas? zicea directorul de studii Amazzal El Auofi 

către mai mulţi formatori adunaţi în biroul lui la taclale, pentru a-şi petrece 

pauza. Şi voi, europenii, ar trebui să v-o însuşiţi! 

− Noi avem posturi înainte de Crăciun şi de Paşti. Dar nu le ţinem aşa de 

riguros ca voi, răspunse Igor, care era destul de vechi în institut ca să-şi 

facă cuvântul cel puţin ascultat, dacă nu luat în seamă. 

− Şi rugăciunile le faceţi mai rar! reproşă cu ton caustic directorul. 

− Nu avem un program zilnic pentru rugăciune. La voi, difuzoarele de la 

cele două moschei din cartier, ne trezesc la trei noaptea şi la cinci în zori. 

Creştinii ortodocşi au două slujbe pe zi la biserică: utrenia şi vecernia. Cea 

mai importantă slujbă e duminica dimineaţa. Catolicii se întâlnesc în Safi 

fie la biserica spaniolă, fie la capela franceză. Noi slavii nu mergem acolo 

pentru că suntem ortodocşi. 

− Trezitul la trei este benefic pentru familie. Creşte prolificitatea! Se 

spune că tocmai de aia au marocanii atâţia copii. Pentru un arab fiecare 

copil e scump, pentru că reprezintă o nouă şansă la viaţă. 

− Assalam Ouakikoum 69 , salută Chouine Moustafa tocmai intrat în 

direcţiune. Oricum tu bei prea multă vodcă Igor, îi privi critic profilul burţii 

rotunjit, având în ochi sclipiri de corb, ce săgetau de sub gluga djillabei. 

− A, religia voastră! zise El Auofi cu o nuanţă peiorativă. Religia noastră 

nu s-a schimbat de peste şase sute de ani. Nu uitaţi că Mohamed a fost 

ultimul proroc al lui Isus. 

− Où este votre père Noël 70 ? Într-o pădure de brazi? Şi anume unde? 

ridică tonul ironic Chouine. 

− Este doar o poveste pentru copii, îl pasă Man. 

− Poveste pentru copii? repetă glumeţ Chouine. Dar la voi europenii toţi 

serbează Crăciunul şi îşi fac cadouri din partea lui. Cu mic cu mare. Ce 

meschinărie! 

− Ei bine, se spune că bârlogul bătrânului este foarte departe, în Finlanda, 

îşi mângîie Dumitru tacticos barbişonul cărunt. 

− Ei bine, repetă directorul alocuţiunea, sărbătoarea voastră de iarnă a 

trecut şi vacanţa noastră la fel. Sfatul meu este să disciplinaţi stagiarii şi 

pentru asta să-i motivaţi cât mai bine. Şi s-o lăsaţi mai uşor cu alcoolul! 

Europenii beau prea multe tării, accentuă arabul. În Ramadan să nu atingeţi 

69 pacea fie cu tine (arabă) 

70 unde este Moş Crăciun (fr.) 

134

Dan Morand 


nici măcar o ţigară în faţa stagiarilor, pentru că musulmanii, care nu au 

voie, s-ar putea simţi ofensaţi. 

Directorul de studii întoarse spatele grupului albilor şi se apropie de 

conaţionali, cu care începu a vorbi în arabă. 

După masă Man reapăru de la ore şi se duse pentru a semna condica în 

cancelarie. Pe cap purta o pălărie de pânză cu colorit pestriţ, de camuflaj 

pentru junglă, care îl apărase de soare la traversarea pădurii de eucalipţi. 

Dădu nas în nas cu Chouine. 

− În Finlanda, o minciună! Cine l-a văzut pe bătrânul ăsta al vostru, atât 

de gentil, care iubeşte să facă cadouri copiilor? Voilá un colegue, care nu a 

făcut nimic aici. Nimic de nimic, râse puternic, cu glas dogit Chouine. 

Niciun proiect de-al vostru nu a câştigat etapa regională a concursului 

specializărilor de la Marrakesh. Voi, românii, aveţi numai o gură mare! Şi 

tu, Man, vrei să instruieşti şi specializarea de instalaţii?! Eu sunt cel care 

face asta, pentru că tu nu ai calificarea necesară! 

− Tu, calificarea?! Cred că nu ai niciuna! Ce calificare, boule? Te omor, 

cretinule, te omor, ţipă Man nemaicontrolându-se deloc, foarte congestionat 

la faţă. 

Mâinile lui uriaşe, ca de dulgher, apucară gâtul lui Chouine. Prin 

crăpătura glugii cu dungi maro şi negre obrazul şi nasul arabului se 

înroşeau continuu, apoi începură a se învineţi. Dumitru sări şi apucându-l 

pe agresor de tors îl trase înapoi. Dându-şi seama că şi-a pierdut controlul, 

europeanul lăsă palmele, construite bădăran, în jos şi le frecă cuminte de 

poalele halatului uzinal de culoare gri petrol. 

135

Dan Morand 

 

43. Fără porc 


− Misérable cochon. Porc mizerabil! inversă ordinea cuvintelor 

ofensatoare Ibtissen pentru a nu se repeta, dar, totuşi, a le întări mai mult 

sensul. Dădu din mâini haotic în jurul capului bărbatului ca şi cum sub 

pretextul că i-ar fi apărat faţa de muşte dorea a-l plezni. Ridică mapa cu 

inscripţii islamice pentru a o folosi ca paravan contra soarelui puternic al 

Africii. În ochi îi luceau lacrimi iar vocea începuse a răguşi. Înainte de a 

pleca de acasă imanul o întrebase unde merge, acum la sfârşit de Ramadam, 

iar fata i-a răspuns că la o prietenă pentru a prepara prăjituri. De la moartea 

mamei, Ibtissen conducea menajul casei ajutată de o femeie dintr-un sat din 

împrejurimi. Consiliul familiei, format din tatăl şi fratele mai mare, 

hotărâseră asta. Tatăl îi oferea ingrediente de la epicerie, al cărui patron era, 

situată la intersecţia a două străzi, care despărţeau cartierul de vile de un 

cartier popular. Astăzi fata i-a promis că spre seară va chema menajera să-i 

aducă din sat şi alte ingrediente necesare cous-cous-ului şi prăjiturilor. 

Tunul bubui în interiorul cazărmii anunţând ora şase seara. Era semnalul 

care dădea liber la mâncare. Leon comandă un bol de harira şi o farfurie de 

tagine pentru fiecare şi aşeză pe mijlocul mesei ziarul All Maghreb, pentru 

a fi şi la îndemâna fetei. Ibtissen citi despre recordurile marocane înscrise 

în Guinness Book. Îi împărtăşi şi lui cu voce tare că «cel mai mare tagine 

de sardine măcinate din lume a fost expus sâmbătă în 10 iulie 1999 la Safi, 

în piaţa Mohammed V». Taginul, cu un diametru de 6,30 m şi o înălţime de 

4,5 m, a fost decorat de cei mai renumiţi ceramişti ai oraşului. 

− Să decorezi aşa ceva, mare cât o casă cu mansardă, presupune să dispui 

de o schelă, replică constructorul. 

− Da, au improvizat chiar o schelă pentru a ornamenta acoperişul. 

− Le ştii aşa de bine ca şi cum ai fi fost de faţă. 

− Nu ca şi cum, chiar am fost, răspunse fata chicotind. Au participat două 

sute de femei printre care şi mama mea, pe care eu o secondam. 

Chelnărul le arunca priviri dese, pline de subînţelesuri, care pe fată 

începeau să o deranjeze. Soarele se scălda acum în ocean, trasând o dâră 

însângerată în dreptul portului pescăresc, delimitat în stânga de Castelul 

Mării, construit de portughezi, şi în dreapta de cartierul olarilor. 

S-au ridicat şi au plecat la plimbare într-un loc, unde să fie feriţi de priviri 

indiscrete. S-au pierdut mai întâi în înghesuiala mulţimii din suk. Ibtissen 

trăia bucurii adolescentine, descoperind ceva nou în fiecare atelier cu 

veşminte tradiţionale: din postav, lână, sau cu pantofi din piele cu tocuri şi 

vârfuri foarte ascuţite, cu pahare, vase şi tăvi din tablă lucrate cu filigran, 

cu ceramică cu modele viu colorate aproape stridente, desigur pentru tagine 

136

Dan Morand 


sau cous-cous. Tânărul european îi resimţea trăirile, uitându-se la mimica 

feţei şi gestică sau, când se ţineau de mâini, prin zvâcniri pline de 

subînţelesuri. Îşi antrenase veleităţi de detectiv pentru a completa 

experienţa lui de turist. Nu ştia câte generaţii de europeni au locuit aceste 

locuri şi prin ce au contribuit la civilizaţia arabă. Au rămas vestigii părăsite, 

lăsate în grija africanilor, care cultivau o ţară bilingvă. Franceza constituia 

acuma puntea indigenilor spre Europa. Mergând pe Rue du Souk traversară 

Médina până la poarta Bâb Chaâba. Nu mai puteau să se ţină de mână ci 

mergeau unul lângă altul, dar din când în când li se atingeau umerii. 

Lămpile stradale electrice sau cele cu gaz, de la tarabele negustorilor, se 

aprindeau în semiîntuneric şi după o cotitură pe o stradă lăturalnică, într-o 

zonă umbrită, o îmbrăţişă şi o sărută nesăţios pe obraz. 

«Arabii ăştia exagerează, le umflă pe toate de parcă ai trăi „o mie şi una 

de nopţi“; aia unică este cea mai importantă, nu se ştie-i prima, ultima sau 

pe la mijloc, dar trebuie să fii pregătit să nu o laşi să treacă de pomană. 

Dacă te aclimatizezi poţi pătrunde în sufletul unor indivizi, să cunoşti 

relaţiile dintre ei. Deseori femeile au sufletul cel mai mare. Don Juan zicea 

că poate comunica numai cu femeile şi copiii. Bărbaţii sunt prea preocupaţi 

de câştigul cotidian, prea legaţi de bunurile materiale şi de afaceri ca să 

întreţină o relaţie pe termen lung». 

Leon Man, venit tocmai din inima Carpaţilor, şi-a găsit sufletul pereche 

pe ţărmul Atlanticului, în nordul Africii. Străbătând Rue du Port prin micul 

parc central s-au îndreptat spre faleză. Faleza începea din partea de sud-vest 

a oraşului şi se întindea până la plaja Lalla Fatna. La zeci de metri dedesubt 

valurile Atlanticului loveau mugind, scrâşneau muşcând la bază stânca 

înaltă, ca să se retragă hăulind înspumate pentru un nou asalt. În întuneric 

se profilau şi alte perechi de tineri strâns îmbrăţişate, pentru a-şi transmite 

căldura trupurilor, pentru a-şi spune vorbe înflăcărate în faţa imensităţii 

naturii dezlănţuite cu sălbătăcie. Împreună se simţeau protejaţi sau poate 

doreau, inconştient, să fie zdrobiţi şi uniţi în moarte. Cu voci înspăimântate 

localnicii mai şopteau istorisiri despre perechi care s-au aruncat împreună 

de pe faleza înaltă în stâncile de jos măcinate de valuri imense. 

− Ce au putut simţi în secundele îngrozitoare din durata zborului spre 

moarte?! îi şopti Ibtissen, lipindu-se de trupul lui. 

− Cine? 

− Cum nu ştii? Sinucigaşii îndrăgostiţi! 

− De ce nu construieşte primăria o balustradă ca lumea? Dacă mai faci un 

pas şi suferi de rău de înălţime te poţi prăbuşi. Fir-ar să fie de autorităţi 

indolente! 

− Cum de nu poţi înţelege nimic! şopti din nou fata cu un tremur plin de 

mister în glas şi flăcări în priviri. 

137

Dan Morand 


Bărbatul strânse mai tare trupul tânăr de alături, ca şi cum l-ar fi putut 

pierde. Îi părea că îi împărtăşea tot parfumul sălbatic al Africii, 

condimentat cu mirodeniile strânse în grămăjoare piramidale pe tejghelele 

din suk. 

− Moartea-i numai moarte şi în rest nimic! 

− Am dreptul, prin educaţia mea diferită, de a nu-ţi împărtăşi întrutotul 

părerile! 

 

44. Sufism 

Sufismul semnifică dragostea dăruită lui Dumnezeu necondiţionat, 

neaşteptând nicio răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. 

Razime, tatăl lui Ibtissen, îl pregătea pe Leon de cinci ori pe zi după ce 

tânărul trecuse la islam. Legea islamică interzicea unei fete căsătoria cu un 

bărbat de altă religie. Numărul adepţilor Coranului pe pământ trebuia să 

crească prin formarea fiecărei noi familii şi imanul veghea la asta. 

Ibtissen îi citea din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240): 

„Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru 

călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei, 

cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta 

caravanele sale, căci dragostea este religia supremă.“ 

„A trecut o caravană/ Înspre-a soarelui apus/ Şi iubirea mea curată/ În 

pustiu cu ea s-a dus“ 71 

La arabi o nuntă durează, de obicei, două zile în care mirii sunt trataţi ca 

regii. După prima noapte mirele confirmă fecioria fetei, care trebuie să fie 

neatinsă. Man a mânjit lingeria intimă şi cearceaful cu sânge de porumbel, 

căruia i-a sucit gâtul şi i-a scos inima cu un pumnal berber. Pasărea se 

sfârşise, dând spasmodic din aripi, în pumnul lui asemeni unei inimi, de 

care se lipise puful mânjit cu sânge, pulsând tot mai slab. Fetele au tatuat 

mâinile şi picioarele lui Ibtissen, folosind culori naturale ruginii şi negre, cu 

arabescuri ce reprezentau două inimi perechi bordate cu mici rămurele de 

cedru. Cortegiul nupţial a fost precedat de suflători în trompete şi o 

caleaşcă ce transporta, expusă curioşilor, zestrea miresei formată din vase 

de tablă, dantelării, covoare ţesute şi broderii arabe. Urmau, purtate pe 

umeri, două fotolii cu mânere aurite cu mirii îmbrăcaţi în haine tradiţionale, 

ea în djillaba, el în caftan cu fes pe cap, săltaţi în ritmurile muzicii până în 

cortul cu nuntaşii. 

Un derviş deschise dansul nupţial în faţa invitaţilor pe muzică chaâbi. Au 

urmat alte ritmuri mai sincopate de instrumente tradiţionale cu corzile 

71 A trecut o caravană, melodie de Aurel Tămaş 

138

Dan Morand 


ciupite frenetic. După nuntă Man s-a întins în pat de unde alte două zile nu 

s-a ridicat decât pentru a bea pălincă şi a mânca carne de berbec, pregătită 

după o reţetă locală. Colegii lui din Europa îl priveau bizar la institut. Îşi 

amintea vorbele lui Dumitru. «Orice clipă petrecută aici este pierdută 

pentru civilizaţie. Noi suntem un fel de mercenari didactici. Cât stăm o 

facem pentru bani căci la fiecare oră o fifirică, par exemple, un dirham 

rotunjeşte contul nostru în bancă!» Se gândi la Legione Etragère «cum s-or 

fi simţit mercenarii ăia să vină aici să lupte pentru dunele de nisip ale 

Saharei cu inamici de altă rasă, cultură şi obiceiuri. Desigur alţii i-au trimis 

şi i-au plătit pentru interese supranaţionale. Şi totuşi uite că limba franceză 

a rămas aici, ce-i drept numai pe locul doi, dar în Coasta de Fildeş este 

limba naţională, care a permis diferitelor triburi să comunice». 

 

45. Naţionalism 

− Numai un semidoct poate fi naţionalist! cuvântă Dumitru. 

− Adică pot zice un Halbidiot 72 , întări Man. Un semidoct nu e prost total 

dar se crede genial, în permanentă pândă, grăbit să speculeze 

circumstanţele. 

− Bătrâne, naţionaliştii noştri fie ei comunişti sau legionari, dă-mi voie să 

îi adaug şi pe ăştia deşi nu i-am cunoscut prea bine ... 

− Nici nu aveai cum pentru că putreziseră de mult timp prin puşcării ... 

− Bătrâne, naţionaliştii noştri nu cunoşteau bine limbile străine. 

− Da, vorbeau stricat româneşte! Totuşi erau bine orientaţi politic. Erau 

tovarăşi numai între ei şi la fiecare promovare conta dosărelu de cadre, pe 

care-l ţineau dosit în sertar. 

− Merdre! Mon Dieu 73 !!! exclamă, uitându-se pe geam. Am remarcat de 

multe ori o maşină cu doi bărbaţi în costume europene care, fie că citeau 

ziarul, fie că purtau ochelari de soare, ne supravegheau poarta ... 

− Tu ai obsesia agenţilor secreţi ... 

Dumitru îl conduse pe Man pe terasă. Scrutând printre arabescurile 

bordurii de la mantinelă i-a arătat un Porsche, care staţiona în umbra 

parasolarului de la brutărie. Prin geamul întredeschis ieşea un firav fum de 

ţigară şi colegul Dimitru înclină capul a încuviinţare. 

− Au şi ei probleme în sud cu Sahara de Vest 

− Combatanţii din Frontul Polisario sunt berberi. O parte din berberi sunt 

nomazi, alţii au aşezări în munţii Atlas. Oricum sunt cei mai vechi locuitori 

de aici şi trăiesc peste tot în Maghreb, fără însă a avea propriul lor stat. 

Au reintrat în casă şi au coborât la etajul unu în salon. 

72 semiidiot (ger.) 

73 Drace! Dumnezeule! (fr.) 

139

Dan Morand 


− Ce cumplit este să ţii în braţe o carne tânără care să-ţi înfigă ghearele şi 

să te zgârie pe ceafă, conchise Dumitru în timp ce se serveau dintr-un 

castron cu sardine în sos de praz african. 

− Ce culoare are fata? întrebă Man trecând în revistă pe gheară de leopard 

din Cote d'Ivoire, apoi pe Zaïda şi la urmă faţa palidă şi cu cearcăne la ochi 

a Viorelei pe care se chinuia fără prea mare succes să o uite şi care îi făcea 

imputări că s-a căsătorit. 

Dumitru a plecat capul fără a da un răspuns. De când Man s-a mutat cu 

Ibtissen într-un apartament deasupra librăriei, oferit de iman, românul 

rămăsese singur. 

− Assalam Ouakikoum, pacea fie cu voi, salută Khalil. 

Dădu mâna cu toţi, căci a ocoli atingerea fizică era considerată nu numai 

o trecere cu vederea, dar chiar o ofensă la marocani. Conform ritualului, 

bărbaţii trebuiau să se sărute de trei ori pe obraji. Au desfăcut dozele de 

bere, dar n-au avut timp să le golească nici pe jumătate când apăru şi Sasu. 

− De ce nu îţi scoţi şi soţia la plimbare sau ai deprins obiceiurile de aici? 

În Maroc a început mişcarea feministă, dar nu a luat amploarea de la noi! 

spuse cu ton moale Dumitru. 

− Face bagajele. Pe-a ta n-ai catadicsit s-o aduci nici măcar în vizită. Te 

rog, dă-mi voie să ghicesc cine ţi-a sugerat această idee de emancipare, 

rămase Andrei agăţat de vechea râcă dintre ei, aruncând o privire 

ameninţătoare spre Leon. 

− Lasă-l pe Man! Sunt destule fete arabe disponibile, care oricum pe noi 

nu ne costă prea mult. 

− Femeia mea nu l-a costat pe el chiar nimic. Este vorba numai de 

persoana mea, arătă Sasu cu degetul mare spre piept, în zona inimii, unde 

ascunsese amestecul de iubire trădată cu orgoliul rănit, ce formează gelozia. 

− Mai bine că o ţine acasă. Bunul încuiat e bun păstrat, spune un proverb 

de-al nostru. Mai multe figuri, mai multe tentaţii. Voi, europenii, vă scuzaţi 

dacă sosiţi inoportun acasă şi dacă surprindeţi soţia cu un amant în cameră 

plecaţi şi închideţi uşa, pe când noi marocanii i-am înjunghia pe amândoi, 

se încălzi Khalil. 

− Un proverb turcesc spune că decât să păzeşti o femeie necredincioasă 

mai bine păzeşti o herghelie de cai. 

− Nu v-aţi scăpat de turci şi de cai? rosti ironic Khalil. 

− Dar, dacă vă omorâţi soţia, după aia ce mai aveţi de făcut ? Într-o 

poezie un arab se râzgândeşte, nu mai este de acord să vândă calul, dar paşa 

nu acceptă să primească banii înapoi. Atunci el omoară calul, după care se 

sinucide. 74 Faceţi şi voi la fel? dori să lămurească consecinţele Leon. 

74 aluzie la poezia El-Zorab, de G. Coşbuc 

140

Dan Morand 


− Inshallah75 ! înălţă marocanul ochii la cer. Poate cheamă poliţia, vine şi 

imanul, medicina legală şi dacă se dovedeşte adulterul are şanse să scape şi 

să ia o soţie nouă. Dacă nu poate dovedi, intră la puşcărie, iar dacă se 

sinucide, nu mai îi trebuie nimic. 

− Sunt şi eu adeptul obiceiurilor musulmane. Decât să nu fie numai a mea 

mai bine o strâng de gât, strigă Andrei pentru a se mai răcori. 

− Mda, cu fizicul ăsta nu mai ai nevoie de hanger, încuviinţă Dumitru. 

− Numai de puţină minte. Apropo, de ce vă faceţi bagajul, nu ai acceptat 

postul de la fabrica de conserve? 

− Am program de opt ore şi salarul este sub cel de la institut. În plus, 

măruntaiele ălea de peşte miros îngrozitor când se strică. Ne mai gândim! 

Acum eliberăm vila pentru un apartament într-un cartier popular. 

− Dar acolo copiii se joacă pe stradă până seara. Fac gălăgie şi voi 

europenii vreţi să vă faceţi siesta după dejun. Apropo, continuă gutural 

Khalil cu un ton voit confidenţial, s-a rezolvat problema dintre Chouine şi 

Man! Cum fratele vostru a trecut la religia noastră sub numele Tarïq, 

agresiunea lui nu va mai fi raportată la Casablanca. Socrul său, imanul 

Razime, este un om tare respectat în comunitatea noastră. Şi-a cerut scuze 

personal de la Chouine pentru purtarea ginerelui novice şi acesta nu le-a 

putut refuza, căci ar fi avut de înfruntat resentimentele prea multor 

cunoscuţi. 

Un cerşetor stătea ca răstignit în spaţiul verde, plantat cu palmieri ce 

alternau cu arbuşti de leandru, care despărţea cele două sensuri de 

circulaţie. Se uita rătăcit la dunga albastră a oceanului şi începu să strige ca 

un pescăruş, scuturând mâinile asemeni a două aripi. Ţipă de trei ori la 

rând, repetând fidel sunetul scos de păsări, încercând fără succes a-şi lua 

zborul. Poate, undeva prin imaginaţia lui bolnavă, putea zbura departe. Un 

alt cerşetor, cu turban numai zdrenţe, se ridică dintre tufele de pe maidan 

clătinându-se pe picioare. Cu faţa roşie duse încă o dată la gură o sticlă de 

plastic de o jumătate de litru. Dădu să traverseze strada. Un poliţist, care 

avea motocicleta parcată în faţa cafenelei, se ridică, făcu câţiva paşi în 

direcţia lui şi-l lovi fulgerător peste braţ. Sticla zbură până lângă rigola 

trotuarului răspândind mirosul de alcool evaporat imediat de arşiţă. Din 

cauza şocului, beţivul se prăbuşi alături de roţile din spate ale furgonetei 

din care doi manipulanţi descărcau lapte şi sucuri. Trecătorii, printre care 

mai multe femei, ocoliră cu repulsie obiectele căzute în drum. O femeie în 

vârstă, cu trupul înfăşurat într-o djillabă ponosită, trecea printre scaunele 

din bambus ale cafenelei, întinzând mâna la muşterii aşezaţi la mesele de 

sub copertină, pentru a i se da ceva de pomană. 

75 facă-se voia domnului (arabă) 

141

Dan Morand 

 

46. Mogador 


„Castelo Real de Mogador“, construit de portughezi în 1506, a fost ales 

în secolul al XVIII-lea de Mohamed al treilea ca punct cu deschidere spre 

Atlantic, în schimbul comercial cu Europa. Forma cetăţii a fost dată de 

inginerul francez Théodore Cornut, care, făcut prizonier, a lucrat ca sclav 

împreună cu alţi arhitecţi şi tehnicieni europeni. Numită la început 

„Souira“, fortăreaţa mică, numele a fost schimbat în „Es-Saouira“, cea 

proiectată frumos. Essaouira a constituit locul primei iubiri dintre Leon şi 

Viorela la Hotel de Juif. Continuarea la acelaşi hotel a fost plănuită în 

secret cu deamănuntul cu mult timp înainte. Viorela îşi vizita o prietenă din 

Franţa, al cărui copil trebuia supravegeat în timp ce mama era plecată la 

cursuri. Man avea delegaţie la Casablanca pentru a pregăti proiectele unor 

stagiari. Bărbatul a plecat de la autogara din Safi cu autobuzul de dimineaţă 

în direcţie inversă, pentru a reţine camera, iar femeia a sosit cu cursa de 

după amiază şi s-au întâlnit direct la hotel. Viorela era pasionată de muzica 

gnaoua şi se delectau la festivalul anual. Gnaoua exprima ceva profund, ca 

geamătul gutural al Africii, cântăreţii fiind majoritatea negri, urmaşii 

sclavilor din Sénégal, Soudan şi Ghana. Pe ritmul unor frecvenţe apropiate 

de infrasunete, ca în comunicaţia elefanţilor, negrii îmbrăcaţi în tunici şi 

pantaloni albi tiviţi cu auriu, cu coifuri sau fesuri roşii cu ciucuri lungi, 

rosteau incantaţii religioase invocând pe Dumnezeu şi pe profetul 

Mohamed. Trupul subţire al europencei vibra în ritmurile muzicii sub 

rochia sac, umflată de briza serii. La nivelul celor două mari porţi ale 

Medinei erau instalate cele două scene, care atrăgeau cuplurile de străini cu 

puteri magnetice şi între care aceştia pendulau pentru a prinde cât mai 

multe ritmuri. 

S-au familiarizat uşor cu decorul asemănător Greciei − de ziduri albe cu 

porţi şi obloane albastre, devenită atât de familiară prin excursiile de vară 

în Balcani, dar separaţi, fiecare cu gaşca lui. Muzica neîntreruptă, când mai 

profundă, când mai sincopată, îi transpunea într-o altă lume aproape 

celestă, a plăcerilor cunoscute mai întâi ca neînfrânate şi mai apoi prin 

repetiţii cizelate. 

142

Dan Morand 

 

47. Credinţe şi filocalie 


Ştefan Dumitru îşi amintea cu exactitate detaliile arhitectonice de la 

Mânăstirea Sâmbăta, cu zidurile împrejmuitoare agăţate de piciorul 

muntelui, de parcă Brâncoveanu o ascunsese acolo să fie apărată de oşti 

cotropitoare. Credinţa se înlănţuia cu istoria ţării. Dumitru, tatăl, împreună 

cu grupul lui pribegiseră prin munţii Făgăraş peste trei ani, construind şi 

părăsind refugii în zona Urlea, ascunzându-se pe la stâni sau lucrând ca 

tăietori, drujbaşi şi ţapinari la exploatarea lemnului. Securitatea i-a surprins 

în timpul unei ambuscade întâmplătoare, când lui Dumitru i s-a blocat 

pistolul mitralieră cu care, de bună seamă, dacă ar fi fost în pericol de-a 

cădea prizonier, s-ar fi sinucis. Tatăl lui a fost condamnat la moarte şi de 

două ori a fost scos în puterea nopţii, târât între arme până lângă o groapă 

proaspăt săpată şi printr-un simulacru executat. Ghinionul deţinutului îl 

reprezenta inima lui, prea sănătoasă. Apoi, în conducerea comunistă, în 

urma unor succesiuni la vârf, a venit alt prim secretar, care dorea să-şi 

creeze o imagine mai bună în vest şi cum prin ambasadă politicienii SUA 

ştiau totul, iar liderul român ţinea neapărat să facă o vizită oficială dincolo 

de ocean, care i-ar fi crescut prestigiul şi l-ar fi făcut să câştige în 

popularitate, i-a comutat pedeapsa în douăzeci şi cinci de ani de muncă 

silnică şi cinci ani suspendarea drepturilor civile. 

Padre Gonzales trecea liniştit degetele subţiri şi uscate prinzând 

mărgelele rozariului. Înalt şi cocoşat, cu degete subţiri şi ridate precum 

ghiarele, părea o pasăre aplecată asupra boabelor. Prère Bernard îşi plasase 

trupul puţin rumbicond, şezând vizavi, cu mâinile odihnindu-se pe 

pulpanele sutanei. 

− Nu numai vorbele, zise primul, ci credinţa profundă contează! A trăi 

pentru şi prin Dumnezeu. 

− Dar trebuie să ne-o manifestăm şi prin vorbe aşa cum ne-o imaginăm 

plastic prin icoane, care fie vorba între noi, de multe ori sunt nişte kiciuri 

ordinare. 

− Ascetismul monahal este manifestarea cea mai potrivită a apropierii de 

Dumnezeu. 

− Ai citit filocalia ortodocsă? Cum să predicăm? Nu ştiu dacă călugării 

sunt cei mai potriviţi pentru a înţelege viaţa contemporană. 

− Dar sunt cei mai apropiaţi de spiritul credinţei. 

− Uneori au impus-o cu sabia. Chiar dacă garda şi lama templierilor 

formau o cruce, ultima se scălda în sânge. Una din cele zece porunci este să 

nu ucizi! 

143

Dan Morand 


− Templierii au recucerit oraşul sfânt. În faţa armelor nu poţi cuvânta 

numai cu sfânta scriptură în mână, fie că ai creştetul ras sau acoperit cu un 

fes. 

− După crimele rebelilor fundamentalişti în Algeria am început să regret 

că nu port sub sutană un pistol pentru autoapărare,. Nu este un simţământ 

prea creştin! 

− În Estul Europei au fost destui preoţi şi călugări care lucrau pentru 

„cooperativa ochii şi urechile“. Tatăl meu şi camarazii lui au fost trădaţi, 

prima dată, chiar de către doi agenţi deghizaţi în preacucernici. După 

spovedanie, duhovnicul l-a apăsat cu anteriul pe cap, iar din spate, un 

securist îmbrăcat în călugăr i-a pus ţeava pistolului în ceafă. 

Dumitru se întrerupse stânjenit când îşi dădu seama că se luase cu gura. 

Leon, devenit Tarïq, mângâie barbişonul de modă marocană, cu intenţie 

vădită de a trece sub tăcere ceva inimaginabil. 

− Ortodocşii s-au limitat la cucerirea şi dominarea propriei naţiuni, ceea 

ce se poate întrevedea în autocefalie. Legătura cu Constantinopole, via 

muntele Athos, este de veneraţie frăţească, dar nu de subordonare. În aria 

naţională toţi am fost exclusivişti, atât catolicii cât şi ortodocşii au vrut 

unicitate şi prin asta puterea absolută. 

− Dorinţa de hegemonie i-a apropiat de puterea politică. Pe parcursul 

istoriei, în apus, papa, unsul lui Dumnezeu pe pământ, încorona regii. În 

est au preluat doctrina comunistă: „cine nu e cu noi e împotriva noastră“. 

Preoţii greco-catolici au înfundat puşcăriile, parohiile lor au fost date 

seminariştilor ortodocşi, iar bisericile lor au fost transformate în depozite 

păzite de soldaţi. 

Leon Man se ridică, luă ibricul şi îi chestionă dacă mai doresc cafea. 

Preoţii rămâneau la ceaiul de Mentha Aquatica, dar doreau încă o porţie! 

Planta creştea viguroasă sub soarele Africii tot timpul anului, iar ceaiul 

preparat din frunzele verzi avea gustul mult mai proaspăt şi mai puternic, 

faţă de infuzia din frunze uscate pe care o beau în Europa. 

− Melanjul ăsta greco-catolic îmi pare o eroare. Nu cred că mai este 

necesar pentru catolici să accepte abateri de la ritualul slujbei. 

Din partea unui bonom, strânsul sever al buzelor părea puţin caraghios 

pentru Bernard. Padre Gonzales flutură una dintre palme prin aer ca şi cum 

ar fi alungat ceva inefabil, dar supărător, un fel de insectă din iminenta 

apropiere a feţei bisericeşti. 

− Catolicismul a fost religia imperiilor şi prin urmare a servit 

expansiunea colonială. Conquistadorii justificau războaiele pentru 

creştinarea sălbaticilor şi mulţi necredincioşi au fost duşi în sclavie. 

Victoriile erau dedicate sfinţilor şi jefuirea bogăţiilor şi înrobirea oamenilor 

părea pe deplin justificată. După ocuparea coloniilor, cultul a acceptat şi 

144

Dan Morand 


concesii de faţadă. Bisericile şi veşmintele preoţilor puteau să respecte 

tradiţiile băştinaşilor. 

− La noi catolicismul s-a răspândit din evul mediu în Moldova. După 

exemplul estului, ce a exilat ortodocsismul, să nu uităm că două imperii au 

vrut să-l extermine, fără a reuşi, în momente şi în condiţii istorice diferite, 

cel otoman prin cucerirea Constantinopolului şi cel sovietic prin tragerea 

cortinei de fier între Est şi Vest. Fraţii capucini, deţinuţi şi, în parte, 

exterminaţi de comunişti prin închisori, au reapărut după eliberarea de sub 

tirania dogmei cu „Trăirea evangheliei lui Cristos după învăţătura 

bisericii“. În Oneşti avem un sanctuar al fericitului Ieremia. 

− Există o dilemă chiar şi în câte feluri putem scrie şi citi numele fiului 

lui Dumnezeu. 

− Scuze, Leon, dar, dacă ai fi musulman adevărat, ai reflecta că numele 

profetului se scrie şi pronunţă în nouăzeci şi nouă de feluri! 

− Sunt întristat că regimul ăla de represiune sălbatică şi absurdă a făcut 

atâtea victime printre clericii şi credincioşii catolici. Există un anuar de 

unde am citit şi despre Fratele Bonifacius, călugăr din Congregaţia «Fraţii 

Şcolilor Creştine» în Oradea. A fost arestat imediat după câştigarea 

alegerilor de FDP76 şi instaurarea republicii populare. Săracii oameni n-au 

avut decât vina să formeze grupe de elevi care şi-au luat sarcina de a ajuta 

periodic, cu haine, încălţăminte şi alimente, familii sărace din oraş. 

− În vremea aia, să constitui grupe sau grupuri se putea asimila cu 

organizaţii, iar munca obştească cu cea subversivă. Numai organele puterii 

populare aveau dreptul să ajute populaţia, fapt pe care îl declarau ostentativ 

prin sloganuri infailibile, dar pe care „de facto“ o sărăceau şi o înfometau. 

Reţeta a fost impusă şi preluată servil de la imperiul estic. 

− Vina asta, după organizarea şi întărirea represiunii la scară naţională, se 

numea eufemistic „a fluiera în biserică“! 

− Femeile însă nu fluieră pentru că este un obicei mitocănesc. Rolul lor în 

educaţie este mai de lungă durată decât al bărbatului, care reprezintă mai 

mult un mentor. Mama, în schimb, are comunicare nemijlocită cu copiii şi 

le transmite un model de comportare detaliat, ce trebuie aplicat în societate. 

Leon îşi amintea rugăciunile şi canonul de meditaţii al bunicii lui din 

partea mamei, pe care o surprindea în faţa icoanei Sf. Fecioare bătând 

mătănii. Rozariul bunicii îl păstra în scrin şi uneori mama, îl lua trecând 

bilele multicolore înşirate pe aţă pe rând printre degete. Vecinii românilor 

din Balcani, grecii şi turcii, duşmani ireconciliabili prin istorie, utilizau 

obiectul ăsta să murmure rugăciunile sau canoanele ca să li se ierte păcatele 

sau, pur şi simplu, ca banalitatea vieţii cotidiene să fie numărată fizic, apoi 

numerotată, ca să nu-i strivească. Dracu’ s-o ia de plictiseală! 

76 Frontul Democrat Popular 

145

Dan Morand 

 

48. Derapaj 


Şoseaua litoralului şerpuia de la Safi spre Agadir de-a lungul coastei şi 

pasagerii Peugeoului primeau, din stânga oblic razele soarelui puternic de 

la tropice. În Evul Mediu, Agadir a fost un sat pescăresc, Agadir el-Arba’. 

În 1505 portughezii au construit o cetate, numită Santa Cruz do Cabo de 

Gué, căzută în 1541 sub stăpânirea lui Saadin, al cărui Kasbah, din vârful 

dealului, supraveghea golful. Agadir a înflorit timp de două secole până ce 

în 1731 a fost distrus complet de un cutremur, iar portul a fost închis şi 

mutat la Essaouira. 

Automobilul închiriat se înscria de-a lungul unor curbe strânse, în dreapta 

oceanul sticlea oglinda aproape fără valuri, întinsă până ce se contopea cu 

cerul senin, iar liniştea ascunsă în fundul unor râpi ameţitoare era 

conturbată de valuri minuscule ce spălau rufe şi le întindeau la uscat pe 

stânci. Razele le încălzeau feţele, fără să îi orbească, deoarece călătorii 

purtau ochelari de soare. Hoteluri moderne îşi aşezau grădinile de vară ale 

restaurantelor până pe plajă, cu umbrele parasolare şi piscine cu şezlonguri. 

În grădina unui restaurant, spre extremitatea sudică a plajei, Man conversa 

cu un grup de nemţi. Turiştii se interesau de bronzul rezidenţilor, «cât 

sunteţi de bronzaţi, ce repede aţi reuşit?». Când au auzit că lucrează aici un 

bărbat între două vârste a protestat dezamăgit. 

− Dar aici nu puteţi câştiga bine! 

− Suntem plătiţi mai bine decît la noi! îl asigură Man. Estul trăieşte o 

criză de identitate, între prăpădita dictatură a trecutului şi promisiunile 

neonorate ale „raiului“ capitalist. 

− Reformele merg încet , aminteşte-ţi dragă de DDR 77 ul nostru. Cât timp 

şi câţi bani ne-a costat. Rolf a fost consilier pentru reconversie în industria 

instrumentelor de precizie, afirmă roşcata. 

− Dederiştii au fabricat tot timpul instrumente optice de precizie, recte 

Carl Zeiss Jena. Am aplicat tehnica lor la măsurarea deplasărilor de baraje 

hidrotehnice. 

Lui Man îi trecură prin minte vorbele amicului Dieter despre consilierii 

din Vest. „Sunt mai toţi şomeri sau pensionari reactivaţi, care, cică şi-au 

oferit serviciul, dar încasează prime substanţiale din fondul de întrajutorare, 

cel puţin de trei ori salarul nostru mediu“. 

− În instalaţiile de automatizări introduceam multe AMC 78 -uri de 

fabricaţie est-germană. Unele au fost asimilate şi de sovietici, prin CAER 79 , 

77 în română RDG − Republica Democrată Germană 

78 aparate de măsură şi control 

79 Comitetul de Ajutor Economic Reciproc, din fostul lagăr comunist 

146

Dan Morand 


dar întotdeauna preferam calitatea şi tradiţia. Când dădeam derogări, 

aprovizionarea aducea şi aparate sovietice pentru că erau mai ieftine, dar 

după ce au apărut probleme la punerea în funcţiune, am revenit la primele. 

− De ce nu le-aţi asimilat chiar voi? se interesă alt neamţ cu faţa plină de 

pistrui şi ochelari cu dioptrii mari. 

− Am avut încercări, unele chiar au fost într-adevăr asimilate mai întâi la 

Bucureşti, apoi la Timişoara, în perioada când Ceaşcă a impus plata tuturor 

datoriilor şi nu se mai putea cumpăra nimic pe valută. 

− Nu poţi face totul într-o ţară mică. Doctrina independenţei statale nu 

trebuia extinsă şi la autonomia industrială sau economică. E un fel de nucă 

în perete, în contextul comerţului mondial şi al globalizării. 

Nemţii decolaseră din München cu un avion-charter aterizând la Agadir. 

Cum nu mai scăpau de insistenţele unor ghizi locali, s-au văzut obligaţi a 

urca pe cămile şi au făcut o drumeţie până în dreptul insuliţei. Berberul a 

lovit cu călcâiul cămila la baza gâtului şi corabia deşertului şi-a aşezat 

carena pe nisip. Dumitru, dând să coboare, s-a împiedecat în scara şeii, s-a 

rostogolit în nisip, iar turbanul bleu, cu capătul căruia îşi ştersese 

transpiraţia, s-a desfăcut dezgolindu-i chelia. A început să înjure pe 

nemestecate în română. 

− Ce bine că domnul s-a descărcat înjurând, comentă vizitiul. 

De la debarcader, nemţii au plecat cu o barcă cu motor să viziteze insula. 

Celălalt barcagiu se târguia în faţa lor, scăzănd mereu preţul, socotind cu 

disperare câştigul pierdut faţă de coleg, care la cârmă se îndepărta rapid de 

ţărm. 

− Noi nu avem salarul nemţilor, le explică Dumitru. Hai, să înotăm în 

ocean până se întorc. 

Sasu lansă o cascadă de râsete seci măsurănd dispreţuitor corpul lui Man, 

cu ostentaţia afişării forţei brute, în timp ce îşi stropea pieptul şi umerii 

pentru a se acomoda cu temperatura apei. 

− Fiecare pe culoarul lui, nu-i tăia calea, ţipă Ştefan tolănit în nisip la o 

distanţă respectabilă de berberii, care beau ceai de Mentha Aquatica. 

Întinse, la umbra unui hăţiş de acaţia, cămilele rumegau tacticoase câteva 

urme de borhot, poate tărâţă uscată, dintr-un lighean roşu de plastic. 

− Ne reîntâlnim mâine la plajă? se interesă amical neamţul pistruiat, după 

întoarcerea bărcii. 

− Nu, azi trebuie să plecăm spre Safi pentru a reîncepe serviciul. 

− A, rosti femeia saxonă decepţionată. Un concediu la soare merge: 

peisaj exotic, baie în apa, puţin cam rece a oceanului. Să stai zi de zi între 

nefericiţii ăştia te deprimă. O droaie de cerşetori mişună în faţa hotelului. 

Sărăcia e prea mare şi e greu de îndurat. 

− Scăpaţi cât mai repede de aici! conchise ochelaristul pistruiat. Ce 

credeţi că aţi găsit? Deşert material şi spiritual. Cât timp stai în hotel, te 

147

Dan Morand 


simţi ocrotit, dar dacă ieşi afară dai numai de nisip, pietre şi cerşetori. Ai 

văzut la cămilari cum se holbau la dolari? 

Roşcata aprobă cu o înclinare uşoară a capului. 

− Ridicau preţul şi se certau pentru fiecare para. Au fost atât de insistenţi 

încât am crezut că ne iau la bătaie dacă nu le plăteam cât cereau. 

− Aşteptarea pentru întoarcerea bărcii ne-a costat destul de mult. Încă 

douăzeci de dirhami de cămilă. 

Bărbatul cu chelia ascunsă sub o pălărie de plajă profită de pauză pentru 

a-şi expune părerea. 

− În definitiv totul era relativ pentru că nu aveau afişat niciun preţ. 

Privirea aia sălbatică, imaginea feţei şi gesticulaţia insistentă a mâinilor te 

agasează, aproape te înfricoşează. Nu se uită uşor ... îţi revine mereu în faţă 

ca o obsesie, clipi semnificativ vilegiaturistul pentru a le câştiga simpatia. 

− Când necesităţile materiale nu sunt satisfăcute, viaţa devine o luptă 

zilnică. Într-o îngrămădire ca Medina, omul se luptă în jungla unui 

megalopolis arhaic, acum suprapopulat, deci extrem de poluat. Numai 

animalele sunt mai nefericite decât oamenii de aici, conchise Leon. 

− Ai văzut cămila care îl trăgea cu dinţii de mânecă pe stăpân? Nu cred 

că cerea atenţie, grijă sau mângâiere, ci numai de mâncare. 

− Cămilele domesticite sunt la loc de cinste, ca şi caii, căci proprietatea 

mai multora îţi rezervă un loc de frunte în ierarhia nomazilor. Măgarii, 

catârii şi caprele sunt nişte paria, deci exploatarea lor poate fi mai intensă. 

− Mahomedanilor le place să aibă parte de linişte spirituală. Bărbaţii se 

adună la moschei cu turbane albe şi corpuri înveşmântate în albul purităţii 

şi discută despre universul sublim, în care spiritul lor contopit cu Mahomed 

atinge fericirea. 

Pe drumul de întoarcere spre Safi, cefele europenilor îndurau arsura 

soarelui ce se tot îndepărta de ţărm pentru a apune în ocean. Dumitru îşi 

acoperise ţeasta golaşă, de zăgan, cu turbanul desfăşurat, din care sfârşitul 

fâşiei, vârât sub guler, îi proteja ceafa. Andrei Sasu trăsese pălăria colonială 

spre ceafă, iar Man întorsese şapca pe cap. Din senin, un nor venit de pe 

ocean se îngroşă şi lăţi, până întunecă tot orizontul. Apoi, purtat de un vânt 

ce îşi sporea viteza, se îndreptă spre uscat tot mai aproape, până ce îi ajunse 

din urmă. Stropii căzură, la început rari, dar mari, apoi tot mai deşi, şi 

vântul crescu în intensitate, aproape de furtună. Chiar cu ştergătoarele de 

parbriz în viteza a doua stratul de apă ce curgea pe parbriz nu le mai 

permitea să vadă în faţă, aşa că Sasu fu nevoit a trage pe dreapta. Bărbaţii 

de pe scaunele din faţă au aprins ţigările. Nisipul de pe dunele roşiatice 

sălta sub loviturile picăturilor grele de apă şi ridica un jet de praf diafan, 

pentru ca mai apoi uscăciunea să le absoarbă. 

− Bună plajă. Cu cât mergi spre sud, cu atât soarele e mai tare, zise 

Dumitru. 

148

Dan Morand 


− Suntem abia la jumătatea lui aprilie. Aici plouă de vreo trei ori pe an, 

adăugă Sasu. 

Aruncară ţigările în nisipul ce aburea sub soarele din nou nemilos, care 

reapăruse printre norii cumulus răsfiraţi de vânt. Sasu luă loc la volan, 

schimbându-l pe Dumitru. Şoseaua urca curată, cu serpentine strânse, 

urmând o direcţie paralelă cu faleza înaltă. Brusc, după o curbă, strălucirea 

pielii de bivol a asfaltului, încă ud, fu estompată de o uriaşă pată, de un 

roşiatic murdar, cu margini neregulate, asemeni meandrelor unui râu. 

− Nu mai e niciun copac, de unde umbră, se miră Man, ridicându-se pe 

bancheta din spate pentru a vedea mai bine. 

− Nu frâna, fir-aş al naibii, nu frâna, breee... mai apucă să strige Dumitru. 

Sasu nu mai avu timp să schimbe viteza, căci încercă prea târziu 

manevra, răsucind doar volanul, care strâns în menghina labelor lui, nu-l 

mai asculta. Peugeoul, asemeni unui robot stricat, descrise S-uri tot mai 

largi până ce atinse buza abruptului, unde, după o clipită de cumpănire, se 

prăbuşi. Tabla maşinii scrâşnea la fiecare izbitură de stânci, se zgâria şi se 

sfâşia, apoi rânjea, ca o conservă atinsă de lama unui desfăcător. După o 

cădere săltată pe mai multe praguri, se opri la vreo cincizeci de metri mai 

jos, agăţată de stâncile desprinse din perete, chiar la marginea oceanului. 

Un vrac de tablă şifonată, fără a putea plonja mai jos, trasă de gravitaţie, 

pentru a se răcori în adâncul turcoise tivit de valuri. 

La cincisprezece minute după miezul nopţii din 29 februarie 1960, 

Agadir a fost distrus din nou de un cutremur. În ultimele cincisprezece 

secunde oraşul a fost incendiat şi au murit mii de locuitori. Pe frontalul 

porţii Kasbashului, refăcut după cutremur, arabii au scris: „Respectă-ţi 

regele, dar ai frică de Domnul“. 

149

Dan Morand 

 

49. Cuplul Euro şi Dolara 


Când i s-a născut băiatul, tata Pongo, s-a tot răsucit în pridvorul colibei ce 

nume să-i pună şi n-a ştiut, care poate fi mai bun de noroc, aşa că s-a dus în 

centrul gităniei, la unchiul Rolă, care a scos o bancnotă verde din şerpar, pe 

care i-a arătat-o. 

− Ştii tu, ce asta ié? 

− Numa’ o sută de euro! 

− Mucles, neam, euro îi cea mai valoros ban, hai să-i zicem Euro, că 

poate o să tragă banii la el! Neam de neamul nostru de ţigan nu a avut bani, 

ba ne-au sărăcit şi comuniştii când au pus curcanii că ne confişte salbele de 

cocoşei. 

Un an mai târziu, când s-a născut fata, tatăl ei Ţol şi mama Mercedes au 

mers şi l-au consultat tot pe unchiul Rolă, căci menirea unui bulibaşă era 

tocmai să-i scoată cu faţa curată din orice încurcătură. 

− Şi voi sunteţi la fel de amărâţi! Şi vouă vă trebuie bani! Dar numele de 

euro e de băiat şi l-am dat deja, dar, mai ştiu un ban tare! Şi scoase altă 

bancnotă dintr-un buzunar al şerparului. Ce-i asta? 

− O sutică de dolari! făcu Mercedes, holbându-şi ochii cât cepele spe 

bani. Să-i zicem Dolores. 

− Proastă idee! Dolor es în spaniolă durere şi în Spania toţi ţiganii sunt 

fericiţi că se îmbracă, mănâncă şi au case ca şi spaniolii. Le-au asigurat 

aceleaşi condiţii de viaţă, auzi?! Pe noi nu ne arde cum ni se zice, zice-ne şi 

jumară, papară sau slană, ba chiar şi nucă cu rahat sau invers rahat cu nucă, 

numai bani de mâncare şi căldură în case să avem, că şi acum trăim prin 

bordeie! 

− Nu toţi, numai unii. Nu vezi la tine Rolă, nu vezi ce pagodă îţi 

trânteşti?! 

− Uită-te bine la mine, da’ uită-te bine! Am fost primul ţigan cerşetor în 

Berlinul de Est, după ce au stricat zidul! Cu mărcile de acolo, cu banii ăia 

mi-am făcut traiul mai bun! Să-i zicem Dolara, că atunci schimbam mărcile 

pe dolari şi n-a fost o idee rea, că dolaru’ a tot crescut la bursă. 

Mama Mercedes, care în adolescenţă şi ea şi-a schimbat prenumele după 

noua maşină cu care s-a întors Rolă din Germania, atunci când Dolara a 

împlinit vârsta primei scurgeri i-a zis sentenţios: 

− La o ţigancă fecioria-i la mare preţ. Să ţii cont că o dolară găurită nu 

mai valorează cât o dolară intactă! 

Şi în vorbele astea parcă ar fi fost inspirată spiritual, personal, de 

Imaculata. 

150

Dan Morand 

 

50. Gâştele lui Pongo 


Gitanii din Porumbari, cătun mai apropiat de Bumgartul de Jos decât 

cătunul de sus, trăiau majoritatea în bordeie, cu un fum trimis către cer de 

hornul unei sobe mari care îşi termina spatele în unica odaie, unde dormeau 

mai toţi, claie peste grămadă, sobă care se lungea în bucătăria antreu prin o 

plită pe care se găteau cartofi fierţi în coajă, fasole şi mai rar carne de 

gâscă, iar la sărbători de porc. După ce plita se mai răcea pe ea leneveau 

mâţele şi plozii, care nu mai încăpeau în cameră. Hornul se obtura cu un 

şibăr când tot fumul ieşea în podul înnegrit de cenuşă, care servea iarna 

drept afumătoare. 

Unul dintre puţinele norocuri, pe care viaţa de sărăcie lucie, urmare 

directă a unei subdezvoltări zonale, le-a oferit-o, a fost cea cu gâştele, 

deprinsă tocmai de la păsări care zburau libere până în capul satului, unde 

păşunea întâlnea un meandru al râului. Nici unul dintre gitani nu ar fi 

îndrăznit a fura de la românii din sat, căci «mocanii-s tare răi de pagubă şi 

dacă se mânie pot face moarte de om». Ocazia a apărut când tata Pongo a 

găsit un ou mare pe imaş, deoarece gâştele libere ouau pe unde apucau şi a 

încropit un cuibar aşezat în scorbura unei sălcii bătrâne, chiar lângă vadul 

râului, unde gâştelor le plăcea să ciugulească iarbă, alge şi peştişori mici 

din apă. Pongo a sacrificat şi câteva grăunţe de porumb împrăştiate 

împrejurul cuibului, pentru a momi păsările, în speranţa că se vor oua 

înăuntru. Apoi a răspândit prin cele mai vechi vrăjitoare din gitănia satului 

zvonul că nu e bine să cauţi de dimineaţă gâştele de ou şi să nu le dai 

drumul la păşune, căci se vor opri din ouat. Prezicerile vrăjitoarelor, numite 

în sat ghicitoare, căci vraja în limbajul mocanilor însemna numai ceva de 

rău şi în ruptul capului nu ar fi mers la una dintre ele şi nici nu ar fi primit-o 

în casă, căci printr-o tacită conspiraţie a obştii, încurajată de spusele unui 

călugăr fanatic de la schitul din Peştera cu Tavanul Înstelat, unde se vedea 

sus de tot cerul după ce plafonul de stâncă fisurat de ape s-a prăbuşit în 

vremuri imemoriale, «ar fi meritat să fie arse de vii pe rug, ca pe timpul 

inchiziţiei, deoarece ghicesc în cărţi, dau cu ghiocul sau au vedenii prin 

sticla afumată a lămpaşului», le-au influenţat totuşi pe femeile din sat. 

Pongo, ajutat de mama lui, a strâns ouăle şi le-a pus sub cea mai mare găină 

din rasă grea, cumpărată la subpreţ dintr-un târg, când a căzut cloşcă. Puii 

de gâscă au crescut şi respectând instinctul genetic s-au lansat pe apa râului 

exasperând mama cloşcă, rămasă cotcodăcind speriată la mal. Şi au început 

a creşte mari cu ce le oferea natura de mâncare şi mai puţin familia lui 

Pongo, câte o «fiertură din coji de crumpene, că abia avem noi ce da la 

plozi». Atunci una dintre femeile din sat, atrasă de zgomote «cotcodăceşte 

151

Dan Morand 


cloca disperată» a văzut o dată bobocii la râu şi a mai chemat încă una şi 

amândouă tare s-au mirat cum se făcea că, din sat, niciunul nu mai avea pui 

de gâscă numai Pongo în gitănie. Cum mintea românului, funcţionează mai 

încet, «dacă tot îi dată de sus, din ceruri», până la urmă, mocanilor li s-a 

părut curioasă prezicerea ghicitoarei cu «gâştele de ou» pentru că 

ghicitoarea coincidea cu soacra lui Pongo. Aşa că au făcut legătura şi nu au 

mai lăsat gâştele cu ou pe câmp, iar gâştele nu au mai ouat în scorbură 

pentru familia lui Pongo. Nu face nimic, că Frosa nu stătea de pomană şi 

dacă trebuia putea să pună pe tavă preziceri noi. Prima prezicere a făcut-o 

că pentru anumiţi săteni «a fost dat norocul în visu’ de peste noapte şi trebe 

să ia drumul de căruţe spre Sighii pentru a juca la loz în plic o sumă mai 

mare de o sută de lei». Noaptea, nepotul ei Euro s-a dus la cei vizaţi de 

norocul ceresc cu o găleată plină cu bălegar diluat în «apa din fântână» şi-o 

mătură de curte fără coadă, dintre acelea pe care meseriaşii din Porumbari 

le produceau, tăind ramuri de mesteacăn ca să le vândă în piaţa Cibin şi le-a 

stropit porţile. În zori, la plecarea ciurzii conduse de Chipu, împrejurimile 

duhneau de la o poştă a noroc divin. Nimănui nu i-a picat fisa, trecând cu 

vederea coincidenţa norocoşilor cu crescătorii de gâşte. 

Fata Frosei, Chiva, cu care Pongo se căsătorise «la cinşpe ani» şi 

împreună aveau patru copii, lucra la o firmă de curăţătorie din oraş, numită 

Big Cleaning Company şi poreclită de gitani Lustru’ Argintiu. Firma 

trimitea femeile de servici, ba pe la firme, ba pe la persoane private şi 

Chiva a căzut cu tronc unui om cu stare de la oraş, holtei, aflat la prima 

bătrâneţe, în vila căruia trăgea praful cu aspiratorul, îmbrăcată foarte cochet 

în hainele primite cadou rămase de la fiica acestuia emigrată în America şi 

fin parfumată arunca craiului ochiade provocatoare. 

«Şi ce dacă am peste patruzeci, încă arăt destul de bine ca să fac cuceriri 

şi nimeni nu ştie nici că am şi nici cum am crescut patru copii. Iar moşulică 

ăsta la peste şaizeci n-o să mai tragă ţoalele de pe mine, nici n-o să mă 

răstoarne imediat peste cap. Ajunge să tragem o pipă împreună, să mă uit 

galeş, să-l mai mângăi. Dacă vrea masaj intim decontează separat şi nimeni 

nu va şti nimic». Totuşi, mama Frosa a început a bănui ceva, de câte ori 

fiica ei Chiva se galanterea şi-i zise: 

− Chivuţa mumii, să nu-ţi iei amant, că ştii cât de nebun îi Pongo ăla, al 

tău! 

− Nici vorbă de amant, mumă scumpă! Da’ cavalir pot să ţiu, dacă-i 

galant şi mai dă câte ceva pentru cochii! 

− S-a întors iară Rolă din Germania cu alt Mercedes şi o remorcă plină de 

mobilă. Se laudă peste tot că a făcut peste cincizeci de mii de mărci şi-şi 

cumpără teren şi-şi face altă pagodă în livadă. 

− Cincizeci de mii de mărci, neam de ţigan n-a avut atâţia bani, ba ce să 

zâc toată ţigănia la un loc nu poate strânge nici măcar o parte din bănetul 

152

Dan Morand 


ăsta?! Să-l trimitem pe Pongo la bulibaşa, doar îi vărul lui, să facă şi el câte 

ceva mangoţi! 

Pongo stătea pe vine în faţa lui Rolă, al cărui tur se odihnea pe un taburet 

arhaic, cu faţa cioplită dintr-o bucată de trunchi de ulm şi trei picioare din 

crengi cu scoarţa julită pe alocuri. Dosul „latifundiarului“ Rolă abia mai 

încăpea pe taburet, omul făcuse burtă şi vorbea rar şi cu ton răspicat, pentru 

a-şi da mai multă importanţă. 

− Ce să fac, măi, Rolă, aici? Nimeni n-are grijă de noi! Lucru cu zâua, ba, 

de-l ajut pe Marinică la înciocolat coşciuge, ba, la Zbangu la fierărie, unde 

scot cuie vechi din potcoave. Îndrept cuiele strâmbe şi curăţ copitele la cai. 

− Da’, numai tu din ţigănie mănânci gâşte coapte! Cu ce le umpli? 

Pongo nu răspunse direct la întrebare, dar făcu o mutră miloagă, să-i 

plângi de milă. 

− Vezi bine că le-am crescut de pui, n-am dat cu giula! Coliba aia 

prăpădită şi doi cai la căruţa cu coviltir, pe Amo şi Vădana, care pasc liberi 

pe islaz, atât am pe suflet. 

− Dacă pleci cine îi ţine? 

− Cine, doar am cine, nu-s cinci guri la casă?! Chiva le poate arunca ceva 

înainte să plece la oraş, apoi le dau cochiii când se întorc de la şcoală. Dacă 

plec îl iau şi pe Euro să-i deschidem mintea. Zici că facem ceva în 

Germanica? 

− Facem, facem că doar mai găseşti ţigani de la noi prin tot Berlinul. 

Numai să nu-l iei pe Purecel, că nu te mai trimit. Ăla rămâne la moara pe 

apă că toată lumea trebuie să macine şi să aibă făină, ca să aibă ce mânca. Îi 

dau tot io de lucru mai încolo, când încep să-mi ridic vila. Şi poate să mai 

prindă nasoalele de zglăvoace80 pe canalul morii. 

− Pământ ai?! 

− Nu-i destul în Sărături? Acolo nu cultivă nimeni că nu se face niciun 

rod! 

− Da’ acte nu trebe? 

− Numa rumânii-s proşti să dea banii pe acte, dar noi ţâganii nu mai 

chierdem timpu’ cu aşa ceva. 

− Şi zi-mi, Rolă, cum să fie Germanica asta? 

− Mare împărăţie, cam aşa cum o hi aia din cer, de vezi ce n-ai mai văzut! 

Totu-i numa’ lumină, curat ca-n palmă şi vitrine pline cu mâncare. 

− De ce nu ne-am născut şi noi acolo? 

− Ió zic că se poate să ne hii născut. Numa’ că şeful nemţilor, Hitler ăla, 

ca şi Antonescu la rumâni, ne-o gonit şi pe care nu ne-o gonit ne-o omorât. 

De ce crezi că noi, ţâganii, n-avem buleftin? 

− Nu ştiu zău! 

80 guvide de apă dulce 

153

Dan Morand 


− Pentru că nu ne fac rumânii, că noi nu suntem rumâni şi nu suntem 

înrudiţi cu nicio naţie din Europa. Noi suntem nomazi şi ne putem aşeza pe 

unde vrem. Suntem apatrizi! 

− Bine zici, dar bani şi acoperiş de un’e? 

− Ascultă bine ce te învăţ ió şi n-o să-ţi pară rău! Luaţi trenul până în 

Berlin Hauptbahnhof. 

− Hoo, că n-am înţeles! 

− Sigur că n-ai înţeles, doar îi pe germană! 

− Scrie-mi-l pe ceva ca să nu-l uit. 

− Eşti mangá, măi, Pongo? Ió nu ştiu scrie şi tu nu ştii citi! Întrebi şi tu 

prin jur şi-ţi zic alţii. Trenu’ opreşte chiar înăuntru gării şi de-acolo iei un 

S-bahn până în staţia Alexander Platz. 

− Hoo, iară mă-ncurc şi uit! Prea multe cuvinte străine. De ce tocmai în 

staţia aia? 

− Acolo au o clădire pentru casa de bilete şi bude, deci acolo puteţi locui 

până vă ridică autorităţile. 

− Nu ne ascundem de poliţai? 

− N-ai cum, Germania-i ţară organizată, află de tine cum ai intrat. Numai 

că dacă te ascunzi şi te aşezi fie la marginea oraşului în cocioabe din carton 

de ambalaje, fie în uzine părăsite ce trebuie demolate, te lasă un timp în 

pace că nu-i prea deranjezi şi atunci trebuie să furi, ca să ai ce mânca. 

− Deci mă aşez în gară în văzul lumii?! 

− Ai văst că te-ai prins! Pe la casă trec mulţi, vă văd şi vă miros, ba mai 

ţineţi buda ocupată, ba mai încălziţi la spirtieră un ceai sau o conservă ... 

− Îmi place, zău că îmi place al naibii de mult. Ce n-aş da să ajung mai 

repede la Berlin! 

− Cumpăraţi de aici bilete Arad-Berlin la accelerat. Să nu vă coboare 

controlorii şi grănicerii din tren! 

− Accelerat zici, nu-i prea scump? Până la Sighii am luat numa’ 

personalu’. 

− Adios Pongo, de ce nu vrei să pleci la Berlin cu căruţa cu coviltir? 

154

Dan Morand 

 

51. Euro la Berlin 


Tatăl şi băiatul stăteau în picioare pe culuarul trenului, în dreptul 

geamului cu feţele lipite de sticlă, pentru a viziona toate locurile prin care 

acceleratul, urmând calea de fier, gonea sau mai stătea la stopuri. Euro, de 

obicei vorbăreţ, acum înlemnise de surprindere, până ce s-a făcut seara şi 

marea de lumini a Pragăi s-a aprins scânteind şi pulsând în noapte. 

− Tatăă, să hiu al naibii, de ce-i atâta lumină pe aici şi la noi atâta 

întuneric? 

− Noi facem iconomie, băiete! îl cuprinse ocrotitor tata Pongo cu braţul 

drept pe după umeri. 

− Însamnă că ăia care vor trăi după noi pot să se lăfăiască în lumină şi-n 

mâncare, că la noi în ţigănie am făcut iconomie şi la mâncare şi la săpun şi 

la detergent, adică mai la toate. 

În gara centrală din Berlin au coborât, terorizaţi de anunţurile amplificate 

de megafoane într-o limbă necunoscută, de panourile de afişare pe care 

literele se aprindeau, o luau la fugă şi apoi se stingeau, lucruri minunate, 

care la ei, prin ţară, nu se puteau vedea, poate, numai în capitală, dar pe 

unde călcau foarte rar, tocmai din cauza fulminantei mafii gitane! 

Odată, numitul Ţucă, a fost momit în autoservirea din gara de nord de 

către una care-i oferea amor la botu calului, tentaţie la care niciun gitan, 

neam de neamul lui, nu-i poate rezista. Deşi Ţucă a insistat că se strecoară 

în toaleta fetelor, zombora a pretextat că poliţia TF face controale şi îi poate 

surprinde şi până la urmă l-a atras în parcul din faţă, apoi după ce i-a făcut 

lipici cu buzele, l-a urcat într-un taxi, care l-a costat o groază de bani pentru 

că guşterul de la volan zicea că circulă direct, dar îi ocolea, nici tânărul nu 

ştia pe unde, numai zombora pe scaunul din faţă îi indica drumul şoferului, 

care i-a lăsat pe-un maidan prăfos, unde i-a lătrat o droaie de câini 

vagabonzi, de tinerii au fugit la scara unui bloc din beton scorojit la 

geamurile căruia pâlpâiau lumini slabe, ca de la lumânări. 

− Ne-au întrerupt curentul că n-am achitat timp de trei luni. Hai să te 

conduc cu lanterna, se lipi zombora de musiu, să-l mai încurajeze. Sus, 

numai ce s-a deschis uşa, că s-a trezit cu toată familia împrejur şi apoi sari 

pe el că de ce vrea să le necinstească fata. 

− Te ţinem aici până ne trimite ceva bani, bulibaşa tău. La fată te poţi uita 

cum îşi schimbă hainele, dar să n-o atingi nici măcar cu un deget că băgăm 

cuţâtu’ în tine! 

Şi-a mâncat toţi banii pe zaharicale şi sucuri, maram să fie galanton cu 

fata. L-au lăsat să plece după ce bulibaşa din Porumbari le-a trimis un porc 

de o sută de kile, numai bun de tăiat la Crăciun. 

155

Dan Morand 


Şi cum se tot holbau în toate părţile şi de derută nu ştiau încotro s-o ia, 

numai ce aud voce gitană din patria mumă şi se pomenesc în faţă cu Păun 

acarul, pe care soarta crudă l-a obligat să părăsească traiul „regesc“ de 

acasă. Ar fi rămas bucuros pe post, de „casă, casă dulce, de te gust nu m-aş 

mai duce“ numai că halta Porumbari s-a desfiinţat şi odată cu asta au 

dispărut posturile de impegat şi de acar. Pe halta părăsită se autoînsărcinase 

cu paza însuşi bulibaşa, care intenţiona ca o parte din materiale să le 

refolosească la construirea vilei-pagodă. 

− Hei, zise Păun, haideţi cu mine la linie să-l luăm pe S4 şi coborâm la a 

cincea staţie. Acolo veţi găsi hotelul vostru. 

− Nu trebe bilete? se interesă Euro, care admira costumul bavarez al 

concetăţeanului, purtat plin de fală. La panglica pălăriei înfipsese vârful de 

la o pană de păun cu ochi bleu în cearcăne verzi. Ce mai viaţă, mamăăă! 

rămase tânărul în extaz. 

− De la Zoo, indică gitanul aclimatizat pana de la pălărie şi începu să cânte 

muzică retro: „Fritzi, Franzi, Fritz/ cu pana de la pălărie/ Frizi, Franzi, 

Fritz/ tu mi-ai furat inima mie“ 81 . 

− Înainte de casă ne trebuie mâncare. Haideţi la Penny Market. 

Au ales de pe rafturile din magazin tot ce au vrut împingând spre casă 

două cărucioare ce scârţâiau supraîncărcate. Când au ajuns în dreptul casei, 

de sub banda rulantă au cules câteva cutii goale de carton, ambalaje în care 

să ducă alimentele acasă, ca să nu mai plătească pungile. La casa de alături 

alţi gitani achitau şi nu le ieşea restul în timp ce un alt grup aştepta în capăt, 

lângă indicatorul Ausgang, ca să-i ajute să transporte cumpărăturile. Gitana 

cu batic pe cap, de sub care se lungeau coadele împletite cu panglici roşii şi 

verzi, se uita chiorâş la bonul de casă şi ţipa de zor. Indignată la culme, că 

socoteala, vezi doamne, nu corespundea, luă restul de monezi puse de 

casieră în cupă şi urlând ca ieşită din minţi, le azvârli pe jos. Ca la un 

semnal de luptă, cârdul de afară năvăli asupra casierei. Înconjurată din toate 

părţile funcţionara abia avu timp să împingă, ca să se închidă sertarul cu 

bani. 

Grupul lor i-a urmat în grabă şi pe tăcute pe ceilalţi până după primul 

colţ, unde puteau sorta mărfurile şmanglite. 

− Şi dacă ne prind? 

− Se apropie iarna şi la închisoare-i la fel de bine, dacă nu chiar mai bine 

decât în lagăr. 

În staţia de metrou au urcat treptele, au deschis o uşă metalică şi au ajuns 

în faţa casei, unde câţiva călători formau un rând scurt. Încăperea servea 

drept locuinţă la peste douăzeci de gitani, zăcând semiîntinşi pe ambalaje 

de carton desfăcute, deasupra cărora pături şi cearceafuri asigurau izolaţia 

81 Cântec german cu răspândire interbelică 

156

Dan Morand 


termică. Perinile sprijinite de perete, iar pe calorifer stăteau puse la uscat 

lingerie de copii şi adulţi, alături de haine de noapte. În uşa WC-ului apăru 

o muiere cu ibricul umplut cu apă, în timp ce berbantul aprindea spirtiera. 

− Nu fiţi disperaţi că noaptea îi destul de cald! Aici vă faceţi numai 

începutul. Săptămâna asta mergem şi ne înregistrăm la primărie ca azilanţi 

şi solicităm locuri în lagăr şi de cerşit! 

− Nu cerşim pe străzi la întâmplare? 

− La nemţi? Vă spun ió cum e proverbu’: „Ordnung ist das beste 

Leben“ 82 ! Fiecare dintre noi are sectorul lui de cerşit, marcat cu vopsea 

portocalie pe trotuar. Al meu e chiar lângă zidul Berlinului, unde acum e 

spaţiu viran arhisuficient! Apropo, dacă Rică s-a cărat acasă ca să 

investească banii câştigaţi, îţi ofer sectorul lui de cerşit pe un comision 

preferenţial. Ce zici Pongo? 

− Cum îs nou pe aici n-am altă ofertă mai bună, aşa că a ta mi se pare 

mişto! Numa’ să nu creşti comisionu’ ăla?! 

− Hai, fii serios că eu nu te prostesc. Mai toţi ţiganii de aici îmi dau 

comision. Te poţi interesa şi la ei, nici de la tine nu cer mai mult. 

− Şi cu Euro ce vom face? 

− Îi facem rost de flori şi-l trimitem cu buchetele să le vândă prin 

cofetării şi restaurante unde trebuie să caute tipii galantoni. Îi dăm şi un text 

tare, care să ţină bine: „orfan tutsi din Ruanda, singurul membru 

supravieţuitor al unei aşezări distruse de pogromul etniei hutu“. 

La prima lecţie de germană, făcută în lagăr, au învăţat ceva eminamente 

necesar : „Bitte, geben Sie mir ein Euro! Dankeschön!“ 83 

82 ordinea este cea mai bună viaţă (ger.) 

83 Vă rog, daţi-mi un euro! Mulţumesc frumos. (ger.) 

157

Dan Morand 

 

52. Onoarea unei fete − Dolara 


Dolara ştia prea bine că nicio fată de gitan nu poate scăpa neviolată. 

Unele sunt molestate de taţii buni, altele de cei răi sau vitregi, altele de 

cominoritari la cules fructe de pădure, altele sunt necinstite de etnia 

majoritară şi dacă merg să-şi caute dreptatea le mai iau şi curcanii la rând. 

Situaţia s-ar fi schimbat radical, dacă familia ei ar fi fost de bulibaşă, atunci 

ar fi locuit într-un palat indian pentru a păstra tradiţia şi nimeni nu i-ar mai 

fi ajuns cu prăjina la nas. În poziţia ei socială tot ce putea face era să se 

ferească, precum o căţea vagaboandă, să-şi ţină coada numai între picioare 

pentru a nu putea fi mirosită în locuri ruşinoase, să se aşeze pe tur, să muşte 

iute, iar dacă putea apuca ceva mâncare o ia la goană până se strecura în 

vreun loc ascuns, unde nimeni nu o mai poate lovi sau să îi facă ceva rău. 

Cel mai mare rău pe capul unei fete gitane era să te măriţi devreme ca să fii 

slujnica bărbatului şi după aia să trânteşti la plozi, care se ţin scai de fustele 

tale de nu mai poţi scăpa niciodată. De ce, pentru ce? Nu, ea trebuia să facă 

ceva bani ca să o ducă bine şi nu se va urca în pat numai cu un om cu 

situaţie. 

De data asta Dolara cerşea în holul magazinului Dumbrava Minunată 84 , 

jucând rolul tinerei mame. În braţe ţinea înfofolită în scutece albe o păpuşă 

mare, care dacă o apăsa pe burtă plângea. Pentru a da mai multă mişcare 

bebeluşei neastâmpărate şi-a strecurat palma stângă dedesubtul picioarelor 

şi le mai manevra prin scutece. Dreapta o ţinea întinsă pentru pomană cu 

căuşul în sus. 

− Faceţi-vă pomană! Daţi-mi ceva de mâncare la copilaşul mic! 

Doi feciori din Bumgartul de Sus, ce treceau cu treburi, s-au apropiat şi 

unul, când ajunse în dreptul tinerei cerşetoare, îi şuieră dur: 

− Suge-ne p ..., tu ţâgană borâtă! 

Fata se opri din milogeală, ca trăznită în cap de o asemenea mitocănie. 

Dar nu se putea lăsa, cum să rămână o gitană fără replică. 

− Lingeţi-mă în p... urlă cât putu de tare, după care strânse bebeluşul la 

piept şi tule-o. 

Incidentul ăsta o lămuri că cerşetoria nu era pentru ea, căci îi punea 

mândria la prea grea încercare. Munca ce i se oferea în sat, sezonieră, la 

cules porumb, apoi la scos cartofi, după care de mers la pogârcit nu îi putea 

asigura nici măcar mâncarea, de unde şi bani de ţoale şi de farduri. Aşa că a 

început să se plimbe şi să aţină calea unor TIR-uri, în special cele 

înmatriculate în Turcia. Şoferii din Asia Mică plăteau mai bine decât cei 

84 aluzie la o povestire a lui Mihail Sadoveanu 

158

Dan Morand 


europeni pentru că îşi doreau servicii mai multe, făcute mai cu patimă. 

Dolara, însă, era atât la sufleţel cât şi la trup mai plăpândă decât menghinea 

din Şchei, aşa că nu putea rezista mult timp la aventurile galante din 

moteluri cu manipulatorii de volan şi levier, străini. Trebuia să atace ceva 

mai grandios, piaţa capitalei. Dar acolo locuinţele erau scumpe şi fiecare 

târfă avea protecţia unui peşte şi majoritatea peştilor erau din cea mai 

josnică specie de gitani, care purtau şişuri, băteau femeile cu brutalitate, ba 

din răzbunare le mai şi tăiau. Aşa că se văzu nevoită să o apuce spre un 

oraş vestic, Timişoara, unde intră în trupa de flamengo a unui brazilian 

ocupat cu popularizarea cântecului şi dasului sud-american stradal, cu 

şcena centrală în piaţa Timişoara 700. În timpul liber se autodefinea ca 

doamnă de companie. 

− Bóm dia85 ! o acostă portughezul, aflat cu afaceri în Banat, reprezentant 

al unei firme de corpuri de iluminat. 

− Bóm dia, estimate signore. Un bon calor, de mi amor86 ! completă fata 

pentru a-i face noului curtezan curaj, invitată apoi la supeu în salonul 

restaurantului Athenée Palace. 

Portughezul Pedro o îndrăgi şi aflând că e româncă îi scria pe foi volante 

tot ce avea să îi spună şi fata îi răspundea tot la fel, fiecare în limba lui. În 

cazul scrisorilor înţelegeau aproape trei sferturi, ceea ce s-a dovedit 

aproape imposibil în portugheza sau româna vorbită din cauza diferenţelor 

fonetice. 

− Da, mă bucur să vizitez Lisabona! Pot locui la tine? acceptă fata cu 

resemnare destinul invitaţiei. 

− Sigur, apartamentul meu este foarte spaţios şi mă poţi ajuta cu menajul! 

O călătorie la capătul de vest al Europei înflăcără visele Dolarei, care 

acum îşi spunea Dolly şi făcea pregătire fizică intensă, de aerobic şi 

autoapărare. În antiteză cu arăboaicele din Maroc, care îşi fereau faţa de 

soarele necruţător al Africii, Dolly şi-o expunea şi prin tuşeul lat, cu ruj 

aprins dat buzelor, se străduia şi reuşea destul de bine să arate ca o 

autentică semiafricană, ccea ce îi provoca lui Pedro amintiri ancestrale. 

Coloniştii portughezi recunoşteau copii făcuţi cu sclavele de culoare, aşa că 

metişii creoli sau mulatri, se ţineau din cale afară de băţoşi. Dolly avea o 

dotare nativă spre dans, pe care o arăta învârtindu-şi talia ei de viespe. Şi 

deseori mierea râvnită îi revenea, servită de tânăra femeie, într-un melanj 

cu tachinătoare înţepături autentice, ce-l încântau pe rafinatul Pedro, copil 

al capitalei, crescut cu escapade adolescentine în seminocturnul 

bulevardelor din cartierul Prazeres, unde femei de toate rasele făceau 

trotuarul noaptea pe străzile cu lumina felinarelor umbrită de crengile 

înfrunzite ale arborilor mediteranieni. 

85 Bună ziua (port.) 

86 amestec incorect format din mai multe limbi de origine latină 

159

Dan Morand 

 

53. Facerea lumii în familia de evrei 


În cea de-a patra zi a creaţiei „Dumnezeu a făcut cele două mari astre 

luminoase“. După Talmud, cele două stele erau de aceleaşi dimensiuni. 

Luna mai limbută a făcut imprudenţa să-l întrebe pe Dumnezeu: „Tu, 

Suveran al Universului, spune-mi dacă este posibil ca doi regi să poarte 

aceeaşi coroană?“ şi Dumnezeu i-a răspuns: „Du-te şi fă-te mai mică.“ 

Susana se făcu mai mică în braţele lui Sorin pe banca de piatră din foişor, 

bărbatul fredonând „est que tu n'existe pas” 87 cu un susur dulce în urechea 

fetei. Situat pe un promotoriu dedesubt, la picioarele lor, golful portughez 

le oferea priveliştea panoramică. „Îţi taie respiraţia“, şopti fata extaziată, cu 

ochii în văpăi. Seara lăsa să pulseze numai lumini izolate şi vilegiaturiştii 

ascultau zgomotul valurilor ce se loveau de faleza din partea de nord a 

golfului. Din piatra calcaroasă muchiile scoicilor ce ieşeau în exterior le 

tatuau pielea. 

− Dle Sorin, te invităm la cină. La noi, în fiecare vineri seara, celebrăm 

shabatul, ziua sfântă prin rugăciune, când toată familia şi oaspeţii beau din 

aceeaşi cupă. 

− Decât un vin binecuvântat preferam să mă introduci în micile tale 

secrete feminine, preciză Sorin înlănţuindu-i talia cu antebraţul, în timp ce 

urcau treptele spre intrarea hotelului Pullman Royal Golf. 

Familia Brancovici a părăsit Marocul la câţiva ani după constituirea 

statului evreu lichidând la preţuri acceptabile bunurile deţinute în 

Essaouira. Înainte de căderea protectoratului se mai găseau europeni gata să 

investească într-un hotel apropiat de bulevardul central. Avuţia părintească 

s-a multiplicat în afacerile cu acţiuni ale fabricilor de medicamente, aşa că, 

acum Mr. Brancovici se considera un om binecuvântat. Un automobil 

BMW impozant, cu număr de înmatriculare francez, îşi etala luciul capotei 

şi marginile nichelate sub un umbrar de trandafiri căţărători pe rigolele 

aleii. 

− Îmi pari un tip acomodabil. În familia mea totul trebuie să decurgă după 

un anumit ceremonial! Nu e nicio problemă dacă te înscri în aria aventură, 

dar atunci rămânem la şansa de a ne trăi clipa. Trebuie să te decizi, cât de 

bine vrei să mă cunoşti? 

Fata îşi netezi voalul fustei şi îi aşeză mâna pe umăr uşor ca aripa unui 

flutur. Bărbatul simţea că i se oferă perspectiva de a fi ridicat în grad în 

suita ei. 

87 Dacă tu nu existai (fr.) melodie de Joe Dassin 

160

Dan Morand 


− Nu ştiu dacă îţi pot cerşi o aventură, ca, după aia, tu să uiţi totul şi să 

mă reconsideri din nou prietenul tău. 

− O prietenie ascetă cu lungi discuţii intelectuale ar face din tine un tip 

prea raţional pentru a mă mai putea iubi pătimaş.Fratele meu Ben, zice, că 

dacă te culci cu o fată de la prima întâlnire o consideri neserioasă, a doua 

oară ar fi tocmai bine, iar a treia oară devine prea târziu, pentru că aţi 

devenit deja prieteni. 

− Ce coincidenţă, ceva asemănător zicea şi vărul meu Felix. 

Man privea conturul Suzanei în golul intrării hotelului şi în penumbră 

rotunjimile de femeie încărcau seara de erotism. Pe trepte o strânse în braţe 

şi o sărută pe gât, iar ea chicoti uşor gâdilată, şi apoi pe ureche, deasupra 

cercelului. 

Apartamentele de la etajul unu ale hotelului Pullman Royal Golf 

aparţineau clasei confort. Din antreul luminat difuz de plafoniere se intra 

într-o sufragerie, de fapt, un salon marocan ultraluxos. Uşile lăcuite 

străluceau încadrate de o feronerie forjată cu modele simetrice, formate din 

razele frânte ale unor cercuri şi spirale, care creau o structură metalică 

solidă, ce servea şi ca măsură de protecţie antiefracţie. Pe podeaua din 

parchet cu încrustaţii medievale lenevea întins un persian gigantic pe care 

în centru era aşezată o masă cu patru locuri şi alături alte două măsuţe, în 

faţa fotoliilor, pentru siestă. Un geam cu o boltă încărcată cu arabescuri şi 

altă uşă dădeau spre loggia orientată în direcţia terasei de deasupra piscinei, 

ce închidea răcoarea din umbra palmierilor, protectori în faţa arşiţei 

apusurilor. A treia uşă, în arcadă, împodobită cu arabescuri, acum deschisă, 

comunica cu dormitorul în care un pat cu baldachin, în stil renascentist 

european, trăgea cu ochiul prin imaginea din oglindă, la amintirea unui 

secol cu glorie de mult trecută. 

Mr. Brancovici Willi fuma încă pipă când trupul lui rotofei reveni de pe 

loggie pentru a identifica musafirii care intraseră. „Maia, fii gata că tinerii 

au venit!“ strigă cu voce ponderată spre uşa dormitorului, de unde 

răzbăteau adieri de parfum exotic. Îşi puse ochelarii cu rame subţiri, 

metalice, şi formă un număr pe telefonul cu radio pentru a chema chelnărul. 

− Servim un whisky, decise el. Ca evreu naturalizat în Franţa şi din cauza 

afacerilor, care reclamă un cap rece, detest tăriile. Vinul este o băutură cu 

adevărat curată şi consumat în cantităţi moderate îl putem considera chiar 

medicament. 

Maia, o femeie imensă şi volubilă îşi copleşi fiica cu îmbrăţişări. Faţa ei 

menţinuse cu stoicism frumuseţea tinereţii şi Sorin Man constată aceeaşi 

flacără internă care-i făcea ochii să strălucească cu iradiaţii de miere în 

irisul verde, în mimica buzelor, în migdalarea ochilor, în freamătul nărilor 

şi în erupţia gesturilor ca şi la Suzana, ... ceva ce, pentru aventurierul din el, 

însemna farmecul oriental. Uneori expresia feţei se transforma atunci când 

161

Dan Morand 


nu se simţea în centrul atenţiei pentru a decădea în trucuri ieftine de vampă 

sau când dorea să-şi încurce interlocutorul făcând pe nedumerita. 

− Demult am fost şi noi, pe aici, nu familia mea, desigur, ci strămoşii 

noştrii, îl asigură Brancovici. După o mie opt sute sultanii Marocului au 

încurajat emigraţia noastră în Azzemour88 . Europenii au sosit mai târziu cu 

arhitecţi ca să modernizeze structura oraşului. 

− Willi dragă, nu uita, primii au fost portughezii, care au fondat cetatea 

Mazagan89 pentru a-şi consolida un debarcader în comerţul cu sclavi. 

− Urmaşii portughezilor ce au făcut, după aceea? 

Suzi servi cu linguriţa o piesă din fruits de la mer, căreia îi desfăcu 

carapacea cu lama unui cuţitaş argintat. 

− Bănuiesc că au fugit spre Brazilia, ei sunt navigatori buni, au traversat 

Atlanticul, au înfiinţat oraşe noi şi au amestecat culorile raselor. Ştiaţi că 

portughezii legiferau legăturile cu sclavele şi recunoşteau urmaşii procreaţi 

cu ele? 

Amfitrioana explodă într-un râs contagios, pentru a capta şi mai mult 

atenţia celorlalţi şi a-i conştientiza de spusele ei. 

− Religia noastră îţi dă voie să ai până la patru soţii, rosti chelnărul cu un 

respect împins până la obedienţă, apărut prin uşa crăpată cu discreţie, 

acompaniat încă de trilurile soneriei, care îl precedaseră. Azi, însă cei mai 

mulţi bărbaţi au numai o soţie şi nu mai cresc atât de mulţi copii. El Jadida 

este remarcabilă, se entuziasmă, punând pe masă al doilea platou cu stridii, 

aşezate pe frunze de salată, alături de bucăţele de gheaţă. Cisterna 

Portugheză şi Biserica Manuelină, se merită să le vizitaţi. Au fost incluse în 

patrimoniul UNESCO. 

− În secolele sclaviei, portughezii se pricepeau să aranjeze cum le 

conveneau lucrurile, rosti cu o mină detaşată, dar plină de orgoliul 

personalităţii sale avute, Mr. Brancovici. Doar forţa de muncă era gratuită! 

− Nu găsiţi, că destinul lor se aseamănă întrucâtva cu cel al evreilor? Un 

popor mic din peninsula Iberică a creat atâtea colonii. 

Doamna Maia Brancovici tuşi jenată, cu subînţeles. 

− Cred că este doar o remarcă superficială. Evreii nu au robit niciun alt 

popor, în schimb au fost în mai multe rânduri ocupaţi şi civilizaţia lor 

distrusă. Nu au avut nici apetitul de aventură, care duce la descoperiri 

geografice, adică navigaţia spre o direcţie necunoscută. Portughezii 

îmbarcau din cisternă sclavii şi îi duceau până la vasele din larg unde îi 

înlănţuiau şi îi puneau la vâsle. Viaţa unui om valora la fel de puţin ca a 

unei muşte, roti acuzatoare amfitrioana împungând văzduhul cu unghia 

degetului arătător, ridcat acuzator. 

88 denumire portugheză a oraşului Essaouira 

89 denumire portugheză a oraşului El-Jadida 

162

Dan Morand 


− Măcar cu francezii am întreţinut relaţii relativ amicale. Protectoratul 

francez a avut un sediu administrativ aici, unde a construit şi o staţiune 

balneară. Desigur palmierii de pe bulevardul central au fost plantaţi de 

francezi şi au supravieţuit eliberării, dar nu ştiu nimic despre perioada 

colonială, continuă chelnărul clătinând capul acoperit cu fes oriental. 

Ciucurele lung de culoare neagră i se bălăbănea pe stofa roşie în faţă şi în 

spate, atingându-i vârful nasului. 

Chelnărul dispăru şi se întoarse împingând o masă rulantă unde pe un 

platou din ceramică smălţuită era servit cous-coussul. 

− Platoul este fabricat tocmai la marile ateliere ceramice Latifi, în Safi. 

Să deschid şampania, dle? 

Mr. Brancovici scoase un mârâit de încuviinţare şi după un pocnet sec 

conţinutul spumos se revărsă în cupele de cristal. Făcu cu falangele palmei 

stângi o fluturare în exterior, semn pentru chelnăr să se retragă. 

− Dragii mei, îi instrui cu gravitate Maia, după privirea lor dârză şi 

fanatismul religios nu aş avea încredere să mă aventurez prin oraş noaptea. 

Şi dacă mă gândesc mai bine nebunia lor ascunde disperarea impusă de 

sărăcie, din care nu pot să scape. 

Man simţea imboldul lăuntric de a trăi numai cu Suzana următoarele 

clipe, chiar dacă ar fi fost ultimele din viaţa lui. Sus pe promotoriul de la 

Belle Vue, un fluture, din colonia cu aripi galbene, se agăţase cu 

picioruşele de o parteneră, aleasă dintre cele câteva mii, şi nu cuteza să îşi 

ia zborul. Odată desprins nu s-ar mai fi reunit niciodată, căci o adiere a 

brizei l-ar fi înălţat spre cer sau dimpotrivă l-ar fi prăvălit în valurile 

oceanului. Dar în clipa aceea se ţinea agăţat cu disperare. 

Până la urmă oricum o va pierde, vor pleca, despărţindu-se, fiecare se va 

reîntoarce în lumea lui, căci aparţineau unor lumi diferite, unde, în cele din 

urmă, florile iubirii se vor ofili şi incendiul pasiunii se va stinge. 

Fata îşi deschise zâmbetul asemeni unei flori de orhidee. Ochii îi luceau 

în întuneric, plini de iradiaţii misterioase. Au revenit în golful portughez ca 

să se dezbrace şi au lăsat hainele pe două şezlonguri uitate sub o umbrelă 

de soare. După ce au părăsit umbrela, trupul mai bronzat al Suzanei, 

mângâiat de adierea brizei, lucea poleit de lună, care întindea căi de raze 

argintii pe apa oceanului, tivite pe ici, pe colo, de frişca bătută a valurilor. 

− Apa oceanului este prea sărată, protestă fata ştergând din colţul gurii 

fire subţiri de iarbă de mare. 

A doua zi dimineaţa Mr. Brancovici juca golf cu Tom DelGiovani din 

California. Crosele le încărcaseră în vehiculul electric şi tocmai trecuseră 

de jumătatea partidei şi se apropiau de insulă. Din loggie, Suzana îşi culese 

costumul de baie atârnat la uscat. După partidă, de la h. 11, Sorin Man, văr 

primar cu Felix şi Leon, a semnat un contract de distribuitor unic al 

insulinei şi morfinei în România cu Wili Brancovici. Beneficiile îi vor 

163

Dan Morand 


permite să devină proprietarul unui lanţ de farmacii „Mens sana“ şi apoi de 

clinici private „Corpore sano“. 

 

54. Sclavia din oraşul portughez 

Sorin se temea cel mai mult de frica sa. Frica de a face ceva cu totul 

original, frica de-a rupe cu tradiţia, de-a schimba scurgerea monotonă a 

cotidianului cu ceva inedit. Copilăria, plină de interdicţii interioare impuse 

de contactul cu exteriorul dogmatic, îi cenzura încă mentalitatea. Orice 

comportare la şcoală putea fi interpretată ca instigată de adulţi. Îşi amintea 

cum pe o mică stradă laterală în oraş, pe Strada Castanilor, locuia o 

croitorească săsoaică, iar după război, în Sibiu, croitoresele nu au fost 

educate ca să schimbe moda. Aşa că mama lui i-a pus: pe cap o şapcă bleu 

marin cu cataramă în faţă şi ghiozdanul în spinare, iar şapca se asorta la 

culoarea hainei şi în clasă a rămas atârnată de cuierul fixat pe peretele din 

fundul clasei. Diriginta a observat şapca tocmai când băiatul se pregătea să 

iasă din clasă şi având în spate pe «atotştiutorii şi triumfătorii», clasicii 

fondatori ai marxism-leninismului a detunat: «Cine ţi-a permis să vii cu 

îmbrăcăminte nazistă la şcoală? Să spui părinţilor că-ţi interzic să mai apari 

cu aşa ceva, altfel îi chem la direcţiune»! 

Acasă, băiatul s-a pus pe plâns, căci îi plăcea şapca cea nouă, lăsa banda 

laterală în jos şi îi proteja urechile şi ceafa de ger, când schia fond pe 

străzile acoperite cu zăpadă pufoasă din cartier alături cu vărul Felix şi 

vecinul Karl, numai cu un an mai mare decât ei. «Auzi, Iancule, ce-au păţit 

băieţii la şcoală»! Tatăl Iancu a căutat într-o ladă din pod în revistele 

Wehrmacht in Nordwegen 90 , a luat şapca lui Sorin în mână, s-a uitat la 

vânătorii de munte germani şi a tuşit încurcat. «Măi, să fiu, bine că nu a 

văzut-o pe capul blond al nepotului Felix»! După care a ascuns din nou 

revistele în podul încuiat. Dacă securitatea îl prindea cu ele acasă, putea fi 

trimis ani lungi într-un lagăr, ca să-şi sugă burta şi să-şi rupă oasele. Pentru 

„propagandă nazistă“ putea să nu-şi mai revadă niciodată familia. Dacă 

tovarăşa dirigintă îl pâra? Îşi propuse ca în noaptea aia, în timp ce ceilalţi 

dormeau, să ardă toate revistele tinereţii lui, de care încă nu se îndura să se 

despartă. 

Altă dată Felix a găsit pus pe bancă romanul Mitrea Cocor, despre care 

profesoara de română spunea că «descrie trezirea conştiinţei revoluţionare a 

ţăranilor». Şi înainte ca să-l poată opri, după Leon − «aşa este blondul ăsta 

de frate, impulsiv», zvâr cu cartea pe jos. «De ce-i bătuse bunica Costina 

când au deschis poarta funcţionarului, care lua cotele, de ce declarase mai 

90 armata germană în Norvegia (ger.) 

164

Dan Morand 


puţin pământ la primăria, care ţinea registrul agricol, decât cu speranţa de 

a-l dosi de comunişti?!» 

Refugiată la oraş, fără mijloace de subzistenţă, bunica le zise odată: «Mi 

s-a luat totul, măi, copii, m-au lăsat goală ca deştiul!» 

Într-adevăr nu s-a gândit bine, căci nu aveai cum să-l doseşti, că ăia au 

apucat a lua tot ce aveau ţăranii, încât numai ăştia care s-au mutat în satul 

de sus au putut scăpa. Şi asta greu de tot. Numai după ce luptele cu 

partizanii i-au încetinit şi i-au ţinut ocupaţi … numai după ce Chipu a pus 

câinii de întors de au mânat turma colectivei pe Platoul Diavolului până la 

capăt, unde oile au căzut în Râpa Seacă, de s-au prăpădit trei mii. «Mai 

bine le ucid cu mâna mea, decât comuniştii să mi le confişte încă o dată»! 

Da, Pătru lu’ Chipu s-a întors din Rusia cu buzunarele rupte şi căciula 

găurită, după ce predase la colectiv aproape o mie de capete şi numai după 

ce Ministerul de Externe Român le-a trimis românilor, ce ţineau legătura cu 

rudele din ţară, paşapoarte noi, după ce aflase că ălea vechi au fost 

confiscate de regimul bolşevic. 

De câte ori fata întreba de România, Leon, îi povestea lui Ibtissen 

amintiri din adolescenţă, pe care memoria i le oferea la întâmplare, alegând 

fragmente mai semnificative. 

În oraşul portughez din El-Jadida, tânăra îşi scoase sandalele şi tălpile 

goale lipăiră prin apa cisternei, care o udă până la mijlocul gambelor. Făcea 

câţiva paşi săltaţi când golul intrării, iluminat de razele oblice ale soarelui, 

se întunecă şi în interior apăru încă o pereche de tineri. Pedro o ţinea cu 

braţul pe după umeri pe Dolly, iar fata şi-l încolăcise pe al ei pe după talia 

lui. Îi explica cu lux de amănunte construcţia cisternei, în timp ce românca, 

devenită romantică, o privea, ca înmărmurită de feeria vrăjii, pe Ibtissen în 

reflexiile pânzei de apă din cisternă până ce fata în deplasarea-i ajunse sub 

cercul oculusului, unde lumina orbitoare a zilei o făcu să se oprească. Li se 

adresă în franceză, prima limbă pe care o încercau albii în Maroc pentru a 

comunica. De fapt, referitor la apartenenţa naţională, prima întrebare pusă 

de indigeni era dacă au ca interlocutor un francez. 

− Nu-i cam rece apa? 

− Destul de rece, dar piatra de sub ea este caldă! răspunse Ibtissen şi se 

puse iarăşi, ca un mânz nărăvaş, pe trap. 

Cu mult înainte de vizita la cisternă, gitana se transformase, nu se mai 

vedea fetiţa cu rochiţa murdară şi faţa zângălită, care se strâmba la 

necunoscuţi, făcea zâmbre în faţă oricui fără ruşine şi pe ascuns se zgâmăia 

în nasul cârn sau îşi mânca unghiile pentru a nu mai avea dunga neagră, 

căci foarfecă sau nu aveau sau nu ştia unde o ţinea muma ascunsă. Cerşise 

ca adolescentă în ţară, chiar şi pe străzile Parisului, iar după ce a mai 

crescut şi lumea, în special bărbaţii, au început să i se adreseze cu la belle 

mademoiselle şi conaţionalii observaseră sânii conturaţi, i-au zis că ar fi 

165

Dan Morand 


momentul să îşi încerce şi rafineze farmecele. I se părea curios, după ce 

ţinuse compania atâtor bărbaţi, să aibă un singur iubit, cu care sexul îi părea 

o cură de odihnă. Prin analogie cu mersul trenurilor îi părea ca o staţie a 

unui rapid, sau o oprire pe linii înaintea unei staţii, în care nu trebuia să 

oprească, sau bine că, în sfârşit, putea să respire uşurată că a ajuns la staţia 

finală! Ceva o umplea de un fel de nelinişte şi disperare, cum putea Dolara 

Dolly, să se oprească deja la un tip stabil? Deşi destul de bogat, Pedro era 

prea apropiat de vârsta ei şi după cum cunoştea ea bărbaţii prea 

neastâmpărat. 

Şi toată pleiada de tablouri ale scenelor sexuale repetate, neşterse complet 

din memorie, ale trupurilor bărbaţilor cărora le asculta şi satisfăcea 

dorinţele, le făcea plăcerile perverse, le înregistra gemetele, îi defilă fără ca 

fata să simtă decât atingerea mai superficială sau mai profundă, să mimeze 

voluptatea, dar fără să o trăiască, să se gândească la un iubit, care să-i vrea 

şi sufletul nu numai trupul cu forme perfecte, sufletul tandru şi sălbatic, ca 

al unei pantere. Ştia cum să satisfacă un bărbat şi pentru Pedro făcea totul, 

jucând uneori şi rolul de ingenuă, ca să nu îi lezeze orgoliul masculin, 

părând prea expertă. 

− Iubito, nu te apropia, să nu cazi în fântână! se arătă îngrijorat Pedro. 

Aici îi ţineau legaţi în lanţuri pe sclavi înainte de a-i îmbarca şi transporta 

peste ocean în America! 

− Veniţi afară! Îţi mai aminteşti iubito în Lisboa de turnul Belém de pe 

malul râului Tejo şi de biserica catolică a Manuelinelor? Stilul arhitectonic 

este chiar manuelin, din timpul, Renaşterii, un stil dezvoltat în urma 

călătoriilor lui Vasco da Gama şi Pedro Álavares Cabral. 

Femeile şi-au reîncălţat sandalele şi au urcat treptele spre ieşire. 

− Parcă au ceva din pagodele indiene. 

− Da, îmbină arhitectura din templele din India de est, cu elemente 

gotice. Cisterna în care suntem are şase naosuri, ale căror bolţi se sprijină 

pe douăzeci şi cinci de stâlpi. În partea centrală, tavanul este străpuns de 

oculus, prin care lumina zilei dă reflexii în apa din interior cu efect de 

oglindă. Haideţi pe Rua da Carreira, de la cisternă spre poarta cetăţii, 

numită a Oceanului. 

− Nu cred că şirurile de sclavi aduşi, legaţi în lanţuri, puteau gusta religia 

catolică! 

− La biserica de aici trebuiau imediat creştinaţi de misionari, altfel riscau 

să cadă în mâinile inchiziţiei! 

− Înainte de a fi transportaţi şi vânduţi peste ocean, unde nu mai exista 

inchiziţie! Vânătorii de sclavi din alte triburi războinice, apoi neguţătorii 

berberi şi la urmă portughezii − căpitanii vaselor trebuiau să scoată profit 

de undeva. De unde dacă nu de la târgurile de peste ocean, de la proprietarii 

de plantaţii sau exploatatorii de păduri, fermieri sau ce vor mai fi fost? 

166

Dan Morand 


Perechile tinere au urcat pe crenelurile zidurilor masive din blocuri de 

piatră cioplită ce se înalţau la opt metri, cu o grosime la bază de zece metri, 

unde dunga umedă, acoperită dedesubt cu muşchi, lăsată de apa oceanului, 

făcea vizibilă linia fluxului. În picioare se mai ridicau patru bastioane: al 

Îngerului în est, Sf. Sebastian în nord, sf. Antoine în est şi Duhul Sfânt în 

sud. 

Pe ziduri, de-a lungul aleilor pentru patrulare, având lăţimea de doi metri, 

încă stăteau în poziţie de tragere tunuri turnate în bronz cu ornamentaţii 

stampate despre producător, dată, loc şi nume. Dolly s-a urcat călare peste 

o gură de tun, s-a aplecat pe metal până ce sânii s-au turtit în contact cu 

suprafaţa mai dură, în schimb poponeţul în pantalonii scurţi delecta bărbaţii 

cu rotunjimea întoarsă spre ei. 

− Hei, te conjur, lasă-mă să le citesc inscripţiile! 

− Nici vorbă, până nu mă îmbrăţişezi! 

Pedro a săltat-o în braţe deasupra tunului de calibru mic şi a reaşezat-o cu 

picioarele pe partea laterală, în poziţia în care altă dată călăreau cu eleganţă 

doamnele din înalta societate. 

− Numele ăstuia îi: Fulgere şi Trăznete! 

Rua da Carreira trecea prin faţa cisternei şi a bisericii catolice pentru a se 

termina la poarta Oceanului, într-o deschidere boltită, închisă printr-un 

grilaj ruginit, de care apa oceanului se îndepărtase progresiv şi nu îl mai 

putea spăla de ceva vreme decât la înălţimea maximă a fluxului. 

 

55. Spre Sahara 

Pata întunecată, de pe fruntea socrului, îi amintea lui Man, de chipul 

bunicii, ghemuită în faţa icoanelor pe sticlă agăţate în cuie de peretele din 

odaia casei părinteşti în Bumgart. Desigur că, dacă omul bătea mătănii până 

la mozaic la fiecare rugăciune, aşa cum făcea bunica pe podea, de la atâta 

dat cu capul i-a ieşit vânătaia, pe care islamiştii o priveau cu veneraţie, 

aproape ca un semn sfânt, dar care pentru tânăr avea un aspect inestetic. 

Dumitru intră în librărie pentru a cumpăra vederi ilustrate. Întârziase 

după doisprezece şi toţi erau la rugăciune pe covoraşe cu faţa spre Meca 

sau în arabă Makka al-Mukarrama, ةمرّ كملا ةكم. Îl văzu pe Leon, alias Tarïq, 

întorcând faţa spre părţile laterale şi atunci mai rămase pentru că ştia că 

rugăciunea acestuia se apropia de sfârşit. «O religie pentru ei» se exprimase 

altă dată Dumitru. «Să nu mănânci porc şi să nu bei alcool este un obicei 

sănătos în zăpuşeala africană» fusese de părere Leon. 

Maşina cu Leon la volan şi fratele Felix alături, scaunul lui rulant pliat în 

portbagaj, având pe Ibtissen şi Inge pe banchetă, a oprit într-una dintre 

parcările ce înconjurau piaţa Jamaa El Fna renumită pentru muzicanţi, 

167

Dan Morand 


acrobaţi, îmblânzitori de şerpi, povestitori sau prezicători care toate fac 

spectacolele lumii. Au dejunat la un restaurant pe terasă, gustând din 

preparatele tradiţionale marocane. Un puşti făcea tumbe şi, minune mare, 

micul lui turban nu îi cădea de pe cap. Un derviş dansator ţopăia în faţa 

unui taraf cu trei instrumentişti: unul cu o tobă portabilă la care arabul 

bătea pe două părţi, altul sufla la un fagot primitv şi al treilea ciupea 

strunele unei mandoline. Fesul lui roşu avea un ciucur negru cu franjuri 

lungi şi, când îşi rotea capul, nodul terminat cu franjuri descria prin aer 

elipse cu distanţa dintre epicentre tot mai mare. S-au plimbat prin palatul 

Bahia, care îşi împrăştia saloanele somptuoase pe o suprafaţă de circa opt 

hectare, între aranjamentele florale din grădini unde arborii, precum ficuşi 

şi palmieri seculari, proiectau o umbră protectoare, iar arbuştii de leandru şi 

Lavatera Trimestris, încărcaţi de flori, ofereau o ambianţă mirifică. Felix în 

scaunul cu rotile cu faţa bronzată sub bretonul blond-cenuşiu, părul lui de 

culoarea paiului de grâu, cu braţele de gimnast, având bicepşii strânşi de 

mâneca scurtă a tricoului, dar picioarele inerte şi adidaşii legaţi de placa de 

susţinere pentru a nu cădea şi a nu se târî pe jos. Nu mai era unul, soarta îl 

despărţise în două: jumătatea de sus − un luptător idealist, jumătatea de jos 

− un trup inert, neputincios, o legumă, care zilnic îi aducea aminte de 

necesităţile fiziologice ale organismului uman, dar nu şi de poftele cărnii. 

Nu se putea îngropa însă ca un schimnic în catacomba prea devreme 

pregătită de o societate injustă! Asta i-a prezis şi fosta lui iubită, actuala 

prietenă, Inge, cu care întreţinuse o corespondenţă asiduă pe internet. 

Excursia a continuat în lungul ouedului Ourikia, care izvorăşte din 

Atlasul Mare şi curge prin valea cu acelaşi nume la circa treizeci de 

kilometri de Marrakesh. Valea îi întâmpină cu o vegetaţie plăcută, 

mărginită de cactuşi la limita aridă a deşertului şi zgomotoase cascade. 

Aşezările berbere, găsind o sursă de apă pentru adăparea animalelor şi 

irigarea culturilor agricole, erau agăţate de versanţii înconjurători. Un cap 

apăru la o fereastră fără sticlă, ce părea o gaură neagră, şi imediat dispăru. 

«Berberii sunt într-atât de sfioşi încât nu le place să fie descoperiţi şi 

priviţi» îi lămuri Ibtissen. Contrastul faţă de centrul luxos al oraşului era 

izbitor, înapoierea satelor trimiţându-te în istorie, cu mai multe secole 

înapoi. Opriseră maşina într-un sat traversat de drumul nepavat. Cactuşii 

erau în floare. La munte era răcoare, pe când în oraş te ascundeai în umbra 

clădirilor, fugind de soarele tropical ce înmuia asfaltul. Pe marginea solului 

pietros, ce bordura drumul cu nisip roşiatic, creşteau tufe de cactuşi cu flori 

galbene sau roşiatice, ale căror fructe fierte berberii le mâncau. Inge, 

neconştientizând pericolul, a dat frâu liber tentaţiei de-a atinge uşor, cu 

vârfurile degetelor un boboc gingaş. De ajuns, ca vigilenta adaptare a 

plantei să îi umple pielea de spini mici şi deşi, asemeni unor firişoare de 

blană. 

168

Dan Morand 


− Oh, dar sunt atât de mulţi şi de fini încât nu o să-mi termin degetul de 

curăţat nici în două ore. 

S-a apropiat de scaunul invalidului, care i-a promis că se va înarma cu un 

munte de pacienţă pentru a o vedea din nou bine dispusă. 

− Ce aveţi dnă? apăru o puştoaică cu tălpile goale prăfuite, scrutându-i cu 

ochii de mură. 

Se oferi să o cureţe, dar ceru zece dirhami. Inge se târgui, se rugă, o 

mustră, o imploră că e prea mult. Puştanca se ţinu tare, fără opt dirhami nu 

îi va curăţa degetul. Împrăştie o babilonie de cuvinte, amestecate cu gesturi. 

În final afacerea fu parafată şi tânară marocană îşi termină treaba în mai 

puţin de o jumătate de oră. Europeana inspectă şi spre stupoarea ei nu mai 

găsi nici urmă din finele ace lipicioase, care o înţepau şi se lăsau greu 

îndepărtate. 

− Nu o să mai ating niciodată les figues des berbers91 . Să şi le păstreze 

numai pentru ei! 

În ţesătura de străzi a Marrakeshului au căutat drumul spre Safi, lângă 

poarta Bab Doukkala trecând de fortificaţiile împrejmuitoare ale Medinei. 

Dintr-o stradă lăturalnică a unui cartier popular ieşea un alai de adolescenţi, 

urmaţi de copii, ce purtau ramuri uscate de palmier, strigând «Juiffes! 

Juiffes!» 92 cu-o ură nedisimulată. Copiii aruncară spre ei câteva pietricele 

mici, una îl nimeri pe Leon, surprins la plimbare în afara maşinii, care se 

retrase strategic în cantul unei intrări. Proprietarul imobilului, atras de 

vociferările exterioare, privi prin geamul deschis, coborî în grabă şi le sări 

în ajutor, gonind adolescenţii care îi înconjuraseră agitând ramurile uscate 

şi tăioase de palmier şi copiii, care aruncând cu pietricele ameninţau să 

spargă parbrizul maşinii de teren. «De ce nu i-a potolit arăboaica mea 

copiii?» nu se putu lămuri Leon. 

− Vous n’êtez pas de juiffes strigă arabul către turişti. Căraţi-vă, oamenii 

ăştia nu sunt evrei! urlă către tinerii şi copiii autohtoni, izgonindu-i. 

− Ce-or avea, doamne, cu evreii?! se revoltă Ibtissen, de pe bancheta din 

spate, cu o întârziere suspectă, numai după ce Leon a repornit motorul. 

91 smochinele berberilor (fr.) 

92 evrei, evrei (fr.) 

169

Dan Morand 

 

56. Sahara occidentală 


Sahara Occidentală este partea Africii unde deşertul Saharei se întâlneşte 

cu oceanul Atlantic şi undele albastre-verzui, cu valuri răbufnitoare udă 

întinderea uscată de nisip galben-roşiatic, ce nu mai poate fi înrădăcinată de 

niciun zid de vegetaţie, ci poartă numai de smocuri răzleţe de iarbă, păscute 

de cârduri de cămile sălbatice printre bucăţi de piatră calcaroasă. 

În virtutea acordurilor de la Madrid din 1975, aici s-a stabilit o 

administraţie temporară tripartită, constituită de Spania, Maroc şi 

Mauritania. Pe 6 noiembrie 1975 Marşul Verde, pornit din Maroc, a trecut 

frontiera recunoscută internaţional a Saharei Occidentale. Pe 26 februarie 

1976 Spania abandonează teritoriul, după care Frontul Polisar proclamă 

Republica Arabă Democratică Daharaui şi începe un război de liberare 

contra celor doua ţări învecinate: Maroc şi Mauritania. 

Tifariti este o oază la cinsprezece kilometri est de frontiera marocană şi la 

nord de frontiera cu Mauritania, amplasată într-o zonă deşertică 

accidentată, controlată de beduini din evul mediu, fără a avea clădiri fixe, 

pentru că locuitorii duceau o viaţă nomadă. În timpul războiului a servit ca 

bază militară şi punct strategic pentru combatanţi. La o populaţie de trei mii 

de locuitori are un spital, o şcoală, o moschee şi un muzeu. Spitalul şi 

clădirea administrativă au fost construite între 1989 şi 1991 de către agenţii 

de ajutorare din străinătate pentru ca refugiaţii Sahrawi să se reîntoarcă în 

ţinuturile natale şi pentru ca ONU, care dispunea de o pistă de aterizare şi 

forţele de menţinere a păcii MINURSO 93 , să ţină referendumul pentru 

independenţă sau integrarea în Maroc, care nu s-a putut ţine, fiind boicotat 

tocmai de administraţia marocană. 

În timpul invaziei marocane, circa cincisprezece mii de refugiaţi sahrawi 

au făcut popas aici în drum spre tabăra algeriană din Tindouf. În februarie 

1976 tabăra a fost ocupată de armata marocană, care în martie 1977 s-a 

retras lăsând loc frontului de eliberare. Din vara anului respectiv, timp de 

doi ani, a fost din nou controlată de trupele marocane, ca după bătălia din 

martie 1979 să fie ocupată de armata frontului Polisario. În anul 1980 

marocanii construiesc un zid lung de două mii de kilometri, care trece prin 

nordul oraşului, al cărui teren împrejmuitor a fost minat puternic. Trifariti 

se găseşte pentru Frontul Polisario în zona eliberată şi pentru Maroc în zona 

tampon. 

În extremitatea sudică, asemeni unui gât de cocor, se lungeşte Cabo 

Blanco, o peninsulă cu vârful spre sud, învecinată cu parcul naţional Banc 

93 United Nations Mission for the Referendum in Western Sahara 

170

Dan Morand 


d’Arguin din Mauritania, iar între amândouă, apele Atlanticului se liniştesc 

într-un golf. Maurii sunt cel mai numeros grup etnic din Mauritania. În 

societatea maură, casta muzicienilor iggawin, care utilizează cântecul în 

rugi pentru succes în războaie, ocupă poziţia socială cea mai de jos. 

Iggawin-ii au rolul tradiţional de mesageri, transmiţând noutăţile între sate, 

precum tulnicarii în Munţii Apuseni. Iggawin-ii cântau de mult la 

instrumentele tradiţionale, tot mai asurzitor, parcă în transă, semnal că ora 

execuţiei prizonierului se apropia. Magnatul român, Sorin Man, stătea 

imobil, îngropat până la mărul lui Adam în nisipul ud ce mişuna de vietăţi 

marine mici. «Pentru mişcuricile astea, fluxul va fi salvarea, iar pentru 

mine moartea prin înecare». I se părea deja că aude vâjâitul puhoiului de 

apă venind să îmbrăţişeze totul odată cu asaltul animalelor mari de pradă. 

A fost răpit noaptea, sub motivul room-servicelui, când l-au trezit din 

somn, şi văzând armele şi-a schimbat la repezeală şi în tăcere hainele, 

părăsind hotelul de şase stele din Marrakesh. Între apa oceanului, deşert şi 

armele rebelilor, viaţa i se părea acum infinit mai preţioasă decât avuţia. 

La intervenţia administraţiei americane, Frontul Polisario a eliberat, în 

2005, în oraşul algerian Tindouf, patru sute patru prizonieri de război, după 

o perioadă de detenţie de douăzeci şi cinci de ani. La Cabo Blanco, pentru 

Sorin Man, nu a intervenit nimeni, căci nicio administraţie nu avea habar 

unde este deţinut, de ce este acuzat şi nici când va fi executat sau, prin 

graţia hazardului, eliberat pentru o recompensă consistentă, dar mai puţin 

valoroasă decât viaţa în sine. 

171

Dan Morand 

 

57. Pogromul 


Muc tocmai se trezea, în patul din sat, complet singur, cu dureri de cap, 

caracteristice unui mahmur. După o beţie cruntă s-a certat cu Ima, care l-a 

dat afară din casă. «Mizerabilul, porcul şi ticălosul nu mai avea ce să îi 

calce pragul». Aşa că Muc a luat taxiul până în sat şi s-a culcat în «camera 

mea de ficior», unde «am durmit atâtea nopţi pe vremea când eram jude». 

Se duse afară la budă şi verifică cele câteva mioare şi câinii din spatele şurii 

şi le dădu de mâncare fiecăruia după poftă. Se frecă la ochi şi simţi că-l 

doare ceva. Se uită în oglindă şi-şi admiră cearcănele ce-i înconjurau ochii, 

de parcă ar fi fost machiat pentru carnaval. Uitase de beţie, aşa că gândi: 

«Cum lucrez la pădure, desigur că am căzut prin nişte boscheţi». 

Ima era plecată într-un turneu cu corul, iar pe Bucă, amanta gonflabilă a 

deţinuţilor, trebuise să o dea în primire prietenei dreptcredincioase, nu pe 

gratis, ci pentru o damigeană de cinci litri cu vişinată. Apoi îşi aduse 

aminte că a fost în sat la barul de pe Valea Caselor. Da, chiar cu vărul Sile, 

care-i fumase toate ţigările şi acum el nu mai avea nici măcar una cu care 

să-şi alunge urâtul şi amarul. Porni în fugă spre casa vărului, unde văzu 

geamurile acoperite cu mătase neagră. Pe cine să fi luat moartea că doar pe 

toţi ai casei îi ştia bine şi sănătoşi. Când intră în casă vărul zăcea întins în 

coşciug, pus pe năsălie, cu faţa albă precum creta. La cap bocitoarele se 

tânguiau blestemând soarta crudă, viaţa scurtă şi moartea timpurie, că de ce 

l-a luat aşa de tânăr. Înaite îi ieşi tuşa Ana, cutremurată de durere, 

văicărindu-se şi blestemând. 

− Muc, cine te-a pus să-ţi bagi vărul în mormânt? L-ai lăsat tânăr şi 

neştiutor, singur în bar şi ţiganii din cătunu’ Porumbari, care te duşmăneau 

pe tine, l-au junghiat ca pe viţel. I-au tăiat gâtu de i s-a scurs tot sângele în 

pământ, din inima asta tânără, care ne-a iubit pe toţi. Ce mă voi face fără 

Vasile al meu, doamne, doamne! De ce ni l-ai luat aşa de tânăr şi de frumos 

ca un brad de Crăciun?! Să-i sece Dumnezeu braţul la ăla care i-a împlântat 

cuţâtul, căci altă treabă n-a avut! Şi pe Muc să nu-l mai vedem la noi în 

casă, poţi să pleci, măi, tâlhare, că acum nu mai ai pe cine chema la moarte. 

− Tuşă Ană, nu blestema, că pe ucigaş l-o prinde poliţia şi l-o băga la 

zdup. 

− Poliţia asta nu-mi mai poate aduce băiatu înapoi. Muc, să n-ai hodină 

până nu-i goneşti pe ţâgani să nu mai găsesc picior din neamul lor în toţi 

Porumbarii. 

Muc şezu toată ziua cu palmele la tâmple, ca să-şi astâmpere durerea de 

cap. Apoi o luă seara spre bar, unde se întâlni cu alţi ficiori din sat. Află că 

vărul Sile a plecat pe picioarele lui din birt, dar acasă nu a mai ajuns. 

172

Dan Morand 


Rudele au pornit căutarea după miezul nopţii şi la mijitul zorilor l-au găsit 

mort tocmai la troiţa de lângă podul lui Meţ. Cu ceva timp mai înainte au 

fost văzuţi trei gitani din Porumbari, cu care ar fi avut o bucată de drum de 

mers împreună, dar trebuiau să se despartă de el unde începea Coasta 

Boului. Arma crimei nu a putut fi găsită de curcani. 

− Măi, Nelu, dar ce potcă să hii avută ţâganii cu văru-mieu? zise Muc 

către un bărbat tânăr de la o masă vecină. 

− Sile a cules, vara trecută, cam des afine şi zmeură cu Loredana. Unii zic 

că a dus-o şi la oraş la mamoş, de şi-a făcut avort. 

− Şi ăia din Porumbari, cine ar fi putut fi? 

− Alde Becu, Chioru şi Tangou, rude de-ale ei! Ăştia sunt dintre cei mai 

răi. Au fost închişi că au omorât doi studenţi şi le-au violat fetele într-o 

cabană la curmătura Văii Argintului. 

− Până aici le-a fost. Mâine adunăm ceata junilor şi pornim spre ei. Să 

aveţi la voi toate uneltele de pădure: topoare, ţapine şi nişte bidoane cu 

rachiu de tractor că zău lu’ Dumnezău, lată vreau s-o facem! Aţi auzit, bă?! 

Dimineaţa următoare opt ficiori călare pe cai împodobiţi de defilare, ca la 

nedeile mocanilor, ţineau uneltele de pădure legate în cumpănă peste 

greabănele cailor. Pe drum s-au pierdut doi, care au tăiat dintr-un aluniş 

nişte bâte, cam de lungimea suliţelor cu care să îndepărteze duşmanii de 

cai. Au ocolit prin pădure cătunul gitanilor spre a-i suprinde pe partea 

cealaltă. Au oprit în boscheţii de la marginea pădurii, pentru a lega sticle de 

palstic, umplute cu benzină, de pari. Înainte de luptă au băut trascău din 

ploştile atârnate pe părţile laterale ale cailor. Alţi trei au aprins torţe scurte 

pe care le-au aruncat pe acoperişuri şi peste stoguri de fân sau paie. Caii 

gitanilor, care păşteau liberi în poiană, speriaţi de atacul zgomotos, s-au 

răzleţit în galop furibund. Când atacanţii reveneau în al doilea val, i-au 

întâmpinat cu furci locuitori semiîmbrăcaţi, căci abia se treziseră din somn. 

Gitanii s-au refugiat în fugă spre vale, dar acolo au dat peste săteni: bărbaţi, 

femei şi rude ale mortului, care, într-un puhoi, le barau trecerea. Numai 

fuga în desişul pădurii de brazi îi mai putea scăpa. 

− Măi, hai la casa bandiţilor ăştia, să le venim de hac. 

O localnică i-a văzut şi i-a cunoscut. 

− Auleo! Aţi venit din Bumgart să ne daţi foc?! Ăia pe care-i căutaţi nu 

mai îs aici. Au trecut graniţa spre Italia şi nu mai aveţi cum să-i prindeţi. 

− Taci tu, cioară, că-ţi frigem ţie cuibu’, să nu mai faci bandiţi ca ei. Cine 

dracu v-o pus să vă legaţi de feciorii noştri din sat? 

În capul sătencelor păşea Ana, cu broboada răsucită pe o parte şuierând 

ca locomotiva de oboseala urcuşului. Ridică bastonul, cu care îşi ajuta la 

mers piciorul mâncat de ulcer varicos, cu-o duşmănie neîndurătoare, 

mânată parcă de răzbunarea satanei, ce prezice apocalipsa. 

173

Dan Morand 


− Să-i vânaţi şi prin pădure, să nu mai prindem pe-aici picior din neamul 

ăsta! Să nu mai calce în vecii veciurilor pe pământurile noastre. Spurcaţii 

dracului! 

 

58. Jurnal de luptător ori jurnal de turnător 

Bernard Henri, francez după tatăl, venit să lucreze ca inginer la minele de 

aur din Brad, stabilit în România după întâlnirea şi dragostea cu o 

moroşancă dintr-un sat montan, cu casa părintească cocoţată pe o colină, a 

scris motto-ul clasei sale pe tabloul de absolvire din 1930: „Noi ne legăm 

prin jurământ/ Să trecem Tisa-ntr-un avânt/ Şi să-mplântăm opinca iar/ 

Pe-acelaşi parlament maghiar“, aluzie la opinca pusă de români în anul 

1919 pe parlamentul de la Budapesta în urma campaniei antibolşevice dusă 

în Ungaria contra armatei roşii, maghiare condusă de Bela Kun. Mama lui 

Henri, care nu ştia o boabă franţuzeşte şi se înţelegea prin gestică cu soţul, 

fiecare însă dublând-o cu un limbaj condimentat în propria limbă, dat de 

siguranţa că celălalt nu are cum replica, nu putea citi numele copilului din 

certificatul de naştere, strigându-l Ari, dar neuitând să-i repete zicala: 

„Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă“, până ce băiatul 

a băgat-o adânc în cap. Mult mai târziu, când industria lemnului a adus şi 

colaborări cu secuimea, chemat să repare acoperişul şcolii, Ióni a văzut 

tabloul de absolvire şi n-a mai putut dormi până ce nu a răspuns 

ranchiunos, după atâţia ani: „Şi noi jurăm pe-un legământ/ Să trecem 

Mureşu’notând/ Opinca' napoi vă v-o da/ Ţurloaiele de veţi spăla“! 

Inscripţia făcută cu creta pe lambriurile de lemn de dedesubtul tabloului de 

absolvire a fost acompaniată de injuriile femeilor de servici care, fără să o 

mai aducă la cunoştinţa administraţiei, s-au grăbit să o şteargă cu buretele 

la repezeală. 

În pădure, ciocănitoarea bătea ritmic cu ciocul în pinul bătrân şi pinul 

vibra şi răsuna asemeni unei orgi în liniştea adumbrită, care-i absorbea 

reverberaţiile! Uneori, câte un perete de stâncă, întorcea ecourile toacei, din 

ciocul de fier al ciocănitoarei, printr-un răsunet. 

− Ei bine, trebuie să ştiţi dintru început că un partizan nu poate ţine un 

jurnal, pentru că nu are nici timp liber, nici hârtie, nici creion ascuţit şi nici 

masă de scris pentru a-l completa, zise săteanul din Bumgartul de Jos, 

devenit prin trecerea anilor bunic. 

− M-am silit să uit pentru a nu-mi trăda tovarăşii. După fiecare luptă 

mestecam mânia oarbă pentru a-mi linişti nervii şi a dormi. În schimb, un 

trădător are tot ce îi trebuie: liniştea în siguranţa casei şi remuneraţia 

consistentă pentru a-l completa. Apoi, sub un nume codificat, remite 

174

Dan Morand 


informarea organelor de la interne. La domiciliu se va ghiftui cu hrană 

suplimentară într-o locuinţă, probabil confiscată. 

− Ştiu o istorie destul de picantă cu capul familiei Vasilevski înrolat în 

URSS în divizia Horia, Cloşca şi Crişan, care a descălecat de pe tancurile 

sovietice când au eliberat oraşul ... 

− Rectificare, nu ei au eliberat oraşul, ci trupele române, după retragerea 

naziştilor. Divizia sovietică numai a defilat pe postul de eliberatoare! 

− Cel mai verosimil jurnal l-am alcătuit după cel de securitate, căci sub 

ameninţarea cu tortura mai toţi spun adevărul: adică întocmai ce li se 

dictează. 

− Uite, tată Mitru, dacă tu nu ne povesteşti, noi nu avem cum ştii! 

− Nu am nicio plăcere să vă povestesc iadul de atunci. 

− Hai, să facem o petiţie la ăia cu acces la arhivele securităţii, ne cheamă 

la Bucureşti, luăm dosarul şi copiem ce-i de doamne ajută! 

− Bine, băi! Numai să ne dea cel bun, căci securitatea plastografia dosare 

dubluri! 

− Te rog, să nu divagăm. Uite am primit răspuns să mergem în capitală 

peste două luni! 

− Aşa că o lăsăm pe mai târziu! 

Doctorul moroşan, care devenise un discipol al filozofului, născut în 

Bumgart, deja de notorietate naţională, cum iarna îi ţinea prin preajma 

cabanei, s-a apucat să scrie jurnalul unei vieţi de luptă, care, prin 

constrângeri, era mai dură decât cea de la mănăstire, dar prin trăiri, 

constând din planuri, pericole iminente şi acţiune cu mult mai grandioasă. 

Căci, chiar dacă nu duceau o viaţă întocmai evlavioasă, ruptă de lumea 

exterioară, pentru a se apropia de sfinţenie s-au ridicat pe creste pentru a se 

împotrivi ca jos să nu se întindă stăpânirea diavolului şi aşteptau americanii 

pentru a dezlănţui lupta de eliberare naţională împotriva cotropitorului roşu, 

care le sluţea viaţa de zi cu zi. 

Alianţele marilor puteri cu cei mici se fac numai în funcţie de interesele 

primelor. La început soldaţii ţărişoarei năpăstuite au luptat cu nemţii 

împotriva ruşilor cotropitori, după aceea cu ruşii împotriva nemţilor ce nu 

mai plecau şi acum luptau contra comuniştilor de import asociaţi cu-o 

pleavă de lefegii, conaţionali făţarnici şi farisei, ce declarau înfrăţirea cu 

sovieticii, deşi armata acestora le-a ocupat şi le jecmănea ţara cu 

sovromurile, care exportau interminabile despăgubiri de război. 

Doctorul îşi atribuise rolul de misionar al libertăţii. 

− Colaboraţioniştii din fruntea ţării nu doresc decât să cucerească puterea 

cu sprijinul ocupanţilor şi ca să se menţină vor instaura noi biruri şi taxe, ce 

vor aduce sărăcia comunităţilor noastre. 

175

Dan Morand 


− De ce s-a declarat demobilizarea generală, de ce armatele noastre nu au 

rămas în dispozitiv pentru a se împotrivi forţelor de ocupaţie? întrebă 

căpitanul. 

Peste uniforma de război trăsese un cojoc de oaie, neîntoarsă, cu 

mânecile scurtate. Spre deosebire de al celorlalţi ciobani, era mai puţin 

miţos, făcut din lână ţigaie, albită chiar de proprietar prin spălat în omătul 

proaspăt căzut, dar duhnind a fum, pentru că fusese uscat în pridvorul 

colibei de la stână. Drumul până la adăpostul de iarnă era atât de încurcat 

încât numai ciobanii bătrâni, purtători de plete, îl mai ştiau. După ce au 

trecut de bogata comună Bocca del Rio, au urmat cheile Râului Mic, 

înguste şi atât de adânci încât deasupra cerul se mai vedea numai ca o 

panglică şifonată, parcă fusese mototolită de-un creator, pe care 

trunchiurile de răşinoase veşnic verzi, prinse cu rădăcini superficiale de 

pereţii de stâncă surplombaţi, aruncau proiecţii ameninţătoare. Pe vremuri 

de furtună, apa învolburată târa în jos bolovani şi trunchiuri rupte la vale, 

de sus stânci cu pământ înierbit şi copaci întregi se prăbuşeau zeci de metri 

în chei, atârnând de-a lungul versanţilor, făcând drumul extrem de 

periculos. La un moment dat, marşul trupei fu oprit de una dintre viituri şi 

ca să poată continua au săpat şi tăiat un brâu îngust printre căzăturile 

rămase în urma unui mic potop, ce parcă prevestea apocalipsa. După 

fiecare cot peisajul se schimba, ba o cascadă cu ţancuri înfricoşătoare, 

alături de drumul cu serpentine dese, ba un lac cu suprafaţa neclintită şi 

poieni brodate cu flori alpine. Deodată, bătrânul care îi conducea «pentru aşi 

găsi urmaşii sub cerul liber», ridică braţul pentru a-i opri şi apoi le indică 

să traverseze apa printr-un vad, urma o şa mică, despărţindu-se de drumul 

păstorilor, ceru un asin, i se burică pe spate şi se strecură dispărând printre 

cetinile brazilor, care creşteau atât de jos de ar fi scărpinat ursul pe spinare. 

După călăuză urma coloana formată din şapte măgari, încărcaţi cu unelte şi 

scule de prelucrat lemnul, haine, aşternuturi şi lăzile cu armament. În faţa 

coloanei se făloşea căpitanul, iar după măgari, imediat doctorul, infirmând 

zicala „decât filozof ofticos, mai bine măgar sănătos“, răspândită mai ales 

printre elevii codaşi din clasele primare. În spatele lui, soldaţii Niţu şi 

Pandele, urmăriţi ca foşti legionari şi ciobanii Alecu şi Man, care se ştiau a 

dulgheri bine şi aveau mai multe sute de oi împărţite în mai multe turme, 

care jos ar fi fost confiscate de puterea comunistă şi stăpânii lor închişi şi 

trimişi ca „duşmani ai poporului“ la canal. 

Pe un prag, colţi de stâncă imenşi, rânjiţi în afară, aproape că închideau 

spre panta abruptă un amfiteatru, mărginit în partea superioară de un perete, 

puţin surplombat, imens şi sterp cuprins din toate părţile de verdele închis 

al brazilor seculari, atât de deşi, încât umbra lor se aşternea întreaga zi 

peste covorul de ace uscate, căzute pe pardoseala de granit. Lipită şi 

totodată adăpostită de perete sta o stână veche cu pereţii tapetaţi cu muşchi 

176

Dan Morand 


şi acoperişul în două ape, dar atât de găurit de arăta aproape dezgolită. 

Căpitanul ţinea de căpăstru măgarul alb al bătrânului Mitru şi discutau. 

− Trebuie reparată ca lumea, s-a întors căpitanul spre grosul trupei, căci 

urcând cele două trepte construite din lespezi suprapuse, când a tras de 

mânerul uşii, aceasta s-a prăbuşit din cercevele. 

Ferestrele arătau ca două găvane goale, căci geamurile au fost smulse cu 

tocuri cu tot. Snopii de lumină, ce stăpungeau prin spărturile acoperişului, 

descopereau în interior două odăi prevăzute cu priciuri, cu uşile smulse şi 

arse probabil pe foc. În schimb zidurile şi podeaua se menţinuseră în stare 

bună. 

− Cine să fi stat aici? 

− Demult, când eram copil mai veneau Martinii cu turmele, până ce o 

furtună le-a fulgerat şaizeci de oi. Apoi, când am fost însurat a doua oară, 

tăietorii de la un pichet forestier s-au adăpostit aici, dar n-au zăbovit mai 

mult de doi ani. 

− Să adăpostim bucatele de iarnă pentru oameni şi animale. Soldaţilor, 

haideţi să descărcăm după care plecăm toţi la pădure să facem lemne, ca să 

reparăm şandramaua! ordonă căpitanul. 

Au trudit la descărcat şi la aranjat mărfurile transportate de jos, neuitând 

să pună combustibilul şi muniţia la loc uscat. Căpitanul avea şi o lanternă 

de mână, care strânsă în palmă rotea printr-o pârghie arborele unui 

generator cu inerţie mare ce, în tampon cu un acumulator, alimenta un bec. 

După ce au terminat toată treaba a urmat o mare plictiseală, ce îi acompania 

seară de seară, căci fiecare, după ce depănase, terminase amintirile, chiar şi 

minciunelele înflorate cu teribilisme despre faptele de arme şi pentru că nu 

puteau fi atacaţi se plictiseau şi lâncezeau. 

Căpitanul de transmisiuni şi doctorul, amândoi cu copilăria petrecută la 

ţară, s-au apucat să bată coasele ca să taie otava şi s-o usuce pentru fân. 

Cum ploile aici veneau pe neanunţate, iarba tăiată poloage era udată de 

mai multe ori chiar şi în aceeaşi zi. Pe coastele abrupte cum tăiau de sus în 

jos aproape aplecaţi pe vine, doctorul, mai în vârstă şi mai puţin sportiv 

decât căpitanul, făcu febră la muşchii picioarelor. 

− Pară-vă bine că am pus de-o parte tot ce vă trebuie pentru a putea trăi 

sus iarna asta! Poziţia asta-i inexpungabilă pentru ocupanţi, zise bătrânul, 

cu mustaţa tip perie de dinţi, promovată pe atunci de omuleţul Chaplin şi de 

Hitler, după care tuşi hârâit. 

Cum stăteau întinşi pe priciul acoperit cu fân şi se acopereau noaptea cu 

cojoacele, îl auzeau pe moş cum gemea de la durerea de şale şi tusea lui de 

«bronşită cronică progresivă», cum l-a diagnosticat doctorul, apoi pe 

căpitan şi pe doctor, chemând prin somn membrii familiilor rămase jos, 

despre care nu mai ştiau nimic. 

177

Dan Morand 


Bacii, înregistraţi la evidenţa populaţiei în satul de jos, nu mai puteau 

scăpa de colectivizare decât cu fuga, aşa că aşteptau rudele din satul de sus 

să le lase un număr corespunzător de oi, porci şi găini pentru a avea ce 

mânca în cele peste trei luni de iarnă, cât zăpada acoperea muntele, 

împiedecând comunicarea. 

Soldaţii, deşi nu erau mocani, erau deja căutaţi de poliţia secretă sovietică 

din motive nu tocmai clare, prin urmare, şi de cea autohtonă, pe care aceştia 

o instruiau. Amândoi se distrau spunând bancuri cazone atunci când nu 

povesteau diferite acţiuni de luptă însoţite de ample comentarii, în care 

arătau cum unii din colegi erau fie răniţi, fie omorâţi şi până la urmă ei 

scăpau. Cel mai adesea comentariile se terminau cu: 

− Dacă ai şti dinainte unde cade grenada sau pe unde vine glonţul? Pur şi 

simplu, deşi eram soldaţi căliţi în lupte de tot felul, până la urmă cred că am 

avut noroc, măi, Pandele! 

− Numai un dram, Niţule! De aici nu mai avem scăpare! Luptăm de unii 

singuri împotriva armatei victorioase şi a cozilor de topor bolşevice, cine să 

ne mai scape de pe munte? Numai Sfântul Petru, dacă ne lasă o scară de 

frânghie din cer, deşi nu ştiu dacă merităm să ajungem acolo. 

Căpitanul desena frumos, iar doctorul scria caligrafic reţete în latină, pe 

care în activitatea civilă din cauza aglomeraţiei pacienţilor le-ar fi mâzgălit. 

Uneori se ciondăneau asupra vinei, ce-o purtau fie regele, căruia doctorul îi 

ţinea partea, că a fost prea tânăr şi n-a avut experienţă, că nu a condus MS 

ţara, fie mareşalul, că a eliberat teritoriile din est, că un bun strateg ca el a 

organizat bine armata, că nu a putut întoarce armele să-i trădeze pe nemţi şi 

oricum tot putere învinsă am rămas, etc., asupra pierderii războiului şi 

ocupării ţării. Cum ziua lucrau, se puteau adânci în studiile lor numai după 

lăsarea întunericului, când aprindeau lampa cu petrol, sau cum îi critica 

moşul cu vocea-i dogită «ardeţi gazul de pomană». 

− Nu mai fuma atât că n-o să apuci primăvara tată Mitrule, îl mustra 

doctorul. 

− Ba, o s-o apuc, îl contrazicea moşul şi pe patul morţii rogu-te să-mi 

aprinzi tu ultima pipă! 

− Numai să-ţi ajungă iarba până atunci! 

Tutunul, ambalat în saci de cânepă, fusese depozitat în cel mai uscat loc 

posibil şi bătrânul îl păzea ca pe ochii din cap. 

Talentul de grafician al ofiţerului i-a permis să deseneze cu cărbune pe o 

bucată de scândură uscată, geluită, figura soţiei, încadrată de cei doi copii, 

care erau în clasele primare. Tot cu cărbune, pe o bucată mai mare, a schiţat 

pe un fundal haşurat cu modele de cetină de brad întrepătrunse un cap de 

femeie cu un zâmbet ciudat, unul superfluid, dar care avea ochii 

semiacoperiţi de pleoape, încât părea că visează, ce-i drept păstrând o 

expresie de extaz pe figură. 

178

Dan Morand 


− Ce reprezintă asta? l-a chestionat doctorul 

− Aş putea-o intitula reveria binefacerii! 

− Să nu mă minţi, din timbrul vocii tale simt că nu aşa vrei să îi zici! 

− Ei, bine, fie, dar nu o să mă credeţi, în cap mi-a stat victoria binelui! 

− Dacă ai fost pe front, ştii că asta nu se poate! Chiar dacă mai câştigă 

câte o luptă binele nu a ieşit niciodată victorios. Totdeauna a învins numai 

răul şi lumea-i condusă de o gaşcă de ticăloşi! 

Căpitanul plecă mâhnit capul, părând a se retrage în sine, după care 

schimbă macazul şi se lansă într-o banalitate, cum că doctorul îi numără 

moşului pipele zilnice şi îi scrie reţete pe care acesta îl rugase să le citească 

cu voce tare ca să-i explice ce efect ar putea avea medicamentele 

respective. În fine, cei doi soldaţi se entuziasmară fără temei, repetând 

aceleaşi idei, dar îmbrăcate în alte haine de cuvinte. Dintre ei unul avea 

dureri în genunchiul semianchilozat al piciorului stâng, unde fusese rănit, 

degerase şi îşi pierduse două degete în munţii Tatra, iar celălalt asurzise 

parţial în urma unei explozii din apropiere şi pentru că nu auzea bine, striga 

mereu ca şi cum interlocutorul ar fi fost departe, la mare distanţă, tocmai în 

spatele şurii. 

Când gerul a omorât iarba şi turmele au început să coboare de la munte, 

bacii au plecat pentru a se întâlni pe păşunile de deasupra Bumgartului de 

Sus cu ciobanii. Mocanii îi aşteptau deja pe patroni la colibele de vară şi 

când au auzit câinii lătrând de zor şi luând-o la fugă, apoi chelălăind şi 

scheunând, s-au bucurat nespus de mult căci şi-au dat seama că animalele 

de pază au recunoscut pe unii de-ai lor. Au înnoptat împreună la colibele de 

pe munte, după care la crăpatul zorilor s-au despărţit. Bacii au plecat spre 

refugiul de iarnă, unde s-au întors cu treizeci de oi, patru porci şi trei câini, 

doi de pază şi unul de întors, iar ciobanii, cu grosul turmei, au coborât 

urmăriţi de măzăriche până în satul de sus pentru a le ierna pe lângă 

gospodăriile răzleţite pe dealurile submontane, grăbindu-se a trece de 

strâmtoarea cheilor, impracticabilă pe durata iernii. 

Mai târziu o să vedem ce fel de jurnale ţineau turnătorii de jos. Cum nu se 

putea răzbate sus până la topirea zăpezii şi desfundarea trecătorii, pentru a 

nu şoma se mulţumeau a spiona rudele şi drăguţele celor plecaţi. 

Numai ce au ajuns ciobanii cu turmele pentru iernat la saivane, că a şi 

apărut un sectorist, care mergea din casă în casă, împreună cu noul primar 

şi preşedintele de întovărăşire din satul de jos pentru a verifica, dacă la 

fiecare casă, familia se prezenta toată «pentru a se înhăma cu spirit de 

răspundere la construirea noii orânduiri de democraţie populară». 

179

Dan Morand 

 

59. Despre iubire şi despre despărţire 


Sectoristul a convocat femeile din sat să vină la sediul miliţiei populare, 

că dacă nu le aduce cu forţa între soldaţi înarmaţi şi le transportă cu duba 

pentru a fi anchetate la sediul securităţii din Sibiu. 

− Ia spune, pe unde poate fi bărbatul ăla al tău de nu a mai dat pe acasă? 

se uită crunt individul în haină de piele cu epoleţi la Floarea lu’ Bogatu. 

− Nu ştiu dle! 

− Zi-mi tovarăşe, da’ nu sunt tovarăş cu tine, tu, bandito! Spune-i să vină 

acasă, că nu mai are unde fugi, acum am închis şi graniţele. Dacă nu vine să 

se înscrie cu tot ce are în întovărăşire, vă dăm copiii afară de la şcoală. 

Vorbim cu directoarea să nu îi mai lase să intre în clasă! 

Acasă, Floare privi cu bunătate maternă feţele rotund-bucălate ale celor 

doi copii. Când se gândi ce se va întâmpla dacă copiii rămân fără şcoală se 

puse pe plâns. Odată − «unu la mână», turmele de oi sunt luate de 

colectivă, deci nu mai pot ciobăni şi vinde brânză în piaţă, apoi − «doi la 

mână», la şcoală nu mai îi lasă, deci nici servicii la oraş nu vor avea, şi aici 

renunţă să numere mai departe ce se va alege de ei, că prea era destul. 

Ciobani la colectivă, la mila comuniştilor? Şi plânsul o secă la inimă! Ca 

întotdeauna când se afla în mare dilemă trebuia să se sfătuiască. La părinţi 

nu s-ar duce «să îi mai amărască, c-or avea ei destule pe cap! Cu cine putea 

să se mai dumirească?»şi aşteptă până la prima şezătoare, care se ţinea 

acasă la Chivuţa lui Toader Laie, baciul cel mai avut din sat. 

În satul de sus, femeile s-au strâns la şezătoare, una ţesea la război, altele 

torceau firele pe fus, celelalte împleteau pulovăre şi şosete căci aveau 

încredere că nimeni nu poartă vorba mai departe în afara grupului lor. 

− Nu ştiu ce-or putea face bărbaţii noştri la munte un’e-i atâta zăpadă, că 

doară nu pot hiberna ca urşii? Trebuie să aibă adăpost unde durmi şi ce 

mânca! 

− Şi eu tot aşe gândesc, sări cu gura Milica lu’ Pătru Man, celălalt baci 

fugit, − o femeie mai mică decât masiva gazdă, dar iute ca spirtu, că 

turmele cu ciobanii îs de peste două săptămâni pe la saivane. Parcă domnu’ 

căpitan s-o dus şi el cu ei, doară nu era singur? 

− Nu, i-au venit doi soldaţi din Regat, pe care-i urmărea miliţia că cică ar 

fi tras în civili prin Basarabia, le lămuri Floare. 

− Şi tu crezi că militarii din armata noastră au putut trage în civilii 

neînarmaţi? 

− De unde pot ió să ştiu? N-am fost cu ei pe front şi nu i-am văzut ce au 

făcut! Pe front românii i-au trimis şi tot ei îi închid acum? 

180

Dan Morand 


Măria lu’ Gligoruţ tăcea şi cosea cu aţă neagră puişorii de la gâtul 

cămăşii, când slobozi gura. 

− Da, zi-ne numai atât, oare ce crezi tu? Crezi că oamenii regimului ăsta 

nou, îi urmăresc chiar de pomană? 

− Netoate întrebări mai născoceşti tu, Mărio! De ce ne tot întrebi ce au 

făcut oamenii noştri şi nu pui problema invers ce au făcut ăilalţi cu noi! Tu 

nu vezi ce se întâmplă acum în ţara asta, a noastră? adăugă Chiva. 

− Şi ce se întâmplă acum voi ce credeţi, îi ghine sau rău? reveni cu 

insistenţă Măria. 

− Nu ştim, zău, dacă-i ghine sau rău. Da’ numa’ că tot vedem că vin alţii 

pe la noi care ne zâc că fac numai ghine şi nouă ne mere tot mai rău! Da’ de 

promis tot ne promit că va hi tot mai ghine. Apă’ zi-ne tu ce fel de oameni 

îs ăia care una zâc şi alta fac?! Şi nu ştim cine i-o fi trimis pe aici că nime’ 

nu i-o chemat. Tu şi bărbatu-ţi aţi dat sfoară prin oraş să vină şi pe la noi? 

Că-l vede toată lumea pe Gligoruţ cum s-a dat cu ei, şi-a lepădat straiele 

noastre mocăneşti şi umblă-n salopetă muncitorească şi cu bască pe cap! 

puse dialectic problema gazda. 

Niciuna dintre femei nu mai răspunse, iar printre razele de lumină, 

aruncate de cele două lămpi cu petrol, numai mâinile se mişcau şi 

trebăluiau şi privirile plecate alunecau scurt, tainic, săgetau ca pumnalele şi 

apoi se concentrau taciturn asupra lucrului. Mereu se mişcau mâinile, acum 

în tăcere. Şi tăcerea se lăţea, grea, ameninţătoare în faţa căreia o femeie 

izolată nu se mai putea abţine. Îi venea să suduie, să le drăcuie pe celelalte, 

să le înjosească cu ameninţări că deşi le vedea numeroase, familia ei 

devenise mai puternică, pentru că se dase cu noua ordine, cu tovarăşii 

agitatori veniţi de la oraş, cu sectoristul care îi însoţea în uniformă cu un 

pistol-mitralieră de-a curmezişul la piept, cu agenţii securităţii în haine de 

piele şi cu pistoale în buzunar şi cu toţi care ameninţau lumea şi îi făceau 

pe ceilalţi duşmani şi reacţionari, le ziceau că exploatează munca 

tovarăşului, dar vor avea ei grijă să-i termine, să-i extermine şi că situaţia 

se va schimba. 

Măria lu’ Gligoruţ se ridică în picioare, cu stângul împinse scaunul în 

spate, care răsturnându-se lovi zgomotos podeaua odăii, iar dreptul îl puse 

autoritar în faţă, aşa cum văzuse în revista Consomolista poza unei 

agitatoare, pe care o citea seara împreună cu bărbatul la lumina focului de 

lemne în odaie, făcându-şi visuri de mărire pentru ei şi de sărăcire pentru 

mulţi dintre ceilalţi consăteni. Tovarăşul Gligoruţ, cu asistenţa a doi 

agitatori veniţi de la oraş, cu conştiiţa înaltă, muncitori instruiţi mai mult cu 

gura, a înfiinţat organizaţia locală a PMR, a ciobanilor din Bumgart. 

− ’Geaba vă daţi mari că sunteţi bogaţi, ’geaba vă mai ocoşiţi cu ce aţi 

strâns, că regimul popular o să vă ia totul! Şi aici o să înfiinţăm o 

cooperativă agricolă şi nu veţi mai vinde brânza de la miile de oi, făcută de 

181

Dan Morand 


slugile voastre ciobanii, pe care-i exploataţi, ci veţi munci cot la cot cu ei şi 

n-o să câştigaţi o para în plus. 

Ieşi val vârtej, trântind uşa, apoi în liniştea serii lătratul furios al câinilor 

a urmărit-o până în partea cealaltă a satului, unde aveau casele bumgărtenii 

cei mai săraci. 

− I-auzi ce-i mai trece şi la muierea asta prin cap! Adică să fim toţi slugi 

la cooperativă? Nu ştiu ce-o să mai fie, dar cine o să aibă grijă de toate 

animalele, dacă le adunăm laolaltă? Că omul aşa-i făcut să aibă grijă numai 

de ce-i al lui, iar de ce-i al altuia să nu-i pese. 

− Poate o să ne schimbe şi educaţia, tu, Chivă?! 

Chivuţa se uită ca prostită la Milica, care-şi pipăia nodul baticului sub 

bărbie şi-şi aşeza cârlionţii negri dedesubtul materialului galben, înflorat cu 

trandafiri roşiial năframei. Floare, tăcută până atunci, se prinse în discuţie. 

− Ce, educaţia? Adică să scoată din mintea fiecăruia aşa cum a fost 

învăţat de către părinţi de mic copil, aşa cum a fost învăţat de dascăli, la 

şcoală?! Asta va dura mult de tot! 

− Da, sigur, va dura foarte mult! Pe mine nu mă va dezvăţa nimeni 

niciodată! Şi să mă pună sub copitele măgarului cu desagii cu miei în 

spinare, până la urmă n-am ce face, o să zic ca ei, dar o să gândesc tot ca 

mine! Numa’ că o să încep să m-ascund! 

Chivuţa se uită cu seriozitate la Milica şi găsi de cuviinţă s-o aprobe. 

− Aşe-i! 

Şi de la seara cu pricina toate au început a se ascunde. Satul de sus cu 

case cocoţate pe mameloane şi poteci pavate cu lespezi nu înlesnea 

comunicarea între locuitori, mai ales în zilele scurte de iarnă. Uneori 

zăpada căzută din belşug te făcea să te îngropi până deasupra genunchilor, 

de nu mai puteai merge, aşa că locuitorii purtau tălpici, nişte schiuri scurte 

cu care alunecau la vale şi pe cantul cărora urcau la deal pentru a ajunge 

mai repede. În caz contrar, o distanţă de o jumătate de oră se făcea în 

aproape două ore şi ajungeai la vecin dacă nu epuizat, atunci obosit şi 

năduşit de-a binelea. Liniştea era ruptă dimineaţa de cocoşi, în timpul zilei 

de behăitul oilor în saivane şi răgetul măgarilor, iar seara de lătratul 

câinilor, numeroşi, câte patru de gospodărie, pentru a îndepărta 

sălbătăciunile şi a se lupta cu ele. 

Leon alias Tarïq compunea în gând un eseu despre iubire ... Iubirea nu e 

de azi, nici de ieri şi nu va dura până mâine, ci întotdeauna. Aşa cum 

berberul deşertului nu se satură de apă, aşa nu se sătură nici arabul de 

femeia lui maură şi amândoi nu prea dovedesc pricepere în gingăşii, căci 

sentimentele lor sunt dogoritoare şi mistuitoare ca şi arşiţa deşertului. Şi ca 

şi cum te-ai zgâria până la sfâşierea ţesuturilor, să iasă sângele în spinii 

cactuşilor, tot aşa bătăile de joc ale femeii cochete, de multe ori nu din 

răutate, ci din joacă sau pură ignoranţă, te marcau şi îţi aţâţau setea. 

182

Dan Morand 


Instalaţia de desalinizare, digurile, sistemele de irigaţii! Pretexte mici sau 

mari ca europeanul cizelat să se afle în apropierea sălbătăciunii maurelor! 

Cum uneori nu mai ai energie suficientă să o posezi, dama asta, Ibtissen, te 

va face incapabil de pasiune sub diferite pretexte. Şi atunci, ştiind cât îi 

plac cântecele, mamelucul din bărbat va începe a-i cânta. La început 

cântece de Joe Dassain, apoi muzică folk din ţară, de drumeţie, de munte, 

de amor, de haiducie. Şi arăboaica se mira şi îl întreba dacă a fost vreodată 

haiduc. Auzi acolo, cum să fie? Atunci râdea senzual ca să îl provoace, să îl 

excite din adâncuri. «Adică, te-ai putea dovedi haiduc măcar în pat că eu 

mă ştiu împotrivi»! 

Răvaşe de dragoste, apariţii inedite după picturile rupestre, strecurate în 

cutele unei batistuţe, sub perina iubitei, amoruri glorificate în serenade, 

bileţele emoţionante schimbate cu palme tremurânde între şcolari, ce nu au 

putut dispare cu toată ameninţarea magistrelor, pedepsele rudelor, 

pericolele concurenţei şi cerbicia dirigintelor comuniste. 

La Cabo Blanco, răscumpărarea a fost plătită, trupul lui Sorin dezgropat 

şi spălat de nisip se putea bucura din nou de viaţă. Atunci, habar nu avea de 

destinaţia banilor! Numai după ce a aterizat în ţară i-au parvenit zvonurile. 

Banii au revenit în ţară pentru cumpărarea de echipament militar ce trebuia 

casat după intrarea în NATO. 

Andreia, soţia căpitanului, se aşeză la masă, netezi hârtia sub pata de 

lumină a lămpaşului, luă creionul pentru a scrie, privi din nou pozele de la 

nunta lor şi ale soţului, solo, înainte de plecarea pe front. Lacrimi mari şi 

grele picară udând hârtia pe care o schimbă imediat. De astă dată renunţă a 

mai scrie biletul în poală şi se aşeză la birou. 

«Dragă Ionele, noi suntem bine şi te aşteptăm să te întorci, aşa cum ai 

făcut şi din război. Zilnic mă rog la Domnul să-ţi dea gânduri bune pentru 

a coborî de la munte şi aş vrea să vin la tine cu de-ale gurii, dar nimeni din 

sat nu ştie unde te afli, nici chiar ciobanii bacilor Lie şi Pătru. Noaptea 

când mă trezesc pun mâna alături şi dau numai peste locul tău gol din pat. 

De ce nu ne putem bucura de iubirea noastră, de ce lumea asta a fost 

orânduită să facă numai rău? Nu ştiu ce poţi să mai faci tu acolo, că ăştia 

au început să controleze tot mai multe prin sat. Pe aici se vorbeşte că vor 

lua oile chiaburilor, care au case şi domiciliu în satul de jos, cum că le-au 

ascuns în saivane la noi, sus şi mereu apar oameni înarmaţi, veniţi de la 

oraş. Acum dacă a căzut zăpada s-au mai potolit. Abia aştept ca primăvara 

să dezăpezească trecătoarea ca să ne revedem cu toţii acasă. Te iubesc 

nespus, Andreia» 

Fiecare mai păstrează parfumul copilăriei, dar în cazul Andreiei, acesta 

era de marcă, aşa că mirosul persista îndelung. Momentele în care se 

maturiza, «să revin cu picioarele pe pământ şi să mai stăm serios de vorbă» 

erau mai rare şi ades zicea «hai, să visăm, să sporovăim, să mai îmblătim la 

183

Dan Morand 


taclale». Nu era atât de organizată ca să aştearnă gândurile pe hârtie, ea le 

trăia şi retrăia, visând le transfigura. Căpitanul era pentru femeia tânără un 

cavaler medieval infailibil, iar trepăduşii de jos doar nişte viermi de 

putregai, pe care ciocănitoarea istoriei îi va face să dispară. Nu ştia că până 

atunci trunchiul uriaş va cădea de putrezeală, atrăgând în distrugere şi pe 

alţii şi făcând multe ravagii împrejur. Dacă s-ar muta la oraş s-ar simţi mai 

bine în forfota străzii. 

Gligoruţ, turnătorul principal, trecea aproape zilnic prin faţa porţilor 

caselor de chiaburi în drum spre boltă. Se oprea pe la vecini ameninţător, îi 

spiona în conversaţii divese cu alţi cheflii traşi de limbă şi completa un 

jurnal, care se compunea din mai multe file umplute cu denunţuri. 

«Denunţ către Securitatea Poporului Român, ... 

... despre baciul Toader Niculaie cunoscut de neamurile lui cu porecla de 

Laie un chiabur reacţionar cu sute de oi ascunse la iernat la saivan în 

Bumgartul de Sus. Ţin să lămuresc organele de anchită că chiaburul ăsta 

reprezintă un duşman înrăit al regimului democratic pentru că exploatează 

munca a trei ciobani zişi Mutu, Autu şi Zdrobu. 

... un alt duşman este baciul Man Pătru cu mai mult de trei sute de oi 

care vorbeşte de rău regimul popular şi este duşmănos cu glorioasă 

armată sovietică care ne-a eliberat ţara pentru că ficiorul ăstuia Dan a 

căzut în luptă la cotul Donului. Şi exploatatoru’ ăsta are patru ciobani zişi 

ca Neacşă, Datcu, Brişcă şi Puchin de care îşi bate joc că îi plăteşte numai 

pentru cât vrea care oameni ai muncii ca să trăiască mai taie câte o oaie şi 

o vând să-şi facă bani de ţigări. Trebă să li mulţumim pentru devotamentul 

faţă de clasa muncitoare că din vânzări chitulate se poate cumpăra carne 

ieftină! Trăiască PMR! Trăiască şi înflorească scumpa noastră patrie 

RPR! 

Bumgart, 15. Decembrie 1948» 

Denunţul a fost pus de securitate la dosarul sursei informative Corbul 

Brumăriu. 

Alt turnător, mai secundar, era Otu, un chefliu gomos şi analfabet, căci 

ţinea deschis ziarul Scânteia invers, după o expresie locală „cu curu-n cap“, 

făcându-se a-l citi. După ce Lanţă a râs de stupizenia lui, a început să ţină 

ziarul numai sul în pumn şi să se laude că ştie ce scrie partidu’ prin ziare. 

L-a cooptat şi pe Lanţă, tovarăş de băutură nelipsit din birt, ca scrib care îi 

redacta informările şi le semna cu numele lui. Prin turnătorie, colaborarea 

lor de pahar s-a cimentat pentru că din onorariile plătite se cinsteau ba la 

birtul din cătunul de sus, mai des la crâşma din satul de jos şi destul de rar 

la hanul lui Franz jr.jr.,unde consumau pe datorie înainte ca acesta să fie 

trimis la muncă patriotică în ţara sovietelor şi clădirea să intre în 

proprietatea statului prin naţionalizare. Calul lui Lanţă trăgea căruţul spre 

sat mai mult noaptea, când femeile îi ajutau pe cheflii să coboare acasă, 

184

Dan Morand 


cărându-i în spate până ce reuşeau a-i întinde în paturi. Otu a depus şi el un 

denunţ, memorabil, la sediul raional al securităţii din palatul fostei 

comănduiri austriece, situat atunci pe strada rebotezată Octombrie Roşu, 

devenită în prezent bdul Victoriei, denunţ pus la dosarul sursei informative 

Jderu’ de Stâncă. 

«Denunţ către Securitatea Poporului Român, sediul raional Sighiu 

Sunt intrigant că cum şi de ce duşmanii poporului întorşi din războiul 

nedrept de cont’ropire a patriei sovietelor învinşi ridică iară capul ... în 

loc să se predea la organele populare de anchită ocupă munţii şi sperie 

cetăţeni paşnici! Vnimanie94 ! Dragi tavarişci, că umblă înarmaţi! Ca la 

războiu’ criminal din est, bine că aţi puşcat Antoneştii cu şleahta lor 

hitleristă! Moarte duşmanilor din popor! Acum criminali de război de ăştia 

în’torşi de pe frontul de est ştiu sigur că în vest nu s-au mai în’rolat semn 

de siguranţă că nu le convine de’loc marşul victorios asupra Bârlinului 

unul şa lăsat familionu pe nu ştiu unde, da că nu o să scape şi altul 

ibovnica o profăsoară franţuzâtă, pripăşită în Sighii. Unde să fi chitulat? 

Dacă au fugit în vest ghine că am scăpat că mai ghine da’că fugeau o’dată 

cu alianta lor, criminala armată Hitler’istă, că-ci nimeni nu ia liubit că nu 

mai puteam fura de la icsploatatori! Acum a venit porunca istoriei ca 

poporu’să fure de la icsploatatori baci care au dat fuga pe munte! 

Numa’ ceva! Amân’doi criminali sunt în’armaţi şi groaznic de 

pe’riculoşi! O’dată am schimbat semnu pe numa una oaie confiscată 

pirsonal, de la un baci icsploatator ca so vând la măcelărie ca’să am bani 

de trascău. Băut două’ş’trei, apoi nu numărat la deţuri şi ieşit afară să fac 

pişu din băşâcă ... pe bu’lan căm’i place pişatu: pe tabla goală sună ghine! 

Bun, bum! mă trizăsc cu una să hi fost şî două cizme pe cur şi lovit cu capu 

mieu de bu’lan, mai să leşân ... pişat să o’prit. 

− Bei prea mult la babane de furat zice din spate căpitanu’. 

− Să nu faci blocaj de sfincter la puţă, de colo tare batjocoros doctoru. 

Nu se zice aşa, tâlharu nu ştie căs pantofar, io zâc sulă! Degradaţi, luaţi 

diplome şi puşcaţi ăşti criminali de război urâţi pe timp de pace care râd 

de tavarişci cum muncesc pentru construcţia nou’lui colhoz! La iarnă stăm 

căz pe munte sus, ha ha ha nau uné pleca. Numa să treacă omătu că văz 

duşmanii poporului pe dracu gol. Stalin şî poporu rus svaboda95 nea adus! 

Trăiască frăţia de arme româno’Sovietică! Spasiba! Zdrazvuite naşa 

strana! Pobeda budet naşa! 96 

Bumgart, 3. ianuarie 1949.» 

94 atenţie (rus.) 

95 libertate(rus.) 

96 Mulţumesc. Trăiască ţara noastră! Victoria fuse a noastră! (rus.) 

185

Dan Morand 

 

60. Transhumanţa 


Fabian de la SKV 97 bănuia că securitatea instruită de sovietici racola 

agenţi pe care îi infiltra în toate organizaţiile obşteşti pentru a înscena 

instigări împotriva regimului, folosindu-le ulterior ca pretexte, pentru a le 

scoate în afara legii. De unde ar fi putut şti chestia asta, păi, tocmai de la 

unchiul Otto, care luptase cu SS-ul, «dacă regimul hitlerist practică politica 

diversionistă, de ce stalinismul ar rămâne în urmă, doar războiul e 

întotdeauna câştigat de cel mai brutal». Însă nepotul Fabian nu se lăsase 

atras de propaganda superiorităţii rasei ariene şi se înrolase cu foştii colegi 

de fabrică în armata română. Aşa că, atunci când s-a declanşat prigoana 

deportărilor la muncă în URSS, pentru repararea distrugerilor provocate de 

război şi refacerea economiei socialiste, s-a gândit că nu se merită ca fiicele 

lui, Helga şi Ute să muncească de pomană, să moară de foame, să se 

îmbolnăvească sau să mai fie violate şi poate chiar să se întoarcă borţoase 

sau cu un copil din flori. Ştia mai multe cazuri ale unor tinere nemţoaice 

din Sibiu, care s-au sinucis pentru a nu fi violate în grup de trupele 

ocupante ale armatei roşii. Oficialităţile lăudau pe sovietici, ca eliberatori! 

Steaguri roşii cu secera şi ciocanul galbene ca pepenii de Haloween, le 

purta ridicate avangarda mulţimii mărşăluind la defilare şi în capetele a câte 

două beţe lungi aveau desfăşurate pancarte albe precum porumbelul păcii 

pe care scria cu litere mari de tipar de culoare roşu-sângeriu: „Înfrăţit va fi 

în veci al nostru popor cu poporul sovietic eliberator“. La intreprindere se 

înfiinţase chiar un atelier de propagandă şi educaţie socialistă, care respecta 

dictonul: „cea mai puternică armă este propaganda“ confecţionând gazete 

de perete, pavoazând săli pentru şedinţe, unde se combătea imperialismul, 

se lupta pentru pace şi se pregăteau care alegorice, steaguri şi pancarte 

pentru defilări şi mitinguri. Actul de la 23 August 1944, a suferit 

interpretări şi reinterpretări deşi nu se stabilise clar dacă ne-am eliberat 

singuri, ne-au eliberat ei, am colaborat sau ne-au ocupat?! În fine după 

multă ambiguitate, căci în etalonul intern, impus cu persuasiune de 

securitate, a colabora reprezenta o culme a inteligenţei practice, sinonim cu 

a te adapta, şi multe răstălmăciri ale propagandei ultimul dictator socialist, 

ce dezvoltase regimul multilateral şi dusese ţara atât de departe încât 

ajunsese în curs de dezvoltare, împreună cu alte ţări ale Africii şi Americii 

Latine, se găsise formularea atât de laconică de: „revoluţie de eliberare 

antifascistă şi antiimperialistă“. 

97 Siebenbürgische Karpatenverein − Asociaţia Carpatină Transilvană 

186

Dan Morand 


Multe umblau prin capul lui Fabian, dintre care cele mai multe le 

considera gânduri năstruşnice şi îşi dădea seama că trebuia să le uite 

imediat, să şteargă totul cu buretele, pentru a nu fi considerat de către 

vecini un trăznit, altele i se păreau irealiste şi le putea discuta numai cu 

familia şi cu prietenii, iar pentru altele de interes comun se putea întâlni cu 

vecinii din Nachbarschaft98 să le dezbată. Atunci când populaţia săsească sa 

stabilit pe Pământul Crăiesc, pe durata secolelor al XII-lea, până la al 

XIV-lea, Transilvania medievală cuprindea comitate maghiare, scaune 

săseşti şi ale secuilor. Mocanii români, deşi majoritari, nu se regăseau 

cuprinşi în structurile administrative ale imperiului. Strămoşilor saşilor un 

li s-a părut normal, deci au suportat cu greu, ca greavii, numele săsesc 

pentru grof, să piardă din privilegii pe măsura dezvoltării aşezărilor 

mioritice majoritare. Însă răsturnarea de situaţie de după primul război 

mondial, prin unirea şi dependenţa de autorităţile de la Bucureşti şi ulterior, 

după al doilea rău, ocuparea ţării de către fostul duşman şi schimbarea 

orânduirii, prin măsuri pline de ură, deja depăşeau capacitatea de rezistenţă 

chiar a unui sas, care se încăpăţânase să rămână înrădăcinat cu nostalgiile 

unui trecut respectabil înaintea tăvălugului unui prezent bulibăşit. 

Sub presiunea evenimentelor de trasformare a societăţii, Fabian a vândut 

casa socrilor unui cioban, Man, din Bumgart pentru suma enormă de cinci 

sute de milioane, devenită modică prin stabilizarea banilior, de fapt pentru 

un contraserviciu, constând în a-i ascunde fetele pe la stâni, a le deplasa pe 

munte pentru a nu cădea în mâinile miliţiei sau securităţii şi la nevoie a le 

trece graniţa spre vest şi a le conduce în lumea liberă. Ştia că Man, prin 

turmele mari pe care le avea, nu putea face pact cu bolşevicii, duşmanii 

proprietăţilor private. 

Urcând acum pe dealul Tomnatec, Fabian căra în spate un rucsac cu 

lingeria fetelor, pe care urma să-l facă uitat la stânca lui Reus, acolo unde 

va coborî unul dintre ciobani să-l care la stână. În drumeţia de săptămâna 

următoare fetele, făcând pe obositele, vor rămâne în urma grupului, care va 

sui la iezăr, se vor rătăci apoi pe drum, de la care se vor abate şi vor coborî 

în cheile Văii Argintului până în Bujoreni, de unde urmau apoi să urce prin 

defileu la stâna Zâmbrul, conduse de alt cioban, care le aştepta la cabana 

Gâtul Berbecului. 

Mai târziu, grupul de montagnarzi saşi s-a întâlnit pe munte cu curierul 

cioban, care a transmis tatălui îngrijorat că fetele tinere se plictiseau şi că 

doreau instrumentele lor muzicale, pentru a se distra, şi unelte de bucătărie 

pentru a face prăjituri. Sigur că lui Fabian numai de fanteziile ăstea nu-i 

ardea când Grete şi el puteau fi ridicaţi în orice clipă de zbirii noii stăpâniri 

pentru a fi expediaţi în Rusia. Aşa că au dezbătut îndelung şi în linişte 

98 organizaţie de vecinătate a locuitorilor saşi (ger.) 

187

Dan Morand 


pericolele la care se expuneau, căci orice turnător, dacă ar fi mirosit 

transportul, ar fi putut să le agaţe iscoade pe urme şi mai apoi, desigur, că 

ar fi urmat unităţi înarmate. Până la urmă, cel mai comod i s-a părut ca 

fiecare să-şi care instrumentul propriu: Fabian − armonica, Grete − chitara, 

iar vecinul şi amicul lui Werner cu soţia acestuia, numai muzicuţele. Aşa că 

au pornit în drumeţii pe potecile străbătute de când erau mici copii, când îşi 

însoţeau părinţii, ceea ce i-a făcut pe mulţi dintre iubitorii muntelui, care 

aveau mai mult antrenament, să practice un fel de alpinism solitar, riscant 

pentru că neavând destule pitoane făceau un număr minim de asigurări. 

Alpiniştii şi ciobanii au fost înrolaţi în război la vânători de munte, să 

servescă drept cap de coardă pe porţiunile unde trebuiau efectuate căţărări 

riscante, la care muntenii paralizau de groază. 

− Man, de ce nu vrei să-ţi prăseşti un catâr? Caii voştri mocăneşti nu 

rezistă pe poteci abrupte în zăpadă, iar măgaru-i prea mic pentru a căra 

greutăţi mari. 

− Domnu’ Gross, nimeni la noi în sat nu amestecă animalele ăstea două! 

Caii îi punem în sat la căruţă şi, când mergem cu treburi în oraş, la trăsură, 

iar măgarii îi folosim numai cu turmele pe munte. Dacă Dumnezeu a lăsat 

aşa animalele, de ce să le amestecăm? 

Dar Fabian nu s-a lăsat păgubaş şi după doi ani se puteau vedea, la 

păşunile de deasupra de Bujoreni, spre stâna Zâmbrul, că păşteau doi 

cârlani, care nu aduceau nici a cai, că erau prea mici şi blănoşi, urâţi cu 

urechi lungi, dar nici a măgari, deoarece erau mai mari şi ceva mai frumoşi. 

Mocanii care treceau pe alături îşi făceau cruce şi scuipau de trei ori în 

direcţia lor, ca să nu-i deoache, iar muierile de trei ori în sân să le aibă 

Domnul în pază ca să facă copii normali. 

La stâna lui Man ăste două animale ciudate şi atât de rare prin 

Transilvania au continuat să pască iarba păşunilor montane până ce, într-o 

iarnă, nu au mai vrut să se lase prinse şi să coboare cu niciun chip de la 

munte şi de atunci nu au mai fost văzute, ajungând cu mare probabilitate în 

stomacul unei haite de lupi, singurele animale care mai hălăduiau pe afară 

pe ger, zăpadă şi viscol, putând coborî în număr mare până dincolo de 

cascadă şi răpind dobitoacele nepăzite, chiar din cătunul de sus. 

188

Dan Morand 

 

61. Jocuri de tabară 


Goldberg Wilhelm, poreclit de foştii colegi de liceu Eselwili, se simţi 

obligat «să comand cu vehemenţă agresiunea hitleriştilor împotriva patriei 

sovietelor şi că în România regimul burghezo-moşieresc i-a însoţit în 

aventura criminală de-a ataca glorioasa patrie a muncitorilor şi ţăranilor 

pentru care vom plăti în bunuri şi oameni şi nu vom precupeţi niciun efort 

de refacere în timpul cel mai scurt! Exemplul lor luminos îl vom urma 

pentru construirea comunismului şi ruperea cu trecutul ruşinos al ţării. 

Trăiască înfrăţirea muncitorilor de pretutindeni!» În încheiere s-a cântat 

internaţionala şi Goldberg, împreună cu ceilalţi activişti, unii transformaţi 

din muncitori fără calificare sau elevi cu liceul neterminat direct în 

procurori, au părăsit scena adunării unui miting organizat pentru 

comemorarea marii revoluţii socialiste din octombrie. La ieşirea din sală, 

Grete l-a atacat cu-o umbrelă de ploaie strânsă pe baston «trecutul nostru a 

fost măreţ, al vostru a fost ruşinos şi strămoşii noştri nu au exploatat». 

Imediat miliţia care păzea, uzual. astfel de manifestări a arestat-o pe 

„duşmanca poporului“, pe care soţul Fabian nu o putuse împiedeca de la 

gestul ireparabil, stârnit se vede de o criză de furie necontrolată, şi au dus-o 

pentru anchetă direct în beciurile securităţii. Corpul delict a fost păstrat 

chiar de partea vătămată pentru că afară cădea asupra oraşului o ploaie 

mocănească, coborâtă de un vânt vrăjmaş tocmai de pe munte. Dar nici 

obiectul nu i-a fost credincios „cozii de topor“ pentru mult timp, întrucât nu 

l-a putut folosi decât până la automobilul Volga, iar când s-a aşezat pe 

scaun şi a încercat să-i strângă calota, în palele scurte de vânt, ce o 

scuturau, una i-a smuls-o din mâini şi a aruncat-o nebuneşte hăt departe pe 

un loc viran, unde planurile de sistematizare prevedeau construirea unei 

uzine metalurgice − „aşa s-a călit oţelul“ 99 , ca bază a noii industrii, al 

noului stat de democraţie populară. Despre Grete putem acum spune că 

soarta nu i-a fost nici pe departe atât de favorabilă şi cu toate că, acasă în 

Neppendorf, soţul Fabian a golit, bând pahar după pahar, pe jumătate vinul 

unei vedre, preparat din strugurii roşi ai viţei întinse pe pergolă deasupra 

umbrarului, a adormit cu capul direct pe laibăr, iar a doua zi când s-a trezit 

s-a rugat la toţi sfinţii din calendarul evanghelic pentru a o salva şi a-i da 

mai multă minte, pentru a nu se mai încontra cu noua stăpânire. «N-a 

chibzuit destul» ar fi fost de părere un mocan oarecare Man. Da, uite că 

unii ştiu să se răsucească după cum bate vântul, precum Eselwili. I-am spus 

de atâtea ori lui Grete să nu-i mai zică aşa şi ea mi-a replicat că îi numai 

99 aluzie la titlul unei cărţi din perioada de avânt a doctrinei bolşevice 

189

Dan Morand 


ceva nevinovat şi băiatul nu are cum se supăra. Asta vine numai de la cum 

îl tundea mama lui, în scară de măgar. Şi dacă proasta asta de fată, Grete, 

cu bunătatea ei copilărească, l-a ajutat la şcoală, la germană, acum o să 

vadă ce-o să primească în schimb!» Dl Gross a plecat din localitatea saşilor 

până lângă gara mare, în cartierul evreiesc din oraşul de mijloc. Acolo a 

întâlnit-o pe mama lui Goldberg, autoarea tunsorii din timpul şcolii, care l-a 

informat că băiatul ei locuieşte acum în oraşul de sus, pe strada Castanilor, 

într-o casă expropriată. Gross i-a amintit de Grete Zinck şi, fără a-i relata 

întâmplarea, a specificat că are nevoie de ajutorul ştabului. «Cum să n-o 

ajute Wili al ei, un băiat atât de bun încât nu ar strivi o muscă? Dar aşa este 

politica, acum nemţii sunt învinşi şi au făcut atâta rău poporului evreu cu 

holocaustul, apoi au atacat Rusia, omorând atâţia civili. Unde aţi fost în 

război?» Fabian i-a răspuns că a luptat cu armata română, ţara unde locuia. 

− Iacă ceva bun. Autorităţile române ar trebui să-şi apere cetăţenii. 

− Numai că, însăşi vechile autorităţi de aici sunt anchetate, li se pregătesc 

procese şi sunt închise. 

− Da, vremurile se schimbă şi sovieticii o să pună în România un regim 

ca la ei. Cunoaşteţi clasicii marxism-leninismului, Wili are toate cărţile lor 

şi s-a apucat să înveţe rusa? 

− Vor fi multe victime, dacă noua orânduire se va face cu forţa. Pe front 

am întâlnit numai suferinţă şi multă durere la atâtea familii îndoliate. 

− Să-mi întreb băiatul, sigur că el trebuie să ştie cum se face o revoluţie! 

Fabian s-a dus pe strada Castanilor, dar la numărul respectiv, unde 

lumina din curte ardea, nu a găsit sonerie aşa că s-a apucat să bată tare în 

poartă. Un ciobănesc german s-a repezit cu-o furie sălbatică şi imediat a 

apărut un miliţian îndreptând ţeava automatului direct către pieptul lui. 

− Pe cine căutaţi tovarăşe şi cine v-a trimis aici? 

Gross şi-a amintit imediat de linia frontului permisivă pentru patrulele de 

cercetare şi s-a gândit cum de-a fost atât de nătâng să se ducă dincolo de 

linia frontului neînarmat şi singur. Căzut într-o capcană, pe care n-o 

prevăzuse, a amuţit încurcat. 

− Spuneţi ce vreţi, dacă nu plecaţi cât mai repede! Sper că nu doriţi să 

aveţi de-a face cu securitatea. Pe strada asta locuiesc numai ofiţeri sovietici 

şi şefi de la partid. 

− Vin de la Golberg Saul, şi-a amintit el de numele inscripţionat pe 

poartă. 

− Tatăl tovarăşului nu mai trăieşte. După evadarea din închisoarea 

burgheză a fugit în patria sovietelor. Deşi acolo a dus o muncă politică 

prodigioasă, tov. Golbanski a fost dat dispărut. Familia a primit ordinul 

Pobeda, acordat post mortem, şi o plachetă comemorativă cu activitatea 

tovarăşului ilegalist. Dar, dacă nu veniţi de la d-lui noi vă putem trimite cu 

uşurinţă pe un drum fără întoarcere, unde l-aţi putea întâlni cu siguranţă. 

190

Dan Morand 


− Sugestie pe care îmi permiteţi cu politeţe să nu o adopt. De fapt nu am 

putut întâlni pe mult respectatul tov. Golberg, ci numai pe soţia d-lui, 

mama tovarăşului. 

− Acum spuneţi bine, dumneaei se întrece în amabilitate, dar nu vă pot 

promite nimic. Aveţi vreun necaz? 

Fabian Gross ezită din nou şi parcă întrevăzu figura Gretei, care, cu o faţă 

încrâncenată, îi poruncea să nu aibă încredere, deci să nu se destăinuiască. 

«Nu te da pe mâna oricui, ţara îi plină de trădători!» Cum satul natal nu se 

găsea între zidurile oraşului − cetate, strămoşii lui au cunoscut indulgenţa 

cu care turcii îşi tratau prizonierii. Fabian a fost un tânăr, care nu credea că 

lumea începe şi se sfârşeşte cu el, ceea ce am numi un copil bătrânicios sau 

un tânăr cu un cap copt prea devreme. Situaţia asta nu i-a putut folosi 

întotdeauna, constituind uneori un avantaj şi anume în chestiunile băneşti, 

alteori un dezavantaj drastic, mai ales la chefuri, neputându-se manifesta 

destul de nebunatic, cum ar fi dorit ca să impresioneze fetele. Fiind un fan 

al istoriei retrăite, nu uita nici datele, nici faptele memorabile, din care poţi 

învăţa cum să trăieşti sau cum să eviţi să nu trăieşti unele neplăceri, căci 

atrocităţile sunt mai bine de imaginat, decât de trăit. « În Creta la 

mânăstirea Mon Arkadiou, în anul 1869, aproximativ 150 de bărbaţi greci 

însoţiţi de aproximativ 600 de femei şi copii au fost asediaţi de 23.000 de 

musulmani susţinuţi de soldaţi turci. După o bătălie sângeroasă cu victime 

de ambele părţi, grecii fără muniţie s-au predat, dar au fost executaţi pe loc. 

Executaţi în mod barbar!» accentua Fabian, de câte ori relata istorioara întrun 

cerc intim de cunoscuţi. 

− Nu am niciun necaz, vreau numai să denunţ pe cineva! 

− Pe bune? Îl denunţaţi pur şi simplu sau vă şi incomodează cu ceva? Ţin 

să precizez că odată intrat pe poarta noastră, de aici nu se mai iese cu 

uşurinţă! 

− Şi-atunci cum pot să dau de tovarăşul? 

− Foarte greu! Chiar dacă-l aşteptaţi dis de dimineaţă sau vă zăresc eu sau 

şoferul, nu vă lasăm să vă apropiaţi! Dacă aveţi un denunţ, ăsta se poate 

scrie, băga în plic cu adresa: Direcţia Raională a Securităţii Poporului, 

Loco. Merge şi fără timbru! Şi astfel aţi ajutat organele de anchetă şi v-aţi 

face datoria cetăţenească. 

− Dar tot nu îl pot întâlni! 

− Sub nicio formă! Tovarăşii sunt prea importanţi pentru revoluţie şi 

trebuie păziţi cu maximă atenţie. Vă daţi seama că bandiţii reacţionari pun 

la cale tot felul de atentate, poate aţi auzit de sumanele negre?! Deşi ar fi o 

soluţie, să vă pârâţi chiar pe dvs. că faceţi parte din banda respectivă. Dar 

riscaţi foarte mult! 

− De ce să risc?! 

191

Dan Morand 


− Asta pot să vă explic chiar eu. Dacă nu vrea să vă recunoască sau este 

plecat în misiune vă îngreunaţi mult soarta. Anchetele nu sunt uşoare şi 

bandiţii mint ca să ne inducă în eroare. Şi tovarăşii îi mai duc la subsol să-i 

bată sau maltrateaze, sau se prefac că-i execută, pentru a fi siguri că nu sunt 

induşi în eroare. 

Fabian gândea că acum cu siguranţă şi Gretei trebuia să-i pară foarte rău 

că s-a băgat într-o asemenea încurcătură. Aşa că atunci când lumea vorbea 

că se fac deportări în Rusia a făcut un bagaj cu haine şi le-a lăsat la mama 

ştabului securist. Nu putea risca să fie şi el arestat pentru că spera ca într-o 

zi să-şi revadă fetele, devenite, prin transhumanţă, mocance. De musai, ca 

de voie bună! 

Pe Wili l-a regăsit, mult mai târziu, chiar Leon Man sub numele 

tovarăşului Glodaru Valentin. Într-o poză din ziarul Scânteia zâmbea 

ambasadorul României comuniste la UNICEF. După revoluţia democratică, 

urmată de o lovitură de stat oligarhă, dl Glodaru a devenit un distins şi 

respectat comentator politic ale cărei parafraze se transmiteau la ore de 

mare audienţă şi cădelniţau prin arderea de tămâie şi smirnă sau botezau cu 

aghiazmă noua şi absolut originala democraţie, adică nici nu ajutau, dar 

nici nu făceau rău, numai lăsau timpul să treacă în favoarea noului regim. 

«Masele trebuie neapărat manipulate, căci sunt incapabile a-şi schimba 

mentalitatea zeci de ani» emitea dl Glodaru, devenit senior, un panseu de 

necombătut. 

Sus pe munte, apariţia celor două fete tinere a aprins spiritele încărcate cu 

nervii instinctelor refulate. În cabana comandamentului, construită ca un 

avanpost de apărare, odaia mai mare era ocupată de căpitan şi doctor, 

camera mică a fost dată fetelor, iar în stână au rămas patru persoane: bacii 

Pătru şi Lie şi cei doi soldaţi, alături fiind construit şi saivanul pentru oi şi 

măgari. Porcii dispuneau de un coteţ pavat cu lespezi, iar găinile şi-au găsit 

locul într-o volieră în pod. Câinii umblau liberi, dar în zilele cu furtună se 

puteau adăposti şi ei lipindu-se de pereţii saivanului. Pentru a avea o 

cantitate suficientă de apă au construit un baraj unde valea se adâncea, 

înfundând-o în partea de jos cu un stăvilar din trunchiuri duble, consolidate 

în maluri, între care au introdus crengi elastice cu cetină, bolovani de munte 

şi şoter. La vad ducea o potecă şi dacă suprafaţa apei îngheţa spărgeau 

gheaţa cu securile pentru a avea o copcă prin care să umple găleţile. 

Serile lungi de iarnă i-au pus la grea încercare, căci şezătorile din sate au 

fost transformate în serate de munte, când degustând preparate culinare, 

cântau, dansau şi organizau jocuri montane. Unul dintre jocuri consta în 

încrustarea fluierelor, făcute din ramuri tăiate de la socul care creştea pe 

malul pârâului şi din ale cărui flori fetele preparau un ceai galben-verzui 

cu-o aromă diafană. Făcând încrustaţii şi cântând la fluiere, ramurile erau 

alese şi tăiate de către cei doi baci. Alt joc a fost fuga în sac pe-o alee 

192

Dan Morand 


săpată în zăpadă şi bătătorită bine, pe care-l câştigau ba unul dintre soldaţi, 

ba un cioban, căci fetele refuzau să se înscrie pentru a nu cădea şi a-şi 

învineţi dosul. În mijlocul unei concurenţe atât de acerbe, trebuiau să-şi 

îngrijească cu atenţie aspectul corporal. La un moment dat, Ute, care era 

mai zbanghie, s-a înscris în etapa finală a cursei de sac săltăreţ. Aseară 

plouase şi zăpada bătucită se acoperise cu o crustă de gheaţă. Ute, care 

practica scrima, într-o asociaţie sportivă din oraş, se obişnuise a-şi păstra 

un bun echilibru şi fiind uşoară, i-a învins adoptând tactica unor salturi 

mici, după care cădea pe toată talpa ca să nu alunece. Premiul consta în 

absolvirea de pedepsele anterioare. Fata părăsi sala cu demnitatea unei 

prinţese invitată la o serată dansantă. 

− Merg să mă parfumez după mirosul ăsta de cucuruz, pe care l-aţi păstrat 

în sac! 

Pedeapsa uzuală consta tocmai în curăţatul cu mâna al boabelor de 

porumb de pe coceni. În altă seară au jucat mătura. Pe rând, fiecare avea ca 

pereche o mătură, pe care trebuia să o conducă în dans înaintea juriului, 

format din societatea curioasă a celorlalţi. Apoi dansul pe sub o frânghie, 

fără să se ajute de mâini. Frânghia se cobora mereu până ce ultimul putea 

trece, lăsat pe spate, pe sub ea în dans Aici fetele au avut o revanşă 

răsunătoare, fiind susţinute cu strigăte: «Hai, insistă joskracinskaia!» de 

către publicul masculin. În concurs au rămas numai Helga şi Ute, după ce 

fiecare dintre ele concurase, prima cu căpitanul şi a doua cu doctorul şi îi 

învinseseră, bacii şi soldaţii fiind eliminaţi în tururile anterioare. Deşi 

surori, aveau constituţie diferită: Helga era bondoacă şi pistruiată, iar Ute 

subţire ca varga şi brunetă, amândouă purtând coade lungi până la brâu. 

Pentru serate sau muncă le adunau în cocuri, pe care acum le-am denumi 

moda Timoşenko100 . Cu spatele la o şchioapă deasupra pământului, fesele 

bombate ale Helgăi s-au frecat de podea şi fata a rămas înţepenită, în timp 

ce sora ei a trecut în aplauze furibunde, câştigând finala. Helga a întors 

spatele sălii şi cu ochii în lacrimi i-a făcut reproş doctorului: 

− De ce permiteţi ca mitocanii ăştia să jignească mereu femeile? Nu 

credeţi că ar trebui să vă bucuraţi, deci să ne mulţumiţi, că ne aveţi printre 

voi? 

Doctorul a plecat capul, buzele i s-au subţiat şi trăsăturile i s-au înăsprit. 

S-a adresat căpitanului, cel mai mare în grad şi deci comandantul taberei 

combatante. Căpitanul a comandat imediat stingerea şi a trimis trupa în 

adăpostul din apropiere, dar pentru a le da şi prilej de satisfacţie a dăruit o 

jumătate de litru de ţuică, din provizia lui personală, păstrată împreună cu 

muniţia sub cheie într-un depozit blindat prin înzidire, chiar în stânca de 

care era lipită cabana. 

100 fost prim-ministru al Ucrainei prin 2010 

193

Dan Morand 


Deseori fetele trebăluiau în bucătărie, unde, pe lângă soba de gătit, se 

aprindea şi cuptorul de pâine şi tuturora le plăcea să privească cum tăiau 

aluatul dospit de ieri după masă şi palmele roz ale fetelor îl băteau pe toate 

părţile pentru a-l forma şi a face o pâine, din care două persoane să se 

înfrupte aproape o săptămână. Toţi combatanţii din război ştiu ce rol joacă 

mâncarea şi odihna în moralul trupelor, căci fără lucrurile astea nu poţi trăi 

şi reface energia pe care o consumi în fugă, fie când te retragi, fie când 

ataci, căci după exemplul lui Napoleon şi după războiul fulger al lui Hitler, 

în luptă trebuie să fii iute. Dar războiul înseamnă şi moartea brutală, deci 

fie ucizi sau scoţi din luptă, fie o păţeşti tu! Cel mai sigur este dacă ucizi şi 

americanii au dovedit-o din plin, când au terminat o armată întreagă şi două 

oraşe populate cu civili în Japonia. Înaintea lor natura demonstrase prin 

dispariţia dinozaurilor, că, după un cataclism, probabil prin ciocnirea 

Pământului cu un asteroid, istoria nu se repetă. Ca să ucizi trebuie să ai 

arme precise şi muniţie suficientă. Armele şi le întreţineau fiecare, căci la 

zece zile , poate chiar mai des, soldaţii, pentru că nu aveau altceva de făcut, 

le demontau, ungeau şi le remontau. Şi mai toţi se bucurau, parcă cuprinşi 

de nebunie, că sunt acolo sus, chiar dacă uneori zăpada, ce cădea şi trei zile 

fără întrerupere, îi troienea, ajungând până la jumătatea geamului şi 

trebuiau să muncească câte două ore pentru a săpa drum până la stână şi la 

saivan, iar prin tunelul alb nu se mai vedea omul când mergea. 

Şi cu toţii doreau ca iarna asta să nu se mai sfârşească, deşi cei mai mulţi 

suspinau deja după familii şi alţii după rude. Cum erau cocoţaţi pe stânci, 

adăpostiţi de-o limbă de piatră la limita cetinilor veşnic verzi-brumării ale 

molizilor seculari, trăiau viaţa după un anotimp ce-l credeau nemuritor, 

atins de sacralitate, rupţi de lumea de jos, ale cărei răutăţi nu îi mai puteau 

ajunge. 

Cel puţin până la primăvară, când drumurile prin trecătoare se deschideau 

şi ciobanii sau băciţele aveau să le dea de ştire prin tulnice. Semnalul lor se 

va deosebi de al avalanşelor, al căror huruit detunat îl auzeau din când în 

când pe versanţii cheilor. 

Şi-atunci va începe o fugă asemeni haiducilor de altădată, căci ce pot face 

partizanii în faţa armatelor regulate servite de denunţători? Să fugă pe orice 

vreme pe drumuri desfundate sau prin păduri, să se odihnească sub cerul 

liber şi să caute un cât de mic adăpost, să evite străinul, în care, după cum 

mărturiseşte istoria noastră, zace adesea un turnător, să tragă, iar ultimul 

glonţ să-l ţină pentru el, căci dacă e prins sub schingiuri va face prin 

mărturisiri mult rău celor de aproape. Când grupa căpitanului va lupta 

furibund, asemeni unei cete de porci mistreţi încolţite, iar doctorul va goni 

conducând fetele spre vest, asemeni unui urs gonit de câini, pentru ei iadul 

va coborî pe pământ. Tihna asta aproape, dar nu tocmai apostolică prin 

postulate, le dădea şi multe gânduri profunde. 

194

Dan Morand 


− Fire-ar să fie doctore, cred că natura care ne-a izolat aici ne oferă o 

viaţă ca-n Eden. 

− Şi eu mă tem că, după topitul zăpezii târămul ăsta al lui Zarathustra, va 

fi invadat de securişti. Nu uita căpitane că „bărbatul adevărat vrea două 

lucruri: primejdia şi jocul, iar femeia ca jucăria cea mai primejdioasă“. 101 

− „În noi stau ascunse o roabă şi o stăpână. De-aceea nu putem oferi încă 

prietenie, numai iubire sau ură“ 102 , râse în triluri Helga. 

Se gândi că toate prietenele ei fuseseră numai confidente, gata să-i 

surprindă slăbiciunile când lăsa garda jos, pentru a-i fura curtezanii. 

După asta să te ţii la iodlăre şi chefuri tinereşti cu cântece şi dansuri 

încinse lângă focuri de tabără, cu grătare de batal, până ce a venit 

primăvara şi ciobanii au pornit a urca cu turmele la munte! 

Iarna era anotimpul preferat al doctorului, unul dintre discipolii fanatici ai 

filozofului Fagure. 

− Corpul uman congelat, nu intră în putrefacţie! Aşa că putem păstra şi 

carnea de porc la rece, zise el în ajunul Crăciunului. 

Pom şi cruce de fixare au făcut cum au putut, mai greu a fost cu 

împodobitul copacului. Nimeni dintre ei nu avea bomboane în staniol şi 

beteală. Au folosit cartofi mici, copţi în coajă, pe care i-au învelit în 

panglici, cu care fuseseră legaţi sacii de porumb, iar fetele au agăţat cu 

agrafe funte personale. 

După ce Ute s-a hotărât să plece în Vest a dat de ştire în gaşca tinerilor 

saşi din Turnişor. I s-a mai aliat Miş, care şi-a părăsit tipa, pe Helga, sora 

primeia, mai mămoasă, cu promisiunea s-o cheme după ce ajungea la rude 

în München. Helga a fost lăsată în grija lui Gerhardt, prietenul Utei, care nu 

putea pleca nici el, deoarece construise un porumbar şi nimeni din familie 

nu dorea să-i hrănească porumbeii. 

− Găseşti rasa asta în Germania, Geri, nu se face să nu pleci acum, când 

ai călăuze bune! 

− Nu-i aşa de pură ca a mea. Mi-a adus-o un prieten din Praga. 

− Atunci ia cu tine o pereche ... 

− Se întorc acasă în Neppendorf sau se prăpădesc pe drum! 

− Nu se face să te sacrifici pentru nişte porumbei. 

− Sunt preşedintele Asociaţiei columbofile locale şi nu-mi pot permite 

prin laşitate a da un exemplu rău! 

Nimeni − nici tatăl cu păţăniile din război, nici logodnica Helga, cu 

plânsetele în suspine pe altarul jurămintelor înşelate, nu au putut să-l 

convingă pe Geri. În schimb Miş, kugelrundul ursuleţ, s-a apucat s-o 

consoleze pe Ute în timpul drumului întortocheat al partizanilor către Vest 

şi aşa de fragmentat, pentru că traseul de creastă al Carpaţilor se întrerupea 

101 după F. Nietzsche 

102 după F. Nietzsche 

195

Dan Morand 


cu coborâri în văi, unde mai dădeau peste cătune montane sau pichete 

forestiere şi nu puteau declara că sunt drumeţi şi au nevoie de alimente, 

căci ar fi bătut la ochi şi din droaia de turnători, invizibili pentru ei, un 

oarecare i-ar fi denunţat şi ar fi sfârşit în beciurile securităţii, în care 

interogatoriile şi bătăile i-ar fi obligat să se identifice, în consecinţă direcţia 

deplasării ar fi devenit cunoscută şi delictul evident. 

Căci noua ideologie a controlului, prin luptă şi ură de clasă, se baza pe 

delaţiunea unuia contra altuia, care trebuia sărăcit, agresat şi condamnat. 

Marea descoperire a răului actual se dovedea a fi garnisită cu promisiuni de 

bunăstare şi progres numai afişate, sub care se ascundeau o organizare 

ierarhizată, o disciplină inumană şi o mediocritate de o răutate fără margini. 

Nimic nu mai avea voie să iasă din tiparul omului nou, cu conştiinţă 

revoluţionară! Dacă maşina de ras, inovată de români după prototipul 

sovietic, a suferit contraargumentul că figurile oamenilor sunt diferite, 

ideologul inventator a explicat că numai înainte de primul ras! Mediocrii 

turnători, întâi pentru a face rău, apoi din dorinţa egoistă de profit şi 

promovare în vreo structură nouă şi avantajele asigurate, se înmulţeau 

odată cu structurile lumii „de jos“ şi prin efectul de dominou determinau 

cucerirea altor creaturi, tot mai multe, care se înregimentau, iar cei „de 

sus“, rezistenţi la tentaţii, erau tot mai puţini, tot mai izolaţi! 

Miş băgase în rucsacul lui şi bagajul Utei şi doctorul se întâlni cu ghizii 

Radu şi Hanz, amândoi încărcaţi cu provizii făcute în Reşiţa, care 

conduceau un grup întreg pentru a-i trece prin munţi în Iugoslavia. Miş, în 

apropiere de graniţă, a cerut unui preot reformat din grup să-i căsătorească 

şi ceremonia religioasă s-a oficiat la un altar din lespezi de stâncă flancat de 

alaiul dublu al reşiţenilor, care purtau torţe din pin fără însă să le aprindă 

pentru a nu se da de gol. După căsătoria de pe Semenic, au trecut pe lângă 

Anina, apoi prin Steierdorf, satul unde Imperiul Austriac colonizase mineri 

de lemn, localităţi care până la urmă, prin extindere, s-au unit. 

Aici în 1790, localnicul Mathias Hammer, a descoperit o bucată de huilă 

pe care a dus-o la Oraviţa unde se găsea Bergdirektion103 . Descoperirea a 

făcut vâlvă şi informaţia a fost transmisă la Viena. Cărbunele s-a dovedit a 

fi huilă cocsificabilă, ceea ce era ideal pentru acele vremuri în care 

metalurgia luase avânt în centrele industriale de la Reşiţa, Bocşa şi Ciclova. 

Minerii de prin zonă s-au remarcat din nou, jucând rolul unei forţe 

paramilitare, manipulate prin intermediul liderilor de sindicat, la comanda 

şi organizarea guvernului retrocomunist, care i-a îndreptat prima dată 

asupra unor forţe anarhice, iar a doua oară asupra studenţimii paşnice din 

piaţa Universităţii. 

196 

103 Administraţia Minieră (ger.)

Dan Morand 


Grupul transfugilor s-a despărţit în două, unii urmând să treacă graniţa 

prin munţi, iar alţii coborând la Dunăre, pe care urmau s-o traverseze înot 

deasupra Clisurii, fără a avea habar de ce îi aştepta în ţara vecină. 

Radu şi Hanz s-au oprit pentru sfat înainte ca grupul să se despartă. 

Amândoi aveau aranjamente la misiunea de repatriere a etnicilor austrieci şi 

uniunea mondială a românilor liberi ca să conducă transfugii până în 

Iugoslavia. Şi ţara vecină avea conducere comunistă, dar situaţia îi 

permisese să nu apeleze la „ajutorul“ sovieticilor şi să scape de sub tutela 

stalinistă. Imediat în revistele comuniste autohtone, portretul lui Tito a fost 

aşezat alături de cele ale lui Hitler şi Musolini cu adnotarea „după chipul şi 

asemănarea lor“. Despre trecerile prin fâşia de graniţă se zvoneau multe. 

Una, că grănicerii români aveau ordinul să tragă fără somaţie, fiecare 

asasinat fiind recompensat cu o înaintare în grad. Grănicerii sârbi, se zicea 

că nu trăgeau în transfugi, ba dimpotrivă, când santinelele române au 

deschis focul asupra unor înotători duşi de curentul puternic al fluviului, au 

tras asupra teritoriului românesc. Faptul a fost ignorat total de presa internă, 

dar amplu comentat de mediile internaţionale şi a dus la o criză a relaţiilor 

ambientale între cele două state. 

− Sârbii te bagă la închisoare şi acolo te pun la muncă până ce face scandal 

cineva din lumea liberă şi îţi trimite chemare. Aşa că toţi trebuie să vedem 

capătul funiei undeva în vest, de unde rudele pot să tragă ca să ne scape. 

Doctorul a înotat în capul coloanei peste Dunăre, cu hainele ambalate 

într-o pungă de plastic purtată pe cap, a făcut doi ani de puşcărie în ţara 

vecină, a fost chemat de o rudă îndepărtată în Cleveleand, pentru a împlini 

visele sentimentale ale unei fete, cam trecute, provenind din a doua 

generaţie de emigranţi români, pe care a înşelat-o cu-o americancă de 

revistă, dar a murit împuşcat la ieşirea din biserica baptistă de către fostul 

iubit al megastarului local, un pistolar, care dând dovadă de bravură a tras 

camuflat dintr-un tufiş. 

Ajunşi dincolo de cortina de fier, după opt luni Ute a şi dat naştere unui 

copil botezat Ehrlich, încât cei de la evidenţa populaţiei au clătinat din cap 

neîncrezători atunci când ea şi Miş s-au declarat ländleri104 . 

Pentru cei rămaşi dincoace de ,,cortină“ viitorul nu se arăta prea roz. 

Totuşi nimeni nu a stat cu braţele în sân. Ciobanii îşi semnalizau prin 

tulnice mesaje şi au făcut un cod special pentru securişti, indicând numărul 

şi locul unde invadau. Şi zbirii de jos crăpau de necaz să audă cântecele de 

sus, chiuiturile şi hăuliturile ciobanilor, în timp ce căpitanul valsa şi flirta 

cu Fräuleinele de la Sibiu, care, ce-i drept, pe ceilalţi îi cam repezeau. 

Libertatea de sus se manifesta demoralizant pentru trupele încartiruite jos. 

104 emigranţi proveniţi din Austria 

197

Dan Morand 


În tabăra de corturi pifanii deveneau tot mai neastâpăraţi, iar ofiţerii politici 

începeau să turbe! 

„Die Gedanken sind frei“ 105 .... 

− Freier eşti tu măi capsomane! Pe toţi o să-i împuşc, chiar cu mâna mea, 

numai să pun mâna pe ei! se zdropşi locotenentul către sergentul major. 

− Numai să se topească bine zăpada. Că dacă intrăm în trecătoare şi ne 

prinde vreo avalanşă, numai la primăvară ne mai scoate de la congelat! a 

mustăcit leatul, şugubăţ. 

Când bacii au coborât, mânaţi de grija turmelor şi au reuşit să se strecoare 

până în cătunul de jos au fost înhăţaţi a doua zi: unul din saivan, în timp ce 

dădea fân la oi, altul din mijlocul turmei în timp ce o aduna cu ciobanii şi 

câinii. 

Căpitanul a dus lupte grele cu diverse plutoane de securitate − prima ar fi 

început chiar în tabăra de refugiu, denumită romantic de fete „castelul 

dintre brazi“, tocmai prin explozia grenadei defensive cu inelul armat cu 

sârma de tragere camuflată în zăpadă, peste care câinii treceau uşor, fără a 

o acţiona. 

− Trebuie să plecăm din adăpost, a zis cu multă părere de rău căpitanul, 

când a auzit explozia, nu poate fi decât un urs brun ieşit de foame din 

bârlog. 

 

62. Ruperea zăgazurilor şi catâr fără zurgălăi 

În copilărie Ima, cu toată colecţia revistelor Cool Girl, se autoconsidera o 

fată cerebrală. Îl avea pe perină pe Pluto, purta pantofi de casă cu Cheep şi 

Dale, breloc cu Donald şi figurine de lumânări cu cei şapte pitici. Unde era 

Albă ca Zăpada, cred că simplu se poate ghici că era tocmai dumneaei. 

Cocoşelul, advocatul, îi ducea pardesiul ţanţoş înainte, iar fata venea după 

el, ca dusă cu zăhărelu’. 

− Şi ce-i dacă-mi duce pardesiul ca un valet? 

Fata îl dispreţuia şi dacă nu i-ar fi fost ruşiune de o asemenea comportare 

l-ar fi scuipat şi zgâriat ca o pisică sălbatică. Tânărul mirosea a bere 

mitocănească şi uneori a ceapă albă, semn că unii clienţi, de pe la sate, îl 

aprovozionau plătindu-i serviciile în natură. Când, într-o seară, pe-o alee 

din Subarini, Coco a sărit s-o ia în braţe, studenta a înlemnit şi, cu-o faţă de 

gheaţă, i-a tăiat avântul. 

− Mă împingi cu burta, ar fi cazul să mai slăbeşti! 

Coco se muie tot când se gândi la intima legătura fotogenică dintre 

burdihan şi organul potenţei. «Lasă că o să i-o mai trag eu!» «Ce crede 

105 Gândurile sunt libere, cântec popular german 

198

Dan Morand 


advocăţelul ăsta profitor că o să-i cad la pat pentru câteva buchte de flori şi 

invitaţii la bar. Să se încălzească şi s-o mai ia la labă până i s-or lungi 

urechile şi va holba ochii ca ... Ei nu, ca ceapele nu, prea miroase rău, este 

o comparaţie nepotrivită pentru mine». 

− Dacă nu cazi la pat o să-mi găsesc pe alta! 

− Şi cine te opreşte mosiu? Înseamnă că totul a fost numai un foc de paie 

la care să-ţi încălzeşti scula?! 

Imaculata ştia de pe la colegele liceene, informate de prietenii lor, că 

Coco iniţiase o amplă campanie de spionaj pentru a afla «cu cine se 

înţeapă?» Nu va ceda niciunui fustangiu uşuratec, să fie o nouă cucerire cu 

care să se laude pe la colţ de stradă sau la tejgheaua vreunui bar. 

În „castelul“ de pe munte, mătuşa ei, Ute, brodase un goblen cu pârş, cu 

labele de jos sprijinite pe cetină, cu ochii mari inocenţi şi coada stufoasă, ce 

ţinea între lăbuţele din faţă un con de brad şi botul lui dezvelea incisivii 

lungi într-un rânjet, probabil că se hrănea, la care fata cususe mai multe seri 

de iarnă, pentru a realiza lucrătura cu mătase de diferite culori, pe care 

căpitanul îl întinsese pe o ramă din laţi proaspeţi, mirosind frumos, dar 

care, cu trecerea zilelor, încleiaseră cu răşină marginile pânzei albe. 

Mirosind proviziile, pârşii şi-au croit drum printre grinzile cabanei în podul 

cu saci până ce bacii, descoperind paguba într-un colţ găurit, au adus 

câinele de întors oile, un fel de corcitură de maidanez cu foxterier, 

punându-l să doarmă, deci să păzească sus, de unde noaptea se auzeau 

hămăituri şi râcâituri furibunde soldate într-un târziu cu apariţia lui Foxi cu 

un corp în bot. din care atârna o coadă lungă fumurie. Ute a clacat 

izbucnind în lacrimi şi i-a împroşcat cu invective. 

− La ce să mă aştept de la nişte criminali de război?! Asasini de animale 

nevinovate, ce ne serveau ca jucării! 

Baciul Mitru îşi demonstră încă o dată experienţa de viaţă. 

− Pârşii trebuie să intre în hibernare. Dacă ei ne rod cucuruzul ce să mai 

mânce oile şi apă’ ce să mai mâncăm noi iarna întreagă? 

Mitru îmblăti măgarul spre a fugi în sus, în timp ce auzea ecoul 

împuşcăturilor celor din reduta montană spre a respinge agresorii. «Numai 

să nu urle zăpada înainte de-a intra în trecătoare. Să ajungă la zăvorul de 

sus.» Împuşcăturile se mai răriră pentru că lupii, fie că au terminat de 

mâncat oaia şi au fugit, fie că au murit de gloanţe. Sus, luă prăjina lungă şi 

folosind-o ca pârghie ridică primul zăvor. Se auzi un scrâşnet înfundat, apoi 

un zgomot ce-ar putea fi asemănat cu frecarea lavei de pereţii pâlniei 

vulcanice, dar aici apa se infiltra şi fisura colmatarea depusă pe durata 

iernii, apoi, mai întâi, un pârâit de gheaţă ruptă, care nu mai avea pe ce să 

se sprijine, apoi scurgerea unui puhoi, căci deja se căscase un gol şi apa 

plecă amestecată cu zăpadă, pietre, noroi şi gheaţă ţâşnind ca din cazanul 

spart al Infernului. 

199

Dan Morand 


Moş Mitru ocoli văiuga, cât mai sus, ajutat de compasul mare al 

dobitocului pentru ca să poată să ajungă la timp şi să vadă dincolo de curbă. 

Dezlegă hăţurile măgarului, îl încălecă şi-l lăsă să meargă în jos pe poteca, 

în parte acoperită cu resturi de zăpadă, pământ şi smocuri de iarbă cu 

vârfurile neaşteptat de verzi, răzbind de sub zăpada trecută. Compania de 

soldaţi, trimisă împotriva bandiţilor, urca pe firul apei în formaţie de câte 

doi, fără a bănui ce urmează să se întâmple. Şi avalanşa aluneca adunând 

tot ce prindea în cale, prinzând viteză pe măsură ce cobora panta, iar printre 

stânci şi copacii smulşi, limba uriaşă de zăpadă înghiţi oamenii asemeni 

unor furnici ce se jucau cu chibriturile armelor, pentru a-şi deşerta tot 

prăpădul, ale cărui urmări de pământ răscolit de forţe titanice au creat un 

peisaj straniu, ca de pe o altă planetă, încă în fază incipientă, de geneză prin 

distrugere. 

Grupa căpitanului, care alesese varianta luptei împotriva cotropitorilor 

până la ultimul om, căci dacă rămâneau în ţara ocupată scăpare nu mai 

aveau unde, se înscrise pe serpentine tot mai jos până la marginea liniei, 

unde în urma uriaşului, care astupase groapa răscolind tărâmul de dincolo, 

rămăseseră pietre, bruşi, cioturi de copaci, blocuri de gheaţă, amestec în 

care săpând cu cazmalele descopereau, după o pulpană de manta militară 

ieşită afară, corpurile aflate aproape de suprafaţă, pentru a le lua armele şi 

muniţia şi a căuta în raniţele cu alimente. 

Pe platoul Jinarilor, la nedeie, s-au întâlnit delegaţii tuturor mocanilor din 

Mărginime, înţoliţi cu porturile lor specifice. Formaţia de fluieraşi din 

Bocca del Rio, cu pălării cu boruri mici, şerpare înguste şi-o pătură în 

carouri petrecută peste un umăr, purtau mustaţă numai sub umbra nasului, 

cimpoierii din Pădureni cu pălării cu boruri largi ornate cu pene de păun la 

panglică şi cataramă lucitoare în faţă, care purtau lavaliere multicolore la 

gât, dar cămaşa lungă şi încreţită la poale era încinsă pe mijlocul corpului 

numai printr-un brâu de postav tighelit cu mătase aurie, mocani cu şerpare 

foarte late cum poartă şi cortorarii, sub care, într-o parte băgau fluierul, în 

cealaltă parte jungherul în teacă de lemn, poienari cu calota pălăriei înaltă 

sau jinari, care dimpotrivă purtau calota joasă, de atingea creştetul capului. 

Toţi lăsau să cânte tarafurile şi jucau fiecare după plăcerea lor, ba o 

mocănească lentă şi greoaie ca ursul, numai în cerc, ţinându-se de vecini cu 

braţele de-a curmezişul spatelui şi cârligul format de cele patru degete 

apropiate, punând un picior ritmic la spate, de dansatorii se roteau în cerc 

tot mai repede, ba învârtita unde meşteri bătrâni răsuceau şi câte două 

femei pe sub mâini, schimbându-le partea, ba haţegana când veneau în 

două şiruri, aliniaţi după sexe, ca apoi fiecare să se oprească în dreptul 

partenerei dorite. Au jucat şi-au chiuit până ce negurile şi-au coborât corbii 

croncănitori pe platou, odată cu cergile nopţilor, învelind tot peisajul din jur 

şi numai stelele aurii sticlite deasupra mai concurau cu ochii cu iradiaţii 

200

Dan Morand 


verzui ai cailor ce păşteau priponiţi pe lângă căruţele, în care au venit la 

nedeie. Au făcut foc din trunchiurile clădite în piramide şi au continuat a 

cânta, a juca, a chiui şi-a strânge femeile în braţe, care-i împingeau, cică 

năzuroase. Partizanii s-au culcat la adăpostul nopţii pe fânul din căruţele 

rubedeniilor, au tras deasupra cojoacele peste cap şi-au aşteptat. 

Un mocan s-a dus şi-a tăiat fâşii lungi din pulpa de batal, fript deasupra 

jăratecului la proţap, pe care femeia le-a învelit în felii de hencleş şi le-a 

dosit în desage şi amândoi s-au îndreptat spre căruţă. Altul a despărţit cu-o 

bardă în două, în lungul şirei spinării batalul rămas, rumenit la dogoarea 

focului, l-a şters c-un chindeu şi l-a dus la căruţa lui lungă de gurean, făcută 

pentru a transporta scânduri de patru metri la târgul din oraş. Au înhămat 

caii şi-au dat bice până ce au descoperit locul unde caii haiducilor păşteau 

priponiţi. 

− Luaţi mâncare şi băutură, măi, fraţilor! Şi mergeţi cu Dumnezeu pe 

acolo pe unde nu pot să vă găsească poterile! 

− De ce nu mergeţi acasă, doar pe tine te aşteaptă muierea cu doi plozi? 

adăugă femeia îmbrăcată în port popular, strângând capetele năframei în 

pumni pentru ca gestul să dea mai multă tărie cuvintelor. 

− De ce nu vă ridicaţi cu toţii la luptă, că atunci poate avem o şansă să 

plece şi să ne lase în pace? ripostă căpitanul muşcând zdravăn din pulpa din 

faţă a batalului. 

− Pavele, să nu te bată gândul să te duci cu ei, se răsti femeia la bărbat. 

Ăştia au adus acuma atâta armată cu soldaţi înarmaţi prin sate de vă pot 

’puşca pe toţi! Şi-i plin de iscoade şi turnători, toţi leneşii, sărăntocii, 

trântorii şi beţivii s-au dat cu bolşevicii. 

− Să puşte pe muma mumă-sii! Aici pe munte de-aş avea numai două 

detaşamente i-aş freca de nu m-ar uita niciodată, se răsti căpitanul. 

Celălalt mocan şi femeia lui stăteau tăcuţi de-o parte fără să se amestece 

în discuţie şi în noaptea de pluş păreau doi strigoi nehotărâţi ce lume să 

aleagă. Le părea rău tuturor să-şi vadă neamurile la ananghie, dar nu se 

putea vârî în cazanul diavolului să piară împreună cu ei. 

− Duceţi-vă cu Dumnezeu, unde vedeţi cu ochii, că de azi înainte vă 

aşteaptă o fugă ca de sălbăticiune vânată cu copoi şi hăitaşi pe urmă. Ce o 

să-i spunem nevestei tale? 

− Ziceţi-i că o iubesc şi o să trăim împreună numai în lumea pe care o 

merită! 

Căpitanul deşertă o duşcă de trascău din ploscă tocmai în vârful unei 

momâi, de care îşi sprijinea băţos cotul. Cu o zi înainte murise baciul 

Mitru, pe care l-au îngropat pe platou, clădind deasupra momâia din 

lespezi. Comandantul de la „castel“ a ridicat neputincios din umeri şi într-o 

alocuţiune l-a scuzat pe dispărut, pentru că acesta nu a vrut să destrame 

tărâmul mioritic al strămoşilor mocani, terfelindu-l prin revenirea la lumea 

201

Dan Morand 


ordinară de jos. Familiile nu au mai aflat nimic, nici despre căpitan, nici 

despre cei doi soldaţi legionari, pe care primul i-a momit cu promisiunea că 

o să fumeze numai havane cubaneze, după ce vor face joncţiunea cu trupele 

americane şi, dacă nu vor învinge comunismul în România, vor putea cere 

azil politic în SUA. 

 

63. Artizanat în puşcărie şi cuţit de urs 

Pe drumurile păstoritului, mocanii s-au înfruntat deseori cu fiarele 

pădurilor, când păzeau animalele crescute cu trudă, strânse în turme. De 

câte ori turistul întreba despre cauza deceselor marcate prin cruci lângă 

drum, ciobanii răspundeau laconic: «trântit de urs». Desigur că trânta fiind 

sportul tradiţional al mocanilor, trântit se putea interpreta şi ca învins de 

urs. Învins, uneori schilodit şi de multe ori trimis în lumea de dincolo, asta 

reprezenta o ameninţare pentru grupurile mici de drumeţi, care se avântau 

prin păduri spre crestele alpine, dormind uneori în corturi sau făcând 

bivuac. 

La prinderea grupului de bandiţi din munţii Făgăraşului, în ultima luptă 

căpitanul a împuşcat doi securişti şi un câine care-l muşcase de bocanc, 

după care s-a sinucis cu pastila dată de doctor, iar soldaţii capturaţi după 

rănirea unor adversari au fost împuşcaţi pe loc, la o răscruce a drumului ce 

ducea spre fabrica chimică Ucea, mai târziu numită sub comunişti Ucea 

Roşie şi apoi Victoria. Ciobanii − partizani, neantrenaţi cu armele de foc, 

le-au aruncat şi au fugit în pădure. Surprinşi într-un alt raid au pus mâna pe 

bâte, dar au fost răniţi prin rafale la picioare şi, după ce au fost îngrijiţi la 

dispensarul închisorii Aiud, au fost „prelucraţi“ politic. 

− Voi sunteţi elemente ale ţărănimii sărace, exploatate de bacii chiaburi şi 

trebuie să ajutaţi puterea populară. Întoarceţi-vă în munţi, spuneţi că aţi 

scăpat din încercuirea grupei căpitanului şi acţionaţi din interiorul celuilalt 

grup de bandiţi, Ţelinaru. 

Ciobanii răshaiduciţi s-au preumblat pe munte cu grumazurile trase în jos 

de automate cu încărcătoarele goale, repetând ce-au învăţat, «am tras prea 

mult şi am rămas fără muniţie» până ce, după o stână, li s-a arătat pădurea 

de molizi unde se presupunea a fi alt grup de partizani, cu care, după ce sau 

întâlnit, au colindat aproape două săptămâni dealul Tărâţei şi altele din 

masivul Suru, ferindu-se de cabană, unde fusese încartiruit un pluton de 

securitate, putând observa că şi la haiducii respectivi se dormea sub cerul 

liber şi odată cu împuţinarea mâncării trebuiau să coboare la stâni sau prin 

sate, unde fiind văzuţi de oameni puteau da şi peste turnători. Ţelinaru, un 

fost locotenent, încă destul de tânăr, care elev la liceul Radu Negru din 

Făgăraş, aparţinuse frăţiei de cruce şi dacă rămânea jos risca să fie anchetat 

202

Dan Morand 


şi trimis pentru reeducare la Piteşti, fie le-a ghicit jocul dublu, fie şi-a dat 

seama că mănâncă mămăligă de pomană, aşa că, după o tabără organizată 

la cabana unui fost pichet forestier părăsit, i-a trimis în recunoaştere spre 

satul Sebeşul de Sus, împreună cu un om de încredere, care i-a părăsit la o 

răscruce şi de atunci nu s-au mai revăzut. Au fost din nou arestaţi, din nou 

anchetaţi de securitate şi de astă dată condamnaţi definitiv şi trimişi la 

Aiud. Pentru a fi recalificaţi ca muncitori în închisoare exista un atelier de 

artizanat în care se confecţionau din deşeuri animale, aduse de la abator, 

podoabe care să înfrumuseţeze locuinţele politrucilor ce urmau să devină 

noii demnitari comunişti. Un proverb al aromânilor, cunoscuţi în Dobrogea 

sub numele de machedoni106 zice: „ai grijă să nu ajungă păduchele în vârful 

capului“. Recalificarea drept muncitori artizani i-a mâncat pe mai toţi, mai 

ales la palme, pentru că în loc să cioplească fluiere au trebuit a ciopli, 

încrusta şi lăcui coarne de vacă şi copite de vaci şi cai, fără «să mai umblaţi 

pe munte după copite de cai morţi» cum îi avertizase colonelul Lenghel, 

primul inchizitor, apoi agent de legătură şi din nou anchetator, drept îi că 

mai feroce decât prima dată, cu vorba lui, despre patefonul confiscat: «vezi 

că imediat schimbăm placa». Li s-au oferit şi diferite modele de încrustare, 

din care neapărat trebuiau evitate simboluri creştine, naziste sau legionare, 

chiar şi cele populare, ce puteau fi interpretate ca naţionaliste. 

Pentru feronerie înroşită, cu care se ardea pe copitele secţionate modele, 

Bunea realizase în cupru cetina simplă simetrică şi dublă întreţesută, iar 

Man pătrat simplu şi pale elicoidale cum se întâlneau făcute de el din lemn 

de stejar la moara de apă din Bumgart. În schimb modelul cu pătrăţele, 

dublu aliniate, a fost respins de comandant, când unul dintre politrucii 

lagărului şi-a demonstrat spiritul de observaţie cu care era înarmat «se 

formează cruci şi încă cu două întoarceri, poate semne de la vreo 

organizaţie neonazistă sud-americană», dar a aprobat cele intercalate. La 

modelul complex «mincruce centrală, patru inimi cu deschideri de amfore 

intercalate cu măşti de bufon», a replicat: 

− Da, asta reprezintă o culme a propagandei reacţionare, împuţită de 

decadenţa şi nimicnicia burgheză. 

Norocul i-a surâs numai lui Man, căci după trei ani de pârnaie, Bunea a 

tuşit prea mult într-o iarnă geroasă, când raţia pe deţinut era de: un sfert de 

106 de la macedonieni 

203

Dan Morand 


kil de pâine de secară şi o gamelă de terci cu bănuţi de untură de porc, tăiat 

şi puţinul ăsteia, când a primit o lună la carceră, unde neavând loc suficient 

ca să se întindă, trebuia să stea în picioare îmbrăcat în haine de vară găurite, 

ce ar fi făcut de ruşine şi pe un boschetar. Din greşeală, Bunea marcase cu 

pătrate duble o copită bovină ce prezenta nervuri albe, vineţii şi ruginii în 

loc de pătrate intercalate. Neavând nimic bun de făcut, dintr-o coadă de 

lingură a confecţionat o daltă cu care s-a chinuit să scrijelească pe perete 

semnul inimii deschise, , în care după mintea lui fiecare să îşi verse 

amarul, fără însă a avea habar că în „nenorocita“ de Suedie acesta 

reprezenta doar clasicul semn pentru budă. 

Scăpând din puşcărie, Man şi-a măritat fetele, după care, binecuvântat cu 

viaţă lungă, şi-a cunoscut nepoţii. Unul dintre ei, Gavril − ghidul grupului 

montan, pe când se pregătea pentru o eventuală întâlnire cu ursul brun, 

devenit între timp din comoditate şi gunoier la tomberoanele din cartierul 

braşovean Răcădău, se apucase să cioplească dintr-o creangă de alun un 

cuţit cu splendide încrustaţii pe mâner. 

Mondenul Alain, nepot după soră al părintelui Bernard, membru al unui 

club de scouting din Alpi, venise în România tocmai pentru a cunoaşte 

aventura întâlnirii cu ursul brun, aproape dispărut în vestul bătrânului 

continent. 

− Nu este nevoie dle ghid! Am pregătit spray cu piper şi un electroşoc la 

două mii de volţi. 

− Nu strică să facem şi cuţitul! continuă să cioplească Gavril ... 

− Mă puteţi lăsa pe mine să fac mai departe, întinse mâna străinul după 

scurtătura de lemn, scoţând de la brâu un cuţit de puşcaş marin american. 

După ce scoase miezul cu alt lemn şi ciopli muştiucul, Gavril tăie două 

brâuri între care intercală modele de cruciuliţe orizontale şi întoarse la 

patruzeci şi cinci de grade. Între alte două brâuri, Alain ciopli păsări ce ar fi 

trebuit să semene cu cele autohtone: precum mierla, cocoşul de munte sau 

cucul, dar aduceau mai mult a pescăruşi stilizaţi. 

Cu toate inscripţiile prevenitoare şi avertizările ghidului, grupul de 

francezi făcu imprudenţa să arunce produse alimentare urşilor, care, 

trebăluind la containăre, deveneau tot mai îndrăzneţi spre seară, fără a-i 

ataca însă. 

A doua zi dis de dimineaţa s-au întâlnit în Piaţa Sfatului pentru a urca pe 

Tâmpa şi mai departe, urmând marcajele turistice, pe vârful Cristianul, din 

masivul Postăvarul. În sălbătăcia din jur, necăjindu-se pe o potecă abruptă, 

o colegă de-a lui Alain l-a întrebat pe ghid ce vor face cu cuţitul de urs 

purtat la brâu de fiecare, va rămâne amintire turistică? 

− Aici pe munte întâlnirile sunt mai periculoase. Când o să vedem ursul 

că urlă sau fuge către noi, de frică o să ne c... în pantaloni şi atunci după ce 

204

Dan Morand 


scăpăm cu fuga şi ne dezechipăm pentru a ne curăţa, o să radem rufele 

murdare cu cuţitul de urs. 

 

64. Amnezie sau dedublare 

Duşmanul de clasă se afla de aproape o lună în anchetă, când i se serveau 

bătăi şi înjurături de birou dimineaţa şi o urcare pe mangealâc în beci seara, 

după care era târât plin de vânătăi şi trântit pe patul din celulă. 

La început suferise de amnezie şi nu recunoscuse nimic nici măcar 

propria identitate. Anchetatorii însă nu s-au lăsat convinşi. 

− Ne spui că nu-ţi aminteşti nimic, măi, banditule? Faci pe niznaiul? 

Ataşatul politruc sovietic a dat din cap, iar tov. reprezentant al clasei 

muncitoare, ce instaurase dictatura, continuă cu bătaia, prea direct începută. 

− O să te batem până-ţi vei aminti tot ce-ai uitat! Şi ai cuvântu’ meu 

cinstit, de muncitor, că aşa de bine o să te batem că n-o să mai uiţi bătăile 

ăstea niciodată! 

Înainte de-a se înrola pe munte spusese rudelor să nu îl recunoască sub 

nicio formă. Ştia că securitatea racolase mai mulţi turnători, oameni în 

slujba diavolului, gata să se bucure de răul altora. Căci nu este invidia oare 

cel mai diavolesc simţământ?! Aşa că, după informările turnătorilor, cărora 

le datora şi arestarea sa, i-au fost aduse şi bătute rudele pentru a-l 

recunoaşte. Familia pregătise totuşi împreună şi varianta a doua, care 

consta în a trăda însăşi rudele fapte fără însemnătate cum că ar fura animale 

şi alimente, îi scoseseră renume de cioban, care păzea sterpele pe munte. 

Desigur că securiştii nu aveau permisiunea să creadă, absolut nimic din ce 

mărturisea interogatul, până ce nu îi administrau bătăi dure şi dese, de 

«cheia marilor succese», confruntau declaraţiile lui, scrise spre dimineaţă, 

după ce nu îl lăsau să doarmă timp de cinci nopţi, într-o cameră a 

întunericului, cu obloanele tot timpul trase şi cu lumina orbitoare dată de 

reflector direct în ochi, cu ale altora. Noaptea, din celulele vecine se auzeau 

gemete, odată se intersectase pe coridor în drum spre interogatoriu cu doi 

gealaţi ce târau un trup inert. Din altă celulă cineva strigase: «l-au omorât 

pe generalul Trache» după aia din direcţia celulei respective s-au auzit 

gemete toată noaptea şi spre dimineaţă o rugăminte înfricoşătoare: «Lucia, 

nevastă dragă, iartă-mă că nu o să vă mai văd niciodată nici pe tine, nici pe 

Horia şi Oara, copiii mei scumpi; creşteţi singuri, niciodată nu o să vă mai 

văd mari». Anchetele trebuiau să scoată la iveală bandiţi aliaţi cu forţe 

imperialiste externe ce urmăreau să răstoarne regimul democrat-popular 

aliat cu sovieticii eliberatori. 

Un destul de demn urmaş al filozofului Fagure, după ce a scăpat, 

bineînţeles, purtând ca amintire mai multe sechele fizice marcate prin 

205

Dan Morand 


cicatrici pe trup şi psihice prin coşmaruri nocturne datorită retrăirii 

anchetelor prelungite, ajungând dincolo de cortina de fier, într-o conferinţă 

de presă a declarat: 

− Vina mea de căpătâi este aceea că nu pot uita. Nu pot uita arestarea 

părinţilor când mă duceam cu ghiozdanul în spate la puşcărie, să văd unde 

sunt ai mei şi nu mă lăsau înăuntru, nu pot uita excluderea din partid şi din 

uniunea filozofilor, nu pot uita scrisoarea deschisă adresată dictatorului, nu 

pot uita înscenările şi încercările de asasinat asupra mea. 107 

Corespondentul ziarului Le Monde zâmbi amuzat: 

− În faţă noastră stau condamnatul şi călăul său, primul a primit de mult, 

iar ultimul a solicitat acum azil politic. 

− Am fost condamnat pentru ideile mele, pentru că în dictatura comunistă 

numai Ceaşcă avea dreptul la idei! 

Călăul completă: 

− Iar marea mea calitate este că nu ţin cont de oameni, pe care trebuie să-i 

ignor! Ideologia trebuie să învingă deasupra intereselor meschine ale 

pionilor, care prin esenţă sunt egoişti, egocentrişti şi mai ştiu eu ce pot să 

fie. Numai ideologia este chintesenţa adevărului, realitatea umană este 

infectă, pe indivizi îi uit complet, sunt obligat chiar să-i detest! Cu meseria 

asta nu îmi pot permite sentimentalisme! Deşi ţin să subliniez, dictatura 

clasei muncitoare se face numai pentru egalitatea în drepturi a tuturor ca să 

construim o societate mai dreaptă. Acum însă am clacat, mi-am dat seama 

că lumea capitalistă este revanşardă, nu înţelege sacrificiul propriu şi dacă 

sunt prins voi fi tratat ca spion şi criminal. Pentru voi înseamnă prea mult 

să omori un dizident în beneficiul societăţii?! Aşa că, decât să putrezesc 

închis la voi, prefer să schimb placa. Mă dezic de dictator şi de gaşca lui de 

fanatici şi solicit azil politic! 

107 aluzie la scriitorul dizident Paul Goma 

206

Dan Morand 

 

65. Mănăstirea de pe muntele blestemat 


O mănăstire construită pe unul dintre ţancurile din apropierea satului de 

sus primea maici şi într-o bună zi apăru Imaculata cu nelipsita-i pălărie de 

vânător de munte, ornată la panglică cu pene de curcan, în spate cu rucsacul 

kaki şi în picioare cu ghete de căţărător şi jambiere roşii de lână deasupra. 

Colegii de la Amicii Munţilor încercaseră de multe ori să o convingă că 

traiul într-o mănăstire nu este pentru o femeie intreprinzătoare ca ea, dar 

degradarea relaţiilor lumeşti şi în primul rând a celor de convieţuire cu 

soţul − cioban, Muc, au convins-o că viaţa într-o gospodărie rurală este 

ceva insuportabil şi femeia, din ea, este menită a da curs unor idealuri mai 

înalte. Ultima dovadă de tandreţe a lui Muc, bărbatul, numai prin hazard 

suprem al vieţii ei, a fost că după o beţie cruntă la birt a tras-o de păr în 

curte şi a legat-o într-o clae de fân, pe care l-a stropit cu trascău şi a 

ameninţat-o că o va incendia dacă nu îi declară răspicat că-l va părăsi şi 

lăsa pradă păcatului. 

− Femeie, unealta dracului, mai turuie ceva cu gura ta spurcată din claia aia 

să vezi apă’ cum o să-ţi dau foc ş-o să te prăjesc, ca scroafa de Crăciun. 

Apoi Muc s-a culcat pe cojoc şi-a adormit la umbra părului din livadă, iar 

Ima s-a trântit pe jos şi fânul s-a desfăcut, iar femeia s-a eliberat, dintre 

lăturoaiele cu care fusese legată. Nu a părăsit „animalul“ înainte de a-i 

deşerta o cupă de tărâţă pe pieptul dezbăierat din cămeşă, «desigur că 

numai căldurile beţiei l-au adus în starea asta de irascibilitate şi-o să-l 

mănânce pielea, atunci când se va trezi». 

Se lăsa seara şi Muc îşi pregătea echipamentul de alpinist pentru a 

escalada gardul înalt al mănăstirii şi a-şi recupera femeia, pe care numai 

«bunul şi drăguţul de Dumnezeu i-a scos-o în cale»! De fapt era dreptul lui 

de bărbat, luat cu cununie, căci o femeie măritată nu se poate călugări fără 

asentimentul bărbatului. 

Dar Imaculata se detaşase de lumea păcatelor − în plăcerile carnale din 

satul de jos şi purificată prin băi parfumate, invocări celeste şi consumul, în 

mici înghiţituri, urmate de lungi clipe de meditaţie, de aghiazmă, se 

îmbrăcase într-o togă albă de preoteasă romană şi se dedicase lumii 

spiritelor. Îi repugna materia, pe care fiinţa ei umană, în lungul drum al 

evoluţiei speciilor, trebuia să o îngurgiteze şi apoi să o defecheze, dar 

accepta mai cu toleranţă fluidele căci după băutul de aghiazmă şi ceaiuri 

din plante aromate trebuia numai să urineze la closetul englezesc din 

clădire. Celelalte maici utilizau şi latrina din scânduri negeluite de afară şi 

numai gândul la «buda aia» o îngreţoşa. 

207

Dan Morand 


Atunci când Muc i-a apărut cu coarda înfăşurată de-a curmezişul 

pieptului şi i-a cerut să evadeze din mânăstrirea clariselor, Imaculata s-a 

oprit ca trăznită şi cu-o privire de lunatecă l-a întrebat cine, de fapt, este şi 

ce caută un bărbat într-o mănăstire de femei. La început ciobanul şi-a dat 

doi pumni în cap, după care s-a frecat de trei ori la ochi, căci nu-i venea cu 

niciun chip să creadă că nu-l recunoaşte. 

− Rogu-te, iartă-mă! Sunt bărbatul tău şi mă pun în genunchi în faţa ta şi 

într-adevăr îngenunchie, se târî pe coate până ce ajunse la pantofii negri de 

lac lucios, în care putu a-şi vedea faţa deformată monstruos, al căror vârf îl 

sărută, apoi degetele-i butucănoase, cu pielea aspră ca scoarţa de stejar, au 

prins tighelul uniformei pepit şi au început a-l pipăi. Sunt cel mai mare 

păcătos din lumea asta şi merit să-mi arzi sufletul în focurile gheenei. Merit 

pe deplin! Te rog arde-l, mintenaş, să mă pot elibera de noianul de păcate 

ce l-am făcut pe pământul ăsta! 

− Să-l ard chiar eu? Ce idee trăznită! Asta o poate face numai necuratul 

cu slujitorii lui. Şi în primul rând cine eşti tu, intrusule? 

− Soţul tău! 

− Călugăriţele nu iau pe nimeni de bărbat! Maica stareţă m-a eliberat de 

jurământul cununiei, când am îmbrăcat uniforma de măicuţă. 

− Dar ió nu te pot uita! Stau tot în casa unde am locuit împreună şi fieşce 

obiect îmi aduce aminte de tine! 

− Mută-te! Pleacă cum fac toţi ciobanii cu oile pe munte! 

− Dar şi muntele îmi aduce aminte tot de tine! 

− Dispari ca o nălucă! Du-te-n pustii Muc al lui Pişta, cu calea lui cu tot! 

− Nu poci! Ió fără tine nu plec de-aici nici să mă ia sfreanţul108 ! 

Muc se repezi, ca un rugbist, aplecându-şi corpul cu genunchii îndoiţi, şi 

luă corpul măicuţei pe umăr cu fundul în faţă, peste care îi dădu două 

palme zgomotoase, una ca să se trezească şi a doua ca să se asigure că este 

femeia lui. Un chiot ieşit din mai multe guri izbucni de după uşile 

întredeschise, unde colegele de viaţă cuvioasă ale femeii spionau şi păzeau 

atitudinea castă a acesteia. Înarmate cu unelte de grădinărit ca greble, 

mături, furci şi sape cam o duzină de măicuţe năvăli asupra ciobanului şi-l 

înconjură. Ima, după ce îi cără mai mulţi pumni în spate, care sunară 

înfundat ca-n tobă, se lăsă să alunece spre pământ şi imediat ce-l atinse îi 

mai arse nişte pumni în faţă, drept pentru care Muc trebui să închidă ochii. 

Când îi deschise văzu numai maici înfuriate împrejur, gata să-l lovească cu 

uneltele folosite provizoriu ca arme. Scoase un chiot prelung şi de sub 

şerpar îşi trase fluierul lung cu ghinturi de metal pe capete, pentru ca 

lemnul să nu crape, gata să se apere. La strigătul sălbatec al nelegiuitului, 

măicuţele dădură înapoi, timp destul ca ciobanul să se repeadă spre gard, să 

108 urâtul (reg.) 

208

Dan Morand 


se salte, să-l încalece şi după încă un chiot să sară, dispărând în desişul 

pădurii. 

− Bine c-am scăpat de teroristul ăsta! Ce mai spaimă! Ca să-l putem goni, 

ne-a ieşit sufletul! Varvara şi Atanasia, fete din satul de sus, spun că-i 

fostul tău soţ, un nebun păcătos fără de pereche. Toată lumea îl cunoaşte şi 

îl batjocoreşte, dar numai tu l-ai putut suporta. 

− Ce ştiu Varvara şi Atanasia despre iubire? La prima decepţie au fugit 

sus să se adăpostească în sălaşul Domnului. Dar numai eu ştiu câte am 

înghiţit şi pătimit până ce nu am mai putut răbda! 

Şi Ima plecă capul în jos şi continuă să coasă în chilia ei la inima cu 

crucea credinţei în interior. Pe perete, alături de icoane, avea un colaj ce 

conţinea semnul ankh, dăruit faraonilor ca amuletă la naştere şi o 

pentagramă, căci la egipteni steaua cu cinci colţuri reprezenta una dintre 

importantele simboluri divine înainte de cultul zeului soare Ra, apoi la 

chinezi semnul uniunii dintre toate elementele universale: apă, aer, pământ, 

foc şi spirit, asociate şi corpului uman. Pe masă, alături de biblie, de o parte 

se înălţa un crucifix şi de cealaltă atârna nelipsitul rozariu. 

Muc se perpelea, căci nu mai îşi găsea locul numai pe munte şi fără să se 

fi săturat de turmă, câini şi măgari simţea nevoia unui divertisment, brutal 

ca şi firea lui de cioban, aşa că a intrat într-un club de enduro, unde din ură 

pentru credinţă, «care i-a furat nevasta pe drept meritată», a intrat în tabăra 

adversă, cochetând cu satanismul. Aşa că, pe echipamentul de motociclist, 

a inscripţionat crucea întoarsă pe ambele jambiere, crucea frântă într-un 

cerc pe lateralele rezervorului de benzină şi cel mai mare sacrilegiu, 

pentagrama întoarsă pe pieptul combinezonului, semnul anticristului, căci 

reprezintă punctele limită din capul unui ţap, întrupare asociată satanei. 

209

Dan Morand 

 

66. Abisul oceanelor şi stafia lui Magellan 


Lumea abisurilor, lumea adâncurilor. Imensă şi tăcută, de nepătruns ca 

orice univers opac ce se ascunde parcă în corpul unui imens cetaceu, ce-a 

înghiţit lumea aerului. Nemişcată, ţinea sub presiune relicve peste relicve, 

tragedii peste tragedii, schelete care măcar o dată în viaţă s-au rugat pentru 

cruţare la zei, apoi la Dumnezeu, poate la Mahomed, căci omul este nu 

numai la scara individului, ci şi la cea a întregii societăţi, minuscul şi peren 

în faţa universului, pe care nu-l poate cuprinde. Dinozaurii s-au reîntors la 

noi, întrupaţi prin lumea virtuală, graţie muncii paleontologilor şi artiştilor 

care i-au reconstituit, le-au redat o înfăţişare, asociată unor schelete 

îngropate în nisipurile Saharei. Deci totuşi mintea noastră, atât de 

imaginativă, poate recrea într-un spaţiu virtual! 

Leon revenea în Transilvania pentru a-l convinge pe fratele Felix să 

cunoască libertatea Africii. Felix îşi privi liniştit fratele, aşezat pe scaunul 

alăturat şoferului. În drumul spre Poiană s-au oprit la Panoramă. Dedesubt 

se orânduiau casele din Şchei, de-a lungul văilor, unde mai demult s-au 

refugiat o parte din străbunii lor veniţi din sud. 

− Leon, zise el, tu ai fost mereu fratele mai mare. Eu nu mai pot să urc, 

pot doar să cad sau să plutesc. 

«Ce naiba i-a trebuit de s-a întors din Darmstadt în Sibiu şi apoi culmea 

în Bucureşti, tocmai în Agora românească, ca să fie nimicit de forţele 

catacombelor în Piaţa Universităţii? Atâţia azilanţi estici mănâncă cuminţi 

plăcinte vestice în Europa. Bietul Felix, ce idealist incurabil»! 

− Va trebui să-mi faci hatârul de-a mă lăsa să înot pentru ultima dată în 

ocean. 

«Adică cum să îl lase să înoate? Rugămintea asta avea ceva atât de 

funest, îi trebuia numai un acompaniament dintr-un marş funebru. Şi 

tocmai el, fratele lui − însuşi trebuia să îl cânte!» 

− One way ticket 109 , se uită Felix la porţiunea de podea dintre picioarele 

neputincioase. 

− Felix cum o să înoţi tu, dacă eşti în scaun rulant? 

− Mă ajuţi să mă echipez şi să ajung la marginea yachtului, apoi îmi dau 

drumul şi singur o să alunec în apă. 

Preotul Bernard ţinea roata timonei şi fluiera o melodie bine ritmată, 

învăţată de la invalid. 

„Mai bine haimana decât dictator / Mai bine huligan decât trădător / 

Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât securist“. 

109 One way ticket, melodie a lui Boney M. 

210

Dan Morand 


Chitara artistului plutea aruncată pe apă ca un sicriu al sufletului. Valurile 

o ridicau în respiraţia unui piept uriaş, emoţionat parcă de preludiul tăcerii 

de apoi. Elevată de jocul de lumini al razelor solare create din reflexii şi 

refracţii pe mingile clătinate ai valurilor. Braţele bronzate ale lui Felix 

puseră în mişcare roţile şi apropie scaunul de balustrada nichelată, ce 

proteja puntea grunduită. Zise calm, cu voce decisă: 

− Frate, cred că-i e mai bine dacă începem chiar acum! 

− Viaţa este unicul şi cel mai de preţ bun şi religia este pentru naştere, 

deci împotriva morţii, gata de a salva orice sinucigaş. Fiecare religie caută, 

în definitiv, cât mai mulţi adepţi viabili, replică Leon. 

− Nu-i nici o sinucidere aici, îl contrazise Felix. Vietăţile marine se 

camuflează şi regenerează. Stelele de mare dacă sunt atacate, din cele cinci 

braţe rămân patru, apoi trei şi până atacatorul se ocupă de braţele căzute, 

stelele de mare părăsesc teritoriul. Căluţul de mare trăieşte în preajma 

coralilor printre algele de pe fundul mării, de care se agaţă cu coada 

răsucită. 

− Trombon! Asta-i pură vorbărie! 

Totuşi, Leon ştia că nu i se putea împotrivi şi că el nu îşi putea lua sarcina 

că-i va rămâne alături şi-l va îngriji, dacă toţi într-o bună zi îl vor părăsi, 

cum îi plăcea lui Felix să prevestească. Îl ajută să îmbrace costumul de 

scafandru. «Da, aşa ceva nu putea fi interpretat ca ajutor dat unui 

sinucigaş» se autolinşti. Scafandrii sunt mereau supuşi accidentelor de 

scufundare, care sunt frecvente şi au multiple cauze: necunoaşterea 

regulilor, a efectelor presiunii asupra organismului şi a consecinţelor ce se 

desprind din aceste efecte, cunoaşterea insuficientă a echipamentului de 

scufundare, improvizaţiile de echipament, supraestimări ale posibilităţilor 

de care se dispune. De când a rămas invalid fratele nu mai avusese cum 

face antrenament. Da, ultima ar putea fi o cauză, căci Felix, fostul 

vicecampion de juniori la sărituri în apă, ajuns acum un biet invalid, mai 

mult ca sigur că se va supraestima, căci întotdeauna a fost un învingător. 

Învingătorul nu pierde niciodată! Priveau amândoi chitara, care plutea pe 

suprafaţa unduită a oceanului, întunecoasă asemeni mercurului, şi lui Leon 

îi era penibil să-l întrebe dacă îi va da permisiunea să o recupereze. 

Felix se lăsă în apă, iar Leon îi întinse scuterul acvatic şi aşteptă până ce 

acesta apucă bine mânerele. Blondul, mascat în costumul de neopren, îi 

făcu semn de adio fluturând mâna înmănuşată, cu cealaltă sprijinindu-se în 

mânerul scuterului. «Bustul ăstuia aparţine parcă unui cavaler din legendele 

medievale» se consolă fratele rânjind de pe yacht cu picioarele scăldate în 

apă. Lumina slăbea şi pierdea din culori pe măsură ce Felix se scufunda. 

Revăzu bordul înfipt în fundul apei al vasului Ευαγγέλιο110 , scris cu 

110 Evanghelia (gr.) 

211

Dan Morand 


caractere mari, de-o şchioapă, odată albe pe carena înnămolită. Prin uşa 

cabinei, întredeschisă, se strădui să înoate pe puntea de comandă. Va păzi 

spiritele navigatorilor, fără a şti care s-a slavat şi care a pierit aici. În orice 

caz ultimul om de pe puntea scufundată rămânea el. Simţi uşor ameţeala 

dată de anestezicul din gazul inhalat, apoi tot mai puternică, învăluindu-l ca 

un nor dulce de furtună. 

Bernard reveni la suprafaţa apei la o oră după scufundare şi se interesă de 

Felix. Se ţinea de parâma ancorei, ce nu atinsese fundul oceanului, şi 

întrebă dacă invalidul şi-a luat GPS-ul. După plictiseala stătută din 

răspunsurile fratelui returnă acestuia o privire intrigată. 

− Îmbracă costumul şi hai, să-l căutăm! 

− N-are niciun rost. Deja este prea târziu! 

− Nu este niciodată prea târziu să salvezi un suflet! 

− Un suflet da, însă aici este vorba de un corp neputincios! 

− Corpul neputincios nu este tot amfora unui suflet? 

După dispariţia lui Felix, Leon nu mai se simţea în apele lui, pierduse 

parcă eterul din spaţiul înconjurător, acel câmp prin care în fizică se 

permite transmiterea energiilor din aproape în aproape dispăruse, şi acum 

se găsea într-un mediu ostil, care-l bruia, făcând comunicarea să nu se mai 

desfăşoare liber, numai cifrat, deci înţeleasă numai de un număr restrâns de 

persoane. Să rămână oare acolo să mai privească oceanul, Atlanticul, care 

se întindea de la coasta Africii până la coasta Americii cu mici întreruperi, 

cum ar fi insulele Canare, la fel de indiferent după ce o minusculă fiinţă din 

neamul lui devenise un reziduu pe fund, în căutarea corăbiilor fantomă 

naufragiate în imensul volum de apă, ce le îngloba? Corpul fratelui era 

pierdut pe undeva, unde ştia aproape sigur că nu va zăcea, nu se va păstra, 

oceanul cu curenţi, cu valuri, cu furtuni, cu milioanele de vieţuitoare, care 

se sfâşie pentru hrană, nu îl va putea lăsa în pace. Şi persoana lui, eul 

magnific, care supravieţuise încă o dată unei cacealmale jucate de destin, 

urma să se bucure de toate delicatesele civilizaţiei, căci avea bani peste tot 

şi banii înseamnă putere, căci poţi cumpăra relaţii, poţi aranja servicii. O 

siluetă pe nisipul roşiatic, în umbra unei dune, îl deranjă. Îşi zise «sigur am 

numai o halucinaţie», se deplasă puţin pe ţărm, se uită în spate la umbra 

care îl urma. 

«O frate, spiritul tău se ţine după mine scai, ca umbra. Nu, nu îţi voi da 

voie să mă influenţezi, nu te voi lăsa să mă urmăreşti cu castitatea ta, cu 

acel cult al nemuririi sufletului ce te făcea să ai scrupule, să judeci şi să 

revii asupra unei decizii înainte de faptă, ca să nu ai remuşcări după! Nu, eu 

sunt unicul trăirist profitor din familia asta nenorocosă şi poate nefericită, 

trec prin viaţă fără regrete, ce-a fost s-a dus, mie să-mi mergă bine!» 

Dar nu, nu se înşela îl urmărea chiar silueta unui cavaler medieval călare 

pe-un cal rotat, în ţinută de luptă. Şi calul cabră în apropierea lui, cavalerul 

212

Dan Morand 


împinse suliţa în jos, ca sfântul Gheorghe spre gura balaurului. Curând 

şarjă şi fratele Leon trebui să se tăvălescă prin nisip pentru a scăpa de 

împunsătura vârfului. Pe mare aştepta o caravelă, pe bordul căreia putu 

descifra, printre şuviţele de aburi ce se ridicau din apă la crăpatul zorilor şi 

apoi se recondensau la pogorârea întunericului, numele Trinidad: 

− Fernando Magellan, ţipă involuntar. 

− Nu aşa! De fapt sunt portughez, mă cheamă Fernão de Magalhães, dar 

decepţionat de regele meu am navigat pentru spanioli cu cinci nave diferite 

şi la trecerea oceanului niciuna nu s-a rătăcit. Dar am murit în insulele 

Filipine şi în locul meu Juan Sebastian El Cano, întors pe Victoria, a primit 

laurii de la regele Spaniei, înscriindu-i pe blazon globul pământesc cu 

inscripţia „Primus Circumedisti me“ 111 . 

− Atunci cine poate să mai ştie ceva corect despre tine? Doar numele tău 

spaniolizat s-a putut perpetua? 

− Habar n-am! Ţine cont însă că a mea a fost ideea călătoriei, la care m-a 

împins sărăcia deplorabilă de după un război, în care comandanţii au jefuit 

totul şi trupei nu i-a rămas mai nimic! 

− Un doctor din Bumgart, căpitan în armata austriacă, a ajuns prin 

peregrinările sale până în Polinezia, dar evenimentul atât de izolat, a fost 

uitat repede de consăteni. Peste tot eroii adevăraţi nu au nicio preţuire, cred 

că se infiltrează mai mult profitorii formaţi din farsori şi lingăi. 

− Dă-i naibii, ia-te şi după exemplul meu. Istoria nu poate fi falsificată la 

infinit. Trebuie să plec, mai am ceva de înfăptuit, aşa că te rog, deviza este 

nu mă uita. Cine ştie de unde sare iepurele? 

− Mai există încă pe pământ regi grandomani? 

Marinarii se urcară în bărci, salutară căpitanul cu vâslele ridicate vertical, 

le fixară în locaşuri şi începură să tragă la rame. Urcară pe scări de funie în 

caravelă, ridicară mai multe pânze care umflate de un vânt favorabil au 

împins corabia ce descrise o voltă pentru a se îndepărta de ţărmul stâncos. 

Fotograful Fabritius din Sibiu avea un dicton: „Fiinţele dispar, dar pozele 

rămân“. Nu oamenii, ci fiinţele, în fiecare dintre noi sunt cuibărite mai 

multe fiinţe ce se transformă clipă de clipă. La început de an şcolar, fraţii, 

copii fiind, mergeau cu părinţii: „Dumnezeu să-i odihnească!“, apoi numai 

Leon cu fratele Felix, „Să-l ierte cel de sus, căci el nu poate ierta 

contemporanii, pentru că a plecat cu sufletul neîmpăcat!“, apoi singur când 

îşi ridica fotografiile pentru a descoperi de fiecare dată pe altcineva. Uneori 

asista la developarea filmului. În camera obscură în timp ce fotograful 

lucra, îi apăreau toate măştile purtate pe parcursul existenţei. Cea de copil 

cu ochii naivi, apoi un adolescent plin de idealuri, în fine bărbat matur cu 

trăsături energice, gata de acţiune. Cum va arăta vârstnic? Stoic, datorită 

111 Primul ce m-a înconjurat (lat.) 

213

Dan Morand 


experienţei şi la vârsta senectuţii, poate vanitos, căci a trăit totul şi crede că 

nimic în lume nu poate să-l mai mire. 

− Priveşte poza asta cu mocanii din 1916, o am de la tatăl meu, i-a spus 

Fabritius. Toţi românii din Transilvania sunt la origine, mai puţin sau mai 

mult, mocani. Şi mocanii erau păstori, deci cutreierau munţii. Nu au avut 

boieri ca moldovenii nici grofi ca ungurii. Treci cheile, dar n-o lua la stânga 

pe serpentinele abrupte, ia-o la dreapta pe curba de nivel şi dai peste schitul 

lui Pantazie, cu chilii săpate în munte, căci a fost zidit sub un perete de 

stâncă. 

− Unii vorbesc că acolo s-ar găsi o comoară, căutată de jefuitorii de 

odăjdii şi de morminte, de peste două secole? 

− Călugărul Arsenie Banu păstrează arhiva cu jurnalele mai multor 

luptători din munţi, care au jefuit şi strâns comoara. 

− Harta comorii este marcată? 

− Harta comorii nu poate fi descifrată de orcine. Partizanii au avut-o de la 

haiduci, care au făcut-o din avuţia jefuită grofilor şi o dosiseră la schit 

pentru a cumpăra cai şi arme, cu care să elibereze ţara. 

− Călugării nu ştiau nimic de comoară? 

− Habar nu aveau! Mai înainte, unii ziceau că ar fi ştiut ceva un schimnic 

orb, care a poruncit să fie zidit în catacombă, iar printr-o nişă să i se dea 

numai apă şi pâine. În timpul unei furtuni stânca a fost fulgerată şi s-a 

prăbuşit, iar intrarea la catacomba orbului a fost astupată de dărâmături şi 

nu a mai putut fi găsită. 

− Arsenie a dat jurnalul la securitate? 

− A dat un duplicat fals, pe care l-a transcris ca să reţină originalul, 

mărturie în faţa istoriei. 

− Să fie o altă cacealma? Pe internet poţi găsi o groază de poveşti 

atractive cu tinere care-ţi oferă comori dosite de comandanţii regimurilor 

fratricide din Africa şi negăsite până acum. Trebuie numai sponsori pentru 

a cumpăra echipamentul şi a plăti membrii unei expediţii, care să pornească 

în altă parte a lumii. 

− Nu eşti la curent cu ultimele noutăţi! Arheologul american Maria 

Gimbutas a scris volume întregi, în care demonstrează că scrierea a apărut 

pentru prima data în istorie, la populaţia carpato-dunareano-pontică. În 

cultura, numită de cercetatoare, Turdaş-Vinca, există o scriere eminamente 

sacră, apărută în urma unei înşiruiri de semne grafice cu un simbolism care 

marchează relaţia omului cu divinitatea. Unele dintre aceste semne s-au 

păstrat în răboajele folosite de plutaşii de pe Bistriţa şi de minerii de pe 

Valea Jaleşului. «Am descoperit în România cel mai vechi alfabet. La 

Tărtăria, preoteasa, asupra căreia s-au găsit placuţele ceramice cu semne, le 

purta pe toate atârnate de gât, înşirate într-o anumită ordine, legate cu un 

şnur ce trecea prin orificii făcute în partea superioară». Datate de 

214

Dan Morand 


americancă între 7500 – 3500 î.C., cultura se cristalizase în Transilvania. 

Acum ce mai zici? Nu-i aşa că nu cunoaştem vechimea civilizaţiei umane? 

Suntem din nou în centrul atenţiei! 

− Natura crează cele mai impresionante opere de artă rupestre, numai că 

ciclul artistic al acesteia este mult mai lung decât viaţa omului şi uneori se 

dovedeşte incapabilă de a le cizela. Dar sunt robuste, de o vigoare 

nedisimulată. Şi după ce sunt create dăinuie fără grija speciei umane, dacă 

nu ne silim şi poate reuşim a le polua sau chiar distruge. 

− Comorile în discuţie sunt mai recente şi au dispărut pentru că pot fi 

transformate în bani, banii pot fi transferaţi şi peste tot înseamnă putere, 

pentru că cei care-i au pot trăi în lux. 

− Dar nu şi în huzur! Crede-mă numai săracii cu duhul se tolănesc pe un 

sac plin de bani! 

Leon se plimba pe centru tocmai prin faţa reprezentanţei băncii BRD, 

situată în spaţiul deţinut anterior de atelierul fotografic al lui Fabritius. 

După apariţia pozelor în culori şi apoi a aparatelor digitale, afacerea cu 

pozele a decăzut drastic timp de douăzeci de ani succesivi. Cu toate astea 

bătrânul taciturn s-a încăpăţănat să-şi continue profesiunea cu fotografii 

alb-negru, artistice. În disperare de cauză, «datorită rarefierii clienţilor 

serioşi» cum îi plăcea să accentueze, şi-a luat aparatura, de care nu se putea 

despărţi, a vândut spaţiul şi s-a cărat în Vest. 

215

Dan Morand 


 

67. Răpire din Vest eşuată şi o tulnicăreasă la Oktoberfest 

Tov. Doru fuma o ţigare pe culuar, iar tov. Gogu tocmai se îndrepta spre 

toaleta din capătul vagonului, fabricat în Arad, când prin acceleratul, care 

plecase din Szeged cu o întârziere de o jumătate de oră, controlorul făcea 

tura pentru a solicita biletele noilor urcaţi în tren. Brusc uşa 

compartimentului s-a întredeschis şi un bărbat, masiv la trup, scoase o faţă 

mahmură: 

− Wohin fahren wir 112 ? 

− Nach Rumänien! 113 

− Ich muss zürück! 114 

Tov. Gogu se repezi, împinse corpul intrusului în interior, după care 

blocă uşa compartimentului cu trupul. 

− Doru, Doru, ţipă pe culuar pentru a-şi chema colegul înapoi. S-a trezit! 

Bărbatul din compartiment zăvorâse uşa pe dinăuntru. Tov. Doru îl 

trimise pe tov. Gogu pentru a căuta controlorul şi a-l chema cu cheia pentru 

a dezăvorî uşa compartimentului unde aveau depozitate bagajele. Pe şinele 

de fier, acceleraturl Berlin-Bucureşti se apropia de ultima staţie feroviară 

din Ungaria, la care nu avea programată oprire, când brusc, după o curbă cu 

rază mică, unde viteza s-a redus mult în conformitate cu graficul de mers, 

frânele scrâşniră şi trenul se opri, cutremurându-se tot. Bărbatul din 

compartimentul respectiv trăsese semnalul de alarmă! 

Controlorul inspectă instalaţia pentru a determina cauza opririi 

intempestive, când recunoscu faţa schimonosită a bărbatului din 

compartimentul blocat ai cărui ochi fioroşi ţintuiau pe călătorii de afară. 

Deblocă uşa pentru a constata infracţiunea şi a tăia chitanţa de plată. Cel 

din compartiment ţâşni printre ei, tratându-i pe colegii de călătorie cu 

pumni în cap şi picioare în dos. 

− V-am găzduit la mine în Germania, ca să mă drogaţi şi să mă aduceţi 

înapoi? Tâlharilor, păcat că nu v-am prins în Germania, că vă băgam în 

puşcărie. Să mă răpiţi, ca să fac închisoare la comunişti?! 

Şi dă-le la canucule peste cap, la degete peste urechi şi la muchii de 

palmă peste ceafă în învălmăşeala celor trei trupuri, care s-a produs. 

− Vă rog să mă reţineţi pentru infracţiune la regimul folosirii mijloacelor 

de transport, solicită românul azilant pe cale de a fi returnat forţat în patria 

mamă. 

112 Unde călătorim? (ger.) 

113 Spre România! (ger.) 

114 Trebuie să mă întorc! (ger.) 

216

Dan Morand 


Omul cu cămaşa ieşită de sub curea, cu echimoze proaspete pe faţă, a fost 

coborât pe teritoriul ungar şi nu a mai ajuns în vama românească de la 

Curtici. 

Acelaşi transfug, reîntors în Vest, participa la majoritatea întâlnirilor cu 

noii veniţi, pentru a identifica eventualii agenţi pe care regimul comunist îi 

infiltra în vest. Aşezat vizavi la masă, Felix Man o întreţinea pe lelea 

Mărie, cea mai veche tulnicăreasă din Bumgartul de Sus 

− Ce comanzi de mâncare, băciţă, Mărie? 

− Nu-mi trebe nici o bucătură de la oamenii ăştia! Doar n-am venit până 

în München să le cer de mâncare. 

Mai demult, la tulnic, se utilizau melodii, cunoscute între localnici, pentru 

a transmite anumite mesaje vecinilor de pe alt deal, aflaţi la câţiva kilometri 

depărtare. În deschiderea festivităţii, ca invitată a asociaţiei saşilor din 

Transilvania, şi-a făcut şi săteanca tulnicăreasă numărul. Odată spectacolul 

sfârşit, toată societatea de la Oktoberfest, aşezată la o masă, mult mai lungă 

decât lată, s-a pus pe mâncat şi băut. Apoi şi-au încrucişat antebraţele cu 

cei de alături şi s-au pus pe cântat şi legănat în părţile laterale. Înainte de 

plecare, în timp ce ceilalţi vizitau vespasianele, Mărie nu mai putea de 

crampe în ventre şi se destăinui conaţionalului, încă tânăr, aşezat alături. 

− Bă, Felix, dă-mi de la tine un colţ de pâine că nu mai pot de foame. 

− Nu te-am întrebat dacă ţi-e foame tu, femeie? 

− Apă’ tu nu ne cunoşti? Muream de ruşâne să mănânc ió, mocană 

originară din Transilvania, pomană de la străini! 

La ieşirea din imensul cort, amenajat pentru serbare pe un zid antic de 

cărămizi, a cărui zugrăveală albă se închisese în cenuşiu datorită poluării 

atmosferice din mediul urban, era pictat semnul anarhiei, astăzi regândită 

ca fiind dreptul de a te autoconduce. 

Întors acasă, în Sibiu, observă cum un pici se chinuia pe zidul fostei 

cazarme nouăzeci, năpârlit de igrasie, să parafrazeze anarhia germană cu 

LC, adică libertatea consfinţită, sau liber-cugetător. 

217

Dan Morand 


 

68. Felix Man în imobilul paşilor pierduţi din împărăţia dracilor 

Uneori păşeşti pe tărâmul pluşat al unor instituţii unde regulamentele 

interne transformă oamenii în nişte baloturi de paie îmbâcsite de naftalină, 

cu rolul de sperietori, gata a te flitui, mirându-se cum pe teritoriul 

responsabilităţii lor a îndrăznit să intre un intrus. De fapt nu mai există 

oameni, când intri în aceste imobile întâlneşti numai vrafuri de acte, acte ce 

trebuie înregistrate, amânate, repartizate, temporizate, secretizate, trimise la 

semnat şi ştampilate. Şi un expert pe fiecare domeniu, o somitate ce şi-a 

perfecţionat decarii impotenţei în birourile criptologiei comuniste, unde 

fiecare se eschiva să semneze ceva, ce putea fi interpretat de un tovarăş mai 

sus pus. «Nu se poate, tovarăşe!» «De ce nu se poate?» «Pentru că, nu se 

permite, tovarăşe»! 

Dreptu-i că mai exista şi câte o somitate a conducerii centralizate, care 

imediat te recunoştea, te tutuia, se lansa în speculaţii asupra arborelui 

genealogic al neamului tău, «măi, Mane», îţi vorbea de bine rudele, pe care 

le cunoscuse în munca de activist, le ajutase numai atât cât s-a putut şi 

când nu se mai putea le consolase. Întotdeauna se mai găsea câte o 

speranţă: «Nu renunţăm noi la democraţia socialistă. Nu degeaba se zice: 

comunismul e cea mai dreaptă orânduire de pe planetă. Ei, da, or mai fi şi 

alte planete, nu-i aşa?! Poate acolo alţii vor construi ceva mai bun, dar noi 

suntem realişti, trăim pe pământ! Problema dvs. se dovedeşte a naibii de 

spinoasă. Ştiţi, sunt comunişti şi comunişti, mai suntem şi noi oameni şi 

înţelegem defectele altora. Aceia cred că slujesc cauza partidului aşa, dar 

nu-i bine! În definitiv, Felix Man, de ce nu doreşte tovarăşul şef să vă dea 

recomandarea?» 

− Spune că nu există nicio lege care să-l oblige! 

− Dar dvs. de ce vă trebuie neapărat o recomandare? 

− Rectorul universităţii îmi cere recomandarea la dosar, zice că vrea să 

ştie ce cadru sunt, pentru că la universitate trebuie să-i ia pe cei mai buni! 

− Delicată chestie! Vedeţi la noi nu este statutat prin lege că fostul 

angajator e obligat a da vreo recomandare la părăsirea serviciului. De ce nu 

vă daţi demisia? 

− Tov. şef de filială Voica mi-a spus că şi dacă îmi dau demisia 

recomandarea tot nu mi-o dă! În plus rectorul nu mă angajează numai prin 

transfer, nu şi cu demisie. 

− Ha, ha, ha! Frumos te mai pasează! Cred că ar fi mai corect ca rectorul 

să-ţi spună verde în faţă că nu vrea să te ia, nu să scornească tot felul de 

chichiţe cu acte. La urmă tot trebuie ca dosarul să-ţi fie aprobat de 

comitetul municipal şi va ajunge pe masa mea. Lasă, dragul meu, o să-i 

218

Dan Morand 


spun chiar eu personal să se lase de chiţibuşuri de-astea. Dacă te mai freacă 

atât, o să te piardă! Şi nici la universiatatea dlui, doar nu-i în America, nu 

umblă câinii cu covrigi în coadă! 

Tânărul inginer Man se gândi. «La o adică, dacă nu se permite, desigur că 

este un tovarăş, mai sus. Şi vor putea apărea o serie de greutăţi dacă îl va 

supăra. Da, ţara este de democraţie populară, orânduirea este socialistă, în 

folosul oamenilor muncii, asta scrie pe lozinci şi se spune peste tot. Dar 

numai ceva dacă zice, chiar constructiv să fie, aşa cum îi place lui şi, parcă 

la comandă, toţi cei din jur îl privesc ciudat. Îl îndeamnă, complice, câte 

unul: «zi-le Felix, că-i bună, sigur că tovarăşii trebuie să te asculte şi-ţi vor 

da dreptate». Dar, iacă, numai ce unul dintre tovii de sus se burzuluieşte că 

nu-i place ce-i bun şi tu n-ai cum te opune şi apoi toţi ceilalţi îşi schimbă 

impresia. «Ne desolidarizăm de atitudinea sectară, etc.» Demonstrează 

după aia că nu eşti sectar şi atunci atitudinea ta, cum mai e? 

«Unchiule George, nu mai umbla cu Ziţa că se duce la pocăiţi!» îl 

atenţionase odată pe imprudent un coleg de cartier. Dacă Ziţa a rămas 

văduvă cu doi copii, el divorţat cu un copil, de ce să nu-şi îngrijească copiii 

împreună, dacă se plăceau? Ce-i dacă se adunau în casa de rugăciune şi 

cântau împreună colinzi pentru înălţarea Domnului. Au tot cântat până ce 

într-o bună zi pastorul la care se adunau a lipsit şi în locul lui a predicat 

soţia acestuia, rugându-se domnului să aibă grijă de el la puşcărie. 

Altă dată nimeni nu îi dădea de lucru şi s-a cerut acasă să mai repare ceva 

prin curte. Nu i s-a dat voie şi atunci a protestat că de ce de o jumătate de 

an ia salarul tăiat. Nici atunci n-a avut spor şi în timp ce strungul mergea în 

gol pentru că i-au obligat să lase maşinile pornite, să nu zică partidul că au 

oprit munca, vai de mine! se poate interpreta că fac grevă, ceea ce i-ar fi 

trimis în anchetă automat ... 

Zbirii circulau prin fabrică şi nimeni nu îi putea identifica până ce n-a 

mai rezistat şi oful strâns a răbufnit: 

− De ce nu-mi daţi de lucru, vai ce mă plictisesc! Vreau bilet de voie 

acasă! 

Dar nu era voie chiar deloc să spui în clar ceea ce simţi sau ceea ce 

gândeşti şi poate secretarul de partid, poate şeful de atelier, poate vreun 

coleg turnător, a chemat zbirul şi apoi prin telefon a fost solicitat la ăla în 

birou. Îl mai văzuse prin fabrică dar nu ştia ce rol joacă, lumea îl saluta cu 

respect, dar se ţinea la distanţă pentru că se temea de el şi destul de rar 

curcanul camuflat se oprea cu câte un coleg, pentru a discuta prieteneşte. 

− Cum ai îndrăznit să sfidezi ordinea? Sunt obligat să raportez cazul mai 

sus, mai ales că acum ştiu şi alţi tovarăşi. Să sperăm că nu va fi grav, ai un 

copil minor, dar mai sus oricum se află, mai bine să se ştie de la mine! 

Personal, dacă mă vor întreba, o să le spun că eşti la prima abatere. Şi în 

încheiere, înainte de a-i da liber te întreb, dar să nu mă minţi: vă mai 

219

Dan Morand 


adunaţi la casa de rugăciuni? Să-i spui doamnei, cu care stai, că de aici 

înainte veţi avea pentru ce vă ruga! şuieră securistul îngustându-şi ochii 

plini de ură, cu-o expresie de cruzime dură pe faţă. 

Fiecare funcţionară stătea înaintea unui calculator, lua de la câte un client 

formularul şi bătea cu degetele ceva la tastatură. În spatele clientului în 

dialog şuşotit, alţii omorau plictiseala insuportabilă. 

− Da’, bine, spuneţi, vă rog, ce doriţi?! 

− Am venit pentru că nu vreau să plătesc mai mult decât trebuie şi nu ştiu 

de ce mi-aţi trimis factura asta mare. Nici măcar nu locuiesc acolo în 

Bumgart, mi-am schimbat domiciliul în Sibiu. 

− Aţi anunţat asta vreundeva? 

«Nu te ghida după forme, îi răsunau mereu sfaturile fratelui dispărut, 

asemeni unui alter ego. Măcar dacă ar fi avut un sfârşit fericit, cum se putea 

după credinţa dacilor: Ne ducem la Zamolxes!», gândea Leon. 

Viceprefectul răspundea de toate sarcinile, pasate de prefect ca neplăcute, 

printre altele şi de chestiuni de fond funciar. Şi aici se consfinţea o mare 

dilemă: 

− Comisia judeţeană de fond funciar nu aparţine de prefectură ci de 

consiliul judeţean. De fapt este absolut independentă. 

Consiliul judeţean îşi avea sediul într-un imobil situat în alt cartier al 

oraşului. 

− Dacă primarul unei comune încalcă legea, la cine să-l mai reclamăm? 

− Nu aveţi la cine, daţi-l în proces! Primarii sunt independenţi, fac 

absolut ce vor! 

− Cum adică, în ţara asta nu mai există nicio lege? Ce, dacă au fost aleşi, 

sunt imuni?! 

− Îi puteţi reclama la DNA115 , vă rog să notaţi că au un sediu chiar alături. 

− Şi aunci cu ce se ocupă prefectura?! 

− Cu multe altele! Vă rog frumos, e prea complicat să vă explicăm, nu ne 

mai trageţi la răspundere! 

Solicitantul părăsi sala de audienţă şi lăsă uşa deschisă, deşi secretara 

juristă urlă după dlui de trei ori să închidă uşa, ridicând progresiv tonul. 

− Nu mai pot, nu mai pot să suport toţi mocofanii care-mi intră în 

audienţe, izbucni viceprefecta, actuala soţie a unui şef de organizaţie 

judeţeană a unui partid local, care obţinuse un procentaj bun din sufragiile 

alegătorilor, preponderent derutaţi. 

− Vă scap eu, se oferi jurista cu un zâmbet linguşitor şefei. Pe toţi îi 

puteţi bloca! 

− Şi anume cum?! 

115 Direcţia naţională anticorupţie 

220

Dan Morand 


− Chem o mătuşă de-a mea mare cafegioaică şi o ţineţi înăuntru aproape 

două ore de nu vă mai intră nimeni. Nu vă uitaţi că-i bătrână, căci ştie baba 

nişte bancuri fără perdea, de parcă ar fi o culegere ambulantă. 

− Şi tu ne serveşti o cafea bună? 

− Cum să nu! 

Felix Man se reînscrisese în audienţă pentru o parcelă din satul de jos, 

moştenită de la bunica din partea mamei, care având o poziţie, pe care 

comuna o considera în arealul ei, primarul refuzase să-l pună în posesie. 

După contestaţia la comisia locală, urmă contestaţia la comisia judeţeană şi 

în ultima instanţă audienţa. Peste tot îi reproşau că terenul nu fusese înscris 

în registrul agricol, iar el răspundea că bunica îl ascunsese din dorinţa de a-l 

scăpa de colectivizare, în schimb poseda extras de carte funciară. «Dar dacă 

bunica l-a vândut şi celălalt proprietar nu l-a mai întabulat, căci n-a mai 

avut timp, dar l-a înscris în registrul agricol ...» descoperea directorul 

serviciului tehnic, Iorgu, o încâlceală faptică, imposibil de combătut, căci 

apelând la dacă trebuia să răspunzi cu parcă, c-un zâmbet extrem de amabil 

pe faţă, dar diabolic în culisele unei conştiinţe mizerabile, trădate de ochii-i 

alunecoşi. 

Man aşteptă ce aşteptă afară până ce orele de audienţă se apropiară de 

sfârşit. Cu exact cinci minute înainte de expirare, vicea, mai tânără şi cu 

nuri, o femeie bine aranjată prin saloanele de modă avide de reclamă, iese 

cu pas hotărât, urmată cu supuşenie de juristă. 

În sala mare, pentru audienţe, bătrâna colecţie de snoave populare şi 

mondene îşi servea molcom ultimele înghiţituri din ceaşca de cafea, după 

care îşi şterse cu un şerveţel buzele murdărite de zaţ. 

221

Dan Morand 

 

69. Satul părăsit 


Peste caldarâm se turnase un covor asfaltic, care în acea seară de 

noiembrie lucea reflectând lumina ce punea în evidenţă stratul de mâzgă 

depus pe colţul inferior al bordurilor ştirbite. Şoseaua o păzeau două rigole 

năpădite de iarba, care, beneficiind de îngrăşământul natural venit din 

grajdurile gospodăriilor, le colmatase în mare parte. De la rigole la zidul 

caselor totul era numai nimicnicie, peste care burlanele vărsau apa pluvială 

dirijată de acoperişurile ţuguiate. Porţile înalte cu arc zidit deasupra, pentru 

a lăsa să treacă trăsurile şi carele încărcate cu fân, purtau câte o efigie. 

Chiar lângă staţia autobuzului se mai puteau descifra literele calcinate: 

Josef Maschalka 1897. La intersecţia din centru un monument ridicat după 

victoria din primul război mondial cocoţase pe piedestal un dorobanţ cu 

arma la umăr cu baioneta pusă, păzind o infirmieră ce susţinea după umeri 

un rănit cu torsul răsucit şi capul dat pe spate în chinurile morţii. Deasupra 

grupului, vulturul imperial ţinea în cioc crucea biruinţei cu zvelteţea şi 

viziunea păsărilor de pradă. Laturile trunchiului de piramidă placate cu 

marmură albă purtau înscrise numele eroilor locali, întrerupte de crăpături, 

murdărite de stropii aruncaţi de roţile maşinilor grele din bălţile strânse în 

sezoanele ploioase în gropile şoselei prost executate şi neîntreţinute, acum 

acoperite în parte de muşchi. Un etern tânăr poet, căci sufletul barzilor nu 

îmbătrâneşte niciodată, dar se îneacă în decepţiile nedreptăţilor sociale 

stinse cu pahare de tărie, autorul popularei poezii „Copii cu cheile la gât“ 

şi-a irosit talentul, scriind profund neinspirat, contra propagandei 

comuniste, despre cartierul Vasile „Noroi“ şi balada: „Dragi şosele 

gropuite“ adoptată şi de amicii munţilor, fericiţi că scapă de drumul, petecit 

şi răsgăurit, când lăsau maşinile la poalele versanţilor. Monumentul avea un 

rondou, odată cu flori, dar acum plin cu buruiană neruşinată, păzit de 

lanţuri groase, din zale forjate, legate pe stâlpi de ciment, unii rupţi de 

virajele strânse ale mecanizatorilor auto încurajând hoţii de fier vechi, care 

nu le-au lăsat să zacă pe jos ci le-au recuperat în vederea reciclării. Mare 

păcat că primarului din satul pierdut nu i-a picat fisa să amenajeze un sens 

giratoriu, extrem de la modă pe atunci, care făcea deliciul şoferilor grăbiţi 

şi care pentru a nu sta la stopuri ar fi făcut orice, chiar să şi ocolească. 

Străbătu uliţa principală stârnind un cârd de gâşte. O bătrânică cu cârjă, 

cu trupul rămas puţintel, îmbrăcat în halat de casă, ieşi la iveală 

acompaniată de gâgâitul păsărilor. Două fete neastâmpărate, ca veveriţele, 

cu cozi scurte se iţiră alături. 

− Pe cine cauţi nene? 

− Pe Gheorghe al lu’ Man. Da’ voi din ce neam sunteţi? 

222

Dan Morand 


− Suntem fetele lui Fruntaşu. Nu avem pe nimeni cu numele de Man prin 

sat. Poate să fi existat, dar nu mai stau pe aici! Multe gospodării sunt 

părăsite. 

Bătrâna se contura în prim plan, în timp ce din memoria lui zeci de poze 

defilau, asaltându-l, cu verişoarele lui din copilărie, îmbrăcate în port 

românesc bicolor, numai alb şi negru, din ţara Făgăraşului. 

− Sunteţi din neamul lui Man? Poate, aţi părăsit de mult cătunul şi acum 

nimeni din spiţa voastră nu mai locuieşte la noi ... 

− Mă ştiţi? 

− Nu sunt nici eu de pe aici. Dar te-am văzut cum încercai pe la poarta 

aia. S-o fi ruginit, dar să ştii că-i deschisă. Mare lucru nu mai găseşti că, 

dacă nimeni nu mai are de grijă, ăştia noi au şutit, ei zic refolosit tot ce s-a 

putut lua. 

Una dintre fetele jucăuşe a ţopăit şotron, a dat un vârf de pantof şi poarta 

s-a deschis imediat. Un loc pustiit de ani ca de năvălirile popoarelor 

migratoare, în raiduri succesive. 

Jocurile lor lângă fântâna cu cumpănă. Şotronul verişoarelor şi lupta 

cavalerească cu mânzul. „Păpărudă, păpărudă, nu mai fi atât de slută “! 

Ritualul de dragoste de pe stogurile din şură, cu Genţiana, când căutau 

cuibarele găinilor. Jurământul lor de cununie ... 

«Unde este familia mea, unde să fie neamul meu acum? Altădată ne-am 

învârtit dinspre Balcanii oropsiţi spre centrul Europei. Am fost o parte 

bulgari, care au fugit de turci, ne-am pus în slujba saşilor şi-am învăţat 

limba lor, am trecut la religia luterană şi le-am îngrijit livezile. Au venit 

grecii şi-au făcut biserică ortodoxă, am redevenit ortodocşi, iar după 

locuitorii mocani, coborâţi din munţi, am învăţat româneşte. Nu a fost prea 

inspirat că sovieticii ne-au exportat comunismul şi am pierdut pământul şi 

animalele. Unii au fugit pe munte şi au fondat Bumgartul de Sus numai ca 

să scape de colectivă. După 1990 mulţi au emigrat imediat în Germania»! 

Vedea neamul lui împrăştiat peste tot unde bănuia că s-ar putea trăi mai 

bine. „Ubi bene, ibi patria“ 116 . Staulul de oi al păstorilor muscelelor 

transilvane, ce ajungea până la Bug şi chiar spre stepele Crimeii, era spart 

şi mocanii nu mai erau obligaţi să pască în arcul Carpaţilor, care după o 

traducere din albaneză, s-ar putea denumi Munţii Stâncoşi. 

Năpădit de gândurile astea se descoperea un om al trecutului, care a 

răscolit în arborele genealogic, pentru a se întreba cu ardoare cine a fost 

pentru a şti cine va putea fi, nu numai din nostalgie, ci ca să nu cadă în 

resemnare sau alienare. De fapt nici nu ştia, care putea fi mai rea? Românii 

au de ales întotdeauna între două rele! 

116 Unde e bine acolo e patria (lat.) 

223

Dan Morand 

 

70. Binecuvântatul Vest 


Samuel Goodfellow nu se gândise când Jessica Man îi tot tăia drumul şi-i 

zâmbea fermecător că mulatra s-ar putea gândi la căsătoria cu un simplu 

niger, cum era el, chiar dacă Sam cânta, ba pe clapele trompetei, ba cu o 

voce răguşit-tulburătoare, având reverberaţii de pe tărâmul de dincolo de 

existenţa lor efemeră, ce făcea pe membrii comunităţii locale să viseze la 

nemurire, plutind pe aripele inefabile ale muzicii. Despre cântecele lui 

moderne însă, orice strămoş ar fi ţăcănit limba de cerul gurii spunând că 

sunt bazaconii. Amândoi locuiau în cea mai populată parohie din 

Louisiana, pe nume Jefferson Parish, deşi părinţii lor se aşezaseră în cea 

mai întinsă, Cameron Parish. Tatăl Jessicăi a emigrat pe la 1902 pentru a 

trage din greu şi a face bani în America, cu care să-şi cumpere turme şi 

păşuni în cătunul de sus şi, îndrăgostit de cântecele negrilor, s-a căsătorit cu 

una dintre băştinaşe şi nu s-a mai întors în Transilvania. Tinerii şi-au putut 

găsi servici în oraşul New Orleans, aproape de cartierul francez cu 

arhitectura moştenită din perioada de colonizare spaniolă şi apoi franceză, 

unde restaurantele de seară permiteau turiştilor să savureze preparatele 

culinare din bucătăria creolă şi festivalurile din capitala mondială a 

jazzului. Terenul oraşului, situat sub nivelul mării, înconjurat de mlaştini, a 

fost desecat abia în 1910 de compania Albert Baldwin Wood, care a reuşit 

să-l usuce, utilizând numeroase pompe mari. Cultivarea marilor plantaţii sa 

făcut vreme de sute de ani, până în secolul al XVIII-lea prin venirea a 

numeroşi africani, nu de bună voie, ci aduşi peste ocean de negustorii 

portughezi şi spanioli în strânsă legătură cu triburile de războinici negri şi 

caravanele berberilor, care îi capturau şi îi traversau în pripă prin pustiul 

Saharei. Pe plantaţii sclavii îşi însoţeau exerciţiile fizice, prestate la munca 

câmpului, cu cântece şi mai vesele, pentru a se dinamiza, şi mai triste, 

pentru a deplânge monotonia sau pur şi simplu situaţia deplorabilă, în care 

se găseau fără voia lor şi dorul mângâietor de patria mamă. 

Băştinaşii din aceeaşi zonă din vestul Africii, imediat ce au găsit o portiţă 

de scăpare, întrucât nu aveau nicio încredere că guvernul SUA va da 

drepturi egale negrilor ca şi albilor, s-au reîntors pentru a forma un stat, în 

locul de unde au fost luaţi cu forţa. La 26 iulie 1847, afroamericanii îşi 

declară independenţa într-un stat numit Republica Liberia sub lozinca „The 

love of liberty brought us here“ 117 . Cum nu intenţionau să se reintegreze în 

vechea societate, dar nici nu au reuşit să-i ridice pe indigeni la nivelul lor, 

117 Dorinţa de libertate ne-a adus aici (eng.) 

224

Dan Morand 


repatriaţii au fost trataţi la început cu invidie, ca privilegiaţi, de către 

indigeni şi mai pe urmă cu ură, ca ciocoi. 

− S-ar părea că au făcut bine, aşa îi scria unchiul Will fratelui lui, bunicul 

meu Sam, când preşedintele liberian Tubman a introdus politica unificării, 

care avea ca scop integrarea vieţii tribale a indigenilor în viaţa socială 

liberiană. Nu înţeleg de ce atât sub guvernarea lui Tubman, cât şi sub cea a 

lui Tolbert, succesorul său, nemulţumirile faţă de elita conducătoare, 

emigrată din America, au crescut. 

Tinerii louisiani şedeau pe marginea patului, goi puşcă, după o partidă de 

amor, o redespărţire a culorilor, el cafeniu, ea ciocolatie, cu corpurile 

lucind în razele soarelui, aproape paralele cu solul, ce pătrundeau prin 

geamul deschis orientat spre sud. 

− Băştinaşii nu au înţeles cum să-şi schimbe modul de viaţă şi prin asta 

nici gândirea, zise Jessica cu reproş tandru în ochii ei de smarald cu picături 

aurii, din cauza diferitelor decalaje istorice. 

− Dar asta a avut urmări tragice. Prin 1980, după peste o sută treizeci de 

ani de guvernare americano-liberiană, o lovitură de stat militară condusă de 

sergentul Samuel Doe i-a înlăturat pe americano-liberieni de la putere, 

asasinându-l pe Tolbert, chiar în vila sa. 

− Chiar, Samuel!? 

− Fără apropouri! De atunci Bill, băiatul lui Will, nu ne-a mai scris 

nimic! La sfârşitul lui 1989 a început un război civil, iar în 1990 Doe a fost 

asasinat de forţele liderului Johnson împreună cu membrii tribului Gio. 

Războiul s-a încheiat în 1996, când beligerantul Charles Taylor a fost ales 

preşedinte, dar conducerea sa proastă a dus la o nouă rebeliune şi între 1999 

şi 2003, au murit mai mult de două sute de mii de oameni din cauza acestui 

stupid război civil. Când frontul s-a apropiat de capitala Monrovia, numai 

presiunile internaţionale, culmea, tot din partea preşedintelui american, au 

evitat un masacru iminent, determinându-l pe Taylor să demisioneze şi să 

se refugieze în Nigeria. 

− Cu toţi banii furaţi?! 

− Desigur, anterior au plecat banii, după care Nigeria l-a putut primi şi pe 

posesor. 

− Şi crezi că unii dintre strămoşii tăi au făcut bine părăsind ţara tuturor 

promisiunilor? 

− Într-un fel sigur că da. Nu-ţi aminteşti dezastrul din august 2005 când 

uraganul Katrina a deteriorat sau chiar a rupt digurile în New Orleans, încât 

peste optzeci la sută din arealul oraşului a fost inundat. Oraşul nostru a fost 

practic închis toată vara, până în octombrie. 

225

Dan Morand 


− Am locuit în campinguri din rulote şi am participat la manifestaţiile 

asociaţiei Repliing Hurricane118 când am criticat aspru autorităţile 

guvernamentale. Peste două milioane de oameni din zona golfului au fost 

strămutaţi din cauza uraganului şi peste o mie cinci sute de decese s-au 

înregistrat numai în Louisiana. 

Perechea de turişti s-a apropiat cu precauţie ei, îmbrăcaţi în pelerinele 

albastru ciel, date de echipaj la urcarea pe vasul Maid of the Mist care-i 

ducea sub Horseshoe Falls din cascada Niagara. Deşi îşi strigau unii altora, 

cu mâinile pâlnie la gură, nu se mai puteau auzi datorită vuietului enorm al 

cascadei, dar se bucurau de pânzele de picături de apă ce se ridicau 

împrejurul vasului şi care le stropeau feţele, urlând şi râzând unii la ceilalţi, 

fascinaţi de imensul curcubeu boltit deasupra şi împrejur. Au luat maşinile 

până la Rainbow Bridge după care s-au plimbat pe Whirpool Rapids 

Bridge, cel mai vechi pod peste râul Niagara pentru a servi o porţie de 

intimitate. 

− Unde aţi învăţat engleza asta? a adresat Jessica o replică ultrabanală, cu 

intenţia de a sparge gheaţa reţinerii celorlalţi, pricinuită, gândea femeia, 

numai din prea multă politeţe. 

Ibtissen îi privi intrigată, dar mai ales geloasă că nu ea va putea purta 

dialogul, ci soţul ei, Leon. 

− În România! 

− Tatăl meu este de acolo! Ce mult i-ar plăcea să vă cunoască şi să vorbiţi 

împreună. Nu mai ştie nimic de ţara sa, de când a părăsit-o. A cunoscut-o 

pe mama în Louisiana şi s-au căsătorit. 

− Dar dvs. vorbiţi româneşte? 

− Nu vă cunosc limba, căci mama este americană! În Louisiana trăiesc 

foarte puţini români. Pastorul bisericii ortodoxe este un rus. Tata a venit 

împreună cu alt concetăţean în America, căruia nu i-a plăcut nici clima, nici 

negrii şi s-a întors după şapte ani acasă. Ne vizita rar, căci nu se suporta cu 

mama, care mereu îi spunea tatălui să nu-l mai primească în casă pe 

ciobanul rasist. După al doilea război mondial aţi avut problema 

comunismului! La noi au fost mulţi arestaţi numai pentru bănuiala că ar fi 

simpatizat cu regimul sovietic. Atunci s-a cărat şi conaţionalul tatălui meu! 

− Utopia asta ne-a asigurat maximul de pauperizare şi minimul de 

existenţă prin domnia unei mediocrităţi uniforme. Sub cortina libertăţii 

iluzorii acţiona o poliţie secretă omniprezentă, redată în zicala: „O clipă de 

sinceritate te duce la securitate“. Lingăii turnători populau ambientalul 

pentru a pârî imediat şefului, dacă ai fluierat în biserică. Ce aberaţie 

bicisnică! 

118 Răspunzând uraganului (eng.) 

226

Dan Morand 


Într-o cameră a unui apartament, situat la etajul al treilea al unui bloc, 

construit în perioada comunistă, Sara îl servise pe unchiul George cu o 

cafea, pentru a-l reţine cât mai mult în vizită, cu speranţa comentării 

noutăţilor. 

− Ştiai că au trecut deja trei ani de când Leon s-a căsătorit cu Ibtissen şi 

au depus formularele pentru Québec. O nebunie, nu alta! 

− Fără riscuri prea mari! Acolo li se va pierde urma. Nimeni nu va şti că 

el e român, ea marocană, vor urma copiii pe care îi pot boteza cu nume ca 

prin America. 

− Crezi că au şanse? 

− Desigur! Cu banii pe care i-au strâns au putut emigra. Până la interviu 

ea a născut copilul! Şi apoi amândoi vorbesc binişor franceza. 

O scrisoare zăcea întredeschisă pe biroul Sarei şi femeia i-o întinse 

bărbatului, precizându-i: 

− Vezi că e pentru tine şi aşteaptă un răspuns, care poate nu îl poţi da 

decât după o mai îndelungată reflecţie. 

George, o persoană îngrijită, dar îmbrăcată fără extravaganţă şi 

manierată, dar fără aere de snobism se aşeză impasibil în faţa gazdei. Luă 

plicul, verifică destinatarul, îl întoarse pentru a citi expeditorul, apoi 

desfăşură scrisoarea cu calm. 

«Când te vei hotărî, George Quartus, să iei avionul spre Canada? Noi te 

vom aştepta pe aeroportul central din Montréal şi ţinând cont de câte ai 

făcut, unchiule, pentru noi, suntem gata să te găzduim timp de o lună în 

apartamentul nostru, unde te aşteaptă multă dragoste şi multă ordine. Să 

nu te temi că te apropi de cincizeci şi şase de ani, la câte ai lucrat şi câte 

ştii, suntem siguri că îţi vei găsi un servici imediat. Nimeni nu te va angaja 

nici şef şi nici profesor, dar cum vorbeşti bine limbile străine, vocabularul 

tău e mai bogat decât al multor emigranţi aflaţi în America de Nord, de 

peste trei ani, credem că un post de administrator la un bloc, la un hotel 

sau la o bază sportivă ţi se potriveşte de minune». 

Bărbatul depuse placid foaia pe masă alături de tava cu checul tăiat în 

felii. Sara împătură scrisoarea şi îl privi întrebător pe acesta, unul dintre 

curtezanii ei din tinereţe, apoi tot mai insistent cerând impetuos un răspuns. 

Într-un târziu adăugă: 

− Şi mai este ceva, uite cum încheie Leon scrisoarea pentru mine: 

«Spune-i din partea noastră că aici va găsi lumea adevărată, aceea la care 

el de la început a visat şi pentru care, după aia, s-a luptat tot timpul, fără a 

reuşi să apuce să o trăiască!» 

− Să plec chiar acum după ce am eşuat în atâtea campanii, în care zac 

spulberate visurile multora din neamul meu?! 

− Să-ţi fie clar că eu nu te influenţez cu nimic, îşi bătu femeia palmele, ca 

pentru o afacere încheiată, gata poţi să faci cum vrei tu! 

227

Dan Morand 


În discuţia îndelungată, care urmă între ei, îi aminti cum berzele, cu 

roatele cuiburilor pe stâlpii liniei electrice din Bumgart, le părăsesc şi 

pleacă la începutul lunii septembrie, bătând anterior toaca din ciocuri, 

pentru a se aduna în cârduri de peste o sută de păsări. Îi derulă filmul 

întregii lor vieţi, atât cât îi mai putea furniza memoria, dar totuşi atât de 

proaspătă de parcă abia s-ar fi născut, fără să-şi dea seama şi cum a 

îmbătrânit, crezând că trăieşte o experienţă absolut inedită. În definitv de ce 

nu, dacă nu avea nimic de pierdut şi nici de câştigat? O nouă experienţă, 

desigur cu scepticismul maturităţii, căci acum putea suporta orice decepţie. 

Ajuns în Montréal, tinerii l-au dus să viziteze parcul de distracţii La 

Ronde. Se bucura la fiecare joc asemeni unui copil, care descoperea întâia 

dată mirajul vieţii. De fapt amănuntul numai îl redescoperea, vroia să 

trăiască din tot ce a pierdut, numai partea ce probabil mai putea fi 

recuperată. Pe insula Notre Dame, insulă artificială creată în anul 1960, 

prin depozitarea pământului escavat pentru metroul din oraş în albia 

fluviului St. Laurent, se găseşte circuitul de Formula 1 Gilles Villeneuve, 

pilotul canadian al anilor ’970 −’980, parcul Jean Dreapeau şi alături 

Cazinoul. 

− În „Lumea“ voastră, încă „Nouă“ totul pare un conglomerat, zise 

mucalit unchiul către perechea de tineri. 

− Dar aranjat cu fineţea unui mozaic. Citeşte numai ghidul oraşului. La 1 

ianuarie 2002, insula Montréal, a fuzionat într-un mega-oraş cu celelalte 

insule periferice. Cele douăzeci şi şapte de cartiere rezultate, precum şi 

oraşul vechi, au devenit districte municipale. La 20 iunie 2004 

cincisprezece districte au câştigat prin referendum dreptul de a se detaşa de 

Montréal şi şi-au recuperat statutul lor de municipii. Alte şapte districte, 

care sperau într-o majoritate favorabilă separării, nu au obţinut voturi 

suficiente pentru detaşare, motiv pentru care continuă să facă parte din 

Montréal. În cinci districte nu s-a ţinut niciun referendum. 

− Ce babilonie! Democraţia nu poate crea decât un haloimăs 

inimaginabil. Pentru poporani, ca noi, dictatura pare simplă şi clară. 

George cumpără de la un chioşc ziarul Journal de Montréal, căci 

„filmase“ ceva scris despre români. La rubrica diverse se publica portretul a 

nouă persoane care erau prezentate drept „membrii unei reţele 

internaţionale de hoţi români“ pentru a avertiza populaţia să se păzească. 

Formaţia Şucăr urmată de fanfara la zece prăjni era aplaudată la scenă 

deschisă într-un spectacol la five’o clock, care avea loc într-un foişor al 

parcului central. Reîntors în ţară, George a dat peste ALC119-ul tinerilor ce 

purtau tricouri cu două dungi de-a curmezişul pieptului ale căror culori în 

degradeu însemnau: oceanul din noi şi deşertul de afară. Erau în decursul 

119 Asociaţia Liberilor Cugetători 

228

Dan Morand 


unui miting maraton ţinut împreună cu asociaţia ’848 a vârstnicilor, ai cărei 

membri erau îmbrăcaţi cu tricouri în aceleaşi culori, numai că pe spate 

aveau inscripţiile: LEF120 . Corturi cu mese pentru a se servi în boluri 

mazărea din marmite au fost instalate în piaţă şi acordurile muzicii 

revoluţionarilor paşnici galopau peste tot pe câmpia libertăţii ideilor. 

 

71. Un alter ego, Mania, cu perechea sa 

Ce importanţi se simt unii care se reîntorc în ţara natală cu-o maşină 

americană trăznet, purtând numere străine, pe care flutură steagul Canadei, 

păstrându-l cu grijă, pentru ca şuieratul unei pale de vânt nărăvaşe sau nişte 

degete lipicioase să nu îl facă repede dispărut! Ibtissen nu acceptase decât 

după mai multe insistenţe ale lui Leon să îl însoţească în România. 

− În Montréal avem în cartierul arab un restaurant marocan deschis toată 

noaptea şi putem serba Ramadanul. Dacă eu nu îţi cer să-mi vizitez părinţii 

în Maroc, de ce să mai călătorim în România, când ai tăi nu mai trăiesc?! 

− Pentru că eu hotărăsc unde, deoarece eu plătesc! Eu sunt cel care te-a 

dus în Canada! Fără paralele mele nu ai fi putut emigra niciodată! 

«Eternul eu masculin?!» gândi exasperată tânăra femeie. Plecă capul 

mâhnită, socotind câte fete disperate ale Africii nu aşteaptă să cucerească 

un străin pentru a le scoate din mizeria sordidă în altă lume. Căci ce ai pe 

acolo?! «După ce te cumpără pe o sumă de bani, uneori numai modică, care 

oricum revine părinţilor, ajungi în casa soţului unde roboteşti la poruncile 

şefei − mama soacră, apoi trebuie să ai grijă de copiii mulţi, dăruiţi de 

Alah, şi în final când îmbătrâneşti şi nu îi mai placi, bărbatul îşi putea lua a 

doua, poate a treia, chiar şi a patra soţie. Nu, în nici un caz nu va mai căra 

găleţile cu apă de la fântâna din piaţă, nici sacii de făină sau butelia cu 

butangaz de la epicerieia din colţ până la etajul unu, unde familia ei avea 

bucătăria». Ştia că dacă va merge în ţara lui îi va fi bine dacă se va 

comporta ca o autohtonă. Îşi pudră faţa şi nu îşi expuse pielea soarelui 

pentru a avea un ten cât mai deschis. «De unde soare, aici în nordul 

Americii, vânt şi ploaie, ploaie şi vântul care transportă norii prin golul 

cărora mai strălucesc câţiva colţi de raze răzleţe». Depozită în şifonier toate 

hainele adolescenţei, de provenienţă arabă. Comandă cărţi de vizită pe 

numele Mania Man. Bărbatul ei râse de prenumele ăsta, dar ea, care îl 

descoperise, simţea că îi place la nebunie. Noaptea îşi punea două telefoane 

mobile să sune la orele când se ruga, «pentru mai multă siguranţă este bine 

să ai unul de rezervă». 

120 Liberatate, Egalitate, Frăţie 

229

Dan Morand 


− Nu mai stăm în cartierul arab, aşa că nu mai auzim muezinul din 

moschee cum ne cheamă la rugăciune prin staţia de amplificare, se scuza 

femeia 

− Te rog, las-o mai încet cu trezitul noaptea, doar nu te vede nimeni, îi 

spunea Leon. 

Drept răspuns femeia arăta cu degetul în sus. Şi el o suporta, căci acum 

nu o mai avea pe Ibtissen, ci o altă femeie, Mania, care parcă de o viaţă se 

ferise ascunzându-se de el. Fie că era în libertatea săracă a Africii, fie în 

structurarea elegantă a zgârie-norilor din opulenta Americă, bărbatul îşi 

băga femeia în seamă atunci când avea nevoie de un trup cald cu mult 

suflet. Asta însemna destul de des, pentru că încă le plăcea să se 

hârjonească în pat ca tineri căsătoriţi, după care îşi reluau preumblările 

lungi prin oazele lumii citadine, parcurile. Seara plecau ţinându-se de mână 

până într-o bază sportivă din apropiere unde alergau, «facem jogging», cum 

îi plăcea ei să spună, mândră că începuse să vorbească şi engleza cursiv. 

Tânăra femeie arabă se apropie într-o seară, îi luă capul între palme şi 

uitându-se lung în ochii lui ... de fapt pe el nu îl putea privi în ochi, căci 

Leon a închis pleoapele, dar fata continua să îi ţină aşa capul, cu 

încăpăţânare, ca o carte care nu se lasă deschisă şi Leon nu îndrăznea să-i 

deschidă ca să nu citească cumva în gândurile lui ceva ce poate ar fi 

nemulţumit-o sau şocat-o. După un timp Mania rosti grav: 

− O să-ţi crească barba ... până te hotătărăşti să zici ceva, măi, dragule! 

− Dar nu vreau să zic nimic! 

− Nu poţi să spui nimic şi asta-i destul de grav. Cu toate că ştii atâtea 

limbi şi mi-ai putea-o zice în zeci de feluri, ceva te face să te abţii. De ce? 

Tu nu şti, dar eu ştiu de ce? Pentru că mulţi bărbaţi, asemeni ţie, nu se pot 

exterioriza! 

− Dacă ţi-aş zice-o în română nu cred că ai înţelege-o! 

− Încearcă-mă! 

− Te iubesc numai pe tine! 

Odată cu tot patosul rostirii îi defilă prin minte instantaneu şi figura Diei 

în gaşca lor de tineri absolvenţi, atunci, când băteau la porţile vieţii plini de 

încredere, fără a-i ghici capcanele. Şi interiorul lui, aproape simultan, se 

adresă cu regrete tardive imaginii: «Îmi pare rău că nu am putut continua. 

De ce s-a întrerupt relaţia noastră? Oare a cui a fost vina?» 

− Ştiam de mult asta! Deşi nu înţeleg ce îmi spui am început s-o simt de 

mult! 

Fură readuşi la realitate de toate păsările mecanice din camera lui de 

holtei, care având schimbate baterii noi, au început să cânte cu triluri 

diferite, clătinându-se şi dând din aripi. Mania sări şi ţipă speriată, după 

care, văzând ce se întâmplă începu a lua în palme fiecare bibelou mecanic, 

a-l cerceta, a apăsa pe butoane şi a se juca cu ele. 

230

Dan Morand 


− Ştii că după liceu am avut o fantezie, din pur idealism adolescentin, am 

vrut să mă retrag la mănăstire, să devin schimnic şi să-mi trăiesc viaţa în 

ascetism, dedicând-o preamăririi celui de sus! 

− Arată-mi şi mie o mănăstire de la voi! ceru Mania purtând în voce un 

respect nemăsurat. 

S-au urcat în BMW şi au plecat. Puţinii săteni, rămaşi în pauperul 

Bumgart de Jos, priveau miraţi, încadraţi de calota porţilor boltite 

întredeschise sau şezând pe banca alăturată, fanionul Canadei ce flutura 

agăţat de antena staţiei de emisie-recepţie. Maşina urmă drumul forestier, 

destul de bine întreţinut pentru că pădurile de foioase, dese pe versanţii 

Văii Mistreţilor, puteau fi încă exploatate. Au străbătut cheile cu pereţii de 

stâncă halucinant de înalţi, unde pietrele din apă erau albe, provenite de la 

cariera de marmură abandonată. Ajunşi pe platou, Man a privit în dreapta 

spre păşunile unde altădată se ridicau casele de vară ale oierilor din cătunul 

de sus. Numai câteva mai stăteau în picioare, deteriorate de intemperii, 

semn că nu mai fuseseră locuite şi reparate demult. 

Într-o vale de afluent, o alee de molizi ducea spre schitul dintr-un lemn. 

Mania s-a furişat înăuntru, unde el a găsit-o cercetând extaziată portretele 

sfinţilor pictaţi pe altar. 

− Ce mai haine scumpe mai au! Arată ca bijuteriile unei femei! 

− Sunt cusute cu fir de aur. Ăsta este portul bizantin al preoţilor, 

neschimbat de sute de ani. 

− Sunt chiar oameni? 

− Au fost odată oameni, dar acum sunt sfinţi! 

− Dar ce este un sfânt? 

Leon s-a gândit mult cum să îi explice; în zadar căci tot nu a reuşit. În 

încordarea mută de pe trăsăturile bărbatului se cobora o tristeţe 

neputincioasă şi când se uită la ea cu ochii goi, femeia îşi dădu seama că 

aproape nu o mai vedea, atunci când rosti: 

− Coranul este o carte sacră?! Explică-mi şi mie ce este sacru?! 

Tânăra tresări ca biciuită. O clipă ochii ei smoliţi îi aruncară o privire 

veninoasă, fiind tentată a crede că îşi bate joc de credinţa ei. 

− Oricum tu nu ai putea înţelege! Asta ţi-e mulţumirea că am acceptat să 

îţi vizitez ţara? 

Privind la feţele cuminţi şi inexpresive ale sfinţilor, dar cu aureolă şi-un 

licăr tainic în ochi, căpătat prin reflexia luminii de la becurile aprinse, îşi 

dădu seama că pictorul, poate naiv, nu avusese cum să-i cunoască personal 

şi tocmai din cauza asta nu-i putuse zugrăvi plini de o viaţă concretă, 

individualizată. Şi totuşi Leon descoperi anumite trăsături care-i diferenţiau 

şi care lui îi aminteau de cunoscuţi, printr-un amănunt insignifiant, care în 

memoria lui, prin asocieri succesive, se dezvolta devenind fabulos. 

231

Dan Morand 


Au ieşit afară la adăpostul pridvorului, unde europeanul a scos agenda de 

buzunar şi a deschis filele pe rând, unde trecuse toate numele pseudoeroilor 

lui, după care a cercetat grijuliu notiţele pentru a verifica dacă nu omisese 

nimic, dacă ei într-adevăr retrăiau aşa cum i-a cunoscut şi cum ei l-au 

blestemat cu amintirile lor, pe care niciodată nu ar fi fost în stare să le uite. 

Şi pentru a exterioriza o descărcare iluzorie a început să rupă foile, iar 

vântul i le smulgea din mână rapace. Să se rotească, să danseze toate 

nebuneşte, să se amestece toate, ca el să se golească, să nu mai ştie nimic. 

Ducă-se-n pustii! 

Mania, şocată la început, nu s-a lăsat surprinsă şi simţind actul lui 

nebunesc, urmat apoi de regrete tardive, care l-ar fi împins la o cumplită 

disperare, fugea, sărea şi le aduna, vârându-le în buzunare, apoi sub un 

bolovan alăturat pragului pentru a le ocroti, piatră care în gospodăriile 

montane serveşte drept sprijin tălpii pentru a curăţa încălţămintea de noroi. 

L-a luat drăgăstoasă în braţe. 

− Nu o să reuşeşti! De fapt ştii de ce anume vrei să scapi? 

Bărbatul a clătinat din cap. Fata a consultat fugitiv foile boţite. 

− Stai lângă mine să te ţin în braţe şi nu mai fugi! Magellan nu are nicio 

stafie! Unchii tăi George nu-s pe aici, prin icoane! Nu ai cunoscut niciun 

cioban Muc, nicio călugăriţă Imaculata, dar ai avut un frate Felix, mult mai 

pur şi mai amabil decât tine, care din păcate a murit într-un accident nautic 

în Maroc. Pe ăla, din fericire, l-am cunoscut şi eu, dar pe toţi ceilalţi nu .... 

Sunt toate numai năluciri, nu a existat şi nu mai există absolut niciunul. 

− Sunt plăsmuiri! Ştii bine că am băut aghiazmă în Lisabona din fonte del 

poeta121 ? 

− Nu-mi amintesc, mahomedanii nici nu consumă aghiazmă, dar în 

Lisabona ne-am întâlnit cu Pedro în cartierul Prazeres, unde te-a trimis 

Cesare Gonzales. În rest nimic, absolut nimic! zise arăpoaica cu dinţii 

încleştaţi şi buzele strânse, ca şi cum ar fi muşcat dintr-o poamă acră. 

− S-o crezi tu că nu există, doar asta am trăit, asta a fost chiar viaţa mea! 

Dacă nu navigau portughezii cum aveam habar că pământul e rotund şi tot 

aşa dacă mocanii nu urcau oile la munte cum aveam habar că ce pot unii nu 

pot şi alţii, că există sus şi jos, că tirania nu se poate aplica peste tot. Şi 

unchiul Gheorghe ... 

Cu un surâs înţelegător Mania l-a luat din nou în braţe şi l-a mângâiat pe 

Leon dulce, pe creştet. După ce s-au întors acasă au deschis computerul 

portabil şi s-au plimbat peste tot în lume, pentru ambianţă şi-au pus ceva 

muzică, chiar şi jocuri. În America, la New York am urcat cu liftul în 

Empire State Building, apoi la Rio de Janeiro au văzut cum e să intri în 

valurile Pacificului pe plaja de la Copacabana. 

121 fântâna poetului (it.) 

232

Dan Morand 


− N-am fost acolo, noi am fost în Maroc, în Africa, pe partea cealaltă a 

oceanului, unde m-am născut eu! 

− Ai văzut ce repede poţi să ajungi dincolo? 

− Nu mă grăbesc chiar aşa de tare! 

− Şi-acum suntem din nou acasă, la tine! 

Au început să defileze crestele Carpaţilor din munţii Cindrel, Lotru, 

Făgăraş, văile umbrite, pădurile care se ridicau pe versanţi străbătute de 

potecile nevăzute ale mocanilor, păşunile alpine cu turmele de oi mărginite 

de câinii ce la adunau şi de măgari în frunte, crestele golaşe cu pietre 

ruginite vara şi încărcate de zăpezi iarna, trimiţând avalanşe tumultoase şi 

necruţătoare. 

− La ce şi unde am mai pleca? Avem totul la dispoziţie pe micul ecran! 

− Hai, la o plimbare în parc! Numai până la restaurantul Bolta Rece sau 

la statuia poetului din parcul Subarini! 

Mania s-a învoit şi pe aleile parcului, în amurg, străbătute de ei în jogging 

s-au oprit lângă un loc unde lumina felinarelor nu ajungea, în schimb 

susura un izvor captat într-un ştuţ. 

− Uite o lespede pe care scrie: „Vita brevis, ars longa, amor aeternus“ 122 . 

− Cui să aparţină epitaful ăsta? 

− A fost pus de ordinul clariselor, care au fondat biserica Franciscană din 

oraş în secolul al XV-lea şi apoi mănăstirea unde s-a refugiat Ima. 

− Francisc este sfântul din tablou, de deasupra arcului de triumf, cu 

păsările împrejur? 

− Da, acolo zace uitată pictura aia eclectică, care îl reprezintă, ce a fost 

realizată mai târziu, între cele două războaie mondiale. 

Femeia se apropie şi cu degetele desfăcute mângâie piatra. 

− Bine, dar aici, nu există niciun epitaf! De unde ai mai scornit-o şi pe 

asta? 

− Nu îl mai poţi găsi pentru că nu mai este la locul lui! Habar n-ai că, 

aici, pe banca asta se odihnea Muc cu feciorii lui când beau apă curată pe 

drumul de întoarcere de la târg în sat. 

− Adică? 

− Le-a plăcut epitaful şi au urcat lespedea la stână. 

− Au urcat lespedea la stână?! repetă buimăcită tânăra femeie. Cum poţi 

face o glumă atât de proastă!? Cu ce s-o ducă, cu spinarea? 

− Cum glumă proastă? Pe vremea când aduceau brânză în piaţă nu era 

încă interzisă circulaţia căruţelor în oraş. Automobilul nu se fabrica în serie 

şi-l puteau permite numai cei bogaţi! Nici nu ştii că unul dintre nepoţii lui 

Muc s-a apucat să înveţe latina, numai ca să înţeleagă toate epitafele şi 

122 viaţa e scurtă, arta de durată, iubirea eternă (lat.) 

233

Dan Morand 


artefactele în viitoarea lor excursie la Roma?! Haide, cu mine, la munte şi-ţi 

arăt! 

− Ciobanii ăia bădărani la Roma? Mă faci să râd cu hohote! Neamul lui 

Muc şi latina, berbecii şi ochelarii de soare! 

− Africano, nu cunoşti istoria neamului meu! A mai existat şi un badea 

Cârţan! Haide la munte să vezi! o îndemnă bărbatul încă o dată. 

− Fie, dar facem enduro! 

Au bâzâit ca bondarii, au gonit şi au făcut depăşiri ca nebunii, căci au 

urcat pe serpentinele şoselei mai mult ridicaţi în şei. 

La Belle Vue, unde se deschidea o perspectivă, au oprit, au parcat 

motocicletele şi şi-au rotit capetele împrejur. Asfaltul se termina, mai 

departe continua un drum forestier urmând valea râului şi pe versant printre 

stânci se căţărau potecile marcate ale turiştilor, legate între ele precum 

firele unei plase de paianjen de cele ale oierilor. 

− De aici ştii bine părerea mea. Cărările muntelui nu sunt făcute pentru 

anvelope. 

− Dacă mă preveneai nu te mai urmam. Nu vezi alţii cum urcă? Tocmai 

pe tine te-a prins pasiunea de ecologist. 

Leon Man s-a ţinut tare, a rezistat mai multor jigniri ale Maniei, care şi-a 

dat seama că nu are ce face cu un asemenea încăpăţânat, atunci când acesta 

şi-a scos casca de pe cap, a băgat jambierele în rucsac, a legat casca 

deasupra şi a pus din nou rucsacul, ce se mai umflase, în spinare. Înainte să 

ajungă la stână i-au luat în primire câinii, ciobăneşti netunşi, care coborau 

în vale cu laţele blănii încâlcite săltând vălurele pe spate. În întâmpinare lor 

a ieşit chiar un nepot de-al lui Muc. 

− Ce faceţi, pe la noi, măi, marţienilor? 

Eh, cu marţienii a fost, altă dată, o bizară poveste pe valea Brusturetului, 

atunci când istorisirile cu OZN-uri înfloreau. «Lina noastră», cum i-ar fi zis 

unchiul George a urcat cu mălai şi sare la stână, având pe cap o năframă cu 

flori montane. Numeroşii fluturi montani, ce-i zburau după flori prin cap, iau 

delectat pe interlocutori în timpul unui foc de tabără organizat de amicii 

munţilor cu relatarea proaspetei ei întâlniri, de gradul trei, cu o trupă de 

marţieni, toţi în echipament pentru călătorii stelare, adică pantaloni negri şi 

tricouri roşii, cu capul acoperit cu şepci bicolor, uşor fosforescente, pentru 

a fi vizibili mai uşor noaptea când navetele spaţiale urmau să-i culeagă de 

pe vârfurile Suru, Moldoveanu sau Negoiu, după ce vor părăsi corturile 

implantate pe vale. 

− Cum te-ai înţeles cu ei, draga noastră băciţă montagnardă? 

− Asta-i că nu am putut comunica! Dar cred că vorbeau japoneza şi nu 

am avut timp să aprofundez limba şi scrisul ăsta!» 

Ce ar fi putut Leon povesti puiului de cioban? Despre trăirea libertăţii în 

plecările pe motocicletă la pescuit, cu tatăl în faţă şi el cuprinzându-i torsul 

234

Dan Morand 


de bărbat, încă suplu şi musculos în braţe, despre beţia vitezei pe drumurile 

de ţară din valea Oltului, cu pletele mângâiate de vânt, despre undiţe, 

despre desolzitul şi prăjitul peştilor la proţapi din vergele de salcie, tăiate 

de pe mal. 

Apoi la rândul lui ce i-ar fi putut povesti ciobănaşul lui? Despre fuga 

după oi, despre adăposturi de furtună, despre mulsul la strungă, despre 

fiertul jântiţei, despre câini şi dormitul în cojoc? 

Timpul a devenit prea scurt şi nici unul dintre ei, toţi cei de faţă, orice ar 

fi făcut, nu îl puteau da înapoi, numai dacă aveau nebunia de-a întoarce 

ceasul peste cap. Ciocănitoarea bătea metronomic şi trunchiul pinului vibra 

atât de prelung încât din vale pădurea întreagă răsuna, cântând spre creste. 

La întoarcere s-au oprit la cimitir unde au depus coroniţe pe mormântul 

familiei. 

− Să nu regreţi! şoptea, repetând mereu printre buzele subţiri, efigia pusă 

pe piatra funerară prin procedeu electroceramic a stră-străbunicei Neli. 

Tot corpul bărbatului s-a încordat asemeni unui arc, când a zărit două fire 

de nisip, cum se lipiseră de buzele strămoaşei. 

− Să regret ce? a întrebat inutil, fără a primi nici un răspuns. 

O cuprinse pe Mania după umeri, şi-şi lipi faţa recunoscător de pielea ei, 

străină şi dogorind a Africă, simţind o educaţie şi-o mentalitate neobişnuite, 

de sclavă şi stăpână, pe care nu le înţelegea şi deci nici nu avea cum le 

împărtăşi. Figura străbunei zâmbea cu zâmbetul ăla inexplorabil pe care 

poate o dată Leonardo123 l-a surprins pe figura Monei124 şi care pentru unii 

concentrează misterul întregului univers uman şi pentru alţii nu se poate 

deschide, pentru că oricât s-ar sili nu-l pot descifra şi orice ar face nu au 

cum să-l înţeleagă şi de aia sunt gata să se jure că nu înseamnă chiar nimic. 

În surdină folkistul se auzea, uşor ca foşnetul frunzelor, cântând la vreo 

bodegă, din depărtare: 

„În dorinţi încep zgârcit să fiu/ Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă/ 

Parcă pe un cal trandafiriu/ Vesel galopai de dimineaţă125 “ 

123 Leonardo da Vinci 

124 Mona Lisa, 

125 Nu regret, poezie de Seghei Esenin, cântată de Ducu Bertzi 

235

Dan Morand 

 

CUPRINS 


1. Altar şi război /1/ 

2. Manuscrisul /9/ 

3. Villa Hermanni altădată /12/ 

4. Descendenţii /17/ 

5. La margine de codru /18/ 

6. Sfântul Gheorghe din vitralii /20/ 

7. Personalităţi locale /22/ 

8. Institutul /26/ 

9. Învârtită la Viena /30/ 

10. Pe urmele cailor furaţi−1 /32/ 

11. Pe Bretter sau pe Corzo? /34/ 

12. Lungul drum de după umbra cortinii de fier spre Africa /36/ 

13. Carieră şi iubire /44/ 

14. Femeia albă şi ochii măslinii /46/ 

15. Clopote ce nu mai bat /49/ 

16. Faţetele iubirii feminine /55/ 

17. Pe urmele cailor furaţi−2 /58/ 

18. Cuplul Muc şi Imaculata /61/ 

19. Un furt pe nedrept pedepsit /67/ 

20. Muc şi amanta comună Bucă /69/ 

21. O întrebare stupidă /71/ 

22. Feţele de diamant ale lustraţiei /74/ 

23. Hora femeilor − un gagicar oarecare surprins în falagrant delict /76/ 

24. Orangerie /80/ 

25. Afaceri cu trepăduşi /85/ 

26. Independenţă sau unire /89/ 

27. Merge şi aşa /94/ 

28. Un formator pe dig /97/ 

29. Salon marocan /99/ 

30. Fête du Ramadam /100/ 

31. Ça fait! /103/ 

32. Asalturi şi ocupaţie /108/ 

33. Politica elitistă /111/ 

34. Antice zeităţi /113/ 

35. Eh, tinereţe! /115/ 

36. Nu sinucigaşilor! /117/ 

37. O recrutare pentru serviciile secrete în drumul spre înalta societate /119/ 

38. Universitarul şi politicianul /123/ 

39. Administraţie africană /128/ 

40. Dl Goe în Africa /130/ 

41. Reverie /133/ 

236

Dan Morand 


42. Ramadan versus Crăciun /134/ 

43. Fără porc /136/ 

44. Sufism /138/ 

45. Naţionalism /139/ 

46. Mogador /142/ 

47. Credinţe şi filocalie /143/ 

48. Derapaj /146/ 

49. Cuplul Euro şi Dolara /150/ 

50. Gâştele lui Pongo /151/ 

51. Euro la Berlin /155/ 

52. Onoarea unei fete − Dolara /158/ 

53. Facerea lumii în familia de evrei /160/ 

54. Sclavia din oraşul portughez /164/ 

55. Spre Sahara /167/ 

56. Sahara occidentală /170/ 

57. Pogromul /172/ 

58. Jurnal de luptător ori jurnal de turnător /174/ 

59. Despre iubire şi despre despărţire /180/ 

60. Transhumanţa /186/ 

61. Jocuri de tabară /189/ 

62. Ruperea zăgazurilor şi catâri fără zurgalăi /198/ 

63. Artizanat în puşcărie şi cuţit de urs /202/ 

64. Amnezie sau dedublare /205/ 

65. Mănăstirea de pe muntele blestemat /207/, 

66. Abisul oceanelor şi stafia lui Magellan /210/ 

67. Răpire din Vest eşuată şi o tulnicăreasă la Oktoberfest /216/ 

68. Felix Man în imobilul paşilor pierduţi din împărăţia dracilor /218/ 

69. Satul părăsit /222/ 

70. Binecuvântatul Vest /224/ 

71. Un alter ego, Mania, cu perechea sa /229/ 

237

Nisip … numai nisip?

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?