Anale - Seria geografie, nr. 11, 2008 - Universitatea Spiru Haret

$QDOHOH 8QLYHUVLWáêLL 6SLUX +DUHW
6HULD *HRJUDILH
1U
92/80 20$*,$/
(',785$ )81'$é,(, 520œ1,$ '( 0œ,1(
%8&85(ì7,

&2/(&7,98/ 5('$& ,21$/
5HGDFWRU úHI Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea
5HGDFWRU úHI DGMXQFW Prof. univ. dr. ,RQ = YRLDQX
6HFUHWDU úWLLQ LILF GH UHGDF LH Prof. univ. dr. $GULDQ &LRDF
Secretar: Ana Baralia, Raluca Popa
&ROHJLXO GH UHGDF LH Prof. univ. dr. Ion Iordan, Prof. univ. dr. 9DVLOH *O YDQ,
Conf. univ. dr. Liliana Guran, Conf. univ. dr. ,RDQ 3RYDU , Conf. univ. dr. Mihail Parichi,
&HUFHW WRU SULQFLSDO , GU Lucian Badea
&2/(&7,98/ '( 5()(5(1 , ù7,,1 ,),&,
Prof. univ. dr. Alain Marre, Universitatea din Champagne – $UGHQQH )UDQ D
Prof. univ. dr. Claude Martin, Universitatea din Champagne – $UGHQQH )UDQ D
Prof. univ. dr. Pierre Carega, 8QLYHUVLWDWHD GLQ 1LFH )UDQ D
Prof. univ. dr. Jean-Luis Ballais, Universitatea din Aix-en-3URYHQFH )UDQ D
Prof. univ. dr. Vladimir Kolossov 8QLYHUVLWDWHD /RPRQRVRY 0RVFRYD )HGHUD LD 5XV
Prof. univ. dr. Mosche Schwartz, Universitatea Ben Gurion, Beer Sheva, Israel.
Prof. univ. dr. Doriano Castaldini, Universita degli Studi di Modena e Reggio Emilia, Italia.
Prof. univ. dr. Michael Sofer, Universitatea Bar-Ilan, Tel Aviv, Israel.
Prof. univ. dr. Ibrahim Murat Atalay, Universitatea Dokuz Eylül, Izmir, Turcia.
Prof. univ. dr. Giuliano Rodolfi, 8QLYHUVLWDWHD GLQ )ORUHQ D ,WDOLD
Prof. univ. dr. Octavia Bogdan, Universitatea „Dimitrie Cantemir“, Sibiu.
Prof. univ. dr. Ion Velcea, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.
Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu, 8QLYHUVLWDWHD GLQ %XFXUHúWL
Prof. univ. dr. ,RDQ ,DQRú 8QLYHUVLWDWHD GLQ %XFXUHúWL
Prof. univ. dr. George Erdeli, 8QLYHUVLWDWHD GLQ %XFXUHúWL
Prof. univ. dr. Floarea Grecu, 8QLYHUVLWDWHD GLQ %XFXUHúWL
Prof. univ. dr. ,XOLDQD $UPDú 8QLYHUVLWDWHD GLQ %XFXUHúWL
Prof. univ. dr. Ion Mac, UniveUVLWDWHD Ä%DEHú-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Prof. univ. dr. ,RQ ,RQL 8QLYHUVLWDWHD Ä$O , &X]D´ ,DúL
Prof. univ. dr. &RVWLF %UkQGXú 8QLYHUVLWDWHD ÄùWHIDQ FHO 0DUH´ 6XFHDYD
Prof. univ. dr. Nicolae Josan, Universitatea Oradea.
Prof. univ. dr. *KHRUJKH 0 K UD Universitatea Oradea.
Prof. univ. dr. Mircea Buza, Institutul de Geografie al Academiei Române.
Prof. univ. dr. Petre Urdea, 8QLYHUVLWDWHD GH 9HVW 7LPLúRDUD
Prof. univ. dr. 3HWUH *kúWHVFX 8QLYHUVLWDWHD Ä9DODKLD´ 7kUJRYLúWH
‹ (GLWXUD )XQGD LHL România de Mâine, 2008
ISSN: 1453-8792

CUPRINS / CONTENTS
MEMOIRE D'ACTIVITÉ
I. Données personnelles …………………………………………………………… 9
II. Coordonnateur de doctorat. L'école de géomorphologie de Bucarest ………... 17
III. Citations et appréciations faites par d’autres auteurs ………………………… 21
IV. L'activité scientifique; la liste d’ouvrages publiées; contrats de recherche …..
V. Des ouvrages d'une grande étendue ou des contributions de synthèse pour le
25
développement de la Géographie roumaine et générale ………………………….. 75
APRECIERI COLEGIALE
JEAN-LOUIS BALLAIS, Le Professeur Posea ………………………………… 91
IRINA UNGUREANU, Une vie accomplie ……………………………………… 93
MARIA RĂDOANE, Domnului profesor, cu deosebită consideraţie……………. 95
IGNATIE OCTAVIAN BERINDEI, Profesorul universitar dr. doc. Grigore Posea
ION IORDAN, Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea, personalitate de vârf a
geografiei româneşti, la aniversarea a 80 de ani de viaţă şi 56 de ani de activitate
97
didactico-ştiinţifică neîntreruptă şi deosebit de rodnică ………………………….. 101
POMPEI COCEAN, Pe profesorul Posea l-am bănuit de simpatie …………….. 103
DANIELA ŞTEFĂNESCU, Profesorul Grigore Posea – o personalitate complexă 105
GHEORGHE MĂHĂRA, Profesorul universitar Grigore Posea, mentorul generaţiei mele 107
LUCIAN BADEA, Certitudinile stăruinţei ………………………………………. 111
IOAN MAC, Octogenarius grigorium brevis …………………………………….. 115
VIRGIL GÂRBACEA, Prof. dr. doc. Grigore Posea, o aniversare ……………... 117
FLORINA GRECU, Profesorul Grigore Posea şi progresul cunoaşterii prin enunţul ideii 119
MIHAELA DINU, Profesorul Grigore Posea la 80 de ani de viaţă ……………… 123
CONSTANTIN VERT, Profesorul …………………………………………... 125
NICOLAE JOSAN, Amintiri despre profesorul Grigore Posea …………………
ION ZĂVOIANU, Profesorul universitar dr. doc. Grigore Posea liderul
127
generaţiei de aur a geografiei româneşti …………………………………………..
COSTICĂ BRÂNDUŞ, Omagii Octogenarului Profesor universitar doctor
129
docent Grigore Posea ………………………………………………………………
OCTAVIAN MÂNDRUŢ, Contribuţia profesorului Grigore Posea la dezvoltarea
133
geografiei din învăţământul preuniversitar ………………………………………... 135
STUDII
CLAUDE MARTIN et PHILIPPE ALLÉE, Feux de forêt et érosion des sols
dans le massif des Maures (France): phénomènes actuels et approche historique ... 143
LUCIAN BADEA, Şcoala geografică de la Cluj, un refugiu al geografiei româneşti 155
RODICA POVARĂ, Agroclimatic Resources in the Apuseni Mountains ………. 159
GRIGORE POSEA, Cum l-am cunoscut pe profesorul V. Tufescu şi cum a
ajuns, în 1968/1969, la Universitatea din Bucureşti (la 100 de ani de la naştere)… 165
5

6
ARTICOLE DIN PUBLICISTICA PROFESORULUI GRIGORE POSEA
GRIGORE POSEA, Sistemul carpato-danubiano-pontic şi unitatea de neam, de
limbă şi statală a poporului român ………………………………………………...
GRIGORE POSEA, NICOLAE POPESCU, La carte Géomorphologique
171
Générale …………………………………………………………………………...
GRIGORE POSEA, Cu privire la o metodologie unică a hărţii geomorfologice
187
generale ……………………………………………….…………………………...
GRIGORE POSEA, NICOLAE POPESCU, MIHAI IELENICZ,
203
MIHAI GRIGORE, Harta geomorfologică generală ……………………………. 213
GRIGORE POSEA, Analiza hărţii topografice în cercetarea reliefului …………
GRIGORE POSEA, NICOLAE POPESCU, Importanţa hărţii geomorfologice
225
în amenajări teritoriale ……………………………………………………………. 247
GRIGORE POSEA, Aspecte aplicative ale geografiei …………………………. 253
GRIGORE POSEA, Hazarde şi riscuri geomorfologice …………………………
GRIGORE POSEA, I. ILIE, N. POPESCU, M. GRIGORE, Specificul
proceselor de versant şi albie în prezent, în timpul umplerii şi după umplerea
257
lacului de acumulare din defileul Dunării ………………………………………... 263
GRIGORE POSEA, Pedimentele din Dobrogea – România …………………… 271
GRIGORE POSEA, Sur la présence des glacis en Roumanie ……………….. 283
GRIGORE POSEA, Glacisurile şi unele aspecte din România ………………….
GRIGORE POSEA, Des nouveaux problèmes en ce que concerne la glaciation
291
dans les Carpates ………………………………………………………………….
GRIGORE POSEA, Aplicaţia de teren a seminarului naţional de geografie
305
„Resurse, om, natură, dezvoltarea societăţii moderne” (18-19 oct. 1970) ………... 321
GRIGORE POSEA, Alunecarea de la Nehoiu – Borcea ………………………… 341
GRIGORE POSEA, Types de glissements dans les Carpates de la Courbure …...
GRIGORE POSEA, Glissements, méandres et voies de communications dans la
349
vallée de Buzău …………………………………………………………………… 359
GRIGORE POSEA, Dinamica albiei şi văii râului Buzău în zona montană ……..
GRIGORE POSEA, Măsuri generale de frânare a marilor alunecări din zona
363
flişului Carpaţilor de Curbură ……………………………………………………..
GRIGORE POSEA, O regiune de dezvoltare durabilă (Culoarul Buzăului
373
şi Curbura Carpaţilor) ……………………………………………………………... 377
GRIGORE POSEA, Relieful şi evoluţia paleogeografică a Câmpiei Române …..
GRIGORE POSEA, Sur le développement de la pensée géographique
387
en Roumanie durant les deux dernières décennies (1960 – 1980) ………………... 401
GRIGORE POSEA, Este momentul unei noi paradigme în A.G.R. ……………. 403
GRIGORE POSEA, În apărarea geografiei României …………………………... 407
GRIGORE POSEA, Integrarea socială şi practică a geografiei şcolare ………….
GRIGORE POSEA, Disciplinele învăţământului în strategia reformei. Ecouri
după al III-lea Congres naţional „Starea actuală a geografiei în România
409
şi strategia reformei învăţământului preuniversitar (1992)” ……………………….
GRIGORE POSEA, Mesaj al preşedintelui Societăţii de Geografie, către
toate filialele judeţene, către toţi geografii şi elevii (primul mesaj de ziua
413
geografiei, 1998) …………………………………………………………………... 417
GRIGORE POSEA, La dispariţia unui mare profesor (2 mai 2008) ……………. 419
GRIGORE POSEA, O viaţă de om pe drumurile şi în castelul geografiei ……… 421
GRIGORE POSEA, Prin culisele academice geografice ……………………… 425
GRIGORE POSEA, Reflecţii într-o zi ce s-a dorit festivă (pentru unii) ………… 437
ALBUMUL UNEI VIEŢI ……………………………………………………….. 439

MEMOIRE D’ACTIVITÉ
7

POSEA N. GRIGORE
professeur universitaire, géographie
g.posea.geo@spiruharet.ro
I. Données personnelles
Situation personnelle et état civil
Nom de famille : POSEA
Prénom: GRIGORE
Adresses:
Domicile: 57, rue 11 Iunie, code 040171, secteur 4, Bucarest, Roumanie;
Faculté de Géographie: 58, Boulevard Timişoara, secteur 6, Bucarest;
Université Spiru Haret: 13, rue I. Ghica, secteur 3, Bucarest.
Numéro de téléphone (domicile): + 40 213 352 332
Numéro de téléphone (bureau): + 40 213 121 869
Adresse e-mail: g.posea.geo@spiruharet.ro
Date de naissance: le 15 (12) octobre 1928
Lieu de naissance: Nehoiaşu, Département de Buzău, Roumanie
Situation de famille: marié, un enfant (Aurora, Cristian)
Position
♦ Professeur universitaire, Université Spiru Haret, Faculté de Géographie, 58,
Bd. Timişoara, secteur 6, Bucarest (depuis 1991)
♦ Vice-recteur de l’Université Spiru Haret, 13, rue Ion Ghica, secteur
3, Bucarest
♦ Président d’Honneur de la Société de Géographie de Roumanie
♦ Membre fondateur et Président d’Honneur de AGR (l’Association des
Géomorphologues de Roumanie)
♦ Professeur d’Honneur, Université „Al. I. Cuza” , Iaşi
♦ Professeur consultant,
Université de Bucarest
Titres scientifiques
♦ Diplomate universitaire (1952); Diplôme de Mérite.
♦ Docteur en Géographie,
Université de Cluj-Napoca,
(Hot. Com. Sup. des Diplômes du 15 mai 1958 et Cabinet Ministre
nr. 1070/15.05.1958).
♦ Docteur
ès sciences (Dr docent), Université de Bucarest,
(Hot. Com. Sup. des Diplômes 284/30.03.1970).
9

Domaines principaux d’intérêt
Le relief de la Roumanie, terrasses, piedmonts, pédiments, glacis, dépressions,
la géographie des montagnes, la géographie des plaines, régionalisation géographique,
géomorphologie appliquée, le relief et l’environnement, les vallées transversales, la
géographie de la Roumanie,
géopolitique, volcanisme, environnement, géographie
didactique
pré-universitaire.
Citations en: Who’s Who, dans Enciclopedia marilor personalităţi /
L’Encyclopédie des Grandes Personnalités (2003, pp.
268 et 281) et Who’s Who în
România
/ Who’s Who en Roumanie (2002, p. 546)
10
Langues étrangères:
français (lu, écrit, parlé)
anglais (maîtrise convenable)
russe (notions)
Formation
♦ Ecole primaire, commune Nehoiu, Département du Buzău ( 1935-1940)
♦ Lycée militaire, Chişinău, Timişoara, Predeal (1940-1948)
♦ Faculté de Géologie – Géographie, Bucarest (1948-1952),
Diplôme de mérite 285 / émis le 12.X.1956.
Spécialisations
♦ Université Lomonossov,
Moscou (4 mois, 1962), professeur K. Markov
♦ Université Sorbonne, Paris (4 mois, 1965-1966) (professeur J. Dresch)
Titres didactiques
♦ Préparateur, Université de Bucarest (1951-1952, Comité pour le
renseignement supérieur, décision nr. 5 202 / 1951).
♦ Assistant, Université de Bucarest (1952-1953, Décision 51 115, Nr. 8. 1957).
♦ Doctorant à fréquence journalière, Université de Cluj (1953-1956, Rectorat de
l’Université V. Babeş – Cluj, adv. 4 298 / 1953).
♦ Lecteur, Université de Cluj (1957 – 1960, décision nr. 2 036 a / 1957 de M. I.).
♦ Maître de conférence, Université de Bucarest (1960-1969, Ordre nr. 1 861 /
26.07.1960 et Hot. Com. Sup. de Diplômes 384 / 29.05.1963).
♦ Professeur universitaire, Université de Bucarest (1969 – présent, Ordre
Min. Înv. 2 633 / 23.06.1969).
♦ Professeur consultant, Université de Bucarest, Décision 1 931 / 28.10.1999.
♦ Professeur universitaire titulaire et vice-recteur, Université Spiru Haret,
Bucarest, Décision du Recteur nr. 1 073 / 19.11.2002 et 2008).
♦ Professeur d’Honneur, Université Al. I. Cuza, Iaşi (depuis le 2-ième Mai
2005).

Fonctions didactiques, scientifiques et administratives
♦ Vice-doyen, Faculté de Géologie – Géographie (1961-1963)
♦ Doyen, Faculté de Géologie – Géographie (1972-1976); Ordre M.E.I. nr. 794 /
22.05.1972
♦ Directeur de l’Institut de Géographie (1975-1976); Ordre M.E.I. nr. 490 /
18.06.1975
♦ Chef de la cathèdre, Géographie Physique (1966-1972) et Géomorphologie
–
Pédologie (1990-1996)
♦ Conducteur de doctorats pour Géomorphologie (1965 – jusqu’au présent)
♦ Conducteur du doctorat pour Géographie Physique (1968 – jusqu’au présent);
Ordre M.E.I. nr. 40 / 27.01.1968
♦ Vice-président du Comité National pour Géographie (1968-1998)
♦ Premier vice-président de la Société de Géographie (1972-1990)
♦ Président de la Société de Géographie de Roumanie (1990-2004), au présent
président d’honneur
♦ Chef de cathèdre de Géomorphologie – Pédologie (1990-1996)
♦ Fondateur et Président de l’Association des Géomorphologues de Roumanie
(1990-1998), au présent président d’honneur
♦ Vice-président de la Fondation România de Mâine, Bucarest, depuis
1990
♦ Coordonnateur pour
des stages de spécialisation des étrangers (M. Charie de
Grenoble, France, 1971 ; Perikli Qiuriazi de Tirana, Albanie, 1968-1969 ;
Musa Orhmas, Jordanie, 1985-1986, O. Herşcovici – Israël) et autres
♦ Recteur de l’Université Spiru Haret, Bucarest (1993-1994) et Président du
Conseil des Sciences Géographiques et Ecologiques, Sentence du Tribunal
civil du Secteur I, 30.04.1993, Bucarest
♦ Vice-recteur de l’Université Spiru Haret, Bucarest
(depuis 1995).
Activité éditoriale
♦ Rédacteur chef-adjoint de la revue de l’Académie „Revue roumaine de
Géographie” (1970-1998)
♦ Rédacteur chef-adjoint de la revue de l’Académie „ Studii şi cercetări de
geografie / Etudes et recherches de géographie” (1970-1998)
♦ Membre du collectif de rédaction
de la revue „Terra” de la Société de
Géographie (4 numéros par année, depuis 1968)
♦ Rédacteur responsable du „Buletinul Societăţii
de Geografie din România” /
„Bulletin de la Société de Géographie de Roumanie” (depuis 1995)
♦ Rédacteur responsable des Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie
/ Annales de l’Université Spiru Haret, Série Géographie (depuis 1997)
11

♦ Membre du collectif de rédaction de la revue Analele Universităţii din
Bucureşti, Seria Geografie / Les Annales de l’Université
de Bucarest, série
Géographie (depuis 1968)
♦ Membre du Comité de Recherche des Superviseurs (Research Board of
Advisors) de The American Biographical Institute (depuis 2002)
♦ Membre du collectif de coordination du Tratatul de Geografia României /
Traité de Géographie
de la Roumanie (volumes I – VI, depuis 1978) et
rédacteur responsable du volume V, publié en 2005, Editions de l’Académie)
♦ Membre du Collège de Rédaction de „Revista de Geomorfologie” / „La
Revue de Géomorphologie”
♦ Membre du Collège de Rédaction de la revue francophone
Physio – Géo
(Géographie Physique et Environnement),
Paris (2007)
♦ Coordonnateur des volumes: Enciclopedia Geografică a României /
L’Encyclopédie Géographique de la Roumanie (1982), Dicţionarul de
Geografie (Geografia de la A la Z) / Dictionnaire de Géographie (Géographie
de A à Z, 1986), Probleme de Geomorfologie / Problèmes de Géomorphologie
(1969 et 1988), Geografia României / La Géographie de la Roumanie vol. V
(2005) et autres.
♦ Plus de 300 des œuvres
publiées, dont plus d’une trentaine des volumes.
Membre des sociétés scientifiques
♦ La Société de Géographie de Roumanie
♦ L’Association des Hommes de Science de Roumanie
♦ L’Union Géographique Internationale
♦ L’Association des Géomorphologues Roumains
(fondateur, Président et
Président d’Honneur)
♦ Membre pour diverses périodes du temps des Commissions de L’Union
Internationale de Géographie (jusqu'à 1978, depuis quand la Roumanie
n’as
pas payé la cotisation annuelle)
♦ Président ou membre
dans très nombreuses commissions de doctorat a
Bucarest, Cluj et Iaşi.
Titres et activité didactique
♦ Préparateur, Cathèdre de Géographie Physique, Université
(1951-1952)
♦ Assistant, l’Institut de Géographie de Bucarest (1952-1953)
de Bucarest
♦ Doctorant à fréquence journalière, Université de Cluj-Napoca (1953-1956)
♦ Lecteur, Université de Cluj-Napoca (1957-1960)
♦ Maître de conférence, Université de Bucarest (1960-1969)
♦ Professeur, Université de Bucarest (1969-1999)
12

♦ Professeur, Université Spiru Haret, Bucarest (1991 – jusqu’à présent).
Courses enseignées
♦ Géomorphologie générale, Université de Cluj-Napoca (1957-1960)
♦ Océanographie, Université de Cluj-Napoca (1957-1960)
♦ Limnologie, Université de Cluj-Napoca (1957-1960)
♦ Introduction en Géographie, Université de Cluj-Napoca (1958)
♦ Géomorphologie
pour les géologues, Université de Cluj-Napoca (1958-1960)
et Université de Bucarest (1990-1993)
♦ La Géomorphologie de la Roumanie, Université de Cluj-Napoca (1958-1960)
♦ La Géographie Physique de la Roumanie, Université de Cluj-Napoca (1959-
1960) et l’Université Spiru Haret, Bucarest (depuis 1993)
♦ Géomorphologie,
Université de Bucarest (1960-1999)
♦ La Géomorphologie de la Roumanie, Université de Bucarest (1960-1999)
♦ Géographie physique générale, Université Spiru Haret, Bucarest (1991-1994)
♦ Des problèmes de la Géographie de la Roumanie,
Université de Bucarest
(1973-1990)
♦ La Géographie des Plaines de la Roumanie
(1972-1998), Université de
Bucarest (1980-1999)
♦ Des cours pour le perfectionnement des professeurs (1962-2000)
♦ Géomorphologie, Université Spiru Haret (1991 – présent)
♦ La géographie physique de la Roumanie, Université Spiru
Haret (1998 –
présent)
♦ Le relief volcanique, Université Spiru Haret (1996 – 2000)
♦ Les versants (cours pour études post universitaires, Université de Bucarest
1992-1998)
♦ Risques Géomorphologiques (cours pour études post universitaires, 2007-
2008).
Cours publiés
♦ Problèmes de Géomorphologie de la Roumanie,
1968 (208 pages), vol. I
♦ Problèmes de Géomorphologie de la Roumanie, 1998 (170 pages), vol. II
♦ Géomorphologie Générale, 1970 (591 pages)
♦ Le Relief de la Roumanie, 1974 (483 pages)
♦ Géomorphologie, 1976 et 2000 (534 pages)
♦ La Plaine de l’Ouest de Roumanie,
1997 (429 pages)
13

14
♦ Géographie physique. „Terra”, maison de l’humanité et le Système Solaire,
1998 (400
pages)
♦ Le Volcanisme et le Relief Volcanique, 2001 (216 pages)
♦ Roumanie – géographie et géopolitique, 1999 (176 pages)
♦ La Géographie Physique de la Roumanie (première partie en 2003 et la
deuxième partie en 2004) (262, respectivement
235 pages)
♦ La Géomorphologie de la Roumanie, 2003 et 2005 (442, respectivement
443 pages)
♦ La cartographie géomorphologique, 2003 (208 pages).
Laboratoires et stations de recherche
crées pour la première fois à l’Université
de Bucarest
♦ Laboratoire de géomorphologie (1964)
♦ Laboratoire de granulométrie (1973)
♦ Laboratoire pour
l’analyse de l’environnement (1974, mais fermé en 1978)
♦ Laboratoire pour la méthodologie de l’enseignement de géographie (1973,
mais fermé en 1980)
♦ Laboratoire pour aérophotointerprétation (1975)
♦ La Station pour des Recherches Géographiques (Ieşelniţa) Orşova (1964).
Prix scientifiques et distinctions
♦ Prix du Ministère de l’Enseignement, pour la recherche scientifique (1959,
1962)
♦ Prix „Gh. Murgoci” de l’Académie
Roumaine pour „Relieful României /
Le Relief de la Roumanie” (1974)
♦ Prix „Gr. Cobălcescu” de l’Académie Roumaine pour „Enciclopedia
Geografică a României / L’Encyclopédie Géographique de la Roumanie”
(1982, coordonnateur et auteur principal)
♦ Diplômes et médailles de la Société de Géographie (1975-2006)
♦ Diplôme du Grand Mérite (Terra, primii 10 ani / Terra les premiers
10 années)
♦ L’Ordre « Le Mérite pour L’Enseignement en Grade du Chevalier », Décret
Présidentiel 1181 du 13.12.2004.
Participations ou organisation des symposiums, congres, cercles de débat
♦ Congres International de Géographie, Stockholm, 1960
(article remis)
♦ Congres International de Géographie, Londres, 1974 (participation,
présentation)
Congres International de Géographie, Inde, 1968 (article remis)
♦

♦
Congres International de Géographie, Canada, 1972 (participation, présentation)
♦ Congres International de Géographie, Japon, 1980 (article remis)
♦ Congres International de Géographie, Paris, 1988 (article remis)
♦ Symposium International de Géomorphologie appliquée (Bucarest-Cluj, 1967;
organisateur professeur T. Morariu), contribution pour le guide de
l’application sur le terrain
♦ Colloque roumain – français de géographie: initiateur et organisateur pour
trois sessions (1967, 1971, 1975). Participant a deux colloques en France
(1973, 1981), avec des articles
♦ Symposium „L’importance des expérimentations en géomorphologie sur le
terrain”,
Bucarest, 1983
♦ Le Symposium
Carpato – Balkanique, Băile Herculane, 1998, article présenté
♦ Les Symposiums Nationaux de Géographie; initiateur et organisateur pour
16 éditions: Braşov (1972), Sibiu (1974), Iaşi (1976), Cluj-Napoca ( 1979),
Suceava (1981), Piatra Neamţ (1982), Focşani (1983), Zalău (1984),
Caransebeş (1985), Tulcea (1986), Orşova (1988), Muntele Mic (1989)
Târgovişte, Constanţa, Suceava, Buzău (1998)
♦ Congres Nationaux de Géographie – organisateur pour la section de
Géographie physique, Braşov, 1972
♦ Le Centenaire de La Société de Géographie, Bucarest-1975; l’Anniversaire de
110 ans – Buşteni (1985); Bucarest-1990 (élu président); Iaşi-1992; Ploieşti-
2000; Bucarest-2004 (organisateur pour chacun) –
♦ Autres participations: les symposiums
organisés par les centres universitaires
(par exemple Cluj-Napoca,
1989), par des autres sections de La Société de
Géographie (par exemple, Géographie agraire, Tecuci,
1985), par les filiales
départementales de géographie (Buzău, Focşani, Slatina, Reşiţa,
Sibiu, Bacău,
Piatra Neamţ, Târgu Jiu, etc.)
♦ Des présentations aux Sessions de Géographie organisées
par la Section de
Géologie – Géophysique et Géographie de l’Académie Roumaine
♦ Présentations aux „Les Journées de l’Académie de
Cluj” (1980, 1984, 1986,
1992, 2006)
♦ Le Cercle de Géomorphologie
de la Faculté
de Géographie, avec L’Institut de
Géographie (initiateur et organisateur, 1978-1990, débats hebdomadaires de
novembre jusqu’en avril)
♦ L’établissement de l’Association des Géomorphologues de Roumanie (AGR),
le Tribunal Civil du Secteur I, Bucarest, Sentence Civile nr. 2 240 du
20 novembre 1990.
15

16
Participation
aux olympiades de géographie et cercles pour les étudiants
♦ Président de la Commission Centrale pour les Olympiades de Géographie
pour
les années 1985 (Constanţa), 1986 (Tulcea), 1987 (Suceava), 1988
( Oradea), 1989 (Oneşti), 1990 (Vaslui), 1991 (Târgu Mureş), 1992 (Suceava),
1995
(Alba Iulia)
♦ Coordonnateur
du Cercle de Limnologie pour les Etudiants (Cluj, 1957-1960)
et
Cercle de Géographie Physique (Bucarest, 1963-1965); coordonnateur,
presque
chaque année pour un ou deux étudiants pour la préparation des
présentations
aux sessions scientifiques de la faculté. Plus de dix premières
prix
obtenus par ces étudiants aux sessions scientifiques nationales.
Conférences
à l’étranger
♦ La
formation du Défilé de Danube (Moscou, 1962)
♦ Les
piedmonts et l’évolution des Carpates (Londres, 1964)
♦ L’évolution des vallées en Transylvanie (Budapest, 1964)
♦ La cartographie
géomorphologique (Paris, 1966)
♦ Le rôle du karst pour la formation des certaines vallées en Roumanie (Skopje,
1968)
♦
Types des montagnes en Roumanie (Paris, 1973)
♦ Les glacis en Roumanie (Paris, 1981).
Participations aux discutions des livres de géographie avec des autres pays,
sous l’égide de l’UNESCO
Participation aux discutions des manuels de Géographie pour les pays
suivantes: France (à Paris), Autriche (à Vienne), Russie (à Moscou), Pologne (à
Bucarest), Allemagne (à Bucarest), Bulgarie (à Bucarest), Grèce (aux Athènes).

II. Coordonnateur de doctorat
L’école de géomorphologie de Bucarest
1. J’ai été nome
coordonnateur de doctorat pour géomorphologie en 1965
et, depu is 1968 pour géographie physique, aussi. Jusqu’à présent (2008), plus des
40 personnes ont soutenu leurs thèses de doctorat, 27 d’entre eux étant professeurs
à la Fac ulté de Géographie de Bucarest ou à d’autres universités (d’entre
lesquels 9
sont devenus,
eux-mêmes, des coordonnateurs des doctorats et 3 sont professeurs à
l’étranger), 9 sont des chercheurs scientifiques, et 6 sont des professeurs de lycée.
Les spécialités
dont les doctorats ont été soutenus sont diverses: géomorphologie,
géographie complexe,
hydrologie, climatologie, cartographie, géographie de
Quaternaire,
géographie urbaine, géopolitique.
En reprenant les traditions de l’école géomorphologique roumaine, établie
par G. Vâlsan et C. Brătescu, ajoutée par l’école de Cluj (j’ai réalisé mon
doctorat a
Cluj, so us la coordination du professeur T. Morariu) et en mettant au jour la
bibliogr aphie et les recherches au niveau mondial (j’ai fait deux stages de
perfectionnement,
à Moscou et Paris), j’ai réussi, en temps, de donner du contour à
une école roumaine de géomorphologie
qu’a commencé d’être reconnu depuis
environ 1974. Tous ces ont été faites par réunir un collectif des géomorphologues,
par l’organisation des symposiums
nationaux (16 symposiums) ou des colloques,
souvent avec participation internationale, etc. Les recherches en terrain ont reçu
une attention spéciale, de même les publications, les thèses de doctorat,
l’établissement des laboratoires et la station de recherche Orşova (1964) et
les
contrats de recherche pour les entreprises. Des résultats remarquables ont été
obtenus dans les études concernant les terrasses, le périglaciaire, les glacis, les
pédiments,
l’échelle morphocronologique pour le relief de la Roumanie,
l’évolution du littoral roumain et des autres. Pendent cette période,
toutes les
réunions
scientifiques au niveau national ont été dominées par l’école de
géographie qu’on a réussi d’établir à Bucarest.
2. Liste des thèses de doctorat en Géographie, soutenues sous la
coordination de Prof. Dr ès sciences Grigore Posea:
1. Prof. univ. Ilie Ion: Carstul din Oltenia de Nord (1970);
2. Prof. univ. Năstase Anton:
Muntenia pe hărţile din secolul XVIII
(1970);
3. Prof. univ. Ciulache Sterie: Clima Depresiunii Sibiu (1976);
4. Prof. univ. Popescu Nicolae: Depresiunea Făgăraş (1981);
5. Prof. univ. Ielenicz
Mihai: Carpaţii Buzăului (1978);
6. Prof. univ. Geanana Mihai: Limita superioară a pădurii în Retezat
(1976);
17

18
7. Prof. univ. Pătroescu Maria: Vegetaţia Subcarpaţilor Buzăului
(1982);
8. Prof. univ. Cârciumaru Marin: Mediul geografic în pleistocenul
superior (1980);
9. Prof. univ. Grecu Florina: Podişul Hârtibaciului (1986);
10. Prof. univ. Măhăra Gheorghe: Câmpia Crişurilor (1970);
11. Prof. univ.
Do Huang Thanb (Vietnam): Munţii Tarcăului (1970);
12. Prof. univ. Ly Ngoe Tin (Vietnam): Hidrologia Munţilor Pădurea
Craiului (1971);
13. Prof. univ. Vespremeanu Emil: Dealurile Lipovei şi Defileul
Mureşului
(1972);
14. Prof. univ. Armaş Iuliana: Bazinul Doftanei (1995);
15. Maître de conférences Aur Nicolae: Piemontul Olteţului (1979);
16. Maître de conférences Costache Nicolae: Masivul Cozia
(1981);
17. Maître de conférences Povară Ion: Carstul din Valea Cernei (1997);
18. Maître de conférences Zwei Hover (Israel): Câmpia Banatului ( 1980);
19. Maître de conférences Idu Petre Dan: Om şi natură în Carpaţii
Maramureşului şi Bucovinei – Viaţa
pastorală (1998);
20. Maître de conférences Frăsineanu Dragoş: Influenţa factorilor fizico
geografici asupra aşezărilor dintre Buzău şi Slănicul Buzăului în
sectorul subcarpatic (2006);
21. Maître de conférences Mănescu Doina: Municipiul Buzău
şi
împrejurimile sale (1998);
22. Maître de conférences Chiţu (Puşcaşu) Violeta: Complexul geografic
al Siretului inferior (1998);
23. Lecteur Badea Alexandru: studiul efectelor impactului lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare asupra condiţiilor fizico-geografice din Bărăganul
de Sud, utilizând mijloace informatice de cercetare, analiză şi gestiunea
datelor (2000);
24. Lecteur univ. Bănică Sorin: Studiul fizico-geografic al bazinului Bârsa
cu privire specială asupra peisajelor (2007);
25.
Lecteur univ. Vartolomei Florin: Bazinul Prutului, studiu de
hidrologie (2008);
26.
Lecteur univ. Piţigoi Radu: Studiul fizico-geografic al bazinului
hidrografic Râul Târgului, cu privire specială asupra reliefului (2008);
27.
Assistant Sultana Viorica: Masivul Leaota (1976);
28.
Chercheur scientifique Miţă Pompiliu: Secarea râurilor din România
(1977);
29.
Chercheur scientifique Păduraru Aneta: Debitele medii ale râurilor
din România (1977);
30.
Chercheur scientifique Ickab Samoilă: Dealurile Târnavei Mici
(1975);
31.
Chercheur scientifique Vintilescu Mircea: Monitoringul integrat şi
protecţia resurselor de ape freatice cu aplicaţii la spaţiul geografic al
Culoarului Oltului în aval de Râmnicu Vâlcea (1998);

32.
Chercheur scientifique Ghiţă Mihai: Delta Dunării (1997);
33.
Chercheur scientifique Buşe Nicolae: Clima Dobrogei (1978);
34.
Chercheur scientifique Mândruţ Octavian: Relieful Subcarpaţilor
dintre Argeş şi Argeşel (1994);
35.
Chercheur scientifique Goran Cristian: Teoria carstului (1999);
36.
Chercheur scientifique Toncea Adrian: Evoluţia geopolitică a
frontierelor în bazinul Dunării (2006);
37.
Professeur Scheuşan Corneliu: Depresiunea Domaşnea (1984);
38.
Professeur Stroie Răzvan: Piemontul Bălăciţei (1986);
39.
Professeur Nechita Adriana: Modelarea antropică a mediului fizicogeografic
al municipiului Bacău, poluarea şi protecţia sa (1999);
40.
Professeur Şova Pavel: Influenţa factorilor fizico-geografici asupra
aşezărilor din bazinul Tazlăului (2000);
41.
Professeur Voicu Mihai: Studiul fizico-geografic al bazinului Câlnău-
Buzău (2004);
42.
Professeur Săvoiu Claudiu: Depresiunea Reşiţa. Studiu climatic
(2001).
19

III. Citations et appréciations faites par d’autres auteurs
On ajoute ici seulement quelques citations et appréciations parues dans des
œuvres de prestige ou faites par des personnalités marquantes de la vie scientifique.
On précise, quand-même, que nos œuvres sont citées des centaines de fois dans des
articles publiés dans les revues de spécialité, des œuvres séparées et dans les thèses
de doctorat.
On commence avec les appréciations d’académiciens Gh. Murgeanu
(géologue) et V. Mihăilescu sur la thèse de doctorat Ţara Lăpuşului / Le Pays de
Lăpuş: ,,L’œuvre se mentient à un niveau d’évidente maturité de raisonnement,
documentation
et exposition, sur un fil rouge qui ne se perd pas dans aucun des
chapitres’’.
Ou, pour la même thèse: ,,L’œuvre, par l’ampleur et profondeur des
problèmes, la documentation riche et la présentation des données, peut être
considérée comme plus qu’une thèse habituelle’’ (M. Iancu). ,,Comme volume
d’information, la thèse dépasse une œuvre habituelle de dissertation, et même par
rapport aux problèmes ou le sujet fixé’’
(P. Coteţ).
L’académicien V. Mihăilescu (dans Elemente de morfogeografie /
Eléments de morphogéographie, 1977), en citant l’œuvre Relieful României / Le
Relief de la Roumanie, montre qu’une des directions de base pour la recherche
géomorphologique est la paléo-géomorphologie, mais sur la base d’une préparation
géologique approfondie: „L’attitude la plus catégorique (dans cette direction) a été
louée par les auteurs de la dernière œuvre…”. ,,Je crois, sans faute, qu’on peut
considérer cette œuvre la plus représentative synthèse de géomorphologie
génétique de la Roumanie. Peut être qu’elle est unique dans la littérature de
spécialité’’ (p. 56). D’ailleurs, un an plus tard (1978), professeur Claude Bernard
de Canada, dans un ample compte rendu
des appréciations similaires: „On
est déç
la Roumanie. Il est
digne d
1 (dans „Géographie physique et
Quaternaire”, Montréal, vol. XXXII, nr. 1) faisait
u de voir ce traité rompre avec la longue tradition roumaine… un texte
élabore avec soin et rigueur. L’ouvrage représente une remarquable intégration des
connaissances actuelles sur l’évolution géomorphologique de
’attention non seulement en raison de l’étude et de l’envergure des thèmes
qui sont traites, mais aussi par les méthodes d’approche des problèmes et son mode
de présentation. Peu pays de taille comparable ont à ce jour produit une synthèse
géomorphologique régionale aussi bien élaborée”. Dans une lettre personnelle 21
(17. 02. 1976), professeur J. Dresch de Paris (à ces temps président de l’Union
Internationale de Géographie) m’écrivait „C’est une mise au point très riche, fort
1
L’original publié dans Geomorfologia României / La géomorphologie de la
Roumanie (2003, 2005)
2
Le facsimilé a été publié dans La géomorphologie de la Roumanie (2005, p. 438).
21

ien présenté et illustrée. Il témoigne avec l’aide de l’abondante bibliographie, de
l’excellence des recherches poursuivies par les géomorphologues roumains.”
Récemment (2007), Maria et Nicolae Rădoane, dans l’article Dinamica
actuală a reliefului în România. Premise şi abordare / La dynamique actuelle du
relief de la Roumanie. Prémisses et approche écrivent au début: „30 ans ont passe
de l’apparition de la monographie Relieful României / Le relief de la Roumanie
(Posea, Popescu, Ielenicz, 1974), un moment très important pour l’histoire de
développement de la géomorphologie et qui a marqué une réévaluation de fond des
problèmes du relief de notre pays.”
L’académicien V. Mihăilescu fait aussi référence à notre traité de
géomorphologie générale (1970): „Le même principe génétique est le fil rouge
pour Gr. Posea aussi, mais avec un plus d’attention pour la description des formes
dérivées de l’action des agents sous aériens et leur creusement (processus et
formes)…” „Elemente de morfogeografie / Eléments de morphogéographie”,
1977). Dans une autre œuvre, V. Mihăilescu (1966, p. 17), en faisant référence au
problème des piedmonts, affirme: Gr. Posea (1959, 1962) „donne la plus complète
analyse d’une région de piedmont située à l’intérieur des montagnes. La répartition,
la genèse, la structure, l’évolution pendant le Quaternaire, l’influence sur le réseau
hydrographique peuvent être trouvées ici, dans ce chapitre d’une thèse, un bon
exemple d’étude morphologique des piedmonts”.
Dans le traité Geografia României / La Géographie de la Roumanie, œuvre
d’un collectif d’auteurs, Gr. Posea est cité, dans le premier volume (1983) de
50 fois (pp. 6, 38, 40, 48, 62, 67, 85, 88, 89, 90, 104,…, 193).
On peut mentionner les citations suivantes: Dr D. Turnock (Angleterre)
dans „Society of University Cartographers Bulletin”, vol. 10, numéro 2, 1976
(pp.24 – 28); Babyai Ianos (Hongrie), dans „Földrajzi értesito”, 1961, année X,
brochure 2; V. Băcăuanu et al. (1980) dans Podişul Moldovei / Le Plateau de la
Moldavie (pp. 51, 52, 61, 66); I. Berindei et al. (1977) dans Câmpia Crişurilor /
La plaine des Rivières Criş (pp. 325, 328, 329, 346); I. Mac (1972) dans
Subarpaţii Transilvaniei / Les Sous Carpates de la Transylvanie (pp. 21, 43, 95);
N. Orghidan (1969) dans Văile transversale din România / Les vallées
transversales de Roumanie (p. 138); N. Josan (1979) dans Dealurile Târnavei Mici
/ Les Collines de Târnava Mică (pp. 17, 30, 35, 46); Al. Roşu (1980) dans
Geografia Fizică a României / La Géographie physique de la Roumanie (pp. 66,
266, 348, 350); M. Ielenicz (1984) dans Munţii Ciucaş – Buzău / Les Montagnes
Ciucaş – Buzău (pp. 9, 20, 21, 40, 48, 65, 68); A. Plămădeală (1988) dans
România, continuitate, unitate / Roumanie, continuité, unité (p. 226) etc. Très
nombreuses citations ont continué après l’année 1989, de preference dans les theses
de doctorat, des citations qu’ ont ete notées. On mentionne ici seulement
la thèse de
Marcel Török-Oance (Munţii Mehedinţi / Les Montagnes de
Mehedinţi),
soutenue
par Mr. Lucian
Badea, en 2005, qui abonde en citations à l’adresse
de Gr. Posea.
22

La biroul de lucru (2002) în cadrul Facultăţii de Geografie
a Universităţii din Bucureşti (etajul 3)
23

IV. L’activité scientifique
J’ai publié plus de 300 (340) ouvrages, dont plus de 30 volumes
représentant de recherches scientifiques personnelles, synthèses, livres scolaires,
dictionnaires de spécialité, quelques-uns réalisés en collaboration, ayant un rôle
majeur pour chacun rédigé et aussi la qualité de coordonnateur (voire l’annexe).
1. Comme une vision générale de l’espace géographique, il faut
dire que l ‘auteur de ce mémoire a étudie pour la première fois, de point de vue
géomorphologique, quelques unités géographiques de Roumanie: les
dépressions Lăpuş et Copalnic, la Dépression Chiusbaia, la Dépression Huedin –
Păniceni, le Plateau des Secaşe, La plaine de l’Ouest et autres. Parmis les nouveux
problemes, plus remarquables, clarifiés pour chacune des ces unités on peut
mentionner: l’évolution du réseau hydrographique, les captages, les piedmonts, les
étapes d’érosion rapportées au volcanisme et soulèvements tectoniques, le rode de
la Dépression Săcel – Sălişte pour déchiffrer l’évolution de la rivière Mureş,
l’évolution des rivières Buzău, Danube, etc.
De même, on a réalisé pour la première fois des amples synthèses sur le
relief de la Roumanie (Relieful României / Le relief de la Roumanie, Periglaciarul
din România / Le Périglaciaire en Roumanie, Tipurile de relief din România / Les
types de relief en Roumanie, Regionarea României / Le régionalisation de la
Roumanie, Geomorfologia României / La Géomorphologie de la Roumanie,
Pedimentele din România / Les Pédiments de la Roumanie), des synthèses
complexes pour la Plaine de l’Ouest, la Plaine Roumaine, les plaines littorales et
autres. Parmis les synthèses sur Roumanie, on peut aussi mentionner la première
Encyclopédie Géographique de la Roumanie (Enciclopedia Geografică a
României, 1982, 874 pages, coordonnateur et auteur principal).
2. L’une des directions importantes dans lesquelles l’auteur a eut des
contributions de bonne heure est le problème des piedmonts. L’académicien
V. Mihăilescu qui, en 1945, a énoncé pour la première fois l’idée de l’existence des
piedmonts dans notre pays, appréciait, en 1966, dans une revue publiée a
l’étranger, la contribution de Gr. Posea de la manière suivante: „Dans une autre
étude, plus détaillée, Gr. Posea nous donne la plus complète analyse d’une région
de piedmont située à l’intérieur de la montagne. Répartition, structure, évolution
pendant le quaternaire, influence sur la réseau hydrographique, on peut trouver
ici, dans ce chapitre du thèse, un bon exemple d’une étude morphologique des
piedmonts” (Geomorphological Problems of Carpatians – Varsovie, 1966, p. 17).
Ainsi, c’est la première œuvre complexe sur une zone de piedmont de notre pays
et elle constitue, déjà, une méthode complexe de travail pour l’étude des autres
25

égions de piedmonts. Les études suivantes ont suivi ce modèle (I. Berindei, 1965,
1977, E. Vespremeanu, 1972, Aurora Posea, 1977, P. Tudoran, 1983 et autres).
Deux professeurs éminents de Cluj (Savu et Tudoran) affirment: les trois périodes
ont été déchiffrées analytiquement pour le couloir dépressionnaire Baia Mare –
Copalnic – Lăpuş par Gr. Posea (1962) „en mettant l’accent sur l’évolution des
piedmonts et du réseau hydrographique, car ils suscite, en fait, un intérêt majeur
puisqu’ils peuvent être appliquées pour l’entière zone de piedmont de l’ouest du
pays” (Aspecte ale evoluţiei reliefului şi reţelei hidrografice în Depresiunea Baia
Mare / Des aspects de l’évolution du relief et de la réseau hydrographique
dans la
Dépression
Baia Mare, dans Lucrări Geografice / Œuvres géographiques, Oradea,
1969).
Une autre contribution générale d’ordre géomorphologique dans ce
problème résulte de l’analyse locale des causes de développement et évolution
des piedmonts qu’ont conduit l’auteur à des conclusions d’ordre général dans ce
sens. Ainsi, il démontre que pour l’apparition des piedmonts ils sont nécessaires les
conditions suivantes: l’existence d’un escarpement
d’origine tectonique, d’un
niveau de basse relativement abaissé, un climat imposant d’érosion et
d’accumulation torrentielle, une zone de montagne sur une grande surface et d’une
période du temps à l’échelle géologique dont les conditions déjà mentionnées
se
mentient.
D. Paraschiv, dans sa thèse de doctorat, en synthétisant les conditions de
l’apparition des piedmonts, écrivait: „Aux conditions mentionnées au-dessus, Gr.
Posea ajoute la nécessité d’un climat favorable, du type méditerranéen, qui favorise
la dezagregation mécanique et l’accumulation du type piedmont” („Piemontul
Cândeşti / Le Piedmont Cândeşti”, 1965, p. 50).
En connexion avec les piedmonts je mentionne ici une œuvre similaire,
publiée dans le même temps en France, qu’en faisant référence au Piedmont des
Pyrènees (F. Teillefler) tienne, dans plusieurs cas, les mêmes conclusions. Ainsi,
par exemple, les deux œuvres démontrent
que l’évolution du type piedmont peut
cesser, même si les causes au-dessus citées se mentient, dans le moment lequel les
rivières atteindraient le profil d’équilibre entre la section vers la montagne et la
section d’accumulation (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, pp. 104, 109).
D’ailleurs, cette conclusion a donné l’auteur (Gr. Posea) la possibilité d’établir les
rapports entre les accumulations du piedmont et les formes d’érosion créés dans la
montagne et sur ses bords. Ainsi on a pu établir, comme une loi, que le moment où
les piedmonts atteindraient la phase et maximum d’évolution, dans les montagnes
apparaissent les bassins piedmontanes d’érosion et sur les bords de la montagne
se forme un gradin-piedmont d’érosion („Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş”,
pp. 90, 92, 104, 109). Tout comme une loi, aussi, l’auteur a établi que dans les
zones des montagnes-piedmonts, le raccord des restes de la surface d’érosion
immédiatement précédente au piedmont
se fait par une rupture de pente; dans la
montagne la surface est, du point de vue géométrique, au-dessus du niveau
d’érosion
piedmontan et dans le piedmont la surface se trouve au-dessous des
accumulations („Piemonturile din Ţara Lăpuşului / Les Piedmonts du Pays de
Lăpuş”, 1959, dans Problemes de Géographie, vol VI., p. 157).
26

Une autre conclusion d’ordre général est le fait que les piedmonts aient
constitué provisoirement la principale tendance d’évolution du relief carpatique
(Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, pp. 64, 121). Ce problème a été reloué
plus tard, en montrant que les piedmonts doivent être considères comme une des
principales étapes dans la formation du relief du notre pays et spécialement du
relief des Carpates (The piedmonts as a stage in the denudation of the Romanian
Carpathians, Rev. „Roum. de Géogr.” tom 8, 1964).
Après „Lăpuş”, j’ai continué les études sur les piémonts dans le Défilé du
Danube (1974), la Dépression Sibiu – Săcel (1967, 1969), la Dépression Bozovici
(1961) et autres régions, en suivant les principes au-dessus mentionnés.
Une synthèse au niveau national a été réalisée en 1973 („Piemonturile din
România / Les Piedmonts de la Roumanie”, dans le volume „Piemonturile / Les
Piedmonts”). On a traité en détail les unités du piedmont de Roumanie, les
conditions de formation et leur évolution, les étapes principales des piedmonts
(aquitanien – burdigalien, saramatien, pliocène supérieur – quaternaire) et les types
des piedmonts (fonctionnels, nonfonctionels, fossilisés et reliques). Des
éclaircissements importants sont apportés sur les étapes des piedmonts plus
anciens, qu’ont pu ainsi être introduites dans l’échelle morphocronologique du
territoire
de la Roumanie (voire 14).
Ainsi, ont été élaborées des études sur les plaines piedmontanes de l’Ouest
du pays (la Plaine de Vinga, la Plaine de Nădlac, les Plaines du Mureş, la Plaine du
Carei, dans Câmpia Banato – Crişană / Plaine du Banat – Crissane, 1990 et
Câmpia de Vest a României / La Plaine de l’Ouest de la Roumanie, 1997) ou pour
des dépressions (Depresiunea Braşovului / La Dépression du Braşov, 1981,
pp. 21-24). La recherche de ces formes a été élargie pour les plaines
piedmontanes du présent de la Plaine Roumaine et la Plaine de l’Ouest (Tipuri de
relief major în Câmpia Română – importanţă practică / Types du relief majeur
dans la Plaine Roumaine – importance pratique, „Terra”, nr. 3, 1987, Câmpiile din
România / Les Plaines de la Roumanie, avec regard spécial sur la Plaine du Banat –
Crissane, „Terra”, nr. 3-4, 1988 et Câmpia de Vest a României / La Plaine de
l’Ouest de la Roumanie, 1997).
3. Des études sur le périglaciaire. Une première contribution est
constituée par l’élucidation locale des ces sorts des problemes pour des différents
endroits du pays (Lăpuş, Floreşti, les Montagnes Apuseni (Carpates
Occidentales), Bozovici, Sibiu). Il existe encore des contributions d’ordre plus
général. Pour la première fois dans notre pays se fait une classification zonale du
périglaciaire, en tenant comme bases spécialement les différenciations sur la
verticale: la zone périglaciaire-nivale, le périglaciaire proprement-dit, le
périglaciaire du contact et le sous– périglaciaire („Ţara Lăpuşului / Le Pays de
Lăpuş”, pp. 227 – 228). Le premier essai de ce gendre a été réalisé sur la zone de
Lăpuş (1958, 1962), et après ça, généralisé au niveau du pays, en ajoutant, de
plus, la zone du périglaciaire supérieur („Geomorfologie / Géomorphologie”,
1963, p. 89).
27

Surtout sur le périglaciaire, l’auteur indique, pour la première fois, des
formations
du type lœssoide en Transylvanie („Profil periglaciar la Floreşti /
Profil périglaciaire à Floreşti”, 1961), en précisant, sur la base des analyses
pétrographiques, leur origine pas comme des formations éoliennes, mais par
processus de pente, dans le même temps il montre, pour Transylvanie, la
possibilité de l’existence des trois oscillations du climat du glaciaire Würm,
résultées de l’analyse des profils des sols fossils et des matériaux du type lehm. En
reprenant l’étude du profil de Floreşti, 9 chercheurs scientifiques géologues et
géographes du Cluj et Montréal (Canada) ont confirmé les résultats du 1961 (dans Acta
Palaeontologica Roumanie, V. 2008, Middle Weichselin paleoenvironments….).
Le rôle du périglaciaire dans le développement et le recul des
escarpements des cuestas constitue une autre contribution démontrée sur la base
des matériaux corrélés et analyses quantitatives faites dans la région près de
Cluj: „L’évolution de la région sous la forme de cuesta … a eut un maximum de
développement pendant les périodes glaciaires. Ainsi, par exemple, les cuestas
supérieures et moyennes sont les résultats des processus de pente déchaînés à
grande intensité pendant ces périodes climatiques”. Par conséquent
des études
faites au
niveau local on a conclu que „le processus de genèse et développement
des cuestas est plus complexe qu’on croyait en général et que les régions ou, pour
des courtes périodes du temps se sont succède plusieurs systèmes
morphoclimatiques, les théories émisses dans ce sens (W.Davis, Emm. de
Martonne, J. Büdel) paraissent unilatérales” (Gr. Posea, 1963, „Folosirea
practică a reliefului de cuestă / L’usage
pratique du relief des cuestas”, dans Probl.
de Geografie,
1963, p. 274).
L’importance de l’action des processus de pente pendant le périglaciaire
nous ont conduit à l’exclusion de l’idée qu’en Transylvanie existent des
glissements de terre que se sont déplacé effectivement en même temps sur une
distance de 7 – 8 km („Aspecte de relief din jurul Clujului / Aspects de relief autour
du Cluj”, 1962). Cette idée était fondée surtout sur l’existence des plusieurs
formations gréseuses (grès sauvages) sur l’emplacement de la ville Cluj, ayant
l’origine dans la Colline Feleac. Je cite d’un article publié par professeurs
T. Morariu et V. Gârbacea: „ Selon l’opinion de Gr. Posea, les concrétions de
Feleac trouvées sur le territoire de la ville de Cluj dans des formations colluviales
ne trouvent
pas des explications dans le cadre d’un unique processus de glissement
sur le versant allongé de la colline Feleac, mais seulement en admettant quelques
phases successives de transport, auxquelles ont contribué, en dehors des
glissements des différents types, aussi des autres processus comme la solifluxion,
les processus torrentielles etc.” („Revue roumaine de géographie”, nr. 2, 1966,
p. 152).
Tenant compte de l’influence du périglaciaire sur la manière d’érosion des
rivières, une autre liaison a été aussi mise en évidence, notamment avec les
glissements de terre, mais dans un autre sens que la liaison strictement climatique
qu’était indiquée
jusqu’a ce moment. Il s’agit du fait que tout au long du
périglaciaire, sur l’influence des crues des eaux que se produisaient pendant les
étés, sur un sol gelé, les rivières Cibin et Olt, par exemple, que s’écoulent
28

parallèlement
avec le bord du Plateau des Târnave, ce déplaçaient vers le plateau,
en minant l’escarpe et produisant des glissements (Depresiunea Săcel – Sălişte /
La Dépression Săcel – Sălişte). Je cite: „L’évolution de la dépression de Sibiu est
en étroite relation avec le déplacement de la rivière Cibin vers le nord. Ce
déplacement fut rythmique et en rapport avec les phases froides du climat et avec la
formation
des terrasses et des glacis sur le côté droit de la vallée. Celle-ci se
déplaçait vers sa gauche en amplifiant la rythmicité des glissements de terrain sur
les pentes abruptes du plateau des Târnave” (Guide des excursions, Symposium
international de géomorphologie appliquée, Roumanie, 1967, p 44).
Même certaines rectifications des cartes géologiques ont était faites sur la
base des recherches des formes périglaciaires. Par exemple, certaines argiles sur le
cristalline situées au sud-ouest de Bozovici, considérées par C. Gheorghiu comme
d’âge miocène (1954), ont été identifiées comme couverture de détritus
périglaciaire (Depresiunea Bozovici / La Dépression de Bozovici, dans, „Problèmes
de Géographie”, VIII, 1961, p. 54).
La synthèse du périglaciaire en Roumanie (1969, 1974), se remarque par
une régionalisation faite autant sur l’horizontale (provinces) que sur la verticale
(étages). On se détache: 1) la province cental-nordique, avec trois régions
(carpatique, ayant à son tour trois étages: surglaciaire, glaciaire, crionival et de
contacte; transylvaine et nord-dobrogéene); 2) la province du sud (avec les régions:
la Plaine Roumaine plus Dobrogea, les Montagnes de Dobrogea et les Collines du
nord de la Plaine Roumaine); 3) la province de l’ouest (avec les régions des plaines
et des collines). Le périglaciaire proprement-dit, avec de la gelée permanente, a
existe seulement dans la première des provinces (1969).
4. Les études sur la glaciation dans les Carpates (1981, 1983)
apportent,
pour la première fois, des arguments qu’il était une seule glaciation,
celle du Würm, avec trois stades et deux interstades. Les opinions plus
anciennes, admettant deux ou trois glaciations ont été infirmées par l’interprétation
argumentée des vallées embouchées comme étant des épaulements périglaciaires
(et pas des restes des vallées du Riss), par le raccord des cirques suspendus avec les
épaulements des vallées glaciaires de Würm, par la conclusion que les moraines
situées aux différentes altitudes dans la même vallée proviennent du temps de fonte
et retraite saccadée des glaciers, etc. (voire aussi Des nouveaux problèmes…, 1983
et 2008).
5. Le problème des glacis. J’ai abordé, pour la première fois dans
notre pays, les glacis comme un problème, en les réservant un chapitre séparé
dans ma thèse de doctorat. D’ailleurs, depuis 1959, dans un article sur les
piedmonts, Gr. Posea pose le problème des glacis („Probleme de Geografie /
Problèmes de Géographie”, VI, 1959, p. 168).
Plus tard, en observant la différence entre les deux formes, on donne une
attention spéciale aux glacis, en précisant leur âge plus récent, les conditions dont
ils se sont formés et notamment le fait qu’ils soient, en général, formes d’origine
périglaciaire. „Les processus qui conduisent à la formation des glacis ont
29

premièrement un caractère d’érosion”. „Les glacis ont eu une grande extension
pendant
les glaciations, quand la désagrégation mécanique était très active sur les
pentes abruptes” („Ţara Lăpuşului / Le pays de Lăpuş”, p. 231). À partir d’une
vision locale nous sommes arrivés à une synthèse („Sur la présence des glacis en
Roumanie”, 1968 et „Glacisurile şi unele aspecte din România / Les glacis et
quelques aspects de Roumanie”, 1968), avec des classifications et schémas qu’ont
été reprises dans le Tratatul de Geografia României / Traité de Géographie de
la Roumanie, I (1983, p. 135). Dans cette synthèse il est indiqué la délimitation
de la notion, les conditions dont ils se forment et la position des glacis sur le
territoire de la Roumanie. On se fait aussi la différence, d’après le système
génétique qui les a crées, des trois grandes catégories des glacis: préglaciaires
(moi-pliocènes et villafranchiens), pléistocènes (glaciaires et interglaciaires) et
holocènes. Les étages d’altitude dont les glacis se sont formés où ils se trouvent
au présent ont aussi causé des aspects différents et leur préservation différentiée
(les glacis de l’étage des montagnes, les glacis de l’étage de dépression et collines
lesquels ont des formes diversifiées jusqu’au glacis de vallée, de terrasse et de
plaine alluviale etc.). Les glacis de talus structural occupent une position spéciale.
Au présent, le problème des glacis représente une importante direction de
recherche. On les mentionne souvent dans la littérature, par la continuation et le
développement de ce problème par E. Vespremeanu (1972, qui a été doctorant du
sous-signe), Gh. Măhăra (aussi doctorant du sous-signe) et autres. Grigore Posea
lui-même a repris récemment l’étude des glacis dans la Dépression de Braşov
(1981, pp. 23 et 33) et dans les plaines (Câmpiile de glacis din Câmpia Română şi
Câmpia de Vest – Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română / Les plaines de
glacis de la Plaine Roumaine et la Plaine de l’Ouest – Types de relief majeur dans
la Plaine Roumaine, 1987, „Terra”, 3, pp. 15-17; „Câmpiile din România / Les
plaines de Roumanie…”, 1988, Terra 3 – 4, pp. 15 – 22). Il s’agit de l’énonciation
des idées qu’ont été puis développes dans l’œuvre Câmpia de vest a României / La
Plaine de l’Ouest de Roumanie (1997, pp. 49 – 52), ou le problème des glacis est
reprise par comparaison avec les plaines du type piedmontan. Des nouveaux
détails sont apportés pour le processus génétique-évolutif de glacis, ce sont faites
des nouveaux raccords avec les terrasses et la plaine alluviale haute et aussi des
nouvelles classifications
(voire le chapitre Glacis pour Câmpia Banato – Crişană /
La Plaine
de Banat – Crissane, le chapitre Glacisurile şi piemonturile / Les glacis
et piedmonts pour Câmpia Crişurilor / La Plaine des Rivières Criş, Câmpia de
glacis – piemontan a Bârzavei / La Plaine de glacis – piedmontan de Bârzava,
1997).
6. Le problème des pédiments a été traité pour la première fois en
Roumanie par Gr. Posea (Pediments in Romania / Les Pédiments en Roumanie,
1980 et Pedimentele din Dobrogea / Les Pédiments de Dobrogea, 1983). Même si
ces formes occupent des surfaces importantes dans Dobrogea du Nord, elles n’ont
pas été saisies par les géographes car elles sont typiques pour les régions arides, et
représentent dans notre pays des reliques. Conçu par les prédécesseurs comme
étant des surfaces d’érosion ou des terrasses marines, on y démontre qu’il s’agit
30

des pédiments (conformément au contour, pente, association, position au-dessous
des inselbergs etc.). En même temps on fait, pour la première fois au plan
international, une différence entre les glacis et les pédiments (Pedimentele din
Dobrogea / Les Pédiments de Dobrogea, 1983). On mentionne aussi une synthèse
plus récente: (Pediments and glacis / Les Pédiments et les glacis , dans „Revista de
Geomorfologie” / „Revue de Géomorphologie”, I, 1997, Bucarest, pp.67-74, avec
une carte, en Roumain et Anglais).
7. Le problème de l’évolution des vallées. L’évolution des vallées
carpatiques a constitué une préoccupation relativement permanente de l’auteur,
qui a réussi de refaire en détail les anciennes directions d’écoulement. Ainsi, par
exemple, dans le compliqué bassin du Lăpuş, incluant le Săsar, ont été identifiées
des dizaines des captages des eaux, des grandes ou petites dimensions, déjà
réalisées ou en cours d’être réalisées (1962). On a procède d’une manière similaire
dans le cas de la Dépression de Chiusbaia. Pour ce dernier cas, V. Mihăilescu
écrivait: „c’est le cas de la petite dépression de Chiusbaia (Gr. Posea, Probleme de
Geografie / Problèmes de Géographie, vol. V, 1957) ou l’érosion a mis au jour des
dépôts qui couvrent une dépression sculptée dans des formations oligocènes en
partie fossilisées par des laves andèsitiques. L’histoire du relief épigénétique est
plus compliquée et donne à l’auteur l’occasion d’analyser l’évolution du réseau
hydrographique original déterminé par des conditions locales spécifiques”
(V. Mihăilescu, Geomorphological Problems of Carpathians, Varsovie, 1966,
pp. 17-18).
Des nouveaux arguments ont été trouvés pour l’antécédence de la vallée
de Buzău (Nature, nr. 3, 1959) et aussi pour l’évolution de la vallée de Nera
(Depresiunea Bozovici / La Dépression Bozovici, dans Probleme de Geografie /
Problèmes de Géographie, vol. VIII, 1960) ou pour le Défilé du Danube (Analele
Universităţii din Bucureşti / Les Annales de l’Université de Bucarest, nr. 37, 1963;
Nature, nr. 1, 1964 et Monografia Dunării / La Monographie du Danube, 1967).
Dans le cas du Défilé, les recherches faites, à l’aide du collectif des
géomorphologues de la faculté nous ont conduit vers la coagulation d’une nouvelle
théorie sur la captation, c’est à dire: il existait une seule ligne de partage des
eaux au-delà des Portes de Fer actuelles,
où c’était produit la captation placée, en
temps, après la 8-ème terrasse (260 m) 1 , mais avant la 5-ème terrasse (100 m);
l’attraction des eaux vers la Dépression Panonique, dans ces temps, est expliquée
par un bilan hydrologique négatif. Dans les études sur le Danube sont mentionnées
aussi quelques traces sures des vallées situées au niveau de la surface d’Almăj.
Du moment ou cette surface (équivalente avec la pédiplaine carpatique) descend
ses origines jusqu’au tortonien, il résulte que ce sont les plus anciennes traces des
vallées signalées dans notre pays. On cite: „il résulte par conséquent que les
vallées respectives (il s ‘agit des vallées Răchita, Bersu, Rudăria Mică) sont
antecedentes, héritées de la surface d’Almăj même” (1963, Analele Universităţii
din Bucureşti seria geologie – geografie / Les Annales de l’Université de Bucarest,
1 En fait, le niveau des épaulements carpatiques (320 m d’altitude absolue).
31

série géologie – géographie, nr. 37, p. 96). Jusqu’au présent, l’ancienneté des
vallées saisie chez nous, concrètement, ne dépassait pas la surface Râu – Şes et
ses équivalents. Ultérieurement, l’étude de l’évolution du Danube a été continuée
dans la Plaine Roumaine (Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei Române / Des
Aspects de l’évolution du Danube et de la Plaine Roumaine, 1984, Câmpia
Bărăganului / La Plaine de Bărăgan, 1989). Le problème du passage du Danube
sur le Champ Hagieni restait en suspense depuis les premières approches faites
par Gh. Murgoci et G. Vâlsan. Gr. Posea a résolu ce problème, par une
approche minutieuse de l’évolution de la Plaine Roumaine sur des types et
sous-types des plaines et en démontrant l’existence d’un glacis piedmontan
predobrogéen (du Dobrogea de Sud vers la Plaine Roumaine, avec un drainage
local vers
Carasu) sur lequel c’est produite une captation par le déversement du
Danube seulement aux niveau de la terrasse I (t.1).
En 2005 a été publié le V-ème volume du Traité de Géographie de la
Roumanie dans lequel est presque acceptée l’idée de l’antécédence pour le Défilé
du Danube, dans le chapitre signé par le géologue P. Enciu (p. 490) (coopté comme
auteur par le directeur de l’Institut de Recherches Géographique, Dan Bălteanu,
sans mon avis), qui n’ont pas l’expérience nécessaire pour sélectionner les critères
regardant l’antécédence et le captage,
même si Enciu a réalisé une excellente thèse
de doctorat
(2007) sur le Pliocène et le Quaternaire de l’ouest du Bassin Dacian; les
interprétations d’ordre géomorphologique sont peu réelles. Nous restons, avec nos
arguments, en faveur de l’idée de captation par déversement (voire point 3 du
volume mentionné, pp. 491-492).
Une nouvelle contribution sur l’évolution d’une grande vallée de notre
pays fait références au Mureş. Pour la première foi sont presentés des arguments
qui indiquent le transpercement du rivière dans le Bassin de Transylvanie beaucoup
après la formation des vallées dans la Dépression de Haţeg (peut-être Petroşani,
aussi). Son bassin hydrographique actuel de Transylvanie était divisé entre Olt et
Someş (Depresiunea Sălişte / La Dépression de Sălişte, 1968). Le défilé du Mureş
de Lipova est prouvé comme formé par antécédence (Probleme de geomorfologia
României / Problèmes de géomorphologie de la Roumanie, 1969, pp. 25-31),
contrairement aux théories antérieures (R. Ficheux, 1934, Gh. Pop, 1947).
L’évolution du Mureş dans la plaine de l’Ouest a été déchiffrée en refaisant les
cônes de déjection et leurs succession au cours du temps (1990, dans Câmpia
Banato – Crişană / La Plaine du Banat – Crissane, et Câmpia de Vest a României
/ La Plaine de l’Ouest de la Roumanie, 1997, p. 312). La même méthode de
l’analyse des cônes de déjection, combinée avec des autres arguments a été utilisée
pou refaire l’évolution des Someş, Tisa, Crasna dans la zone de plaine (La Plaine
de l ‘Ouest de la Roumanie, 1997, pp. 53-55). En utilisant des méthodes
paléogéographiques, l’auteur a réussi de reconstituer l’évolution des vallées dans la
plaine de l’Ouest, spécialement pour Someş – Tisa et Mureş (La Plaine de l ‘Ouest
de la Roumanie,
1997, p. 126) et l’évolution du Danube dans la Plaine Roumaine
(Aspecte
ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei Române / Des Aspects de l’évolution du
Danube et de la Plaine Roumaine, „Terra”, I, 1984).
32

Des nouveaux aspects sont démontrés aussi dans l’évolution du réseau
hydrographique entre Cluj et Huedin, notamment: un ancien écoulement du
Hăşdate du côté du bassin de la vallée de Floreşti, ce que prouve la grande
ancienneté des Gorges de Turda; un écoulement de la vallée Iara vers Someş,
l’écoulement
d’Agârbiciu vers Căpuş et l’antécédence des vallées Nădăşel, Popeşti
et Chintău (Aspecte de relief din jurul Clujului / Des aspect de relief autour de
Cluj, 1962, Analele Universităţii din Bucureşti / Les Annales de l’Université de
Bucarest, nr. 32, pp.125-126).
Les
recherches et observations faite par l’auteur dans un plus grand nombre
des places
du pays l’ont conduit vers l’énonciation d’une loi plus générale en ce
qu’il concerne l’évolution des principales vallées carpatiques (Antecedenţă şi
captare la văile transversale carpatice / Antécédence et captation pour les vallées
transversales carpatiques, 1967). Il s’agit du fait que les vallées des Carpates
Orientales jusqu’à Dâmboviţa, inclusivement, son en principal antecedentes,
pendant que dans le reste des Carpates les vallées principales se sont formées par
captations. Le phénomène est explique par la structure géologique, les
mouvements tectoniques, etc. Ainsi, les Carpates Orientales se sont élevés
seulement de l’intérieur vers l’extérieur, les eaux étant attirées en permanence par
le niveau de base d’en avant. Par contre, les Carpates du Sud et Occidentaux se
sont élevés en blocs plus ou moins individuelles, les rivières courantes étant
attirées périodiquement par le niveau de base du côté de Transylvanie ou Pannonie,
soit de la Dépression Getique. C’est pour la première fois quand une telle sorte de
généralisation à caractère de loi a été formulée.
Le problème de l’évolution des vallées a été abordée aussi par des études
de synthèse sur la Delta du Danube (1969), les Portes de Fer (1969) et la vallée
de Buzău (1971). Dans le dernier cas il est montré le rôle de l’antécédence pour
la zone des montagnes et des captations par déversements à l’entrée du Buzău
dans la Plaine Roumaine; l’évolution est aussi suivie pour les Sous Carpates, avec
des nouveaux arguments (les cailloutis de l’age villafranchiens), infirmant la
captation de Cislău; la source de Cricovul Sărat a coulé vers Buzău (Posea, 2005,
p. 248).
Un nouvel aspect est l’étude de la dynamique de la plaine alluviale de
Buzău (1969, Glissements, méandres et…) dans les conditions des soulèvements
néotectoniques, de la tendance de faire des méandres et de l’évolution des
versants surtout par des glissements de terre; les méandres sont barrés à cause des
glissements qu’empêchent leur déplacement vers latéral mais la rivière érode
agressivement les fronts des glissements (si les bords ne sont pas bien consolides
par des digues), en produisant leurs déclenchements latéraux périodiques.
Une ample synthèse de l’évolution des vallées par des régions
géomorphologiques est faite dans „Geomorfologia României / La
Géomorphologie de la Roumanie”, le chapitre XIII: Le réseau des vallées de
Roumanie, 2003 et 2005).
8. Le problème des terrasses. Une nouvelle cause de formation des
terrasses est formulée: „par le déplacement latéral de la rivière avec un certain
33

angle de creusement” („Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş”, 1962, p. 175 et
„Terasele Lăpuşului / Les Terrasses de Lăpuş”, 1956, Studii şi Cercetări de
Geografie / Etudes et Recherches de Géographie, p. 110). L’explication est aussi
donnée dans
un mode graphique, sur deux chemins, du quel résultent les terrasses
bilatérales ou seulement unilatérales. Le problème devient très important pour le
raccord des terrasses tant en profil longitudinal qu’en profil transversal. La
compréhension des ces causes conduit à l’exclusion des raccords erronés, qu’ont
été souvent faites dans notre pays et dans l’étranger. Le problème a été repris plus
récemment par H. Grumăzescu dans les Sous-Carpates de Courbure, dont on cite:
„il faut remarquer, pourtant, que, pendant la première phase et pendant la
deuxième, aussi, l’érosion latérale n’actionne pas séparément de celle verticale,
mais se produisent simultanément. Le cours d’eau, dans le même temps avec sa
déviation vers l’un des versants s’approfondit graduellement, fait remarqué aussi
par autres chercheurs scientifiques (Gr. Posea, 1962)
s grands lesquelles, par rapport au moyennes, affectent des régions
plus haut
s rapports des terrasses avec les glacis, la structure,
etc.). Comme origine, on a concrétisé pour la première fois la genèse climatique
des terrasses des dépressions Sibiu, Sălişte, Făgăraş, Copalnic, Braşov,
Gheorg
2 ”.
Surtout dans le domaine de la méthodologie du raccorder et de préciser le
nombre des terrasses, on peut mentionner l’établissement de la possibilité que
certaines terrasses aient deux niveaux, c’est à dire les terrasses I et II. L’étude a été
faite sur la vallée de Someş: „un fait essentiel, qu’il faut souligner, est que la
terrasse I constitue en réalité un complexe formé par deux niveaux … ; ils ne
peuvent pas être nettement sépares car ils passent d’une à l’autre dans beaucoup
des places (1962, p. 130)”. „l’explication est liée de la formation et l’évolution du
profil longitudinal de la plaine alluviale; il s’agit du fait que la rivière, en réalisant
son profil d’équilibre exerce, quand même, dans les limites d’une amplitude
verticale de quelques mètres, une série des déplacements latérales avec des faibles
creusements, d’autres fois elle déplace périodiquement ses secteurs d’érosion et
d’accumulation, etc. Tous se sont imposées surtout par les variations du débit (les
crues les plu
es et plus étendues) et par les conditions locales. Le problème se met, de
point de vue génétique, pour les terrasses supérieures aussi, sans que les respectifs
niveaux puissent être délimités. A cette cause là …, les altitudes des terrasses ne
sont pas les mêmes pour les deux bords de la vallée” (Aspecte de relief din jurul
Clujului / Des aspects du relief autour de Cluj, 1962, Analele Universităţii
Bucureşti / Les Annales de l’Université de Bucarest, seria geol. – geogr, nr. 32,
p. 135).
On a étudie beaucoup d’autres aspects concernant les terrasses (leur
origine, classifications, âge, le
hieni (1967, 1969, 2005, p. 323, dans Geomorfologia României / La
géomorphologie de la Roumanie, 2005), quant à l’âge, on a montré, tout comme
une nouveauté, que les terrasses du Danube se sont formées pendant les
oscillations anaglaciaires et cataglaciaires („le creusement se produisait pendant
2
En fait, Gr. Posea a remarqué ce chose en 1956 (Studii şi cercetări de Geologie –
Geografie / Études et recherches de Géologie – Géographie, 1956, nr 1-4, p. 110).
34

l’anaglaciaire
jusqu’au maximum du glaciaire …”, „Terra”, 1, 1984, p. 5). Quant
aux contributions concernant les classifications et la typologie des terrasses, on
souligne seulement: la délimitation des « glacis-terrasses » et des surfaces
terminales de colmatage (avec l’aspect de terrasses), dans la Dépression de Braşov
(1981, pp. 28-30), l’introduction du terme de « terraces-repères » pour les
terrasses de 90-110 m et 30 m (Relieful României / Le relief de la Roumanie, 1974,
p. 141) et aussi de « systèmes territoriaux des terrasses » (idem, p. 164). La
différenciation des systèmes territoriaux a été approfondie au niveau régional
dans les plaines de Târgovişte – Ploieşti (Terasele din Câmpia Târgoviştei / Les
terrasses de la Plaine de Târgovişte, dans Memoriile secţiilor ştiinţifice, 2, 1983,
publié en 1985) et Câmpia Vlăsiei / La plaine de Vlăsia (Contactul Câmpiilor… /
Le Contact des plaines … , dans Problèmes de Geomorfologie …, 1988). Dans la
dernière œuvre on se met aussi le problème des terrasses-plaines alluviales avec
des arbres fossiles qu’existent au long des rivières Ialomiţa ou Argeş, mais aussi
Someş (1978), indiquant une longue période alluviale et pluviale pendant
l’holocène.
On a déchiffré et ordonné les systèmes des terrasses de la Plaine
Roumaine, le système du Danube
des influences climatiques) sont dans la Plaine
Roumain
3 , le système du contact avec les Sous Carpates,
le système de l’Argeş inférieur et le système Siret – Prut (Terasele din Câmpia
Târgovişte – Ploieşti / Les terrasses de la Plaine de Târgovişte – Ploieşti, dans
Memoriile secţiilor ştiinţifice, 1983, seria IV, t. VI, nr. 2, Edit. Academiei), on a
raccordé toutes les terrasses de la Plaine de l’Ouest et on les a ordonné dans des
systèmes locaux (Câmpia de Vest a României / La Plaine de l’Ouest de Roumanie,
1977), le système de Someş (avec les rivières Crasna et Ier), des Rivières Criş,
Mureş et Timiş (idem, p.42).
Les terrasses de Roumanie sont étudiées aussi en synthèse sur tous les
aspects (1973, 1974): nombre, genèse, raccordements, différenciations régionales
et en altitude, etc. Les secteurs où les différentes causes génétiques se sont
évidement imposé ont été mieux délimitées. Ainsi, les terrasses prédominant
eustatiques (mais aussi avec
e, les terrasses tectono-climatiques dominent dans les Carpates,
Sous-Carpates et les terrasses supérieures de Transylvanie, le Plateau de la
Moldavie et de piedmonts; les terrasses strictement climatiques (dans les
dépressions de Făgăraş, Copalnic et autres) ou tectoniques ont une extension
restreinte à des petites régions. En fonction d’une entière série des caractéristiques
on a séparé six systèmes territoriaux des terrasses: carpatique, sou carpatique,
3
Dans le volume V du Traité de Géographie de la Roumanie, Éditions de
l’Académie, 2005, p 494, sont indiquées 8 terrasses en Olténie, par P. Enciu, introduit
comme auteur, sans mon avis, par le directeur de I.C.G. Dan Bălteanu.
Nous avons argumenté, plusieurs fois, que le Danube est entré (c’est formé) en
Olténie seulement à partir de la terrasse 5 (100-75 m altitude relative), opinion que nous
gardons (d’ailleurs, dans le volume cité, pages 494-495, la terrasse 2 manque; la faute
respective ne m’appartient pas); ce qu’il est indiqué comme les terrasses t7 et t8 sont en fait
des restes du Piedmont Gètique.
35

moldo-transylvain, danubien, banato-someşean et dobrogéen. Comme un fait très
important, sont indiquées deux terrasses repères (30-40 m et 90-115 m) pour
presque tout le pays. Dans le même temps on souligne, pour les recherches
prochaines, la nécessité de carter et raccorder les terrasses complexes d’une
manière individuelle.
En ce qui concerne la structure des terrasses on montre la possibilité de
sa transformation ultérieure à cause des processus de pente qui conduisent vers
„la retraite des versants en délimitant leur charnière.” … „Comme ce processus est
actif aussi sur les fronts des terrasses, l’ancienne ligne du bord de la terrasse recule
dans le même sens … Ainsi, à partir de l’ancienne terrasse on naître un gradin peu
incline qu’indique l’étape et le niveau de la terrasse mais qui n’a pas été, luimême,
créé par les actions d’érosion et alluvionnaire de la rivière” (Depresiunea
Bozovici / La Dépression de Bozovici, 1961, pp. 52 et 46). Dans le même sens est
expliquée la terrasse supérieure de la rivière Someş: „En réalité, il s’agit d’un
gradin formé par le retrait du versant de Feleac, parallèlement avec lui-même,
ayant comme base locale de dénudation la surface même de la terrasse de 100
m” (Aspecte de relief în jurul Clujului / Des aspects du relief autour de Cluj, 1962,
Analele Universităţii Bucureşti / Les Annales de l’Université de Bucarest, seria
geol. – geogr, nr. 32, p. 170).
Des nouvelles contributions sont élaborées pour préciser l’origine de la
couche d’argile située à la partie supérieure des terrasses, en général, et
spécialement des celles du Lăpuş. Apres l’analyse des toutes les origines possible
on a conclu: „La plus grande majorité de cette argile est d’origine alluviale. Elle se
déposait aux crues exceptionnelles des eaux. Les conditions du climat peuvent
favoriser la perpétuation des hauts débits pendant des périodes de temps très
longues. En plus, des formations déposées pendant les hauts débits, la végétation
abondante, les formations diluviales remaniées et la poussière retenue par
l’humidité de plaine alluviale ont aussi contribué à la formation et
l’épaississement de la couche d’argile” (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962,
p. 170).
Une origine similaire est acceptée aussi pour l’argile fine située à la
surface des piedmonts. On cite: „une partie de l’argile fine située au présent audessus
des piedmonts semble être déposée dans le même temps (le périglaciaire)
comme des matériaux diluviaux emportés par les eaux des versants voisins et
dispersés comme une couverture sur les piedmonts qu’étaient détruits en bonne
partie” (Piemonturile din Ţara Lăpuşului / Les Piedmonts du Pays de Lăpuş, dans
Probleme de Geografie / Problèmes de Géographie, vol. VI, 1959, p. 162). C’est
une contribution à l’idée que les formations lœssoides de Roumanie peuvent être,
en grande mesure, d’origine alluvio-proluviale.
Un problème souvent négligé dans les œuvres de géographie régionale
est le passage des surfaces d’érosions vers les terrasses. Généralement, il
manque. Mais dans le „Pays de Lăpuş” ce problème est abordé directement dans
un chapitre séparé ayant le
titre „Le rapport de la terrasse VI avec le niveau
immédiatement supérieur et le début de l’organisation du réseau hydrographique du
présent dans la dépression” (p. 160). Évidemment, dans ce cas le problème est
36

ésolu pour les conditions locales, mais le fait de le mettre en expression devient
d’importance générale. On montre, ainsi, que la terrasse la plus âgée (terrasse VI)
n’est pas typique mais elle représente les restes d’une surface „que naquit en bas
des grands cônes piedmontanes et pourrait affecter même les interfluves. Elle a été
nivelée pendant le temps que le réseau hydrographique de la dépression soit en
formation et quand était modelé, surtout dans le matériel du piedmont, un large
couloir ayant l’aspect de plaine d’alluvions. … Son aspect et sa position …
n'indiquent pas une vraie terrasse, mais surtout une agglomération de matériaux
localement aplanis comme une surface qui est restée totalement ondulée et avec
une pente transversale appréciable” (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş,
1962, p. 148). Vers l’amont, cette terrasse est corrélée avec un niveau d’érosion
(„le niveau piedmontan inférieur”): „dans la Dépression de Lăpuş le niveau passe
facilement vers
la terrasse VI, laquelle, à d’autre, lui correspond comme forme
acumulative
corrélée” (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962 p. 121, voir aussi
p. 164) . Vers l’aval, la terrasse est corrélée avec un autre piedmont situé à la sortie
de la rivière de défilé (le „Piedmont Poştei”, p. 178). Ce fait a d’importance pour
l’explication du mécanisme compliqué et de longue durée du passage de la phase
du piedmont dans la phase des terrasses. Ce problème de l’érosion des
piedmonts à leur partie d’en haut et de la formation concomitante des terrasses,
dans leur partie moyenne et inférieure, élargies jusqu’à la dimension des
plaines piedmontanes a été vérifiée plus tard par des autres recherches
(D. Paraschiv, 1965; L. Badea, 1967). Grigore Posea analyse plus en détail les
possibilités locales qui peuvent conduire vers la multiplication des niveaux
d’érosion pendant cette période de passage, le croisement en ciseaux des
certains niveaux, etc. („Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş”, 1962 p. 63 et 164). Il
arrive même à un schéma général. On cite: „la surface d’érosion …présente, en
fonction des conditions locales, plusieurs aspects…Le schéma général de
l’évolution pendant cette période reste comme indiqué plus en avant et paraisse
d’être le même pour les zones des bordures piedmontanes similaires” („Ţara
Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş”, p. 164). Plus récemment, Gr. Posea a démontré que
la terrasse VIII du Danube dans le Défilé est, pratiquement, le niveau des
épaulements carpatiques.
9. Les terrasses marines de Dobrogea. Beaucoup des chercheurs
étrangers et roumains qu’ont étudié le littoral de La Mer Noire ont eu des opinions
équivoques en ce que concerne les terrasses au long du secteur roumain (les
terrasses existent dans le reste). Les plus nombreux ont évité de se prononcer ou ils
ont admis leur existence. Gr. Posea („Terase marine în Dobrogea? / Des terrasses
marines en Dobrogea?”, 1980) analyse les gradins qu’étaient interprétés comme
des terrasses, les mouvements épirogéniques de Dobrogea de l’Est (négatives) et
les mouvements eustatiques de la Mer Noire. En conclusion, il rejet l’idée des
terrasses maritimes, en montrant que les gradins respectifs sont en fait des restes
des surfaces de pédiments coupées par la mer en régression ou par le Danube aux
altitudes très diverses. Ainsi, il a résolu un problème essentiel pour la morphologie
37

de Dobrogea. Des traces des terrasses existent au-dessous du niveau présent de la
Mer Noire.
10. La cartographie géomorphologique, considérée la méthode
fondamentale de la géomorphologie, est devenue, au présent, une des
préoccupations les plus importantes pour les géomorphologues. Dans notre pays,
les premières préoccupations théorétiques dans ce domaine et le premier système
de cartographie théoriquement documenté ont été publiés en 1964 et 1966
(Gr. Posea, N. Popescu, „Harta geomorfologică generală / La carte
géomorphologique générale”, dans Analele Universităţii Bucureşti / Les Annales
de l’Université de Bucarest, nr. 1, 1964; Gr. Posea, „Cu privire la o metodologie
unică a hărţii geomorfologice generale / Sur une méthodologie unique de la carte
géomorphologique générale”, „Natura”, nr. 2,
1966). Pour illustrer l’importance
donnée
par l’auteur à ce problème, on cite: „la carte géomorphologique, sa légende
et les principes de la cartographier deviennent une méthode de base pour la
recherche géomorphologique. On peut exagérer un peu, mais nécessairement, pour
dire que la carte
géomorphologique, sa cartographie, sont les bases concrètes de la
géomorphologie sur lesquels toute la théorie doit être construite. Mais ce fait a été
peu compris
et par conséquent on n’a pas accordé l’attention nécessaire pour
trouver des principes et créer une légende qu’y soit le support pour réaliser la carte
géomorphologique” (Gr. Posea, „Natura”, nr. 2, 1966, p. 67). Sans entrer dans les
détails de la méthode et la théorie développées dans ce domaine, on mentionne ici
seulement l’idée générale: „le contenu de base de la cartographie doit être constitué
par la découverte et la restitution exacte des surfaces ayant des âges et des
genèses différentes, dont l’interprétation combinée nous donne la possibilité de
déduire les aspects essentiels et variés du relief qu’elles représentent” (Gr. Posea,
N. Popescu, Harta geomorfologică generală / La carte géomorphologique
générale, dans Analele Universităţii Bucureşti / Les Annales de l’Université de
Bucarest, nr. 1, 1964, p. 114). L’application de ce principe a été acceptée, du début,
par quelques géographes seulement pour les régions des montagnes. Au présent,
quand les recherches ont prouvé que les régions des piedmonts et même des plaines
(voire, par exemple, les Etudes de E. Liteanu et al.) sont composées d’une
multitude des surfaces morphologiques d’âges et même des genèses très
différentes, ce principe s’impose de plus en plus dans la cartographie
géomorphologique (voir aussi Tipurile de relief major din Câmpia Română –
probleme practice / Les types du relief majeur de la Plaine Roumaine – des
problemes pratiques, „Terra”, nr. 1, 1987).
La justesse des principes de cartographie développés par Gr. Posea et ses
collaborateurs résulte, parmi les autres, du fait qu’ils avaient leur origine dans la
pratique de l’étude des certaines régions complexes, comme le Pays de Lăpuş,
pour lequel a été faite la première démonstration („Harta geomorfologică a
Depresiunii Copalnic 1 : 50 000 / La carte géomorphologique de la Dépression de
Copalnic à l’échelle 1 : 50 000”, dans Analele Universităţii Bucureşti / Les annales
de l’Université de Bucarest, vol. Geol. – Geogr., nr 1, 1964). D’ailleurs, une série
des commissions de l’Union Internationale de Géographie qui ont conçu des
38

légendes pour l’unification de la cartographie géomorphologique sont restées, en
grande partie, fidèles à nos principes (1964).
En forte connexion avec les principes de la cartographie géomorphologique
on a adopté aussi la conception de l’évolution palèogéomorphologique, opposée
à la conception davissiene des poly-cycles (Geomorfologie / Géomorphologie,
1974, p. 25).
11. Le problème des surfaces d’érosion a été abordé, avec des
nouvelles contributions, dans des œuvres différentes (Ţara Lăpuşului / Le Pays de
Lăpuş, 1962; Depresiunea Bozovici / La Dépression Bozovici 1961; Aspecte de
relief din jurul Clujului / Des aspects du relief autour de Cluj, 1962; Defileul
Dunării / Le Défilé du Danube, 1963, 1964, 1967; Une surface poly-génétique…
1964; Podişul Huedin – Păniceni / Le Plateau Huedin – Păniceni, 1978, Asupra
suprafeţelor şi nivelelor morfologice din sud-vestul Transilvaniei /Sur les surfaces
et niveaux morphologiques du Nord-Ouest de la Transylvanie, 1969; Relieful
României / Le relief de la Roumanie, 1974; Subcarpaţii Măţăului / Les Sou
Carpates de Măţău, 1993; The planation surfaces in Piatra Craiului / Les surfaces
d’érosion de Piatra Craiului, 1997 et 1998 – en roumain); Suprafeţele şi nivelele
de eroziune din România / Les surfaces et les niveaux d’érosion en Roumanie,
1997; Suprafeţele şi nivelele
de eroziune din Alpi şi Carpaţi / Les surfaces et les
niveaux d’érosion d’Alpes et Carpates, 1999; Geomorfologia României / La
géomorphologie de la Roumanie, 2002, 2005). Toute une série des surfaces ont été
étudiée et leurs âges ont été établis: quatre surfaces dans les montagnes et l’aire
dépressionnaire du nord du pays, trois dans la région du Cluj, trois dans les
Montagnes d’Almăj et la Dépression Bozovici, trois dans le Sud-ouest de
Transylvanie, quatre ou cinq dans les Carpates entre Piatra Craiului et Baiu.
Ce qu’on peut remarquer comme de très particulière est la manière
d’approcher ces surfaces, en quelque sorte différente de la majorité des études
publiées dans notre pays jusqu’en 1962. Les surfaces ne sont plus considérées des
formes de base qui donnent l’aspect caractéristique du relief actuel mais comme
méthode de „poursuivre les étapes de développement du relief pendant des très
longues périodes du temps…” (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, p. 54).
„ De vrais, pour la majorité des régions on ne peut pas parler aujourd’hui de
surfaces de dénudation dans le vrai sens du mot ou de formes d’érosion dans
l’ancienne acception (des pénéplaines)” (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962,
p. 55). „Il s’agit plutôt des étapes différentes d’évolution dont lesquelles ils sont
restés les vestiges des reliefs anciens ou des reliefs hérites. La plupart elles n’ont
pas été des pénéplaines même au temps géologique et se présentent aujourd’hui
comme des niveaux des interfluves, des collines isolées ou des crêtes…” (Ţara
Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, p. 55). Toutes ces formes de relief, ainsi que
les formes exclusivement tectoniques doivent être considérées „à l’échelle du
développement paléomorphologique” de la region (idem, p 55). On y résulte ainsi
la nouvelle conception d’aborder les surfaces d’érosion, pas comme un problème
pour soi même mais subordonné au développement du relief, comme des points
d’appui pour refaire l’histoire du relief d’aujourd’hui.
39

Mais, en parlant de l’importance des surfaces comme des étapes marquant
le développement, on ne prend cet aspect comme étant
absolu; ainsi on cite de
nouveau:
„toutes les étapes, soit-elles anciennes ou nouvelles, se trouvent intégrées
dans l’unité du relief de la region au présent, et dans cette unité on peut distinguer
plusieurs groupes des formes…. ; ces formes sont, à nos jours, plus évidentes que
les étapes du développement” (Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, p. 53).
Par conséquent, il résulte clairement le mode
historique d’aborder le
développement
du relief, en opposition avec la conception classique des polycycles
géomorphologiques.
Les œuvres de Gr. Posea sont les premières publiées chez nous après 1944
dans lesquelles est développé le problème des surfaces d’érosion dans un mode
aussi complexe. Il analyse, en faisant des différenciations, le rôle de la tectonique,
la structure, le climat qui ont conduit à la formation de chaqune des surfaces ou qui
ont coexisté au long des périodes de liaison entre les étapes. La variabilité des
conditions pour chaque surface et étape résulte de l’analyse au concret de tous les
témoins géologiques, de relief et paléontologiques qu’on peut trouver. Ainsi, à
partir de la surface coupant le massif Preluca on peut retenir la conclusion générale
qu’elle a été modelée dans les conditions tectoniques pendant lesquels „la somme
des mouvements verticales, positives et négatives, était relativement équilibrée”, et
„le type du climat existant pendant la sculpture de la pénéplaine ne pouvait être
qu’entre les climats équatoriaux et du déserts… ” (idem, p. 59). Du même, on y
résulte que ces conditions étaient présentes dans toutes les régions carpatiques au
jour de ces temps et que „pendent le développement ultérieur du relief de la region
et même dans tout la region des Carpates n’ont pas existé telles des conditions
optimes pour la formation des pédiplaines” (idem, p. 59). Ces sont les raisons pour
lesquels on a conclu, pour la première fois, que cette surface est la plus unitaire
autour des blocs cristallins carpatiques et qu’on peut la nommer „la pénéplaine
carpatique” (p. 59). Plus tard, on l’a nomme „la pédiplaine carpatique” (1974).
En même temps il montre que le bloc pénéplainé „ avait l’aspect des unités bases et
plats” ( p. 58), donc il ne s’agit pas d’une seule unité mais des plusieurs, et ce fait
coïncide avec l’idée, plus nouvelle, des pénéplaines locales ou des pédiments
développés sur les blocs mais réunies, en temps, plutôt par abrasion, et fossilisées
par les transgressions répétées (éocènes, oligocènes et même jusqu'à tortonien),
dans une unité de pénéplaine des Carpates cristallins (voire Defileul Dunării –
suprafaţa Almăjului / Le Défilé du Danube – la surface d’Almăj ou Relieful
României / Le relief de la Roumanie, 1974 et autres).
En autre que la forme de pénéplaine, il nous reste de ces temps
jusqu’aujourd’hui comme des aspects essentiels, les reliefs des horsts et failles (par
exemple le horst Preluca – Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, pp. 60 et 263,
ou le horst et les failles d’Almăj – Depresiunea Bozovici şi Defileul Dunării /
Dépression de Bozovici et le Défilé du Danube).
Pour la surface de pré-tortonien on met l’accent sur deux autres aspects;
on y cite: „La plus grande importance de cette période pour la morphologie du Pays
de Lăpuş est la dénudation de même les couches de Hida, respectivement leur
épaisseur et caractères pétrographiques et structuraux lesquelles, par leur grande
40

perméabilité et cohésion relative vont résister de plus à l’érosion et imposeraient
une évolution morphologique latérale par le recul permanent de la bordure du Nord
sur la forme d’un abrupt. Les formes de relief ainsi déterminées et crées
ultérieurement constitueront une caractéristique essentielle pour le relief du
présent” (p. 64). On montre aussi, pour le même temps que „à partir du tortonien,
ils se soient changes, du même, le cadre morphotectonique et les conditions
morphoclimatiques du modelage… le modelage tendre vers une érosion du type
piedmontan”
surface”, „les conditions de
modelag
(voire,
Rouman
1 (p. 64). Les deux conclusions ont été prouvées comme étant valables
aussi pour des autres régions du pays.
La surface la plus nouvelle et plus élargie, nommée du Pays de Lăpuş,
pose, par le relief préserve jusqu’au présent, des problemes encore plus complexes.
La modalité d’aborder et déchiffrer cette complexité résulte même seulement des
sous titres mentionnes dans l’œuvre au chapitre respectif: „les niveaux pliocènes
(de la surface)”, „les rapports paléogéographiques”, „l’importance du volcanisme
pour le relief”, „le rapport entre le volcanisme et les niveaux d’érosion”, „l’âge de
la surface”, „des aspects généraux du relief de la
e (le climat, le relief majeur, le niveau de base, la pétrographie”,
„l’évolution ultérieure de la surface” (pp. 64-88).
Cette manière complexe et, en même temps, sélective d’aborder le
problème des surfaces d’érosion prouve que les œuvres respectives dépassent la
période plus ancienne de comprendre ces formes regardées tout au plus comme des
étapes morphologiques de l’évolution du relief; on passe dans une nouvelle étape,
en interprétant leur genèse, en déchiffrant les multiples combinaisons de leurs
causes, les différentes tendances d’évolution du relief et refaire ainsi l’histoire
réelle, pas celle davisienne, de la formation d’une region ou même d’une surface
d’une region. En outre, cette condition a conduit l’auteur vers l’idée de poser,
parmi les premiers dans notre pays, le problème des surfaces polygénétiques
par exemple, Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş, 1962, pp. 57, 72, 73, 86,
ou Une surface polygénétique dans les Carpates Volcaniques du nord de la
ie, 1964). Récemment, Gr. Posea a présenté un étude sur les surfaces des
Carpates de la Courbure (Analele Universităţii Spiru Haret, seria Geografie, nr. 1,
1998 / Les Annales de l’Université Spiru Haret, série Géographie, nr. 1, 1998) et
une nouvelle synthèse sur les surfaces d’érosion pour le territoire entier de la
Roumanie, en utilisant une bibliographie de plus de 100 articles (Suprafeţele de
eroziune din România / Les surfaces d’érosion en Roumanie, en roumain et anglais,
dans Revista de Geomorfologie / La Revue de Géomorphologie, 1997).
12. Les glissements de terre ont constitué unes des plus constantes
préoccupations, inclusivement par l’aspect d’indiquer des solutions pour prévenir
leur déclenchement ou pour freiner les glissements mobiles. On cite: „ Problema
alunecărilor şi a căilor de comunicaţie / Le problème des glissements et des voies
de communications” (1969), une etude dans les Carpates
du flysch, avec des
aspects concrètes
au long de la vallée de Buzău, en indiquant le mode local dans
1 Avec le sens de glacis d’érosion
41

lequel les tracés du chemin de fer ou de la route ont influencé le déclenchement des
glissements de terre. Dans le même temps, ont été indiqués des tracés plus stables
de ce point de vue, mais qui nécessitent plus des ponts (un certain nombre a été
déjà construit). De même, l’emplacement des ponts a été étudié du point de vue de
l’érosion et alluvionnements produits par la rivière.
Dans un article (1974) „Măsuri generale de frânare a marilor alunecări
din zona flişului de la Curbură / Des mesures générales pour le freinage des
grandes glissements de terre dans la zone du flysch de la Courbure” les
glissements de terre sont traités dans un contexte plus général, en insistant sur
l’absence d’un drainage hydrographique de surface bien organisé, qui est la cause
des infiltrations des eaux dans le souterrain. Par conséquent, une des mesures les
plus urgentes et de base est constituée justement par la création d’un bon drainage
superficiel, mais implémenté dans le territoire d’une manière plus naturelle que
possible. On a ajouté aussi des autres mesures différentiables au temps et dans
l’espace (au contact du glissement avec le lit de la rivière, dans la zone du
détachement des matériaux et sur le corps du glissement).
Par l’étude complète du glissement de Nehoiu (1972) on indique le mode
concret les œuvres à accomplir pour la prévention des nouveaux déclenchements.
Dans des autres ouvrages ont été abordés des problèmes théoriques comme
par exemple les types des glissements au long de la vallée de Buzău (1970); dans
ce cas on précise aussi l’existence des glissements anciens, périglaciaires, leur
rapport avec les cailloutis de pente et leur dégrée de stabilité au présent. Des autres
aspects théoriques principaux sont précisés dans deux articles présentés dans un
volume pour le Congres UIG à Moscou (1976). Ils ont été abordes aussi les
expériences dans le terrain sur des grandes glissements en Roumanie (voire la
communication présentée au Symposium International, en 1984, publiée en
Cercetări de geografie pentru îmbunătăţiri funciare / Recherches géographiques
pour des améliorations foncières, I.C.G). J’ai fait des études pratiques pour des
unités pétrolifères dans les Sou Carpates, en ce qui concerne la dégradation des
terrains, sur base contractuelle avec Petrostar SA, Ploieşti, en 1994 et 1995 dont les
Rapports annuels ont été soutenus et déposes sur place.
13. Le problème de la régionalisation géographique. C’est une
des questions plus controversés sur le plan national et mondial, mais avec une
grande applicabilité en pratique. Il a fait l’objet des plusieurs recherches de
Gr. Posea (Regionarea bazinului Lăpuş / La régionalisation du bassin Lăpuş,
1957;
Regionarea Carpaţilor / La régionalisation des Carpates, 1972; Regionarea
Carpaţilor
Orientali şi de Curbură / La régionalisation des Carpates Orientales et
de Courbure, 1980; Regionarea Depresiunii Transilvaniei / La régionalisation de
la Dépression de Transylvanie, 1980; Regionarea teritoriului României / La
régionalisation du territoire de la Roumanie, 1982; Harta regiunilor geografice
ale României / La carte des régions géographiques de la Roumanie, 1984;
Regionarea Câmpiei Române în Relieful şi evoluţia… / La régionalisation de la
Plaine Roumaine dans Le relief et l’évolution…1997 et autres). On va faire des
courtes références seulement à deux publications. Dans Regionarea Carpaţilor / La
42

égionalisation des Carpates (1972), on introduit une nouvelle conception pour
délimiter les grandes branches des montagnes dans notre pays. Il s’agit de la
séparation de cinq grandes unités (les Carpates Orientales, de Courbure, les
Méridionales, les Apuseni et du Banat). Les arguments sont de nature
morphologique, morphometrique et génétique, mais aussi d’ordre didactique. On
insiste, en même temps, sur la forme circulaire des nos Carpates (et pas d’un arc),
que forment une macro région. Il y a des nouveautés même dans la régionalisation
en détail, comme celles en faisant référence au Carpates Orientales, Volcaniques,
Apuseni ou de Courbure (1988). Quant pour le deuxième ouvrage, il s’agit de
Harta regionării României / La Carte de régionalisation de la Roumanie (en
collaboration avec L. Badea), une synthèse dans laquelle ont été délimitées presque
1 000 des unités et sous unités (par 5-6 ordres de grandeur), utilisées même
aujourd’hui par tous ceux qui s’occupent des problemes concernant le territoire,
des agronomes, ingénieurs, géologues, etc. Dans le même temps (1984), les
chercheurs scientifiques tchèques et slovaques sont arrivés aux principes identiques
avec les nôtres en ce qu’il concerne la régionalisation. L’échelle taxonomique de
la régionalisation (la légende) a été conçue en 1976 (Gr. Posea, Geomorfologie /
Géomorphologie, p. 503, Edit. Didactique) dans un mode séparé de la légende de la
carte géomorphologique et refaite en 1984 (avec L. Badea). Quant au principes de
la régionalisation, ils ont été détaillés dans Geomorfologia – lucrări practice / La
géomorphologie – travaux pratiques, en 1999. Une préoccupation plus récente
concerne les régions du développement durable (O regiune … Curbura
Carpaţilor
/ Une region … la Courbure des Carpates, 1997 et România –
Geografie
şi geopolitică / Roumanie – Géographie et géopolitique, 1999) dans
lesquelles sont développés aussi les principes de ce type de region.
14. L’échelle morphocronologique est un domaine de la
géomorphologie aborde après la deuxième guerre mondiale dans tous les pays
ayant une géographie avancée. On ne peut pas faire une étude approfondie sur le
relief d’une unité si on ne sait comment l’encadrer (comme en géologie) dans les
échelles relatives et absolues de son évolution. Les premiers essais, ayant leurs
origines dans les modèles français, ont été faits dans le Pays de Lăpuş et élargis aux
Carpates. Ainsi ont été établies, pour ces montagnes, les étapes
morphogénétiques (1972), à partir en même temps de leur évolution tectonique et
morphologique. Il s’agit d’une évolution paléogéographique en mettant l’accent
sur les facteurs geologiques et geomorphologiques. Plus tard a été faite une
synthese pour le territoire entier du notre pays – L’echelle morphocronologique
de l’évolution de la Roumanie (1973, 1974) dans laquelle on a inclus aussi les
plateaux et les plaines. Ce sont délimitées trois époques (préhercynienne,
hercynienne et carpatique), chacune avec des étapes, phases et sous phases. Une
attention spéciale a été donnée à l’époque carpatique, sous divisée dans les étapes
carpatique ancienne et neocarpatique, séparées par la phase des inversions
morphotectoniques (dans les Carpates). Tous les chercheurs scientifiques ont
adopté cette echelle intégrée d’ailleurs dans les manuels de géographie pour le
lycée (classe IXième, jusqu’en 1990), mais simplifiée. Sur un plan régional,
43

l’echelle a été développée pour la Plaine Roumaine (1984 – Aspecte ale evoluţiei
Dunării şi Câmpiei Române / Des aspects sur l’évolution du Danube et de la
Plaine Roumaine), la Plaine de l’Ouest (1988 et 1997) et autres. Dans ces cas ont
été réalisés des schémas et modèles d’évolution à partir des terrasses et les
sédiments correspondants. On cite: „Il y a des raisons pour lesquelles nous avons
cherché à réaliser une échelle régionale du développement des terrasses…” (1984,
Le système… p. 61) ou „Pour l’utilisation des terrasses du Danube pour la
réalisation d’un schéma génétique et évolutif de la Plaine Roumaine
il est
nécessaire d’avoir, en préalable, une vision synthétique des terrasses des rivières
carpatiques….” (1984, Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei Române / Des
aspects sur l’evolution du Danube et la Plaine Roumaine, „Terra”, p. 5).
15. La géomorphologie générale, comme science, est amplement
développé en deux traites (1970, 590 pages et 1976, 454 pages), les premières
œuvres de ce type en Roumanie. Un mérite original de ces traites consiste dans la
valorisation des œuvres roumaines sur la théorie de la géomorphologie générale, et
aussi dans l’illustration des phénomènes avec des exemples existant en Roumanie.
Ce sont abordées la morphotectonique, morphodynamique, morphologie climatique
et structurale. Une attention spéciale est accordée aux processus
geomorphologiques qu’on peut rencontrer sur le territoire de la Roumanie et ont
une importance pratique. Chaque chapitre est formulé dans un mode propre, avec
des contributions originales, en faisant appel aux contributions de la
géomorphologie roumaine dans le contexte des réalisations sur le plan mondial.
Parmis les nouveaux chapitres de l’édition de 1976 on cite: la tectonique des
plaques et le relief, le bassin morpho hydrographique comme unité dynamique et
système, la régionalisation géomorphologique, les types du relief; du même, une
nouvelle théorie géomorphologique est introduite (Concepţia evoluţiei
paleogeomorfologice / La conception de l’évolution palèogéomorphologique,
1970, p. 29) et on met à la base de cette théorie une nouvelle méthode générale
(Cartarea şi harta geomorfologică / La cartographie et la carte
géomorphologique, 1976, p.26), mais sans auto-citations. En ce qui concerne les
types de relief, une contribution concrète est apportée par „Harta tipurilor de
relief a României / La carte des types de relief de la Roumanie” (1980, à l’échelle
1 : 400 000, en collaboration avec L. Badea), dans laquelle est faite une application
et une synthèse cartographiques des types de relief dans le monde, aux niveaux de
mezo-relief et macro-relief. Sur le plan régional, on a détaillé les types des
montagnes (Types des montagnes en Roumanie, R.G.G.G. 1, 1981) et ceux des
plaines (Tipuri de relief…/ Types de relief…, Terra 3-4, 1988). J’ai analysé les
réalisations et les caractéristiques de la géomorphologie en Roumanie et ses
particularités au niveau mondial (article en collaboration avec I. Ichim, dans
Geomorphology in Romania, in The Evolution of Geomorphology, Edited by H.I.
Walker and W.E. Grabau, 1993, John Whiley & Sons Ltd. London).
16. La méthodique de la présentation des recherches de
géographie régionale constitue un domaine dans lequel les contributions ne
44

sont pas seulement essentielles, mais nécessaires par l’aide qu’une orientation ou
autre peuvent apporter pour la coagulation des œuvres de synthèse pour des grands
territoires
ou même pour le pays entier. Par l’œuvre Ţara Lăpuşului / Le pays de
Lăpuş, Gr. Posea a amené dans cette direction des contributions dignes d’être
remarquées. Quelques principes indiqués ici étaient généralement connus, mais
leur forme écrite et la hiérarchie dans un certain ordre sont des aspects dignes
d’être pris en compte. On mentionne, en bref, que la méthode spéciale de base
pour la poursuite du développement morphologique d’une unité est considérée
l’identification et établissement des niveaux géomorphologiques, à commencer par
la plaine alluviale, continuant avec les versants jusqu’au interfluves et les pics les
plus hautes. Tous ces doivent être cartés, avec leurs types des pentes, inclusive les
pentes des surfaces de raccord (qui donnent des indices sur les mouvements
tectoniques).
Après, les niveaux sont synthétisés à l’échelle de la région et
interprétés des points de vue génétique et évolutive (en payant attention aux
conditions de leur formation, ajoutant une analyse de la structure géologique, des
dépôts corrélés, le climat, les processus, etc.). Ensuite, on détermine l’âge
géologique des niveaux, afin de refaire l’histoire du développement de la région:
voire le point 11 et les œuvres: Depresiunea Sălişte / La Dépression Sălişte, 1969,
Asupra suprafeţelor… / Sur les surfaces…, 1969, etc. Plus tard, la méthodique
respective a été développé sur la base des terrasses et leur raccord avec des dépôts
lacustres, pour les plaines et les dépressions (Aspecte… / Des aspects… 1984,
Câmpiile din România / Les plaines de la Roumanie, 1988, Depresiunea
Braşovului / La dépression de Braşov, 1981, Câmpia de Vest a României / La
Plaine de l’Ouest de la Roumanie, 1997 et autres.
Hors de ces aspects généraux on a apporté des éclaircissements
documentés pour montrer que la présentation du développement du relief doit être
faite d’une manière combinée, c’est à dire par des étapes et des problemes, selon
leur importance, pour qu’il résulte clairement les étapes du développement
palèogéomorphologique
et aussi les problèmes spécifiques de la region (Ţara
Lăpuşului / Le pays de Lăpuş, p. 53). Dans ce sens, l’œuvre est une exemplification
et traite, d’un part, les surfaces d’érosion dans leur succession, en concordance
avec leurs âges, et en faisant, à d’autre, que les piedmonts soient un problème
morphologique séparé. Des problèmes complètement séparés ont été considérés
aussi le relief structural ou même le relief périglaciaire, le réseau hydrologique,
etc., les derniers étant encadrés, dans le même temps, dans l’étape quaternaire.
Un aspect méthodologique déjà devenu habituel est de partager l’évolution
des régions carpatiques et pericarpatiques dans trois grandes périodes: „une pour
réunir les étapes des surfaces de dénudation anciennes (pré quaternaires), la
deuxième pour les piedmonts et la troisième pour la période quaternaire des
terrasses et plaines alluviales” (voire Ţara Lăpuşului / Le pays de Lăpuş, pp. 54,
89, 123). En ce qu’il concerne les piedmonts, ils ont été considérés comme une
étape de transition; on cite: „il faut souligner que pour l’identification du
développement
du relief nous avons considéré les piedmonts comme des points clé,
le départ
vers les étapes plus anciennes mais aussi pour les plus récentes” (Ţara
Lăpuşului / Le pays de Lăpuş, p. 89).
45

Finalement, on signale, de même, l’introduction d’un chapitre sur
l’évolution palèogéomorphologique sous la forme d’une synthèse du
développement du relief d’une certaine région, en contraste avec une autre
conception que place en synthèse la régionalisation géomorphologique. Gr. Posea
considère que „la région doit être placée dans la première image qu’on offre au
lecteur et pas du tout dans la dernière” (op. cit., p. 6).
Dans cet esprit j’ai publié pour la première fois une synthèse géographique
sur la plaine de l’Ouest de la Roumanie (Câmpia de Vest a României / La Plaine
de l’Ouest de la Roumanie, Editions de la Fondation, România de Mâine, 1997,
429 pages (voire aussi le point Grands Œuvres… ). On a fait aussi une étude
approfondie sur l’Est des Sous Carpates Gétiques (Subcarpaţii Măţăului / Les Sous
Carpates de Măţău, dans Stud. et Cerc. de Geografie, tom XL, Editions de
l’Académie Roumaine, 1993) et une synthèse de l’évolution de la Plaine Roumaine
par conception du système (Le Système génétique-évolutif de la Plaine Roumaine,
dans Rev, G.G.G. – Geogr. t. 28, Edit de l’Académie, 1984).
17. Des œuvres concernant l’unité de système du territoire de
la Roumanie. C’est un problème aussi scientifique que nécessaire pour la
géographie mais aussi pour la genèse du peuple roumain. Dans
plusieurs oeuvres
l’auteur fait des références sur cette unité (territoire et peuple). Deux des ces ouvres
approchent
le Domaine des Carpates comme un système territorial fonctionnel,
qui a orienté en permanence les activités sociales et économiques vers la même
unité systémique, sur laquelle ont été préservées les unités ethnique, linguistique et
même politique et administrative. Il s’agit de „Rolul depresiunilor carpatice şi
colinare şi al reţelei de văi în viaţa şi permanenţa poporului român / Le rôle des
dépressions carpatiques et collinaires et du réseau des vallées dans la vie et la
permanence du peuple roumain” (1977, S.C.G.G.G. – Geogr., tom XXIV) et
„Rolul Carpaţilor şi al Transilvaniei în istoria poporului român / Le rôle des
Carpates et de Transylvanie dans l’histoire du peuple roumain” (dans Teoria şi
practica economică / La théorie et la pratique économiques, ASE, Bucarest, 4,
1988).
Àpres 1990, ces études ont pris l’aspect de géopolitique, en reprenant et
continuant une longue tradition roumaine en géographie. Du particulier, on fait une
analyse du système géographique du territoire roumain, la position et la
localisation géopolitique de la Roumanie, les éléments géographiques d’intérêt
géopolitique pour les voisins de la Roumanie ou pour des autres pays, plus
éloignés. On mentionne ici: Geopolitică şi geopolitica românească / Géopolitique
et la géopolitique roumaine (dans „Terra”, 3-4, 1992); Le rôle des dépressions
carpatiques et collinaires et du réseau des vallées dans la vie et la permanence du
peuple roumain (dans Rev. Roum. de Geogr.., t. 36, 1992, Editura Academiei
Române; Sistemul geografic Carpato-danubiano-pontic şi unitatea de neam, de
limbă şi statală a poporului român / Le système géographique Carpato-danubienpontique
et l’unité nationale, linguistique et d’état du peuple roumain (dans le
volume Marea Unire şi idealurile naţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine,
1993); Sistemul geopolitic
românesc / Le systeme geopolitique roumain (dans la
46

Revue „Academica”, an IV, 3 (39), ianuarie); România – geografie şi geopolitică /
Roumanie
– Géographie et géopolitique (Editura Fundaţiei România de Mâine,
1999, 176 pages). Le dernier ouvrage mets à l’évidence le rôle de la géographie
pour la géopolitique, la structure, l’apparition et l’évolution du système
géographique Carpato-danubien-pontique, le caractère radiaire-concentrique de la
structure de ce système et l’influence qu’il a sur le sociosystème superposé et
spécialement la tendance permanente vers unité ou unification.
18. La protection de l’environnement est abordée tant qu’en ce qu’il
concerne les missions de la géographie dans ce domaine (1973), la pollution de
l’air et des eaux (1972), des livres pour l’enseignement (1973-1990) et les contrats
de recherche (après 1965, voire la liste des contrats). En ce qu’il concerne la
mission de la géographie dans le domaine de la protection de l’environnement
(1973) il est analysé et précisé le rapport entre la géographie et l’environnement, en
montrant que les éléments principaux du dernier font partie de l’étude globale de la
géographie. Ce sont ainsi établies les missions suivantes: l’étude globale de
l’environnement (avec des régionalisations, équilibres et déséquilibres), l’analyse
fonctionnelle des
éléments physiques de l’environnement, la pollution et la
protection de l’environnement, des études sur l’organisation et systématisation de
l’espace
géographique, l’instruction et formation des jeunes dans l’esprit de
connaissance et protection de l’environnement. Des approfondissements de ce
problème ont été faits en ce qu’il concerne le sol (1976) mais surtout le relief
regardé comme la base de l’environnement (Relieful şi mediul înconjurător / Le
relief et l’environnement, 1990, „Terra”, 1-2) ou en faisant une analyse de la
dégradation de l’environnement (torrents, glissements de terre, etc., 1953, 1967,
1969, 1974, 1976, etc.) et un grand nombre des contrats de recherche avec des
entreprises. Un grand développement des problèmes de base de la géographie
physique et l’environnement se trouve dans Geografia fizică – Terra cămin al
omenirii şi sistemul solar / Géographie physique – „Terra”, maison de l’humanité
et le système solaire (1998). Dans cet ouvrage sont aussi présentés les types
d’environnements géographiques et les types d’environnements de Roumanie
sont analysés dans Enciclopedia Geografică / L’Encyclopédie Géographique
(1982, pp. 74-81).
19. La géographie et le tourisme; un problème qui dérive de la
connaissance de l’environnement, a été abordé, au début, sur la forme du zonage
des départements en conformité avec leur potentiel touristique (1969), de la
légende pour les cartes touristiques (1969), des études
pour certaines zones (Deva,
1972) ou du relief comme objectif touristique. Le potentiel touristique de chaque
département
est considéré aussi sur l’aspect naturel que des utilités implémentées
dans le territoire. Dans l’œuvre sur la zone Deva on montre comment certaines
territoires disposent de beaucoup des éléments naturels et socio-culturelles de
grande valeur qui peuvent être réunis dans de circuits d’intérêt national et même
international; ainsi la valorisation est au maximum, incluant aussi l’aspect de
l’éducation.
47

La passion pour associer le tourisme avec l’instruction scientifique est
matérialisé même en forme des guides touristiques (Munţii Buzăului / Les
Montagnes de Buzău, 1977). Après 2007, l’auteur met l’accent sur le rôle du relief
pour le tourisme, pour la spécialisation Géographie du Tourisme (fondée à partir de
2008, sur l’initiative de l’auteur) ou les courses post-universitaires (voir Météora –
Ciucaş, 2007).
20. Les tâches de la géographie représentent un problème abordé
dans plusieurs articles sur l’aspect de la recherche mais aussi d’instruction et
éducation (1954, 1968, 1975, 1980). Le point de départ a été toujours le rôle de la
science et spécialement de la géographie dans le contexte de la révolution
technique et scientifique dans le monde contemporain. Les taches suivantes sont
précisés et minutieusement développés : des études concernant le développement
en perspective et l’utilisation rational du territoire et des ressources naturelles
à l’intérieur de chaque unité ou département; l’étude complexe des bassins
morpho-hydrographiques en vue de leur
aménagement; des études géographiques
pour le zonage agro-morpho-climatique; des études concernant la protection de
l’environnement. Pour que la géographie puisse répondre à ces responsabilités il est
précisé la nécessité de restructurer la méthodologie et de perfectionner les
méthodes de recherche en concordance avec les taches de la géographie appliquée
pour chaque étape. Ce sont donnés des détails concernant le développement de la
méthodologie d’étude de l’environnement, le développement des méthodes pour
l’aménagement du territoire, inclusivement les étapes de recherches et
aménagement pour que l’équilibre géographique soit maintenu (Angewandte
Geomorphologie, 1989 et Aspecte privind geografia aplicată…, / Des aspects
concernant la géographie appliquée…, 1997).
21. Les problemes scolaires de la géographie et spécialement dans
l’école moyenne, ont représenté une préoccupation constante, soutenue pas
seulement par des articles (1966, 1968, 1972, et autres), conférences et réalisation
des programmes analytiques, mais aussi par rédiger, en collaboration ou comme
seul auteur, de 18 livres de géographie pour le lycée (1963 – 2008, voire la liste).
L’accent a été mis, en permanence, sur la nécessité de modernisation de
l’école, sur la place que la géographie doit occuper dans la culture générale, dans
l’éducation civique et aussi dans l'instruction pratique. Les pratiques du
descriptivisme et énumération ont été critiquées et on a insisté sur la
compréhension réelle des rapports parmi le soi-disant objet didactique de la
géographie
(la Terre, comme un entier et ses géosphères, l’anthroposphère inclue)
et l’objet ou les objets de la recherche géographique lesquels s’imposent être
introduits de plus au lycée (pour former et pas seulement informer l’élève). En
même temps on a démontrée la nécessité d’établir dans les écoles le laboratoire de
géographie et le terrain géographique; les élèves doivent apprendre à acquérir des
informations de l’environnement et de les interpréter, de faire aussi des analyses,
etc. On a insisté, de même, pour la pratique des lectures géographiques dans les
écoles, inclusivement par écrire telles lectures (Paris – 1971, Londres – 1971, Au
48

travers de Canada – 1973 et autres). Pour les élèves et les étudiants en géographie
j’ai publié le premier dictionnaire des termes géographiques (Geografia de la A la
Z / La géographie de l’A au Z, 1986).
Après 1989-1990 j’ai coordonné, en qualité du président, les concours
olympiques de géographie (déroulés à Tulcea, Constanţa, Oradea, etc. avant 1990
et après à Vaslui-1991, Târgu Mureş-1992, Bucarest-1994, Alba Iulia-1995) et j’ai
conduit des délégations a MEN (Ministère de l’Enseignement) pour soutenir les
intérêts de la géographie dans l’enseignement pré-universitaire. Des
publications en ce sens: Starea actuală a geografiei / L’état actuel de la
géographie dans Tribuna învăţământului, 42, 1993 et dans „Terra” 1-2, 1992,
Geografia în faţa reformei / La géographie en face de la reforme dans „Catedra”
1-2, 1993, Observaţia de teren…/ L’observation dans le terrain…, 1998,
Integrarea socială şi practică a geografiei şcolare / L’intégration sociale et
pratique de la géographie scolaire, 2008 et autres.
En ce qui concerne l’enseignement géographique universitaire, j’ai
souvent écrit sur son contenu (1964), sur L’Examen d’Etat (1964), j’ai participé
aux documentations des plans d’enseignements, inclusivement pour d’autres pays
(Algérie, 1975-1976, sur base contractuelle). L’introduction des nouveaux courses
(Geografia mediului înconjurător / La géographie de l’environnement, Probleme
de geografia României / Problèmes de géographie de la Roumanie et autres);
l’établissement des groupes des études optionnel pour les ans finals d’étude,
l’établissement des stations pour pratique et recherche à Ieşelniţa, ultérieurement
transférée à Orşova (Orşova – voire „Terra”, 1992) ont été faites à l’initiative et
avec la contribution directe du sous-signé.
De 1985 jusqu'en 1999, inclusivement,
j’ai été une présence permanente en
ce qui concerne
la publication des conseils méthodiques et des leçons au concret
Munţii Făgăraş / Les montagnes de Făgăraş, Carpaţii de Curbură / Les Carpates e
la Courbure, Câmpia de Vest / La Plaine de l’Ouest, Marea Neagră / La Mer
Moire, etc.), pour l’examen d’admission dans l’enseignement supérieur
(Preuniversitaria, 1986-1990 ou les volumes publiés avec M. Ielenicz en 1993,
1998 et 1999). En 1998 j’ai proposé
et a été introduite dans le Statut de la Société
de Géographie
(le Congres du Ploieşti), La Journée de la Géographie (célébrée
chaque année au 5 Juin, occasions que m’ont permis de transmettre des messages
pour tous les géographes – voire le journal Ziua du 30 mai 1998, l’article
Profesorul de geografie trebuie să-i înveţe pe elevi să iubească geografia / Le
professeur de géographie doit faire les élèves aimer la géographie).
22. Les contributions
pour la connaissance de l’école roumaine
de géographie
constituent un thème considéré comme un devoir permanent.
Dans cette direction, on peut mentionner ici des œuvres comme: Dezvoltarea
geografiei la Universitatea din Bucureşti / Le développement de la géographie à
l’Université de Bucarest (1969), Retrospectivă şi perspectivă în geografia
românească / Rétrospective et perspective de la géographie roumaine (1971),
Dezvoltarea şcolii româneşti de geografie / Le développement de l’école roumaine
de géographie
(1975), Opera lui Simion Mehedinţi / L’ouvre du Simion Mehedinţi
49

(1969), Gh. Murgoci ca geograf / Gh. Murgoci comme géographe (1973), Emm. de
Martonne şi geografia românească / Emm. de Martonne et la géographie roumaine
(1974, 1988), Societatea de Geografie / La Société de Géographie (1975),
Aniversarea profesorului T. Morariu / L’anniversaire du professeur T. Morariu
(1980), Opera lui G. Vâlsan / L’œuvre du G. Vâlsan (1987). Dans les premières
œuvres sont analysées les réalisations de la géographie roumaine,
à commencer
avec les plus anciennes informations et recherches, et sont séparées les étapes du
développement, en indiquant, pour chacun d’entre elles, les aspects
caractéristiques. On acorde une attention particulière aux fondateurs de la
géographie roumaine. Le développement de la géographie après 1944 est traité en
détail. L’approche est faite sur des spécialités, pour mieux englober les
contributions réellement fondamentales.
En ce qui concerne l’œuvre
de S. Mehedinţi, le fondateur de l’école
roumaine
de géographie, on a suivit le mode dans lequel est conçue son œuvre
principal „Terra” qui a influencé le développement de la géomorphologie
roumaine. Dans les exemples cités on peut remarquer ses principes fondamentales
dans le problème de régionalisation, valables même aujourd’hui (1969) et la
complexité des ses idées (1993).
Dans le cas du Gh. Munteanu Murgoci (1973), on présente son large esprit
scientifique, que l’a conduit à la poursuite et résolution des problèmes concernant
la paléogéographie du quaternaire, surtout dans la Plaine Roumaine. Du même, on
peut remarquer son livre „Geografia României / La géographie de la Roumanie”,
élaboré dans un esprit profondément scientifique et patriotique. Publiée en 1902, ce
livre a beaucoup des chapitres et des aspects qui ont resté, en principe, valables
jusqu’au présent.
En ce qui concerne Emm. de Martonne (1980) on fait des références sur
son traité, utilisé depuis plus de 50 années par des générations des géographes au
niveau mondial. Ce sont analysés les principes de base résultés de son nombreuses
études sur le terrain et d’une perception intégrale de la géographie, qu’ont fait que
son livre résiste au long des années. Plus récemment (1988),
on a souligne sa
contribution
à l’étude géographique de la Roumanie, à l’éducation des géographes
roumains.
G. Vâlsan, un des fondateurs de la géographie scientifique en Roumanie,
est resté dans notre littérature comme le mentor des études sur la Plaine Roumaine.
En continuant l’étude de cette unité, l’auteur de ce mémoire a fait l’éloge, par une
analyse argumentée, des ses mérites („C’est un ouvrage de pionnier dans la
géographie roumaine et l’uns des premiers de ce genre sur le plan mondial…
G. Vâlsan
ouvre la voie de la recherche globale…”, 1987).
Le professeur T. Morariu fait partie de la catégorie des géographes
fondateurs d’école…„il n’a jamais renoncé à l’esprit géographique, qui échappe
quelquefois
à la géographie moderne, à la conception unitaire et spécifique,… en
refusant fermement
le chargement de la géographie avec des problemes propres à
d’autres
sciences” (Studii şi cercet. G.G.G. – Geogr. 2, pp. 343-344; voire aussi
Şcoala naţională doctorală a prof. T. Morariu / L’école nationale doctorale du
professeur T. Morariu, 2007).
50

A l’occasion des anniversaires ou des hommages j’ai écrit des articles
concernant les fondateurs et les classiques de la géographie roumaine et le
développement de la géographie en Roumanie, ainsi: professeur V. Mihăilescu,
Contribuţii la dezvoltarea geomorfologiei / Contributions pour le développement
de la Géographie, dans Analele Universităţii Bucureşti – Geographie / Les annales
de l’Université de Bucarest, 1990, nr 39; Terra şi complexitatea gândirii lui
S. Mehedinţi / Terra et la complexité du pensée du S. Mehedinţi, dans la „Revista
Academică / La Revue Académique”, Editura Academiei, an III, 12 (36), 1993;
Personalitatea lui G. Vâlsan / La personnalité du G. Vâlsan, dans le volume
Grupul şcolar „G. Vâlsan”, Făurei, 1995 (à l’occasion de donner le nom du grand
géographe au lycée local); Societatea de Geografie din România 1875-1995 / La
Société de Géographie de Roumanie 1875-1997, dans „Bul. Soc. Geogr. din
România”, serie nouă, VIII (LXXVIII), 1995 (50 pages); N. Al. Rădulescu (1999 et
2005); T. Morariu (2003); V. Tufescu (2008); Valeria Velcea (2008); Ilie Ion
(2004); „140 de ani de la naşterea lui W. M. Davis / 140 années de la naissance du
W. M. Davis” (géographe américain, le fondateur de la géomorphologie, qui a
influencé la recherche en Roumanie), dans „Terra”, 1-4, 1990.
En même temps, j’ai fait connues les réalisations de la géographie
roumaine dans des revues à l’étranger (The Relief of Romania as a Theme in
Geographical Research / Le relief de la Roumanie comme une thème dans les
recherches géographiques, dans „Geoforum”, vol 6, 1975, Grande Bretagne ou The
Socialist Republic of Romania – Geographical Characteristics / La République
Socialiste de Roumanie – Caractéristiques géographiques dans „Geoforum”, vol 6,
1975, Grande Bretagne).
Après 2004, à l’occasion de l’anniversaire des âges de distinction par uns
des mes collègues, j’ai écrit de leurs activité (Grigore Mihai, Anton Năstase,
Nicolae Popescu, Ion Velcea, Nicolae Josan, Gheoghe Măhăra, Mihai Geanana et
autres).
23. La géographie appliquée a été développé en permanence, soit par
des études théoriques, soit directement, par des contrats (voire la liste des contrats).
Les études théoriques approchent une gamme variée des processus et formes de
relief,
à partir des terrasses et des plaines alluviales (1953, 1961, 1969) et en
passant,
en temps, au la problème de l’évolution des lits des rivières et des
méandres,
rapportés au voies de transportation, le mode d’utilisation pratique des
cuestas
(1963), la carte géomorphologique et les aménagements du territoire
(1964,
1966, 1967) – les effets du remplissement du lac d’accumulation de Portes
de Fer (1967), les aspects applicatives de la géographie dans l’école („Tribuna
Şcolii@, an I, nr. 16, 1971), des aspects applicatives générales pour certaines
régions
(1971, 1973), la délimitation des types majeurs de relief et problemes
pratiques
(1987), la méthodologie de la recherche et l’aménagement du territoire du
point
de vue de l’environnement (1989 et 1997) et autres. On peut ajouter l’étude
des glissements de terre, abordé en permanence et de manière très diverse: les
glissements
dans la vallée de Buzău (1971, 1972), le rapport entre les glissements
et les
méandres (1969), les mesures pour freiner les grands glissements (1974), les
51

glissements
spécifiques pour les piedmonts (1976), les glissements dans les
Carpates de Courbure (1976), des expérimentations sur
les grands glissements de
terre en Roumanie (1985) et autres. On peut mentionner que notre principe-guide
dans
la géographie appliquée est le principe qu’on a nommé naturaliste et qui
contient
cinq points: la cartographie dans le terrain à grande echelle, la
cartographie
des processus géomorphologiques (quantitative et qualitative), faire
des régionalisations géomorphologiques de détail, délimitation des unités
éco-morphologiques, refaire les scénarios d’évolution pour chaque unité et, sur
cette base, faire la prédiction de l’évolution (dans des conditions naturelles ou
aménagées).
Quant aux études applicatives sur base contractuelle avec des
institutions et entreprises, ils nous ont emporté des sommes considérables. On
annexe la liste des 50 contrats plus importants mais pour exemplifier, on donne ici
des informations pour seulement trois.
a) Les glissements de terre du bassin de Câlnău (deux contrats avec I.S.P.I.F.) ont
été abordé tant au niveau général (cartographie au niveau du bassin entier), que
local – les glissements de Murgeşti. Des cartes et des profiles de détail ont été
faits pour identifier les causes des glissements, déduire les vitesses du
déplacement pour des points diverses et les effets des glissements sur
l’utilisation des terrains. Les mesures établies en conclusion ont été groupées
dans deux catégories: sur la partie gauche de la vallée, là où les glissements
sont en principal du type conséquent et sur la droite, où leur type est obséquent.
Pour la première catégorie ont été indiquées les zones à drainer,
niveler, faire
des talus dans le lit de la rivière, ainsi que les zones pour limiter le pâturage et
faire des boisements. Les mesures ont été mises en pratique par les autorités du
département.
b) Les glissements de terre en Roumanie – deux contrats avec le Ministère des
Mines et Géologie concernant la carte de répartition des glissements de terre en
Roumanie, l’echelle 1 : 500 000. La carte indique les types principaux des
glissements et dégradations de terrain, ainsi que leur fréquence. Dans le texte
sont précisées les causes favorisant les glissements, les types, en detail et avec
des exemples, cartes et profiles locaux.
La carte donne une orientation générale
du potentiel de glissement pour des diverses zones du pays, dont les
con structions, l’agriculture, les exploitations des ressources et la
systématisation du territoire doivent tenir compte.
c) L’e tude du lit et de la plaine alluviale de la rivière Someş dans des divers
endroits dans la Dépression Baia Mare, pour
l’identification de zones avec des
sables
et gravier régénérables et prêtables a l’exploitation en carrière (deux
contrats avec la centrale minière Baia Mare). On a fait la cartographie des
zones respectives et des études sur la dynamique de l’écoulement des eaux
pour des niveaux différents.
24. L’application d’une conception de système dans la géographie
roumaine
date depuis Simion Mehedinţi, mais elle n’avait pas une consolidation
méthodique générale. L’auteur de ce mémoire introduit l’approche systémique à
partir du 1976,
avec le Tratatul de geomorfologie / Traité de géomorphologie. On
52

cite: „… le bassin morpho-hydrographique …. représente le système « évolutif »
géomorphologique le plus général … des zones continentales … il fonctionne
comme un « système nerveux
», en enregistrant, faisant l’autoréglage et, de temps
en temps,
commande l’érosion, conformément aux lois générales ou, en fonction
des conditions particulières de place et de l’étape respective”, (p. 265) „la
méthodologie de l’étude d’un bassin morpho-hydrographique …. deviendra …, à
côté de la cartographie géomorphologique et de l’étude de l’evolution des versants,
essentielle pour la géomorphologie
(…), les généralisations font des références
inclusivement
à l’établissement des certains modèles …” (p. 266).
Il suit toute une série des articles dans lesquelles l’approche systémique est
appliquée dans l’étude des unités régionales: „Le système génétique-évolutif de la
Plaine Roumaine” (Revista română G.G.G.-Geogr. t. 28, 1984, Editura
Academiei), Le système géographique Carpato-danubiano-pontique et l’unité de
l’état, de la nation, de langue du people roumain („Terra”, 1-2, 1992), Sistemul
geomorfologic al teritoriului României / Le système géomorphologique du
territoire de la Roumanie („Terra” 1-4, 1993 et la deuxième partie dans Terra 1-4,
1994, Sistemul geopolitic românesc / Le système géopolitique roumain („Revista
Academica”, an IV, 3, 1994) et autres.
La liste d’ouvrages publiées
1. Posea Gr. (1951), Canalul principal Turcmen, „Analele Rom. Sov., Seria
geologie-geografie”, nr. 3, Bucureşti, p. 49-58.
2. Posea Gr. (1953), Terasele fluviatile şi problemele practice legate de ele,
„Natura”, nr. 4, Bucureşti, p. 7, 16, 13 figuri.
3. Posea Gr., Badea L. (1953), Torentul noroios de la Chirleşti, „Natura”,
nr. 6, Bucureşti, p. 110-112, 2 figuri.
4. Posea Gr. (1953), Câteva aspecte de relief din Muntii Ciucaş, „Natura”,
nr. 6, Bucureşti, p. 108-110.
5. Posea Gr. (1956), Terasele din Depresiunea Lăpuşului, „Studii şi
cercetări de geologie-geografie”, fil. Acad. Cluj, nr. 1-4, p. 99-115, 8 figuri (rezumat
în
lb. franceză).
6. Posea Gr. (1957), Evoluţia reţelei hidrografice din Depresiunea
Chiusbaia. „Probleme de geografie” vol. V, Bucureşti, p. 125-139, 8 figuri (rezumat în
lb. rusă şi lb. franceză).
7. Posea Gr. (1957), Raionarea geomorfologică a bazinului Lăpuşului, Bul.
Univ. C luj, ser. St. Naturii, nr. 1, p. 419-430, 7 figuri, 8 foto (rezumat în lb. rusă şi
lb. franceză).
8. Posea Gr. (1957), Itinerarii prin Munţii Apuseni, „Natura” nr. 2,
Bucureşti, p. 96-109, 12 figuri.
9. Posea Gr. (1958), Relieful periglaciar din zona Ţării Lăpuşului şi
împrejurimi, „Natura”, nr. 3, Bucureşti, p. 48-59, 13 fotografii (rezumat în lb. engleză
şi lb. rusă).
53

10. Posea Gr., Gârbacea V. (1959), Buzăul, vale antecedentă, „Natura”, nr. 3,
Bucureşti, p. 137-138.
11. Posea Gr. (1959), Piemonturile din Ţara Lăpuşului, „Probleme de
geografie”, vol. VI, Bucureşti, p. 147-174, 10 figuri (rezumat în lb. rusă şi lb. franceză).
12. Morariu T., Mihăilescu V., Posea Gr. (1960), Le stade actuel des
recherches sur le periglaciaire de la R. P. Roumaine „Recueil d´études
géographiques”, Bucureşti, p. 45-53, 1 figură.
13. Posea Gr., Gîrbacea V. (1961), Depresiunea Bozovici, „Probleme de
geografie”, vol. 8, Bucureşti, p. 41-57, 8 figuri (rezumat în lb. rusă şi lb. franceză).
14. Posea Gr. (1961), Profil periglaciar la Floreşti, „Comunicările
Academiei R.P.R”., nr. 1, Bucureşti, p. 119-125, 5 figuri (rezumat în lb. rusă şi lb.
franceză).
15. Posea Gr., Ilie I. (1961), Importanţa practică a luncilor şi teraselor,
„Natura”, nr. 3, Bucureşti, p. 33-42, 8 figuri (rezumat în lb. rusă şi lb. engleză).
16. Posea Gr. (1962), Ţara Lăpuşului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
280 pagini, 81 figuri, 14 fotografii, (Teză de doctorat).
17. Posea Gr. (1962), Aspecte de relief din jurul Clujului, „Analele Univ.
Bucureşti, seria Geografie”, Bucureşti, p. 119-141, 7 figuri (rezumat în lb. rusă şi lb.
franceză).
18. Posea Gr., Velcea V., Cojocaru D. (1963), Geomorfologie, Editura
Didactică, Bucureşti, 172 pagini, 59 figuri (manual).
19. Posea Gr. (1963), Folosirea practică a reliefului de cuestă din zona
Lăpuş - Cluj, „Probleme de geografie”, vol. II, Bucureşti, p. 275-279, 2 figuri (rezumat
în lb. rusă şi lb. franceză).
20. Posea Gr. (1963), Relieful de cuestă din apropierea Clujului,
„Comunicări de geografie” ale SSNG, vol. II, Bucureşti.
21. Posea Gr. (1963), Problemele actuale ale geomorfologiei sovietice,
„Natura”, nr. 2, Bucureşti, p. 26-32 (rezumat în lb. rusă şi lb. engleză).
22. Posea Gr., Grigore M. (1963), Observaţii geomorfologice asupra
Defileului Dunării, „„Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Geologie-geografie”, fasc.
2, Cluj, p. 102-105 (rezumat la lb. rusă şi lb. franceză).
23. Posea Gr. (1964), Defileul Dunării, „Natura”, nr. 1, Bucureşti, p. 49-50, 1
figură (rezumat în lb. rusă şi lb. franceză).
24. Posea Gr. (1964), Une surface polygénétique dans les Carpathes
volcaniques de nord de la Roumanie, „Révue Roumaine de la Géologie, Géographie”,
tom. 8, Bucureşti, p. 135-139, 1 fig.
25. Posea Gr., Velcea V. (1964), The piedmonts as a stage in the denudation
of the Rumanian Carpathian, „Révue Roumaine de la Géolopgie, Géographie”, tom. 8,
Bucureşti, p.175-179, 1 fig.
26. Posea Gr. (1964), Lucrările celui de al XX-lea Congres Internaţional de
geografie de la Londra, „Natura”, nr. 5, Bucureşti, p. 3-8.
27. Posea Gr., Popescu N. (1964), Harta geomorfologică generală – sistemul
de cartare la teren –, „Analele Univ. Buc., Seria geologie-geografie”, nr. 1, Bucureşti,
p. 107-128, 1 fig. şi legendă (rezumat în lb. rusă şi lb. franceză).
54

28. Posea Gr., Cucu V. (1964), Predarea geografiei în învăţământul
superior, „Lupta de clasă”, nr. 12, p. 42-56.
29. Posea Gr. (1964), Posibilităţi de îmbunătăţire a Examenului de stat în
învăţământul superior, „Revista Învăţământului superior”, nr. 11, Bucureşti, p. 3-6.
30. Posea Gr. (1966), Cu privire la o metodologie unică a hărţii
geomorfologice generale, „Natura”, nr. 2, Bucureşti, p. 66-71.
31. Posea Gr. (1966), Păreri asupra predării geografiei în şcoală, „Lupta de
clasă”, n r. 4, Bucureşti, p. 111-115.
32. Posea Gr., Velcea V. (1967), Clasificarea depresiunilor, „Natura”, nr. 3,
Bucureşti, p. 18-22.
33. Posea Gr., Popescu N. (1967), Importanţa hărţii geomorfologice în
amenajări teritoriale, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, series geologia-geographia”,
fasc. 2, Cluj, p. 102-105 (rezumat în lb. rusă şi lb. franceză).
34. Posea Gr., Ilie I, Grigore M., Popescu N (1967), Specificul proceselor de
versant şi albie în prezent, în timpul umplerii şi după umplerea lacului de acumulare
din Defileul Dunării, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, series geologia-geographia”,
fasc. 2, Cluj, p. 127-133, 4 fig. (rezumat în lb. rusă şi lb. franceză).
35. Posea Gr. (1967), Depresiunea Sibiu şi Sălişte, Guide des excursions,
Simpozionul de geomorfologie aplicată, Bucureşti, p. 41-44, 1 fig.
36. Posea Gr. (1967), Antecedenţă şi captare la văile transversale carpatice,
„Lucrăr i ştiinţifice”, nr. 1, Institutul Pedagogic, Oradea, p. 233-252, (rezumat în
lb. franceză).
37. Posea Gr. (1968), Geografia se poate preda şi altfel, „Gazeta
Învăţământului”, 15 martie, Bucureşti.
38. Posea Gr. (1968), Sur le présence des glacis en Roumanie, „Révue
Roumai ne de géol.-géogr.”, tom 12, nr. 1-2, Bucureşti, p. 27-33, 5 figuri (rezumat în
lb. engleză).
39. Posea Gr. (1968), Glacisurile şi unele aspecte din România, „„Analele
Univers ităţii Bucureşti”, Seria geolologie-geografie”, nr. 1, p. 95-108 (rezumat în
lb. franceză).
40. Posea Gr. (1968), Problema subcarpaţilor în Transilvania, „Natura”,
seria geologie-geografie, nr. 4, Bucureşti, p. 14-23, 4 fig. (rezumat în lb. rusă şi
lb. engleză).
41. Posea Gr. (1968), Depresiunea Sălişte, „Studii şi cercetări de geologie,
geografie”, nr. 1, Bucureşti, p. 31-37, 1 hartă (rezumat în lb. franceză).
42. Posea Gr., Ielenicz M., Popescu N. (1969) – La carte des unités
périglaciaires de la Roumanie, „Studia geomorphologica Carpatho-Balcanica”, vol. III,
Krakow, Polonia, p. 91-98, 1 hartă (rezumat în lb. rusă şi lb. polonă).
43. Posea Gr. (1969), Simpozionul de geomorfologie, „Revista
Învăţământului superior”, p. 69-72.
44. Posea Gr. (1969), Dinamica albiei şi văii râului Buzău în zona muntoasă,
„Hidrotehnica. Gospodărirea apelor, Meteorologia”, nr. 5, Buc., p. 245-250, 4 fig.
55

45. Posea Gr. (1969), Glisements, méandres et voies de comunication dans la
vallée de Buzău. Travaux du symposium international de Géomorphologie appliquée,
Bucharest, mai 1967, p. 139-143, 2 fig.
46. Posea Gr., Ilie I., Grigore M., Popescu N. (1969), Hypotesen über die
entstehung des Durehbruchatales der Donau bei dem „Eiseren Tor“, „Bulletin De la
Societé Serb e de Géographie, tom. XLIX, nr. 2, Beograd.
47. Posea Gr. (1969), Asupra suprafeţelor şi nivelelor morfologice din sudvestul
Transilvaniei, „Lucrările Institutului Pedagogic Oradea”, p. 111-131, 1 hartă
(rezumat în lb. franceză).
48. Posea Gr. (1969), Judeţul Buzău, „„Terra””, nr. 2, Bucureşti, p. 40-49,
3 hărţi.
49. Posea Gr. (1969), Simion Mehedinţi şi geomorfologia românească,
„„Analele Universităţii Bucureşti””, p. 33-38 (rezumat în lb. rusă şi lb. engleză).
50. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1969), Zonarea judeţelor din
România după potenţialul turistic, „Lucrările colocviului naţional de Geografia
Turismului”, Bucureşti, 1968, p. 73-82, 1 hartă.
51. Posea Gr., Grigore M., Popescu N. (1969), Privire de sinteză asupra
cunoaşterii genezei deltei Dunării, vol. Dobrogea, Constanţa, p. 25-32 (rezumat în lb.
franceză).
52. Posea Gr., Ilie I., Popescu N. (1969), Defileul Dunării, în „Geografia
Dunării româneşti“, Editura Academiei.
53. Roşu Al., Posea Gr. (1969), Etapele dezvoltării Dunării inferioare, în
„Geografia văii Dunării Româneşti”, Editura Academiei, Bucureşti, p. 52-62.
54. Iancu M., Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1969), Legenda hărţii
turistice, „Lucrările colocviului naţional de Geografia turismului”, Bucureşti, sept.
1968, p. 203-211.
55. Iancu M., Herbst C., Posea Gr., Rădulescu I. (1969), Dezvoltarea
geografiei la Universitatea Bucureşti, „Analele Universităţii, seria geologie-geografie”,
XVIII, p. 57-74.
56. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1969), Probleme de Geomorfologie a
României. Litografia Universităţii, 208 p., curs.
57. Posea Gr., colab. (1970), Geomorfologia generală, Editura Didactică,
500 pagini, tratat.
58. Posea Gr., Ielenicz M. (1970), Alunecările de teren de pe valea Buzăului,
„Analele Universităţii Bucureşti”, p. 59-66 (rezumat în lb. rusă şi lb. engleză).
59. Posea Gr. (1971), Parisul, „Lecturi geografice”, vol. III, p. 82-89.
60. Posea Gr. (1971), Impresii de călătorie la Londra „Lecturi geografice”,
vol. III, p. 170-175, 2 figuri.
61. Posea Gr. (1971), Retrospectivă şi perspectivă în geografia fizică
românească, „Terra”, nr. 2, p. 7-16 (rezumat în lb. rusă şi lb. engleză).
62. Posea Gr. (1971), Evoluţia văii Buzăului, vol. „Geografia judeţului Buzău
şi a împrejurimilor”, Bucureşti, p. 9-22, 5 fig. (rezumat în lb. franceză).
63. Posea Gr., Ielenicz M. (1971), Judeţul Buzău, Editura Academiei,
134 pagini, 50 figuri, 1 hartă.
56

64. Posea Gr. (1971), Aspecte aplicative ale geografiei, „Tribuna şcolii”,
anul I, nr. 16, 24 sept.
65. Posea Gr. (1972), Geografia şi învăţământul liceal, „Caietele Colocviului
Conţinutului Învăţământului”: Geografia. Colocviul naţional de Pedagogie, Institutul
de ştiinţe pedagogice, Bucureşti, p. 57-61.
66. Posea Gr. (1972), Regionarea Carpaţilor româneşti, „Terra”, nr. 3,
p. 11-23, 1 hartă, (rezumat în lb. franceză şi lb. engleză).
67. Posea Gr. (1972), Al XXII-lea Congres Internaţional de Geografie,
„Terra”, nr. 6, p. 63-66.
68. Posea Gr. (1972), Zona turistică Deva; în Sargetia, „Series scientiae
nature”, IX, Deva.
69. Posea Gr., Popescu N. (1972), Etapele morfologice ale Carpaţilor
Româneşti, „Lucrările Simpozionului de Geografie fizică a Carpaţilor”, Bucureşti,
septembrie, 1970, p. 23-34 (rezumat în lb. franceză).
70. Iancu M., Posea Gr. (1972), Legenda hărţii turistice, în vol. „G. Vâlsan”,
S.S.G. Bucureşti.
71. Posea Gr. (1972), Alunecarea de la Nehoiu – Borcea. În „Analele
Universităţii Bucureşti, seria Geografie”, Anul XXI, p. 95-104.
72. Posea Gr., Pişota I. (1972), Poluarea apelor şi a atmosferei. În „Bul.
Societăţii de Ştiinţe Geografice din R. S. R”., Seria nouă, vol. II (LXXII), p. 51-62.
73. Posea Gr., Popescu N. (1973), Scara morfocronologică a evoluţiei
teritoriului României, „Realizări în geografia românească”, Editura Ştiinţifică,
p. 13-24.
74. Posea Gr., Popescu N. (1973), Piemonturile din România – geneză şi
evoluţie, „Realizări în geografia românească”, Editura Ştiinţifică, p. 119-138, 1 hartă.
75. Popescu N., Ielenicz M., Posea Gr. (1973), Terasele fluviatile din
România, „Realizări în geografia românească”, Editura Ştiinţifică, p. 155-163.
76. Posea Gr. (1973), Sarcinile geografiei privind protecţia mediului
înconjurător, „Terra”, nr. 4, p. 1-15, 3 figuri.
77. Posea Gr. (1973), Aplicaţie de teren a Seminarului Naţional de Geografie
„Resurse, Om, Natură, Dezvoltarea societăţii moderne“ (18-19 oct.
1970), în Volumul
„Din ge ografia judeţului Buzău“ , vol. II, editat de Casa Corpului Didactic Buzău,
p. 1-15, 3 figuri.
78. Posea Gr. (1973), Geografia şi şcoala de azi, Volumul Simpozionului
„Geografia în şcoală“, Bucureşti, 1972.
79. Posea Gr. (1973), Gh. Munteanu-Murgoci ca geograf, „Lecturi
geografice”, vol. IV.
80. Posea Gr. (1973), Gh. Munteanu-Murgoci, „Studii şi comunicări despre
Gh. Munteanu-Murgoci”, Buzău, pg. 30-39.
81. Posea Gr. (1973), Traversând Canada. „Analele Universităţii Bucureşti,
seria Geografie”, p. 159-164).
82. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1974), Relieful României, 483 p.,
Editura Ştiinţifică (Premiul Academiei R. S. R.).
57

83. Posea Gr. (1974), Tratatul de geografie fizică al lui Emm. De Martonne
„Studia, Seria geologie, geografie”, nr. 2, Cluj, p. 10-14.
84. Posea Gr. (1974), Măsuri generale de frânare a marilor alunecări din
zona flişului Carpaţilor de Curbură, „Lucrări ştiinţifice”, seria A, Oradea, p. 40-42.
85. Posea Gr. (1974), O nouă geografie a patriei, revista „Magazin”, din
22 august.
86. Posea Gr. (1974), Aspecte noi ale geografiei patriei noastre,
transformarea reliefului. „Terra”, nr. 4, p. 5-8.
87. Posea Gr. (1974), Geografia ca ştiinţă şi şcoala, „În ajutorul profesorului
de geografie”, vol. III, p. 11-21, Biblioteca geografului, nr. 9.
88. Posea Gr. (1975), The relief of Romania as a Theme in Geographical
Research. Geoforum, London, vol. 6, p. 21-27.
89. Posea Gr., Velcea V. (12975), The Socialist Republic of Romania,
„Geographical Research. Geoforum”, vol. 6, London, p. 15-19.
90. Posea Gr., Grigore M. (1975), Sarcinile geografiei româneşti, „Terra”,
nr. 1, p. 15-31.
91. Posea Gr., Grigore M. (1975), Societatea de geografie din R. S. R.,
retrospectivă şi perspectivă la aniversarea centenarului ei. „Terra”, nr. 2, p. 127-140.
92. Posea Gr. (1975), La geographie phisique de la Roumanie, Braşov,
cursuri de vară pentru străini, 35. p. Broşură litografiată.
93. Posea Gr., Mândruţ O. (1975), Echilibre Naturale, „Lecturi geografice
generale”, S. S. G. Bucureşti.
94. Posea Gr. (1976), Protecţia solurilor, „Terra”, nr. 2.
95. Posea Gr. (1976), Geografia şi mediul înconjurător – privire
introductivă, „Buletinul Societăţii de Geografie din R.S.R.”, vol. IV (LXXIV).
96. Posea Gr. (1976), Tectonica plăcilor şi relieful, „În ajutorul profesorului
de geografie”, S.S.G.R., p. 43-55.
97. Posea Gr., Popescu N. (1976), Les glissments massifs dans les piemonts
pericarpatiques, „Revue Roumaine de Géol. Géophis. et géogr., Géographie”, tom. 20,
p. 45-52, 3 fig.
98. Posea Gr., Ielenicz M. (1976), Types de glissement dans les Carpates de
la Courbure (Bassin Buzău), „Rev. roum. de Géol. géophys., géograph., Géographie”,
tom. 20, p. 63-72, 4 fig.
99. Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M. (1976), Geomorfologie,
tratat, 534 p., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
100. Posea Gr. (1976), Programe analitice – geografie, prefaţă şi programele
de geomorfologie, geomorfologia României, Câmpiile României, Tipografia
Universităţii.
101. Posea Gr., Grigore M., Popescu N. (1976), Treptele morfogenetice din
zona Defileului Dunării, în vol. „Geografia, Grupul de cercetări Porţile de Fier”, seria
monografii, Editura Academiei.
102. Posea Gr. (1977), Regionarea fizico-geografică a României, Capitol,
p. 125-136, în „Geografia R.S.R., probleme fundamentale”, cl. X-a (partea a II-a),
Editura Didactică şi Pedagogică.
58

103. Posea Gr. (1977), Îndrumător medico-didactic privind predarea
geografiei în liceu (1978). Introducere, p. I-II, M.E.I., Institutul de cercetări
pedagogice.
104. Posea Gr. (1977), Regionarea fizico-geografică a R. S. România, În
„Geografia Republicii Socialiste România”, probleme fundamentale, p. 125-136,
manual pentru clasa a X-a, Lito., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
105. Posea Gr. (1977), Regionarea montană şi submontană, În „Geografia
Republicii Socialiste România”, probleme fundamentale, p. 136-146), Manual pentru
calsa X-a, Lito., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
106. Posea Gr., Ielenicz M. (1977), Munţii Buzăului, 86 p., în Colecţia Munţii
noştri, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
107. Posea Gr. (1977), Consideraţii privind depresiunile carpatice şi colinare
şi ale reţelei de văi în viaţa şi permanenţa poporului român, „St. şi Cerc. Geol.,
geofiz., geogr., Geografie”, Tom. XXIV, nr. 1 (p. 13-21), 1 hartă, Editura Academiei
R. S. R.
108. Posea Gr., Mîndruţ O. (1978), Predarea obiectului „Probleme
fundamentale ale Terrei“, „Terra”, nr. 3, p. 39-45.
109. Posea Gr. (1978), Podişul Huedin-Păniceni, „Studii şi Cerc. de Geol.
Geofiz., Geografie”, Tom. XXV, p. 25-30, 1 hartă.
110. Posea Gr., Popescu M., Ielenicz M. (1978), L'evolution de la plaine
alluviale du Someş dans la depresion de Baia Mare et dans la Plaine de l' Ouest,
„Revue roumaine de Geol., Géoph., Géographie”, Tom. 23, nr. 2, p. 213-226, 6 figuri,
Editura Academiei R. S. R.
111. Posea Gr., Mândruţ O. (1978), Geografie fizică generală, 215 p., manual
cl. IX, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti (tradus şi în lb. germană şi
maghiară).
112. Posea Gr., Tufescu V., Mândruţ O., Cojocaru D. (1978), Probleme
geografice fundamentale ale Terrei, 100 p., manual cl. IX, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti; manual pentru liceele industriale, agro-industriale, matematicăfizică,
economie şi drept administrativ, sanitar şi de arte.
113. Tufescu V., Posea Gr., Ardelean A. (1978), Geografia mediului
înconjurător, 147 p. manual cl. X şi XI, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
114. Tufescu V., Posea Gr., Ardelean A. (1978), Geographie der umwalt
(Lerbuch für XI klasse), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
115. Posea Gr., Mândruţ O. (1979), Általános természete földrajz (Tankönyv a
IX, osztály számára), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
116. Tufescu V., Posea Gr., Cucu V., Velcea I., Mândruţ O. (1979),
Gazdasági és népességfőldrajz (Tankönyr ax. osztály számára), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
117. Tufescu V., Posea Gr., Cucu V., Velcea I. (1979), Geografia economică
şi a populaţiei, 128 p., manual cl. X, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
118. Posea Gr. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de
relief, de M. Grigore, Editura Academiei, recenzie, 1 p., în „Revue Roumaine,
G. G. G.” Geol., tom. 23.
59

119. Posea Gr. (1980), Terase marine în Dobrogea?, „Terra” nr. 3, p. 11-19, 3
figuri.
120. Posea Gr. (1980), Al VIII-lea colocviu de geografie româno-francez,
Bucureşti, Cluj-Napoca, „Terra” 3, p. 29-31.
121. Posea Gr. (1980), Regionarea fizico-geografică a României, În „Din
experienţa unor profesori de geografie“, Caiet metodic, Bucureşti, p. 9-31.
122. Posea Gr. (1980), Tratatul de geografie fizică al lui Emm. De Martonne –
concepţ ie, principii, actualitate, „Analele Acad. R. S. R.”, anul 107 (1973), seria
a IV-a, vol. XXIII, Bucureşti, 1980.
123. Posea Gr. (1980), Profesorul Tiberiu Morariu la a 75-a aniversare,
„Şt. şi Cerc. Geol., geofiz., geogr.”, Geografie, Tom. 27, nr. 2, p. 343-350.
124. Posea Gr. (1980), Către o nouă calitate în cercetarea zonelor sau
regiunilor geografice, „Şt. şi Cerc. de Geol., geofiz., geogr.”, Geografie, Tom. 27,
nr. 2, p. 193-201.
125. Posea Gr. (1980), Pediments in Romania, „Rev. Roum. de Geol.,
geophys., geograph., Geographie”, Tom. 24, p. 25-30.
126. Posea Gr., Posea Aurora, Moldovan Codreanu (1980), Judeţul
Maramureş, monografie geografică, 179 p., 1 hartă, În colecţia „Judeţele patriei“,
Editura Academiei R. S. R.
127. Posea Gr., Badea L. (1980), Harta geomorfologică a R. S. R., Scara
1:400.000, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
128. Posea Gr., Gîştescu P. (1980), Sarcinile cercetării geografice, „Studii şi
Cerc. de Geol., Geogr., Geografie”, Tom. 27, nr. 1, p. 5-9.
129. Morariu T., Posea Gr., Mac I. (1980), Regionarea geomorfologică a
Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor de Curbură, „Şt. şi Cerc. Geol., Geofiz., Geogr.,
Geografie”, Tom 27, nr. 1, p. 115-125, 1 figură.
130. Morariu T., Posea Gr., Mac I. (1980), Regionarea depresiunii
Transilvaniei, „Şt. şi Cerc. de Geol., Geofiz., Geogr., Geografie”, Tom. 27, nr. 2,
p. 211-222, 1 hartă.
131. Posea Gr. (1980), Cercetări în Geografia României; Masivul Ceahlău,
Ţara Giurgiului, Depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurluiului., Studiu critic, în
„Terra”, nr. 3, p. 60-62.
132. Posea Gr. (1980), Regionarea fizico-geografică a României, „Din
experienţa unor profesori de geografie, Caiet metodic”, p. 9-31. Inspectoratul şcolar
Bucureşti, Casa Corpului didactic.
133. Posea Gr. (1980), Către o nouă calitate în cercetarea zonelor sau
regiunilor geografice, „Şt. C. G. G., Geografie”, Tom. XXVII, nr. 2, p. 193-201.
134. Posea Gr. (1981), O singură glaciaţiune în Carpaţi, „Şt. şi Cerc. de Geol.,
Geofiz., Geogr., Geografie”, Tom. 28, nr. 1, p. 87-102.
135. Posea Gr. (1981), Types de montagnes en Roumanie. Rev. Roum. de
Géol., Géofiz., Géogr., Géografie, Tom. 25, nr. 1, p. 13-24.
136. Posea Gr. (1981), Depresiunea Braşovului. „Analele Universităţii
Bucureşti – Geografie”, p. 19-37, 1 hartă.
60

137. Posea Gr. (1981), Sur le developement de la panssée géographique en
Roumanie durant les deux dernières, în „Procedings of the 16
61
th international Congress
of the history of Sciences A. Scientific décennies”; Sections, Bucarest, Roumanie,
august 26, september 3, 1981, pg. 307 (resumée).
138. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1982), Morfologia litoralului la sud
de Constanţa, „Terra”, nr. 4, p. 9-13.
139. Posea Gr. (1982), Priorităţi în cercetarea geomorfologică aplicată, „Era
Socialistă”, nr. 17, p. 11-13.
140. Posea Gr. (1982), Munţii Buzăului, această placă turnantă a Carpaţilor,
„Flacăra”, nr. 12, 26, III, p. 12.
141. Posea Gr. şi colab. (1982), „Enciclopedia Geografică a României”, 847
p., 900 hărţi (coordonator şi autor), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
(Premiul „Cobălcescu“ al Academiei).
142. Posea Gr. (1982), Aşezarea geografică şi Organizarea teritorială (a
României), în „„Enciclopedia Geografică a României””, p. 10-13.
143. Posea Gr. (1982), Evoluţia paleogeografică (a României), în
„Enciclopedia Geografică a României”, p. 16.
144. Posea Gr. (1982), Harta hipsometrică (a României), în „Enciclopedia
Geografică a României”, p. 22-23.
145. Posea Gr. (1982), Harta geomorfologică (a României), în „Enciclopedia
Geografică a României”, p. 28-29.
146. Posea Gr. (1982), Unităţile morfostructurale (ale României), în
„Enciclopedia Geografică a României”, p. 30-35.
147. Posea Gr., Popescu, N. (1982), Harta unităţilor de relief, în
„Enciclopedia Geografică a României”, p. 36-37.
148. Posea Gr. (1982), Regionarea geomorfologică, în „Enciclopedia
Geografică a României”, p. 39-42.
149. Posea Gr., Vespremeanu, E. (1982), Tipurile de mediu geografic (din
România), în „Enciclopedia Geografică a României”, p. 74-81.
150. Posea Gr. (1982), Zonarea geografico-turistică (a României), în
„Enciclopedia Geografică a României”, p. 81-84.
151. Posea Gr., Stoicescu, N. (1982), Teritoriul României în contextul istoriei,
în „Enciclopedia Geografică a României”, p. 85.
152. Posea Gr. în colaborare cu I.G.E.F.C.O.T. (1982), Hărţile fizicogeografice
ale judeţelor (40 hărţi), „Enciclopedia Geografică a României”, între
p. 179-820.
153. Posea Gr., Badea L. (1982), Regionarea geomorfologică a teritoriului
României, „Bul. Soc, de Şt. Geogr.”, vol. VI, p. 9-19.
154-168. Posea Gr. (1983), Aşezarea geografică, geologie, resurse, relief,
procesele geomorfologice actuale şi degradarea terenurilor, inclusiv hărţile unităţilor
de relief, pentru judeţele: Bihor (p. 241-245), Brăila (p. 305-307 şi 312), Buzău
(p. 321-325), Călăraşi (p. 353-357), Cluj (p. 369-373), Covasna (p. 401-405, în
colaborare), Harghita (p. 497-501, în colaborare), Hunedoara (p. 513-516), Ialomiţa
(p. 529-533, în colaborare), Sălaj (p. 673-677, în colaborare), Sibiu (p. 689-693, în

colaborare), Timiş (p. 737-744), Vrancea (p. 801-805), Municipiul Bucureşti (Căile de
comunicaţie, p. 835-838), în „Enciclopedia Geografică a României” (1983).
169. Posea Gr. (1983), Pedimentele din Dobrogea, în „Sinteze geografice”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 114-123.
170. Posea Gr. (1983), Probleme noi privind glaciaţiunea carpatică, în
„Sinteze geografice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 123-137.
171. Posea Gr. (1983), Terasele din Câmpia Târgovişte-Ploieşti şi raporturile
lor cu S ubcarpaţii, în „Memoriile Secţiilor Ştiintifice”, seria IV, tom VI, nr. 2, 1983,
p. 161-177.
172. Posea Gr., Mândruţ, O. (1983), Geografie fizică generală şi geologie,
manual pentru cl. a IX-a, 125 p., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
173. Posea Gr. (1983), Cadrul structural (al României), în „Geografia
României”, vol. I, „Geografie fizică”, Editura Academiei, Bucureşti, p. 73-76.
174. Posea Gr. (1983), Pedimentele, în „Geografia României”, vol. I, p. 130-
131.
175. Posea Gr. (1983), Geografia României, vol. I-IV, membru în colectivul
de coordonare.
176. Posea Gr. (1983), Formarea reţelei de văi, în „Geografia României”,
vol. I, p. 145-147.
177. Posea Gr. (1983), Terasele lacustre şi marine, în „Geografia României”,
p. 165-167.
178. Posea Gr., Bălteanu D. (1983), Procesele actuale de modelare a
reliefului, în „Geografia României”, vol. I, p. 171-181.
179. Posea Gr. (1984), Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei României,
„Terra”, nr. 1, p. 3-9.
180. Posea Gr. (1984), Canalul Dunăre-Marea Neagră, „Terra”, nr. 3, p. 6-16.
181. Posea Gr., Badea L. (1984), Cercetarea geomorfologica a României,
„Terra”, nr. 2, p. 14-18.
182. Posea Gr., Badea L. (1984), România – unităţile de relief, harta
1:750.000, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
183. Posea Gr., Popescu, N., Trufaş, V, Vespremeanu, E., Posea, Aurora
(1984), Îndrumător pentru studiul bazinelor hidrografice, Univ. Bucureşti.
184. Posea Gr. (1984), Evoluţia teritoriului României în concepţia tectonicii
plăcilor, „Comunicări şi referate de geografie S.S.G.”, filiala Bucureşti, p. 32-45.
185. Posea Gr. (1984), Preocupations de géograghie appliquée en Roumaine;
La colaboration scientiphique internationale, „Rev. R.G.G.G. – Geol.”, tom 28,
p. 91-92.
186. Posea Gr. (1984), Le systeme génétique–evolutif de la Plaine Roumaine,
„Rev. R.G.G.G. – Geogr.”, tom 28, p. 61-66.
187. Posea Gr., Ştefănescu I. (1984), Municipiul Bucureşti şi Sectorul agricol
Ilfov, 290 p., Editura Academiei, Bucureşti.
188. Posea Gr., Vespremeanu E. (1985), Unele experimente asupra
alunecărilor mari din România, „Cercetări geomorfologice pentru lucrările de
îmbunătăţiri funciare”, p. 95-100, Universitatea Bucureşti.
62

189. Posea Gr. (1985), Grupele munţilor cuprinşi între Prahova şi Olt,
caracterizare fizico- şi economico-geografică, „Ghidul candidatului la Admiterea în
învăţământul superior”, nr. 15, 3, 1985, p. 40-43.
190. Posea Gr. (1985). Olimpiada naţională de Geografie, Constanţa, „Terra”
nr. 2, p. 59-60.
191. Posea Gr. (1985), Transformări ale peisajului geografic în România,
„Terra”, nr. 3, p. 3-7.
192. Posea Gr. (1986), Geografia – disciplină integratoare, „Tribuna şcolii ”,
nr. 84, p. 5-8.
193. Posea Gr., Barbu, N., et al. (1986), Geografia de la A la Z (Dicţionar de
termeni geografici), 325 p., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
194. Posea Gr. (1986), Două decenii de geomorfologie aplicată în România,
„Şt. şi Cerc. G.G.G. – Geogr.”, tom XXXIII, p. 5-8.
195. Posea Gr. (1987), Câmpia de Vest – caracterizare fizico-geografică, în
„Ghidul candidatului la admiterea în învăţământul superior”, nr. 1, 1987, p. 51-52.
196. Posea Gr. (1987), Câmpia de Vest – caracterizare economică (şi
îndrumări metodice) în „Ghidul candidatului la admiterea în învăţământul superior”,
nr. 2, p. 44-46.
197. Posea Gr. (1987), Analiza hărţii topografice în cercetarea reliefului, în
„Sinteze geografice”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 38-57.
198. Posea Gr., Popescu N., Grigore, N., Ielenicz, M. (1987), Harta
geomorfologică generală, în „Sinteze geografice”, vol. II, p. 58-69.
199. Posea Gr. (1987), Câmpia Română, operă fundamentală a lui George
Vâlsan, în „Memoriile Secţiilor Ştiinţifice”, seria IV, tom VIII, nr. 1, 1985, Editura
Academiei, Bucureşti, p. 297-301.
200. Posea Gr. (1987), Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română –
importanţă practică, „Terra”, 3, p. 15-19.
201. Posea Gr., Stroe R. (1987), Optzeci de ani de la apariţia lucrării lui
Emm. de Martonne. Recherches sur l'évolution morfologique des Alpes
de la
Transilvanie, Paris, 1907, în „Terra”, 3, p. 24-29.
202. Posea Gr. (1987), Geografie, modele operaţionale. Culoarul Siretului –
caracterizarea economico-geografică, „Ghidul candidatului la admiterea în
învăţământul superior” 1988, Preuniversitaria nr. 5, 1987, p. 51-53.
203. Posea Gr. (1987). Unele îndrumări metodice pentru o pregătire optimă,
„Ghidul candidatului la admiterea în învăţământul superior”, 1988, „Preuniversitaria”
nr. 6, 1987.
204. Posea Gr. (1987), Concursul republican de geografie al elevilor, „Terra”,
nr. l, p. 59-61.
205. Posea Gr. (1988), Contactul câmpiilor Vlăsiei şi Târgovişte – Ploieşti, în
„Probleme de geomorfologia României”, vol. II, Universitatea Bucureşti, p. 5-24.
206. Posea Gr. (1988), Programul naţional pentru amenajarea bazinelor
hidrografice; Petrolul. Caracterizarea fizico- şi economico-geografică a unei regiuni
(plan de lucru şi îndrumări metodice), „Ghidul candidatului la admiterea în
învăţământul superior”, nr. 1, 1988.
63

207. Posea Gr. (1988), Câmpiile din România, cu privire specială asupra
Câmpiei Banato-Crişene, „Terra”, nr. 3-4, p. 12-25.
208. Posea Gr. (1988), Rolul Carpaţilor şi al Transilvaniei în istoria poporului
român, în „Teoria şi practica economică”, nr. 4, la Academia de Studii Economice,
Bucureşti, p. 84-87.
209. Posea Gr. (1988), Geografia României – unele îndrumări metodice
pentru o pregătire optimă (examen de admitere), în „Teoria şi practica economică”, nr.
4, Academia de Studii Economice, Bucureşti, p. 105-109.
210. Posea Gr. (1988), Probleme de geomorfologia României, vol. II, autor
principal şi coordonarea volumului. Litogr. Universităţii Bucureşti, 170 p.
211. Posea Gr. (1989), Geografie (Olimpiada 1989), „Tribuna şcolii”, nr. 323,
20 mai 1989, p. l5.
212. Posea Gr. (1989), Angewndte geomorphologie (geomorfologie aplicată),
„Analele Univ. Bucureşti, an XXXIII – Geografie”, p. 21-30.
213. Posea Gr. (1989), Câmpia Bărăganului, „Terra”, nr. 1, p. 5-13.
214. Posea Gr. (1989), Recomandări metodologice. Grupa sudică a Carpaţilor
Orientali (Carpaţii Curburii), „Preuniversitaria”, nr. 3, 1989, p. 16-18.
215. Posea Gr. (1989), Marea Neagră, caracterizare geografică complexă,
„Preuniversitaria”, nr. 4, 1989, p. 19-20.
216. Posea Gr. (1970-1989), Comunicări nepublicate ţinute la filiale ale
Societăţii de Geografie, la sesiunile secţiei de Geologie-Geofizică şi Geografie a
Academiei, la Casele Corpului Didactic judeţene, la Sesiunile facultăţilor de geografie
din Bucureşti şi Cluj etc.
217. Posea Gr. (1990), Despre geografie ca disciplină de concurs,
„Preuniversitaria ”, nr. 1, 1990, p. 36-37.
218. Posea Gr. (1990), Relieful şi „mediul“ ecologic, „Terra”, nr. 1-2.
219. Posea Gr. (1990), Admiterea la geografie, „Terra”, nr. 1-2.
220. Posea Gr. (1990), Câmpiile şi importanţa practică, în „Sinteze
geografice”, vol. III, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
221. Posea Gr. (1990), Depresiunea Braşovului, în „Sinteze geografice”,
vol. III, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
222. Posea Gr., Mândruţ O. (1990), Geografia modernă şi învăţarea modernă
a geografiei, „Terra”, nr. 1-2.
223. Posea Gr. (1990), 140 de ani de la naşterea lui W. M. Davis, „Terra”,
nr. 1, p. 114-116.
224. Posea Gr. (1990), Profesorul Vintilă Mihăilescu, contribuţii la studiul
geografiei. „Analele Univ. Bucureşti, an XXXIX”, p. 96-99.
225. Posea Gr. (1991). Geografia generală şi regională (reflecţii), „Terra”,
nr. 1, p. 8-11.
226. Posea Gr. (1991). Geografia şi mediul înconjurător, în „Maris“,
Inspectoratul judeţean Târgu Mureş.
227. Posea Gr. (1992), Le système géographique Carpato-danubiano-pontique
et l'unit e de l'état, de la nation, de la langue du peuple roumain, „Terra”, nr. 1-2,
p. 3-14.
64

228. Posea Gr. (1992), Starea actuală a geografiei, „Terra”, nr. 1-2, p.63-70.
229. Posea Gr. (1992), Ecouri după al III-lea Congres naţional „Starea
actuală a geografiei“, în „Tribuna învăţământului”, nr. 42, 26 oct., 1992.
230. Posea Gr. (1992), Staţiunea de cercetări geografice Orşova, „Terra”,
nr. 1-2, p. 112.
231. Posea Gr. (1992), Geopolitică şi geopolitică românească. „Terra”,
nr. 3-4, p. 17-21.
232. Posea Gr. (1992), Le rôle des dépressions carpatiques et collinaires et du
réseau de vallées dans la vie et la permanence du peuple roumain, „Rev. Roum. de
Géogr., tom XXXVI”, p. 13-21, Editura Academiei Române, Bucureşti.
233. Posea Gr. (1992), Câmpia Someşului, Litografia Universităţii Bucureşti,
71 p.
234. Posea Gr. (1992), Câmpia Banato-Crişană, caracterizare geografică
generală, Universitatea Bucureşti, 104 p.
235. Posea Gr. (1992), Câmpia Crişurilor, Universitatea Bucureşti, 92 p.
236. Posea Gr. (1992), Câmpia Banatului, Universitatea Bucureşti, 145 p.
237. Posea Gr. (1993), Geografia în faţa reformei, în Revista „Catedra“, nr. 1,
p. 2.
238. Posea Gr. (1993), Terra şi complexitatea gândirii lui Simion Mehedinţi,
Revista „Acadernica“, an III, nr. 12 (36), oct.
239. Posea Gr., Ielenicz M. (1993), Geografie – lecţii, schiţe, teste grilă.
Agenda de consulting universitar, Editura „Eficient“, Bucureşti, 148 p.
240. Posea. Gr. (1993), Sistemul geomorfologic al teritoriului României,
„Terra”, nr. 1-4, p. 16-27.
241. Posea Gr., Ichim I. (1993), Geomorphology in Romania, în „The
Evolution of Geomorphology“. Edited by H. 1. Walker and W. E. Grabau, 1993, by
John Wiley & Sons Ltd. London, p. 363-366.
242. Posea Gr. (1993), Subcarpaţii Măţăului, „Stud. şi Cerc. de Geografie,
tom XXXIX”, 1993, p. 57-63, Editura Academiei, Bucureşti.
243. Posea Gr. (1993), Sistemul geografic Carpato-danubiano-pontic şi
unitatea de neam, de limbă şi statală a poporului român. Volumul „Marea Unire şi
idealurile naţionale“, Editura Fundaţiei România de Mâine, p. 53-76.
244. Posea Gr. (1994), Geopolitica şi geopolitica românească,
vol. Geopolitica, 1, p. 343-349, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi.
245. Posea Gr. (1994), Sistemul geopolitic românesc, în Revista „Academica“,
an IV, nr. 3 (39), ianuarie, p. 19 (şi 21).
246. Posea Gr. (1995), Personalitatea lui George Vâlsan, în vol. Grupul şcolar
„George Vâlsan”, Făurei, 1995 (cu ocazia acordării liceului respectiv a numelui
marelui geograf).
247. Posea Gr. (1995), Câmpia de Vest a României, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 325 p.
248. Posea Gr. (1995), Societatea de Geografie din România 1875-1995, în
„Bul. Soc. de Geogr. din România”, Bucureşti, 50 p.
65

249. Posea Gr. (1995), 1995 – Anul geografiei româneşti, în revista „Carpaţii”,
an II, nr. 8, 1995, p. 3.
250. Posea Gr., Mândruţ O. (1995), Obşcea fizicescaia geografia, Ucevnic
dlea 10-go classa, Editura Lumina, Chişinău, manual recomandat de Ministerul
Educaţiei din Republica Moldova, ISBN 5-372-01587-x.
251. Posea Gr. (1997), Câmpia de Vest a României, ed. II, 38 fig., Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, p. 429.
252. Posea Gr. (1997), Relieful şi evoluţia paleogeografică a Câmpiei
Române, Ghidul excursiilor celei de-a XV-a Conferinţe naţionale pentru ştiinţa solului.
Publicaţiile Societăţii naţionale române pentru ştiinta solului, nr. 2a, Bucureşti,
26-30 august 1997, p. 19-32, 1 hartă.
253. Posea Gr. (1997), The planation surface in the Piatra Craiului – Baiu
mountains, „Analele Şt. ale Univ. „Al. I. Cuza“ din Iaşi, tom XLII-XLIII”, s. II. e. –
geografie, 1996-1997, p.47-56, 1 hartă.
254. Posea Gr. (1997), O regiune de dezvoltare durabilă (Culoarul Buzăului şi
Curbura Carpaţilor), „Comunicări de geografie” Edit. Univ. Bucureşti, p. 7-11.
255. Posea Gr. (1997), Suprafeţele şi nivelele de eroziune din România
(Planation surfaces and Levels of Romania), „Revista de Geomorfologie”, I, Bucureşti,
p. 11-30, 1 hartă.
256. Posea Gr. (1997), Pedimentele şi glacisurile (Pediments and glacis),
„Revista de Geomorfologie”, I, Bucureşti, p. 67-74, 1 hartă.
257. Posea, Gr. (1997), Aspecte privind geomorfologia aplicată, în
agricultură, amenajări de bazine hidrografice şi sistematizarea teritoriului – o
experienţă românească (Aspects of applied geomorphology in agriculture,
hidrographical basins and land systematisation – Romanian experiment), „Revista de
Geomorfologie”, I, Bucureşti, p. 129-142.
258. Posea Gr., Armaş Iuliana, Benea I. (1997), Cercetări geomorfologice
pentru un S.I.G. de amenajare a teritoriului în sensul dezvoltării durabile, „Revista de
Geodezie, Cartografie şi Cadastru”, vol. VI, nr. 2, septembrie, p. 42-51, 3 hărţi.
259. Posea Gr. (1998), Suprafeţele de nivelare în Munţii Piatra Craiulu – Baiu
(Carpaţii de Curbură), „Analele Universităţii Spiru Haret“, Seria Geografie, nr. 1,
p. 7-18, 1 hartă.
260. Posea Gr., Posea Aurora (1998), Observaţia de teren şi de hartă, metoda
ştiinţifică şi didactică de bază a geografiei (în atenţia Reformei Învăţământului),
„Analele Universităţii Spiru Haret“, nr. 1, p. 39-48.
261. Posea Gr. (1998), Unele realizări în domeniul geomorfologiei la
Universitatea din Bucureşti, în ultimii 30 de ani, „Analele Universităţii Spiru Haret”,
nr. 1, p. 129-138.
262. Posea Gr., Ielenicz M. (1998), Geografie (bacalaureat, admiterea în
facultate, gradul didactic 2, definitivat), Editura Eficient (385 p.).
263. Posea Gr. (1998), Carpaţii Curburi – structură şi limite (un punct de
vedere), „Comunicări de geografie”, vol. II, p. 7-11.
264. Posea Gr., Armaş Iuliana (1998), Geografie Fizică – „Terra”, căminul
omenirii şi Sistemul Solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 400 p.
66

265. Posea Gr. (1998), Profesorii trebuie să-i înveţe pe elevi să iubească
geografia (mesaj de „Ziua geografiei” – 5 iunie, către toate filialele de Geografie),
publicat în ziarul „Azi”, 30 mai, 1998.
266. Posea Gr. (1999), Debutul Analelor la Spiru Haret, Seria Geografie
(„Opinia Naţională”, p. 5/22.02.1999).
267. Posea Gr., Armaş Iuliana (1999), Continente extraeuropene, manual de
geografie, clasa a VII-a, Editura All Educaţional, Bucureşti, Manual tradus şi în
limbile germană şi maghiară.
268. Posea Gr., Armaş Iuliana (1999), Geografie – manual pentru calasa
a IX-a, Editura All, Bucureşti.
269. Posea Gr. (1999), Nicolae Rădulescu – Amintiri şi gânduri de fost
student, la o comemorare, în „Volumul Omagial N. Rădulescu”, 1999.
270. Posea Gr. (1999), România – Geografie şi geopolitică (176 p.), Editura
Fundaţiei România de Mâine, ISBN 973-582-146-6.
271. Posea Gr. (1999), Cuvânt de salut la Simpozionul Carpato-Balcanic de
Geomorfologie, Băile Herculane, noiembrie 1998, în „Lucrările Simpozionului
Carpato-Balcanic de Geomorfologie”, 1999.
272. Posea Gr., Benea I. (1999), Defileul Dunării – ipoteze de formare, în
„Lucrările Simpozionului Carpato-Balcanic de Geomorfologie”, 19999.
273. Posea Gr. (1999), Ştiinţa geopoliticii – Temeinicia şi actualitatea noilor
sale semnificaţii, în „Opinia Naţională”, nr. 242/22.03.1999.
274. Posea Gr., Armaş Iuliana (1999), Suprafeţe şi nivele de eroziune în Alpi şi
Carpaţi. O incursiune comparativă, „Comunicări de Geografie”, vol. III, Facultatea de
Geografie, Bucureşti.
275. Posea Gr., Ielenicz M. (1999), Geografie, Editura Eficient, Bucureşti.
276. Posea Gr., Armaş Iuliana (1999), Caietul elevului pentru Geografie, cl.
VII, Editura All Educaţional, Bucureşti.
277. Posea Gr., Armaş Iuliana (1999), Ghidul profesorului pentru clasa a VIIa,
Editura All Educaţional, Bucureşti.
278. Posea Gr. (2000), Geografia României, manual pentru clasa a VIII-a,
Editura All, Bucureşti.
279. Posea Gr. (2000), Caietul elevului – geografie, clasa a VIII-a, Editura
All, Bucureşti.
280. Posea Gr., Cioacă A. (2000), Geomorfologia – lucrări practice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
281. Posea Gr., Aur N. (2002), Geografia României, manual pentru clasa XII,
toate filierele, Editura All, Bucureşti.
282. Posea Gr., Aur N., Nadejda Dida (2002), Geografie, manual pentru clasa
a XI-a, toate filierele, Editura All, Bucureşti.
283. Posea Gr. (2002), Geomorfologia României, relief – tipuri, geneză,
evoluţie, regionare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
284. Posea Gr. (2003), Prin culisele academice geografice, în Volumul
Omagial Grigore Posea, „Tezaur geografic, personalităţi ale ştiinţei geografice”, nr. 1,
Editura Universitară, Bucureşti.
67

285. Posea Gr., Armaş Iuliana (2003), Geografie, manual pantru clasa a IX-a,
Editura All, Bucureşti.
286. Posea Gr. (2003), Geografia fizică a României, partea I-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 262 p.
287. Posea Gr. (2003), Gânduri şi amintiri despre profesorul Tiberiu Morariu;
în volumul Tiberiu Morariu, Magistrul Şcolii geografice clujene, Editura Presa
Universitară Clujeană.
288. Posea Gr., Armaş Iuliana, Aur N. (2004), Geografie, manual pentru
şcoala de Arte şi Meserii, clasa X-a, Editura All, Bucureşti.
289. Posea Gr. (2004), Geografia fizică a României, Partea a II-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine (235 p.).
290. Posea Gr., Iordan I. (2004), Îndrumător pentru redactarea lucrărilor de
licenţă (Monografii de localităţi, de unităţi administrativ-teritoriale, de regiuni
geografice etc.), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, (31 pagini).
291. Posea Gr. (2004), Terra şi complexitatea gândirii lui Simion Mehedinţi;
Volum omagial Simion Mehedinţi, Tezaur geografic, personalităţi ale ştiinţei
româneşti, p. 16-21, Editura Universitară, Bucureşti.
292. Posea Gr., (2004), Câmpia Română, opera fundamentală a lui George
Vâlsan; volum omagial George Vâlsan, Tezaur geografic, personalităţi ale ştiinţei
româneşti, p. 25-30, Editura Universitară., Bucureşti.
293. Posea Gr. (2004), Profesorul Grigore Mihai, un dascăl şi cercetător
complex; volum omagial Grigore Mihai, Tezaur geografic, personalităţi ale ştiinţei
româneşti, p. 7-13, Editura Universitară. Bucureşti.
294. Posea Gr. (2004), Profesorul Anton Năstase, slujitor de elită al
cartografiei geografice universitare; volum omagial Anton Năstase, Tezaur geografic,
personalităţi ale ştiinţei româneşti, p. 9-13, Editura Universitară, Bucureşti.
295. Posea Gr. (2004), Profesorul Nicolae Popescu, un vechi şi apropiat
colaborator; volum omagial Nicolae Popescu, Tezaur geografic, personalităţi ale
ştiinţei româneşti, p. 9-12, Editura Universitară, Bucureşti.
296. Posea Gr. (2004), Profesorul universitar Ion Velcea – cinci decenii de
prestigioasă activitate didactică şi ştiinţifică; volum omagial Ion Velcea, Tezaur
geografic, personalităţi ale ştiinţei româneşti, p. 17-26, Editura Universitară,
Bucureşti.
297. Posea Gr. (2004), Câteva gânduri despre Ilie Ion; volum omagial
Ion. D. Ilie, Tezaur geografic, personalităţi ale ştiinţei româneşti, p. 45, Editura
Universitară, Bucureşti.
298. Posea Gr. (2004), Mihai Geanana, omul, practicianul şi profesorul;
volum omagial, Tezaur geografic, nr. 4, Editura Universitară, Bucureşti.
299. Posea Gr. (2004), Profesorul universitar dr. Nicolae Josan la 65 de ani;
„Analele Universităţii din Oradea, seria geografie”, nr. 4, Oradea.
300. Posea Gr. (2004), Profesorul universitar dr. Gheorghe Măhăra la 65 de
ani; „Analele Universităţii din Oradea, seria geografie”, nr. 4, Oradea.
68

301. Posea Gr. (2004), Semicentenarul activităţilor didactice şi ştiinţifice ale
profesorilor universitari dr. Valeria Velcea şi Ion Velcea, în revista „Geocarpatica”,
anul IV, nr. 4, Sibiu.
302. Posea Gr. (2005), Redactor principal şi autor (volum colectiv, 967 p.).
Geografia României – Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul
românesc al Mării Negre şi Platforma continentală; vol. V, Editura Academiei.
302-324, Articole de autor (şi în colaborare) în volumul de mai sus:
302. Posea Gr. (2005), Câmpia Română – relieful, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogeai”, Editura Academiei, Bucureşti.
303. Posea Gr. (2005), Câmpia Română – evoluţia paleografică, în
vol. „Câmpia Română şi Dobrogeai”, Editura Academiei, Bucureşti.
304. Posea Gr. (2005), Câmpia Ialomiţei – relieful şi unităţile geografice, în
vol. „Câmpia Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
305. Posea Gr. (2005), Câmpia Istriţei – relieful, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
306. Posea Gr. (2005), Câmpia Râmnicului – relieful, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
307. Posea Gr. (2005), Câmpia Bărăganului – relieful, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
308. Posea Gr. (2005), Dunărea – Caractere generale, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
309. Posea Gr. (2005), Dunărea – relieful, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
310. Posea Gr. (2005), Dunărea – unităţile geografice, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
311. Posea Gr. (2005), Defileul Dunării – caractere generale, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
312. Posea Gr. (2005), Defileul Dunării – relieful, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
313. Posea Gr. (2005), Sectorul Gura Văii – Călăraşi – caractere generale, în
vol. „Câmpia Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
314. Posea Gr. (2005), Sectorul Gura Văii – Călăraşi – relieful, în
vol. „Câmpia Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
315. Posea Gr. (2005), Sectorul Călăraşi – Pătlăgeanca – caractere generale,
în vol. „Câmpia Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
316. Posea Gr. (2005), Sectorul Călăraşi – Pătlăgeanca – relieful, în vol.
„Câmpia Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
317. Posea Gr. (2005), Delta – relieful, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
318. Posea Gr. (2005), Delta – evoluţie paleogeografică, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
319. Posea Gr. (2005), Delta – unităţile de relief, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
69

320. Posea Gr. (2005), Podişul Dobrogei – caractere generale, în vol.
„Câmpia Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
321. Posea Gr. (2005), Podişul Dobrogei – relieful, în vol. „Câmpia Română
şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
322. Posea Gr. (2005), Podişul Dobrogei – apele, în vol. „Câmpia Română şi
Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
323. Posea Gr. (2005), Podişul Dobrogei – unităţile de relief, în vol. „Câmpia
Română şi Dobrogea”, Editura Academiei, Bucureşti.
324. Posea Gr. (2005), Litoralul românesc, în vol. V, „Geografia României”,
Editura Academiei.
325. Posea Gr. (2005), Platforma continentală, în vol. V, „Geografia
României”, Editura Academiei.
326. Posea Gr., Aur N. (2005), Geografie, manual pentru clasa X-a, toate
filierele, Editura All Educaţional, Bucureşti.
327. Posea Gr. (2005), Şcoala naţională doctorală în geografie a profesorului
Tiberiu Morariu; „Analele Universităţii Spiru Haret, seria geografie”, nr. 8, Bucureşti.
328. Posea Gr. (2005), Nicolaie Al. Rădulescu. Amintiri şi gânduri de fost
student, Volum omagial Nicolaie Al. Rădulescu, Editura Universitară (Tipografia
Universităţii din Craiova), p. 17-21.
329. Posea Gr. (2005), Geomorfologia României, ed. II, (443 p.), Editura
Fundaţiei România de Mâine.
330. Posea Gr., Cruceru N. (2005), Geomorfologie, (363 p.), Editura Fundaţiei
România de Mâine.
331. Posea Gr., Cruceru N., Guran-Nica Liliana (2006), Geografie, Probleme
fundamentale ale lumii contemporane, manual clasa XI-a, filierele: teoretică şi
vocaţională, Editura Niculescu, Bucureşti.
332. Posea Gr. (2006), Recenzie asupra lucrării Geomorfologie generală, de
Valeria Velcea, Editura Lucian Blaga, Sibiu (2006), în revista „Geocarpatica” a
Facultăţii de Geografia Turismului, 2006.
333. Posea Gr. (2006), Profesorul Marin Ion Gheorghe şi geografia regională,
Volum omagial, „Tezaur geografic”, Editura Universitară, Bucureşti.
334. Posea Gr. (2006), Geografia României, manual pentru clasa a VIII-a,
Editura All Educaţional, Bucureşti.
335. Posea Gr., Cioacă A. (2006), Geografia populaţiei, de Al. Ungureanu şi I.
Muntele, Iaşi, recenzie, în „Analele Universităţii Spiru Haret, seria Geografie”, nr. 9,
2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.
336. Posea Gr., Guran Liliana, Cruceru N., Săgeată R., Cioacă A. (2007),
Geografie – Europa – România – Uniunea Europeană, Probleme fundamentale,
manual pentru clasa a XII-a, Editura C. D. Press Bucureşti.
337. Posea Gr. (2007), Le relief du type Meteora – Ciucaş, în „Analele
Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie”, nr. 9, 2006, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti.
70

338. Posea Gr. (2007), Şcoala naţională doctorală în Geografie a profesorului
Tiberiu Morariu (2007), în „Geographia Napocensis”, anul I, nr. 1-2, 2007, Academia
Română – Filiala Cluj, Colectivul de Geografie.
339. Posea Gr. (2008), La dispariţia unui mare profesor (2 mai 2008), în
Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 11, 2008, Editura Fundaţiei
„România de Mâine“, Bucureşti.
340. Posea Gr. (2008), Integrarea socială şi practică a geografiei şcolare,
„Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie”, nr. 11.
341. Posea Gr. (2008), Cum l-am cunoscut pe profesorul V. Tufescu şi cum
a ajuns, în 1968/69, de la ASE la Universitatea Bucureşti, „Analele Universităţii Spiru
Haret, Seria Geografie”, nr. 11.
Contrats de recherche
(Coordonate ca director de contract şi efectuate în colectiv, încheiate cu
diferite întreprinderi şi instituţii, mai ales în afara Ministerului Învăţământului).
1. 1967 – Defileul Dunării, cu privire specială asupra turismului (cu
D.S.A.P.C. Timişoara – 60.000 lei).
2. 1972 – Alunecările de pe Valea Câlnăului (cu I.S.P.I.F.) – 60.000 lei.
3. 1973 – Alunecările de la Murgeşti (cu I.S.P.I.F.) – 60.000 lei.
4. 1974 – Alunecările din sectorul Murgeşti-Puşcaş (cu I.S.P.I.F.) –
60.000 lei.
5. 1974 – Alunecările din sudul R.S.R. – studiu general (cu M.M.G.) în
valoare de 120.000 lei.
6. 1974
– Delta Dunării – studiu morfo-biogeografic în vederea
extinderii
agriculturii (cu Ministerul Agriculturii) – 60.000 lei.
7. 1975 – Alunecările de teren din judeţul
Buzău (cu I.P.G.M.S.) –
150.000 lei.
8. 1975 – Studiul geomorfologic al staţiunii Bazna în vederea
sistematizării
(cu I.S.L.S.G.) – 10.000 lei.
9. 1975 – Carierele de balast şi nisip din lunca Someşului între Ţicău şi
Benesat (cu I.P.E.G. Maramureş) – 100.000 lei.
10. 1975 – Harta pantelor şi orientării acestora în vederea alcătuirii hărţii
zonării producţiei agricole din R.S.R. (cu I.G.E.OT) – 250.000 lei.
11. 1975 – Excesul de umiditate din Câmpia Română de Est (Comisia
naţională alcătuită
de Ministerul Agriculturii – C.E.A.I.).
12. 1975-1976 – Documentar pentru Universitatea din Alger, privind
programele analitice şi laboratoarele
de geologie-geografie – 20.000 dolari.
13. 1976 – Studiul carierelor de nisip şi balast de pe valea Someşului
între
Benesat şi Seini în vederea exploatării lor (I.P.E.G. Maramureş) – 150.000 lei.
71

14. 1976 – Inventarierea suprafeţelor de alunecare din sudul ţării, scara
1:50.000 (cu I.P.G.M.S.) – 350.000 lei.
15. 1976 – Calitatea mediului în depresiunile Câmpulung şi Întorsura
Buzăului (cu Academia R.S.R.) – 100.000 lei.
16. 1977 – Studiul geomorfologic şi climatic al staţiunii Călimăneşti, în
vederea sistematizării (cu I.S.L.G.S.) – 35.000
lei.
17. 1977 – Studiul geomorfologic şi climatic al staţiunii Someşeni-Cluj în
vederea sistematizării (cu I.S.L.G.S.) – 15.000 lei.
18. 1977 – Elaborarea unor hărţi de detaliu cu alunecările de teren din
judeţele Buzău, Prahova
şi Dâmboviţa (cu I.P.G.M.S.) – 250.000 lei.
19. 1977 – Calitatea mediului în Depresiunea Braşov (cu Academia
R.S.R.)
– 150.000 lei.
20. 1977 – Studiul geomorfologic şi hidrologic al văii Someşului între
Ardusad şi Mărtineşti, în vederea exploatării balastului (cu I.P.E.M. Maramureş) –
250.000 lei.
21. 1978 – Studiul geomorfologic şi climatic al staţiunii Olăneşti în
vederea sistematizării (cu I.S.L.G.S.) – 30.000 lei.
22. 1978 – Studiul geomorfologic şi climatic al staţiunii Mangalia în
vederea sistematizării (cu I.S.L.G.S.) – 30.000 lei.
23. 1978 – Studiul geomorfologic, climatic şi reambularea unor foraje
în
staţiunea
Eforie Nord, în vederea sistematizării zonei de faleză (cu I.S.L.G .S.) –
65.000 lei.
24. 1978 – Studiul geografic complex
al staţiunii Ocnele Mari în vederea
unor exploatări
balneo-turistice (cu l.S.L.G.S.) – 150.000 lei.
25. 1978 – Harta geomorfologică a Subcarpaţilor
Getici (I.P.G.M.S.) –
300.000 lei.
26. 1979 – Studiul geomorfologic, climatic şi reambularea
unor foraje în
staţiunea
Băiţa – Cluj – 50.000 lei.
27.
1979, 1985 – Tratatul de geografie al R.S.R. (cu M.E.I.).
28. 1981 – Studiul zonei de litoral a Deltei Dunării (cu C.N.T.S.) – 60.000
lei.
29. 1981 – Regionarea geomorfologică a părţii sudice a judeţului Bistriţa-
Năsăud, în vederea folosirii complexe a terenurilor (cu I.P.G.M.S.) – 125.000 lei.
30. 1982 – Regionarea geomorfologică a judeţului Bistriţa– Năsăud (cu
I.P.G.G.)
– 180.000 lei.
31. 1983 – Posibilităţi de valorificare a cărbunilor din Banat (cu I.P.G.G.,
prin biroul de Consulting) – 140.000 lei.
32. 1984 – Studiul geomorfologic asupra gurii Braţului Sf. Gheorghe şi a
zonei litorale adiacente, între
Gura Musura şi Cap Midia (C.N.A.) – 110.000 lei.
33. 1985 – Harta geomorfologică 1:200.000 a zonei Porţile de Fier
(contract cu M.E.I.).
34. 1986 – Harta geomorfologică 1:200.000 Tulcea (contract M.E.I.).
72

35. 1986 – Procese geologice în arealul comunei Brebu (contract cu
Institutul Geologic) – 30.000 lei.
36.
1986 – Cercetări geomorfologice în arealul Curtea de Argeş, pentru
optimizarea
exploatărilor şi transportul cărbunilor (contract cu I.P.G.G.) – 60.000
lei.
37. 1986 – Munţii Banatului (contract M.E.I.).
38. 1987 – Studiul reliefului Munţilor Banatului (contract M.E.I.).
39. 1987 – Prospecţiuni
geologo-tehnice privind dezvoltarea proceselor
geologice
dinamice actuale în Subcarpaţi, de pe teritoriul comunei Brebu –
Prahova (Inst. Geologic) – 30.000 lei.
40. 1987 – Studiul geomorfologic
al litoralului Mării Negre cu privire
specială
asupra plajelor (I.S.C:I:F.) – 100.000 lei.
41. 1987 – Studiul posibilităţilor de valorificare a rezervelor de lignit
dintre
văile Vâlsan şi Topolog (I.P.E.G.) – 100.000 lei.
42. 1987 – Harta geomorfologică a unităţii Constanţa (contract cu
M.E.I.).
43. 1987 – Studiu privind optimizarea exploatării şi valorificării
zăcămintelor de combustibili solizi din Banat (I.P.E.G.) – 50.000 lei.
44. 1987 – Caracterizarea geomorfologică şi litologică a unităţilor
teritoriale geosistemice din România cu privire la teritoriile amenajate
hidroameliorativ
şi prognoza evoluţiei acestora (Inst. de Pedologie) – 50.000 lei.
45. 1988 – Harta geomorfologică a zonei Constanţa (contract M.E.I.).
46. 1988 – Zonarea geosistemică a unor unităţi din Câmpia Română
privind factorii care duc la evoluţia solurilor (Inst. de Pedologie) – 50.000 lei.
47. 1988 – Studiul reliefului din Munţii Făgăraş, cu privire la mediul
umanizat
(contract M.E.I.).
48. 1988 – Studiu privind optimizarea exploatării şi valorificării
zăcămintelor de combustibili solizi din Banat (I.P.E.G. Caransebeş) – 50.000 lei.
49. 1989 – Studiul indicilor geosistemici din unele unităţi de deal şi podiş
care privesc evoluţia solurilor (Inst. de Pedologie) – 50.000 lei.
50. 1980-l990 – Studii privind Câmpia Română, Dobrogea şi Platforma
Continentală românească – Tratat de Geografie, vol. V, coordonator (contract
M.E.I.).
51. 1992, Posea Gr. şi colectiv – Raportul dintre reliefosferă-antroposferă,
cu exemplificări regionale (pe cinci ani); (coordonator de program).
52. 1993-1995, Posea Gr. şi colectiv – Degradarea terenurilor din
regiunile carpatice, subcarpatice şi de podiş, cu cartări locale{pe trei ani);
(coordonator de program).
53. 1994-1995, Posea Gr. şi colectiv – Analiza proceselor de degradarea
terenurilor în arealul petrolifer Plopeasa şi Matiţa. Contracte cu Petrostar S.A.
Ploieş ti;
(coordonator de program).
73

54. 1995, Posea Gr. şi colectiv – Evaluarea mediului natural pentru
sistematizarea teritoriului în spaţiul deluros şi de câmpie sudcarpato-danubian.
Încheiat cu Cons. Naţ. al Cercet. Ştiinţ. Universitate – nominalizat în Lista
proiectelor admise (1995) la cod 17, valoarea – 34 milioane (Contract nr. 4009/B
26/1995; Cod program 1.3; Cod domeniu 250504); contract grant (coordonator de
program ) .
55.
1995-1996, Posea Gr. şi colectiv – Cuantificarea şi cartografia
degradării solurilor şi terenurilor. Subcontract din Proiectul MERA – PHARE
REGIONAL, contract nr. 95-0013.00 din 13.03.1995, între CRUTA (Centru Român
pentru Utilizarea Teledetecţiei în Agricultură) şi D.G.-L-3 Brussels a C.C.E., valoare
– pentru noi – 3000 ECU (coordonator de program în cadrul PHARE, 1995-1996).
56.
2008, Posea Gr. et all., Dezvoltarea durabilă, pe calea turismului, în
Munţii Ciucaş şi în împrejurimi (Proiect propus pentru competiţie CNCSIS, 2008).
74

V. Des ouvrages d’une grande étendue ou des contributions de synthèse
pour le développement de la Géographie roumaine et générale
Nos contributions ayant le caractère de synthèse au niveau du pays,
réalisées par des articles, sont nombreuses et variées et beaucoup d’entre eux ont
été déjà mentionnés dans la section précédente (piedmonts, glacis, terrasses,
périglaciaire et autres). Dans cette section on va présenter quelques livres qui font
des amples références pour le territoire entier de notre pays ou seulement à des
régions, départements etc. ou à la géographie en général.
1. Relieful României / Le relief de la Roumanie (1974, 483 pages)
représente un ample ouvrage, primé par l’Académie (Prix Murgoci, 1974), et
apprécié, en écrit, en France, Canada, Belgique, etc. Dans ce livre est traité, pour la
première fois et en détail, le développement du relief de notre pays dans une
manière globale et pas sur des régions. Ainsi, l’unité de ce territoire devient
évidente aussi dans l’histoire de sa transformation. Chacun des chapitres fait
référence à un certain type de relief mais aussi a une certaine étape, suivis au
niveau du pays entier. Pour chaque étape on a donné les causes et conditions
morpho-génétiques d’ensemble et de détail qui ont actionné pendant le temps
respectif (les mouvements tectoniques, les conditions du climat, les mouvements
eustatiques), ainsi que les processus morphologiques spécifiques. L’œuvre fait une
synthèse, dans une conception personnelle, des principaux problèmes et études de
la géomorphologie roumaine, ce qu’a fait que les études régionales ultérieures se
placent mieux dans le contexte du pays à l’entier. Du même temps, l’entière
évolution du territoire de la Roumanie a été synthétisée dans une echelle
morphocronologique, avec des époques, étapes, phases et sous-phases typiques, qui
ont aussi des applications et complètements au niveau régional, en offrant une
orientation dans ce sens pour les études ultérieures. Les chapitres principaux de ce
livre sont: les unités morpho-structurales, l’évolution morphotectonique, les
surfaces d’aplanissement, les piedmonts, les glacis, les conditions de modélisation
pendant le quaternaire, les terrasses fluviatiles, les plaines alluviales, la glaciation,
le relief périglaciaire, les dépôts quaternaires, l’évolution des réseaux des rivières,
la modélisation au présent, l’échelle morphocronologique, le relief structural, le
relief pétrographique, le relief volcanique.
„Le relief de la Roumanie”, rendu dans une forme évolutive
unitaire, et pas
régionale, est né de la nécessite que j’ai senti pendant la faculté, et puis, dans une
série des années d’enseignement, de documenter l’unité du territoire roumain qui
est fondé
et qui part justement du relief. Jusqu’à ce moment-la, tous les manuels,
après un court exposé
sur l’unité du territoire roumain, surtout dite, passaient au
traitement
par des unités. Il est nécessaire qu’on prouve l’unité structurale et
75

fonctionnelle,
respectivement l’unité du système de relief carpato-danubianopontique,
et cela ne se réalise que par illustrer les séquences de l’évolution, qui
indiquent, aussi, la structuration, en développement, jusqu'à la structure présente,
qui impose les fonctions.
Cette unité de l’ouvrage a été saisie, particulièrement, par l’académicien V.
Mihăilescu mentionnant les courants geomorphologiques, disait:
« L’attitude plus catégorique et prise par les auteurs » de l’ouvrage Relieful
Român
eur souligne que l’ouvrage représente une remarquable
intégrat
g taxonomique de
domaine ou micro-région géomorphologique alpin-européene.
1 qui, en
iei / Le relief de la Roumanie (page 56). Ensuite, il ajoutait: „Je pense que
nous ne nous tromperons pas quand on l’apprécie comme la plus représentative
synthèse de géomorphologie génétique de la Roumanie. Peut-être que c’est
unique dans la littérature de spécialité” (page 56). Ensuite, Claude Bernard
(Canada), dans un compte rendu conclu ainsi: „peu de pays de taille comparable
ont produit, au présent, une synthèse géomorphologique régionale aussi bien
élaborée.” 2 De plus, l’aut
ion des connaissances du présent sur l’évolution géomorphologique de la
Roumanie: „Il est digne d’attention non seulement en raison de l’étude et de
l’envergure des thèmes qui sont traites, mais aussi par les méthodes d’approche des
problèmes et son mode de présentation…”.
L’unité représente le spécifique du territoire de la Roumanie et il s’impose
d’être déchiffrée et rendue pareil pour le relief. L’ouvrage „Relieful României / Le
relief de la Roumanie” comporte, aussi, un caractère régional (comme saisi
d’ailleurs par le géographe canadien), mais seulement pour le ran
Plus de 30 années sont passé de la publication de cet ouvrage et les
recherches ultérieures n’ont pas dépassé son essence dans aucun des ses chapitres,
par contre, c’est devenu un guide pour les études que l’ont suivi.
Récemment (2007), les professeurs universitaires Maria et Nicolae
Rădoane, commençaient un article comme ça: „30 ans sont passé de l’apparition de
Relieful României / Le relief de la Roumanie (Posea, Popescu, Ielenicz, 1974), un
moment très important pour l’histoire de développement de la
géomorphologie et qu’a marqué une réévaluation de fond des problèmes du
relief de notre pays.”
2. Ţara Lăpuşului / Le Pays de Lăpuş (1962, 238 pages) représente
un étude en détail du couloir dépressionnaire Lăpuş – Baia Mare et des montagnes
volcaniques Igniş – Ţibleş, étude greffée et développée sur la thèse de doctorat
(Depresiunea Lăpuşului / La Dépression de Lăpuş). Hors de la problématique du
relief, déchiffré en détail, l’ouvrage a eu et est devenu, ultérieurement, un guide
méthodique et méthodologique autant que pour l’auteur et que pour des autres
chercheurs scientifiques.
1
Elemente de geomorfologie / Eléments de Géomorphologie, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977.
2
Géographie physique et Quaternaire, Les presses de l’Université de Montréal,
1978, vol. XXXII, nr. 1, pp. 95-102;
76

L’académicien V. Mihăilescu appréciait, parmi les autres, que: „on peut
trouver ici, dans ce chapitre, un bon exemple d’une étude morphologique des
piémonts”
(Geomorphological Problems of Carpathians – Varsovie, 1966, p. 17).
De cet ouvrage, la géographie roumaine a retenu: les types des dépressions de cette
region, l’évolution de l’hydrographie du bassin de Lăpuş, l’âge et les systèmes
piedmontanes du nord et nord-ouest du pays, nouveaux types de relief volcanique,
les glacis, les phases d’évolution de la chaîne volcanique et des dépressions
adjacentes, la sous-division réel du secteur éruptif du nord, etc.
3. Enciclopedia Geografică
a României / L’Encyclopédie
géographique
de la Roumanie (1982, 847 pages et environ 900 cartes en
12 couleurs).
C’est l’ouvrage d’une équipe des auteurs, coordonnée par l’auteur,
pour lequel ils ont travaillé presque 10 années et qui a reçu le prix „Grigore
Cobălcescu” de l’Académie roumaine (1982). La monographie représente une
première en Roumanie (L’Encyclopédie du 1938-1939, dite du Carol II contenait
seulement en subsidiaire des aspects minimes de géographie). En ce qui concerne
la structure, l’ouvrage est composé, d’un part, du texte et des cartes et d’autre de
deux sous-divisions: une au niveau général et autre au niveau des départements.
Cette
structure a été adoptée pour mettre en évidence pas des petites choses
ordonnées
alphabétiquement mais dispersées, mais une „collection” des
problèmes fondamentaux, réunis d’une manière organique, c’est à dire une
encyclopédie fonctionnelle, capable de rendre l’image réelle du pays et de son
peuple. Nous avons désiré qu’il ne soit pas un ouvrage de comptabilité des
phénomènes et faites, mais un œuvre scientifique, une géographie problèmatisé
en texte et carte. Elle est devenue, en fait, un instrument de formation et du travail
pour nombreux spécialistes, étant la plus complexe et complète géographie de la
Roumanie (il semble qu’il y a des quelque-uns qui l’ont copié). Au moment de son
apparition (1982), la presse titrait: un ouvrage fondamental, L’Encyclopédie
géographique de la Roumanie, réalisé par un collectif coordonné par Grigore Posea
(Informaţia, 7, IX, 1982), et le situait parmi les œuvres qu’on peut considérer à
l’égalité avec des réalisations roumaines renommées, en citant ainsi L’Histoire de
la Littérature Roumaine par George Călinescu (Săptămâna, décembre, 1982).
4. Geografia judeţului Buzău / La géographie du Département
Buzău (1971, 135 pages) est un ouvrage monographique, en faisant partie d’une
série intitulée Judeţele patriei / Les Départements du Pays. Plus que les données
informatives de géographie, il contient une série des nouveautés, parmi lesquelles
la régionalisation physico-géographique du territoire, une carte physicogéographique
(1: 200 000) et une carte économique. C’est la première géographie
complète
de ce département.
5. Geografia judeţului Maramureş / La géographie du
Département Maramureş (1980, 179 pages), dans la même série, apporte aussi
beaucoup des nouveautés, une bonne partie de ce territoire étant peu étudiée
jusqu’à ce moment là. On mentionne ici, parmi les autres, la carte
77

géomorphologique du département et la régionalisation, plusieurs aspects étant
reloues par les cartes touristiques publies ultérieur. C’est aussi la première
géographie complète du département de Maramureş.
6. Geografia Municipiului Bucureşti şi a Sectorului Agricol
Ilfov / La Géographie du Municipe Bucarest et du Secteur Agricole
Ilfov (1984, 290 pages). En assimilant et continuant les efforts des nos
précurseurs, spécialement ceux des professeurs G. Vâlsan et V. Mihăilescu, nous
avons réussi, dans cet ouvrage, de réaliser la première géographie
complète de
la capitale de Roumanie. (même s’il existe ici une faculté de Géographie depuis
1900, le municipe
n’avait pas à ce moment sa propre géographie). L’œuvre a un
caractère différent des autres monographies pour les départements, car il était
nécessaire de souligner le spécifique géographique en détail mais aussi de soulever
trois problemes: les conditions naturelles et socio-économiques qui ont influencé
ou déterminé l’établissement de la capitale au centre de la Plaine Roumaine, la
complexité des connections avec le reste du pais et vers l’extérieur et la manière
dans laquelle cette nouvelle position du Bucarest a influencé et influence la
géographie
du municipium et des ses environs ou même des territoires plus
éloignes.
On cite: „La Plaine de Vlăsia, par les caractéristiques mentionnés est
devenue la plus peuplée unité de la Plaine Roumaine, en attirant, en même temps
un faisceau des routes, …, place que représente la voie la plus courte entre les
passages carpatiques et le gue danubien de Giurgiu”. „À partir d’une importance
locale de type militaire, il est devenu, petit a petit, la capitale du pays, les facteurs
géographiques, mais surtout ceux socio-économiques étant déterminants” (p. 13).
7. Geografia fizică a României / La Géographie physique de la
Roumanie (1974, 33 pages) représente une synthèse sur la géographie du notre
pays, présentée pendant plusieurs années aux écoles d’été ou colloques
scientifiques
organisées par l’Université de Bucarest (à Sinaia ou Braşov) pour les
étudiants
et les professeurs étrangers intéresses par la culture et la science
roumaines. Le spécifique de ces leçons ont demandé l’extraction de l’essentiel des
caractéristiques géographiques de Roumanie dans un volume réduit des pages,
mais en utilisant un langage simple et précis.
8. Munţii Buzăului / Les Montagnes de Buzău (1972, 86 pages) est
un guide touristique mais rédigé d’une manière géographique. Il s’agit d’une unité
des Carpates qui était moins connue dans la littérature de spécialité. Dans les
descriptions des tracées sont apportés dans le premier plan des paysages et
phénomènes géographiques qui individualisent ces montagnes.
9. Geografia de la A la Z / La géographie depuis A jusqu’à Z
(1986, 325 pages) est un dictionnaire géographique,
contenant plus de 3 000 mots
en faisant référence a toutes les disciplines de la géographie. Il a été et est resté le
premier
de ce genre dans notre pays et a répondu à une nécessité culturelle et
scientifique, en devenant aussi un instrument de travail attendu depuis longtemps
78

par les spécialistes. La preuve: même s’il a eu un tirage très grand, il s’est épuisé
dans la même année de l’apparition.
10. Harta geomorfologică a României / La carte géomorphologique
de la Roumanie (1980) est la première carte murale de cet type (1 : 400 000)
utilisée au grande echelle dans les écoles de toutes les degrés, mais aussi dans la
pratique agricole et dans des autres domaines. Elle est le résultat d’un travail de
deux auteurs pendant plusieurs années, et qui ont réussi de mettre en évidence au
niveau régional les 44 sou-types génétiques du relief majeur de la Roumanie, sur
lesquels se superposent 36 types des formes de relief moyen et mineur. La
conception graphique et cartographique a réussi de rendre le plus fidèlement autant
la complexité que la diversité du relief de la Roumanie, mais aussi sa structure
unitaire et harmonieuse.
11.
Harta regionării geomorfologice / La carte de la
régionalisation géomorphologique (1984), délimite environ 1 000 unités
grandes o u petites, et représente, de même, le résultat d’un travail minutieux et de
longue durée de deux auteurs, fait sur les cartes à l’echelle 1 : 100 000 et réduit,
après, à l’echelle 1 : 750 000. En mettant au point un système propre de
hiérarchisation des unités, développé pour la première fois dans le traité de
géomorphologie,
en 1976, on a finalisé une régionalisation qui est, pour la
première fois, subordonnée aux critères unitaires au niveau du pays entier.
Néanmoin s, même le système de hiérarchisation est né, à son moment, d’une
analyse
du spécifique du territoire. La carte est utilisée non seulement dans les
écoles,
mais est devenue la base de référence pour des systèmes de stockage des
types divers
des phénomènes (agricoles, botaniques, économiques, etc.) ou pour la
régionalisation
agro-pedo-climatique et autres.
12. Geomorfologia generală / La Géomorphologie générale
(1970, 590
pages) et Geomorfologie / Géomorphologie (1976, 535 pages)
représentent des traités pour la discipline respective d’étude, mais aussi les
premi ers de
ces proportions dans notre pays (voire Geomorfologia generală / La
géomorphologie générale, point 15).
13.
Manuels pour les lycées et les écoles techniques. J’ai garde
toujours la liaison avec
l’enseignement pré-universitaire et c’est pour ça que j’ai été
sollicité
de rédiger, en collaboration avec des collègues ou des professeurs de
lycée, des manuels de géographie. Quelques-uns sont utilisés
même au présent, la
République de Moldavie y compris. J’ai introduis périodiquement les nouveautés
parues dans ce domaine, j’ai éliminé des parties peu signifiantes et nous avons
évité „l’universitarisme”
vers lequel se dirigent quelques manuels de lycée. Entre
1978 et 2007 j’ai publie 17 manuels pour l’enseignement pré-universitaire,
plus
3 cahi ers de
travail.
79

80
a) Geomorfologia / La Géomorphologie (1973, 171 pages), manuel sur le
relief pour l’école
technique de géologie, utilisé tout le temps que l’école
a fonctionné.
b) Geografia fizică
generală / La géographie physique générale (1978, 215
pages), manuel refait périodiquement, utilisé pour la IX-ème classe
jusqu’à 1983.
c) Geografia fizică generală şi geologie / La géographie physique
générale et
géologie (1983, 123 pages), utilisé jusqu’au 1999, pour la
IX-ème classe.
Il a été traduit en allemand et hongrois.
d) Probleme fundamentale ale Terrei / Problèmes fondamentaux de la Terre
(1978, 100 pages), manuel utilisé pour la IX-ème classe dans les lycées
industriels, agro-industriels, de mathématique, physique, économiques,
sanitaires et des beaux arts. Il a été traduit en allemand et hongrois.
e) Geografia mediului înconjurător / La Géographie de l’environnement
(1978, 147 pages) manuel refait périodiquement, utilisé pour la IX-ème
classe jusqu’à présent (1992). Il a été traduit en allemand et hongrois.
f) Geografia economică şi a populaţiei / Géographie économique et de la
population (1979, 128 pages), manuel refait périodiquement, utilisé pour
la X-ème classe jusqu’à présent (1992). Il a été traduit en allemand et
hongrois.
g)
Geografia continentelor extraeuropene / La géographie des continents
extra-européens (1999), pour la X-ème classe.
h) Geografie / Géographie (1999), Editions All, pour la IX-ème; plus Le
cahier de l’élève pour géographie, la VII-ème, Editions All (1999); plus
Guide du professeur, Ed. All (1999).
i) Geografia României / La Géographie de la Roumanie pour la VIII-ème,
Editions All (2000 et 2006); plus Le cahier de l’élève pour la VIII-ème
(2000).
j) Geografia României / La Géographie de la Roumanie, la XII-ème, Editions
All (2002).
k) Geografia României / La Géographie de la Roumanie, la XI-ème, Editions
All (2002).
l) Geografie / Géographie, la IX-ème, Editions All (2003).
m) Geografie / Géographie, la X-ème, Editions All (2004).
n) Geografie / Géographie, la X- ème, Editions All (2005).
o) Geografie – Probleme fundamentale ale lumii contemporane / Géographie
– Problèmes fondamentaux du monde contemporain, la XI-ème, Editions
Niculescu (2006).

p) Geografie – Europa, România, Uniunea Europeană / Géographie – Europe,
Roumanie, l’Union Européenne, la XII-ème, Editions C.D. Press (2007).
q) Obscea Fizicescaia geografia, la X-ème, Kichinev (1995, en russe).
14. Câmpia Banato-Crişană / La Plaine de Banat-Crissane (1992,
400 pages, 4 volumes Typographie de l’Université de Bucarest). C’est le premier
ouvrage monographique concernant
cette plaine. Le premier volume fait références
à la plaine
comme entier, les suivantes sont dédiées à: La Plaine de Someş, La
Plaine des rivières Criş et la Plaine de Banat.
En 1995 cet ouvrage a été republié, sous le titre Câmpia de Vest a
României / La Plaine de l’Ouest de Roumanie (235 pages et 429 pages l’édition
du 1997, mais autrement structuré). C’est le premier ouvrage sur cette région
géographique de la Roumanie. Parmi les nouveautés appartenant à l’auteur on
mentionne:
la typisation des unités de plaine, l’origine de glacis des plaines de
Bârzava et de Barcău, les caractères de plaine du plateau de Buduslău, la
réalisation d’un modèle pour la formation des toutes les plaines de glacis, le
raccordement des toutes les terrasses avec les niveaux de glacis et l’identification
des régionalismes,
l’argumentation pour l’inexistence du Lac Panonique pendant le
quaternaire, la refonte de l’évolution paléogéographique des Plaines de Mureş et
des vallées anciennes de cette rivière, l’analyse des piémonts dans la Plaine de
l’Ouest, le problème des limites de cette plaine, la fonte d’une echelle
géomorphologique,
la démonstration des liaisons entre les alignements des habitats
et le relief mais aussi leur évolution en fonction des événements historiques et
socio-économiques, la dispersion des types du sol, le mode d’utilisation des
terrains, les interventions anthropiques dans l’hydrographie locale. Mais il y a aussi
des problemes abordes dans cet ouvrage dans le contexte de leurs
interdépendances.
On donne ici certains détails.
Cette région du pays était peu connue dans son essence géographique
jusqu’aux années 1950-1960. Ştefan Manciulea, dans la période d’entre les deux
guerres mondiales a contribué a mettre les fondements des premières connaissances
sur la géographie de „La Plaine de Tisa”. Après 1960 les recherches ont été
intensifiées, mais seulement sur des portions ou des problèmes. Il y en a un certain
nombre des thèses de doctorat, mais valeureux ce sont seulement
les thèses
publiées;
il s’agit de Câmpia Crişurilor – geografie fizică şi economică / La Plaine
des Rivières Criş – géographie physique et économique (Gh. Măhăra et Grigor
Pop). Des contributions importantes ont aussi les auteurs qui ont abordé les régions
des collines, des dépressions et des montagnes voisines, en prolongeant leurs
recherches vers la plaine.
En ce qui concerne l’ordre du matériel, nous avons considéré nécessaire de
réaliser une première partie, générale. C’est une synthèse des autres trois suivantes,
mais en réalité la dernière a été rédigé. L’exposé en détail des problèmes
spécifiques pour la plaine entière a été fait dans les sections régionales, selon que,
81

dans les dernières, ils n’ont pas été traités amplement mais seulement mentionnés
les aspects qu’étaient suffisamment développés dans la partie générale.
La variété et les „sous-unités” du relief se sont imposées aussi sur les
autres éléments géographiques. C’est pour ça qu’ont les a greffés ou rapportés,
dans la plupart des cas, sur le relief, comme élément fondamental de
l’environnement terrestre.
On mentionne ici seulement l’analyse des habitats en fonction du relief,
leurs evolution historique, mais aussi le mode d’utilisation des terrains (et
spécialement l’agriculture), diversifié en concordance avec le relief mais aussi en
fonction des hydro-améliorations effectuées pendant les derniers 200 années.
En prenant
charge de corroborer les recherches antérieures, effectuées par
des morceaux,
nous avons été obligés de constater beaucoup des discordances et
surtout des différences et même des manques dans les méthodologies d’étude. Les
observations et les cartographies sur place nous ont indiqué, chaque fois, la
résolution. Bien sur, nous avons cherché et insisté sur les points clé, en prenant
l’avantage des nombreuses
applications pratiques faites avec les étudiants.
Pour nous, le problème le plus épineux a été le déchiffrement général du
relief au niveau de la plaine entière. En nous posant cette grande question, ils ont
suivi immédiatement des autres: quels sont les types des plaines dans l’Ouest;
comment faire les raccords des terrasses et des glacis; comment varier leur nombre
et quel est le spécifique local; comment ont évolué la subsidence et
l’hydrographie; quels rapports existaient entre les formes de relief et le Défilé des
Portes de
Fer; les rapports avec les collines de la proximité, etc.
Par des observations et recherches sur place nous avons réussi de mettre en
ordre et de préciser les types des plaines en composant La Plaine de l’Ouest, de
déchiffrer l’origine de glacis ancien de la Plaine de Bârzava (du même âge que les
Collines de l’Ouest), on a mieux documenté les types génétiques et la succession
des Plaines
de Mureş, on a argumenté le rôle de plaine du Plateau Buduslău, la
genèse de glacis de la Plaine de Barcău (la manque totale des terrasses à cause de la
subsidence de Marghita), le raccordement et l’équivalence des plaines basses aux
trois niveaux (terrasse 1, la plaine alluviale haute et la plaine alluviale basse), on a
réalisé un modèle plus proche de la réalité pour la formation des plaines de glacis
(figure 10, p. 51) et autres.
Au but d’un travail très minutieux, j’ai réussi de raccorder les terrasses
(inclusivement avec le Danube) et les glacis,
de déchiffrer le mode dans lequel les
terrasses disparaissent dans la plaine (figures 6-9), l’identification de leurs
caractéristiques
régionales, les raccords glacis-terrasses, avec la mention spéciale
que la terrasse 1 ne correspond pas à un glacis, mais la plaine alluviale haute en a
un correspondent et la terrasse 2 avance dans la plaine plus que la terrasse 1, etc.
La résolution de ces problèmes, faite souvent pas à pas, nous a obligé
d’amener en discussion l’existence et l’évolution du Lac
Panonique pendant le
quaternaire et à la fin du pliocène (voir Relieful / Le relief, la partie générale,
pp. 30- 33) et aussi la signification des niveaux de Deliblat – Serbie (voire pages
33, 311, 391).
82

Des problèmes originaux nous ont posé les oscillations horizontales très
vigoureuses de la rivière Mureş, les rapports entre les rivières Someş et Crasna
dans leur évolution plus récente, la vallée de la rivière Ier (pareil à Călmăţui, en
Bărăgan) dans laquelle Crasna errait très récemment et même le Someş, jusqu’au
niveau de la terrasse 1).
En ce qui concerne les piedmonts et surtout l’évolution des bordures
piedmontanes de l’Ouest du pays, les recherches ultérieures (1969) nous ont
confirmé les résultats plus anciens obtenus au Pays du Lapuş (1962), par deux
éminents chercheurs scientifiques
et professeurs du Cluj, Al. Savu et P. Tudoran
(voire Perioadele evolutive ale Câmpiei şi Dealurilor de Vest / Les périodes
évolutives de la Plaine et les Collines de l’Ouest, p. 37).
Le rangement évolutif et régional des toutes les formes de relief de la
Plaine de l’Ouest nous a conduit, d’une part, vers la réalisation d’une echelle
morphocro nologique (figure 13), et d’autre part vers l’appréciation d’une grande
uniformité de l’entière Plaine Panonique par rapport à la Plaine Roumaine,
motivée,
avant tous, par sa suspension derrière le Défilé des Portes de Fer.
Du même, le problème des limites de la Plaine de l’Ouest de Roumanie a
été très difficilement d’être résolu. Il s’agit d’une grande unité géographique, avec
beaucoup des transitions et des enfoncement dont les limites être doivent établies
sur des arguments solides, des principes unitaires et complexes mais hiérarchisés.
Par conséquent, nous avons premièrement établi des principes et règles
(pages 11-12) et seulement après les limites eux-mêmes. On peut dire la même
chose en ce qui concerne „la régionalisation géographique”, surtout qu’elle est
différente d’un auteur a l’autre.
15. Geografie / Géographie (1993, 1998 et 1999), trois manuels
méthodiques
pour l’enseignement de la Géographie de la Roumanie (écrits en
collaboration avec M. Ielenicz, publies à l’Éditions Eficient), lesquels s’adressent
aux candidats pour l’examen d’admission en faculté mais aussi aux professeurs qui
subissent le définitive ou le deuxième degré didactique.
16. Geografia fizică – Terra cămin al omenirii şi sistemul solar /
Géographie physique – „Terra”, maison de l’humanité et le système
solaire, 1998, Editura Enciclopedică / Edition Encyclopédique (400 pages, en
collaboration
avec Iuliana Armaş). C’est le premier ouvrage de géographie
physique, moderne, publié en Roumanie, qu’approche amplement tant Le système
Solaire,
comme l’environnement de la Terre, que Terra – planète vivante et les
environnements naturelles du Globe. On peut mentionner ici, comme des
problemes d’actualité: la place de la géographie physique, la définition de la
géographie, la géographie et la théorie des systèmes, le principe anthropique,
l’hypothèse Gaïa, l’énergétique de la Terre, les environnements naturelle du Globe,
l’homme et sa planète. À la fin (page 387) on énonce
les desiderata de fin de
millenium
(il était en 1998):
83

18. Geografia fizică a României / La Géographie physique de la
Roumanie (Editura Fundaţiei România de Mâine: 2003, la première partie, 262
pages): Données générales, La position géographique, Relief et 2004, la deuxième
partie, 234
pages – Le climat, Les Eaux, la Biogéographie, Les Sols, Les hasards
naturels. L’idée fondamentale de ce cours est de rendre, premièrement, le Système
géomorphologique roumain – structure, fonctions et tous les types de relief qui le
composent, et après ça leur greffage sur ce système, les interdépendances avec les
autres facteurs d’environnement (climat, rivières, etc.), pour finir avec les hasards
naturels.
84
♦ connaissons l’environnement, du Soleil aux planètes et à la Terre, de
l’environnement local jusqu’à ce global, parce que toutes forment un
entier;
♦ avoir confiance dans le discernement de ceux intelligents et bons;
♦ ne faire plus les jeux de ceux avides de pouvoir et d’argent !
17. România, geografie şi geopolitică / Roumanie, géographie et
géopolitique (1999, Editura Fundaţiei România de Mâine, 176 pages). C’est un
ouvrage réalisé sur la base des articles antérieurs, réunis dans les chapitres
suivants: La Géopolitique roumaine, Le Système Carpato-danubiano-pontique et
l’unité d’état, de nation et de langue du peuple roumain, Le Système
géomorphologique du territoire de la Roumanie, La terre et le peuple roumain, Le
Rôle des Carpates et de Transylvanie dans l’histoire du peuple roumain,
L’évolution de l’état roumain. Un rôle spécial est accordé à la structure radiaireconcentrique
du système géographique roumain, ayant comme centre de mettre en
œuvre la Transylvanie et les Carpates.
19. Geomorfologia României – relief, tipuri, geneză, regionare /
La Géomorphologie de la Roumanie – Relief, types, genèse,
régionement (Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, 444 pages et 2005,
deuxième édition – 443 pages plus les cartes de la régionement de la Roumanie).
À la fin du livre sont publiés les lettres de J. Dresch, A. Pissart, I. Sârcu, M. Kandel
et les compte rendus de Claude Bernard et M. Buză.
La conception abordée dans cet ouvrage tient ses racines dans la thèse de
doctorat Ţara Lăpuşului / Le pays de Lăpuş (1962), exposée dans l’Introduction.
Nous avons étendu cette conception au niveau du pays entier (Domeniul Carpatodanubiano-pontic
/Le Domaine Carpato-danubiano-pontique) dans l’ouvrage
Relieful României / Le Relief de la Roumanie (1974). En outre, la conception et la
problématique de Relieful României / Le relief de la Roumanie ont été assimilées
aussi dans le premier volume du traité Geografia României / La Géographie de la
Roumanie (1983, Editions de l’Académie) dans le chapitre Relieful / Le Relief. La
nouveauté
et les conceptions d’approche du relief de la Roumanie ont été saisies
aux temps respectifs par des grandes personnalités de la géographie (voire le point
1. Relieful României / Le relief de la Roumanie) et dans les études des plusieurs

chercheurs scientifiques. En fait, il s’agit d’une nouvelle paradigme qui a orienté
au début la recherche d’un grand
couloir dépressionnaire (Lăpuş – Baia Mare) et
les montagnes
volcaniques Ţibleş – Igniş, vers „l’image d’une unité naturelle en
devenant … du moment qu’ils se sont croqués les plus anciens traits, … en passant
par des étapes différentes que l’ont achevé et perfectionné continu, jusqu'à ce
paysage morphologique nommé Le Pays de Lăpuş. Pour une compréhension plus
nette, l’approche est faite en le même temps et aussi sur des problèmes. … Cet
exposé, en combinant les étapes du développement et les problèmes (types de
relief), ne réduit pas l’unité de l’ouvrage, car le traitement
des chapitres et leur
ordre … sont faites ainsi qu’ils se complètent réciproquement”. Les conclusions
représentent une synthèse spécifique, l’évolution paléogéographique, qu’il faut être
une synthèse de la réalité locale ou régionale et pas greffée sur un schéma établi en
avant, du type davissien (Ţara Lăpuşului / Le pays de Lăpuş, pp. 6-7).
On peut aussi remarquer, en connexion avec cette paradigme, née par étude
et le rédigé du Ţara Lăpuşului / Le pays de Lăpuş, hors de la continuité de cette
conception des 1962 jusqu'à 2002 (Geomorfologia României / La Géomorphologie
de la Roumanie), au moins trois autres directions dérivées: l’echelle
morphocronologique de l’évolution du territoire de la Roumanie (1973), applicable
aussi à d’autres territoires, la carte géomorphologique générale (la légende, 1964
et 1966 – une méthodologie unique de la carte géomorphologique),
une conception
théorique
nouvelle dans la géomorphologie (La conception de l’évolution paléo
géomorphologique – 1970, dans la Géomorphologie générale, p. 30) et une
nouvelle méthode de base spécifique pour la géomorphologie – la cartographie et
la carte géomorphologique générale, „la seule qui va faire sortir notre science,
pour toujours, du mirage des théories vastes” (idem, p. 30 ou pp. 25-26 dans la
Géomorphologie, 1976).
Quant à la Geomorfologia generală / La Géomorphologie générale (2005),
on mentionne aussi quelques chapitres complètement nouveaux, comme, par
exemple, Tectonica plăcilor şi teritoriul României / La Tectonique des plaques et
le territoire de la Roumanie, Sistemul teritorial românesc / Le Système territorial
roumain, Tipurile majore de relief / Les Types majeurs de relief, Evoluţia locală şi
regională a văilor / L’Évolution locale et régionale des vallées, Relieful litoral / Le
Relief littoral, Regionarea geomorfologică / La régionalisation géomorphologique,
aussi que rendre actuels les autres problèmes.
On ajoute quelques considérations sur le volume réalisé par le professeur
universitaire N. Popescu, co-auteur du Relieful României / Le relief de la
Roumanie mais aussi un des étudiants qui, en 1960/1961, ont écouté les
conférences du cours respectif:
„Il y a 42 ans, j’ai eu, comme étudiant, le privilège d’écouter le cours
Geomorfologia României / La Géomorphologie
de la Roumanie, soutenu par le
jeune, dans
ce temps là, maître de conférence Grigore Posea. Comme étudiants,
nous avons réalisé que nous étions en face d’une nouveau mode d’approcher les
problèmes de géomorphologie générale. Cette approche, mais ayant une autre
connotation et d’autres dimensions se retrouve plus tard dans l’ouvrage Relieful
României / Le relief de la Roumanie, publié en 1974.
85

Ils ont passe presque trois dizaines d’années, pendant lesquelles se sont
accumules des données de plus en plus nombreuses en ce qui concerne toutes les
régions géographiques de la Roumanie. Elles devaient être synthétisées de
nouveau, dans un ouvrage unitaire, ayant à la base une conception de même
integratrice
et unitaire en concernant les aspects génétiques, évolutives et
régionales. Et ce travail, pas du tout facile, a été fait du même professeur Grigore
Posea qui, par Geomorfologia României / La Géomorphologie de la Roumanie a
offert aux géographes roumains non seulement un modèle de synthèse, mais aussi
une source valeureuse d’informations concernant pas seulement la genèse et
l’évolution d’ensemble du relief de la Roumanie, mais aussi l’individualité
géomorphologique des régions qui le composent.
Geomorfologia României / La Géomorphologie de la Roumanie est un livre
qui inclus une grande quantité d’information mise au jour, un livre dont la pensée
et l’expérience de l’auteur
lui donnent valeur et utilité. Chaque chapitre présente un
type de relief analysé autant dans le contexte de son évolution au long du temps,
que du point de vue de la répartition et l’individualité territoriale. Ce principe de
base résulte des premiers chapitres de l’ouvrage dans lesquels sont définies La
Genèse et l’evolution du relief de la Roumanie, Le Système géomorphologique du
territoire de la Roumanie, ainsi que Les types et sous-types majeurs de relief. Les
chapitres suivants – Le Relief d’aplanissement, Les Piedmonts, Les Pédiments, le
Relief fluviatile (terrasses et plaines alluviales), Le Relief glaciaire et périglaciaire
– donnent la définition des niveaux morphogénétiques principales, qui sont
interprètes comme des phases successives d’évolution du relief de la Roumanie ou
comme des phases synchrones avec les tendances reliefogènes imposées par le
climat, la structure géologique ou la pétrographie.
Une
importance spéciale en ce qui concerne la planification et le
développement durable ont les derniers deux chapitres – Les Processus
geomorphologiques actuels et la dégradation des terrains et La Régionalisation
géomorphologique du territoire de la Roumanie; ils emportent devant les
spécialistes les problèmes concernant la vulnérabilité et le potentiel réel
d’utilisation des certaines catégories du terrain.
Geomorfologia
României / La Géomorphologie de la Roumanie n’est pas
seulement un livre pour l’enseignement, mais aussi une plaidoirie pour la
connaissance organisée des multiples aspects théoriques et pratiques que le relief
nous les offre. C’est une réalisation scientifique particulière, documentée et
argumentée, dont le monde des géographes doit en profiter. J’en suis sure que ce
livre se trouvera sur le bureau de chacun de nous comme un instrument plein de
valeur pour notre travail d’instruction et connaître” (Prof. univ. dr. Nicolae
Popescu, l’ Université de Bucarest, dans „Opinia Naţională / L’Opinion Nationale”,
le 2 Juin 2003).
Madame
professeur univ. dr. Valeria Amelia Velcea fait un compte rendu
similaire (publié dans „Geographica”, nr 2, 2002, Sibiu et dans Geomorfologia
României / La Géomorphologie de la Roumanie, 2005, pages 15-17), qui conclue
ainsi: „un ouvrage de cette manière met en évidence finalement la conception d’un
auteur érudit qui, tout au long de sa carrière professionnelle a réalise, a approfondi
86

et a répondu avec compétence au remodelage des certaines opinions, mais en
ajoutant en même temps ce qui devenu méritoire dans sa conception. On souligne,
en arrête l’exigence du professionnel, la capacité d’un transfert correcte des
connaissances, un ouvrage ordonné et équilibré, qui marquera la littérature de
spécialité dans le futur.”
Dans
un compte rendu similaire, le professeur univ. dr. Costică Brânduş
(Analele Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, secţiunea Geografie, anul XII,
p. 108-109/ Les Annales de l’Université Etienne le Grand, Suceava, section
Géographie, l’an XII, pp. 108-109) conclue, aussi, dans une manière originale
„Pour comprendre et reconnaître la valeur scientifique de Geomorfologia României
/ La Géomorphologie de la Roumanie, les motivations de l’auteur pour sa
réalisation, nous considérons signifiant une citation de O mărturisire / Un Témoin
(p. 13): Déchiffrer
le relief, même si je l’avais fait avec passion, a eu comme base
une méthode scientifique, car autrement on n’arrive pas à la vérité. Vers la vérité
scientifique doit militer chacun des chercheurs scientifiques s’il avait conscience
professionnelle.”
87

APRECIERI COLEGIALE
89

LE PROFESSEUR POSEA
Jean-Louis BALLAIS ∗
Le professeur Grigore Posea quitte l’université à un âge auquel ses collègues
d’autres pays comme la France sont depuis très longtemps en retraite. Cette
longévité exceptionnelle explique en partie sa fécondité et la variété de son oeuvre
scientifique.
Né donc il y a bientôt 80 ans, Grigore Posea, après des études secondaires au
lycée militaire de Predeal, est entré à la faculté de géologie-géographie de Bucarest
en 1948 où il est devenu préparateur en 1951, puis assistant en 1952. En 1953,
nommé doctorant et puis lecteur (1956) à la faculté de géographie de l’université
de Cluj, il y commence ses recherches pour une thèse de doctorat en
géomorphologie qu’il soutient en 1958 sous le titre Ţara Lăpuşului (Le pays de
Lăpuş). Cette thèse est publiée par Editura Ştiinţifică de Bucarest (1962) et
l’académicien V. Mihăilescu en fait un commentaire élogieux.
Devenu conférencier, puis doyen-adjoint de la faculté de géographie de
Bucarest dès 1960, il y est nommé professeur en 1969, poste qu’il conserve à la
création de l’Université Spiru Haret en 1991, université dont il est l’actuel viceprésident.
Son activité scientifique, foisonnante je l’ai dit, est difficile à résumer.
Quelques chiffres sur sa production tout d’abord: plus de 300 publications dont
plus de 40 ouvrages. Ces ouvrages, publiés à partir de 1962, traitent principalement
de la géomorphologie, en particulier son Relieful României (Le relief de la
Roumanie), publié en collaboration avec N. Popescu et M. Ielenicz en 1974 et
salué par Jean Dresch, mais aussi de géographie physique. Plusieurs sont les
manuels, encyclopédies ou dictionnaires, à l’usage des étudiants ainsi que plus de
10 manuels destinés aux élèves de l’enseignement secondaire. Le premier article,
sur les terrasses alluviales, est daté de 1956, il y a donc plus de 50 ans. Il a été suivi
d’études sur les glaciations, les versants (dont les glissements de terrain), la
géomorphologie structurale, les littoraux, la cartographie géomorphologique.
Cependant, ses thèmes de prédilection, qui apparaissent tout au long de sa période
de publications sont l’histoire du réseau hydrographique (avec une place privilégiée
pour le Danube), les piémonts (en particulier les pédiments et les glacis) et les
surfaces d’aplanissement. S’y ajoutent quelques monographies, la géographie
appliquée et les risques (dès 1969) et, tardivement, une réflexion sur la
géopolitique et les systèmes.
∗ Professeur émérite, Université de Provence, Aix-en-Provence France
91

Ces publications reflètent une activité scientifique prolongée, centrée sur la
recherche fondamentale, mais aussi la recherche appliquée (plus de 50 programmes
de recherche contractuelle) et la transmission du savoir (cf. ses nombreux
manuels). L’essentiel des publications a été fait en roumain et en Roumanie, mais
quelques-unes sont en français en particulier dans la Revue Roumaine de Géologie,
Géophysique et Géographie et, plus récemment, en anglais. Ajoutées à sa
participation à des colloques internationaux en URSS, Grande-Bretagne, Hongrie,
France et Yougoslavie et à son séjour à la Sorbonne en 1965-1966, elles ont permis
à la communauté des géomorphologues de connaître et d’apprécier ses travaux.
Cette activité scientifique considérable n’a pas nui aux autres responsabilités
exercées par le professeur Posea. D’abord une forte activité éditoriale comme
rédacteur de la Revue roumaine de géographie et des Etudes et recherches de
géographie (1970-1998), puis du Bulletin de la Société de Géographie (depuis
1995) et de Les Annales de l’Université Spiru Haret (depuis 1997). Récemment
(2007), il est coopté dans le comité de rédaction de notre publication en ligne
Physio-Géo. Ensuite, la coordination de plusieurs colloques à périodicité variable
de 1967 à 2000. Puis des responsabilités dans des associations scientifiques:
premier vice-président, puis président de la Société Roumaine de Géographie
(depuis 1991), président de l’Association des Géomorphologues Roumains de 1990
à 1998 (président d’honneur depuis). Enfin, et surtout, car le premier devoir d’un
professeur d’université est de former de jeunes chercheurs, il a dirigé plus de
40 thèses de doctorat, en géomorphologie depuis 1965 et en géographie physique
depuis 1968.
Au total, une vie académique dense, bien remplie, sanctionnée par la
reconnaissance académique: prix du Ministère de l’enseignement pour des
recherches scientifiques en 1959 et 1962, prix Gh. Murgoci de l’Académie
roumaine en 1974 et en 1984. Que souhaiter à Grigore Posea à l’orée de la retraite
sinon un repos bien mérité agrémenté encore de quelques activités
géomorphologiques?
92

UNE VIE ACCOMPLIE
Irina UNGUREANU
À son 80-ème anniversaire, M. le Professeur GRIGORE POSEA arrive
avec la belle expérience d'une vie toujours très active et particulièrement
diversifiée, qu'il a menée d'un pas déterminé, vers des objectifs fermes, d'utilité
complexe.
La rigueur de ses études lycéales lui a valu une attitude sérieuse et appliquée
pendant toute sa formation/spécialisation universitaire. La qualité de celle-ci s'est
exprimée après par une compétence progressive, dans tous les domaines de sa
prodigieuse activité.
Avant tout, le professeur s'est affirmé comme un bon enseignant, à travers
toutes ses missions didactiques, du niveau de préparateur au niveau de professeur
universitaire. Des centaines d'anciens étudiants en géographie, engagés le long du
temps dans toutes les formes d'enseignement supérieur – à Cluj, à Bucarest, ainsi
que dans d'autres villes du pays –, gardent encore le souvenir de sa compétence
professionnelle, montrée en amphithéâtre comme sur le terrain, dans toutes les
régions de la Roumanie.
En tant que chercheur, le professeur nous est connu, premièrement, par ses
études de géomorphologie, en commençant avec sa brillante thèse de docteur sur le
relief du Pays de Lăpuş. Puis, son intérêt pour le relief a donné à la géographie
roumaine le Relief de la Roumanie, grande oeuvre de synthèse, réalisée sous sa
coordination. Des centaines d'études géomorphologiques (dont beaucoup sous
contrat de recherche) ont suivi, concernant la genèse, l'âge, la dynamique, la
cartographie et les implications du relief dans les domaines de 1'activité pratiqué.
Également bon chercheur de 1'ensemble naturel, si riche et variable en
Roumanie, le professeur a fait des études de géographie physique régionale sur des
plaines, des plateaux et des dépressions.
La compréhension complète, géographique, du relief et de tout l'ensemble
naturel humanisé du pays se retrouve aussi dans les préoccupations du professeur
concernant le rôle des éléments naturels dans le système-environnement de
différentes régions de la Roumanie. Ses investigations et ses conclusions réalistes
ont avancé des solutions adéquates a beaucoup de problèmes de la Roumanie
d'aujourd’hui.
Dans le sillage de sa pensée géographique de synthèse, viennent – même si a
un considérable écart chronologique – une Encyclopédie géographique du pays et
des études de géographie politique.
Formateur, le professeur a veillé sur la spécialisation – pour la recherche et
1'enseignement universitaires – de ses meilleurs étudiants, comme il a dirige aussi
93

des dizaines de doctorants.
Bon coordonnateur, ses compétences ont agi avec des résultats remarquables
dans des missions très diverses: universitaires (publiques et privées), de recherche,
politiques: doyen, directeur de 1'Insitut de Géographie de l’Académie Roumaine
etc.
Professeur, chercheur, formateur, éditeur, auteur de centaines de livres et
articles scientifiques, de cours, de manuels . . . une vie belle et accomplie.
Encore longue vie, M. le Professeur, restez toujours en pleine forme,
pour le bien de vous, de vos disciples/collaborateurs et de la géographie
roumaine.
94
Prof. em. Dr. Irina Ungureanu
Faculté de Géographie et Géologie
Université „Alexandru Ioan Cuza” de Iaşi

DOMNULUI PROFESOR,
CU DEOSEBITĂ CONSIDERAŢIE
Prof. univ. dr. Maria RĂDOANE ∗
Aşa a început o timidă dedicaţie pe o carte semnată de mine şi Nicolae
Rădoane, trimisă în prag de An Nou domnului Profesor Grigore Posea. După
câteva zile aud la telefon o voce blândă, veselă, rostind cuvinte frumoase, alese,
mult prea apreciative la adresa produsului nostru ştiinţific…Mult timp după aceea
am tot încercat să înţeleg cum de a fost posibil ca nişte modeşti căutători în
cunoaşterea reliefului să stârnească interesul celui care a semnat opere ce încă nu
au fost depăşite de nimic altceva similar. Iar răspunsul a fost o plăcută încălzire de
suflet…
Cu aceste gânduri încă foarte vii am primit o neaşteptată invitaţie de a
participa la omagierea Profesorului şi din nou emoţiile au devenit greu de stăpânit.
Nu am avut fericirea să lucrez sub directa îndrumare a Profesorului, dar mă
mândresc cu faptul că a fost unul dintre referenţii exigenţi ai tezei mele de doctorat,
că mi-a girat cu toată bunăvoinţa drumul profesional ce aveam să-l parcurg din
1983 încoace.
Personalitatea Profesorului Posea a fost una care ne-a marcat generaţia
cum nu a făcut-o nimeni altcineva. Articolele, cărţile, editorialele, atitudinile
publice manifestate cu diverse prilejuri au fost la originea a numeroase dezbateri în
grupul nostru de cercetare de la Pângăraţi, de la Piatra Neamţ, de la Iaşi sau de la
Suceava. De exemplu, impactul puternic în comunitatea ştiinţifică exercitat de
lucrarea de originalitate absolută în analiza reliefului care a fost şi este Ţara
Lăpuşului. La atâţia ani de la scrierea acestei cărţi nu găsim nicăieri încă o atât de
minuţioasă, pertinentă şi puternică argumentare a modului cum s-a constituit
palimpsestul acestei regiuni în timp. Cu o logică perfectă, cu o frază limpede, cu o
terminologie revoluţionară, lucrarea rămâne încă un model de studiu într-o epocă
dominată de hightech. O epocă în care graba de a ajunge la o concluzie a îndemnat
la o adevărată „lene” a imaginaţiei geomorfologice, a intuiţiei, a îndelungii
meditaţii asupra rezultatelor. Se cuvine ca asemenea cărţi cu atribute de paradigmă
să fie reeditate şi readuse în conştiinţa tinerilor geografi. Altminteri, în neputinţa
noastră de a crea opere nemuritoare, mereu ne vom mira şi vom număra anii de la
apariţia unei lucrări fundamentale, pentru că nimic cu adevărat nou nu se
prefigurează.
Preocupările Profesorului Posea pentru cartografierea geomorfologică au
reprezentat un alt domeniu care a făcut ca şcoala românească de geomorfologie să
∗ Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava
95

fie una bine cotată în cadrul organismelor internaţionale de profil. În acest sens,
realizările Profesorului şi ale iluştrilor săi colaboratori sunt din nou ştachete
nedepăşite de alte contribuţii similare. Progresele în cartografierea geomorfologică
tradiţională înregistrate în deceniile trecute reprezintă acum o bază puternică pentru
dezvoltarea acestei ramuri pe baza posibilităţilor de combinare cu baza de date
GIS.
Am în faţă un text excelent de doar 4 pagini privind evoluţia geomorfologiei
în România în volumul editat de americanii H.J. Walker şi W.E.Grabau privind
The Evolution of World Geomorphology (1993). Concepţia în scrierea acestei
istorii de câteva sute de cuvinte este să ai puterea să alegi acele momente care au
declanşat pragul calitativ în evoluţia unei ştiinţe. Or, numele Profesorului Posea
este legat de un asemenea moment care a fost anul 1974. Parafrazând un ilustru
cărturar, îmi vine în minte imaginea puternică creată de acesta şi o asemui rolului
pe care l-a avut Profesorul, acela de a aduna toată seva pe care o ţară a dat-o şi de a
o ridica în ţeava subţire a unui lujer de crin cu tărie de parfum care se cheamă
Relieful României. Domeniul mai larg al geoştiinţelor are, cu adevărat, motive de
mândrie că una din ramurile sale, geomorfologia, mai mult decât altele, a avut
vigoarea să producă o astfel de viziune globală, complexă, revoluţionară. La 34 de
ani de la această operă, încă ne plângem neputinţa, ne disipăm în lupta pentru
supravieţuire şi când privesc în viitor, parcă şi mai opac devine totul. În schimb, tot
Profesorul Posea s-a simţit dator să rescrie Geomorfologia României în 2002.
Precedată de o impresionantă şi delicată mărturisire, lucrarea reia principalele teme
cu noi argumentări impuse de progresele realizate în familia geoştiinţelor.
Cu un optimism curajos, parafrazând aceleaşi celebre cuvinte călinesciene,
închei omagiul meu cu gândul că, poate, ape nu vor seca în albie şi peste locul
geomorfologic pe care îl bătătorim nu va răsări pădure sau cetate până ce acest
pământ nu va rodi iarăşi o nouă idee, o nouă viziune, cel puţin cu acelaşi impact,
despre relieful României. Dar până atunci…
domnului Profesor Grigore Posea, cu vie şi neţărmurită recunoştinţă!
96

PROFESORUL UNIVERSITAR
DR. DOC. GRIGORE POSEA * 1
Prof. univ. dr. Ignatie Octavian BERINDEI** ∗
S-a născut pe frumoasele plaiuri ale Judeţului Buzău, în anul 1928, a urmat
şcoala din comuna Nehoiu, absolvind apoi Liceul militar din Predeal, în anul 1948,
şi Facultatea de Geologie-Geografie din Bucureşti în anul 1952. Obţine titlul
ştiinţific de doctor în geografie la Universitatea din Cluj (1958) şi de doctor docent
la Universitatea din Bucureşti în anul 1969. Până în anul 1969, obţine toate titlurile
didactice, de la preparator la profesor, şi ocupă o serie de funcţii, şef de catedră,
prodecan, decan, Director al Institutului de Geografie, conducător de doctorat
pentru geomorfologie şi geografie fizică, Vicepreşedinte al Societăţii de Geografie
ş.a.
Pregătirea sa într-un liceu militar, studiile universitare efectuate la Bucureşti
şi doctoratul cu frecvenţă la Cluj au marcat viaţa ştiinţifică şi didactică a
profesorului prin disciplina şi seriozitatea în muncă imprimată în liceul militar şi
prin contactul mărturisit cu stilul de muncă şi interpretare ştiinţifică a trei mentori
remarcabili ai geografiei româneşti, Vintilă Mihăilescu, Constantin Brătescu şi
Tiberiu Morariu.
Am avut deosebita favoare de a fi printre primii săi asistenţi la Universitatea
din Cluj, ceea ce mi-a permis să îi cunosc obiectivul ştiinţific şi didactic, măiestria
de cercetător al terenului şi de formator de viitori geografi în amfiteatru, în excursii
le geografice şi, mai ales, în perioadele de practică a studenţilor.
La toate acestea trebuie să adăugăm bogata sa activitate editorială,
participarea la realizarea unor laboratoare şi staţiuni de cercetare, participarea în
ţară şi străinătate la congrese şi simpozioane de geografie. A organizat în ţară
importante congrese, simpozioane şi cercuri de dezbatere geografică şi a susţinut
conferinţe peste hotare la Moscova, Londra, Budapesta, Scopje şi Paris. Dacă
adăugăm la toate acestea bogata sa activitate de conducător de doctorat, precum şi
cea de iniţiator al şcolii de geomorfologie, putem să-l considerăm pe profesorul
Grigore Posea drept cea mai reprezentativă figură a Geografiei actuale
româneşti.
Pentru cunoaşterea activităţii sale ştiinţifice, materializată în peste 300 de
lucrări publicate din care 23 de volume, doresc să mă opresc asupra a trei lucrări de
referinţă. În primul rând, menţionez „mărturisirea de credinţă” a profesorului
* Articol preluat din Volum Omagial Grigore Posea, Tezaur Geografic,
Personalităţi ale ştiinţei româneşti, nr. 1., Editura Universitară, Bucureşti, 2003
∗
** Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
97

Gr. Posea făcută geografiei prin realizarea lucrării de doctorat – Ţara Lăpuşului
(studiu de geomorfologie) – publicată în anul 1962, deoarece problematica
analizată va constitui obiectul preocupărilor autorului - în cea mai mare parte a ei -
şi, totodată, ea va deveni şi un îndreptar metodologic pentru cercetări geografice
ulterioare, în mod deosebit pentru cei ce vor avea preocupări în vestul României. În
acest sens, remarcăm modul de abordare a suprafeţelor de nivelare, nu ca forme în
sine, ci ca o metodă de urmărire a etapelor de dezvoltare a reliefului, în timp mai
îndelungat, din care au rămas resturi sub diferite aspecte, care constituie mărturii
istorice în relieful actual, ce reflectă tectonica, structura şi clima din perioadele de
perfectare a acestora. O problemă, cu deosebite semnificaţii, o constituie modul de
abordare a piemonturilor, din care se pot trage o serie de concluzii de ordin general
pentru geomorfologia României, cum ar fi condiţiile de formare, raporturile cu
formele de eroziune create la marginea munţilor şi, mai ales, faptul că ele
constituie, la un moment dat, chiar tendinţa de evoluţie a reliefului carpatic din
diferite etape. Concomitent, în raport cu piemonturile, este abordată şi problema
glacisurilor, cu precizarea deosebirilor dintre cele două categorii de forme (vârstă
mai recentă, condiţii de formare etc.).
Terasele sunt cercetate cu atenţie deosebită, deoarece, pe lângă cartarea
prezenţei lor, se precizează modul de formare (o premieră pentru literatura
geomorfologică), vârsta, structura, raportul cu glacisurile, altitudinea relativă
(valabilă ca structură pentru vestul României), raportul lor cu suprafeţele de nivelare.
Pentru prima dată în cercetarea de specialitate este realizată, în cadrul lucrării,
clasificarea zonală a periglaciarului pe baza diferenţierii formelor pe verticală, cum ar
fi zona periglaciară-nivală, a periglaciarului propriu-zis, a periglaciarului de contact
şi a subperiglaciarului, care a fost apoi, preluată şi generalizată pentru ţara noastră.
Tuturor acestor aspecte cercetate le adăugăm preocuparea autorului pentru evoluţia
văilor, a proceselor actuale, problematici mult lărgite în cercetări ulterioare.
Ca o problemă aparte în structura unei lucrări, autorul încheie studiul cu o
încercare reuşită de a prezenta- sub formă de concluzie - evoluţia paleogeografică a
regiunii.
După acest îndreptar metodologic şi programatic pentru autor, profesorul
Gr. Posea coordonează o lucrare de amploare - Relieful României - care apare în
anul 1974. Ea cuprinde toate tipurile de relief, mai sus amintite, în etapele lor de
dezvoltare, la nivelul întregii ţări. Astfel, pentru fiecare etapă sunt prezentate
cauzele şi condiţiile morfogenetice de ansamblu şi de amănunt, cum ar fi mişcările
tectonice, condiţiile climatice şi procesele morfologice specifice, sintetizate într-o
scară morfocronologică, care subliniază, în mod deosebit unitatea teritoriului
României sub raport genetic. Trebuie subliniat faptul că această lucrare reprezintă
rodul „Şcolii de geomorfologie” pe care a iniţiat-o Prof. Gr. Posea la Bucureşti.
Anul 1982 cunoaşte apariţia unei alte lucrări colective, coordonată de
profesorul Gr. Posea – la fel, rod al activităţii şcolii iniţiale, „Enciclopedia
geografică a României”, premieră pentru ţara noastră. Ea se constituie ca
enciclopedie funcţională, cu un vădit caracter ştiinţific, de geografie problematizată,
şi nu o lucrare de prezentare simplistă a unor fenomene şi fapte ale teritoriului
României.
98

Pe lângă această succintă surprindere a activităţii ştiinţifice, trebuie să
remarcăm grija profesorului Gr. Posea de a pune la îndemâna studenţilor şi a celor
interesaţi, un valoros tratat de Geomorfologie generală, care a apărut în două
ediţii, una în 1970 şi alta revăzută, în 1976. În cadrul tratatului, la întocmirea căruia
au participat reprezentanţii de seamă ai „Şcolii geomorfologice” iniţiate de
profesor, este surprinsă întreaga problematică a geomorfologiei, ţinând seama de
realizările geomorfologiei româneşti şi mondiale, cu includerea, ca o noutate, a
concepţiei evoluţiei paleogeo-morfologice.
Trebuie să remarcăm că întreaga activitate a profesorului Gr. Posea a fost
recunoscută prin acordarea şi a unor premii ştiinţifice, cum ar fi: „Premiul
Ministerului Învăţământului” pentru cercetarea ştiinţifică (1959,1962), premiul
„Gh. Murgoci” al Academiei Române (1974, 1984).
Nu putem contura personalitatea profesorului Gr. Posea fără a cuprinde
importanta şi valoroasa sa activitate didactică.
Prelegerile susţinute în amfiteatrele Universităţilor din Cluj şi Bucureşti,
excursiile ştiinţifice cu studenţii, practicile de vară, editarea unor valoroase cursuri
se înscriu ca deosebit de valoroase contribuţii ale profesorului.
Gândurile de bucurie pe care le încerc evocând realizările şi aducerile aminte
legate de activitatea de dascăl şi cercetător valoros al ţării noastre, mă îndeamnă să
urez mentorului, colegului şi prietenului meu prof. dr. doc. Gr. Posea cele mai
calde urări de bine şi succese viitoare.
Totodată, însă, mă simt obligat să-mi exprim şi gustul amar impus de o
întrebare: până când poarta Academiei Române va rămâne închisă în faţa
unuia dintre cei mai valoroşi geografi contemporani din ţara noastră?
99

100

PROF. UNIV. DR. DOC. GRIGORE POSEA,
PERSONALITATE DE VÂRF A GEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI,
LA ANIVERSAREA A 80 DE ANI DE VIAŢĂ ŞI 56 DE ANI
DE ACTIVITATE DIDACTICO-ŞTIINŢIFICĂ NEÎNTRERUPTĂ
ŞI DEOSEBIT DE RODNICĂ
Prof. univ. dr. Ion IORDAN ∗
Aniversarea a 80 de ani de viaţă a prof. Grigore Posea reprezintă un
eveniment de mare semnificaţie, activitatea sa didactico-ştiinţifică înscriindu-l
printre geografii de frunte ai ţării; aş afirma, chiar, că datorită bogatei sale „opere”
geografice, de mare varietate ştiinţifică şi practică (combinaţie perfectă fizicogeografică
şi umano-economică), este primul geograf complet şi complex actual al
geografiei româneşti.
L-am cunoscut pe prof. Posea încă din anii studenţiei, fiind colegi de
facultate şi trăind viaţa studenţească (cursuri, cantină, cămin) (1949-1952) în
condiţiile de atunci, cu care ocazie am constatat pasiunea sa pentru învăţătură,
comportamentul său colegial şi prietenesc, „căldura” sa sufletească, spiritul său de
modestie, dreptate şi echitate. A fost unul dintre studenţii fruntaşi ai anului său
(1948-1952), numit preparator încă din anul IV, iar la absolvire fiind repartizat ca
asistent la Institutul de Cercetări Geografice.
După câteva luni de activitate la Institutul de Geografie, a intrat prin
concurs, pe un loc de „doctorand” cu frecvenţă la Universitatea din Cluj
(academician Tiberiu Moraru), obţinând titlul de „doctor în geografie” în anul
1958, cu teza „Ţara Lăpuşului”, apărută în 1962, în Editura Ştiinţifică, Bucureşti
(280 pagini), şi fiind încadrat ca lector la Facultatea de geografie a Universităţii
clujene (1957-1960). În 1970 obţine şi titlul de „doctor docent”.
În 1962 (3 luni) efectuează un stagiu de perfecţionare la Universitatea din
Moscova, iar în 1965-1966 (4 luni), stagiu de perfecţionare la Universitatea
Sorbonne – Paris.
După 1960 depune o fructuoasă activitate didactică la Facultatea de
Geografie a Universităţii Bucureşti, parcurgând toate treptele ierarhiei universitare.
În acelaşi timp, desfăşoară o vastă şi variată activitate de cercetare ştiinţifică,
teoretică şi pe teren, materializată în numeroase lucrări publicate, în volume
separate sau în reviste de specialitate, în ţară şi în afară. Numeroasele lucrări, peste
340 tipărite şi aproape 60 de contracte ştiinţifice de cercetare, elaborate de
profesorul Posea, abordează, cu prioritate, probleme de geografie fizică, dar şi de
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti
101

geografie umano-economică, evidenţiind, în ambele domenii, un înalt grad
ştiinţific, teoretic şi practic. În acest sens, afirm, fără rezerve, că în prezent
prof. Grigore Posea poate fi considerat geograful nr. 1 al geografiei româneşti.
Din multele, foarte multele „opere” ştiinţifice aparţinând prof. Posea, cu
menţiune specială pot fi citate, în primul rând, cele premiate de Academia Română:
Relieful României (1974), Editura Ştiinţifică, Bucureşti; Enciclopedia geografică
a României (1982), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, precum şi
câteva de primă referinţă geografică: Ţara Lăpuşului (1962) → teza de doctorat;
Geomorfologia generală (1970) (tratat), Editura Didactică, Bucureşti;
Harta geomorfologică a R.S.R. (1980), scara 1: 400.000, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti; România – unităţi de relief (1984), harta la scara
1: 750.000, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Geomorfologie (1976)
(tratat), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; Geografia României
(1983-2005), tratat, vol. I – V, Editura Academiei, Bucureşti; Geografia de la
A la Z → dicţionar de termeni geografici (1986), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti; Câmpia Banato-Crişană, caracterizare geografică
generală (1992), Universitatea Bucureşti; Câmpia de Vest a României (1995),
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti; România – Geografie şi
geopolitică (1999), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
Geomorfologia → lucrări practice (2000), Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti; Geomorfologia României (2002, 2005), Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti; Geografia fizică a României (2003), Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti; Geomorfologie (2005), Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
În cadrul vastei sale activităţi didactico-ştiinţifice s-a înscris şi rolul său de
conducător de doctorat în domeniul geografiei fizice, îndrumând (începând din
1965) 42 de doctoranzi pe drumul obţinerii titlului de doctor.
În paralel cu toată activitatea sa, prof. Posea s-a remarcat şi prin funcţiile
administrativ-organizatorice pe care le-a îndeplinit cu mult profesionalism,
precum: Prodecan al Facultăţii de Geologie-Geografie, Universitatea
Bucureşti (1961-1963); Decan al Facultăţii de Geologie-Geografie, Universitatea
Bucureşti (1972-1976); Director al Institutului de Geografie (1975-1976);
Şef al Catedrei de Geografie fizică (din cadrul Facultăţii de Geologie-Geografie
(1966-1972); Şef al Catedrei de Geomorfologie-Pedologie (1990-1996);
Vicepreşedinte al Fundaţiei România de Mâine (1990); Prorector al Universităţii
Spiru Haret (din 1998); Prim-vicepreşedinte al Societăţii de Geografie
(1972-1990); Preşedinte al Societăţii de Geografie (1990); Preşedinte al
Asociaţiei Geomorfologice din România (1990); Vicepreşedinte al Comitetului
Naţional de Geografie (1968-1998) etc.
În diversa sa activitate a fost un adevărat mentor al studenţilor, doctoranzilor
şi colegilor mai tineri, a dat dovadă de o seriozitate permanentă, dar realistă, de
corectitudine absolută, de un comportament modest, cald şi blajin.
La această aniversare, profesorului Posea, o personalitate de mare prestigiu
la nivel naţional şi internaţional, urări cordiale de sănătate, de putere de muncă
neobosită şi prolifică, de ani cât mai mulţi de viaţă.
102

PE PROFESORUL POSEA L-AM BĂNUIT DE SIMPATIE
Prof. univ. dr. Pompei COCEAN ∗
Ştim cu toţii, ori vrem ori nu vrem să recunoaştem, că prima iubire nu se
uită. O purtăm cu noi mereu, chiar şi atunci când fiorul ei s-a risipit demult, o
purtăm asemenea unui talisman ascuns de ochii lumii, cuibărit într-un colţişor
dosit, dar aurit, al simţămintelor şi memoriei. O purtăm în ciuda unor nenumărate
nevoi de dezicere, păcătuind în numele acestui sentiment îngeresc ce ne-a răvăşit,
pentru o fărâmă de timp, uneori cât o viaţă, rosturile şi înfăptuirile. Desigur,
trirema vieţii îşi croieşte calea ei, prin talazurile mărilor învolburate, alte încercări
ne cumpănesc merindea sorţii, dar lumina aceea nepereche a începutului nu poate fi
ştearsă, ea rămâne încifrată în jurnalul de bord al călătorului ce suntem.
Cănd scriu toate acestea, în zorii unei zile ce nu şi-a deschis încă petalele
neprevăzutului, nu mă gândesc, cititorule, la iubirea-iubire, cea care a instaurat de
altfel legitatea celor spuse, ci la pecetea incandescentă (tot o iubire, dar de altă
sorginte !) pusă pe sufletul tânărului cercetător de locul primelor sale dezmărginiri
ale spiritului. De ambianţa descătuşării lui, de acea forţă indusă energiilor
interioare care, rupând barierele fricii de necunoscut, permite decolarea spre
înălţimile propriului destin.
Mă gândesc la amprenta pusă peste sufletul tânărului aspirant întru gloria
Geografiei, Grigore Posea, de Clujul unui mijloc de secol XX, încă neatins de
galopul modernizării cu orice preţ, Clujul intelectualului rafinat şi al hoştezencelor
cu legume bucălate, Clujul mirabilei seminţe a lui Blaga. Clujul profesorului
Morariu, dar şi al luminoaselor proiecţii din trecut numite George Vâlsan,
Emmanuel de Martonne, Vasile Meruţiu, Valeriu Butură, Ştefan Manciulea, Sabin
Opreanu...
Eu cred că acea pecete a existat şi mai există, că acel sentiment cu
certitudine s-a înfiripat. De aceea, de când l-am cunoscut pe profesorul Posea, de
când i-am ascultat cu nesaţ pledoariile ştiinţifice la diversele manifestări geografice
înnobilate de prezenţa sa, l-am bănuit de simpatie pentru Cluj, pentru geografia
clujeană. Pentru creuzetul unde, ca primul doctorand al profesorului Tiberiu
Morariu (alături de colegul şi prietenul său de o viaţă, Virgil Gârbacea), a deprins,
de la un mentor exigent, dar atât de apropiat sufleteşte de tinerii pe care îi simţea
poleiţi cu harul devenirii, meşteşugul introspecţiei profunde, al dezlegării
păienjenişului de cauze aflate la originea fenomenelor geografice, îndeosebi a celor
geomorfologice. Meşteşug luat apoi pe cont propriu şi înflorit, din păcate pentru
Clujul universitar, din fericire pentru geografia românească, în altă citadelă
∗ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
103

academică, cea bucureşteană. Unde, probabil, fiind vorba de o instituţie rivală, de o
altă şcoală geografică, deseori a fost nevoit să-şi ascundă sentimentul cu pricina, să
şi-l disimuleze, să şi-l camufleze într-o detaşată înţelegere a lucrurilor. A făcut-o
însă cu măestria unui dascăl şi cercetător adevărat, desăvârşit, devotat căii alese şi
instituţiilor pe care le-a slujit.
Mi-am dat şi mai bine seama de cele sus-spuse într-o blândă seară de
octombrie a anului 2005, dăruită cu toate culorile spectrului, cum numai pe Valea
Fiadului, sub poalele ocrotitoare ale Ţibleşului, se întâmplă. Fuseserăm mai mulţi
geografi în ziua aceea la Salva, pentru a omagia şi rememora activitatea şi opera
unui chip drag tuturor celor de faţă: cine altul decât Tiberiu Morariu, la un secol de
la naştere sa. Ne făcusem datoria de minte şi suflet, prezentând aspecte din viaţa
dascălului nostru, analizându-i critic perenitatea operei, asistasem la dezvelirea
unui bust inspirat, dăltuit în nemurirea bronzului ce va veghea mereu curgerea
şopotită a văii Sălăuţei (cea care i-a inspirat una dintre lucrările sale de referinţă).
Petrecusem câteva momente cu urmaşii săi, destoinicii locuitori ai Salvei, mândri
încă de zadiile, pieptarele cu ciucuri, curelele cu mărgele şi păunii, mai ales păunii
lor. Iar spre seară, câţiva clujeni şi familia Posea (Dna Aurora Posea fiind, la rândul
ei, ,,produsul”, inclusiv doctoral, al Şcolii geografice clujene !), singurii rămaşi
dintre cei veniţi din alte puncte cardinale ale geografiei româneşti, ne-am retras în
poiana de la confluenţă Văii Fiadului cu colectorul său, Sălăuţa. Pentru a continua
ceea ce nu s-a spus, pentru a retrăi ceea ce, ca o repetabilă povară, merita să
retrăim.
N-a fost acolo un ospăţ, deşi savoarea păstrăvilor ademeniţi ad-hoc din
pescăria de alături şi prăjiţi mai mult la razele unei luni imense decăt pe jăratecul
focului devălmaş făceau oricui cu ochiul unei pofte mereu asmuţite. A fost o
sărbătoare a spiritului geografic, a destăinuirilor luminoase despre colegi, despre
adversari, despre prieteni. Poate unul dintre puţinele conclavuri geografice unde
criticile, în sensul întărâtat al cuvântului, n-au fost prezente. A fost un festin a ceea
ce ar trebui să fie Geografia: un câmp imens, infinit de subiecte incitante, inedite,
savuroase, un teritoriu unde fiecare îşi poate construi castelul său de visuri şi
aspiraţii, fără a demola neapărat bojdeuca altuia.
Binenţeles, prim-planul acelei seri memorbaile l-a avut mereu profesorul
Grigore Posea. Parcă asistam la geneza unui izbuc vauclusian de amintiri, de
întâmplări, de imagini, de chipuri, de atitudini. Din lumina discretă, dar cu atât mai
credibilă, în care povestitorul îşi înveşmânta rememorările, mi-am dat încă o dată
seama că o parte din sufletul său a rămas pe uliţele pline de freamătul studenţilor,
la Cluj.
De aceea, o spun încă o dată, l-am bănuit mereu pe profesorul Posea de
simpatie pentru geografia clujeană. Dacă am sau nu dreptate, el este singurul care,
acum, în pragul celor opt decenii de viaţă hărăzite de o soartă generoasă, poate –
vorba altor români nepereche – să mă judece.
104

PROFESORUL GRIGORE POSEA – O PERSONALITATE
COMPLEXĂ
Conf. univ. dr. Daniela ŞTEFĂNESCU ∗
Există oameni în viaţă care îţi marchează într-un fel sau altul, existenţa,
parcursul în carieră, comportamentul în mediul profesional sau stilul de viaţă.
Sunt una din fericitele persoane al căror traseu a fost conturat de câţiva
„oameni de seamă” – personalităţi notorii în diferite domenii, în speţă, prin natura
profesiei, în cel statistico-economic.
În anul 2003, spaţiul predominant economic care îmi definea existenţa
profesională a căpătat proporţii uriaşe, prin afilierea mea onorantă la marea familie
a profesorilor haretişti. Era firesc, ca şi secretar ştiinţific al Senatului Universităţii
Spiru Haret, să cunosc şi să fiu în preajma unei pleiade de străluciţi profesori,
somităţi ale ştiinţei, dascăli remarcabili ai celor 30 de facultăţi ale Universităţii, în
străduinţele noastre, ale tuturor, de a plasa cercetarea ştiinţifică în USH în zona de
excelenţă în calitate.
În acest context, l-am cunoscut (şi, mai apoi, am continuat să lucrăm
împreună), pe domnul prof. dr. docent Grigore Posea, unul dintre profesorii
minunaţi – pe care îi descriam mai sus – care deţin, dincolo de profesionalism,
calităţi pedagogice, taina de a şti să solicite performanţă celor din jurul lui,
marele atú al unui profesor desăvârşit, acela de a avea la îndemână
instrumentele modelării oamenilor în căutarea a ceea ce este mai bun în fiecare.
O descriere sumară a personalităţii domnului profesor, aşa cum l-am
cunoscut eu în aceşti ani, scoate la iveală calităţi şi abilităţi rafinate de pedagog şi
cercetător de şcoală de înaltă ţinută.
I-am descoperit, cu fiece acţiune pe care ne-am propus-o a o lansa în
contextul cercetării ştiinţifice la Universitatea noastră, preocuparea constantă
pentru cunoaştere. Am recunoscut în acelaşi timp, când timpul mi-a demonstrat că
afirmaţiile domnului profesor Posea au fost verificate, că domnia sa are o
extraordinară viziune prospectivă.
Atunci când am revenit asupra unui material oarecare de două-trei ori pe
drumul către perfecţiune, la recomandarea domnului profesor, nu am ezitat să
remarc profunzimea demersului său. Atunci când domnul profesor mi-a dat, şi nu
de puţine ori, sfaturi despre ce provocări ar trebui să mi le asum, ca fiind ale mele,
i-am recunoscut pasiunea pentru învăţare continuă, pentru o analiză subtilă şi
rafinată a oamenilor şi fenomenelor.
∗ Universitatea Spiru Haret, Secretar Ştiinţific al Senatului
105

Atunci când se simţea nevoia unei dinamizări a activităţii de cercetare
ştiinţifică în Universitatea noastră şi domnul profesor Posea recomanda antrenarea
noastră, a tuturor, în proiecte de cercetări, în granturi, fie naţionale sau
internaţionale, am gândit că demersul domniei sale şi crezul pe care şi-a construit
viaţa profesională ar putea fi: „De la cunoaştere la acţiune”.
Pe omul Grigore Posea – sensibil, jovial, optimist, foarte muncitor, sociabil,
iubitor de oameni – am avut onoarea să-l cunosc ca profesor şi cercetător ştiinţific,
dar şi ca un promotor asiduu al ştiinţei cunoaşterii. Numai urmând exemplul unei
asemenea personalităţi de notorietate pe plan intern şi internaţional, reuşeşti să
crezi în valabilitatea principiului „Ad augusta per angusta!” (la rezultate strălucite
se ajunge pe căi dificile!).
106

PROFESORUL UNIVERSITAR GRIGORE POSEA,
MENTORUL GENERAŢIEI MELE
Prof. univ. dr. Gheorghe MĂHĂRA ∗
Am un sentiment de bucurie pe care-l încerc căutând să inserez, în spaţiul
care-mi este rezervat, câteva aduceri aminte, câteva secvenţe pe care le cunosc şi le
consider semnificative, legate de activitatea bogată şi îndelungată a profesorului
Grigore Posea, astăzi o remarcată personalitate a şcolii geografice româneşti.
După absolvirea Facultăţii de Geologie-Geografie din Bucureşti, merge la
Cluj unde continuă să-şi perfecţioneze pregătirea în geografie, în atmosfera
academică, sobră şi elevată a şcolii geografice clujene, tutelat de distinsul profesor
Tiberiu Morariu. Aici a devenit doctorand la zi alături de colegul şi prietenul său
Virgil Gârbacea şi a beneficiat de prezenţa şi contactul cu cadre didactice valoroase
cum au fost Al. Savu, Gh. Pop, Al. Săndulache etc., care mi-au fost şi mie profesori
şi cărora le port în suflet o frumoasă amintire.
Sub conducerea profesorului T. Morariu şi-a susţinut doctoratul în geografie
cu tema „Ţara Lăpuşului” – studiu de geomorfologie, publicat în 1962 şi devenit
un ghid metodologic şi o carte de referinţă pentru multe din cercetările
geografice ulterioare.
Eu l-am cunoscut pe profesorul Grigore Posea în anul 1968, când, în urma
unui riguros examen de admitere, am devenit unul din studenţii Geografiei
Universităţii clujene, porecliţi pe atunci „balici”, termen atribuit studenţilor clujeni
din anul I, suplinit ulterior de cel de „boboci”, noţiune mai elevată împrumutată de
la studenţii bucureşteni.
Îmi amintesc cu plăcere că primul contact cu învăţământul universitar l-am
avut la cursul de „Introducere în geografie”, care avea menirea de a ne însuşi
bazele geografiei ca ştiinţă şi care era susţinut de tânărul lector universitar Grigore
Posea. Atracţia pentru orele respective era totală. Ne captiva gândirea ordonată
şi selectivă ce imprima cursurilor o mare notă de sistematizare. Ne încântau
limbajul ştiinţific, stilul concis şi fraza limpede cu care ne transmitea informaţiile.
Folosea cu abilitate explicaţia şi desenul pe tablă, atât de intuitiv pentru înţelegerea
ideilor expuse (astăzi din ce în ce mai puţin folosit de confraţii noştri). Rămân de
neuitat ieşirile pe teren în jurul Clujului când ne familiariza cu identificarea şi
caracteristicile morfologice ale terenului începând de la luncă şi terasele Someşului
Mic la acele bizare „concreţiuni de Feleac” şi până la suprafeţele de nivelare pe
care le admiram de pe Cetăţuie sau de pe Feleac.
∗ Universitatea Oradea
107

A fost un cadru didactic model prin prestanţă, tact pedagogic şi rigoare
ştiinţifică, un om de teren, pasionat şi analist.
În anul al II-lea ne-a părăsit, plecând definitiv la Universitatea din Bucureşti
unde a urcat în continuare toate treptele universitare şi unde, datorită capacităţilor
sale manageriale, a ocupat diverse funcţii administrative, precum cea de şef de
catedră, prodecan şi decan, Director general în Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului, iar între anii 1975-1976, este şi Director al Institutului de
Geografie al Academiei. În prezent ocupă funcţia de prorector al Universităţii
Spiru Haret.
La Bucureşti a fost şi un creator de şcoală geografică modernă, formând
un grup remarcabil de specialişti, în special de geomorfologi, deveniţi la rândul lor
persoane importante ce s-au impus prin activitatea lor în geografia românească.
Amintesc pe cei cu care am colaborat de nenumărate ori şi care fac parte din
generaţia mea: Nicolae Popescu şi Mihai Ielenicz, Ion Marin şi Sterie Ciulache,
Emil Vespremeanu şi Mihai Geanana, etc.
Prin plecarea de la Cluj a profesorului, despărţirea a fost doar temporară
deoarece în anul 1968 am devenit doctorand al Universităţii din Bucureşti, făcând
astfel parte din prima generaţie de doctoranzi ai profesorului Grigore Posea.
Aici s-a născut o competiţie constructivă între doctoranzi, pentru obţinerea
performanţei, sub bagheta riguroasă a profesorului. Am avut astfel marea şansa să
lucrez sub îndrumarea Domniei sale, să-i audiez în continuare prelegerile ţinute
studenţilor geografi bucureşteni, cu ocazia unei specializări la Catedra de
Geografie Fizică, efectuată în timpul stagiului de doctorat. În perioada respectivă
se practicau astfel de specializări şi schimburi de experienţă între facultăţi, fiind
bine venite şi utile pentru cadrele didactice, obicei care din păcate astăzi a dispărut.
Grija şi pasiunea cu care profesorul îşi îndruma doctoranzii, pentru realizarea
tezelor de doctorat, rezulta din deplasarea pe teren în arealul de investigare a
fiecăruia, unde ne punea în tema subiectului, ne iniţia în descifrarea tainelor
reliefului sau ale altor caracteristici geografice ale regiunii vizitate. În acest sens
mi-a rămas în minte un episod relevant şi plăcut, când în vara anului 1970 a venit
la Oradea cu maşina personală însoţit de un alt proaspăt doctorand – Octavian
Mândruţ, şi împreună am străbătut Câmpia Crişurilor, tema tezei mele de doctorat,
ajutându-mă să văd că în monotonia aparentă a câmpiei există o multitudine şi o
diversitate de forme de relief, să identific terase şi glacisuri la contactul cu
Dealurile de Vest, sau să trasez limite geografice între cele două unităţi deseori
dificil de urmărit. Seara ne-a surprins în defileul Crişului Alb de la Sebiş, unde,
neexistând posibilităţi de cazare, cu multă sfială am acceptat invitaţia profesorului
de a dormi alături de Domnia sa în cortul pe care-l adusese de la Bucureşti.
Prietenul meu O. Mândruţ şi-a petrecut noaptea în maşina D-lui Profesor. În
aceeaşi manieră procedase şi cu ceilalţi tineri doctoranzi, în anul precedent, cu care
a plecat în grup din zona Buzăului peste depresiunea Braşovului, M-ţii şi
Depresiunea Făgăraş, Dealurile Lipovei, Orşova şi Porţile de Fier.
Sunt convins că cei ce l-au însoţit pe profesorul Posea pe teren au învăţat
să observe şi să intuiască formele până la detaliu, să interpreteze şi să
desluşească mecanismele evoluţiei reliefului.
108

Am relatat acest episod pentru a scoate în evidenţă modul cum magistrul îşi
îndruma învăţăceii, cărora cu tact şi profesionalism le transmitea „secretele
meseriei”, pasiunea pentru munca de teren, şi îi iniţia într-o cercetare ştiinţifică
autentică. Cu acest prilej, profesorul ne-a dovedit multă disponibilitate şi faptul că
era un om înţelegător şi omenos cu cei din generaţia mea, pe care se străduia să-i
formeze ca viitori geografi. Până acum, sub conducerea profesorului au devenit
doctori în geografie un număr de 40 de persoane.
Activitatea didactică este dublată de munca de cercetare ştiinţifică pe care a
desfăşurat-o în birou, dar mai ales pe teren şi pe care o continuă şi azi. Fieful
Domniei sale de cercetare este răspândit pe teritoriul întregii ţări, de la munte
la câmpie şi la litoralul marin. A abordat o mare diversitate de teme, majoritatea
din domeniul geomorfologiei, în care şi-a pus amprenta de originalitate.
Fiind un om de teren pragmatic, şi-a orientat în mare parte activitatea spre
cercetarea contractuală, realizând în acest sens un număr de 66 de contracte de
cercetare, în multe dintre acestea antrenându-şi şi colaboratorii.
Munca de cercetare ştiinţifică este concretizată în peste 35 de cărţi şi
cca 300 de articole, reprezentând sinteze, manuale pentru clasele VIII-XII, tratate,
dicţionare de specialitate, unele în colaborare, dar la toate având aportul substanţial
şi fiind coordonator.
Activitatea ştiinţifică a profesorului are recunoaşterea omnia, fiind
confirmată de obţinerea a numeroase diplome, premii şi distincţii, dintre care
amintesc doar „Premiul Gheorghe Murgoci” al Academiei Române, obţinut în anul
1974 pentru volumul Relieful României, şi „Cobălcescu”, în anul 1984, pentru
lucrarea Enciclopedia Geografică a României, sau Premiul Ministerului
Învăţământului pentru cercetare ştiinţifică, acordat tot de două ori, în anii 1959 şi
1962.
Un alt aspect de rezonanţă care completează preocupările profesorului
Grigore Posea îl reprezintă activitatea sa pe linia Societăţii de Geografie din
România, în calitate de preşedinte (1990-2004) şi apoi de preşedinte de onoare. În
această perioadă am avut nenumărate contacte şi discuţii în cadrul şedinţelor
societăţii (eu fiind preşedintele filialei Bihor, timp de peste 20 de ani, şi o perioadă
membru în Biroul Executiv al SGR). Discuţiile vizau probleme legate de
dezvoltarea învăţământului geografic şi perfecţionarea profesorilor de geografie, în
care profesorul Posea a avut o implicare permanentă prin propunerile făcute şi
deciziile luate.
Amintesc câteva dintre acţiunile în care s-a implicat pe linie de Societate:
– a coordonat unele ediţii ale taberelor de informare şi documentare ale
profesorilor din învăţământul preuniversitar, adevărate şcoli de vară, atrăgătoare şi
foarte eficiente, în pregătirea participanţilor. Cea din Munţii Apuseni a fost
coordonată de profesorul Ignatie Berindei şi subsemnatul, bucurându-se de o
participare largă a profesorilor din toată ţara. Regret că astfel de practici au
dispărut, acestea fiind foarte utile pentru perfecţionarea profesorilor;
– a coordonat şi organizat o serie de sesiuni ştiinţifice, simpozioane şi
Congrese Naţionale de Geografie ce se ţineau din 4 in patru ani (Bucureşti –
1985, Buşteni – 1989, Iaşi – 1992). Dintre aceste manifestări ştiinţifice, menţionez
109

doar Simpozionul Naţional de Studiu al Reliefului, din 1972 de la Braşov, unde pe
lângă personalităţile de marcă ale geografiei româneşti, au participat cu lucrări de
substanţă şi doctoranzii profesorului Grigore Posea, care au făcut o bună impresie.
Simpozionul s-a finalizat prin publicarea unui volum Realizări în geografia
României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
– a militat pentru dezvoltarea şi modernizarea învăţământului geografic
preuniversitar, pentru care a editat manuale şcolare, îndrumări metodice, sau a
coordonat lucrări pentru obţinerea gradului didactic I;
– a fost o prezenţă activă în coordonarea Olimpiadelor de Geografie din
anii: 1986, 1987, 1988, 1989, 1990, 1991, 1992, 1995, ca Preşedinte al Comisiei
Centrale, dovedindu-ne calitatea sa de bun manager.
Un alt episod important cu plăcută aducere aminte se leagă de activitatea
D-lui Profesor ca Director General în Ministerul Învăţământului (1962-1966), prilej
cu care contribuie din plin la aprobarea înfiinţării Institutului Pedagogic de
3 ani din Oradea, devenit din anul 1990 Universitatea din Oradea, instituţii în care
eu mi-am desfăşurat activitatea timp de peste 40 de ani, într-un climat stimulativ de
muncă, efervescent şi de dezvoltare continuă.
Menţionez că profesorul universitar Grigore Posea, care şi-a dedicat întreaga
viaţă muncii didactice şi ştiinţifice în domeniul geografiei, a rămas şi azi un om
activ, cu suflet tânăr şi cu putere de muncă. A fost şi este magistrul şi mentorul
meu, pe care îl stimez şi îi port un deosebit respect. Acum, cu ocazia împlinirii
frumoasei vârste de 80 de ani, am plăcerea să îi transmit urări de sănătate şi
LA MULŢI ANI!
110

CERTITUDINILE STĂRUINŢEI
Cercetător principal I Lucian BADEA ∗
Un arc peste timp către mijlocul secolului trecut ne îndeamnă spre aşezarea
lucrurilor la locul potrivit, pentru că timpul este cel care are puterea de a degaja
adevărul, selectând riguros tot ceea ce rămâne în urmă după fiecare zi.
Întoarcerea către acei ani oferă posibilitatea evaluării perspectivei (acum
deja confirmată şi evaluată) pentru generaţia care atunci îşi crea viitorul, al ei şi al
societăţii în care se integra.
Contrar dificultăţilor postbelice şi marilor nedreptăţi iscate pentru
destructurarea realităţii româneşti şi măcinarea statuărilor anterioare devenite
tradiţie şi obişnuinţă, aşa cum se spune că în orice rău poate exista şi o rază de
bine, această rază favorizantă a existat. A existat şi s-a concretizat (poate mai
favorabil ca orice) în instaurarea unui sistem de învăţământ superior care, vizându-i
pe cei hotărâţi pentru efort şi sprijiniţi pe acumulările anterioare, oferea şansa de a
se dedica unei profesiuni menite să ducă mai departe ceea ce se realizase până
atunci. O astfel de şansă avea să se schiţeze şi s-a materializat treptat prin structura
şi conţinutul pregătirii universitare, care începea să contureze ideea de specializare,
într-un anumit domeniu al geografiei şi, mai mult, pentru cercetare.
Într-o astfel de conjunctură, colegul Grigore Posea, cu suportul pregătirii
anterioare, dublată de o hotărâre disciplinată, probabil ca rezultat al ordinii din anii
de liceu militar, avea să se afirme prin pregătirea cu continuitate, hotărâre şi
ambiţie corect dirijată. Semnele viitorului geograf profesionist ieşeau întru totul în
evidenţă şi nu a trebuit mult să confirme rolul pe care îl va îndeplini în afirmarea
şcolii geografice româneşti.
Fără îndoială că ,,secretul” succeselor profesionale a constat în rigoarea
îndeplinirii cu discernământ a obligaţiilor rezultate din împletirea activităţii de
cercetare cu cea didactică, pregătită până la detalii şi, mai mult, concentrarea pe
ideea organizării activităţii geografice şi a colaborării pentru atingerea unui scop
general al geografiei. O colaborare care a implicat, în egală măsură, elaborarea de
lucrări de interes general în spiritul nou al geografiei şi în concordanţă cu
necesitatea epocii de organizare a multor manifestări ştiinţifice cu intenţii de
schimburi de experienţă, specializate, mai restrânse, sau de anvergură naţională.
Şansa iniţială, general oferită de sistemul pregătirii universitare, a fost
dublată, printr-o orientare corectă şi stăruinţă personală, spre un domeniu al
geografiei, mai dificil (izvorând din complexitatea obiectului) pentru a fi bine
∗ Institutul de Geografie al Academiei Române
111

slujit, dar care oferă satisfacţii multiple prin importanţă şi implicaţii. Cunoaşterea
reliefului – componenta suport a mediului geografic – se înscria în tradiţia afirmării
şcolii geografice româneşti, dar care trebuia continuată într-o altă viziune asupra
obiectului de studiu, asupra metodologiei de investigare şi, mai ales, asupra
concretizării rezultatelor obţinute. Iar la aceasta a contribuit şi faptul că şi-a început
activitatea, axată pe cercetare şi pregătire teoretică, în cadrul Institutului de
Cercetări Geografice, pentru scurt timp, continuată într-un mod asemănător la
catedra de geografie a Universităţii din Cluj, în stagiu pentru doctorat cu frecvenţă.
Studiul şi cercetările de teren l-au dus spre înţelegerea corectă a necesităţii
adâncirii analizei geomorfologice şi a clasificărilor obligatorii pentru descoperirea
aspectelor esenţiale, fără a se lăsa copleşit de amănunte. Era în anii de început al
clarificărilor şi de definire a sensului corect al cercetărilor de geomorfologie regională,
cele care vor marca dezvoltarea geografiei româneşti în deceniile următoare.
Poate că, după o jumătate de secol, aceste aspecte par simple şi logice, dar a
fost nevoie de acumularea unei ample experienţe individuale şi colective pentru ca
să se creeze şi să fie validate un anume conţinut şi o anume logică a lucrărilor de
geomorfologie regională, premergătoare marilor sinteze asupra reliefului
României, inclusiv (sau mai ales) ale celor de reprezentare (complexă) a reliefului.
A existat un permanent pericol de diluare a conţinutului cercetării
geomorfologice şi a rezultatelor acesteia, prin acea supranumită ,,boală a copilăriei
geomorfologiei”, care poartă cercetătorul insuficient pregătit teoretic spre ceea ce
atrage şi impresionează în primul rând (forme sau procese), dar, de cele mai multe
ori, nu acestea reprezintă ceea ce este mai important în caracterizarea profundă a
reliefului dintr-o regiune. Evoluţia unei regiuni nu este trădată întru totul de
stridenţele formelor atrăgătoare, chiar dacă se impun în peisaj. Cel mult ele pot
constitui argumente ajutătoare, pentru că interesul trebuie concentrat spre
fenomenele dominante, spre masa fenomenelor care decid o anumită calitate.
Lista lucrărilor publicate de Grigore Posea, deschisă cu mai mult de cinci
decenii în urmă, impresionează prin volum, conţinut şi varietate, trădând
preocuparea permanentă şi tenace pentru îmbogăţirea bibliografică a geografiei
româneşti, partea acestui domeniu al cunoaşterii care reflectă cel mai bine nivelul
la care a ajuns şcoala geografică românească. Din mulţimea lucrărilor publicate şi
din marea varietate a preocupărilor reflectate de acestea, îmi voi îndrepta atenţia şi
voi aminti numai câteva, foarte puţine, devenite semnificative pentru modul de a
înţelege rostul cercetărilor geografice, scopul cunoaşterii geografice.
Fiecare studiu bine făcut, cu concluzii pertinente şi utile, are un rol în
formarea zestrei generale geografice, dar cel care are drept scop final concretizarea
grafică (tematică) a rezultatelor obţinute se înscrie cu adevărat în scopul final al
geografiei, caracteristic pentru acest domeniu al cunoaşterii realităţii terestre:
elaborarea hărţilor geografice, în speţă cele destinate reprezentării reliefului.
Relieful este singurul component al mediului terestru (al complexului
geografic) cu repartiţie azonală (ca efect al proceselor interne) şi care determină
manifestări azonale şi etajate ale celorlalţi factori geografici şi de aceea este de
înţeles că metodologia analizei, sintezei şi reprezentării fenomenelor
112

geomorfologice este foarte complexă. Iar aceasta provine din aceea că multele
însuşiri ale formelor de relief şi ale asocierilor de forme reprezintă efectele acţiunii
contradictorii ale factorilor interni (geologici) şi externi, adică rezultatele evoluţiei
lor în condiţii foarte variate, în general reflectate de aspectele morfometrice şi
morfografice. De aceea, pentru reprezentarea fidelă a reliefului, indiferent de scară,
este obligatorie elaborarea unei legende care să reprezinte, înainte de orice, o
clasificare corectă a fenomenelor şi să respecte normele tehnice cele mai adecvate
pentru ca produsului cartografic (respectiv hărţii geomorfologice generale sau
speciale) să i se asigure corectitudinea conţinutului ştiinţific şi, în egală măsură,
claritate deplină şi calitate estetică.
Pe deplin convins de rolul hărţii geomorfologice în cunoaşterea reliefului,
s-a orientat spre această parte într-un fel finală – interesantă, dar şi mai dificilă a
geomorfologiei. A abordat aspectele de conţinut, teoretice, pentru harta
geomorfologică, precizând deosebirile dintre diferitele categorii de hărţi
geomorfologice – generale, speciale, de regionare – şi utilitatea acestora în diferite
domenii de activitate, de la cele didactice la cele foarte numeroase aplicative.
Harta corect întocmită concentrează foarte sintetic şi materializează grafic
informaţii cu multă precizie şi nu permite exprimări imprecise şi îndoielnice. Ea are
menirea şi calitatea de a reflecta caracterele şi starea reliefului dintr-o anumită
suprafaţă (printr-un număr relativ mic de simboluri), mai clar şi mai precis decât mii de
cuvinte sau multe pagini, care nu pot reda cu atâta siguranţă aceeaşi realitate.
Harta, între altele, mai are avantajul posibilităţii de adaptare a informaţiei,
sau de orientare a conţinutului la un anumit scop, de a servi unei anumite acţiuni
practice. Totul depinde de capacitatea cercetătorului de a sesiza fenomenele, de a le
selecta şi de a le consemna adecvat. Considerentele teoretice şi metodologice au
fost suficient de clar formulate, la îndemânarea multora, dar problema importantă
constă în aceea a aplicării principiilor şi legendelor, urmând traiectoria unei astfel
de acţiuni de la cercetarea efectivă analitică la sinteză şi consemnare grafică.
Experienţa acumulată, însoţită de multă hotărâre şi stăruinţă, l-a dus pe
Grigore Posea către cartografia geomorfologică şi, în colaborare, a elaborat hărţile
geomorfologice ale unor regiuni geografice şi a mers mai departe spre latura cea
mai sintetică a cartografiei geomorfologice, aceea a elaborării hărţii regionării
geomorfologice (harta unităţilor de relief). O astfel de hartă, pentru cei mai puţin
avizaţi, pare simplu de realizat şi la îndemânarea oricui. Nu este exclus ca o astfel
de aparenţă să fie indusă de uşurinţa relativă cu care se poate întocmi harta
unităţilor de relief pentru o regiune oarecare, limitată, chiar dacă în cuprinsul ei se
întâlnesc părţi din două – trei dintre marile unităţi de relief. În esenţă, nu este
numai problema trasării unor limite, deşi nici acest fapt nu este foarte simplu.
Limita trebuie trasată acolo unde o anumită omogenitate a reliefului se diminuează
şi încetează, adică o anumită funcţionalitate încetează şi apare alta, unde, în fapt, se
schimbă structura (constituţia) şi stilul geomorfologic.
Este, aşadar, vorba de o definire a stilului geomorfologic (morfografic,
morfometric, inclusiv structura orografică) al unei unităţi, stil deosebit de al
celorlalte, adică de a stabili până unde se întinde spre a contura regiunea unicat.
113

Fiecare regiune geomorfologică reprezintă un teritoriu alcătuit din acelaşi tip major
de relief, situat între alte tipuri majore care se subordonează (sau se integrează)
unui domeniu cum este – specific teritoriului României – cel carpatic. Întrucât
diviziunile teritoriale au dimensiuni diferite şi se asociază într-un anumit mod, de o
foarte mare importanţă este stabilirea modului de divizare şi de ierarhizare (de
subordonare) a subunităţilor. Iar această divizare nu poate rămâne o operaţie în
sine, limitată la fiecare mare unitate de relief, ci trebuie raportată la întreg
ansamblul teritorial spre a permite o echivalare relativă a tuturor diviziunilor ca
părţi ale unui sistem ordonat. Dar nu este vorba de echivalări absolute (ca într-un
sistem matematic) pentru că oricare component natural (şi în special ceea ce ţine de
litosferă) nu se dezvoltă în conformitate cu anumite relaţii matematice.
Tocmai de aceea au fost necesare ordonarea ansamblului de diviziuni şi
alcătuirea unui tablou general în măsură să reflecte atât gradul de divizare a
reliefului (a teritoriului), cât şi raporturile dintre acestea. Preocupările pentru
elaborarea unei hărţi a unităţilor de relief pentru tot teritoriul ţării (desfăşurate în
colaborare) s-au încheiat cu publicarea unor consideraţii generale teoretice şi
metodologice (Posea, Gr, Badea, L. 1982), care ar putea fi considerat un proiect
pentru o viitoare hartă a unităţilor de relief. Aceeaşi colaborare s-a continuat pentru
a realiza harta regiunilor geomorfologice – România. Unităţile de relief
(Regionarea geomorfologică), scara 1: 800 000, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984 – în fapt prima hartă de acest fel, prin care se stabilea tabloul
general al diviziunilor reliefului până la cele de ordinul al cincilea.
O astfel de hartă a devenit un instrument de lucru de utilitate largă şi un
sprijin cert pentru studiul diferitelor categorii de geosisteme, indiferent din ce punct
de vedere vor fi privite.
Lucrările de acest fel concentrează o experienţă de cercetare largă, multă
stăruinţă de cuprindere unitară a întregului teritoriu şi reflectă pe deplin logica
geografică exprimată cartografic. Iar lucrările în speţă trebuie considerate repere
pentru continuarea şi dezvoltarea cercetărilor şi reprezentărilor viitoare, întrucât au
stabilit şi materializat grafic un ansamblu de principii şi un cadru metodologic
indispensabil oricăror reprezentări cartografice ale reliefului.
Iar aceasta, în primul rând, pentru a demonstra ce înseamnă şi ce importanţă
are distribuirea azonală şi în altitudine a reliefului (componenta suport a
geosistemului) şi în ce măsură ea poate determina repartiţia celorlalţi factori ai
mediului, indiferent de natura lor, inclusiv a prezenţei şi activităţii omului.
Exploatarea acestei realităţi nu poate aduce decât clarificări de mare utilitate
pentru tot ceea ce înseamnă cunoaşterea corectă a mediului geografic (obiect de
studiu al geografiei), cu metodologia specifică.
Numai această latură a activităţii sale ştiinţifice – ca exprimare a capacităţii
de pătrundere a fenomenelor geografice şi a principiului onest şi hotărât al
colaborării – este suficientă pentru a ilustra modul în care profesorul Grigore Posea
a devenit unul dintre exponenţii afirmării şcolii geografice româneşti în a doua
jumătate a secolului al 20-lea. O şcoală formatoare de oameni întru totul dedicaţi
profesiei, dar şi de caractere, în măsură să-i asigure progresul.
114

OCTOGENARIUS GRIGORIUM BREVIS
Prof. univ. dr. Ioan MAC ∗
Pe umerii unor oameni rămân, de regulă, marile destine. Dacă suntem cinstiţi
faţă de viaţa trăită de aceşti purtători de poveri, vom fi cu atât mai onoraţi să le
acordăm gânduri de respect, stimă şi consideraţie cu deosebire la momentele de
împliniri umane şi profesionale.
La şaptezeci de ani cuvintele aşternute de colegi, prieteni şi discipoli pot
conduce, acum, la multe alte reflecţii, dar şi la întrebări. Îmi voi permite doar două
autointerogări:
− De ce s-au rarefiat atât de mult, în ultima perioadă de timp, somităţile
din ştiinţa geografică românească? Răspunsul aparţine parţial, profesorului Grigore
Posea, în lucrarea Prin culisele Academice geografice (2003). Din păcate, culisele
au devenit chiar labirinturi înfăptuite de „meşteri” educaţi special pentru
subminare, pentru blocarea şanselor la mulţi alţii.
− Cum de a rezistat Profesorul Grigore Posea ca un monument în peisajul
geografic rhesistaizic al Învăţământului, Ştiinţei şi Culturii Geografice Româneşti?
Un răspuns singular nu este posibil, dar cele enunţate în continuare cred că
vor lămuri, cel puţin, în parte, lucrurile. Astfel, considerând atât cele declarate de
magistru în texte scrise, în discuţii libere, cât şi pe reflecţiile personale ale celui ce
semnează rândurile de faţă, putem afirma că:
− a ştiut să stea deoparte, când trebuia;
− a ştiut să „trudească”;
− a ştiut să înveţe de la cine trebuia;
− a fost deschis către noutatea ştiinţei şi către colaborarea cu tinerii
dornici să înveţe, să cunoască;
− a ştiut să fie abil politic, moral şi social, necruţător cu sine, dar receptiv
faţă de alţii;
− a ştiut să fie bucureştean, dar şi să regleze cu abilitate relaţia
geografică de tip centru-periferie;
− a ştiut să ocolească pericolul vanităţii din structurile sociale, educative
şi administrative. Nu şi-a vândut zeul doar de dragul „progeniturilor”.
Profesorul Grigore Posea s-a angajat nedeclarativ în trei direcţii
fundamentale ale cercetării şi interpretării geografice:
− geomorfologie – generală şi tematică;
− geografie regională – cu spaţiul de referinţă România;
− metodologie şi educaţie geografică, predilect preuniversitară. Ultima
∗ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
115

cred că i-a adus şi mari satisfacţii, deoarece a simţit direct roadele aportului depus
pentru învăţământul şi educaţia preuniversitară prin geografie.
Probând înţelepciune, umanism şi o înţelegere a spaţiului geografic, proprii
geografilor rasaţi, a celor cu o largă deschidere, Grigore Posea a fost şi rămâne
adeptul a ceea ce a spus Goethe, şi anume că „există o treaptă a culturii unde ura
faţă de alţii dispare cu totul şi unde stai oarecum deasupra naţiunilor” – noi am
spune deasupra vremurilor, iar de pe înălţime resimţi fericirea sau durerea unui
popor, unui grup, unei secte etc.
Deşi catalogat ca geograf fizician, doresc să afirm că Prof. Grigore Posea a
lăsat deschise porţile geografiei critice, geografiei sociale, geografiei culturale
ş.a.m.d.
Demersurile şi roadele cunoaşterii cuprinse în cele peste 300 lucrări
publicate, în cărţi, tratate şi expuneri la simpozioane ori congrese atestă un loc de
onoare în galeria oamenilor cu dăruire pentru fapte mari.
Timpul va mai selecta în peisajul cultural al geografiei româneşti, dar cu
această cernere sunt sigur în dimensionarea superioară a poziţiei personalităţii
geografului Grigore Posea.
Unul din atributele demersului ştiinţific perpetuu în construcţia academică
prezent în opera geografului Grigore Posea l-a constituit spiritul anticipativ în
orizontul cercetării, în practica investigaţiei şi în reprezentarea cartografică. Cred că
trei exemple probează cele spuse: analiza sistemică a bazinului morfohidrografic
(1970), cartografierea geomorfologică iniţiată, fundamentată şi materializată în
contextul discuţiilor pe plan internaţional şi european (inclusiv legenda hărţii
geomorfologice) şi relaţia sistemică vale-versant. Punţile întinse au fost parcurse de
discipoli, conturându-se modelul gravitaţional al „instituţiei” cunoaşterii geografice
fundamentale şi aplicate sub auspiciile distinsului vizionar Grigore Posea; gândirea
creatoare îi asigură dascălului Grigore Posea penetrarea corectă şi ascuţită în ştiinţă,
pe care o propulsează cu competenţă în dezvoltare şi în extindere prin diverse forme:
doctorat, reviste, simpozioane, reuniuni naţionale şi frecvent locale.
Paleta domeniilor de interes ştiinţific şi practic aplicativ în care a rămas
angajat Grigore Posea începe cu teme de geomorfologie, în special fluvială, apoi
de evoluţie a reliefului prin nivelare şi acumulare (platforme de eroziune,
pedimente, glacisuri) şi se extinde pe geografia regională, geografia mediului
înconjurător, geografia turismului şi se încheagă cu elaborări de sinteză privind:
unitatea şi armonia Pământului Românesc, metodologia cercetării pe ansamblu sau
pe diverse nivele (de exemplu, cercetarea sistemică); organizarea holarhică a
realităţii geografice şi, în diverse ipostaze, utilizarea spaţiului geografic naţional în
dimensionarea planurilor de dezvoltare.
Ascendenţa ştiinţifică a rămas constant însoţită de solicitările şi răspunsurile
pe măsură în conduceri administrative, academice şi sociale.
A rămâne în pulsul evenimentelor din sfera şcolii, din cea a cunoaşterii
proceselor geografice şi a frământărilor la care sunt supuse structurile umane şi a
sugera soluţii pe baza celor învăţate şi trăite în lungul drum al vieţii înseamnă
împlinirea marelui destin hărăzit de soartă pentru un ales al neamului din care
acesta provine – neamul românesc.
116

PROF. DR. DOC. GRIGORE POSEA, O ANIVERSARE
Prof. univ. dr. Virgil GÂRBACEA ∗
Activitatea şi preocupările geografice ale sărbătoritului se extind pe o
perioadă de peste 60 de ani (începând cu studiile universitare şi dintre care 10 ani
i-a petrecut la Universitatea din Cluj), perioadă care se remarcă prin ritmul susţinut
şi neîntrerupt al cercetării şi publicării rezultatelor obţinute, dar se cuvine a
remarca de la început că această vastă operă se caracterizează în primul rând prin
calitate.
Lucrări ca Geomorfologie (1963), Geomorfologie generală (1970), Relieful
României (1974) (premiul „Gh. Murgoci” al Academiei Române) sau
„Geomorfologia României”, ediţia a II-a (2005) stau alături de cele mai bune
tratate similare pe plan mondial.
Preocupările deosebite pentru geomorfologia regională sunt consemnate în
cărţi şi articole care tratează (în afară de Ţara Lăpuşului şi Munţii Buzăului)
regiuni variate din România cum sunt Câmpiile Someşului şi Banato-Crişană,
Depresiunea Bozovici, Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al
Mării Negre (în ultimele aria studiului extinzându-se la nivel geografic general),
Delta Dunării, Subcarpaţii Măţăului, Subcarpaţii din Transilvania, Podişul
Huedin-Păniceni şi altele.
Sunt studii de analiză (în vederea punerii în evidenţă a caracteristicilor
esenţiale), dar şi de sinteză (Regionarea Carpaţilor Româneşti, Regionarea
geomorfologică a teritoriului României, Regionarea geomorfologică a Carpaţilor
Orienta1i şi a Carpaţilor de Curbură, Regionarea Depresiunii Transilvaniei) care se
remarcă, printre altele, şi prin originalitatea abordărilor de geomorfologie
regională.
Printre temele studiate şi publicate se pot menţiona: piemonturile,
glacisurile, pedimentele, clasificarea munţilor şi depresiunilor, suprafeţelor de
nivelare, terasele fluviale, glaciaţiunea din Carpaţi, alunecările de teren, formarea
văilor transcarpatice (antecedenţă sau captare), inclusiv formarea defileului
Dunării.
Sunt de consemnat, de asemenea, preocupările privind geomorfologia
aplicată (studii regionale, dar şi activităţi contractuale, în număr de peste 50),
învăţământul geografic preuniversitar (manuale care se disting prin nivelul
ştiinţific cu menirea de a da o imagine cu totul deosebită a învăţământului
geografic şcolar), iniţierea şi realizarea unor numeroase sesiuni de comunicări şi
seminarii academice pe plan naţional şi internaţional, organizarea şi conducerea
∗ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
117

Olimpiadelor naţionale de geografie, cartografierea geomorfologică, prin lucrări
generalizatoare destinate acestui capitol esenţial al geomorfologiei, dar şi prin
materialul cartografic care însoţeşte lucrările geomorfologice de detaliu.
La acestea se adaugă rolul personal de organizator al învăţământului şi
cercetării geografiei în România, de coordonator de programe academice (în
calitate de şef de catedră, decan şi prorector), activitatea în cadrul Ministerului
Învăţământului (de exemplu, analiza profundă a învăţământului geografic
universitar şi a cercetării geografice în România – 1964, stabilindu-se noi baze ale
dezvoltării geografiei în perioada care a urmat); personal am făcut parte din acea
comisie*.
Prin toate aceste activităţi şi rezultate, ca o oglindire a numeroaselor sale
preocupări ştiinţifice şi organizatorice, putem afirma că prof. Grigore Posea a fost
un ctitor al şcolii geografice din România, ţinându-se seama şi de activităţile de
îndrumător a peste 40 de doctoranzi (teze de doctorat în geomorfologie - din 1965
şi de geografie fizică, începând din 1968), prin îndrumarea colegilor mai tineri,
antrenaţi în munca de cercetare, cu care a publicat cărţi şi articole ştiinţifice, ca
dascăl în îndelungata sa activitate didactică.
Enciclopedia geografică a României (1982) este o lucrare monumentală de
aproape 1000 de pagini, care a obţinut Premiul „Cobălcescu” al Academiei
Române (1984).
Participând cu emoţie la acest moment aniversar, care ne permite să
remarcăm o operă de mare valoare ştiinţifică (concretizată în peste 300 de cărţi şi
articole publicate), putem afirma că Prof. dr. doc. Grigore Posea se numără
printre cei mai mari geomorfologi şi geografi pe care i-a avut ţara noastră.
118
*Vezi p. 432

PROFESORUL GRIGORE POSEA ŞI PROGRESUL
CUNOAŞTERII PRIN ENUNŢUL IDEII* 1
Prof. univ. dr. Florina GRECU** ∗
Potrivit noţiunii de progres, „după care epocile ulterioare sunt îmbunătăţiri
ale celor anterioare”, cercetarea ştiinţifică „pare să fie cel mai impresionant
exemplu ce poate fi oferit pentru progres” (Blackburn, 1999). Evident, a face
cercetare cu performanţe deosebite presupune mai întâi un progres al fiinţei umane,
al intelectului individului, al formării specialistului de anvergură.
Contribuţia la progresul unei ştiinţe se poate realiza pe mai multe
coordonate, dintre care considerăm a fi importante şi lesne de conturat cel puţin trei
paradigme:
1) Mai întâi este vorba de a prelua şi dezvolta idei, concepte şi teorii
formulate anterior în literatura de specialitate.
2) De prima direcţie sunt organic legate cunoaşterea şi contribuţia la progres
prin transmiterea experienţei şi cunoştinţelor acumulate altor generaţii, prin
formarea şi instruirea unor discipoli etc.
3) Cunoaşterea şi contribuţia la progres prin cercetări directe, proprii sau
chiar numai prin enunţul unor idei.
Fiecare dintre cele trei ipostaze necesită abordări, exemplificări teoretice şi
apoi susţinerea lor prin creaţia profesorului Grigore Posea.
Pornind de la aceste paradigme este de presupus că îţi asumi o anumită
responsabilitate prezentând, chiar şi abreviat, contribuţia unei mari personalităţi ca
cea a Profesorului Grigore Posea la continuitatea şi progresul şcolii geografice
româneşti, în special la cel al geomorfologiei. Nu ne-am propus o dezbatere în
acest sens, deşi, ca doctorand al Profesorului, am datoria morală de a îndeplini
acest deziderat în viitor. De altfel, conştientizarea şi evaluarea rolului şi locului pe
care le au personalităţile în continuitatea şi în progresul unei ştiinţe se realizează de
către societatea intelectuală în general la maturitatea acestora, prin performanţele
atinse, după ce se realizează o prealabilă selecţie a ideilor, condiţionată evident şi
de factori subiectivi, dintre care cel mai elocvent factor îl constituie recunoaşterea
şi susţinerea de către discipoli.
Referindu-mă strict la contribuţia Profesorului Grigore Posea la progres doar
prin enunţul unor idei, cel mai elocvent exemplu pe care dorim sa-l susţinem îl
reprezintă bazinul morfohidrografic.
1
* Articol preluat din Volum Omagial Grigore Posea, Tezaur Geografic,
Personalităţi ale ştiinţei româneşti, Editura Universitară, Bucureşti, 2003
∗
** Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie
119

Inclus în capitolul Formele de relief create de râuri, în partea a IV-a
(Geomorfologia erozivo-acumulativă) din lucrarea Geomorfologie (Gr. Posea,
M. Grigore, N. Popescu, M. Ielenicz, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976), capitolul Bazinul morfo-hidrografic (autor Gr. Posea) este dezvoltat doar pe
trei pagini şi câteva rânduri, dense însă în conţinut, suficiente pentru a fi influenţat
numeroase abordări ulterioare. Din aceste pagini se desprind câteva idei majore:
– Precizarea elementelor de bază ale unui bazin hidrografic: „suprafaţa,
cumpenele de apă şi liniile talvegului (sau albiile)” (op. cit., p. 264), ce definesc în
fapt cele două mari subsisteme – versantul şi albia – ale unui sistem
morfohidrografic, precum şi limita acestuia – cumpăna de ape.
– Ierarhizarea bazinelor după mărime şi subordonarea holistică a acestora:
„Bazinele ... pot fi de mărimi sau ordine diferite, subordonate unele altora”
(op. cit., p. 264).
– Geneza şi evoluţia bazinului prin analiza „elementelor statice”, a
raporturilor cu tectonica şi corelarea elementelor statice „de la un bazin la altul”.
Elementele statice sunt considerate a fi cele de morfografie şi morfometrie,
grupate în elemente lineare, elemente areale şi elemente de relief propriu-zis.
– Analiza sistemică a bazinului prin reliefarea importanţei factorilor,
funcţiilor şi relaţiilor de interdependenţă dintre valorile hidrologice şi formele de
relief pentru dezvoltarea bazinului: „În ecuaţia dezvoltării unui bazin ... intrând
atâţia factori variabili ... important este ... că între elementele sale şi valorile
hidrologice de o parte, şi formele de relief create, pe de altă parte, se stabilesc
anumite raporturi, urmele diferitelor stadii evolutive ... rămânând ca documente ale
dezvoltării" (op. cit., p. 265).
– Analiza elementelor dinamice dintr-un bazin morfohidrografic este extrem
de utilă atât pentru a deduce „aspectele generale şi particulare ale evoluţiei” cât şi
pentru că „interesează în cel mai înalt grad practica şi în special problemele
amenajării bazinelor hidrografice” (op. cit., p.265, subl.ns. ).
– La nivelul anului 1976, autorul sublinia corect faptul că „metodologia
studiului unui bazin morfo-hidrografic nu este încă pusă la punct decât în mod
parţial şi mai ales pentru unele necesităţi ale hidrologiei. Ea va deveni însă, alături
de cartarea geomorfologică şi de studiul evoluţiei versanţilor, esenţială pentru
geomorfologie, (op. cit., p.266, subl. ns.). În ce măsură profesorul a anticipat acest
lucru o dovedesc numeroasele cercetări actuale de morfohidrografie. În acelaşi
timp, trebuie spus că metodologia unui asemenea studiu se ajustează continuu,
ţinându-se cont de faptul că bazinul morfohidrografic este un sistem deschis, cu
geneză, evoluţie şi dinamică particulare.
– O reală contribuţie are Profesorul Grigore Posea la definirea noţiunii de
bazin morfo-hidrografic, prin definiţia clară şi concisă, în concepţie sistemică:
„Bazinul morfo-hidrografic ... constituie cel mai general sistem «evolutiv»
geomorfologic, ca celulă de bază a unei reţele ce acoperă şi stăpâneşte cea mai
mare parte a zonelor de uscat; această reţea funcţionează asemenea unui «sistem
nervos», ce înregistrează, autoreglează şi, uneori, comandă eroziunea, conform
unor legi generale sau în funcţie de condiţiile particulare ale locului şi etapei
respective. Mecanismele prin care se realizează această dezvoltare constituie
120

elementele dinamice” (op. cit., p.265).
La câţiva ani după apariţia tratatului de Geomorfologie menţionat,
impulsionate şi de alte cercetări în România, dar şi pe plan mondial, studiile
geomorfologice pe bazine hidrografice au luat amploare deosebită la noi în ţară
(vezi Grecu, Zăvoianu, 1994). De altfel, chiar definitivarea titlului tezei de doctorat
a subsemnatei (în 1978) s-a făcut parţial şi sub această influenţă (Bazinul
hidrografic Hârtibaciu. Studiu geomorfologic, susţinută în anul 1986; forma
publicată, după o prealabilă maturizare şi cu modificări şi completări adecvate, are
titlul Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie, Ed. Academiei, 1992,
cu o Prefaţă semnată Grigore Posea, lucrare premiată de Academia Română cu
premiul Simion Mehedinţi).
În prezent, noţiunea de morfohidrografie este utilizată în două mari sensuri:
unul se referă la unitatea teritorială drenată de o reţea de râuri, deci la bazinul
morfohidrografic, în care relaţia sistemică de interdependenţă dintre reţeaua
hidrografică şi relief este cea care impune funcţionalitatea sistemului; alt sens
vizează metoda de cercetare, respectiv analiza relief- hidrografie într-un teritoriu
bine definit de cumpăna de ape. Ambele sensuri au importanţa lor. În fapt, este
vorba de studiile geomorfologice pe bazine hidrografice.
De altfel, studiile geomorfologice pe bazine hidrografice se constituie într-un
deziderat de referinţă pentru şcoala geomorfologică românească. Luarea în
considerare a sistemului morfohidrografic ca unitate teritorială pentru cercetarea
geomorfologică s-a impus cu pregnanţă în ultimul sfert de veac al secolului trecut,
fiind impulsionată de concepte generale ale cunoaşterii, cum sunt teoria generală a
sistemelor şi legile lui Horton, dar în egală măsură şi de un sistem teritorial
generos, cu un potenţial remarcabil pentru asemenea studii, cum este cel al
României. Astfel, studiile morfohidrografice reclamă, pe lângă însuşirea şi
utilizarea teoriei şi metodologiei clasice, şi folosirea măsurătorilor, a metodelor
cantitativ-experimentale de ultimă oră, a ancorării rezultatelor în practica social -
economică. Ele se deosebesc, de asemenea, de analizele stricte ce vizează doar
dinamica bazinelor-versant, bazine în general în stare de dezechilibru, precum şi de
cele ce vizează evoluţia reliefului în cadrul unui sistem hidrografic major, cu
perioade îndelungate de echilibru. Precizăm că noţiunea de bazin morfohidrografic
nu se substituie noţiunii de regiune geomorfologică.
Nu este rostul expunerii de faţă să dezbată exhaustiv conţinutul noţiunii de
morfohidrografie (o vom face cu un alt prilej). Dorim doar să relevăm prin aceasta
semnificaţia covârşitoare pe care au avut-o emiterea şi precizarea scurtă a unei idei
aparent colaterale geomorfologiilor clasice, într-un tratat de geomorfologie apărut
în România, enunţare dată însă de o personalitate recunoscută, ca aceea a
Profesorului Grigore Posea..
În altă ordine de idei, relevând foarte pe scurt rolul creator al realizărilor
ştiinţifice ale Domniei sale, aş menţiona o caracteristică esenţială, aceea de a fi
găsit inspiraţia în relieful României şi de a-şi fi modelat gândirea geomorfologică
în relaţie de feed-back cu teritoriul ţării. Credem că nu greşim afirmând că, în
această direcţie, Profesorul nostru a atins performanţe absolute, situaţie benefică şi
pentru cei care l-am urmat, învăţând, unii direct, prin colaborare ştiinţifică la
121

elaborarea unor lucrări, alţii mai puţin direct, prin cărţile, sfaturile şi îndemnurile
date cu generozitate ori de câte ori eram în dificultatea procesului de creaţie.
Cu tot respectul pe care îl datorăm, îi mulţumim pentru tot ceea ce înseamnă
instituţia Profesorul nostru Grigore Posea şi îi dorim mulţi ani cu sănătate.
122

PROFESORUL GRIGORE POSEA LA 80 DE ANI DE VIAŢĂ
Prof. univ. dr. Mihaela DINU ∗
Unul dintre oamenii de ştiinţă eminenţi care s-au dăruit geografiei, în
învăţământ şi cercetare în perioada postbelică, este prof. dr. doc. Grigore Posea.
Creator de şcoală, cu o activitate prestigioasă în învăţământul superior, conducător
de doctorat, domnia sa este extrem de activ şi în perioada actuală, lăsând o
amprentă unică în asigurarea calităţii învăţământului universitar şi preuniversitar
din România. Este respectat şi ascultat, dovadă fiind calitatea de membru în
numeroase colective de redacţie ale unor publicaţii de specialitate, în comitete
ştiinţifice şi asociaţii profesionale în ţară şi străinătate.
Aproape jumătate de secol s-a identificat profund cu Facultatea de Geografie
a Universităţii din Bucureşti, atât la catedra pe care a slujit-o cu devotament, cât şi
prin numeroasele funcţii de conducere pe care le-a gestionat cu forţa dată de
autoritatea ştiinţifică, cu prestigiul dascălului a zeci de generaţii. De aproape două
decenii s-a dedicat pregătirii complexe a tinerei generaţii de geografi, iar ca
prorector, la crearea şi afirmarea Universităţii Spiru Haret, la promovarea valorilor
învăţământului superior privat.
Geografia în ansamblu, generaţiile de profesori şi cercetători, începând din
anii ’60, ca şi cei care s-au dedicat unor domenii asociate acestei ştiinţe, îi
datorează o parte a formării lor. Eu îi datorez încrederea care mi-a dat-o în primii
ani ca şi cercetător în evaluarea propriilor capacităţi, în dezvoltarea percepţiei că
pot mai mult, m-a îndemnat mereu să asociez efortul ştiinţific cu cel pedagogic.
Îmi amintesc cu emoţie (era la mijlocul anilor ‘70) de cursul ce mi-a stimulat
dorinţa de a-l aprofunda, şi mi-a anticipat drumul în cercetare, cursul de
Geomorfologie generală, predat de profesorul Posea studenţilor din anul II.
Rigoarea, percepţia fenomenului geomorfologic, capacitatea predictivă a evoluţiei
acestuia sunt trăsăturile care au stimulat studenţii să se aplece asupra unui drum
mai puţin cunoscut. Insufla studenţilor pasiunea pentru ştiinţa pe care o slujea nu
doar de la catedră, ci şi în nenumăratele aplicaţii de teren pe care le-a condus în
ţară. Cunoaşterea teoriei şi verificarea ei în practică, cele două laturi inseparabile
ale cercetării ştiinţifice, au marcat activitatea profesorului, dar şi a studenţilor săi,
printre care cu deferenţă mă aflam. Am apreciat de la început stăruinţa şi pasiunea
cu care s-a dăruit profesiunii alese, talentul de cercetător şi profesor. Asistam încă
de pe băncile facultăţii la comunicările prezentate la sesiunile ştiinţifice în care
profesorul Posea ne surprindea cu formalizarea în plan teoretic a observaţiilor de
teren. Poate tocmai de aceea, atunci când am absolvit facultatea şi am avut şansa de
∗ Universitatea Româno-Americană, Bucureşti
123

a deveni cercetător al prestigiosului Institut de Geografie al Academiei Române,
am urmat „cărările” geomorfologiei.
Domeniile ştiinţifice în care s-a afirmat profesorul Posea s-au diversificat în
timp. Formaţia multidisciplinară vastă i-a permis să abordeze toate domeniile
geografiei, pornind de la studiul reliefului, înţeles ca suport al tuturor celorlalte
învelişuri. În felul acesta, am deprins importanţa cercetărilor nemijlocite, în teren,
asupra reliefului ca suport al tuturor factorilor de mediu, care în deceniile ce au
urmat mi-au marcat direcţiile activităţii mele profesionale. „Multilateralismul său
geografic” este un element de bază care îl recomandă tinerilor geografi. Îi
îndeamnă să studieze şi să predea în cât mai multe discipline geografice, când sunt
la începuturi, pentru a reuşi să vadă mai bine învelişurile din care este alcătuit
întregul şi să aleagă cu discernământ domeniul preferat.
Profesorul Grigore Posea este de peste jumătate de secol o persoană publică,
lucrând nu numai ca dascăl, ci şi succesiv în funcţii de conducere (şef catedră,
prodecan, decan, director al Institutului de Geografie, prorector).
Dar, dincolo de formalismul asociat persoanei publice, profesorul este o
fiinţă apropiată, caldă, accesibilă uman, prietenoasă. Un om plin de tact şi de
căldură sufletească pe care o răspândeşte în cercurile prietenilor, dar şi printre
colegi şi studenţi. Caută mereu perfecţiunea şi noutatea prin muncă asiduă. Cei ce
îl cunosc de decenii ştiu că nu s-a schimbat, că tactul, buna cuviinţă, toleranţa,
înţelegerea, umorul îi sunt la fel de pregnante acum, ca şi înainte. Şi tot ca înainte,
talentul de a fi un strălucit dascăl şi pasiunea pentru cercetare coexistă.
Personalitatea sa este exemplul ideal de adaptare la necesităţile învăţământului
superior actual, care recomandă „învăţarea continuă”.
Comunitatea geografică românească are şansa de a număra în rândurile sale
o astfel de personalitate, care se constituie ca moment de inflexiune în devenirea
geografiei naţionale. Lucrările sale publicate arată cu siguranţă că şi-a asigurat un
loc de cinste în gândirea geografică românească.
Mai mult, este o personalitate cunoscută în viaţa ştiinţifică internaţională,
fiind membru al Uniunii Geografice Internaţionale şi în Comitetul de redacţie
Physio-Geo, Paris.
Ce îmi impune respect şi încerc să preiau este perseverenţa de a lăsa ceva
tangibil şi consistent ştiinţific în urmă, de a nu lăsa să treacă o zi fără muncă, dar
mai ales de a pregăti mereu viitorul generaţiilor de tineri care vor să-şi facă din
geografie o profesie.
124

PROFESORUL
Conf. univ. dr. Constantin VERT*
Aşa îi spuneam noi, studenţii, Pofesorului universitar doctor docent
Grigore Posea în semn de respect pentru personalitatea sa puternică, deopotrivă
însă caldă şi apropiată faţă de noi. Este un mare privilegiu pentru mine ca fost
student (1974-1978) al PROFESORULUI să evoc personalitatea domniei sale,
distins geograf şi om de cultură, care a marcat evoluţia geografiei româneşti în
ultima jumătate de secol.
Era unul din dascălii cu un vădit talent pedagogic, pe care îl aşteptam la
orele de curs cu emoţie şi interes deosebit, datorită modului facil, dar profund
ştiinţific în care ne explica procesele şi fenomenele geomorfologice. În teren era un
practician desăvârşit, reuşind întotdeauna să surprindă esenţa fenomenelor
analizate, în strânsă corelaţie cauză-evoluţie-efect. Găseam mereu în cuvântul său
foarte multă înţelepciune şi echilibru, ceea ce ne făcea să fim şi mai atraşi de
personalitatea sa.
A reuşit astfel ca de-a lungul timpului să formeze generaţii întregi de
geografi care, datorită nivelului ridicat de pregătire şi spiritului pătrunzător insuflat
de PROFESOR, să facă faţă tuturor provocărilor profesionale din domeniul
geografiei sau să se integreze cu succes în domenii conexe acesteia.
Profesorul Grigore Posea a fost şi este în permanenţă preocupat de
dezvoltarea schimbului de valori dintre generaţii, având din acest punct de vedere
un important rol de unificare a valorilor ştiinţifice, acţionând cu perseverenţă în
această direcţie.
Încă de pe băncile facultăţii, ne-a oferit imaginea geografului profund
preocupat de om şi de relaţia acestuia cu mediul geografic, de om cu vocaţia
construcţiei în plan ştiinţific şi în cel al relaţiilor interumane.
Evoluţia exemplară a carierei sale profesionale a avut la bază o putere
extraordinară de muncă şi un remarcabil simţ al realităţii. Aşa a reuşit să
dezvolte idei novatoare şi să acţioneze constant pentru ca reflecţia geografică să
aibă o utilitate multiplă.
Mărturie stau numeroasele sale lucrări de dezbatere teoretică şi
metodologică, dar şi de analiză ştiinţifică. Încărcătura conceptuală şi direcţiile
practice de acţiune, care se regăsesc în aceste lucrări, reflectă profunda
înţelegere a mutaţiilor de amploare înregistrate de spaţiul geografic în evoluţia
sa.
* Universitatea de Vest din Timişoara
125

Înclinaţia spre studiul aplicat, rezultând din contactul direct cu realitatea
geografică, analizată şi interpretată în logica demersului ştiinţific, s-a manifestat în
participarea la numeroase proiecte de cercetare ştiinţifică, fie în calitate de membru
al echipei de cercetare, fie în cea de director de proiect, finanţate de Academia
Română, ministere, institute de cercetare sau unităţi economice.
Căldura cu care, şi astăzi, foştii studenţi evocă personalitatea PROFESORULUI,
relaţia apropiată cultivată cu acesta, competenţa ştiinţifică manifestată atât la
catedră, cât şi pe teren au făcut din acesta un adevărat mentor.
Pe lângă calităţile profesionale şi umane, domnul profesor Posea a făcut
dovada în decursul timpului şi a unor calităţi organizatorice deosebite ce l-au
propulsat în numeroase funcţii administrative şi ştiinţifice importante. Amintim
doar câteva dintre funcţiile administrative, cele ştiinţifice, mult mai numeroase,
regăsindu-se enumerate în curriculum vitae:
− Întemeietorul şi coordonatorul Staţiunii geografice Orşova;
− Decan al Facultăţii de Geografie, Universitatea din Bucureşti;
− Preşedinte al Societăţii de Geografie din România;
− Prorector al Universităţii Spiru Haret.
Ampla acţiune de cercetare a teritoriului României, utilizarea pe scară
largă a literaturii geografice de specialitate, relaţiile stabilite cu geografii români
şi străini, dar şi cu instituţii de specialitate au fost valorificate prin organizarea
unor manifestări ştiinţifice de înalt nivel ştiinţific. În urma derulării acestor
întâlniri ştiinţifice, al căror organizator foarte activ a fost Profesorul Grigore Posea,
au rezultat numeroase volume de comunicări ştiinţifice.
Comunitatea geografilor din România văd în domnia sa nu numai un spirit
deschis spre lumea ştiinţifică, iscoditor şi generos, ci şi un prieten statornic.
De aceea, este pentru noi o mare bucurie să omagiem astăzi pe OMUL
Grigore Posea, urâdu-i sănătate, fericire şi „La mulţi ani”.
126

AMINTIRI DESPRE PROFESORUL GRIGORE POSEA
Prof. univ. dr. Nicolae JOSAN ∗
80 de ani de viaţă şi aproape 60 de ani de activitate pe tărâmul geografiei.
Sunt „cifre” pe care puţini le ajung, dar în ele sunt cuprinse personalitatea celui
aniversat, exprimată prin activitatea ştiinţifică, didactică, administrativă, socială.
Toate acestea, însemnate, fac ca locul profesorului Grigore Posea să se afle printre
corifeii geografiei româneşti.
Desigur, sunt multe alte personalităţi mult mai îndreptăţite decât mine să
vorbească despre personalitatea sa. În memoria mea, prezenţa profesorului Grigore
Posea – pe lângă aprecierea întregii sale activităţi – rămâne prin câteva momente
semnificative.
De profesorul Grigore Posea aş putea spune că se leagă – indirect – destinul
meu. Ca director general în Ministerul Învăţământului, domnia sa a fost acela care
a „înfiinţat”, în 1963, Institutul Pedagogic de 3 ani din Oradea, în cadrul căruia, un
an mai târziu, au fost puse bazele Facultăţii de Istorie-Geografie. Astfel, datorită
profesorului Ignatie Berindei, am ajuns proaspăt preparator la Catedra de
Geografie. În timp, sprijinul profesorului Grigore Posea pentru tânărul colectiv de
geografie de la Oradea a fost constant şi substanţial.
Însă, primul contact cu profesorul Grigore Posea l-am avut la examenul de
admitere din anul 1960. Pe atunci, domnia sa era încă lector la Universitatea
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi se pregătea pentru a se reîntoarce la Bucureşti.
Am apreciat corectitudinea notării, fără a ţine seama de „dosarul meu de cadre”.
Desigur, domnia sa nu are cum să-şi amintească de mine, eu fiind unul dintre
anonimii candidaţi la admitere.
L-am reîntâlnit pe profesorul Grigore Posea peste ani, eu ca tânăr preparator,
domnia sa fiind conferenţiar şi apoi profesor. Am reuşit să-l cunosc puţin mai mult
în primăvara anului 1968 cu ocazia unei specializări la Universitatea din Bucureşti.
Pe lângă felul degajat în care îşi prezenta prelegerile şi desfăşura dialogul cu
studenţii, am înţeles că studenţii şi profesorii lor nu trebuie să fie pe poziţii
antagonice, căci ei formează, împreună, un „corp” comun, animaţi de aceleaşi
dorinţe.
Ne-am întâlnit apoi la numeroase sesiuni de comunicări, unde am remarcat
spiritul ştiinţific al studiilor domniei sale. Am înţeles că trebuie să ai curajul de a-ţi
expune părerile (ştiinţifice) fără teama de a fi corectat sau atacat. Numai aşa ştiinţa
poate avansa. Dar, ceea ce mi-a rămas întipărit în minte este un sfat pe care mi l-a
∗ Universitatea Oradea
127

dat în pauza unei şedinţe de comunicări, şi anume că ideea, scânteia ştiinţifică sunt
importante, şi nu munca de transpunere a ei. Atunci mi-a spus: „Păstrează ideile
(noi) pentru tine şi pune-le în aplicare, nu le oferi altora”.
În timp, odată cu „creşterea” tinerei generaţii de geomorfologi din care
făceam şi eu parte, am reuşit să ne cunoaştem mai bine. Cu o putere de muncă
fantastică, cu idei noi în geografia românească, antrenând mai tinerii colaboratori ai
domniei sale, a realizat lucrări de amploare, esenţiale, cum sunt Geomorfologia
generală (1970), Relieful României (1974), Enciclopedia geografică a României
(1982) etc.
Privind retrospectiv activitatea ştiinţifică şi didactică a profesorului Grigore
Posea, se observă că nu exista an în care să nu elaboreze o monografie, un curs sau
o altă lucrare de interes general, iar prezenţa sa la manifestări ştiinţifice, constantă,
era percepută ca un factor de echilibru şi de ţinută a respectivei manifestări.
La aniversarea Domniei Sale, un gând bun de sănătate, putere de muncă şi
ani de viaţă câţi mai mulţi.
128

PROFESORUL UNIVERSITAR DR. DOC. GRIGORE POSEA
LIDERUL GENERAŢIEI DE AUR A GEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI
Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU
Profesorul, pentru că aşa obişnuim să-i spunem, deoarece atât geografii cât şi
alţi specialişti, este imposibil să nu fi fost influenţaţi în formarea lor, mai mult sau
mai puţin, de personalitatea prof. univ. dr. doc. Grigore Posea, care are şi o
activitate ştiinţifică deosebit de valoroasă pentru tezaurul disciplinei noastre.
Personalitate marcantă a şcolii geografice româneşti, profesorul
dr. doc. Grigore Posea a adus contribuţii deosebite la rezolvarea multor probleme
spinoase ale geomorfologiei şi geografiei, multe dintre ele cu răsunet internaţional.
Opera şi activitatea sa ştiinţifică sunt greu de cuprins într-o scurtă prezentare,
astfel că vom remarca doar câteva, dintre cele mai semnificative, aspecte, care-l
plasează în fruntea şcolii geografice româneşti.
Încă din tinereţe, a fost primul care a studiat, din punct de vedere
geomorfologic mai multe unităţi geografice ca Depresiunea Lăpuş şi Copalnic,
Chiusbaia, Braşov, Săcel-Sălişte, Munţii Vulcanici Ţibleş-Gutin, Podişurile
Huedin-Păniceni, Secaşelor ş.a.
Contribuţii deosebite a adus în problema piemonturilor, pornind de la
analiza cauzelor dezvoltării şi evoluţiei piemonturilor la nivel local pentru a căror
apariţie este necesară existenţa unei denivelări tectonice şi a unui nivel de bază
relativ închis. Stabileşte legea după care atunci când piemonturile ating „faza de
evoluţie, în zona montană apar bazinete piemontane de eroziune, iar la marginea
muntelui se creează o prismă piemontană de eroziune” (Ţara Lăpuşului, 1962).
Studiul piemonturilor, continuat şi aprofundat, conchide că aceste forme de relief
trebuie considerate ca o etapă principală de formare a reliefului României.
Cercetează periglaciarul şi face pentru prima dată în România o clasificare
zonală a acestuia pe baza diferenţierilor pe verticală şi demonstrează, pe baza
materialelor corelate şi a analizelor cantitative, rolul periglaciarului în retragerea
abrupturilor de cuestă din apropierea Clujului. Studii aprofundate în mai multe
regiuni i-au permis realizarea unei sinteze a periglaciarului din România cu o
regionare atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
Are, de asemenea, prioritate în studierea glacisurilor de la nivel local şi în
studii de sinteză, identificând trei mari categorii de glacisuri (preglaciare,
pleistocene şi holocene), aducând precizări importante pentru procesul geneticoevolutiv
de glacis şi făcând pentru prima dată, chiar la nivel internaţional, o
diferenţiere între glacis şi pediment. Contribuţii deosebite aduce prin cercetarea
evoluţiei văilor, în primul rând din Depresiunea Chiusbaia, apoi la nivelul celor
mai importante cursuri de apă. Astfel, aduce noi argumente pentru antecedenţa văii
129

Buzăului, pentru evoluţia văii Mureşului, a văii Nera, a Defileului Dunării şi altele
din a căror generalizare emite pentru prima dată o lege mai generală privind
evoluţia principalelor văi carpatice, care stabileşte că văile din Carpaţii Orientali
până la Dâmboviţa inclusiv sunt antecedente iar restul văilor carpatice s-au format
prin captări.
Problema teraselor, atât de mult discutată în literatura de specialitate, s-a
bucurat de o atenţie deosebită, fiind studiate ca origine, vârstă, clasificare, raporturi
cu glacisurile, structură ş.a. Ca origine, de exemplu, concretizează pentru prima
dată geneza climatică a teraselor din Depresiunile Sibiu şi Sălişte, iar la nivelul
României delimitează sectoarele în care au predominat cauzele eustatice (şi cu
influenţe climatice), cele tectono-climatice sau strict climatice. În funcţie de o serie
de caracteristici, a individualizat la nivelul României şase sisteme teritoriale de
terase, fiind indicate două terase-reper (30-40 şi 90-115m). Pentru Dobrogea,
respinge ideea teraselor marine, treptele care anterior fuseseră socotite terase fiind
doar resturi de suprafeţe de pediment, netezite de mare sau de Dunăre.
Elaborează primul sistem de cartare geomorfologică documentat teoretic,
prin care conţinutul cartării trebuie să fie dat de „depistarea şi redarea exactă a
suprafeţelor de diferite vârste şi geneze”. Lucrările asupra suprafeţelor de eroziune
sunt primele, după 1944, în care acestea sunt abordate în mod complex, având în
vedere rolul tectonicii, al structurii şi al climei care au dus la formarea lor.
Una din preocupările sale permanente a fost aceea a cercetării alunecărilor
de teren, studiate atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic, profesorul Posea
venind cu propuneri concrete, de lucrări ce trebuie efectuate pentru prevenirea
declanşării şi pentru frânarea evoluţiei unor astfel de evenimente. În lucrările
publicate, tratează alunecările într-un context mai larg, identificând ca principală
cauză a declanşării lor lipsa unui drenaj superficial bine organizat, iar ca măsură
urgentă care se impune, crearea unui sistem de drenaj artificial. Principalele
aspecte teoretice ale alunecărilor de teren au fost comunicate de către G. Posea la
două congrese internaţionale, iar cele practice, rezultate din studii amănunţite,
depuse la unităţile economice sau la organele locale interesate, din arealele
studiate.
În regionarea geografică, cu mare aplicabilitate practică, aduce o nouă
concepţie atât în delimitarea zonelor montane folosind argumente de natură
morfologică, morfometrică, genetică şi de ordin didactic, cât şi la nivelul României
prin realizarea hărţii geomorfologice. Scara morfocronologică a evoluţiei
teritoriului României, care evidenţiază trei epoci (prehercinică, hercinică şi
carpatică), fiecare cu etape, faze şi subfaze, este adoptată în toate lucrările de
cercetare, figurând în variantă restrânsă şi în manualele de liceu.
Multilateralitatea şi complexitatea cercetărilor efectuate au permis realizarea
a două tratate de geomorfologie generală, unicate pentru literatura noastră de
specialitate, în care sunt incluse şi capitole noi referitoare la tectonica plăcilor şi a
reliefului, bazinul hidrografic ca unitate sistemică şi concepţia evoluţiei
paleogeomorfologice, o nouă teorie în geomorfologie. În ceea ce priveşte
cercetările de geografie regională, recomandă depistarea şi fixarea nivelurilor
130

geomorfologice, interpretate genetic şi evolutiv ca şi treptele dezvoltării
paleogeomorfologice ca etape obligatorii în orice studiu detaliat.
În mai multe lucrări se ocupă de argumentarea unităţii pământului românesc
pornind de la Domeniul Carpatic şi de problemele de geopolitică axate pe
„structura, apariţia şi evoluţia sistemului geografic Carpato-danubiano-pontic şi pe
caracterul radiar-concentric al structurii acestui sistem” cu toate aspectele care
rezultă din el. Privind întotdeauna şi latura practică a cercetărilor geografice,
abordează sarcinile care revin geografiei în protecţia mediului înconjurător, printre
care remarcăm: studiul global al mediului privit ca unitate sistemică, analiza
componentelor sale, a stării lor de calitate, organizarea şi sistematizarea teritoriului,
dar şi instruirea şi educarea tinerei generaţii în spiritul protecţiei mediului în care
trăim.
În mai multe articole insistă asupra sarcinilor ce revin geografiei având în
vedere potenţialul acestei discipline de a veni în sprijinul realizării proiectelor de
organizare şi amenajare a teritoriului, în studierea complexă a mediului şi a
potenţialului său natural şi socio-uman, utile elaborării oricărei strategii de
dezvoltare durabilă.
Pedagog de elită, s-a preocupat în egală măsură atât de problemele
învăţământului universitar, pentru care a elaborat foarte multe cursuri universitare
şi a introdus cursuri noi ca Geografia mediului sau Probleme de geografie a
României, cât şi a celui preuniversitar, pentru care a elaborat mai multe manuale
pentru învăţământul liceal şi un dicţionar de termeni geografici.
Convins de faptul că prestigiul unei şcoli nu poate fi consolidat fără o bună
cunoaştere a realizărilor anterioare, s-a preocupat permanent de a face cunoscute
personalităţile de marcă ale şcolii geografice româneşti, accentuând la fiecare în
parte contribuţiile originale care au dus la progresul geografiei şi la afirmarea ei pe
plan intern şi internaţional. Întâlnim, în lucrările profesorului, la loc de cinste, toţi
marii geografi de la Emm. de Martonne, Vâlsan, Mehedinţi, Morariu, Mihăilescu
ş.a., ca şi realizările de marcă ale şcolii geografice româneşti publicate nu numai în
ţară, dar şi în străinătate.
A militat şi s-a preocupat constant pentru o geografie aplicată fie în studii
teoretice, fie direct în practică, pornind de la convingerea că atunci când se
întocmesc studii de organizare şi amenajare a teritoriului se impune a se cunoaşte
întreaga gamă de forme de relief cu potenţialul şi cu evoluţia lor în timp şi
repartiţia spaţială. Sunt pline de învăţăminte articolele sale care tratează evoluţia
albiilor şi a meandrelor raportate la căile de comunicaţii, modul de folosire practică
a cuestelor, harta geomorfologică şi amenajările teritoriale, metodologia etapelor
de cercetare şi amenajare a teritoriului prin prisma mediului geografic şi multe
altele. In acest sens, s-a implicat activ în cercetarea contractuală, realizând peste 65
de contracte de cercetare în care sunt abordate teme de interes practic, ca mărturie a
faptului că geografia are un cuvânt greu de spus în realizarea planurilor de
organizare şi amenajare a spaţiului geografic.
Rezultatele deosebite obţinute în activitatea de cercetare şi didactică l-au
îndreptăţit încă din 1965 de a primi dreptul de a fi conducător de doctorat,
calitate în care a îndrumat un număr mare de doctoranzi atât în geomorfologie, cât
131

şi în geografia fizică. Cei peste 40 de absolvenţi ai acestui ciclu de pregătire
profesională superioară care lucrează în învăţământul universitar, preuniversitar
sau în diferite alte domenii s-au bucurat de cea mai competentă îndrumare atât în
faza de birou, cât şi în cercetările de teren şi sunt mărturie concretă a implicării cu
severitate, dar şi cu înţelegere a conducătorului ştiinţific în formarea lor ca
specialişti de vârf. Toţi cei ce l-au însoţit pe teren ca studenţi, doctoranzi, profesori
sau colegi au avut multe de învăţat despre modul cum trebuie să observe, să
intuiască, să coreleze şi să interpreteze formele de relief şi evoluţia acestora de la
micro la macroscară.
A participat în calitate de organizator la diferite simpozioane şi congrese
internaţionale, aducându-şi contribuţii substanţiale la promovarea geografiei atât
la nivel naţional, cât şi internaţional. Ideile avansate, întotdeauna în pas cu
realizările în domeniu pe plan internaţional, au fost puse în practică atât în cadrul
cursurilor predate şi tipărite, cât şi în cadrul laboratoarelor înfiinţate pentru
cercetări geomorfologice, de analiză a mediului, de metodica predării geografiei
sau de aerofotointerpretare. A înfiinţat, de asemenea, Staţiunea de Cercetări de la
Orşova a Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti, dotată şi cu un
colectiv de cercetare care a avut realizări deosebite.
În calitate de prim-vicepreşedinte al Societăţii de Geografie (1972-1990)
preşedinte (1992-2000) şi apoi ca preşedinte de onoare a coordonat mai multe ediţii
ale taberelor de informare şi documentare ale profesorilor de geografie din
învăţământul preuniversitar, şcoli de vară, olimpiade de geografie şi a militat
permanent pentru modernizarea învăţământului geografic.
Ca membru fondator al Universităţii Spiru Haret, al cărui prorector este, şi al
Facultăţii de Geografie din cadrul acestei Universităţi, s-a preocupat permanent de
întreaga activitate a facultăţii de la întocmirea planurilor de învăţământ în
conformitate cu progresele în domeniu pe plan internaţional, dar şi în funcţie de
cerinţele practice, până la formarea şi promovarea corpului profesoral al facultăţii.
Roadele gândirii avansate s-au concretizat prin creşterea prestigiului Facultăţii de
Geografie, prin aplicarea Cartei de la Bologna, prin creşterea numărului de studenţi
şi a numărului de absolvenţi angajaţi în unităţi cu profil practic unde geografia are
un cuvânt de spus. Mai nou, a reuşit înfiinţarea specializării Geografia Turismului.
Prin rodnica şi valoroasa activitate desfăşurată, s-a identificat permanent cu
interesele instituţiilor de învăţământ în care a activat atât la nivelul catedrei, cât şi
în funcţiile de conducere, deciziile luate purtând întotdeauna amprenta autorităţii
ştiinţifice şi a prestigiului câştigat de mentorul multor generaţii de geografi.
Acum, la sărbătorirea celor opt decenii de viaţă, din care şase de activitate
intensă şi de totală dăruire pentru geografia românească, urăm eminentului om de
ştiinţă dedicat învăţământului şi cercetării geografice, creatorului de şcoală,
coordonatorului de doctorat, coautorului şi coordonatorului de tratate, manuale,
sinteze şi autorului a peste 300 de articole ştiinţifice, sănătate deplină şi un călduros
LA MULŢI ANI pentru a fi cât mai mult în mijlocul familiei şi al nostru.
132

O M A G I U
OCTOGENARULUI PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR
DOCENT GRIGORE POSEA
Prof. univ. dr. Costică BRÂNDUŞ* 1
Marii geografi români, între care Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu,
Victor Tufescu, au trăit mai mult de 80 de ani, o viaţă plină de realizări, de
complexe încercări. Profesorul universitar dr. docent Grigore Posea se înscrie
cu cinste printre aceştia. Posibilitatea de a-mi împărtăşi câteva gânduri, de a
rememora unele din „momentele” activităţii mele ştiinţifice care s-au intersectat cu
prodigioasa activitate didactică şi ştiinţifică a Domniei Sale mă onorează.
Prima oară l-am cunoscut în luna mai 1962, la Universitatea din Cluj, unde,
sub directa coordonare a profesorului universitar Tiberiu Morariu, membru
corespondent al Academiei Române, s-a desfăşurat o amplă Conferinţă ştiinţifică
studenţească. Au participat acolo studenţi din întreaga ţară şi cadrele didactice care
le-au coordonat lucrările. Principal organizator, de-a dreapta academicianului
Tiberiu Moraru, se afla conferenţiarul universitar doctor, pe atunci, Grigore Posea.
Îmi face plăcere să-mi amintesc de respectiva manifestare ştiinţifică pentru că mi-a
prilejuit cunoaşterea multora dintre colegii universitari de astăzi şi, bineînţeles,
pentru că atunci, sub coordonarea ştiinţifică a lectorului N. Barbu, profesorul
universitar dr. de astăzi, am obţinut locul I, cu o comunicare privind solurile
oraşului Iaşi şi ale împrejurimilor sale. Respectivul loc l-am împărţit cu un colectiv
de studenţi clujeni, care a prezentat un studiu geografic complex asupra oraşului
Cluj.
În anul 1982, după apariţia în Editura Academiei a tezei mele de doctorat,
Subcarpaţii Tazlăului. Studiu geomorfologic (1981), m-am bucurat de atenţia
geomorfologului Grigore Posea printr-o elogioasă şi de conţinut recenzie, apărută
în „Studii şi Cercetări ale Academiei, secţiunea geografie” (1982), care m-a făcut
să constat interesul cu care a analizat-o.
În luna mai a anului 1992, la una din aplicaţiile itinerante cu studenţii
bucureşteni, aplicaţii care se aflau în practica obişnuită a profesorului universitar
Grigore Posea, au fost incluşi în traseu şi Subcarpaţii Moldovei. Am fost invitat,
telefonic, de către profesor, la Oneşti. M-am simţit onorat. Conducea un colectiv de
studenţi din anul IV, care aveau pregătirea necesară spre a înţelege explicaţiile
date. Am străbătut, atunci, de la sud la nord şi de la vest la est aproape întreaga
unitate a Subcarpaţilor Tazlăului. Mi-a făcut plăcere să transmit studenţilor câteva
din caracteristicile reliefului regiunii, însă am încercat să nu exagerez cu
1 * Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava
133

explicaţiile. Cunoşteam „ entuziasmul” studenţilor suceveni în astfel de situaţii.
Am aflat ulterior că au fost doi – trei studenţi, ajunşi ulterior universitari, care m-au
ascultat cu atenţie.
Am avut multe prilejuri de a aprecia valoarea ştiinţifică de nivel naţional şi
internaţional a profesorului universitar Grigore Posea. I-am cunoscut
Geomorfologia generală, considerată lucrare de „căpătâi” printre cadrele didactice
şi studenţi, după care am învăţat şi eu în primii ani de activitate, i-am cunoscut
lucrările de Geomorfologie regională, în care a analizat şi caracterizat relieful din
numeroase regiuni ale ţării, i-am cunoscut şi apreciat, în mod deosebit,
Geomorfologia României, apărută în 2002, care reprezintă, în opinia mea,
chintesenţa cercetărilor de o viaţă asupra cunoaşterii reliefului ţării noastre.
Dar, nu în mai mică măsură, apreciez permanenta preocupare a profesorului
universitar Grigore Posea de a fi formator de cadre didactice universitare şi oameni
de ştiinţă, unii dintre ei coautori ai diferitelor sale lucrări, deveniţi prin aceasta
geomorfologi (geografi) de prestigiu ai ţării.
Profesorul universitar Grigore Posea este o personalitate ştiinţifică şi
didactico-formativă impresionantă, demnă de a fi elogiată. Sunt onorat că mi s-a
oferit posibilitatea.
134

CONTRIBUŢIA PROFESORULUI GRIGORE POSEA
LA DEZVOLTAREA GEOGRAFIEI
DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR*
Dr. Octavian MÂNDRUŢ ∗
Prin natura preocupărilor pe linia formării iniţiale a specialiştilor în
geografie (inclusiv profesori), o parte a activităţii desfăşurate de profesorul Grigore
Posea în acest context are o evidentă influenţă asupra învăţământului preuniversitar
şi are totodată o contribuţie semnificativă, sub diferite forme, la evoluţia acestuia.
Se pot evidenţia mai multe domenii în care profesorul Grigore Posea şi-a
adus o contribuţie efectivă la probleme ale geografiei din învăţământul
preuniversitar. Ele pot fi grupate în mai multe categorii şi vom încerca să le
surprindem ca atare.
I. Susţinerea geografiei din învăţământul preuniversitar la forurile de
decizie
În această direcţie, contribuţia profesorului Grigore Posea a fost deosebit de
semnificativă din funcţiile didactice şi de conducere pe care le-a avut şi din
calitatea informală de lider de opinie şi partener de dialog cu forurile de decizie.
Deşi păreri, propuneri şi sugestii asupra geografiei în învăţământul
preuniversitar au fost făcute de prof. Gr. Posea şi în perioada anilor 1968-1977, o
implicare mai directă în influenţarea segmentului decizional a avut-o din anul
1977.
În acel moment (1977) s-a pus problema restructurării învăţământului liceal
prin extinderea ca pondere a liceelor industriale, diminuarea ponderii liceelor
teoretice, profesionalizarea învăţământului (inclusiv a liceelor teoretice), prin
creşterea prezenţei disciplinelor tehnice şi a practicii şi schimbarea conţinutului
învăţământului liceal. În acest context a existat intenţia cantonării geografiei în
primii doi ani de liceu şi a scoaterii ei din ultimii doi (cu două excepţii, de altfel,
foarte reduse ca pondere: clasele de filologie-istorie, extrem de rare, şi liceul
pedagogic). Această intenţie pe care a avut-o conducerea ministerului în perioada
respectivă (pusă în aplicare de secretarul de Stat pentru învăţământ liceal) era
posibil să se fi transformat în practică dacă nu exista o anumită conjunctură
favorabilă: dialogul susţinut pe care l-a avut un grup de iniţiativă (Victor Tufescu,
Grigore Posea, Octavian Mândruţ), sprijinit de adjunctul ministrului din perioada
respectivă, Maria Stănescu, profesor de geografie. S-a stabilit, într-o primă etapă
∗
Articol apărut în Volum Omagial Grigore Posea, Tezaur geografic, Personalităţi
ale ştiinţei, Editura Universitară, 2003, Bucureşti, p. 90-98
135

(1977-1978), să rămână o situaţie intermediară pentru clasele IX – X, când pentru
întreaga generaţie de elevi, la aceste clase, urma să se studieze „Probleme
geografice fundamentale ale Terrei” (clasa a IX-a) şi „Probleme geografice
fundamentale ale României” (clasa a X-a). În acest sens, au fost elaborate manuale
şcolare, iniţial multiplicate de S.R.G., apoi tipărite de E.D.P. Într-o a doua etapă,
care a început cu anul 1979, întreaga geografie din liceu a fost aliniată astfel: clasa
a IX-a – Geografie fizică generală, clasa a X-a – Geografie economică şi a
populaţiei, clasa a XI-a – Geografia mediului înconjurător, clasa a XII-a –
Geografia României. Trecerea respectivă, în vara anului 1979, s-a făcut în
condiţiile în care conducerea ministerului a cerut elaborarea setului nou de manuale
pentru clasele IX – XI într-un interval foarte scurt de timp (aproximativ trei luni).
Autorii care s-au angajat la acest lucru (V. Tufescu, Gr. Posea, O. Mândruţ) şi alţi
colaboratori au reuşit să satisfacă exigenţa respectivă, astfel încât prin aceasta să
poată fi păstrate orele respective (câte o oră în fiecare clasă IX – XII), aşa cum au
fost promise de conducerea ministerului, promisiune care a fost onorată.
Un element interesant al acestei situaţii l-a reprezentat posibilitatea introducerii
unui obiect nou de învăţământ în liceu: Geografia mediului înconjurător. În
momentul respectiv, era singurul obiect de studiu la nivel internaţional cu această
denumire şi cu o programă generoasă. Autorii morali ai acestei discipline şcolare
au fost Victor Tufescu, Grigore Posea şi Maria Stănescu. Manualul elaborat în acel
moment şi programa au rămas nemodificate până în anul 2001.
În intervalul menţionat (1977-1979), profesorul Grigore Posea a fost tot
timpul în centrul abordărilor respective, chiar dacă reuşita certă din acea perioadă
este rezultatul unei acţiuni comune, aproape de „echipă”.
În perioada 1979-1990, geografia în învăţământul preuniversitar a rămas
imobilă.
După 1990 au reînceput tentativele de diminuare a resurselor obligatorii de
timp pentru învăţarea geografiei. În calitate de preşedinte al Societăţii de geografie,
prof. Grigore Posea a participat la numeroase întâlniri cu miniştri sau persoane din
conducerea ministerului, pe problematica geografiei din învăţământul
preuniversitar, cum ar fi Mihai Şora (când a avut loc prima reducere de ore în
gimnaziu), Sorin Antohi (când s-a pus problema alocării unor resurse de timp de la
geografie spre geologie), Gheorghe Ştefan (care a avut intenţia restructurării
planului de învăţământ), Mihai Golu (de o deosebită receptivitate faţă de geografie,
dar care, din păcate, nu a putut fi concretizată) şi Liviu Maior.
În perioada următoare, după 1994-1995, restructurarea învăţământului s-a
făcut conform paradigmei proiectului de reformă a învăţământului preuniversitar,
cofinanţat de Guvernul României şi Banca Mondială; efectul aplicării acestui
proiect l-a reprezentat reducerea sensibilă a resurselor obligatorii de timp pentru
geografie în învăţământul preuniversitar. În perioada respectivă, prof. Gr. Posea, ca
preşedinte al Societăţii Române de Geografie, a înaintat un număr important de
propuneri, sesizări şi sugestii, legate de poziţia geografiei în noul context.
În perioada 2000-2002, prof. Gr. Posea a avut o influenţă importantă asupra
unor persoane din conducerea ministerului în alocarea unor resurse raţionale de
timp în clasele V – VII (în condiţiile în care a existat o variantă trimisă în sistem cu
136

câte o oră la fiecare clasă) şi pentru revenirea geografiei în liceu la resursele
minime de timp, dobândite în perioada 1977-1979 (câte o oră la fiecare clasă, la
toate profilele şi câte două ore la anumite tipuri de licee), în condiţiile în care
planul – cadru anterior (1999) oprea practic geografia la clasa a IX-a, prezenţa în
celelalte clase (X, XI, XII) fiind în scădere succesivă, iar în ultimele două,
simbolică.
O situaţie interesantă a existat în perioada 1997-1998, când s-a pus problema
introducerii examenului de capacitate; ministerul a propus o anumită formulă, pe
care Parlamentul a respins-o iniţial, apoi a transformat-o, introducând şi al treilea
obiect de examen, la alegere între istorie şi geografie. În acest context,
prof. Gr. Posea (şi alte persoane din apropierea lui) a realizat un anumit lobby
asupra unor factori de decizie din conducerea Parlamentului. Este dificil de precizat
în ce măsură acest lucru a avut o anumită influenţă, sau introducerea sistemului
istorie – geografie la capacitate s-a datorat doar concepţiei largi a persoanelor de
decizie implicate.
II. Elaborarea unor repere metodico – didactice
Preocupările profesorului Grigore Posea pe această tematică datează din
perioada 1964-1966 (când au avut o tentă legată mai mult de învăţământul
superior), iar din 1968 au devenit mai concrete în zona învăţământului
preuniversitar. O serie de articole (publicate îndeosebi în „Tribuna şcolii”), au
încercat să dea o dimensiune nouă geografiei şcolare.
Un moment important a avut loc în 1970, când s-a organizat o largă
dezbatere asupra învăţământului (Cercetarea interdisciplinară a învăţământului,
organizată de Ministerul Învăţământului şi Institutul de Ştiinţe Pedagogice,
ministru Mircea Maliţa şi directorul institutului, George Văideanu). Segmentul
dedicat geografiei a reunit persoane reprezentative (V. Mihăilescu, T. Morariu,
N. Al. Rădulescu, V. Tufescu, P. Coteţ, Gr. Posea etc.). Cu această ocazie,
profesorul Posea îşi sintetizează concepţia privind geografia în învăţământul
preuniversitar într-un larg material, publicat în 1972 (Caietele colocviu1ui naţional
de pedagogie, 1972). Dintre elementele abordate cu această ocazie, menţionăm
următoarele:
− distincţia între abordarea disciplinară, intradisciplinară, de graniţă şi
interdisciplinară în geografia şcolară şi în geografia ca ştiinţă;
− transferul metodologiei geografice (în special legat de hartă şi
observare) în geografia şcolară;
− accentuarea laturii aplicative a geografiei;
− ilustrarea conceptului de cultură generală a geografiei;
− raportul dintre geografia ca ştiinţă şi predarea ei în şcoală.
Menţionăm un element care are o anumită actualitate şi astăzi. ,,Se poate
aprecia că, in multe privinţe, dezvoltarea actuală a geografiei ca ştiinţă se reflectă
total necorespunzător in predarea ei in şcoală. Aici domină caracterul descriptiv şi
informativ al prezentării fenomenelor geografice, lipsa spiritului practic precum şi
abundenţa unor denumiri şi date, care supraîncarcă memoria elevilor. Cu câţiva ani
in urmă, numărasem peste 2000 de asemenea noţiuni şi denumiri într-un singur
137

manual, care trebuiau numai memorate, multe neavând nici o legătură logică intre
ele. Şi în şcoală, geografia trebuie să devină ceea ce este ea astăzi şi nu doar
cunoştinţe enciclopedice despre ţări şi continente, aşa cum era cu peste 50 de ani în
urmă. Numai în felul acesta se va schimba situaţia actuală a geografiei, inclusiv sub
aspectul părerilor pe care le au elevii, marele public sau anumite foruri, că
geografia înseamnă informare despre ţări şi continente, că este un fel de
enciclopedie etc.” (Caietele Colocviului, 1972, p. 61).
Elemente similare sunt dezvoltate în alte articole publicate în volumul
Geografia în şcoală (1973) şi În ajutorul profesorului de geografie (1974).
Fără a mai menţiona alte contribuţii referitoare la geografia şcolară, mai
amintim articolul intitulat „Geografia modernă şi predarea modernă a geografiei”
(în colaborare cu Octavian Mândruţ), publicat în lucrarea În ajutorul profesorului
de geografie, vol. IV, 1976. Dintre elementele dezvoltate în acest studiu,
menţionăm o serie de cerinţe metodico-didactice sugerate profesorilor şi
organizatorilor de învăţământ:
a) însuşirea cunoştinţelor în orice moment ca parte a unui sistem structurat şi
ordonat continuu;
b) individualizarea şi operaţionalizarea învăţării în condiţiile unei activităţi
dirijate permanent la ore;
c) realizarea unor largi transferuri informaţionale şi metodologice între
geografie şi alte obiecte de învăţământ, în condiţiile punerii unor probleme având
caracter interdisciplinar;
d) introducerea unor elemente noi ale cunoaşterii ştiinţifice şi practicii
sociale;
e) promovarea şi încurajarea spiritului de investigaţie ştiinţifică, de
confruntare de opinii, de cercetare a alternativelor;
f) utilizarea unor metode şi procedee care să contribuie la dezvoltarea laturii
euristice a învăţării geografiei;
g) realizarea unui sistem de apreciere şi evaluare a cunoştinţelor, priceperilor
şi deprinderilor, care să permită estimarea performanţelor individuale şi progresul
la învăţătură:
h) reducerea supraîncărcării elevilor prin diminuarea cantităţii datelor de
informare şi a denumirilor şi accentuarea însuşirii elementelor fundamentale, a
fenomenelor de bază, a principiilor şi metodologiei;
i) sporirea ponderii activităţilor practice în procesul învăţării. De asemenea,
prof. Grigore Posea a militat pentru construirea unui model de laborator de
analiză a mediului înconjurător (Revista „Terra”, nr. 2, 1976).
Una dintre direcţiile metodologice de bază asupra căreia există o remarcabilă
consecvenţă o reprezintă observaţia directă de teren şi pe hartă, ca metodă
ştiinţifică şi didactică de bază a geografiei. Este vorba despre exersarea permanentă
a observării directe a realităţii înconjurătoare ca sursă de cunoaştere şi metodă de
investigaţie. La aceasta se adaugă necesitatea reprezentării cartografice a
fenomenelor observate. Menţionăm în acest context concluziile şi sugestiile
sintetizate într-o lucrare realizată în colaborare cu Aurora Posea (1998), redate în
cinci idei sintetice:
138

− procesul instructiv geografic trebuie să se raporteze la metoda
observaţiei, pe teren şi pe hartă;
− mijlocul de bază cu care elevul trebuie să lucreze este harta
topografică;
− ar fi utile metodici speciale de aplicare a metodei observaţiei şi a
lucrului cu harta;
− se impune monitorizarea în programe şi manuale a minimului de
cunoştinţe (denumiri, noţiuni, procese, sisteme) pe care trebuie să le cunoască orice
elev pentru a promova clasa;
− responsabilizarea profesorului în procesul educaţional (Analele
Universităţii Spiru Haret, nr. 1, 1998, p. 39-47).
III. Elaborarea unor manuale şcolare
Primul manual cu destinaţie preuniversitară a fost elaborat în 1963
(Geomorfologie – pentru liceele miniere), în colaborare.
În 1977 a contribuit (împreună cu alţi 12 autori) la manualul multiplicat,
destinat Geografiei României la clasa a X-a, editat de Societatea de Geografie.
În 1978 realizează (împreună cu Octavian Mândruţ) un manual de geografie
fizică generală pentru clasa a IX-a (215 pagini), destinat liceelor pedagogice, unde
geografia era studiată în două ore. Acest manual a fost ulterior (1980) redus la
jumătate şi transformat în manual general pentru clasa a IX-a, toate tipurile şi
profilurile. Manualul, în această formă sintetică (cu titlul puţin schimbat
„Geografie fizică şi geologie”, pentru a concretiza în titlu existenţa geologiei în
liceu), a fost utilizat până în 1988. Există o traducere a sa în limba rusă, pentru
elevii din Republica Moldova care învăţau în această limbă (traducerea s-a realizat
deoarece utilizarea manualului respectiv în limba română aproape se generalizase
în Republica Moldova).
În 1978 prof. Gr. Posea este coautor la alte manuale, cum ar fi:
„Probleme fundamentale ale Terrei”, „Geografia mediului înconjurător” şi,
în 1979, „Geografia economică şi a populaţiei”.
În 1999 realizează, împreună cu Iuliana Armaş, două manuale de geografie
pentru clasele a VII-a şi a IX-a; în anul 2000 alte două manuale (pentru clasa
a VIII-a, ca singur autor, şi pentru clasa a X-a, cu Nicu Aur). În anul 2001,
realizează un manual pentru clasa a X-a şi în anul 2002 un manual pentru clasa
a XII-a (ambele în colaborare cu Nicu Aur) 1 .
Din cele de mai sus rezultă că prof. Gr. Posea a realizat în timp un număr de
11 manuale (în colaborare sau ca autor unic), dintre care unele au multiple abordări
inovative sub raport conceptual şi grafic 2 .
IV. Racordarea învăţământului preuniversitar la învăţământul universitar
Preocuparea, mai veche, pentru o astfel de racordare, a prof. Gr. Posea (din
1964) a avut un caracter continuu de-a lungul a aproape patru decenii. Dintre
1 Au urmat şi alte 7 manuale, ultimul în 2007
2 17 manuale, între 1963-2007
139

elementele semnificative ale acestei preocupări, menţionăm interesul pentru
realizarea unor examene de admitere obiective, pregătirea corespunzătoare a
candidaţilor (în acest sens este autor la numeroase materiale informative, lecţii
precum şi culegeri succesive, din 1992-1999, realizate împreună cu Mihai
Ielenicz), precum şi în calitate de organizator al examenului de admitere la diferite
facultăţi şi centre universitare (vezi revista „Preuniversitaria”).
V. Încurajarea activităţii cadrelor didactice
În acest context, prof. Gr. Posea a contribuit la stimularea unui anumit spirit
de colaborare, dar şi de competiţie, pentru perfecţionarea geografiei şcolare,
îndeosebi în calitate de preşedinte al Societăţii Române de Geografie. A participat
cu contribuţii substanţiale la cele două simpozioane naţionale de Didactica
geografiei (Râmnicu Vâlcea, 2000, Alba Iulia, 2002).
Ca preşedinte al Olimpiadei de geografie (până în 1995, la Alba Iulia) a
coordonat, mai bine de un deceniu, această activitate.
Ca preşedinte al Comisiei naţionale de geografie (1991-1995), a contribuit la
elaborarea programelor şcolare.
De asemenea, un număr important de cadre didactice au beneficiat de
îndrumarea directă a profesorului Grigore Posea în elaborarea lucrărilor de grad,
precum şi în cazul inspecţiilor şcolare.
140

STUDII
141

142

FEUX DE FORÊT ET ÉROSION DES SOLS DANS LE MASSIF
DES MAURES (FRANCE): PHÉNOMÈNES ACTUELS
ET APPROCHE HISTORIQUE
Claude MARTIN ∗ et Philippe ALLÉE ∗∗
Mots clés: érosion hydrique, fonctionnement actuel, approche
historique, incendie de forêt, massif des Maures.
Key words: water erosion, actual behaviour, historical approach,
forest fire, massif des Maures.
Forest fires and soil erosion in the Maures massif (France): actual
phenomena and historical approach. The measurements carried out
in the crystalline Maures massif after a forest fire put in evidence a
very strong increase of the soil mechanical erosion. For four
catchments, a simulation indicates annual soil losses values which can
reach 4000 t.km-2 over the period September 1966 - August 1991.
The abundance of charcoals in the alluvial formations shows the
influence of forest fires on soil erosion since about 3500 years. In this
regard, the impact of Man on the environment and on the climate
change combined their effects.
INTRODUCTION
L'incendie de forêt d'août 1990 qui a ravagé 9600 hectares dans la partie
occidentale du massif des Maures (source: www.promethee.com) a permis de
quantifier l'érosion hydrique sur une parcelle et des petits bassins versants
incendiés (Martin et al., 2000).
Dans le même temps, une approche historique des phénomènes d'érosion
mécanique a été entreprise (Bernard-Allée et al., 1995; Allée, 2003).
À travers la comparaison des caractères de l'érosion mécanique actuelle à
ceux des phases détritiques historiques, notre objectif est ici de préciser l'influence
des facteurs agissant sur l'érosion : les conditions climatiques, la présence humaine
et les incendies de forêt.
LE TERRAIN D'ÉTUDE
Dans la partie occidentale du massif des Maures, les altitudes sont
inférieures à 800 m, mais le relief est très disséqué, avec des versants en pente
∗ UMR 6012 "ESPACE" du CNRS, Département de Géographie, 98 Boulevard Édouard
Herriot, BP 3609, 06204 NICE cedex 03, FRANCE. Courriel: martincl@infonie.fr.
∗∗ UMR 6042 "GEOLAB" du CNRS, Université de Limoges, Département de
Géographie, 39E Rue Camille Guérin, 87036 Limoges. Courriel: philippe.allee@unilim.fr.
143

forte. Le substratum est constitué de roches métamorphiques. Il associe des
phyllades plus ou moins quartzeux (à l'Ouest) à des gneiss (qui affleurent au coeur
du massif), en passant par des micaschistes associés à des amphibolites et des
leptynites. Les sols sont généralement des rankers sur roches, peu épais, caillouteux
et à texture sableuse (Portier, 1974; Martin, 1986). Les rankers se sont parfois
formés à partir de formations rubéfiées déplacées, très caillouteuses mais à texture
fine, dont l'épaisseur peut atteindre deux mètres.
Le climat est de type méditerranéen humide. Les précipitations annuelles
moyennes décroissent de 1100 mm au coeur du massif à moins de 750 mm près de
son extrémité occidentale. La végétation associe le chêne liège, le pin maritime et
le pin d'Alep (localisé sur la bordure ouest du massif) aux essences du maquis
(arbousier, bruyère arborescente…). Le chêne vert et le chêne pubescent se
maintiennent localement et le châtaignier est cultivé dans les secteurs favorables.
Des observations sur parcelle (Martin, 1975) et sur bassins versants (Martin,
1986) ont montré que l'érosion mécanique est très faible sous couvert végétal. Les
pertes de matériaux sont circonscrites aux quelques zones cultivées, à de rares
secteurs où les berges des cours d'eau sont taillées dans des roches altérées, et aux
pistes. Dans ces conditions, les incendies de forêt font figure de perturbations
susceptibles de provoquer des crises érosives de grande ampleur. Divers sinistres
ont ravagé les deux tiers du massif entre 1850 et 1869. Des incendies touchant
chacun plusieurs milliers d'hectares se sont produits en 1931, 1950, 1962 et 1970.
En dépit de l'amélioration des moyens de prévention et de lutte, le feu reste un
phénomène récurrent. En prenant en compte les feux de plus de 1000 hectares,
5880 ha ont été touchés en 1979, 2820 ha en 1982, 4125 ha en 1986, 23370 ha en
1990, 15116 ha en 2003.
LES MESURES DE L'ÉROSION MECANIQUE APRÈS INCENDIE
Quatre bassins versants appartenant au Bassin Versant de Recherche et
Expérimental (BVRE) du Réal Collobrier – créé par le Cemagref en 1966 – ont fait
l'objet de suivis après l'incendie d'août 1990: Rimbaud, Gageai 1, Gageai 2 et Saute
(Fig. 1). Le tableau 1 en résume les caractères physiques.
Tableau 1. Caractères physiques des bassins versants/Physical features of the basìns
Rimbaud Gageai 1 Gageai 2 La Saute
Superficie (km2)* 1,46 0,960 * 0,185 * 0,251 *
Roches Gneiss Phyllades Phyllades Phyllades
Alt. max. (m) 622 427 293 437
Alt. min. (m) 427 140 150 180
Dd (km/km2) 4,86 4,06 5,50 4,78
Pente moyenne (%) 16,7 36,4 31,5 28,7
Partie incendiée (%) 84 90 95 90
* les superficies des bassins versants sont données après soustraction des retenues
collinaires. Alt. max.: altitude maximum. Alt. min.: altitude minimum. Dd : densité de drainage
(d'après la carte topographique IGN au 1/25000). Pente moyenne : pente moyenne des versants.
144

Figure 1. Localisation des bassins versants et des équipements
Localisation of the basins and equipments
Les pertes de matières solides
Les transports solides du bassin versant du Rimbaud ont été quantifiées à
partir des données hydrologiques et des concentrations des produits solides
mesurées dans les échantillons récoltés par un préleveur automatique (pas de temps
de 30 minutes pendant les crues). De septembre 1990 à août 1991, le taux d'érosion
spécifique a avoisiné 579 t/km 2 (Précipitations = 955 mm; Lame d'eau écoulée =
642 mm). Les valeurs sont ensuite tombées à 76 t/km 2 en 1991-92 (P = 785 mm;
L = 349 mm) et 73 t/km 2 en 1992-93 (P = 1004 mm; L = 658 mm). La
revégétalisation du bassin versant a donc entraîné une forte diminution des pertes
dès la deuxième année après le feu, et cela en dépit de travaux au bulldozer menés
par l'Office national des Forêts (ONF) dans la partie inférieure des vallons. Les
taux de couverture des versants par les arbres et les arbustes avoisinaient 15% dès
l'été 1991, 30-35% en août 1992 et 40-50% en août 1993. On soulignera tout de
même que l'année 1991-92 a été assez peu humide.
Sur les autres bassins, les transports solides (Tab. 2) ont été déterminés par
cubage annuel des dépôts dans une retenue collinaire. La quantification des dépôts
fins accumulés dans le coeur des retenues a été effectuée par des sondages à la
tarière, alors que l'estimation du volume des sédiments grossiers déposés dans la
partie amont des retenues a nécessité le creusement de tranchées à la pelle
mécanique.
La retenue de Gageai 2 est aussi vaste que celle du Gageai 1 (1450 m 2 ), mais
pour un bassin beaucoup plus petit, et elle est plus profonde. C'est donc elle qui
fournit les données les plus fiables. En 1990-91, 353 tonnes de sédiments s'y sont
déposées. Les sédiments comportaient 17,8 tonnes de cailloux, 66,7 tonnes de
graviers, 99,6 tonnes de sables, 97,7 tonnes de limons, 39,8 tonnes d'argile et
145

31,9 tonnes de matières organiques. L'étude granulométrique de la terre fine a en
outre montré que la quasi-totalité des éléments apportés sont restés dans la retenue
(Martin et al., 2000).
En 1991-92, des bâches disposées dans les retenues ont permis d'évaluer la
sédimentation fine à moins de 30 t/km 2 . La couleur des dépôts est en outre passée
du gris au beige. La reprise végétale observée sur les versants est en grande partie
responsable de cette diminution de l'érosion: le taux de recouvrement par les arbres
et les arbustes a dépassé 30% dès l'automne 1991.
146
Tableau 2. Taux d'érosion spécifiques (t/km2) déduits des quantités
de sédiments épousés dans les retenues collinaires en 1990-91
Coeur des
retenues
Queues des
retenues
Total des dépôts
Gageai 1 537 643 1180
Gageai 2 1227 687 1914
La Saute 1016 - -
Les fonctionnements hydrosédimentaires
Sur le plan hydrologique, les études menées par le Cemagref ont mis en
évidence le développement de comportements de type impulsionnel après
l'incendie (Lavabre et al., 2000). Bien que les précipitations soient toujours restées
modérées, par leur abondance et leur intensité, plusieurs crues se sont révélées très
violentes.
Dans le cas du ruisseau du Rimbaud, le débit de pointe de crue décennal
avant incendie (7 m 3 /s selon un ajustement statistique) a été dépassé le 9 décembre
1990 (7,8 m 3 /s). Un autre épisode remarquable s'est produit le 22 septembre 1992
(7,7 m 3 /s en pointe de crue), alors que le bassin versant n'était encore que très
partiellement revégétalisé. En dépit de leur violence, les crues éclairs ont parfois
manifesté des coefficients d'écoulement modestes, les montées prenant souvent
moins de 5 minutes et les décrues étant également très rapides. À l'automne 1993,
en dépit des travaux de nettoyage menés par l'ONF au cours de l'hiver 1991-92, la
reprise végétale s'est révélée suffisante pour amortir les réponses du ruisseau aux
précipitations.
Une décomposition des hydrogrammes a été réalisée en utilisant le chlorure
comme traceur naturel, pour des crues du ruisseau du Rimbaud (Martin et Lavabre,
1997). Cette approche a montré l'importance du ruissellement superficiel sur les
versants: 89% du débit de pointe et 47% du volume d'eau écoulé pendant la crue
9 décembre 1990 (P: 87,7 mm – coefficient d'écoulement: 87,5%); respectivement
89 et 76% pendant celle du 22 septembre 1992 (P: 72,0 mm; coefficient
d'écoulement: 18,6%).
Sur les versants, la saltation pluviale et le ruissellement diffus ont provoqué
le déchaussement partiel des graviers et des cailloux, ainsi que l'apparition d'un
début de pavage. Les écoulements concentrés ont emprunté des axes de drainage
élémentaires préexistants où l'écoulement se fait généralement sur roche. Des

amorces de rigoles, souvent discontinues, se sont formées sur pentes moyennes ou
fortes. Dans ces conditions, même les éléments grossiers ont pu être mobilisés. La
minceur des sols, leur texture sableuse et leur pierrosité expliquent le faible
développement des rigoles. Les plus nombreuses et les plus profondes ont été
creusées dans des secteurs travaillés au bulldozer en vue d'une reforestation, en
particulier sur des formations superficielles localement épaisses et à texture fine.
Les cours d'eau sont dominés par des berges hautes souvent de plus d'un
mètre, leur lit étant calibré pour des débits abondants. Au cours de la période
d'observation, ils n'ont jamais débordé, sauf peut-être de manière très ponctuelle.
Bien qu'ayant perdu leur protection végétale, les berges n'ont pas subi
d'affouillement important. Quelques traces d'érosion ont toutefois été observées le
long du Réal Collobrier.
Simulation des pertes sur la période 1966-1991
La combinaison des données recueillies sur les bassins versants du Rimbaud
et du Gageai 2 a permis d'établir une équation permettant de déterminer, à l'échelle
mensuelle, le risque potentiel d'érosion après incendie sur les bassins du massif des
Maures (Martin et al., 2000). Cette équation fait intervenir l'agressivité des pluies,
la longueur moyennes des unités naturelles de ruissellement et la valeur moyenne
de l'inclinaison des versants. Le facteur „érodabilité des sols” a été négligé, les
rankers ayant partout des caractères à peu près identiques.
Il a en outre été tenu compte du plafonnement de l'érosion observé sur
parcelles expérimentales dans le cas de pluies intenses (Martin, 1975, 1986). Ce
phénomène est dû à l'épaississement de la lame d'eau superficielle, qui assure aux
sols une meilleure protection contre l'impact des gouttes de pluie.
Le risque d'érosion annuel moyen s'établit à 1050 t/km 2 pour le bassin du
Rimbaud, 1192 t/km 2 pour celui du Gageai 1, 1005 t/km 2 pour celui du Gageai 2 et
585 t/km 2 pour celui de la Saute. Mais les variations d'une année à l'autre sont
considérables (Fig. 2). La valeur maximale annuelle atteinte 3969 t/km 2 , pour le
bassin du Gageai 1 en 1971-72.
Figure 2. Simulation des pertes solides des bassins versants
du Rimbaud et du Gageai 2 sur la période 1966-1991
147

LES CRISES DETRITIQUES PASSÉES
Dans le cadre de cette étude, plus de 25 complexes morphosédimentaires ont
été examinés sur une douzaine de sites (Fig. 3). Les charbons de bois trouvés dans
les dépôts ont permis d'effectuer quarante cinq datations 14C (Archéolabs, au
Châtelard ; Centre des Faibles Radioactivités, à Gif-sur-Yvette; LGQ, à Marseille),
ainsi que des analyses anthracologiques (Archéolabs ; Thinon, IMEP, à Marseille).
Sur les phyllades, les archives détritiques sont rares et pas plus anciennes
que le bas Moyen Age. Sur gneiss, au contraire, elles sont nombreuses et d'âges
variés. En effet, ces roches sont plus résistantes à l'érosion linéaire et sont situées
au coeur du massif. Les terrains gneissiques conservent donc de larges lambeaux
d'une surface d'aplanissement et de niveaux d'érosion tertiaires (Martin, 1986), ce
qui a favorisé la sédimentation et la conservation des dépôts. Mise à part une date à
5750 ± 80 BP donnée par un morceau de bois isolé, les datations couvrent les
quatre derniers millénaires (Fig. 4).
148
Figure 3. Localisation des sites d'étude
Figure 4. Le détritisme alluvial fini-holocène sur phyllades et gneiss
The fini – holocenic alluvial detritions on and queiss

Dans les secteurs où la topographie est particulièrement douce (plateau du
Treps, Val Lambert, bassin du Rimbaud – Fig. 3), les complexes sédimentaires des
têtes de vallon montrent une tendance constante à l'exhaussement. Un peu plus en
aval, la tendance générale reste à l'aggradation, mais les dépôts se révèlent plus
complexes. Ils associent des colluvions aux apports alluviaux, et présentent des
emboîtements ou des plans de discordance.
Sur les thalwegs de rangs 2 et 3, le lit mineur est incisé, souvent jusqu'à la
roche en place. Les nappes alluviales, qui n'excèdent pas deux mètres d'épaisseur
présentent alors un caractère polygénique, des unités sédimentaires d'âge différent
se juxtaposant latéralement. Bien que restant très riche, la documentation
sédimentaire est ici incomplète, en raison des ré-incisions, et donc des phénomènes
de déstockage, qui ont affecté les dépôts.
Les dépôts grossiers
Les plus anciens dépôts sont constitués de formations caillouteuses,
colluviales ou alluviales, d'épaisseur généralement inférieure à 1 m. Dans les
vallons de rang 2, les dépôts en position d'angle mort latéral qui ont été conservés,
présentent des bancs très grossiers, riches en blocs, et au litage frustre. Ils
témoignent d'écoulements essentiellement turbulents, même si quelques lentilles de
sables attestent de conditions hydrodynamiques parfois plus calmes. Ces dépôts
alluviaux résultent du démantèlement de formations colluviales caillouteuses et à
texture fine d'origine périglaciaire (Martin, 1986). En l'absence de datation
radiométrique, leur mise en place peut être attribuée au Pléistocène et/ou au
Tardiglaciaire.
Un deuxième ensemble sédimentaire grossier, très hétérométrique, à
caractère nettement alluvial, occupe le fond des paléochenaux post-pléistocènes.
Dès les sections de rang 2, la disposition des matériaux évoque un fonctionnement
en chenaux multiples et mobiles, probablement disposés en tresse. La nappe
alluviale grossière est recouverte par une couche épaisse de dépôts sablo-limoneux
dont les âges radiométriques atteignent jusqu'à 2420 BP pour le plus ancien. Les
cinq datations radiocarbone réalisées sur la nappe grossière attestent d'une mobilité
de la charge de fond durant l'Age du fer, au cours du haut Moyen Age et du Moyen
Age central. Même en l'absence de charbons de bois antérieurs à l'Age du fer, la
morphologie de la nappe permet d'évoquer le remaniement d'un stock hérité, non
renouvelable, constitué dès la fin du Pleistocène.
L'alluvionnement fin
La formation alluviale fine, sablo-limoneuse, est épaisse de 1 à 2 m dans la
section aval des cours d'eau, et jusqu'à 3,5 m dans certains secteurs amont (plateau
du Treps). Les structures litées souvent frustes traduisent un fonctionnement
fluviatile de faible énergie, de type lit majeur.
Le massif des Maures se différencie des autres régions provençales par
l'absence de signature détritique datant du premier Holocène. Cette singularité a
déjà été signalée en bordure du massif des Maures et sur l'Île de Porquerolles
(Lecacheur et Provansal, 1992; Provansal, 1992). A cette époque, le cadre
149

morphostructural et les conditions édaphiques prévalant dans le massif des Maures
garantissent un équilibre biostasique sous forêt, comme cela se produit également
en Limousin et dans les Cévennes (Allée, 2003). Cet équilibre se prolonge jusqu'à
l'Age du Bronze ou l'Age du Fer selon les bassins versants, ce qui s'accorde avec
une anthropisation discontinue.
La première crise hydrosédimentaire identifiable couvre plus d'un millénaire,
de 3470 BP (Age du Bronze) à 2350 BP. Dans les secteurs où la dynamique
colluviale l'emporte sur la dynamique fluviale, les chenaux holocènes de rangs 0 et
1 sont fossilisés par les apports terrigènes. Sur les thalwegs de rangs plus élevés,
les lits mineurs restent fonctionnels. Aucun dépôt fin ne s'est ici déposé ou n'a été
conservé.
Les formations du massif des Maures datées de l'Age du Bronze sont les plus
vieilles décrites à ce jour en Provence orientale (Lecacheur et Provansal, 1992).
Toutefois, comme en Provence calcaire, plusieurs millénaires séparent l'arrivée des
premiers éleveurs agriculteurs, avérée dès le Chasséen (Courtin, 1974, Brun, 1999),
et les premières réponses détritiques généralisées. L'analyse anthracologique des
charbons montre qu'à l'Age du Bronze, la chênaie caducifoliée, bien qu'encore
dominante, partage déjà l'espace avec d'autres essences, le chêne vert et la bruyère
arborescente. Des conclusions assez proches ont été tirées de déterminations
effectuées sur des sols de la retombée septentrionale du massif des Maures, près
des Mayons, où le chêne liège l'emporte toutefois sur le chêne vert (Bergaglio et
al., 2006).
De 2350 à 1300 BP, se place une période de calme hydrosédimentaire,
marquée par des phénomènes de colluvionnement moins efficaces et par une
dynamique fluviale faible. Les quatre datations obtenues, entre 2050 et 1665 BP,
correspondent toutes à l'époque gallo-romaine. Trois concernent des colluvions et
la dernière un petit corps sablo-limoneux sédimenté dans un lit majeur de rang 2.
L'occupation humaine n'ayant pas décliné au cours de cette période (Bertoncello et
Gazenbeek, 1997), cette atonie morphodynamique résulte vraisemblablement d'un
assèchement climatique (Jorda et Provansal, 1996).
Une nouvelle phase érosive débute au cours du haut Moyen Age (1280 BP)
et se prolonge jusqu'à l'Actuel. Elle se subdivise en trois périodes diversement
favorables à l'érosion sur le plan climatique :
- La crise érosive du haut Moyen Age (entre 1280 et 1190 BP – du VIIIème
au IX-Xème siècles) débute plus tardivement dans le massif des Maures, et plus
généralement en Provence orientale, qu'en Provence occidentale. On peut y voir la
conséquence d'une disparité climatique (Provansal, 1993).
– Au Moyen Age central (entre 1010 BP et 690 BP – du Xème au XIII-
XIVème siècles), période d'optimum climatique, le massif des Maures se
singularise par l'absence d'accalmie sédimentaire. La fragilisation des versants y est
désormais très importante, sous l'effet notamment des activités pastorales (Mireur
et Courtecuisse, 1938).
– A partir du bas Moyen Age, au forçage anthropique s'ajoute le forçage
climatique qui accompagne le déclenchement du Petit Age Glaciaire (vers 500 BP).
Les signatures sédimentaires sont concentrées entre 515 et 410 BP (bas Moyen Age
150

et début des Temps modernes), et entre 350 à 260 BP (Temps modernes). La
bruyère arborescente est alors fortement représentée dans les assemblages
anthracologiques.
Au cours de cette longue phase, les crises d'érosion des sols sur les versants,
qui injectent des matériaux dans les thalwegs, sont séparées par de courtes périodes
d'accalmie, qui s'accompagnent d'une reprise d'incision linéaire. Des creusements
de chenaux ultérieurement remblayés, ont été clairement identifiés entre le Moyen
Age central et le bas Moyen Age, ainsi qu'à la fin des Temps modernes.
Les crises détritiques médiévales et modernes ont une ampleur bien
supérieure à la phase érosive protohistorique. Ainsi les vitesses d'exhaussement
déterminées sur deux coupes situées sur le plateau du Treps, se révèlent environ
deux fois plus élevées pour la période „bas Moyen Age / Temps modernes” que
pour la période protohistorique. Dans ces conditions, il n'est pas étonnant que la
charnière bas Moyen Age / Temps modernes se caractérise par une métamorphose
fluviale: le lit mineur en tresse aménagé sur la nappe grossière, qui était resté
fonctionnel au cours des phases érosives précédentes, est totalement remblayé et
fossilisé. Caractérisée par une reprise d'incision linéaire, la période actuelle s'inscrit
dans une phase d'accalmie détritique.
CONCLUSION
Les crises hydrosédimentaires amorcées au cours du haut Moyen Age ont
laissé des dépôts le long de nombreux cours d'eau, même parmi les plus importants,
comme le Réal Collobrier (Martin, 1986). Dans les secteurs à topographie douce,
les sédiments accumulés ont une texture fine qui traduit la prédominance de
l'érosion en nappe sur les versants. L'abondance des charbons de bois établit un lien
avec les incendies de forêt.
Du fait des caractères des sols et des modalités de l'érosion, ces crises ont
mobilisé des quantités de matériaux relativement faibles au regard des superficies
concernées. Cela est particulièrement net dans le cas des observations effectuées au
Val Lambert, dans un secteur où les sédiments noirâtres font penser à un piégeage
très efficace dans un milieu marécageux. L'étude granulométrique de rankers
prélevés sur le bassin versant du Rimbaud, sur pente de 11°, indique du reste que,
depuis le début de leur élaboration, ces sols, épais de 25 cm environ, auraient perdu
par érosion diffuse entre 0 et 23% seulement de leurs matériaux minéraux (Martin,
1986).
Pour autant, les lits de certains ruisseaux ont été comblés à partir du bas
Moyen Age. Les observations effectuées après l'incendie d'août 1990 ne permettent
pas de rendre compte de cette évolution, même si la hauteur actuelle des berges ne
favorise pas l'expansion des écoulements et donc l'alluvionnement. Pour rendre
possible le comblement des vallons, il a fallu à la fois des pertes annuelles sur les
versants très fortes et une érosion continue au fil des ans pour empêcher les
incisions. Cela implique une agressivité pluviométrique plus marquée et une
dégradation très poussée du couvert végétal sous l'action de l'homme. La modestie
de la réincision des dépôts dans des secteurs au relief peu accusé, en particulier sur
151

le plateau du Treps, s'accorde, en tout cas, une certaine faiblesse des écoulements
actuels.
Remerciements: Les investigations sur l'érosion mécanique actuelle et
historique dans le massif des Maures ont été réalisées dans le cadre du projet
européen DM2E et ont bénéficié du soutien de Jacques Lavabre, du groupement
d'Aix-en-Provence du Cemagref. Les recherches ont bénéficié de la collaboration
de Jean-Louis Guendon, Andé Delgiovine, Éric Béguin, Catherine Kuzucuoglu,
Michèle Levant et Jacques Quillard.
152
BIBLIOGRAPHIE
Allée, Ph. (2003), Dynamiques hydrosédimentaires actuelles et holocènes dans les systèmes
fluviaux de moyenne montagne (Limousin, hautes Cévennes, Maures). Contribution à
l'étude des discontinuités spatiotemporelles dans le fonctionnement du système
bassin versant. Mémoire d'HDR, Université de Limoges, 433 p.
Bergaglio, M., Talon, B. et Médail, F. (2006), Histoire et dynamique des forêts de l'ubac du
massif des Maures au cours des derniers 8000 ans. Colloque Vivexpo 2006:
l'homme et le liège, Institut Méditerranéen du Liège, 11 p.
www.institutduliege.com/colloque2006/Bergaglio.pdf
Bernard-Allée, Ph., Martin, C., Delgiovine, A. et Guendon, J.L. (1995), Historical
approach of the soil mechanical erosion phenomena in the Maures massif. In:
Contribution of the CNRS-URA 903 in the DM2E Final Report, Édit. URA 903,
p. 79-91.
Bertoncello, F. et Gazenbeek, M. (1997), Dynamique du peuplement en moyenne
montagne: le massif des Maures (Var) entre le deuxième Age du Fer et la fin de
l'Antiquité. In: La dynamique des paysages protohistoriques, antiques, médiévaux et
modernes. XVIIèmes Rencontres internationales d'Archéologie et d'Histoire
d'Antibes, Édit. A.P.D.C.A., Sophia-Antipolis, p. 601-620.
Brun, J.P. (1999), Carte archéologique de la Gaule: Le Var. Académie des Inscriptions et
Belles-Lettres, Paris, 488 p.
Courtin, J. (1974), Le Néolithique de la Provence. Mémoire de la Société Préhistorique
Française, vol. 11, Paris, 360 p.
Jorda, M. et Provansal, M. (1996), Impact de l'anthropisation et du climat sur le détritisme
en France du Sud-Est (Alpes du Sud et Provence). Bull. Soc. Géol. France, t. 167,
n° 1, p. 159-168.
Lavabre, J., Martin, C. et Folton, N. (2000), Impact de l'incendie sur le comportement
hydrologique du bassin versant. Chapitre III. In: Conséquences d'un incendie de
forêt dans le bassin versant du Rimbaud (massif des Maures, Var, France) :
destruction et régénération du couvert végétal, impacts sur l'hydrologie,
l'hydrochimie et les phénomènes d'érosion mécanique. Cemagref Éditions, Coll.
Études - Gestion des milieux aquatiques, n° 16, p. 33-49.
Lecacheur, P. et Provansal, M. (1992), Prospections, sondages archéologiques et étude
géomorphologique sommaire de la plaine de Pardigon (Cavalaire). Ann. Soc. Sci.
Nat. et d'Archéo. de Toulon et du Var, p. 163-169.
Martin, C. (1975), L'érosion des sols sur roches métamorphiques en milieu méditerranéen
provençal: les enseignements d'une station expérimentale. Rev. Géomorph. dyn., t.
XXIV, p. 49-63.

Martin, C. (1986), Contribution à l'étude de la dynamique des versants en roches
métamorphiques; l'exemple du massif des Maures. Thèse de Doctorat d'État,
Université de Paris I, 935 p.
Martin, C. et Lavabre, J. (1997), Estimation de la part du ruissellement sur les versants
dans les crues du ruisseau du Rimbaud (massif des Maures, Var, France) après
l'incendie de forêt d'août 1990. Hydrological Sciences Journal, vol. 42, n° 6, p. 893-
907.
Martin, C., Decome, A. et Allée, Ph. (2000), Essai d'évaluation des risques d'érosion
hydrique après incendie de forêt dans la partie occidentale du massif des Maures
(Var, France). Bull. Réseau Érosion, n° 20 (Influence de l'homme sur l'érosion, n° 2,
bassins versants, élevage, milieux urbain et rural), p. 440-451.
Mireur et Courtecuisse (1938), Commune de Collobrières. Inventaire sommaire des
archives communales antérieures à 1790. Département du Var, 184 p. + index.
Portier, J. (1974), Carte pédologique Toulon au 1/100000. Carte pédologique de la France à
moyenne échelle, Publication n° 3, INRA, Versailles, notice explicative, 130 p.
Provansal, M.(1992), Le rôle du climat dans la morphogenèse à la fin de l'Age du fer et
dans l'antiquité en basse Provence, „Les nouvelles de l'archéologie”, vol. 50,
p. 21-26.
Provansal, M.(1993), Détritisme, anthropisation et histoire du climat à l'Holocène en Basse
Provence, „Études de Géographie Physique”, vol. XXII, p. 43-52.
153

154

ŞCOALA GEOGRAFICĂ DE LA CLUJ, UN REFUGIU
AL GEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI
Lucian BADEA ∗
Pentru cei înţelepţi, spre deosebire de veleitari, trecutul înseamnă experienţă
cumulată, în măsură să folosească pentru a clădi viitorul. De aceea, în anumite
momente, sunt necesare, chiar obligatorii, întoarceri spre istoria mai veche sau mai
nouă, nu pentru refugierea în amintiri şi afundări în retrospective nostalgice, ci
pentru a ne reface termenii de comparaţie, pentru a recunoaşte corect de unde am
pornit, pe ce ne-am sprijinit şi (contrar flagelului la modă, aberant extins în ultima
vreme prin concepţii precum că adevărata istorie nu poate începe decât cu fiecare)
să judecăm şi să arătăm onest ce anume datorăm celor ce-au fost.
Pare oarecum demodat (mai ales în viziunea unor exponenţi, bineînţeles nu
ai necesităţi continuităţii, ci ai teoriei luptei permanente dintre generaţii – în
momente de criză chiar exacerbate – prin care se poate justifica, acum ca şi
oricând, orice stadiu al degradării morale şi al ignoranţei), pare, aşadar, demodat să
încerci să spui că fără cei ce-au fost n-am fi devenit mare lucru, iar cei de după noi,
în aceeaşi măsură, sau nici măcar atâta, adică să apreciem faptele la dimensiunile
reale. Afirmând acestea pare că ne hazardăm, dar trebuie asumat acest risc.
Să ne întoarcem cu mai mult de 50 de ani în urmă, anume în anii 1949-1950.
În geografia românească începuse deja să-şi facă efectul revărsarea Estului spre
Vest, (susţinută de forţa tancurilor, dar sub încurajarea Vestului), o revărsare bazată
pe unica învăţătură marxist-leninistă, cu aplicări staliniste de maximă eficacitate.
Începuse devastarea ştiinţei şi culturii autohtone (sub motivul uluitor al creării
acesteia de burghezo-moşierime pentru a-i sluji interesele de exploatare şi
dominare), iar geografia românească, mai mult decât alte ştiinţe (poate pentru că
geografia este un domeniu al ştiinţei aparent mai accesibil, dar sigur mai tentant
prin diversitatea problematicii şi prin modul de exprimare), avea să fie mai uşor
penetrată de veleitari şi supusă unei presiuni (susţinută din interior) de o violenţă
aparte. Lui S. Mehedinţi i se anulează dreptul de membru al Academiei; Vintilă
Mihăilescu şi Ion Conea sunt scoşi din învăţământul universitar (facultatea, în
1948, devenită de istorie şi geografie), ca şi mai tinerii I. Vintilescu, Atanasie
Bârsan, Gh. Nimigeanu, Ana Rădulescu-Conea; Nicolae Popp fusese arestat. O
decapitare certă a facultăţii bucureştene, care însemna acelaşi lucru şi pentru
Institutul de cercetări geografice (înfiinţat de V. Mihăilescu cu câţiva ani în urmă).
După trei ani va cunoaşte aceeaşi soartă şi N. Al. Rădulescu. La Iaşi, acţiunea se
manifestă în mod asemănător, de altfel, ca şi la Cluj, dar aici cu o nuanţă care lăsa
∗ Cercetător principal, Institutul de Geografie al Academiei Române
155

să se întrezărească o şansă. Iar această şansă se materializa prin menţinerea
profesorului Tiberiu Morariu ca exponent al geografiei clujene şi care, foarte
curând, avea să devină al geografiei româneşti. Loviturile care pentru şcoala
bucureşteană provocaseră un adevărat dezastru, aici, la Universitatea clujeană, au
fost, într-o anumită măsură, parate. Era o şansă mare de continuitate şi
supravieţuire, obţinută conjunctural sau printr-o anume abilitate care, în fapt, se va
dovedi esenţială în anii următori.
Reînfiinţarea în 1952 a Institutului de Cercetări Geografice, cu filiale la Cluj
şi la Iaşi, a însemnat un prim pas pentru refacerea drumului de dezvoltare a
cercetării geografie naţionale. Iar acest pas începea să aibă o anume semnificaţie
(cu toate că institutul suporta asaltul jumătăţilor de normă, într-un fel intempestiv
apărute pe firmamentul cercetării geografice), pentru că în activitatea acestuia erau
implicaţi câţiva geografi care ştiau ce este aceea cercetare. Iar cercetarea geografică
începea să devină, cu adevărat, o profesiune de sine stătătoare. În componenţa
institutului, dintre geografii cu experienţă bogată, au fost incluşi I. Conea,
R. Călinescu, P. Coteţ, la Bucureşti, T. Morariu, la Cluj şi C. Martiniuc, la Iaşi,
ceea ce, după eliminările din anii anteriori, reprezenta un fapt dătător de speranţă.
Fără îndoială că prezenţa profesorului Tiberiu Morariu a avut un rol benefic,
nu atât printr-o contribuţie efectivă la ceea ce se numea „plan de cercetare”, cât
prin menţinerea unei linii a ceea ce putem numi realismul cercetării (sau asigurarea
concordanţei dintre dorinţe, angajări şi posibilităţi) şi nu mai puţin a atmosferei
proprii trecutului geografiei româneşti, aflată în acei ani într-o dublă confruntare:
cu impostura naţională şi cu tendinţele de imixtiune (şi dominaţie) a unei ideologii
şi a unor concepţii de import (exacerbate sub masca aşa-numitei critici a geografiei
unice).
Să nu uităm că suntem în anii când Simion Mehedinţi era repudiat fără
menajamente chiar în scris, pentru determinismul său geografic „care a frânat
dezvoltarea geografiei ca ştiinţă” (Monografia geografică a R.P.R., 1960, p.27)
pentru intenţiile de „subordonare a geografiei concepţiilor sale politice” (op. cit.,
p.26), pentru gândirea sa geografică care l-a dus la „geopolitică”, manifestarea cea
mai reacţionară a geografiei din România (op. cit., p. 26). Suntem în perioada de
acută critică „ştiinţifică” a operei lui Emm. De Martonne, care vedea relieful ca
„rezultatul interacţiunii de lungă durată dintre agenţii interni şi externi în timp şi
spaţiu, considerându-l, însă, greşit ca o mişcare în cerc (op.cit., p.29); suntem în
aceeaşi perioadă când De Martonne, de la tribuna Institutului de Cercetări
Geografice, era apreciat ca „exponent al imperialismului francez” în Carpaţii
româneşti şi când se afirma că „cercetările geomorfologice au intrat mai mult în
preocupările geografilor români, în detrimentul altor ramuri geografie” (op. cit.,
p.34).
Totuşi, momentul hotărâtor pentru soarta cercetării (şi gândirii) geografice
româneşti avea să vină peste un an, în 1953, când, după suspendarea, în 1948, a
doctoraturii se reinstituia doctoratul (sub forma aşa-numitei aspiranturi) pentru
obţinerea, nu a titlului de doctor în geografie, ci a aceluia de candidat în ştiinţe
geografice, după tipicul sovietic, iar profesorul T. Morariu devenea conducător
ştiinţific. Din acest moment se crea posibilitatea reînnodării tradiţiei ştiinţifice a
156

geografiei româneşti prin toţi cei care erau dispuşi să se angajeze serios în munca
de pregătire profundă şi de aplicare creatoare a cunoştinţelor în cercetarea multor
regiuni aflate în stadiul de cunoaştere numai la nivelul invocărilor cu totul generale
din cursurile universitare (aproape pete albe pe harta cunoaşterii geografice
adâncite a ţării).
În acest fel, toate drumurile celor din noua generaţie de geografi care-şi
doreau consacrarea (făcând ceva pentru geografia românească) duceau spre Cluj;
iar şcoala geografică de la Cluj, sub îndrumarea prof. T. Morariu, devenea o
adevărată staţiune-refugiu pentru tradiţiile geografiei româneşti.
S-ar comite o eroare de proporţii dacă situaţia de atunci ar fi judecată după
condiţiile din ultima vreme, pentru că întreaga activitate se desfăşura pe coordonate
devenite esenţiale: lipsa competenţelor (ca urmare a eliminării celor existente) şi
presiunile influenţei străine (devenite uneori decisive) de dislocare a specialităţii
gândirii geografice româneşti spre un anume conformism ideologic-politic (de fapt,
impus întregii ştiinţe româneşti). În procesul impus către o geografie ideologică şi
politizată (fără nicio abatere în laturile ei umane), Clujul devenise, astfel, locul unic
pentru regăsirea drumului aproape pierdut în anii imediat postbelici, de reîntrupare,
ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă.
Nu este cazul nici pentru emiterea de acuzaţii sau critici severe referitoare la
starea geografiei din acei ani, nici să se exagereze prin vorbe prea mari anumite
acţiuni, dar trebuie să recunoaştem că fără Clujul geografic al anilor de după 1953,
fără atribuţiile stimulatorii ale profesorului Tiberiu Morariu, perioada de criză din
activitatea geografică, instaurată după 1948, s-ar fi prelungit cu efecte nu dintre
cele favorabile, iar legarea a ceea ce a fost cu ceea ce a urmat s-ar fi făcut
incomparabil mai greu şi, fără îndoială, la alt nivel.
Dar rolul stimulator nu trebuie să-l limităm numai la cel al formării unei
generaţii de geografi şi de consacrare a acestora prin doctorat. A fost o stimulare
pentru cercetare, pentru cunoaşterea adâncită a realităţii geografice româneşti, nu
într-un anume domeniu îngust, ci o cunoaştere complexă (bineînţeles, cu accent pe
realitatea care se numeşte relief, suportul sistemului geografic) şi, în egală măsură,
pentru materializarea rezultatelor în aria acelor lucrări privind Ţara Lăpuşului,
Munţii Bucegi, Munţii Godeanu, Lacurile României, Ţara Oaşului, Piemontul
Cîndeşti, Subcarpaţii Olteniei şi mai târziu Subcarpaţii Transilvaniei, Valea
Bristriţei, Câmpia Moldovei, Colinele Tutovei şi atâtea altele mai de curând
apărute, un număr mare de volume prin care s-a lansat o direcţie ce se va lărgi
ulterior spre a constitui o parte reprezentativă a bibliografiei geografice româneşti
de după 1960. În plus, trebuie subliniată atmosfera academică reinstaurată, bazată
pe ideea formării şi antrenării competenţelor menite să asigure, prin detaşare şi
chiar sustragere de la tendinţele liniei oficiale, progresul geografiei româneşti,
sprijinite pe sistemul de gândire şi tradiţiile geografiei autohtone. Profesorul
T. Morariu a fost cel care, în afara obligaţiilor de redactor responsabil al revistelor
de geografie ale Academiei (mai întâi numai „Probleme de geografie”, apoi „Studii
şi cercetări” şi „Revue Roumaine”), gira contribuţiile cercetătorilor tineri,
prezentându-le în şedinţele de secţie pentru a fi publicate ulterior în „Analele
Academiei”. Efectul stimulator nu poate fi pus la îndoială chiar dacă uneori se
157

făcea şi prin solicitări imperative, dar întru totul benefice.
În acest fel s-a format o generaţie de geografi, prezentă în toate centrele cu
unităţi geografice de învăţământ superior şi cercetare, ale cărei atribuţii aveau
curând să se materializeze (în afara acelor numeroase lucrări individuale şi
colective) în marile lucrări care desemnează o epocă şi un stadiu al dezvoltării
geografiei româneşti şi al căror corolar îl formează Atlasul Naţional şi Tratatul de
geografie a României (vol. I-V).
Iar dacă ne aflăm într-un moment în care veleitarismul îşi manifestă aproape
nestingherit intenţiile de minimalizare a ceea ce a fost şi a ceea ce este (şi suntem),
ducând spre un fel de repetare a istoriei contestatare a anilor ’50, nu înseamnă că
generaţia formată în felul arătat nu trebuie să-şi continue misiunea, îndeplinind,
totodată, datoria de a da „cezarului” ce este al cezarului: recunoaşterea deplină a
trecutului şi recunoştinţa pentru înaintaşi.
158

AGROCLIMATIC RESOURCES IN THE APUSENI MOUNTAINS
Rodica POVARĂ ∗
Key words: agroclimatic resources, ecosystems, phenological phases,
Apuseni Mountains.
Cuvinte cheie: resurse agroclimatice, ecosisteme, faze fenologice,
Munţii Apuseni.
Resurse agroclimatice în Munţii Apuseni. Lucrarea prezintă unele
rezultate ştiinţifice ale proiectului “Posibilităţi de dezvoltare a unei
regiuni tradiţionale din Europa de Est. Studiu de caz: Munţii Apuseni,
România - Identificarea potenţialului ecologic, economic şi social
pentru o dezvoltare regională durabilă”, realizat cu Institutul de
Cercetare a Mediului, Universitatea Albert-Ludwigs Freiburg,
Germania şi Universitatea Spiru Haret Bucureşti, finanţat de către
Ministerul german pentru ştiinţă şi educaţie. Sunt analizate resursele
agroclimatice din perioada de vegetaţie activă (IV-X) şi gradul lor de
favorabilitate pentru dezvoltarea ecosistemelor de păduri, păşuni şi
fâneţe naturale, pe baza datelor meteorologice de la staţiile Câmpeni,
Băişoara, Stâna de Vale şi Vlădeasa, din perioada 1961-2000, a
observaţiilor directe pe teren, a rezultatelor colegilor de proiect şi a
informaţiilor de la localnici, cercetarea având astfel, un puternic
caracter interdisciplinar şi transdisciplinar.
In planning the agricultural system, the climatic specifics of each region
must be interpreted in relation with the crops’requirements, the selection of the
farm animals, the soil cultivation methods, the calendar of the field agricultural
works, the storage and transport of products (Gloyne & Lomas, 1980).
The agriculture of one region largely depends on its natural potential, where
the climate is a key factor, but also on the value of the investments. For a judicious
planning of the agriculture and ensuring rich crops, the whole of the climatic
resources must be known and considered available within the territory in question,
but also the possible climatic and meteorological hazards that may cause heavy
damages (Povară, 2000).
In the case of Apuseni Mountains, especially of the analysed area, the key
climatic element is generally, temperature, and the limiting factor is water. Besides
those, an important part is that of the soils’quality and of the anthropic factor,
which, as observed from going in the field, unfortunately had and has a negative
∗ Spiru Haret University, Faculty of Geography, Bucarest, Romania
159

effect on the environment (forests, pastures, meadows, water resources), through its
degrading and polluting, which is remarkable in Gheţari village, but mostly at
Poiana Călineasa.
160
AGROCLIMATIC RESOURCES
Agroclimatic resources represent the totality of the climatic factors, which,
through their characteristics (specificity, distribution in the latitude and altitude,
intensity, variety) meet or do not meet the bioclimatic requirements of the natural
vegetation (forests, pastures, meadows, hay-fields), of the cultivated one, but also
of the farm animals.
The main target of the research of the agroclimatic resources of the studied
perimeter consists in evaluating and appreciating the favourability degree for a
normal vegetation, in the given fodder species and why not, exceed the feeding
necessity of the local population. Thus, there wouldn’t be necessary to bring basic
food products from long distances and animal breeding should also intensify, as an
income source for the natives thus preventing the ever more marked deterioration
and degrading of the environment through improper exploitation of the land and
forest stock, which leads to the destruction of the whole ecological balance of the
area.
Sunshine duration was analyzed through the mean, maximum and
minimum effective duration as sunshine hours, through the mean, maximum and
minimum monthly number of hour and their total over the whole active period of
vegetation April-October, characteristic years and months, which correspond to
certain phenological phases, as mean and extreme values.
Expressed as mean multiannual value, the effective sunshine duration over
the whole active period of vegetation ranges from 1029,5 hrs. at Câmpeni to
1328,5 hrs. at Băişoara, whereas the highest monthly values are specific to the
months of July and August. The mean number of days with sunshine ranges
between 178,1 at Vlădeasa and 199,5 at Băişoara, and that of the days without
sunshine between 14,5 days at Băişoara and 35,6 days at Vlădeasa. In the analysed
period (1961-2000) the effective sunshine duration displays, however, strong
multiannual fluctuation at high altitudes (Vlădeasa, from 997,3 hrs. in 1978 to
1528,4 hrs. in 2000) and along the mountain slopes situated in the way of the
humid ocean air masses and a more uniform course along the shaded downwind
slopes, where the descending air masses cause the formation of föhn-type catabatic
winds (as for instance at Băişoara), which determines a high frequency of the
sunny days, high temperatures and precipitation yielding small amounts. The
highest effective duration was characteristic to the year 2000, when 1648,8 hrs.
were summed up at Băişoara over the IV-X interval – a record value for the whole
analysed period, and 1528,4 hrs. at Vlădeasa. The monthly number of days with
and without sunshine displays the same as the effective sunshine duration, a large
multiannual variability during the active period of vegetation. The highest number
of sunshine days (205) was recorded in 1982 at Băişoara, and the smallest (100) in

1998 at Câmpeni. As for the number of days without sunshine the extreme values
are: the highest (58) at Vlădeasa in 1998 and the smallest (6) at Câmpeni in 1982.
Thermal resources computed and interpreted by different biological
thresholds characteristic to the vegetal species and by different periods of their
vegetative cycle may render an image of the thermal regime detained by that area
and of the favourability degree to a normal vegetation, function of the thermal
requirements necessary to totally go through the biological cycle. They are
analysed by two important periods: the active vegetation (IV-X) and the
criptovegetation one (XI-III) respectively. Global temperatures or the heat units
(∑ mean T >0°C) in the active period of vegetation of all spontaneous and
cultivated species (IV-X) within the studied perimeter display a severe decrease
with the altitude, as mean multiannual values, from 2752,9 units at Câmpeni to
1311,9 units at Vlădeasa, which discloses the vertical thermal gradient specific to
the mountain area (table 1).
Table 1. Mean and extreme values of the heat units
Date medii şi extreme ale unităţilor de căldură
Meteorological
station
Heat units (∑meanT >0°C) in the IV-X interval
Maxima and Minima and
Mean values
occurrence year occurrence year
Câmpeni 2752,9 3088,5 (2000) 2397,2 (1978)
Băişoara 2092,2 2500,3 (2000) 1751,1 (1978)
Stâna de Vale 1946,7 2080,5 (2000) 1714,9 (1980)
Vlădeasa 1311,9 1650,6 (2000) 954,5 (1980)
The highest values were recorded at the majority of the meteorological
stations in the year 2000, the warmest over Romania, both in the mountain and in
the plain areas. In July and August, when the critical phases occur of floweringfructification
at the majority of the sponteneous and cultivated species, the global
thermal resources were favourable to the biological processes. However, they
varied somewhat which made us also analyse the extreme values in those months.
Of the two months, July is the warmer and August is the colder (table 2)
The useful thermal resources (over certain biological thresholds) for the
growth and development of the vegetal species are rather high at Câmpeni and
decrease with the altitude, being the smallest at Vlădeasa. Considering the mean
multiannual values (table 3) they are favourable to the graminaceae and vegetable
species on meadows and hayfields, to the dominant forest species (Picea abies,
Abies alba, Fagus sylvatica and Acer pseudoplatanus) to vegetables (potato,
cabbage, onion etc.) and insufficient to the cereals (also to the very early maize
hybrids at Câmpeni). However the thermal resources would be sufficient for
cultivating the rye up to altitudes of no more than 1000 m.a.s.l. should an
improvement occur with respect to the supply with organic and mineral substances
of the rendzinic and brune eu-mezobasic soils with thicknesses of over 100 cm.
161

162
Table 2. Extreme values of the heat units in the months with high thermal
requirements
Valori extreme ale unităţilor de căldură în lunile cu cerinţe maxime
Station
July
Maxima/year Minima/year
August
Maxima/year Minima/year
Câmpeni 607,4 (1987) 454,4 (1979) 614,7 (1992) 407,2 (1976)
Băişoara 513,1 (1987) 350,3 (1979) 576,1 (1992) 313,4 (1976)
Stâna de Vale 483,0 (1987) 352,9 (1979) 501,0 (1992) 337,6 (1987)
Vlădeasa 383,0 (1987) 210,2 (1979) 454,1 (1992) 187,4 (1976)
From the meteorological data, but also from data collected from the natives,
there are years when the true winter period prologes sometimes till the beginning
of May, which causes the late resume of the spring vegetative processes specific to
the forest species and a lag of up to 4-5 weeks of the agricultural works (plaughing,
sowing, planting etc.) in the Gheţari village situated at the altitude of 1200 m.a.s.l.
Table 3. Effective thermal resources
Resurse termice effective (medii multianuale)
Meteorological
station
Sums of mean daily temperatures over certain
thresholds
> 5°C > 10°C
Câmpeni 1712,2 809,0
Băişoara 1137,4 414,9
Stâna de Vale 1005,8 325,9
Vlădeasa 528,7 106,0
Hydric resources represent the totality of the liquid precipitation amounts
acumulated in the warm season which have a determining role in the growth and
development of the spontaneous and cultivated vegetation. Their analysis has in
view the degree of ensuring the optimum necessary of precipitation for different
species, monthly during the active vegetation season and in the cold period of the
year, when the snowlayer deposited ensures the water reserve for the vegetation
start. As mean multiannual and monthly values and also over the whole of the
active vegetation interval, precipitation display a distribution and a gradient with
the altitude modified for strictly local reasons of orography and atmospheric
circulation. Therefore the largest precipitation amounts are not specific to the
highest altitudes.
During the active vegetation season, the pluviometric maximum is recorded
in June and July, the largest amounts at Stâna de Vale station situated on the
western slope and over the whole IV-X interval precipitation vary between
502,9 mm at Câmpeni and 1036,0 mm at Stâna de Vale, ranging within the normal
limits of the water requirements of the forest and herbal species. However,
precipitation amounts display a large multiannual variability (figure 1), the

optimum necessary to the normal development of the vegetative processes
(500-1000 mm), function of the requirements of the forest and herbal species,
being ensured in various shares, which determines the variability of the yields.
mm
200,0
180,0
160,0
140,0
120,0
100,0
80,0
60,0
40,0
20,0
0,0
IV V VI VII VIII IX X
Câmpeni
Băisoara
Stâna de Vale
Vlădeasa
Figure 1. Monthly precipitations in the active vegetation season
Precipitaţii lunare în sezonul de vegetaţie activă
PHENOLOGY
In the perimeter of the Gheţar village, the resume of the vegetative processes
by the tree species with falling leaves and by those making up the meadows and the
natural hay fields, usually takes places after 23 rd of April, most of the times at the
beginning of May (information from natives). In this time, the thermal resources
(sums of positive temperatures >0°C) accumulate 35-60 heat units, which allow the
start of the first phenological phases: unbudding in trees and the coming up in the
perennial herbal species. The phenological evolution accelerates with the
temperature rise. Starting with the phenological phases of tillering, stem
elongation, vegetative mass formation in the perennial graminaceae and vegetable
plants from meadows and hay fields (especially leaves), requirements with respect
to temperature rise and became maximum before the earing (heding) and flowering
phases-the most critical in the biological cycle of each species. The maturity of the
hay fields at harvesting is specific to the first ten day period of July and if
harvesting is timely, the second mowing may be obtained at the end of August, as
the thermal resources allow the growth and development of the belonging species
after the first mowing.
The occurrence and growth of the new bud in conferous species (Abies alba
and Picea abies) take place starting from the second ten day period of June, when
the growth of leaves and new offshoots intensifies in the Fagus sylvatica and Acer
pseudoplatanus also.
The agricultural activity on those plants start at the beginning of May
(delayed by about two months with respect to the plain areas), with ploughing and
inserting the stable rubbish, and between 5 and 10 May, potatoes are planted. Most
vegetables are prepared in hotbeds and cultivated outdoor in June.
163

Protective sheets are rarely used. In just one household did I notice tomatoes
and cucumbers cultivated in this way, which on the 19 th of July were undergoing
the phenological phases of flowering-fructification, reaching the maturity
(ripening) phase- as information from natives go. The sun vegetable gardening may
yield very good results and the system must be expanded (Apahidean, 2001).
Large phenological differentions is also remarkable in the vegetation state of
all spontaneous and cultivated species, due to more determined causes, mostly due
to the microrelief, the exposure of slopes, the type, quality and thickness of soils,
the content of organic and mineral substances and mosly due to the capability of
retaining water from precipitation.
From the data supplied by pedologists, the best soil types in Gheţar village,
on which plants vegetate in optimum conditions and where high crops yield are:
the redzines, the lythical rendzines, the brune eu-mesobasic soils, the rendzinic
soils, terra rossa and brune acid soils with depths over 60 cm (Parichi, Stănilă
2005). However, within the dolines, soils are exposed to humidity excess. In these
relief stages, hay fields prevail, made up of water-loving species (Rotar, 1997)
which showed a very good vegetation state, with perspectives for a great yield. The
slopes of the dolines fit best to agriculture and they are mostly turned to good
account through vegetable cultivation.
Conclusions. The agroclimatic resources display a rather high favourability
degree for forest, pasture and meadow ecosystems and would allow the cultivation
of other plant species besides those noticed in the field, especially in the protective
sheets system.
164
REFERENCES
Apahidean, Al. S., Apahidean, Maria (2001), Legumicultură specială, Edit. AcademicPres,
Cluj Napoca.
Gloyne, R. W., Lomas, J. (1980), Lectures note for training class II and class III
agricultural meteorological personell, W.M.O., Geneva, Switzerland.
Parichi M., Stănilă Anca-Luiza (2005),The soils in the Apuseni Mountains. Gârda de Sus.
Gheţari Ocoale-Poiana Călineasa Perimeter, Romania. Klima und Agroklima. Kultera 34,
Albert Ludwigs Universität, Freiburg- Deutschland, pp. 54-59.
Povară Rodica (2003) – Cercetări agroclimatice în Munţii Apuseni. Comunicări de
Geografie, Vol. VI, Edit. Univ. Bucureşti, pp. 141-146, Bucureşti.
Rotar, I. (1997), Cultura pajiştilor, Tipo Agronomia, Cluj Napoca.

CUM L-AM CUNOSCUT PE PROFESORUL V. TUFESCU ŞI CUM
A AJUNS, ÎN 1968-1969, LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
(la 100 de ani de la naştere)
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA
Venirea, deşi târzie şi pentru scurt timp (1968-1973), a profesorului
V. Tufescu la Universitatea din Bucureşti a condus la ridicarea nivelului de predare
şi a prestigiului geografiei economice la secţia de geografie a acestei universităţi.
Trecerea sa de la A.S.E. la geografia bucureşteană a fost pregătită încă din 1964 cu
ocazia unei analize, la nivelul Ministerului Învăţământului, a predării geografiei
economice în învăţământul superior.
M-am hotărât să încerc o asemenea informare-comunicare, deoarece cunosc
bine cum şi cine a făcut această trecere, pe care profesorul V. Tufescu o dorea de
mult (se pare că din 1939, când a avut loc un concurs de conferenţiar, cu mai mulţi
candidaţi, pentru catedra de geografie generală şi antropogeografie). În plus, am
avut şi un alt motiv: în ultimii ani am auzit circulând unele păreri, chiar comunicări
„ştiinţifice”, făcute de geografi „mai tineri”, despre anumite perioade din trecut ale
drumului parcurs de geografia noastră şi de anumiţi geografi, care au avut
contribuţii deosebite în geografia românească, dar care, după unele păreri, erau
invenţii, neadevărate sau preluate din discuţii fragmentare cu anumiţi „atotştiutori”.
În ce mă priveşte, am cunoscut direct, am activat sau am interrelaţionat mult
timp cu cei mai mulţi dintre acei profesori, urmaşi direcţi sau indirecţi (cei din
Şcoala Ieşeană) ai lui Simion Mehedinţi, ai concepţiei sale şi ai unei geografii cu
rădăcini în şcolile franco-germane. Ba chiar i-am apreciat pe aceşti profesori,
într-un articol despre N. Al. Rădulescu (volume omagiale, 1999; 2000), ca
„patriarhii geografiei româneşti”, urmaşi demni ai „întemeietorului” care a fost
Simion Mehedinţi. Aproape toţi aceştia mi-au fost profesori sau îi întâlneam la
seminarii şi sesiuni ştiinţifice, cu care am colaborat în diferite comisii, cum a fost
cea din 1964, cu un mare răsunet. Acea comisie a realizat o analiză amănunţită a
conţinutului şi predării geografiei economice universitare. Insist asupra acesteia,
deoarece concluziile rezultate au deschis calea readucerii în învăţământul superior
a lui N. Al. Rădulescu (la Craiova), mai apoi a lui N. Popp (la Suceava), a lui
M. Peahă (la Constanţa), dar şi a lui V. Tufescu la Universitatea din Bucureşti.
Comisia a fost propusă de subsemnatul, în calitate de director al Direcţiei
Universitare din Ministerul Învăţământului şi aprobată de profesorul Jean Livescu,
adjunct de ministru şi fost rector, bun cunoscător al situaţiei geografiei economice
bucureştene. Comisia a fost formată din conf. C. Herbst, conf. I. Rădulescu,
profesor I. Şandru şi, secretar, conf. V. Gârbacea (de la Cluj). Raportul predat a
fost slab, dar laudativ în stilul timpurilor de atunci, iar profesorul Livescu l-a
165

espins. Am propus o a doua comisie formată din V. Mihăilescu, N. Al. Rădulescu,
Victor Tufescu, I. Şandru şi V. Gârbacea. Noul raport a fost acceptat şi dezbătut
într-o adunare mai largă, condusă de J. Livescu, propunându-se şi unele măsuri
(materialele au fost publicate, în parte, în revista „Lupta de clasă”, nr. 12, 1964,
p. 42-56). În fapt, concluziile, deşi se refereau la geografia economică în general,
vizau în mod special geografia bucureşteană, cea mai politizată pe atunci, unde a şi
urmat o perioadă de „contraatacuri” din partea celor care, încă, „stăpâneau”
geografia de la Universitatea din Bucureşti.
Înainte de a arăta cum s-a făcut mutarea profesorului V. Tufescu de la A.S.E.
la Universitate, doresc să arăt, pe scurt, cum l-am cunoscut şi de ce îl apreciam în
mod deosebit.
L-am cunoscut din cărţi, încă din vremea studenţiei, dar şi mai apoi, pe vremea
cât am stat la profesorul T. Moraru din Cluj, care discuta des cu noi despre profesorii
bucureşteni daţi afară din învăţământ. Revenit la Bucureşti, l-am cunoscut şi
personal, ba chiar am colaborat cu dânsul la trei manuale de liceu: Probleme
fundamentale ale Terrei (1978, coautor şi O. Mândruţ), Geografia mediului
înconjurător (1978, coautor şi A. Ardelean) şi Geografia economică şi a populaţiei
(1979, coautor şi I. Velcea).
Pentru prima dată m-au frapat în mod deosebit schiţele panoramice ale lui
V. Tufescu, care dominau multe din lucrările sale ştiinţifice; acestea erau simple,
dar extrem de clare; o schiţă a sa valora cât 2-3 pagini scrise. Pe acea vreme, schiţa
panoramică era o metodă geografică mult apreciată; au practicat-o şi alţii, ca, de
exemplu, P. Coteţ, Gh. Niculescu, chiar G. Vâlsan sau subsemnatul (vezi Ţara
Lăpuşului), dar niciunul nu a ajuns la perfecţiunea lui Tufescu. Am aflat, mai
târziu, că se remarcase la desen încă din liceu.
M-au mai impresionat stilul extrem de clar şi precis al lucrărilor sale, ca şi
legătura strânsă între geografia fizică şi cea economică, iar ceva mai târziu, partea
direct aplicativă a geografiei. Această unire perfectă între geografia fizică şi cea
economică nu a fost depăşită de nimeni până azi. Aici era vorba şi de o îmbinare a
pregătirii sale la Universitatea din Iaşi, cu înclinare spre geologie, de absolvirea şi a
unei facultăţi de drept, de însuşirea concepţiei lui Simion Mehedinţi şi a celei lui
Emm. de Martonne, de însuşirea unei metodologii proprii, ca şi de munca imensă de
teren efectuată continuu între 1951 şi 1956, când a fost înlăturat de la A.S.E., iar
cursul său de geografie fusese luat de un negeograf cu „puteri” mari în A.S.E.
(Haşieganu).
În legătură cu „omul” şi „dascălul” Tufescu, m-au mai mişcat şi alte două
fapte care, par „mici”, dar spun mult. Prima o reprezintă unitatea şi legăturile
amicale sincere dintre toţi „patriarhii” de atunci ai geografiei româneşti. Ei s-au
ajutat unii pe alţii pentru a fi plasaţi pe un post de geograf atunci când au fost scoşi
din învăţământ. Un singur exemplu: T. Morariu, pe un nume fals, îi trimitea bani
doamnei Tufescu atunci când soţul său a fost închis (1955-1956); era un curaj ieşit
din comun în acele timpuri. Un al doilea aspect: venit la Universitate, în toamna lui
1968, ori de câte ori un tânăr îşi promova doctoratul, indiferent la cine, profesorul
Tufescu îi trimitea câte o scrisorică de felicitări redactată cu scrisul său frumos, cu
litere de tipar.
166

Şi acum, cum a venit la Facultatea de Geografie din Bucureşti? Era, pe
atunci, rector prof. Gh. Mihoc, mai apoi preşedinte al Academiei. Lucrase şi dânsul
la A.S.E. şi îl cunoştea bine pe prof. Tufescu. Am discutat cu rectorul Mihoc,
despre o asemenea aducere a profesorului Tufescu încă după analiza amintită din
1964. Am promovat cu uşurinţă această discuţie la indicaţia prof. J. Livescu
privind schimbarea procedurilor Examenului de Stat (licenţă), dar şi prin faptul că
mai apoi un nepot al meu se căsătorise cu o nepoată a profesorului Mihoc (la nuntă,
undeva la ţară, am fost împreună). Problema lui Tufescu s-a pus mai acut spre
sfârşitul mandatului de rector al profesorului Mihoc. Acesta l-a chemat pe şeful
catedrei de Geografie Economică (conf. C. Herbst), şi i-a propus să solicite în scris
aducerea prof. V. Tufescu. Acesta nu a vrut, propunându-i rectorului să fie adus la
una din catedrele de geografie fizică 1) . Profesorul Mihoc m-a consultat şi i-am
propus următoarea soluţie: „C. Herbst era conferenţiar (nu avea doctoratul), dar
postul său era de profesor; spuneţi-i că scoateţi la concurs postul de profesor şi, pe
acest post, va concura şi V. Tufescu”; i-am dat însă şi o altă soluţie: „Propuneţi în
scris scindarea catedrei în două, la una din ele să fie şef de catedră V. Tufescu”.
C. Herbst, constrâns, a procedat în consecinţă. Aşa a venit V. Tufescu la
Universitatea din Bucureşti.
Este drept că „în 1973, la împlinirea vârstei de 65 ani, a fost pensionat,
rămânând profesor consultant”, dar nu „fără a i se acorda posibilitatea prelungirii
activităţii didactice” (cum scrie, printre alţii, Veselina Urucu într-o lucrare din anul
2000), deoarece legea pensionării se respecta pentru toţi, prelungiri până la 70 de
ani primeau atunci numai academicienii, ceea ce V. Tufescu nu era. Meritele sale
în acest ultim sens i-au fost recunoscute însă după 1990. Azi, la aniversarea a 100
de ani de la naştere, îl omagiem şi în această calitate, de adevărat academician
(pentru că mai sunt, sau vor să devină, unii, şi dintre cei neadevăraţi).
1)
Vezi structura catedrelor în „Analele Universităţii Bucureşti – geografie”,
anul XVIII, 1969, p. 74-75.
167

168

ARTICOLE DIN PUBLICISTICA
PROFESORULUI GRIGORE POSEA
169

170

SISTEMUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC ŞI UNITATEA
DE NEAM, DE LIMBĂ ŞI STATALĂ A POPORULUI ROMÂN ∗)
Cuvinte-cheie: Domeniul Carpato-danubiano-pontic
Mots clés: le domaine géographique carpato-danubiano-pontique
Grigore POSEA
Le système carpatho-danubiano-pontique et l’unité de genèse et
langue et d’état du peuple roumain. Le peuple roumain et la
Roumanie représentent une île de latinité parmi des populations à
dominante slave. De l’unité et la continuité génétiques des Roumains,
les historiens et les linguistes ont déjà bien témoigné. Cet article
s’attache à l’étude du facteur géographique qui représente le support
de l’unité culturelle des Roumains – le support carpato-danubianopontique.
Ce milieu géographique comporte une série de traits particuliers, qui
se sont imposés dans leur rapport avec les gens et ont ainsi contribué à
la création d’un socio-géo-système cohérent et spécifique. Au premier
plan, il faut remarquer la forme de cercle des Carpates roumains et
leur structure géologo-morphologique. Sous l’angle de la forme et de
la structure, les Carpates roumains représentent une unicité géomorphologique
de la Terre. Ces montagnes ont imposé, à l’extérieur et
à l’intérieur du cercle un domaine complexe – le Domaine carpatodanubiano-pontique
– comme structure générale radial-concentrique,
étendu jusqu’aux fleuves Tisa, Danube, Nistru et la Mer Noire. C’est
sur ce domaine que s’est agglutiné le premier Etat – La Dacie. Ce
domaine s’est structuré au centre d’un territoire de steppe – la steppe
russe qui, sans la barrière des Carpates, aurait été contiguë avec la
steppe hongroise (pusta). Les Carpates ont interrompu cette continuité
tout en y instaurant un nouveau milieu géographique du type
montagneux disposé à niveaux, avec des collines tout autour, des
plateaux et des plaines à l’extérieur. Les montagnes sont fragmentées
en longueur et en largeur, avec beaucoup de pas et plus de 300
dépressions intérieures – propices à l’habitation – mais d’une manière
différente par rapport aux steppes. C’est dans ces montagnes que les
Daces, les ancêtres des Roumains, ont érigé les premières forteresses
dont la plus importante – Sarmizegetusa. Ce domaine territorial est
relativement clos et pourvu d’échelles circulaires complémentaires
∗)
Articol publicat în volumul Marea Unire şi idealurile naţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine 1993, p. 53-76. Ceva similar a apărut în „Terra”, nr. 1-2, 1992
(Le système geographique Carpato-danubiano-pontic et l'état de la nation, de la langue du
peuple roumaine, sau, în 1994, în Revista „Academica”, an IV, nr. 3 (39), p. 19 (şi 21).
171

172
segmentées de façon longitudinale en vallées radiales, ce qui a entraîné
une circulation humaine isomorphe, des Carpathes et de l’intérieur des
Carpathes (la dépression de Transylvanie) vers les limites du domaine,
c’est-à-dire jusqu’au Danube, la Mer Noire, les fleuves Nistru et Tisa
mais aussi inversement, de ses confins vers les Carpathes et la
Transylvanie. Ainsi, la dépression de Transylvanie est devenue le centre
unificateur de langue, de genèse et culturel des Daces et puis des
Roumaines; c’est de là qu’irradiait, à travers l’espace carpathodanubiano-pontique
l’entière unité socio-économique du pays.
Lors des incursions d’autres populations sur ce territoire, de
l’extérieur du domaine, les habitants de l’espace carpatho-danubianopontique
se retiraient vers où dans les Carpathes, où il «résistaient»,
puis en sortaient, en temps de paix. Les populations envahissantes
n’étaient pas adaptées à ce type de géographique (à l’exception des
Romains) et elles ne s’aventurait pas trop dans les montagnes. Ceux
qui y demeuraient devaient s’accommoder avec nouvelles conditions
et ainsi se laissaient-ils assimilés par les indigènes et intégraient les
coutumes et la langue locales (à l’exception, une fois de plus, des
Romains).
La formation de l’Etat Dace a été en quelque sorte facilitée par la
géographie de ce territoire, et la grande Union de la Roumanie
(1918-1920) a représenté une victoire de la géographie sur une histoire
injuste, car le peuple roumain et sa langue existaient déjà depuis près
de 2000 ans, dans une cohérence veillée par les Carpathes.
Certes, au XXIe siècle, le problème des rapports entre ce domaine
géographique et ses habitants devra être repensé à nouveaux frais.
Mais il n’y a pas de doute qu’il sera pensé selon les réalités de la
communication rapide entre les gens et, en grandes lignes, selon les
effets de la globalisation et l’harmonisation intelligente entre l’homme
et son milieu, des rapports remarqués par les aptitudes à mettre en
place de nouveaux savoirs sur le développement durable. Le début de
l’exploitation de ce domaine doit être réalisé par un tourisme varié et
intensif, aidé par l’infrastructure et le professionnalisme, qui
entraînerai des activités industrielles, de l’agriculture écologique etc.
Unele precizări de început
Cu ocazia aniversărilor festive ale marelui act naţional al Unirii sunt
solicitaţi să expună comunicări, să scrie articole etc., cu precădere sau numai,
oameni politici, istorici şi filologi. Lipsesc, aproape cu regularitate, geografii. Se
evocă înţelepciunea şi vrednicia unor conducători, a unor politicieni, a unui rege
etc. ... şi este normal; se preamăreşte vitejia neamului, sau înfăptuirea de o clipă a
lui Mihai Viteazul şi intenţiile altora ca el, ... ceea ce este în adevăr o datorie
patriotică; se aduc argumente lingvistice sau de alt ordin în favoarea unităţii de
neam ori de limbă, ... ceea ce reprezintă, iarăşi, realităţi de necontestat etc. Dar, se
uită geografia patriei, se uită binecuvântarea acestui teritoriu al ţării, Spaţiul
carpato-danubiano-pontic, ce ne-a unit cu permanenţă sub orice vremuri, pentru
că aşa este structura sa unitară, şi pentru că ne-a obligat necontenit să ne lipim de el

cu toată fiinţa neamului, pe oricare colţişor al său. În 1918 s-a unit nu numai
neamul, care în fapt era de mult unit, ci mai ales Ţara sau Pământul strămoşesc
care, unitar de la natură, s-a scuturat şi el de stăpâniri străine, formându-se statul
naţional România Mare. A fost o unire administrativ-politică şi geopolitică, ce
venea să contureze forma normală a unui conţinut naţional şi teritorial care erau
unitare de milenii. Şi, cea mai bună dovadă este faptul că Unirea s-a făcut, nu prin
război şi dictat, ci prin voinţa majoritară a locuitorilor tuturor părţilor acestui
pământ. Acest act, semnificativ, l-a făcut pe cel mai mare geograf al vremii şi
expert la Conferinţa de pace de la Paris, francezul Emm. de Martonne, să exprime
câteva concluzii celebre, din care cităm:,,... noua Românie ni se înfăţişează nu ca
un stat născut din fantezia diplomaţilor, nu ca un stat fabricat în virtutea unui
principiu abstract, ci… capătul logic al unei evoluţii”, sau „întregirea României a
reprezentat o mare victorie a geografiei asupra istoriei nedrepte”.
În cele ce urmează încercăm să aducem unele dovezi din care să rezulte că
structura geografică a Spaţiului Carpato-danubiano-pontic a impus sau a orientat cu
permanenţă spre unitate întreaga viaţă economico-socială şi politică ce se desfăşura
pe suprafaţa sa, indiferent de conjuncturile istorice care puteau frâna tendinţele de
unire, dar nu le puteau elimina. Poporul ce s-a aşezat dintru început pe acest spaţiu
geografic unitar, strămoşii dacilor şi dacii, s-a legat organic, în sistem, cu
teritoriul şi a prins rădăcini perene care au transmis, generaţie după generaţie,
unitate economică, de limbă, etnică culturală etc., indiferent de cei veniţi din alte
părţi şi suprapuşi momentan de către istorie.
Pe de altă parte, studiul de faţă doreşte să se încadreze şi să continue, de pe
poziţii noi, preocupările geopolitice româneşti începute mai ales de S. Mehedinţi,
C. Brătescu, M. David, V. Mihăilescu, V. Tufescu, T. Morariu ş.a. O anume
perioadă, după cel de-al Doilea Război Mondial, acest tip de studii a fost ocolit,
atât pe plan mondial, cât şi la noi. Cauza: compromiterea termenului de
geopolitică, prin elaborarea unor false studii de către geopoliticienii hitlerişti şi
confundarea „discursurilor” geopolitice cu ştiinţa geopoliticii. Azi însă termenul
este tot mai mult folosit şi exprimă, cu precădere, raporturile dintre factorii
geografici (fizici, umani şi economici) şi acţiunile sau situaţiile politice din cadrul
unei ţări, sau dintre state şi strategiile care vizează modificarea sau menţinerea, prin
diferite mijloace, a relaţiilor dintre oamenii care locuiesc un anume teritoriu şi
statul din care fac parte, sau faţă de diverse forţe politice, sau faţă de alte state.
Aceste raporturi se referă, sau se pot referi, la tot ce există pe spaţiul respectiv şi
care poate îmbrăca un caracter geografic (adică prezintă aspecte diversificate
teritorial, în funcţie de anumiţi factori, ceea ce înseamnă, concret, că poate fi
cartografiat sau trecut pe o hartă) şi poate fi analizat într-un mod cât mai obiectiv,
critic şi chiar polemic, în funcţie de diversele strategii (sau pentru a elabora
strategii) aplicate (sau susţinute) de diverse partide, personalităţi, sau de către State.
Deşi cu nuanţă geopolitică, studiul nostru nu evidenţiază anumite strategii
necesare unei perioade sau unui moment, ci încearcă să contureze şi să explice, cu
argumente ştiinţifice, o caracteristică de bază a sistemului geografic Carpatodanubiano-pontic,
aceea de structură unitară, concentrică, radiară şi
complexă, ce a orientat cu permanenţă toate activităţile principale socio-
173

economice şi chiar politice desfăşurate pe teritoriul său spre o permanentă
unificare şi unitate, timp de peste 2000 de ani. În toate condiţiile evoluţiei istorice,
chiar când părţi din acest teritoriu al sistemului au fost ocupate de alte state,
tendinţele unificatoare economice şi etnice au funcţionat în permanenţă, sorgintea
lor materială fiind tocmai structura sistemului geografic, care se impunea şi
sociosistemului suprapus.
Introducere în problemă
Unitatea de limbă, ca expresie a unităţii neamului românesc este un fapt
evident şi nimeni nu-1 mai contestă azi decât cu riscul de a deveni ridicol
(M. Lobză, 1991). Că această limbă română este latina şi provine din lumea
romană contopită cu dacii localnici (unitari şi ei ca popor şi stat) este iarăşi un
adevăr.
De asemenea, istoria stă martoră că unitatea etnică, lingvistică şi statală a
românilor nu s-a înfăptuit prin cuceriri şi forţă. Ea, unitatea, a venit de la sine, ca
o necesitate existenţială, unificarea fiind o tendinţă permanentă a tuturor
locuitorilor stabiliţi pe domeniul geografic din interiorul şi exteriorul cercului
carpatic românesc. Economia, limba, spiritualitatea, modul de organizare etc. erau
sau tindeau permanent să devină unitare pe întregul teritoriu, chiar dacă toate
acestea se renovau periodic şi se adaptau unor condiţii externe. Renovarea devenea,
şi ea, în ultimă instanţă, totală şi unitară. Tendinţa de unificare s-a afirmat
neîncetat timp de peste două milenii, depăşind şi cele mai potrivnice acţiuni
venite din exterior, de destrămare, de „deznaţionalizare”, de amputare a unităţii
statale. Românii au supravieţuit unitari celor mai teribile şi mai dense valuri
migratoare ca şi celor mai perfide dorinţe şi jocuri „diplomatice” ale fostelor
imperii vecine.
Suntem deci o insulă de latinitate, un stat „latin”, naţional-unitar (89,4%
români, în 1992), ce fiinţăm astfel de peste 2000 de ani, plasaţi între neamuri de
altă origine, venite din alte părţi în timpul migraţiilor. Am participat la toată istoria
continentală. Suntem, alături de alte câteva popoare europene, o sinteză regională
a istoriei Europei, derulată cu permanenţă pe o anume entitate geografică, adică în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. Istoria noastră a fost mereu legată de acest
pământ, dar (vrând sau nu) şi de toate evenimentele istorice de pe continent şi
uneori chiar mai de departe.
Cum ne-am menţinut şi încă aşa de unitari, în acest perimetru înconjurat
total de alte neamuri, adesea, cu tendinţe acaparatoare? Este o întrebare pe care şi-o
pun mai ales străinii. Este o întrebare de istorie, de lingvistică etc., dar şi de
geografie şi de cultură generală universală. Răspunsul este deci complex, dar clar:
ne-am născut şi ne-am menţinut ca sinteză a unor cauze multiple şi a unei istorii
permanent zbuciumate, care se derulau pe un sistem teritorial unitar şi care
impunea înrădăcinarea în Carpaţi, permanenţă şi unitate în toate. S-au dat
totuşi şi răspunsuri nereale, reflectând interesele expansioniste care au dominat
uneori istoria anumitor state cel puţin în ce ne priveşte. S-a ajuns până la a ne face,
pe noi, „expansionişti”, „cuceritori” etc. (ne-am cucerit, adică, propriile noastre
teritorii, pe care fiinţăm de peste două milenii).
174

Cercetătorii care au contribuit la explicarea poziţiei şi unităţii noastre ca
neam şi stat aparţin diferitelor ştiinţe. Istoricii au dovedit, inclusiv arheologic,
continuitatea noastră de la daci şi până azi, pe tot spaţiul din interiorul şi exteriorul
Carpaţilor româneşti. Filologii demonstrează unitatea limbii, latinitatea ei,
procesul formării între secolele III-VII, ca şi cauzele apariţiei unei limbi române,
diferită de latina populară a imperiului şi de alte limbi latine (vezi de exemplu,
Gh. Ivănescu, 1991) ş.a.
Geografii adaugă elemental material de bază al permanenţei şi al
tendinţei continue spre unificare. Este vorba de caracterele Domeniului carpatodanubiano-pontic,
de teritoriul românesc, ca sistem spaţial-geografic de nivel
regional, pe care s-a suprapus sociogeosistemul dacilor şi apoi al românilor. Pe
scurt, putem spune despre sistemul spaţial carpato-danubiano-pontic că dacă, după
retragerea armatelor şi administraţiei romane (anul 271), nu ar fi existat Cercul
carpatic românesc şi toate structurile geografice legate de el într-un sistem
teritorial, nu s-ar fi născut şi nu ar fi persistat aici nici poporul roman – dac şi
latin; daco-romanii, rămaşi în Dacia, ar fi fost alungaţi, şterşi, „deznaţionalizaţi”
de valurile migratoare, aşa cum s-a întâmplat pe spaţiile vecine nouă, cu structuri
geografice mai „deschise”.
Caracterele sistemului geografic carpato-danubiano-pontic
Dacii şi românii, ca şi formaţiunile lor statale, s-au conturat ca popoare
unitare pe sistemul teritorial al Coroanei carpatice şi pe unităţile din jur
subordonate genetic şi funcţional, acestuia – Domeniul carpato-danubiano-pontic.
Legătura strânsă a dacilor de Carpaţi a fost sesizată de antici prin formula
„inhaierent montibus Dacii”. Geto-dacii s-au desprins de timpuriu din masa tracică,
evoluând mai rapid şi formând un popor aparte tocmai pe acest teritoriu, iar statul
lor, Dacia, a împrumutat forma rotundă a domeniului. În continuare, Dacia s-a
romanizat în întregime, deci tot unitar, chiar dacă unele părţi nu au fost ocupate.
După anul 271 şi până în secolul al VII-lea inclusiv, în faţa presiunilor unor
popoare migratoare, se formează, pe acelaşi teritoriu dacic, poporul român şi
limba sa, de sorginte latină. Aici, românii se organizează mai întâi în obşti, apoi
în formaţiuni politico-administrative mai mari, cnezate, voievodate, ţări, toate
sprijinite pe Carpaţi şi cu permanentă tendinţă de unificare. În 1918 se realizează,
prin voinţa naţională, şi nu prin lupte, Marea Unire; acum, România capătă
aceeaşi formă rotundă ca şi Dacia, ca şi Domeniul carpato-danubiano-pontic.
Oricât ai vrea să negi realitatea şi rolul geografiei Carpaţilor în permanenta
tendinţă de unire a poporului ce-i locuieşte, legăturile sunt evidente, căci durează
de peste 2000 de ani; ele se cer doar precizate şi explicate. Aşadar, selectăm câteva
caracteristici geografice ale Domeniului carpato-danubiano-pontic, care au avut şi
au repercursiuni social-economice în ce priveşte impulsul spre unitate.
1. Carpaţii Româneşti reprezintă un sistem local muntos de formă
circulară; geografii şi istoricii antici, care au sesizat această formă specifică, au
definit-o ca o Corona muntium.
2. În procesul genezei şi evoluţiei sale, acest sistem a generat, în jurul său, şi
alte familii de forme majore (dealuri, podişuri, câmpii) cu care constituie,
175

împreună, un domeniu regional – Domeniul carpato-danubiano-pontic. El se
dispune în trepte concentrice, până la Dunăre şi Marea Neagră, având aceeaşi
formă de cerc, cea mai rezistentă în raport cu tendinţele distructive exterioare.
3. Carpaţii reprezintă deci nucleul genetic şi promotorul evoluţiei
Domeniului, iar sub aspectul structurii geografice, coloana sa vertebrală.
4. Sistemul muntos are în interior un areal mai coborât, o depresiune-podiş,
care îi evidenţiază şi mai bine aspectul de coroană; este Depresiunea
Transilvaniei, ce funcţionează ca şi centru al său şi al domeniului.
5. Cercul muntos se compune din segmente şi verigi cu structuri locale
foarte variate (Carpaţii Orientali, ai Curburii, Apusenii etc., sau, pe plan mai
restrâns, apar unităţi mai mici, dar diverse şi ele, cum ar fi: depresiuni şi masive
cristaline, vulcanice, de fliş, calcaroase ş.a.); altfel spus, Carpaţii prezintă o mare
fragmentare, un spaţiu larg de aerare, multe discontinuităţi, care permit legături în
toate direcţiile. Ei au, de asemenea, multe văi transversale şi înşeuări largi de
culme, sau culoare transversale (Rucăr-Bran, Mureş, Timiş-Cerna etc.), toate facilitând
o circulaţie transcarpatică densă. În niciun loc nu apare un zid continuu şi masiv,
greu de trecut şi inospitalier (cum apare, de exemplu, în Alpi, în Anzi etc.).
6. Chiar mai mult, între masivele muntoase se interpune o plasă de
depresiuni (circa 340) şi văi largi interioare, ordonate obişnuit în reţele orientate
transversal sau longitudinal faţă de mersul coroanei muntoase, care formează un
adevărat subsistem circular carpatic de autoreglare (Gr. Posea, 1977). Pe
văi şi prin depresiuni se canalizează şi se reglează, în sistem. eroziunea şi
transportul, sau circulaţia materiei şi a energiei.
7. Sub aspect altimetric, Carpaţii Româneşti sunt scunzi: între 600 şi 2.500 m,
cu o altitudine medie de numai 840 m, iar 90% din suprafaţa lor se află sub 1.500 m. În
plus, masivele şi culmile muntoase sunt retezate de întinse suprafeţe de pediplenă,
iar pe văi apar umeri şi trepte de tipul glacisurilor şi teraselor.
8. Carpaţii au impus întregului Domeniu o dispunere etajată, simetrică şi
complementară a treptelor de relief şi a bogăţiilor de sol şi subsol (păşuni, păduri,
livezi, viţă de vie, arături, minereuri, sare, petrol etc.).
9. Poziţia cercului carpatic în Europa Centrală, la locul de interferenţă a
principalelor climate ale continentului, alături de sistemul muntos în sine, a
determinat şi o structurare radiar-concentrică a tuturor elementelor fizico-geografice
(topoclimate, hidrografie, soluri, vegetaţie etc.) pe întregul Domeniu,
conformă cu formă de coroană a munţilor şi cu influenţele diverse ale climatelor
externe. Toate aceste influenţe au impus o şi mai mare diversificare, dar şi o mai
mare unitate structurală, funcţională şi de autoreglare a întregului Domeniu. De
exemplu, în lipsa Carpaţilor, aici s-ar extinde stepele nord-pontică şi panonică;
existenţa munţilor a determinat nu numai o etajare concentrică de păduri, soluri,
climate etc., dar şi diferenţieri între etajele din Est sau Vest, între cele din interior
sau exterior ş.a.m.d.
Toate aceste asocieri, închegate pe fondul iniţial al cercului carpatic, au
format un tot nou, un Domeniu complex şi unitar, interpus între stepa rusească
şi cea panonică, între specificul balcanic din sud şi cel al Europei sud-baltice din
nord.
176

A apărut aici această discontinuitate europeană frapantă, marcată de
pământul pe care s-au plămădit dacii şi românii, cu caractere total diferite de cele
vecine, dar cu care se leagă şi se interferează tranzitoriu, ca de orice mediu extern
în care te dezvolţi. De aceea, teritoriul românesc nu este nici balcanic, nici
central-european, nici est-european; este el însuşi (ca şi românii), carpato-danubiano-pontic
şi vecin cu toate cele amintite.
10. În sinteză, rezultă că structura geografică a Carpaţilor este total diferită
de cea a lanţurilor alpine, formând un tip aparte montan, tipul carpatic
(Gr. Posea, 1981). Ca urmare, diferă şi funcţionalităţile lor fizice şi socio-economice
şi tocmai în aceasta constă particularitatea spaţiului românesc în ce priveşte
raportul dintre pământ şi popor. Particularitatea respectivă, provenită din geneza şi
evoluţia reliefului şi a peisajului, este explicată cauzal prin aportul cercetării
geografice.
Cauza iniţială a acestei particularităţi derivă din numărul de microplăci şi
plăci terestre care, pe un spaţiu restrâns, au interacţionat variat la realizarea
munţilor Carpaţi şi apoi a întregului Domeniu. Fiecare aliniament de coliziune
dintre două microplăci vecine a creat câte un segment muntos diferit şi de
complexitate variată. Dar aspectul cel mai important constă în aceea că microplaca
transilvană a ajuns în final într-o poziţie centrală, ea ciocnindu-se, pe toate laturile
sale, cu toate celelalte microplăci, dar în mod variat şi în faze diferite. Ca urmare,
segmentele muntoase, foarte diverse, ce au apărut pe marginile ei, s-au ordonat, în
timp, sub forma unei coroane, cu largi trepte simetrice spre interior şi către
exterior. În felul acesta au apărut, mai întâi, marea diversitate carpatică, apoi
unitatea sa într-un sistem de tip cerc şi, în fine, Domeniul carpato-danubiano-pontic,
care este şi mai complex, dar şi mai unitar. Este vorba, deci, de un tip aparte de
„lanţ” muntos, tipul carpatic-circular.
Dar, structura şi funcţionalităţile acestui cerc muntos nu pot fi înţelese decât
împreună cu Depresiunea Transilvaniei şi cu unităţile subordonate din jur, cu care
formează Domeniul Carpatic. În acest sens amintim numai că fiecare segment
muntos a determinat lângă sine, atât spre Transilvania, cât şi spre exterior (până la
Dunăre şi Marea Neagră), alte tipuri de dealuri, de podişuri şi de câmpii. Şi acestea
au fost reunite, la rândul lor, în trepte circumcarpatice, ca şi Carpaţii, formând
împreună, dar sub comandă carpatică, Domeniul carpato-danubiano-pontic. În
acest sistem geografic nou, Depresiunea Transilvaniei a preluat funcţia de loc
central, iar Carpaţii pe aceea de coloană vertebrală.
Structura radiar-concentrică a Domeniului a fost diversificată printr-o plasă
de depresiuni (în total, peste 600), dispuse şi ele în cercuri interne, inter sau
extracarpatice, precum şi de o reţea de văi tot radiar-concentrică.
Geosociosistemul carpato-danubiano-pontic, sau dacic şi românesc
1. Peste sistemul fizico-geografic amintit s-a suprapus, din paleolitic, dar
mai ales începând cu epoca bronzului (circa 2000 î.e.n. când în Europa sunt atestaţi
tracii), o populaţie ceva mai densă. Viaţa acestora s-a organizat treptat în contextul
sistemului informaţional pe care l-a stabilit de-a lungul timpului cu mediul
geografic respectiv. În acest proces îndelungat, spaţiul carpatic de la nord de
177

Dunăre şi-a impus, lent, dar cu permanenţă, particularităţile sale de sistem, în
raport cu populaţia ce îl exploata. Ca urmare, din marea masă a tracilor se
conturează aici, cam din secolul al VIII-lea î.e.n. (cultura Basarabi), un neam
aparte, daco-geţii. Ei se unifică statal, pentru prima dată, sub regele Burebista
(82-44 î.e.n.), având drept centru politic şi religios muntele Cogaionon din Carpaţi
(citat de Strabo, în Geografia VII), şi apoi sub Decebal (87-106). Limitele Daciei se
întindeau de la Dunăre până în Carpaţii Păduroşi şi de la Tisa la Hypanis (Bug) şi
Marea Neagră (vezi Dicţionar de istorie veche a României, 1976). Închegarea
unui sociosistem unitar dacic, suprapus aproape exact pe geosistemul carpatic,
evidenţiază, mai bine, pe de o parte, limitele geosistemului „natural” şi
particularităţile lui funcţionale, dar, pe de altă parte, şi elementele geografice
definitorii ale Domeniului şi ale geosociosistemului spaţial nou creat: Carpaţii,
Dunărea şi Marea Neagră (Pontus Euxinus).
2. Geosociosistemul dacic, carpato-danubiano-pontic, odată creat, se va
diversifica mereu, de-a lungul istoriei, prin noi şi noi structuri locale şi funcţiuni,
care îi vor întări permanent unitatea, căci totul aici se naşte şi creşte structurat
într-un cadru general sistemic, în care obligatoriu „orice se leagă cu orice”.
Geosistemul impune sociosistemului o tendinţă permanentă spre unitate prin
legăturile complexe de tip informaţional create între om şi mediul său de viaţă.
3. Dar, în sociosistem acţionează, pe lângă elemente date, sau logice (naturale
sau sociale), şi altele, impuse sau dictate (de interesele unor grupuri, sau unor
căpetenii) din interior sau din mediul exterior (în cazul nostru, state şi popoare vecine).
Din acest punct de vedere este de subliniat că, dacă elementele interioare au avut şi au,
în marea lor majoritate, funcţiuni permanent unificatoare pentru întregul
geosociosistem, elementele externe au avut mai ales tendinţe destabilizatoare.
Este vorba de poziţia noastră geopolitică, ce ne-a fost mai mult defavorabilă,
„în calea răutăţilor”, cum spunea unul dintre primii cronicari români. Învecinaţi cu
imperii totdeauna cu interese hrăpăreţe, organizarea noastră politico-administrativă
a suferit continuu îmbucătăţiri şi reunificări, dictate din exterior. Ceea ce nu s-a
putut distruge însă, deoarece funcţiona legic, a fost unitatea sau legătura cu
teritoriul care a născut şi permanentizat şi unitatea noastră de neam şi de limbă;
căci structura teritoriului a orientat întreaga noastră circulaţie (de oameni, bunuri,
idei), sub orice fel de stăpânire externă, către unitate totală, inclusiv teritorială.
Aşa se face că geosistemul dacic s-a perpetuat în cel romano-dacic, iar acesta în cel
românesc, cu toate intervenţiile nefaste ale imperiilor vecine (roman, turc,
maghiaro-austriac, rus sau sovietic), sau ale unor populaţii migratoare.
Să vedem, în continuare, care anume caractere geografice s-au impus cu
precădere în viaţa economico-socială, a poporului carpato-danubian.
Principalele caractere socio-economice ale sistemului geografic carpatoponto-danubian
Rolul caracterelor geografice ale pământului nostru în viaţa şi istoria
poporului român a fost variat şi sinuos. El se remarcă însă cu claritate şi
permanenţă în mai multe direcţii, confirmate de istorie, între care şi unitatea de
neam, limbă, cultură şi economie.
178

1. Întregul spaţiu a oferit de timpuriu condiţii bune de habitat şi de viaţă
permanentă, inclusiv (şi, pentru anumite perioade, mai ales) în Carpaţi şi
Subcarpaţi. În munţii noştri, 23% din spaţiu este ocupat de depresiuni, la care se
adaugă alte terenuri plate – terase, umeri şi suprafeţe de eroziune (ca în Munţii
Apuseni, Poiana Ruscă, Obcinele Moldovei ş.a.). Însăşi capitala Daciei,
Sarmizegetusa Regia, a fost situată sus pe Munţii Şureanu (în Palatul Dacic), la
aproape 2.000 m. Aşezările nepermanente (stâne, odăi, sălaşe), populate vara, au
fost mereu prezente în toată stepa alpină a Coroanei carpatice, fixate mai ales la
limita cu pădurea. În plus, dealurile pericarpatice sunt dominate spaţial de
depresiuni (48-58%), adesea foarte însorite şi cu adăpost de vânturi, arealul lor
fiind întotdeauna cel mai populat. De aici locuitorii urcau în munte, dar se revărsau
şi peste câmpiile sau podişurile externe. În aceste din urmă unităţi, pădurea, ca
adăpost împotriva năvălitorilor, dar şi ca resursă economică, a jucat un mare rol în
fixarea şi perpetuarea aşezărilor; este de amintit că, pe vremea dacilor, pădurea
ocupa cam 80% din teritoriul ţării. Peste tot existau locuri pentru agricultură,
păşunat, pescuit, vânat, minerit etc., dar şi adăpost climatic iarna şi posibilităţi
permanente de apărare (locale sau în apropiere). De aceea, atât în Carpaţi, cât şi,
mai ales, în unităţile din jur, cu păduri, populaţia s-a fixat mai de timpuriu decât,
de exemplu, în regiunile larg deschise de stepă, unde specific era încă nomadismul.
2. Complementarismul şi varietatea bogăţiilor de sol şi subsol ale
treptelor de relief au condus la un puternic complementarism economic de două
tipuri: pe plan local (între depresiuni sau văi şi treptele înalte înconjurătoare) şi pe
plan general, la nivelul Domeniului carpato-danubiano-pontic.
Complementarismul pe plan local era specific pentru cei care locuiau în
depresiuni. El le permitea să folosească, concomitent, şi muntele şi locurile joase.
Ca urmare, locuitorii au învăţat de timpuriu şi au practicat cu permanenţă atât o
agricultură specifică, cât şi creşterea vitelor, prelucrarea lemnului, vânătoarea,
pescuitul, prelucratul produselor animaliere, al materialelor de construcţie etc. Erau
„multimeseriaşi”. Locuitorii respectivi se legau, astfel, cu mii de fire de mediul pe
care îl exploatau, deveneau oamenii locurilor. Numai ei ştiau să folosească şi să
obţină bunuri în mod optim din aceste teritorii, pe care cu timpul au şi învăţat să le
întreţină cu grijă. Eventualii cuceritori de moment nu cunoşteau aceste secrete, nu
puteau supravieţui mai îndelung pe aceste locuri şi de aceea preferau „înţelegerea”,
solicitând biruri, până ce plecau sau erau asimilaţi.
Complementarismul general era de alt tip şi avea alte funcţii. El se realiza
între marile regiuni geografice, dispuse în cercuri concentrice: între Carpaţi şi
Depresiunea Transilvaniei, între Carpaţi şi dealurile şi câmpiile externe (lunca
Dunării, Delta, litoralul Mării Negre, luncile şi câmpiile mlăştinoase vestice, până
către Tisa, sau către stepele estice). Dar acest complementarism era şi este puternic
şi între Depresiunea Transilvaniei şi regiunile extracarpatice, ca şi între acestea din
urmă.
Formele concrete de complementarism erau variate, iar în timp s-au
diversificat puternic. De exemplu, sarea din Transilvania sau din Subcarpaţi era
vândută, sau schimbată, pentru peştele din Deltă, din Dunăre sau Mare; lemnul
Carpaţilor era adus cu plutele sau cu carele în câmpii, de unde se primeau grâne ş.a.
179

Evidenţa acestui complementarism şi complexitatea sa sunt atât de marcante în
istoria poporului român încât nu e nevoie să insistăm. Vom sublinia numai că
funcţionarea şi intensificarea acestuia pe planul schimburilor au fost facilitate de
reţeaua drumurilor „naturale” radiar-concentrice şi că acest complementarism a
avut urmări sociale deosebite: a determinat apariţia de timpuriu a unor ocupaţii sau
meserii pentru schimb (diviziunea muncii), a impulsionat circulaţia de bunuri şi de
oameni pe tot Domeniul carpato-danubiano-pontic, a creat şi a sudat o economie
unitară, dar tot mai complexă pe acelaşi domeniu, cu toate urmările sociale ale
acesteia. Au apărut astfel, sate întregi care lucrau cojoace, altele care făceau căruţe
etc.; alţi locuitori au devenit cioplitori în piatră, sau prelucrau lemnul pentru
vânzare, sau făceau negoţ cu sare, cu var, cu peşte etc. În felul acesta, economiile
locale de tip complex, rezultate din acel complementarism local, au fost prinse
(uneori puternic absorbite) cu specificul lor, în sistemul economiei generale,
dominată de complementarismul regional. Aceasta a fost, în fapt, prima unire a
dacilor şi apoi prima unire a românilor.
3. Transhumanţa carpatică reprezintă un tip aparte de complementarism
regional românesc. Ea reflectă mai clar implicaţiile şi complexitatea socială a
complementarismului. Primul care a atras atenţia asupra transhumanţei ca fenomen
specific românesc a fost marele geograf francez Emm. de Martonne (1902). După
el a urmat o avalanşă de studii, dar efectuate mai ales de etnografi, istorici şi
sociologi. Se impune a fi reţinut că transhumanţa românească nu era absolut deloc
nomadism. Baza ei iniţială a fost legată de complementarismul sezonier dintre
cununa pajiştilor alpine, de pe cercul carpatic, şi pajiştile din depresiunile sub şi
pericarpatice. Mai târziu s-a extins şi la unităţile marilor „lunci” periferice, între
care cea a Dunării, apoi Delta, litoralul dobrogean şi nord-vestic al Mării Negre
până spre Crimeea şi zonele mlăştinoase ale câmpiilor de subsidenţă din vestul
ţării, până la Tisa. Vara, turmele de oi păşunau sus pe munte, iar toamna căutau
locurile joase şi umede de la periferia Domeniului carpatic unde mai dăinuia
verdeaţă şi unde puteau să ierneze. Primăvara, urmau aceleaşi drumuri, dar în sens
invers. Stăpânii oilor, ciobanii, aveau locuinţe fixe în depresiunile carpatice sau
subcarpatice.
Cu timpul însă fenomenul a luat forme diverse şi o mare amploare. A devenit
un fenomen social-economic de primă importanţă. Crescătorii de oi transhumanţi
nu puteau fi iobagi, ci numai oameni liberi. Acest fapt ne este indicat de domnitorul
Dimitrie Cantemir care în Descriptio Moldaviae, vorbeşte de un fel de „republici”,
autonome, de la Câmpulung (Suceava), un „ocol” sau confederaţie compusă din
15 sate (obşti), cu legi proprii. Locuitorii acestora, spune el, nu sunt nobili, dar nu
se supun boierului, iar către domnitor plătesc dări, dar atâta cât hotărăşte
„adunarea” lor. Un exemplu similar îl oferea Depresiunea Vrancea (cu 12 sate).
În Transilvania, unde regimul maghiaro-habsburgic a introdus, pentru
români, una dintre cele mai aspre iobăgii (asuprire socială, politică şi religioasă),
oierii transhumanţi au rămas totuşi şi oameni liberi; ei aveau libertatea de deplasare
pentru că şi interesele stăpânirii o cereau. Nobilii şi statul percepeau taxe
importante pe creşterea oilor, iar Transilvania nu avea păşuni satisfăcătoare.
Ciobanii şi turmele lor trebuia să treacă permanent pe păşunile de pe feţele sudice
180

şi estice ale Carpaţilor (care ţineau de Ţara Românească şi Moldova), dar mai ales
către zonele dinspre lunca Dunării şi litoralul Mării Negre, pentru iernat. Unii
dintre ei se deplasau pentru iernat în câmpiile mlăştinoase dinspre Tisa. Mărturie
stau, printre altele, anumite reglementări juridice austro-maghiare din secolele
XVI-XVII, cum ar fi „Census valahorum” sau „Olah adó”. Desigur, aspecte de
asuprire din partea nobililor maghiari apăreau totuşi şi pentru aceşti oieri liberi. În
plus, „unirea” cu Roma (1697) a unor preoţi ortodocşi a creat conflicte religioase şi
între românii transilvăneni, deşi mulţi dintre cei care au studiat la Roma se
întorceau cu şi mai multă conştiinţă naţională, iar Blajul, centrul „uniţilor”, devine
un focar puternic de cultură şi conştiinţă naţională. Datorită persecuţiilor, o parte
din transhumanţi nu se mai întorceau acasă; se aşezau definitiv în Dobrogea, în
Bărăgan, în lungul Dunării. Se citează că „Mărgineni” ai Sibiului s-au localizat
chiar în Crimeea şi Caucaz, iar alţii în Moravia şi Silezia (în secolele XII-XVII se
cunosc aici peste 300 de sate cu oieri români). Alţii se căsătoreau prin locurile de
iernat, chiar dacă uneori îşi întemeiau, astfel, cea de a doua familie.
• Fenomenul economic cel mai important a fost apariţia unei puternice
industrii de postav, de pielărie etc., în Transilvania, dezvoltată în special de saşi şi
localizată la Sibiu, Cisnădie, Braşov, Covasna, chiar în Banat, adică lângă sate de
oieri. În acelaşi timp însă pieţele oraşelor transilvane şi chiar până la Viena
solicitau tot mai multe produse provenite de la oi (preparate de carne, din lapte). În
aceste condiţii, se intensifică transhumanţa, cu precădere la oierii din Mărginimea
Sibiului, Ţara-Bârsei, Covasna-Breţcu. Concomitent, apare şi cerinţa tot mai mare
a pieţei otomane (în special Istanbulul). Oierii veniţi la iernat, în Dobrogea sau la
Dunăre, vindeau şi turcilor (mai ales toamna) multe oi, pentru carne. Nu mai puţin
interesaţi în intensificarea transhumanţei au devenit şi domnitorii din Moldova şi
Ţara Românească, care percepeau, de asemenea, taxe în bani şi produse. Astfel,
politica economică a celor trei ţări româneşti stimulează deopotrivă transhumanţa
oierilor, contopindu-se cu sensul evolutiv impus de condiţiile naturale de
complementarism. Cea mai dependentă, însă, de acest fenomen, a devenit industria
Transilvaniei, care se încadrează astfel unei economii unice româneşti.
• Pe plan etnic, lingvistic şi cultural, transhumanţa contribuie la
omogenizarea permanentă a naţiunii române. În fiecare toamnă şi primăvară, oierii
carpatini străbăteau lent drumurile ce traversau toate regiunile spaţiului românesc.
Uneori, parcurgeau aceste drumuri mai des, pentru a aranja locurile de popas şi de
păşunat al oilor pe tot parcursul. Înnoptau sau poposeau mai multe zile în diverse
sate la fraţii lor români. Aceşti peregrini de sezon aduceau cu ei obiceiuri, cuvinte
noi în limbă, idealuri etc., pe care le împărtăşeau sau le transmiteau tuturor
românilor pe unde treceau. Culegeau totodată, de la aceşti localnici, alte cuvinte,
alte obiceiuri, noi idealuri, pe care le transmiteau celor de acasă, din Carpaţi şi
Transilvania.
• În cununa muntoasă, în depresiuni şi în Transilvania, toate aceste noutăţi se
prelucrau şi deveneau bunuri comune, unitare, pentru toţi românii. Acest
„dute-vino” făcea astfel din Transilvania centrul unificator de neam, limbă şi
cultură, căci aici se prelucra an de an întreaga bogăţie spirituală adusă din întregul
Domeniu carpato-danubiano-pontic şi de aici se răspundea în exterior pe aceleaşi
181

căi radiare. Unificarea se făcea natural, fără a fi gândită sau preconcepută,
deoarece se încadra de la sine în sistemul socio-geografic, unitar şi el.
4. Rolul de apărare al factorului geografic
Acest rol, pentru români, a fost esenţial în permanenţa etnolingvistică şi
statală. Am arătat, în Introducere, că dacă nu ar fi existat Carpaţii şi structurile
geografice legate de ei, interpuse între stepa rusească şi cea panonică, nu ar fi
existat nici poporul român. Carpaţii au barat invaziile din stepele răsăritene,
obligându-le să se dirijeze în lungul Dunării (sau la sud de aceasta), iar alteori să
pătrundă în stepa panonică pe la nord de Carpaţii Păduroşi – prin pasul de joasă
altitudine Dukla (502 m), situat aproape de Tisa. În al doilea rând, Carpaţii au
favorizat instalarea unui climat propice creşterii pădurilor în aproape toată ţara,
pădurea fiind un adăpost pentru localnici, de care se temeau însă oamenii stepelor.
În al treilea rând, dispunerea radiar-concentrică a structurilor carpatice a
favorizat apărarea locală, dar şi cea generală.
Apărarea se organizează local: în depresiuni, pe văi, în chei, pe defilee, în
peşteri, sau numai în pâlcuri de pădure şi stuf, pe mlaştini sau în bordee săpate în
loess. Apărarea generală se făcea pe aliniamente de retragere concentrică, spre
cercul depresiunilor subcarpatice şi apoi în Carpaţi. Cu cât cercul se strângea, cu
atât densitatea apărării devenea mai mare, mai puternică. Dar apărarea nu însemna
neapărat luptă directă. Când duşmanul era mult prea numeros, se recurgea la
hărţuială, surprindere, blocarea înaintării, înfometare, otrăvirea apei şi ascunderea
în locuri greu accesibile pentru străini. Românii au avut posibilitatea de a
supravieţui în astfel de condiţii timp extrem de îndelungat, fără să cedeze.
Istoria oferă nenumărate şi permanente exemple de felul cum românii au
ştiut să folosească factorul geografic pentru apărare. Exemplele încep chiar cu
dacii, a căror rezistenţă se sprijinea pe Cercul carpatic şi Transilvania, dar şi pe
Dunăre şi Marea Neagră. Dacia n-a putut fi învinsă total de romani decât după ce
aceştia au abordat frontal cele trei elemente redutabile ale sale: ocuparea ţinutului
de la mare prin lupta de la Adamclisi (anul 101), realizarea unui pod peste Dunăre
(la Drobeta) şi asaltul Carpaţilor (anul 105).
Evul Mediu a reprezentat peste un mileniu de luptă în interiorul şi exteriorul
Carpaţilor, la Dunăre, în mlaştini, sau în văi şi defilee carpatice. Mai întâi,
împotriva migratorilor din Nord sau Est, iar apoi împotriva ungurilor ce avansau
din Panonia, a tătarilor, habsburgilor, otomanilor, ruşilor şi polonezilor. Formele
concrete de apărare şi luptă sunt înscrise în istoria noastră naţională, iar unele
lucrări tratează cu precădere rolul factorului geografic (vezi, de exemplu, Cucu
Mihai, 1981). Concluzia este că existăm, deci am rezistat.
5. Carpaţii au fost şi factor polarizator al formării şi dispunerii unităţilor
politico-administrative şi au impus forma rotundă a ţării. Invaziile
migratorilor, repetate timp de aproape un mileniu, au distrus viaţa orăşenească din
Dacia romană, iar organizarea administrativ-politică s-a redus la obşti rurale, care
ocupau mici spaţii naturale şi adăpostite. Tendinţa de unire a obştilor, pe areale
mai mari, a rămas însă o permanenţă, sub influenţa structurii geografice a spaţiului
nostru. La sfârşitul secolului al IX-lea sunt deja atestate cnezate, voievodate, ducate
182

ş.a. în toată ţara, dar mai ales în Vest şi în Transilvania. Acestea s-au opus, prin
lupte, cum spune Cronica lui Anonymus, pătrunderii ungurilor spre Transilvania.
O caracteristică esenţială este aceea că toate formaţiunile politice de rang
voievodal erau axate şi conturate pe spaţii geografice unitare şi sprijinite pe
Carpaţi, care le ofereau condiţii de existenţă şi de apărare propice şi variate.
Documente din secolele XIII-XIV pomenesc de multe asemenea formaţiuni,
numite mai adesea „ţări” (Haţegul, Făgăraşul, Zarandul, Beiuşul, Maramureşul,
Năsăudul, Lăpuşul, Bârsa etc.). Toate ocupau în primul rând unităţi depresionare
sau bazine de văi. Spre sudul Carpaţilor, acestea se întindeau până la Dunăre şi
purtau acelaşi nume – voievodate, cnezate sau ţări. La est de Carpaţi, ele atingeau
Codrii Lăpuşnei sau ai Orheiului şi alte unităţi din întreaga Basarabie şi Bucovină
şi se numeau de obicei cnezate.
Pe aceste unităţi, unificate regional, s-au clădit cele trei state feudale
româneşti – Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, toate sprijinite puternic tot
pe Carpaţi. Astfel, formaţiunile feudale de tip ţări mici din interiorul Carpaţilor şi
de pe latura lor vestică se unifică, până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, şi
formează Voievodatul Transilvaniei. Acest voievodat, deşi ocupat de unguri, a
funcţionat autonom, cu voievozii săi, legi şi adunări proprii, cu împărţire
administrativă moştenită de la români („scaune”, districte, ţări). În sud, Ţara
Românească are ca an de unificare şi întemeiere 1324, iar Moldova, în est, 1359,
Dobrogea a intrat, aproape de la început, în componenţa Ţării Româneşti, mai
târziu fiind ocupată de turci.
Structura unitară a spaţiului geografic românesc, unitatea economică, etnică
şi lingvistică au dezvoltat cu timpul şi o conştiinţă naţională care urma să ducă şi la o
unitate statală integrată. Acest moment a fost însă puternic întârziat de interese şi
cauze exterioare, ale imperiilor vecine, dar cu precădere de ocuparea timpurie a
centrului nostru geografic şi unificator, Transilvania, de către unguri. Încercări
de unire s-au făcut, începând cu voievodul Iancu Corvin de Hunedoara, cu
Mihai Viteazul (1600) ş.a. Numai căderea imperiului otoman, neutralizarea celui rus
şi zdrobirea imperiului austro-maghiar sub forţa naţiunilor dezrobite, în anul 1918,
au permis formarea României Mari, în cadrul unor graniţe naţionale. Unirea
românilor – etnică, lingvistică, economică şi culturală – era însă înfăptuită cu mult
înainte, prin toate frământările din Evul Mediu, prin permanenta legătură cu
pământul unitar carpatic.
Sistemul de circulaţie carpato-danubiano-pontic, factor determinant al
unificării economiei şi neamului românesc
1. Într-o ţară în care mai mult de ⅔ domină muntele şi dealurile este
normal ca reţeaua de văi, de înşeuări şi de depresiuni să aibă o influenţă
determinantă asupra amplasării şi direcţionării drumurilor (Gr. Posea, 1977).
Fragmentarea mare a Carpaţilor, prin văi, înşeuări şi culoare, a dus la o mare
densitate de drumuri transcarpatice. Se citează pentru anul 1776
(M. Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti) 46 treceri peste Alpii Transilvaniei.
2. Importantă este structura radiar-concentrică a drumurilor impusă de
structura geografică a spaţiului carpatic. În cadrul acestei structuri desprindem
183

câteva caracteristici.
a) Toate drumurile noastre duc în Transilvania şi pornesc din Transilvania,
formând un sistem radiar;
b) Există însă şi drumuri circulare, ce întretaie pe cele radiare; ele impun o
şi mai mare forţă de circulaţie prin legarea perpendiculară a celor radiare.
Între acestea se remarcă drumul circum-transilvan din interiorul Carpaţilor şi
drumurile circum-carpatice care urmează fie marginile Carpaţilor, fie depresiuni
intra-deluroase, sau marginea dealurilor, precum şi aliniamentele marilor câmpii,
sau merg în lungul văilor circulare: Dunărea, Siretul, Prutul, Nistrul etc.
c) În cadrul structurii radiar-concentrice apar şi locuri nodale, suprapuse
mai ales unor depresiuni, dar şi altor areale extracarpatice unde drumurile vin sau
pornesc spre mai multe direcţii. Aşa este Depresiunea Braşov, care se leagă cu
toate cele trei mari provincii româneşti, sau cu unităţi mai apropiate, prin circa 15
drumuri de vale sau de înşeuări. Asemenea locuri nodale se întâlnesc şi în câmpie
sau podiş, cum sunt: Bucureştiul, Timişoara, Iaşul, Constanţa ş.a. „Nodurile”
respective au jucat rol de convergenţe locale în sistemul mare radiar-concentric.
3. Complementarismul economic a dus la schimburi de produse, la
circulaţie de oameni şi bunuri. Faptul cel mai important ce decurge de aici este
acela că sistemul radiar-concentric al drumurilor impune ca oamenii care circulă
să se întâlnească des, cu periodicitate şi permanenţă, în centrul sistemului, în
Transilvania, în depresiunile carpatice sau pe cununa pajiştilor alpine. Transilvania
şi Carpaţii devin astfel, din centrul geografic al românilor, şi centrul lor unificator.
Să luăm ca exemplu circulaţia în lungul a patru râuri care izvorăsc de pe un
areal carpatic central: Mureşul, Oltul, Someşul şi Bistriţa Moldovenească
(prelungită cu Siretul). Pe oricare din aceste văi ai porni, de la gura râului în susul
lor ajungi tot în Carpaţi şi Transilvania. Mergând invers, pe fiecare dintre aceste
văi soseşti însă la o cu totul altă margine a domeniului carpato-danubiano-pontic.
Rolul de centru „prelucrător” al Transilvaniei şi Carpaţilor a tot ce era românesc
rezultă de la sine. Orice cuvânt nou, orice obicei, credinţă, interese economice etc.
erau transmise cu permanenţă către Transilvania, de unde se întorceau spre toate
marginile domeniului în forme noi, acceptabile pentru toţi.
4. Sistemul circular carpato-danubiano-pontic este deci de tip „închis”, dar
nu total şi nu mereu. El venea şi vine în contact cu alte zone economice, cu
interesele altor popoare. Uneori ne armonizam cu acestea, alteori nu. Unii vecini
deveneau adesea agresivi şi atunci ne retrăgeam din acea parte mai spre interior,
unde ne închideam şi deveneam mai puternici.
5. Chiar mai mult, peste Carpaţi (către Marea Neagră, sau spre vaduri
dunărene) trec drumuri ce vin din Europa Central-vestică sau Central-nordică şi
duc spre Orient sau Mediterana estică. Suntem deci şi un teritoriu de tranzit.
Aceste drumuri funcţionau normal, forţat sau deloc, în raport de interesele şi
puterea de etapă a imperiilor vecine, căci am fost totdeauna lângă, sau între
imperii. Tranziţia s-a făcut în mod diferit şi variat pentru fiecare latură a
Domeniului, dar cu precădere între centrul Europei şi Mediterană, sau către
Orientul Apropiat şi alte părţi ale Asiei şi către Rusia.
184

Tranzitul sau schimburile noastre economice directe au dus totdeauna şi la
influenţe culturale sau spirituale în general. Dar toate aceste influenţe nu rămâneau
pe latura din care veneau, ci se transmiteau – ca orice alt aspect în sistemul nostru
spaţial – spre centrul prelucrător al Carpaţilor şi al Transilvaniei. Aici îşi găseau
forma adecvată românismului, sau dispăreau. Tocmai în acest mod ne-am creat o
cultură proprie, dar care reflectă în acelaşi timp şi o amplă sinteză a unor elemente
preluate din alte culturi: mediteraneene, central-europene sau chiar vestice,
precum şi estice.
6. Rolul unificator al sistemului nostru geografic, precum şi raporturile
acestuia cu mediul său înconjurător (în speţă cu vecinii şi mai ales cu imperiile)
sunt bine reflectate şi în formarea şi unitatea limbii române. După îndelungate
cercetări şi discuţii (vezi Gh. Ivănescu, 1991), lingviştii admit că reducerea
circulaţiei de bunuri şi oameni de la nivelul imperiului roman şi izolarea regională
a fostei Dacii au condus la transformarea fonetică a latinei populare într-o limbă
nouă – limba română.
Marile drumuri imperiale transcarpatice şi-au întrerupt legătura cu imperiul,
circulaţia oamenilor s-a restrâns şi s-a izolat la sistemul dacic, carpato-danubianopontic.
Daco-romanii rămaşi, după anul 271, în afara imperiului s-au descătuşat de
regulile lingvistice impuse de stăpânirea romană. Latina imperială a început, în
aceste noi condiţii, să se adapteze la bazele de articulaţie dacice, ceea ce nu fusese
posibil până atunci. Lingviştii nu relevă însă un fapt: rolul unificator al sistemului
circulaţiei regionale cu structura sa radiar-concentrică şi cu un centru
prelucrător – Transilvania şi Carpaţii. Un sistem de circulaţie cu o altă structură
şi fără un centru prelucrător şi unificator nu ar fi condus la unitatea noii limbi,
româna, ci poate ar fi apărut mai multe limbi, sau ar fi dispărut, asimilată de
exemplu de slavă, ca în Bulgaria, Iugoslavia ş.a.
7. Rolul acestui sistem carpatic, în perioada formării şi unificării limbii
române şi a poporului, a fost însă mai complex. După plecarea armatei şi
administraţiei romane, presiunea invadatorilor din Est şi Nord a crescut. Oraşele şi
viaţa urbană au dispărut. Viaţa rurală însă a început să se reorganizeze local, pe
mici unităţi geografice apărate de natură. Au apărut „obştile”, de veche sorginte
dacică, un fel de sate sau uniuni de sate, conduse după reguli moştenite, dacice şi
romane. Fiecare obşte căuta să folosească complementarismul bogăţiilor locale sau
din apropiere pentru un trai mai bun. În plus, aproape în exclusivitate aceste locuri
apărate se axau pe depresiuni, pe văi etc., toate dispuse în interiorul Carpaţilor sau
în cercuri concentrice în jurul lor. Legăturile create între obştile vecine au condus
la un sistem de obşti carpato-danubiano-pontic. În felul acesta a început
funcţionarea circulaţiei în întregul sistem, cu consecinţele ei: unificarea noii
economii, unificarea transformărilor de limbă, unificarea noii spiritualităţi şi
psihologii, mult mai legate de mediul natural local şi regional decât pe vremea
romanilor.
Principiul acesta al legăturilor cu vecinii (obşte cu obşte, voievodat cu
voievodat etc.), care conduce la unificarea unui întreg sistem, este absolut specific
cercului carpatic şi românilor. Poate de aceea, l-am şi întâlnit accentuat şi în
vremurile moderne la N. Titulescu, care a încercat să-l impună Naţiunilor Unite:
185

fiecare ţară să încheie pacte de neagresiune şi colaborare cu toţi vecinii şi atunci
toate statele unui continent devin unite, prietene, nu se mai pot naşte ameninţarea şi
războiul.
8. Pe un asemenea fond circulatoriu, concentric, impus de geosistemul
carpato-danubiano-pontic, având drept centru unificator Transilvania şi Cercul
carpatic, s-a impus cu permanenţă unitatea poporului român, indiferent de ocuparea
temporară de către unii vecini a anumitor teritorii: Moldova s-a unit cu Ţara
Românească peste voinţa marilor puteri europene, prin alegerea unui singur
domnitor; Transilvania, Bucovina şi Basarabia au cerut, ele, cu tărie, în 1918, prin
deputaţii lor şi prin adunări de mase, integrarea în România. Şi toate acestea au fost
posibile, pentru că unirea naţională era înfăptuită, prin toate firele vitale, înainte
de unirea statală, prin aportul geografiei Spaţiului carpato-danubiano-pontic.
Adnotare 2008
Poate că, în secolul XXI, mediul geografic în general şi cel carpato-danubiano-pontic
în special vor interacţiona în alt mod cu populaţia pe care o suportă,
decât s-a întâmplat aproape 2000 de ani; ne referim la influenţe şi chiar
determinism asupra unităţii de limbă, neam, cultură, economie, unitate statală etc.
Noua societate a cunoaşterii, noile tipuri de globalizare în general, impunerea de la
sine, sau forţat, a „gândirii” tot mai virtuale, a schimbării aproape totale a funcţiilor
statului etc., conduc la alte raporturi om-mediu, la alte tipuri de influenţe ale
mediului geografic, la o altă gândire, proiectare şi exploatare (folosire) a mediului
regional sau local. Localnicii, politicienii şi toţi factorii de răspundere, specialiştii
în diferite domenii trebuie să se orienteze spre tot ce poate conduce ţara lor,
regiunea sau locul respectiv la o dezvoltare durabilă, în care mediul geografic are şi
va avea roluri variabile, impuse uneori şi de etapă, dar totdeauna importante.
Socotim că, în etapa actuală, mediul nostru geografic şi potenţialul socio-uman
pot conduce la un turism extrem de intens şi variat, cu condiţia să-l „ajutăm”
prin infrastructură adecvată, profesionalism, avantaje materiale normale
începătorilor cu iniţiativă. Turismul foarte dezvoltat va atrage apoi, după sine,
industrii şi agricultură intensă şi ecologică etc. Dar, unitatea mediu-om în
permanentă armonizare rămâne, ca specific românesc al acesteia în cadrul unional
european al unei dezvoltări durabile.
186

LA CARTE GÉOMORPHOLOGIQUE GÉNÉRALE *)
Grigore POSEA, Nicolae POPESCU
Mots clés: la carte géomorphologique générale, types de formes de relief,
surfaces géomorphologiques.
Cuvinte cheie: harta geomorfologică generală, tipuri de forme de relief,
suprafeţe geomorfologice.
Această lucrare se ocupă în mod special de elaborarea hărţii
geomorfologice generale. Esenţial în elaborarea unei hărţi este chiar
depistarea şi conturarea exactă a suprafeţelor de diferite vârste şi geneze.
Citirea combinată a acestora din urmă permite să se deducă aspectele
esenţiale şi variate ale reliefului reprezentat. Această metodă exclude
inconvenientul unei schimbări de legendă, în funcţie de diferitele scări
utilizate.
Pentru a citi cu uşurinţă raporturile dintre suprafeţe, în special în ceea ce
priveşte etajarea lor verticală, harta trebuie să fie realizată, în mod necesar,
pe un fond topografic, reprezentat în general prin anumite curbe de nivel,
caracteristice.
Întotdeauna în vederea unei descifrări uşoare a hărţii, ea trebuie să fie
întretăiată de una sau mai multe profile geomorfologice caracteristice,
indicate prin linii pe hartă şi redate ca anexe. La harta geomorfologică se
poate adăuga, întotdeauna ca anexă sau în vignetă, harta regionării
geomorfologice districtuale.
La carte est devenue aujourd’hui une méthode de travail, de recherche et de
synthèse indispensable, pour toutes les disciplines géographiques. La majorité des
phénomènes étudiés par les diverses disciplines géographiques sont habituellement
représentés par des cartes spéciales qui rendent un phénomène, ou un groupe de
phénomènes, un procès ou un groupe de procès qui intéressent un certain problème
scientifique, ou la solution d’un certain problème pratique.
A côté des cartes spéciales mentionnées ci-dessus, presque chaque discipline
géographique dispose aussi d’une carte générale; celle-ci, se propose de rendre les
aspects généraux, essentiels et spécifiques de la discipline par rapport à une région
quelconque. La présentation des phénomènes doit être faite d’une telle manière que
même un spécialiste qui ne connaît pas la région puisse déchiffrer rapidement, par
*)
Publié en roumain, dans une maniere plus large en 1964, dans Analele
Universităţii Bucureşti, Seria geologie-geografie, nr. 1, p. 107-128, avec une carte de La
Depression de Copalnic située au nord de la Transylvanie et une legende integrée pour
toutes les types des formes, en couleurs.
187

l’intermède de la carte, les phénomènes tells quels sont en réalité. Donc la carte
doit présenter des réalités et pas des interprétations personnelles (ces dernières
sont recommandables uniquement par l’intermède du texte).
On constate, à présent, dans le domaine de la géomorphologie, l’utilisation à
grande échelle, des cartes spéciales.
En ce qui concerne l’autre carte, la carte géomorphologique générale, est
encore peu utilisé et même ses éléments constituants sont beaucoup discutés par les
spécialistes. Quelle en est la cause? D’après notre opinion, la carte
géomorphologique générale (régionale) qui, jusqu’à présent, n’est pas si
développée par rapport à la géomorphologie générale (c’est-à-dire la
géomorphologie classique, la géomorphologie des phénomènes et des formes
typisees. D’ailleurs, cette branche de la géomorphologie (la géomorphologie
régionale-locale), ne pouvait pas progresser sans avoir élaboré d’abord sa
principale méthode: la carte géomorphologique régionale-locale, méthode qui
aide le chercheur à faire des comparaisons entre divers régions et même des
synthèses qui ne soient pas susceptibles de subjectivisme.
Malgré ses commencements, qui remontent à une époque plus éloignée, la
géomorphologie régionale connaît un grand essor, seulement de nos jours. En
échange, la géomorphologie générale, est devenue classique à partir de W. Davis et
W. Penck.
Il fait noter que Davis a dépassé de beaucoup ses contemporains en réalisant
une plus ample théorisation, c’est à dire la théorie de l’évolution du relief en
général. Il n’avait pas préalablement entrepris des synthèses régionales du relief du
glob – synthèse qui pour être réelles ne pouvaient pas être réalisées par méthode de
blocs-diagrammes, mais uniquement à l’aide des cartes géomorphologiques.
Les successeurs de Davis, n’ont pas réussi à remplir le hiatus, surgit à la
suite du saut réalise par le savant américain, au point de vue théorique et même
comme méthode. Ces successeurs ont essayé de le continuer soit dans le domaine
de théorie, soit dans la recherché des types de formes. Mais sur cette voie il était
pratiquement impossible d’aller plus loin que lui, car il avait déjà réalisé le
maximum.
Il restait une seule possibilité réelle et momentanée pour ses successeurs:
celle d’effectuer des études régionales dans le but de connaître plus précisément la
géomorphologie de l’épiderme terrestre, telle qu’elle est en réalité, avec une
multitude de diversités locales (et pas dans le but de fonder immédiatement des
théories sur l’évolution des formes du relief en général).
Comme nous l’avons déjà prédit les recherches régionales doivent avoir
comme méthode la carte géomorphologiques et pas les blocs-diagrammes ! Les
recherches de terrain – plus nombreuses dernièrement – ont contribué à agrandir
l’intérêt pour les cartes géomorphologique générales. En même temps, l’utilisation
plus fréquente de ces cartes a mis en relief les lacunes en ce qui concerne la
conception de ces cartes et a contribué aussi à souligner le role que les cartes
géomorphologiques générales doivent jouer dans le développement présent et futur
de la géomorphologie en tant que science.
188

Les discussions provoqués par les résultats des recherches ont contribué à
l’élaboration de quelques conceptions en ce qui concerne le contenu de la carte
géomorphologique générale.
Dernièrement, les methodes et les conceptions de l’élaboration des cartes
géomorphologique générales sont devenues très nombreuses, de sorte qu’elles ne
permettent pas des synthèses et des raccordements à grand territoire. C’est à cause
de cela que les recherches effectuées, restent isolées et ne nous donnent pas la
possibilité de les encadrer dans un effort général et collectif.
*
Nous soumettons plus bas, comme base de discussion, quelques unes de nos
conclusion en ce qui concerne le contenu et les methods d’élaboration de la carte
géomorphologique générale.
1. La carte géomorphologique doit contenir les résultats des recherches
effectués sur le terrain par le géomorphologue lui-même et pas les résultants
obtenus par d’autres spécialistes (par exemple des géologues etc.).
Les données obtenues par d’autres spécialistes – si elles sont absolument
indispensables – doivent être annexées, sous forme de cartes spéciales, sous forme
de profils, de blocs diagrammes ou bien par explication écrites.
2. La carte géomorphologique doit présenter seulement les problèmes
essentiels de la région étudiée et pas tout ce qu’on peut obtenir par les cartes
spéciales, ou par des explications écrites.
L’essentiel – d’après notre opinion – c’est l’évolution géomorphologique de
la région étudiée et les formes de terrain qui la caractérisent et cette évolution
s’exprime la mieux, par l’intermédiaire des surfaces géomorphologiques
différenciés d’après leur âge et leur genèse. Nos opinions seront mieux mis en
relief si nous allons les comparer, avec celles des autres.
a) Beaucoup de géomorphologues considèrent que la carte géomorphologique
générale doit rendre des types de formes, étant donné l’idée que la géomorphologie
doit s’occuper en premier lieu de l’étude de ces types de formes de
terrain.
Mais la notions de forme de relief est trop générale et les types de formes
peuvent être différenciés et classifiés avec une certaine difficulté. Il y a encore bien
d’autres difficultés: le même type de forme peut avoir des dimensions extrêmement
variées; le même type de relief peut inclure des petites formes divers et qui ne
peuvent pas être délimitées strictement sur une même carte. Il en résulte que le
même type de formes peut être carté d’une manière différente, en dépendance des
dimensions réelles de ces formes.
Les formes et les types de formes constituent vraiment des notions
fondamentales, le soi-disant “le vocabulaire géomorphologique”, mais le but des
recherches géomorphologiques doit aller plus loin, c’est-à-dire de constituer des
“phrases” qui soient capables d’indiquer l’évolution géomorphologique d’une
région quelconque et, en dernière instance, l’évolution de l’épiderme de la Terre.
Si l’on entasse toutes les formes sur une carte, la lecture de la carte devient
difficile; si nous les typisons (c’est-à-dire si l’on fait une cartographie par types de
189

formes), la carte s’éloigne trop de la réalité. Une méthode plus simple s’impose et
nous croyons que dans le domaine de la cartographie il est nécessaire d’utiliser pas
le “vocabulaire” de la géomorphologie, mais bien son “alphabet”. C’est de cet
“alphabet” ayant des possibilités infinies de combinaisons – que doivent résulter
“le vocabulaire”, aussi bien que les “phrases”.
Ce sont les surfaces géomorphologiques qui constituent –d’après nous –
l’alphabet géomorphologique en matière de cartographie.
Les formes de relief – indifféremment de leur dimension – sont constituées
de surfaces. La manière dont ces surfaces se combinent réciproquement aussi bien
sur l’horizontale que sur la verticale – nous permettent de déchiffrer aisément, sur
la carte, l’existence des diverses formes. Cette méthode ne charge pas la carte et ne
la complique pas par la délimitation des différentes catégories de formes: elle laisse
à la latitude de chaque lecteur, d’interpréter la carte d’après le but scientifique ou
bien pratique qu’il poursuit.
La méthode des surfaces est complétée par des signes qui se rapportant à des
petites formes qui ne peuvent pas ètre représentées d’une autre manière à l’échelle
de la carte. Il est vrai que les signes ne rendent pas la forme proprement dite, mais
bien le type de forme; mais dans ce cas le subjectivisme est réduit à minimum car il
s’agit de formes très simples et uniformes générées par un seul agent. Elles sont
inclues sur la carte seulement si elles représentent un aspect spécifique – qui
contribuie à la transformation des surfaces.
b) La cartographie par les types de relief est devenue dernièrement la
méthode la plus subjective, parce que chaque auteur comprend autre chose par type
de relief et par conséquent le nombre des types est différent; et d’autre part, les
cartes réalisées d’après cette méthode ne permettent pas de rendre l’évolution
concrète d’une région, mais bien une évolution typisée.
c) Les données fournies par la géologie ne doivent pas être inclues à tout
prix sur la carte géomorphologique générale. Et voilà les causes: ces donnés sont
fournies par d’autres specialistes et pas des géomorphologues; elles chargent d’une
manière exagérée la carte; elles indiquent une évolution géologique et pas
l’évolution géomorphologique proprement dite.
Il est vrai que les données géologiques nous conduisent à la pétrographique
du relief mais celles-ci peuvent être déchiffrées aisément pétrographiquement (par
ex. Les dolines rappellent les calcaires, les glissements de terre rappellent les
argiles etc.).
Les mouvements tectoniques et surtout les mouvements néotectoniques (la
tectonique vivante) résultent de la différence d’altitude existante entre les divers
niveaux et surfaces, des variations actuelles d’altitude, de chaque surface à part etc.
D’habitude, les essays de présenter les interprétations tecto-morphologiques sur la
carte géomorphologique doit comprendre quelques formes et éléments qui
représentent des aspects pétrographiques typiques ou bien des aspects structurelles
(crêtes de cuestas, crêtes des escarpements des failles, escarpements
pétrographiques ou structurelles, surfaces structurelles etc.).
La conclusion en ce qui concerne le contenu de la carte géomorphologique
est que celle-ci doit comprendre tout premièrement les éléments qui rendent de
190

la manière la plus précise et la plus suggestive les formes et les étapes
d’évolution d’une région. L’évolution résulte d’abord du rapport en variation
continuelle, établie entre les agents internes (le rythme des mouvements
tectoniques) et les agents extérieurs qui comprennent aussi les variations
climatiques (le rythme morpho-climatique). Les variations de ce rapport sont
enregistrées dans le relief par l’apparition des surfaces plus ou moins planes;
celles-ci indiquent des périodes de stabilité tectonique (ou bien des mouvements
négatifs, dans le cas des surfaces d’accumulation). Les surfaces planes sont
séparées entre elles par des surfaces inclinés qui correspondent à des périodes de
mouvements tectoniques positives (ou bien a des mouvements eustatiques
négatifs). Le nombre des surfaces, leur extensions, l’altitude actuelle et les rapports
entre les restes qui ont réussi à se maintenir, tous ces éléments cartographiés à une
échelle donnée, indiquent la courbe d’interaction entre les agents internes et les
agents extérieurs 1) et par conséquence les étapes de l’évolution, du relief actuel.
Donc il en résulte de nouveau que le role essentiel de la carte générale
géomorphologique est d’exprimer d’une manière exacte la distribution des
surfaces, délimitées d’après leur âge et leur genèse. Cette méthode
cartographique exclue l’inconvénient du changement de la légende effectuée à
différentes échelles, L’agrandissement ou la diminution de l’échelle exclue ou
bien inclue automatiquent certaines portions et catégories de surfaces considérées
d’après leurs dimensions.
3) Pour faciliter la lecture des rapports entre les divers surfaces – surtout en
ce qui concerne leur disposition étagée (verticale) – la cartographie doit être
effectué sur un fond topographique représenté par des courbes de niveau.
4) Pour être déchiffrée facilement, la carte doit être sectionnée par un ou
plusieurs profiles géomorphologiques annexes. Toujours comme annexe on peut
présenter aussi une carte des unités géomorphologiques.
Jamais la carte ne doit être surchargée par des interprétations qui peuvent
devenir subjectives ou par des données qui peuvent être déduites de la
configuration ou de l’association des éléments essentiels de la cartographie
(surfaces, niveaux, versants).
* * *
La légende de la carte géomorphologique générale
La conception fondamentale de la légende est la séparation de deux
grandes catégories de surfaces: surfaces qui initialement ont été presque
horizontales (I, II) 2) et surfaces fortements inclinées (qui unissent les premières)
(III).
• Nous allons inclure dans la catégorie des surfaces horizontales toutes les
surfaces formées par l’érosion (en général) et par l’accumulation, en fonction d’un
niveau de base ou d’un profil en long d’équilibre, tous les deux (niveau de base et
1)
La courbe du rhytme de développement du relief ou la courbe morphodynamique
2)
Indices de la legende
191

profil) étant conditionnée par une certaine situation tectonique (c’est-à-dire un
équilibre tectonique relatif).
Nous divisons la catégorie des surfaces planes en deux grands groupes:
surfaces proprement dites (I) et niveau (II).
Les premières sont très étendues (il s’agit de l’extension initiale) et elles
s’appellent surfaces de base. Elles se sousdivisent en surfaces d’érosion initiales
(du type pénéplaine) (I, A), surfaces initialement peu inclinées (du type piémont)
(I, B, C) et surfaces horizontales d’accumulation (du type plaine) (I, D).
La deuxième groupe – les niveau (II) – comprend les surfaces qui sont crées
habituellement par un seul agent principal, à l’époque quand celui-ci réalise le
profil d’équilibre spécifique. La formation et l’étagement des niveaux est imposée
de certaines oscillations dans le rythme général de l’évolution du relief. On peut
distinguer les types de niveau suivants: des plaines innundables et terrasses
fluviatiles (II, A), des plages et des terrasses maritimes (II, B) et lacustres (II, C),
des niveaux (épaules) des vallées glaciaires (II, D) et des terrasses fluvio-glaciaires
(II, E).
• La deuxième catégorie des surfaces – les surfaces fortement inclinées –
paraissent dans les périodes où l’équilibre tectonique relatif est dépassé (c’est-àdire,
qu’il y a des mouvements verticaux), l’action d’érosion se fait d’habitude en
longueur et pas latéralement. Cette catégorie de surfaces est connu sous la nom de
versantes (III) (Il ne sagit pas de versants en général, mais de certaines pantes qui
font la liaison entre deux surfaces, entre deux niveaux, entre une surface et un
niveau, ou bien entre celles-ci et le fond des vallées, ou le fond d’autres excavatins.
• Chaque type de surface et de niveau doit être délimité, non seulement
d’après la genèse mais aussi d’après l’âge.
• Sur le complexe des surfaces il y a toute une série de signes qui se
superposent et qui représentent des formes simples de relief qui ne peuvent pas être
représentées à l’échelle de la carte (IV); ces formes se groupent, d’après les agents
qui les ont provoqué et même d’après leur âge, ci celle-ci peut être identifiée.
• Certaines formes et certains signes indiquent comme nous l’avons déjà
montré, des influences lithologiques, structurales et tectoniques (V).
• Toutes les catégories de surfaces doivent être cartées à l’échelle. Leur
forme et leur distribution actuelle d’après l’âge nous permettent de déduire
l’évolution du relief d’une région quelconque; en même temps elles nous donnent
la possibilité de déchiffrer les formes complexes de relief (des vallées, des
entrefleuves, des dépressions etc.).
• La cartographie doit être effectuée habituellement par des couleurs, par des
hachures et par des signés. Les couleurs sont utilisées pour indiquer l’âge des
surfaces, des niveaux et des versants. Pour les formes simples on emploie de
signes, en couleur; les signes ont été différenciés d’après l’agent qui les a
provoquées et d’après l’âge, toutes les fois que cella a été possible et nécessaire.
Dans le cas ou les formes simples (petites) sont distribuées d’une telle
manière par rapport aux niveaux crées par les différents agents, que leur genèse
peut-être déduite aisément, nous n’avons pas besoin d’une couleur àpart pour
192

indiquer l’agent. (Par exemple le talweg d’une rivière, ou la crête d’un terrasse,
indiquent toujours l’agent par leur position au long de la vallée et des terasses.)
On a inclus dans une première catégorie des formes simples, les formes de
denoudation, les formes fluviatiles et les formes gravitationnelles; ces formes ont
été différenciées, tant qu’il a été possible, d’après l’âge (à l’aide des couleurs).
Dans d’autre cas, les couleurs ne rendent que l’agent; certaine fois la même couleur
est utilisée pour représenter plusieurs agents. Mais dans ces cas les formes simples
ont une telle position sur la carte que celle-ci indique avec toute le certitude quel en
est l’agent (la couleur indigo représente les formes glaciaires, nivales et
criogènetiques d’habitude d’âge pléistocène; le bleu est utilisé pour les formes
carstiques, les formes marines et lacustres, et aussi pour le talvege des rivières).
• En ce qui concerne les versants ceux-ci sont rendus par des hachures
colorées d’après l’âge; la directions des hachures indique toujours l’inclination de
la pante. (Dans le cas des cartes détaillées, les versants peuvent être rendus par des
teintes de couleurs différentes, d’après l’inclination de la pente et d’après le type et
degré d’évolution).
• Pour faciliter la lecture de la carte et l’identification rapide des couleurs
inclues dans la légende, on utilise aussi certaines «lettres» et certains «indices» qui
représentent le type de surfaces, aussi bien que leur chronologie dans la région
respective (l’âge relative).
• La cartographie toute entière doit être effectuée, sur un fond topographique
réalisé en courbes de niveau (VI). Il n’est pas obligatoire de respecté une certaine
équidistance.
LA LÉGENDE
I. SURFACE DE BASE, CONSTITUANT LES ÉTAPES PRINCIPALES
DANS LE DÉVELOPMENT DU RELIEF
A. Surface d'érosion initialement plaines
S1 – Prépaléogène et paléogène
S2 – Miocène
S3 – Pliocène
S4 – Quaternaire non divisé
B. Surface d'érosion, initialement, légèrment inelinées (du type
piedmontain)
1. Coupées dans les accumulations
P1 – Prépliocène
P2 – Pliocène
P3 – Quaternaire non divisé
193

2. Gradins piedmontaines (glacis d'érosion) et épaulements de
bassinettes intramontagneux du type piedmontain
P1 – Prépliocène
P2 – Pliocène
P3 – Quaternaire non divisé
C. Surface d'accumulation, initialement, légèrement inelinées (piedmonts
d'accumulation)
P1 – Prépliocène
P2 – Pliocène
P3 – Quaternaire non divisé
D. Surface d'accumulation initialement horizontales (du type de la
plaine)
C1 – Préquaternaire
C2 – Quaternaire non divisé
C3 – Pleistocène
C4 – Holocène
II. NIVEAUX D'ÉROSION ET D'ACCUMULATION AXÉS EN
GÉNÉRAL DANS DES SURFACE INITIALEMENT DE BASE
A. Fluviales (terraces et lit inondable)
t8 – Préquaternaire
t1 - t7 – Pleistocène (en général Günz-Würm)
l1-l2 – Holocène
– Epaisseur du gravier de terrace (m) à un point donné
B. Marines (terraces et plages)
T5 – Préquaternaire
T2-T4 – Pleistocène (en général Günz-Würm)
T1 – Holocène
C. Lacustres (terraces et plages)
L5 – Préquaternaire
L2-L4 – Pleistocène (en général Günz-Würm)
L1 – Holocène
D. Glaciaires (fonds de vallées et de cirques)
G1-G4 – Pleistocène (généralement Riss-Würm)
E. Fluvio-glaciaires (terraces)
F1-F4 – Pleistocène (généralement Riss-Würm)
194

III. VERSANTS ET SURFACE DE RACCORD
Prépaléogène et Paléogène
Miocène
Pliocène
Quaternaire non divisé
Pleistocène (généralement Riss-Würm)
Holocène
IV. FORMES QUI SE SONT AXÉES GÉNÉRALEMENT SUR DES
SURFACES INITIALEMENT DE BASE, SUR DES NIVEAUX ET
VERSANTS
a) D'érosion dénudative
1. Crêtes résultant de l'intersection des versants
2. Pics
3. Témoins d'érosion
4. Ruisselets
5. Cols
b) D'accumulation dénudative
6. Cônes de déjection (prolluviales)
7. Traînes (glacis) colluviales
8. Traînes (glacis) prolluvio-colluviales)
B. De dénudation et ruisselement
1. Ravins
2. Chenaux torrentiels («ogach»)
3. Petites vallées torrentielles
4. Ruisseaux
5. Vallons
6. Escarpements en recul
C. Fluviales
a) D'érosion
1. Lits fluviales
– sous 2 m de profondeur
– entre 2-4 m de profondeur
– à plus de 4 m deprofondeur
2. Ruptures de pentes en profil longitudinal
3. Arête de terrace
4. Berges
5. Gorges
6. Méandres abandonnées, bras morts
– avec eau
– sans eau
195

196
b) D'accumulation
7. Deltas continentaux (grands cônes de dispersion)
8. Bourrelets sableaux
9. Accumulations sableus dans le lit fluvial
10. Hôts innondables
D. Glaciaires
a) D'érosion
1. Arêtes de versants de cirque
2. Arêtes de versants de vallées
3. Roches moutonnées
4. Barres glaciares (verrous)
5. Crêtes étroites et déchiquetées
6. Karling
7. Cols de transluence
b) D'accumulation
8. Moraines
E. Nivales
a) D'érosion
1. Cirques nivales
2. Petites dépressions nivales
3. Niches d'avalanches
4. Fossés et canaux nivales
5. Torrents nivals-fluviaux
6. Témonis d'érosion dûe à la neige (et à la désagrégation)
a) D'accumulation
7. Cônes d'avalanche
8. Pavage de pierres
F. Criogènes
1. Sols polygonaux
2. Cercles de pierres
3. Buttes gazonnées
4. Champs de pierres
5. Cônes d'eboulis
6. Torrents (coulêes) de pierres
7. Crétes périglaciares (par désagrégation)
8. Gradins et eboulements bras d'altiplanation
9. Témoins de gelifraction (pics piramidaux, champignons etc.)
10. Pierres oscillatoires
11. Terraces de solifluction
11. Sillons de solifluction

13. Ondulations de solifluction
14. Formes (structures) de crioturbation (fents en coin, plications, poches)
G. Carstriques et de suffosion
1. Dolines avec écoulement
– jusqu'à 5 m en profondeur
– plus de 5 m en profondeur
2. Dolines sans écoulement
– jusqu'à 5 m en profondeur
– plus de 5 m en profondeur
3. Ouvalas
4. Avens
5. Lapiés
6. Ponts et arcades
7. Ponor, boi-tout (pertes d'eau) 3
8. Entrées de caverne
9. Vallées aveugles
10. „Crovuri” (creux de terrain en lœss)
11. „Găvane” (dépressions en lœss)
12. „Padine” (dépression très larges en lœss)
13. Avents de suffosion (et effondrement)
14. Canaux de suffosion (et effondrement)
H. Gravitationnelle
1. Corniche de décollement (de glissement et éboulement)
2. Éboulements massifs
3. Glissements de terrain en forme de nids
4. Vallonnements de glissements superficiels
5. Coulées de boue
6. Glissement de terrain en forme de largue
7. Glissement de terrain en forme de grandes vagues
– „val” (vague, banquette)
– „copârşaie” (segment de vague)
– „grueţ” (mamelon)
8. Blocs rocheux isolés, transportés par des glissé
I. Eoliennes
a) De corrasion et déflation
1. Dépressions excavées par le vent
– stables
– instables
2. Fossé de corrasion et déflation
3. Témonis de corrasion et déflation
3 En roumain „Ponoare”, „Sorburi”
197

198
4. Surface modelées par le vent
b) D'accumulation
5. Dunes fixes
6. Dunes mobiles
7. Buttes de sables
8. sables mobiles
J. Marines
a) D'abrasion
1. Côtes abruptes (falaises)
2. Côtes basses
b) D'accumulation
3. Digues
4. Cordons littorales
K. Lacustres
1. Côtes
L. Organognes
1. Tourbières élevées («tinov»)
2. Tourbières basses («bahnă»)
3. Zones marécageuses
M. Antropiques
1. Carrières
2. Tertres («gorgane», «tumuli»)
3. Digues
4. Barrages
5. Fosses (excavations)
6. Arêtes de terraces artificielles
V. FORMES STRUCTURALES, PÉTROGRAPHIQUES ET TECTONIQUES
Surface structurales
Arêtes de „cuesta”
Arêtes d'escarpements pétrographiques (cimes, champignons etc.)
Cratères volcaniques
Volcans de boue
Arêtes d'escarpements de faille
Ligne de faille avec influence en relief
VI. SIGNES TOPOGRAPHIQUES
Courbes de niveau
Cotes

BIBLIOGRAPHIE
Annaheim H. (1956), Zur Frage der geomorphologischen Kartierung. Peterm. Geogr.
Mitt., Gotha.
Başenina N. V. (1963), Generalizarea legendelor hărţilor geomorfologice la diferite scări.
Anale Româno-Sovietice, seria geologie-geografie, nr. 2.
Başenina N. V., Leontiev O. K., Piotrovski M. V., Simonov I. G. (1962), Metodiceskoe
rukovogstvo po gheomorfologiceskomu kartirovaniu i proizvodstvu
gheomorfologiceskoi semki v moştabe 1:50.000-1:25.000. Izdatelstvo Moskovsko
Universiteta.
Boci S. G. (1955), K voprosu o soderjanii obscei gheomorfologiceskoi kartî. Biulet. Komis.
Poizuci, cet. Per., nr. 20, SSSR.
Borisevici D. V. (1950), Universalnaia leghenda dlia gheomorfologiceschih kartî.
Zemleveghenie, nov. Ser., t. III (XLIII).
Bulla Béla, Pécsi M. (1963), Die Geomorphologische Übersichtskarte Ungarns (1:
200.000). Problems of geomorphological moping, Geographical Studies, nr. 46,
Warszawa.
Cvijié J. (1908), Entwichlungsgeschichte des Eisernen Tores. Ergänzungsheft nr. 160 zu
«Petermanns Mitteilungen», Gotha.
David M. (1941), Relieful coastei Iaşilor şi problemele pe care le ridică sub raport
geomorfologic şi antropogeografic. Lucr. Soc. Geogr. „Dimitrie Cantemir”, vol. III,
Iaşi.
Ermolov V. (1958), Voprosî sostavlenia gheomorfologhiceskih kart pri sredne masştabnoi
kompleksnoi gheomorfologhiceskoi semke cevernîh raionov. Trudî
naucinoissledovateliskovo Instituta gheol. Arktiki Minist. Gheol. i ohranî Neder
SSSR, t. 83, Leningrad.
Hamelin Edmond-Louis (1963), Cartographie géomorphologique appliquée au
périglaciaire. Cahiers de Géographie de Quebec, Ann. VII, nr. 14.
Helbing E. (1952), Morphologie des Sernftales. Inaug. Diss. Bern.
Ilie Ion, Dragomirescu S. (1961), Recenzie: Gheomorfologhiceskaia Karta S.S.S.R. (Harta
geomorfologică a U.R.S.S.), scara 1: 4.000.000, Moscova, 1960, „Probleme de
geografie”, vol. VIII.
Klimaszewski M. (1960), Problematika szczególowej mapy geomorfologicznej oraz jej
znacenie naukove i proktyczne, Prezglad Geograficzny, t. XXXII, 2-4.
Klimaszewski M. (1963), Landform list and signs used in the detailed geomorfological
map, „Problems of geomorphological maping. Geographical Studies” nr. 46,
Warszawa.
Markov K. K. (1929), O gheomorfologiceskoi karte. Gheol. Vestinik, t. 7, 1-3.
Markov K. K. (1948), Metodika sostavlenia gheomorfologiceskih kartî. Trudî Inst. Gheogr.
S.S.S.R, nr. 39.
Martiniuc C., Băcăuanu V. (1960), Contribuţii la studiul geomorfologic al teritoriului
oraşului Suceava şi al împrejurimilor. Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Al. I. Cuza” din Iaşi (seria nouă), Secţ. II (Şt. naturale), t. VI, fasc. 4.
199

Martiniuc C., Băcăuanu V. (1962), Contribuţii la studiul geomorfologic al regiunii Cotnari.
Anal. Şt. ale Univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă), Secţ. II (Şt. naturale),
b. Geologie-Geografie, t. VIII.
Martiniuc C., Băcăuanu V. (1963), Cercetări de geomorfologie aplicată în sprijinul
sistematizărilor urbane şi rurale din Moldova. (Metodica cercetărilor). Anal. Şt. ale
Univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă), Secş. II (Şt. naturale), b. Geologie-
Geogrfaie, t. IX.
Martonne Emm. de (1931), Intéret d'une cartographie précise des surface d'érosion.
C. R. Congr. Int. Géogr., Paris.
Martonne Emm. de (1938), Atlas de France. Paris.
Mehedinţi S. (1931), Terra. Vol. I şi II, Bucureşti.
Mihăilescu V. (1957), Harta regiunilor geomorfologice ale R. P. R. pe baze geografice.
Buletin ştiinţific. Acad. R. P. R., nr. 1, t. II.
Mihăilescu V. (1960), Piemontul înalt al Satului-Lung. Comunic. Acad. R. P. R., t. X, nr. 8.
Morariu T., Mihăilescu V., Rădulescu I., Grumăzescu H., Badea L., Roşu Al., Gîrbacea V.
(1960), La stade actuel des recherches concernant les terrasses fluviales dans la
R.. P. Roumaine. Recueil d'études géogr. concernant le teritoire de la R. P. R.,
Editura Academiei, Bucureşti.
Niculescu Gh., Nedelcu E., Iancu Silvia (1960), Nouvelle contribution à l'étude de la
morphologie glaciaire des Carpates roumaines. Recueil d'études géogr. concernant
le teritoire de la R. P. R., Editura Academiei, Bucureşti.
Passarge S. (1914), Morphologischer Atlas. Erläuterungen zu Lief. I. Morphologie des
Messtischblattes Stadtremda. Hamburg.
Pissart A. (1963), Les aplanissements tertiares et les surfaces d'érosion anciennes de
l'Ardenne du Sud-Ouest. Travaux Géographiques de Liège, nr. 146.
Pissart A., Macar P. (1963), Légende de la carte géomorphologique du domaine de
l'Université de Liège, au Sart Tilman. Problems of geomorphological maping
Geographical Studies, nr. 46, Warszawa.
Popp N. (1938), Les terrasses fluviatiles de la Muntenie centrale. B.S.R.R.G., t. LVII.
Popp N. (1939), Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova. Studiu geomorfologic. Studii şi
cercet. de geografie, III, Bucureşti.
Popp N. (1946), Harta Câmpiei Române. Rev. Geogr., An. II, fasc. I-IV, Bucureşti.
Posea Gr., Gârbacea V. (1961), Depresiunea Bozovici. Studiu geomorfologic. Probleme de
geografie, vol. VIII.
Posea Gr. (1962), Ţara Lăpuşului. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Spiridonov A. I. (1952), Gheomorfologhiceskoe kartografirovanie. Gheografghiz, Moskva.
Spiridonov A. I. (1958), Opît sostavlenia gheomorfologhiceskih kart raznîk masştabov (1:
50.000, 1: 200.000 i 1: 1.000.000) v edinoi leghende. Vestn. M.G.U., ser. Biol.,
pocivoved, gheologhii i gheografii, nr. 3.
Spiridonov A. I. (1959), O poniatii „tip reliefa“. Voprosî gheografii, sbornik soroc şestoi.
Starkel L. (1957), Rozvoj morfologiczny progu pogórza karpackiego miedzy Debica a
Trzciana. Prace Geografczne, nr. 11, Warszawa.
Svaricevskaia Z. A. (1948), O gheomorfologiceskom kartirovanii. Trudî Inst. Gheogr., nr.
39, Moskva – Leningrad.
Şciukin I. S. (1946), Opît gheneticeskoi klasificatii tipov reliefa, Voprosî gheografii, 1.
Şciukin I. S. (1963), Contribuţii la problema principiilor de întocmire a clasificării
formelor de relief şi de folosire a lor pentru captarea geomorfologică, Analele
Româno-Sovietice, seria geologie-geografie, nr. 1.
200

Şenchea Natalia (1941), Suprafaţa Scheia-Ipatele. Lucr. Soc. Geogr. „Dimitrie Cantemir”,
vol. III, Iaşi.
Şenchea Natalia (1943), Cercetări geografice în bazinul superior al Bârladului. Lucr. Soc.
Geogr. „Dimitrie Cantemir”, vol. IV, Iaşi.
Tricart J. (1959), Presentation d'une feuille de la carte géomorphologique du delta du
Senegal au 1: 50.000. Rev. de géom. dyn., nr. 5-12, Ann. X.
Tricart J. (1963), Cartes géomorphologique et géomorphologie apliquée. L'experience du
Centre de géographie appliquée. Problems of geomorphological maping,
Geografical Studies, nr. 46, Warszawa.
Tricart J. (1963), F. de Bouridiec, L. Ottmann, Presentation de quelques essais de cartes
géomorphologiques détaillées réalisés au centre de géographie appliquée (Strasbourg).
Rev. de géom. dyn., nr. 1-3, Ann. XIV.
Tricart J. (1963), Hirch A. R., Carte géomorphologique de France au 1: 20.000.
Commentaire de la Coupure Lunel I/D, „Rev. de géom. dyn.”, 1-3, Ann. XIV.
Tufescu V. (1937), Dealul Mare- Hârlău (Observări asupra evoluţiei reliefului şi aşezărilor
omeneşti). B.S.R.R.G., t. LVI.
Vîlsan G. (1915), Câmpia Română. B.S.R.R.G., t. XXXV, Bucureşti.
Yatsu Eiju, Shiki Seiei, Inokuchi Masao (1959), Réchérches de géomorphologie appliquée au
Japan, „Rev. de géom. dyn.”, nr. 5-12, Ann. X.
Wilmet J (1963), L'utilisation de la photographie aériene en géographie. Travaux
géographiques de Liège, nr. 146.
* * * (1962), Voeux adoptés à la réunion de Strasbourg (7-9 dec. 1962), „Rev. de géom.
dyn.”, nr. 10-12, Ann. XIII.
* * * (1960), Monografia geografică a R. P. R., Partea I, Geografie fizică. Editura
Acad. R. P. R., Bucureşti.
201

202

CU PRIVIRE LA O METODOLOGIE UNICĂ A HĂRŢII
GEOMORFOLOGICE GENERALE *)
Cuvinte-cheie: harta geomorfologică generală; formă; geneză;
vârstă; tip de relief; legenda hărţii; principiul tuturor suprafeţelor
morfologice; nivele; suprafeţe de racord (versanţi); suprafeţe de bază
(etape de dezvoltare); forme mici de relief; semne cartografice.
Mots clés: la carte géomorphologique générale; forme; genèse;
âge; type du relief; la légende de la carte; le principe de toutes les
surfaces morphologiques; niveaux; surfaces en pante (versants);
surfaces de base (étapes du développement); petites formes du relief;
signes cartographiques.
Considération a une nouvelle méthodologie unique de la
carte géomorphologique. L’article amène une explication de plus à la
conception concernant la cartographie géomorphologique dans le
terrain (principalement à grande échelle – 1/10 000 à 1/ 50 000) ;
conception publiée deux ans en avant (1964). Les références sont
faites aussi à la légende de cette carte.
Premièrement, l’auteur montre la nécessité d’une conception et
une légende unitaires de la carte géomorphologique générale. Cela
conduits à des raccords des recherches sur des surfaces de plus en
plus grandes, a des interprétations unitaires et mène à
l’implémentation d’une nouvelle théorie de la géomorphologie – les
étapes de l’évolution du relief actuel (l’évolution paléogéomorphologique)
et les types des formes caractéristiques de chaque étape, leur genèse et
âge.
Tout d'abord, on sépare deux classes des surfaces (horizontales
et inclinées), les premières indiquant les étapes d’équilibre pour un
certain système morpogenètique, et les secondes les étapes avec des
mouvements verticales. Les surfaces horizontales sont de longue
durée (pénéplaine ou pédiplaines, piedmonts, des plaines
d’accumulation) ou d’une période plus courte – les niveaux
(fluviatiles, marines, lacustres, fluvio-glaciaires). Ces surfaces sont
liées avec les surfaces en pante, ou versants. Toutes les surfaces
portent des formes du relief plus petites (produites par dénudation,
ruissellement, rivières, glaciers, …, les hommes), pour lesquelles
souvent on utilise des signes cartographiques si leur surface n’est pas
Grigore POSEA
*)
Articolul a apărut în „Natura, seria Geografie-Geologie”, nr. 2, 1966, ca o
lămurire în plus la articolul „Harta geomorfologică generală”, publicat în „Analele
Universităţii Bucureşti, Seria Geografie-Geologie”, nr. 1, 1964, în urma unei Comunicări
ştiinţifice ţinute la Sesiunea festivă a Centenarului Universităţii Bucureşti, octombrie, 1964.
Aducem, în prezent, şi unele corecturi.
203

204
possible d’être réduite à l’échelle. Toutes les formes qui, réduites à
l’échelle, sont présentes et occupent sur la carte une moindre surface,
sont délimite par leur contour (leur surface réduite a l’horizontale) et
sont remplies par des hachures ou des couleurs, en fonction du type
des formes, les nuances indiquant aussi l’âge de la forme. Les formes
du type structure – pétrographie occupent un chapitre séparé. Chaque
carte géomorphologique est accompagnée d’un ou plusieurs profiles
spécifiques ou même par des cartes spéciales.
Azi, când ştiinţa se dezvoltă cu paşi uriaşi, când cercetările se înmulţesc
enorm, când lucrările de sinteză apar şi se succed cu multă repeziciune, nu este
permis ca efortul real depus de fiecare în parte să nu poată fi cumulat într-un efort
general, colectiv. În caz contrar se ajunge la o risipire de forţă calificată, la
suprapuneri în cercetarea aceloraşi probleme, luarea de la început a altora deja
studiate etc.
De aceea, unificarea punctelor de vedere în ceea ce priveşte metodele de
lucru în geografie, şi în special în geomorfologie, se impune azi cu precădere.
Necesitatea unor metode unitare în ce priveşte alcătuirea hărţilor
geomorfologice poate fi demonstrată în mod simplu prin comparaţie cu harta
topografică sau cu cea geologică. Aceste hărţi se referă la diverse aspecte ale
scoarţei terestre. Pentru a avea o privire unitară asupra scoarţei sau a unora din
porţiunile sale se impune ca toate hărţile realizate sub forma unor foi izolate să
poată fi puse una lângă alta, să se racordeze, pentru a avea o privire de ansamblu pe
suprafeţe mai mari. Această punere cap la cap a hărţilor nu este ceva mecanic, ci,
pentru a putea fi utilizate în mod unitar, aceste hărţi parţiale trebuie să fie întocmite
după concepţii şi metode unitare, dacă nu chiar după aceeaşi concepţie şi metodă.
Să reţinem ce paşi uriaşi au făcut geologia şi topografia după ce au fost
adoptate metode şi legende unitare în ce priveşte principiile şi legenda hărţilor lor
de bază. Au fost elaborate, de către colective tot mai largi, hărţi care cuprindeau
teritorii din ce în ce mai mari, continente. Să nu uităm ce rol mare a jucat harta
topografică – unitară şi cea geologică – în închegarea şi dezvoltarea
geomorfologiei. Să apreciem totodată şi ce frână mare resimte geomorfologia de
azi datorită faptului că hărţile geomorfologice, cartările se fac după criterii foarte
variate, uneori aproape personale, fapt pentru care nu pot fi folosite decât parţial în
lucrări de ansamblu sau pentru sinteze. Să ne gândim ce valori ar putea reprezenta
pentru o serie de sinteze lucrările geomorfologice de doctorat, cele efectuate la
catedrele de geografie, la Institutul de Geografie al Academiei, dacă hărţile
acestora ar fi lucrate după metode unitare. La fel se poate spune despre lucrările de
stat ale absolvenţilor, lucrările de grad ale profesorilor etc. Toate acestea ar
reprezenta mari valori chiar în cazul când nu sunt publicate; ele conţin o muncă
valoroasă şi pot fi consultate pentru multe probleme de ordin practic sau teoretic.
Harta geomorfologică a fiecărei ţări , sarcină care trebuie să stea mai mult ca
oricând în faţa geomorfologilor, nu se poate realiza în condiţii bune fără o metodă
unitară de cartare.

Situaţia actuală şi cauzele. Davis, care a înţeles necesitatea unei metode
specifice geomorfologiei, a pus accent pe blocdiagramă şi schiţa panoramică; până
nu de mult, el a fost urmat fără prea mult discernământ . Or, dezvoltarea însăşi a
geomorfologiei a dovedit că blocdiagrama poate fi cel mult o metodă a
geomorfologiei generale (tipizată), dar nu metoda ei de bază în cercetare, respectiv
nu poate fi metoda geomorfologiei generale.
Este cunoscută legătura indisolubilă ce există între obiectul unei ştiinţe şi
metoda sa. Metoda specială de bază, folosită pentru urmărirea dezvoltării unor
unităţi de relief, este aceea a nivelelor geomorfologice, care serveşte cel mai bine
scopului geomorfologiei de a descifra acţiunea şi interacţiunea agenţilor
morfogenetici interni şi externi 1) . Ideea este întâlnită aproape la toţi geomorfologii
de seamă. De exemplu, ideea aceasta este clar exprimată de A. Penck şi foarte clar
de W. Penck. Să mai amintim că începând cu lucrarea Alpii Transilvaniei, a lui
Emm. de Martonne, aproape toate lucrările mai ample de geomorfologie regională
adoptă ca metodă specifică pentru urmărirea etapelor de dezvoltare a reliefului –
suprafeţele de denudare – deci treptele reliefului 2) .
Metoda nivelelor sau suprafeţelor geomorfologice izvorăşte din însăşi ideea
de bază a geomorfologiei, interacţiunea dintre factorii interni şi externi, şi ea se
transpune, concret, în cercetarea de teren, prin cartarea acestora, respectiv a
formelor de relief şi realizarea hărţii geomorfologice.
Sub acest aspect, harta geomorfologică, legenda acesteia şi principiile ei de
întocmire devin metoda de bază în cercetarea geomorfologică. Exagerând puţin,
în mod necesar, s-ar putea spune că harta geomorfologică, cartarea, constituie baza
concretă a geomorfologiei pe care trebuie clădită toată teoria sa. Or, acest fapt a
fost puţin înţeles şi ca urmare nu s-a acordat atenţia necesară găsirii unor principii
general recunoscute şi alcătuirii unei legende unitare care să stea la baza întocmirii
hărţii geomorfologice.
Totuşi, cerinţele practicii faţă de geomorfologie şi însăşi dezvoltarea ei ca
ştiinţă au condus tot mai mult la necesitatea întocmirii de hărţi cu specific
geomorfologic. Conţinutul acestora, modul lor de întocmire, legendele variază însă
de la un autor la altul; cu timpul, ele au devenit tot mai greu de citit chiar de către
specialişti. S-au impus de la sine discuţii. Acestea dovedesc azi tot mai mult că
problema hărţii geomorfologice generale este parte integrantă a problemei
dezvoltării însăşi a geomorfologiei.
În ultimii ani, discuţiile au luat caracter internaţional. S-a format şi o
subcomisie pentru cartare geomorfologică în cadrul Uniunii Internaţionale de
Geografie. Până în prezent s-a ajuns la recunoaşterea unor principii comune care
trebuie să stea la baza hărţii geomorfologice. Nu s-a ajuns însă la soluţii concrete
unanim recunoscute. Iată un exemplu; încă de mult, majoritatea celor care s-au
pronunţat în această problemă sunt de acord că harta geomorfologică trebuie să
redea aspectul exterior al formelor de relief, geneza şi vârsta lor; dar felul cum
1)
Gr. Posea, Ţara Lăpuşului, Bucureşti, 1962, p. 7
2)
Idem, p. 54
205

fiecare realizează acest lucru, concret, pe hartă, este încă foarte diferit. Nu dăm
amănunte, sesizăm numai dificultatea.
Mai trebuie precizat că deosebirile de păreri apar atunci când este vorba de
harta geomorfologică generală (cartată la teren), hartă care trebuie să devină
primul scop al oricărei cercetări geomorfologice regionale. Nici pentru hărţile
speciale nu există deplină unitate de vederi; conţinutul acestora este însă adesea
precizat de la sine, fiind mult mai îngust (harta fragmentării, harta morfostructurală
etc.) şi, de aceea, se poate ajunge mai uşor la apropierea părerilor.
Câteva păreri în privinţa conţinutului hărţii geomorfologice generale
– Majoritatea geomorfologilor admit că harta geomorfologică trebuie să
redea înainte de toate formele de relief (conturul în plan orizontal), geneza şi
vârsta lor. Prin text acest lucru se realizează uşor. Când e vorba însă de a reda acest
lucru prin hartă apar suprapuneri şi supraaglomerarea hărţii până la a o face
ilizibilă; de aici, păreri şi metode de întocmire a hărţii foarte diferite. Unii
reliefează în hartă formele, alţii pun accent pe geneză, alţii pe vârstă. Cei ce
încearcă să pună accent pe geneză şi vârstă introduc în hartă foarte multe elemente
geologice (în special petrografice şi tectonice), care o transformă în fond într-un
subtip de hartă geologică. Să adăugăm şi faptul că fiecare adoptă o altă clasificare a
formelor de relief şi de aici un număr diferit de forme de la un autor la altul.
– O altă părere în ceea ce priveşte conţinutul hărţii geomorfologice este
aceea că ea trebuie să cuprindă tipurile de relief. Un asemenea conţinut face harta
foarte subiectivă. Tipizarea nu poate constitui o metodă de cartare şi respectiv de
cercetare la teren; ea poate fi cel mult o metodă de sinteză generală, o metodă a
geomorfologiei generale şi a celei regionale.
Mai sunt şi alte păreri; conchidem numai cu întrebarea: Cum se poate ieşi
din acest, să-i zicem, impas? Impasul reprezintă în fapt o greutate de creştere, de
dezvoltare a ştiinţei noastre. Discuţiile, confruntările de păreri etc. trebuie să
conducă la elaborarea unor legende de hartă care să fie cât mai unitare din punct de
vedere al principiilor de întocmire a hărţii şi care să corespundă scopului principal
al geomorfologiei: cunoaşterea formelor şi descifrarea evoluţiei reliefului.
Privind lucrurile prin această prismă şi conştienţi de marea importanţă pe
care o are harta geomorfologică pentru dezvoltarea geomorfologiei, colectivul
nostru de geomorfologie din Bucureşti, pe baza realizărilor obţinute la noi în ţară şi
în străinătate, a formulat unele păreri publicate în „Analele Universităţii
Bucureşti”, nr. 1, 1964, socotite ca bază de discuţie pentru o legendă unică a hărţii
geomorfologice generale. Spaţiul nu ne permite să redăm aici legenda, care
cuprinde 13 planşe şi o hartă. Acum vom expune numai câteva puncte de pornire,
simple şi câteva principii ale legendei.
1. De la început subliniem faptul că esenţialul în cercetarea geomorfologică
– deci şi în cartarea şi harta geomorfologică – îl reprezintă descifrarea evoluţiei
reliefului actual. Spunând aceasta nu excludem faptul că harta trebuie să redea
formele de relief, geneza şi vârsta lor; dar înţelegem acest lucru într-un anumit
mod. Redarea formelor pe harta geomorfologică nu trebuie să devină un scop în
sine. Căci, metoda cea mai bună, cea mai exactă pentru redarea simplă a formelor
nu este cea geomorfologică, ci aceea a curbelor de nivel – deci topografică. Apoi,
206

harta geomorfologică nu este o fotografie. Ea trebuie să dea ceva mai mult decât
orice hartă topografică sau o fotogramă, din ea trebuie să rezulte formele reliefului,
dar în acelaşi timp să rezulte şi o anumită ierarhizare a lor, ordinea în care au
apărut, importanţa lor în cadrul evoluţiei generale, felul cum s-au grefat unele
pe altele, unele în locul altora, într-un cuvânt să rezulte imaginea explicativă a
reliefului actual.
2. Harta geomorfologică trebuie să prezinte numai problemele esenţiale ale
regiunii studiate şi nu tot ceea ce se poate spune despre aceasta prin text sau prin
hărţi speciale. Acest lucru este normal şi pare de la sine înţeles, dar suntem în faza
când trebuie totuşi să-l accentuăm. Să facem în aşa fel încât din hartă să rezulte cât
mai mult, dar ea să rămână relativ simplă şi uşor de citit.
Harta să fie secţionată de profile geomorfologice tipice şi să fie însoţită de
unele hărţi speciale (în primul rând cea a regionării).
3. Harta geomorfologică generală trebuie să conţină înainte de toate
rezultatele cercetării geomorfologului, şi nu interpretări teoretice, sau rezultatele
altor cercetători, în speţă ale geologului. Acest lucru ar părea de la sine înţeles, şi
totuşi prea adesea hărţile noastre sunt supraîncărcate cu geologie.
4. Harta să redea relieful în realitatea lui, pe cât posibil neinterpretată,
deoarece interpretările duc la subiectivism şi scad din valoarea hărţii. O cartare
care redă cât mai real relieful poate fi folosită şi interpretată ulterior de cât mai
mulţi specialişti, fiecare prin prisma punctului său de vedere. Deci, aspectele
subiective sau cele care pot deveni subiective să fie excluse din hartă. (Părerile
proprii se redau prin text).
5. Legenda să fie unitară (nu unică) pentru orice scară. Extinderea în
suprafaţă a unei forme să fie aceea care o include sau o exclude din legenda unei
scări, şi nu invers. Legenda unitară implică cel mult generalizări cantitative. În
schimb, legendele diferite de la o scară la alta implică tipizări adesea subiective.
Trecând la legenda hărţii, fără pretenţia de a fi epuizat nici pe de parte toate
problemele legate de conţinutul în sine al hărţii, reamintim că harta trebuie să redea
în esenţă imaginea explicativă a reliefului actual, evoluţia acestuia. De aici este de
la sine înţeles că pentru a reda aşa ceva trebuie găsită o metodă specifică, dar care,
categoric, trebuie să împrumute ceva atât din harta topografică (ea redă cel mai
bine formele), cât şi din harta geologică (ea redă cel mai bine evoluţia scoarţei).
Dar, specificul geomorfologiei exclude o îmbinare mecanică a acestor două
metode. De la topografie păstrăm fondul de bază, curbele de nivel cele mai
necesare (nu toate); acestea trebuie păstrate pentru exactitatea delimitării formelor
majore sau principale, pentru raporturile pe verticală (căci, metoda noastră este
aceea a nivelelor, a treptelor), pentru a exclude cât mai mult subiectivismul. De la
geologie păstrăm înainte de toate ideea redării vârstelor pe suprafeţe de aflorimente
(sau strate acoperitoare sau strate superficiale), numai că noi trebuie să redăm
vârste ale suprafeţelor şi formelor de relief.
Pentru redarea formelor nu ajung însă curbele de nivel; am putea spune că
acestea mulează relieful, dar nu indică concret formele după geneză şi cronologie.
Este nevoie de conturul (limitele) orizontal al formei. Ca să explicăm geneza este
nevoie de o prealabilă cunoaştere şi sistematizare a formelor, o clasificare a lor.
207

Astfel de clasificări sunt multe; este şi normal, deoarece pot fi făcute după diferite
criterii, în funcţie de scop. Scopul nostru nu este numai acela al redării formelor, ci
şi cel al redării etapelor de evoluţie a reliefului unei regiuni. De aceea, pentru
cartare şi deci pentru harta geomorfologică generală, trebuie o anume clasificare şi
ierarhizare a formelor care corespund cel mai bine acestui scop, urmărind ca, din
felul cum apar pe hartă formele, să rezulte şi evoluţia reliefului. Este necesar să
adoptăm o asemenea selecţionare şi clasificare care să meargă de la formele cele
mai generale, mai extinse, care se perfecţionează într-un timp cât mai îndelungat şi
la formarea cărora participă mai mulţi agenţi (interni şi externi), către forme tot
mai puţin complexe, mai simple, care se perfecţionează într-un timp mai scurt şi la
formarea cărora participă în ultimă instanţă un singur agent sau chiar un singur
proces (acumulare, dezagregare etc.). O astfel de orânduire a formelor se
încadrează nu numai principiului de la complex la simplu şi invers, dar corespunde
şi principiului evolutiv (inclusiv în sensul de indicare a vârstelor). Desigur, pentru
harta geomorfologică de bază trebuie reţinute înainte de toate categoriile de bază
ale formelor, cele care prin aspectul lor exterior, prin poziţia lor altimetrică etc.,
indică cel mai bine interacţiunile generale sau locale dintre factorii genetici şi
relief.
Dar, o clasificare a formelor, chiar când este subordonată scopului amintit nu
rezolvă problema cartării. Aceasta, datorită mai ales faptului că diferite părţi sau
suprafeţe ale unor forme se evidenţiază la fel de bine şi ca forme. Majoritatea
formelor sunt constituite din diferite suprafeţe care au apărut pe rând în perioade şi
condiţii diferite. Exemplu: podul şi fruntea unei terase. Este necesar deci să
adoptăm pentru cartare un element mai mic decât forma în sine, respectiv tipurile
fundamentale de suprafeţe din care se compune fiecare din formele să le zicem
principale 1) . Dacă formele sunt rezultatul interacţiunii variate dintre agenţii interni
şi externi, suprafeţele în schimb rezultă dintr-un singur tip sau sens al acestei
interacţiuni. Exemplu: suprafaţa peneplenei, sau podul terasei, reprezintă, fiecare la
nivelul său, o tectonică în stare relativ latentă; fruntea sau abruptul dintre două
suprafeţe de nivelare indică în schimb o dominare a mişcării tectonice.
De asemenea, suprafeţele reprezintă fiecare o anumită vârstă, o singură
etapă în dezvoltarea formei sau reliefului, în care se încadrează.
De aceea, principiul tipurilor de suprafeţe, considerate după geneză şi
separate după vârstă, trebuie să stea în primul rând la baza clasificării pentru
cartări 2) . De altfel, privind lucrurile dintr-un anumit unghi, însăşi suprafeţele pot fi
socotite forme.
Sub aspectul complexităţii formelor (luate în înţelesul de mai sus), al
duratei de timp în care se formează etc. se pot deosebi suprafeţele netede de tipul
peneplenelor, al piemonturilor, al câmpiilor (ca forme complexe din punct de
vedere genetic, care indică pentru perioade îndelungate raportul dintre mişcări şi
etc.
1) Principal la nivelul complexului de agenţi, la nivelul unui agent, unor procese
2) Nu este vorba aici de o hartă a pantelor, care se realizează după principii pur
mecanice, şi nu după geneză şi vârstă.
208

agenţii externi etc.); urmează suprafeţe netede mai restrânse, care s-ar putea numi
nivele de tipul teraselor fluviale, marine, lacustre etc. (trepte ce indică numai
raportul dintre acţiunea unui agent şi factorul mişcare, şi acesta pentru perioade
mai puţin îndelungate de timp); un tip aparte îl constituie suprafeţele înclinate,
sau foarte înclinate – de tipul versanţilor, care fac racordul pe verticală atât între
suprafeţele foarte întinse, cât şi între nivele. Ele reprezintă un alt tip de raport
dintre agenţii interni şi externi (dominarea factorului tectonic).
Dacă sintetizăm lucrurile, punând de data aceasta accent pe tipul de
interacţiune dintre agenţii interni şi externi şi mai puţin pe complexitatea
formelor, atunci putem împărţi suprafeţele în două mari categorii: suprafeţe care
iniţial au fost orizontale sau aproape orizontale şi suprafeţe înclinate, care fac
legătura între primele (când e vorba de polisuprafeţe situate la diferite altitudini).
Primele indică în general un echilibru tectonic relativ, pe când secundele o
dominare a mişcărilor tectonice cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Principiul separării a două mari categorii de suprafeţe (orizontale şi
înclinate), poate merge până la forme mici de relief, spre exemplu până la torent,
deoarece ele (suprafeţele) reprezintă schimbările principale în ritmul modelării
(eroziunii), reprezintă etape în dezvoltarea formei 1) .
Peste aceste suprafeţe, care reprezintă categorii de bază ale evoluţiei, se
suprapun formele cele mai simple; ele sunt create de un singur agent, dar mai ales
de un singur proces (sau procese combinate) şi în general arată în mai mică măsură,
sau deloc, raportul direct dintre agentul intern şi cel extern. Formele acestea se
categorisesc la rândul lor după agent şi după proces şi ele indică aspecte ale
complexităţii de amănunt ale reliefului, ale evoluţiei sale. Tot în această categorie,
pot fi incluse şi unele forme şi elemente strict specifice ale aşa numitului relief
structuralo-petrografic.
* * *
În mod mai detaliat, legenda din publicaţia amintită („Analele Universităţii
Bucureşti”, 1, 1964), pusă în discuţie, se prezintă astfel:
I. Suprafeţele de bază, constituind etape principale în dezvoltarea reliefului,
se subdivid în:
A) Suprafeţe de eroziune iniţial plane; acestea sunt, în general, de tipul
peneplenelor sau cu tendinţă de a deveni aşa ceva. Urmele lor actuale se colorează
cu nuanţe de maro până la gri dispuse în dungi groase verticale. Fiecare nuanţă
reprezintă o altă vârstă şi, respectiv, o altă suprafaţă (exemplu: miocen, pliocen,
1)
S-ar putea ridica poate o obiecţie, şi anume: din moment ce am admis o
categorie de câmpie, de ce lipseşte categoria de munte, deal etc. În realitate, era vorba de
suprafaţa câmpiei, respectiv de o etapă (ultima) a formării sale. Celelalte etape, care de cele
mai multe ori nu apar la zi, interesează în mod special pe geolog, pe când pe geomorfolog,
cel mult tangenţial. Pentru munte, în schimb, majoritatea etapelor formării sale sunt
marcate prin trepte sau suprafeţe de relief, sunt înregistrate pe curba dezvoltării sale
morfodinamice (deci exterior) şi interesează pe geomorfologi. Muntele (dealul) nu se
cartează, ci rezultă din fondul topografic; se cartează în schimb suprafeţele ce reprezintă
etapele dezvoltării sale.
209

…). Pentru uşurarea diferenţierii (citirii) pe hartă a diferitelor suprafeţe, fiecare
dintre ele poate fi notată şi cu un indice care arată ordinea vechimii acestora pentru
regiunea dată (S1, S2 etc.).
B) Suprafeţe de eroziune iniţial uşor înclinate, respectiv de tipul
piemonturilor, glacisurilor, pedimentelor. Urmele acestora se redau prin aceleaşi
nuanţe de maro-gri 1) , dar sub formă de linii subţiri dispuse orizontal. Suprafeţele
piemontane au fost subdivizate genetic în trei: 1) Piemont de eroziune retezat în
acumulări piemontane (peste haşurile orizontale se aplică semicercuri mici de
aceeaşi nuanţă a culorii); 2) prispe piemontane, în care au fost incluse şi glacisurile
de eroziune, şi umerii fostelor bazinete intramontane, care corespundeau unor
piemonturi de acumulare de la baza muntelui (haşurile rămân simple);
3) suprafeţele de acumulare ale piemonturilor (peste haşuri se aplică cercuri întregi
de nuanţa culorii ce reprezintă vârsta). Şi aici se întrebuinţează indici pentru vârsta
relativă, respectiv P1, P2, etc., G1, G2 etc.
C) Suprafeţe de acumulare iniţial plane, respectiv de tipul câmpiilor.
Acestea se redau prin puncte colorate. Pentru că în general acestea sunt mai noi
(cuaternar – precuaternar), s-au ales ca nuanţe de culori, pentru diferenţierea lor pe
vârste, maro şi gri (întâlnite şi la piemonturi), verde (pleistocen nediferenţiat,
nuanţă întâlnită şi la terase) şi portocaliu (holocen, nuanţă întâlnită şi la alte
suprafeţe sau forme mici de aceeaşi vârstă). Indicii folosiţi sunt: C1, C2 etc.
Nu am găsit necesar să diferenţiem suprafeţele de tip câmpie şi după agentul
care le-a creat, aceasta putându-se subînţelege din poziţia faţă de alte forme din
hartă, sau se redă în text. Sub acest aspect, problema poate rămâne deschisă.
II. Nivele de eroziune şi acumulare axate în general pe suprafeţe iniţial de
bază. Acestea au fost grupate după agent:
A) Nivele fluviatile, care cuprind lunci şi terase. Culorile nivelelor se dau
plin, folosindu-se pentru cele fluviatile două nuanţe de galben (pentru lunca
inundabilă şi neinundabilă), cinci nuanţe de verde şi două de albastru pentru
nuanţele pleistocen şi o anumită nuanţă de maro pentru cele precuaternare. Indicii
folosiţi: l1, l2 şi t1, t2 …
B) Nivele marine (terase şi plaje).
C) Nivele lacustre (terase şi plaje). Şi nivelele marine şi cele lacustre
folosesc aceleaşi grupări de nuanţe a culorilor ca şi cele fluviatile, numai că peste
ele se aplică o haşură albastră, discontinuă, orizontală în primul caz şi verticală în
al doilea. Indicii folosiţi: T1 …. şi L1 …
D) Nivele glaciare (funduri de văi şi de circuri – chiar sub formă de umeri).
E) Nivele fluvio-glaciare (terase), redate în general cu nuanţe de verde peste
care se aplică haşuri violete, în unghi ascuţit (pentru glaciare) şi în unghi drept
(pentru fluvio-glaciare). Indicii folosiţi: G1 …. şi F1 …
III. Versanţii şi suprafeţele de racord se redau prin haşuri ce merg pe
direcţia înclinării pantei, având culori diferite după vârstă; de obicei culorile sunt
1)
De obicei, culoarea gri a fost întrebuinţată pentru a indica vârsta cuaternară în
general; în cazul când pentru o suprafaţă se poate delimita o vârstă mai restrânsă, de
exemplu pleistocen, aceasta se redă printr-o altă nuanţă: violet.
210

preluate de la suprafeţe şi nivele. Dacă un versant a fost format într-o perioadă mai
veche şi a evoluat mult într-o alta mai nouă se pot intercala haşuri de culori diferite.
Problema cartării suprafeţelor înclinate, respectiv a versanţilor, ar putea
fi discutată sub aspectul unei subdivizări a acestora după geneză şi după gradul
înclinării (evoluţie). Diferenţierea pe hartă, în acest caz, s-ar putea face prin
densitatea diferită a haşurilor, sau în alt mod. Deocamdată nu am găsit necesară o
asemenea subdivizare pentru a nu supraîncărca harta, cât şi pentru faptul că multe
din aceste diferenţieri rezultă indirect din hartă.
IV. Forme care s-au axat în general pe suprafeţe iniţial de bază, pe
nivele şi versanţi. Aici sunt incluse cea mai mare parte a formelor mici, care, de
cele mai multe ori, nu pot fi redate la scară şi pentru care se folosesc semne.
Semnele indicate seamănă, pe cât posibil cu un anumit contur al formei şi în
general s-au folosit acelea care sunt cel mai des întâlnite în legendele de la noi sau
din străinătate. Culorile reprezintă vârsta; adesea însă o anumită culoare reprezintă
şi un anumit agent sau proces. De exemplu, indigo pentru formele glaciare
criogene şi nivale din pleistocen, sau albastru pentru cele carstice, de sufoziune,
marine etc., nediferenţiate ca vârstă; în acest caz culoarea albastru nu conduce la
concluzii genetice, deoarece forma semnului şi mai ales poziţia sa în cadrul unor
nivele sau suprafeţe bine precizate indică indirect agentul.
Formele mici au fost grupate după agent şi proces: A) de denudaţie;
B) de denudaţie şi şiroire; C) fluviatile (de eroziune, de acumulare); D) glaciare
(de eroziune, de acumulare); E) nivale (de eroziune, de acumulare); F) criogene;
G) carstice şi de sufoziune; H) gravitaţionale; I) eoliene (de coroziune şi deflaţie,
de acumulare); J) marine (de abraziune, de acumulare); K) lacustre;
L) organogene; M) antropice.
V. Forme structurale, petrografice şi tectonice, din care s-au ales numai
suprafeţe structurale (se redau numai la scară), muchii de cuestă, de abrupturi
petrografice şi de falie, martori petrografici, cratere, vulcani noroioşi, linii de falie
cu influenţă în relief.
VI. Semne topografice (curbe de nivel – cele care sunt necesare – şi cote).
În încheiere, încă o problemă ce s-ar putea ridica: publicarea în multe
culori şi curbe este relativ grea. Faptul este adevărat, dar nici până acum nu s-a
publicat ceea ce s-a cercetat. Mai important este faptul că toate cartările efectuate la
teren pot şi trebuie să fie comunicate şi apoi depuse ca documente la instituţia în
cadrul căreia s-a efectuat cercetarea (bancă de date). S-ar impune, desigur, o
evidenţă centralizată a acestor materiale. Deci, documentul final al cercetării
trebuie realizat după o metodă cât mai completă; pentru publicare se poate
simplifica. De altfel, scopul cercetării nu este, cu absolută necesitate, publicarea.
211

212

HARTA GEOMORFOLOGICĂ GENERALĂ ∗
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA. Lector univ. dr. Nicolae POPESCU
Lector univ. dr. Mihai IELENICZ, Conf. univ. dr. Mihai GRIGORE
1. Aspecte de ordin general
În toate disciplinele geografiei, harta, ca metodă de lucru de cercetare şi de
sinteză,. a devenit azi indispensabilă. Majoritatea fenomenelor studiate de
disciplinele geografice sunt astăzi reprezentate pe hărţi speciale, care s-au înmulţit
în funcţie de scopul urmărit în cercetare. Cunoaştem, astfel, hărţi cu răspândirea
vânturilor dominante, a curenţilor oceanici, cu răspândirea diferitelor asociaţii
vegetale, hărţi ale teraselor, hărţi cu tipurile de văi etc. Adică, hărţi care reprezintă
un fenomen sau o grupă de fenomene, un proces sau o grupare de procese, care
interesează o anumită problemă ştiinţifică sau rezolvarea unei anumite probleme
practice. Într-un cuvânt, este vorba de hărţi pe care le încadrăm în titulatura de
hărţi speciale. Pe lângă acestea, aproape fiecare disciplină geografică are şi un tip
de hartă, denumit obişnuit hartă generală, care caută să redea aspecte esenţiale şi
specifice ale unui anumit teritoriu. Mai precis, caută să redea acele fenomene care
să ducă pe orice specialist ce nu cunoaşte regiunea respectivă la citirea şi deducerea
cu uşurinţă, prin hartă, a fenomenelor aşa cum ele sunt în natură, respectiv cât mai
aproape de realitatea regională sau locală.
Intensificarea cercetărilor de teren şi creşterea preocupărilor pentru efectuarea
de hărţi geomorfologice au scos tot mai mult la iveală, pe de o parte, lipsurile,
în ceea ce priveşte concepţia conţinutului acestora, iar pe de altă parte, au indicat
tot mai mult rolul pe care hărţile geomorfologice generale îl au în dezvoltarea pe
mai departe a geomorfologiei ca ştiinţă. S-au impus de la sine o serie de discuţii
mai întâi pe plan local şi regional, apoi la nivel naţional şi internaţional.
În Uniunea Sovietică s-au exprimat cele mai multe păreri şi s-au tipărit cele
mai multe hărţi geomorfologice, dar nu s-a ajuns până astăzi la o legendă
geomorfologică unitară care să fie folosită de către toţi specialiştii sovietici. Una
dintre cele mai complexe încercări de generalizare a hărţii geomorfologice, la care
şi-au adus contribuţia un număr important de cercetători, este Harta
geomorfologică a U.R.S.S. la scara 1:400.000 publicată în 1960. Pe lângă
elementele deosebit de valoroase pe care le cuprinde, ea conţine şi multe elemente
relative care rezultă din interpretarea datelor topografice 1 şi geologice avute la
dispoziţie şi mai puţin a cercetărilor geomorfologice de teren.
∗
Articol apărut în „Sinteze geografice II”, p. 58-69, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1987. A fost redactat pentru cursurile de reciclare a profesorilor, sintetizând
alte materiale.
1
Vezi articolul Analiza hărţii topografice în cercetarea reliefului (Gr. Posea), în
volumul de faţă.
213

Hărţile geomorfologice poloneze au un conţinut mai unitar, deoarece ele
cuprind formele de relief, extinderea, geneza şi vârsta acestora, bazându-se pe
cartări detaliate executate la teren. Ele sunt redate de obicei pe schelet topografic,
cu ajutorul semnelor liniare, al punctelor, sau prin fond colorat de una sau mai
multe culori. Aspecte oarecum discutabile şi critice ale legendei şi hărţii
geomorfologice poloneze au fost relevate, între altele, în unele publicaţii franceze,
care arată că aceste hărţi sunt în general, greu de citit, deoarece vrând să pună un
accent mare atât pe geneză, cât şi pe cronologie, ajung să folosească o aceeaşi
culoare sau nuanţe apropiate atât pentru geneză cât şi pentru vârste.
Majoritatea geografilor francezi consideră că harta geomorfologică trebuie
să fie în acelaşi timp morfometrică, morfogenetică şi morfocronologică. Aceste
principii sunt întâlnite cu mult înainte şi la alţi geomorfologi, în special la cei
sovietici. Ceea ce diferă însă, este modul cum sunt înţelese şi reprezentate aceste
elemente. Geomorfologii francezi pun un accent deosebit pe reprezentarea
litologiei, dinamicii şi proceselor. Considerăm acest lucru ca provenind din
preocupările de bază ale Şcolii de la Strasbourg, care depune mari eforturi pentru a
face din geomorfologie o ştiinţă de largă aplicabilitate. Considerăm însă că harta
geomorfologică generală nu trebuie să conţină în primul rând dinamica actuală a
reliefului, deoarece aceasta constituie obiectul unei hărţi geomorfologice speciale
(harta proceselor actuale).
În România au existat, de asemenea, preocupări în ceea ce priveşte
cartografierea geomorfologică şi întocmirea hărţilor geomorfologice speciale sau
generale. Încă din anul 1964, Grigore Posea şi Nicolae Popescu publică un articol
în care sunt expuse pe larg principiile de bază, conţinutul şi legenda hărţii
geomorfologice generale 2 . Harta geomorfologică generală este o hartă de sinteză
care trebuie să cuprindă în principal acele elemente care redau în modul cel mai
corect şi mai succesiv formele, geneza şi etapele de evoluţie ale reliefului
(cronologie), adică acele suprafeţe sau trepte morfogenetice (suprafeţe de
nivelare, glacisuri, suprafeţe piemontane sau de câmpie, terase) din a căror
îmbinare, în timp, a rezultat ansamblul reliefului cu înfăţişarea lui actuală.
Pentru cunoaşterea cât mai exactă a reliefului în ansamblu, a formelor de
relief şi a însuşirilor prin care o anumită categorie de relief sau o anumită regiune
se individualizează sunt necesare atât cartări detaliate la teren, care să consemneze
pe hartă însuşirile calitative ale unei regiuni adică, formele de relief, cât şi
măsurători, pe hartă sau pe teren, care să evidenţieze parţial sau global, însuşirile
cantitative ale reliefului. De aceea conţinutul tematic al unei hărţi geomorfologice
este în funcţie de categoriile de date informaţionale pe care le conţine.
Sub acest aspect există mai multe categorii de hărţi geomorfologice:
Hărţi geomorfologice speciale sau parţiale, care cuprind doar anumite
aspecte calitative sau cantitative ale unei unităţi de relief sau ale unui teritoriu. Din
această categorie fac parte:
2
În contextul legendei s-a publicat şi un caz concret de hartă, Depresiunea
Copalnic, realizată de Gr. Posea, încă în vremea doctoratului (vezi Ţara Lăpuşului, 1962),
dar cu alte denumiri (fictive) din cauza cenzurii acelor timpuri.
214

− Harta morfografică (morfohidrografică), în care relieful este redat sub
aspectele sale cele mai generale, conţinutul de bază al acesteia fiind fizionomia de
ansamblu a văilor (largi, înguste, simetrice, asimetrice), interfluviilor (ascuţite,
rotunjite, plate) şi versanţilor (drepţi, concavi, convecşi);
− Hărţile morfometrice, rezultate din analiza hărţilor topografice sau din
măsurători directe la teren şi care redau însuşirile cantitative ale unui teritoriu sau
ale unor forme de relief. De bază sunt: harta hipsometrică, harta pantelor, harta
densităţii fragmentării reliefului şi harta adâncimii fragmentării reliefului (harta
energiei de relief);
− Hărţile morfogenetice, rezultate din cartări directe la teren şi care
conţin totalitatea formelor de relief create de un anumit agent de modelare, sau
impuse de diferite tipuri de roci sau structuri geologice. De exemplu: harta
teraselor fluviatile, harta reliefului glaciar, harta reliefului eolian, harta alunecărilor
de teren, harta reliefului structural etc.;
− Hărţile morfocronologice, acele hărţi care redau vârsta (absolută sau
relativă) a formelor de relief. Orice hartă morfogenetică devine şi
morfocronologică atunci când succesiunea formelor de relief este făcută şi prin
datarea sau încadrarea acestora într-un anumit interval de timp.
Harta geomorfologică generală reprezintă o redare sintetică a ansamblului
reliefului dintr-o anumită unitate teritorială. Ea trebuie să conţină elemente ale
formelor de relief, forme sau tipuri de forme de relief din a căror îmbinare să
rezulte fizionomia generală, geneza, vârsta şi etapele de evoluţie ale unei unităţi
sau ale unui anumit teritoriu. Aceste date interesează în aceeaşi măsură şi
specialişti din diferite domenii practice (Gr. Posea, N. Popescu, 1967).
2. Conţinutul hărţii geomorfologice
Harta geomorfologică generală trebuie deci să redea cu cât mai multă
exactitate înfăţişarea, geneza şi vârsta formelor de relief. Acestea sunt redate la
scară, prin conturarea exactă a arealului de extindere a diferitelor tipuri de
suprafeţe morfogenetice sau prin semne convenţionale, în afara scării, toate
grupate pe categorii de agenţi şi vârste. Dacă hărţile geomorfologice la scară mare
(până la 1:200.000) pot include suprafeţe şi forme de relief create de un singur
agent sau mai mulţi agenţi (suprafeţe de nivelare, terase, lunci etc.), sau chiar
părţile componente ale unei forme de relief (de exemplu, muchia, fruntea şi podul
terasei), hărţile geomorfologice generale la scară mică conţin fie ansambluri de
forme de relief create de un agent, adică tipuri genetice de forme de relief (de
exemplu, relief fluviatil, relief glaciar etc.), fie forme majore de relief (munţi,
dealuri, depresiuni, câmpii) grupate în raport de agenţi, structură, altitudine etc.
(vezi Harta geomorfologică a României, scara 1:400 000, întocmită de Gr. Posea
şi L. Badea – 1980).
În cartările care cuprind teritorii reduse (un bazin hidrografic, o unitate de
relief) sunt folosite hărţile geomorfologice la scară mare. Conţinutul lor, conform
legendei întocmite de Gr. Posea şi N. Popescu (1964), este morfometric,
morfogenetic şi morfocronologic.
215

Morfometria reliefului pe hărţile geomorfologice generale este redată numai
prin curbe de nivel, însăşi cartarea de teren făcându-se pe fondul hărţilor
topografice, şi cote.
Morfogeneza este redată prin cartarea diferitelor tipuri de suprafeţe
morfogenetice, diferenţiate după vârstă şi agenţi, ele constituind şi reconstituind etapele
principale ale dezvoltării reliefului. În această categorie sunt incluse: suprafeţe de
eroziune iniţial plane, suprafeţe de eroziune uşor înclinate (glacisuri de acumulare),
suprafeţe de acumulare iniţial uşor înclinate (glacisuri de acumulare), suprafeţe de
acumulare iniţial plane (câmpii, terase, lunci), funduri de văi şi circuri glaciare etc. A
doua mare categorie o formează suprafeţele puternic înclinate (suprafeţe de racord,
versanţi). Aspecte morfolitologice şi morfostructurale sunt consemnate pe hartă prin
trăsăturile (suprafeţele) lor cele mai importante (suprafeţe structurale, cueste, abrupturi
petrografice şi structurale etc.). Formele de relief minore, care s-au axat pe suprafeţele
iniţiale de bază şi pe versanţi, sunt cartate prin semne convenţionale şi sunt grupate în
funcţie de agent (de denudaţie, fluvio-torenţiale, glaciare, periglaciare, eoliene,
gravitaţionale etc.) Acestea se referă la formele şi procesele actuale, fiind selecţionate
cele mai importante, acelea care dau specificul regional al morfodinamicii actuale.
216
3. Legenda hărţii
Aceasta se stabileşte în funcţie de conţinutul cuprins în hartă şi scara hărţii.
În general, se folosesc fondul colorat sau haşurat pentru definirea extinderii
suprafeţelor morfogenetice şi semnele convenţionale pentru formele de relief
minore şi pentru procesele actuale.
Toate semnele care sunt cuprinse în hartă (tipuri de suprafeţe, forme de relief
mai mici) trebuie să se regăsească în legenda care însoţeşte harta geomorfologică.
Ordonarea acestora se face fie după criteriul genetic, fie după criteriul cronologic,
fie folosind ambele criterii (semne grupate pe agenţi, iar în cadrul acestora,
ordonate după vechimea reliefului pe care îl reprezintă).
4. Elaborarea hărţii geomorfologice
4.1. Documentarea de cabinet
Realizarea hărţii geomorfologice impune, pe lângă o bună cunoaştere a
realităţii din teren, şi utilizarea informaţiilor de natură geografică sau geologică
care există în literatura de specialitate sau care pot rezulta din analiza diferitelor
materiale grafice şi cartografice. Toate acestea se cumulează sistematic mai ales
într-o etapă preliminară studiului în teren. Documentarea este absolut necesară
întrucât prin ea se obţine primul contact cu relieful regiunii ce urmează a fi
cercetată pe teren, cunoaşterea cadrului geologic (litologie, structură, tectonică,
elemente paleogeografice), particularităţile morfografice şi morfometrice, iar pe
baza acestora se ajunge la ordonarea problemelor ce vor fi urmărite în teren
(nivele de eroziune, terase, relief structural, morfodinamica actuală etc.).
Activitatea de documentare se efectuează însă gradat. Se pleacă de la reţinerea
tuturor aspectelor geografice şi geologice existente în literatură. Pentru aceasta se

înfăptuiesc atât fişarea lucrărilor referitoare la regiunea luată în studiu, cât şi
extragerea din acestea a informaţiilor ce vor fi grupate pe probleme generale
(înfăţişarea reliefului, formarea şi evoluţia acestuia, treptele de nivelare etc.), sau
de amănunt (descrierea limitelor; prezentarea proceselor de modelare actuală ş.a.).
Această operaţie este completată cu studierea altor lucrări teoretice sau de
cercetare regională, în care se regăsesc sau se lămuresc unele probleme pe care le
ridică zona luată în studiu (spre exemplu, în câmpiile joase unde se înregistrează
subsidenţe, dar şi divagări se impune de la început cunoaşterea caracteristicilor
acestor procese, de care depinde în mare măsură configuraţia sectoarelor de câmpie
în care ele se produc). Ulterior, dacă nu chiar concomitent, se realizează o analiză
a hărţilor topografice pe care este reprezentat relieful regiunii. Se impune ca acest
lucru să se facă pe hărţi la scară mare (1:50 000, 1:25 000, 1:20 000, 1:10 000).
Totodată, se urmăresc: harta geologică, profilele geologice şi coloanele
stratigrafice existente. În mod special, atenţia se va opri asupra repartiţiei în
teritoriu a arealelor diferitelor formaţiuni litologice, contactului dintre unităţile
structurale, liniilor structurale şi tectonice. Baza topografică va fi însă utilizată
pentru întocmirea de hărţi morfografice, morfometrice, a profilelor,
blocdiagramelor (Grigore Mihai, 1972, 1979) etc.
Analiza hărţii morfografice va permite urmărirea câtorva aspecte:
desfăşurarea şi frecvenţa diferitelor tipuri de interfluvii, văi, versanţi; distribuţia
şeilor şi a martorilor de eroziune; ierarhizarea văilor şi interfluviilor, poziţia
zonelor de convergenţă şi divergenţă orografică. Prin comparare cu harta geologică
se vor stabili modul în care desfăşurarea litofaciesurilor şi aliniamentelor
structurale influenţează fizionomia interfluviilor, văilor (creează simetrii, asimetrii,
sectoare de vale înguste sau mai largi), versanţilor, sau impune o anumită frecvenţă
a şeilor (pe contacte litologice) şi martorilor de eroziune (pe rocile mai dure). De
asemenea, se vor scoate în evidenţă elementele care impun anumite explicaţii
deduse pe baza studiului în teren (rupturi de pantă în talvegul văilor sau pe
versanţi; aliniamente de suprafeţe cvasistructurale etc.).
Analiza hărţilor morfometrice va duce la precizarea zonelor cu
fragmentări diferite (interesează îndeosebi ponderea şi frecvenţa fiecărei categorii
de fragmentare; arealele cu fragmentare mare şi mică) şi desfăşurarea categoriilor
de declivitate a terenurilor.
Un loc aparte se va acorda întocmirii de profile morfologice. Se va urmări ca
acestea să fie trasate peste regiunile cu aspectele celor mai complexe situaţii surprinse
din analiza morfogenetică şi morfometrică. Astfel, în lungul văilor vor fi construite
profile în sectoarele înguste şi în cele de bazinet, în cele simetrice şi cele asimetrice;
profilele de interfluvii vor fi trasate pe culmile şi treptele situate la înălţimi diferite.
Deosebit de însemnate sunt profilele suprapuse, formate din mai multe profile
longitudinale de interfluvii sau din profile transversale de vale ridicate pe profilul
longitudinal al acestora. Pe profile se trec elemente geologice îndeosebi cele de natură
litologică şi structurală. Analiza profilelor urmăreşte evidenţierea următoarelor aspecte:
− explicarea înfăţişării interfluviilor şi văilor;
− stabilirea rupturilor de pantă;
217

− delimitarea treptelor orizontale şi a celor uşor înclinate aparţinând
suprafeţelor şi nivelelor de eroziune, teraselor, glacisurilor;
− stabilirea intervalului altimetric în care se desfăşoară treptele de
nivelare şi frecvenţa fiecăreia;
− raportarea elementelor de ordin geologic la desfăşurarea treptelor de
nivelare şi la rupturile de pantă.
Documentarea realizată permite stabilirea problemelor care vor fi
urmărite în teren (cartarea treptelor morfogenetice, a proceselor şi formelor de
relief actuale, reliefului structural şi petrografic; stabilirea raportului dintre
modul de utilizare a terenului şi dinamica actuală a proceselor de versant şi
albie etc.), precum şi a zonelor unde anumite aspecte reieşite din analiza de cabinet
necesită observaţii de detaliu (spre exemplu, fâşiile de contact dintre unităţile de
relief; unele şei şi văi care sugerează interpretări evolutive etc.).
4.2. Cartarea pe teren
Pentru cercetarea în teren sunt necesare hărţi topografice (pe care se vor
efectua cartări geomorfologice), hărţi geologice, mai multe materiale şi unelte
necesare extragerii de probe pentru analize, aparat fotografic, altimetru etc.
Prin cartarea geomorfologică se realizează depistarea în teren a formelor
de relief (suprafeţe de eroziune, umeri de vale, terase, luncă, cueste, suprafeţe
structurale, torenţi, ravene, alunecări, crovuri etc.) şi transpunerea lor pe hărţile
topografice sau în cadrul unor schiţe utilizând semne convenţionale şi fond
cromatic. Pentru cartări detaliate se pot folosi planuri topografice la scara 1:5 000,
1:2 000, 1:500, sau aerofotograme.
Deşi nu există o anume „schemă” de cartare, totuşi pentru efectuarea
acesteia se impun câteva reguli:
− observarea reliefului sectorului ce urmează a fi cartat din mai multe
puncte de înălţimi mai mari care asigură un câmp de vedere larg şi de unde se pot
urmări de obicei treptele de relief principale;
− identificarea arealului acestor trepte pe hărţile topografice şi trecerea lor
prin semne convenţionale;
− între punctele de observaţie, cartarea se va face prin deplasări în lungul sau
de-a latul treptelor de relief, acţiunea urmărind surprinderea elementelor de detaliu în
desfăşurarea acestora, precum şi înregistrarea a numeroase forme de relief secundare;
− descrierea reliefului în caietul de teren şi notarea elementelor cantitative şi
calitative pentru fiecare treaptă şi formă de relief pe profile şi schiţe;
− în sectoarele cu morfologie complexă, stabilite în etapa de documentare
sau depistate în teren, cartările vor fi realizate cu un grad de detaliere sporit. De
asemenea, cartări şi însemnări amănunţite se vor face asupra treptelor de relief
reprezentative şi asupra proceselor actuale care produc degradări însemnate;
− pentru analize de detaliu, mai ales în cartarea teraselor, alunecărilor de
teren, treptelor din luncă, iar uneori şi a suprafeţelor de eroziune purtătoare de
scoarţe de alterare, se vor urmări deschiderile ce secţionează depozitele şi straturile
geologice ce intră în alcătuirea lor, realizându-se descrierea orizonturilor (grosime,
218

alcătuire geologică, culoare etc.) şi recoltarea de probe pentru analize
(granulometrică, mineralogică, sporopolinică, grad de uzură etc.);
− atât din punctele principale de observaţie cât şi pe parcurs se vor
efectua fotografieri, crochiuri şi schiţe panoramice necesare ilustrării diferitelor
aspecte ale reliefului; se recomandă atât fotografierile panoramice pentru redarea
trăsăturilor de ansamblu ale reliefului regiunii, cât şi fotografierile axate pe
elemente de detaliu ale treptelor şi formelor de relief (râpă de desprindere; frunte
de terasă; ostrov; frunte de cuestă etc.);
− cercetarea geomorfologică trebuie să aibă caracter complex, din
fiecare punct de observaţie realizându-se cartări asupra tuturor formelor şi proceselor
de relief care pot fi observate şi notate (suprafeţe de eroziune, nivele de eroziune,
terase, cueste, martori de eroziune, alunecări, torenţi, spălări de suprafaţă etc.).
− Suprafeţele şi nivelele de eroziune reprezintă trepte de nivelare
realizate în cea mai mare parte în etape morfogenetice mai vechi decât cuaternarul.
Primele se desfăşoară la partea superioară a interfluviilor şi sunt dominate de
martori de eroziune. Ca înfăţişare apar fie sub formă de platouri şi culmi rotunjite,
fie ca martori de eroziune, dar toate înscrise într-un plan orografic orizontal sau
uşor înclinat. Acest plan retează de obicei structura geologică; uneori însă
suprafeţele au şi un uşor caracter structural întrucât planul general în care acestea
se înscriu coincide cu înclinarea stratelor (situaţie frecventă în regiunile de podiş cu
structură monoclinală). Nivelele de eroziune sunt mai noi decât suprafeţele de
eroziune (au fost sculptate frecvent în pliocenul superior – cuaternar inferior), apar
sub acestea, sunt mai înguste şi orientate spre axe de drenaj principale. De obicei,
ele indică primele faze în organizarea şi adâncirea actualei reţele hidrografice. Cele
mai vechi au extensiunea mai mare, întâlnindu-se în partea superioară a
interfluviilor secundare, pe când cele mai noi apar ca umeri de eroziune deasupra
teraselor. Nivele înguste sau abia schiţate se întâlnesc în defilee, chei şi, în general,
în sectoarele de vale îngustă.
Întrucât aceste trepte au vechime mare şi gradul de fragmentare este
accentuat, se impune o atenţie sporită în timpul cartării. De aceea, sunt necesare
mai întâi urmărirea atentă a fiecărei trepte şi stabilirea câtorva elemente-reper cu
caracter poziţional, fizionomic, morfometric şi morfostructural, care să stea la baza
identificării fiecărui martor al ei. În acest fel, se vor putea stabili sectoarele în care
suprafaţa a suferit deformări datorate neotectonicii sau eroziunii. Astfel, ea poate fi
mai ridicată altimetric pe formaţiuni mai rezistente la eroziune (calcare,
conglomerate, gresii bine cimentate, şisturi cristaline etc.) sau unde ea a suferit
înălţări locale cu intensitate mai mare; în faciesurile friabile sau în sectoarele mai
slab ridicate, ea se află la altitudini ceva mai coborâte. Aprecierea înălţimii
suprafeţelor şi nivelelor de eroziune se face prin valori altimetrice absolute,
folosind fie notaţia medie de ± 950 m (deasupra şi dedesubtul unei valori medii),
fie 920-1000 m (minimum şi maximum altimetric între care se desfăşoară treapta).
Mărimea deformării se apreciază făcând diferenţe între poziţia cea mai ridicată
şi altitudinile cele mai coborâte. Din compararea desfăşurării fragmentelor dintr-o
suprafaţă de eroziune cu litofaciesuri şi structuri principale diferite (reprezentate pe
219

harta geologică) se pot stabili influenţele locale sau regionale ale acestora.
Cartarea definitivă a suprafeţelor şi nivelelor de eroziune pe harta
topografică se face după ce fiecare treaptă a fost bine reperată în teren. Urmează
identificarea pe harta topografică a fiecărui sector de interfluviu unde acesta apare
şi conturarea arealului său. Fiecărei suprafeţe sau nivel de eroziune i se atribuie o
haşură sau culoare care vor fi trecute în arealele conturate.
Cartarea suprafeţei va fi însoţită de descrierea ei, în care se va insista pe:
fizionomie, desfăşurarea în teritoriu, grad de fragmentare, raportul cu treptele
limitrofe, formaţiunile pe care se dezvoltă, înclinarea generală şi deformările
locale, modul de utilizare a teritoriului etc. De asemenea, în caietul de teren se vor
efectua profile, crochiuri etc.
220
Fig. 1. Bazinul Slănicului de Buzău

– Terasele reprezintă treptele cu dezvoltarea cea mai mare din lungul văii.
Sunt mai extinse şi mai puţin fragmentate terasele recente (pleistocen superiorholocen),
în general sub 50-60 m altitudine relativă, pe care, de altfel, se află şi
majoritatea aşezărilor. Cele superioare acestei înălţimi, precumpănitor sunt intens
fragmentate şi reduse la martori înguşti. Cercetarea teraselor implică observaţii şi
cartări asupra fiecărui fragment în parte. Se vor analiza:
• Podul de terasă (fizionomie, înălţime, fragmentare, grad de parazitare cu
depozite de versant, utilizare economică);
• Fruntea terasei (înclinare, fragmentare, procese actuale);
• Muchia şi ţâţâna terasei (configuraţie, evoluţie);
• Structura terasei (grosimea şi alcătuirea depozitului aluvial, stratele de
loess, dar şi a depozitelor coluvio-proluviale acoperitoare; alcătuirea substratului
geologic).
Pe baza acestor date se vor stabili elemente reper necesare pentru corelarea
fragmentelor aparţinând fiecărei trepte morfogenetice. Dintre acestea prezintă
importanţă: înălţimea relativă a părţii superioare a depozitului aluvial raportată la
nivelul luncii (nu se va ţine cont de depozitul deluvio-coluvio-proluvial care
acoperă aluviunile întrucât acesta, pe de o parte, este acumulat mai recent, după ce
lunca devenise terasă, iar pe de altă parte, deoarece grosimea lui poate varia destul
de mult, creând diferenţe altimetrice de la un fragment de terasă la altul de ordinul
a 3-15 m); grosimea şi alcătuirea depozitului aluvial; unele date morfometrice şi
morfografice; vor fi măsurate şi analizate şi stratele de loess şi soluri fosile şi chiar
coluviile de la ţâţâna teraselor.
Cartarea teraselor se face prin trasarea pe harta topografică a muchiei (linie
continuă), ţâţânei şi bazei frunţii de terasă (linii întrerupte). Arealele
corespunzătoare podurilor de terasă vor fi colorate (în nuanţe diferite de verde), sau
haşurate în funcţie de vechimea fiecărei trepte morfogenetice. Cartarea va fi
însoţită de descrierea amănunţită a fiecărui nivel de terasă (localizare, altitudine;
caracteristicile morfografice, morfometrice ale podului şi frunţii; structura terasei
etc.), de măsurători asupra pietrişurilor din aluviuni în vederea stabilirii gradului de
uzură şi extracţia de probe necesare pentru analizele de laborator (se precizează
locul probei şi descrierea orizontului din care a fost extrasă); la fel se procedează
pentru loessuri şi soluri fosile.
− Luncile prezintă o morfologie variabilă în funcţie de mărimea văii. Se
cartează şi se descriu malurile albiei minore (abrupte şi domoale), treptele
morfologice din luncă, cursurile părăsite, acumulări sub formă de grinduri, sectoare
cu exces de umiditate etc. La baza versanţilor şi a frunţilor de terasă se dezvoltă
glacisuri frecvent cu caracter coluvio-proluvial. Importanţă prezintă nu numai
cunoaşterea mărimii lor, ci şi structura şi grosimea depozitului acumulat; conurile
afluenţilor se conturează separat.
− În regiunile de podişuri piemontane se impun, pe de o parte, pudurile
largi ale interfluviilor, iar pe de alta, versanţii cu pantă accentuată. Cele două forme
au nu numai trăsături morfologice distincte, dar cunosc şi o dinamică actuală
diferită, determinată îndeosebi de deosebirea de declivitate. Se cartează şi se
221

descriu separat podurile piemontane, versanţii, dar şi văile care fragmentează
piemontul. O atenţie specială se va acorda variaţiei alcătuirii depozitelor
piemontane în funcţie de care şi morfodinamica actuală este deosebită. Situaţii
similare se întâlnesc în câmpiile piemontane sau în cele loessoide, câmpurile şi
malurile acestora reprezentând suprafeţe cu trăsături morfologice aparte.
− Fondul petrografic şi structural variat, prezent nu numai în Carpaţi,
dar şi în Subcarpaţi şi celelalte regiuni deluroase şi de podiş, favorizează
individualizarea unor forme de relief specifice. Între acestea se impun cele
dezvoltate pe calcare, conglomerate, roci cristaline, marno-argile. Complexitatea
lor sporeşte în condiţiile alternanţei litologice. La fel, structura asociată cu variaţia
litofacială determină dezvoltarea mai ales a cuestelor cu forme şi dimensiuni
variabile, a suprafeţelor structurale. În egală măsură cei doi factori – roca şi
structura – creează aspectele caracteristice în configuraţia de ansamblu a
interfluviilor, văilor, iar uneori dau, prin relieful existent, nota specifică în peisaj.
Toate formele apărute în legătură cu litologia şi existenţa unei anumite structuri vor
fi cartate prin areale sau prin semne convenţionale şi totodată descrise. Cele mai
reprezentative vor apărea pe harta geomorfologică generală, iar toate pe hărţile
morfolitologice sau morfostructurale.
– Desigur, în cercetarea pe teren, un loc aparte se va acorda cartării şi
descrierii proceselor geomorfologice care se produc pe versanţi, poduri
interfluviale şi albie. Există diferenţe în regimul de manifestare a lor impuse de
condiţiile potenţiale şi acţiunea factorilor declanşatori. Pentru harta geomorfologică
generală vor fi reţinute doar procesele care au rol determinant în morfodinamica
actuală; în rest se ataşează harta proceselor.
222
5. Întocmirea hărţii geomorfologice generale
Pe baza materialelor grafice şi cartografice întocmite preliminar şi a
cartărilor efectuate în teren, se trece la realizarea hărţii geomorfologice generale şi
a hărţilor morfogenetice cu un conţinut particular (exemplu, harta morfolitologică,
harta morfostructurală, harta proceselor şi formelor de relief actuale etc.). Pe harta
geomorfologică generală, din volumul mare de informaţii vor fi reprezentate cele
mai semnificative pentru geneza şi evoluţia reliefului. Un factor determinant pentru
stabilirea gradului de sintetizare a elementelor ce vor fi reprezentate îl reprezintă
scara hărţii. Pe hărţile la scările 1 : 25 000 şi 1:50 000, numărul acestora va fi mai
ridicat în comparaţie cu hărţile la scări mici. Dacă regiunea este foarte mare,
situaţie care cere utilizarea unor hărţi la scări mici, atunci se impune şi realizarea
de eşantioane la scări mari prin care se vor ilustra aspectele reprezentative.
În funcţie de scara hărţii şi de conţinutul acesteia se vor stabili metodele de
cartografiere (areale, semne convenţionale, indici etc.) şi modul de reprezentare
(monocrom sau colorat). Cartografierea formelor selecţionate se va face într-o
anumită ordine: reţeaua de văi, treptele de nivelare (prin areale), baza versanţilor şi
a frunţilor de terasă, glacisurile, lunca, principalele forme structurale şi litologice,
cele mai importante procese şi forme de relief actual (prin simboluri). După
trecerea pe hartă a acestora se întocmeşte legenda ordonând semnele după două

criterii – genetic şi cronologic (suprafeţele de eroziune, nivelele de eroziune,
terase, poduri piemontane, câmpii piemontane, glacisuri, lunci, forme structurale şi
petrografice, procese actuale etc.).
Totodată, pe hartă vor mai fi adăugate câteva elemente cu rol complementar
(denumiri, cote, perimetrul unor aşezări etc.), scara grafică şi titlul.
Harta trebuie să fie însoţită de unul sau mai multe profile geomorfologice
pe care se va urmări să apară cele mai semnificative aspecte ale reliefului.
6. Elaborarea textului explicativ al hărţii
Harta geomorfologică generală, împreună cu alte hărţi geomorfologice,
profile, blocdiagrame, schiţe de hartă, diagrame, vor reprezenta baza ilustrativă a
studiului asupra reliefului regiunii analizate. Întocmirea acestuia solicită
respectarea unui plan de tratare. Prezentăm un astfel de model:
Cap. 1 Date generale
• Localizarea (aşezarea geografică, limite, unităţi şi subunităţi de relief
limitrofe)
• Istoricul cercetărilor geomorfologice
• Trăsăturile de bază ale reliefului. Subunităţi de relief
Cap. 2. Aspecte privind evoluţia paleogeografică
• Litologie şi structură
• Tectonică şi evoluţia paleogrografică
Cap. 3. Morfometrie şi morfografie
• Hipsometrie
• Fragmentarea reliefului
• Declivitatea
• Caracteristici morfografice (tipuri de interfluvii, văi, versanţi,
ierarhizarea văilor şi interfluviilor)
Cap. 4. Treptele morfogenetice
• Suprafeţele de nivelare (desfăşurare, caracteristici morfologice, condiţii
de modelare, vârstă)
• Nivele de eroziune, suprafeţe piemontane, suprafeţe de câmpie (idem)
• Terasele (desfăşurare, altitudine, caracteristicile podurilor şi frunţilor;
structură, deformări, vârstă)
• Luncile (caracteristici morfologice şi structurale)
• Glacisurile (desfăşurare, structură, geneză)
Cap. 5. Relieful structural şi petrografic
• Caracteristici litologice şi structurale
• Forme de relief caracteristice
• Influenţe ale litologiei şi structurii în configuraţia reliefului
• Peisaje morfolitologice şi morfostructurale
Cap. 6. Morfodinamica actuală
• Potenţialul morfodinamic
• Factorii declanşatori
223

• Procesele geomorfologice actuale şi formele rezultate
• Masuri de prevenire şi combatere a acţiunii acestora.
Cap. 7. Modul de folosinţă a fiecărui tip de formă de relief; fenomene de
hazard şi risc 1 .
Cap. 8. Regionarea geomorfologică; analiză soft şi propuneri.
224
BIBLIOGRAFIE
Grigore, M. (1972), Cartografia geomorfologică. Centrul de multiplicare al Universităţii
din Bucureşti.
Grigore, M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief, Editura
Academiei R.S. România, Bucureşti.
Posea, Gr., Popescu, N. (1964), Harta geomorfologică generală, „Analele Universităţii
Bucureşti, geologie-geografie”, nr. 1, Bucureşti.
Posea, Gr., Popescu, N. (1967), Importanţa hărţii geomorfologice în amenajări teritoriale.
„Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, geol.-geogr.”, fasc. 2, Cluj.
Posea, Gr., Badea, L. (1980), România. Harta geomorfologică, scara 1:400 000, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
1 Capitolele 7 şi 8 sunt adăugate în 2008

ANALIZA HĂRŢII TOPOGRAFICE ÎN CERCETAREA
RELIEFULUI ∗
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: hartă topografică, analiza geomorfologică a hărţii
topografice
Mots clés: carte topographique, analyse géomorphologique de la carte
topographique
L’analyse de la carte topographique dans la recherche sur le relief
L’article expose quatre grands problèmes:
1. l’analyse géomorphologique en général et son rôle dans la
formation d’un chercheur, pour les cartographies de terrains etc.
2. l’analyse topographique du relief
3. la carte topographique (le cadre général de la carte, la
représentation du relief sur la carte, les principales cartes
topographiques en Roumanie)
4. l’analyse topographique proprement-dite (la digitation de la carte
topographique, les pentes, les formes élémentaires du relief, les
catégories de vallée et d’inter-fleuve – leur analyse topographique, les
types majeurs de relief)
5. moyens et méthodes d’analyse: le profil topographique, les cartes
morphographiques et morphométriques; la description topographique
(localisation, définition et description des types majeurs de relief, des
formes moyennes et mineures; des problèmes spécifiques et/ou
généraux; exemple de description – la carte de Sibiu, 1 : 50.000).
I. Analiza geomorfologică în general
În toate universităţile din lume se acordă o mare atenţie exerciţiilor şi
lucrărilor practice, ca o metodă principală, de bază, a pregătirii în învăţământul
superior şi în reciclări sau masterat. Se poate aprecia că efectuarea şi însuşirea
lucrărilor practice, inclusiv de laborator şi teren, după un program metodic şi la cel
mai înalt nivel, pot avea o mai mare valoare decât cel mai bun curs de la catedră,
fără însă a-1 putea înlocui. Ele ajută la fixarea cunoştinţelor căpătate la curs, dar
dau, în acelaşi timp, un bagaj mai specific şi mai precis de cunoştinţe, deoarece
studentul ia contact direct cu realitatea complexă şi diversă pe care trebuie să o
analizeze. Analiza se face nu la întâmplare, ci metodic şi, ca urmare, studentul se
obişnuieşte cu o metodă disciplinată de muncă, fapt ce conferă şi o mare valoare
∗
Articol apărut în „Sinteze geografice II”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1987
p. 38-57.
225

educativă. Muncind sistematic şi concret, el poate observa cum se ajunge la
depistarea cauzelor reale ale fenomenelor geografice, ale legilor lor şi, în felul
acesta, el capătă o experienţă personală, învaţă să analizeze, să sintetizeze, să
judece faptele, exclude însuşirea mecanică şi memorată.
Experienţa arată că studentul sau practicantul care şi-a însuşit bine „lucrările
practice” face faţă cu uşurinţă la examene şi în profesie. Se remarcă, de asemenea,
claritatea şi îndemânarea cu care abordează lucrările de licenţă, masterat sau de
grad acei studenţi sau profesori care şi-au însuşit temeinic lucrările practice. Celui
ce cunoaşte bine munca de analiză îi va fi uşor să adune, pe această cale, o mulţime
de date, să le confrunte apoi cu terenul, să le reanalizeze printr-o nouă prismă şi, cu
un ajutor orientativ din partea profesorului, să poată redacta lucrarea şi concluziile.
Este clar că pentru cel ce vrea să devină cercetător o altă cale nu există. Dar şi
pentru cel ce va deveni sau este profesor, exerciţiile şi lucrările practice sunt
indispensabile pentru a practica o metodică activă de predare a geografiei.
Lucrările practice constituie pentru geografie acelaşi lucru ca şi laboratorul,
disecţia şi schiţele pentru un naturalist.
Lucrările practice de geomorfologie au ca scop, în ultimă instanţă, pe lângă
cele arătate mai sus, acela de a indica o serie de metode prin care se efectuează şi
se ajunge la ceea ce obişnuit se numeşte analiză geomorfologică; mai precis, e
vorba de o descriere metodică a reliefului, de indicarea cauzelor şi evoluţiei
acestuia de clasificări şi concluzii practice. Spre deosebire de trecut, azi se acordă o
pondere crescută, s-ar putea spune dominantă, acestor metode de analiză concretă.
Geomorfologia clasică, davisiană, reducea la minimum importanţa acestora,
dezvoltând numai blocdiagramul şi acesta mai ales sub forma lui imaginară,
construit după memorie. Se ştie că Davis spunea des, aparent logic, că, dacă în
natură întâlnesc două forme de relief în stadii diferite de evoluţie, pot să-mi
imaginez şi să reprezint prin blocdiagrame o întreagă serie de stadii intermediare.
Faptele s-au dovedit de cele mai multe ori false, deoarece multe treceri au loc prin
salturi care n-au fost ,,imaginate” totdeauna de memorie. De aceea, cel mai des,
evoluţia indicată de seria blocdiagramelor imaginate era nu cea reală, ci cea
închipuită de autor. Metoda blocdiagramelor, a lui Davis, era subordonată simplist
teoriei sale, ciclului geomorfologic.
Geomorfologia de azi încearcă să meargă pe calea folosirii unor metode de
analiză, de cercetare, de cartare concretă şi diversificată la teren, ale căror
rezultate să nu fie influenţate de idei sau ipoteze preconcepute. Sub aspectul
metodei de cercetare, am putea spune că geomorfologia clasică este nu cea
davisiană, ci cea care se încheagă azi.
În această etapă, metoda de bază a geomorfologiei o constituie, sau trebuie
să devină, cartarea şi harta geomorfologică. Harta geomorfologică este aceea
care, în sinteză, trebuie să reprezinte cât mai concret imaginea unui teritoriu, atât
sub aspect descriptiv, cât şi sub aspect explicativ cauzal, precum şi evolutiv.
Desigur, între teorie şi metoda de bază există o strânsă legătură, una fiind
influenţată de cealaltă. Astfel, construirea hărţii este legată, pe de o parte, de
progresul teoretic al geomorfologiei în ceea ce priveşte mai ales clasificarea
formelor de relief după origine, complexitate şi vârstă, dar este legată în acelaşi
226

timp şi de gradul în care geomorfologul cunoaşte şi foloseşte riguros ştiinţific o
serie de metode speciale de analiză. De aceea, verificarea unui adevăr prin mai
multe metode concrete se impune şi tocmai pe asemenea adevăruri trebuie să se
sprijine atât metoda de bază, cât şi teoria.
Metodele speciale care se folosesc de obicei în geomorfologie se pot
subdivide în trei: a) de cabinet, b) de laborator şi c) de teren. Această succesiune se
poate repeta; după unele analize de teren se trece din nou în laborator, apoi iar pe
teren etc. În cadrul lucrărilor practice cu studenţii şi la perfecţionare sunt indicate,
în primă ordine, analizele de cabinet şi unele analize de laborator.
a) Analizele de cabinet se referă la:
1. analiza hărţii topografice, inclusiv hărţi digitizate;
2. analiza hărţii geologice;
3. analiza geomorfologică de cabinet.
– Analiza hărţii topografice se face mai ales prin metoda profilelor. Se trece
apoi la analiza în suprafaţă cu ajutorul unor hărţi morfografice şi morfometrice,
cum ar fi: harta energiei reliefului, a pantelor etc.
– Analiza hărţii geologice are ca scop cunoaşterea structurii interne a fiecărei
forme sau unităţi de relief, pentru a putea preciza în ce măsură anumiţi factori au
influenţat sau nu anumite aspecte ale reliefului. Se trece deci la un prim început de
analiză cauzală. În acest scop se va da atenţie secţiunilor geologice, structurii,
litologiei etc. Pentru a indica mai precis, sugestiv şi sintetic, unele legături dintre
forma de relief şi substratul său geologic, se foloseşte şi metoda blocdiagramelor.
– Analiza geomorfologică presupune trei lucruri: definirea formelor de relief
ce intră în interiorul cercetat, explicarea cauzală a acestora (după datele geologice
de cabinet şi după sistemele de modelare presupuse, sau rezultate din date
paleontologice) şi, în al treilea rând, ierarhizarea formelor într-o evoluţie unitară;
de obicei, la acest ultim punct se pune accent şi pe evoluţia drenajului (reţelei de
văi). Aşadar, în acest capitol se reia pe scurt analiza topografică şi cea geologică,
trecându-se însă la o analiză mai complexă, accentul căzând pe cauze şi pe
evoluţie. Este faza care pregăteşte pe student sau profesor pentru executarea
cartării geomorfologice complexe pe teren, pentru harta geomorfologică
generală. În acest scop, practiciantul trebuie să cunoască în prealabil explicarea
cauzală a unor grupe de forme (fluviatile, glaciare etc.), principalele tipuri majore
de relief (munte, podiş, câmpie etc.). După aceea se trece la problema evoluţiei
generale a regiunii, delimitându-se etapele şi fazele de evoluţie, cu specificul
acestora.
b) În ceea ce priveşte analizele de laborator şi experienţele pe modele,
acestea au drept scop de a obişnui pe student cu o anumită tehnică de laborator.
Azi, geomorfologul îşi însuşeşte tot mai mult metoda analizelor de polen,
măsurători granulometrice, analize şi experienţe fizice şi chimice, modele pe
calculator etc., cu scopul de a strânge singur o serie de date, de a verifica singur
sau de a ,,provoca” (experiment) o serie de procese geomorfologice. Aceste analize
contribuie deci la atingerea aceloraşi scopuri indicate la început. Din motive
didactice, mai ales datorită necesităţilor ca lucrările practice să fie cât de cât în pas
227

cu ordonarea cursului, aceste lucrări de laborator se intercalează între analiza hărţii
topografice şi cea geomorfologică.
c) Capitolul referitor la lucrările şi metodele de studiu la teren cuprinde mai
ales confruntarea hărţii cu terenul, schiţa panoramică, ca metodă de analiză a
peisajului morfologic, fotografia, măsurătorile, alegerea punctelor de observaţie,
depistarea problemelor cheie, colectarea de probe, instrumentar etc. şi, în mod
special, cartarea formelor şi proceselor geomorfologice.
228
II. Analiza topografică a reliefului
Instrumentul fundamental de lucru în geomorfologie îl constituie harta
topografică. Ea este aceea pe care se face analiza de cabinet a reliefului, prin ea se
realizează legătura cercetătorului cu terenul, ea constituie ghidul de orientare în
teren, pe ea se face cartarea geomorfologică de detaliu. Pentru toate aceste motive
harta topografică trebuie bine cunoscută; numai astfel geograful poate scoate
maximum de profit din exploatarea ei, dar în acelaşi timp poate cunoaşte şi limitele
acesteia, în sensul de a nu încerca să scoată din harta topografică mai mult decât
poate da. Deci, scopul cunoaşterii harţii topografice, inclusiv al unor probleme
legate de executarea ei, nu este acela de a şti să faci hărţi topografice, ci acela de a
învăţa să le citeşti „geograficeşte”, de a extrage date pentru o descriere geografică
explicativă. De aceea, subdividem această parte în două mari capitole: probleme
generale despre harta topografică şi analiza topografică.
III. Harta topografică
Hărţile topografice sunt executate de servicii specializate la care participă
geodezi, topografi, cartografi etc. Orice hartă topografică face parte dintr-un
ansamblu, care teoretic îmbracă întreaga suprafaţă a pământului, care formează un
elipsoid. Acest elipsoid, numit de referinţă, este subdivizat prin meridiane şi
paralele, dar mai ales pe el se fixează, prin măsurători, o întreagă reţea de puncte
prin metoda triangulaţiei. Trecerea de la elipsoid la reprezentarea în plan (harta) se
face prin diferite sisteme de proiecţie. Aceste sisteme deformează fie suprafeţele şi
lungimile, fie unghiurile. Proiecţiile care păstrează unghiurile se numesc conforme,
iar cele care reduc proporţional suprafeţele se numesc echivalente.
Odată fixate punctele principale (de ordinul I) şi cele de ordine mai mici
(până la ordinul 4), se trece apoi la ridicarea şi încadrarea detaliilor.
A. Cadrul general al hărţii
Se compune dintr-un titlu, o reţea de coordonate, un sistem de orientare,
scara şi legenda.
1. Titlul este dat de obicei de numele unei localităţi principale din harta
respectivă. Uneori, titlul este însoţit de un număr şi de litere; acestea din urmă pot
fi situate înaintea numelui care, atunci, se pune între paranteze. Literele şi numerele
indică locul pe care îl ocupă harta în sistemul caroiajelor adoptate de o anumită
proiecţie. De exemplu, hărţile folosite la noi, în proiecţie Gauss, au o numerotare

ce rezultă din următorul sistem: globul este împărţit în fuse de câte 6° {longitudine)
numerotate începând de la meridianul de 180°; astfel, intervalul dintre meridianul
0° (Greenwich) şi 6° are numărul 31, iar intervalele ce afectează ţara noastră sunt
cele de 34 şi 35. Pe latitudine intervalele sunt de 4° şi se indică prin litere mari;
intervalul dintre ecuator şi 4°N are litera A, iar ţara noastră intră în intervalele K, L,
M. Caroiajele rezultate pentru această numerotare, de exemplu L-35, se folosesc
pentru hărţi la scara 1:1 000 000. Pentru scări mai mari caroiajele se subdivid şi
capătă o numerotare mai complexă. De exemplu, pentru scara 1 : 500 000 notarea
se face adăugând literele A, B, C, D 1 (exemplu: L-35-A); pentru scara 1 : 200 000
se notează şi cu cifre romane de la I la XXV (exemplu: L-34-IV) pentru 1 :100 000
se repetă cifre arabe de la 1-144 (ex.: L-35-102), pentru 1 :50 000 se adaugă în plus
şi o literă mare, de la A la D (ex.: L-35-143-A); pentru scara 1 : 25 000 se adaugă,
de asemenea în plus, câte o literă mică, de la „a” la „d” (exemplu: L-35-102-B-a).
2. Coordonatele pot fi de două feluri – geografice şi cartografice.
Coordonatele geografice sunt exprimate prin meridiane şi paralele. Meridianele se
numerotează de obicei începând de la Greenwich (socotit meridian origine), iar
paralelele, de la ecuator spre poli. Cu ajutorul acestora se poate localiza poziţia
oricărui punct de pe glob, sau ceea ce se numeşte longitudinea şi latitudinea acelui
punct. Longitudinea este distanţa de la primul meridian până la punctul dat (Est sau
Vest), sau unghiul format de: planul meridianului locului cu planul meridianului de
origine. Latitudinea este distanţa de la ecuator până la punctul dat (Nord sau Sud),
sau unghiul format de verticala locului cu planul ecuatorului.
Longitudinea şi latitudinea sunt scrise, pe hărţile în uz, în cele patru colţuri
ale sale. Longitudinea are şi gradele şi minutele înscrise în acelaşi rând (exemplu:
48 º
23°15'), pe când latitudinea este scrisă pe două rânduri (exemplu: ).
20'
Coordonatele cartografice sunt formate dintr-un cadrilaj kilometric. Pe unele
hărţi, în special cele mai vechi, caroiajele erau numerotate cu cifre crescând de la
vest la est şi de la sud la nord şi chiar cu litere. Latura unui caroiaj corespunde de
obicei cu 1 km. Cadrilajul coordonatelor geografice, care este indicat numai pe
marginile hărţii, nu coincide cu cadrilajul cartografic, ci formează între ele un
anumit unghi.
3. Orientarea hărţii este data de reţeaua de meridiane, de reţeaua
cartografică, sau de o linie ce indică nordul magnetic. Această orientare este axată
deci spre nord, dar pe harţi există trei norduri posibile:
– Nordul geografic sau astronomic, situat în direcţia meridianului locului, iar
pe hartă este dat de linia de margine a hărţii, ce indică meridianul;
– Nordul cartografic, cunoscut şi sub numele de nord Lambert, este dat de
meridianele caroiajelor kilometrice. El este indicat uneori şi printr-o săgeată şi
litera „y”. Faţă de meridianul geografic acest nord poate forma un unghi spre
stânga (în zona Lambert II), sau spre dreapta;
numărului.
1 Aspectul acestor litere este diferit ca grosime faţă de primele ce se află în faţa
229

- Nordul magnetic, care se ştie că este variabil în timp, este indicat de o
săgeată şi reprezintă declinaţia magnetică numai pentru acea perioadă. Se notează
adesea cu NM (fig. 1).
Fig. 1. Declinaţia magnetică în 1966 = 2º03' (0-34) est
Când efectuăm măsurători de unghiuri pe hartă se impune precizarea
nordului care a fost luat ca bază.
4. Scara hărţii reprezintă raportul dintre lungimile măsurate pe hartă şi cele
reale, din teren. Ea se redă sub forma unei fracţii în care numitorul este totdeauna
unitatea (de obicei 1 cm, dar poate fi şi 1 dm, 1 m), iar numărătorul este o cifră
rotundă ce indică cu cât a fost divizată lungimea reală din teren. De exemplu, scara
1 :20 000, înseamnă ca 1 cm de pe hartă corespunde la 200 m în teren.
Dăm câteva scări care se întrebuinţează mai des la noi în ţară:
− scara 1 : 25 000 – 1 cm reprezintă 250 m în teren;
− scara 1 : 50 000 – 1 cm reprezintă 500 m în teren;
− scara 1 : 75 000 – 1 cm reprezintă 750 m în teren;
− scara 1 : 100 000 – 1 cm reprezintă 1 km în teren;
− scara 1 : 200 000 – 1 cm reprezintă 2 km în teren;
− scara 1 : 500 000 – 1 cm reprezintă 5 km în teren;
− scara 1 : 1 000 000 – 1 cm reprezintă 10 km în teren.
După scară, hărţile se împart în următoarele categorii:
− hărţi la scară mare, cele până la 1 : 25 000 inclusiv;
− hărţi la scară medie, de la 1 : 25 000 până la 1 : 100 000;
− hărţi la scară mică, de la 1 : 100 000, până la 1 : l 000 000;
− hărţi generale, cele la scară mai mică de 1:1 000 000.
Scara este scrisă în general pe latura de jos (sudică) a hărţii şi este redată sub
formă de scară numerică, sau scară grafică, sau ambele. Scara grafică este
reprezentată printr-o dreaptă divizată, de obicei, în kilometri, iar în partea sa
stângă, este divizată şi în hectometri, sau metri (fig. 2).
230
Fig. 2

Scara hărţii are o importanţă deosebită în special pentru problemele de
morfometrie; cu ajutorul ei se pot măsura lungimi şi suprafeţe. Măsurarea
lungimilor se face cu ajutorul unei rigle gradate, sau în cazul liniilor sinuoase, cu
ajutorul unui compas special, sau cu curbimetru. În aceste măsurători trebuie ţinut
cont de faptul că harta reprezintă, în plan, suprafaţa pământului, care este rotund;
de aceea, când e vorba de măsurat distanţe, mai ales pe hărţi la scară mică, trebuie
făcute corecţiile necesare. Dar, chiar pe hărţile la scară mare, cu relief accidentat,
distanţele sunt reduse la ,,orizontală”. De exemplu, în figura 3, distanţa dintre
punctele A şi B măsurată pe hartă nu este cea reală (a) ci una redusă la ,,orizontală”
(b).
Fig. 3
Suprafeţele se măsoară, tot ţinând seama de scară, prin metoda ,,hârtiei
milimetrice”, dar mai ales cu planimetru.
5. Legenda hărţii este, în fapt, o notă sintetică, explicativă, ce indică
semnificaţia reală a tipurilor de semne folosite pentru figurarea suprafeţei terestre.
Legenda este deci cheia sau dicţionarul ce ajută la citirea conţinutului hărţii. Ea
cuprinde trei categorii de însemnări:
− semnul, sau semnele, ce indică metoda de redare a altimetriei şi în
general a topografiei locului redusă la scară;
− semne planimetrice, numite şi convenţionale;
− denumiri de locuri (toponimie).
B. Reprezentarea reliefului pe hartă
Obiectivul principal al hărţii topografice îl reprezintă relieful. S-a impus deci
găsirea unor metode cât mai precise de redare a neregularităţilor scoarţei terestre pe
o suprafaţă plană. În acest scop se aplică azi mai ales două sau trei metode: a
curbelor de nivel, a haşurilor şi a umbrelor. Fiecare dintre ele reprezintă anumite
avantaje şi dezavantaje, cea mai precisă fiind totuşi cea a curbelor de nivel.
1. Metoda curbelor de nivel. Curba de nivel se defineşte ca o linie închisă
ce uneşte punctele de aceiaşi altitudine dintr-un loc dat. Curbele au o serie de
caracteristici: sunt închise, curba de o altitudine mai mică închide pe cea de
altitudine mai mare; sunt echidistante, fiecare curbă defineşte altitudinea punctelor
prin care trece şi, într-o anumită măsură, curbele indică şi altitudinea punctelor
dintre ele, precum şi panta.
231

Echidistanţa este diferenţa de altitudine dintre doua curbe alăturate,
măsurată pe verticală. Echidistanţa variază după scara harţii şi după mărimea pe
care o are adâncimea fragmentării. În general echidistanţa este cu atât mai mică cu
cât scara harţii este mai mare şi cu cât relieful este mai neted. De exemplu, hărţile
la 1 :25 000 au obişnuit echidistanţa de 5 m, iar în regiuni mai accidentate, de
10 m. Hărţile la 1 : 100 000 au echidistanţa de 20 m, iar pentru regiunile mai
accidentate, de 40 m. Curbele desfăşurate după echidistanţa indicată pe hartă se
numesc curbe normale. Pentru o citire uşoară a hărţii se trasează şi curbe
principale care sunt mai îngroşate, sunt notate adesea cu cota pe care o reprezintă,
iar echidistanţa lor este de obicei de 4-5 ori mai mare. Curbele secundare
(ajutătoare) se folosesc pentru prinderea unor obstacole situate între două curbe
normale; ele se trasează punctat şi pe distanţe reduse, în general nu sunt închise.
Echidistanţa curbelor secundare este jumătate din echidistanţa normală (fig. 4).
Fig. 4
Unele deficienţe ale procedeului curbelor de nivel, în redarea reliefului,
trebuie cunoscute de către geomorfolog. Mai întâi, cea mai mare parte a punctelor
ce sunt însumate de o curbă au rezultat din interpolări; măsurători exacte se fac
numai pentru un număr restrâns de puncte, de aceea pot apărea o serie de mici
greşeli în ceea ce priveşte figurarea de amănunt a pantelor, dintre care unele pot
avea importanţă pentru interpretarea reliefului. Alte aspecte negative ale curbelor
sunt: pantele foarte mari nu pot fi redate prin curbe; la depresiunile închise, curba
de valoare inferioară este închisă de cea cu valoare superioară; accidentele dintre
curbe scapă redării pe hartă. Pentru remedierea acestor deficienţe se procedează
astfel: pantele mari sunt redate nu prin curbe, ci printr-un semn cunoscut sub
numele de ,,abrupt stâncos”; la depresiunile închise (cratere, doline, circuri,
crovuri, gropi artificiale etc.), pentru ca cititorul să nu le considere forme pozitive,
se introduc cote pe fundul depresiunii, sau curbele sunt prevăzute cu mici linii
perpendiculare care indică direcţia pantei, denumite bergstrichuri; pentru
accidentele dintre curbe se folosesc (pe lângă curbele secundare) şi haşuri, de
exemplu, pentru muchea unei terase (fig. 5).
232

ABRUPT FORME NEGATIVE FOLOSIREA DE HAŞURI ÎNTRE CURBE
Fig. 5
Cât priveşte reprezentarea reliefului prin curbe, acesta rezultă din înseşi
mersul şi îmbinarea acestora, în continuă schimbare de la un loc la altul. În fond,
curbele, în mersul lor, se apropie sau se depărtează unele de altele, se închid sau
dispar pe marginea hărţii şi apar altele cu alte valori altimetrice; prin acest joc, ele
repetă, la scară, mersul din teren al diferitelor pante şi suprafeţe şi prin aceasta
indică relieful. În cazul când curbele sunt dese, efectul de relief rezultă cu multă
uşurinţă; când pantele sunt foarte mici; curbele devin extrem de rare, iar efectul de
relief în general nu apare clar.
2. Metoda haşurilor redă relieful, printr-o serie de liniuţe ce merg
perpendicular cu panta. În general, se porneşte tot de la principiul curbelor de nivel,
între care se duc haşuri perpendiculare pe curbe. Ulterior, curbele sunt şterse,
alteori sunt menţinute numai cele principale. Pentru ca haşurile să indice efectul de
relief, desimea lor este în funcţie de înclinarea pantei; pentru aceasta se foloseşte
aşa-numita lege a sfertului, respectiv, distanţa dintre haşuri trebuie sa fie egală cu
un sfert din lungimea acesteia. Cu cât panta e mai mare cu atât distanţa între
curbele de nivel va fi mai mică şi deci cu atât şi lungimea haşurilor dintre două
curbe este mai mică; densitatea lor va fi însă mai mare. În zonele accidentate, legea
sfertului nu poate fi totuşi respectată pentru motivul că densitatea haşurilor duce
practic la unirea lor într-o pată neagră.
Reprezentarea reliefului prin haşuri este foarte sugestivă. Cu cât pantele sunt
mai mari, cu atât haşurile sunt mai dese şi harta apare mai întunecată; suprafeţele
netede în schimb apar tot mai albe. Prin acest procedeu, atât o porţiune netedă
înaltă, cât şi una joasă apar în acelaşi mod (netede). Cu tot aspectul sugestiv,
procedeul haşurilor rămâne mult mai imprecis în raport cu cel al curbelor de nivel,
deşi execuţia este mai anevoioasă. Pentru acest motiv, în ultimul timp, se renunţă
tot mai mult la el (fig. 6).
233

Fig. 6
4. Metoda tentelor (umbrelor) se întrebuinţează, deocamdată, destul de rar.
Ea presupune o sursă imaginară luminoasă în spre NV; părţile rămase umbrite sunt
date cu o tentă neagră sau maro, care este cu atât mai închisă, cu cât panta este mai
mare. Procedeul se aplică uneori peste curbele de nivel. Pentru geomorfologie,
procedeul are două inconveniente: încarcă harta curbelor de nivel mergând până la
a nu le mai putea distinge clar şi, în al doilea rând, creează uneori impresia unor
asimetrii de relief inexistente în realitate.
4. Semnele convenţionale sunt folosite concomitent cu metodele indicate
mai sus. Este vorba de o serie de forme mici de relief, sugestive însă sau
importante, care nu pot fi redate la scară prin metodele de mai sus. În acest caz se
folosesc o serie de semne sau simboluri al căror desen se caută să imite cât mai
mult forma reală, adică să fie cât mai sugestiv. Simbolurile se folosesc şi pentru
alte elemente decât cele ale reliefului. În general, există cinci categorii de semne
convenţionale: morfografice, hidrografice, pentru vegetaţie, de geografie umană şi
administrative.
C. Principalele hărţi topografice folosite în România
Hărţile 1 :20 000, în proiecţie Bonne, efectuate aproximativ între 1870 şi
1916 pentru Moldova şi partea de est a Munteniei, sunt în curbe de nivel, cu unele
porţiuni haşurate. Pentru cartări detaliate, în special în lungul văilor, sunt
folositoare. După acestea s-au executat şi hărţi 1:50 000, care sunt redate în câteva
culori. Acestea sunt foarte bune pentru cartări în regiunile de câmpie şi din
imediata lor apropiere.
Hărţile 1 : 100 000, în culori, executate până în 1916, sunt de asemenea
utilizate în cercetări cu mult succes.
− Hărţile 1 : 100 000, format mare, reproduse în general după hărţi mai
vechi, sunt tot în culori. Prezintă uneori inexactităţi de cote şi curbe.
− Hărţile în haşuri pentru Transilvania, executate de austrieci înainte de
1916, sunt la scara 1 : 20 000 şi 1 : 75 000. Cele 1 : 20 000 au şi curbe şi pot fi
folosite cu mult succes pentru cartări de amănunt, mai ales pentru terase. Cele
1:75 000 au în general numai haşuri, unele din ele sunt însă în curbe cu tente.
− Hărţile mai recente sunt la scările 1:25 000, 1:50 000, 1:100 000, în
proiecţie Gauss. Au un format mic, sunt în culori, uşor de lucrat cu ele, prezintă
însa inconvenientul de a nu mai fi folosit haşuri pentru accidentele situate între
curbe de nivel. Împreună cu aerofotograme pot fi utilizate cu succes.
234

– Hărţile 1:200 000 sunt în general mai puţin folosite în cartări din cauza
echidistanţei prea mari între curbele de nivel. Pentru anumite lucrări de
generalizare se folosesc şi hărţile 1:400 000 sau 1:500 000.
IV. Analiza topografică propriu-zisă
A analiza harta topografică înseamnă a extrage, a reţine din ea o serie de
date sau relaţii care să fie folositoare scopului urmărit de geomorfolog –
interpretarea genetică şi evolutivă a reliefului. În acest scop sunt necesare mai întâi
o bună cunoaştere a hărţii, o citire a ei cu toată uşurinţa.
A. Citirea şi analiza hărţii topografice
A citi o hartă înseamnă a cunoaşte limbajul topografic şi a-ţi imagina cu
ajutorul lui aspectele generale şi de amănunt ale reliefului sau peisajului pe care
harta îl prezintă. Este vorba de a poseda o serie de cunoştinţe, mai mult sau mai
puţin formale, care să poată duce la deprinderea de a „citi” hărţile cu multă
uşurinţă. Se impun a fi cunoscute probleme de: orientare, localizare geografică,
scară, metode de reprezentare, semne convenţionale.
Aspectul cel mai important al citirii unei hărţi topografice îl formează, în
ultimă instanţă, cunoaşterea unui vocabular topografic minim referitor la relief.
Acest vocabular ar putea fi subdivizat convenţional în trei trepte de complexitate
crescândă. O primă treaptă, foarte generală, concepe relieful numai prin noţiunea
de pantă; a doua prin forme elementare de relief şi a treia prin tipuri de relief.
1. Pantele
Relieful poate sa fie definit ca o îmbinare complexă şi foarte variată de pante
a suprafeţei scoarţei terestre. Prin pantă înţelegându-se, în această definiţie, orice
fel de înclinare inclusiv cele aşa-zise orizontale.
Pantele pot să fie, după complexitatea lor, de trei feluri: simple, combinate şi
complexe.
a) Pantele simple sunt cele pe parcursul cărora linia sau curba ce le
defineşte îşi menţine continuu aceiaşi direcţie. Se subdivid în pante: rectilinii,
concave şi convexe.
− Pantele rectilinii sunt acelea al căror unghi faţă de orizontală rămâne
constant.
− Pantele concave sunt cele a căror înclinare scade în mod constant către
avale.
− Pantele convexe au o înclinare ce creşte constant dinspre partea cea mai
înaltă spre cea mai joasă.
b) Pantele combinate rezultă din îmbinarea celor simple, situaţia aceasta
fiind cea mai des întâlnită. Cele mai obişnuite pante de acest fel sunt următoarele:
− Pante convex-concave, convexitatea fiind în partea superioară, iar
concavitatea în cea inferioară. Punctul care uneşte cele două tipuri de pante se
numeşte punct de inflexiune. Sunt cel mai des întâlnite.
235

− Pante frânte, formate din două linii rectiline cu unghiuri diferite faţă de
orizontală. Sunt mai rar întâlnite.
− Pante rectilino-concave, partea rectilină fiind în partea superioară.
c) Pantele complexe sunt cele care prezintă pe parcursul lor mai mult de
două combinări. Mai des întâlnite sunt: pantele în trepte, pantele convex-concave
cu o porţiune rectilină între ele; alteori porţiunea rectilină poate să fie şi la
începutul pantei convexe, sau şi la sfârşitul celei concave etc.
Studiul pantelor este foarte important pentru orice fel de specialist care are
de-a face cu probleme legate de un teritoriu. Pentru geomorfolog, el are însă o
importanţă deosebită, deoarece fiecare tip de pantă poate să sugereze anumite
procese geomorfologice, anumite cauze genetice care au impus o înclinare sau alta.
În acest sens o mare importanţă o prezintă rupturile de pantă, adică acele puncte
sau linii unde panta schimbă brusc, ca grad, înclinarea. De asemenea, o mare
importanţă o are şi precizarea, exactă, a înclinării diferitelor pante (harta pantelor),
deoarece noţiunile de rectilină, concavă etc. sunt destul de imprecise.
236
2. Formele elementare ale reliefului
În acest context analitic, prin forme elementare înţelegem numai aspectul
topografic, nu şi cel genetic.
Diferenţa dintre categoriile de forme elementare ale reliefului şi aşa-zisele
tipuri de relief nu este totdeauna prea clară. Se admite în principiu că forma
elementară rezultă din asocierea diferitelor pante, pe spaţii restrânse, iar tipurile de
relief sunt date de combinarea acestor asocieri pe spaţii mult mai mari. Există însă
şi cazuri echivoce. De exemplu, văile şi interfluviile sunt incluse adesea la tipuri de
relief. Cei care le exclud denumesc cea de a doua categorie marile tipuri de relief.
Pornind de la ideea că o formă inclusă într-un tip mai larg de relief nu poate sta pe
aceeaşi treaptă ierarhică de clasificare cu cel din urmă, rezultă că valea nu poate
constitui un tip de relief de acelaşi grad cu muntele sau cu platoul. De aceea, când,
topografic, deosebim numai două tipuri de relief – forme elementare şi tipuri mari
de relief – atunci suntem obligaţi să definim mai ales pe cele din urmă. În cadrul
tipurilor mari de relief intră, de obicei: muntele, dealul, platoul, câmpia şi chiar
depresiunea. Celelalte forme, care se grefează pe acestea şi care sunt mai mult sau
mai puţin elementare, dar în orice caz mai puţin complexe decât tipurile amintite,
se includ, în analiza topografică, la ,,forme elementare”. În ultimă instanţă însă, şi
muntele sau dealul, ca şi albia sau faleza, luate la singular sunt forme de relief, iar
generalizate, ca model, devin tipuri de relief.
Limbajul topografic folosit pentru definirea tuturor acestor forme şi tipuri
este cel popular obişnuit: vale, deal, mal, câmpie etc.
În cadrul formelor elementare putem deosebi totuşi o categorie aparte, aceea
a văilor propriu-zise şi a interfluviilor, care sunt compuse, la rândul lor, din o serie
de forme dintre cele mai elementare, ele făcând trecerea între tipurile mari de relief
şi formele elementare mici geomorfologice; justificarea este dată şi de faptul că
tipurile mari de relief sunt în acelaşi timp şi forme tectono-structurale, pe când
formele elementare sunt înainte de toate forme de eroziune în sensul larg al

cuvântului; în cadrul acestora din urmă însă, văile sunt forme dintre cele mai
complexe.
O clasificare topografică documentată în acest sens nu există, deoarece
topografia nu-şi pune ca scop explicarea formelor, ci numai redarea reliefului, în
mod cât mai fidel, pe hartă.
Cele mai obişnuite noţiuni topografice ce indică forme elementare de relief
sunt următoarele:
Mal, sau taluz, este un plan puternic înclinat, mergând până la verticală, ce
separă două plane relativ orizontale sau puţin înclinate situate la altitudini diferite.
Înălţimea lui poate fi de la 0,5 m până la maximum 20 m, în mod excepţional şi
mai mult. De obicei se dă acest nume pentru acele pante înclinate ce delimitează
cursurile de apă. Ele se definesc în amănunt prin amplitudine, mersul lor drept sau
sinuos, prin denivelările intervenite pe parcurs etc.
Abrupt este tot un mal puternic înclinat în raport cu pantele din jur,
dimensiunile lui verticale sunt însă în general mult mai mari, putând merge până la
sute de metrii. Dimensiunile sale longitudinale, raportate la înălţime, sunt în
general mai reduse ca la taluzuri. Abruptul are adesea, în partea superioară, o
porţiune numită cornişă, care este mai avansată sau domină net o pantă inferioară
ceva mai lină.
Faleza este un abrupt ce domină marginea mării sau a unui lac.
Talveg, linia ce uneşte punctele cele mai joase ale unei văi.
Albie (sau patul văii), suprafaţa de fund a unei văi pe care se scurg apele. De
obicei, denumirea de albie se referă la albia minoră (patul apelor medii); talvegul
formează canalul de scurgere al apelor foarte mici, iar albia majoră, sau lunca,
constituie patul de scurgere al apelor de inundaţie.
Versant, o pantă înclinată ce face legătura între un relief neted înalt şi o zonă
netedă joasă sau o albie. Expresia se foloseşte mai ales în două sensuri: versantul
văii şi versantul muntelui sau dealului (vezi definiţia în Geografia de la A la Z).
Movilă, o ridicătură rotunjită, de câţiva metri până la câţiva zeci de metri, ce
saltă brusc deasupra unei zone netede întinse.
Mamelon, o ridicătură de tipul movilei care de obicei se găseşte pe reliefuri
mai accidentate decât câmpia (pe culmile de dealuri sau de munte); în general este
izolat, nu în grupuri.
Colină, o ridicătură mult mai mare decât o movilă, cu aspect mai alungit, cu
pante relativ mai line şi cu partea superioară rotunjită. De obicei apare în grupuri;
când este izolată se mai numeşte şi deluşor, deal, sau monticul. În Moldova
(Colinele Tutovei), colina este un interfluviu îngust şi foarte alungit.
Vârf, punctul culminant al unui relief oarecare ; poate fi rotunjit, ascuţit etc.
Creastă, o linie pe care se întâlnesc două planuri de relief, din care cel puţin
unul este foarte înclinat. În mod obişnuit, se denumeşte creastă linia pe care se
întâlnesc versanţii abrupţi a două văi alăturate.
Culme, un relief foarte alungit (intrefluviu), cu pantă lină, rotunjită în profil
transversal, care desparte versanţii a doua văi alăturate destul de adânci.
Cumpăna de ape, linia ce desparte două bazine hidrografice alăturate.
237

Linia marilor înălţimi, linia ce uneşte cele mai mari înălţimi ale unui bazin
hidrografic, ale unui masiv muntos sau ale unui lanţ muntos. Obişnuit coincide cu o
cumpănă de ape.
Înşeuare, sau şa, locul unde înălţimile unei culmi sau cumpene, puţin
uniforme, coboară pentru a se redresa apoi după câţiva zeci sau sute de metrii.
Înşeuările situate la izvoarele unor văi ce curg în direcţii opuse se numesc înşeuări
de obârşie; cele care se găsesc pe culmile ce mărginesc valea în mod paralel se
numesc înşeuări de flanc.
Umăr, o ieşitură prelungă, mai netedă, care se delimitează din panta mai
înclinată a unui versant.
Chiuvetă (cuvetă), escavaţiune închisă din toate părţile; pantele înclină
relativ uniform către fundul chiuvetei.
Formele amintite sumar mai sus, aproape în întregime, pot fi întâlnite ca
elemente componente ale unor forme mai complexe: văile şi interfluviile. Chiar în
cazul când unele nu sunt elemente componente ale acestora, ele li se încadrează,
totuşi, spaţial (vezi planşele 1 şi 2).
Categoriile de vale şi de interfluviu — analiza lor topografică
Interfluviile şi văile constituie formele topografice esenţiale în climatele
umede şi chiar în cele semiumede. Ele dirijează aproape tot sistemul de
fragmentare a reliefului, dirijează eroziunea şi mai ales transportul şi de aceea orice
analiză topografică începe şi pune bază în mod deosebit pe aceste forme. Celelalte
forme topografice elementare au o importanţă generală mai redusă; au însă, uneori,
importanţă locală deosebită.
Valea este o scobitură foarte alungită în raport cu lăţimea sa, înclinată relativ
uniform într-o singură direcţie. Ea rezultă din întretăierea, spre partea de jos, a
două planuri generalizate care înclină în sens opus şi care se numesc versanţi. Linia
de întâlnire a versanţilor este cunoscută sub denumirea de fundul văii, sau, cu un
termen mai îngust, talveg. După dimensiunile lor, văile pot fi foarte mici (ravene,
şanţuri, ogaşe, văiugi), mari şi foarte mari. În mod special, acestea din urmă intră în
categoria de ,,văi”. Ele se asociază şi se ierarhizează în văi principale şi văi
subordonate sau afluente (de diferite ordine). O vale se defineşte nu numai prin
excavaţiunea propriu-zisă, ci şi prin întregul teritoriu de pe care ea drenează apele
şi care poartă numele de bazin morfohidrografic (fig. 7 a-d).
Într-o descriere topografică, la o vale se pot urmări o serie de caractere:
238
Fig. 7a. Reprezentarea văilor principale şi laterale prin curbe de nivel

Fig. 7b. Reprezentarea prin curbe de nivel a asimetriei văii
Fig. 7c. Regiune de divagare a unei văi, la trecerea
din munte într-o regiune depresionară
Fig. 7d. Reprezentarea unei văi glaciare
239

− mărimea, respectiv faptul dacă intră în categoria de ogaşe etc., sau de
văi, văi mari etc.;
− forma bazinului hidrografic;
− mersul văii în plan orizontal, respectiv dacă este rectilin, sinuos etc.;
− mersul în profil longitudinal, respectiv înclinarea pantei, rupturile de
pantă;
− aspectul în profil transversal. Aici se analizează , pe de o parte, panta,
respectiv deschiderea versanţilor, şi, pe de altă parte, elementele fundului de vale.
Fundul văii poate fi compus din talveg, albie minoră, maluri şi albie majoră (se
indică mersul şi mărimea acestora). Versanţii pot fi abrupţi, în trepte etc. Analizate
la un loc, versanţii şi fundul văii şi raportul dintre acestea, rezultă că valea este
foarte îngustă (chee), sub formă de ,,V” îngust sau ,,V” larg deschis (simetrică sau
asimetrică), cu trepte, în forma de ,,U”, sau o vale foarte evazată;
– existenţa, sau forma drenajalui: fără drenaj (văi seci), cu drenaj temporar,
cu scurgere permanentă. O atenţie deosebită se dă modului de scurgere pentru văile
ce au albie minoră şi majoră, analizându-se următoarele aspecte: lăţimea medie a
celor trei elemente (talveg, albie minoră şi majoră), mersul în plan (meandrat,
rectilin etc.), existenţa unor scurgeri secundare sau anastomozate, altitudinea
patului de curgere faţă de zonele din jur (pentru zonele de câmpie sau depresiuni).
Interfluviul, prin denumire, include tot teritoriul ce separă două văi
alăturate. Poate, în mare, avea formă plată, convexă, sau de creastă. Când are formă
plată se încadrează de obicei unui podiş sau câmpie; când are formă convexă se
încadrează unor zone deluroase sau chiar de munte, iar interfluviile sub formă de
creste se găsesc în mod special în munţi.
Pe lângă forma lor în profil transversal, interfluviile trebuie analizate şi în
ceea ce priveşte raportul dintre suprafaţa ocupată de ele faţă de cea ocupată de văi
(suprafaţa aerată). De asemenea, interesează mersul lor în profil longitudinal: panta
şi înclinarea generală, dacă prezintă vârfuri (tipurile acestora), dacă prezintă
înşeuări (altitudinea, mărimea şi direcţia acestora), principalele rupturi de pantă (şi
dacă corespund cu unele înşeuări sau cu unele rupturi de pantă din profilul
longitudinal al talvegului), daca linia marilor înălţimi corespunde sau nu cu
cumpăna de ape.
240
3. Tipuri majore de relief
a) Câmpiile sunt suprafeţe plane sau uşor ondulate în care văile se adâncesc
numai cu câţiva metri sau zeci de metri {maximum 70-100 m); interfluviile, numite
şi câmpuri, ocupă suprafeţe foarte extinse în raport cu văile. Pantele în câmpii sunt
inexistente sau foarte mici (până la 10-20‰), iar denivelările foarte reduse. Când
se caracterizează topografic o câmpie se fac referiri la mersul altitudinilor sale
generale, înclinarea generală şi orientarea câmpurilor, gradul de fragmentare a
interfluviilor (în suprafaţă şi pe verticală), respectiv gradul de nivelare a câmpiei.
b) Platourile, sau podişurile, sunt tot suprafeţe orizontale sau uşor înclinate,
extinse pe spaţii mari, dar fragmentate adânc de văi mărginite de versanţi.
Adâncimea acestei fragmentări poate merge de la câteva zeci sau sute de metri,

până la 1000-2000 m. Suprafaţa platourilor poate apărea sub mai multe forme:
tabulară, ondulată, în trepte. Marginile platoului sunt abrupte, dar obişnuit în trepte.
Teoretic, suprafaţa platourilor (interfluviile netede) ar trebui să fie de peste 50% în
raport cu cea a versanţilor şi văilor; adesea însă sunt socotite podişuri şi cele care
s-au transformat în culmi deluroase, dar nivelul acestora se aliniază vechiului nivel
al podişului.
Caracterizarea topografică a platourilor se face indicând: altitudinea,
înclinarea, fragmentarea verticală şi orizontală, forma şi direcţia văilor, forma
versanţilor, lăţimea interfluviilor în raport cu a văilor, aspectul în profil transversal
al interfluviilor.
c) Dealurile şi colinele sunt, în cele mai multe cazuri, foste platouri
fragmentate puternic, în aşa fel că suprafeţele plane ale interfluviilor s-au redus
total, interfluviile s-au fragmentat adânc prin înşeuări de obârşie formate de
afluenţii secundari, iar fragmentele lor s-au rotunjit. Interfluviile deluroase sau de
coline pot păstra porţiuni tabulare, dar mai des sunt rotunjite, ascuţite, sub formă de
creste, cu mameloane şi înşeuări, sau sunt fragmentate foarte neregulat, cu vârfuri
de diferite înălţimi şi înşeuări cu adâncimi variabile. În general, volumul ocupat de
văi este mai mare ca volumul interfluviilor.
Descrierea topografică a acestui tip de relief cuprinde: mersul altitudinilor,
gradul de fragmentare, forma interfluviilor şi orientarea acestora, forma versanţilor
şi înclinările lor, eventuale etajări ale culmilor şi vârfurilor, precum şi ale
înşeuărilor.
d) Munţii sunt forme înalte şi foarte înalte (peste 800-1000 m), cu
dimensiuni mari, cu văi foarte adânci (peste 500 m), cu versanţi puternic înclinaţi şi
foarte variaţi, interfluviile apar sub formă de creste cu vârfuri înalte şi înşeuări
adânci, mai rar au şi formă de mici platouri. În suprafaţă domină versanţii.
În analiza topografică a munţilor se indică: altitudinea, forma muntelui
(masiv, culme, con, creastă), orientarea şi forma culmilor şi a crestelor, orientarea
şi forma văilor principale (mai ales în raport cu crestele şi linia marilor înălţimi),
gradul de aeraţie al muntelui (raportul dintre volumul văilor şi volumul
interfluviilor), tipurile de versanţi, tipurile de văi (late, înguste, cu bazinete locale),
existenţa unor depresiuni interne, forma de obârşie a văilor montane (în amfiteatru,
în circuri), gradul general de fragmentare (masivitatea), caracterul versanţilor
exteriori (modul de delimitare prin abrupturi, prin piemonturi, prin glacisuri etc.).
B. Mijloace şi metode de analiză topografică
Analiza topografică se face, în primul rând, prin citirea şi intuirea reliefului
pe care-1 prezintă harta, sub aspectele sale de amănunt, cât şi sub aspectele
generale, aşa cum s-a arătat mai sus. Aceste aprecieri pot fi însă subiective şi, de
aceea, ele sunt completate cu o serie de metode care dau indicaţii precise asupra
caracterelor reliefului.
Între acestea amintim, pe prim plan, profilul topografic şi, în al doilea rând,
hărţile morfografice şi morfometrice, executate şi ele, la rândul lor, după diferite
metode.
241

Aceste metode au rostul de a exprima cât mai exact, prin indici numerici,
caracterele reliefului, dar în acelaşi timp caută sa le şi redea grafic sub forme cât
mai sugestive (profile, hărţi, diagrame). Multe dintre hărţile morfografice şi mai
ales morfometrice au şi o importanţă practică deosebită (de exemplu, harta
pantelor); ele depăşesc deci necesităţile unei simple analize topografice. Pentru
acest motiv, în ultimul timp, au fost dezvoltate mai pe larg metodele de întocmire a
lor, trecându-se chiar la studii asupra problemelor pe care le pot ridica. Acest
capitol este cunoscut de obicei în geomorfologie sub denumirea de ,,morfografie şi
morfometrie”.
Analiza topografică are ca scop imediat realizarea unei descrieri topografice,
care foloseşte şi ca lucrare premergătoare studiilor de teren, sau ca un capitol
introductiv într-un studiu de morfologie. Cunoaşterea acestui scop îl ajută pe
viitorul cercetător al reliefului să înţeleagă importanţa datelor morfografice şi
morfometrice pentru o descriere topografică precisă, dar îl ajută, în acelaşi timp, să
înţeleagă şi limita detalierii până la care trebuie să meargă în culegerea de
asemenea date, pentru fiecare caz în parte.
În ultimul timp, digitizarea hărţilor topografice, introduse pe calculator şi
cu ajutorul unor programe speciale, ajută pe cercetători să realizeze rapid astfel de
hărţi, precum şi blocdiagrame plasate în poziţii diferite, dar intermedierea lor, fără
teren, este nesigură.
C. Descrierea topografică
Descrierea topografică trebuie să fie cât mai precisă şi în general cât mai
sintetică. Într-o descriere trebuie să se indice:
1. Localizarea exactă a regiunii. Localizarea ,,geografică” se face cu
ajutorul punctelor cardinale, faţă de mari unităţi care sunt în general cunoscute, faţă
de artere mari hidrografice, sau chiar faţă de oraşe. Localizarea se face şi cu
ajutorul coordonatelor (localizare matematică).
2. Definirea marilor tipuri de relief, aşa cum s-a indicat la punctul 3 (IV, A).
Se arată şi localizarea acestora, unele faţă de altele, principalele trăsături care le
definesc şi cele care le deosebesc (poziţie, altitudine, grad de fragmentare şi de
orientare a culmilor şi văilor etc.) şi, eventual, limitele generale dintre acestea (în
acest ultim caz ele sunt privite şi ca unităţi de relief, nu numai ca tipuri).
3. Descrierea fiecărui mare tip de relief. În acest caz se indică, în primul
rând, tipurile de pante (punctul 1, paragraful A); fragmentarea etc. (vezi punctul 3,
paragraful A); o atenţie specială se acordă văilor şi interfluviilor şi, în măsura
necesităţilor, şi formelor elementare, dar specifice (după indicaţiile de la punctul 2,
paragraful A).
În cazul existenţei unor văi principale, care prin proporţiile lor se apropie de
dimensiunile formelor socotite tipuri de relief, atunci acestora li se acordă atenţie
aparte.
4. Problemele specifice sau/şi generale, care rezultă din analiza topografică
şi care se impun a fi urmărite la teren, sau care vor face obiectul analizei
geomorfologice, sunt indicate în ultima parte a descrierii topografice, sub formă de
concluzii.
242

D. Exemplu de descriere 1 , Harta Sibiului 1 : 50.000
Harta reprezintă o regiune de contact între Munţii Cibinului şi Depresiunea
Transilvaniei, în interiorul căreia se află oraşul Sibiu, iar ca râu principal este
străbătută de Cibin.
Ca tipuri mari de relief se pot deosebi: o regiune muntoasă, în SV, şi alta de
podiş, în rest.
Regiunea muntoasă are altitudini ce încep cam de la 800 m şi urcă la peste
1200 m. Fragmentarea reliefului este mare, atât ca adâncime, cât şi ca densitate.
Interfluviile sunt orientate către N, NE; sunt în general înguste şi prezintă anumite
trepte în profil longitudinal. Versanţii văilor sunt foarte înclinaţi, având totuşi, din
loc în loc, o serie de umeri.
Către podiş, muntele se delimitează net prin diferenţe de nivel de circa 150-300 m,
cât şi prin pantele sale mult mai înclinate. Contactul apare uneori festonat, iar
câteodată rămân detaşate de munte unele măguri (exemplu, Măgura Zidului).
Regiunea de podiş se subdivide, după aspectul general al pantelor şi după
adâncimea fragmentării, în două mari trepte. Treapta superioară este dispusă mai
ales în partea de NE a hărţii şi are altitudini în jur de 500-600 m. Văile se adâncesc
cu circa 50-100 m, densitatea fragmentării este mare; domină reţeaua de văi
temporare. Interfluviile sunt netede, sau cu mari înşeuări de obârşie sau de flanc,
între care rămân vârfuri foarte larg rotunjite, săltate puţin deasupra nivelului
interfluviilor. Versanţii văilor au în general pante mari, mai reduse însă ca acelea
din munte, uneori totuşi capătă aspecte de abrupt. Reţeaua văilor principale şi a
interfluviilor este orientată spre S şi chiar SV, iar cea secundară are direcţii diferite.
Treapta inferioară (depresiunea) se caracterizează prin altitudini între 400 şi
500 m, putând atinge însă spre munte şi 600 m. Aspectul cel mai caracteristic este
dat de pantele mult mai reduse, uneori apropiindu-se de tipul de câmpie.
Adâncimea fragmentării este mică, densitatea mai mare, dar realizată mai ales de
văi cu scurgere temporară. Văile principale sunt orientate dominant spre NE, adică
dinspre munte către podiş; excepţie face Cibinul care curge spre E şi chiar SE,
adică paralel cu rama muntoasă. Văile au o deschidere foarte mare, sunt foarte
largi. Apele curgătoare formează meandre. Interfluviile principale se orientează
către NE, sunt în general netede, dar cu mici rupturi de pantă; urmărind înclinarea
interfluviilor, ea este ceva mai mare la contactul cu muntele, iar spre valea
Cibinului înclinările se reduc foarte mult, dar aici apar şi 2-3 trepte, uneori bine
observabile (terase). Orientarea văilor şi a înclinării interfluviilor dă o notă
pregnantă de asimetrie acestei trepte inferioare.
Contactul între cele două trepte ale podişului se face, în general, printr-un
abrupt de 100-200 m, către care se abate valea Cibinului. Continuitatea acestui
abrupt este întreruptă numai la NV de Sibiu, unde suprafeţele netede şi joase din
bazinul Cibinului trec pe nesimţite şi către Valea Visei, în interiorul treptei înalte a
podişului.
1
Aici vom arăta numai aspectele generale, fără a da indici concretizaţi în cifre în
privinţa pantelor, desimea fragmentării etc.
243

Caracterele de mai sus fac ca această treaptă joasă a podişului să fie socotită
un culoar depresionar de tranziţie între munte şi podiş.
Problemele geomorfologice ridicate de această regiune şi care trebuie
desluşite apoi la teren sunt următoarele:
– originea, modul de formare şi principalele etape evolutive ale celor două
tipuri mari de relief – munte şi podiş;
– originea şi modul de formare al culoarului depresionar situat între ele;
– raportul dintre evoluţia unităţilor vecine, respectiv în ce măsură anumite
nivele (umeri) şi trepte de relief din munte corespund, ca vârstă, cu cele din podiş.
Pentru fiecare unitate în parte se ridică şi o serie de probleme specifice, cum
ar fi:
– numărul nivelelor din munte;
– numărul nivelelor din treapta înaltă a podişului (dacă vârfurile şi înşeuările
de culme formează şi ele câte un nivel sau nu);
– originea abrupturilor despărţitoare (de contact petrografic, structural etc.);
– originea deschiderii spre Valea Visei;
– numărul şi geneza treptelor de vale din culoarul depresionar (terase);
– tipul de pantă al interfluviilor de la contactul cu muntele (piemont, glacis,
numărul acestor trepte);
– cauzele orientării reţelei hidrografice în depresiune.
244

245

246

IMPORTANŢA HĂRŢII GEOMORFOLOGICE
ÎN AMENAJĂRI TERITORIALE* 1)
Grigore POSEA, Nicolae POPESCU
Cuvinte-cheie: Geomorfologie aplicată, harta geomorfologică, schiţa
de hartă, harta regionării reliefului după tipurile de folosinţă.
Monts clé: Géomorphologique applique, la carte géomorphologique,
le croqui géomorphologique, régionalisation de relief d'après les tipes
d'utilisations
L'importance de la carte géomorphologique pour l'aménagement
territorial. L'article utilise deux exemples dans lesquels la carte
géomorphologique peut servir à la pratique, dans 1'intention de
montrer que:
1. La géomorphologie théorique et la géomorphologie appliquée ne
constituent pas, en réalité, deux aspects différents de la même science;
les lois du développement du relief restent les mêmes, seulement elles
doivent être découvertes et séparées différentiellement, afin que les
techniciens les connaissent, pour mieux tenir compte de leur
influence, dans le cas d'aménagements, à côté de celles qui, ici,
peuvent influencer particulièrement.
2. Les croquis de carte, ou les cartes géomorphologiques qu'on
exécute à la demande de certaines instituts de projets n'ont d'autres
principes de rédaction que ceux de la carte géomorphologique
proprement dite, qui par ailleurs doit être utilisée comme base; elle
est seulement fonction des demandes, ou amplifiée ou simplifié dans
certaines directions.
3. A 1'étape actuelle, la plus grande réalisation de la géomorphologie,
pour la pratique de l'aménagement territoriaux, consiste justement
dans la rédaction de la carte géomorphologique générale du territoire
de notre patrie, à grande échelle (échelle proposée 1:50 000).
Amenajarea presupune un „teritoriu” asupra căruia se va îndrepta o anumită
acţiune a omului, cu scopul de a-l face util într-o singură direcţie, sau în direcţii
multiple. Exteriorul acestui teritoriu îl formează relieful cu formele sale, cu legile
sale de apariţie şi evoluţie, ele fiind deci primele care trebuie cunoscute în
asemenea acţiuni. Pe scurt, ,,informarea geomorfologică” este prima cu care trebuie
să se înceapă, iar harta geomorfologică trebuie să devină, alături de harta
*
Articol publicat în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria geologiageographia”,
fasc. 2, Cluj, 1967, p. 102-105
247

topografică, baza de lucru, mai ales în faza de început a majorităţii celorlalte studii.
Spunând aceasta nu vrem să supraapreciem rolul pe care trebuie să-l joace
geomorfologia în asemenea cazuri, ci doar subliniem ordinea firească, cel puţin
pentru faza de documentare a proiectului. Desigur, în foarte multe cazuri, dacă nu
în cele mai multe, nu se procedează astfel şi nu e cazul să intrăm în amănunte,
pentru a arăta de ce se întâmplă aşa. Vom spune numai că nu toţi tehnicienii ştiu
prea multe despre geomorfologie, pentru a apela la geomorfologi, deşi se pot cita
dese alunecări ce afectează şosele, case ş.a., când natura însăşi le atrage atenţia
asupra acestui fapt. Alteori, netezimea şi uniformitatea unor forme de relief, cum ar
fi în câmpie, pare a se lăsa singură ,,intuită”, pentru o serie de construcţii. În fine,
nici geomorfologii nu au făcut totul, ba poate prea puţin, pentru a demonstra
eficacitatea ştiinţei lor. Ne referim, în primul rând, la colaborări şi consultări de
lungă durată şi pe diverse probleme cu tehnicienii, consultări care ar avea meritul
de a ne deschide noi direcţii de aplicabilitate, iar lor de a le arăta necesitatea
studiilor prealabile de geomorfologie.
Revenind, amenajarea teritorială poate avea ca scop fie o singură direcţie,
cum ar fi construirea unor căi de comunicaţie, poduri, aşezări, baraje etc., fie
direcţii multiple (amenajarea teritorială propriu-zisă), precum sistematizarea
teritorială a unor unităţi administrative (comună, judeţ, regiune), sau a unei unităţi
de relief ca delta, luncile, o vale, bazinele unor ape etc.
a) În primul caz, sarcina geomorfologului este limitată de scopul
construcţiei, care şi ea este bine definită. În această situaţie, el nu trebuie să caute
soluţii de felul cum ar trebui folosită cu randament cât mai mare fiecare porţiune de
teren, ci trebuie să arate numai în ce măsură relieful şi procesele geomorfologice
actuale (formele de relief) cele mai indicate pentru amplasarea ei, care sunt
procesele geomorfologice actuale sau cele ce ar putea să se declanşeze în viitor şi
de care constructorul trebuie să ţină seama.
Pe scurt, geomorfologul pune la dispoziţia tehnicienilor o schiţă de hartă, în
care sunt reprezentate numai aspectele interesate pentru amenajarea cerută şi pe
baza căreia se pot alege, fie anumite soluţii tehnice, fie anumite locuri de
amplasare. Subliniem că este numai o schiţă de hartă, care prin simplitatea ei
obligă a fi înţeleasă uşor de specialişti. E vorba de simplitate, şi nu de simplism,
fapt pentru care geomorfologul este obligat să intuiască bine, în prealabil,
necesităţile viitoarei construcţii, pentru a trece pe schiţa de hartă tot ce ar putea da
o indicaţie pentru constructor şi de a elimina informaţiile inutile, care totodată ar
încărca prea mult harta şi ar reduce din claritatea ei.
De exemplu, pentru construcţia unei şosele se vor indica direcţiile
(segmentele) posibile, iar de-a lungul fiecărei direcţii vor fi redate acele forme de
relief şi procese ce interesează în primul rând stabilitatea şi întreţinerea şoselei,
cum ar fi: lunca inundabilă, alunecări, grohotişuri, conuri de dejecţie active,
declivitatea unor porţiuni etc. Alegerea direcţiei celei mai eficiente, inclusiv sub
aspect economic, o face în ultima instanţă tehnicianul, şi nu geomorfologul; ultimul
îşi spune totuşi părerea sub forma unor ,,posibilităţi” rezultate din analiza
reliefului.
248

Pentru întocmirea unei asemenea schiţe, trebuie să se realizeze mai
întâi harta geomorfologică a întregii regiuni, la o scară destul de mare
(1:25000). Mai departe, harta geomorfologică serveşte ca punct de plecare pentru
cercetările de amănunt care, de data aceasta, vor fi axate numai pe formele şi
procesele din fâşia de teren care interesează amenajarea cerută. Cercetările de
amănunt asupra formelor şi proceselor geomorfologice sunt dirijate, în general,
către două direcţii: dinamica proceselor şi formelor şi aspectul cantitativ al
acestora, subliniind locurile sau sectoarele de risc. Asupra acestora vom reveni.
b) Spre deosebire de primul caz, în amenajarea complexă a unui teritoriu,
geomorfologul este chemat să spună el însuşi cam cum ar putea fi folosită, în mod
optim, fiecare porţiune de teren. Părerile lui sunt apoi confruntate cu cele ale altor
specialişti, iar hotărârile sunt luate de autorităţi şi de cei ce răspund efectiv de
întocmirea proiectelor, dar la început cu cel puţin două variante. În acest caz,
scopul cercetării geomorfologului nu mai este o schiţă de hartă, ci harta
întregului teritoriu, în toată complexitatea lui. Dacă, în primul caz, harta
geomorfologică servea ca bază pentru întocmirea unei schiţe limitative, în acest
al doilea caz, harta geomorfologică va servi pentru întocmirea unei
regionalizări a posibilităţilor de folosire. Nu este deci o hartă a regionării
geomorfologice ci o hartă în care, în cele mai multe cazuri, unităţile delimitate
coincid cu anumite tipuri genetice de forme şi suprafeţe. De exemplu, lunca,
terasele sau fiecare terasă luată în parte, pantele deluviale sau diferitele tipuri de
pante etc. pot constitui fiecare câte o subunitate – tip de folosinţă 1) . De menţionat
că această hartă a regionării nu se întocmeşte mecanic, respectiv imediat după
terminarea hărţii geomorfologice. Ea se realizează numai după ce geomorfologul
a purtat discuţii şi cu alţi specialişti, după ce cunoaşte şi alte păreri în problemele
modului de folosinţă, şi în special ale pedologilor, agronomilor, economiştilor
etc; aceasta pentru a nu da, în unele cazuri, soluţii eronate, care să-i
prejudicieze şi celelalte indicaţii. Deci, scopul imediat este harta geomorfologică,
care va forma baza hărţii regionării, ce se va face într-o a doua etapă.
Şi în acest caz, ca şi în primul, pentru ca soluţiile propuse să fie cât mai
precise, se studiază şi dinamica proceselor şi formelor, cât şi aspectul cantitativ
al acestora (de exemplu, suprafaţa afectată de alunecări, adâncimea acestora,
periodicitatea etc.). Majoritatea acestor date se redau prin text sau, în unele cazuri,
prin indici, direct pe hartă. Factorul dinamic indică tendinţa de evoluţie a unor
forme în condiţiile actuale şi mai ales în condiţiile viitoarelor amenajări. Pentru
precizarea unora din aceste aspecte, uneori trebuie recurs şi la analize de laborator
(de exemplu, rapiditatea dezagregării unor roci, în anumite condiţii de mediu,
granulometrie etc. 2) . Din punct de vedere cantitativ, trebuie arătate forţa
efectivă a unor procese, periodicitatea lor în timp şi, mai ales, suprafeţele pe
care le ocupă de la un loc la altul (pe verticală, pe orizontală, în funcţie de
1)
Harta regionării reliefului după tipurile de folosinţă
2)
De exemplu, în cazul unor nisipuri mişcătoare trebuie făcute analize necesare
pentru a deduce originea, sursa nisipurilor, pentru a acţiona, dacă e posibil, chiar asupra
acestor locuri.
249

mice noi.
expunere etc.). În realitate, cele două aspecte sunt strâns legate între ele,
cantitatea transformându-se, de multe ori, în aspecte calitative şi dina
Majoritatea fenomenelor dinamice şi distribuţia lor cantitativă se deduc, de
asemenea, pe baza hărţii geomorfologice propriu-zise.
Din cele de mai sus rezultă importanţa hărţii geomorfologice, sub trei
aspecte practice esenţiale:
− ca bază pentru întocmirea schiţelor de harta, în lucrări dinainte
indicate, pe un anumit teritoriu;
− ca bază pentru întocmirea unor hărţi cu regionalizarea
modalităţilor de folosinţă a teritoriului, în cazul amenajărilor complexe;
− ca bază pentru definirea unor procese geomorfologice, ce
interesează practica, sub aspectul lor cantitativ şi uneori chiar sub aspect calitativ
(ca hazarde, riscuri).
Toate acestea sunt suficiente pentru a lămuri şi mai bine importanţa hărţii
geomorfologice, nu numai pentru dezvoltarea cercetărilor propriu-zise de
geomorfologie, dar şi pentru aspectele ei practice.
Suprapunerea, sau, mai bine zis, contopirea intereselor celor două laturi
(teoretica şi aplicativă), conduce la concluzia că geomorfologia aplicată nu e
ceva în afara geomorfologiei ca ştiinţă, ci reprezintă doar aspectul global sau
parţial al utilităţii studiilor de geomorfologie generală sau regională, în alte
domenii de activitate.
De altfel, acest aspect nu este specific numai geomorfologiei; privind
câteva ştiinţe înrudite, lucrurile se petrec la fel. De exemplu, geologia şi
pedologia aplicată nu sunt ceva aparte faţă de ştiinţa geologică sau pedologică
în general. Geomorfologul, geologul sau oricare alt specialist nu folosesc alte
metode şi principii atunci când efectuează studii cerute de practică, faţă de cele
folosite în studiile fără aplicabilitate imediată. Se pare chiar că unele noţiuni ca
,,geologie aplicată” încep să fie folosite tot mai rar, deoarece importanţa
geologiei sub acest aspect a devenit de la sine înţeleasă.
Vorbind însă de ,,geomorfologia aplicată”, trebuie să înlăturăm unele
neînţelegeri sau confuzii care se ivesc, fie în rândul geografilor, dar mai ales în
rândul practicienilor negeografi. De fapt, noi nu urmărim să dovedim că
geomorfologia are aplicabilitate în anumite aspecte ale activităţii economice, fapt
de la sine înţeles, ci să atragem doar atenţia acelora care efectuează lucrări pe un
anumit teritoriu (relief), că acesta nu e ceva ,,mort”, ci un element dinamic, cu
legi proprii de evoluţie. Cunoaşterea temeinică a acestora atrage după sine şi
modalităţile de folosire, în interesul stabilităţii lucrării, al reducerii preţului de cost
etc., sau, din contră, necunoaşterea sau subestimarea lor duce, de multe ori, la
,,surprize”(riscuri) neplăcute. De asemenea, mai vrem să atragem atenţia asupra
faptului că geomorfologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul reliefului, iar ei,
economiştii, constructorii, chiar geologii etc., din necesitatea de a cunoaşte
realitatea teritoriului supus diferitelor amenajări, trebuie să ceară concursul
geomorfologilor. Acesta ni se pare a fi sensul adevărat al geomorfologiei
,,aplicate”, şi nu inventarea vreunei ramuri aparte a geomorfologiei; că aspectele
250

colaborării pot lua forme specifice, că ele se pot axa momentan pe unele
probleme, aceasta este cu totul altceva.
Dacă astfel se prezintă lucrurile pentru ,,geomorfologie”, atunci la fel se
pune problema şi pentru cartarea geomorfologică, metoda ei de bază în
cercetare. Harta geomorfologică nu poate avea alte principii de întocmire, atunci
când este efectuată la cerinţele ,,practicii”; ea poate fi numai, de la caz la caz,
simplificată sau amplificată în anumite detalii, după nevoile imediate ale
beneficiarului. Am văzut cum se ajunge la aceeaşi concluzie şi pe calea analizei a
două ,,tipuri” de hărţi (schiţa şi regionalizarea), care iau ca bază harta
geomorfologică generală.
,,Aplicabilitatea”, în diferite domenii, a geomorfologiei şi mai ales a hărţii
geomorfologice, a fost dovedită concret, atât la noi în ţară, cât şi pe plan mondial,
prin diferitele lucrări efectuate de geomorfologi, la cererea unor instituţii de
proiectare. Această etapă, însă, se caracterizează prin lucrări dispersate,
efectuate în bună parte după metode neunitare, deoarece cei mai mulţi
geomorfologi au înţeles, la început, geomorfologia ,,aplicată” ca o ramură aparte a
geomorfologiei; de aici, fiecare a ,,construit” după cum a crezut această
geomorfologie aplicată. Înţelegerea actuală, reală, în sensul indicat mai sus, duce
la concluzia că eforturile pentru cercetarea geomorfologiei patriei sub aspectul ei
teoretic sunt indisolubil legate de cerinţele crescânde faţă de geomorfologie din
partea ,,practicii”. De aceea, etapa actuală pune în faţa geomorfologiei noastre
sarcina de a găsi o cale, alta decât aceea a cercetărilor disparate, pentru a
satisface cât mai bine şi fără suprapuneri continue, cerinţele practicii.
Materializarea concretă a acestei sarcini se face prin întocmirea hărţii
geomorfologice generale a patriei, la o scară mare 1) . Realizarea ei ar reprezenta
cea mai mare contribuţie pe care ar aduce-o geomorfologia pentru practică;
aceasta ar evita suprapunerile, uneori prea repetate, în cercetare, ar reprezenta
posibilitatea reală a unei planificări a cercetării geomorfologice. Dar, o astfel de
hartă ar însemna şi o mare realizare posibilă a cercetării ,,teoretice” actuale a
geomorfologiei noastre.
O asemenea sarcină trebuie analizată cu toată atenţia, iar înţelegerea ei
poate duce la depăşirea acelor greutăţi legate de conţinutul hărţii geomorfologice.
Considerăm că o cartare de amănunt, în scopul realizării, de către un
colectiv larg de cercetători, a hărţii geomorfologice a patriei, trebuie să înceapă cu
lămurirea unor puncte-,,cheie”, la care să participe, pentru unificarea concepţiilor
privind relieful zonei respective, toţi cei interesaţi. Experienţa a dovedit că partea
cea mai valoroasă a unei hărţi geomorfologice constă în delimitarea suprafeţelor de
vârste şi geneze diferite. Pentru ţara noastră, atenţia trebuie îndreptată înainte de
toate către următoarele tipuri de suprafeţe: lunci şi terase, piemonturi,
glacisuri, pedimente, suprafeţe de nivelare. Primele foi de hărţi, cartare la teren,
trebuie să fie fixate în lungul văilor principale, mai ales acolo unde terasele pot fi
bine urmărite; de asemenea, trebuie început cu zonele de contact, în special cu
1:25 000).
1) Considerăm că scara cea mai nimerită pentru ţara noastră este 1:50 000 (dacă nu
251

cele piemontane şi depresionare. Asemenea hărţi, realizate în punctele -„cheie”,
de colective mai largi sau mai restrânse, dar unanim acceptate de părţile
interesate în executarea lucrării, trebuie să reprezinte hărţile de bază, hărţile
etalon, pentru cartarea celorlalte regiuni.
252

ASPECTE APLICATIVE ALE GEOGRAFIEI
(Întreaga geografie are o finalitate practică. Largi cunoştinţe
asupra procesului de transformare a naturii de către om.
Utilizarea în mod raţional a mediului natural. Este necesară
creşterea ponderii aplicaţiilor practice cu elevi) *
Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: finalităţi practice ale geografiei în şcoală, flexibilitatea
profesională a geografiei.
Mots clés: des finalités pratiques de la géographie dans l'école, la
flexibilité des professeurs de géographie.
Des aspects applicables de la géographie. L'auteur fait des références
aux les quatre côtes de l'enseignement de la géographie dans l'école:
informatif, formatif, éducatif et pratique. On développe l'aspect
applicable à partir de l'objet de la géographie et les rapports Homme
- Environnement, mais aussi de la flexibilité professionnelle de cette
science (la possibilité du géographe de s'adapter rapidement aux
plusieurs professions). Pour atteindre ces objectives il est besoin
d'une reforme de la géographie scolaire par une judicieuse sélection
des connaissances.
Ca obiect de învăţământ, geografia îşi propune să-i înarmeze pe elevi cu date
de informare esenţiale asupra lumii, să-i deprindă să cugete geografic, să-i educe în
spiritul armoniei dintre om şi mediul geografic. Rezultă în mod evident de aici cele
trei laturi ale predării geografiei, strâns legate între ele: informativă, formativă şi
educativă. De o deosebită importanţă este însă latura aplicativă a geografiei ca
obiect de învăţământ, iar metodologic, de cele mai multe ori, această latură este
implicată.
Aspectele aplicative ale predării geografiei se întâlnesc într-o gamă foarte
largă şi diversificată; am putea spune că aproape întreaga geografie – prin
cunoştinţele şi deprinderile pe care le dă elevilor – are o finalitate practică. Vom
menţiona totuşi câteva direcţii mai importante.
În primul rând, geografia oferă largi cunoştinţe şi date de informare asupra
procesului deosebit de complex al transformării naturii de către om. Este deosebit
de util pentru elevi să cunoască procesul de „valorificare”, de „utilizare” a planetei
de către om, modificarea înfăţişării Pământului, la început abia perceptibilă, în
ultimul timp tot mai complexă şi mai accelerată. Exemplele pozitive, în acest sens,
* Articol apărut în „Tribuna Şcolii”, an. I, nr. 16, 24 septembrie 1971.
253

sunt foarte numeroase şi deosebit de elocvente; din ţara noastră pot fi menţionate
amplele lucrări de irigaţii din partea de sud a Bărăganului şi Dobrogea, marile
construcţii hidroenergetice (Porţile de Fier, Lotru, Argeş, Someş, Bicaz, Siriu etc.),
şoseaua transfăgărăşană, Canalul Dunăre - Marea Neagră etc. Chiar unele obiective
industriale bine amplasate şi nepoluante etc. Geografia îi învaţă pe elevi, în acest
fel, să înţeleagă peisajul în dinamismul său sub intervenţia constructivă a omului.
În al doilea rând, geografia îi ajută pe elevi să utilizeze în mod raţional
mediul natural; acest deziderat capătă o importanţă deosebită în ultimul timp,
datorită faptului că sunt tot mai frecvente fenomenele de „alterare” a mediului prin
poluarea aerului, a apei, eroziunea solurilor. Problemele de conservare a naturii, de
utilizare raţională a ei, de variaţii şi schimbări climatice, pot ocupa în acest sens o
pondere mai importantă în predarea geografiei.
Geografia oferă, de asemenea, date asupra unor fenomene negative, uneori
distrugătoare, care se manifestă în natură, cum ar fi inundaţiile, cutremurele,
eroziunea solurilor, secetele etc., în special, prin cunoaşterea cauzelor lor, a unor
modalităţi de preîntâmpinare şi diminuare a efectelor lor.
O latură evident aplicativă a geografiei este aceea că ea oferă elevilor o gamă
largă de cunoştinţe, deprinderi şi aptitudini care vor fi utilizate în mod nemijlocit
în viaţă. Una dintre cele mai folositoare este deprinderea de a lucra cu harta, de a
citi, interpreta şi chiar de a alcătui o hartă. Pe hartă „construim” aproape totul. Este
rolul geografiei şcolare de a crea şi educa această deprindere, prin aplicaţii concrete
cu harta, atât în clasă, cât şi pe teren.
Una dintre cele mai interesante şi utile valenţe practice ale geografiei, este şi
aceea că ea oferă o adevărată „flexibilitate profesională”, prin disciplinele sale. În
ultimul timp se urmăreşte conturarea unei „finalităţi” în pregătirea elevilor de liceu,
în sensul că, pe lângă cunoştinţele de cultură generală pe care le primesc, să aibă şi
o orientare spre un anumit domeniu, care să le permită o încadrare într-o muncă
utilă după absolvirea liceului (este cazul mai ales al liceelor de profil).
Diversificarea tipurilor de licee de specialitate ar putea cuprinde şi alte profiluri,
care ar pregăti, spre exemplu, absolvenţi cu „atestat” de topografie, pedologie,
hidrologie, amenajare teritorială, turism etc.
Pentru dezvoltarea şi întărirea caracterului aplicativ al geografiei, ca obiect
de învăţământ, vom sublinia câteva cerinţe şi direcţii:
Este necesară, înainte de toate, o mai judicioasă selectare a cunoştinţelor
care sunt oferite elevilor, pentru a se elimina „abundenţa” de denumiri inoperante,
fără valoare de folosinţă; de asemenea, trebuie acordată o atenţie deosebită
raportului om-mediu, în toată complexitatea sa, ca şi utilizării raţionale a naturii,
procesului de transformare a acesteia de către om.
O modalitate concretă de întărire a caracterului aplicativ al geografiei stă în
acordarea unei ponderi mai mari, în programe şi manuale, problemelor practice pe
care le presupun cunoaşterea şi valorificarea mediului natural, a resurselor solului
şi subsolului, în perspectiva dezvoltării durabile a lumii contemporane. Locul
capitolelor, reunite de obicei sub numele de „geografie aplicată”, este evident în
aceeaşi viziune. Astfel, pot fi introduse în predare, sau ca activităţi independente,
254

probleme precum: organizarea teritoriului, utilizarea resurselor naturale, prevenirea
şi schimbarea climei, eroziunea terenurilor, menţinerea echilibrelor naturale etc.
Este necesară, de asemenea, creşterea ponderii aplicaţiilor practice cu
elevii, fie în laborator, dar mai ales în natură. Prin lucrările de laborator, pe lângă
înţelegerea fenomenelor geografice reproduse la scară, se pot urmări crearea şi
dezvoltarea unor deprinderi de influenţare, chiar „dirijare”, a unor fenomene
naturale. Aceste aspecte ale aplicaţiilor practice capătă valenţe mult amplificate
prin studiul fenomenelor geografice în mijlocul naturii, prin intermediul
excursiilor, al taberelor şcolare etc.
O modalitate aplicativă eficientă ar fi şi introducerea „temei de casă”, a
„proiectului” ca forme de învăţământ. Asemenea teme, ce pot intra în preocupările
elevilor, ar fi „monografiile”, efectuate pe grupe (cu caracter geografic) de văi,
munţi, sate, oraşe etc. Teme de acest fel – cu o deosebită valoare formativă, la care
elevii utilizează atât cunoştinţe teoretice primite în clasă, cât şi rezultatul unor
aplicaţii practice de teren (schiţe, hărţi, măsurători, observaţii etc.) – trebuie să-şi
găsească o reflectare mai adecvată printre celelalte forme de învăţământ.
255

256

HAZARDE ŞI RISCURI GEOMORFOLOGICE*
Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: hazard, vulnerabilitate, risc, catastrofă, rezilienţă,
senzivitate, geosistem
Mots clés: hasard, vulnérabilité, risque, catastrophe, résilience,
sensivité, géosystem.
Hasards et risques géomorphologiques. L´article représente une
introduction pour le cours „Hasards et risques géomorphologiques”,
ayant comme objet la définition des notions de base qu´on utilise,
particulièrement d´un pont de vue géomorphologique, mais aussi
comme conçues par les différents auteurs, les dictionnaires de
spécialité, les législation roumain et européenne. Plus que les notions
étendues comme „mots clés”, on y fait référence aussi aux cartes de
hasard et de risque naturel.
Hazardele geomorfologice fac parte din categoria mare a hazardelor
naturale, dar şi a hazardelor în general. Acestea din urmă pot fi sau pot deveni
riscuri pentru om, colectivitate sau omenire. Hazardele şi riscurile „naturale”
reprezintă în principal procese normale, naturale, sau legice, produse în
cadrul mediului geografic, localizate îndeosebi la nivelul suprafeţei scoarţei
terestre. Omul şi societatea, în general, prin intervenţia abuzivă în natură, au
impulsionat intensificarea hazardelor şi a riscurilor, uneori până la dezastre
regionale, iar în ultimul timp chiar planetare (exemplu poluările de tot felul ale
aerului, solurilor ş.a.).
Oamenii de ştiinţă au înţeles de mult acest efect şi, ca urmare, au aprofundat
cercetările în această direcţie, s-au organizat în unele asociaţii şi au dat şi dau
avertizări în special către oamenii politici şi guverne. Unii dintre aceştia din urmă
s-au alăturat oamenilor de ştiinţă; exemplu: Al. Gore, 2007, Un adevăr incomod,
Ed. RAO; alţii o fac de formă, deoarece grupurile de care aparţin storc mulţi bani
din distrugerea mediului natural terestru, uneori plătind chiar „alţi oameni de
ştiinţă” pentru a argumenta contrariul.
Eforturile legitime spre o lume mai bună pentru întreaga omenire, dar mai ales
pentru generaţiile următoare, au impus tot mai mult o nouă etică a omului faţă de
mediul natural. Aceasta solicită din plin eforturi bugetare, o nouă educaţie în raport cu
mediul şi formarea de tot mai mulţi specialişti pe problematica generală a mediului, dar
şi pe aspectele specifice (sau pe componente) luate separat.
* Lecţie introductivă la cursul de „Hazarde şi riscuri geomorfologice”, 2007/2008
257

Şcoala, familia şi specialiştii în mediu trebuie să stea pe prim plan în
salvarea mediului „curat” al Terrei şi al vieţii. În România au apărut şi unele legi,
hotărâri de guvern şi norme metodologice privitoare la hărţile de risc. Menţionăm:
Legea nr. 575/2001 privind „Planul de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a
V-a Zone de risc natural”, „H.G. nr. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice
privind modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc natural la alunecările de teren şi
inundaţii” („M.O.” nr. 305/7, mai 2003), precum şi alte norme în vigoare.
De la început însă, trebuie să facem o diferenţiere netă între „politicienii de
mediu”, care nu prea cunosc nici definiţia mediului, dar apar des la televizor, şi
specialiştii „ştiinţifici” în mediu care aprofundează prin studii „sistemul mediu
terestru”, elementele sale, structura, interdependenţa proceselor din mediu la scară
globală, regională şi locală, evoluţia în timp, fragilitatea acestuia etc. etc. O parte
din aceste studii şi aprofundări o constituie şi lanţul hazarde – risc – dezastre.
În această direcţie „nouă” au apărut şi o serie de noţiuni relativ noi, sau altele
mai vechi au căpătat noi înţelesuri în cadrul studiului mediului şi care trebuie
cunoscute de către specialişti, dar şi de public, cu aproximativ acelaşi înţeles.
Ne vom opri la câteva dintre aceste noţiuni (şi chiar concepte), definindu-le
cât mai aproape de înţelesul proceselor şi mecanismelor geomorfologice din care
provin. Folosim în acest sens definiţiile şi aplicaţiile unor dicţionare şi lucrări de
specialitate 1 , dar şi H. G., îmbinând sau reformulând uneori anumite înţelesuri.
Totodată, definiţiile unor noţiuni le integrăm unor concepte de interes general şi
natural ce trebuie să pregătească viitorul societăţii – mediu geografic, geosistem
şi, mai ales, amenajarea teritoriului şi dezvoltarea durabilă, fără a aborda o tratare
conceptuală, scopul nostru fiind cunoaşterea şi tratarea „în sine” a proceselor şi
mecanismelor geomorfologice care induc (cu sau fără intervenţia omului) hazarde
şi riscuri, dar şi eventuale măsuri (adesea chiar simple) de prevenire sau frânare a
efectelor hazardelor, măsuri ce pot fi propuse de geomorfolog.
1
● Glossary – internationally agreed glossary of basic terms related to Disaster
Management. United Nation – Departament of Humanitarian Affairs. IDNDR 1990–2000
DHA – Geneva, december 1992.
● Sylvain Parent (1991), Dictionnaire des sciences de l’environement –
terminologie bilingue française-anglais. Hatier-Rangeot éditeur, Paris
● Roger Brunet, R. Ferras, H. Théry (1993), Les mots de la Géographie,
dictionnaire critique, Reclus – Montpellier – Paris.
● Posea Gr. et al. (1986), Geografia de la A la Z – dicţionar de termeni geografici.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
● Armaş Iuliana (2005), Precizări terminologice: hazard, risc, vulnerabilitate,
„Terra”, anul XXXII (LII-LIV), Bucureşti, p. 195-200
● Iulian-Călin Stângă (2007), Riscuri naturale – noţiuni şi concepte. Editura
Universităţii „Alex. I. Cuza”, Iaşi
● Dana Goţiu, Virgil Surdeanu (2007), Noţiuni fundamentale în studiul hazardelor
naturale, Presa Universitară Clujeană
E-mail: presa_universitara@easynet.ro
258

Noţiunile (geomorfologice) referitoare la risc
De obicei, sunt tot mai folosite (vehiculate) noţiunile: hazarde, vulnerabilitate,
risc, dezastru. La acestea se adaugă, în ultimul timp, şi alte noţiuni ca rezilienţă şi sensivitate,
preluate mai ales din sistemele ecologice, sau alte noţiuni-sintagme derivate.
Hazard (natural) (aléa, hasard) provine din arabul „az-zahr” = joc de zaruri. El
se defineşte ca eveniment geomorfologic care declanşează un fenomen potenţial
dintr-un loc sau regiune, pe o perioadă scurtă sau mai lungă de timp, ce poate provoca
daune. În natură, hazardul este o lege sau o necesitate în evoluţia unor fenomene, deşi
presupune apariţia unei dezordini, impusă de descărcarea relativ bruscă a unor energii
în special în sisteme naturale (sau în geosisteme), cum ar fi: erupţii vulcanice, alunecări
de teren, efectele unor furtuni, inundaţii etc. Momentul declanşării fenomenului de
hazard este neprevizibil, deoarece este impus de un concurs de împrejurări cumulate
ad-hoc; este însă previzibil faptul că odată s-ar putea produce, însă nu ştim când.
Hazardul nu presupune obligatoriu un risc sau dezastre (pentru om).
Cercetarea ştiinţifică poate reduce, în parte, producerea hazardelor sau efectele
lor dezastruoase, aplicând legea probabilităţii şi statistica repetabilităţii în timp a unui
hazard, cu ajutorul anchetelor, al unor experienţe, al comparaţiei cu alte locuri similare,
prin calcule matematice privind probabilitatea, sau simulări pe calculator.
Totuşi, momentul producerii hazardului, intensitatea, durata şi efectele
concrete cu localizări şi valori exacte ale pagubelor nu pot fi prevăzute cu precizie.
Dar, hazardele provocate de intervenţii ale omului în geosistem pot fi evitate prin
cunoaşterea prealabilă a efectelor ce pot fi provocate, prin evitarea lor cu ajutorul
unor legiferări, reguli, măsuri locale, regionale sau generale.
Legislaţia românească şi a UE a preluat şi adaptat terminologia Glosarului
internaţional de sub egida ONU. Exemplu: în „M.O.”, partea I, nr. 305/7.V.2003 2 :
„Hazardul natural reprezintă posibilitatea de apariţie într-o zonă şi pe o perioadă
determinată a unui fenomen ce poate genera distrugeri. Măsura hazardului este
posibilitatea de depăşire a mărimii caracteristice respectivului fenomen natural
într-un areal şi într-un interval de timp dat”. Se adaugă (în M.O.) şi hazardul
antropic, generat de om (p. 7). Se mai adaugă: Zonele expuse hazardului natural
(areale delimitate geografic), Zone expuse hazardului alunecărilor de teren (cu
probabilitate de alunecare), Elemente expuse hazardului natural (persoane, bunuri) ş.a.
Vulnerabilitatea este o noţiune (concept) care, în cazul geografiei, se
interpune între hazard şi risc (de la lat. „vulnerare” = a răni, punct sensibil). Se
defineşte astfel gradul de pierdere (în procente, 0-100%) ce rezultă din producerea
unui fenomen capabil de a genera victime şi pierderi materiale (IDNDR, DHA,
Geneva, 1992).Cu alte cuvinte, când oameni sau lucruri ale lor pot fi afectate de
anumite hazarde, ei, oamenii, şi bunurile respective devin vulnerabile, într-un grad
mai mare sau mai mic (între 0-100%), la acel hazard, care, la rândul său, devine
risc. Vulnerabilitatea (gradul de vulnerabilitate) poate fi foarte diferită de la un
individ sau grup la altul, pentru un acelaşi hazard, în funcţie de poziţia locală a
2
H.G. Norme metodologice privind modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de
risc natural la alunecările de teren şi inundaţii
259

fiecăruia, diversitatea teritorială, gradul de afectare a existenţei în sine etc.
Exemplu, o alunecare de teren ce poate afecta numai tangenţial sau total o casă
(sau mai multe), sau dacă e vorba de casa unui sărac, sau de altul care mai are o
altă casă într-un loc nevulnerabil, de o şosea naţională sau locală etc.
Cuantificarea vulnerabilităţii se face deci nu atât în funcţie de hazard, ci în
funcţie de risc.
În „M.O”, nr. 305/7.V.2003 (citat mai sus), se arată: „Vulnerabilitatea
reprezintă gradul de pierderi (de la 0% la 100%) rezultat dintr-un fenomen
susceptibil de a produce pierderi umane şi materiale”. Se adaugă: Vulnerabilitatea
elementelor expuse la diferite caracteristici distructive (număr adimensional
subunitar, valoare 0 pentru elemente neafectate şi 1 pentru elemente afectate total –
pierderi de vieţi omeneşti şi pagube de ruină) şi Vulnerabilitatea la alunecările de
teren (expuse hazardului de alunecare).
Riscul este definit în IDNDR ca nivelul sau numărul (calculat matematic) al
pierderilor în vieţi omeneşti, răniţi, bunuri materiale şi activităţi economice care
pot fi produse de un anume fenomen de tip hazard, în timpul unei perioade de
referinţă şi într-o regiune dată. Se face şi o completare: Riscul este produsul
hazardului cu vulnerabilitatea (structurilor sau sistemelor antropice).
În Dicţionarul critic al lui R. Brunet există o definiţie mai scurtă: Pericol
(primejdie) la care ne expunem individual sau colectiv în anumite circumstanţe.
Marile riscuri, se spune mai departe, sunt asociate dinamicilor mai mult sau mai
puţin reunite ale aerului (furtuni), apei (inundaţii, grindină, eroziune, valuri), ale
rocilor şi subsolului (erupţii, cutremure, alunecări de teren, prăbuşiri, scufundări)
ş.a. Omul a inventat, în plus, şi riscuri suplimentare, dar el se şi forţează totodată să
prevadă şi/sau să prevină riscurile naturale şi să atenueze unele efecte. Autorii
dicţionarului amintit mai spun că „toate aceste riscuri formează bogăţia
companiilor de asigurări, care sunt printre marii proprietari funciari ai lumii”.
„Geografii (şi alţii) realizează hărţi de risc”, făcând şi supoziţii prospective,
prin studii privind dinamica sistemelor productive ale spaţiului geografic.
Totodată, cercetătorii propun şi unele măsuri destinate să prevină o
catastrofă sau să protejeze împotriva efectelor acestora. Este vorba de măsuri de
amenajări sau construcţii, dar şi de măsuri legislative privind controlul
amenajărilor teritoriale şi planificările urbane.
Aceste hărţi şi studii servesc deciziilor politice, care însă pot „comanda” mai
multe alternative „ştiinţifice”, funcţie de anumite interese şi costuri.
Există şi riscuri „acceptabile”, cu „nivel de pierderi umane şi materiale
percepute de comunitate sau autorităţile competente ca tolerabile, în cadrul
acţiunilor vizând să minimalizeze riscul de catastrofă (IDNDR).
În Legea nr. 575/22 oct. 2001, risc = „estimarea matematică a probabilităţii
producerii de pierderi umane şi materiale pe o perioadă de referinţă viitoare şi
într-o zonă dată pentru un anumit tip de dezastru”. În „M.O.” nr. 305/7.V.2003
(citat mai sus) se adaugă: „Riscul este definit ca produs între probabilitatea de
producere a fenomenului generat de pierderi umane şi pagube materiale şi valoarea
acestora”. Se defineşte totodată şi riscul asociat alunecărilor de teren.
260

Catastrofa (dezastru, calamitate) este definită de IDNDR astfel: Gravă
întrerupere de funcţionare a unei societăţi, cauzând pierderi umane, materiale sau
de mediu pe care societatea afectată nu le poate surmonta cu resurse proprii.
Catastrofele sunt adesea clasificate în funcţie de modul lor de desfăşurare (bruşte
sau progresive), sau de geneză (naturale sau antropice) etc.
Dicţionarul critic al lui R. Brunet este mai analitic, enunţând două definiţii:
1) Eveniment brutal cu consecinţe individuale sau sociale dezastruoase. Unele
catastrofe frecvente, de origine naturală sau sociale, se apreciază fie la scară locală, fie
regională (avalanşe, alunecări de versant, prăbuşiri, erupţii vulcanice, tornade etc.).
2) Rupturi în mersul (traiectoria), sau în reproducţia unui sistem, în sens de
discontinuitate, „revoluţie”, răsturnare. Catastrofa este preparată de tensiuni şi
discordanţe în interiorul fenomenelor în joc, sau între actori. Ea survine în urma
unei exacerbări a contradicţiilor, respectiv apariţia (sau bifurcarea) unei noi
traiectorii şi punerea în loc a unui nou sistem; uneori această schimbare nu duce la
catastrofă, ci la o schimbare mai bună. „Teoria catastrofelor” este sursă a multor
critici privind determinismul în ştiinţă, iar sistemele geografice reprezintă un mare
câmp posibil de aplicare şi discutare a teoriei catastrofelor.
În „M.O.” 305/7.V.2003 (citat mai sus), se arată: „Dezastrele naturale sunt
fenomene naturale distructive, generatoare de pagube materiale şi vieţi omeneşti
(ploi abundente, viituri, inundaţii, depuneri masive de zăpadă şi gheaţă, alunecări
de teren, cutremure de pământ etc.” (Se exclude imposibilitatea surmontării
pagubelor cu resursele comunităţii locale).
Rezilienţa (lat. salio-ire = a sări, a sălta, plus re = contra, înapoi) a fost
iniţial definită ca rezistenţa unui material la un şoc, în sens de elasticitatea acelui
material. Se măsoară prin forţa ce trebuie aplicată pe unitatea de suprafaţă pentru a
sfărâma o anume grosime a acelei materii. Alteori e definită şi ca o anume
capacitate de absorbţie a şocurilor fără ca sistemul respectiv să se schimbe
(R. Brunet). Termenul este folosit, în mod adecvat în diferite ştiinţe, iar după 1970
şi în sisteme ecologice care rezistă unor şocuri, sau în analiza hazardelor,
dezvoltarea durabilă etc. La noi, o analiză mai amănunţită şi cu mult sens teoretic a
fost făcută de I. C. Stângă (2007). El citează mulţi autori şi numeroase păreri sau
definiţii adaptate diferitelor domenii. În ultimul timp, în vederea cercetării
dinamicii sistemelor socio-ecologice şi adaptării sau rezistenţei lor la diferite
schimbări sau şocuri, s-a creat chiar Alianţa pentru Rezilienţă (1999). În lucrarea
amintită este citat Pelling (2003), care defineşte rezilienţa ca fiind capacitatea unui
individ/grup de a convieţui şi de a se adapta stresului impus de un anumit hazard,
inclusiv măsurile de pregătire întreprinse sub ameninţarea unui potenţial hazard.
Este vorba de capacitatea unui sistem de a-şi menţine sau de a reveni la echilibrul
anterior unui hazard prin autoreglare sau reorganizare.
Senzivitatea este oarecum inversul rezilienţei, în sensul că un sistem are
capacitatea unei noi stări de echilibru prin schimbările comportamentale ale
componentelor sale, ale interrelaţiilor dintre acestea şi impunerea unor noi funcţii.
261

O tratare exhaustivă a noţiunilor şi conceptelor de hazard şi derivatelor
acestuia se găseşte în lucrarea Noţiuni fundamentale în studiul hazardelor naturale,
de Dana Goţiu şi V. Surdeanu (2007; vezi nota de subsol 1).
Hărţile de hazard şi risc natural reprezintă documente de bază cu sinteza
datelor privind prognoza stării de echilibru a versanţilor, a pagubelor şi a pierderilor de
vieţi omeneşti ce pot fi cauzate de un anume fenomen pe un anumit areal şi într-un
interval de timp dat. Pe baza lor se stabilesc măsurile de prevenire şi atenuare a
riscurilor, de amenajare a teritoriului, documentaţia de urbanism, sau de autorizare a
construcţiilor. Ca urmare şi ele sunt definite legal („M.O.” nr. 305/7.V.2003):
Hărţile de hazard natural reprezintă izolinii privind distribuţia geografică plană
a valorilor probabilităţilor de producere a fenomenelor naturale producătoare de
pagube, fiind specifice fiecărui fenomen natural şi fiecărei caracteristici distructive;
Hărţile de risc natural reprezintă izolinii privind distribuţia geografică plană
a valorilor pagubelor materiale şi pierderilor umane cauzate de apariţia
fenomenelor naturale generatoare de pagube. Pentru arealele expuse simultan mai
multor fenomene naturale distructive, valorile riscului se pot adiţiona;
Hărţile de hazard la alunecare reprezintă izolinii privind distribuţia
geografică plană a valorilor probabilităţilor de alunecare sau ale probabilităţilor de
depăşire pentru diferite caracteristici distructive specifice, generatoare de pagube;
Hărţile de risc asociat alunecărilor de teren reprezintă distribuţia plană a
valorilor pagubelor materiale şi pierderilor umane anuale potenţiale, cauzate de
producerea alunecărilor de teren.
Geosistemul, termen des folosit în geografie, inclusiv în legătură cu hazardele şi
riscurile, se impune a fi cunoscut şi în acest ultim context. Este un concept geografic
utilizat prima dată de Soceava (1967; 1972), preluat şi introdus în geografie din teoria
generală a sistemelor (L. Von Barthelanffi, 1945) şi definit astfel: un sistem deschis, cu
diferite aspecte, fragil, … poate fi divizat în părţi … în sisteme de nivel inferior, subsisteme,
componente şi elemente, care, în totalitatea lor, formează structura complicată a
sferei geografice. Sensul dat de Soceava era de „sisteme teritoriale”, privite dintr-o
finalitate biologică sau socio-umană, a căror conturare conduce la o analiză geografică
structurală a mediului de la suprafaţa Terrei. El a fost adoptat diferit de geografii
români: V. Mihăilescu (1974): sistemul teritorial complex natură-societate; Gr. Posea şi
M. Grigore (1975): model geografic al structurilor teritoriale reprezentând ansambluri
de geofaciesuri legate sau înrudite între ele, ierarhizate într-o taxonomie sistemică, de
la un geo-sistem general (global) sau/şi complex (local sau regional), cât şi parţial
(morfosistem, hidrosistem etc.); I. Donisă (1987) preferă termenul de sociosistem.
În Franţa, George Bertrand (începând cu 1968) a preluat termenul, în
vederea descrierii unei unităţi de elemente (climă, apă, sol, vegetaţie şi relief) (din
R. Brunet). Sau: „sistem natural, de nivel local, regional sau global, în care
substratul mineral, solul, comunitatea vieţuitoarelor, apa şi masele de aer (…) sunt
interconectate prin schimburi de materie şi energie, într-un singur ansamblu”
(G. Rougerie şi N. Béroutchachvili – Géosistèmes et paysages). Experienţa a arătat
că adesea, termenul este sinonim cu „ecosistem”, dar poate include în plus
elemente antropice ale sistemului (din R. Brunet).
262

SPECIFICUL PROCESELOR DE VERSANT ŞI ALBIE
ÎN PREZENT, ÎN TIMPUL UMPLERII ŞI DUPĂ UMPLEREA
LACULUI DE ACUMULARE DIN DEFILEUL DUNĂRII ∗
GR. POSEA, I. ILIE, N. POPESCU, M. GRIGORE
Cuvinte-cheie: Defileul Dunării, procese de albie şi forme de relief
(în prezent, în timpul umplerii şi după umplerea lacului de la Porţile
de Fier).
Mots clé: Défilé du Danube, Les procès de lit mineur et types du relief
(pendant et après le remplissage du lac d'accumulation dans le Portile
de Fier)
Le caractère spécifique des procès actuels de versant et de vallée,
pendant et après le remplissage du lac d'accumulation dans le Défilé
du Danube. Les procès de lit mineur et de versant varient actuellement
en étroite dépendance avec les fluctuations de niveau du Danube et de
ses affluents, l'écoulement turbulent étant le facteur essentiel dans la
genèse et la dynamique du complexe de microformes accumulatives,
spécialement dans la zone du contact de l'eau avec le rivage.
La période de remplissage du lac va engendrer des procès et formes
transitoires en partant des formes fluviales d'aujourd'hui et en allant
vers celles qui se seront formées après que 1e remplissage du lac sera
terminé. Un premier effet sera la diminution de la capacité du
transport des matériaux traînés sur le fond (la compétence), qui ira
régressivement en même temps que le remuement. Dans le même sens
va diminuer l'écoulement turbulent et aussi ses effets. Beaucoup de
matériaux fins qui constituent les bancs actuels de sable du rivage et
les cônes de déjection de la vallée, seront généralement lavés et
continuellement redistribués.
Après le remplissage complet du lac il y aura tendance à former un
nouvel équilibre morphodynamique et génétique.
Il s'engendrera de nouveaux procès et de nouvel1es formes dans la
zone de „plage” et sur le rivage lacustre, mais aussi seront modifiés,
en majorité, les procès et les formes sur le fond actuel du Danube,
comme, par exemple, la disparition des marmites par colmatage.
∗
Articolul respectiv a fost publicat în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, series
Geologia-Geographia”, Fasciculus 2, 1967, Cluj, p. 127-133, şi reprezintă concluziile unei
părţi dintr-un contract de cercetări ştiinţifice, încheiat cu DSAPC Timişoara şi cu
ISPOTA, în cadrul proiectului de realizare a lacului de la Porţile de Fier (în 1966-1967);
proiectanţii ne-au solicitat un studiu despre evoluţia colmatărilor în viitorul lac, după
realizarea acestuia, şi posibilitatea dezvoltării unui turism specific în Defileul Dunării.
263

Omul ca factor morfogenetic contribuie la modificarea reliefului, generând
diferite peisaje. În cadrul acestora, un aspect specific îl prezintă lacurile de retenţie.
Cercetările noastre se referă atât la urmărirea proceselor actuale, sub raport
morfologic şi genetic, cât şi la conturarea unor aspecte privind sensul dezvoltării
proceselor în timpul umplerii lacului de retenţie de la Porţile de Fier, dar şi după
aceea. O latură a acestor cercetări o constituie întrevederea (predicţia) unor urmări
privind procesele care vor acţiona în perimetrul lacului de acumulare şi care pot
prezenta anumite aspecte practice.
Specificul problemei de faţă ne-a permis să distingem trei etape principale
în dinamica proceselor şi formelor legate de apariţia lacului de acumulare din
Defileul Dunării: etapa actuală - fluviatilă, etapa de tranziţie - fluvio-lacustră şi
etapa lacustră propriu-zisă.
1. În prezent, procesele de albie şi versant variază în strânsă dependenţă cu
fluctuaţiile de nivel ale Dunării şi afluenţilor, scurgerea turbulentă fiind factorul
principal în geneza şi dinamica complexului de microforme de acumulare, în
special, în zona de contact dintre apă şi uscat. O diferenţiere netă din toate aceste
puncte de vedere se observă între sectoarele de bazinete şi vale îngustă. În
sectoarele de bazinete, unde albia minoră se lăţeşte, se creează condiţii pentru
micşorarea vitezei curgerii şi accelerarea procesului de depunere a aluviunilor.
Rezultă astfel grinduri fluviatile (Eşelniţa, Liubcova) (fig. 1 c), ostroave (Moldova
Veche, Ogradena, Ada-Kaleh) (fig. 1a, h, i), Moldova-Veche (fig. 1 a), Berzasca
(fig. 1 b), Plavişeviţa (fig. 1 g), Dubova, Ogradena etc. La viituri, mai toate aceste
forme sunt inundate, iar materialul lor este transportat, pe de o parte, de Dunăre, iar
pe de altă parte, este redistribuit şi resortat în funcţie de curenţii care se formează în
bazinetele respective. Asistăm astfel la o dinamică destul de activă a formelor din
albia minoră şi uneori chiar din luncă.
În sectoarele de vale îngustă, schimbările produse în dinamica curgerii
(creşterea vitezei apei, intensificarea curenţilor turbionari etc.) se materializează
prin accentuarea proceselor de eroziune şi transport (fig. 1 f). Se constată, în
general, absenţa formelor de acumulare în cadrul albiei minore, prezenţa
marmitelor laterale şi de fund, precum şi distrugerea conurilor de grohotiş, dejecţie
şi a tăpşanelor. Numai unii din afluenţii Dunării (Mraconia, Valea Morii, Tişoviţa,
Elişeva etc.), cu un debit solid foarte bogat, reuşesc să-şi păstreze o parte din
conuri1e lor de dejecţie, însă şi acestea deplasate spre aval (fig. 2).
264

Fig. 1. Defileul Dunării între Belobreşa şi Gura-Văii
În vignetele a-i sunt reprezentate diferite sectoare caracteristice ale defileului Dunării, cu
procese şi forme specifice condiţiilor actuale din cadrul văii; j - Profile longitudinale
schematice prin lunca Dunării şi fundul albiei minore, între Moldova-Veche-Drencova şi
Orşova-Gura-Văii. 1 - Ostrov şi insule; 2 - renie; 3 – grind fluviatil; 4a - acumulări în albia
minoră, în general submerse şi instabile ca suprafaţă; 4b – acumulări în albia majoră, conuri
de dejecţie, grinduri fluviatile rămase în albia majoră etc.; 5 - acumulări fixate cu vegetaţie
lemnoasă; 6 - stânci în general submerse; 7 - prag de stâncă submers; 8 - versant abrupt;
9 - albia minoră a Dunării; 10 - linia probabilă a ţărmului lacului de acumulare; a) ţărm
înalt; b) ţărm jos; 11 - barajul de la Gura-Văii; 12 - amenajări actuale antropice; a) dig în
albia minoră la Dunării; b) canal în albia minoră a Dunării.
În prezent un rol foarte important îl joacă adâncimile mari din sectoarele
înguste sau, în general, din porţiunile cu stânci, cum ar fi cele de la Cazane sau
Porţile de Fier, unde fundul văii poate coborî până sub nivelul mării; faptul că
aceste porţiuni nu pot fi colmatate dovedeşte că ele joacă rolul de adevărate
„mori” care macină pietrişurile grosiere, pătrunse în cadrul defileului. El
completează competenţa mică a Dunării prin aceea că reduc repede dimensiunile
pietrişurilor la starea de nisip care poate fi transportat, mai ales la viituri, şi în avale
de defileu.
Aceasta explică, de altfel, de ce Dunărea nu depune pietriş grosier în avale
de defileu, iar pe de altă parte explică marile cantităţi de nisipuri pe care le depune
în luncă, după pătrunderea în Câmpia Română.
2. Perioada de umplere a lacului va genera procese şi forme tranzitorii, de
la cele actuale, de tip fluviatil, către cele care se vor statornici după ce umplerea
lacului va fi încheiată.
265

Fig. 2 Fig. 3
Fig. 2. Bazinetul de la Ograndena. Se observă trena coluvio-proluvială a cărei pantă inferioară
va fi acoperită de apele viitorului lac de acumulare. În perioada de umplere se va produce o
redistribuire a materialelor coluvio-proluviale sub influenţa valurilor şi curenţilor. O astfel de
situaţie va crea un relief submers, estompat şi relativ uniform. Linia întreruptă indică linia de
ţărm a viitorului lac de acumulare; săgeata indică direcţia de curgere a Dunării.
Fig. 3. Cazanele Mari, unul din sectoarele de vale îngustă a Dunării. În etapa umplerii
lacului de acumulare, conurile de grohotiş vor fi spălate. În etapa lacustră se vor crea
condiţii pentru formarea depunerilor laterale, care vor modifica şi uniformiza, sub aspectul
unei curbe concave, profilul transversal al lacului.
266

Un prim efect va fi scăderea capacităţii de transportare a materialelor
târâte pe fund (competenţa), care se va desfăşura regresiv, concomitent cu remmul.
Efectul imediat şi cel mai puternic va fi exercitat în zonele de confluenţă a
principalilor tributari ai Dunării, dar mai ales la vărsarea Cernei, care are o
competenţă mare şi care va construi, probabil, o deltă ce se va dezvolta regresiv,
simultan cu ridicarea nivelului lacului. Tot în acelaşi sens vor scădea şi curgerea
turbulentă, precum şi efectele ei. Multe din materialele fine, care constituie actuale
grinduri, conuri de dejecţie din luncă şi tăpşane, vor fi, în general, spălate şi
continuu redistribuite, proces specific acestei etape de tranziţie.
Specificitatea proceselor de redistribuire în această etapă este legată de
interferenţa curentului fluviatil cu apele lacului în formare, interferenţă ce merge
regresiv, în susul defileului. În acest loc, curenţii vor afecta relativ diferenţiat
întreaga masă de apă, iar prin procesul de redistribuire a materialului aluvionar se
va tinde spre uniformizarea, estomparea reliefului de fund şi de ţărm preexistent.
Procesul de redistribuire a aluviunilor va fi deosebit de activ la coada lacului şi la
gura afluenţilor; el va evolua regresiv, pe măsura umplerii cuvetei lacustre,
retrăgându-se spre amonte, pe gurile văilor afluente, dar mai ales pe Dunăre.
Paralel cu apariţia lacului, în condiţiile progresiv descrescânde ale acţiunii
fluviatile, vor apărea unii curenţi slabi lacuştri, generaţi de acţiunea vântului, de
direcţia şi forţa unor confluenţe, cât şi de configuraţia locală a bazinetelor (fig. 2).
3. Umplerea completă a lacului va atrage după sine formarea unui nou
echilibru morfodinamic şi genetic. Diferenţa esenţială dintre procesele actuale şi
cele din etapa lacustră propriu-zisă constau în faptul că în momentul de faţă avem
de-a face cu un fluviu (curenţi fluviatili, oscilaţii mari de nivel, competenţă mare
de transport), pe când, în etapa lacustră, se vor reduce, curentul de transport,
oscilaţiile de nivel şi consecinţele acestora.
Acestei etape îi vor fi specifice o serie de fenomene:
– În lungul defileului, transportul aluviunilor pe fund aproape va înceta.
Neregularităţile de pe fundul albiei minore – mult estompate încă din etapa
precedentă – vor fi nivelate în continuare de materialele provenite de pe versanţi şi
din transportul în suspensie; se va tinde astfel la uniformizare a profilului
longitudinal de fund, fapt care va duce şi la colmatarea treptată a renumitelor
marmite din cadrul Cazanelor (fig. 1 j şi fig. 3).
O urmare imediată a nefuncţionării acestor porţiuni adânci va fi aceea că
pietrişurile şi bolovănişurile sosite de pe versanţi sau din râurile afluente nu vor
mai fi măcinate, ci se vor acumula sub formă de strate grosiere, alternând cu
material mai fin (probabil, aceasta a fost situaţia şi în timpul depunerilor unor
pietrişuri mio-pliocene ce se află în bazinetul de sedimentare Orşova sau în alte
sectoare din lungul defileului).
– În condiţiile existenţei unei linii de ţărm, apar procese şi forme
caracteristice. Astfel, va apărea mai accentuat fenomenul de valuri create de vânt şi
de circulaţia sporită, atât ca viteză, cât şi ca număr, a vapoarelor, fapt care va
determina apariţia procesului de abraziune lacustră şi a formelor corespunzătoare.
Dinamica zonei de ţărm va fi completată şi de apariţia unor alunecări locale, de
mică amploare – emerse şi submerse – care var afecta îndeosebi acumulările
267

coluvio-proluviale (exemplu cele din bazinetele Liubcava, Dubava, Ogradena etc.)
(fig. 2).
Cantitatea de materiale pe care a serie de văi afluente o aduc în prezent este
destul de mare, fapt ce rezultă din existenţa a numeroase conuri de dejecţie,
ostroave, grinduri, renii. În condiţiile viitorului lac, aproape fiecare afluent se va
vărsa, practic, într-un golf cu adâncimi variabile, unul dintre cele mai mari fiind cel
al văii Cerna. Aceste golfuri vor constitui, efectiv, lacuri de depunere a materialelor
cărate de râuri, care vor genera diferite forme, de la canuri de dejecţie tipice până
1a delte submerse şi emerse, prezentând configuraţii diferite, dictate de condiţiile
locale.
Odată cu formarea lacului, dispare posibilitatea unor acumulări emerse sub
formă de ostroave (de tipul Ada-Kaleh, Ogradena, Moldova-Veche), deoarece
transportul pe fund încetează repede şi uniform, de la malul lacului spre larg,
conform unei curbe parabolice concave. O dinamică specifică în evoluţia acestor
delte fluvio-lacustre se va constata la viituri, când, au loc o împingere a
materialelor spre interiorul cuvetei lacustre şi formarea, în cadrul deltei, a unor
canale divergente spre avale, datorită curenţilor fluviatili de dispersie 1 ; la
retragerea viiturii, are loc o anastomozare regresivă a acestor canale, la sfârşitul
căreia reapare uniformizarea deltei.
Fig. 4. Conul de dejecţie al văii Mraconia în Cazanele Mici. Se observă deplasarea spre
avale a conului de dejecţie, sub influenţa curgerii apelor Dunării, proces care în viitor se va
menţine parţial spre coada lacului de acumulare.
– Un aspect aparte, prin amploarea lui, îl va prezenta coada lacului, unde
Dunărea va pătrunde sub forma unui curent mai puternic care, pe măsură ce se
dispersează, va fi obligat să depună o bună parte din materialele aduse în suspensie
şi să redistribuie pe cele ale râurilor afluente. În această zonă, confluenţele vor
menţine încă posibilitatea formării de conuri de dejecţie deplasate spre avale, aşa
268
1 Raportat la planul Deltei, nu în sens de scurgere difuză

cum, de exemplu, întâlnim azi la Mracania (fig. 4).
Tot la coada lacului vor apărea şi cordoane sau grinduri longitudinale
laterale, precum şi unele riduri de fund, transversale defileului, dispuse în zona de
stingere a curentului.
– Spre deosebire de sectoarele unde se formează delte, în care energia
principală o constituie curentul râului, pe celelalte sectoare de ţărm, referindu-ne în
primul rând la zonele de bazinete, se vor forma acumulări în a căror distribuire un
rol important îl vor juca valurile şi eventualii curenţi lacuştri. În aceste zone,
materialele provin de pe pante, iar aspectul local al ţărmului va fi asemănător celui
din bazinetele actuale Ogradena (fig. 2) şi Dubova, având însă şi importante
sectoare submerse. Aceste depuneri laterale vor modifica şi uniformiza, sub
aspectul unei curbe concave, profilul transversal al lacului.
Problema esenţială, sub aspectul aplicativ, o formează indicarea vitezei de
colmatare a lacului, în special în viitoarele zone de golfuri, unde se află şi diferitele
confluenţe. Nu am efectuat măsurători cantitative, totuşi, două categorii de
observaţii ne determină să apreciem că apele bazinului hidrografic al defileului
transportă, în special la viituri, cantităţi mari de aluviuni. O primă observaţie se
referă la volumul aluviunilor care formează ostroave sau conuri de dejecţie, cum ar
fi Ada-Kaleh etc., depuse chiar în condiţiile actuale ale curentului destul de rapid şi
care presupune că cea mai mare parte a aluviunilor este totuşi evacuată. A doua
observaţie se referă la viteza de dezagregare a rocilor, pe anumite suprafeţe
descoperite din cadrul Munţilor Almăj; în vara anului 1962, am putut observa cum
pe unele suprafeţe netede, într-o singură perioadă de secetă îndelungată, se formase
o pătură de dezagregare groasă de 2-5 cm, alcătuită din materiale foarte fine.
Aceasta ne dă o idee despre intensitatea posibilă a dezagregării, în special pe
pantele mai înclinate şi descoperite. În condiţiile barajului de la Porţile de Fier,
aceste materiale vor ajunge, pe calea râurilor, în perimetrul cuvetei lacustre. Ca
urmare se pune problema reducerii, cât mai mult posibil, a acestei cantităţi de
aluviuni.
Concluzia imediată care se impune în acest sens o constituie împădurirea
bazinelor de recepţie şi amenajarea torenţilor şi versanţilor. În acest sens, colectivul
nostru a elaborat un studiu asupra întregului bazin hidrografic al Dunării din cadrul
defileului, cerut de I.S.P.O.T.A.
269

270

PEDIMENTELE DIN DOBROGEA – ROMÂNIA*
Cuvinte-cheie: glacis, pediment, pediplenă, Dobrogea
Monts cles: glacis, pediment, pediplaine, Dobroudja
Grigore POSEA
Résume: L'article est une reprise en résumé mais aussi un
accomplissement 1 d'article „Pédiments in Roumanie” (1980) où, on
présente aussi, une carte de détail, a l'échelle 1:50 000. Ce sont
signalé des pédiments et inselbergs typiques, au Nord du Dobroudja,
préservés sous couverture épaisse du lœss. On y démontre que ce qu'il
était souvent considéré comme des terrasses marines ou danubiennes
(de 10 a 110 m) sont en fait des surfaces de pédiment. Tout à fait,
contrairement a ce qu'ont présumé la majorité des auteurs, on essaie
une différenciation principale entre glacis et pédiment: le premier
apparaît seulement comme un premier stade d'aplanit d'une haute
unité (et le processus peut être réversible) ayant une forme oblongue,
tandis que le pédiment a une forme arrondie et apparaît dans le stade
quand les lignes de partage d'eaux d'intérieur sont disséquées en
inselbergs et le nivelage est prépondérant. L'ordre des étapes
d'évolution est le suivant: glacis, pédiment, pédiplaine.
Articolul este o reluare, în rezumat, dar şi o completare a articolului
„Pediments en Roumanie” (1980), care prezintă şi o hartă detaliată, la scara
1:50 000. Se semnalează pedimente şi inselberguri tipice în Dobrogea de Nord,
păstrate sub o pătură groasă de loess. Se demonstrează că ceea ce a fost socotit
adesea ea terase marine sau dunărene (între 10-110 m) sunt în fapt suprafeţe de
pediment. Totodată, spre deosebire de majoritatea altor autori, se încearcă o
diferenţiere de principiu între glacis şi pediment: glacisul apare numai ca prim
stadiu al nivelării unei unităţi înalte (când procesul poate fi încă reversibil şi având
formă liniar-alungită), iar pedimentul are formă rotunjită, apare în stadiul când
cumpenele interioare sunt disecate în inselberguri şi când nivelarea este
preponderentă. Ordinea acestor faze evolutive este: glacis, pediment, pediplenă.
Pe teritoriul României au fost semnalate aspecte de pedimentare şi pentru
etape geomorfologice mai vechi decât cuaternarul, dar fără a se păstra inselberguri
tipice. Era vorba, mai ales, de pediplene formate prin pedimentare, sau de glacisuri
*
Articol publicat în „Synthèses Géographiques”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucareşti, 1983, p. 114-123.
271

asimilate pedimentelor. Amintim pe Gh. Pop (1962, 1970, 1972), care ajunge la
concluzia că suprafaţa Fărcaşa din Carpaţii Apuseni s-a format printr-o asociere de
pedimente. Gr. Posea (1962) descrie condiţii tipice de pediplanare pentru suprafaţa
preeocenă din Masivul Preluca; mai apoi (1974), consideră că în timpul celei mai
vechi suprafeţe de nivelare păstrată în Carpaţi a existat o pedimentare generală
avansată (faza pediplenei carpatice), denumind această suprafaţă, pe totalul ei,
„pediplena carpatică”. P. Coteţ (1969) consideră că suprafeţele medii carpatice
(sens „Rîu Şes”) ar reprezenta pedimente. E. Vespremeanu (1972) aminteşte câteva
cicluri de pedimentare pentru vestul Carpaţilor, iar în 1973 revine mai pe larg,
deosebind pedimente vechi şi recente. La acest ultim autor se remarcă şi o
bibliografie vastă, mai ales pentru pedimentele recente, dar sensul strict este mai
ales acela de glacis.
În 1980, Gr. Posea indică însă, pentru prima dată, păstrarea unor pedimente
tipice în Dobrogea de Nord, care au inselberguri sau cupole, fosilizate de o pătură
de loess, groasă de 10-40 m. Până la această dată, pedimentele respective au fost
socotite, fie suprafeţe de tipul peneplenei (Emm. de Martonne, 1924; C. Brătescu,
1928, 1938; A. Nordon, 1930), fie terase marine (Al. Roşu, 1969). Semnalăm totuşi
că Gh. Murgoci (1911), dar mai ales Emm. de Martonne (1924) apreciază că în
Dobrogea de Nord apar unele aspecte aparte, „un facies cu adevărat original”, care
diferă de tot ce a văzut în alte părţi ale României şi Europei Centrale.
Tot Martonne admite, pentru acest relief, efectul modelării stepice („modellé
steppique”).
Pentru a contura conţinutul noţiunii de pediment şi existenţa lor în Dobrogea
sunt necesare unele precizări cu caracter general şi de principiu. În literatura de
specialitate există trei noţiuni care adesea au înţelesuri, apropiate sau identice:
piemont, pediment şi glacis. Desigur, în toate cele trei cazuri este vorba de
suprafeţe netede uşor înclinate, situate la poala unor înălţimi cu aspect de munte
sau podiş, sau la poala unor simple abrupturi, făcând legătura între un relief înalt şi
un altul jos de tip câmpie sau depresiune. În ultimul timp, tot mai mulţi geografi
folosesc noţiunea de piemont în sens de câmpie aluvionară, formată prin
îngemănarea conurilor de dejecţie ale râurilor ce vin dintr-o unitate muntoasă
vecină şi care se acumulează în anumite condiţii climatice (un anotimp arid şi unul
ploios). Sensul de piemont de eroziune este tot mai rar folosit, el cedând locul
aceluia de glacis sau glacis-terase.
Celelalte două noţiuni au fost utilizate, şi încă mai sunt, adesea cu un înţeles
sinonim.
Glacisul, în înţelesul celor mai multe publicaţii, este o suprafaţă netedă dar
înclinată, situată la poala unor înălţimi (nu neapărat munte, sau deal), specifică, cu
precădere (dar nu exclusiv), regiunilor aride şi semiaride. Foarte des se
întrebuinţează pentru această formă două sensuri: glacis de eroziune şi glacis de
acumulare. Glacisul de acumulare este în fapt un piemont în prima sa fază, dar
poate avea variante ca: glacis coluvial, proluvial (sau coluvio-proluvial şi proluviocoluvial,
după cum domină materialul conurilor de dejecţie sau cel coborât sub
formă de pânză coluvială de pe versant), sau glacis de grohotiş. Cât priveşte
glacisul de eroziune, el se poate naşte fie prin eroziunea laterală a unor râuri la
272

debuşarea dintr-o unitate înaltă, formând mai întâi „pâlnii” de eroziune care apoi se
îngemănează, fie prin retragerea abrupturilor (versanţilor) paralel cu ei înşişi,
lăsând la bază o suprafaţă de eroziune. Aceasta din urmă este modelată, în
continuare, de pluviodenudare şi scurgerea în suprafaţă (scurgerea în pânză, sau
„sheetflood”-ul) şi acoperită cu o peliculă de aluviuni. Noţiunea de glacis a fost
folosită mai des de europeni şi cu precădere de francezi, care au şi introdus-o în
literatură. Totodată, majoritatea glacisurilor descrise de aceştia, în Africa şi în zona
mediteraneană, sunt retezate în roci sedimentare şi mai rar în roci cristaline. Totuşi,
este greu de diferenţiat ceea ce înţeleg francezii prin „glacis de eroziune” şi ce
înţeleg americanii prin pediment.
Pedimentul, ca noţiune geomorfologică, a fost introdus în literatură de
W. J. Mc Gee (1897), care a descris asemenea forme în deşerturile din Arizona şi
California. El se referea la suprafeţe uşor înclinate, dominate adesea de
inselberguri, formate prin acţiunea sheetflood-ului. Unii autori au stabilit că
pedimentele din zonele deşertice au de obicei o pantă mai înclinată (1-5°) şi
suprafeţe restrânse, pe când pedimentele tropicale (1/2 din an cu ploi) au pantă mai
mică (sub 1°), dar întinderi mai mari (J. Mammerickx, 1964).
După cum se poate deduce, nu rezultă clar diferenţa dintre pediment şi
glacis, mulţi admiţând, în ultimul timp, doar faptul că pedimentul e tăiat în roci
dure (şisturi cristaline, granite), iar glacisul retează roci moi. Încercând o
diferenţiere, doi geografi francezi (J. Dresch şi P. Birot – 1966) au efectuat o
călătorie de studii în America, având drept scop încercarea clarificării celor două
noţiuni şi forme. Din cele publicate rezultă, mai întâi, că americanii preferă să
spună pediment, iar francezii glacis, pentru una şi aceeaşi formă, iar apoi că, în
ultimă instanţă, se poate face şi o singură deosebire de conţinut, în sensul că
glacisurile s-ar forma cu precădere pe roci moi, la baza unor abrupturi structuralpetrografice
şi ar fi mai puţin stabile, pe când pedimentele se formează pe roci
dure, în speţă cristaline, se realizează mai încet, dar sunt mai stabile în timp şi în
general mai netede.
Pornind de la realităţile din Dobrogea, dar urmărind cu atenţie şi o vastă
literatură de specialitate şi cu precădere schiţele şi fotografiile publicate; am putut
contura noi diferenţe, unele de principiu, ce ne apar esenţiale, între pedimente şi
glacisuri (Gr. Posea, 1980) 1 . În aceste cazuri (de referire concretă la un anume
pediment sau glacis) se poate observa că, aproape fără excepţie, sunt denumite
pedimente numai acele suprafeţe netede şi uşor înclinate, care se preling uniform
şi circular în jurul unor martori abrupţi şi insulari cunoscuţi sub numele de
inselberguri. Aceşti martori au o suprafaţă redusă, uneori sunt adevăraţi stâlpi,
oricum ocupând un areal mult mai restrâns decât pedimentul din jur, iar ca poziţie
se află de obicei aproximativ pe centrul acestuia. Rezultă clar că inselbergul s-a
născut şi s-a restrâns mereu, gâtuit fiind de dezvoltarea pedimentului din jur, la
care el i-a dat naştere prin măcinarea continuă a abrupturilor sale, cauzată de
dezagregare. De amintit încă un aspect esenţial, că martorii de tip inselberg se
grupează mai dens sau mai rar, pe anumite aliniamente, în funcţie de unele structuri
1 Ne referim la glacisurile de eroziune, care sunt asimilate cu pedimentele.
273

geologice sau de nivelele de bază, sau de hidrografie. Privite de sus, pedimentele se
disting ca grupări de areale netede ce se dispersează radiar, conturându-se în formă
de cercuri mai bombate sau mai alungite, într-o parte sau alta.
Martorii centrali, sau inselbergurile, pot avea, în mare, trei aspecte, care de
fapt reprezintă trei stadii evolutive: primul este de inselberg masiv, desprins total
dintr-un podiş sau munte, mai înalt sau mai puţin înalt, dar care păstrează încă, la
partea superioară, suprafaţa din care a provenit, iar versanţii sunt foarte abrupţi; al
doilea aspect are două substadii, acela de „ace” sau stâlpi şi apoi acela de cupolă,
în care partea centrală a fost netezită de retragerea totală a abrupturilor iar
întâlnirea bazei versanţilor se face sub nivelul iniţial al inselbergurilor; al treilea
este de fapt începutul dispariţiei inselbergului, sau, mai precis, a cupolei centrale,
în sensul că pantele netede şi puţin înclinate ale pedimentului au încorporat şi
cupola, transformând-o în colină puţin bombată, teşită; este faza de la care începe
pediplena şi dispare individualitatea pedimentelor.
Dar, înaintea acestor două faze (de pedimente şi de pediplenă) mai există una
(sau mai multe), care se caracterizează prin fragmentarea reliefului înalt şi apoi
prin netezirea (glacisarea) lui pe margini, pe văi şi sub toate abrupturile. Este
vorba tot de formarea unor suprafeţe netede şi înclinate, de racord, dar care nu se
dispun circular, nu trec peste cumpenele de ape, au formă rectilină şi, de obicei, au
areale mai reduse decât muntele sau podişul înalt (respectiv interfluviile şi
versanţii). Majoritatea autorilor care au descris glacisuri se referă, înainte de toate,
la astfel de suprafeţe. Cu alte cuvinte, noi considerăm că g1acisurile reprezintă un
prim stadiu al nivelării în drumul lung către pediplenă, stadiul când netezirea se
realizează numai pe marginile muntelui sau podişului şi pe marginile văilor (şi
când sensul evoluţiei poate fi încă reversibil) fără a afecta cumpenele. De aici şi
forma alungită a glacisurilor şi arealul lor mai redus sau relativ egal în comparaţie
cu vechile suprafeţe de interfluviu. Diferenţa faţă de pediment nu ţine deci de roca
pe care se realizează, ci reprezintă un alt stadiu în evoluţia unei nivelări finale şi, de
aici, îmbracă şi un alt contur geometric.
Faza de pedimentare începe numai atunci când glacisurile de vale şi mai
ales cele ale văilor secundare trec peste interfluvii, creează înşeuări tot mai adânci,
fragmentează cumpenele şi desprind din ele inselberguri masive. În această nouă
fază, glacisarea capătă tot mai mult contur circular, glacisul devine o suprafaţă
radiar-înclinată, un pediment ce porneşte din abrupturile unui inselberg, în
detrimentul căruia se lărgeşte continuu; acum nu se mai poate vorbi de munţi sau
de podiş ci de inselberguri şi de pedimente, ultimele începând să domine ca
suprafaţă.
Pedimentele în Dobrogea. Cu înţelesul de mai sus, cele mai tipice
pedimente se găsesc în Dobrogea de Nord, dar mai ales în Depresiunea Nalbant şi
la est de ea până la Dunavăţ, pe marginea dunăreană a munţilor Măcinului (uneori
extrem de clar evidenţiate pe latura vestică, de la localităţile Mircea Vodă şi Cerna
până la Greci şi Măcin); ca şi pe latura nordică de la Jijila la Isaccea. Pedimente se
văd şi pe rama nordică a Podişului Babadag, din care se desprind martori rotunjiţi,
începând de la cetatea Enisala şi SE de ea şi mergând spre vest în lungul văii Taiţa
(în sudul acesteia). Tot în Babadag, pe latura sud-estică, se extind multe pedimente,
274

pantele lor cele mai prelungi fiind orientate spre SE: un aliniament de pedimente
din această parte merge până la Jurilovca, respectiv capul Doloşman, după cum un
altul, din Dobrogea Centrală, continuă până la Cetatea Istria, acesta din urmă fiind
dezvoltat în jurul unor martori de şisturi verzi. Forme relativ similare există şi în
vestul Podişului Babadag, ca şi în unele părţi din restul Dobrogei Nordice şi
Centrale; noi însă nu le-am urmărit mai atent decât pe laturile amintite mai sus, pe
latura estică mergând până la lacul Taşaul.
Inselbergurile tipice diferă ca formă, ele fiind mai frecvente în apropierea
podişului şi a Munţilor Măcin, dar şi în Nalbant (Denistepe = Dealul Mării), ca şi la
V de Agighiol (Dealul cu Cunună), pe când în alte părţi domină cupolele
(Depresiunea Nalbant, NE Agighiol), sau colinele teşite (vest de Istria şi în sud
până la lacul Taşaul), precum şi aspecte de pediplenă (părţi din Depresiunea
Nalbant, Pedimentul Agighiol).
Forma de pediment tipic poate fi observată în majoritatea acestor locuri, dar
indicăm cu precădere zona Nalbant, între care suprafeţele din jurul inselbergului
Denistepe (Dealul Mării), sau de la S şi E de Agighiol, sub Dealul cu Cunună, sub
cupolele de la S şi V de Nalbant, de la N şi E de Zebil etc. Peste tot, în aceste
locuri, apare câte un martor central, fie cu aspect de inselberg, fie numai de cupolă,
format din roci dure mezozoice (triasic şi, mai rar, jurasic–gresii, calcare, gresii
cuarţitice), înconjurat de pante abrupte, iar când acestea încep să se domolească şi
se formează pedimentul, totul se acoperă cu loess, la început subţire şi apoi tot mai
gros; secţiuni în loess se pot vedea pe unii torenţi, ca la V de Agighiol (sub Dealul
cu Cunună). Că sub loess se extinde tot o suprafaţă pietroasă şi netezită, în pantă de
pediment, în sens radiar, indiferent de înclinarea stratelor, se poate observa cu
precădere la E de Independenţa (unde chiar şoseaua trece peste un pediment
pietros, de pe care loessul a fost spălat), apoi la E de Dunavăţul de Jos (la capătul
satului, la contactul cu apa deltei), sau la poala Dealului Enisala (unde urcă drumul
spre cetate). În toate cele trei locuri indicate se observă, cu cea mai mare claritate,
netezimea suprafeţei de pediment, înclinarea ei lentă şi faptul că peste tot suprafaţa
pietroasă cade sub apele deltei sau lagunelor. De exemplu, la E de Independenţa,
pedimentul retează calcare, iar suprafaţa sa înclină spre nord, căzând sub apele
lacului şi mlaştinei Cruhlic. Ceva mai la E, în dealul cu cota 50,9 m (NV de
Dunavăţul de Sus), pantele pietroase netede dau roată acestui deal şi nu au nici un
fel de trepte de abraziune ce ar putea fi luate drept terase, ci numai panta lină de
pediment pietros. La marginea estică a Dunavăţului de Jos, pedimentul pietros
poate să fie observat la malul lacului de unde loessul a fost spălat. La cetatea
Enisala, drumul vechi urcă pe pedimentul pietros, iar lângă lac depunerile de loess
dau un abrupt, ca o frunte de terasă, pe sub care pedimentul intră sub lac.
Şi profilele dinspre Dunăre ca şi cele ce se pierd spre Deltă, spre lacul
Razelm, sau în alte lacuri cum ar fi Babadag, arată cum toate pedimentele ce se
extindeau până în zona lor, inclusiv pătura de loess (unde există), se continuau mai
jos de nivelul actual al apei acestora şi mult mai la E, dovadă fiind şi unele insule;
foste inselberguri, până la Insula Şerpilor inclusiv. Odată însă cu ridicarea
postwürmiană a nivelului Mării Negre, valurile au ros pătura de loess, au format în
ea abrupturi cu aspect de faleză, iar uneori această faleză a rămas (sau s-a retras) la
275

oarecare distanţă de ţărmul propriu-zis, dând impresia de terasă; este vorba, deci,
nu de poduri de terasă, ci de suprafeţe de pediment retezate la altitudini diferite,
după poziţia locală a pedimentului faţă de valuri şi faţă de nivelul mării; în plus,
trenele de loess (şi, uneori, mai ales ele) dau şi mai mult impresia de terase, peste
tot unde poala lor a fost retezată de Dunăre sau de mare. Excepţie face doar terasa
de 2-4 m, care este mai tipică deşi apare rar, dar uneori şi ea se include în poala
unor pedimente.
Cadrul geomorfologic general pe care s-au dezvoltat pedimentele dobrogene
este reprezentat de un podiş complex, înalt de 200-400 m. El se compune din
Dobrogea Nordică (formată la rândul ei din Munţii Măcinului, Podişul Niculiţel,
Depresiunea Nalbant, Colinele Cataloi-Dunavăţ şi Podişul Babadag) şi Dobrogea
Centrală. Aceste unităţi au fost iniţial total peneplenizate şi apoi înălţate la
altitudinile actuale de platou odată cu mişcările valahice.
Atacarea acestor podişuri de către eroziunea de tip pedimentar a început
dinspre cele trei laturi relativ abrupte, una în E către Marea Neagră şi două către
Dunăre (spre N şi V) mărginite de falii; acestea s-au evidenţiat ca abrupturi
morfologice, poate după înălţările valahice. De asemenea, eroziunea de versant a
pătruns în interiorul platoului în lungul unei falii sau discontinuităţi geologice
importante, pe care s-au axat, sau nu, văi cu caracter temporar. Sunt de remarcat, în
acest sens, mai ales trei aliniamente interioare: două au direcţie E–V şi delimitează
Platoul Babadagului (dominat de calcare cretacice), iar al treilea are direcţia N-S şi
se situează la contactul Munţilor Măcinului cu Platoul Niculiţel.
Nivelul de bază de la care a pornit modelarea era reprezentat de o unitate
joasă ce ocolea Dobrogea de N şi care avea caracter subsident; aceasta se extindea
din actuala Câmpie Română şi mergea către Marea Neagră, peste Delta Dunării.
Menţionăm că Dunărea nu exista, ţărmul Mării Negre era mult mai la E, iar
Câmpia Română era dominată de un lac în restrângere.
Rocile în care s-a încrustat modelarea pedimentară sunt uniforme în
Dobrogea Centrală (şisturi verzi) şi în Platoul Babadag (calcare din cretacicul
superior), dar variate în partea nordică. Pentru această ultimă zonă amintim trei
subunităţi: Munţii Măcinului cu granite, roci metamorfice (cuarţite, filite,
amfibolite, micaşisturi etc.), carbonifere (şisturi, conglomerate, porfire cuarţifere
etc.); Platoul Niculiţel, cu diabaze şi sedimentar din triasicul superior (gresii şi
argilite), iar pentru partea de E (Depresiunea Nalbant şi Colinele Cataloi-Dunavăţ),
petice de calcare triasice (mediu-superioare) şi foarte rar gresii şi argilite din
jurasicul inferior.
În proporţie de peste 50%, întreaga suprafaţă, cu pedimente, este acoperită
de loess, care urcă până la circa 200 m, iar în sud la 300 m, având grosimi ce ating
15-40 m.
Pedimentele tipice s-au realizat mai ales pe gresiile, calcarele şi argilitele de
vârstă triasic-jurasică, apoi pe mozaicul rocilor metamorfice, eruptive şi
sedimentare ce compun vestul Munţilor Măcin. Pe şisturile verzi din Dobrogea
Centrală pedimentele se păstrează sub forma unor aliniamente având cupole
centrale (nu inselberguri), iar în calcarele cretacice din Platoul Babadag ele au cu
precădere o formă alungită, sunt aproape total asimetrice, semănând mai mult cu
276

glacisurile laterale de eroziune, foarte evoluate, dar sunt oarecum şi cuestice.
Caracterele generale actuale ale reliefului de pediment, care indică o
modelare pedimentară, ce a avut loc într-un trecut nu prea depărtat, sunt
următoarele:
− depresiuni, adesea cu format de golfuri laterale, ce pătrund sau se
intercalează în interiorul podişului, ocupând peste 50% din tot teritoriul şi care au
aspectul bolsoanelor din vestul Statelor Unite; Emm. de Martonne, într-o excursie
făcută aici în 1922, a sesizat asemănarea cu depresiunile din interiorul Algeriei, din
Asia Minoră şi Vestul Statelor Unite;
− pe marginile depresiunilor saltă brusc pante abrupte ale platoului pe
care roca apare adesea la zi ;
− în interiorul depresiunilor sau pe marginile lor saltă, de asemenea
brusc, inselberguri de diferite dimensiuni şi forme; unele sunt la nivelul podişului,
altele au fost reduse la stadiul de „cioturi”, „ace”, dar mai ales de cupole sau de
simple movile; unele sunt izolate, altele grupate etc; din mantaua netedă de loess
ele apar ca nişte insule; unele au devenit chiar insule situate în interiorul Deltei sau
în laguna Razelm (fiind invadate ulterior de apă); sau insula Şerpilor; pantele
superioare ale inselbergurilor, dar mai ales vârfurile lor prezintă grămezi de rocă
dezagregată, materialele fine fiind spălate rapid, şi în prezent, de vânt sau de ploi;
− în bază, abrupturile nu se termină azi în unghi de tip knic, ci cu un
contact concav accentuat;
− în jurul fiecărui inselberg, sau la poala promontorilor de podiş, care
înaintează încă în depresiuni, se dezvoltă pante line de pediment, dispuse circular,
în elipsă sau semicerc, mai mult sau mai puţin simetrice faţă de pivotul înalt;
pedimentele ocupă totdeauna suprafeţe enorm de mari în raport cu inselbergul;
privite de sus, ele apar ca nişte aureole de planaţie, îngemănate divers in interiorul
depresiunilor; văile efemere, ce coboară de pe abrupturi, nu dau conuri de dejecţie
individualizate, ci sunt absorbite în panta uniformă a pedimentului;
− văile care pătrund adânc în interiorul platourilor, sau al Masivului
Măcin, sunt extrem de largi, au forma unor copăi enorme şi adesea se compun din
depresiuni mai mult sau mai puţin individualizate; văile minore afluente dau, la
rândul lor, alte depresiuni similare bolsoanelor; acestea au disecat interfluviile în
inselberguri veritabile sau incipiente, care se aliniază uneori în creste zimţate
(exemplu, Creasta Pricopanului);
− pe marginile de E şi V se păstrează şi azi unele lacuri sărate, pe
suprafaţa pedimentelor, ce dau impresia unor chotturi (Lacul Sărat şi Slatina, lângă
Măcin ; lacul Sărăturii şi Beibuceac, la V de Dunavăţ).
Răspândirea şi specificul regional al pedimentelor variază în funcţie de
structura geologică şi geomorfologică a principalelor unităţi geografice, în funcţie
de poziţia şi distanţa faţă de nivelul de bază, respectiv faţă de cele trei laturi
abrupte (E, N, V), ca şi după poziţia faţă de principalele falii interioare.
În general, în ordinea citată, porţiunile de NE, E şi V sunt cele mai
pedimentate. Pe prim plan se situează însă Depresiunea Nalbant, plasată pe centrul
făşiei nordice. Vom da unele amănunte despre această unitate, iar pentru celelalte
277

ne vom rezuma la câteva aspecte specifice.
– Depresiunea Nalbant s-a individualizat, în interiorul vechiului podiş,
printr-un proces avansat de pedimentare, care pare să fi fost favorizat şi de o fâşie
sinclinală N-S, pe care se aflau gresii şi argilite jurasice. Pedimentarea s-a făcut
areolar în jurul multor inselberguri, dar a avut şi o înclinare generală către S, SE,
respectiv, spre actualul lac Babadag şi laguna Razelm. În partea vestică şi nordică
se păstrează încă multe pivoturi de foste inselberguri, izolate, dar mai ales grupate
în aliniamente, compuse din gresii cuarţitice, calcare sau gresii triasice (mai rar
metamorfic şi eruptiv); unele coline sunt însă total acoperite de loess. Zona centralestică
a depresiunii este dominată de două pedimente cu totul tipice, cu pivot din
gresii jurasice: Dealul Mării (270 m) şi Colina (120 m). Dealul Mării păstrează cel
mai tipic inselberg (270 m), cu un abrupt ce cade aproximativ până la 100 m, sub
care se dezvoltă suprafaţa de pediment. Aceasta din urmă coboară lent lateral, către
SE intrând sub apele lagunei Razelm, deci sub zero m. Între abrupt şi pediment nu
există o limită de tip knic deoarece se pare că a fost atenuată în timpul glaciaţiunii
würm, când au avut loc dezagregări de tip periglaciar. Pedimentul Dealul Mării are
un contur aproape elipsoidal, cu o suprafaţă de cca 30 km
278
2 , în timp ce inselbergul
central ocupă numai 2 km 2 . Panta pedimentului (la nivelul loessului ce-l acoperă)
scade, la început, cu 70 m/km, iar la periferie ajunge la 10-40‰. Pedimentu1
Colina (120 m) nu a păstrat din vechiul inselberg decât o suprafaţă de 200 m 2 , care
a luat aspect de movilă (termenul de colină semnifică această formă), sau de
cupolă; marginile cupolei şi-au menţinut însă bine forma de abrupt, pe care roca
apare des la zi.
În general, Depresiunea Nalbant este o vastă asociere de pedimente,
acoperită azi cu loess, pe alocuri fiind aproape o pediplenă.
– Pedimentele Cataloi-Dunavăţ se află situate în partea de E, faţă de
Nalbant. Se remarcă aici trei aspecte: un grup deluros (Dealurile Cataloiului) situat
imediat la E de depresiunea Nalbant ; apoi o înşiruire de coline şi pedimente
asimetrice, pe latura nordică şi care ţin până în capul estic al peninsulei Dunavăţ; o
depresiune golf, cu aspect de vast pediment, pe zona central-sudică (Pedimentul
Nucarilor). Acest ultim pediment pare să se fi dezvoltat tot pe o zonă sinclinală cu
gresii jurasice, marginile sale păstrând cupole de triasic. În acest complex,
Dealurile Cataloiului reprezintă o grupare strânsă de inselberguri, cupole şi
pedimente, dar în care se păstrează încă bine şi un rest cu aspect de podiş (Dealul
cu Cunună, 206 m). În laguna Razelm apare insula Popina un fost inselberg, având
47 m.
– Pedimentele de pe marginile dunărene (N şi V), sau Glacisul Dunărean, se
dezvoltă sub forma unor depresiuni golfuri, dar destul de diversificate după loc. Pe
latura nordică, depresiunile cu pedimente formează un fel de fâşie, ce dă aparenţa
unui glacis marginal, relativ continuu. În dreptul localităţii Somova, el este însă
aproape total întrerupt de înălţimi care s-au pedimentat către S, SE (către
Depresiunea Nalbant) şi care, în prezent, sunt fragmentate prin captări pornite de la
nivelul de jos al Dunării şi încorporate lent glacisului dunărean.
Latura vestică, dunăreană, prezintă o pedimentare mult mai avansată. Aici, o
zonă cu totul tipică, cu specific de bolson, este Depresiunea Cerna; multitudinea

inselbergurilor şi cupolelor de aici, ca şi îmbinarea diversă, ca formă şi pantă, este
dată şi de întâlnirea unui mozaic de roci (metamorfic, eruptiv, sedimentar-divers,
de la silurian la cenomanian). În colţul NV se prelungeşte un aliniament de cupole,
cu mici pedimente, compuse din formaţiuni metamorfice şi granite (Capul Buceag),
lăsând unele insule şi în bălţile Dunării.
– În interiorul Munţilor Măcinului şi Podişului Niculiţel, pedimentarea a fost
avansată în aşa fel că, pe alocuri, cca 50% din teritoriu este efectiv nivelat în pante
relativ line, iar interfluviile au fost disecate, până la interferarea văilor, cam în
aceeaşi proporţie. Exemplul cel mai tipic îl constituie valea superioară Taiţa şi
afluenţii ei.
– Podişul Babadag este un mare sinclinoriu, compus din calcare marnoase
(coniaciene), calcare grezoase (turoniene) şi calcare grezoase ori conglomeratice
(cenomaniene). Pe latura sa nordică apar şi roci specifice unităţilor vecine
(metamorfic, eruptiv etc.), iar pe latura sudică, eruptiv şi calcare jurasice. Cele
două laturi, cu roci diverse, au impus aliniamente de mici pedimente, cu
inselberguri reduse sau cupole. De asemenea, partea de NV (către Dunăre) a
prilejuit o avansare puternică a pedimentării, sub formă de depresiuni golf, sau
depresiuni interioare şi aliniamente de inselberguri. Latura dinspre laguna Razelm
se remarcă printr-un mare golf (Ceamurlia-Unirea), unde calcarele marnoase
(coniaciene) au fost mai puternic nivelate decât calcarele grezoase (turoniene). În
acest loc, pedimentele nu au o delimitare netă faţă de o unitate abruptă mai înaltă,
ci nivelarea merge, în general, lin, până în partea superioară a platoului calcaros;
seamănă cu un glacis foarte prelung.
– În Podişul Dobrogei Centrale, format din şisturi verzi, pedimentele sunt
dispuse, de asemenea, sub forma unor aliniamente, dar pivoţii centrali au, peste tot,
formă de cupole, de cele mai multe ori total acoperite cu loess. Din cauza păturii
groase de loess, pantele abrupte nu ies bine în relief. Fâşia dinspre Marea Neagră
apare totuşi cu pedimente mai tipice, ca, de exemplu, cele din Depresiunea Baia,
aliniamentele ce converg spre Istria etc.
Vârsta pedimentelor. Climatul actual al Dobrogei, deşi cu oarecare nuanţă
de ariditate, nu este cel care a putut forma relieful de pedimente. Faptul rezultă clar
şi din poziţia tuturor pedimentelor sub pătura groasă de loess, care le fosilizează şi
care are, în cea mai mare parte, vârsta vürm. Trebuie menţionat totuşi că, şi în
prezent, există unele condiţii climatice, reduse însă, care favorizează o uşoară
retragere a abrupturilor prin dezagregări, descompuneri chimice, vânturi care
conduc la anumite furtuni de praf, ploi torenţiale care impun o şiroire bruscă sau o
spălare în pânză.
279

280
Fig. 1. Pedimentele din NE-ul Dobrogei

Relieful de pedimente indică totuşi un climat mult mai arid ca cel de azi,
fixat în timp înainte de depunerea loessului. Dacă mai socotim că o asemenea
eroziune pedimentară nu putea avea loc decât după înălţarea pediplenei dobrogene
la nivel de podiş, adică, poate, după înălţările valahice (şi înainte de depunerea
loessului), rezultă că formarea pedimentelor dobrogene s-ar fi putut dezlănţui în
timpul villafranchianului, care s-a caracterizat printr-un climat arid, sau chiar mai
recent.
Concluzii. În porţiunile pedimentate din Dobrogea există o multitudine de
suprafeţe de racord cu înclinări foarte variate, influenţate uneori de structură şi
petrografie şi ascunse sub loess, care spre văi, spre mare şi Dunăre au fost retezate
la altitudini relative variate, putând fi uşor confundate cu terasele fluviatile sau
marine. Cele mai evidente situaţii, că e vorba de pedimente şi inselberguri şi nu de
terase, pot fi văzute la Denistepe (Dealul Mării), Cetatea Enisala, sau la
Independenţa. De asemenea, multitudinea de înşeuări, culoare, treptele îmbinate
variat etc., din Dobrogea de Nord, nu sunt legate de transgresiunile sau regresiunile
marine (care ar fi avut efecte similare şi în Dobrogea sudică). Diversitatea a fost
impusă de dezvoltarea pedimentelor în condiţiile unei conjuncturi climatice strict
locale, în care se încadrează Bărăganul şi Dobrogea Nordică. Într-o teză de doctorat
(1980), Bordei Ion indică rolul Carpaţilor de Curbură în specificul climatic al
Câmpiei Române de Est. Aerul vestic, prins în pâlnia Carpaţilor de Curbură, îi
traversează şi apoi, încălzit prin foehnizare, se revarsă în valuri ondulatorii peste
câmpie şi Dobrogea de Nord. Pe acest teritoriu ajung însă, în mod frecvent, şi mase
de aer nordic, apoi aer trecut peste Marea Neagră şi chiar aer mediteranean. De
aici, seceta şi climatul aparte, în general mai arid, al acestor locuri. În unele
perioade ale Cuaternarului, aridizarea a putut fi, conjuctural, dar din aceeaşi cauză
de bază, mult mai avansată, până la tip deşert, cum pare că s-a întâmplat în
villafranchian. De asemenea, în timpul fazelor glaciare şi în mod special în würm,
alături de aridizare, oscilaţiile în jurul lui zero grade au fost foarte frecvente, ceea
ce a activizat în mod deosebit procesele de dezagregare şi descompunere pe
versanţi. Într- una din aceste situaţii, sau poate în ambele, s-a dezvoltat puternic
eroziunea de tip pedimentar, ce a atacat intens marginile abrupte ale Dobrogei
Nordice, precum şi toţi versanţii interiori de pe văi sau care flancau discontinuităţi
morfologice. În aceste condiţii, relieful Dobrogei de Nord a fost disecat, relativ
rapid, în nenumărate inselberguri şi pedimente.
281

282
BIBLIOGRAFIE
Brătescu, C. (1928), Pământul Dobrogei, „Analele Dobrogei”, vol. I
Brătescu, C. (1938), Morfologia Cadrilaterului, „Analele Dobrogei”, an XIX, vol. I
Emm., De Martonne (1924), Excursion géographiques de l'Institut de Géographie de
l'Université de Cluj en 1921. Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din
Cluj, vol. I, 1922
Nordon, A. (1930), Question de morphologie Dobrogeene, în Bibl. de l'Inst. Fr. de Hautes
etudes en Roumanie, vol. III, Paris
Posea, Gr. (1980), Pediments in Romania, „Revue roumaine de Géographie”, tom 24,
Editura Academiei
Posea, Gr. (1980), Terase marine în Dobrogea?, „Terra”, nr. 3, p. 11-19
Roşu, Al. (1979), Observaţii geomorfologice pe la latura de nord a Dobrogei, în „Studii
geografice asupra Dobrogei”, Bucureşti

SUR LA PRÉSENCE DES GLACIS EN ROUMANIE ∗
Mots clé: glacis
Key words: glacis
Grigore POSEA
In Romania the glacis developed in the following stages: at the
beginning and end of the Pliocene (in the present mountainous
zone), in the Villafranchian (at the contact of the high regions
with the depressions or the plains); the glacis are well
preserved during the Periglacial too (especially the glacis on the
structural front of valleys). The glacis developed in depressions,
highlands and plains are best preserved and are typified as
follows: glacis situated at the border of depressions, glacis
situated at the border of plains, glacis of valleys (of terrasses, of
flood-plain and of valleys proper), glacis of structural and
petrographic fronts.
Some of them have a slight function nowadays too. All these have
been formed in conditions of semiaridity.
Le terme de glacis a été donné pour la première fois par Emm. de Martonne,
en 1902, à certaines régions et formes de relief du territoire de la Roumanie. Ce
sont surtout ces trois régions: une partie de la plaine Roumaine, la zone de contact
des collines avec la plaine, entre Istriţa et Focşani, et le contact entre les sommets
Penteleu ou Siriu avec la plate-forme de 1.000 m, qui ont été considérées comme
formant «une sorte de glacis». En 1910, le même terme est employé pour la plaine
Roumaine par Murgoci, et, en 1922, de Martonne mentionne «le glacis qui s'étend
sur la rive droite du Mureş vers 400 m...». Par la suite, le terme apparaît un peu
plus souvent, mais toujours en passant, comme une simple notion topographique.
Une attention plus marquée leur est accordée en 1959 et 1962 quand ces formes de
relief sont traitées séparément, par l'auteur de ces lignes, dans un sous-chapitre
intitulé «Les glacis de Ţara Lăpuşului». Depuis lors, les glacis de Roumanie 1 on
fait l'objet d'études plus amples.
On peut observer des pentes ayant un aspect de glacis dans des situations
relativement diverses, mais ces glacis apparaissent avec prépondérance, ou peuvent
∗
Revue Roumaine de Géologie, Géophysique et Géographie – Série de Géographie,
Tome 12, Nr. 1-2, p. 27-33, Bucarest, 1968.
1
Gr. Posea, Les glacis et quelques aspects de Roumanie. Communication à la session
scientifique de l'Université de Bucarest, 1967.
283

être reconstitués surtout à deux niveaux: aux zones de contact des plaines, des
dépressions ou des vallées avec les reliefs plus élevés, et à un niveau supérieur
situé immédiatement sous les deux surfaces d'érosion Borăscu (la pediplaine
carpatique, selon Posea) et Gornovitza, selon la dénomination de De Martonne.
I. Les glacis du niveau supérieur se sont formés dans les zones montagneuses
carpatiques et ont connu leur développement maximal dans deux périodes:
immédiatement après le soulèvement de la pénéplaine carpatique 2 et après le
soulèvement de la surface Gornovitza. Dans le premier cas les glacis
correspondent, en grande partie, à la surface intermédiaire, connue sous la
dénomination générale de «Râul-Şes» et se sont développés dans les conditions
morpho-climatiques de la fin du Miocène et du début du Pliocène. Ce phénomène a
été mis en évidence surtout par Gh. Pop (1957). Le relief de cette surface consistait
alors en un assemblage de piémonts, de glacis et même de pédiments. Certains
aspects encore typiques se sont conservés dans les Carpates Méridionales et
Occidentales, où l'on peut quelquefois reconstruire les larges couloirs d'érosion qui
fragmentaient les massifs cristallins. Dans les portions où les couches
sédimentaires dominaient, ces couloirs ont évolué jusqu'a leur jonction complète
(par exemple, dans la Ţara Moţilor – Monts Apuseni). L'érosion ultérieure a mis
souvent en valeur les éléments structuraux, détruisant les glacis et les pediments.
A la période suivante, les glacis du niveau montagneux se sont développés
immédiatement sous la dernière surface principale (Gornovitza). Il s'agit d'une
série d'épaules, dérivées d'anciennes vallées très larges, ayant leur marges en pente
de glacis. Ces épaules peuvent être observé dans la plus grande partie des
principales vallées carpatiques. Nous les avons étudiées dans la region de Lăpuş –
N. Transylvanie, au débouché des vallées des monts de Făgăraş et du Cibin, dans la
vallée de Sebeş et dans plusieurs valées des Monts Apuseni. La reconstitution de ce
niveau d'épaules indique des largeurs qui dépassent de beaucoup tous les stades
passés par ces vallées carpatiques, depuis lors jusqu'a nos jours, et le
développement de ces vallées à réduit sensiblement le volume des Carpates, en
contribuant à l'élargissement de leur espace «d'aération». Des recherches faites
dans la région de Lăpuş permettent de situer leur âge au Dacien-Levantin, période
dans laquelle on constate la formation de vastes piémonts, en Transylvanie 3 . Les
montagnes fragmentées par ces larges vallées avaient alors l'aspect de massifs bas,
avec des pentes d'interfluves lisses, douces que limitaient des couloirs largement
ouverts vers les dépressions. C'était quelque chose de ressemblant aux
«rinconadas», décrites par J. Borde (1966) dans les Andes de Santiago.
Ainsi, pendant ces deux periodes, les glacis se sont largement développés à
l'intérieur des montagnes. Mais l'approfondissement des rivières au Quaternaire les
a amenés au stade d'épaules. Aujourd'hui il ne sont plus fonctionnels. Toutefois
dans la zone montagneuse, surtout au-dessus de la limite des forêts, on peut encore
observer des pentes ayant un aspect de glacis, relativement fonctionnelles. Elles
sont de la période actuelle, ou bien du Würm, et représentent des pentes
284
2 Nom généralisé par Gr. Posea, 1962, p. 59
3 Ou du moins vers la fin de cette période

périglaciaires créées par les désagrégations et les déplacements du type des
solifluxions.
II. Le niveau inférieur du développement des glacis se trouve aux lignes de
contact des dépressions et des plaines avec les zones élevées, ou bien sous des
abrupts structuraux et d'érosion. Ici les glacis se trouvent bien conservés dans les
dépressions où certaines causes ont réduit 1'évacuation des matériaux
alluvionnaires, et à ce niveau ils présentent une gamme très variée de types,
différant comme pente, extension, ainsi que d'après leur position verticale ou
horizontale. Nous les avons classés comme suit:
1. Les glacis situés en marge des dépressions se développent surtout au
contact de ces dernières avec la montagne, par exemple, au bord méridional de la
dépression de Sibiu (fig. 1), de Sălişte etc. Leur partie inférieure, à pentes douces,
qui s'est formée dans des roches tendres, ainsi que la concavité par laquelle le
glacis remonte le versant, sont généralement très développées. Dans certains cas,
les portions situées à la partie supérieure des glacis ont l'aspect de cônes suspendus
qui pénètrent dans la montagne. Ce sont les glacis-cônes et 1'un des meilleurs
exemples est celui du Postăvaru, où s'est développée la partie supérieure du
quartier Şchei de Braşov.
Fig. 1. Glacis de dépression à Sibiu
Pour déterminer leur âge nous nous sommes servis de la position des
glacis de la dépression de Sibiu, dont le plus important est celui qui se prolonge
avec le piémont de la rivière de Sadu. Les similitudes de ce piémont constatées,
quant à l'aspect général et à la suite d'analyses de graviers, avec le piémont
de Cândeşti, dont l'âge est parfaitement établi, nous inclinent à les considérer
comme étant contemporains, c'est-à-dire du Villafranchien. La présomption est
renforcée aussi par la position actuelle de la terrasse de Vişa qui, passant
par-dessus l'ensellement de Sibiu, tombe sous 1'altitude du glacis et se
raccorde en sens inverse avec la terrasse de 140-160 m de la Târnava.
Il résulte donc que les plus étendus de ces glacis, en marge des dépressions,
sont en partie d'époque préglaciaire, peut-être même villafranchienne. Ils se sont
développés en même temps que les piémonts villafranchiens et surtout là, où les
conditions n'ont pas été favorables aux accumulations massives de gravier.
2. Les glacis bordant les plaines constituent, d'après leurs pente et position,
285

un groupement distinct. Ils se sont formés au contact brutal entre la montagne et la
plaine Occidentale, ou bien, entre la plaine Roumaine et les Subcarpates de
Courbure. Mais, ici non plus, il n'y a de contact net avec le versant (knick), mais
simplement une certaine concavité plus accentuée, qui prolonge le glacis sur le
versant (fig. 2).
Fig. 2. Glacis au contact de la plaine Roumaine
avec la zone subcarpatique
Leur spécifique en comparaison des glacis de dépression, consiste en une
plus forte inclination et une plus grande extension de la pente supérieure, par
rapport aux pentes inférieures. Ces glacis se subdivisent généralement en trois
bandes paralléles, nettement différentes, comme pente et extension. Les bandes
extrêmes sont les plus importantes et chacune peut former un type distinct: la
bande supérieure, ou plus précisément le glacis en piémont, du fait qu'il se
développe aux dépens du piémont proprement dit, et la bande inférieure qui
représente le glacis proluvial. Il résulte, selon sa position par rapport aux niveaux
de relief environnant, que la bande supérieure a commencé sa formation à partir du
Préglaciaire, pour évoluer en gradins au Glaciaire et se poursuivre même à la
période actuelle, étant encore légèrement fonctionnelle. La bande inférieure
englobe une grande variété de «cônes» et de «deltas» continentaux, disposés à la
base des Subcarpates de Courbure ou bien sous 1'abrupt des monts de Drocea. Ce
type de glacis appartient surtout au dernier périglaciaire, et, dans une moindre
mesure, aussi au Holocène.
3. Les glacis de vallées peuvent être classés en glacis de terrasse de plaine
alluviale et de vallée proprement dites. Les glacis de terrasses résultent du retrait
du front de ces terrasses. Ce phénomène s'observe surtout aux cas des terrasses
supérieures (fig. 3), et nous avons décrit le mécanisme de ce retrait à Bozovici
(Posea, Gârbacea, 1961), où nous avons pu déduire aussi leur âge périglaciaire.
286

Fig. 3. Glacis ds terrasse (Depression de Bozovici)
Les glacis de plaine alluviale débutent doucement en haut, à partir du lit
majeur, en prenant 1'aspect d'une vallée en berceau. Ces deux types, et surtout le
dernier, sont encore légérement fonctionnels. Les glacis de vallée proprement dits
ont des aspects très variés et des âges différents, étant caractéristiques des vallées
courtes ou à régime nettement torrentiel. Ainsi en Dobrodgea, presque toutes les
vallées ont le fond très large, terminé en pentes de glacis. En Transylvanie, dans les
zones argileuses, on trouve de nombreuses vallées courtes, sêches, mais profondes
et larges, avec le lit, parfois, complètement herbu. Les bords ont, du moins en
partie, 1'aspect de glacis. Les extrémités présentent parfois un aspect évasé de
«cirques» lisses et très allongés, remontant jusqu'à la ligne de faîte, tel qu'on le
constate, sur la rive droite de la Târnava, en amont de Sighişoara. Ces pentes sont
évidemment formées par solifluxion périglaciaire.
Dans certaines dépressions, comme celle de Braşov, 1'évolution des versants
par solifluxion, ainsi que par érosion aréolaire, est beaucoup plus avancée, donnant
naissance à des pentes parfois très peu inclinées qui se prolongent jusqu'au sommet
de certains interfluves secondaires; les glacis ont pratiquement accaparé ces
interfluves.
4. Les glacis de front structural, rencontrés surtout sur les plateaux et les
collines, acquièrent leur développement le plus typique sous le front des cuestas
calcaires (fig. 4), ou sous les abrupts massifs conglomératique. Ils sont fréquents,
sur le plateau de Someş, sur le Plateau Moldave, de même que dans les Subcarpates
et dans d'autres régions où les versants laissent entrevoir des couches de roches
dures. Ils peuvent se combiner souvent avec les glacis de vallée. Ces glacis sont
pour la plupart périglaciaires.
Fig. 4. Glacis de cuesta (Collines de Cluj)
287

Conclusions: Les formes de relief de Roumanie qui peuvent être encadrées
dans la catégorie des glacis, comportent toute une gamme de surfaces concaves,
dont il n'en reste parfois que des traces, formes qui, tout étant très variées comme
pente, extension et position, sont néanmoins semblables entre elles. Presque tous
les glacis ont pris naissance à la base d'abrupts, différents quant à leur genèse, mais
qui en général séparent les roches dures «hautes» des roches tendres, de certaines
régions basses (voire le glacis de Turnu Roşu – vallée de l'Olt; fig. 5). Le glacis se
développe dans les roches dures par le retrait des versants, mais aussi dans les
roches tendres et, dans ces dernières, souvent par des processus d'érosion latérale et
aréolaire, et ce n'est qu'en dernière instance que 1'on puisse parler d'accumulations.
L'aspect de ces surfaces prouvent que leur évolution a été dictée pour la plupart,
non point par les niveaux de base du voisinage, mais par les condition d'amont (la
granulométrie et la quantité des matériaux tombés provenant du versant, le volume
d'eau en amont etc.).
Fig. 5. Glacis a Turnu Roşu (Vallée de 1'Olt)
Une prevue de plus, en est que 1'ample développement des formes de glacis
est étroitement lié aux périodes où les conditions climatiques favorisaient un retrait,
en quelque sorte plus rapide, des abrupts. A cet égard, en Roumanie les climats
méditerranéens du début et de la fin du Pliocène et du Villafranchien, ainsi que
ceux périglaciaires du Quaternaire ont été les plus favorables pour 1'évolution de
ces formes de relief, et il en est de même, mais dans une moindre mesure, du climat
tempéré, de nuance plus aride. Ainsi donc l'aridité, ou plutôt un certain degré
d'aridité, et la présence des abrupts ne représentent que des causes d'ordre général
pour la formation de glacis. Considérées de plus près, les conditions ont été
beaucoup plus diversifiées et c'est là la raison pour laquelle les glacis de notre pays
apparaissent comme des formes de convergence.
288

BIBLIOGRAPHIE
Borde, J. (1966), Les Andes de Santiago, Bordeaux.
Birot, P., Dresch, J. (1967), Pediments et glacis dans l'ouest des Etats-Unis, Ann. de Géogr.,
411.
Dumas, B. M. (1966), Les glacis, formes de convergence, Bull. de 1'Assoc. des géogr. fr.,
345.
Grumăzescu, H. (1957), Contribuţie la cunoaşterea deltelor continentale din R.P.R.
Analele rom. sov., seria geol.-geogr., 3.
Martiniuc, G. (1954), Pantele deluviale, „Probleme de geografie”, I.
Martonne, Emm. de (1902), La Valachie, Paris.
* * * (1922), Résultats des excursions scientifiques, Lucrările Inst. Geogr. Cluj, I.
Morariu, T. et Savu, Al. (1966), Quelques problémes du périglaciaire en Roumanie, Biul.
Peryglacjalny, 15, Lódź.
Murgoci, M. Gr. (1910), The Climate in Romania and Vicinity in the Late Quaternary
Time. Die Veränderungen des Klimas seit dem Maximum der letzten Eiszit.
Stockholm.
Paraschiv, D. (1957), Contribuţii la stabilirea vârstei şi a condiţiilor paleomorfoclimatice
în geneza platformei Mărişel din M. Gilăului – M. Mare. Filiala Acad. Cluj,
„St. cerc. geol.-geogr. ”, VII, 3-4.
Popp, N. (1939), Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova, Bucarest.
Posea, Gr. (1959), Piemonturile din Ţara Lăpuşului. Probl. de geogr., VI.
Posea, Gr. (1961 b), Profil periglaciar la Floreşti, Comunicări Acad., XI, 1.
Posea, Gr. (1962), Ţara Lăpuşului. Editura Ştiinţifică, Bucarest.
Posea, Gr. (1963), Relieful de cuestă din apropierea Clujului. S.S.N.G., Comunicări de
geografie, II.
Posea Gr. et Gârbacea V. (1961 a), Depresiunea Bozovici, „Probl. Geogr.”, VIII.
289

290

GLACISURILE ŞI UNELE ASPECTE DIN ROMÂNIA* 1)
Cuvinte-cheie: glacis, pediment, pediplenă
Mots clé: glacis, pediment, pediplenă
Grigore POSEA
Les glacis en Roumanie se sont formés par la retraite active des
certanes escarpés sous des climats: méditerranéen (pliocène,
villafranchian), périglaciaire (surtout Würm) et dans certaines
conditions actualles de la Dobroudja, du NE de la Plaine Roumaine,
etc. Leur ậge a été déterminé par rapport aux surfaces d`érosion,
piémonts, terrasses et dépôts. Les glacis pliocènes presque
complétement détruits, se sont développés exclusivement dans
l`actuelle zone montagneuse. Les glacis les mieux conservés sont ceux
qui se trouvent au niveau des collines et des plaines, oü on
distinguent: 1) Les glacis situés à la marge des dépressions bordent,
discontinu et sinueux, le pied des versants carpatiques, étant presque
synchroniques avec les piémonts du villafranchian. Ils ont les pentes
inférieures très allongées. 2) Les glacis dévelopés au brusque contact
de plaine avec les Carpates Occidentaux et les Sous-Carpates de
Courbure, se sont formés pendant les périodes périglaciales, mais
évoluent aussi dans l`actuel. Leur pente supérieure est très étendue,
tandis que la pente inférieure est réduite. 3) Les glacis de vallée,
réduits comme surface, sont sous-divisés en: glacis de terrasses, de
plaine inondable et de vallée proprement-dite. Ils sont périglaciaires,
parfois encore fonctionnels, surtout dans la Dobroudja. 4) Les glacis
de front structural, en général périglaciaires, apparaissent
fréquemment sous les abrupts calcaires et conglomératiques. Leur
pentes inférieures sont souvent semi-fontionnelles.
Două noţiuni se înfruntă încă pentru definirea acestor tipuri de forme: cea de
glacis şi cea de pediment. Noţiunea de pediment a fost propusă de Mac Gee
(1897) şi s-a impus dintr-o serie de altele ca: rock planes (Johnson), rock floors
(Davis) etc. Pedimentul semnifică un fronton pe care se înalţă o statuie,
similitudine adoptată pentru a denumi pantele lin înclinate de semideşerturi pe
centrul cărora saltă brusc inselberguri.
Noţiunea de glacis s-a extins, în schimb, în Europa datorită mai ales
geografilor francezi. Ea a fost împrumutată de la militari, cu sensul de suprafaţă de
*
Comunicare ţinută la sesiunea ştiinţifică a Universităţii Bucureşti, din 14-16
octombrie 1967, şi publicată în „Analele Universităţii Bucureşti, Seria geologie-geografie”,
nr. 1, 1968, p. 95-108,
291

elief uşor înclinată cu profil rectilin, ce se desfăşoară la baza unui abrupt relativ
înalt. Cele două noţiuni au fost şi sunt încă folosite cu înţelesuri diferite, sau cu
înţeles generalizat (fie numai glacis, fie numai pediment). Mai mult, uneori,
noţiunile se confundă chiar şi cu cea de piemont.
Câteva lămuriri în privinţa glacisurilor se impun deci de la început.
• Noţiunea de pediment este folosită de americani, în mod exclusiv, şi se
referă cu precădere la acele suprafeţe uşor înclinate din regiunile semiaride şi aride
care retează roci cristaline de duritate uniformă şi care se arenizează.
• Noţiunea de glacis a căpătat cea mai mare extindere în sensul de glacis de
eroziune (noţiune precizată de J. Dresch, 1941) ce retează roci diferite ca duritate şi
structură. În ultimul timp, autorii francezi (Dresch, Birot, Joly, Baulig ş.a.) au
deosebit mai multe tipuri, fie după procesul dominant, fie după structură sau după
zonele climatice. Aşa, de exemplu, Baulig (1951) ş.a., le împarte în: glacisuri de
eroziune şi glacisuri aluviale; primele fiind, la rândul lor, glacisuri în roci dure şi
glacisuri în roci moi; glacisurile în roci dure ar fi echivalente cu pedimentele, iar
glacisurile aluviale apar în stadiul când conurile de dejecţie, alăturate, se
îngemănează. Acestea din urmă se deosebesc de piemonturi, care au dimensiuni
mai mari, mărginesc munţii care au suferit recent o eroziune intensă şi se găsesc în
climate umede. Când procesul de aluvionare trece în cel de ablaţie, atunci
piemontul aluvial se schimbă, după Baulig, în piemont în rocă 1) . Cam acest sens
este dat glacisurilor aluviale de la poala Pirineilor (adică, de elemente ale
piemontului de acumulare) de către Taillefer (1951).
O clasificare după structură o întâlnim la J. Dresch (1949 – Lisabona), şi
anume: glacisuri (pedimente) de depresiuni sinclinale, de depresiuni anticlinale şi
de depresiuni monoclinale.
În funcţie de climă, s-a admis iniţial că glacisurile sunt forme specifice
zonelor semiaride, iar mai recent se tinde a se fixa câte un tip sau subtip de glacis
pentru fiecare din zonele climatice, de la tropical la periglaciar. O oarecare limitare
introduce E. De Vaumas (1965), care le subdivide numai în glacisuri periglaciare
(de solifluxiune şi de dezagregare-dărâmături) şi pedimente (formate prin eroziune
areolară, specifică mai ales climatelor semiaride).
Rezumând, putem spune că se încetăţenesc, deocamdată, atât noţiunea de
glacis, cât şi cea de pediment.
• Noţiunea de glacis este înţeleasă în două sensuri largi: fie numai ca simplă
formă, fie în sens genetic (ca formă generală specifică unui anumit sistem
morfogenetic). Pentru primul sens este de amintit generalizarea făcută de Baulig,
care consideră glacisurile ca forme de planare laterală a râurilor supraîncărcate,
ajunse la profil de echilibru dinamic. El scrie: Con şi glacis aluvial, con şi glacis în
rocă sunt în esenţă rezultate din aceleaşi procese de ablaţie şi acumulare simultană
ce caracterizează râurile în stadiul de echilibru şi sunt capabile de a se deplasa
1)
Tendinţa de a generaliza o singură noţiune este întâlnită, de exemplu, şi la Birot
(1949, Congresul de la Lisabona), care deosebeşte pedimente în roci dure şi pedimente în
roci moi, iar în final, admite propunerea lui Baulig de a schimba denumirea în glacis de
eroziune.
292

lateral. Singura diferenţă este că, după un timp foarte îndelungat, bilanţul este sau
pozitiv (acumulare) sau negativ (ablaţie) (1950). Ar fi vorba mai precis de un profil
de echilibru care se plasează, ca procese genetice, între cel de vale şi cel de versant.
Cel de al doilea înţeles, genetic, cuprinde o sferă mai restrânsă, referindu-se
numai la acele regiuni unde procesele ce le dau naştere domină faţă de altele şi, ca
urmare, şi glacisurile ocupă suprafeţe extinse. De fapt, forma şi geneza nu se
exclud reciproc. De aceea, glacisurile trebuie în adevăr studiate şi definite, ca tip,
în acele locuri unde se dezvoltă din plin, dar nu pot fi excluse nici din alte părţi
unde ele apar incipient sau se dezvoltă sub o serie de aspecte „degradate”. O
comparaţie cu terasele ajută mai uşor la înţelegerea problemei. Acestea se întâlnesc
tipic în regiunile temperate, dar ele pot apărea şi în celelalte regiuni; mai mult,
există terase marine, fluviatile, lacustre, eustatice etc. Ele au multe aspecte comune,
care le apropie, mai ales în ceea ce priveşte forma; au însă şi multe aspecte care le
deosebesc, în special cele genetice. La fel şi glacisurile, care şi-au dovedit prezenţa
începând din regiunile tropicale până în cele periglaciare. Extinderea lor,
înclinarea şi uniformitatea pantei sunt însă foarte diferite sau mai precis sunt în
strânsă legătură cu condiţiile climatice şi morfostructurale (în special, de rocă) în
care se dezvoltă.
• O altă problemă ce aduce lămuriri înţelesului noţiunii de glacis o constituie
precizarea glacisurilor în raport cu forma primară din care evoluează.
Majoritatea cercetărilor sunt de acord că glacisurile rezultă în urma evoluţiei prin
retragere a versantului. Este vorba deci de o formă derivată, şi nu primară. Cele
mai tipice glacisuri sunt formate din suprafeţe de eroziune, acoperite cu o pojghiţă
subţire de aluviuni (0,5 – 1,0 m), care se termină la partea superioară sub un abrupt,
iar la partea inferioară trec într-o câmpie de acumulare. Uneori, lipseşte acel
contact abrupt, înlocuit cu o curbură. Problema ce se pune este: Care anume
porţiuni evoluate ale versantului pot fi socotite glacis? Din moment ce glacisul tipic
apare ca un plan uşor înclinat, uniform ca pantă şi cu o pojghiţă redusă de aluviuni,
rezultă în adevăr, aşa cum a precizat Baulig, că e vorba de o formă de echilibru,
sau, altfel spus, glacisul este o formă limită a evoluţiei versantului în condiţii
morfogenetice date. Fiind deci vorba de o formă rezultată la limita evoluţiei unei
alte forme, este normal ca procesul să treacă prin anumite stadii, o asemenea pantă
realizându-se fie pe porţiuni din avale spre amonte (retragerea versantului paralel
cu el însuşi), fie aproape deodată pe cea mai mare parte a versantului (teşirea
continuă a acestuia) 1) . În primul caz, uneori şi în al doilea, pot apărea glacisuri care
să aibă lăţimi de numai câţiva metri sau zeci de metri. Ca urmare, forma de glacis
se poate referi la suprafeţe foarte diferenţiate în ceea ce priveşte lăţimea şi panta.
Aşadar, înţelegem prin glacis suprafaţa creată prin retragerea bazei unui versant
în care procesul de eroziune se află în stadiul de echilibru. Excludem din această
noţiune acele porţiuni de versant în care eroziunea este în plină dezvoltare, după
cum nu pot fi socotite glacisuri nici acele suprafeţe în care acumularea predomină
puternic şi unde profilul de echilibru a fost mult depăşit (câmpie sau piemont).
Aceste precizări sunt importante, în special pentru identificarea glacisurilor în
1) Caz extrem de rar în formarea glacisurilor
293

zonele temperate, unde suprafeţele lor sunt mult mai reduse în raport cu restul
pantei versantului.
Glacisul se delimitează de versant fie printr-un abrupt net, sau unghi bazal
(numit, de autori germani, printre care Knick), fie printr-o curbură largă. În partea
inferioară, glacisul se continuă de obicei cu o formă de acumulare care poate avea
aspect de câmpie (numită în regiunile semideşertice playa sau bahada), de terasă,
de luncă sau chiar de piemont.
• Dar cea mai discutată problemă a glacisurilor a fost şi este încă aceea a
proceselor prin care iau naştere. Pe această linie se conturează, în mare, două
păreri, fiecare cu anumite variante. O primă părere pune accent pe descompunerile
granulare efectuate sub acţiunea intemperiilor (Davis); baza versantului şi
descompunerile de pe suprafaţa pedimentului sunt spălate în timpul averselor de
către valurile de apă ce se scurg în masă (sheet-floods), de cursurile venite din
munte care divaghează brusc şi puternic.
O contribuţie relativ recentă o aduce J. Corbel (1963), care consideră că, în
formarea pedimentelor, rolul cel mai mare îl joacă descompunerea chimică.
Bineînţeles că acest proces este avut în vedere numai pentru acele roci ce se
pretează la o descompunere granulară; în primul rând, e vorba de graniţe, în care se
şi păstrează cele mai tipice pedimente.
A doua părere se referă la procesul de eroziune al apelor curgătoare, înţeles
însă foarte diversificat. Cei mai mulţi admit ca principală, eroziunea de „val”, alţii
eroziunea laterală a cursurilor principale venite din amunte, alţii eroziunea
cursurilor secundare şi a şiroirii (Dresch), sau numai şiroirea (Baulig). Dacă
considerăm că există şi glacisuri aluviale (Baulig), ca stadiu intermediar între glacis
şi piemont, atunci şi procesul de acumulare joacă un rol important, fără însă a
exclude cu totul eroziunea. Dar părerile referitoare la eroziunea „pedimentară” a
apelor curgătoare sunt nuanţate şi sub un alt unghi. Unii autori, care admit uedurile
(râurile principale) ca agent de bază, consideră că acestea pot oscila, la ieşirea din
munte, pe 180°, fapt exclus de alţii. Cauza eroziunii laterale rezidă, după Johnson
ş.a., în supraîncărcarea râului în aluviuni (în sensul competenţei) 1) , dar după Birot
ş.a., ea este în legătură cu formarea unui pavaj de fund care opreşte eroziunea în
adâncime, stimulând-o în schimb pe cea laterală.
Pe scurt, în toate cazurile, se admite o eroziune laterală sau de suprafaţă ce
menţine şi modelează o pantă de transport în echilibru dinamic situată sub un
abrupt în retragere.
În fine, o ultimă problemă generală este aceea că glacisurile de eroziune,
spre deosebire de pedimente, se dezvoltă în roci moi sau relativ moi; ele sunt, de
aceea, forme „fragile”, care se distrug repede la schimbarea unora dintre condiţiile
morfogenetice şi, ca urmare, este greu să se reunească în suprafeţe extinse care să
dea „glaciso-peneplene”, aşa cum se poate vorbi de o pediplenă pornind de la
pedimente. Se pot forma totuşi glacisuri suprapuse (etajate), uneori cu aspect
„îmbucat”.
1) Aluviunile fiind culese fie din munte, fie chiar din descompunerile de la baza
versantului sau de pe glacis
294

* * *
În România, problema glacisurilor a fost pusă relativ târziu, datorită şi
faptului că ele nu au fost recunoscute ca forme tipice şi că în general sunt
nefuncţionale. Într-o comunicare recentă (1967), P. Coteţ făcea un scurt istoric
arătând că în unele lucrări ale lui V. Mihăilescu, N. Pop şi C. Martiniuc sunt
pomenite şi forme de glacis, iar Gr. Posea extinde această problemă consacrându-i,
în Ţara Lăpuşului, un capitol întreg. P. Coteţ discută problema, în general,
indicând unele clasificări, dând şi exemple din România. De adăugat că la noi au
fost descrise şi o serie de procese care duc la formarea glacisurilor, chiar dacă
autorii lor uneori nu le denumesc astfel. Aşa, de exemplu, Grumăzescu (1957),
Posea (1961, 1963), Paraschiv (1965) ş.a.
Pante cu aspect de glacis, la noi în ţară, se pot observa în situaţii relativ
diverse. Cu o dominare mai mare ele apar însă la două trepte, şi anume: la
contactul câmpiilor, depresiunilor sau văilor (inclusiv terase) cu reliefurile mai
înalte şi, în al doilea rând, imediat sub cele mai netede suprafeţe de eroziune din
munte, în special sub peneplena Carpatică 1 , dar adesea şi sub Gornoviţa.
I. Glacisurile din treapta superioară. Apar sub două aspecte şi la două
nivele: primul, echivalent cu ceea ce obişnuit se numeşte suprafaţă Râu Şes
(Emm. de Martonne) sau Suprafeţele Medii Carpatice (Posea), iar al doilea, sub
forma unor nivele de umeri situaţi sub suprafaţa Gornoviţa (sau Suprafeţele
Carpatice de Bordură – Posea). Cât priveşte primul caz, noi am deosebit în trecut
(1961), în Munţii Almăjului, o suprafaţă de „culmi cu aspect piemontan” ale căror
pante, privite pe porţiuni, îmbracă foarte des aspectul de glacis şi uneori chiar de
pediment mult înclinat. Panta sa generalizată apare destul de uniformă, variaţiile
mai importante fiind legate de relieful din spate (dacă se înalţă brusc sau mai lin),
de lungimea şi desimea văilor, de rocă. Acest aspect general seamănă uneori cu
glacisurile descrise, de exemplu, în Palestina, Cipru, Marele Atlas şi Spania, dar
mai ales cu cele studiate în regiunea Passau pe Dunărea superioară, de către
M. M. Léger (1962). Aspecte de pediment îmbracă, cu precădere, porţiunile
dezvoltate pe eruptivul vechi. În rest, pantele variază în strânsă legătură cu roca pe
care se dezvoltă. Văile ce fragmentează azi această suprafaţă apar ca o generaţie
creată după perfectarea glacisului. Suprafaţa respectivă, luată în ansamblu, poate fi
echivalată, ca vârstă, cu „Râu Şesul” 2) . De altfel şi în alte părţi din ţară foarte multe
porţiuni ale acestei suprafeţe au pante apropiate fie de glacisuri sau pedimente, fie
de piemonturi. Desigur, de atunci şi până azi ele au fost mult modificate.
Al doilea nivel; tot în zona defileului Dunării, sub platforma Miroci din
Iugoslavia şi deasupra terasei a 8-a a Dunării (cea care retează Cazanele), se
1)
Această denumire generalizată apare la Gr. Posea, 1962, p. 59, care ulterior o
denumeşte „pediplena-carpatică”.
2)
Denumită mai apoi „Suprafeţele Medii Carpatic” (Posea Gr. et al., Relieful
României, 1974).
295

dezvoltă un glacis uniform, dar cu o pantă relativ mult înclinată. De remarcat că, în
primul caz şi la acesta din urmă, reliefurile ce se ridică în spatele glacisului nu au
bazine hidrografice importante şi cu atât mai puţin nu au avut asemenea bazine în
faza incipientă a acestei evoluţii; deci e vorba de abrupturi, nefragmentate de văi,
care au reculat în funcţie de procese de pantă.
Forme similare glacisului de sub platforma Miroci se întâlnesc şi pe partea
românească; de exemplu, porţiunile ce se ridică imediat deasupra terasei a 8-a, mai
ales în depresiunea Cerna - Bahna, sau sub abruptul almăjean al Bozoviciului.
Elocvent este şi culoarul de umeri ce trece din Bozovici spre Mehadia, peste care
Verghez-Tricom indica un curs superior al Nerei. Indiferent de faptul dacă umerii
au format sau nu un culoar dinspre râul Hideg spre Nera, marginile acestuia au
funcţionat ca glacis, fapt indicat de panta care peste tot este perpendiculară pe
munte, în timp ce panta longitudinală de scurgere, paralelă cu muntele, este foarte
greu de reconstituit. Chiar unele pietrişuri ce se mai întâlnesc aici sunt venite în
sensul pantei de glacis, şi nu pe direcţia vechiului râu. Dezvoltarea acestui glacis a
pornit de la o denivelare în mare parte structurală (roci moi în depresiunea
Bozovici şi Mehadia şi roci dure spre Muntele Semenic).
Dar asemenea urme de paturi de văi foarte largi, care aveau marginile în
pantă de glacis, se pot observa la majoritatea văilor principale carpatice 1) . E vorba
de acei umeri largi situaţi sub nivelul de abraziune echivalent în mare Gornoviţei.
Noi am urmărit asemenea umeri în Lăpuş, pe văile ce debuşează în depresiunea
Făgăraş, dar mai ales spre Sibiu-Sălişte, pe valea Sebeşului, pe multe văi din
Apuseni. Reconstituirea acestui nivel de umeri, în văile din care au provenit, indică
lărgimi ce depăşesc cu mult toate stadiile prin care au trecut văile carpatice de
atunci până azi. Dezvoltarea acestor văi a redus mult din volumul Carpaţilor,
contribuind la lărgirea deosebită a spaţiului lor de „aerisire”. După o datare
aproximativă, făcută în Lăpuş, am apreciat vârsta acestor văi ca fiind dacianlevantină.
În acest timp 2) , în multe părţi din Transilvania se formau piemonturi
vaste, iar în amunte văile se lărgeau mult prin glacisuri laterale, căpătând forma
unor copăi. Munţii, fragmentaţi de asemenea văi, aveau forma unor masive joase,
cu pante mai mult netede şi line, prinse între culoare larg deschise spre depresiuni.
În această perioadă, deci, glacisurile se dezvoltau larg intramontan. Dar, cu
toată această mare dezvoltare, adâncirea ulterioară a râurilor le-a adus la stadiul de
umeri, iar eroziunea în general şi cea periglaciară în special le-au transformat şi
le-au diferenţiat mult ca pantă. Ele sunt azi non-funcţionale şi în stadiul, uneori, de
totală distrugere.
II. Treapta inferioară a dezvoltării glacisurilor se află, după cum s-a arătat,
la nivelul depresiunilor şi al câmpiilor, mai ales la contactul acestora cu zonele
înalte. Ele se întâlnesc cel mai adesea situate imediat sub abrupturi structurale sau
de eroziune. Foarte extinse şi bine păstrate se găsesc acolo unde anumite cauze
1) Este vorba de ceea ce am denumit mai târziu „Nivelul de umeri carpatici”
= 2 nivele (în care se încadrează şi aşa-zisa terasă 8, de la Cazane).
2) Sau, cel puţin, spre sfârşitul perioadei
296

educ evacuarea materialelor în raport cu regiunile din avalele văii colectoare. Aşa,
de exemplu, în depresiunile din spatele cheilor sau defileelor. De citat: depresiunile
Sălişte, Făgăraş, Braşov, Petreşti (cheile Turzii), Lăpuş, Copalnic etc.; de
asemenea, sunt de citat bazinetele obsecvente din spatele unor fronturi de cueste
(de exemplu, văile din stânga Lăpuşului ce străpung cuesta calcarului eocen, unele
porţiuni din Căpuş sau din depresiunea Huedin). Multe din aceste glacisuri, deşi nu
par formate în actual, sunt uşor funcţionale şi azi, tocmai din cauza condiţiilor
locale (structurale) favorabile.
Dar glacisurile din această treaptă inferioară, depresionară, sunt foarte
neuniforme ca pantă, extindere, precum şi ca poziţie verticală sau orizontală. Noi
le-am urmărit mai ales în partea de SV a Transilvaniei, în Ţara Lăpuşului etc.
Astfel, unele apar tivind rama depresionară sau a câmpiei, pe când în alte cazuri
glacisurile tivesc partea de jos a fronturilor de cuestă sau a unor fronturi
petrografice (în special, conglomerate); în fine, tot în categoria glacisurilor pot
intra şi pantele de tip „deltaic” de la unele contacte ale câmpiei cu zone mai înalte.
1. Glacisurile de pe rama depresiunilor se dezvoltă îndeosebi la contactul
acestora cu muntele. De exemplu, pe rama sudică a depresiunii Sibiu, Sălişte şi
Podişul Secaşelor. Faţă de nivelul general al depresiunii, ele pot avea două poziţii.
Unele sunt situate sub acest nivel, deci sunt mai noi decât sculptarea iniţială a
depresiunii; aşa sunt glacisurile proluvio-deluviale ce tivesc depresiunile de
contact, amintite de V. Tufescu (1966)*. 1) .Dar sunt şi glacisuri situate imediat în
susul nivelului general al culmilor depresiunii, adică s-au format concomitent cu
acestea; în această ultimă categorie intră parte din glacisurile dispuse pe rama muntoasă
a podişului Secaşelor sau a depresiunii Sibiu, sau glacisurile superioare din depresiunea
Petreşti etc. Suprafeţele inferioare, cu pante line, cât şi concavitatea prin care glacisul
urcă pe versant sunt în general foarte dezvoltate la aceste glacisuri. Unele porţiuni
situate în partea superioară a glacisurilor au aspectul unor conuri suspendate ce pătrund
uşor pe gura unor pâraie. Ele pot fi numite glacisuri-con sau conuri de eroziune. Un
exemplu este cel pe care s-a dezvoltat partea superioară a cartierului Scheii Braşovului,
ce pătrunde sub rama Postăvarului.
Ca timp de formare, este relativ edificatoare urmărirea glacisurilor din
depresiunea Sibiu. Aici, cel mai dezvoltat glacis se întâlneşte între localităţile Gura
Râului şi Poplaca şi se termină spre râul Cibin printr-o frunte de terasă. Acest
glacis pătrunde, pe la Orlat, şi în depresiunea Sălişte, unde se dezvoltă foarte larg,
urcând lin către înşeuarea de la Bucium. Urmărindu-l şi spre avale, către valea
Sadului, glacisul respectiv se racordează cu un pod extrem de extins şi neted, situat
în stânga Sadului. În flancurile acestui pod se găsesc deschideri de pietrişuri de
grosimi de cca 20-30 m. Pietrişul este rulat, are mărimea celui de terasă, dar este
destul de alterat, sau cel puţin cu coronomente pronunţate de alterare. Fizionomia
podului respectiv, dezvoltat pe interfluviul din stânga Sadului, cât şi fizionomia
pietrişului şi grosimea stratului ne amintesc, de exemplu, de fruntea piemontului
Cândeşti, în special imediat la E de Piteşti. Pentru acest motiv credem că şi aici, la
Sadu, e vorba de un piemont, bineînţeles restrâns, villafranchian.
* Pag. 48
297

Glacisul ce se dezvoltă în continuitate cu acesta are, desigur, aceeaşi vârstă.
Presupunerea este întărită şi de un alt fapt: nivelul ce trece din Valea Visei peste
înşeuarea de la Sibiu cade sub altitudinea glacisului şi piemontului amintit.
Urmărind acest nivel până la Târnava Mare, el se racordează cu terasa de
140-160 m a acesteia, terasă ce presupune, desigur, o vârstă preglaciară.
Menţionăm că racordarea aceasta se poate face indiferent dacă admitem sau nu o
scurgere a Târnavei peste Visa.
Rezultă deci că o parte din cele mai extinse glacisuri peridepresionare sunt
preglaciare, posibil villafranchiene. Ele s-au dezvoltat odată cu piemonturile
villafranchiene, şi anume acolo unde n-au existat condiţiile prielnice unui transport
masiv de pietrişuri.
O categorie oarecum aparte a acestor glacisuri, dar similare ca pantă şi
vârstă, sunt şi prispele piemontane 1) , care tivesc adesea rama muntoasă ca un
tăpşan 2) şi care constituie prelungiri, sub munte, ale vechilor piemonturi
acumulative azi detaşate de munte. Ele se pot întâlni atât la contactele
intracarpatice cât şi la cele din exterior, în special pe rama muntoasă a piemontului
din depresiunea Copalnic şi chiar a fostelor piemonturi din Oltenia şi Muntenia. Ca
vârstă sunt în general villafranchiene, dar în unele regiuni din Transilvania pot fi
chiar levantine (romaniene). Sunt totdeauna mai vechi ca depresiunile de contact şi
situate deasupra lor. Pentru forma şi poziţia lor ar putea fi numite prispe de glacis
sau tăpşane în glacis.
2. Glacisurile de pe rama câmpiilor, formează o grupare aparte atât ca pantă
cât şi ca poziţie. Ele s-au format la acele contacte bruşte dintre munte şi Câmpia
Vestică, sau cele dintre Câmpia Română şi Subcarpaţii de Curbură. Peste tot în
aceste cazuri, nu s-au format piemonturi 3 , în schimb, procesele de versant au creat
adesea suprafeţe de glacis. În general, nici aceste glacisuri nu se caracterizează
printr-un contact net cu versantul (Knick), ci numai printr-o concavitate mai
accentuată care prelungeşte glacisul pe versant. Specificul lor, faţă de cele de
depresiune, constă tocmai în accentuarea deosebită a suprafeţei superioare, atât ca
pantă, cât şi ca extindere în raport cu părţile joase ale glacisului. În ansamblul său,
glacisul se subdivide în trei fâşii paralele care se deosebesc net ca pantă şi
extindere: fâşia superioară are o pantă foarte înclinată şi ocupă adesea cea mai
mare parte a versantului; fâşia inferioară are o pantă deosebit de lină, pierzându-se
pe nesimţite în câmpie; fâşia intermediară este cel mai adesea redusă ca lăţime şi
este formată, evident dintr-o pătură subţire de dezagregări mărunte, în general
colţuroase. Fâşiile extreme sunt cele mai importante şi pot forma fiecare câte un tip
de glacis aparte: partea superioară poate fi denumită glacisul piemontan, nu în
sensul că se confundă cu piemontul, ci în sensul că ţine locul acestuia; fâşia
inferioară formează glacisul proluvial. Se pot indica profile tipice în acest sens,
porţiunea de la Şiria – Ghioroc (în vestul Munţilor Drocea) şi Pietroasele (Buzău).
298
1) Numite astfel de Gr. Posea (1962)
2) Numite astfel de V. Mihăilescu
3 Excepţie fac conurile piemontane ale Buzăului şi Putnei

Glacisul piemontan, după cum s-a arătat, are o pantă destul de mare care
evoluează şi în prezent. După poziţia faţă de nivelele din jur este clar că formarea
sa a început din preglaciar. Aceste fâşii de glacis prezintă câteodată trepte, uneori
chiar cu aspect „îmbucat”. Treptele se observă mai bine spre gura râurilor. Unele
dintre ele sunt evident structurale (eroziune diferenţială), altele par însă a fi în
legătură cu nivelele lacului din câmpie, deci echivalente unor terase. În mare, panta
acestor glacisuri păstrează totuşi o unitate relativă, deci este destul de înclinată, dar
prezintă şi numeroase ravenări. De aceea, acest tip de glacis este, ca pantă, o
tranziţie între cea de versant, iniţial abrupt, şi cea de glacis, mai lin înclinată şi
uniformă ca suprafaţă.
Glacisul proluvial are o suprafaţă deosebit de uniformă şi extrem de puţin
înclinată. Se extinde, cu oarecare aproximaţie, peste acele fâşii caracterizate ca
delte continentale (Grumăzescu, 1957), mai tipice fiind la baza Subcarpaţilor de
Curbură sau sub abruptul vestic al masivului Drocea. Formarea şi evoluţia lor par a
fi în strânsă legătură nu numai cu poziţia de contact net, dar şi cu climatul de
nuanţă mai aridă. Ca vârstă, aceste glacisuri sunt, desigur, mai noi decât fâşia din
spate (glacisul piemontan), aparţinând ultimului periglaciar, dar şi holocenului.
3. Glacisurile de vale se pot subîmpărţi în glacisuri de terasă, de luncă şi de
vale propriu-zisă. Cele de terasă se dezvoltă prin retragerea frunţii acestora,
fenomen observabil în special la terasele superioare. Noi am descris mecanismul
acestei retrageri în Bozovici (Depresiunea Bozovici, 1961, p. 46), de unde am şi
presupus vârsta lor cu precădere periglaciară. Glacisurile de terasă au lăţimi relativ
reduse şi s-au dezvoltat totdeauna în funcţie de podul unei terase care a funcţionat
ca nivel local de bază. Glacisuri de luncă le socotim pe acelea ce pornesc lin de la
nivelul luncii în sus, dând văii aspect de copaie largă. Foarte des, astfel de glacisuri
se dezvoltă pe partea opusă teraselor, ţinând locul acestora. Exemplu, partea stângă
a văii Bloaja din depresiunea Copalnic, sau pe stânga Siretului sau Bârladului
mijlociu. Ambele tipuri, dar în special ultimul, sunt uşor funcţionale şi azi.
Glacisurile de vale propriu-zise au aspecte şi vârste foarte variate, fiind
legate în general de văile scurte sau care au un regim net torenţial. Aşa, de
exemplu, în Dobrogea aproape toate văile au fundul foarte larg, terminat în pante
de glacis ce urcă uneori până spre cumpene. Fenomenul de „sel”, consecinţă a
climatului mai arid, joacă un rol important, deşi nu exclusiv, în formarea acestor
pante.
În zonele argiloase ale Transilvaniei se pot observa adesea văi scurte, fără
apă, dar adânci şi extrem de largi, cu patul uneori complet înerbat. Marginile lor au,
cel puţin în parte, aspect de glacis. Pantele acestora sunt de obicei mult mai
înclinate decât cele din Dobrogea. Asemenea pante capătă uneori aspect evazat de
„circuri” netede şi foarte prelungi ce urcă până spre cumpănă, aşa cum se observă
pe Târnavă în amonte de Sighişoara, pe dreapta văii. Aceste pante sunt, evident,
formate prin solifluxiunea periglaciară şi au evoluat până la stadiul de echilibru
dinamic în condiţiile sistemului morfogenetic dat. Judecând după înclinarea pantei,
relativ mare, se pare că solifluxiunile se produceau primăvara, pe un sol încă
îngheţat, şi se opreau odată cu vara; în caz contrar, pantele trebuia să capete o
299

înclinare mai mică. Astfel de pante pot fi socotite glacisuri de solifluxiune, spre
deosebire de alte glacisuri periglaciare la formarea cărora domină dezagregarea.
În unele depresiuni, cum ar fi cea a Braşovului, evoluţia pantelor prin
solifluxiune, dar şi prin spălare areolară, pare să fi fost mult mai avansată, încât au
luat naştere suprafeţe uneori foarte puţin înclinate, care se prelungesc până pe
vârful unor mameloane sau interfluvii secundare; glacisurile au acaparat practic şi
interfluviul. Majoritatea acestor glacisuri, în măsura în care au avut condiţii de
păstrare, sunt uşor funcţionale şi azi.
4. Glacisurile de front structural, întâlnite mai ales în podişuri şi dealuri,
capătă cea mai tipică dezvoltare sub fruntea cuestelor calcaroase, sau sub
abrupturile masive conglomeratice. O frecvenţă mare o au în Podişul Someşan, în
Podişul Moldovei, dar chiar şi în Subcarpaţi sau în alte regiuni unde bancuri de roci
dure apar în versant, Ele se pot combina adesea cu glacisurile de vale. Motivul
principal al formării acestor pante de glacis, sub abruptul rocii dure, rezultă din
necesitatea menţinerii unei pante minime pe care să fie transportate sfărâmăturile
grosiere provenite din retragerea abruptului. Cea mai activă retragere se efectuează
prin dezagregări, care, desigur, au avut loc cu intensitate în timpul periglaciarelor.
Deci, şi aceste glacisuri sunt în cea mai mare parte a lor periglaciare. Noi am
observat însă sub dealul Vima (Culmea Breaza) şi o lentă evoluţie actuală. În
special la începutul primăverii, dar şi în zile însorite de iarnă, se produce o
„dezagregare” a cimentului conglomeratelor, materialele eliberate cad la baza
pantei şi de aici sunt transportate de ploi sau se mişcă „solifluxional” pe suprafaţa
glacisului spre valea Lăpuşului.
Concluzii. Cele mai tipice glacisuri actuale din România se întâlnesc sub
abrupturi petrografice sau de eroziune ca rezultat al retragerii acestora. Ele
constituie suprafeţe cu pante de echilibru, sub aspectul transportului şi al diferitelor
tipuri şi complexe de eroziune, făcând tranziţia între abruptul în recul ca generator
de „aluviuni” şi zonele netede din faţă (depresiuni, câmpii, terase) care primesc
spre acumulare (sau evacuare) aceste aluviuni. Într-o situaţie similară s-au găsit şi
glacisurile pliocene din interiorul zonei muntoase, azi distruse. Există şi pante de
tip glacis care nu au în spate un abrupt; în aceste cazuri este vorba, fie de pante
nivale (mai ales în munte) sau de solifluxiune (în unele depresiuni în general
închise), fie de dispariţia abruptului printr-un recul maxim, caz în care glacisul a
intrat de fapt în faza evoluţiei descendente.
Judecând după condiţiile în care se dezvoltă azi glacisurile uşor funcţionale
din România, ca şi cele din perioadele periglaciare sau din villafranchian, rezultă că
le-au fost favorabile perioadele sau regiunile lipsite în general de o vegetaţie de
pădure, perioade când dezagregările, descompunerea şi eroziunea areolară aveau
condiţii prielnice de acţiune.
Glacisurile din România pot fi împărţite după vârstă, dar şi după sistemul
morfogenetic ce le-a creat, în trei mari categorii: glacisuri preglaciare, glacisuri
pleistocene (glaciare) şi glacisuri holocene.
• Cele preglaciare se întind pe o perioadă îndelungată de timp şi se pot
subdivide în villafranchiene şi pliocene sau chiar mai vechi. Ultimele s-au
dezvoltat în zona muntoasă şi sunt azi mult distruse. Cele villafranchiene sunt încă
300

ine păstrate şi se întâlnesc în special tivind porţiuni ale depresiunilor de contact,
sau în prelungirea unor piemonturi acumulative (spre amonte sau lateral). În ceea
ce priveşte procesele prin care au luat naştere, ele par a fi fost cele specifice
actualelor zone mediteraneene, sau similare lor.
• Glacisurile pleistocene au luat naştere, în schimb, prin procese dominant
periglaciare şi subperiglaciare; este vorba, pe de o parte, de dezagregări (reculul
unor abrupturi structurale sau de eroziune), pe de alta, de procese de solifluxiune şi
niveo-periglaciare. Ele se întâlnesc, ca posibilitate, sub toate abrupturile
structuralo-petrografice sau care delimitează lunci şi terase. O formă aparte o
îmbracă unele pante nivale şi de solifluziune, care înclină prelung, ca şi glacisurile,
dar care nu se desprind de sub un abrupt, ci urcă până pe vârful unor mameloane
sau interfluvii. Ele se întâlnesc mai des pe culmile carpatice situate imediat sub
limita glaciaţiunii Würmiene (1400-1800 m), dar se întâlnesc şi în unele locuri din
bazinul Transilvaniei, în special în Depresiunea Bârsei. Pentru acestea poate ar fi
mai nimerit numele de pante nivale.
• Glacisurile holocene, temperate sunt mult mai restrânse. Ele se suprapun în
general pe suprafeţe mai vechi de glacis, periglaciare, pe care le remodelează
într-un ritm mult mai lent, fără însă a le diseca. Asemenea remodelări sunt posibile
din cauze fie structurale, fie climatice. Cauzele structurale se referă cu deosebire la
depresiunile situate în spatele cheilor sau defileelor, care frânează eroziunea în
adâncime. În ceea ce priveşte climatul, fenomenul e favorizat pe alocuri de îngheţul
şi mai ales dezgheţul de primăvară, de unele aspecte „aride” ale climatului, în
SE-ul ţării în special, sau de alte cauze ce favorizează eroziunea areolară şi pe cea
laterală.
Glacisuri de tipul celor actuale au putut lua naştere şi în interglaciare; ele au
fost însă distruse de evoluţia periglaciară, mult mai activă decât evoluţia de tip
temperat.
Fig. 1. Glacis la contactul depresiunii Sibiu Fig. 2. Glacis la contactul Câmpiei Române
cu munţii Cibinului (la vest de comuna Poplaca); cu Subcarpaţii (regiunea Pietroasele)
se observă două trepte
301

Fig. 3. Glacis la contactul Munţilor Fig. 4. Glacis sub cuestă calcaroasă
Highiş-Drocea cu Câmpia Vestică (profil schematizat pentru regiunea Floreşti – Căpuş)
Fig. 5. Glacis sub dealul Vima Fig. 6. Glacis în depresiunea Titeşti
(sub conglomerate) (după N. Popescu)
Fig. 7. Glacis pe versantul estic Fig. 8. Glacisuri de terasă
al văii Cerna (profil schematizat după terasele
din depresiunile Lăpuş şi Bozovici)
302

Fig. 9. Glacis de tip prispă (tăpşan) ,dezvoltat între valea Cavnic şi Baia Sprie
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Baulig H., 1950, Essais de Géomorphologie, Paris.
Birot P., 1949, Sur le probléme de l`origine des pediments, Congrès Inst. Géog. Lisabona.
Birot P., Dresch J., 1966, Pédiments et glacis dans l`Ouest des Etats, Unis. Ann. De Geogr.
Nr. 411.
Birot P. şi colab., 1958, Recherches sur la limite septentrionalle des glacis d`erosion en
roches tenders, C.N.R.S., Memoires et Documents, tom. VI.
Bryan Kirk., 1936, Formation of Pediments, XVI Congrès geol. inter, Washington, pg. 765-775.
Corbel J., 1963, Pediments d`Arizona, C.N.R.S., Memoires et Documents, tom. IX.
Coque R., 1962, La Tunisie présaharienne. Paris.
Dresch J., Recherches sur l`evolution du relief dans le Massif Central du Grand Atlas/le
Haouz et le Sous, Paris, 1941.
Dresch J., 1949, Sur les pediments en Afrique méditerranéenne et tropical, Congresul
Internaţional de Geografie, Lisabona.
Davis W., 1938, Sheetfloods and streamfloods, Bul. Geol. Soc. Am. Vol. 49.
Johnson D. W., 1931, Planes of lateral corrasion, Scienne, fév, , vol. LXXIII, nr. 1881,
pg. 174-177.
Johnson D. W., 1932, Rock – fans of arid regions, Am. Journal of. Sc., vol. XXIII.
Johnson D. W., 1932, Rock – plains of arid regions, „Géogr. Review”, vol. XXII.
Joly F., 1949, Pediments et glacis d`erosion dans le Sud-Est du Maroc, Congr. Int. Géogr.,
Lisabona.
Léger M. M., Le Piemont de Passau, Bull de l`ass. De Géogr. Fr. Nr. 305-306.
Mc Gee J., 1897, Sheet-flood erosion, Geol. Soc. Amer. Bull. Vol. VIII.
Taillefer Fr., 1951, Le Piémont des Pyrénées francaises, Toulouse.
Vaumas E., 1963, Sur la morphogenèse des versants périglaciaires non fonctionnels de
solifluction laminaire (glacis d`erosion en roche tender), C.R. Ac. Sc. tom. 256.
Vaumas E., 1965, Observations et remarques sur les „glacis”, „Revue de Géogr. Alpine”,
Grenoble.
BIBLIOGRAFIE PENTRU ROMÂNIA
Coteţ P., 1967, Problema glacisurilor, Comunicare la I.C.G.G.
Grumăzescu H., 1957, Contribuţie la cunoaşterea deltelor continentale din R.P.R.,
„Analele de Geologie-Geografie”, 3
Martiniuc C., 1954, Pantele deluviale, „Probleme de geografie”, vol. I.
Mihăilescu V., 1966, Dealurile şi câmpiile din România
Mihăilescu V., 1963, Carpaţii Sud-Estici
Morariu T., Savu Al., 1966, Quelques problèmes du périglaciaire en Roumanie, „Buletyn
Peryglacjalny”, nr. 15. Lodz
Paraschiv D., 1965, Piemontul Cândeşti
303

Pop Gh., 1957, Contribuţii la stabilirea vârstei şi a condiţiilor paleomorfoclimatice în geneza
platformei Mărişel din M. Gilăului – M. Mare, „Studii şi Cercetări, geologie-geografie”, VII,
nr. 3-4, Cluj
Posea Gr., Gârbacea V., 1961, Depresiunea Bozovici, „Probleme de Geografie ”, vol. VII.
Posea Gr., 1961, Profil periglaciar la Floreşti, „Comunicări Acad.”, tom. XI, nr. 1.
Posea Gr., 1963, Relieful de cuestă din apropierea Clujului, „Comunicări de Geografie”,
vol. II, SSNG
Posea Gr., 1962, Ţara Lăpuşului
Tufescu V., 1966, Subcarpaţii
304

DES NOUVEAUX PROBLÈMES EN CE QUI CONCERNE
LA GLACIATION DANS LES CARPATES
(UNE SEULE GLACIATION DANS LES CARPATES - WÜRM) ∗
Grigore POSEA
Mots clés: glacier de vallée, cirque glaciaire suspendu, cirques
glaciaires du type alpin, ensellements, selles de transfluence, cirques
glaciaires de pierres.
Cuvinte cheie: gheţari de vale, circuri glaciare suspendate, circuri
alpine, înşeuări.
Probleme noi privind glaciaţiunea carpatică (o singură glaciaţiune
în Carpaţi – Würm. Pe baza analizei unor urme geomorfologice
coroborate, se demonstrează că în Carpaţi a existat o singură fază
glaciară (Würm), dar cu o evoluţie variată, controlată de oscilaţiile
climatice (de tip „ana” şi cataglaciar şi stadial), de morfologia
preexistentă, de structură şi expunere. Ceea ce se socotea în trecut ca
fiind umeri glaciari, indicând fundul unor văi din glaciarul Riss, sunt
în realitate umeri periglaciari din Würm. Circurile suspendate de pe
versantul sud-Făgărăşean se aliniază pe fosta limită a zăpezilor
veşnice, dar în funcţie de structură şi expunere au uneori chiar urme
incipiente de limbi glaciare, ce debuşează exact la nivelul umerilor
periglaciari (deci pe spinarea fostului gheţar de vale), dovedind
sincronismul cu aceeaşi fază glaciară. Gheţarii sudici, de vale, au fost
uneori mai lungi deoarece au moştenit văi mai evoluate, mai adânci şi
uneori mai umbrite (nu din cauza bazinelor hidrografice mai mari). Se
remarcă, în plus, două tipuri de înşeuări (de cumpănă principală –
portiţe, şi laterale – uneori transfluente), precum şi căldări pietroase”.
Une des unités glaciaires de Carpates ayant le plus grand déploiement des
formes et la plus facilement accessible, après la construction de la route du
Transfăgărăşan, est constitué du périmètre des vallées Capra et Bâlea, dans les
Montagnes Făgărăş. Très souvent, la vallée de Capra a été considérée comme
l’élément principal pour l’analyse du relief glaciaire dans les Carpates, surtout en
ce qui concerne le nombre de glaciations. Après plusieurs observations faites dans
les Monts de Parâng, Retezat et Rodna, mais surtout dans les Făgărăş, Gr. Posea
∗
L’article publié, en roumaine, dans Sinteze Geografice („Synthèses
Géographiques”), Ed. Didactique et Pédagogique, Bucarest, 1983, p. 123-137. En 1981
l’article a été publie sur le titre „Une seule glaciation dans les Carpates”. Pas des photos,
comme dans les deux articles d’origine.
305

(1981) a réalisé une corroboration plus serrée entre l’alignement des cirques
suspendus et la vallée glaciaire elle-même; il a analysé avec attention les
surnommées épaulements glaciaires de la vallée Capra (mais aussi des autres
vallées) en ce qui concerne leurs dimensions, inclinaison, les différences entre les
deux versants de la vallée; il a trouvé des traces du début des langues de glace dans
les cirques suspendus (qui débouchaient dans la vallée principale aux niveaux des
épaulements); il a analysé et reconstitué le relief périglaciaire de vallée, sur lequel
se sont installé les glaciers du nord et du sud, en faisant les déductions essentielles,
etc. Toutes ces observations ont conduit, obligatoirement, vers les conclusions
suivantes: il existait un seul rangé des vallées glaciaires importantes, donc une
seule phase glaciaire; les épaulements au-dessus de ces vallées ne peuvent être
reconstruites comme des vallées glaciaires plus anciennes car ils sont seulement
des épaulements glaciaires qui se formaient par le recul des versants au-dessus de
la langue glaciaire, donc ils ont le même age (figure 1, la carte).
Des arguments anciens pour deux ou trois glaciations. Depuis 80 (105)
années il s’est naturalisé l’idée qu’ils étaient deux glaciations dans les Carpates, idée
qui s’imposait, au début, logiquement, et puis on a essayé de trouver les arguments,
parfois en forçant la réalité. L’aspect "logique" dérivé du fait que la glaciation
d’inlandsis «Saale» (corrélée avec la glaciation Riss dans les Alpes) a eu une extension
plus grande vers le sud que la glaciation de Vistule (l’équivalent de Würm); en
conséquence on a formulé la conclusion que le glaciaire Riss ne pouvait pas manquer dans
les Carpates. Des recherches plus récentes (M. Cârciumaru, 1980) sur le pollen, mais aussi
des études interdisciplinaires ont démontré que la plus rigoureuse glaciation chez nous a été
Würm et que les processus de dezagregation et de pergélisol de cette phase ont été les plus
intenses, en effaçant les traces laisses, éventuellement, par les glaciations plus anciennes,
s’ils existaient. Cette affirmation peut être soutenue en précisant que dans le temps de Riss
les altitudes des Carpates étaient plus basses et pendant la glaciation Würm le niveau zéro
de la Mer Noire était 130 m plus bas qu’aujourd’hui.
Dans la faveur de l’idée de deux glaciations ont été interprété les épaulements
des vallées glaciaires (là ou ils existaient) comme des résidus des vallées plus
anciennes (de Riss) donc on admettait aussi des vallées glaciaires emboîtées (á voir
Gh. Niculescu et al., 1960, pp. 210-211; et autres). Nous montrerons, ensuite, l’origine
des ces épaulements. Les cirques glaciaires suspendus ont été parfois interprètes
comme les représentants d’une phase glaciaire séparée mais plus faible (I. Sîrcu, 1979),
respectivement le Würm. Quelques moraines trouvées à différentes altitudes, dans la
même vallée glaciaire ou dans des vallées différentes ont été aussi considérées comme
représentant, chacune d’entre eux, une phase glaciaire séparée (I. Sîrcu, 1979, 1982 et
al.). C’est ça, parmi les autres, qui lui a permis à I. Sîrcu, en reprenant l’idée de
L. Sawicki (1912) d’admettre trois glaciations (Mindel, Riss et Würm), la dernière
ayant des glaciers « réduits à des simples lentilles de glace, situées à des altitudes
différentes » (1979, pg. 80). Mais l’établissement des phases glaciaires ne peut pas être
fait exclusivement sur des traces réduites de moraines, sans les corroborer les autres
formes glaciaires. Les restes des moraines préservées jusqu’aujourd’hui sont, le plus
souvent, inconcluantes et peuvent être facilement confondues avec les cailloutis
fluvio-glaciaires (voire, par exemple, la photo de I. Sîrcu, 1982).
306

Figure 1. La carte du relief glaciaire des Montagnes Fǎgǎrǎş
Légende: 1. Crête principale du Fǎgǎrǎş ; a – escarpement glaciaire asymétrique;
b – crête glaciaire symétrique; 2. Crêtes glaciaires secondaires ; 3. Escarpements structuraux de
dezagregation, d’érosion, verrous glaciaires; 4. Epaulements périglaciaires et les murs de la vallée
glaciaire Capra; 5. Vallées glaciaires et cirques glaciaires de tête de vallée (pour les vallées
glaciaires la limite correspond surtout a leurs fonds) ; 6. Cirques glaciaires de pierres de tête de
vallée ; 7. Valée glaciaire suspendue en provenant des glaciers de plateau; 8. Glacier de plateau;
9. Vallées ou cirques glaciaires de tête de vallée; 10. Cirques suspendus; 11. Lacs dans des cirques
glaciaires; 12. Langues de glaces temporaires des cirques suspendus; 13. Cascades sur des verrous
glaciaires ou des escarpements structuraux; 14. Moraines; 15. Ensellement (col)glaciaire (porte,
fenêtre); 16. Aires de drainage des cirques suspendus ; 17. Vestiges de la pénéplaine carpatique;
18. Vestiges des surfaces moyennes carpatiques ou des niveaux de vallée.
307

308

L’un des plus forts arguments utilisés entre 1945 et 1971 pour soutenir l’idée
de deux glaciations est représente par les analyses du pollen faites de E. Pop pour
une tourbière près d’Avrig, les résultats indiquant l’interglaciaire Riss – Würm. La
tourbière se trouve sur un glacis d’altitude moyenne dans la Dépression de Fǎgǎrǎş
et par conséquent on a été admis que les cailloutis situés plus en haut étaient de
l’age Würm et sur le glacis en bas de l’age Riss.
Mais, E. Pop (1971) a repris les analyses dans la même tourbière, en utilisant
C14, les résultats indiquant l’age de 27 000 années, respectivement l’interstade
Würm II – III (Pandorf). Et ainsi a tombe le plus „concret” argument, celui qui
corrélait les nappes de cailloux des dépressions a deux glaciations dans la
montagne. Plus récemment, N. Popescu (1981, thèse pour doctorat) établisse que la
tourbière respective se trouve à la base des cailloux appartenant au glacis moyen,
de l’age Würm II – III et Würm – III, donc le glacis en haut ne pouvait pas être que
de l’age Würm I.
Les épaulements des vallées glaciaires. En présent on peut observer, pour
toutes les langues de glaces, que la désagrégation du type périglaciaire est très
active sur les versants situes plus en haut, ce que cause le recul de ces versants, et
la formation, au niveau de la glace, d’une surface ayant l’aspect de glacis. Quand
la glace fond, la vallée glaciaire présente, immédiatement au-dessus, des tels
niveaux ayant extensions en fonction de rochers et exposition. En temps, l’érosion
torrentielle transforme ces niveaux dans des épaulements (figure 2).
Si on suit les épaulements au-dessus de vallée Capra, les plus souvent cités
dans la littérature de spécialité, on peut observer une liaison génétique avec la
dezagregation du type périglaciaire et pas du tout avec l’érosion glaciaire. Ainsi, ils
sont plus développes surtout sur la gauche de vallée (photo 9), là où l’orientation
vers l’ouest du versant a imposé plusieurs variations de température et une
amplitude plus grande de ces variations. De plus, les épaulements ont une pente de
glacis périglaciaire et manquent dans les endroits où l’exposition ne favorisait pas
des variations thermiques propices à la dezagregation. En suivant les versants
mêmes au-dessus de ces épaulements, ils ne présentent pas des traces d’érosion
glaciaire, mais des indices pour la dezagregation seule.
De tels épaulements peuvent être nettement identifiés dans les cas de vallées
du nord du Fǎgǎrǎş: Bâlea, Doamna, Lăiţa et autres. Ils sont même plus développes
mais couverts par des talus d’éboulis partiellement récents; de plus, les
épaulements montent en haut des versants, en leur imposant un recul remarquable,
tel que les interfluves plats ont été transformes en crêtes dentelées (comme entre
les vallées Bâlea et Doamnei). En outre, ce phénomène de nivellement en forme de
terrasse de dezagregation a été spécifique non seulement pour la surface voisines
de la partie supérieure de la langue de glace mais aussi pour les bords de certaines
cirques, comme on peut observer dans le cas du lac glaciaire de Capra (au-dessous
de Vânătoarea lui Buteanu).
Ainsi il résulte que les épaulements au-dessus des vallées glaciaires de
Fǎgǎrǎş, ceux de vallée Capra inclusivement, ont une genèse périglaciaire et se
sont formés pendant le temps que les vallées respectives étaient occupées par des
langues de glace. Donc il n’existe pas des vallées glaciaires emboîtées.
309

Le rapport entre les vallées et cirques glaciaires et le relief périglaciaire.
Pour les Montagnes Fǎgǎrǎş, mais aussi pour d’autres montagnes, ce rapport
représente un problème de grande signification car il explique une série de
différences entre les formes glaciaires situées sur les versants du nord en comparaison
avec les formes sur le versant du sud. Jusqu’à présent, le problème se réduisait
au fait que les cirques glaciaires ont hérité des bassins de torrents ou non et si
les langues des glaciers s’étaient installées dans les anciennes vallées des rivières.
Presque sans exceptions, dans les Carpates les vallées glaciaires s’étaient
installées dans les anciennes vallées des rivières mais il existait des grandes
différences entre ces vallées. Récemment, Grigore Posea (1981) a suivi les
différences qui existaient entre les vallées vers le Sud et vers le Nord avant que les
glaciers s’installent. Ces différenciations ont eu on rôle important dans l’évolution
des phénomènes glaciaires: La longueur de quelques vallées glaciaires, le
stationnement ou l’oscillation du point de fonte des langues de glace, la possibilité
ou l’impossibilité de déposition des moraines, etc. La principale méthode d’étude a
été la comparaison des profils longitudinaux des vallées du nord et du sud, mais
aussi des étapes d’évolution sur la base des niveaux et surfaces d’érosion cartées
dans le terrain. Ainsi ont paru des différenciations essentielles pour la glaciation
qui a suivit.
Figure 4. Des profils au long de la vallée Bâlea
– Un premier indice: les profils des vallées vers le nord ont, par rapport de
vallée Capra, une forte rupture de pente au contact avec la vallée glaciaire – vallée
fluviatile, causé par l’escarpement du nord de Fǎgǎrǎş, d’origine tectonique (voir la
cascade Bâlea, sur le profil, figure 4). Ces escarpements forçaient les langues de glace
de se briser et les blocs de glace tombaient dans la vallée fluviatile, d’où ils étaient
transportés par les eaux, sans se fondre lentement et sans déposition des moraines.
310

– Les vallées préglaciaires vers le nord (Bâlea, Doamnei, etc.) étaient peu
incisé dans la pénéplaine carpatique sur la portion glaciaire d’aujourd’hui. Elles
étaient larges, ayant un aspect évasé et appartenait des surfaces moyennes
carpatiques (la surface Râu – Şes). De plus, elles étaient plus courtes qu’au présent
car la ligne de partage des eaux étais plus vers le nord. Ces courtes vallées
« descendaient » vers le nord (vers l’altitude de 1 700 – 1 800 m) par des grands
escarpements ou des cascades dans des vallées étroites et en pentes rapides; Mais
seulement les vallées courtes et suspendues ont été héritées par les vallées
glaciaires du nord.
– Les vallées vers le sud, et on comprend ici spécialement la Vallée Capra,
étaient, par contre, plus incisées par rapport à la ligne de partage des eaux (la
pédiplaine carpatique), même dans le basin supérieur – glaciaire. Conformément
aux niveaux d’érosion on y résulte que le fond de la vallée supérieure de Capra est
plus creuse par rapport au niveaux des surfaces moyennes carpatiques. Ainsi, en
aval du chalet situé sur la moraine de Capra, on saisit des épaulements de vallée, a
250 – 280 m au-dessus du talweg, qui font des raccords avec les épaulements
périglaciaires (la surface de la langue de glace). A l’endroit de la moraine il existe
une rupture de pente (voir le profil) que fait le raccord, vers l’aval, avec le niveau
des épaulements encore plus bas, en indiquant approximativement, que le fond de
la vallée glaciaire est, même aujourd’hui, tout près de l’ancien talweg de la vallée
fluviatile préglaciaire. Donc le glacier de vallée Capra s’étaient installés sur une
vallée incisée deux niveaux plus bas que les courtes vallées similaires orientées
vers le nord et son profil longitudinal était doucement, en équilibre, sans des
ruptures de pente; mais les vallées plus profondes protégent mieux les langues de
glace, étant plus de temps en ombre.
L’explication de ces deux aspects différents est liée avec l’exposition des
vallées mais dans les conditions du climat préglaciaire. Si on suivit les restes de la
pédiplaine carpatique (voir le profil de la Valée Capra) et on refait son extension on
peut observer que, dans ces temps les vallées du sud ont poussé leurs sources vers
le nord, se sont incisées plus rapidement et ont donné plus des niveaux d’érosion
(voir l’extension de la pédiplaine carpatique sur le profil de Valée Capra par
rapport à la Valée Bâlea). La cause primaire a été l’insolation et les amplitudes
thermiques plus grandes qui ont favorisé une érosion accélérée. On a ajouté, peutêtre,
le haussement asymétrique de la pédiplaine, plus accentué sur le bord du nord,
ce que conduisait à l’allongement de la réseau hydrographique du sud. Sur la partie
du nord du Fǎgǎrǎş l’évolution des versants était plus lente et sur la bande ou se
préservait la pédiplaine carpatique (beaucoup plus étroite que la bande du sud et en
retraite à cause de l’avancement des vallées du sud) elle était encore plus réduite.
On va voir que, pendant la glaciation la ligne de partage des eaux a été poussée à
l’inverse, c’est-à-dire vers le sud.
– Ainsi, les glaciers du nord, par des caractères hérités, étaient plus
vigoureux en ce qui concerne leurs volumes et mouvements (par rapport à une
période du temps) car ils étaient plus proche de la limite des neiges et avaient une
exposition vers le nord. D’autre part, la rupture de pente déjà mentionnée causait la
destruction obligatoire des langues de glace dans cet endroit, sans avoir la
311

possibilité de descendre vers le niveau de lentement fonte et déposition des
moraines.
Par contre, les glaciers du sud étaient défavorisés par exposition mais en
même temps avaient l’avantage de s’installer dans des vallées plus profondes par
rapport au lignes des eaux, les profils des vallées étaient plus lises, en équilibre,
étant ainsi obliges à un déplacement lent vers le point de fonte qui, à son tour, avait
une position variable en fonction de saison et la quantité annuelle de glace, en
déposant parfois des moraines.
– La Vallée Capra (et des petites portions d’autres vallées) ont eu une
situation encore plus spéciale, qui mérite d’être mentionnée. Elle formait un grand
coude vers l’ouest (voir la carte) sur une distance d’environ 3 kilomètres (amont du
chalet situé sur la moraine), ce fait ayant deux conséquences importantes pour la
glaciation: le glacier se déplaçait très lentement dans cet endroit, en l’obligeant de
conserver la glace vers l’amont et agrandissant l’épaisseur de la langue de glace (et
par suite la vallée est très large et bien ciselée comme vallée glaciaire); le second,
le versant gauche a reçu une orientation vers le nord tenant dans l’ombre la vallée
la plupart du jour (et des grands cirques suspendus se sont installées sur ce
versant). La preuve est la moraine située dans l’endroit ou la vallée Capra se dirige
vers sud-ouest et s’ouvre largement; a partir de ce point le glacier ne résistait plus à
la chaleur. Bien sur que dans les cas des autres vallées, avec d’autres directions
d’écoulement et des conditions locales différentes le point de fonte oscillait sur le
profil en fonction de saison et l’afflux annuel et multi-annuel de neige.
Les cirques suspendus et les rapports avec les vallées glaciaires. A ce
point de vue la Vallée Capra nous offre de nouveau un bon exemple du particulier.
Sur son versant gauche se trouvent neuf cirques suspendus, d’entre eux trois sont
plus grands et contiennent des lacs. Très important d’observer ici est le fait que les
trois cirques les plus grands sont situes le plus vers le sud; l’explication: ils sont
situes sur le versant en courbe, orienté vers le nord (voir la carte). Le fond de ces
cirques est situé à environ 2 040 m d’altitude, avec des faibles fluctuations.
A partir de cette altitude les versants montent vers la crête jusqu'à 2 200 m
(photo 6). En tenant compte que les cirques suspendus sont places près de la limite
des neiges, il résulte que cette ligne était placée l’altitude d’environ 2 040 m,
montait vers le sud et descendait vers la ligne principale de partage des eaux de
Făgăraş (voir le profil de la Vallée Capra). Si on suit le profil longitudinal que
traverse les 9 cirques (respectivement la limite des neiges), il apparaît un important
raccord de sa partie du nord avec le niveau d’origine de la vallée Capra, elle-même
étant la limite de neiges au-dessous de quelle s’écoulait la langue de glace.
La vallée Capra n’a pas, à son origine, un cirque proprement-dit mais un cul
du sac avec une pente qui monte rapidement vers 1 900 – 2 000 m dans un abrupt
très similaire avec les hauts bords de la vallée glaciaire. Au-dessus de cet abrupt
c’est présent, environ 2 000 m, un niveau étroit, comme une terrasse, équivalent et
raccordable avec les épaulements périglaciaires; pour le reconnaître c’est le niveau
suivit par le sentier entre le lacs de Capra et Podragu (photo 7). Ce niveau comme
une terrasse représente l’espace du recul du versant situé vers l’origine de la langue
de glace, versant qui restait sans neige pendant les étés glaciaires. L’arrière de ce
312

niveau est bien dominé par un abrupt situe entre 2 050 - 2 100 mètres. Ce niveau
de la vallée Capra est en raccord latéral (vers l’est) avec le niveau des cirques
suspendus (voire le profil de la vallée Capra), en indiquant leur fonctionnement
simultané pendant la même phase glaciaire. La limite des neiges était donc environ
2 000 m dans le nord de la vallée Capra et montait vers le sud a 2 040 m sur la
ligne des cirques suspendus. D’ailleurs, même le cirque suspendu situé le plus vers
le nord, au-dessous de la Porte d’ Arpaş (Căldarea Fundul Caprei) se trouve plus
bas que l’altitude moyenne d’autres cirques, étant tout près du niveau d’origine de
la vallée Capra.
Un autre point d’importance est le fait que le bord de presque chaque cirque
suspendu est continué des vallées glaciaires de début, un sort d’auges évidement
polis par des langues de glace mais avec un développement périodique (photo 6).
Ces petites vallées descendent jusqu’au niveau des épaulements périglaciaires,
c’est-à-dire au niveau de la partie supérieure de la langue de glace de vallée Capra.
Si les cirques suspendus étaient formés pendant une phase plus récente, les auges
au-dessus mentionnés devaient faire la confluence avec la vallée principale au
niveau de son fond et ne pas rester suspendues au niveau des ses épaulements.
Une situation similaire est confirmée par l’analyse du glacier suspendu qui
se trouvait sur la place du lac Capra. Ce glacier était, en principe, du type suspendu
mais on peut observer que, périodiquement, il avait un afflux de glace et s’écoulait
par une langue de glace jusque l’endroit de la première cascade de présent où soit-il
fondrait ou se casait et tombait en blocs de glace. La base de cette cascade se
prolonge, en pente relativement douce, jusqu'à une deuxième cascade le bord de
laquelle correspond avec le dos de la langue de glace de la vallée Capra. En fait,
cette deuxième cascade, d’en bas, a été réalisée au-dessus du mur de la vallée
principale, après que la langue de glace avait fondu. Il résulte, dans ce cas aussi, le
rôle de niveau de base joué par le dos de la langue de glace pour la désagrégation
et le recul du versant et la formation du niveau d’entre les deux cascades de la
vallée Capra.
Finalement, les cirques suspendus sont spécifiques seulement pour les
bassins des vallées du sud, étant très rares pour les vallées du nord du Făgăraş. En
plus des ceux 9 cirques sur la gauche de la vallée Capra on peut mentionner ici les
lacs: Capra (2 230 m), Căldăruşa Lungă, Călţunul (2 147 m) au-dessous de Negoiu
etc. Sur la partie du nord il n’y a pas que 2 ou 3 cirques suspendus mis dans un
stade de début, sur la crête Muchia Scorei que descends de Negoiu, mais ils
semblent plutôt aux niches nivales du présent. Dans le reste, il n’y a pas que des
grands cirques de type alpin, contenues avec des vallées glaciaires en forme de la
lettre U. Ce fait est une preuve que la quantité de neige était plus grande vers le
nord, la limite des neiges était plus basse et le névé ainsi forme, respectivement la
glace ne restait dans des petites excavations mais tombait tout le temps vers les
cirques principaux et les sources des vallées glaciaires. Dans le sud la situation était
souvent a l’inverse.
Donc, si les cirques suspendus représentent une glaciation individuelle, plus
récente que la glaciation qui a créé les vallées au-dessous, il aurait été normal
d’exister plus des cirques dans le nord que dans le sud car il est sur que, par
313

exemple, les vallées glaciaires Blea, Doamnei et d’autres qui sont au-dessus des
cirques suspendus soient contemporaines avec la vallée Capra qui, en échange, y
présente des telles cirques.
Les dimensions et la force d’érosion des glaciers du nord et du sud:
l’asymétrie de la crête principale; les crêtes dentelées du nord; les cirques du
nord. En faisant même un calcul estimatif sur le volume de rochers disloques dans
les vallées glaciaires du nord, le résultat nous démontre que ces glaciers ont été
plus forts et plus mobiles que les uns situés dans le sud de Făgăraş. La majorité des
vallées du nord ont 2 ou 3 barres transversales assez évidentes, réalisées par
l’érosion différentielle ou par surcreusement glaciaire. La vallée Capra, du sud, n’a
pas une seule barre évidente et des autres seuls rocheux de vallée Paltina ne sont
pas du tout du type glaciaire mais surtout des cascades imposées par la
pétrographie.
Une estimation sur les lignes de partage des eaux secondaires du nord, que
séparent les vallées glaciaires, nous montre qu’elles ont été réduites jusqu’au degré
de "presque crêtes dentelées" en temps que les uns vers le sud préservent encore
des restes de la pédiplaine carpatique; c’est une autre preuve de la force d’érosion
glaciaire au nord de la ligne des eaux principaux du Făgăraş.
De plus, on peut observer comme la ligne principale de partage des eaux a
été poussée vers le sud par l’avancement des cirques de sources et les têtes des
vallées. Ces lignes ont pris la forme d’une crête asymétrique, avec l’abrupt vers le
nord et des pentes plus douces vers le sud, parfois ayant des ensellements creusés
par l’érosion glaciaire pénétrant du nord. Á cause de la structure, relativement
monoclinalevers le sud-est, la crête du Făgăraş peut être considérée une cuesta ou
hogback. Cette asymétrie du type crête monoclinale est très évidente à partir du pic
Negoiu jusqu’au vallées Doamnei et Bâlea.
Un autre argument en faveur de l’agressivité de la glaciation dans le nord du
Făgăraş est constitué par les grands cirques alpins situés vers les sources des
vallées mais qu’on manque au sud. On peut mentionner ici les cirques Bâlea,
Doamnei, Podrăgelu, Podragu etc. En regardant leur contours et position, il résulte
qu’ils ont installé au début de la glaciation dans les parties torrentielles des vallées,
ayant l'aspect des cirques suspendus ; donc les cirques suspendus ne manquent pas
dans le nord du Făgăraş mais le grand volume de névé les a transforme, en temps,
dans des cirques du type alpin.
Tous ceux-ci sont des arguments pour le fait que les vallées du nord avaient
une quantité de glace plus grande, que la glace se déplaçait plus rapidement par
rapport aux vallées du sud, dans lesquelles le volume du résidu disloqué était plus
faible.
Les ensellements (cols), les portes, les transfluences et les cirques de
pierres. La crête principale et les crêtes du nord présentent une série
d’ensellements et dans des certains endroits, entre le cirque proprement-dit et
l’ensellement de la ligne de partage des eaux parait un sort de cirques de sources
connues sur le nom de cirques de pierres.
– En ce que concernent les ensellements, on peut distinguer deux types: des
ensellements situés sur la crête principale, souvent nommées portes (et parties
314

d’elles sont nommées fenêtres) et des ensellements situés sur les crêtes secondaires
du nord, entre les cirques des vallées voisines; Quelques-uns d’entre eux ont
fonctionné comme des ensellements de transfluence.
• La première catégorie ; On peut mentionner ici les portes: Portiţa
Arpaşului, Şaua Caprei (entre Bâlea et le lac Capra), Şaua Paltinei ou Fereastra
Doamnei (entre les vallées Doamnei et Paltinei), Portiţa Călţunului, Fereastra
Podrăgelului etc. Tous ces ensellements sont situées sur la ligne générale
d’avancement régressive des vallées glaciaires du nord, vers le sud, au-dessus de la
ligne initiale des eaux. Les ensellements sont très dentelées, souvent avec des
resserrements (elles se sont formées par forte dezagregation différentielle) et sont
très approfondies par rapport au ligne des eaux; c’est d’ailleurs la raison pour
laquelle les bergers l’ont donné le nom des portes ou fenêtres. En fonction de leur
étroitesse et crénelages on pourrait faire un sort de classification des termes utilisés
pour ces ensellements: Passage étroit - cheminée (strungă), fenêtre, porte, pas
(curmătură). Parmi les passages étroits (cheminée) on peut mentionner: „Fereastra
Răsăritului” dans la crête Muchia Tărâţei, sous le pic homonyme, situé sur une
crête secondaire; D’ailleurs, la cheminée étroite est typique pour les crêtes
secondaires qui a la direction vers le nord. Plus connu est le passage étroit
„Fereastra Zmeilor” (la première fenêtre, de l’est, avec un aspect d’arc, située dans
la „Porte d’Arpaş” qu’a une forme de crête dentelée avec des fenêtres). On peut
aussi mentionner „Fereastra Podragu”, „Fereastra Viştei Mari” (au nord-ouest du
Pic Moldoveanu, „Fereastra Podrăgelului” etc. Quant aux portes, on mentionne ici
„Porte d’Avrig”, „Porte d’Arpaş”, „Porte de Doamnei (Paltinei)”, „Porte de
Călţun” etc. Le plus connu et typique ensellement est „Şaua Caprei” (ou nord-ouest
de Bâlea); on mentionne aussi „Şaua Lăiţa”, „Şaua Lăiţelul”, „Şaua Scara”, „Şaua
Cleopatra”, „Şaua Suru”. Le sens du mot col („curmătură”) est très proche de celui
du mot ensellement: „Şaua Caprei”, „Curmătura Roşiilor” (sous le Pic Suru); Les
plus nombreux ensellements et cols sont sur les crêtes secondaires.
• La deuxième catégorie des ensellements se trouvent sur les crêtes
secondaires du nord est sont placées vers leurs raccord avec la crête principale.
Significatif et plein d’enseignements pour la suite de leurs genèse est l’ensellement
de Bâlea (entre les cirque de Bâlea et Doamnei (photo 8). Si on refait, d’une
manière imaginaire, le glacier du cirque de Doamnei on peut déduire son
avancement vigoureux vers l’est, a cause des désagrégations produites dans les
fissures marginales de type rimaye. En tenant compte des niveaux qu’il existe
(environ trois) derrière l’ensellement de Bâlea et de la ligne des eaux initiale située
au-dessus de l’ensellement, il résulte que la dezagregation a avancé dans le versant
beaucoup plus rapidement à partir du cirque Doamnei vers l’est, c’est-à-dire sur le
versant ayant une exposition vers l’ouest et pas à partir du cirque de Bâlea. La
pénétration de la ligne des eaux et la formation de l’ensellement ont été réalisées
au-dessous du plafond du glacier Bâlea, qui, ajouté par la topographie du lieu était
plus grande; ainsi une partie de son glace a transflué vers le glacier Doamnei. Donc
l’ensellement a été crée à partir du cirque Doamnei mais a été puis occupée et polie
315

par un diverticule transfluent du glacier Bâlea. Donc l’ensellement est devenue,
dans un deuxième stade, une ensellement de transfluence.
• En suivant aussi des autres vallées glaciaires du nord on peut dire que la
tendance de formation des ensellements vers les cirques alpins voisins situés vers
l’est était une règle. La vallée Lăiţa, par exemple, avait la tendance à créer une
ensellement vers Doamnei, le cirque Doamnei vers Bâlea, puis vers Arpaşu Mic,
Arpaşu Mare et, le dernier, une autre ensellement vers Podragu. L’explication
réside dans l’orientation vers l’ouest des versants des cirques qui étaient exposés,
surtout pendant l’été, à une variation thermique plus et sous zéro degrés; Par
conséquent se formaient ici une rimaye que favorisait la dégradation des roches. Il
faut qu’on précise que les ensellements situés vers les sources des vallées du nord
(c’est-à-dire les portes sur la ligne des eaux principaaux du Făgăraş) prenaient
forme par des dezagregation sur les murs des rimayes, mais ces fissures étaient
crées, dans ce cas, non pas à cause de l’exposition des versants mais à cause du
glissement de la langue de glace vers l’aval, en se détachant des murs en roche ; de
plus, les avancements régressifs des têtes de vallées paraissent plus forts.
• Pour conclure, on peut dire que dans la zone du cirque d’une vallée
glaciaire du nord il est possible d’exister 2 ou 3 ensellements: une vers les sources,
une sur le versant de l’est (vers la vallée voisine) et une autre sur le versant de
l’ouest (réalisée par la vallée glaciaire voisine) comme dans le cas de la vallée
Doamnei; elles parurent la où le rythme des désagrégations était plus active.
– Les cirques de pierres représentent une autre spécificité des vallées du
nord du Făgăraş. Ils prolongent vers les sources de la vallée les cirques glaciaires
principaux et se termine avec des portes. On peut mentionner ici, comme typiques,
les cirques des pierres de Doamnei et Arpaşului. Ils n’ont pas un fond de
surcreusement et ni des barres glaciaires, comme les cirques glaciaires proprementdites,
mais sont remplies avec une quantité immense de pierres, comme un chaos
de blocs. Conformément à leurs dimensions (plus d’un kilomètre dans le cas du
cirque Doamnei), forme et les dimensions des blocs, on peut dire qu’ils
n’appartiennent du périglaciaire au présent mais n’indique de plus des cirques
glaciaires typiques. Ils sont plus en haut que les cirques glaciaires qu’ils prolongent
vers l’amont, et ont l’aspect de diverticules régressifs de cirques, ayant la forme de
cul de sac ou vallée-cirque. On n’a pas pu préciser le mécanisme de leurs formation
mais il est presque sur qu’ils représentent une étape dans le développement de la
glaciation dans les Carpates, soit aux maximum ou aux minimum glaciaire.
Le rôle de la structure et du topo-climat pour l’établissement des
cirques glaciaires; les glaciers de plateau. La limite des neiges, le volume des
précipitations et le volume du relief affecté sont sûrement les facteurs qu’impose le
type du cirque glaciaire, respectivement du glacier. Pour les Montagnes Făgăraş il
est sûrement claire que les cirques du nord, de type alpin, ont été, a l’origine, au
début de la glaciation, des cirques suspendus; C’est le résultat de leur position
topographique même au présent. Seulement vers le maximum de la glaciation ils se
sont transformés dans des glaciers du type alpin. Dans le même temps, sur
certaines crêtes du sud se sont formées, par dezagregation, des petites excavations
316

qu’ont reçu peu de glace, devenant ainsi des cirques suspendus. Généralement, ces
excavations étaient placées vers les origines des vallées du sud, donc en bas de la
ligne principale des eaux du Făgăraş, mais dans le cas de la vallée Capra ils ont
avancé jusqu’à 7 kilomètres vers le sud, sur une crête secondaire. L’étude de ceuxci
indique le rôle joué par la structure géologique, l’exposition locale du versants et
par des autres facteurs locaux pour l’établissement des cirques suspendus du sud.
Le cas de ces neuf cirques sur la gauche de la vallée Capra est édificateur.
Comme exposition, tous ces neuf cirques sont orientés vers l’ouest. En
réalité, sur l’espace occupé par la langue de glace de Capra, la vallée fait une
boucle, ce que fait une partie du versant gauche d’être orienté vers le nord-ouest et
même vers le nord. De plus, les cirques les plus grandes (situés en bas des pics
Râiosu et Mesteacănu – photo 9) sont positionnés les plus vers le sud (voire la
carte), en temps qu’immédiatement vers l’aval d’eux, quand le rivière s’oriente
vers le sud, il n’existent plus des cirques suspendus. Tout au long de cet
alignement, bas dans la vallée, se trouve la moraine glaciaire (1 300 – 1 450 m),
donc l’endroit principal de fonte de la langue de glace c’est placé là où la vallée
n’était plus en ombre. En continuant, les trois cirques vers le sud, il n’existe plus ni
même des cirques nivales, de transition, grâce à l’orientation nette vers l’ouest du
versant.
Les influences de la structure se sont manifestés dans l’établissement de la
position locale des cirques, d’habitude immédiatement en bas de la limite des
neiges, ainsi que dans l’orientation locale des ces excavations vers le nord-ouest et
même vers le nord, surtout pour les six cirques plus petites de l’amont, là que
l’exposition générale du versant est vers l’ouest. Concrètement, ces cirques sont
formés en bas de l’escarpement des cuestas au début ayant une position en oblique
par rapport au versant et accentuées par la dezagregation. On s’observe bien ce fait
dans le cas du cirque situe au sud du pic Arpaşu Mic ou Buda (numéro 3), de même
dans les cas des autres (photo 6). Un de ces cirques, à cause de la structure et, de
plus, de l’orientation est "en étage" (numéro 6 et 7, photo 6). La structure oblique
sur le versant (monoclinal), comme dans le cas du pics Arpaşu Mic et Râiosu, a été
favorable pour la formation des excavations orientées vers le nord ou nord-ouest,
dans lesquelles se sont installé des cirques suspendus.
Par contre, dans le cas de Mont Paltinul, les couches des roches sont
disposées presque horizontalement et par suite il n’existe pas qu’un seul cirque
suspendu, mais placé dans une courte vallée glaciaire (Căldăruşa Lungă). Mais
c’est dans ce même endroit q’il est aussi bien préservé un reste de niveaux
supérieur de la pédiplaine carpatique qui a favorisé l’apparition d’un glacier de
plateau – le glacier de Paltinul (figure 1 - 8). Ce glacier se déplaçait doucement,
plutôt vers l’Est, respectivement vers la courte vallée glaciaire, disons au début,
qu’il a repris et laquelle héberge au présent le petit lac glaciaire suspendu
Căldăruşa Lungă.
Conclusions. La genèse, la corrélation et l’évolution des formes glaciaires
indiquent seulement la glaciation Würm, mais avec des aspects très varies, en
fonction de: la sévérité en temps du climat, le relief pre-existente (spécialement les
317

vallées et les niveaux d’érosion), l’orientation topo et micro climatique combinées
avec la structure géologique et les caractères mécaniques des roches.
• Au début du glaciaire (anaglaciaire) ce sont formé les cirques suspendus,
installés de préférence sur terrains en pente au nord de la ligne de partage des eaux
de Făgăraş et premièrement dans les bassins d’origine des vallées pre-existentes.
Dans ces temps là, le climat devient de plus en plus froid, la végétation se réduit,
les étages morphoclimatiques descend et la couverture d’altération pre-existente est
érodée et transportée par les eaux. Le débit des rivières est de plus en plus faible
car une partie importante des précipitations est retenue comme firn et glace. Dans
le même temps, le périglaciaire „cherchait” les roches et les expositions les plus
propices pour intensifier la dezagregation différentielle.
• Il succède un maximum glaciaire pendant lequel les ancien cirques
suspendus ont reçu des langues de glace, ils se sont élargis et dans les vallées du
nord s’installaient les glaciers alpins (et même dans certaines vallées du sud, par
exemple Capra). Ils sont crées des nouvelles excavations par des cirques suspendus
mais sur les versants du sud de Făgăraş et sur certaines versants de vallées de la
même partie (sur la gauche de vallée Capra), là que les conditions structurales et
micro-climatiques sont favorables. Les glacier de vallées du nord du Făgăraş ont
été tout le temps plus grandes en volume, plus dynamiques et plus uniformes, mais
courts en longueur à case des ruptures de pente héritées au contacte entre la
pédiplaine carpatique et les surfaces moyennes carpatiques; a ces cascades là les
glaciers se caseraient en blocs que tombaient et de cet endroit s’installait l’action
fluviatile, sans déposition des moraines.
• Les glaciers du nord situés vers les sources des vallées, en combinaison
avec le périglaciaire, ont beaucoup poussé l’ancienne ligne de partage des eaux,
formant un escarpement presque continu, souvent percé par des ensellements du
type portes ou crêtes dentelées. Même l’action du périglaciaire sur les versants en
haut des langues des glaces a été ici très forte, en réduisant la majorité des
interfluves à des crêtes dentelées, parfois à des ensellements (dans la zones des
cirques de source).
• D’autre part, dans les vallées du sud les glaciers étaient plus petits et très
divers en volume et longueur; leur déplacement était plus lent, car à mesure qu’ils
descendaient la pente hérite était de plus en plus faible. Il existait donc des
conditions pour la déposition des moraines. Les plus longues étaient les glaciers
des vallées principales, plus profondes et ayant des portions plus ombrées, par
exemple la vallée Capra. Mais l’exposition générale vers le sud et le profil
longitudinal en pente plus faible les imprimaient une grande fluctuation
saisonnière en ce qui concerne l’endroit de fonte ∗ . Pour les vallées glaciaires plus
courtes ce phénomène est encore plus complexe à cause de formation ou
∗
Les observations effectuées dernièrement ont confirmé des grandes fluctuations
en ce que concerne l’endroit de fonte des glaciers. Un exemple typique, le glacier Sille,
d’Alpes, a eut un recul de 1 280 m entre les années 1 830 et 1 961 et il a monté en altitude
220 m (de 2 680 a 2 900) (d’après R. Viviani).
318

d’agrandissement de quelques cascades (les vallées de Paltinei, Călţun etc.) par les
dezagregation produites sur les escarpements et leurs recul.
• Pendant le cataglaciaire le climat devient de plus en plus chaud, les glaciers
de vallée deviennent plus courts jusqu'à disparition et le périglaciaire devient plus
faible lui-même au moins sur les pentes couvertes par des blocailles; les étages
morphoclimatiques montent. Les rivières, par contre, ont, au moins périodiquement, de
plus en plus d’eaux (la fonte progressive des glaciers plus les précipitations) et la
quantité d’ alluvions, au moins sur les versants du nord, sont de plus en plus
abondantes (les moraines et les talus d’éboulis étant en totalité libres de firn et glace).
Il résulte que, pendant une seule période glaciaire (Würm), sans prenant en
considération les éventuels stades et interstades, au bord de Montagnes Făgăraş
(dans la Dépression de Făgăraş) il était possible la déposition de 2 – 3 types des
couches alluviales ou la formation de trois glacis – terrasses ou de trois terrasses
climatiques. C’est pour ça que un nouvel abordage de la glaciation carpatique était
nécessaire et c’est encore nécessaire, par la méthode des corrélations complexes
entre les formes glaciaires et peri-glaciaires et les traces du relief préexistant, les
conditions structurales locales et topoclimatiques, sur des types des massifs
montagneux, regardées d’une perspective évolutive avec les conditions de
l’environnement glaciaire et en tenant compte aussi que le niveau de la Mer Noire
était plus en bas dans ces temps.
BIBLIOGRAPHIE
Cîrciumaru, Marin (1980), Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice
din România (L’environnement géographique dans le Pléistocène Supérieur et les
cultures Paléolithiques en Roumanie), Editura Academiei R. S. România, Bucureşti.
Kräuther, Th. (1929), Die Spuren der Eisyeist in den Ost-und Süd-Karpaten, Verhandl. Des
Siebienbürg. Karp. Vereins für Nat. zu Hermannstadt, vol. 79.
Martonne, Emm. de (1899), Sur la période glaciaire dans les Carpates Meridionales,
C. R. Acad. Sci. Fr. Vol. CXXIX.
Niculescu, Gh. et Iancu, Silvia (1960), Nouvelle contribution a l’étude de la morphologie
glaciaire des Carpates Roumains, în „Recueil d’études géographiques concernant le
territoire de la R. P. Roumanie”, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R.
Pop, E. (1971), Primele determinări cu radiocarbon în turba noastră cuaternară (Les
premières détermination avec radiocarbone dans notre tourbe); în Progrese în
palinologia românească. Simpozionul palinologia, Cluj – 14 mai, 1970, Editura
Academiei R. S. România.
Posea, Gr. (1981), O singură glaciaţiune în Carpaţi (Une seule glaciation dans les Carpates),
„Studii şi Cercetări de geologie, geofizică, geografie – Geografie”,tome XXVIII.
Sawicki, L. (1912), Les études glaciaire dans les Carpates (aperçu historique et critique),
„Annales de Géographie”, Paris, vol. XXI.
Sîrcu, I. (1982), Câteva constatări noi privind relieful glaciar din Carpaţi – Valea glaciară
Cîrni din Munţii Godeanu (Quelques nouvelles constatations en ce que concerne le
relief glaciaire dans les Carpates – La vallée glaciaire Cîrni, les Monts Godeanu).
Bul. Soc. Geogr. Vol. VI.
319

Someşan, L. (1932), Urmele glaciare din Călimani (Les traces glaciaires des Monts
Călimani), „Bul. Soc. Rom. Geog.”, Vol. II.
Velcea, Valeria (1973), De l’existence d'une glaciation de type carpatique, „Revue de
Géographie Alpine”, Tom. LXI, fasc. 1.
320

APLICAŢIA DE TEREN A SEMINARULUI NAŢIONAL
DE GEOGRAFIE „RESURSE, OM, NATURĂ, DEZVOLTAREA
SOCIETĂŢII MODERNE" (18-19 oct. 1970) ∗
Prof. dr. doc. Gr. POSEA
Cuvinte-cheie: alunecări de teren, vulcani noroioşi, torenţi noroioşi
Mots des: glissements de terre, volcans boueux, torrents boueux
L'application en terrain du Séminaire National de Géographie
"Ressources, Homme, Nature, Développement de la Société
Moderne" (18-19 octobre 1970). On sait bien que les années 1969-70
et 1973 ont été caractérisées par des très grandes chutes de pluie qui
ont causé des inondations sur des grandes espaces et des destructions
des terrains par des glissements de terre, torrents boueux, une grande
variété des formes de ravines-torrent et l' érosion du sol. Les plus
affectées ont été les routes, les chemins de fèr, les maisons et les
surfaces agricoles, en tout premier cas ceux qui ont été déboisées. En
conséquence, la Faculté de Géographie-Géologie de Bucarest, au
moyen du doyen de ces jours là (Gr. Posea) a organisé un séminaire
national ayant le titre mentionné ci-dessus, suivi d'une application en
terrain dans le département de Buzău, avec l'accord et la
participation des officiels du temps. Parmi les professeurs, on
mentionne Victor Tufescu, qui fait apparition dans une des photos.
(Fig. 1)
L'article décrit les principales formes du relief qui imposent les
dégradations du terrain, typiques pour l'itinéraire de l'application,
leur explication et les mesures possibles pour combattre les effets ou,
de moins, leur prévention et freinage. L'itinéraire a été intéressant
pour les géographes mais aussi pour les officiels, la ou les
phénomènes de dégradation étaient typiques ou les dommages
produits étaient grands. Il s'agit, principalement, des glissements de
terre (conséquents et obséquents) de Murgeşti (sur la vallée du
Câlnău, affluent de Buzău), des volcans boueux de Berca-Arbănaşi
(Pâclele Mari et Pâclele Mici), mais aussi d'autres types de
dégradations rencontrées dans le secteur visité. Après, on a été
expliqué, le rôle du grand agestre de Buzau pour les inondations et les
égouts de la ville Buzău, les glissements de terre tout au long de la
rivière Buzău jusqu'a Nehoiu-Siriu, avec des détails pour le Torrent
∗
Articolul a fost publicat în „Din Geografia judeţului Buzău”, vol. II, de către
Casa Corpului Didactic, Buzău, 1973, sub îngrijirea ştiinţifică a prof. dr. doc. Gr. Posea şi
prof. Octavian Burlacu.
321

oueux de Chirleşti, le glissement de Nehoiu-Borcea et la différence
entre les glissements produites dans les Sou-Carpates et dans la
montagne ou les plus grandes glissements sont situes dans les grands
méandres de Buzău. L'article est important même au présent, dans le
contexte du développement durable du Département de Buzău.
În cadrul sesiunii ştiinţifice a filialelor de geografie ale judeţelor Buzău şi
Vrancea (1971) a fost programată şi o aplicaţie de teren care, datorită unor
defecţiuni neprevăzute la un autobuz, nu şi-a atins scopul. Redăm însă, în cele ce
urmează, traseele efectuate pe teritoriul judeţului Buzău în 1970, cu ocazia
unei aplicaţii de teren ce a avut loc în cadrul simpozionului „Resurse, om,
natură, dezvoltarea societăţii moderne”. Accentul s-a pus pe observarea
fenomenelor de degradare a terenurilor, pe explicarea lor cauzală şi pe principiile
de combatere a acestora. Publicarea unor aspecte de geografie aplicată, observabile
pe aceste trasee, o facem în intenţia de a veni în ajutorul profesorilor de
specialitate, care au obligaţia de a efectua excursii ştiinţifice cu elevii, de a
populariza şi contribui la lupta pentru ocrotirea mediului ambiant, pentru folosirea
lui raţională. Totodată, prin publicarea acestui material, dorim să marcăm şi un
stadiu de la care a pornit, mai ales după 1970, ofensiva, din diferite comune, pe
raza cărora se găsesc asemenea fenomene, pentru refacerea şi amenajarea deplină a
fondului funciar.
322
Fig. 1. Participanţi la aplicaţiile seminarului

Alegerea traseelor s-a făcut de comun acord cu organele de conducere ale
judeţului, care au manifestat un deosebit interes şi o mare receptivitate faţă de
problemele discutate. Participarea la discuţiile simpozionului, precum şi la
aplicaţiile de teren a unui număr mare de cadre locale de diverse specialităţi, în
frunte cu preşedintele Consiliului popular judeţean, reflectă din plin acest fapt.
Ruta aplicaţiei a fost următoarea: Buzău – Murgeşti pe valea Cîlnăului; zona
Arbănaşi – Berca; valea Buzăului până la Nehoiaşu; valea Bâsca Chiojdului şi
Zeletinul (Fig. 2).
Fig. 2. Traseele aplicaţiilor
1. ALUNECĂRILE DIN ZONA MURGEŞTI – VALEA CÎLNĂULUI au
constituit primul obiectiv al aplicaţiei. Înainte de a lua contact cu terenurile
alunecate, participanţii au audiat o scurtă expunere (ing. A. Ciocîrdel) asupra
studiilor şi proiectelor de amenajare complexă a bazinului hidrografic al Cîlnăului.
Necesitatea acestor amenajări a fost reliefată şi prin câteva cifre, dintre care
menţionăm că peste 13.000 ha, din totalul de cea 20.000 ha cât are bazinul, sunt
afectate de degradări în diferite faze de distrugere.
323

Fig. 3. Alunecări de teren la Murgeşti
Localitatea Murgeşti se află în bazinul superior al Cîlnăului, la cca 30 km de
Buzău. Se ajunge aici venind dinspre est prin comuna Grebănu. Pe teritoriul
comunei, s-au produs în 1970, dar şi anterior, alunecări care au afectat un număr
important de case, terenuri agricole, pomicole, păşuni etc. (fig. 3).
Partea de vest a comunei (în dreapta Cîlnăului) a fost distrusă într-o
proporţie care a pus sub semnul întrebării fiinţarea localităţii pe mai departe în
acest loc. Organele judeţene au şi luat măsuri pentru strămutarea locuitorilor pe
teritoriul comunei Grebănu. De asemenea, cu mulţi ani in urmă, localitatea Putreda,
situată într-un bazinet de pe versantul estic al teritoriului Murgeşti, s-a strămutat cu
totul la E de cumpăna de ape, devenind Putreda Nouă.
Cauzele alunecărilor produse aici, ca de altfel în tot bazinul, sunt multiple:
cauze potenţiale, cauze antropogene şi cauze declanşatoare (imediate). Între
cauzele potenţiale, principale sunt: petrografia, structura geologică şi relieful (în
special sub aspectul pantelor, al energiei reliefului, al depozitelor superficiale –
deluvii de pantă).
Sub aspect geologic, dominante sunt formaţiunile levantine (romaniene),
constituite din argile nisipoase, nisipuri şi argile; înclinarea straturilor merge către
SE, monoclin, ceea ce face ca valea Cîlnăului, în bazinul superior, să fie aproape
subsecventă; pe versantul drept panta generală înclină în acelaşi sens cu stratele
geologice, foarte adesea apărând aspecte de suprafeţe structurale şi chiar cueste.
Faptul are mare importanţă pentru alunecări, în sensul că înclinarea straturilor a
favorizat declanşarea acestui fenomen cu mai multă uşurinţă, provocând alunecări
consecvente. În afară de levantin, cumpăna stângă a Cîlnăului este acoperită de
formaţiuni villafranchiene, reprezentate prin pietrişuri, nisipuri, argile; remarcăm
prezenţa, ca element nou, a pietrişurilor care întreţin la baza lor izvoare. Contactul
dintre villafranchian şi levantin este marcat în relief printr-un abrupt în retragere şi
324

prin zone mai umede ce alimentează partea superioară a unor mari bazinete
torenţiale dezvoltate în stânga Cîlnăului.
În ce priveşte relieful şi raportul lui cu alunecările, remarcăm prezenţa a trei
categorii principale de pante, formate în timpul cuaternarului (pante relativ uşor
înclinate de tip structural, pante puternic înclinate până la abrupturi şi pante netede
reprezentând vechi nivele de eroziune). Versantul drept are pante generale mai
domoale, dar de tip structural (în sensul că înclină la fel cu stratul geologic), iar din
loc în loc se observă şi pante mai abrupte, formate prin prăbuşiri combinate cu
alunecări (dispuse obişnuit în apropiere de cumpăna apelor) sau prin eroziunea
laterală a Cîlnăului (dispuse imediat deasupra albiei). Versantul stâng se
caracterizează, de asemenea, prin două categorii de pante, dar opoziţia lor este şi
mai pregnantă: pante foarte abrupte, situate fie imediat deasupra albiei (şi care au
caracter obsecvent), fie spre cumpănă (create de retragerea pietrişurilor
villafranchiene), şi pante relativ netede, dispuse pe partea medie a versantului,
reprezentând resturi din 1-2 nivele de eroziune (fig. 4).
Fig. 4. Versantul stâng al văii Cîlnăului
Tot sub .aspectul reliefului menţionăm şi pătura de deluvii, adesea foarte
groasă. ce îmbracă multe din aceste pante şi a cărei degradare se observă că este
recentă. Existenţa ei ne indică faptul că pantele de aici ajunseseră, anterior, la un
echilibru ce a făcut posibile formarea şi menţinerea acestei pături de dezagregări
(periglaciare); mai apoi, instalarea pădurii a consolidat acest echilibru.
Cauzele antropogene sunt multiple, dar în frunte stă intervenţia omului în
pătura vegetală, mai ales prin defrişări. La aceasta, se adaugă păşunatul intensiv
(între care numărul caprelor a crescut mereu), aratul în lungul pantei, desţelenirea
unor terenuri cu pante relativ înclinate, cărările de vite, potecile şi drumurile de
căruţe, dispuse în lungul pantei sau chiar pe curba de nivel (dar într-o mare
densitate, încât au dus la distrugerea pajiştilor pe mari suprafeţe); în fine,
extinderea satului sub forma tipului „risipit” (cu desţeleniri pe toată suprafaţa
grădinilor, fără amenajări de scurgere etc..) a condus, de asemenea, la distrugerea
păturii înierbate sau cu vegetaţie forestieră. Este evident că, la începutul secolului
actual, fenomenele indicate mai sus au luat mari proporţii; de exemplu, a fost tăiată
inclusiv cătina crescută pe unele maluri. Ca urmare, insolaţiile din timpul verilor
325

secetoase ca şi îngheţul şi dezgheţul repetat de la sfârşitul toamnei şi începutul
primăverii au început să afecteze în mod direct şi intens pătura de deluvii
acoperitoare şi chiar rocile subiacente. Zăpada căzută în timpul iernii era uşor
spulberată şi, în unii ani, ea nu mai forma o pătură protectoare împotriva
îngheţului.
Au apărut multiple crăpături, în aceste formaţiuni (la secete), lărgite de
îngheţurile de la începutul şi sfârşitul iernii; prin acestea, apa precipitaţiilor, şi cea
rezultată din topirea zăpezii pătrundeau cu uşurinţă în interior, înmuia argila şi
provocau alunecări.
Apa ploilor, în special a celor îndelungate de toamnă, sau a unor averse ce
apar la începutul verii şi care coincid cu un sol deja foarte umed, reprezintă cauza
declanşatoare sau imediată. Această cauză, însă, se poate impune numai ca urmare
a celor anteriore. Foarte rar se întâmplă ca un teritoriu împădurit sau bine înţelenit
să alunece în urma ploilor abundente; pădurea reglează scurgerea de suprafaţă a
apelor şi infiltrările în interior.
Forma degradărilor de la Murgeşti se diferenţiază în funcţie de două
aspecte impuse de înclinarea straturilor şi de caracterele generale ale reliefului;
versantul drept este dominat de alunecări consecvente, pe când versantul stâng este
distrus în primul rând de eroziunea torenţială, urmată de alunecări.
– Versantul drept este în general mai lin ca pantă, aceasta coincizând în mare
parte cu înclinarea stratelor; această concordanţă reprezintă şi cauza pentru care,
aici, după despăduriri, alunecările s-au declanşat cu mai multă uşurinţă. Unele
straturi de argilă şi chiar cele argilo-nisipoase situate la oarecare adâncime,
umectându-se, au devenit plastice, şi-au mărit volumul şi au format paturi de
alunecări pentru pachetele de deasupra lor. Nisipurile şi argilele nisipoase au
întreţinut o umectare mult extinsă în suprafaţă, provocând pe alocuri şi uşoare
scurgeri subterane îmbibate cu nisip sau particule argiloase (mâl). Au apărut astfel
şi fenomene de sufoziune, care au ridicat gradul potenţial de alunecare (este cazul
mai ales în vestul satului, unde s-a cultivat viţă de vie sau chiar în vatra satului). De
asemenea, local, alunecările se combină şi cu uşoare prăbuşiri (pe malul râului sau
în capătul superior al marilor alunecări).
Forma locală pe care o îmbracă alunecările este foarte diversă; ea rezultă din
modul diferit de îmbinare a cauzelor locale ce au provocat alunecarea. O tipizare a
acestora se poate face numai în urma unor cartări de amănunt. O astfel de lucrare
este necesară mai ales în vederea întocmirii unor propuneri diversificate pentru
refacerea acestor terenuri degradate. Asemenea propuneri ar completa pe cele
făcute de specialiştii in ameliorări. În lipsa unor asemenea cartări s-a putut observa,
totuşi, că forma principală de alunecare este aceea de tip „iuzi”. Este vorba de nişte
scobituri alungite perpendicular pe râu, cu fundul plat, late de câteva sute de metri
şi terminate în partea superioară printr-un abrupt semicircular, înalt de 10-20 m, ce
înaintează spre cumpănă prin prăbuşiri. Privite de pe cumpăna stângă a Cîlnăului,
aceste alunecări apar dispuse adesea în trepte, dând impresia unor trepte de
prăbuşire.
În realitate, este vorba, în primul rând, de alunecări pe strat, ce au început să
evolueze dinspre malul râului; lateral şi în partea superioară au apărut aliniamente
326

de rupere a straturilor ce s-au transformat în abrupturi; abruptul din partea
superioară regresează în salturi, prin crăpături verticale şi prăbuşiri, împingând
astfel jgheabul creat de alunecări până în cumpăna apelor. Unele din aceste forme
de alunecare sunt mai vechi (probabil periglaciare). Momentan, se pot deosebi, pe
fiecare unitate de alunecare, trei mari fâşii: una inferioară, situată lângă malul
râului, foarte frământată, cu brazde mai ales transversale, foarte mobilă şi umectată
(fig. 5); o fâşie superioară, situată sub abruptul de desprindere, umectată de apele
scurse din stratele ce aflorează în abrupt, vălurită de asemenea transversal, ceva
mai înerbată ca fâşia inferioară, dar în stare de mobilitate accentuată; o fâşie
mijlocie, cea mai extinsă ca suprafaţă, uscată, înerbată, cu crăpături frecvente mai
ales transversale şi într-o stare de stabilitate mai mult accentuată. Fără a intra în
amănunte, s-a putut observa cum alunecarea, pe ansamblul ei, îşi are doi centri
principali de acţiune: unul este albia râului (nivelul local de bază), care subminează
baza straturilor şi provoacă alunecări importante în fâşia inferioară; al doilea centru
este situat la baza abruptului semicircular de desprindere, unde musteşte apa
straturilor retezate, umectând continuu materialele prăbuşite cât şi pe cele în loc,
dilatându-le, ondulându-le şi făcându-le să alunece. Fâşia mijlocie este astfel
subminată de alunecarea fâşiei inferioare şi împinsă de greutatea fâşiei plastice
superioare. Măsurile de frânare a alunecării trebuie să vizeze, în primul rând,
aceşti doi centri.
Fig. 5. Fâşiile unei alunecări şi centrii de acţiune (săgeţile). Versantul drept
Pentru importanţa lor, în stimularea alunecărilor locale, mai amintim, pe
lângă formele generale, şi multitudinea ondulărilor sau valurile de alunecare, ce
cantonează în spatele lor excavaţiuni cu apă, de tipul mlaştinilor sau lacurilor. Apa
lor menţine o stare de umectare locală mărită, ce poate provoca, în avale, deplasări
noi de teren.
– Versantul stâng are o pantă ce înclină invers decât stratele (obsecventă).
Aici, direcţia de cădere a straturilor nu stimulează alunecarea, din contră, i se
opune. Din această cauză, forma principală şi iniţială a degradărilor au fost şiroirea
şi torenţialitatea. Atacul principal, după despădurire, s-a îndreptat împotriva păturii
acoperitoare de deluvii; în cadrul acesteia au avut loc chiar şi alunecări, dar
superficiale. De asemenea, unele alunecări, combinate cu prăbuşiri, precum şi
327

scurgeri de tipul torenţilor noroioşi s-au dezvoltat pe malul abrupt al Cîlnăului, dar
acestea aveau o importanţă redusă.
Un aspect în plus este dat de suprafeţele mai netede, ce provin dintr-un nivel
de eroziune, intermediar ca poziţie între cumpănă şi talveg. Unii torenţi,
dezvoltându-se regresiv, au depăşit această treaptă de relief, înaintând spre culme;
aceştia au devenit colectori principali şi au dezvoltat apoi bazinete largi de recepţie
şi de eroziune, dispuse între cumpănă şi nivelul respectiv. În etapa populării,
bazinetele au fost printre primele despădurite şi ocupate de grupări de sate ; între
alte avantaje oferite de ele, se poate remarca abruptul straturilor villafranchiene,
care le adăposteşte faţă de vânturile de NE; aliniamentul de izvoare sau mustirile
de apă de la baza lor, precum şi podurile reduse dar relativ netede situate în partea
de jos a bazinetelor (resturile nivelurilor de eroziune).
Accentuarea defrişării, păşunatul şi culturile efectuate neraţional au condus
la adâncirea acestor torenţi, la dezvoltarea unor pante uşor consecvente, pe
versantul drept al acestora, favorabile alunecărilor. Adâncirea torenţilor, în roca în
loc, a declanşat şi alunecări obsecvente (uneori combinate cu mici prăbuşiri),
stimulate şi de linia izvoarelor ce apar de sub pietrişurile villafranchiene şi care
adesea înconjoară în semicerc bazinetele văilor torenţiale. Cu alte cuvinte,
alunecările de pe versantul stâng au ca stimulent dezvoltarea torenţilor, ele fiind în
majoritate obsecvente şi mai rar consecvente (pe versanţii de dreapta ai torenţilor).
Acţiunile de remediere a acestor terenuri trebuie să pornească de la analiza
diversificată a cauzelor generale, dar şi locale ale degradărilor. În acest sens,
cartările geomorfologice şi stabilirea unor tipuri cât mai variate de alunecări,
prăbuşiri, scurgeri noroioase, eroziune în suprafaţă şi eroziune în adâncime ar
completa studiile altor specialităţi, deja existente. Dar, chiar în lipsa unor asemenea
cercetări, pot fi amintite câteva asemenea remedii. De la început, trebuie avut în
vedere că degradarea este diferită, cauzal, pe versanţii consecvenţi (obişnuit, cei de
pe dreapta) faţă de cei obsecvenţi (în principal, cei din stânga). Într-o parte, trebuie
combătute, în primul rând, alunecările ce se deplasează în sensul de înclinare al
stratelor, pe când în cealaltă parte lupta trebuie dusă împotriva dezvoltării
canalelor torenţiale.
O măsură generală, care în parte a fost aplicată, este îngrădirea terenului
pentru a nu mai fi păşunat. Tot ca măsură imediată, ce poate fi efectuată chiar de
către localnici, este scurgerea, prin săparea unor şăntuleţe, a tuturor lacurilor şi
băltoacelor care menţin continuu un potenţial ridicat de alunecare. De asemenea,
toate crăpăturile, mari sau mici, observabile pe tot versantul drept, este necesar să
fie astupate, nivelate şi înerbate, pentru a nu mai absorbi apa ploilor şi a o dirija
spre interior. În afara acestor măsuri imediate, mărunte la prima vedere, dar de o
mare importanţă, se impun şi altele de amploare, efectuate în cadrul unui plan
general de amenajare. Am aminti captarea izvoarelor de sub abrupturile de
desprindere, care stimulează părţile superioare ale alunecărilor; în fâşiile mai
nisipoase, cum este cazul perimetrului cu viţă de vie din vestul satului Murgeşti, se
impun chiar drenuri subterane; împădurirea masivă a abrupturilor superioare şi a
frunţilor alunecărilor (la contactul cu albia Câlnăului); ameliorarea (astuparea)
tuturor şenţuleţelor şi ogaşelor provenite din potecile şi drumurile dispuse în lungul
328

pantei şi luarea unor măsuri de restrângere a fenomenului respectiv; pentru părţile
medii ale alunecărilor, care sunt încă relativ înerbate sau cu pomi fructiferi şi vie,
măsurile trebuie diversificate pe perimetre, impunându-se însă reducerea
păşunatului.
Pentru versantul stâng, pe prim plan trebuie să stea amenajarea torenţilor
(praguri, baraje şi împădurire), împădurirea abrupturilor de sub pietrişurile
villafranchiene, captarea izvoarelor din aceleaşi locuri, scurgerea zonelor de
menţinere a apei din bazinele superioare ale torenţilor principali, împădurirea
(chiar cu cătină) a malurilor ce se ridică brusc deasupra albiei Cîlnăului; unele din
boturile de deal, relativ netede, pot rămâne în continuare în folosinţă agricolă, dar
raţională.
În fine, amenajarea albiei Cîlnăului prin praguri şi baraje; pentru a-i ridica
nivelul local de bază, pentru a-i reduce forţa erozivă laterală şi pentru a nu mai
putea stimula frunţile alunecărilor, este o altă măsură generală ce se impune.
În legătură cu refacerea unor astfel de zone puternic degradate, suntem
tentaţi adesea să recomandăm măsuri dintre cele mai radicale şi costisitoare, cum ar
fi reîmpădurirea totală etc. Desigur, acestea sunt cele mai eficiente. Totuşi,
necesităţile locale economice şi posibilităţile momentane de investiţii solicită
uneori soluţii mai puţin radicale. Acestea sunt posibile, dar necesită studii
prealabile mai amănunţite; principiul, în acest caz, nu este acela de a reface
echilibrul natural existent înainte de popularea intensă a regiunii, ci acela de a
stabili limita procentuală a diferitelor măsuri şi folosinţe a teritoriului, limită de la
care echilibrul natural se reface şi se menţine în aşa fel că este pe deplin folositor
societăţii actuale şi viitoare.
Importanţa unor asemenea măsuri şi în special rolul pădurii în refacerea
zonelor degradate l-am putut vedea imediat la E de cumpăna Cîlnăului, pe teritoriul
comunei Grebănu. Este vorba de un mare perimetru, plantat total acum 20-22 ani
(1950), cu variate specii în vederea unor studii complexe. Autorităţile locale silvice
au dat ample explicaţii, au demonstrat prin poze comparative etapele de creştere a
pădurii şi de refacere a unor terenuri anterior degradate şi au argumentat rolul mare
jucat de pădure în reglarea scurgerii apelor de ploaie, al eroziunii etc. Desigur,
experienţa căpătată aici este extrem de valoroasă, totuşi se impun a fi menţionate şi
unele aspecte diferenţiate faţă de zona Murgeşti din bazinul Cîlnăului; în primul
rând, roca este total diferită, aici dominând pietrişurile de Cîndeşti; procesul
principal de degradare a fost torenţialitatea, efectuată în condiţiile unor straturi de
pietrişuri, şi nu de argile; condiţiile hidrologice sunt altele etc.
2. ZONA ANTICLINALULUI ARBĂNAŞI – BERCA a reprezentat al
doilea obiectiv principal al aplicaţiei. După ce am luat cunoştinţă, cu admiraţie, de
frumoasa staţiune a pionierilor de la Arbănaşi, urcăm, din valea Slănicului, pe
culmile deluroase ale regiunii. Este vorba de un teritoriu cu relativă vechime în
exploatarea petrolieră, fapt ce a contribuit, în plus, la degradarea terenurilor prin
torenţialitate şi alunecări. Încă de mult, zonele respective au căpătat denumirea de
pământuri rele, terenuri sterpe sau „pământuri rele buzoiene”. Pe anumite porţiuni,
relativ restrânse, degradarea s-a făcut fără intervenţia directă sau indirectă a
omului, datorită mâlului adus la zi de vestiţii vulcani noroioşi (sau „pâcle”),
329

precum şi datorită unui procent ridicat de săruri, ce reduce dezvoltarea vegetaţiei.
Teritoriul dintre localităţile Arbănaşi (pe Slănic) şi Berca (pe Buzău) este tot
mai mult cunoscut sub denumirea de anticlinalul Arbănaşi – Berca, dealurile
Pâclelor, sau zona vulcanilor noroioşi. Situată la cca 25 km N de oraşul Buzău,
intrarea în zonă se face fie din valea Buzăului (pe la Berca), fie de pe Slănic (pe la
Arbănaşi). Sub aspect geologic, este vorba de un anticlinal, lung de cca 16 km,
alungit pe direcţia SV-NE, erodat pe centru, aşa fel că în ax apar formaţiuni mai
vechi, iar pe flancuri straturi tot mai noi (fig. 6). Anticlinalul are trei culminaţii (la
Berca, la Pâclele Mici şi la Beciu) şi este însoţit de o serie de falii longitudinale şi
transversale. Vulcanii noroioşi apar pe asemenea linii de fractură.
Fig. 6. Secţiune în anticlinalul Berca – Arbănaşi (după A. Ciocârdel)
Din punct de vedere morfologic, regiunea prezintă, ca particularităţi, două
aspecte: primul, o butonieră escavată în lungul anticlinalului de către valea
Murătoarea Pâclei şi de către bazinul superior al văii Beciului, iar al doilea aspect îl
reprezintă degradările de terenuri, inclusiv vulcanii noroioşi. Butoniera derivă din
structura geologică (un anticlinal), iar formele de degradare din compoziţia
petrografică (şi despăduriri). Formaţiunile care intră în alcătuirea anticlinalului sunt
cele pliocene. Se găsesc totuşi şi câteva blocuri sarmatice, în apropierea vulcanilor
noroioşi şi lângă Berca, pe valea Dâlmei; ele nu sunt însă în loc, ci par împinse la
zi de activitatea vulcanilor noroioşi într-o perioadă când aceştia erau mult mai
intenşi, decât azi. Meoţianul apare în două petice alungite, situate în axul
anticlinalului, la Berca şi Baciu, corespunzând la două culminaţii. Restul fâşiei
axiale, pe o lăţime medie de cea 3 km, este formată din ponţian. Pe flancuri,
aproximativ în apropierea unor aliniamente de altitudini maxime, se întinde câte o
bandă de dacian lată de cea 600 m; peste el se lasă lateral levantinul. Înclinările
straturilor sunt variabile, dominând cele de 30-40º, dar oscilând între 8-10º (partea
superioară a levantinului) şi până la peste 80º în unele puncte ale culminaţiilor
anticlinalului sau în zona unor falii (A. Ciocârdel).
Petrografia este tot atât de importantă ca şi structura. Domină marnele
330

nisipoase cenuşii – albăstrui cu rare intercalaţii de nisipuri (aproape tot meoţianul,
pe o grosime de circa 500 m; partea inferioară a ponţianului pe circa 300 m
grosime, precum şi cea superioară pe circa 350 m ; dacianul inferior, precum şi
levantinul inferior). Între formaţiunile mai dure amintim: o gresie albă-cenuşie
(intercalată în straturi subţiri la partea superioară a meoţianului), unele bancuri de
nisip uşor cimentate (în marnele meoţiene, în marnele ponţianului inferior şi
superior, în marnele dacianului inferior unde nisipul este limonitizat); cele mai
importante sunt nisipurile ponţianului mediu de cca 800 m grosime (uneori
cimentate până la adevărate gresii), nisipurile cenuşii gălbui (uneori cimentate) din
dacianul superior, precum şi nisipurile şi pietrişurile levantinului superior (care
practic rămân în afara anticlinalului. – A. Ciocîrdel). Gresiile ponţianului mediu şi
nisipurile cimentate ale dacianului superior formează adesea abrupturile de tipul
cuestelor ce se dispun faţă în faţă către axul anticlinalului.
Existenţa anticlinalului a dat posibilitatea dezvoltării unei văi longitudinale
(Murătoarea Pîclei), care s-a alungit regresiv de la Berca spre Beciu, scobind o
butonieră; ceva similar s-a realizat şi în capătul nordic al anticlinalului de către
valea Beciului, care pătrunsese însă aici în sens transversal (dinspre râul
Băligoasa).
Fig. 7. Alunecare de tip „borşitură” ajunsă până în valea Pâclei, barând albia
Datorită înclinării straturilor către exterior, valea Murătoarea Pîclei nu are
posibilitatea unei alimentări constante din pânze freatice, motiv pentru care a rămas
în urmă cu adâncirea; la aceasta se poate adăuga şi multitudinea alunecărilor
laterale, care se înmulţeau pe măsură ce valea se adâncea, fruntea acestora
331

ajungând adesea până în talveg şi obstruând valea. Asemenea exemple se pot vedea
aproape în fiecare primăvară, când unele alunecări ajung până în albie, creând în
spate mici lacuri temporare (fig. 7). Ca urmare a întârzierii adâncirii văii
Murătoarea Pîclei, un afluent al râului Băligoasa (V. Manciului sau Murătoarea) a
pătruns lateral şi a captat, în dreptul Pâclelor Mari, partea superioară a văii
Murătoarea Pâclei. Am citat acest fenomen pentru a arăta cât de abundente sunt
fenomenele de alunecare, ajungând chiar să frâneze adâncirea normală a unor văi.
Alunecările din zona Arbănaşi – Berca sunt aproape în întregime de tip
obsecvent, adică se deplasează în sens invers înclinării stratelor. În amănunt, există
şi aici o multitudine de forme de alunecare, ce se îmbină cu degradări de tipul
şiroirilor şi torenţilor. Denumirea de „murătoare” indică şi un procent ridicat de
săruri care influenţează negativ creşterea vegetaţiei, favorizând dezvoltarea
degradărilor. Este totuşi de remarcat că degradările intense, cu mici excepţii, au
început odată cu distrugerea vegetaţiei de către om, cu păşunatul intens şi cu
activitatea petrolieră, care a accentuat enorm gradul de despădurire şi desţelenire.
Cât de degradate sunt aceste terenuri ne indică chiar frecvenţa unor denumiri cum
ar fi: pârloage, murătoarea, pâcle, băligoşi (cuvântul venind de la alunecări moi de
terenuri). Azi, sub aspectul folosirii solului, regiunea, în cea mai mare parte a sa, se
impune a fi scoasă din folosinţă agricolă, replantată şi redată fondului silvic.
Trebuie redus în primul rând păşunatul, care îl constituie foarte extins. Desigur, se
impun şi aici unele cercetări prealabile, chiar de tip expediţionar, în urma cărora
să se propună măsuri concrete, diferenţiate. În acţiunea de reîmpădurire, un fapt de
care trebuie ţinut cont neapărat îl constituie tocmai înclinarea şi aflorarea capetelor
de straturi gresoase sau nisipuri uşor cimentate; acestea pot servi ca aliniamente de
mici terasări pentru fixarea mai rapidă a unor brâe de pădure. Alternanţa straturilor
ce aflorează este de luat în considerare şi în ce priveşte varietatea speciilor folosite
la împădurire.
Am lăsat, intenţionat la urmă, vulcanii noroioşi, unicat, în felul lor, în
România. Atracţia lor, sub aspect turistic, în cazul amenajării unei şosele 1 , credem
că ar aduce mai multe foloase decât valoarea agricolă ce o dau, în prezent,
terenurile acestei zone. O cabană bine amenajată, cu posibilităţi de a vizita toate
punctele cu vulcani noroioşi şi „fierbători”, cu unele rezervaţii de vegetaţie
specifică, cu blocurile sarmatice răzleţite, cu păduri extinse pe coastele azi
degradate ar introduce această zonă într-un circuit turistic intens. De aceea,
măsurile în acest sens nu trebuie să întârzie.
Vulcanii noroioşi sunt situaţi în două puncte mai principale: Pâclele Mari şi
Pâclele Mici. Este vorba de două mici platouri construite din noroi adus din
adâncuri, deasupra cărora se ridică unele conuri, similare celor vulcanice, care
revarsă noroi şi care au înălţimi de la câţiva cm până la 7-8 m. Cel mai mare con se
întâlneşte la Pâclele Mari; cele mai frumoase şi mai variate sunt însă la Pâclele
Mici (fig. 8). Cele două zone sunt situate aproximativ pe axul anticlinalului, în
porţiuni unde el este fracturat de falii. Gazele petroliere, cantonate se pare la
nivelul meoţianului sau chiar mai jos, încercând să iasă la zi prin liniile de falii,
332
1 Recent (2007) s-a amenajat.

întâlnesc apa pătrunsă de sus; aceasta, în contact eu marnele şi argilele, formează
un mâl mai fluid sau mai vâscos cu care astupă crăpăturile. Când presiunea gazelor
se ridică, mâlul este împins la suprafaţă şi revărsat sub fermă de con. Fenomenul
este deosebit de impresionant, mai ales în perioadele de maximă erupţie (la treceri
ciclonale - timp ploios; la atracţia concomitentă a Lunei şi Soarelui – „maree”
maximă). Măreţia acestei privelişti este completată şi de extinderea, pe terenurile
din jur, a unei vaste reţele de şenţuleţe, ravene, ogaşe, organisme torenţiale, care au
sugerat ideea unui peisaj lunar (fig. 9). Pentru elevi şi studenţi locurile respective
pot constitui adevărate laboratoare, pelicule de film ce concentrează un maximum
de fenomene naturale, unde profesorul poate ţine cele mai valoroase lecţii, cu
material didactic-vizual de cea mai perfectă calitate. De altfel, un film didactic al
acestor locuri se impunea încă de mult. Să adăugăm, la toate acestea, şi faptul că,
uneori, în trecut, localnicii obişnuiau să folosească mâlul acestor vulcani în tratarea
reumatismului, spre a indica un interes în plus pentru aceste locuri. Vulcanii
noroioşi pot conduce deci la o altă valorificare decât cea agricolă-pastorală de azi a
zonei Berca – Arbănaşi.
Fig. 8. Vulcan noroios şi „tacâre” (poligonale) rezultate din crăparea argilei odată cu
evaporarea bruscă a apei
333

Fig. 9. Eroziune complexă în zona „pământurilor rele”
(pluviodenudare, şiroire, ogaşe, torenţi)
3. VALEA BUZĂULUI, în ansamblul ei, cu fenomene tipice şi deosebit de
complexe, a constituit un alt mare obiectiv al aplicaţiei. Datorită timpului limitat,
au fost vizionate, în trecere, complexe industriale construite recent în Buzău,
ridicându-se totodată şi unele probleme cum ar fi inundaţiile de pe teritoriul
oraşului, nivelul ridicat al pânzei freatice şi efectele asupra canalizării etc.
Intrarea în lungul văii Buzăului se face prin larga deschidere, care începe
aproximativ de la gura văii Nişcovului, cunoscută sub denumirea de conul
Buzăului. Este vorba de cantităţi imense de aluviuni pe care râul le-a depozitat aici
în ultima parte a cuaternarului; este vorba însă şi de eroziunea laterală executată de
râu asupra Subcarpaţilor, în oscilările efectuate de el spre dreapta şi spre stânga,
până ce s-a axat pe cursul prezent. Cantităţi importante de apă din Nişcov şi chiar
din Buzău se infiltrează prin aceste pietrişuri şi se scurg sub formă de pânze
subterane către izvoarele Cîlmăţului şi chiar către valea Sărata; acestea sunt, de
altfel, vechi cursuri ale Buzăului, albiile sale fiind astupate ulterior cu aluviuni.
Modul de formare a acestui con, respectiv cantitatea mare de aluviuni cărată de
Buzău, explică oarecum tendinţa actuală a râului de a-şi înălţa albia în câmpie (prin
334

colmatare), tendinţă care ridică şi nivelul inundaţiilor. Reducerea procesului de
geneză a aluviunilor, prin împăduriri în cadrul bazinului şi prin efectuarea unor
lacuri de retenţie, ar influenţa pozitiv evoluţia albiei Buzăului. Totodată, o parte
din apa lacului preconizat în zona Verneşti ar putea fi dirijată pe un canal şi către
Bărăgan, spre exemplu pe Cîlmăţui, îmbunătăţând sub acest aspect situaţia unor
regiuni şi localităţi care suferă de apă; aşa e, spre exemplu; comuna Pogoanele ş.a.
a cărei dezvoltare pe viitor este în legătură şi cu unele surse bogate de apă (precum
şi cu necesitatea unor canalizări, care să coboare pânza freatică ce se ridică, în
anumite conjuncturi, în mod excesiv, şi care, în unele locuri, au şi fost începute).
În ce priveşte barajul amintit, preconizat în zona Verneşti, el se impune a fi
conceput în cadrul unui ansamblu mai mare. Se pare că începutul trebuie făcut cu
împăduriri şi lacuri de retenţie în partea superioară, montană, a bazinului (la Siriu 2 –
Gura Harţagului şi pe Bâsca), precum şi în zona subcarpatică de la Cislău. Altfel,
aluviunile, care sunt cărate în cantităţi enorme în timpul viiturilor, vor efectua o
colmatare rapidă la Verneşti.
Alunecările de teren de pe valea Buzăului, din zona subcarpatică şi
montană, au reprezentat un fenomen urmărit pe tot parcursul deplasării. Ele se
evidenţiază cu precădere în porţiunile unde au distrus recent culturi sau au afectat
şoseaua. Din frumuseţea deosebită a peisajului acestei văi, se conturează, prea des
uneori, asemenea răni care sângerează în diferite grade: de la distrugerea
superficială a păturii înerbate şi a solului până la alunecări dintre cele mai
grandioase, gama formelor de distrugere este aproape completă şi toate acestea au,
obişnuit, drept cauză imediată, defrişările anterioare şi folosirea neraţională a
terenurilor.
Pe raza comunei Pătârlagele şi apoi la Păltineni şi Nehoiu, s-au putut vedea
şi unele diferenţieri între alunecările din Subcarpaţi şi cele din munte. Ultimele
sunt în strânsă legătură cu evoluţia văii Buzăului; pe fiecare buclă de meandru s-a
declanşat ·câte o alunecare masivă, care stagnează şi se reactivează periodic. Sub
aspect economic, este de reţinut faptul că aproape fiecare din aceste alunecări este
traversată de şosea şi calea ferată, ambele suferind distrugeri periodice. Dinamica
evoluţiei văii şi a versanţilor se impune, de aceea, a fi luată în considerare la
fixarea traseului local al căilor de comunicaţie; o hartă geomorfologică a acestor
fenomene ar fi necesară – alături de alte studii şi proiecte – în aprecierea financiară
şi a eficienţei unor trasee. Spunem acest lucru, deoarece, în principiu, astfel de
alunecări trebuie ocolite de către şosele şi căi ferate; pe de altă parte, trecerea lor pe
malul opus al râului solicită poduri dese, mult mai costisitoare. Locuri tipice în
acest sens au fost văzute în partea de N a localităţii Păltineni şi la Nehoiu (punctul
Borcea). Alunecarea de la vârful Nehoiului – Borcea 3 este una dintre cele mai
masive din zonă; ea a fost stabilizată relativ prin unele canalizări subterane
efectuate la punctul Trei Izvoare (în 1940) şi prin lucrări de consolidare dispuse pe
malul drept al Buzăului de către serviciile căilor ferate. Canalizările respective nu
au mai fost însă întreţinute, iar completarea lor cu împăduriri nu s-a realizat încă,
2
S-a realizat ulterior.
3
Vezi şi „Alunecarea de la Nehoiu-Borcea” (1972), republicată în volumul de faţă.
335

ceea ce face ca potenţialul de alunecare să crească pe an ce trece. De aceea, în
complexul măsurilor de sistematizare a localităţii Nehoiu şi a transformării ei întrun
centru urban, problema acestei alunecări (pe care sunt instalate nenumărate
case) şi în general problema porniturilor de teren trebuie să fie studiată şi luată în
seamă. Cităm numai malul Borcii, care trebuie obligatoriu împădurit (vezi şi
„Analele Universităţii Bucureşti – Geografie”, 1972), dar nu numai atât
(sistematizări, canalizări etc.).
Tot pe teritoriul ultimei localităţi, s-a observat bine şi rolul jucat de pragurile
de gresie şi de fenomenele de marmitaj în amplasarea podurilor. La viituri, în astfel
de locuri, are loc o sporire a turbionajului, care destramă acumulările de aluviuni,
împingând mai departe şi elementele plutitoare şi, astfel, sunt evitate fenomenele
de barare; în acest sens, podul căii ferate forestiere de la Nehoiu este un exemplu
bun de plasament.
Torenţii noroioşi reprezintă un alt fenomen de distrugere, întâlnit des în
bazinul Buzăului. Spre deosebire de alunecări, aici este vorba de o umezire maximă
ce depăşeşte stadiul de plasticitate şi de alunecare, ducând la curgeri efective.
Pentru a evidenţia condiţiile de apariţie şi dezvoltare a acestor fenomene, a fost luat
ca tip torentul de Chirleşti (fig. 10). Acesta este situat la 8 km de Pătârlagele, pe o
vale denumită Curătura. Numele văii indică, prin el însuşi, modul cum s-a efectuat
tăierea pădurii, şi anume „pe ras”. În adevăr, cu câteva zeci de ani înaintea apariţiei
curgerii noroioase (1953), valea a fost complet despădurită, fixându-se totodată aici
un drum care servea mai ales la transportul fânului din golurile de munte. La
această cauză se adaugă şi altele: păscutul excesiv, panta accentuată, instalarea
unui torent obişnuit, care s-a adâncit puternic pe verticală, roca şi structura
geologică. Importanţa acestora din urmă este deosebită în apariţia torenţilor
noroioşi: aici este vorba de straturi paleogene, formate din marne galben-verzui,
şisturi argilo-marnoase, marne gălbui, intercalate cu şisturi foioase uneori
disodilice şi straturi subţiri de gresie micacee ce se desface în foiţe. Insistăm asupra
faptului că marnele gălbui se sfarâmă în forme mici prismatice în timpul uscăciunii
şi, în general, tot complexul se dezagregă la secetă într-o masă de mici sfărâmături.
Fenomenul este foarte activ pe versanţi, deoarece aceştia se svântă mai repede; la
poala lor se acumulează adesea mari cantităţi de material afânat, înecând complet
fundul ogaşului torenţial. Numai în asemenea condiţii, apa provenită prin
precipitaţii poate îmbiba rapid şi la maximum acest material, transformându-l în
noroi care începe să curgă la vale.
Pe lângă aceste condiţii mai sunt de amintit şi altele: faptul că valea Curătura
este situată pe o linie de contact anormal (în versantul de NV stratele sunt aproape
orizontale, iar în cel de SE ele ajung până la 90º), precum şi precipitaţiile
abundente din toamna lui 1952 şi din iarna şi primăvara lui 1953.
336

Fig. 10. Torentul noroios de la Chirleşti, sectorul canalului (foto Tr. Naum)
Torentul respectiv a curs prima dată în primăvara anului 1953, timp de două
săptămâni, distrugând cca 10 case, o serie de grădini, livezi şi păşuni. Ulterior s-a
reactivat parţial, alteori puternic * .
În general, torenţii noroioşi pot atinge o mare forţă de distrugere, prin
subminarea straturilor din bazinul superior şi prin împotmolirea locurilor peste care
curg şi se revarsă. În zona subcarpatică a văii Buzăului, ei par să fi căpătat o
frecvenţă mai mare în ultimii 20 ani, ca urmare a unor despăduri anterioare, urmate
de un păşunat excesiv şi de îndesirea unor drumuri, fixate în lungul pantei şi
transformate continuu în ogaşe torenţiale. Între etapa despăduririi şi cea a formării
de torenţi noroioşi se interpune o alta, de mai mulţi ani, în care procesul de
umectare-uscare duce la crearea unor acumulări importante de formaţiuni marnoargiloase
deosebit de afânate. Acest proces este de luat în seamă pentru prevenirea
formării unor astfel de torenţi, el reprezentând faza preparatoare; ea poate fi oprită
printr-o intervenţie oportună, care să frâneze accelerarea dezagregărilor. Cum
fenomenul de „torent noroios” a început să devină tot mai frecvent, după cum s-a
mai spus, în Subcarpaţii Buzăului, cartarea locurilor cu declanşări posibile apare
ca o necesitate relativ imediată, cel puţin în zonele din apropierea unor terenuri
intens folosite prin aşezări, culturi intensive, şosele etc.
Şi în aceste cazuri rolul pădurii şi al păturii bine înerbate este covârşitor. Un
exemplu elocvent ni l-a oferit bazinul Cătiaşului, situat în imediata apropiere a
torentului noroios de la Chirleşti, care a fost reîmpădurit cu mai mulţi ani în urmă.
Fenomenele de degradare s-au stins sau se sting cu încetul, regiunea căpătând o
„vigoare” economică crescândă.
* Inclusiv în 2007
337

Torenţii şi toată gama fenomenelor de şiroire, care distrug mai ales solul
şi pătura de dezagregări (deluviile), constituie alte fenomene de dereglare a
echilibrului natural al multor teritorii întâlnite în lungul văii Buzăului. Atenţia este
atrasă mai ales de ogaşele torenţiale, tăiate sub forma literei V ascuţit, ca nişte răni
uriaşe de cuţit, precum şi de conurile de dejecţie ale acestora, enorme uneori,
revărsate peste şosele sau poduri, peste păşuni sau culturi, iar uneori ameninţând
chiar case (fig. 11). Există, de altfel, unele văi torenţiale, seci în general, ce poartă
numele „valea caselor” sau „valea bisericii” etc. (exemplu, la Păltineni), nume ce
derivă tocmai din ravagiile făcute de aceste văi, în timpul unor conjucturi pluviale
deosebite, când au ras cu totul unele aşezări. Multe exemple pot fi văzute pe
teritoriul comunelor Cislău, Pătârlagele şi chiar Nehoiu. Se poate cita Valea Seacă
(cu mari cantităţi de materiale cărate la fiecare ploaie mare, în aşa fel că zona ei de
vărsare formează o adevărată „balastieră”), torentul din partea de nord a Cislăului
(care acoperă mereu şoseaua naţională) (fig. 12), valea Bâsca Chiojdului şi mai
ales afluenţii ei de stânga, sau valea Zeletinului etc. Cantităţile de aluviuni
depozitate de aceşti torenţi, în timpul ploilor, sunt enorme. Formarea unor vaste
conuri de dejecţie este legată şi de stratele conglomeratice, în care sunt instalate
bazinele de recepţie şi care sunt distruse cu uşurinţă. În această ţesătură de canale
torenţiale şi conuri de dejecţie pot fi remarcate şi unele încercări de amenajare
efectuate însă unilateral de serviciul drumurilor sau al căii ferate. Este vorba de
canale reduse, în general bine executate tehnic, cu scopul de a dirija apa torenţilor.
Ele sunt încă obişnuit subdimensionate şi, de aceea, sunt uşor împotmolite (fig. 12).
De asemenea, amenajarea torentului nu are efectul scontat dacă nu este afectată
însăşi sursa generatoare de aluviuni, adică bazinul de recepţie. Şi aici se impun
măsuri de împădurire, oprirea păşunatului şi chiar baraje pe canalele colectoare.
Numai în acest context, complex, măsurile luate pot avea efectul scontat în oprirea
efectelor negative amintite, în refacerea locală a echilibrului natural. Complexitatea
acestor măsuri trebuie privită ca atare şi prin prisma beneficiarilor, care trebuie să
contribuie la lucrările respective. Un exemplu este edificator: torentul din partea de
E a localităţii Cislău afectează teren silvic şi izlazuri (în bazinul superior), apoi
şoseaua şi unele case cu grădinile respective (canalul şi parte din conul de dejecţie)
şi, în fine, calea ferată (în partea inferioară); toate forurile de care ţin terenurile
respective devin beneficiarii amenajării şi, ca urmare, eforturile şi cheltuielile în
acest sens trebuie coordonate.
338

Fig. 11. Con de dejecţie pe Bâsca Chiojdului
Fig. 12. Conul de dejecţie al unui mare torent (Cislău) care i-a împotmolit
canalul realizat prea îngust
Continuarea observaţiilor, sub forma unor cercetări amănunţite ulterioare,
reprezintă o cerinţă de mare actualitate, aici ca şi în alte părţi.
339

340

ALUNECAREA DE LA NEHOIU – BORCEA *)
Cuvinte-cheie: alunecări masive de versant periglaciare şi actuale,
alunecarea Nehoiu-Borcea.
Keys words: the masive landslides …periglacial and actual
Grigore POSEA
The landslide of Nehoiu – Borcea. The author describes a new type of
landslide – the massive zonal slope slide. Its main characteristics are: great
length (starts from the top of a slope and reaches in the bed of a main
river); lateral complication downstream by including some new sliding
sectors; it is inserted on a large valley meander, which stimulates it
periodically; was initially formed in the periglacial period; is reactivated at
present in sectors appearing like a unit of many diversities; due to
anthropeic reasons tends to remarke its initially unitary potential of release,
a fact that calls for urgent prevention measures.
The landslide of Nehoiu – Borcea is in the Curvature Carpathians, on
the right slope of the Buzău Valley, in the Paleogene Flysch strip.
Released for the first time, presumably in the Periglacial, it penetrated
two main morphological levels, reaching to the Buzău bed. With the
Holocene afforestation, the land was consolidated, but deforestations
of the XIXth and beginning of the XXth century contributed to partial
reactivations. These, however, are extending at present, and tend to
lead to a general release, of the initial, periglacial type. The detailed
study of each portion and of the whole apprehended the lack of a
unitary natural drainage, which has led to the idea, that to prevent the
release, as a logical necessity, the organization of a unitary
hydrographic drainage on the whole slide, conceived such, as to have
chances of naturalization, is imposed. Simultaneously, also the
afforestation of some sectors, indicated in the paper, is required.
Într-un articol anterior defineam „alunecările masive zonale de versant” ca
un tip specific, iar ca exemplu se cita cea de la Muchia Borcii. S-a arătat, cu acea
ocazie, că acest tip de alunecare este mai greu de sesizat, ca unitate, din cauza unor
aspecte şi efecte locale ce apar la prima vedere ca izolate sau independente. Se
accentua totodată că acesta este tipul de alunecare căruia trebuie să i se acorde o
mai mare atenţie sub aspect practic, deoarece manifestările sale locale reprezintă
uneori ultimul semnal de alarmă când se mai poate interveni cu măsuri şi rezultate
bune pentru prevenirea unor alunecări puternice cu efecte distrugătoare importante.
*)
Articolul a fost publicat în „Analele Universităţii Bucureşti – Geografie”,
Anul XXI – 1972. Din prezentul articol lipsesc figurile 2-6.
341

În comunicarea da faţă ne propunem să facem o descriere mai de amănunt a
alunecării de la Nehoiu-Borcea, amintită atunci numai ca tip. Ea se află pe dreapta
Buzăului, la limita dintre Nehoiu şi Nehoiaş. Pe teritoriul său trec şoseaua naţională
şi calea ferată, pentru menţinerea şi refacerea cărora s-au făcut, în repetate rânduri,
cheltuieli importante; în ultimul timp, aici s-au înmulţit şi aşezările. Ca direcţie de
deplasare, alunecarea este orientată de la vest la est, porneşte de sub vf. Nehoiu
(818 m) şi ajunge până în albia Buzăului (370 m). În linie dreaptă are o lungime de
peste 1 km, iar lăţimea sa variază de la câteva zeci de metri la cca. 300 m.
Ca relief, versantul pe care se află alunecarea prezintă trei nivele de eroziune şi
anume: cel de cca. 800 m (vf. Nehoiu); un altul de 680-700 m (care trece pe la
punctele: Izlaz, Lacuri, Creasta Blidării) şi nivelul de 560-580 m (Senunuri, Aria lui
Porcean). Ultimele două nivele au fost străpunse de alunecare, ele rămânând azi sub
formă de umeri. La aceste nivele se adaugă un altul, ce ar trece aproximativ pe la
410-430 m, cu aspect de terasă, format în majoritatea din aluviunile văii Nehoiaşului;
acesta se întâlneşte numai în porţiunea dinspre Nehoiaş şi apare terasat (fig. 1).
Sub aspect geologic, alunecarea se dezvoltă peste trei fâşii principale, faţă
de care are o direcţie aproape perpendiculară; în partea inferioară, respectiv din
albia Buzăului şi până mai sus de şoseaua naţională, trece fâşia de miocen
(helveţian-burdigalian), compusă din gresii glauconitice, şisturi argiloase şi gipsuri
(Fâşia aceasta merge în SV peste pasul de la Prihodişte către Chiojdu, iar spre NE
pătrunde peste alunecarea de la Valea Oii, tăind Bâsca Rosilei la confluenţa cu
Vineţişul şi Ruptura). Următoarele două fâşii aparţin oligocenului, una
reprezintând stratele de Vineţişu, iar cealaltă, gresia de Fusaru cu marne de
Pucioasa. Straturile de Vineţişu trec aproximativ printre altitudinile de 460 m şi
550 – 600 m, fiind compuse din marne, gresii şi şisturi. Faciesul gresiei de Fusaru cu
intercalaţii şistoase se află în partea superioară a alunecării, inclusiv Vf. Nehoiul.
De amintit, în plus, că alunecarea cade perpendicular pe convexitatea unui
meandru al Buzăului, încadrându-se în acea categorie de pornituri care evoluează
ritmic şi în funcţie de dinamica albiei.
Urmărită îndeaproape, alunecarea nu pare unitară. Se evidenţiază periodic
unele din porţiunile sale prin mişcări mai accentuate. Din modificările reliefului ce
au avut loc în ultimii cca 40 de ani* pe tot teritoriul care porneşte de sub vârful
Nehoiului şi până în albia Buzăului, rezultă totuşi unitatea acestei alunecări; este
vorba însă de o unitate a multor diversităţi, dar care se pregăteşte să se dezlănţuie
ca o unică şi puternică pornitură. Dintre aceste modificări amintim: alunecări
periodice care se înşiruie discontinuu de la punctul numit „La Lacuri” (sub Vf.
Nehoiu) şi până în albia Buzăului (punctul numit Borcea); crăpături transversale,
observabile periodic mai ales pe porţiunile de discontinuitate ale alunecării (la punctele
Blidara, Grumaz, Flueraş etc.); ondularea lentă a anumitor suprafeţe care nu au alunecat
în mod evident niciodată; coborârea anumitor puncte mai înalte sesizabile de localnici
prin aceea că „altădată ele mascau vizibilitatea de la locuinţa lor către unele zone din
spate care azi sunt perfect vizibile”. Toate acestea indică tendinţa unor deplasări
diferenţiate, dar continue care s-au însumat deja în mod incipient, dar, în condiţii
favorabile de evoluţie, se pot însuma şi într-o declanşare unitară cu efecte nedorite.
* Suntem în 1974.
342

Fig. 1
343

În prezent, în cadrul alunecării se pot deosebi cinci trepte sau sectoare (fig. 1).
– Sectorul superior (A) este cunoscut şi sub denumirea „La Lacuri”,
deoarece aici se menţin încă unele urme de lacuri formate în spatele valurilor de
alunecări. Valuri evidente, cu urme de lacuri, apar mai ales între altitudinile de cca
650-720 m. Partea superioară a acestei zone se află sub abruptul vârfului Nehoiu,
unde domină gresia; aici sunt evidente urme de curgeri şi alunecări de grohotişuri
mai vechi, de nuanţă periglaciară. Abruptul însuşi, de deasupra alunecărilor, indică
un anume recul ce s-a dezvoltat prin dezagregări periglaciare. Alunecările din zonă,
deşi pot fi, ca început, foarte vechi, sunt active şi azi. Perioada actuală pare a fi fost
declanşată, printre altele, de o despădurire locală destul de veche, pentru păşunat
şi chiar pentru culturi; de altfel, în apropiere se află un loc denumit „La izlaz” unde
bătrânii îşi amintesc cum părinţii lor cultivau această porţiune cu mei. (Locurile
mai joase de pe fundul văii Buzăului au fost luate în cultură ceva mai târziu, când
siguranţa drumurilor mari a crescut şi locuinţele au coborât către acestea).
Alimentarea cu umezeală a alunecărilor se face din stagnarea apei de ploaie în
lacurile ce se mai menţin, precum şi din unele izvoare slabe ce se scurg de sub
gresia abruptului din spate.
Partea inferioară a sectorului se termină printr-un fel de abrupt, ce ţine de la
cca 650 m la 610 m şi în care se observă crăpături recente transversale, cât şi
longitudinale. La baza sa musteşte apa, infiltrată în partea superioară, apărută aici
la zi sub forma unor băltiri şi izvoare incipiente; este punctul numit „Lăcşoare”.
– Sectorul B reprezintă cea mai îngustă fâşie a alunecării (uneori are numai
10 – 20 m). Se extinde de la cca 610 m până pe la 550 m, spărgând nivelul de
eroziune de 560 – 580 m; totodată, face trecerea din faciesul de Fusaru în straturile
de Vineţişu. Este alimentat de două surse de apă, situate în partea superioară: apa
din „Lăcşoare”, scursă din infiltrările sectorului anterior, şi un izvor bogat situat
lateral, amenajat într-o mică fântână, ce are în spate un fel de bazin torenţial; în
realitate, nu e vorba de un bazin torenţial tipic, ci de un amfiteatru creat prin
dezagregare periglaciară accelerată de însăşi sursa de apă, ce a forţat retragerea
locală a abruptului. Cele două surse de apă au fost, în ultimii cca 15 ani, nedirijate
pe anumite trasee întreţinute periodic. De aceea, apa se infiltrează în rocă, sursele
îşi schimbă direcţia la ploi şi au provocat, în acest răstimp, formarea unor
importante trepte de pornitură. De menţionat că aceste surse de apă au o
importanţă mare şi pentru sectoarele din aval ale alunecării.
Sectorul se termină sub punctul denumit „Aria lui Porcean”, unde se
formează un nou început de înmlăştinire.
– Sectorul C face parte din grupa sectoarelor inferioare ale alunecării, care
se caracterizează prin aceea că se c o m p l e x e a z ă l a t e r a l, prin primirea
unor noi surse de apă şi prin cumularea de noi centre de alunecare. El se situează
sub nivelul de eroziune de 560 m (respectiv sub umerii de eroziune denumiţi local:
Aria lui Porcean şi Senunuri). Alunecările se dezvoltă în straturi de Vineţişu,
deosebindu-se trei subsectoare distincte.
• Cel mai important este subsectorul C1, care continuă alunecarea din
amonte. Este vorba de o alunecare mai veche reactivată periodic, formată din trei
trepte locale, dintre care ultima este cea mai extinsă; primele două în schimb sunt
344

mai permanent umectate şi funcţionează ca locuri de reactivare a întregii alunecări.
În trecut, sursa de apă din partea superioară a alunecării se dirija lateral pe o
văiugă scobită natural. Mai recent a fost săpat un canal exact pe partea cea mai
bombată a alunecării, adică în modul cel mai neindicat (fig. 2). În felul acesta,
reactivările acestei alunecări au fost grăbite continuu. De altfel, şi în trecut această
alunecare a fost continuu reactivată de un păşunat excesiv şi mai ales de urmele
drumurilor de care, mereu schimbate şi care contribuiau la umectarea masei de
roci.
• Al doilea subsector (C2) purta altădată numele de „Ploştina” sau „Trei
Izvoare”. Are un caracter aparte, şi anume este un loc plat, plantat în prezent cu
pruni. După cum şi numele o spune, aici se adunau apele a trei izvoare, dând o
înmlăştinire totală. Apa ce se infiltra provenea din două surse principale. Prima era
apa scursă din alunecările anterioare; a doua, un izvor situat pe nivelul de 560 m
cunoscut sub numele de „fântâna de la Blidara”. Netezimea locului a apărut în
urma unei alunecări foarte vechi ce lăsase o zonă uşor exscavată în spate; aceasta a
fost colmatată de viiturile torenţiale din timpul ploilor. Prin preajma anului 1940,
Serviciul drumurilor a luat măsura înţeleaptă, dar la propunerea unui localnic, de a
drena această porţiune, prin şanţuri subterane, eliminând astfel o sursă importantă
de dezlănţuire a alunecărilor din sectorul imediat inferior ce afectau continuu
şoseaua. Din păcate, lucrurile nu au fost duse până la cap, în sensul de a capta şi
sursele de apă din spate şi a le crea un canal fix de scurgere. Un şanţ colector, ce
trece prin marginea sectorului, deşi a fost bine amplasat (fig. 2), nu şi-a împlinit
rolul din două motive: a rămas nezidit, colmatându-se pe alocuri foarte repede şi, în
al doilea rând, se impunea a fi mai lung cu câteva zeci de metri pentru a prinde şi
apele scurse din izvorul „La Blidara”. Ca urmare a acestor fapte, zona a început să
redevină un loc de infiltrare lentă a umezelii, provocând mişcarea terenului din
sectorul situat în aval (fig. 3).
• Al treilea subsector (C3) se află în amonte de precedentul, este mai redus
ca dimensiuni şi are ca sursă de umectare tocmai fântâna „La Blidara”. Această
alunecare se alătură din lateral celei care coboară de sub vârful Nehoiu (fig. 1).
– Sectorul D este cel care afectează şoseaua şi o serie de case,
desfăşurându-se între altitudinile de cca 490 m şi 440 m. Partea sa din aval trece
din stratele de Vineţişu în formaţiunile miocenului. Începe printr-un mic abrupt ce
limitează subsectorul Trei Izvoare (fig. 3) şi se termină deasupra unui abrupt mai
puternic situat în aval de punctul cel mai înalt al şoselei, denumit Muchia Borcii
(fig. 1). În fapt, acest sector pare a fi fruntea unei mari alunecări, declanşată în
sectorul anterior (C), probabil în periglaciar, care s-a reactivat în epoca noastră pe
sectoare şi în general superficial. Reactivările au fost impuse de umectări venite din
amonte sau locale, de lucrările efectuate pentru şosea, de păşunat excesiv şi
drumuri de care. Două ogaşe, care s-au adâncit perpendicular şi care delimitează
porţiunea denumită Grumaz, împart sectorul în 3 subsectoare longitudinale, cu
evoluţii relativ diferite.
• Subsectorul sudic, denumit şi Flueraş (D1), se află oarecum în prelungirea
fâşiei ce merge unitar pe toate sectoarele din amunte. Afară de umectarea primită
345

din amonte, are şi o sursă proprie, fântâna „La Flueraş”, care în prezent foloseşte ca
loc de alimentare a vitelor de la grajdurile din apropiere, mărind în felul acesta
posibilităţile locale de infiltrare. În plus, fâşia este cărărată de tot felul de drumuri
care, de asemenea, facilitează degradarea solului (fig. 4).
• Subsectorul central (Grumaz) este cel mai puţin umectat, deoarece este
drenat lateral de ogaşe adânci, dintre care unul scurge apa ce se acumulează din
drenurile de la Trei Izvoare şi chiar din amonte. Deşi uscat, subsectorul a suferit în
ultimii 20 de ani o serie de văluiri şi chiar crăpături ca urmare a unor mişcări foarte
lente (fig. 5).
• Subsectorul nordic (D3) a fost unul dintre cele mai active în ultimii ani
(fig. 6), afectând des şi şoseaua. El se află în continuitate directă cu zona drenată de
la Trei Izvoare, ceea ce dovedeşte că o parte din apa pătrunsă aici scapă lent şi în
aval. Acest subsector depăşeşte şoseaua şi se sprijină lateral pe conul acumulativ al
văii Nehoiaşului (conul are aspect de terasă).
• În afara celor trei sectoare, spre sud se mai adaugă unul, care în general
evoluează independent, având o sursă proprie de apă la locul numit „Chilii”
(fig. 4). Acest subsector trece pe la sud de grajdurile „Gospodăriei”, ajunge până în
şosea şi a fost destul de activ în ultimii ani, distrugând chiar unele case.
– Sectorul E, denumit Borcea, se extinde de la Muchia Borcii până în albia
Buzăului (fig. 1). Partea sa cea mai abruptă se situează în amonte şi nu a suferit în
ultimii ani mişcări prea sesizabile; excepţie a făcut numai o porţiune restrânsă, în
avale de şosea, ce a afectat şi o casă. Partea din aval, respectiv din aproprierea căii
ferate, prezintă o pantă mai puţin înclinată, dar a alunecat foarte des din cauza unor
mustiri locale de apă ce apar la baza abruptului. Defrişarea întregului sector,
efectuată în ultimii 30 ani, este o altă cauză ce a dus la mişcarea acestor locuri. Pe
de altă parte, crearea terasamentului de cale ferată, exact pe malul Buzăului, şi
amenajarea acestuia împotriva eroziunii laterale a râului au frânat mult activarea
generală a alunecării. Viiturile periodice ale Buzăului, care au distrus uneori
terasamentul căii ferate (1938, 1941, 1969 ş.a.), au declanşat totuşi deplasări de
mase.
Dezvoltarea generală a alunecării a fost impulsionată iniţial de următorii
factori: existenţa unor versanţi cu pantă mare constituiţi din roci flişoide în care
intră în alternanţă importante straturi de marne şi argile; lipsa închegării unui
drenaj hidrografic pe toată înălţimea versantului; deplasarea locală a albiei
Buzăului către vest sub formă de meandru, cu subminarea activă a versantului. Azi
e greu de ierarhizat ordinea acestor cauze. Se pare că iniţial s-a format un mic
pârâiaş ce pornea de sub vârful Nehoiu şi reteza cele două nivele de eroziune, iar
apoi şi nivelul de acumulare al conului Nehoiaşului. În perioadele periglaciare,
când vegetaţia era redusă şi infiltrările active, în lungul acestei mici văi s-au produs
alunecări importante ce au dezorganizat drenajul hidrografic anterior. O contribuţie
importantă pare să fi avut-o şi subminarea versantului de către eroziunea laterală a
Buzăului. Odată cu reîmpădurirea postglaciară, zona s-a stabilizat, fără însă ca
drenajul să se fi refăcut într-un bazin unitar. Eroziunea regresivă, ce urma să
realizeze această unificare, a fost frânată de infiltrările locale ale izvoarelor în masa
346

de roci răvăşite ale vechilor alunecări. În epoca populării mai intense a acestor
locuri, primele defrişări afectează vechile alunecări şi umerii de eroziune din
vecinătate, ele fiind terenurile relativ netede. Mai recent, în lungul alunecărilor se
axează drumuri pentru căratul fânului şi al lemnelor, motivul fiind legat de panta
mai uniformă ce trece peste toate nivelele reliefului. Toate acestea reactivează
alunecările, dar pe sectoare. Mai active devin acele porţiuni care au în amonte un
izvor ce le alimentează cu apă. În felul acesta drenajul se dezorganizează şi mai
mult. Crearea terasamentului de cale ferată la baza alunecării a fost un factor de
frână pentru acesta. Dacă socotim că defrişarea masivă din Borcea şi chiar din
părţile mai superioare ale alunecării a avut loc după construirea căii ferate, putem
admite posibilitatea ca aceasta să fi avut un rol covârşitor în oprirea unei eventuale
declanşări de proporţii a întregii fâşii vechi de alunecare.
Măsurile de frânare a alunecării rezultă din obiectivele ce pot fi afectate în
astfel de situaţii (calea ferată, şoseaua, aşezări şi degradări ale solului), precum şi
din tendinţa naturală de dezvoltare a acesteia către o declanşare unitară bruscă ce ar
putea avea loc într-o perioadă de umectare abundentă. Urmărind valea Buzăului pe
sectoarele din aval şi amonte de Nehoiu, se poate observa cum pe toate meandrele
principale s-a declanşat câte o alunecare puternică; mecanismul a fost deja descris.
Prin comparaţie şi similitudine se poate admite şi la fâşia Borcea-vârful Nehoiu o
asemenea posibilitate. De aceea, măsurile preventive se impun. Aceste măsuri pot
fi grupate în două categorii:
a) Efectuarea unui drenaj „chibzuit”, pe întreaga alunecare, care să aibă
şanse de naturalizare şi care să prindă toate sursele actuale de apă (izvoare locale
şi precipitaţii) spre a reduce infiltrările. Organizarea unui drenaj hidrografic unitar,
pe suprafaţa marilor alunecări, capătă aspect de necesitate şi deci de lege pentru
frânarea acestora. În primul rând, ar fi vorba aici de un canal ce ar porni chiar din
sectorul „La Lacuri”, ar trece pe la „Lăcşoare” (prinzând şi fântâna din apropiere),
ar coborî prin sectorul B, după care ar urma traseul vechiului ogaş până în vârful
locului numit „Trei Izvoare” (fig. 2). Către acest ultim loc trebuie aduse şi apa
fântânii „Blidara”, precum şi apele subsectorului sudic; şanţul existent aici în
prezent se impune a fi urgent desfiinţat. Colectorul ar merge în continuare pe la
marginea podului „Trei Izvoare” (pe vechiul canal), urmând drumul de scurgere
actual până în şosea. Pe această porţiune se impune însă a fi adâncit mult şi
consolidat cu zidărie; iar pe sectorul C (aval de Trei Izvoare) apare şi necesitatea
efectuării de mici praguri. Traseul trebuie condus apoi până în albia Buzăului. Pe
lângă acest colector sunt necesare şi captările izvoarelor Flueraş (ce poate fi drenat
spre colectorul principal) şi Chilii (dirijat separat până la şosea). Pe alocuri sunt
necesare şi „şanţuri” subterane.
b) Împăduririle totale şi parţiale reprezintă al doilea element ce se impune în
frânarea alunecării. Necesită o totală împădurire următoarele porţiuni: tot malul
Borcii (începând de la calea ferată şi până în Muchia Borcii), partea superioară a
subsectorului Flueraş (fig. 4), subsectorul C1 (fig. 2), subsectorul D3 (fig. 6),
subsectorul C3 de sub fântână „Blidara”, sectorul B în întregime şi partea inferioară
a sectorului „Lacuri” (abruptul). Ordinea urgenţei acestor împăduriri este cea
indicată mai sus.
347

348
BIBLIOGRAFIE
Posea, Gr. (1969), Dinamica albiei şi văii râului Buzău în zona muntoasă. „Hidrotehnica,
Gospodărirea Apelor, Meteorologia”, vol. 14, nr. 5, Bucureşti.
Posea, Gr., Ielenicz, M. (1970), Alunecările de teren de pe valea Buzăului. „Analele
Universităţii Bucureşti, seria Geografie”, anul XIX.

TYPES DE GLISSEMENTS DANS LES CARPATES
DE LA COURBURE ∗
(Bassin du Buzău)
Mots clé: Carpates de la Courbure, les types de glissement de terrain.
Key words: Carpathians of the Curvature, types of landslides.
Grigore POSEA
Types of landslides in the Carpathians of the Curvature area (Buzău
drainage basin). In the Carpathians of the Curvature area –
consisting of Palaeogene f1ysch – landslides are a particularly
important morphodynamic process favoured both by some lithological
complexes rich in clays and marls nad by the steep slopes. Clearing
works, erosion of the slope foot, slope sectioning by anthropic
activities, together with heavy rainfalls, are conditions that strongly
favour the development of slides. By the depth of the sliding bed,
dislocated volume and form, landslides are distinguished as follows:
1) deep massive slides (10-12 m depth of the sliding bed), dislocating
huge mass showing two forms: valley slides (the mass moved from the
catchment area fills the channel, acquiring an elongated aspect) and
slope slides (affecting the greatest part of the slope, the deluvium
being disposed on large steps): 2) small-depth slides (1.5-2.5 m depth
of the sliding bed) affecting the weathering cover and a small portion
of the bedrock showing a nest-like, strangled and linear form; 3) sheet
slides in deluvial deposits (with a sliding bed up to 1 m) occur in the
form of furrows and solifluxions.
1. CONDITIONS POTENTIELLES ET DE DÉCLENCHEMENT
Dans les Carpates Orientales et de la Courbure, dans l'unité du flysch
paléogène, les glissements de terrains constituent un processus prédominant dans la
morphodynamique des versants (fig. 1). Dans le bassin supérieur du Buzău, situé
en grade partie sur le flysch paléogène, plus de 85% de la surface présente un
potentiel morphodynamique 1 favorable à leur déclenchement. De ce
pourcentage, plus de 25% ont un potentiel qui produit des glissements profonds,
massifs, 35% des glissements de profondeur réduite et presque 40% des
glissements superficiels.
∗ L'article publié dans „Revue Roumaine, Géologie, Géophysique et Géographie,
Géographie”, Tome 20, p. 63-72, 1976, Bucureşti.
1 En vue de l'appréciation du potentiel morphodynamique on a établi premièrement
les conditions optima de manifestation des différents processus. On a ensuite effectué une
analyse comparative des cartes des pentes, lithologiques, de la façon dont est utilisé le
terrain délimitant les surfaces propices au déroulement d'un certain groupe de processus.
349

Fig. 1. L'aire de développement des glissements.
1, Flysch paléogène avec des glissements profonds, massifs; 2, région analysée.
Quelques conditions assurent la réalisation de ce potentiel élevé. En premier
lieu, 1es complexes lithologiques marno-argilo-gréseux, spécifiques au flysch
paléogène, interviennent. La grande fréquence des lignes de failles et les plis faillés
(écailles) permettent l'apparition sur des surfaces réduites de bandes étroites de roches
dont les propriétés physiques et mécaniques sont différentes. Le degré de résistance des
roches est en général réduit, mais elles contiennent beaucoup de colloïdes et possèdent
une plasticité élevée propice aux déplacements en masse. Les marnes, les argiles, les
schistes argileux intercalés entre d'épais horizons de grés fissurés rendent possible la
production de certains glissements de grandes proportions qui touchent la plus grande
partie des versants. Deuxièmement, le potentiel est assuré par des conditions
morphologiques parmi lesquelles plus importantes sont représentées par l'inclinaison
accentuée des versants (pente fréquemment entre 15-25°) et d'un degré de
fragmentation élevé (plus de 1,5-2 km/km 2 ).
Le déclenchement et le déroulement du processus sont imposés par certaines
conditions qui sont en liaison avec la situation dans laquelle se trouve au moment de
l'étude l'endroit respectif, parmi lesquelles, les plus importantes sont: le défrichement
de la forêt, l'exploitation intense des pâturages, la prolongation de certaines périodes de
sécheresse suivies de pluies prolongées (1942, 1969), la fonte brusque de la neige
accompagnée de pluies de longue durée (printemps des années 1939, 1970, 1973), la
production de phénomènes sesmiques, l'ébranlement de la base des versants par
érosion fluviatile et spécialement de la rive concave (1969, 1970, 1975), etc.
Une autre cause très efficace a agi au cours des glaciations, c'est-à-dire le
climat de type périglaciaire qui a réduit la végétation de forêt et a provoqué
d'importantes alternances de gel-dégel.
Au cours du déroulement du processus on distingue, dans la majorité des cas,
deux phases: une préliminaire, quand une série de phénomènes convergent vers
l'affaiblissement de l'équilibre, et une de déclenchement qui se produit immédiatement
350

après que l'eau provenant des précipitations provoque la baisse de la cohésion et du
frottement intérieur, favorisant ainsi le déplacement. Le processus se produit d'une
manière plus intense au cours des périodes avril-juillet et octobre-novembre.
2. TYPES DE GLISSEMENTS
Les glissements agissent sur de grandes surfaces, aussi bien sur les versants
que sur les plateaux des interfluves (fig. 2). Les plus importants se produisent sur
les versants des vallées principales d'une part à cause de l'énergie maximum de
relief et des pentes accentuées et, d'autre part, grâce à l'impulsion donnée par
l'érosion de la rivière à la base du versant. Beaucoup de glissements de Buzău, de
Bîsca Mare et de Bîsca Mică sont en liaison avec les méandres principaux où leur
développement latéral produit des déséquilibres. La différence lithologique remplit
aussi un rôle dans la production de ces glissements dans le sens que les grands
méandres se développent dans les complexes marno-argileux qui se trouvent en
amont ou en aval des barres de grés placées en position transversale sur la rivière.
Le processus est fréquent aussi sur les versants abrupts des vallées secondaires, la
masse disloquée couvrant souvent le lit de celles-ci.
Fig. 2. Glissements de terrain dans les montagnes du Buzău.
1, Glissements profonds massifs de versant; 2, glissements profonds massifs de vallée;
3, glissements de petite profondeur; 4, glissements superficiels.
Part I et II on situe les glissements décrits dans les figures 3 et 4.
351

Selon la façon dont se combinent les conditions potentielles avec celles de
déclenchement on peut établir le type de glissement. Du point de vue
morphologique leur classification est faite en rapport avec la profondeur de la
surface de glissement, le volume disloqué et la forme de relief qui en résulte. On a
séparé les trois types suivants: des glissements profonds massifs, des glissements de
petite profondeur et des glissements superficiels. Ces derniers sont assez répandus
et on les trouve aussi en d'autres régions. Les glissements profonds massifs du type
de ceux qui seront présentés apparaissent fréquemment dans le flysch paléogène
dont ils constituent l'une des caractéristiques (fig. 1). On insistera donc, sur leurs
caractéristiques.
a. Glissements profonds massifs. Ils disloquent d'importants volumes de
roches, de grandes dimensions, la profondeur de la surface de glissement pouvant
atteindre 10-12 m, la dynamique étant caractérisée premièrement par une phase de
rupture graduelle de l'équilibre, quand le mouvement se déroule lentement, et par
une phase courte (jusqu'à 10 - 15 jours) au cours de laquelle se produisent des
déplacements rapides sur des aires très étendues. Selon la forme qu'ils prennent ils
se divisent en glissements profonds massifs de vallée et en glissements profonds
massifs de versant.
- Les glissements profonds massifs de vallée sont étirés par suite du
développement par vallées avec écoulement temporaire (fig. 3). Ils ont des
longueurs de 0,2-5 km, des largeurs de 50-60 m dans le secteur central et plus de
500 m dans la partie frontale, des niches d'arrachement avec des dénivellations de
5-30 m, des surfaces de quelques centaines de m
352
2 allant jusqu'à 2-3 km 2 . Ces
valeurs dépendent du degré de profondeur des vallées et de leur pente, de la
fréquence des horizons plastiques dans la structure du versant, de la dimension de
la surface défrichée. Les plus nombreux se trouvent sur des vallées ne dépassant
pas 5 km. Le défrichement de versants composés de fréquents alternances
d'horizons de grés et de marnes, d'argiles, de schistes dissodiliques (faciès de Colţi,
Kliwa, etc.) est suivi, surtout au cours des averses, d'un approfondissement rapide
des ravins, de l'affaiblissement et de la rupture de l'équilibre des dépôts et des
rassemblements de roches. Dans la majorité des situations, les matériaux détachés
du bassin de réception ou des versants des torrents arrivent sur le thalweg, où ils
forment un corps bombé. Celui-ci peu pénétrer sur le lit de la vallée principale. En
d'autres cas des déplacements superficiels et de petite profondeur se produisent
dans le bassin de réception de la vallée principale. Les matériaux disloqués arrivent
au thalweg où, grâce à l'humidité, ils se mouillent plus intensivement, glissent plus
rapidement (parfois ils deviennent des coulées boueuses) et remplissent petit à petit
tout le lit. Les niches d'arrachement, de dimensions réduites au début, s'élargissent
peu à peu; par leur fusion le bassin de réception prend l'aspect d'un amphithéâtre de
glissement. Les niches d'arrachement provenant de glissements anciens
comprennent des secteurs stabilises (au profil concave; couverts d'arbustes) et des
secteurs actifs (au profil droit; pentes de 80-90°). Les niches d'arrachement
récentes comprennent des moments d'activité après les pluies de mois d'avril - mai
ou après les abondantes pluies qui suivent de longues périodes de sécheresse; dans
les niches d'arrachement ou existent de nombreuses alternances de roches dont les

propriétés physiques sont différentes, le gel-dégel et les variations diurnes qui se
produisent au cours de l'été provoquent des désagrégations suivies d'éboulements.
Fig. 3. Glissement profond massif de vallée (Valea Oii)
1, Niche d'arrachement (a, 10 m); 2, matériaux désagrégés,
effondrés et légèrement glisses; 3, éboulements; 4, écoulement boueux récent;
5, front des gradins de glissement de 1941; 6, portions remises en mouvement;
7, secteur fixé par des plantations; 8, secteur de lit mineur touché fréquemment
par des glissements; 9, torrents, ravines; 10, cônes de déjection.
La masse déplacée est composée d'argiles sablonneuses et de bloc de grès, la
proportion des blocs et leurs dimensions dépendant de la proximité des niches
d'arrachement, ces blocs étant abondants et ayant de grandes dimensions (0,2-1 m)
dans le voisinage des niches d'arrachement. Dans son ensemble, la masse de
glissement nous montre un profil longitudinal convexe et, en détail, elle nous
indique l'existence de plusieurs gradins (fréquemment entre 14-16) plus larges et
dont les différences de niveau sont plus important vers la partie inférieure. Entre les
gradins il y a des microdépressions circulaires ou allongées, drainées,
marécageuses ou avec des flaques d'eau. La masse de glissement a, dans chaque
profil transversal, une forme convexe plus accentuée dans sa partie centrale où
prédominent des matériaux grossiers. Sur les côtés de la masse de glissement se
353

développent des vallées d'où avancent d'une manière régressive des ravines.
L'approfondissement de celles-ci est accompagné de reprises d'activité et même de
séparations nouvelles de versants limitrophes. L'extrémité a un aspect conique
légèrement convexe; elle est soumise au déclenchement des nouvelles activités par
suite de l'approfondissement des ravines ou du sapement par érosion fluviatile.
Les glissements ont une fréquence particulière sur les versants qui coupent
perpendiculairement les plis failles (écailles) ou plusieurs lithofaciès. Ils ont un
prononcé caractère obséquent. De pareils déplacement existent sur la gauche de la
vallée Bîsca-Rosiliei (Valea Oii, Valea Largă, Hînsaru, Fulgeriş, Gotiş, etc.), dans
le bassin de Păltiniş, sur les versants du Buzău (Păltineni, Musceluşa, Gura Siriului,
Priporu Bonţului, etc.).
Les processus se déclenchent dans le bassin de réception et l'évolution
ultérieure suppose un avancement vers la base du versant, ce qui leur confère des
caractères détrusifs. Dans certaines situations le ravin qui se détache se trouve à la
moitié ou au tiers supérieur du versant. L'évolution du glissement fait ressortir
aussi bien le déplacement régressif du ravin vers la ligne de partage des eaux que
l'avancement du corps du glissement vers la partie inférieure de la vallée. Donc une
façon de se manifester d'une manière mixte detrusif-delapsive. Ils se distinguent
des torrents boueux et des glissements coulants aussi bien par leurs dimensions
plus grandes et les caractéristiques de la masse qui se déplace que par la dynamique
du processus, liée à un degré d'humectation plus réduit.
De semblables déplacements évoluent rapidement et sur toute la surface, ce
qui les rend très dangereux. Le processus une fois déclenchée tient quelques
semaines et peut recommencer les années suivantes. Au bout d'un certain temps la
plus grande partie du glissement se stabilise d'une manière naturelle et le processus
de fixation peut être accéléré par la réalisation d'un bon drainage de l'eau
conjointement avec le reboisement de la masse déplacée, ainsi que par l'édification
de constructions qui empêchent le sapement du gradin frontal. Au cours d'une
période plus prolongée se maintiennent comme parties actives la niche
d'arrachement, les secteurs du corps du glissement entaillés par des ravines et les
fronts plus abrupts de certains gradins.
- Les glissements profonds massifs de versant atteignent la plus grande partie
de la surface de celui-ci et même parfois sa totalité. Ils sont mis en évidence par les
grandes dimensions et par l'énorme volume des roches disloquées. Certains sont
des anciens glissement periglaciaires (sur les versants de Buzău entre Nehoiu,
Siriu et Harţagu, sur la gauche de Bîsca Mare en aval de Milea, sur la droite de
Bîsca Mică à Brebu, sur la droite de Bîsca Rosilei entre Păltiniş et Vineţişu, entre
Varlaam et Gura Teghii, etc.). Ils se sont stabilisés au cours de reboisement de la
période postglaciaire mais ont recommencé à se reconstituer en partie ou dans leur
totalité en même temps que 1'exécution des déboisements actuels. Au début leur
entrée en activité ne touche pas toute la masse mais uniquement des secteurs isolés
qui se déplacent d'une manière indépendante en fonction de l'existence de certaines
sources locales d'eau (sources, lacs) ou de la rupture de l'équilibre par érosion
fluviatile. La somme de ces déplacements provoque souvent des mouvements de
grandes dimensions. Cette situation se réalise sur des surfaces largement défrichées
354

et inégalement drainées. Quand le terrain était boisé, l'absence d'organisation du
drainage n'avait pas trop d'importance pour la stimulation du processus, la forêt
suppléant à cet impédiment. Quand le terrain s'est dénudé, des ravines, des torrents
et des secteurs qui retiennent l'eau et qui stimulent la reprise du processus ont
apparu.
Les glissements les plus récents, les plus grands, se sont produits sur les
versants des vallées de Crasna, Buzău, Bîsca Rosilei (entre Vineţişu et Gura
Teghii), Bîsca Mare, Bîsca Mică (en aval de Secuiu), etc.
Ils ont des longueurs de 0,5-2 km, des largeurs entre 0,2 et 1,5 km, la
grosseur du déluvium peut atteindre 10 m et l'aire affectée entre 0,1-3 km 2 (fig. 4).
Ils se produisent sur des versants déboisés, dont la pente dépasse 25°, composés
d'alternances de marnes, d'argiles, de schistes dissodiliques avec des grés, où se
produisent des sapements par érosion fluviatile, par suite de l'exécution de voies de
communication (routes et voies forestières, etc.) si l'on ne prend pas de mesures
suffisantes de consolidation, par suite de séismes.
Le déplacement, au cours d'une première phase, se fait très lentement; le
long du versant apparaissent des crevasses longitudinales et transversales, des
affaissements et des bombements qui provoquent de légères ondulations; certaines
sources disparaissent et des points d'humidification plus accentuée apparaissent;
dans la partie supérieure du versant et latéralement se forment des ravins pouvant
atteindre une hauteur de 1-1,5 m. La deuxième phase est en liaison avec la chute de
précipitations abondantes, la production de séismes puissants, le sapement naturel
ou anthropique du versant, etc. Les niches d'arrachement esquissées initialement
s'amplifient parallèlement a l'apparition d'autres et la masse déplacée forme des
gradins, des vaux et des microdépressions allongées. A la longue, la reprise et
l'intensification du processus produit l'unification des ravins (latéraux et de la partie
supérieure), la formation d'une cicatrice d'arrachement qui subit une évolution
régressive rapide à l'endroit de la fusion des déluviums locaux en une masse dont la
topographie est extrêmement irrégulière et qui couvre la plus grande partie du
versant.
La niche d'arrachement est linéaire ou semi-circulaire en fonction du
développement des versants par rapport aux alignements litho-structuraux. Le
glissement profond massif qui se trouve sur la droite de Crasna, avec la niche
d'arrachement linéaire, c'est développé le long du contact entre une série d'argiles
noires et celui du grés de Siriu. Les ravins des glissements conséquents, obséquents
des versants parallèles à la direction des plis failles (écailles) (sur Bîsca Rosilei)
fixés par des contacts pétrographiques et parfois stratigraphiques nets, se sont
constitues de la même façon. La forme semi-circulaire apparaît sur les versants des
vallées qui coupent les plis, surtout quand l'angle forme par la direction de celles-ci
avec l'axe du pli s'approche de 90° (sur les versants des vallées Bîsca Mare, Bîsca
Mică, Buzău).
355

Fig. 4. - Glissements profonds massifs de versant (sur la rive droite du Buzău à Muchia Borcei).
1, Niche d'arrachement principal relativement stable (> 10 m); 2, niche d'arrachement
secondaire instable (a, > 10 m; b, < 10 m); 3, corps principal du glissement; 4, gradin
de glissement avec des vallums secondaires; 5, éboulis anciens; 6, portions remises en
mouvement dans la masse principale; 7, vallums de glissement secondaires à la base
du versant qui entourent le corps du glissement; 8, lacs, secteur marécageux, sources;
9, éboulements; 10, secteur de lit mineur touché par des glissements; 1l, interfluve
ayant un aspect arrondi; 12, niveaux d'érosion; 13, terrasse; 14, plaine alluviale;
15, cône de déjection ancien; 16 route; 17, chemin de fer
Le corps du glissement est composé de plusieurs gradins et vallums de
glissement. Les gradins, au nombre de 4-5, se déroulent sur presque toute la largeur
de la masse déplacée; à la partie supérieure ils sont plus étroits, contiennent plus de
matériaux grossiers, ont une pente plus accentuée et les microdépressions sont
allongées et ont des profondeurs de 3-5 m. Vers la base ils deviennent plus larges,
forment des ondulations et le déluvium est sablonneux-argileux. Les plus
nombreux et les plus étendus déplacements de ce genre ont un caractère obséquent
et conséquent. Le mécanisme de leur développement les placent dans la catégorie
des déplacements délapsifs-détrusifs.
356

Ce spécifique évolutif permet l'intervention de l'homme dés le premier
moment de la manifestation des processus. A cette fin il est nécessaire de connaître
parfaitement le périmètre qui pourrait être atteint sur la base du levé
géomorphologique de tous les éléments qui indiquent le mouvement du terrain,
même si celui-ci a un caractère local isolé.
b) Les glissements de petite profondeur sont les plus fréquents et se
produisent dans la majorité des versants déboisés qui dépassent 15°. La surface de
glissement se trouve à 1,5-2,5 m, le processus atteignant la couche d'altération et
une mince portion de la roche en affleurement. En tenant compte de la forme
apparue on distingue: a) des glissements en nid (ravin semi-circulaire et 2-5
vallées); b) des glissements étranglés (rétrécis dans la partie centrale grâce à la
présence d'un gros amas de grès); c) glissements linéaires (axes sur des ravines; qui
réalisent le passage vers les torrents boueux).
c) Les glissements superficiels se produisent à des profondeurs ne
dépassant pas 1 m et touchent le sol et la couverture de détritus surtout sur des
surfaces ne dépassant 1-400 m 2 . Fréquemment, ils apparaissent sous deux formes:
bandes et solifluxions.
Eu conclusion, les glissements de terrain du bassin du Buzău revêtent des
aspects extrêmement complexes, les plus nombreux et les plus importants se
produisant sur les surfaces du flysch paléogène puissamment inclinées et
défrichées.
BIBLIOGRAPHIE
Posea Gr. (1969), Glissements, méandres et voies de communications dans la vallée de
Buzău, in Travaux du Symposium de géomorphologie appliquée, mai 1967,
Bucureşti.
*** (1972), Alunecarea de la Nehoiu – Borcea, „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria
geografie, XXI.
Posea Gr., Ielenicz M. (1970), Alunecările de teren de pe valea Buzăului, „Analele
Universităţii Bucureşti, Seria geografie”, XXX.
357

358

GLISSEMENTS, MÉANDRES ET VOIES DE COMMUNICATIONS
DANS LA VALLÉE DE BUZĂU ∗
Mots clé: glissements, méandres, mesures de freinage
Cuvinte cheie: alunecări, meandre, măsuri de frânare
Grigore POSEA
Alunecări, meandre şi căi de comunicaţie în Valea Buzăului.
Meandrele fluviatile ale sectorului muntos al Buzăului se dezvoltă sub
impulsul înălţării Carpaţilor. Meandrele se desfăşoară în roci moi, în
care se produc, periodic, alunecări. Ca urmare, pantele aflate în
dreptul meandrelor sunt nestabile şi afectează direct căile de
comunicaţie, aşezările şi culturile agricole.
La vallée montagneuse moyenne de Buzău peut être divisée en deux grands
secteurs, l’un en aval, dominé par des forts glissements qui menacent les voies de
communications, et l'autre en amont, caractérisé par la stabilité des versants. Dans
le secteur des grands glissements, la rivière présente une tendance à développer de
larges méandres en attaquant fortement certains points des versants, tandis qu’en
amont la rivière tend à restreindre le nombre des méandres et à se fixer au milieu
de la vallée.
Entre les méandres et les glissements on a établi une liaison statistique et
génétique, chaque grand glissement étant greffé sur le coude d'un grand méandre
qui le stimule périodiquement.
La ligne qui partage les deux secteurs est formée par l'axe local des cimes
carpatiques; par la suite, on a préciser que les soulèvements constituent la cause
stimulante du développement actuel des méandres degrand rayon et aussi la cause
principale des glissements (fig. l).
Bien plus, les bandes de couches dures alternant avec des couches de roches
moins dures qu’a Buzău coupe perpendiculairement, ont été la cause de la
stabilisation des méandres dans ces dernières couches; leur migration en aval ne se
produit qu'à de très longs intervalles, la tendance principale étant celle de
l'élargissement latéral. Pour cette raison, les glissements sont stimulés au même
endroit, pendant de longues périodes.
On a choisi comme exemple le territoire de trois communes: Nehoiaş,
Nehoiu et Păltineni, pour la raison qu'on a construit, il y a quelques années, trois
voies de communication: une route nationale, un chemin de fer normal et un
∗
Article publié en 1969, dans Travaux du Géomorphologie appliquée, Bucarest,
mai, 1967. Institut de Géologie et de Géographie de la Académie de la République
Socialiste de Roumanie.
359

chemin de fer forestier. En étudiant leur résistance aux glissements, ainsi que les
solutions techniques appliquées, on a pu tirer certaines conclusions. Il faut
remarquer que les solutions préconisées ont été, pour la plupart, formulées par
techniciens, en considérant, en général, la situation, du moment et strictement
locale, sans tenir compte de l'engrenage général évolutif dans lequel on peut
encadrer le déclenchement des glissements dans ce secteur. Pourtant, avec le
temps, un grand nombre de solutions se sont accumulées, certaines dictées par
l'échec des autres; telles que nous avons pu les juger dans leur ensemble et compte
tenu des causes fondamentales qui déclenchent les glissements, nous sommes à
même d'entrevoir les solutions les plus efficaces, concernant aussi la rentabilité.
Fig. l. La position des méandres et des glissements
par rapport a la ligne des soulèvements carpatiques.
1, L'axe des soulèvements; 2, régions où les soulèvements
stimulent le développement des méandres et des glissements.
Sur le territoire de chacune des trois communes mentionnes, des glissements
de grandes proportions ont eu lieu et ont périodiquement affecte une des trois voies
de communication (fig. 2).
Le glissement de Păltineni (I) détruit, a certains intervales, la route et le
chemin de fer. À plusieurs reprises, on a fait d'innombrables et coûteuses
interventions pour le consolider. Pour finir, en 1942,on a employé une solution
radicale: on a creusé un nouveau lit du Buzău par la terrasse située de l'autre côté;
la route et le chemin de fer on été établis plus loin.
Le glissement de Nehoiu (Borcea) (II) a eu les mêmes effets, détruisant, lui
aussi, périodiquement la route et le chemin de fer. Ici, les dépenses des dernières
40 années ont été plus importantes, sans parvenir à une stabilisation.
360

Fig. 2. Le rapport meandres-glissements.
1, Chemin de fer; 2, chaussée; 3, chemin de fer forestier;
4, chemin de fer forestier abandonné; 5, plaine noninondable
ou terrasse; 6, lit étroit („vad”); 7, versants creuses en grés;
8, glissements principaux.
Le troisième glissement, celui de Nehoiaşu (III), a affecté la voie ferrée
forestière seulement. Ici aussi on a investi beaucoup d'argent pour l'entretien,
jusqu'à ce que des glissement de plus en plus forts ont imposé le changement de la
voie du chemin de fer de l'autre côte de la rivière.
361

Lorsqu'on considère la disposition de tous ces glissement massifs, on
remarque qu'ils ont le front fixé sur la partie concave des méandres avec tendance
active de déplacement latéral, surtout à l'époque des grandes crues.
La conclusion principale, pratique, à tirer c'est que les parties des versants
axées sur de tels méandres acquièrent, de ce fait, un très grand potentiel de
glissement. Aussi, toutes les mesures prises en vue de les stabiliser n'ont eu que de
résultats momentanés, parce que les causes essentielles (soulèvement et formation
des méandres) n'ont pas été affectées.
Cette situation doit être prise en considération lorsqu'on doit établir des
constructions, surtout des voies de communications, sur ces glissements. Le mieux,
c'est de les éviter en construisant les voies de communications de l'autre côté de la
rivière.
L'alternance des glissements exige de fréquents passages de la route ou de la
voie ferrée d'un côté à l'autre de la rivière, par conséquent la construction de ponts.
Ceci rend leur coûts plus élevé, mais on évite ainsi les dépenses périodiques
exigées pour la stabilisation des glissements, qui, dans la région respective, ont été
très importants.
Une autre solution consisterait dans le redressement partiel du cours du
méandre par l'aménagement d'un autre cours sur la terrasse ou dans la plaine de la
rivière, le long de la rive opposée.
Au cas où ces solutions radicales ne seraient pas possibles pour le moment,
on applique des mesures ordinaires pour enrayer le glissement.
Il faut remarquer ici, entre autres, que la maçonnerie appliquée à la rive
concave du méandre n'arrive pas à arrêter directement le glissement, ce qu'il est
d'ailleurs impossible de faire, mais permet de revêtir la-rive d'un roc beaucoup plus
résistant à l'érosion latérale de la rivière; le phénomène de glissement ne disparaît
pas, mais devient plus rare.
C'est pourquoi la place du revêtement, la nature des rocs, etc. doivent être
choisies en fonction de ce but. Le fait aussi de jeter des blocs de pierre dans la
rivière tend à former à l'endroit fixé une charge - calibre destiné à dépasser
largement la compétence de la rivière pendant les crues, en freinant de cette
manière l'érosion en profondeur et l'érosion latérale. Ces blocs de pierre doivent
être jetés non seulement le long de la rive mais aussi dans la partie la plus profonde
du méandre, leurs dimensions étant calculées par rapport au maximum de
compétence de la rivière.
362

DINAMICA ALBIEI ŞI VĂII RÂULUI BUZĂU
ÎN ZONA MONTANĂ ∗
Cuvinte-cheie: alunecări de teren, meandre de mari dimensiuni,
mişcări neotectonice pozitive axiale ale Carpaţilor de Curbură,
raporturi meandre – alunecări – căi de comunicaţie
Mots clé: glissements de terre, méandres de grande dimension, des
mouvements néotectoniques positives axiales des Carpates de la
Courbure, les rapports méandres – glissements – voies de
communication
La dynamique du lit de la rivière Buzău dans le secteur montagneux.
On fait une analyse en ce qui concerne la dynamique de la vallée et le
lit de la rivière Buzău dans le secteur des montagnes, en fonction des
soulèvements axiaux des Carpates de la Courbure (de flysch); la
rivière s’écoule perpendiculaire sur cet axe des soulèvements, étant
aussi antécédent dans ce secteur. Vers l’amont de l’axe des
soulèvements maximes (figure 1-1) le profil longitudinal du talweg a
une pente réduite (6 ‰), et vers l’aval la pente devienne de plus en
plus grande (12-10 ‰). Ainsi, la rivière n’érode pas latéralement
dans les versants et ne fait pas des méandres, par contre, vers l’aval
sa force d’érosion verticale et latérale s’accroît brusquement; ici le
Buzău creuse des grands méandres fixés dams les bandes des roches
friables. A leur tour, les méandres, par développement, déclenchent
des glissements de terre des grandes dimensions. On fait une analyse
en détail des rapports entre les méandres et les glissements, qui se
stimulent mais aussi se freine réciproquement et avec rythmicité. Ce
sont propose des mesures pou freiner l’évolution des glissements mais
aussi des nouveaux tracés pour les voies des communications dans les
secteurs affectés par les glissements.
Grigore POSEA
Articolul de faţă îşi propune să arate influenţa pe care o au mişcările
neotectonice de înălţare a Carpaţilor de Curbură asupra dinamicii dezvoltării văii
Buzăului, atât în unele aspecte ale albiei, cât şi ale versantului. Pe scurt, în această
zonă muntoasă, mişcările de ridicare iau forma unor bombări sau cute mari a căror
axă trece peste vârfurile Siriu şi Penteleu şi este tăiată perpendicular de râul Buzău,
aproximativ la Piatra Cerbului (la nord de comuna Siriu – fig. 1).
∗
Articol apărut în revista „Hidrotehnica, Gospodărirea Apelor, Meteorologia”,
vol. 14 (1969), nr. 5, p. 245 – 250.
363

Fig. 1. Munţii Buzăului cu axa înălţărilor maxime
1 – linia înălţărilor axiale carpatice; 2 – sector în care înălţările
stimulează meandre mari şi alunecări; 3 – sensul de creştere al pantei
morfologice generale
În aval de acest punct, ridicările măresc panta de scurgere a râului,
creându-se astfel o mai mare energie de eroziune şi transport, ceea ce atrage o
dinamică a albiei foarte activă. Cea mai stimulată este eroziunea în adâncime, dar,
din cauza aluviunilor numeroase şi grosiere, care dau un pavaj de fund, se afirmă şi
o puternică eroziune laterală; aceasta, desfăşurându-se inegal (din cauza rocii şi
confluenţelor), accentuează formarea unor meandre de rază mare, care la rândul lor
stimulează cele mai puternice alunecări de versant din regiune. În felul acesta, în
dinamica albiei intervine un nou factor: alunecările şi prăbuşirile. Ele, fiind însă
fixate pe meandre, frânează dezvoltarea laterală a acestora prin materialul
aluvionar pe care îl furnizează local râului, mărindu-i forţa de transport şi
reducându-i forţa de eroziune. Meandrul şi alunecarea se atrag, se stimulează,
dar se şi frânează şi se fixează reciproc.
În amonte de linia marilor înălţări, dinamica albiei este cu totul alta, mult
încetinită datorită faptului că înălţările au tendinţa de a reduce panta de scurgere a
râului (între Crasna şi Întorsură).
Pentru partea din aval a Buzăului sunt şi unele consecinţe pentru căile de
comunicaţie.
364

*
Efectuând anumite observaţii asupra alunecărilor de teren din zona muntoasă
a văii Buzăului, s-au evidenţiat mai întâi o legătură statistică şi apoi una genetică
între dezvoltarea acestora şi cea a meandrelor. Ulterior, s-a putut stabili o cauză şi
mai generală, creşterea pantei de scurgere a Buzăului, datorită mişcărilor de
înălţare, care stimulează dezvoltarea unor meandre de rază mare. Prin prisma
acestei cauze s-a încercat aprecierea şi indicarea unor soluţii mai sigure în ceea ce
priveşte fixarea de amănunt a traseului căilor de comunicaţie în lungul acestei văi.
Pentru exemplificare s-a ales teritoriul a trei localităţi: Nehoiaş, Nehoiu şi
Păltineni, pentru faptul că aici au fost construite, cu mulţi ani în urmă, trei căi de
comunicaţie: o şosea naţională, o cale ferată normală şi una forestieră. Din modul
cum acestea au fost afectate de alunecări se pot trage anumite concluzii. Pentru
studiul respectiv, cele trei căi de comunicaţie prezintă interes din următoarele
motive: ele au fost fixate pe forme diferite de relief; toate au fost afectate cu
timpul, în cel puţin un punct, de alunecări importante de teren; restabilirea
circulaţiei s-a făcut prin soluţii foarte diferite.
De remarcat că soluţiile preconizate au fost formulate aproape întotdeauna de
către tehnicieni, judecându-se de obicei situaţia de moment, foarte local, şi fără a se
ţine seamă de angrenajul general evolutiv în care se încadrează declanşarea
alunecărilor din sectorul respectiv. În timp, s-au acumulat totuşi multe soluţii, unele
dictate numai de eşecul altora, astfel încât în prezent există posibilitatea să fie
judecate pe ansamblu şi, în funcţie de cauzele care au dus la declanşarea şi mersul
alunecărilor, să se poată alege soluţiile cele mai eficiente, inclusiv prin prisma
rentabilităţii în timp.
Pe teritoriul fiecăreia dintre cele trei localităţi amintite există câte o alunecare
de mari proporţii, care a afectat periodic cel puţin una dintre cele trei căi de
comunicaţie, astfel:
– Alunecarea de la Păltineni (fig. 2, I), situată pe partea dreaptă a râului
Buzău, distrugea destul de des, atât şoseaua cât şi calea ferată. Ani de-a rândul s-au
făcut numeroase intervenţii, cum ar fi plantaţii, zidării etc. În ultimă instanţă, în
anul 1942, s-a recurs la o soluţie radicală: tăierea unei noi albii a Buzăului, prin
terasa de pe partea opusă, şi mutarea atât a şoselei, cât şi a căii ferate. Cei doi
factori care contribuiau la stimularea alunecării, eroziunea la baza alunecării şi
secţionarea transversală a acesteia de către şosea şi calea ferată, au fost total
înlăturaţi. Vechea albie a fost, ulterior, în parte, astupată de fruntea alunecării, care,
cu timpul, s-a stabilizat.
– Alunecarea de la Nehoiu (Borcea) (fig. 2, II), situată tot pe partea dreaptă
a râului Buzău, a avut manifestări similare, distrugând, de asemenea, periodic
şoseaua şi calea ferată. În sectorul respectiv, cheltuielile, în ultimii 40 de ani au fost
însă mult mai mari. În afară de lucrările curente de întreţinere, s-au efectuat şi
drenări subterane pe o suprafaţă întinsă (la Trei Izvoare), plantaţii, îndiguiri şi
corectări masive de torenţi, poduri locale etc. De remarcat că şoseaua şi calea ferată
365

fiind situate la mare distanţă una de alta, lucrările întreprinse au fost efectuate de
obicei separat şi nu corelat.
– A treia alunecare, cea de la Nehoiaş (fig. 2, III), a afectat numai calea
ferată forestieră; şi aici s-au investit sume mari de întreţinere, până ce deplasările
tot mai puternice de pământ au impus mutarea căii ferate pe partea cealaltă a râului
(fig. 2).
Urmând dispunerea acestor alunecări masive, cât şi a altora situate în comuna
Siriu, se poate observa că ele au fruntea fixată pe partea concavă a unor meandre,
cu tendinţă activă de deplasare laterală, mai ales la marile viituri (fig. 2).
Meandrele subminează baza versantului, creând potenţial de alunecare, iar
aceasta se declanşează imediat ce este favorizată de umezeală, defrişări etc. După
fazele de alunecare urmează stabilizări relative, care durează numai până ce râul
transportă materialul alunecat în albie (aproximativ între 5 şi 30 ani). În această
primă fază, unele intervenţii de a se redeschide drum, tăindu-se alunecările, nu fac
decât să le reactiveze la prima ploaie (de exemplu, intervenţiile pentru calea ferată
forestieră de la Nehoiaş, pentru calea ferată de la Nehoiu, cele pentru şoseaua de la
Păltineni sau cele de pe teritoriul comunei Siriu).
Pe de altă parte, materialul alunecat în albie reacţionează, stagnând
deplasarea meandrului, deoarece forţa râului este cheltuită local pentru transport.
Ca urmare, meandrele se fixează pe acelaşi loc, pentru o anumită perioadă de timp.
Dar, această persistare şi fixare locală a meandrelor este accentuată, cel puţin în
zona amintită a Buzăului, şi de alţi doi factori: confluenţele pâraielor principale şi,
mai ales, traversarea unor straturi groase şi rezistente de gresie. Aceşti factori
funcţionează ca puncte fixe ale albiei Buzăului, impunând, într-o formă sau alta,
locul de dezvoltare a meandrelor, pentru o perioadă îndelungată. Aşa sunt punctele
fixate în gresie la Podul Negru (Nehoiaş), la podul căii ferate forestiere de la
Nehoiu, la Piatră (Nehoiu), la Piatră (Păltineni), unde se remarcă adesea prăbuşiri
de blocuri mari care, ajunse în albie, persistă un timp foarte îndelungat, deoarece
depăşesc competenţa râului. La fel, unele confluenţe obligă meandrele să se
formeze numai în aval de ele (confluenţa cu Valea Nehoiaşului). Între aceste
puncte fixe se dezvoltă meandrele pe roci moi. Datorită distanţei foarte diferite
dintre punctele fixe, meandrele nu se pot dezvolta uniform, ci numai pe anumite
locuri, impuse în general de alunecări, ele fiind legate prin porţiuni relativ
rectilinii, adesea destul de lungi. Pe parcursul porţiunilor rectilinii dintre meandre,
albia se lăţeşte şi funcţionează adesea ca zonă de depunere a aluviunilor la viituri,
iar la ape mici este folosită ca vaduri de trecere.
Aşadar, o constatare importantă, pentru alunecări, este aceea că locul de
formare şi dezvoltare a meandrelor este stabilizat pentru o lungă perioadă; el este
dictat, în faza actuală de dezvoltare a văii Buzăului, de natura fâşiilor de roci tăiate
transversal de Buzău. În gresiile masive, râul şi-a fixat albia pentru mult timp (la
Podul Negru în gresia de Tarcău; la podul de la Nehoiu, la Piatra – Nehoiu şi la
Piatra – Păltineni în gresia de Kliva), iar în rocile moi a dezvoltat primele meandre
şi a favorizat primele alunecări. În aceste din urmă porţiuni au loc o acţiune şi o
reacţie continuă între tendinţa puternică a meandrelor de a se lărgi şi declanşarea
alunecărilor, care frânează această tendinţă.
366

Fig. 2. Valea Buzăului pe teritoriul comunei Nehoiu;
raportul dintre meandre şi alunecări
1 – cale ferată; 2 – şosea; 3 – cale ferată forestieră; 4 – vechi
traseu al căii ferate forestiere; 5 – luncă neinundabilă sau terase
(luncă majoră); 6 – vaduri; 7 – versanţi abrupţi în gresie
masivă; 8 – alunecări importante
367

Atacul puternic al râului se observă chiar în straturile masive de gresie unde
cursul este relativ fixat ca evoluţie laterală. Râul sapă firide, provoacă prăbuşiri de
blocuri; multe dintre acestea au dimensiuni enorme şi, ca urmare, depăşind
competenţa râului, ele rămân pentru mult timp fixate pe fundul albiei. Şi aceasta
constituie o reacţie a versantului, deoarece atât timp cât blocurile respective rămân
netransportate, râul nu mai atacă malul. Aceste puncte, prin blocurile din albie,
întârzie deci evoluţia văii.
O altă concluzie care trebuie subliniată este faptul că pe ansamblul văii, între
Siriu şi Păltineni, Buzăul este un râu care-şi modelează albia în plină forţă,
apropiindu-se alternativ şi atacând cu mare putere când un versant, când altul.
Punctele cel mai activ atacate sunt determinate mai ales de un factor pasiv, natura
rocii; în foarte puţine locuri s-a ajuns şi la o autoreglare care să distribuie punctele
de atac şi să le deplaseze numai în legătură cu legile meandrării. Cum această forţă
este cauza tendinţei de lărgire a meandrelor şi deci şi a declanşării periodice a
alunecărilor, se ridică logic problema găsirii sursei acestei forţe actuale, deosebite,
a Buzăului.
368
*
Teoretic, râurile din ţara noastră şi mai ales cele transversale carpatice au
avut în periglaciar o competenţă mai mare decât în prezent, datorită nu unor
precipitaţii mai abundente, ci evaporării mai reduse, concentrării precipitaţiilor în
câteva luni şi viiturilor mari de primăvară care se produceau pe un sol îngheţat. Ca
urmare, ele îşi formau albii mai largi decât în prezent, cu pante mai reduse şi cu
meandre de rază mică, dar bine dezvoltate, care atingeau continuu malurile.
Râurile actuale, având o competenţă mai redusă, ar trebui să apară în general
incompetente în raport cu panta şi lăţimea albiei moştenite din periglaciar; conform
debitului mai redus, ele au nevoie de o pantă mai mare de curgere, de o albie ceva
mai îngustă, pentru a transporta încărcătura ce vine de pe versanţi sau este adusă de
afluenţi. Râul îşi comprimă de aceea meandrarea (pentru a mări panta), fapt pentru
care nu atinge decât excepţional baza versanţilor (căci volumul viiturilor s-a redus).
Ca urmare, materialele venite de pe versanţi se îngrămădesc pe marginile luncii,
îngustând-o şi contribuind astfel la adaptarea albiei minore faţă de noul regim al
râului. Adaptarea se face deci prin fuga râului de baza versanţilor, care are ca efect
inclusiv micşorarea încărcăturii venită în albie de pe versant. De aceea, în această
etapă, actuală, se creează o stabilire relativ mare a versanţilor. Ritmul de declanşare
a alunecărilor şi prăbuşirilor slăbeşte tot mai mult, ceea ce are mare importanţă
pentru o serie de construcţii şi mai ales pentru căile de comunicaţie.
Buzăul însă, mai ales pe distanţa dintre Piatra Cerbului (la nord de Siriu) şi
Păltineni, indică o evoluţie poate tot atât de activă ca şi în periglaciar; meandrele,
prăbuşirile şi mai ales alunecările intense se ţin lanţ. Faptul a fost pus adesea în
legătură cu defrişările masive, ceea ce constituie într-adevăr o cauză imediată.
Fenomenul este totuşi întreţinut de o cauză mult mai generală, şi anume de
înălţările actuale ale Carpaţilor de Curbură (fig. 1).

Înălţările întreţin, pe distanţa de la sud de Crasna până spre Pătârlage, o pantă
mare de curgere. Aceasta măreşte forţa de eroziune şi de transport a râului;
totodată, măreşte tendinţa de dezvoltare a unor meandre de rază mare, deci atacul
asupra versanţilor. Sunt declanşate, în felul acesta, alunecări şi prăbuşiri, care
periclitează circulaţia, mai des şi mai mult decât în alte părţi.
Dacă se urmăreşte râul Buzău, de la Întorsura Buzăului până la Pătârlage
(intrarea în Subcarpaţi), se poate observa chiar cu ochiul liber, cum în amonte de
Siriu, la Piatra Cerbului, profilul longitudinal al talvegului rupe brusc de pantă;
mai sus de această linie, apa curge lin, albia capătă uneori chiar aspect de lac 1) ,
versanţii sunt stabilizaţi, grohotişurile vechi fiind fixate; imediat în aval însă
scurgerea se învolburează, albia este plină de bolovani, versanţii evoluează prin
prăbuşiri şi alunecări masive. Panta în amonte de linia amintită, până la Întorsura
Buzăului, este sub 6‰ iar în aval, până la Nehoiu, este de 10-12‰, adică se
dublează. Cauza este legată de axa maximă a ridicărilor actuale carpatice, care
trece peste vârful Siriu şi la nord de Penteleu şi taie perpendicular Buzăul (fig. 1).
Ca efect al acestei ridicări, panta de scurgere a Buzăului creşte spre sud de axa
înălţării şi se micşorează spre nord, către Întorsura Buzăului. Tocmai această
mărire de pantă sporeşte forţa râului, deşi volumul viiturilor sale a scăzut în raport
cu perioada periglaciară. La creşterea forţei contribuie şi cantitatea mai redusă, în
prezent, a materialelor venite de pe versant, ca urmare a împăduririlor masive
postglaciare şi a reducerii gelifracţiei. Iată deci cauza pentru care râul, în loc să-şi
restrângă atacul meandrat al versanţilor, continuă să îl dezvolte şi în prezent şi,
uneori, se pare chiar sporit. Făcând o comparaţie între cele două porţiuni ale
Buzăului, în amonte şi aval de Piatra Cerbului, se observă net tendinţa de lărgire a
meandrelor şi sinuozităţilor în aval, pe când în amonte ele au fost reduse în tendinţa
de a îndrepta cursul pentru a rezista pantei de scurgere în descreştere (fig. I, III). În
amonte s-a realizat un profil longitudinal de echilibru care se apropie de sfârşit
(sfârşitul va fi captarea spre depresiunea Braşovului), iar în aval se creează un
echilibru accelerat. Acest din urmă profil prelungeşte, prin eroziune regresivă, şi
„viaţa“ profilului dinspre Întorsura Buzăului 2) .
Tendinţa de dezvoltare a meandrelor mari şi reducere a celor mici constituie
o dovadă a creşterii pantei, a faptului că râul dispune constant de un surplus de
energie pentru eroziune laterală şi în adâncime. Această energie declanşează un
întreg lanţ de procese care se intercondiţionează, se limitează reciproc uneori;
dintre acestea se poate reţine în principal legătura strânsă dintre dezvoltarea
meandrelor şi formarea, în partea opusă, a unor loburi de terasă sau luncă
neinundabilă (fig. 2). Aceste legături se realizează, în timp, sub o formă ritmică, în
profil transversal întâlnindu-se chiar un echilibru dinamic periodic şi local.
1)
În special în urma declanşării unor alunecări, pe malul drept, în aval de Piatra Cerbului,
sau la ploi când sunt îngrămădite materiale în cheile de la Piatra Cerbului.
2)
Mărirea meandrării şi mai ales a razei meandrelor, provocată de creşterea panei, se
explică prin aceea că la râurile de munte, cu meandre de vale, evoluţia meandrelor se face prin
colaborarea eroziunii verticale cu cea laterală, spre deosebire de meandrele de câmpie care evoluează
numai prin eroziune laterală.
369

Din cele expuse se pot trage următoarele concluzii:
– mişcările recente de înălţare a lanţului muntos măresc panta de scurgere a
Buzăului pe porţiunea de la nord de Siriu până la Pătârlagele;
– panta stimulează dezvoltarea meandrelor de vale (de rază mare);
– meandrele declanşează alunecări masive;
– constituţia geologică, unele confluenţe şi interacţiunea dintre meandre şi
alunecări fixează, pentru perioade lungi, locul de dezvoltare a meandrelor şi deci şi
locul alunecărilor masive;
– aceste porţiuni ale văii sunt în general în echilibru instabil şi deci improprii
pentru construcţii.
370
*
Cunoscând cauza de bază care generează alunecările pe sectorul respectiv,
precum şi mecanismul de realizare a lor prin intermediul evoluţiei albiei, se pot
judeca şi aprecia contramăsurile posibile. Astfel, se consideră că alunecările
axate pe meandrele principale ale Buzăului nu au posibilităţi de stabilizare pentru
o perioadă prea lungă de timp. Ele sunt stimulate periodic de tendinţa actuală de
lărgire a meandrelor de la baza lor, impusă de ridicările munţilor. Acest lucru este
primul care trebuie înţeles în fixarea unor construcţii, în special a căilor de
comunicaţie, peste aceste alunecări. Măsura cea mai eficientă o constituie evitarea
acestora şi trecerea căilor de comunicaţie pe partea opusă a râului. Alternarea
alunecărilor când pe un mal, când pe celălalt solicită însă şi treceri dese ale şoselei,
dintr-o parte în alta, deci construirea de poduri. Costul acestora este uneori
ridicat, dar scuteşte investiţiile ulterioare, de obicei mult mai mari. Asemenea
soluţii aduc şi un alt avantaj; traseul şoselelor construite peste alunecări se
depărtează de obicei mult de râu, urcând prin serpentine şi pante mari spre porţiuni
mai netede, după care sunt obligate să coboare din nou (fig. 3, A). De partea opusă
a alunecărilor pot fi folosite terenurile joase, de obicei terase sau lunca
neinundabilă, care au pante foarte reduse. În cazul creării unor şosele moderne,
largi, asfaltate, astfel de trasee se impun şi mai mult. Soluţia aceasta poate fi
propusă, de exemplu, pentru şoseaua şi calea ferată, la trecerea din localitatea
Nehoiu spre Nehoiaş (fig. 3, B). Mutarea lor peste Lunca Mare ar aduce stabilitate
şi o reducere importantă a pantei.
Alegerea locului pentru poduri trebuie, de asemenea, studiată în funcţie de
tendinţele de deplasare ale râului; punctele fixe săpate în stratele masive de gresie,
iar în unele cazuri, punctele situate pe secţiunea rectilinie a râului, în apropierea
vadurilor, sunt vizate în primul rând; de obicei, locurile denumite La Piatră sunt
cele mai favorabile pentru fixarea de poduri.
O altă soluţie radicală şi de durată este aceea de a îndrepta parţial cursul
meandrului, săpând o nouă albie în terasa sau lunca de pe malul opus. Între vechea
albie şi cea nouă se lasă o fâşie de teren pentru construcţia căilor de comunicaţie
(fig. 4, B); în acest caz trebuie acordată atenţie pantei canalului pentru a crea
competenţa necesară la viituri.

Fig. 3. Traseul şoselei şi căii ferate (actual – A şi propus – B) la punctul Borcea
1 – râul Buzău; 2 – şosea; 3 – cale ferată; 4 – alunecare; 5 – lunci sau terase.
Fig. 4. Traseul şoselei şi căii ferate (vechi – A şi actual – B) la punctul Păltineni
1 – râul Buzău; 2 – şosea; 3 – cale ferată; 4 – alunecare; 5 – lunci sau terase; 6 – belciug.
371

În cazul când soluţiile radicale nu sunt posibile, se aplică măsurile obişnuite,
cunoscute, începând cu drenarea tuturor izvoarelor de pe alunecare (în special cele
situate deasupra porţiunilor mai netede), împăduriri, îndiguiri de torenţi, diguri de
zid aplicate malului concav al meandrului şi blocuri voluminoase aruncate în albie
pe locurile unde meandrul roade puternic. Ceea ce trebuie remarcat şi înţeles, în
legătură cu ultimele măsuri, este faptul că zidăria nu are rostul de a opri direct
alunecarea, ceea ce nici nu poate face, ci numai acela de a căptuşi malul cu o rocă
mai rezistentă faţă de eroziunea laterală a meandrului. Fenomenul alunecării nu
poate fi redus, dar este frânat şi distanţat în timp; de aceea, locul zidăriei, natura
rocii etc. trebuie alese în funcţie de acest scop. De asemenea, răsturnarea de blocuri
în albia râului are rostul de a forma local o sarcină-calibru care să depăşească mult
competenţa râului la viituri; ele consumă energia locală a râului, frânând astfel atât
eroziunea în adâncime, prin formarea unui pavaj de fund, cât şi eroziunea laterală.
De aceea, aceste blocuri trebuie răsturnate nu numai la mal, ci şi pe groapa cea mai
adâncă a meandrului, iar dimensiunile lor trebuie calculate în raport cu competenţa
maximă a râului. De altfel, natura însăşi arată acest lucru; la punctul numit La
Piatră (Nehoiu), există de exemplu, multe blocuri enorme, căzute în albie,
rostogolite din stânca alăturată, în locul respectiv eroziunea Buzăului fiind de mult
timp stagnată.
Rezumând, se poate spune că adâncirea studiului alunecărilor, prin
prisma generală a evoluţiei versanţilor şi a văilor, prin deducerea unor legi
generale sau locale care le ritmează dezvoltarea, poate aduce contribuţii importante
de natură practică. Situaţii similare celor descrise pe Buzău se întâlnesc, se pare, şi
în alte părţi, mai ales în Carpaţii şi Subcarpaţii de Curbură şi apoi pe defileul Jiului,
mai mult cu prăbuşiri (din cauza rocilor) etc. Totodată, se impune şi o clasificare
nouă a alunecărilor de teren, care să se bazeze pe raporturile acestora cu dinamica
actuală a văilor.
Prin această prismă trebuie judecată şi o amenajare totală a bazinului
Buzăului, cel puţin în arealul montan.
372

MĂSURI GENERALE DE FRÂNARE A MARILOR
ALUNECĂRI DIN ZONA FLIŞULUI CARPAŢILOR DE CURBURĂ ∗
Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: alunecări, meandre, drenaj hidrografic, măsuri de
frânare
Mots clé: glissements, méandres, drenne hydrographique, mesures de
pour le freinage
Mesures générales pour le freinage de grands glissements de terrain
de la zone de flysch des Carpathes de Courbure. Le travail présente
les causes qui ont déclenché les glissements de terrain de la zone de
flysch des Carpathes de Courbure (l'abondance des marnes et des
argiles, la fragmentation du relief par des vallées profondes, les
mouvements néotectonique, les défrichements et le climat de type
périglaciaire existant au temps des glaciation).
Les généralisation théoriques sur les glissements de terrain de la
zone, que l'auteur souligne, portent à des importantes suggestions
pratiques, indiquant aussi l'ordre des mesures qu'on doit prendre en
vue de la stabilisation des versants.
Flişul carpatic, de la Curbură, prin abundenţa marnelor şi argilelor, cât şi
prin poziţia acestora ca strat în raport cu alte roci, reprezintă zone cu potenţial
deosebit de manifestare a alunecărilor. Trei cauze contribuie în plus la declanşarea
locală a acestora: fragmentarea reliefului prin văi adânci, mişcările neotectonice,
mai active se pare în această parte, şi despăduririle. În timpul glaciaţiunilor a
activat încă o cauză foarte eficientă, şi anume climatul de tip periglaciar, care a
redus vegetaţia de pădure şi a provocat importante alternări îngheţ-dezgheţ.
Cauzele care provocau alunecări se îmbină, local, în mod variat; de aici şi
tipurile diferite de asemenea forme care pot apărea; o parte din acestea au fost
descrise cu altă ocazie (1970) 1 . În materialul de faţă ne propunem să redăm câteva
generalizări – deduse din studiul mai multor alunecări de mari proporţii – şi care au
inclusiv importanţă practică.
1. Localizarea marilor alunecări. Este de la sine înţeles că cele mai mari
alunecări sunt dispuse pe versanţii văilor principale, datorită, pe de o parte,
∗
Articol publicat în 1974, în Lucrări ştiinţifice, seria A, Matematică-Fizică-
Geografie, Institutul Pedagogic Oradea
1
Alunecările de teren de pe valea Buzăului, „Analele Universităţii Bucureşti”,
1970, p. 59-66
373

energiei maxime de relief, iar pe de alta, impulsului dat de eroziunea râului la baza
versantului. Există însă şi văi secundare – cu versanţi mai abrupţi, cu un echilibru
mai puţin stabilizat în timpul periglaciarului, în care râurile şi-au continuat
adâncirea şi în holocen – care dezvoltă alunecări de proporţii atât datorită eroziunii
la baza versanţilor, cât şi infiltrărilor de apă în susul pantei cauzată de despăduriri.
O altă regulă ce a putut fi stabilită este şi aceea a fixării marilor alunecări pe
meandrele principale ale râului. Un exemplu tipic ni-l oferă Buzăul între
localităţile Păltineni şi Siriu, distanţă pe care fiecare alunecare de proporţii se
opreşte într-un meandru al râului. Aici trebuie adăugată şi intervenţia petrografiei,
în sensul că meandrele s-au format în aval sau amonte de barele masive de gresie,
ce se dispun transversale pe râu; adică, în complexe marno-argiloase sau şistoase.
2. Integrarea alunecărilor în dinamica văilor. Aceasta reprezintă o
conc1uzie dedusă din legătura, indicată mai sus, între alunecare şi meandru a cărei
înţelegere reală şi concretă conduce şi la unele implicaţii de ordin practic. Pe scurt,
legătura aceasta se produce astfel: meandrul, dezvoltându-se lateral, declanşează
alunecarea, iar materialul acestuia, ajuns în albia râului, frânează pentru un timp
dezvoltarea laterală a meandrului. Legătura este şi inversă, în sensul că şi rocile,
respectiv complexele argiloase, facilitează eroziunea laterală a râului, impunând
locul de formare a unor meandre. Mecanismul poate căpăta aspecte particulare
complexe pe care nu le enunţăm.
Reţinem însă, ca importanţă practică, faptul că meandrul, care întruchipează
efectul eroziunii laterale, reprezintă o cauză de bază ce stimulează periodic
alunecarea. Dacă malul concav al acestuia va fi apărat cu diguri, zidărie sau
blocuri ce depăşesc competenţa de viitură a râului, râul nu se va putea deplasa
lateral şi nu va stimula alunecarea. Putem cita, aici, un exemplu care ne conduce şi
la o altă concluzie. Este vorba de două alunecări de pe valea Buzăului, una la
Nehoiu-Borcea şi alta la Siriu. Ambele s-au declanşat în urmă cu câteva zeci de
ani, respectiv la câtva timp după ce locurile au fost despădurite. Prima însă a avut o
evoluţie mult mai înceată, deoarece contactul ei cu meandrul Buzăului fusese în
prealabil căptuşit cu zidărie odată cu construcţia căii ferate. Concluzia anticipată
este că zidăria efectuată pe fruntea alunecării nu are rostul de a opri deplasarea
masei enorme din spate, ci acela de a frâna eroziunea laterală a râului; de aici
alegerea atentă a locului şi poziţiei acestor zidării în raport de dinamica albiei.
3. Vârsta actuală şi periglaciară a alunecărilor. Multitudinea alunecărilor
ce pot fi observate în prezent peste aceste zone impun ideea, imediată, că ele
trebuie să fie relativ recente. Cercetările mai de amănunt ne-au condus însă la
concluzia că majoritatea alunecărilor de mari proporţii sunt iniţial periglaciare. În
acest sens amintim identificarea, mai ales pe teritoriul comunei Siriu şi în general
pe locuri rămase încă împădurite, a unor alunecări vechi, total stabilizate, care
păstrează împrejur şi urmele unor lacuri de tip periglaciar, precum şi grohotişuri
grosiere, în stare fixată, care au aceeaşi origine. Pe de altă parte, studiul de
amănunt al alunecării de la Borcea-Nehoiu ne-a condus la concluzia că şi aici este
vorba de o alunecare veche, de mari proporţii, care a fost complet stabilizată odată
cu progresul pădurii imediat în postglaciar. Concluzia este de mare importanţă
practică, deoarece ştim precis că, în condiţiile unei totale împăduriri a teritoriului
374

alunecării, acesta poate fi stabilizat.
De altfel, studiul de amănunt al alunecării de la Borcea ne-a indicat că, în
actual, nu e vorba de o alunecare „pe total”, ci de sectoare ce s-au pus în mişcare
uneori independent, în funcţie de unele surse locale de apă, de păşunat excesiv, de
drumuri etc. Nu se exclude însă nici tendinţa de însumare a tuturor acestor
sectoare, tendinţă care este alimentată de insuficienţa de drenaj hidrografic a
întregului teritoriu ce compunea vechea alunecare periglaciară şi care a devenit tot
mai acută odată cu despădurirea. De asemenea, un factor de stimul al redeclanşării
alunecării „pe total” este eroziunea laterală a râului, care, la marile viituri, a rupt
zidul de apărare al căii ferate, afectând fruntea acesteia. Procesul de refacere a
unităţii de alunecare periglaciară este confirmat mai ales de alte alunecări din
zonă, care au evoluat mai rapid, fiind stimulate din plin de eroziunea meandrelor pe
care se axează şi care nu au fost căptuşite cu ziduri de protecţie.
De reţinut, deci, că marile alunecări ce se observă de o parte şi de alta a
principalelor văi din fliş sunt aproape toate periglaciare, că ele s-au stabilizat odată
cu împădurirea postglaciară, dar au început să se reactiveze parţial sau total odată
cu despăduririle actuale, tinzând să-şi refacă vechea unitate.
4. Drenajul hidrografic al marilor alunecări. Din studiul unor „alunecări
masive zonale de versant” a rezultat faptul că drenarea lor hidrografică este în
general insuficientă şi neunitar organizată. Atât apa de ploaie, cât şi apa unor
izvoare nu au condiţii rapide de evacuare, existând multe posibilităţi de infiltrare
permanentă sau periodică în masa de material deranjat al alunecării. Vechile
văluriri nu au fost străbătute peste tot de eroziunea regresivă, altele noi au fost
formate şi, toate, menţin zone umectate. Atât timp cât terenul era împădurit
complet, lipsa de organizare perfectă a drenajului nu avea o importanţă deosebită
pentru stimularea alunecării, pădurea suplinind acest neajuns. Când terenul a rămas
dezgolit au apărut ogaşe, ravene, torenţi care au făcut posibile unele infiltrări rapide
urmate de mici pornituri; acestea au reţinut apa între valurile lor, menţinând
potenţialul de alunecare. Din observaţiile locale rezultă că terenurile din aval a
punctelor cu izvoare nedrenate sunt cele mai mobile. Se întâlnesc şi cazuri când
izvoarele au fost drenate la întâmplare, ferindu-se unele locuri, dar provocând
alunecări în altele.
Rezultă că problema drenajului hidrografic peste întregul teritoriu al
vechilor alunecări, indiferent că unele din porţiunile lor nu au fost încă reactivate,
este de mare importanţă pentru frânarea evoluţiei acestora. Este vorba de o măsură
practică relativ simplă, dar care se impune ca necesitate legică. Concret, se impune
executarea de drenaje artificiale, pe cât posibil cuprinse într-un sistem hidrografic
unitar, ale căror trasee să fie alese în aşa fel încât să aibă şanse de naturalizare.
Aceste drenaje trebuie să aibă tentacule către toate punctele de izvoare şi să fie
orientate astfel ca apa diferitelor pante să ajungă cât mai rapid către ele. Totodată,
se impune ca ele să fie dirijate până în albia râului, să nu rămână suspendate
undeva pe versant, pentru ca eroziunea regresivă să finiseze şi să întreţină ceea ce
omul creează artificial.
Concluzii. Din punctele enumerate mai sus, reiese că anumite generalizări
teoretice asupra alunecărilor conduc şi la importante sugestii practice. Reamintim:
375

aportul dintre meandre şi alunecări, vârsta periglaciară şi reactivarea actuală a
unor alunecări, lipsa de unitate a drenajului hidrografic pe marile alunecări.
În ce priveşte ordinea măsurilor, am sublinia: studiul surselor de apă şi
efectuarea unui drenaj unitar cu şansa de naturalizare, protejarea malului concav al
meandrului care ia contact cu alunecarea, împădurirea unor sectoare mai active ale
alunecării.
376

O REGIUNE DE DEZVOLTARE DURABILĂ
(CULOARUL BUZĂULUI ŞI CURBURA CARPAŢILOR) •
Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: dezvoltare durabilă, planificare regională, tendinţe
actuale, regiunea de dezvoltare – scopuri, mijloace şi delimitare;
Culoarul Buzăului, Carpaţii de Curbură, regiune cu rol de placă
turnantă
Abstract: A region of sustainable development (the Buzău Corridor
and the Carpathian Curvature). The paperwork presents a series of
facts and situations that have been noticed during the study of a larger
area (the Subcarpathians and the Romanian Plain), for the purpose of
systematizing the territory. First, the study focused on some clearly
defined areas, considering them as opened systems, for a better
monitoring of inputs and outputs.
The basic conclusion was that systematization is never fully completed
since it did not take into account a good balancing of human interests
and environmental conditions and the approach is not founded on the
principle of durable development.
A special case was therefore presented: the Cislău Depresion – which
has the most favorable position among the Buzău Valley subunits.
Two groups of conditions were analyzed:
- environmental conditions;
- the social and economic context (on local, regional or more
general scale).
As for the first group, climate is very favorable (mild winters, high
mean temperatures etc), but some foehn-like winds impose minimum
of irrigation. On the other hand, heavy rains that occur during
summers cause high rates of erosion, mainly of deforested lands and
large quantities of sediment accumulate into the Buzău’s flood plain.
Therefore, it is highly advisable to take into account the improvement
of the drainage on the slopes and along the flood plain too, the
terracing of some of the valley-slopes and even reforestation of the
most affected areas of erosion.
Social and economic conditions are important when aiming a durable
development since environment too often lead to a subsistent type of
•
Comunicare ştiinţifică la Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de Geografie a
Universităţii Bucureşti, 1996, şi publicată ca articol, în 1997, în „Comunicări de geografie”,
Editura Universităţii din Bucureşti (cu unele modificări făcute în 2008, după apariţia
„Strategiei naţionale de dezvoltare durabilă”).
377

378
agriculture. That is why we focused on those favorable elements
(transportation, productive crops, local industry etc) and their
contribution for the process of transforming the studied area into a
region of national and even European interest.
The final part of this study presents the concept of national/rank
regions (e.g. the Buzău Valley) and the opportunities it offers to be
developed up to an European rank, knowing that such a region does
not always correspond to naturally-defined areas and many other
elements must be taken under study. General laws for regional
planning and a methodology for the studying of such cases are also
presented in the final section.
Din studiile efectuate în cadrul unui contract cu Ministerul Educaţiei
Naţionale privind factorii de mediu în vederea sistematizării teritoriului în
Subcarpaţi şi Câmpia Română, am ajuns la concluzia că direcţia abordată este
insuficientă din perspectiva unei dezvoltări durabile. În fapt, a fost vorba de studii
de caz pe bazine hidrografice mici sau pe sectoare de vale (uneori, depresiuni sau
masive deluroase) care vizau analiza peisajelor şi a unor propuneri de sistematizare
– amenajare din viziune geografică locală. Alegerea bazinelor sau a unităţilor
amintite s-a făcut pentru a putea observa şi cuantifica mai bine intrările şi ieşirile
din sistem şi structura geografică specifică a acestuia.
Ne-au surprins, pe parcursul studiilor, câteva observaţii de rutină, ca, de
exemplu, înlocuirea unor plantaţii de mai mare randament pe anumite locuri, cum
ar fi merii sau viţa de vie, cu altele care dau, acolo, producţii reduse, uneori total
nesemnificative. Exemple concrete: în depresiunile Cislău şi Nişcov din cadrul
bazinului Buzău. Motivaţia: localnicii nu puteau valorifica eficient merele sau
strugurii în surplus, iar pe de altă parte, aveau nevoie de porumb pentru hrană. Se
tinde deci spre menţinerea unei economii de subzistenţă, şi nu spre una
performantă. Situaţia este valabilă pentru cea mai mare parte a teritoriilor
subcarpatice, şi nu numai.
De aici s-a putut desprinde o concluzie: oricâte studii de valorificare asupra
mediului local şi oricâte schiţe de sistematizare vor fi realizate, nu se poate ajunge,
doar în cazuri rare, la punerea lor în aplicare, respectiv la o armonizare a
activităţilor umane cu natura în cadrul unei dezvoltări durabile, decât printr-o
nouă organizare regională realizată în acest scop.
UN CAZ CONCRET LOCAL – DEPRESIUNEA CISLĂU
Ne-am oprit la Depresiunea Cislău, deoarece are cea mai favorabilă poziţie
în lungul văii transcarpatice a Buzăului şi foarte bune condiţii de mediu. În urma
studiilor locale am putut formula mai multe concluzii şi idei privind sistematizarea
acesteia.
Pentru o dezvoltare durabilă se impune ale se ţine cont de două mari categorii
de probleme: factorii de mediu şi contextul economico-social (local, regional şi mai
general) în care se încadrează sau se poate încadra această depresiune.

FACTORII DE MEDIU prezintă un potenţial relativ ridicat, dar pun şi
multe probleme care solicită amenajări. Mai întâi, sub aspect climatic,
temperaturile medii sunt ridicate (9º - 10ºC), iernile relativ scurte şi moderate, se
simte un adăpost faţă de vânturile de est (impus de dealurile din stânga Buzăului,
care se ridică la 700 – 800 m). Există însă, ca specific, şi vânturi de tip foehn, care
afectează din plin depresiunea, determinând secete; ca urmare, un minim de irigaţii
s-ar impune. Apa ar putea fi luată din Buzău, dar şi din Bâsca Chiojdului şi
transportată gravitaţional, pe „curba de nivel”.
Pe de altă parte, se produc uneori ploi torenţiale, a căror ape se evacuează
rapid din cauza despăduririlor din depresiune, dar în mare parte şi din cauza pantei
dealurilor aferente. Apare deci şi necesitatea unor împăduriri, ale căror areale să
fie localizate şi conturate cu două scopuri: fixarea terenurilor şi frânarea scurgerii
rapide a apelor de ploaie. Tot frecvenţa ploilor torenţiale solicită amenajarea
scurgerii pe fundul depresiunii (pe terasa 1 şi glacisul coluvio-pluvial). Este vorba
mai ales de ogaşele actuale care trebuie amenajate, uşor adâncite, dar în plus şi de
crearea unor noi canale pentru a îndesi scurgerea.
Alunecările de teren din cadrul glacisului-versant şi de pe abruptul
dealurilor se impune a fi cât mai bine stabilizate sau oprite. Amenajarea de bază în
aceste cazuri constă în drenarea locurilor respective în aşa fel încât drenările
realizate să se naturalizeze, să nu se împotmolească. Aceste drenări se fac în
concordanţă şi cu amenajarea bazinelor torenţiale locale şi, în ultimă instanţă, şi cu
arealul amenajat al glacisului coluvial din avale.
Terasarea acestor pante s-a practicat mai demult, în special la sud de Cislău
sau în arealul Dealului Ursoaia. Problema principală care se pune este întreţinerea
teraselor. Fruntea teraselor trebuie consolidată prin boscheţi sau zid, altfel
terenurile respective se degradează repede. Lăţimea şi panta suprafeţelor de terasă
joacă, de asemenea, un rol important în consolidarea acestor forme. Un aspect
negativ, din trecut, a fost şi lipsa unor drenări în lungul pantei, care să elimine
surplusul de apă ce apare pe podul terasei I la ploi. Terasările sunt necesare mai
ales pe glacisul-versant.
Amenajarea scurgerii Buzăului reprezintă o acţiune de interes mai larg,
într-un context regional. Este vorba de cantitatea mare de aluviuni deversate în
albia majoră, la viituri, şi de inundaţii. Din cauza pantei, a despletirilor şi
meandrărilor, Buzăul îşi reduce forţa de transport, dar oricum cantitatea aluviunilor
este foarte mare pentru a fi evacuată. Motivul: deşi s-au făcut unele amenajări în
munte (barajul de la Siriu şi altele mai mici), bazinul acestui râu furnizează încă
enorm de multe aluviuni, din cauza despăduririlor. În plus, Depresiunea Cislău
preia în mod direct şi aluviunile aduse de Bâsca Chiojdului, de asemenea, în
cantităţi mari. Desigur, soluţii există, dar sunt importante mai ales cele cu efecte pe
timp îndelungat, şi nu de moment.
Îndiguirea şi îndreptarea cursului ar fi o primă măsură. Crearea unui lac de
acumulare s-ar putea realiza numai în spatele unui baraj plasat în partea din aval,
spre îngustarea de la Ciuta. Acest lac ar fi totuşi repede colmatat, având în vedere
volumul mare de aluviuni adus aici în timpul viiturilor. Sunt deci necesare, în
379

prealabil, împăduriri şi amenajări pe suprafeţele de unde provin aluviunile
Buzăului, în munte şi Subcarpaţi.
În contextul amenajării locale a Buzăului trebuie acordată atenţie şi râului
Bâsca Chiojdului. Există şi alte râuri sau pâraie relativ importante care converg în
Depresiunea Pătârlage şi care aduc, de asemenea, multe aluviuni pe timp de ploi
torenţiale. Ca urmare, un plan de amenajare se cere a fi realizat, dar şi în
concordanţă cu amenajările din bazinul Depresiunii Pătârlagele (din amonte).
CONTEXTUL ECONOMICO-SOCIAL al amenajărilor ridică problema
unei dezvoltări durabile regionale. Raportarea la factorii de mediu nu este
suficientă, după cum nici simpla realizare a unei economii locale de subzistenţă nu
este o soluţie.
Depresiunea Cislău dispune de o poziţie favorabilă şi conex-complementară
în cadrul văii transversale a Buzăului. Mai mult, este puternic legată şi de drumul
către Vălenii de Munte şi Ploieşti, precum şi de posibilitatea intensificării
legăturilor cu bazinul Cricovul Sărat, spre Urlaţi. Toate acestea fac din
Depresiunea Cislău o unitate economică ce se poate integra, cu rezultate bune,
într-o unitate mult mai mare, regiunea economică de rang naţional a văii
Buzăului.
Această regiune a văii Buzăului are potenţe superioare, căci ea face legătura
între Depresiunea Braşov şi Transilvania, pe de o parte, şi Câmpia Română,
Dunăre şi Marea Neagră, pe de altă parte; ea poate deci să devină de interes
european, sau cel puţin de interes central-est european.
În această viziune, de unitate turistico-economică integrată unei regiuni de
interes economic naţional şi european, trebuie să se dezvolte şi cadrul socioeconomic
al Depresiunii Cislău; în acest cadru se conturează apoi şi se realizează
specificul local. O economie simplă de subzistenţă nu conduce la o integrare
normală pe plan mai larg.
Prin această prismă se poate gândi într-un mod nou Dezvoltarea Depresiunii
Cislău. Aşa, de exemplu, se va impune selectarea de culturi care dau o
productivitate maximă, chiar dacă acestea vor fi merii, prunii, şi nu porumbul etc.
Se va realiza deci o bonitate a terenurilor, respectiv fixarea tipurilor de culturi cu
randament mare şi, concomitent, amenajările necesare (şi posibile) pentru fiecare
formă şi suprafaţă de teren. Îmbinarea interesului general cu cel local va conduce
atunci la o preluare rapidă a producţiilor de orice fel şi la valorificarea lor totală şi
corespunzătoare cu profit atât pentru localnici, cât şi pentru alţii.
Totodată, se impune însă şi dezvoltarea unei industrii locale, bazată pe
resurse proprii, sau aduse din alte părţi (căci ne aflăm la intersecţia drumurilor
venite dinspre Braşov, Buzău, Vălenii de Munte, sau Urlaţi), pentru a ocupa
eficient forţa de muncă locală pe o perioadă cât mai mare din an.
Amenajarea şoselelor (în sensul lărgirii, consolidării, reducerii unor curbe şi
pante, asfaltarea) în toate direcţiile amintite mai sus devine însă, în acest context, o
necesitate de bază pentru dezvoltarea şi integrarea unităţilor economice locale
(cum este şi depresiunea Cislău) în regiunea mare buzoiană şi prin ea, în context
european. Necesară este deci şi realizarea tronsonului de cale ferată între
Nehoiaşu şi Întorsura Buzăului. Odată declanşată această fluenţă de circulaţie şi
380

transport de mărfuri, se face primul pas, dar decisiv, pentru o integrare
economico-socială durabilă. Acest început va determina orientări noi în
preocupările economice locale, dar şi o nouă viziune social-economică a
locuitorilor.
Concluzia de mai sus este valabilă pentru oricare localitate situată pe valea
Buzăului sau pe văile care converg spre această vale; este vorba de integrarea
într-un plan (regiune) mai mare de dezvoltare.
REGIUNEA DE RANG NAŢIONAL A BUZĂULUI
Aşadar, studiul Depresiunii Cislău, ca unitate centrală în lungul Buzăului
subcarpatic, ca şi observaţiile din întreaga vale buzoiană conduc la ideea că, deşi
depresiunea are un potenţial natural şi uman ridicat, dezvoltarea sa nu poate depăşi
pragul unei economii de subzistenţă decât încadrându-se ca parte într-o viitoare
regiune care să fie conturată, sistematizată şi amenajată pe principiile dezvoltării
durabile. Este vorba de o regiune teritorială de nivel şi funcţii naţionale şi chiar
europene, care nu coincide cu o anume regiune fizico-geografică, dar se grefează
pe părţile complementare ale unora dintre ele. Conturarea sa se face atât pe
principiile regionării fizico-geografice, cât şi pe principiile dezvoltării durabile, un
accent aparte punându-se pe aspectele socio-umane. Funcţia generală a acestei
regiuni este aceea de tranziţie între Transilvania (şi Europa Centrală), pe de o parte
şi sud-estul ţării, pe de altă parte (dar şi către Marea Neagră şi Orientul Apropiat).
În acest cadru sunt atrase însă şi economiile locale, iniţiativele şi aspectele de
sistematizare şi amenajare, şi aceasta reprezintă cea de a doua funcţie generală a
regiunii, ca unitate a unei dezvoltări teritoriale durabile. Vom vedea însă că nu este
suficient.
Valea carpato-subcarpatică a Buzăului, ca importanţă în arealul Curburii,
urmează după Prahova, în ceea ce priveşte legăturile şi fluenţa mărfurilor între
Transilvania şi partea sud-estică a ţării. Prahova a fost avantajată de crearea mai
devreme a unei căi ferate şi a unei şosele moderne. Pe Buzău, căile ferate dinspre
Braşov şi dinspre Buzău au rămas şi azi blocate la Întorsura Buzăului, prima, şi la
Nehoiaşu, cea de a doua. Mişcările neotectonice active pe axa munţilor Siriu –
Podu Calulului – Penteleu, triturarea puternică a gresiei „de Siriu” şi alunecările
de teren sunt încă un impediment în realizarea legăturii între cele două segmente de
cale ferată, în special pe sectorul Hărţăganu – Crasna. Şi şoseaua străbate, pe
sectorul Siriu – Întorsură, terenuri cu potenţial mare de alunecare şi chiar cu
prăbuşiri (Piatra Cerbului şi în arealul lacului Siriu). În timpul feudalismului,
drumul ocolea acest sector, urcând pe valea Siriului către pasul Tabla Buţii şi de
aici cobora din nou către Crasna sau Întorsură.
Acest impediment nu a stopat totuşi funcţia văii Buzăului ca drum de
legătură între Transilvania (mai ales arealul Întorsura – Covasna – Braşov) şi
sud-estul ţării, dar i-a redus din potenţial. De aceea, şi localităţile din lungul acestei
văi carpato-subcarpatice s-au dezvoltat mai lent, cu excepţia câtorva, unde a fost
plasată industrie (Nehoiu, Berca), sau care aveau legături şi către alte direcţii
(Pătârlagele şi Cislău, spre Vălenii de Munte şi Ploieşti), ori spre care coborau râuri
381

şi drumuri ce adăposteau mai multe sate (valea Bâsca Rozilei către Nehoiaşu, văile
Slănic, Nişcov şi chiar Bâsca Chiojdului, către Pătârlagele, Săpoca, Verneşti).
S-a realizat totuşi un flux de circulaţie, un sistem prin care şi în care se
schimbau mărfuri, se vindeau sau se cumpărau: cartofi, prune afumate, ţuică,
porumb, vite, lemn. Pe această vale s-a practicat transhumanţa. Economia a rămas
însă în general de subzistenţă, fără a se stimula (în afară de fabrica de cherestea de
la Nehoiu şi exploatările de petrol de la Berca) crearea unor industrii locale, a unor
activităţi de interes mai general, cum ar fi realizarea unor baze şi trasee turistice
pentru aducerea de profituri, creşterea intensivă a vitelor pentru valorificarea cărnii,
laptelui sau lânii pe scară mai largă etc.
Aşadar, s-a conturat de mult o axă de circulaţie buzoiană între Transilvania
şi sud-estul ţării, dar ea nu s-a ridicat şi la nivel de regiune economică
sistematizată şi într-o continuă dezvoltare armonioasă. Motivul constă mai ales în
lipsa unei căi ferate Braşov – Buzău şi a unei şosele moderne care să permită o
fluenţă mare şi rapidă în orice condiţii de timp. Desigur, realizarea acestora ar fi un
început, legat strâns de amenajarea totală a văii Buzăului, de un plan general de
sistematizare a bazinului său hidrografic. Acest plan devine apoi orientativ pentru
sistematizările şi iniţiativele locale, care se vor integra pe încetul, dar normal, în
dezvoltarea regională, fiecare creându-şi propriul cadru durabil de dezvoltare.
Atunci, economiile de subzistenţă se vor transforma în economii de profit,
gospodărirea terenurilor se va face pe direcţia randamentului maxim, a protejării
solului, apelor şi a mediului în general. Livezile de meri nu vor mai fi înlocuite cu
porumb acolo unde randamentul acestuia este redus şi dereglează solul, vitele nu vor
mai paşte de-a valma, ci vor fi mutate în grupuri de pe o parcelă pe alta etc., pentru
fiecare produs se va şti din timp unde va ajunge sau de cine va fi preluat ş.a.m.d.
382
DIMENSIUNILE REGIONALE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE
(REGIUNEA DE CURBURĂ)
Se pune totuşi problema dacă regiunea culoarului Buzăului este totuşi
suficientă, ca dimensiuni, pentru a fi autogospodărită într-o perspectivă de
dezvoltare durabilă naţională şi europeană. Analizând, chiar foarte sumar,
potenţialul de investiţii de care ar putea dispune această unitate, rezultă
imposibilitatea angajării sale într-o transformare de anvergură. O astfel de regiune
se cere a fi mult mai mare decât, de exemplu, un judeţ. Analiza geografică ne
conduce la conturarea unei asemenea regiuni, a Curburii Carpatice, centrată
pe o metropolă, Braşovul. Depresiunea Braşovului a jucat în istoria noastră un rol
de placă turnantă în ce priveşte legăturile Transilvaniei cu sud-estul ţării.
Dimensiunile regiunii s-ar putea extinde, probabil, peste teritoriul a 5-7 judeţe
actuale. Cât priveşte metoda de precizare şi conturare a unei asemenea
macroregiuni, în cazul Curburii, ea a fost aceea de la mic la mare, adică a
necesităţii ca o unitate mică să se încadreze în unele tot mai mari, pentru a-şi
asigura o dezvoltare durabilă, integrată organic. Trebuie procedat însă şi invers: tot
ceea ce converge către depresiunea Braşovului se supune unei analize de potenţial,
de asociere şi de interese, pentru a se crea un sistem şi nu un aglomerat. Pot fi date

şi alte exemple în afara Culoarului Buzăului, care gravitează spre Braşov: valea
Prahovei, Culoarul Bran – Rucăr, Depresiunea Făgăraş, Culoarul Oituz – Trotuş
etc. Centrul de convergenţă (Braşovul şi Depresiunea Braşov) joacă deci un rol
deosebit. Este de subliniat însă că în alte cazuri poate să nu existe un singur centru
de convergenţă, ci două-trei, dar şi una sau mai multe axe de „convergenţă”. În
cazul nostru, Regiunea de Curbură s-ar contura peste judeţele ale căror axe converg
spre Braşov (Depresiunea Braşovului) şi ar deveni Regiunea Centrală a
României. La rândul ei, aceasta ar avea tangenţe şi multe interdependenţe cu
aproape toate celelalte regiuni de dezvoltare ale României.
O privire mai largă, în ce priveşte dezvoltarea durabilă, ne arată că în Europa
Comunitară a apărut şi s-a conturat o viziune nouă în ce priveşte crearea unor
regiuni teritoriale pentru dezvoltare, care să mobilizeze atât resursele, cât şi
iniţiativele locale într-un fel de pieţe teritoriale ce se oferă întreprinderilor şi
întreprinzătorilor din diferite locuri mai apropiate sau mai depărtate.
Se acceptă deci, în conturarea acestora, regula sau legile competiţiei şi ale
eficienţei, dar nu se renunţă la protecţia socială şi a mediului. Totodată, se impune
stimularea raporturilor intraregionale, deci a complementarismului, ţinând cont
de concurenţă şi mai puţin de ceea ce se avea în vedere în trecut – solidaritatea
spaţială.
Condiţiile noi care au determinat această direcţie constau în mobilitatea tot
mai mare a economiilor, în tendinţele de descentralizare, dar şi de regrupări
rapide regionale şi de globalizare a economiei pe plan mondial.
Ţările dezvoltate ale Europei gândesc sistematizarea teritorială ca parte a
unei construcţii europene, care să ţină seama de toate aceste tendinţe, dar în
acelaşi timp dezvoltarea să devină durabilă atât pentru om, cât şi pentru mediu,
adică pentru generaţiile viitoare. O astfel de dezvoltare se poate realiza prin planuri
de nivel naţional şi european, care să rezulte din organizarea potenţialului natural,
cât şi socio-uman. Or, tocmai la nivel regional se îmbină concret şi cel mai
eficient ca dezvoltare durabilă activitatea şi viaţa oamenilor cu mediul în care
trăiesc, în primul rând cu teritoriul supus sistematizării, organizării şi amenajărilor.
Sub acest aspect, regiunea devine şi o miză politică pentru legiuitori şi guvernanţi.
Geografii, chiar şi alţi specialişti, sunt obişnuiţi cu „regiunea geografică”, drept
parte principală a diviziunilor naturale ale continentelor, sau chiar ale ţărilor.
Avem chiar reguli şi legi ale regionării geografice după care sunt depistate şi
conturate regiunile existente ca o realitate a evoluţiei diversificate a naturii
teritoriului. Aceste legi rămân valabile şi în studiul factorilor de mediu pentru
sistematizarea teritoriului. Totuşi, în conturarea unor regiuni, care să fie supuse
unei sistematizări în viziunea dezvoltării durabile, este necesar, chiar obligatoriu,
ca geograful să ia în considerare şi factorii socio-economici ai tendinţei actuale,
amintită mai sus. În acest context, foarte adesea, regiunile conturate sunt altele
decât cele fizico-geografice. Sistemele de comunicaţii, complementarismul
imediat sau depărtat, resursele de mediu şi umane, ca şi informaţia reală şi
specifică asupra acestora trec pe un plan superior în conturarea regiunilor durabile.
Regiunea Curburii Carpaţilor sau regiunea Centrală ar fi un bun exemplu de analiză
383

complexă pentru dezvoltarea durabilă, inclusiv pentru o dezvoltare durabilă
integrală şi unitară a României.
Motivul enunţat ne-a făcut să trecem, în problema sistematizării teritoriului,
de la optica studiilor pe bazine hidrografice mici la optica regiunilor conturate
pentru o dezvoltare durabilă. Nu s-a renunţat şi nici nu se poate renunţa nici la
prima direcţie, deoarece datele amintite pentru factorii de mediu, întrările şi ieşirile
din sistem pot fi obţinute mai uşor prin această metodă. Se poate spune însă că
optica regiunilor trece pe prim plan, iar studiul pe bazine mici devine mai mult
o metodă.
În concluzie, se impun studii la nivel naţional pentru conturarea de regiuni
durabile ca dezvoltare, încadrate într-un sistem naţional şi în perspectivă
europeană. Această regionare va trebui să devină o reformă de bază, făcută cu
responsabilitate faţă de viitorul ţării şi al cetăţenilor săi. Judeţele actuale, ca şi
cele solicitate a se reînfiinţa, în cele mai multe cazuri, vor deveni automat
componente ale câte unei regiuni de dezvoltare durabilă, subordonate în anumite
probleme acestora şi păstrându-şi o oarecare autonomie de tip european în altele. În
ce priveşte dezvoltarea durabilă a „regiunii” Culoarul Buzăului şi a judeţului în
întregul său, aceasta trebuie începută, ca prim pas, cu infrastructura necesară
dezvoltării turismului, care va schimba repede şi mentalitatea locuitorilor,
impulsionând rapid şi apariţia altor ramuri economico-sociale. În plus, potenţialul
turistic al judeţului este uriaş, la care se adaugă poziţia geografică favorabilă.
384
BIBLIOGRAFIE
1. Posea Grigore, Badea Lucian (1953), „Torentul noroios de la Chirleşti”, în revista
„Natura”, nr. 6, Bucureşti
2. Posea Grigore (1969), „Dinamica albiei şi râului Buzău în zona muntoasă”, în
revista „Hidrotehnica, Gospodărirea apelor, Meteorologia”, nr. 5, Bucureşti
3. Posea Grigore (1969), „Glissements, méandres et voies de comunication dans la
vallée de Buzău”, în Travaux du symposium international de Geomorphologie
appliqué,Bucharest, mai 1967
4. Posea Grigore (1969), „Judeţul Buzău”, în revista „Terra”, nr. 2, Bucureşti
5. Posea Grigore, Ielenicz Mihai (1971), Judeţul Buzău, Editura Academiei, Bucureşti
6. Posea Grigore (1971), „Evoluţia văii Buzăului”, în volumul Geografia Judeţului
Buzău şi împrejurimilor, Bucureşti
7. Posea Grigore (1972), „Alunecarea de la Nehoiu – Borcea”, în „Analele
Universităţii Bucureşti, seria Geografie”, an XXI
8. Posea Grigore (1973), „Sarcinile geografiei privind protecţia mediului înconjurător”,
în „Terra”, nr. 4
9. Posea Grigore (1973), „Aplicaţie practică în judeţul Buzău”, în volumul Geografia
Judeţului Buzău şi împrejurimilor, Bucureşti
10. Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai (1974), Relieful României, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
11. Posea Grigore (1974), „Măsuri generale de frânare a marilor alunecării din zona
flişului Carpaţilor de Curbură”, în volumul Lucrările ştiinţifice, seria A, Institutul
Pedagogic, Oradea

12. Posea Grigore, Popescu Nicolae (1976), „Les glissements massif; dans les piemonts
pericarpatiques”, în „Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et Géographie”,
seria Géographie, tom 20
13. Posea Grigore, Ielenicz Mihai (1976), „Types de glissement dans les Carpates de la
Courbure (Bassin Buzău)”, în „Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et
Géographie, seria Géographie”, tom 20
14. Posea Grigore, Ielenicz Mihai (1977), Munţii Buzăului, în colecţia Munţii Noştri,
Editura Sport-Turism, Bucureşti
15. Posea Grigore (1977), „Consideraţii privind depresiunile carpatice şi colinare şi ale
reţelei de văi în viaţa şi permanenţa poporului român”, în „Studii şi Cercetări de
Geologie, Geofizică şi Geografie, seria Geografie”, tom XXIV, nr. 1
16. Posea Grigore (1992), „Le rôle des dépressions carpatiques et collinaire et de réseau
de vallèes dans la vie et la permanence du peuple roumaine”, în „Revue Roumaine
de Géographie”, tom XXXVI, pag. 13-21
17. Morariu Tiberiu, Posea Grigore, Mac Ion (1980), „Regionarea geomorfologică a
Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor de Curbură”, în „Studii şi Cercetări de Geologie,
Geofizică şi Geografie, seria Geografie”, tom 27
18. Posea Grigore (1981), „Depresiunea Braşovului”, în „Analele Universităţii
Bucureşti, Geografie”
19. Posea Grigore (1990), „Depresiunea Braşovului”, în Sinteze Geografice, volumul III,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
20. Posea Grigore (1982), „Munţii Buzăului – această placă turnantă a Carpaţilor”, în
revista „Flacăra”, nr. 12
21. Posea Grigore, Vespremeanu Emil (1985), „Unele experimente asupra alunecărilor
de mari din România”, în volumul Cercetări geomorfologice pentru lucrările de
îmbunătăţiri funciare, Universitatea Bucureşti
22. Posea Grigore (1994), „Sistemul geopolitic românesc”, în revista „Academica,” an IV,
nr. 3 (39)
23. Posea Grigore (1993), „Sistemul geografic Carpato-danubiano-pontic şi unitatea de
neam, de limbă şi statală a poporului român”, în volumul Marea Unire şi idealurile
naţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine
24. Posea Grigore (1997), „O regiune de dezvoltare durabilă (Culoarul Buzăului şi
Curbura Carpaţilor)”, în Comunicări de Geografie, vol. I, Editura Universităţii
Bucureşti
25. Posea Grigore (1997), „Aspecte privind geomorfologia aplicată, în agricultură,
amenajări de bazine hidrografice şi sistematizarea teritoriului – o experienţă
românească”, în „Revista de geomorfologie”, I, Bucureşti
26. Posea Grigore (1998), „Carpaţii Curburii – structură şi limite (un punct de vedere)”,
în Comunicări de Geografie, vol. II, Editura Universităţii Bucureşti
27. Niculescu Gheorghe (1974), „Subcarpaţii dintre Prahova şi Buzău”, în „Studii şi
Cercetări de Geologie, Geofizică şi Geografie, Geografie”, XXI, 1
385

386

RELIEFUL ŞI EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
A CÂMPIEI ROMÂNE ∗
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: reliefuri majore, medii şi minore (de tip câmpie), scara
morfocronologică, scara morfocronologică a evoluţiei paleogeografice a
Câmpiei Române.
Mots clés: reliefs majeurs, moyens et mineurs (type plaine), échelle
morpho-chronologique de l’évolution paléogéographique de la Plaine
Roumaine.
Le relief et l’evolution paleogeographique de la Plaine Roumaine.
L’Article comporte deux grands volets: le relief et l’évolution paléogéographique.
Pour le relief majeur, 12 sous-types génétiques de
champs ont été dénombrés: plaine de piedmont ancien («gétique»),
piedmonts pré-balcaniques, piedmonts sous-carpathiques, piedmonts
de subsidence, terminaux, plaine de glacis sous-carpathique, de glacis
pré-moldave, de glacis-piedmont pré-dobroudgien, plaine de terrasse, de
subsidence, fluvio-lacustres anciens et, en outre, des plaines
marécageuses du Danube. Le Relief moyen comprend: les anciens canaux
de rivières abandonnés, les terrasses, rangées en quatre systèmes: du
Danube à 5 terrasses, (110 m–75 m, 45 m–50 m, 35 m, 5 m–7 m), avec
une structure binaire (cailloux à la base et des terres sablonneuses et
poussiéreuses), «gétique» (à cinq terrasses), sous-carpathiques (à trois
terrasses), le système du cours inférieur de l’Argeş (à trois et quatre
terrasses) et le système Bărăgan (à une et deux terrasses à Ialomiţa et
Călmăţui); toutes les terrasses ont une origine généralement tectonique,
avec des influences des subsidences et des oscillations du niveau de la
Mer Noire ; puis il y a les plaines inondables 1 des rivières (6 types);
vallons. Le relief mineur se compose des micro-reliefs des plaines
inondables des rivières et des champs (loess et terres sablonneuses). Le
relief anthropique est identifié à partir de l’époque daco-romaine.
L’évolution paléogéographique est comprise dans une échelle morphochronologique
constituée selon 5 critères et qui comporte 8 phases: la
plaine de piedmont villafranchiene, la plaine fluvio-lacustre (de Saint-
Prestien), la phase de la terrasse 5 du Danube et la plaine lacustromarneuse
(suite à la captation du Danube à Porţile-de-Fier), la phase de
la terrasse 4 et la plaine des sables à Mostiştea, la phase de la terrasse 3,
de la terrasse 2, de la terrasse 1, la phase des plaines inondables des
rivières et des limans. S’y superposent des loess glaciaires-périglaciaires,
déposés à partir de la terrasse 5, à l’exception de la terrasse 1 et des
plaines inondables.
∗
Articol sinteză, apărut în „Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa
Solului“, nr. 29, 1997, Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agronomie, Ghidul
excursiilor celei de a XV-a Conferinţe pentru Ştiinţa Solului, Bucureşti, 26-30 august, 1997,
p. 19-31
1
Le lit majeur (lunca, en roumaine)
387

388
I. Relieful
I.a. Relieful major
Relieful major al Câmpiei Române prezintă o varietate mare de subtipuri,
datorită mai multor cauze, ce pot fi reunite în două grupe: prima, poziţia „în fund
de sac”, gâtuită în nordul Dobrogei, a câmpiei faţă de nivelul de bază al Mării
Negre, şi a doua, raporturile sale cu unităţile vecine. Prima grupă de cauze a făcut
ca procesul de colmatare să nu se producă pe direcţia munte – mare, ci din mai
multe direcţii şi cu intensităţi variabile în timp. A doua grupă de cauze evidenţiază
cum fiecare unitate şi subunitate vecină a influenţat subtipul genetic de câmpie din
dreptul său. Astfel, sub podişuri apar câmpii piemontane vechi şi/sau câmpii de
terase; în continuarea Subcarpaţilor sunt câmpii de glacis, câmpii piemontane noi şi
câmpii de subsidenţă ş.a.m.d.
Datorită acestor cauze au apărut o varietate de tipuri genetice de câmpii, dar
şi permanente schimbări de cursuri ale râurilor, mai multe sisteme de terase,
multiple aspecte ale luncilor, precum şi serii diverse de microforme.
Au fost conturate 12 subtipuri genetice de câmpii şi câmpuri (Posea,
1987), care ar mai putea fi diversificate, în plus, după morfometrie şi după
structură.
1. Câmpiile piemontane vechi, „getice” (villafranchiene), reprezintă o
prelungire lină, în câmpie, a Piemontului Getic (în prezent în stadiul de podiş). Aici
se încadrează Câmpia Sălcuţei (la vest de Jiu), Câmpia Leu – Rotunda (între Jiu şi
Olt), Câmpia Iminogului (din Câmpia Boianu) şi Câmpia Burdea.
2. Câmpiile piemontane cu „strate de Frăteşti” (prebalcanice) sunt
reprezentate prin Burnas şi Câmpia Urluiului (din sudul Câmpiei Boianu),
construite din pietrişuri de provenienţă balcanică (includ şi terasele dunărene
locale).
3. Câmpiile piemontane subcarpatice (de tip conuri-terase) sunt tipice în
„golful” Târgovişte – Ploieşti. S-au format pe fundament subcarpatic, peste care
s-au depus sedimentele a două nivele de conuri piemontane echivalente teraselor 2
şi 3 din Subcarpaţi, ultimul nivel creat fiind îmbucat în cel anterior. La acestea se
adaugă şi Câmpia joasă a Râmnicului, care are o suprafaţă mult mai nouă,
echivalentă dominant cu terasa 1, dar formată dintr-o multitudine de conuri. În
această câmpie s-au inclus şi terasele 1-3 ale Siretului situate între Trotuş şi sud de
Mărăşeşti.
4. Câmpiile piemontan-subsidente, realizate în timpul când s-au format
terasele 4-2 ale Argeşului. Este vorba de câmpiile situate la sudul Câmpiei
Piteştiului: Câmpia Dâmbovnicului şi cea a Câlniştei (împreună formează Câmpia
Găvanu). În suprafaţa acestora se pierd, cam la acelaşi nivel, toate terasele
Argeşului, subsidenţa funcţionând foarte lent până la terasa ultimă. Câmpia înclină
însă piemontan spre sud şi este construită din pietrişuri redepuse cu permanenţă în
timpul teraselor 4-2.
5. Câmpiile piemontan-terminale se plasează la oarecare distanţă de
Subcarpaţi, cel mai adesea după fâşia subsidentă. Se găsesc fragmentar numai la
est de Argeş. S-au format, în majoritate (partea lor superioară), în timpul terasei 4 a

Dunării şi au aspect de con complex. Acestea sunt: Câmpia Vlăsiei (Snagov,
Moviliţa etc.), Câmpia Mostiştei, Câmpia Lehliului, Câmpia Padinei (con clădit de
râul Buzău) şi Câmpia Iancăi (clădită de Râmnicul Sărat).
6. Câmpiile de glacis subcarpatic sunt specifice contactului cu Subcarpaţii
de la est de Teleajen, cu întreruperi la râurile Buzău şi Putna. S-au realizat în
special la nivelul şi în timpul formării teraselor 5-4 din Subcarpati, dar au continuat
şi ulterior, pe marginea unde dealurile s-au ridicat destul de rapid, iar câmpia din
faţă a coborât subsident şi unde nu există râuri carpatice (Buzău şi Putna). Aici se
încadrează Glacisul Istriţei şi Câmpia înaltă a Râmnicului (la peste 100-120 m), cu
podgorie.
7. Câmpia de glacis premoldav (de subplatformă), care este situată în
continuare spre sudul Podişului Covurlui. Pe fâşia dintre Siret şi Prut a existat, se
pare, iniţial o câmpie piemontană, ulterior terasată şi apoi glacisată dar numai în
arealul Covurlui.
8. Câmpiile de glacis piemontan predobrogean (de subplatformă) sunt
reprezentate prin resturi ale unei câmpii care se întindea dinspre Dobrogea de Sud
spre Bărăgan. S-a construit începând din timpul straturilor de Frăteşti şi de
Mostiştea. În timpul teraselor 4-2, Dunărea a erodat lateral această câmpie, pe care
apoi a şi redus-o la o fâşie – Câmpul Hagieni şi Nasul Mare –, izolând-o de
Dobrogea printr-o captare de tip deversare (când Dunărea se mută la est de Câmpul
Hagieni, odată cu formarea tersasei 1).
9. Câmpiile de terase sunt cele care, prin terasare, s-au sculptat şi detaşat în
detrimentul podişului: Câmpia Olteniei (minus câmpurile piemontane getice),
Câmpia Piteştiului, Câmpia Tecuciului.
10. Câmpiile de terase cu nisipuri sunt o variantă a celor anterioare (Olteniei
şi Tecuciului).
11. Câmpiile de subsidenţă sunt cele care execută şi în prezent mişcări de
lăsare – Titu, Puchenilor, Săratei, Buzău-Călmăţui, Câmpia Siretului Inferior.
12. Câmpiile fluvio-lacustre vechi (tabulare) provin din foste bălţi dunărene,
la nivelul teraselor 4-2, şi cuprind; Câmpia Mărculeştiului (din Bărăganul Sudic),
Strachinei (în cea mai mare parte) şi Câmpul Viziru (sau Terasa Brăilei).
Există şi câmpii de tip baltă actuală, respectiv Bălţile Dunării, care sunt de
fapt lunci extrem de largi, sau câmpii fluvio-lacustre în formare. Ele nu se
încadrează strict în Câmpia Română.
I.b. Relieful mediu
1. Schimbări ale cursurilor de râuri (albii vechi părăsite)
Argeşul pare să fi curs, ca direcţie, pe actualul Teleorman superior, pe
Dâmbovnic şi chiar pe Neajlov, precum şi, apoi, către est de Bucureşti, după care
s-a deplasat spre actuala Dâmboviţa a urmat albii diverse, între care spre Găeşti,
după aceea pe Colentina, Ilfovul inferior, Ciorogârla ş.a.; Ialomiţa a avut oscilări
pe diferite văi, ca Snagov (continuat cu Ţuianca), Bălteni, Vlăsia, Cociovalişte; a
suferit chiar o captare la Dridu-Fierbinţi ş.a.m.d. Cricovul Dulce a deviat recent de
pe valea Poienarilor (Cricovul Sec). Prahova a oscilat mult în golful Ploieştiului,
dar a rămas epigenetică la Tinosu. Cricovul Sărat (poate şi Teleajenul) a curs către
389

Bălana şi Ghighiu. Buzăul a mers pe mai multe trasee către Bărăganul Central
(spre Sărata, pe valea Strachinei, pe Călmăţui), ocupând apoi o vale a Râmnicului
Sărat. Acesta din urmă s-a deplasat continuu spre stânga, curgând pe rând peste
toate limanele din stânga Buzăului. Trebuie amintită şi Dunărea, care a curs iniţial
pe la vest de Câmpul Hagieni.
2. Sistemele de terase
Sistemele de terase din Câmpia Română sunt în număr de patru, grupate
astfel: sistemul dunărean, cel getic – al râurilor ce coboară din Podişul Getic,
sistemul subcarpatic – din Subcarpaţi şi Podişul Moldovei şi sistemul Argeşului
inferior.
Sistemul dunărean de terase se compune din cinci trepte principale. Unele
terase se multiplică local, dar multitudinea forajelor (Liteanu şi Ghinea, 1966;
Brandabur, 1971; Slăvoacă şi Opran, 1963 ş.a.) şi majoritatea cartărilor indică
numai cinci trepte de bază.
Terasa 5 (de 110-75 m altitudine relativă) este cea prin care Dunărea a
pătruns în Oltenia, până la Olt şi este prima terasă retezată sub nivelul general
piemontan.
Terasa 4 avansează până la Mostiştea. Are 45-50 m altitudine relativă (din
care depozitele loessoide au baza la 28 m), dar scade, la est de Argeş, până la 31 m
(45 m altitudine absolută, cu talpa la 9 m absolut).
Terasa 3, de circa 35 m (variază între 20 şi 40 m), ajunge la 26 m (35 m
altitudine absolută) la est de Argeş şi se continuă până la Mostiştea.
Terasa 2 are 18-20 m şi scade la 11 m spre Mostiştea (20 m absolut).
Avansează până la limanul Gălăţui, cu unele indicii slabe, până la valea Jegălia, de
unde se dirija spre nord-est (pe sub depozitele loessoide actuale – depuse ulterior).
Ajungea, se pare, până în estul Câmpiei Brăilei (terasa Brăilei), de unde terasa
dispare.
Terasa 1 (de 5-7 m) are numai 5 m la Spanţov (14 m absolut), în estul
Argeşului, şi este prima care trece prin sudul Câmpului Hagieni, înecându-se la
gura Ialomiţei.
În afară de terasa întâi, restul teraselor se pierd spre est în câmpuri tot mai
joase.
Toate terasele, inclusiv lunca, au o structură binară, care începe în bază cu
un complex grosier (chiar pietriş mare), peste care stă un complex de nisipuri şi
prafuri mai noi ca vârstă (Slăvoacă şi Opran, 1963; Popp, 1972; Posea 1984 ş.a.).
Peste acestea urmează nisipuri prăfoase ce nu pot fi deosebite de partea terminală a
aluviunilor (Liteanu, 1956). Grosimea acestor materiale, luate împreuă, oscilează
între 12 şi 55 m, iar în cazul luncii, chiar mai mult (Posea, 1984).
Sistemul getic de terase pătrunde în câmpie tot cu 5 terase, racordabile cu
cele ale Dunării, deşi în amonte râurile au 2-3 terase în plus. Este vorba de Jiu, Olt,
Argeş şi Dâmboviţa. Ultimele două râuri au unele particularităţi. Astfel, terasele
Argeşului se desfăşoară într-un evantai cu 5 trepte, formând Câmpia Piteştiului. Se
pierd însă, toate, pe o linie ce formează poala acestei câmpii (linia Negraşi, la
Posea, 1984). Unele trepte se dublează local, ajungându-se până la circa nouă
390

nivele. Dâmboviţa aparţine acestui sistem numai prin terasele de pe dreapta, când
curgea aproximativ către Găeşti.
Sistemul subcarpatic de terase pătrunde în câmpie cu ultimele trei terase
(3-1), care se pierd însă în câmpia subsidentă. Numai la nord-vest de Târgovişte
avansează şi un ultim petic din terasa 4 (Posea, 1983). Pe de altă parte, câmpia de
glacis dintre Teleajen şi Trotuş (mai ales între Buzău şi Trotuş) s-a format începând
cu terasele 5-4, dar prin glacisare, procesul continuând mai redus şi ulterior;
terasele 3-1 se delimitează însă până la Siret inclusiv.
Sistemul de terase al Argeşulul inferior include terasele existente între
arealul fost subsident (ce începea de la vest de Titu) şi actualul subsident, şi până la
Dunăre. Este vorba de Câmpiile Găvanu, Vlăsia şi în parte Mostiştea. Evoluţia
uscatului de aici începe cu straturile de Mostiştea, respectiv cu terasa 4 a Dunării.
Unele uşoare denivelări indică chiar o treaptă (t. 4) pe stânga Dâmboviţei
(începând de la nord-vest de Bucureşti către Pasărea şi apoi spre Dunăre) şi un
câmp echivalent pe stânga Argeşului (câmpul Dâmboviţa – Argeş), care făceau
corp comun şi se uneau cu terasa 4 a Dunării (altitudine 40-45 m absolut). Urmează
apoi trei terase sigure, materializate bine, din care terasa întâi apare în general slab.
În cadrul subsistemulul Neajlov se întâlnesc, de asemenea, cele trei nivele, dar
totdeauna greu de racordat. Un fapt însă pare clar, că aceste terase se desprind ca
trepte de sub nivelul liniei Negraşi unde se pierd terasele 5-2 ale Argeşului din
Câmpia Piteştiului (exemplu, pe râurile Dâmbovnic sau Mozacu).
O excepţie prezintă Ialomiţa, în Bărăgan şi chiar Călmăţuiul, cu câte o
terasă pe partea stângă. neclară din punct de vedere al vârstei, putând fi terasa
2 sau 1, chiar luncă înaltă, dar în acest caz nu este vorba de un sistem.
Cât priveşte originea teraselor, după modul lor de dispunere, cele din
Câmpia Olteniei şi Teleormanului sunt mai mult neotectonice (legate de ridicările
Podişului Getic care au afectat şi câmpia). Terasele din Burnas şi parte din Bărăgan
au fost impuse de reflexul înălţărilor nord-bulgare şi ale Dobrogei de Sud. Cele de
la contactul cu Subcarpaţii şi Podişul Moldovei derivă din ridicările acestor unităţi,
dar au suferit şi influenţa subsidenţei din câmpie. Peste toate s-au suprapus, cu
efect mai amplu spre est, oscilaţiile nivelelor de bază, dar şi cele climatice.
3. Luncile
Luncile sunt foarte bine dezvoltate, cu precădere la Dunăre şi la principalele
râuri carpatice: Jiu, Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Siret, Prut, chiar
Călmăţui – moştenire de la Buzău). Lăţimea lor, în medie de 2-5 km şi de 8-20 km
la Dunăre, creşte spre aval, dar şi în funcţie de unităţile structurale străbătute. La
ieşirea din Subcarpaţi, luncile sunt adesea mai largi şi sub formă de vaste conuri.
De asemenea, se lărgesc şi în areale subsidente de la est de Argeş. La trecerea peste
unele boltiri anticlinale ascunse, lunca se îngustează. Poate fi amintită o curiozitate,
faptul că Prahova nu are luncă la Tinosu (aici trece peste un pinten din terasa trei).
În complexul reliefului de vale, luncile ocupă 60-90%.
Panta este în medie de 0,7-0,8%, dar cu valori mult mai mici la văile cu izvorul
în câmpie, în zona subsidentă (0,2-0,4%), sau la Dunăre. În câmpiile piemontane de
sub deal, panta luncilor creşte la peste 1%.
391

Pătura aluvială este de 4-10 m grosime, dar creşte către est la 20-40 m
(Prut, Siret, Buzău), iar la Dunăre atinge 60 m.
Specifice sunt malurile bine marcate, adesea abrupte, cu excepţia fâşiilor
subsidente şi, uneori, la ieşirea luncilor din Subcarpaţi, unde malurile sunt evazate.
O formă aparte o au malurile luncilor râurilor mici, meandrate calibrat, care
prezintă concavităţi despărţite de piscuri; acestea se întâlnesc şi la Dâmboviţa în
arealul Bucureşti. Local, în interiorul luncilor se remarcă popine (mai ales la râurile
mici).
În estul câmpiei (inclusiv gura Neajlovului), văile mici au gurile
transformate în limane fluviatile.
Se pot deosebi mai multe tipuri de lunci.
• Primul tip îl reprezintă Lunca Dunării, care necesită o analiză specifică şi
este în afara Câmpiei.
• Urmează luncile de tip Argeş, largi de 3-6 km, ale râurilor care vin din
Carpaţii Meridionali (din şisturi cristaline): Olt, Jiu, Argeş, Dâmboviţa (în Câmpia
Târgoviştei). Aceste râuri au lunci relativ calibrate, şi cursuri paralele (Sâi, Jieţ,
Sabar, Satului), cu grinduri înalte, pe care s-au aşezat sate.
• Luncile de tip Prahova se întâlnesc la râurile cu bazinele larg extinse în
Carpaţii flişului. Acestea sunt înălţate (râurile aduc aluviuni multe), total
inundabile, cu despletiri parţiale, cu tendinţe de divagări chiar în câmpiile
piemontane (Prahova, Teleajen, Râmnic, Putna), dar mai ales în arealele
subsidente. Uneori, din râul principal se desprind pâraie secundare, care părăsesc
lunca (exemplu, la Prahova).
• Un tip intermediar este lunca Ialomiţei, care, în Câmpia Târgoviştei,
seamănă în parte cu lunca Dâmboviţei (are şi un pârâu paralel, Pârscovul), dar în
Câmpia Vlăsiei ea a devenit practic o „terasă de luncă”, în care râul s-a adâncit cu
4-6 m, ca un şanţ; aceeaşi luncă în Bărăgan apare ca un culoar, cu malul drept
abrupt şi format din concavităţi şi piscuri.
• Tipul Siret – Prut se caracterizează printr-o lărgire bruscă în pâlnie, spre
Dunăre, din cauza subsidenţei.
• Râurile mici au două tipuri de lunci. Primul, de tip Colentina (sau
Mostiştea), prezintă pantă mică (0,4-0,7%), aluviuni reduse, baraje transversale şi
iazuri, popine, maluri concave şi piscuri, lăţimi de 0,1-2 km, cu limanuri (la est de
linia Bucureşti – Neajlov) etc. Al doilea este de tip Călmăţui şi se caracterizează
prin râuri mici semipermanente, dar cu lunci foarte largi, moştenite de la vechi
cursuri principale.
4. Văiugile
Acestea sunt reduse ca dimensiuni, au apă numai în anumite perioade, iar în
profil transversal au aspect concav, uneori cu versanţi evazaţi peste câmp. Sunt mai
dese în câmpiile Teleonnan, Vlăsia, Covurlui, în câmpiile de glacis şi mai rare în
Bărăgan (unde adesea sunt endoreice) şi în Oltenia. Către cursul inferior se
adâncesc şi se conturează ca adevărate văi, uneori sunt barate şi dau limane (în
Câmpia Covurlui), alteori se evazează şi dispar pe conurile de dejecţie (sub câmpia
de glacis).
392

I.c. Relieful minor
Relieful minor este de două categorii: de lunci şi de câmp.
• În lunci se întâlnesc: grinduri, microdepresiuni (cu exces de umiditate,
până la bălţi şi lacuri), cursuri şi meandre părăsite, popine, conuri de dejecţie ale
râurilor afluente, uneori dune de nisip pe grinduri, prăbuşiri de maluri (după viituri)
şi chiar alunecări de versanţi (în Burnas).
• Microrelieful de câmp este legat de loess şi nisipuri, dar pot apărea,
independent, şi urme de văi colmatate şi părăsite (exemplu în câmpia piemontană a
Râmnicului, albia Dâmboviţei spre est de Lunguleţu etc.).
– Pe loessuri şi depozite loessoide se dezvoltă crovuri, găvane şi padine.
Aceste forme sunt foarte dese în Burnas (se numesc „padine”), inclusiv pe terasele
Dunării (mai puţin pe terasa 1), în Câmpia Iminogului, Găvanu-Burdea (sub numele
de „găvan”), pe anumite părţi din Câmpia Vlăsiei, în Câmpia Mostiştei (inclusiv pe
terasele 2-4) şi o parte însemnată din Bărăgan. La evoluţia crovurilor participă
tasarea, dar şi sufoziunea, vânturile şi pluviodenudarea; în procesul formării lor,
depozitele loessoide suferă o argilizare şi menţin băltiri. Alteori, apa din ele este
întreţinută de ridicarea pânzei freatice.
– Relieful de dune este răspândit în Oltenia (nisip ridicat de vânt din lunca
Dunării şi a Jiului, ajuns până la Craiova), pe dreapta râurilor Ialomiţa, Călmăţui şi
Buzău (toate în Bărăgan), dar şi pe stânga Bârladului (nisipuri descoperite prin
eroziune, din terasă). Majoritatea dunelor sunt fixate prin vegetaţie şi printr-un strat
de sol ce se impune a fi protejat prin lucrări agrotehnice şi plante adecvate.
Se citează deplasările de nisipuri din Oltenia (nisipuri mişcătoare), plantate în
secolul XIX cu salcâm, defrişate apoi în timpul Primului Război Mondial şi, mai
recent, nivelate pe mari suprafeţe şi chiar irigate şi cultivate cu viţă de vie şi cu alte
plante protectoare. În parte au fost dereglate şi după 1989. Direcţia dunelor este
conformă cu cea a vânturilor dominante.
În ultimele decenii, din cauza mecanizării agriculturii, unele dune, precum
cele de pe dreapta Călmăţuiului, au fost parţial nivelate şi preluate în cultură.
Relieful antropic
Relieful creat de om se remarcă începând mai ales cu epoca daco-romană şi
a fost tot mai extins în zilele noastre. Pentru trecut sunt specifice valurile de
pământ (exemplu „brazda lui Novac”, construită pe vremea lui Constantin cel
Mare, extinsă din Oltenia până în Dobrogea), urme de cetăţi, gorgane (movile de
pază sau necropole) întâlnite în stepă, care datează din timpul geto-dacilor şi al
popoarelor migratoare, aliniate pe un traseu din Câmpia Ploieştiului, peste Câmpia
Săratei şi Bărăgan.
În timpurile recente s-au realizat multe diguri în lunci, baraje pentru lacuri,
canale pentru irigat, desecări, sau pentru aducţiunea apei, deblee şi ramblee,
terasări de maluri şi versanţi (Burnas, câmpiile de glacis etc.), nivelări de crovuri
ş.a.
393

II. Evoluţia paleogeografică
Pentru realizarea unei scări morfocronologice cuaternare a Câmpiei
Române s-au folosit mai multe criterii, între care:
a) conturarea sistemelor mari de terase (vezi Sistemele de terase), fixarea
numărului lor, inclusiv pe baza forajelor, precum şi precizarea modului de îmbinare
regională a teraselor dunărene cu cele ale râurilor care coboară din unităţile vecine;
b) racordarea teraselor cu suprafeţele de câmp deltaico-lacustre echivalente,
sau cu alte sedimente lacustre sau fluvio-lacustre a căror vârstă este cunoscută;
c) caracterul binar al depozitelor din terasele şi lunca Dunării, precum şi
raportările acestora la variabile climatice şi tectonice;
d) încercări de comparare şi racordare a fazelor pleistocenului inferior din
Câmpia Română cu cele din Piemontul Getic (Posea, 1984 a, b) 1. .
Rezultatele privind realizarea unei scări morfocronologice sunt încă relative,
deoarece la formarea unor suprafeţe de câmpie (inclusiv podurile teraselor) au
contribuit, concomitent sau în timp, cauze variate cum ar fi eustatismul, mişcările
subsidente sau cele de ridicare, oscilările climatice, oscilările nivelului Mării Negre
etc.
- Câteva concluzii generale au putut fi formulate, şi anume: ultimul stadiu
total lacustru în Câmpia Română a fost romanianul inferior; cu villafranchianul 2.
începe formarea unor suprafeţe de uscat de tip piemontan, care va continua (cu
diferenţieri regionale şi cu intensităţi reduse) tot cuaternarul.
- Sensul general de avansare a uscatului a fost de la vest către est şi
nord-est, dar şi dinspre marginile nordică şi sudică (arealele Hagieni şi Burnas)
spre o fâşie central-nord-estică rămasă cu caracter subsident. Pe acest fond general,
mediul lacustru sau fluvio-lacustru a avut şi reveniri.
- În mod concret, pentru realizarea scării morfocronologice s-a pornit de
la sistemul de terase ale Dunării, documentat prin cartări şi foraje, în număr de 5.
Astfel terasa 5 se pierde peste câmp la est de Olt, terasa 4, la est de Argeş etc.
În al doilea rând, s-a conturat modul cum terasele râurilor carpatosubcarpatice
pătrund şi se pierd, sau continuă în câmpie: între Jiu şi Argeş, râurile
intră în câmpie însoţite de terasa 5, echivalentă cu cea a Dunării; de la Dâmboviţa
la Trotuş, terasele 5-4 (pe Buzău se adaugă şi t 6) rămân însă suspendate deasupra
câmpiei propriu-zise, efilându-se uneori în câmpia (înaltă) de glacis (Glacisul
Râmnicului, sau chiar în Câmpia Covurluiului); terasa 4, la est de Argeş, pare a
avea echivalent şi la sud de câmpia subsidentă (Titu-Siret) în conuri deltaice
piemontan-terminale; terasele 3-1, de aici, pătrund în câmpia propriu-zisă până la
cea subsidentă şi realizează terase-piemontane sau simple suprafeţe piemontane
(Câmpia Târgovişte-Ploieşti, Piemontul Râmnicului sau Câmpia joasă a
Râmnicului).
1.
Mai recent şi Badea Lucian
2.
Partea inferioară a formaţiunii de Cândeşti începe totuşi în romanian (Ionesi,
1994, p. 102). Acest concept porneşte de la ideea că baza cuaternarului, care începe cu un
climat mai rece, cu stepă şi mamifere, este echivalentă cu baza calabrianului rece (marin),
acum circa 1,8 milioane de ani.
394

În fine, pentra scara morfocronologică, s-a mai ţinut cont de faptul că
evoluţia câmpiei a fost afectată de două aliniamente de ridicare: unul legat de
Piemontul Getic, de Subcarpaţi şi Podişul Moldovei şi altul „nord-bulgar” şi
„sud-dobrogean”, care au afectat Burnasul şi Câmpul Hagieni, plus o fâşie
subsidentă între cele două (iniţial de la Olt spre est); s-au realizat astfel trei
sectoare: Câmpia Olteniei (influenţată numai de ridicările din nord), Câmpia de la
est de Argeş sau Câmpia Limanurilor (influenţată de toate trei) şi Câmpia
Teleormanului, cu caractere intermediare (Posea, 1984 a,b).
Scara morfocronologică alcătuită are opt trepte (sau faze):
1. Câmpia piemontană villafranchiană corespunde unei faze fluvio-lacustre.
Urmele sale se păstrează prin straturile afundate, de Cândeşti, dar şi prin
prelungirea poalei Piemontului Getic actual în Câmpul Sălcuţei (la vest de Jiu),
Câmpul Leu-Rotunda (între Jiu şi Olt), partea de nord a Câmpiei Boianu (est de
Olt) şi Câmpia Burdea. Desigur, suprafaţa topografică a acestor câmpuri suportă
formaţiuni loessoide şi uneori eoliene mai noi, dar sub ele sunt straturi din
St. Prestien (Brandabur, 1971) 3. şi straturi de Cândeşti. Câmpia ca atare a existat
deci de la începutul cuaternarului şi a marcat momentul de începere a colmatării
lacului Getic. Însuşi faptul că în multe locuri limita dintre câmpie şi Subcarpaţi este
dată de afundarea bruscă a straturilor de Cândeşti, dovedeşte existenţa iniţială a
unei vaste câmpii piemontane (ce cuprindea şi parte din Câmpie şi Piemontul Getic
şi o parte din Subcarpaţi).
În Câmpia Covurlui, echivalentul îl formează pietrişurile şi nisipurile de
Bălăbăneşti (Sficlea, 1960, 1980; Brandabur, 197l), marcate azi mai bine în
Piemontul Nicoreşti (Sârcu, 1953). Grosimea straturilor de Cândeşti este extrem
de variabilă, având câţiva metri sau câteva sute de metri în vest şi până la 1.000 m
în nord-est.
2. Câmpia fluvio-lacustră a straturilor de Frăteşti (St. Prestien) se remarcă
printr-o diminuare a venirii de aluviuni dinspre Carpaţi şi o accentuare a celor
dinspre sud, peste Burnas, sudul Vlăsiei şi sudul Bărăganului. Este vorba despre
pietrişuri torenţiale, ce trec spre nord şi nord-est în nisipuri fine şi argile. Grosimea
lor se reduce la câteva zeci, sau rar 200-300 m. Originea lor a fost indicată de
Mrazec (1898) ca fiind carpatică (sondajul de la Mărculeşti), precizându-se chiar că
în nici un caz nu pot reprezenta aluviuni ale Dunării.
Protopopescu-Pache (1923, p. 88-89) găseşte şi elemente balcanice (mai
ales o fosilă Ostrea vesicularis, venită se pare dinspre Nicopole). Liteanu (1953,
p. 23), la Căscioarele Chirnogi, a identificat roci rulate aduse din sud (inclusiv roci
vulcanice), dar aminteşte (1956) că elementele balcanice nu ar depăşi linia
Câlniştei (de unde spre nord ar fi elemente venite din Carpaţii Meridionali, dar nu
şi din zona flişului).
D. Popescu et al. (1982, mss.) reface, după sondaje, chiar câteva cursuri şi
conuri care veneau dinspre Burnas şi gura Argeşului către Bucureşti. Numai Coteţ
(1982) considera stratele de Frăteşti ca venite din Defileul Dunării, pentra a
3. Socotite şi romaniene (Ionesi, 1994, p. 67)
395

introduce fluviul în câmpie, la această fază. Straturile conţin o faună cu Elephas
planifrons meridionalis (Liteanu, 1953), iar ca vârstă au fost plasate oarecum în
interglaciarul gunz-mindel. În Câmpia Galaţiului se echivalează cu „straturile de
Babele”, fluviatile după Sficlea (1980). Straturile de Frăteşti suportă, în partea de
sud vest, unele urme de nisipuri (formaţiuni de Uzunu, Alexeeva et, al., 1983) 4.
care, în general, încheie marea serie de Cândeşti. După depunerea acestora,
sectorul de la vest de Argeş devine, în cea mai mare parte, uscat.
Aşadar, „Câmpia de Frăteşti” continuă pe cea piemontană anterioară,
devenind însă periodic lacustră, mai ales pe mediana central-nord-estică. Nu a fost
găsit niciun indiciu morfologic al existenţei Dunării. Se pare că, în vest şi sud,
aceste strate sunt transgresive pe cele de Când eşti, dar în est şi nord-est sunt în
continuitate de sedimentare. Ca urmare, exista probabil un râu colector, cel puţin
periodic, dar numai al apelor carpato-balcanice, râu care se continuă din sudul
Olteniei pe linia Câlniştei (la întretăierea celor două direcţii de depuneri, carpatice
şi balcanice); acesta se oprea într-un lac estic, dar probabil local şi temporar, căci,
dinspre Siret, tot acum se depunea un vast con de dejecţie peste „golful” Deltei
(Liteanu et. al., 1961).
Câmpia de Frăteşti pare să fi durat circa 700.000 de ani (cea anterioară, circa
900.000 de ani) şi ar fi echivalentă, în mare, cu terasele de 180, 210, 240 m şi
150 m din Podişul Getic.
În ce priveşte climatul, pentru ambele faze, a fost apreciat foarte divers, de
la forme temperate şi periglaciare (Samson, Rădulescu, 1973) până la tropicalsubtropicale.
Judecând după argila roşie-cărămizie (depusă în Dobrogea), de tip
lateritic, şi după fauna de elefanţi din grupa Arehidiskondon meridionalis, care trăia
într-o stepă caldă (Apostol, 1984), clima a fost tropical-subtropicală. Marea
Neagră era în stadiul de lac (Gurian, în timpul straturilor de Cândeşti şi Ciauda,
ulterior).
3. Faza terasei 5 şi a câmpiei „complexului lacustru marnos” (formaţiunea
de Coconi) se caracterizează prin: schimbări climatice (temperat şi periglaciar),
ridicări în Piemontul Getic şi o subsidenţă activă pe mediana câmpiei la est de Olt.
Acum se formează Dunărea peste Defileu şi ajunge cu gura la linia Oltului
(terasa de 110-75 m altitudine relativă). Subsidenţa şi formarea lacului complexului
marmos (se depun îndeosebi argile şi marne, pe grosimi de 10-200 m) încep, se
pare, în timpul glaciarului mindel I, dar pătrunderea Dunării (talpa lui t. 5) se face
numai în mindel II, iar acumularea părţii superioare a terasei, în mindel II-riss I.
Complexul marnos a durat circa 600 000 de ani (în est atinge 400 în
grosime), dar terasa, în jur de 100.000 de ani. În acelaşi timp, se depun primele
depozite loessoide peste câmpurile uscate din Oltenia, unele părţi din Câmpia
Boianu şi chiar în sudul Burnasului şi Hagieni.
Lacul avea limita nordică pe la Drăgăneşti (Olt)-Tufeni-Negraşi, unde se
pierd în câmp terasele 5 ale Dunării, Oltului şi Argeşului (linia Negraşi, Posea,
1984). Către est, lacul pătrundea şi în depresiunea subcarpatică Nişcov (Badea et
al., 1980), cam la nivelul actual de 290-325 m (echivalent cu t. 6 de pe Buzău, de
396
4. Citat de Ionesi, op. cit.

circa 160 m altitudine relativă), dar noi am găsit urme şi în Depresiunea Podeni şi
pe Câlnăul inferior (de Buzău). Acum se scufundă puternic straturile de Cândeşti
şi cele de Frăteşti, în câmpie. Marea Neagră (Euxinul Vechi) prezintă o
transgresiune până la Galaţi, când, dinspre nord, se depun „stratele de Barboşi” (de
către un paleo-Siret şi poate un Bârlad mai estic).
4. Faza terasei 4 şi Câmpia „nisipurilor de Mostiştea” începe cu o reducere a
subsidenţei estice şi cu ridicări dinspre podişuri şi Subcarpaţi. Dunărea avansează
prin sudul Burnasului (împinsă către sud de un con al Oltului) până la Mostiştea.
Câmpia Teleormanului se exondează total, dar în partea sa ceatral-estică mai prezintă
accent subsident, atrăgând o colmatare fluviatilă piemontană a Argeşului între linia
Câlniştei. În est de Argeş, subsidenţa se restrânge la o fâşie colmatată cu „nisipurile
de Mostiştea”, cărate de Argeş şi alte râuri estice, în parte şi de Dunăre, formând o
pătură de până la 2-25 m 5. .
Acum se realizează câmpiile piemontan-terminale, sub formă de conuri
complexe, respectiv, cea mai mare parte din câmpiiie Vlăsiei, nordul Câmpiei
Mostiştea, conul din nord-vestul Bărăganului de Sud (formate de către Argeş-
Teleajen), nord-vestul Bărăganului Central (conurile Buzăului) şi vestul Câmpiei
Brăilei (conurile Râmnicului). Peste Bărăganul median (pe aliniamentul Mostiştea-
Slobozia-Brăila) persista o zonă mlăştinoasă, de baltă, dominată mai ales de aportul
Dunării.
La limita cu Subcarpaţii arealul era subsident, excepţie făcând numai o
porţiune restrânsă la nord-vest de Târgovişte (Dâmboviţa curgea în această fază
spre Găeşti).
Grosimea depozitelor de tip Mostiştea creşte spre est-nord-est, atingând şi
50 m; spre nord ele sunt dominate de argile.
Structura acestor straturi este între orizontală şi o uşoară înclinare
est-nord-est (nu mai înclină spre nord ca şi cele anterioare), Aceasta atestă o
scurgere fluviatilă lentă. Iniţial, Argeşul curgea spre est de Bucureşti, fiind apoi
întors către Olteniţa.
În peregrinările sale, atât Argeşul, cât şi Dâmboviţa sau alte râuri, ce formau
conuri complexe, lăsau uneori şi mici trepte locale, atenuate ulterior de depuneri
loessoide, care pot fi luate ca terasa a patra; urmele acestora au însă o slabă
continuitate. De aceea, echivalarea în fapt a acestei terase a patra a Dunării se face
cu suprafaţa formată de nisipurile de Mostiştea, şi nu cu acele urme de trepte.
Marea Neagră (stadiul Uzunlar) este uşor regresivă în acest timp.
Terasa 4 a Dunării (40-50 m) îşi adânceşte talpa în riss I şi se colmatează în
riss I-riss II.
5. Faza terasei 3 este foarte importantă pentru fâşia nordică dintre
Dâmboviţa şi Siret-Trotuş-Bârlad. Aici, terasa 3 este prima ce pătrunde în câmpia
propriu-zisă, are un strat foarte gros de pietrişuri şi o înclinare longitudinală relativ
mare, pierzându-se în fâşia subsidentă (Titu-Siret).
În Câmpia Târgoviştei ea se află la 350-300 m altitudine absolută, în Câmpia
5.
După fosile, aceste nisipuri reprezintă partea bazală a pleistocenului superior. Se
compun din nisipuri fine, rar grosiere, cu intercalaţii de pietrişuri.
397

Cricovului coboară de la 300 m (la sud de Moreni) până la 120 m (la Tinosu, unde
se pierde), în estul Prahovei se efilează până dispare la sud de Băicoi (310 m), pe
Teleajăn dispare la 255 m; pe dreapta Buzăului, la 120 m; la Râmnic, la 130 m, dar
reapare ca o treaptă pe la 100 m la Gugeşti; pe Putna şi Şuşiţa are formă de conuri
(ajunge până la 120 m în partea inferioară); la vest de Mărăşeşti, treapta este la
90 m altitudine absolută, dar urcă spre Adjud la 100 m; în Câmpia Tecuciului este
la circa 100 m (altitudine absolută) pe dreapta Bârladului, iar pe stânga coboară de
la 120 m la 50 m. În unele locuri, partea sa superioară este inclusă câmpiei de
glacis, care face limita cu Subcarpaţii (la est de Teleajăn), iar din podul ei începe
fâşia de câmpie piemontană joasă subcolinară (sub 100-120 m altitudine absolută).
Pe latura dunăreană, terasa 3 avansează până la lacul Gălăţui şi apoi se
pierde într-o fostă baltă (la vest de Câmpul Hagieni-Nasul Mare), peste care
ulterior s-a depus loess.
Acum începe şi formarea sistemului de terase din bazinul Argeşului inferior
(Dâmboviţa, Neajlov, Câlniştea).
Terasa 3 îşi adânceşte talpa în riss II şi îşi finisează aluvionarea în riss II -
Würm I, durând circa 100.000 de ani. Pietrişurile de Colentina par depuse în timpul
lui Riss II – Würm I, deşi geologii le apreciază würmiene (după Mammuthus
primigenius, Cervus elaphus).
6. Faza terasei 2 se remarcă prin construirea a circa 90% dia suprafaţa
câmpiilor piemontane din nordul actualei fâşii subsidente, respectiv Câmpia
Târgovişte-Ploieşti, Câmpia Râmnicului (fâşia de sub câmpia de glacis) şi chiar
parte din Câmpia Tecuciului, poala glacisului Istriţei.
Această terasă, adesea sub formă de conuri, se pierde lin sub câmpia
subsidentă, de exemplu pe dreapta Siretului la 65 m (la Mărăşeşti, ca şi t. 1), pe
stânga Teleajenului, pe sub poala Dealului Bucovel la 210-175 m, de unde cade lin
până la 110 m etc.
La Dunăre, pe cursul inferior, ea are talpa mai joasă decât a terasei 1 şi pare
legată de coborârea nivelului Mării Negre în würm I până la circa minus 8 m.
Aluvionarea (cu bolovăniş şi pietriş la bază) se termină cu materiale fine, în würm I
- würm II (nivelul mării era mai jos decât cel de azi). Ca timp, s-a format în circa
25.000 de ani. Un braţ dunărean pătrunsese acum pe la Ţăndărei, detaşând, la
nord, Nasul Mare de Câmpul Hagieni; pe mediana sud-vest – nord-est a
Bărăganului apăreau tot arealele de bălţi-luncă, inclusiv „terasa” Brăilei în avale,
nivelul se afundă.
7.Faza terasei 1 este marcată bine ca treaptă numai la Dunăre. Pe restul
râurilor apare cu totul sporadic şi se confundă adesea cu lunca înaltă. S-a format
printr-o adâncire mai redusă a râurilor, în würm II (se pare că nivelul mării era la
minus 50 m), şi apoi o aluvionare terminală în würm II-würm III, durând cam
20.000 de ani. Acum, Dunărea debordează de la Călăraşi către est, peste albia
unui râu mai vechi ce colecta ape din Dobrogea de sud-vest şi sud (Ceair, Canaraua,
Urluia, Carasu), impunându-şi cursul la contactul cu Dobrogea, de care a izolat
Câmpul Hagieni (Posea, 1984,1989).
398

399

8. Faza luncilor şi limanurilor începe prin adâncirea râurilor şi mai ales a
Dunării odată cu coborârea nivelului Mării Negre la -130 m, în vürm III. Lunca
Dunării are talpa sub zero metri începând cam de la vest de Giurgiu, atinge apoi
-40 m la Călăraşi şi -80 m în Deltă, unde curgea numai pe braţul Sfântu Gheorghe;
acesta se alungea mult către est, pe câmpia „continentală”. Partea de est a Câmpiei
Române devenise în bună parte un podiş (timp de circa 7.000 de ani).
În holocen, nivelul mării se ridică relativ repede, se pare cu unele opriri pe la
-30, -8 şi -4 m, apoi atinge +4 m (transgresiunea neolitică), şi din nou scade la
-4 m (regresiunea fanagoriană sau dacică), după care urcă lent la 0 m actual
(transgresiunea valahă, ce continuă şi azi). Ca urmare, luncile din est, cu precădere
cea a Dunării, se colmatează puternic şi se înalţă până aproape sau chiar la nivelul
terasei 1 (mai ales în timpul transgresiunii neolitice). Gurile râurilor mici sunt
barate şi se formează limane. O problemă încă nepusă este aceea dacă, în cadrul
stratului aluvionar de luncă, atât de gros în partea de est a câmpiei, s-a format şi
vreo terasă ce a devenit apoi îngropată (echivalentă nivelului de -30 sau -8 m).
Rămâne de făcut o precizare, importantă pentru relief, şi anume, depunerea
stratelor de loess. Acestea se puteau fixa numai pe uscat, în afara luncilor sau
părţilor lacustro-mlăştinoase. Cea mai mare vechime o au cele de la vest de Argeş,
suprapuse câmpurilor piemontan-getice (după depunerile de Frăteşti şi Uzunu),
oarecum concomitent, poate, cu „complexul marnos”, în pleistocenul mediu. Ele au
suferit ulterior transformări, căpătând în multe cazuri o culoare roşcată. Au urmat
apoi alte depuneri, se pare în număr de trei sau patru, care se făceau inclusiv pe
terasele care se detaşau pe rând. Grosimea lor cea mai mare s-a realizat pe
câmpurile vechi şi apoi pe terase şi câmpurile corespunzătoare începând cu terasa 5
şi lipsind în general pe terasa întâi. Uneori, terase de vârste diferite s-au diferenţiat,
ca altitudine relativă, prin depunerea, pe unele, a mai multor straturi de loess;
alteori, trecerea de la una la alta s-a estompat tot prin depuneri loessoide. Trecerea
de la loessoide la nisipurile prăfoase aluvionare depuse pe terase, în special la
Dunăre, este neclară, tranzitorie. Pe multe locuri, între straturile de loess, depuse în
faze diferite, apar fâşii de „soluri fosile”. Cel mai des se remarcă două soluri
negricioase şi, pe alocuri, unul roşcat, mai vechi.
Loessurile s-au depus, în majoritate, în fazele de tip glaciar-periglaciar, ca
praf eolian, dar şi deluvio-proluvial.
BIBLIOGRAFIE
Posea Gr., 1983, Terasele din Câmpia Târgovişte-Ploieşti şi raporturile lor cu
Subcarpaţii, „Memoriile Secţiilor Ştiinţifice”, Seria IV, t.VI, nr. 2. Academia
Română
Posea Gr., 1984, Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei Române, „Terra”, nr. 1.
Posea Gr., 1984, Le system génetique-évolutive de la Plaine Roumaine, „Rev. Roum. G.G.G.
Geogr.”, t. 28
Posea Gr., 1987, Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română – importanţă practică.,
„Terra”, nr. 3
Posea Gr., 1989, Câmpia Bărăganului, „Terra”, nr. l
Alte lucrări citate în text se găsesc în bibliografiile din articolele de mai sus.
400

SUR LE DÉVELOPPEMENT DE LA PENSÉE GÉOGRAPHIQUE
EN ROUMANIE DURANT LES DEUX DERNIÈRES DÉCENNIES
(1960 - 1980) ∗
Prof. Grigore POSEA, Roumanie
Le développement d'un ample recherché géographique durant les deux
dernières décennies a conduit à des mutations aussi dans la pensée théorique, qui a
revêtu des aspects nouveaux, soit spécifique de la géographie de la Roumanie, soit
comme une contribution à l'essor de la géographie universelle. Il nous faut
souligner, en premier lieu, le domaine de la géomorphologie, où, sans renoncer
aux aspects positifs du classicisme davidien, on a nettement adopté une autre
théorie et une autre méthode. Ainsi, on s'est basé sur la théorie de l'évolution
paléogéomorphologique au lieu de la théorie du cycle de l'errosion 1 . Par cette voie
on a réalisé une échelle morphochronologique de l'évolution du territoire de la
Roumanie, à sousdivisions selon époques, étapes, phases, etc. Etant donné la
grande diversité du relief de la Roumanie et sa longue évolution, nous estimons que
cette échelle pourrait être appliquée, à quelques modifications près, aussi dans
d'autres pays. D'autre part, des géomorphologues roumains ont adopté la division
et la carte géomorphologique comme méthode de base à l'investigation du relief.
Cette méthode présente des avantages incontestables pour la pratique et la théorie
de la géomorphologie. Ainsi, par cette méthode la recherche sur le terrain a été
beaucoup stimulée, permettant par la suite l'obtention de nouveaux résultats
théoriques, notamment: l'hiérarchisation précise en temps des formes du même
type (suites de terrasses, de piémonts, de surfaces d'errosions, etc.), l'imbrication
de ces formes en une évolution unitaire territoriale (paléogéomorphologique), la
découverte de certaines formes non encore identifiées (par exemple les pédiments
de Dobrogea), l'élucidation de certains problèmes controversés, tels l'absence
des terrasses marines sur le littoral roumain, ou l'existence d'une unique glaciation
dans les Carpates etc.
∗ th
Proceedings of the 16 International Congress of the history of science. A. Scientific
Sections, Bucarest, Romania, August 26 – September 3, 1981, p. 307 (résumé).
1
Gr. Posea et all., 1970, Geomorfologie, Editura Didactică şi Pedagogică, p. 29-30.
401

402

ESTE MOMENTUL UNEI NOI PARADIGME ÎN A.G.R.* 1)
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA, preşedinte de onoare al A.G.R.
Cuvinte-cheie: A.G.R. (Asociaţia Geomorfologilor din România)
Mots clés: A.G.R. (L’Association de Géomorphologues de Roumanie)
C’est le moment pour un nouveau paradigme pour A.G.R. L’auteur,
dans sa double qualité de promoteur et premier président de l’A.G.R. (au
présent président d’honneur), transmets son salut pour le XX-ème
Symposium de Géomorphologie (2003), tandis qu’il fait une courte
histoire des racines de cette association et une proposition pour le futur.
L’histoire de l’association commence en 1972 quand l’auteur a organisé
le premier symposium de géomorphologie (a Braşov), dans le cadre de la
Société de Géographie (Section de Géomorphologie), ayant comme
objectifs la présentation des recherches géomorphologiques, une analyse
de leurs états a ce moment et une conclusion pour les directions à suivre.
Après que L’A.G.R. prend vie en 1990, les symposiums et leur
organisation est devenue une préoccupation de l’association, ainsi que
l’édition de la Revue de Géomorphologie (le premier numéro en 1997, en
roumain et anglais, avec une Introduction et un Appel pour les
géomorphologues roumains par Gr. Posea, le Président de l’A.G.R. et de
la Société Roumaine de Géographie, à ce moment). L’Appel se résumait à
10 missions à être suivie par les géographes roumains.
À la fin du message pour l’ouverture du XX-ème Symposium on souligne
la nécessite d’un nouveau paradigme dans la recherche
géomorphologique en Roumanie.
Bine aţi venit la cel de-al XX-lea Simpozion de Geomorfologie!
Este o satisfacţie pentru mine şi colegii care au organizat aceste simpozioane
să constatăm că iniţiativa din 1972 a fost benefică şi durabilă. Însuşi faptul că cel
de al XX-lea simpozion se ţine la Govora se încadrează într-un principiu de
început, ca fiecare asemenea manifestare să fie localizată mereu în alt centru din
ţară, cu împrejurimi complexe geomorfologice şi pe cât posibil nu în Bucureşti.
*) Cuvânt de deschidere la cel de-al XX-lea Simpozion de Geomorfologie,
11-12 aprilie, 2003, Govora
A.G.R. = „Asociaţia Geomorfologilor Români”. A.G.R. s-a constituit la 6 iunie 1990,
devenind personalitate publică prin hotărârea judecătoriei Sector 1 Bucureşti, din
20 noiembrie 1990 (dosar nr. 2267/PJ/1990)
403

Primul simpozion, sub denumirea de colocviu, s-a ţinut la Braşov în 1972.
Iniţiativa a aparţinut secţiei de geomorfologie din cadrul Societăţii de
Geomorfologie, pe care o conduceam.
S-a răspuns, prin această iniţiativă, unei cerinţe a momentului, aceea de a
percepe şi înţelege stadiul general în care se afla geomorfologia românească,
realizările în fiecare dintre problemele de care se ocupaseră şi se ocupau
cercetătorii noştri şi să încercăm a vedea ce ne propunem pentru viitor. Într-un prim
plan solicitam o colaborare mai strânsă şi mai orientată între noi toţi.
Ne mai propuneam totodată să antrenăm, atât la simpozioane, cât şi în
munca de cercetare, cât mai mulţi profesori din învăţământul preuniversitar şi, în
adevăr, numărul acestora s-a mărit repede în ambele sensuri.
Primul simpozion nu a apărut deci întâmplător, ci ca o necesitate a
momentului, ca un plan de lucru pentru viitor. Era vorba, printre altele, de o
dezvoltare explozivă a cercetării reliefului în România, de faptul că în faţa
geografilor în general se ridicau tot mai multe probleme de ordin teoretic şi practic,
conforme şi cu dezvoltarea geografică pe plan mondial, probleme care se cereau
studiate mai profund şi soluţionate cât mai real.
Pentru a ilustra această necesitate a momentului, aceea de a analiza şi
sintetiza ce se făcuse până atunci şi de a fixa drumul viitorului, citez câteva pasaje
din prefaţa volumului Realizări în geografia României (1973), apărut un an mai
târziu: „Într-adevăr, folosind o strălucită experienţă a înaintaşilor şi făuritorilor
ştiinţei noastre geografice, studiile referitoare la relieful României s-au dezvoltat,
în ultimii 25 de ani, în mod exploziv. Regiuni în trecut puţin cunoscute, ca de pildă
unele masive muntoase, zone de dealuri sau podişuri, dar mai ales relieful multor
depresiuni, au fost abordate până la cercetări de amănunt. Au fost studiate, de
asemenea, unele probleme de mai larg interes, puse adesea pentru prima dată la noi
în ţară, sau reluate la nivelul unor noi metodologii de studiu şi de interpretare.
Putem cita, printre altele: relieful periglaciar, glaciaţiunile din Carpaţi,
etapele de evoluţie a principalelor unităţi de relief, piemonturile, glacisurile şi
pedimentele, problema mult controversată a teraselor şi altele de acest gen, la care
se impune să adăugăm multiplele studii de geomorfologie aplicată ce reprezintă
una din tendinţele cu adevărat moderne, utile şi necesare în ştiinţa geografică.
Era normal ca în această tumultoasă şi variată muncă de cercetare să apară
păreri şi rezultate diferite de la un cercetător la altul, a căror soluţionare să solicite
discuţii în cercuri mai largi de specialişti. Asemenea discuţii s-au şi organizat în
mod periodic, dar în general restrânse la nivelul centrelor universitare. Ele au
condus la unificarea unor păreri şi uneori chiar a metodei de lucru, dar adesea
numai la nivel regional, respectiv pe raza de influenţă a centrelor universitare.
Apariţia, în ultima vreme, a multor publicaţii, elaborate în diferite asemenea centre
universitare, extinderea (în trecut) a cursurilor de vară ale profesorilor de liceu, a
cercurilor de perfecţionare, a examenelor de grad etc., au scos cu pregnanţă în
evidenţă unele diferenţieri şi necesitatea organizării unor dezbateri la nivel
naţional. Colocviul de la Braşov, 1972, a purtat tocmai această pecete, a unui bilanţ
pe plan naţional (Realizări în Geografia României, 1973, Editura Ştiinţifică, p. 10).
404

Am dat acest lung citat pentru a-mi pune, mie, dar şi Dumneavoastră o
întrebare. Oare momentul actual nu seamănă, bineînţeles la alte proporţii, cu cel în
care s-a organizat şi desfăşurat primul simpozion de geomorfologie? Eu cred că da,
iar propunerile vă aparţin Dumneavoastră şi celor care vor conduce în continuare
A.G.R.
Importanţa momentului de atunci a impus o minuţioasă şi grijulie muncă de
organizare a colocviului de la Braşov. S-a discutat mai întâi şi s-a cerut sfatul
geografilor de frunte ai acelui timp, V. Mihăilescu, T. Morariu, N. Al. Rădulescu,
V. Tufescu, C. Martiniuc ş.a. Au fost consultaţi şi antrenaţi, pentru a ţine
comunicări, şi geomorfologii mai tineri, dar foarte activi în domeniu. A fost
mobilizată o mare masă de profesori de liceu. Mai era o problemă, aparent
neimportantă: locul de desfăşurare.
De ce s-a ales Braşovul? Pentru a nu fi într-un centru universitar anume
(înţelegeţi D-voastră de ce), pentru a fi în mijlocul ţării, pentru problematica şi
pitorescul regiunii care atrăgea şi pe această cale interesul participanţilor. Nu am
optat pentru Bucureşti, deoarece, din unele situaţii anterioare, constatasem o
participare cu mai puţină permanenţă.
Locul ales a favorizat discuţii continue şi în afara şedinţelor, la masă, în hol
şi în camerele de hotel etc.
Am mai luat o măsură de siguranţă. Problemele ştiinţifice care erau deosebit
de importante au fost date spre susţinere în plen, sub formulări apropiate, la câte
două persoane, în eventualitatea că una putea să lipsească.
Amintesc, pe scurt, problematica de bază a Simpozionului: Etapele de
evoluţie ale reliefului României, în care s-au observat două tendinţe
(paleomorfologică şi morfologică), apoi, Suprafeţele de nivelare, Glacisuri şi
Piemonturi, Terasele, Glaciaţiunea carpatică şi Periglaciarul, Evoluţia reţelei de
văi, Studiul de ansamblu al depresiunilor, Geomorfologia aplicată şi Predarea
geografiei în şcoală.
Efectele acestui prim simpozion s-au făcut simţite în multitudinea şi
metodica studiilor ulterioare şi la simpozioanele care au urmat.
Cu oarecare regularitate, la 2 ani sau chiar la un an, au fost organizate noi şi
noi simpozioane, având, aproape fiecare, câte o problematică de bază. Ele au mai
fost completate şi impulsionate pe parcurs de un Cerc de geomorfologie, ce a luat
fiinţă la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti, care a funcţionat
până în 1990, condus de subsemnatul şi colegul Badea Lucian de la I.C.G.
Organizarea fiecărui simpozion se făcea la Bucureşti, un rol aparte jucându-l
aici domnii profesori Popescu Nicolae şi Ielenicz Mihai, şi regretatul profesor
Ilie Ion. Pe de altă parte, ne bazam, cu toată încrederea, pe profesorii localnici; aş
aminti între aceştia pe profesorii universitari T. Morariu, I. Mac, I. Giosan,
E. Vespremeanu, C. Martiniuc, Bojoi, Ichim, Florina Grecu ş.a., la care adaug în
mod deosebit pe regretatul prof. dr. I. Scheuşan, care a participat la organizarea a
trei simpozioane. Periodic, am avut şi sprijinul colegilor de la I.C.G. – Badea,
Bălteanu, Sandu Maria ş.a. şi foarte mult sprijin de la colegii din liceele locale, ca
şi de la unele organe locale.
405

La sfârşitul fiecărui simpozion se hotărau comisiile de lucru pe probleme,
locul şi data următorului simpozion, responsabilii organizatorici şi problematica.
Deşi cred că la mulţi dintre D-voastră sunt încă vii în minte locurile unde
s-au ţinut, dar şi amintirile de la fiecare simpozion, citez totuşi câteva centre şi
locuri din ţară unde s-au desfăşurat simpozioane: Reşiţa, Muntele Mic, Sibiu, Iaşi,
Focşani, Suceava, Piatra Neamţ, Zalău, Constanţa, Cluj, Herculane, Buzău,
Târgovişte, Braşov ş.a. După unele din aceste simpozioane s-au publicat chiar
volume (Braşov, Iaşi ş.a.).
Pentru cei care au participat la majoritatea acestor simpozioane (şi sunt
foarte mulţi) vă răscolesc amintirile şi, chiar dacă la unii sunt foarte multe, cred că
nu se vor amesteca de la un simpozion la altul.
Închei, spunând că a sosit momentul să fie organizat un nou simpozion
precum cel de la Braşov, care să ne impună o nouă paradigmă, pornind de la noi
şi actuale analize, pertinente, şi sinteze asupra stadiului geomorfologiei româneşti,
cu propuneri simple şi concise pentru viitor.
406

ÎN APĂRAREA GEOGRAFIEI ROMÂNIEI
Societatea de Geografie din România
Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 1, Sector 1, Bucureşti
APELUL
CELUI DE AL IV-LEA CONGRES NAŢIONAL DE GEOGRAFIE
CĂTRE PARLAMENTUL ŞI GUVERNUL ROMÂNIEI
Cuvinte-cheie: Congresul Naţional de Geografie, folosirea unitară a
denumirilor geografice româneşti, predarea geografiei României
numai în limba română.
Mots clé: Congres National de Géographie, l'utilisation unitaire des
dénominations géographiques, l'enseignement de la géographie de la
Roumanie seulement en roumain.
L'appel du IV-éme Congrès National de Géographie (1997) vers le
Gouvernement et le Parlement de Roumanie. Il s'agit d'un Appel du
IV-iéme Congrès National de Géographie (1997) vers le
Gouvernement et le Parlement de Roumanie dans lequel on sollicite:
l'utilisation unitaire des dénominations géographiques sur tout le
territoire du pays (comme une partie importante du patrimoine
national) et l'enseignement de la géographie de la Roumanie
seulement en roumain.
Participanţii la Congresul ţinut la Buşteni, în zilele de 27-28 septembrie
1997, au formulat unele consideraţii asupra următoarelor probleme de ordin
ştiinţific şi didactic care suscită şi interesul opiniei publice din ţara noastră:
1. Problema folosirii unitare a denumirilor geografice pe întregul
teritoriu al ţării
Denumirile de localităţi şi unităţi administrative s-au format de-a lungul
veacurilor şi au fost consacrate, în timpurile moderne, prin legi şi alte acte
normative. Alături de celelalte denumiri geografice, ele reprezintă o parte
integrantă a patrimoniului cultural naţional şi trebuie să fie menţinute şi protejate
ca atare. Modificarea, eliminarea sau înlocuirea lor ar provoca ştirbirea moştenirii
istorice naţionale.
Utilizarea altor denumiri, neoficiale, ar aduce nu numai o atingere a
patrimoniului naţional, dar ar crea şi frecvente confuzii.
Menţionăm că denumirile oficiale au intrat, de mult timp, în uzul
internaţional şi au fost preluate şi de către Comisia O.N.U. pentru standardizarea
407

denumirilor geografice. Ele sunt consemnate în documentele cartografice
internaţionale. Înlocuirea lor ar genera dificultăţi de comunicare într-o perioadă de
largă deschidere a României către întreaga lume.
2. Problema predării în şcoală a Geografiei României
Indiferent de naţionalitate, oricare cetăţean român are o singură patrie
România, pe care trebuie să o cunoască, să o respecte şi să o apere. Acest adevăr,
care nu mai trebuie demonstrat, impune ca geografia patriei să fie studiată în limba
oficială a ţării. Utilizarea altor limbi de predare ar crea dificultăţi de orientare şi
comunicare pentru cei supuşi unei astfel de discriminări.
Participanţii la Congres, provenind din învăţământul gimnazial şi liceal, din
toate universităţile şi institutele de cercetare geografică, au votat, în unanimitate,
acest apel şi solicită organelor abilitate să îl ia in considerare.
408
Preşedintele Congresului Naţional de Geografie
Prof. dr. doc. Grigore Posea

INTEGRAREA SOCIALĂ ŞI PRACTICĂ
A GEOGRAFIEI ŞCOLARE ∗
Grigore POSEA
Cuvinte-cheie: geografie şcolară, analiza teritorial-spaţială a
locurilor, harta topografică, planing teritorial, dezvoltare durabilă
Mots clés: géographie scolaire, analyse territoriale-spatiale des
places, la carte topographique, planification (planing) du territoire,
développement durable.
L´intégration sociale et pratique de la géographie scolaire. La
géographie scolaire, si on désire qu´elle serve pour le développement
durable, demande premièrement une définition simple et précise: La
Terre comme la planète de la vie et de l´humanité. Cette „maison
de l´humanité“ doit être connue par les élèves en tant que
théoriquement-informational et acquérir des capacités et habitudes
pratiques – des analyses et synthèses, pour des petites espaces, des
facteurs de l´environnement. L´article met l´accent sur deux aspects:
a) la carte topographique (lire, déchiffrer et observation des
phénomènes contenus par la carte, mais aussi l´analyse des
interdépendances entre les éléments naturelles et humaines existant
sur la carte);
b) l´analyse territoriale-spatiale des petites espaces (à partir de la
carte et des observations dans le terrain), en vue du développement
durable, selon les besoins des localités et leurs habitants.
Globalizarea mondială şi problema dezvoltării durabile obligă şcoala să
pregătească elevii pentru această nouă eră a omenirii, iar ştiinţele predate să se
încadreze tot mai mult în social şi în practică. În acest sens, geografia va trebui
definită pe viitor mai scurt şi mai precis, astfel: ştiinţă a Terrei, ca planetă a vieţii
şi a omenirii. Conţinutul ei teoretic şi practic se impune a fi orientat către tot ceea
ce serveşte cunoaşterii acestei case a omenirii, Terra, în mod special către
mediul geografic, dar şi către disciplinele sale care în mod practic servesc
dezvoltarea durabilă.
Conjunctura internaţională este, în parte, favorabilă geografiei, deoarece, azi,
aproape toată omenirea conştientă de viitorul său include în dezvoltarea durabilă,
ca factor principal, şi mediul Terrei. Am spus numai în parte, deoarece, de unde
până nu demult ştiinţa mediului terestru era considerată numai geografia, odată cu
∗
Comunicare la Simpozionul geografilor bucureşteni (7 iunie 2008, Liceul Gh. Lazăr)
409

sublinierea importanţei sale pentru viitorul omenirii, o sumedenie de alţi tehnicieni
se declară specialişti în mediu, deşi cunosc foarte puţin din problematica generală a
acestuia. Ca urmare, geografia şi mai ales geografii trebuie să-şi schimbe
paradigma, orientându-se mai mult spre social şi spre cerinţele practice ale
viitoarei dezvoltări a omenirii şi a noastră, pentru a merge, în practică, în rând cu
ceilalţi „specialişti” de mediu, dacă nu înaintea lor.
Aş da un exemplu de neadaptare la actual, întâlnit de altfel şi la alte ştiinţe;
este vorba de neadaptarea unor profesori la lucrul cu mai multe manuale
alternative. În loc să se informeze după mai multe manuale, să înveţe a privi acelaşi
fenomen sub forma mai multor judecăţi şi argumentări şi apoi să-şi formeze şi să
redea elevilor propria judecată, aceştia au început să se văicărească, să alerge pe la
ziare sau alte foruri, cu plângeri. Ce fel de profesor este acela care învaţă şi predă
„geograficeşte” după un singur manual şi cum vor învăţa elevii lui să judece
independent şi creator dacă nici profesorul nu doreşte să o facă?
De aceea, o spunem încă o dată, să schimbăm paradigma!
De altfel, însuşi sensul reformei şcolare ar trebui să conste din această
direcţie şi nu dominant în schimbări de planuri şi număr de ore în favoarea altora.
Sarcina nu este deloc uşoară, căci noul este totdeauna mai greu de înţeles. România
însăşi se zbate de peste 15 ani să-şi găsească structura spre noua Europă şi în multe
cazuri se împotmoleşte.
În schimbarea paradigmei, cred că trebuie să pornim de la o întrebare: Cu ce
rămâne concret, din geografie, un elev după ce a terminat liceul sau cel puţin un
ciclu? Se descurcă mai uşor în viaţă, ştie să facă ceva special învăţat la această
disciplină? Este oare mai cult? A devenit el, dacă vreţi, un mic tehnician geograf?
Orice ştiinţă predată în şcoală îşi pune acest scop. De exemplu: elevul să vorbească
mai corect şi mai frumos, să facă judecăţi de valoare în anumite direcţii, să
folosească mai bine un teren, sau un microtip de mediu etc. Şi geografia face acest
lucru, dar oare cât şi cum? Nu dăm oare copiilor mult prea multe denumiri? Nu
lăsăm prea multe noţiuni şi fenomene neexplicate şi uneori numai înşiruite? Ştie
elevul să citească „geograficeşte” şi să facă o analiză după o hartă topografică,
hartă ce trece drept bază concretă a geografiei, dar care stă şi la baza multor lucrări
şi intervenţii în mediu? Dacă vrem să sistematizăm spaţiul geografic al unei
comune, pentru a o direcţiona către o dezvoltare durabilă, ştie oare un absolvent de
liceu să facă, pentru organele puterii locale, o scurtă analiză a mediului geografic?
Întrebările ar putea continua, iar răspunsul la ele nu este greu de ghicit.
Remedierea acestor neajunsuri presupune totuşi abordarea unei problematici
destul de vaste, atât teoretică, cât şi practică.
Mă voi opri însă numai asupra unei mari probleme practice, pe care aş
numi-o însuşirea unei metodologii simple, dar precise de observare şi studiu al
fenomenelor geografice, în special analiza teritorială a locurilor, cu precădere a
localităţilor, a comunelor. Aceasta se prezintă azi ca una din marile lipsuri ale
geografiei şi tocmai ea ne-ar lega şi ne-ar integra în mod deosebit cu practica
socială.
Problema amintită trebuie împărţită în două, şi anume însuşirea lucrului cu
harta topografică şi apoi analiza spaţială sau teritorială.
410

1. Harta topografică. Spunem toţi că harta este metoda de bază a
geografiei. Or, elevii termină şcoala şi nu stăpânesc lucrul cu harta, nu au văzut,
poate, niciodată o hartă topografică, baza celor mai generale cunoştinţe despre
Pământ şi mediu. Geografii noştri de început, şi m-aş referi la un manual de
geografie scris de S. Mehedinţi şi V. Mihăilescu, au rezervat hărţii topografice
peste 50 de pagini. Nu sunt pentru o teoretizare largă a acestei probleme, ci pentru
aspecte concrete de lucru, sau un fel de lucrări practice, de la orientare şi citire a
hărţii topografice până la analiza problemelor fizice, economice şi umane care
poate fi făcută pe harta topografică a locurilor. Şi acest lucru trebuie început încă
din clasa a V-a şi până în a XII-a, în paralel, sau în legătură cu materia la zi din
manualul clasei. Geografia nu este istorie sau literatură, ci un obiect legat de
teritoriu sau spaţiu, respectiv de mediu şi tot ce poate fi concretizat pe, sau în
acesta, apare pe hartă, păstrând vizibil sau mascat raporturi şi interdependenţe. La
fiecare oră, indiferent de lecţie (sau şi legat de lecţia la zi), se poate da elevilor câte
un exerciţiu de hartă şi pe hartă. De exemplu, mersul unei şosele sau al unei căi
ferate pe un anume tronson care ondulează în funcţie de următorii factori: urmează
valea X, leagă satele Y şi Z, în luncă merge pe un rambleu, prezintă zid de apărare
sau copertine protectoare contra prăbuşirilor din munte etc. În alte ore se
analizează, tot pe hartă, răspândirea pâlcurilor de pădure, şi urmările despăduririi,
tipurile de parcele agricole, terasările, tipurile de sate şi cauzele care au determinat
forma şi structura lor etc. Acestea trebuie să fie temele de lucru pentru elevi, uneori
chiar pe grupe de câte 3-4.
Pe lângă orizontul local, care se impune a fi bine însuşit ca hartă şi pe
hartă, este necesar a face în plus şi exerciţii pe trei tipuri de unităţi specifice: de
munte, de deal, de câmpie.
Nu intru în alte amănunte, accentuez, încă o dată, necesitatea exerciţiilor
permanente şi concrete pe harta topografică şi accentul pus pe relaţii teritorialspaţiale,
respectiv cu întrebarea repetată „de ce?“. Dar, pentru a realiza acest
deziderat, trebuie înţeles că fiecare şcoală trebuie să aibă cel puţin un număr
minim de hărţi topografice, renunţându-se la moftul de „secret“ de stat.
2. Analiza teritorial-spaţială reprezintă o muncă dominant făcută de
geograf. Într-o denumire mai aproape de practică şi de aspiraţia spre dezvoltare
durabilă se mai numeşte şi planing teritorial. În enunţarea acestei probleme pornim
din nou de la afirmaţia că trebuie să cunoaştem mai întâi harta topografică.
Aceasta, deoarece pe ea se află încorporată cea mai mare parte a elementelor de
mediu şi tot pe ea, cu timpul, descifrăm şi multele legături reciproce, dar
„ascunse“, între elementele de mediu şi nu numai. În plus, o serie de alte hărţi
analitice, inclusiv cele practice, iau ca bază tot harta topografică.
Cu alte cuvinte, analiza geografică a mediului unui teritoriu se face pornind
de la harta topografică, dar şi de la observarea şi cercetarea realităţii din teren.
Desigur, ne referim, în ce priveşte activitatea cu elevii, la spaţii mici, de tip
comună, chiar sat, sau aşa-zisul orizont local. Prin obişnuirea elevului cu această
muncă facem din el un mic tehnician-geograf, un om care aplică ce a învăţat chiar
în, şi pentru, spaţiul său local.
411

Planingul teritorial, sau planificarea teritorială în vederea unei dezvoltări
durabile se face atât pentru obţinerea unor fonduri, cât şi pentru conştientizarea
cetăţenilor în vederea unei participări în cunoştinţă de cauză la acţiunile
respective. Lucrarea de planing trebuie să cuprindă două părţi: O analiză a tuturor
factorilor de mediu (inclusiv cei economici şi sociali) şi o a doua, mult mai scurtă,
Posibilităţi şi perspective pentru o dezvoltare durabilă.
• Pentru prima parte enumerăm numai problemele care trebuie avute în
vedere: constituţia geologică, relieful, clima, hidrografia, flora şi vegetaţia, fauna,
solurile, populaţia, aşezările, economia, raporturile om-mediu (fenomene de risc,
presiunea umană, poluare).
• A doua parte (dezvoltarea durabilă) reprezintă un fel de concluzii la prima
şi ea trebuie prezentată după o schemă în concordanţă cu cerinţele locale, dar şi cu
cerinţele celor care acordă fonduri sau asistenţă.
412
∗ ∗ ∗
Dacă nu vom reuşi să ne încadrăm rapid în practica socială a dezvoltării
durabile şi vom rămâne numai la partea teoretică generală, preluată cel mai adesea
din cercetările altor specialişti, ne vom pierde credibilitatea ca ştiinţă practică, vom fi
„specialişti” buni la toate, dar la nimic concret. Aş putea da un exemplu, pe care
nu aş fi dorit să-l amintesc. În 2008, Adunarea generală a ONU a proclamat Anul
Internaţional al Pământului (AIP), datorită rolului crucial pe care acesta l-ar putea
juca în privinţa sensibilizării publicului pentru dezvoltarea durabilă. Centru de
coordonare a manifestărilor AIP a fost desemnat de UNESCO, în colaborare cu
Programul ONU pentru Mediu (UNEP) şi Uniunea Internaţională de Ştiinţe
Geologice (IUGS). Ne-am întrebat, şi pe drept cuvânt, unde este Uniunea
Internaţională de Geografie (UGI) şi de ce lipseşte, şi dacă s-a sesizat cineva? Şi
aceasta, cu atât mai mult, cu cât obiectivele fixate şi cele 10 teme de cercetare sunt
dominant geografice, iar subtitlul evenimentului sărbătorit (pe 22 aprilie) este:
Ştiinţele Pământului în slujba Societăţii. Totodată, în context, acestea se referă şi
la atragerea tinerilor spre profesii aferente ştiinţelor Terrei şi focalizarea educaţiei
spre dezvoltarea durabilă. Dacă nu ne vom schimba urgent paradigma, putem ajunge
o disciplină şubredă, cu o tehnică improvizată, sau chiar senilă, aşa cum scria Edgar
Morin 1 , criticând sociologia franceză ce se credea, într-o anume perioadă, „euforică
şi triumfalistă” ∗ .
1 Sociolog al complexităţii şi unul din fondatorii ecologiei politice
∗ „Revista 22”, nr. 249, 20 mai 2008

DISCIPLINELE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
ÎN STRATEGIA REFORMEI.
ECOURI DUPĂ AL III-LEA CONGRES NAŢIONAL
„STAREA ACTUALĂ A GEOGRAFIEI ÎN ROMÂNIA
ŞI STRATEGIA REFORMEI
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR (1992)” *
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA
Preşedintele Societăţii de Geografie din România
În luna august 1992 şi-a desfăşurat lucrările, la Iaşi, cel de-al III-lea
Congres naţional de geografie. În afara celor 243 de comunicări (grupate pe
14 secţiuni) prevăzute în program, un punct aparte l-a constituit „Starea actuală a
geografiei”, sau geografia românească în faţa reformei învăţământului. La această
temă preşedintele societăţii (prof. dr. doc. Grigore Posea) a prezentat un amplu
referat, în care au fost sintetizate şi concretizate o gamă largă de probleme
dezbătute anterior în trei întruniri ale preşedinţilor de filiale şi inspectorilor
judeţeni de geografie (Ploieşti – 1991, Buzău – 1992, Iaşi – 1992), şi publicate în
parte în două articole, de acelaşi autor 1) .
S-a arătat, cu claritate, că profesorii de geografie din întreaga ţară concep
reforma nu ca o realizare plămădită total la centru şi copiată după alte ţări, ci în
sens invers, cu analize de jos în sus, sintetizate pe mai multe direcţii, dar în special
pe discipline – unde rolul prim şi esenţial trebuie să-l aibă societăţile de specialitate
ale profesorilor. Miniştrii şi funcţionarii ministerului vin şi pleacă, societăţile însă
rămân şi ele acumulează toată experienţa de specialitate. Or, în reforma
preconizată, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei nu a acordat atenţia necesară
(uneori deloc) acestor organisme profesionale şi democratice şi, din păcate, nici
comisia parlamentară pentru învăţământ nu s-a dovedit mai maleabilă în acest sens.
Raportul a prezentat evoluţia geografiei în învăţământ, punctând
momentele când au intervenit modificări şi urmările lor. Au fost subliniate, cu
precădere, neajunsurile şi rădăcinile lor, sugerând şi remediile. Un loc aparte s-a
acordat şi poziţiei geografiei în lume, rolului pe care trebuie să-l aibă, conform
obiectului său în contextul globalizării multor probleme actuale ale omenirii şi care
au, implicit, şi dimensiuni eco-geografice.
Există o neînţelegere, uneori voită, asupra conţinutului noţiunilor de ecologie
şi mediu înconjurător, şi care „tip” de profesor trebuie să predea şi să dezvolte –
mai ales în şcoală, dar şi în educarea şi informarea publicului larg – conţinutul
acestui „obiect”. Geografii nu cer de la alţii ceea ce nu au predat niciodată, dar
mediul şi ecologia nu pot „exista” în afara unor elemente naturale (ca relief, climă,
* Articol apărut în „Tribuna Învăţământului”, nr. 42, 26 octombrie 1992
1) „Tribuna Învăţământului” din 13 ianuarie şi 3 februarie, 1992
413

ape, soluri, asociaţii vegetale ş.a.), sau în afara raporturilor multiple dintre societate
şi aceste elemente luate separat sau împreună (ca mediu natural). Importanţa
acestora pentru societate a crescut enorm odată cu globalizarea de care aminteam
mai sus, şi acest lucru trebuie să se reflecte, cantitativ şi calitativ, în şcoală, în
cercetare, în educaţia publicului larg. Fiecare trebuie să devină conştient şi
responsabil de urmările acţiunilor şi produselor realizate de om – faţă de apă, aer,
sol etc. Învăţământul modern acordă acest loc geografiei şi am cita recenta reformă
şi şcoala engleză, care a trecut geografia între disciplinele fundamentale ale şcolilor
de toate tipurile. Acesta trebuie să fie şi spiritul reformei româneşti pentru
geografie, iar mijloacele se cer a fi găsite sau construite în această viziune.
Geografia în şcoala românească de până la 1948 avea o poziţie
corespunzătoare, predându-se continuu câte 2 ore săptămânal, în absolut toate clasele
de gimnaziu şi de liceu, fiind materie obligatorie şi la bacalaureat.
Conţinutul, programele, manualele, ca şi pregătirea în facultăţi a profesorilor
au fost diminuate prin unele măsuri arbitrare luate de la centru, în diferite
momente, după 1948 şi mai ales după 1970. Este vorba de obligativitatea de a
„politiza” programele şi manualele, de pregătirea incompletă a profesorilor prin
proliferarea unor duble specializări negândite profund (cu istoria, cu biologia, cu o
limbă străină) şi insuficiente ca durată, de reducerea orelor în liceu (de la 2 la 1),
ceea ce a facilitat descriptivismul şi istorismul, afectând cu timpul însăşi prestigiul
geografiei.
Reducerea numărului de studenţi a avut urmări şi mai dezastruoase, căci au
rămas foarte multe posturi libere, ocupate apoi de nepregătiţi sau nespecialişti – de
la veterinari şi profesori de educaţie fizică până la simpli absolvenţi de liceu.
Enumerarea ar putea continua, dar noi dorim să subliniem doar că imaginea
geografiei în şcoală era dată în multe cazuri de această masă de profesori
nepregătiţi suficient sau deloc, care deveniseră preponderenţi, iar pe de altă parte că
acestea sunt marile şi dureroasele probleme ale geografiei noastre pusă în faţa
prezentului şi viitorului şi respectiv în faţa reformei. Şi, nu credem că aceste
probleme puteau sau pot fi sesizate de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, fără
plenul geografilor adevăraţi, fără Societatea de Geografie.
Din păcate, nici după revoluţia din 1989 ministerul nu a găsit o cale
normală şi democratică de a înţelege problemele reale ale geografiei. Mult timp nu
a existat la Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei nici inspector de geografie,
consultările cu Societatea de Geografie au fost scoase complet din practică, s-a
încercat chiar răpirea din orele rămase (la cererea altor specialişti), comisiile
„întâmplătoare” ce se mai constituiau se alcătuiau fără consultări cu foruri
geografice reprezentative, capitole de geografie au început să apară în programele
altor discipline (vezi „Tribuna învăţământului”, din 13. I şi 3. II. 1992) etc.
Congresul, dar mai ales adunările preşedinţilor de filiale şi ale inspectorilor
de geografie au abordat minuţios aceste probleme, dar şi altele care interesează
geografia în şcoală şi implicit rolul său în faţa globalizării atâtor probleme ale
omenirii care au şi o dimensiune geografică. Amintim, absolut succint, câteva
dintre aceste probleme, pe care Congresul le-a votat şi în plenul său:
414

– solicitarea expresă, în planurile de învăţământ, a câte 2 ore de geografie
în toate clasele de liceu, aşa cum de fapt au existat până prin 1970;
– introducerea geografiei României ca disciplină obligatorie la bacalaureat;
– diversificarea geografiei, în diferite tipuri de şcoli, prin discipline opţionale;
– introducerea metodicii predării geografiei la şcolile normale şi colegiile de
învăţători;
– alocarea de fonduri pentru realizarea unei game largi de materiale geografice
(între care hărţi, diapozitive, casete video, instrumentar adecvat etc.) şi
implicarea directă a Societăţii de Geografie în nominalizarea şi ordinea de
necesitate a acestor produse;
– realizarea unei perfecţionări a profesorilor de geografie prin forme
specifice;
– consultarea periodică de către Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, a
conducerii Societăţii de Geografie în toate problemele ce interesează geografia,
inclusiv planuri de învăţământ, comisii pentru diverse probleme etc., cerinţă
valabilă şi pentru alte discipline. (De altfel, un delegat a propus ca ministerul
învăţământului să aibă consultări anuale sau bianuale cu toate conducerile
societăţilor profesorilor, pe probleme de învăţământ şi mai ales înainte de a lua
anumite decizii de interes. Fără o astfel de cooperare, reală şi permanentă ministrul
şi subalternii săi nu vor simţi pulsul permanent al fiecărui obiect din şcoală şi
pulsul şcolilor în general.)
Multe din problemele ridicate la Congres au fost aduse anterior la cunoştinţa
Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei prin diverse delegaţii şi memorii, la diferite
niveluri, inclusiv la toţi miniştrii ce au urmat revoluţiei. Toţi au admis că,
propunerile noastre sunt justificate, iar la conferinţa de la Buzău a participat
dl. ministru M. Golu, apreciind în mod deosebit rolul geografiei în şcoală, şcoala
geografică românească şi necesitatea de a se preda în 2 ore. Am primit şi o adresă
de la M.I.S. (Direcţia Organizare nr. 15.737 din 17.II.1992) din care cităm:
„Suntem de acord cu punctul dumneavoastră de vedere, care este corect, urmând ca
propunerile prezentate să fie în atenţia conducerii Ministerului Învăţământului şi
Ştiinţei în viitor”. Noi aşteptăm, dar experienţa ne-a dovedit că promisiunile se uită şi
trebuie să continuăm a acţiona.
În fine, de mare importanţă, credem, a fost şi propunerea ca Societatea de
Geografie, fiecare profesor să se manifeste şi ca apărători activi ai mediului
ambiant, care este de fapt mediul geografic, obiect al ştiinţei noastre. S-a propus
astfel, să se iniţieze crearea unei Uniuni a Societăţilor ecologice, în principal
Societatea de Geografie şi cea de Biologie, care să fie echidistantă faţă de partidele
politice, dar militantă pe tărâm social, implicându-ne ca specialişti şi educatori în
problematica ecologică a ţării şi nu pentru a obţine fotolii parlamentare. Prin
aceasta ne asumăm şi o reabilitare, în ţara noastră, a noţiunilor de ecologie şi
ecologist care au fost puţin cam „degradate” în ultimul timp.
415

416

MESAJ
AL PREŞEDINTELUI SOCIETĂŢII DE GEOGRAFIE,
CĂTRE TOATE FILIALELE JUDEŢENE,
CĂTRE TOŢI GEOGRAFII ŞI ELEVII
(PRIMUL MESAJ DE ZIUA GEOGRAFIEI, 1998)
Profesorii trebuie să-i înveţe pe elevi să iubească geografia 1)
„Dacă anual fiecare elev ar planta un pom, România ar fi mai curată”
„Profesorul dr. doc. Grigore Posea, preşedintele Societăţii de Geografie din
România, a trimis naţiunii un mesaj plin de pilde şi îndemnuri”
„Cotidianul ZIUA vă oferă astăzi un mesaj al preşedintelui Societăţii de
Geografie din România către toate filialele şi toţi profesorii de geografie din ţară,
cu ocazia Zilei geografiei, 5 iunie 1998. Scrisoarea celebrului profesor
dr. doc. Grigore Posea este una plină de pilde şi îndemnuri la adresa profesorilor de
geografie, dar şi un apel la bunul simţ al elevilor noştri. Citiţi aceste rânduri şi nu
lăsaţi să treacă pe lângă dumneavoastră mesajul geografilor. Dacă 30% dintre elevii
noştri vor planta în fiecare primăvară şi toamnă câte un pom, «mâine» vom avea un
aer mai curat decât «astăzi»”. (Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei).
5 iunie este Ziua geografiei
Noul Statut al Societăţii noastre, aprobat de Adunarea generală a delegaţilor
la 11 aprilie 1998 (Ploieşti), stipulează ca anual, la data de 5 iunie, să se
sărbătorească ziua geografiei.
De ce a fost aleasă această zi de festivitate geografică?
- Pentru a coincide cu ziua mediului;
- Pentru a populariza în masa de elevi, dar şi a tuturor concetăţenilor, în
primul rând a cadrelor didactice, a părinţilor şi a clasei politice, adevărul că ştiinţa
de bază care se ocupă cu studiul mediului, în care trăieşte Omul, este geografia,
prin toate disciplinele sale şi în mod sintetizat prin Geografia mediului;
- Pentru că principiul „dezvoltării durabile”, proclamat în „Declaraţia de la
Rio” (1992), nu se poate aplica în practică fără ca omenirea să-şi cunoască şi
înţeleagă planeta sa, Terra, şi propriul mediu de viaţă regional şi local;
- Pentru a face ca societatea în întregul său, şi mai ales clasa politică şi
administraţia publică, să înţeleagă primejdia care ne pândeşte prin dereglarea
funcţionării echilibrate a mediului;
- Pentru a atrage atenţia Ministerului Educaţiei Naţionale să respecte şi să
aplice articolul 72 din Legea nr. 137 privind protecţia mediului (1995);
- Pentru a aplica, odată cu reforma învăţământului, o aprofundare a mediului
1)
Ziarul „Ziua” din 30 mai 1998 a publicat acest mesaj sub titlul Profesorii trebuie
să-i înveţe pe elevi să iubească geografia, făcând totodată şi unele adnotări pe care le
reproducem.
417

geografic în şcoală şi îndeosebi în liceu;
- Pentru a aprofunda studiul mediului geografic al României, al spaţiului
Carpato-danubiano-pontic ca sistem spaţio-teritorial al mediului de viaţă al
poporului român în Europa;
- Pentru că geografia este o ştiinţă de cultură generală asupra spaţiului
terestru, dar şi o ştiinţă practică. Sarcinile noastre decurg din principiile Cartei
ONU sau ale altor documente ONU şi UNESCO. Aceste principii sunt sintetizate
în „Carta educaţiei prin geografie“ adoptată de UIG (1992) şi recomandată tuturor
ţărilor şi guvernelor spre a fi adaptată şi aplicată în conformitate cu specificul
fiecărei naţiuni;
- Pentru a schimba optica M.E.N. în ceea ce priveşte locul şi rolul geografiei
în şcoala românească, deoarece geografia, ştiinţă a Terrei, este prima ştiinţă a
naturii, ea având, însă, şi un profund caracter economico-social prin studiul
raporturilor dintre mediu şi societate. Această parte a geografiei face legătura între
ştiinţele naturii şi cele socio-economice, dar nu-i modifică principiul şi obiectul de
bază, Terra. Dacă am renunţa la prima parte, în favoarea celei de a doua,
alăturând-o istoriei, după cum se întrevede în momentul de faţă, am depersonaliza
complet geografia şi cunoaşterea ştiinţifică a mediului. Singura soluţie este să
acordăm numărul necesar de ore şi pentru una, cât şi pentru cealaltă parte.
Doamnelor şi domnilor profesori, în scopul sărbătoririi cu demnitate a
primei zile a geografiei, 5 iunie 1988, vă propunem să citiţi acest mesaj elevilor şi
colegilor dumneavoastră, să efectuaţi o mică aplicaţie de teren (demonstrativă)
într-un spaţiu convenabil şi, mai ales, care pune probleme de poluare, de degradare
sau risc. Asociaţi-vă pentru această sărbătorire cu agenţiile de mediu, sau sădiţi,
împreună cu elevii, măcar un pom în toamna acestui an sau atunci când
anotimpurile ne permit.
Iar dumneata, domnule profesor de geografie, sădeşte în fiecare elev pe
care îl păstoreşti o sămânţă fertilă de ştiinţă geografică şi urmăreşte-o în timp
cum creşte.
418
Prof. univ.dr. doc. Grigore POSEA
Preşedintele Societăţii de Geografie din România

LA DISPARIŢIA UNUI MARE PROFESOR (2 MAI 2008)
Pe 30 aprilie (2 mai) 2008 a plecat dintre noi unul din marii profesori
universitari ai geografiei româneşti, în special ai geografiei bucureştene şi ai
„geografiei turismului” din Sibiu.
Poate puţine cadre didactice universitare de azi ştiu, sau nu mai vor să ştie,
că prof. univ. dr. Valeria Velcea (Micalevich) a făcut parte din generaţia
absolvenţilor anilor 1951-52, cei care, ajunşi cadre universitare, au readus, cam
după 1960, geografia bucureşteană, atât ca predare şi nivel ştiinţific, cât şi ca
cercetare, la nivelul lăsat de urmaşii lui S. Mehedinţi, profesori de elită ca
V. Mihăilescu, N. Al. Rădulescu, I. Conea ş.a. Aceştia din urmă fuseseră excluşi
din învăţământ şi înlocuiţi cu profesori din preuniversitar, slab pregătiţi, dar cu
carnet de partid. Generaţia amintită mai sus, a doamnei Valeria Velcea, a urmat
cursurile ambelor categorii de profesori şi a putut face cu uşurinţă diferenţa, dar s-a
şi gândit mereu şi la ce trebuie făcut. Au fost ajutaţi, în direcţia redresării
geografiei bucureştene, de prof. univ. dr. doc. Tiberiu Morariu din Cluj, care i-a
primit, pe rând, la doctorat, dar care, venind des la Bucureşti, era mereu căutat şi
întâmpinat de aceşti tineri, cărora le dădea şi alte sfaturi în afara celor ştiinţifice.
Doamna Valeria Velcea a fost printre fruntaşii acestei generaţii care au
pornit pe noul drum al redresării geografiei bucureştene. Provenea dintr-o familie
modestă din Ploieşti, dar o familie strâns unită şi de o înaltă moralitate. A făcut
aproape continuu, ca studentă, naveta Ploieşti – Bucureşti, dar nu părea niciodată
obosită; era continuu dornică de muncă, de învăţătură, aplicaţii practice şi mai ales
de teren, dar alăturându-se des şi grupurilor mai vesele ale studenţilor din anul său.
În timpul studenţiei a trebuit să depăşească o stavilă; avea cetăţenie italiană,
preluată de la tatăl său şi un anume „ordin” al ministerului de resort prevedea
excluderea celor care nu aveau cetăţenie română. Cu ajutorul colegilor săi, care au
solicitat decanului de atunci să amâne această excludere, Valy Micalevich a trecut
acest hop, luând cetăţenia română, deşi era de mult o româncă adevărată.
Terminând facultatea cu brio, a fost oprită, împreună cu alţi câţiva colegi,
preparator, ajungând apoi asistent universitar. În această nouă postură, a depus
eforturi deosebite pentru pregătirea unor seminarii şi lucrări practice de nivel tot
mai înalt, aşa cum se făcuseră pe vremea lui V. Mihăilescu sau N. Al. Rădulescu,
dar cu grijă ca să nu observe şi să se simtă inferiori şefii ei de atunci. S-a înscris de
timpuriu la doctorat, fără frecvenţă, la Tiberiu Morariu, de la Cluj, care păstra
ştacheta înaltă a concepţiei lui S. Mehedinţi şi G. Vâlsan (al cărui student fusese) şi
a şcolilor geografice franco-germane, care pe atunci erau în vârful geografiei
mondiale.
Nu era uşor să faci navetă la Cluj pentru examene, referate şi în final pentru
susţinerea tezei. A făcut şi aceste sacrificii, ba chiar se bucura, de la un timp, de
venirile la Cluj; reuşise să se impună, prin cunoştinţe şi comportament, a fi agreată
419

de colegii clujeni, care o înconjurau cu prietenia lor. Ea făcea acelaşi lucru cu
clujenii care eventual mai veneau pe la Bucureşti şi mai ales cu profesorul Morariu,
pe care îl căuta şi cu care discuta pe larg probleme geografice, dar şi problemele
(negative) ale geografiei bucureştene.
După terminarea doctoratului (subiect, Munţii Bucegi), a urcat repede – tot
prin muncă, cercetări de teren şi publicaţii – treptele de conferenţiar şi profesor,
mai apoi şef de catedră, decan, conducător de doctorat. Prin atingerea acestor trepte
academice, Doamna Velcea a mai spart o barieră privind mentalitatea, încă la modă
pe atunci, că profesor universitar de înalt nivel, şi în special la geografie, nu poate
ajunge decât un bărbat.
Doamna Velcea Valeria şi-a dedicat cu totul, aproape întreaga viaţă,
geografiei. A ţinut cursuri de înalt nivel, a scris şi a cercetat până în pragul acestui
an al dispariţiei fizice, căci spiritual a rămas. A fost devotată însă total şi familiei
sale prime (tata – papa, mamă şi soră), dar şi soţului, geograf şi coleg, cu care s-a
completat şi în cercetare, unul fizician, celălalt economist. O deplină completare şi
cooperare au realizat-o însă prin înfiinţarea şi conducerea Facultăţii de Geografia
Turismului de la Sibiu, în cadrul Universităţii „Dimitrie Cantemir”.
Activitatea ştiinţifică pe care ne-o lasă, azi, Doamna Valeria Velcea este
grandioasă; despre aceasta am scris cu altă ocazie (2004, „Semicentenarul
activităţilor didactice şi ştiinţifice ale profesorilor universitari dr. Valeria Velcea şi
Ion Velcea”, revista „Geocarpatica”, anul IV, nr. 4, Sibiu).
Azi, şi în încheiere, doresc să subliniez exemplul oferit şi rămas de la
Doamna Velcea, către generaţiile mai tinere, către cei îndrumaţi de dânsa, către cei
care au fost sau nu au fost, în ultima zi, să-şi ia „rămas bun” cu pioşenie de la
dânsa, aşa cum o făceau când ea era în viaţă şi le era „şefă”.
S-o păstrăm în memorie şi în istoria geografiei româneşti şi, „Să-i fie ţărâna
uşoară”.
420
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA

O VIAŢĂ DE OM PE DRUMURILE
ŞI ÎN CASTELUL GEOGRAFIEI
(Cuvânt de răspuns cu ocazia acordării titlului de Profesor de Onoare al
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, domnului Grigore Posea,
profesor universitar doctor docent de la Universitatea Bucureşti,
2 mai 2002)
Onoarea ce mi se face de către prima universitate înfiinţată în România,
prestigioasa Universitate din Iaşi, o dedic profesorilor mei şi o împărtăşesc împreună
cu facultăţile de geografie din Bucureşti şi Cluj unde mi-am desfăşurat peste 50 de
ani de muncă în calitate de student, doctorand cu frecvenţă şi cadru didactic.
După şcoala primară absolvită în Nehoiu – Buzău, am crescut 8 ani în spiritul
de muncă disciplinată al liceului militar, intrând apoi, în 1948, la Facultatea de
Geografie din Bucureşti. Aici am avut ca profesori pe doi dintre patriarhii geografiei
româneşti, Vintilă Mihăilescu şi Nicolaie Al. Rădulescu. Primul, V. Mihăilescu, mi-a
inoculat spiritul cercetării, transformat apoi în pasiune sub aripa prof. T. Morariu de la
Cluj căruia i-am fost doctorand, iar al doilea, N. Al. Rădulescu, mi-a insuflat spiritul
didactic, disciplina expunerii şi argumentării.
Cu aceste impulsuri iniţiale şi determinante, am păşit de tânăr în rândul
cercetătorilor geografi. Am înţeles de timpuriu că a cerceta în geografie
înseamnă, înainte de toate, a face teren, dar sistematic şi cu metodă. Călăuză
mi-a fost şi informarea permanentă din literatură, ca şi contactele şi discuţiile cu
colegii din alte centre universitare, inclusiv din exterior. În cercetare m-a pasionat
mai ales relieful, cu precădere relieful României, extrem de variat şi complex.
Urmărindu-1 cu pasul, am căpătat cu timpul un nou şi mare profesor, anume,
acest relief al României, împreună cu întreaga structură geografică suprapusă şi
integrată lui. Varietatea şi armonioasa structură geografică a României mi-a pus cele
mai grele întrebări şi probleme şi, tot ea, descifrând-o la faţa locului, dar şi pe hartă şi
în cabinet, îmi indica răspunsurile, deşi nu totdeauna imediat.
Ucenicia pe teren am făcut-o timp de trei ani în frumoasa, dar complicata Ţară
a Lăpuşului şi în Munţii vulcanici Oaş-Ţibleş. Aici am învăţat dedesubturile
descifrării şi analizei teraselor fluviatile, a captărilor şi refacerii evoluţiei unei reţele
hidrografice, a piemonturilor şi glacisurilor, a suprafeţelor de eroziune, evoluţiei, unui
relief vulcanic ş.a. Tot aici, în Lăpuş, am mai învăţat cum o problemă locală, pentru a fi
bine elucidată, trebuie urmărită şi în regiunile vecine, până la locul când soluţia apare
clar. Aşa am ajuns din Depresiunea Lăpuşului în cea a Copalnicului şi apoi la Baia
Mare şi din Munţii Ţibleşului în Gutin şi platoul Ignişului.
Redactarea şi finisarea lucrării de doctorat mi-au pus încă o problemă, nouă
pe atunci în geografie: ordinea sistematizării capitolelor să fie ordonată în aşa fel
ca unitatea sau unităţile studiate să rămână un întreg.
După susţinerea doctoratului am păşit într-o nouă etapă. Problemele abordate
421

şi analizate în Ţara Lăpuşului le-am urmărit, pe încetul, şi în restul ţării, căutând
asemănări, deosebiri, noutăţi sau un nou mod de a concepe categoriile de relief.
Saltul, de la câteva unităţi locale, la nivel de ţară era mare; îl încercaseră şi alţii. Se
impuneau altă cuprindere şi altă paradigmă. Între timp, m-am mutat, prin concurs,
de la Cluj la Universitatea din Bucureşti. Aici am înţeles necesitatea formării
unui colectiv de tineri, mai ales că, la Bucureşti, cadrele didactice de valoare
fuseseră afectate de epurările din 1950-1952. Am şcolit acest nou colectiv prin
metode riguroase de lucru, învăţate mai ales de la profesorul T. Morariu şi totodată
m-am autoşcolit împreună cu ei. În această nouă perioadă am făcut şi două stagii
mai lungi în străinătate, la Moscova şi Paris, capitale cu şcoli geografice de
mare prestigiu. Pe parcurs am mai învăţat un lucru: era vremea când geografii se
specializau profund pe discipline, uitând uneori total de interrelaţii. Am observat la
alţii, dar şi la mine, deficienţele acestei exagerări a pregătirii unilaterale. M-am
aplecat tot mai mult şi către alte discipline, dar adesea, pornind de la relief; am
impus acelaşi lucru şi colaboratorilor mei. Pe această cale ne-am lămurit mai bine
chiar problemele reliefului, urmând ideea lui T. Morariu, V. Mihăilescu şi
S. Mehedinţi, că geografia este o ştiinţă complexă, dar unitară. Încununarea
acestei etape s-a încheiat, oarecum, prin scrierea, împreună cu colectivul meu, a
unui tratat de geomorfologie şi a unui altul, Relieful României. Aş sublinia unele
aprecieri asupra ultimului volum, din care rezultă mai ales concepţia nouă şi
noutăţile aduse de autor. În acest volum, premiat de Academia Română, a fost
tratată, pentru prima oară şi amplu, dezvoltarea reliefului României în mod
global, în devenire, şi nu pe regiuni, după o scară morfocronologică proprie,
preluată apoi de mulţi cercetători. Îl amintim pe academicianul V. Mihăilescu, care,
într-o publicaţie din 1977, spunea: „Cred că nu greşim când socotim lucrarea
Relieful României cea mai reprezentativă sinteză de geomorfologie genetică a
României”. De asemenea, profesorul Claude Bernard (Canada), într-o amplă
recenzie publicată în 1978, încheia astfel: ,,Puţine ţări de talie comparabilă au în
prezent o sinteză geomorfologică regională atât de bine elaborată”. Acelaşi autor
aprecia şi „extensiunea şi anvergura temelor tratate, dar şi … metodele de a pune
problemele şi modul de prezentare ...”. Aş mai cita un profesor ieşean, cunoscut
prin poziţia sa mereu critică, Sârcu Ion, care, într-o lungă scrisoare de aprecieri şi
felicitări pentru premiul Academiei, pe care o păstrez, îmi scria: „… Vă
mărturisesc cu toată sinceritatea că este binemeritat, că este o răsplată a unei munci
neobosite şi de mare şi înaltă calitate. Credeţi-mă că eu, care sunt destul de zgârcit
în aprecieri, sunt sincer şi mă bucur pentru această apreciere” (Iaşi, 11 mai 1966) 1) .
Pe parcursul vieţii am ajuns la un număr mare de lucrări, circa 300, din care
30 volume, reprezentând cercetări personale şi în colaborare, articole, monografii,
manuale, tratate, o enciclopedie geografică a României (care a primit, de asemenea
premiul Academiei), un dicţionar geografic, hărţi de specialitate ş.a. Vreau să
mărturisesc însă un lucru: niciodată nu am avut în vedere numărul de lucrări,
niciodată nu m-am înscris la o sesiune ştiinţifică şi nu am publicat un articol
dacă nu aveam ceva nou de spus. Am fost mereu convins că noutăţile principale
422
1) Scrisoarea este publicată în Geomorfologia României în 2002 şi 2005.

în ştiinţă, cel puţin în geografie, sunt aduse prin articole, cărţile sau volumele
reprezentând în principal sinteze din experienţa proprie şi a altora.
Selectăm, spre exemplificare, câteva noutăţi geografice care s-au făcut
publice prin articole:
– argumentarea formării Dunării printr-o captare la Porţile de Fier;
pătrunderea Mureşului tot printr-o captare în bazinul Transilvaniei; formularea unei
legităţi a antecedenţei văilor din Carpaţii Flişului şi a captărilor în restul Carpaţilor;
– analiza şi fixarea etapelor piemontane din România;
– semnalarea şi cartarea pentru prima dată a pedimentelor din Dobrogea;
– ordonarea teraselor fluviatile din România pe diferite sisteme;
– refacerea evoluţiei Carpaţilor dintre Piatra Craiului şi Munţii Baiului prin
cartografierea suprafeţelor de eroziune;
– documentarea unei singure glaciaţiuni în Carpaţi, dar cu trei oscilări;
– iniţierea unui concept în ce priveşte cartarea şi harta geomorfologică generală;
– iniţierea unei legende privind regionarea geomorfologică;
– conturarea şi analiza structurii şi funcţionalităţilor sistemului geomorfologic
românesc, sau a ceea ce numim Domeniul Carpato-Danubiano-Pontic, prin
care şi cu care am ajuns până la aspecte de geopolitică specifice ţării noastre.
Lista ar putea continua.
Dintre sinteze aş aminti câteva monografii geografice de judeţe,
Enciclopedia geografică a României, Geografie fizică (Terra – cămin al omenirii
şi Sistemul solar, 1998), România – geografie şi geopolitică, Vulcanismul şi
relieful vulcanic, Câmpia de Vest a României (1997); pentru redactarea ultimei
lucrări, mărturisesc, mi-a servit ca model şi valorosul volum Podişul Moldovei,
publicat în 1980 de renumiţi profesori ieşeni, între care Vasile Băcăuanu, N. Barbu
şi Al. Ungureanu; adăugăm şi Relieful României (2002).
Legătura cu practica am început-o încă din vremea doctoratului, la
propunerea lui T. Morariu, când, împreună cu un medic, am realizat un contract pe
probleme de mediu în arealul Baia Mare. Am condus, apoi, peste 50 de contracte
de cercetare, în special privind alunecările de teren, sistematizarea şi organizarea
teritoriului sau a unor localităţi, între care mai multe staţiuni balneoclimaterice ş.a.
Experienţa mea în cercetare am împărtăşit-o şi altora, în primul rând
doctoranzilor. Şi în această direcţie am urmat un principiu: să nu-i hrănesc cu
linguriţa, ci să le arăt calea de urmat, să le observ vocaţia şi înclinările şi să-i
stimulez pe fiecare pe un drum propriu. Nu cu toţi am reuşit. Au trecut
doctoratul sub îndrumarea mea peste 40 de cadre, din cadre 25 sunt sau au fost
profesori universitari*
Ca şef de catedră, prodecan, decan sau director de Institut mi-am
îndeplinit sarcinile nu ca un administrator, ci în primul rând ca dascăl de
învăţământ superior, cu obligaţii şi responsabilităţi în plus. Am organizat continuu
cercetarea ştiinţifică, inclusiv cea pe bază de contract, am stimulat scrierea de
cursuri, am accentuat cercetarea de teren, am înfiinţat primele laboratoare şi
cabinete la Facultatea de Geografie din Bucureşti, am înfiinţat staţiunea de
cercetări geografice de la Orşova (Iniţial la Ieşelniţa).
* În prezent, 2008, sunt 42
423

Pe plan naţional am fost mereu în rândul acelor colegi care doreau să contribuie
la unitatea şi avântul geografiei româneşti. Printre altele, am încercat, sprijinit şi de
alţi confraţi, să reunesc într-un forum naţional pe toţi geomorfologii români. Am
organizat, în acest sens, începând din 1970, simpozioanele naţionale de geomorfologie.
Scopul acestora îl constituie analiza periodică a geomorfologiei româneşti şi
prezentarea de comunicări şi propuneri. Anul acesta (2002) va avea loc al XX-lea astfel
de simpozion. În 1990 am reuşit chiar, împreună cu douăzeci de colegi, să înfiinţăm
Asociaţia Geomorfologilor din România, pe care am prezidat-o mai mulţi ani, în
prezent fiind preşedinte de onoare.
Ca om de învăţământ şi ca membru al Societăţii de Geografie, mulţi ani
primvicepreşedinte şi după 1990 preşedinte, m-am simţit total şi mereu legat de
învăţământul preuniversitar. Am fost conştient totdeauna că noi, cei din
învăţământul superior, existăm pentru ei, şi nu invers. De aceea, urmând şi pilda
înaintaşilor, începând cu S. Mehedinţi, am considerat, ca o primă datorie, în această
direcţie, redactarea de manuale pentru acest învăţământ. Am scris manuale şi
înainte de 1990 şi mai ales după. În prezent, am redactate câte un manual pentru
toate clasele VII-XII. Este, deci, o bucurie mare să am acum în faţa mea şi elevi de
talie olimpică, dintre care mulţi învaţă după manualele mele. Ştiu ce înseamnă
freamătul, emoţia şi emulaţia olimpiadelor, deoarece, de-a lungul anilor, am
prezidat cu responsabilitate şi cu plăcere multe asemenea grandioase reuniuni. Îmi
permit să-i felicit pe olimpicii de azi.
În încheiere, Doamnelor şi Domnilor, dragi studenţi şi elevi 2) , permiteţimi
să mulţumesc,
– colegilor geografi ieşeni, Domnului decan C. Rusu şi profesorului
Gh. Lupaşcu, care, cu tactul său de vrâncean, vreau să spun de contact între
munteni, moldoveni şi transilvăneni, m-a contactat printre primii;
– să mulţumesc consiliului profesoral, senatului şi conducerii Universităţii
în frunte cu Domnul Rector;
– să-mi exprim recunoştinţa pentru comisia de referenţi, între care doi mi-au
fost străluciţi studenţi, unul la Cluj şi altul la Bucureşti;
– să transmit un salut, de aici de la Iaşi, tuturor geografilor români, mari sau
mici, cu care am împărtăşit toate bucuriile şi vâltorile evoluţiei geografiei
româneşti timp de peste jumătate de secol şi;
– permiteţi-mi să vă mulţumesc şi să mă înclin cu respect în faţa
Dumneavoastră, a tuturor celor de faţă, pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o de a lua
parte la emoţia mea de azi şi la această minunată atmosferă.
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA
2)
La 2 mai 2002 a avut loc la Iaşi şi Olimpiada naţională de geografie a elevilor, o
parte din ei luând parte la solemnitatea din marea Aulă a Universităţii din Iaşi.
424

PRIN CULISELE ACADEMICE GEOGRAFICE* 1)
Prof. univ. dr. doc. GRIGORE POSEA
Cuvinte-cheie: etape şi evenimente petrecute în geografia
bucureşteană între 1948-2000
Mots clés: étapes et événements dans les milieux académiques de la
géographie à Bucarest entre 1948-2000
Parmi les coulisses académiques géographiques. L’auteur présente
une partie des événements positifs et négatifs qui ont ponctué la vie de
la faculté de géographie à l’Université de Bucarest et, en partie, à
celle de Cluj-Napoca. Ce sont des événements connus par l’auteur en
tant qu’étudiant, doctorant, puis enseignant, chef de département,
doyen, vice-président et président de la Société de Géographie. Ce
sont des remarques faites sur les professeurs qu’il a eus pendant les
années de faculté (1948-1952), parmi lesquels ceux imposés par le
parti communiste. Une place à part occupe le professeur T. Morariu
de Cluj, là où l’auteur a fait son stage doctoral et où il a obtenu son
titre de docteur. Dans le même temps, l’article parle du rôle que son
auteur a eu lors de la réinsertion dans le système académique (1962-
1965) des professeurs qui avaient été mis à l’écart entre 1950 et 1953.
En fin de compte, l’auteur parle aussi de l’époque récente, 1990-
2000, lorsque l’enseignement supérieur roumain a traversé, par-là,
une nouvelle étape de chaos.
Am păşit, cu multă timiditate, în 1948 în forfotul vieţii academice
geografice, ca student în anul I. Era Facultatea de Istorie-Geografie, combinaţie
care a durat numai un an, după care geografia s-a unit cu geologia. Profesorii erau
de mare prestigiu în ambele secţii. Printre alţii, la istorie am audiat pe Nestor,
Pippidi, Condurache, Berciu ş.a. La geografie tronau, de fapt şi de drept,
V. Mihăilescu şi N. Al. Rădulescu; lor li se alăturau Raul Călinescu, Ion Conea,
N. Popp, Şt. Stoenescu, P. Coteţ, M. Kandel, Mircea Peahă ş.a. Cursurile erau
predate la nivel superior, observai parcă o emulaţie între profesori, iar concepţia
generală, la geografie, era cea a lui S. Mehedinţi.
Pentru mine, care veneam după 8 ani de liceu militar, cu un program riguros
de studiu, dar şi în contextul unei discipline militare, viaţa de student a fost o mare
noutate. Participam, ca şi mulţi alţi colegi, cu toată regularitatea şi punctualitatea la
*
Articol apărut în Volum omagial Grigore Posea, Editura Universitară, 2003; în
articolul de faţă (2008) am făcut unele mici adăugiri.
425

cursuri, mă pregăteam conştiincios la seminarii, audiam totul cu mare interes şi
respect pentru profesori. Aveam mulţi colegi ce terminaseră, de asemenea, licee
„serioase”, care obligau şi la disciplină, ca, de exemplu, seminariile teologice, dar
şi alte licee recunoscute pe atunci în toată ţara. Erau însă şi colegi care treceau
peste limitele unei discipline normale, în special istorici, şi aceştia mă nedumereau.
Dintr-un anume punct de vedere, colegii mei se împărţeau în două: cei foarte
activi care se duceau des şi la consultaţii, interesaţi sincer de pregătire, dar între ei
unii exagerau pentru a se face cunoscuţi de către dascăli; a doua categorie era mai
puţin interesată de carte şi mai mult de o anume faţetă a vieţii de student.
Atmosfera academică, la geografie, era de mare seriozitate, la cursuri,
seminarii, chiar pe culoarele facultăţii sau în bibliotecă. Aceasta se completa cu
şedinţele de comunicări ale cadrelor didactice, organizate de Institutul de
Geografie, condus de V. Mihăilescu; şedinţele se ţineau cu aproximaţie din două în
două săptămâni, joia. Participau, ca auditoriu, şi studenţi, ocazie cu care puteau
cunoaşte şi alte moduri de a fi ale cadrelor didactice.
Perioada 1948-1952, cât au durat anii mei de facultate, a fost una
frământată, deoarece se aplica, pe încetul sau brusc, aşa-zisa reformă a
învăţământului din 1948. Aceasta a însemnat reorganizări administrative, epurări
de profesori, schimbări de cursuri şi programe, în principiu după model sovietic,
organizarea formaţiunilor comuniste de partid şi tineret în facultăţi etc.
Generaţia noastră a trăit cel mai intens aceste transformări, deoarece am
prins şi sistemul anterior de învăţământ şi pe cel aşa-zis nou.
Acum au fost aduşi din învăţământul mediu, fără doctorat şi fără activitate
ştiinţifică şi numiţi direct pe post de conferenţiar, M. Kandel, Athena Rădoi, Ion
Rădulescu, Constantin Herbst, V. Hilt, M. Iancu, Tr. Naum, iar mai târziu Maria
Sârbu (aceasta pe post de profesor), motivaţia fiind numai carnetul de partid.
Seria mea a audiat şi pe cei vechi şi pe cei noi. De exemplu, am urmat
cursurile predate de V. Mihăilescu, N. Al. Rădulescu, Raul Călinescu,
Şt. Stoenescu, Petre Coteţ ş.a. Ascultând astfel de cursuri şi de profesori, de înalt
nivel, comparaţia cu „noile” cursuri şi „noii” profesori aduşi de partid venea de la
sine. Aceste două categorii de cursuri au mers un timp în paralel, deoarece unii
profesori, ca, de exemplu, N. Al. Rădulescu, au fost scoşi din învăţământ numai la
sfârşitul anului 1952, odată cu terminarea de către noi a facultăţii. Cu acest
profesor, anul meu de studiu a parcurs chiar patru cursuri.
Schimbările rapide efectuate în aceşti 4 ani au avut efecte diferite, uneori cu
aspect de bumerang. Plecarea, printre primii, a lui V. Mihăilescu din facultate,
împreună cu I. Conea şi N. Popp, a fost o primă zdruncinare a sistemului de
învăţământ geografic din Bucureşti. Au rămas însă alţii, între care
N. Al. Rădulescu, pe care studenţii îl apreciau foarte mult, pentru prestaţia sa
ştiinţifică şi pentru cele mai frumoase cursuri sub aspect metodic.
Odată cu „reforma”, mulţi profesori au continuat totuşi să predea în
concepţia şi atmosfera moştenite de la S. Mehedinţi. Alţii au început să traducă din
ruseşte unele cursuri şi să le citească întocmai, uneori cu greşeli de traducere. Erau
„vestite” în această direcţie cursurile de biogeografie ale lui Alehin şi Bobrinski,
iar mai târziu cursul de geomorfologie al lui Bondarciuc. Trebuie spus că în esenţa
426

lor unele asemenea cursuri traduse erau bune, dar li se adăugau politizări vădit
forţate şi cu slăvirea şi nominalizarea a tot felul de „savanţi” sovietici, neglijând
adesea total realizările reale vestice şi cele româneşti. Existau însă şi în rândurile
noilor veniţi, profesori care continuau linia de pe vremea lui S. Mehedinţi, care îl
avuseseră profesor şi aş putea cita în special pe conferenţiarul Mauriciu Kandel,
care chiar îndemna studenţii să-1 citească pe S. Mehedinţi şi, culmea, la un
moment dat, el era chiar secretar de partid. Personal, am învăţat multe de la acest
profesor, iar la sfârşitul facultăţii, când situaţia se deteriora la Bucureşti, mi-a spus:
„dacă vrei să faci carte pleacă la Cluj, la T. Morariu”. Între timp, M. Kandel nu mai
funcţiona la geografie, deoarece se formase un grup compus din Athena Rădoi,
I. Rădulescu şi C. Herbst, care „conduceau” practic geografia şi care au influenţat
epurările multora din facultate, dar şi cu ajutorul unora dintre cei vechi, printre
ultimii epuraţi fiind N. Al. Rădulescu, iar pe Kandel l-au forţat să plece la
Facultatea de Istorie. Din câte aflasem se hotărâse „de sus”, ca cel puţin unul dintre
cei „vechi”, respectiv N. Al. Rădulescu, să rămână totuşi în facultate. Tot atunci
însă, a fost scoasă de la Ministerul de Externe Maria Sârbu şi adusă direct pe post
de profesor, ca să predea Geografia U.R.S.S. (menţionez că Maria Sârbu nu
terminase nici o facultate, dar a început, se pare, istoria-geografia la Iaşi, unde
urmase circa un an). I. Rădulescu, ajutat de cei menţionaţi mai sus (C.Herbst
ajunsese chiar decan), a propus îndepărtarea lui N. Al. Rădulescu, crezând că va fi
făcut el profesor pe postul respectiv, ca şi Maria Sârbu, ceea ce nu s-a întâmplat.
O problemă legată de conţinutul învăţământului o constituiau biblioteca şi
bibliografia. Multe dintre scrierile geografilor români sau din vest, în frunte cu
S. Mehedinţi, Emm. de Martonne ş.a., au fost interzise. Trebuie spus însă că
studenţii puteau consulta aceste lucrări cu aprobare de la un profesor. Majoritatea
profesorilor dădeau asemenea aprobări fără niciun fel de ezitare. Mai multe
greutăţi, în acest sens, ne făceau bibliotecarele, care trebuia să caute volumele
respective în stocurile de lucrări din depozitul de carte.
Studenţii din anii terminali simţeau însă şi nevoia de a consulta în unele
probleme părerea unor profesori vechi, care le predaseră anumite cursuri. Soluţia
era „adresa de acasă” a acestora, unde unii dintre ei te primeau cu multă
bunăvoinţă, păstrând totodată o atitudine de mare demnitate. Caz concret, şi nu
numai, a fost Vintilă Mihăilescu, care m-a ajutat chiar la lucrarea de licenţă.
Concomitent, s-au petrecut transformări şi la nivelul corpului de asistenţi;
unii din cei „vechi” au fost scoşi de la catedre; locurile libere au fost multiplicate şi
ocupate de către absolvenţi din 1951 şi 1952, aproape fără excepţie nemembri de
partid, dar bine pregătiţi. Cu aceştia, putem spune că s-a produs un paradox: seriile
respective făcuseră cel puţin câteva cursuri cu vechii şi iluştrii profesori din şcoala
lui Mehedinţi şi erau conştienţi de cum trebuie să se pregătească. Urmarea a fost
că, în multe cazuri, asistenţii erau mai bine pregătiţi decât conferenţiarii, dovadă
fiind şi faptul că aproape toţi au susţinut doctoratul, la prof. T. Morariu, înaintea
acelor conferenţiari numiţi pe post fără doctorat. Dar, la un moment dat, şi aceştia
din urmă au fost obligaţi să obţină doctoratul; aproape toţi s-au înscris tot la
prof. T. Morariu, alţii au profitat de un ordin al Ministerului care permitea
conferenţiarilor şi profesorilor existenţi pe post să susţină direct teza de doctorat,
427

fără alte examene. După multe amânări şi tergiversări, căci T. Morariu a fost un
profesor exigent cu toţi, şi aceştia din urmă au trecut doctoratul. Valoarea tezelor a
fost totuşi mediocră, dovadă – niciuna nu a fost publicată, spre deosebire de tezele
foştilor asistenţi. Unele reacţii postdoctorat au fost interesante. Menţionez un caz
concret (eu eram deja conferenţiar): exact a doua zi după susţinerea doctoratului,
un anume conferenţiar a făcut cerere de transformare a postului în profesor şi a
solicitat în plus conducere de doctorat; gradul didactic l-a obţinut, iar a doua
solicitare, nu.
Erau „interesante” cursurile ţinute de câţiva dintre noii veniţi. De exemplu,
la cursul de „Geografia economică a ţărilor”, se accentuau cu precădere rolul
partidului comunist şi numele secretarului general din fiecare ţară, „lupta” clasei
muncitoare, mizeria şi exploatarea muncitorilor în ţările din afara lagărului
comunist etc. Ba chiar, după „Declaraţia din aprilie”, când Gh. Gheorghiu-Dej
schimbase orientarea faţă de sovietici şi se renunţase la anumite exagerări,
profesorului respectiv, care continua să-şi ţină prelegerile în opinia amintită mai
sus, a trebuit să i se atragă atenţia în mod expres.
Concomitent cu aceste restructurări au avut de suferit şi aplicaţiile de teren;
cei veniţi între 1948 şi 1952 neavând nicio pregătire în această direcţie, le evitau.
Anul meu de studiu a efectuat totuşi două aplicaţii deosebite cu N. Al. Rădulescu şi
una cu conf. Tr. Naum, la Cluj, unde explicaţii ne-a dat prof. T. Morariu. Se
introdusese la un moment dat şi practica de teren; un caz concret: studenţilor urcaţi
pe Tâmpa, lângă Braşov, li s-a citit o lecţie de curs fără nicio legătură cu locurile
respective, iar un student a întrebat în final: „De ce ne-aţi mai urcat aici, deoarece
nu am văzut nimic din tot ce ne-aţi spus şi era mai uşor să luăm notiţe într-o sală
de curs”?! Era totuşi un pas înainte faptul că anul respectiv de studenţi ieşise în
teren.
În paralel cu transformările din Facultate, au apărut transformări şi în
Institutul de Geografie, care funcţiona iniţial tot în cadrul Facultăţii. Înlăturarea
profesorului V. Mihăilescu şi din acest institut solicita un nou director. S-a încercat
aducerea prof. T. Morariu de la Cluj, atât la Facultate, cât şi la Institut. Acesta a
refuzat. I s-a propus şi lui Kandel această funcţie de director. A acceptat, dar numai
ca director adjunct şi cu condiţia ca director să fie V. Mihăilescu, sau
N. Al. Rădulescu. Nu i s-a agreat propunerea. Între timp a fost numit director cu
delegaţie N. Al. Rădulescu. Acesta, la un moment dat, a fost concentrat în armată
(era o altă „practică” a vremurilor) şi înlocuit provizoriu ca director de către
profesorul R. Călinescu. Acesta a încercat să obţină o numire definitivă, printr-o
cerere adresată Ministerului, în care motiva că o serie de membri din Institut nu îl
ascultă, ştiind că este director provizoriu, şi solicita numirea definitivă, care nu s-a
produs. În 1951/1952, Maria Sârbu, care fusese adusă în facultate, a fost numită
director la Institut. Pe lângă lipsa de pregătire necesară, profesoara respectivă a
avut totuşi unele merite. Obţinea, cu regularitate, de la armată (prin soţul ei, care
era ministru), camioane pentru ca studenţii geografi să facă excursii; a obţinut de
asemenea, prin relaţiile vremii, o clădire separată pentru Institutul de Geografie; a
oprit în Institut absolvenţi de frunte şi pasionaţi şi, mai presus de toate, discuta des
cu ei şi le cerea părerea în diferite probleme de geografie, dar şi de persoane. Am
428

amintit acest ultim fapt, deoarece grupul cadrelor adus înaintea ei (Athena Rădoi,
C. Herbst şi I. Rădulescu), care era încadrat şi la Institut, dar şi doi dintre foştii
subalterni ai lui V. Mihăilescu, o manevrau în direcţii lipsite de principialitate, iar
la şedinţele Institutului aceştia din urmă începeau cu: „Dumneavoastră care aţi
făcut, aţi dres ... etc.”. Se creaseră şi în Institut două categorii: tinerii care lucrau
toată ziua şi consultau, mai mult pe furiş, pe vechii lor profesori, acasă la aceştia, şi
alţii, mai vârstnici, care treceau prin Institut numai în vizită.
O problemă aparte era cercetarea de teren, la care, cu excepţia a trei
cercetători dintre cadrele didactice mai vechi, marea majoritate nu se pricepea. Cei
tineri au găsit şi aici o soluţie: formarea unor mici colective, care plecau pe teren
singure, în diferite locuri, şi se descurcau, la început, cum puteau, autoinstruindu-se.
Aceştia, insistând cu încăpăţânare, s-au format repede şi ca cercetători de teren.
Mai târziu a apărut încă un atú extrem de favorabil pentru formarea de teren
a tineretului din toate centrele universitare, şi anume, derularea cercetărilor pentru
Monografia geografică a României, finanţată de Academia Română şi cu
participarea de formă a unor sovietici. Au fost solicitaţi în aceste colective şi
geografi excluşi din facultate, între care V. Mihăilescu. Acesta a participat chiar şi
la o consfătuire la Moscova, spunând, după ce s-a întors: „În viaţa mea am avut
două certificate, unul de patru clase şi altul de călătorie la Moscova” (nu i-a fost
aprobat paşaport, iar Academia noastră insistase pentru participarea lui, soluţia
găsită de cei de la Externe fiind un „certificat de călătorie”). În acest context au fost
organizate cercetări de teren în toată ţara, cu geografi de la Institut, dar şi din
celelalte centre universitare. Cei care au participat la aceste cercetări în mod
concret recunosc experienţa de teren căpătată în acea perioadă.
Evoluţia geografiei româneşti în perioada post 1948 şi mai ales post 1952 a
fost legată mult timp de prof. Tiberiu Morariu din Cluj. Eu însumi am plecat din
Bucureşti, la doctorat cu frecvenţă, în acest centru universitar deosebit.
Ca unul venit din atmosfera bucureşteană, la geografia clujeană, am sesizat
în scurt timp multe diferenţe. Dacă în Bucureşti atmosfera din primii ani de
facultate era cea de seriozitate de tipul lui S. Mehedinţi, cu o anume jovialitate
impusă de V. Mihăilescu, dar transformată mai târziu în unele clanuri, la Cluj mi
s-a părut a persista sobrietatea de tip Vâlsan, combinată cu o anume seriozitate
ardelenească, îmbinată cu colegialitate, respect şi condescendenţă între toţi
membrii colectivului. Desigur, erau şi divergenţe, dar de alt gen, ele se rezolvau în
mod civilizat. La Cluj era un singur şef de drept şi de fapt, T. Morariu. Aici, aşazisa
democraţie de tip comunist era în întârziere; se vorbea cu „domnule” şi
nicidecum cu „tovarăşe”. La ore, profesorii purtau cravată, se făceau periodic
analize ale seminariilor şi cursurilor, aveau loc întâlniri ştiinţifice regulate
împreună cu geografii de la Universitatea „Bolyai”, înainte de unificare ş.a. Un alt
aspect aparte; cadrele didactice din Universitate şi chiar din alte institute se
cunoşteau între ele, se salutau pe stradă, discutau, se invitau reciproc la anumite
sesiuni; aşa am cunoscut foarte bine, inclusiv ca valoare, pe majoritatea geologilor,
biologilor, istoricilor, filologilor ş.a.
Tot la Cluj s-a concentrat, pentru un timp, doctoratul în geografie, prin
prof. T. Morariu. Ca urmare, aici veneau periodic geografi din toată ţara, luând
429

naştere un „centru” de discuţii, de schimb de păreri, informaţii despre celelalte
medii geografice. Aceste discuţii erau întreţinute şi de prof. T. Morariu, care era, pe
vremea aceea, destul de suspicios, foarte sensibil la anumite păreri despre dânsul şi
în general bine informat. Lucra şi citea mult, venea inclusiv duminica la facultate şi
vizita des birourile colaboratorilor, sau anumite ore de curs. A fost influenţat un
timp de părerile lui Al. Savu, cu care a colaborat mai mult. Ţinea legătura cu
„foştii” profesori din Bucureşti, îndeosebi cu V. Mihăilescu, V. Tufescu, sau
N. Al. Rădulescu (Morariu venea des la Bucureşti, la Academie, Institutul de
Geografie, sau Ministerul Învăţământului) şi era des căutat, la Bucureşti, de
doctoranzi şi de mulţi cunoscuţi. Fiind singurul conducător de doctorat, a fost chiar
invidiat de anumiţi colegi ai săi din Iaşi şi chiar din Bucureşti. Prin mâna lui au
trecut mult timp toate tezele de doctorat, chiar după ce au fost numiţi şi alţi
conducători de doctorat, el fiind singurul care aviza tezele de geografie la Comisia
Superioară de Diplome. Citea amănunţit toate aceste teze şi le aprecia cu exigenţă,
dar just.
Cei care vor analiza cu atenţie şi obiectivitate perioada respectivă vor
constata că profesorul T. Morariu a jucat rolul cel mai important în menţinerea unui
nivel ridicat al învăţământului geografic românesc, în menţinerea concepţiei
moştenite de la S. Mehedinţi, în susţinerea exigenţei în cercetarea ştiinţifică şi în
promovarea multor cadre de valoare.
La Cluj, în acest centru al doctoratului în geografie, am ţinut în continuare
legătura cu colegii doctoranzi din Bucureşti, între care Valeria Velcea, Ion Velcea,
Lucian Badea, Petre Gâştescu ş.a., care veneau periodic la Cluj şi cu care discutam
mult despre situaţia geografiei din Bucureşti.
M-am întors de la Cluj (unde eram deja lector) la Bucureşti, în 1961, prin
concurs, pe un post de conferenţiar. M-au sprijinit în acest demers prof. T. Morariu
şi mai ales profesorul Virgil Ianovici, decan pe atunci al Facultăţii de Geologie-
Geografie. După începerea anului universitar, m-a invitat la o discuţie şi rectorul
Universităţii prof. Jean Livescu, care, într-un mod deosebit de delicat, mi-a
explicat, printre altele, situaţia de la geografie.
Între timp atmosfera din secţia de geografie nu se schimbase prea mult. Ba
chiar, se conturaseră mai multe „cerculeţe” care căutau să atragă şi pe cei tineri.
Am fost şi eu abordat în asemenea discuţii, în special de Ion Rădulescu, de doamna
Vera Iordăchescu şi de doamna Elisabeta Prisnea, ultima deja conlucra, într-un fel
„ştiinţific”, cu Petre Coteţ şi avea un sprijin deosebit în soţul său, adjunct de
ministru la Ministerul Învăţământului (de altfel, un om inteligent şi cumsecade, pe
care 1-am cunoscut personal). Am stat totuşi deoparte. Mai apăruse încă ceva nou,
şi anume, situaţia geografiei, unde tronau încă cei trei; aceasta devenise cunoscută
la nivelul Universităţii, în mod special, prin „luările de cuvânt” în Senat ale şefilor
de catedre (C. Herbst şi I. Rădulescu), dar mai ales prin faptul că geologii, cu
profesori de înalt nivel, începuseră să aibă o tot mai mare influenţă benefică în
facultate, cu precădere prin numirea în funcţia de decan a prof. Gr. Răileanu
(1962-1964) şi, mai ales, a ilustrului prof. V. Ianovici (1958-1962). Cu precădere,
prof. Ianovici V., deşi avea un prodecan geograf, se preocupa îndeaproape şi de
geografie, ajungând să cunoască bine aproape toate cadrele. El introdusese o
430

adevarată disciplină universitară, participa la sesiuni ştiinţifice, apărea frecvent la
câte un curs sau seminar etc. Eu însumi am avut în comisia de doctorat, alături de
prof. V. Mihăilescu, pe academicianul geolog Gh. Murgeanu.
O întâmplare din acel timp este relevantă pentru „prestigiul” ce ajunseseră
să-1 aibă cei doi şefi de catedră amintiţi mai sus, în faţa Senatului Universităţii.
Solicitaţi să prezinte un raport despre îndeplinirea planului de cercetare, unul din ei
a făcut-o în stilul „muncitoresc” al vremii, cu fraze sforăitoare, concluzionând că
planul a fost îndeplinit 200%. Academicianul Gr. Moisil l-a întrebat ironic: „Cum
ai reuşit dumneata să întocmeşti un asemenea plan ca să-1 depăşeşti 200%,
deoarece eu am făcut numai 80% din ce mi-am propus?!”
La circa un an după revenirea mea la Bucureşti, şi la cererea noului decan,
prof. dr. Gr. Răileanu, geolog, am fost numit prodecan. Deşi colaborarea cu mine a
fost de numai un an, el plecând director la Institutul Geologic, am simţit că mi-a
acordat toată încrederea şi de la dânsul am învăţat multe lucruri privind
comportamentul şi responsabilitatea în conducerea unei facultăţi. În această nouă
calitate şi cu sprijinul decanului, mi-am pus întrebarea ce pot face pentru o nouă
orientare a geografiei bucureştene. Am considerat, mai întâi, că trebuie să se pună
bază mai mult pe cadrele tinere, avide de muncă şi realizări. Din promoţia de
absolvenţi 1962 şi următoarele am oprit mai mulţi preparatori, dintre cei mai bine
pregătiţi (Popescu N., Popescu Dida, Marin Ion, Basarabeanu N., Ciulache Sterie,
Geanana M., Pătroescu Maria, Sultana Viorica, Vespremeanu E., ş.a.). Menţionez
că niciunul dintre ei nu era, pe atunci, membru de partid. Cu o parte din aceştia am
închegat un colectiv de cercetare, cu scopul de a face din ei cercetători pasionaţi de
teren, de aplicaţii practice cu studenţii, de muncă didactică. Circula uneori, printre
ei, „o vorbă”, să facem noi cu studenţii ceea ce alţii nu au făcut cu noi. Foarte
repede, pe unii i-am admis şi la doctorat, mergând în grup cu ei pe teren pentru a-i
pune în tema subiectului şi obligându-i să se pregătească după metoda învăţată de
la prof. T. Morariu. Rezultatele au fost în general deosebite. Am sprijinit totodată şi
pe alţi doctoranzi bucureşteni înscrişi mai de mult la Cluj, pe unii preluându-i de la
prof. T. Morariu cu aprobarea acestuia (I. Ilie, A. Năstase).
Totodată am intensificat aplicaţiile de teren ale studenţilor şi cadrelor
didactice tinere, practica de primăvară şi de vară şi cercetarea de teren a cadrelor
tinere. S-a observat repede o emulaţie între ei. Cu unii dintre asistenţi am făcut
chiar seminarii săptămânale şi rezultatele au fost pe măsură.
Mergând pe linia unei geografii cât mai practice, m-am luptat şi pentru
înfiinţarea unei staţiuni de cercetări geografice şi de practică a studenţilor. Am
fost repede înţeles de profesorul Livescu, rectorul de atunci al Universităţii, care
mai apoi a ajuns adjunct de ministru. La scurt timp după venirea sa la minister mi-a
propus să ocup postul de director al Direcţiei Universitare, Pedagogice şi de
Arte din Ministerul Învăţământului. În această nouă calitate am intensificat cererea
de obţinere a unei aprobări pentru o staţiune geografică în defileul Dunării, pentru
o analiză a geografiei universitare, înfăptuirea unor noi planuri de învăţământ ş.a.
Cunoscând foarte bine situaţia geografiei, ca fost rector, prof. J. Livescu a aprobat
toate aceste acţiuni. Rezultatele au fost bune, uneori însă cu reacţii de tipul
timpurilor de atunci (reclamaţii făcute de I. Rădulescu şi C. Herbst) împotriva mea.
431

Am avut însă un sprijin deosebit din partea unor colegi bucureşteni, dar mai ales
din partea geografilor de la Cluj şi Iaşi unde domneau alte atitudini şi o altă
atmosferă. Acestea s-au observat, mai ales, după plecarea mea din Ministerul
Învăţământului, cu ocazia alegerilor de decan etc. Se realizase însă o nouă imagine
a geografiei bucureştene, atât la nivelul universităţii, cât şi la nivel de ţară.
Cât priveşte Staţiunea geografică, ea a fost înfiinţată la Ieşelniţa,
prof. Raul Călinescu devenind directorul ei (dar nu iniţiatorul ei, cum unii au
lăsat mai apoi să se înţeleagă), şi mutată mai apoi la Orşova, cu ocazia lucrărilor
pentru lacul Porţile de Fier. Un sprijin deosebit pentru această staţiune l-am avut
din partea unui localnic, fost student al meu la Cluj, prof. Petcu Andronic 1 .
Realizarea unei analize a geografiei bucureştene a fost discutată pe larg la
conducerea Ministerului Învăţământului şi s-a ajuns la concluzia să fie făcută la
forma generală, pentru întreaga ţară, sub titlul Predarea geografiei economice în
învăţământul superior. Unul din motivele indicate pe faţă era şi acerba discuţie
din U.R.S.S., dar şi de la noi, a existenţei a două geografii complet separate, una
fizică şi alta economică. Comisia numită se compunea în special din bucureşteni,
C. Herbst, I. Rădulescu, apoi I. Şandru din Iaşi, secretar de comisie V. Gârbacea de
la Cluj ş.a. Primul rezultat s-a soldat cu un raport general, apreciat de J. Livescu ca
foarte slab. Am propus o altă comisie, în care au intrat V. Mihăilescu, V. Tufescu,
N. Al. Rădulescu ş.a. Analiza, pe baza noului raport, a fost prezidată de J. Livescu.
O parte din materiale au fost publicate în „Revista Învăţământului Superior”, 1964
şi în „Lupta de clasă” nr. 12 (p. 42-56) 2 .
Urmare a acestei analize, s-a produs o oarecare redresare a disciplinelor de
geografie economică, s-au făcut unele schimbări în planurile de învăţământ, s-au
introdus cursuri noi privind mai ales Geografia României, Geografia mediului
înconjurător şi, cu acest prilej, am putut propune readucerea în învăţământul
superior a prof. N. Al. Rădulescu (la Craiova, unde în scurt timp a devenit chiar
prorector), mai apoi (1968/1969), aducerea prof. V. Tufescu (de la ASE) la
Universitatea din Bucureşti (cu sprijinul rectorului de atunci, Gh. Mihoc), calea
deschizându-se şi pentru alţii ajunşi în învăţământul superior la Suceava (N. Popp)
sau Constanţa (M. Peahă).
Totodată, s-a intensificat munca de „reformare”, în bine, şi a celor care, mai
înainte, atacau cu vehemenţă concepţia lui Simion Mehedinţi şi a urmaşilor săi,
făcându-se trecerea la o geografie cât mai ştiinţifică şi unitară. Pentru comparaţie, a
se vedea lucrările: Monografia Geografică a R.P.R., vol. I (capitolul scris de
C. Herbst şi I. Rădulescu, pag. 17-61, dar în special paginile 23, 26, 27, 37, 38, 40),
apărută la Editura Academiei, 1960, şi, pe de altă parte, articolul „Dezvoltarea
geografiei la Universitatea Bucureşti”, scris de M. Iancu, C. Herbst, Gr. Posea,
I. Rădulescu (apărut în „Analele Universităţii Bucureşti, seria geologie-geografie”,
XVIII, pag. 57-74).
1
Vezi „Terra”, 1992, nr. 1-2, p. 112, „Staţiunea de Cercetări Geografice Orşova”
2
Amintim, în 2008, că între 1962 şi 1971 a fost „Perioada deschiderii”, aşa cum ea
este numită în lucrarea Reprofesionalizarea României, 2008, p. 42, autori Călin Georgescu
şi Mircea Maliţa, apărută la Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (I.P.I.D.).
432

* * *
Experienţa căpătată la Cluj pe lângă prof. T. Morariu, apoi aceea de prodecan
sub îndrumarea unor decani cu multă personalitate ştiinţifică şi didactică, geologul
Gr. Răileanu şi pentru puţin timp şi academicianul M. Filipescu (deoarece am plecat la
Ministerul Învăţământului), experienţa căpătată sub îndrumarea prof. J. Livescu, un om
deosebit, precum şi observaţiile făcute direct asupra învăţământului geografic din
Moscova şi Leningrad (3 luni specializare în 1962), din Paris (4 luni la Sorbona, în
1965/1966), sau la unele congrese internaţionale, mai ales la Londra (1964) şi Montreal
(1972) ş.a., toate acestea m-au condus la formarea unei concepţii bine închegate
asupra modului cum trebuie alcătuit, structurat, îndrumat şi condus procesul de
învăţământ geografic în general şi cel superior în special. Am pus în aplicare această
concepţie, atât ca prodecan, ca şef de catedră (începând din 1966), dar mai ales ca
decan (1972-1976), sau conducător de doctorat, dar şi prin Societatea de Geografie.
Această concepţie se găseşte publicată, în rezumat, în Prefaţa la volumul
Programe analitice – Geografie, volum apărut la Tipografia Universităţii din
Bucureşti în 1976. Este vorba de setul de programe întocmit după un plan nou de
învăţământ aprobat în 1975 de Ministerul Învăţământului şi pe care l-am iniţiat şi
coordonat. Redăm mai jos această prefaţă, cu omisiunea câtorva rânduri, care
erau, „obligatorii” la timpul respectiv.
„Publicarea, în volum a programelor analitice conform noului plan de
învăţământ, aprobat în 1975, răspunde unei necesităţi ce vine din partea studenţilor,
dar şi aceleia ca un număr cât mai mare de specialişti să le poată citi şi aprecia
global spre a-şi spune părerea, în cunoştinţă de cauză, asupra modului şi treptelor
de pregătire a unui anume tip de specialist, precum şi asupra unor aspecte
particulare văzute în cadrul întregului.
După cum se ştie, noile planuri de învăţământ trebuie să asigure o
concordanţă deplină între structura de profil şi necesităţile societăţii, ale
contemporaneităţii, ale dezvoltării economico-sociale şi ştiinţifice viitoare. Ele
trebuie, de asemenea, să răspundă acelei concepţii superioare a integrării organice a
învăţământului cu cercetarea şi producţia. Nu este vorba deci de o schimbare de
plan, ci de o nouă concepţie, în care pregătirea viitorului specialist răspunde unei
necesităţi actuale şi de perspectivă a societăţii, în care cel ce se pregăteşte trebuie
să înţeleagă şi să contribuie el însuşi, în mod activ, la propria lui pregătire, dintr-o
perspectivă largă, dar profundă, conştientă, formativă, practică şi cu posibilităţi de
adaptare la oricare dintre cerinţele ulterioare ale dezvoltării tehnico-ştiinţifice.
Geografia în general şi geografia românească în special au făcut progrese
deosebite, cu precădere în ultimii 30 de ani, mai ales în direcţia eliberării de
descriptivism şi a lărgirii cercetărilor aplicative. O contribuţie remarcabilă în acest
sens a avut-o şcoala geografică superioară. Totuşi, acumulările inegale de materiale
în cadrul diferitelor discipline geografice, lipsa unei aplicabilităţi aprofundate care
să fie impusă de însăşi concepţia planului de învăţământ şi alte neajunsuri dădeau
posibilitatea apariţiei unui alt tip de descriptivism, cum ar fi discuţiile şi descrierile
„teoretice” despre aplicabilitatea geografiei, în dauna unor cercetări aplicative
433

concrete. Pe de altă parte, combaterea, justă dar unilaterală, a determinismului
geografic făcea să nu se vadă şi aspectele negative ale voluntarismului social şi,
mai ales, să se ocolească precizarea unor influenţe geografice de teama alunecării
în determinism; de aici, apariţia unor reţineri în cercetarea, selectarea şi indicarea
cu precizie a unor soluţii practice concrete, determinate geografic.
Cercetării geografice i se pun azi probleme concrete, de participare directă la
cunoaşterea mediului înconjurător, la protecţia şi folosirea judicioasă a acestuia, la
studii privind amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, sistematizarea,
organizarea teritoriului şi a localităţilor etc. Ca urmare, specialistul în geografie, –
chiar cel care va deveni profesor – trebuie să se pregătească şi să crească pe băncile
şcolii învăţând împreună cu dascălii lui cum anume să contribuie la soluţionarea
problemelor amintite, la educarea noilor generaţii în acest spirit; ajuns profesor, el
trebuie să cunoască bine metodele de analiză a mediului din orizontul local, nu
numai prin prisma cunoaşterii în sine, ci, mai ales, prin prisma valorificării
judicioase a potenţialului natural şi social al fiecărei regiuni.
Viziunea nouă a planului de învăţământ a căutat să pună un accent mai
mare pe disciplinele formative profilatoare şi pe disciplinele moderne, apte să
introducă în câmpul geografiei actuale mijloace şi metode de investigare deosebit
de rapide, exacte şi eficiente, cum sunt aerofotointerpretarea geografică,
modelarea, analizele chimice etc. Acest eveniment a sporit totodată ponderea
lucrărilor de laborator în care studenţii pot realiza analize concrete, asupra
mediului înconjurător, pregătindu-se astfel mai temeinic pentru activitatea lor
viitoare.
Noul plan a pus, de asemenea, bazele unei practici cu adevărat productive,
care a permis trecerea, într-un răstimp foarte scurt, la o producţie de serie în
laboratoarele de microproducţie ale secţiei de geografie şi la integrarea multor
studenţi geografi în cercetarea contractuală. El asigură în acelaşi timp
desfăşurarea unei practici pedagogice complexe, vizând caracterul formativ şi
aplicativ al cunoştinţelor predate; a se reţine noul titlu Metodica predării
Geografiei şi a Mediului înconjurător.
Un astfel de plan este un arbore din al cărui trunchi de discipline
fundamentale pentru geografie, cresc ramurile noi ale disciplinelor de specializare.
El a fost imaginat ca un tot armonios şi deschis, cu o circulaţie liberă, neîncetată,
între numeroasele părţi care-l compun.
Publicarea într-un singur volum a programelor analitice va permite
depistarea şi înlăturarea eventualelor paralelisme ce vor fi rămas între diferitele
capitole şi subcapitole ale unor cursuri, în ciuda efortului considerabil depus pe
această coordonată de toţi predătorii din secţia de geografie a Facultăţii de
Geologie şi Geografie.
Desigur, n-am considerat nici o clipă că programele analitice prezentate în
acest volum sunt definitive. Dimpotrivă, ele se cer îmbunătăţite în mod continuu”.
434
* * *

Adăugire 2008
Despre „culisele academice” care au urmat de atunci şi mai ales după 1990 şi
până în prezent (2008), despre evoluţia sau/şi comportamentul celor (sau celui)
„crescuţi” de mine sau „opriţi” de mine în facultate şi ajunşi conferenţiari,
profesori, şefi de catedră sau decani, voi încerca să scriu (sau să las scris) cu altă
ocazie.
Deocamdată, fac totuşi trimitere la lucrarea Reprofesionalizarea României –
Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare ∗ , apărută în 2008,
care denumeşte perioada 1990-1996 „După noi, Potopul” (p. 51), iar perioada
următoare, 1996-2000, „Speranţe spulberate”. Şi în învăţământ a fost la fel,
inclusiv în cel superior, şi uneori mai ales la Bucureşti. Amintim câteva aspecte
generale. Pentru 1990-1996, redăm tot din lucrarea citată: este epoca „dezintegrării
sistemului comunist, în realitate un haos mai mult sau mai puţin planificat (s.n.),
datorită căruia o parte din nomenclatura comunistă s-a putut transforma în noua
mare şi medie burghezie a României ...” (p. 51); în învăţământul superior, unele
ziare i-au numit „baroni”. Printre altele, cităm şi: „Vechea elită managerială este
înlocuită, adesea abuziv, cu oameni lipsiţi de experienţă ...” (p. 52). În învăţământ,
ne putem aminti că mulţi lectori, chiar foşti secretari de partid, au devenit decani,
şefi de catedre şi chiar rectori, făcându-se rapid conferenţiari şi profesori.
Ţin minte o cerinţă publică (sindicală) exprimată de un lector ce solicita ca
„lectorii să fie plătiţi exact ca profesorii, deoarece şi ei ţin cursuri”. Se introduceau
şi se scoteau materii, se luau cursurile unora şi se dădeau altora, uneori studenţii
votau în „adunări generale” ce profesor să dea afară etc. Bună parte dintre cei care
s-u făcut profesori nu aveau lucrări ştiinţifice şi cursuri corespunzătoare. Şi porţile
Academiei s-au deschis larg pentru unii care aveau uneori înaintea lor cel puţin
10-20 de profesori sau cercetători de un nivel mult mai înalt decât ei, sau el. S-au
multiplicat catedre ca să fie tot mai mulţi şefi, s-au impus mulţi conducători de
doctorat, iar doctoratele au decăzut, în bună parte, calitativ, dar au proliferat brusc
ca număr; noii conducători făceau întreceri; copiatul (unor lucrări şi articole) s-a
extins nu numai la studenţi, dar şi la unele cadre didactice; aceiaşi oameni erau în
tot mai multe comisii şi aveau tot mai multe norme (8 ore pe zi nu le ajungeau
unora, chiar dacă le-ar fi făcut pe toate cu adevărat). O parte din cei ajunşi „mari”
predau „cursuri” şi la particulari, deşi îi ponegreau sistematic în culise; multe
universităţi de stat au devenit „mai mult particulare”, contrar Constituţiei etc., dar
dictează „legile” pentru particularii adevăraţi.
17 ianuarie 2008.
∗ Autori Călin Georgescu şi Mircea Maliţa, Raport dezbătut în Aula Academiei, la
435

436

REFLECŢII ÎNTR-O ZI CE S-A DORIT FESTIVĂ (PENTRU UNII)
În 1948, când am păşit prima dată pe treptele Facultăţii de Geografie,
Bucureşti, credeam că ştiu multă geografie. Ascultând cursurile anului I, ţinute
inclusiv de 2-3 dintre patriarhii geografiei româneşti, am înţeles cât de mare şi de
profundă este această ştiinţă. Şi am mai învăţat repede ceva: că geografia se învaţă
cu metodă şi pe teren. Am păşit de tânăr în rândurile geografilor de meserie. Între
timp am avut şi alţi maeştri; citez numai pe mereu agitatul profesor Tiberiu Morariu
de la Cluj, prin care am intrat într-o nouă şcoală, cea a Clujului. Aici am învăţat încă
ceva nou pentru mine: ce este o şcoală geografică (cea din Bucureşti fusese
împrăştiată politic când eu eram student) şi ce este o pepinieră de geografi. Am
încercat mai apoi să transplantez această şcoală la Bucureşti, într-o formă specifică şi
oarecum tradiţională. La Cluj, cel mai important lucru devenise, atunci, nu „ce
ştiam”, ci, mai ales, „ce nu ştiam”. Aici am început să învăţ cu o altă metodă, sau
cum se spune azi „am schimbat paradigma”. Şi apoi am mai schimbat-o încă de vreo
două ori, căci aici, într-o atmosferă de colegi, am mai învăţat ce important este când
în apropiere ai pe cineva căruia poţi să-i pui din când în când câte o întrebare, chiar
dacă nu îţi dă un răspuns pe loc, dar îţi dă un sfat sau un răspuns cu subînţeles. Un
adevărat îndrumător nu este cel care te hrăneşte cu linguriţa, ci acela care îţi arată
drumul de urmat. Pentru mine au fost 2-3 asemenea Oameni care mi-au indicat,
uneori fără ştirea lor, drumul în labirintul geografiei; şi era timpul când şi geografia
românească, dar şi cea mondială erau nu prea departe de adevăratele lor începuturi;
cu atât mai mult este nevoie azi de astfel de mentori, când maldărele de cărţi bune şi
mai puţin bune cresc uimitor şi când labirintul cercetării devine şi mai încâlcit dacă
nu-ţi arată cineva calea generală şi mai ales calea sau vocaţia ta.
Este timpul să cultivăm mai mult trecutul şi opera sa, să înţelegem mai bine ce
e ştiinţă şi ce face parte din maculatură, să deducem, refăcând-o prin noi, calea bună
a altora şi să o urmăm cu mijloacele şi metodele din timpurile noastre. Să fim cu
ochii mereu spre ceva nou, dar fără a ne rupe rădăcinile din seva trecutului, căci
rămânem aerieni. Atunci vei fi, mai mult decât crezi, un „tu” adevărat. Şi dacă nu
te-au descoperit contemporanii, crezându-te egal între egalii lor, te vor scormoni cu
siguranţă urmaşii urmaşilor tăi, dacă ai fost cu adevărat cineva. Dacă nu, gloria cea
mare, pe care singur ţi-ai clădit-o din cărţi de joc şi jocuri perverse, se va stinge odată
cu solida-ţi fiinţă şi cu neînsemnata ta operă.
Iscăleşte, Gr. Posea: un muritor plecat din triunghiul central
şi mirific al ţării – Curbura Carpaţilor, la un uşor şoc sufletesc. Era,
cu mai mulţi ani în urmă (dar după 1998), ziua unor aşa-zise
premieri-sărbătoriri, făcute, într-o intenţionată ordine, de un „şef”
ajuns mare; se inaugura şi o Carte de Onoare a Facultăţii de
Geografie din Universitatea Bucureşti, în care m-am abţinut să scriu
(deşi am fost invitat) cele de mai sus, dorind să le dau uitării; faptele
ulterioare ale „unuia” (ocrotit permanent, dar se pare că pe nedrept
de către mine!), mi-au întărit presupunerea; şi „scrisoarea”,
conservată într-un dosar, o public acum, cu toată convingerea.
437

438

ALBUMUL UNEI VIEŢI
439

440

Mama
(Victoria - fostă Brânzea) – 1980
Părinţii, socrul (Agrişanu) şi Cristian
în cărucior - 1964
În costum „naţionalist” interzis pe
atunci – 02.01.1953
Mama
(în costumu-i de la ţară) – 1930
Tatăl
(Neculaiu Gr. Andrei Posea) – 1958
Pe scările casei părinteşti
– 1970
441

442
În primii ani de liceu – 1943 Cu colegii de liceu (Predeal) – 16.11.1947
La jumătatea liceului – 1946
În ultimul an de liceu –
08.01.1948
Carnetul de student – 1948-1952
În armată (artilerie), cu colegii
– iulie 1952

În primul an de facultate – 1949 Primul an după facultate – 21.03.1953
La Institutul de Geografie – august 1953 Conferenţiar - 1964
Cu colegii de facultate, în parcul Pache - 1952
Pe Valea Bicazului, în anul IV,
între profesorul N.Al. Rădulescu şi asistentul H. Grumăzescu – 23.03.1952
443

444
Familia Posea – 1958 La Floreşti-Cluj,
pe terasa Someşului Mic – 1957
La dezvelirea bustului lui G. Coşbuc
(în comuna natală) – 1959
La Slănic Prahova - 1969
Cu Cristian – 1967 Familia la masă - 2004

La Batumi – 1962 La Cambridge – 1964
Pe podul Tamisei - Londra,
Congresul de Geografie – 1964
Paris, pe Tour Eiffel - 1966
O oază din Sahara tunisiană – 2007 În sudul Tunisiei – 2007
445

Prima cercetare de teren, pe un bloc de
gresie în cadrul alunecării de la
confluenţa Bâsca Rozilei cu Buzăul
(Nehoiaşu) – 1952
În practică, cu studenţii bucureşteni
la Braşov – 1953
În practică, cu studenţii clujeni (şi
profesorii I. Berindei şi Belozorov-seria
studenţilor lui Iackob) – 1960
446
La Cluj,
cu profesorii P. Coteţ şi Al. Savu – 1956
La schi pe Muntele Mare (Neteda),
cu speologul Th. Rusu – 1959
La Peştera Vântului
(pe Crişul Repede) – 06.03.1960

La Vadu Crişului
cu geologul Moţiu – 06.03.1960
La Cheile Olteţului (Peştera
Polovragi) – 1968
Cu studenţii pe cărări de munte – 1962 La Voroneţ cu studenţii – 1969
Cu studenţii la Siriu – 1971 La staţiunea Ieşelniţa cu
Schmidt şi Ilie Ion,
februarie 1967
447

448
Pe teren, în centrul cursurilor de
calificare a profesorilor, Cluj – 1958
La Detunata - 1969
Sub Padiş, Izvorul Izbuc – 1958 La Sărata Monteoru,
tabăra profesorilor – 1971
Masă la „Scărişoara” – 1968 În Câmpia Râmnicului
în tabăra profesorilor – 1971

Cu academicianul Filipescu, profesorii
Gr. Răileanu, C. Herbst şi I. Popovici – 1968
Pe muşuroaiele înierbate, cu un student
(Negoescu), un asistent şi Floricel,
secretarul facultăţii – 1967
În Munţii Făgăraş (Paltinul)
cu primii doctoranzi – 1968
Cu profesorul Raul Călinescu – 1965
În aplicaţie, cu studenţii (seria lui
Vert), împreună cu I. Leţea - 1975
În practică, cu studenţii – 2001
449

La doctoratul profesorului Băcăuanu,
sub conducerea profesorului
T. Morariu – 1964
Prezidând
un doctorat de geologie – 1974
Felicitându-l
pe doctorul Ali El Gherdy – 25.09.1975
450
O comisie de doctorat - 1974
La un doctorat de geologie, doamna
Stiopol şi profesorii Dan Rădulescu şi
Gh. Popescu – 1974
La doctoratul doamnei Florica Tofan cu
academicianul V. Tufescu – 1978

La Universitatea din Craiova, împreună
cu profesorul N. Al. Rădulescu şi cu alte
personalităţi ale Universităţii – 1965
Cu profesorii Jean Dresch (Paris),
N. Popp şi T. Morariu la Simpozionul
„Geomorfologie aplicată” – 1967
Simpozionul de geomorfologie de la
Sibiu, în mijloc profesorul
Vintilă Mihăilescu – 1968
La sesiunea ştiinţifică Oradea cu
profesorii N. Popp, I. Berindei şi
I. Popescu-Argeşel – 24.05.1969
Colocviul „Geografia şi şcoala” cu
profesorii Savu şi Şandru –
1973
La simpozionul de la Cluj,
între profesorii I. Gugiuman şi
Robert Ficheaux – octombrie 1973
451

452
Centenarul Societăţii de Ştiinţe
Geografice din România – 1975
Înconjurat de localnici, cu profesorul
Scheuşan, la Bozovici, Simpozion de
Geomorfologie - 1975
Congres la Buşteni – 1997
La întâlnirea promoţiei 1955, cu
profesoara Saulea şi profesorul
I. Rădulescu, seria Neagu-
Dragomirescu – 29.11.1975
Caransebeş – 1985 Sesiune ştiinţifică la
Universitatea Spiru Haret – 1998

În plenul Simpozionului de
Geomorfologie, Oradea – 2006
Cu Maria Rădoane la Simpozionul de
Geomorfologie, Oradea – 2006
Împreună cu profesorul I. Zăvoianu, la
deschiderea Simpozionului de Geografie,
Facultatea de Geografie,
Universitatea Spiru Haret – 2007
Prezidând Sesiunea Solemnă „125 de
ani ai Societăţii Române de
Geografie”, în Aula Universităţii
Bucureşti; participă preşedintele
Academiei, Simion I., şi rectorul
Universităţii, Mihăilescu I. - 2000
Prezidând întâlnirea
promoţiei din anul 1955 – 29.11.1975
Cu profesorii Lupaşcu şi Ioniţă,
Iaşi – 02.05.2002
453

454
La o petrecere
cu profesorul A. Năstase – 1988
Cu colegul I. Hârjoabă,
Iaşi – 02.05.2002
Împreună cu E. Vespremeanu,
V. Surdeanu şi P. Urdea, Oradea - 2006
În biroul de la facultatea de Geografie
la 2 zile după „mineriadă” - 1991
Împreună cu profesorul
I. Iordan – 2005
La Congresul anual al Societăţii de
Geografie, Botoşani - mai 2008

La biroul de lucru în cadrul Facultăţii de
Geografie a Universităţii din Bucureşti
(etajul 3) – 2002
Primind Diploma de Profesor de Onoare al
Universităţii din Iaşi de la domnul rector
profesor universitar Dumitru Oprea - 2002
Cu promoţia studenţilor geografi din
„Spiru Haret”, după examenul de licenţă - 2004
La tabăra de sculptură de la Mânăstirea
Ciolanu, cu doi doctoranzi - 2007
455

456
Diploma „Profesor de Onoare” al
Universităţii din Iaşi – 2002
Ordinul „Meritul pentru Învăţământ”
în grad de Cavaler – 2004
Diploma Onorifică „The American
Biographical Institute” - 2002

Redactor: Constantin FLOREA
Andreea Gabriela DIACONESCU
Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Magdalena ILIE
Bun de tipar: 9.10.2008; Coli tipar: 28,75
Format: 16/70×100
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
457

458

459

460