Academia de Muzică “Gheorghe Dima” Cluj - Napoca - Didactic.ro

Muzica europeană, <strong>de</strong> la Ars Antiqua la Renaştere
Autor: Prof. Paraschiv Călin

1.1 Periodizare
Muzica europeană, <strong>de</strong> la Ars Antiqua la Renaştere
În viaţa muzicală a Europei apusene <strong>de</strong> la sfârşitul primului mileniu al erei
noastre şi începutul celui <strong>de</strong>-al doilea au loc evenimente care marchează
începutul unei etape noi, ce va dura aproximativ trei sute <strong>de</strong> ani, între secolele al
X-lea şi al XIII-lea, incluzând totodată şi ceea ce teoreticienii secolului al
XIV-lea vor califica drept „Ars antiqua”. Trăsăturile acestei perioa<strong>de</strong> există în
stare incipientă încă din secolele al IX-lea şi al X-lea, caracteristica principală
fiind apariţia polifoniei, la care se adaugă începutul organizării şi notării muzicii
într-un sistem proporţional din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al duratelor.
Tendinţa novatoare evi<strong>de</strong>nţiată <strong>de</strong> practica şi teoria muzicală din ţările
Europei occi<strong>de</strong>ntale în secolul al XIV-lea este <strong>de</strong>numită <strong>de</strong> teoreticienii acestei
perioa<strong>de</strong> „Ars nova”, în opoziţie cu epoca anterioară, Ars antiqua. Tratatul lui
Philippe <strong>de</strong> Vitry, intitulat Ars nova (1322) consemnează trăsăturile specifice
noului stil componistic <strong>de</strong> la care provine <strong>de</strong>numirea respectivei tendinţe
novatoare manifestată <strong>de</strong>-a lungul secolului al XIV-lea. Sub aspect cronologic,
muzica renascentistă a parcurs două etape: Ars nova sau Renaşterea muzicală
timpurie şi Renaşterea muzicală propriu-zisă (secolele XV şi XVI).
Iniţiată încă din secolul al XV-lea în Italia, Renaşterea va atinge punctul
său culminant în secolul al XVI-lea, cuprinzând toate ţările Europei apusene şi
centrale, influenţele pătrunzând însă şi în răsăritul continentului. În această
epocă se adânceşte cunoaşterea antichităţii, favorizată <strong>de</strong> <strong>de</strong>scoperirea tiparului
şi a gravurii care facilitează transmiterea operelor <strong>de</strong> artă antică. Imitaţia
acestora va fi unul din i<strong>de</strong>alurile urmărite <strong>de</strong> toţi marii artişti ai epocii. În acelaşi
timp, ei se vor orienta către lumea laică, care, <strong>de</strong> altfel, era prezentă în artă încă
din secolul Ars Nova.
2

Dacă istoria generală consi<strong>de</strong>ră că secolele al XV-lea şi al XVI-lea
semnifică <strong>de</strong>spărţirea lumii medievale <strong>de</strong> cea mo<strong>de</strong>rnă, în muzică, trecerea <strong>de</strong> la
o epocă la alta se realizează gradat. Astfel, renunţarea totală la caracteristicile
artei vechi şi instaurarea <strong>de</strong>finitivă a celei noi se va produce firesc, fără a crea
impresia unei rupturi.
1.2 . Şcoli
Centrele culturale din perioada „Ars antiqua” erau Notre-Dame din Paris,
Sorbona, Chartres, Limoges, Westminster şi Oxford. Cultura şi arta au rămas
grupate în jurul mănăstirilor şi bisericilor, chiar şi după marea schismă ca a avut
loc între răsărit şi apus, în secolul al XII-lea.
Afirmarea muzicii renascentiste europene a început în secolul al XV-lea
datorită activităţii unor compozitori originari din Ţările <strong>de</strong> Jos 1 , care au
constituit aşa-numita „şcoală franco-flamandă” 2 . Cei mai reprezentativi
compozitori ai şcolii franco-flaman<strong>de</strong> au fost Gilles Binchois, Guillaume Dufay,
Johannes Ockeghem, Jacob Obrecht, Josquin <strong>de</strong>s Prés, Pierre <strong>de</strong> la Rue, Adrian
Willaert, Jacob Arca<strong>de</strong>lt, Cipriano da Rore, Orlando di Lasso şi Jan Pieterszoon
Sweelinck.
Figura centrală a epocii <strong>de</strong> tranziţie dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea
este cea a lui Josquin <strong>de</strong>s Prés, elev al maestrului flamand Ockeghem. Pe
teritoriul Franţei îşi <strong>de</strong>sfăşoară activitatea contemporanii lui Josquin <strong>de</strong>s Prés:
Brumel, Pierchon, Compère, precum şi succesorii săi: Nicolas Gombert, Thomas
Crequillon, Clemens non Papa, Richefort. În Italia, Ars nova este reprezentată
<strong>de</strong> creaţia compozitorilor Jacopo da Bologna, Giovanni da Firenze şi Francesco
Landino.
1 În secolul al XV-lea, Ţările <strong>de</strong> Jos cuprin<strong>de</strong>au Belgia, Olanda, Luxemburg, Burgundia şi alte provincii din
nord-estul Franţei, ţări aflate în plină ascensiune economică şi culturală.
2 Denumirea provine <strong>de</strong> la cele două limbi oficiale (franceza şi flamanda) vorbite <strong>de</strong> populaţia din Ţările <strong>de</strong> Jos.
3

Reprezentanţii cei mai <strong>de</strong> seamă ai Renaşterii franceze sunt Clément
Jannequin, Claudin <strong>de</strong> Sermisy, Clau<strong>de</strong> Goudimel, Adrian Le Roy, Clau<strong>de</strong> Le
Jeune, Guillaume Costeley, Eustache du Caurroy, Pierre Certon, Pierre Cadéac.
Şcoala veneţiană este dominată <strong>de</strong> figura lui Adrian Willaert, compozitor
şi pedagog, a cărui activitate muzicală a fost continuată <strong>de</strong> Cipriano da Rore,
Giuseffo Zarlino, Baldassare Donati, Giovanni Croce, Niccola Vicentino,
Andrea Gabrieli, Giovanni Gabrieli.
Personalitatea lui Giovanni Pierluigi da Palestrina a creat renumele şcolii
din Roma, printre compozitorii care şi-au <strong>de</strong>sfăşurat activitatea în cadrul acestei
şcoli numărându-se Giovanni Maria Nanino, Giovanni Bernardino Nanino,
Felice Anerio, Giovanni Francesco Anerio, Marc’ Antonio Ingegneri, Francesco
Soriano, Gregorio Allegri, Lodovico Grossi da Viadana.
Compozitorii cei mai <strong>de</strong> seamă ai Renaşterii germane au fost Heinrich
Finck, Paul Hofhaimer, Ludwig Senfl, Johann Walther, Hans Leo Hassler,
Michael Praetorius.
Şcoala spaniolă renascentistă este reprezentată <strong>de</strong> compozitorii Juan <strong>de</strong>l
Encina, Cristobal <strong>de</strong> Morales, Antonio <strong>de</strong> Cabezon, Francisco Guerrero şi
Tomas Luis <strong>de</strong> Victoria.
Dintre compozitorii Renaşterii în Anglia se remarcă John Dunstable,
Thomas Tallis, William Byrd, Thomas Morley, John Bull, John Dowland,
Thomas Campion, Orlando Gibbons.
1.3. Genuri vocale şi instrumentale
Primul gen polifonic, <strong>de</strong>rivat din însăşi monodia gregoriană, l-a constituit
aşa-numitul organum. El a apărut în secolele IX – X, atunci când cântecului
religios (vox principalis, sau tenor, reprezentând cantus firmus – melodia dată) i
s-a adăugat o melodie paralelă (vox organalis), care îl seconda, notă contra notă
(„punctum contra punctum”), la distanţă <strong>de</strong> cvartă sau cvintă inferioară.
4

În secolul al XI-lea a apărut o nouă formă <strong>de</strong> cântare la două voci:
discantus, care admitea şi mişcarea contrară a vocii organale, suprapusă, <strong>de</strong> data
aceasta, tenorului. Intervalele create puteau fi cele <strong>de</strong> cvartă, cvintă, octavă,
unison.
Prin înmulţirea liniilor melodice, respectiv a vocilor <strong>de</strong> contrapunct, s-au
cristalizat apoi genuri polifonice mai evoluate ale evului mediu: conductus şi
motetul.
Denumirea <strong>de</strong> conductus (<strong>de</strong> la verbul italian „condurre”, care înseamnă
„a conduce”), s-a atribuit în secolul al X-lea, cântecului monodic, a<strong>de</strong>sea <strong>de</strong>
inspiraţie laică, prin intermediul căruia oficiantul slujbei religioase realiza
trecerea <strong>de</strong> la o cântare liturgică la alta. Începând din secolul al XII-lea,
cântecului <strong>de</strong> conductus i s-au adăugat două sau trei voci care îl acompaniau în
perfectă sincronizare ritmică. Egalitatea valorilor <strong>de</strong> note în toate vocile,
intonarea simultană a aceloraşi cuvinte reprezentau trăsăturile caracteristice ale
conductus-ului polifonic. Cântul gregorian <strong>de</strong>asupra căruia erau suprapuse două
voci, dublum şi triplum, in<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re melodic şi ritmic şi
uneori chiar cu texte diferite, s-a numit motet. Acesta va constitui punctul <strong>de</strong>
pornire pentru formarea motetului din epoca Renaşterii, conceput ca o
compoziţie corală pentru trei, patru, până la opt sau chiar douăsprezece voci.
Ron<strong>de</strong>lul (ron<strong>de</strong>au) se sprijină pe principiul alternanţei dintre o i<strong>de</strong>e
principală (temă sau refren) şi mai multe secţiuni secundare (episoa<strong>de</strong> sau
cuplete), anticipând schema formei <strong>de</strong> rondo din epoca Renaşterii şi cea a
barocului.
Misa este o compoziţie pe mai multe voci, cuprinzând mai multe secţiuni
orânduite după regulile fixe ale slujbei religioase catolice, în limba latină.
Secţiunile principale ale misei sunt Kyrie eleison, Gloria, Credo, Sanctus, Agnus
Dei şi Ite missa est.
Madrigalul reprezintă o formă poetico-muzicală polifonică, pe versuri
profane (<strong>de</strong> esenţă lirică, erotică) specifică Ars novei şi Renaşterii italiene şi
5

constituind replica laică a motetului. Muzica aduce contraste <strong>de</strong> tempo, ritm şi
armonie.
Magnificatul este o amplă lucrare <strong>de</strong> slavă, cântată în<strong>de</strong>osebi la vecernii
(<strong>de</strong>numirea <strong>de</strong>rivând <strong>de</strong> la verbul italian „magnificare” care înseamnă „a
proslăvi”, „a lăuda”).
Requiemul este o „missa pro <strong>de</strong>functis” a cultului catolic, care preia
<strong>de</strong>sfăşurarea slujbei obişnuite prima şi ultimele două părţi (Kirie, Sanctus şi
Agnus Dei), construindu-se pe o introducere proprie (Introit – contopită cu
Kirie) şi dând o <strong>de</strong>osebită amploare secvenţei Dies Irae.
Coralul protestant reprezintă cântecul executat în cor, iniţial monodic,
apoi polifonic, pe un text religios protestant, în limba germană, şi având la bază
o melodie simplă, uşor <strong>de</strong> reţinut, inspirată cel mai a<strong>de</strong>sea din folclorul muzical
german. Uneori, însă, textul reprezintă traducerea în limba germană a unui imn
latin, iar melodia, adaptarea şi încadrarea în măsură a unui coral gregorian.
Transpunerea pentru orgă a coralului protestant va conduce la crearea unui gen
instrumental <strong>de</strong> sine stătător, ce-şi va găsi culminaţia în prelucrările
contrapunctice <strong>de</strong> coral din muzica Barocului.
Frottola este un gen muzical tipic italian, cu o tematică variată, plină <strong>de</strong>
voioşie, cu melodică dominată <strong>de</strong> intonaţii populare, cu ritm dansant şi formă ce
urma în general tiparul strofic (strofă – refren). În creaţia cultă, termenul <strong>de</strong>
frottola va apare mai târziu, către sfârşitul secolului al XV-lea, când genul va fi
cultivat ca o <strong>de</strong>monstraţie naţională opusă rafinamentului adus <strong>de</strong> arta franco-
flamandă. Prezenţa a numeroase frottole în primele tipărituri muzicale din
secolul al XV-lea dove<strong>de</strong>şte marea lor popularitate. Un gen înrudit cu frottola,
dar cu un mai pronunţat caracter satiric este strambotto.
Villanella este o formă polifonică vocală mult răspândită în Italia, care a
apărut sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> canzone villanesca (cântec ţărănesc), origine ce explică
trăsăturile dialectice din textele poetice. Villanella se prezintă sub forma unui
6

cântec simplu, cu vivacitate ritmică ce va inspira numeroşi compozitori italieni
sau <strong>de</strong> altă naţionalitate <strong>de</strong>-a lungul vremii.
Asemănătoare villanellelor italiene erau cântecele polifonice spaniole
<strong>de</strong>numite villancicos, cântece săteşti ce implicau prezenţa unui estribillo
(refren).
Ballata este un gen poetic-muzical cunoscut în Italia din vechime ca
formă dansantă (strofe cântate <strong>de</strong> solist, alternând cu refrenul cântat <strong>de</strong> dansatori
şi privitori. Din secolul XIV se afirmă şi forma muzicală mult amplificată,
datorită tendinţelor narative ale textelor poetice, formă în care au excelat
compozitorii din perioada Ars nova.
Canonul este o formă contrapunctică bazată pe un proces imitativ
continuu între mai multe voci, fiecare repetând acelaşi <strong>de</strong>sen melodic prin intrări
succesive (vocea care expune <strong>de</strong>sfăşurarea melodică numindu-se „proposta” sau
„antece<strong>de</strong>nta” şi cea care imită – „risposta” sau „consecventa”). Acţiunea
imitativă este diferită, în funcţie <strong>de</strong> distanţa care intervine (ca număr <strong>de</strong> timpi, <strong>de</strong>
măsuri), ca înălţime (distanţa intervalică la care se realizează – la unison, octavă,
cvintă), ca sens al mişcării (directă, contrară), ca număr <strong>de</strong> voci.
Caccia este un gen muzical inspirat la început <strong>de</strong> subiecte <strong>de</strong> vânătoare
(„caccia”, în limba italiană înseamnă „vânătoare”), apoi şi <strong>de</strong> alte diferite
subiecte din viaţa negustorilor, a pescarilor, cu nuanţe lirice sau umoristice. Se
pare însă că <strong>de</strong>numirea a fost <strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> tratarea muzicală, în canon, la două
voci, acestea imitându-se („vânându-se”) continuu.
Studiul muzicii instrumentale <strong>de</strong> dans poate fi consi<strong>de</strong>rat <strong>de</strong>schis din
momentul în care tipăriturile <strong>de</strong> la începutul secolului al XVI-lea încep să
difuzeze numeroase colecţii <strong>de</strong> muzică laică, în cuprinsul cărora sunt inserate şi
piese pentru instrumente soliste <strong>de</strong>stinate dansului. Între acestea sunt incluse
dansuri precum basse danse (în tipăriturile italiene bassa danza – dans lent, în
măsură binară) sau tordion (dans rapid, în măsură ternară). Deosebit <strong>de</strong>
important pentru istoria muzicii este faptul că în anul 1508 apare la Veneţia o
7

asemenea tipăritură în care se înregistrează pentru prima oară prezenţa unor
dansuri constituite în suită: pavana (dans solemn în măsură binară), saltarella
(dans vioi, în salturi, în metru <strong>de</strong> 3/8 sau 6/8) şi piva (dans rapid, în metru <strong>de</strong>
12/8). Două <strong>de</strong>cenii mai târziu sunt publicate la Paris colecţii în care apare
gagliarda (dans popular italian în metru ternar).
Toccata reprezintă o compoziţie <strong>de</strong>dicată în special instrumentelor cu
claviatură (<strong>de</strong> la verbul italian „toccare” tradus prin „a atinge”) şi caracterizate
prin acorduri, pasaje <strong>de</strong> game, arpegii, figuri ornamentale ce implică virtuozitate
interpretativă. În epoca Renaşterii s-au scris toccate şi pentru lăută.
Preludiul este o compoziţie <strong>de</strong>stinată a fi executată înaintea altor lucrări
muzicale instrumentale, a avut iniţial (secolele XV – XVI) o structură
improvizatorică, evoluând apoi spre organizări contrapunctice.
Ricercarul („a investiga”, „a cerceta”, în limba italiană) este o formă
instrumentală polifonică cu o construcţie liberă, apărută în literatura pentru lăută
sau orgă, ce viza posibilităţile <strong>de</strong> <strong>de</strong>zvoltare contrapunctică a mai multor i<strong>de</strong>i
muzicale. La început <strong>de</strong>stinat să realizeze o introducere la motetele polifonice,
ricercarul <strong>de</strong>vine formă instrumentală autonomă. Caracteristic îi este un stil <strong>de</strong>
improvizaţie, construit pe imitaţii. Primii ricercari imitativi au reprezentat
transcripţii pentru instrumente ale motetelor. Din epoca Renaşterii datează şi
ricercarul-fantezie (bazat pe o scriitură liberă, neimitativă, implicând pasaje
melodice bogat ornamentate), precum şi ricercarul variaţional (ce evi<strong>de</strong>nţiază
cu precă<strong>de</strong>re diversele proce<strong>de</strong>e <strong>de</strong> variaţie melodică.
Termenul tiento indică forma muzicală instrumentală spaniolă a secolelor
XVI şi XVII, asemănătoare ricercar-ului italian, una din trăsăturile ei
caracteristice fiind tratarea imitativă a vocilor.
Fantezia este o formă cu structură liberă, bazată pe o singură temă
muzicală, prelucrarea sa oferind multiple posibilităţi compozitorului.
8

1.4. Reprezentanţi
De-a lungul secolelor XII – XIII, organum-ul, discantus-ul, conductus-ul
şi motetul s-au cultivat în toate ţările din Apusul Europei şi mai ales în Franţa,
un<strong>de</strong>, la Paris, în jurul anului 1180 (data inaugurării serviciului divin la catedrala
Notre-Dame) activau în calitate <strong>de</strong> organişti şi compozitori, „magiştrii” Léonin
(Magister Leoninus) şi Pérotin (Magister Perotinus Magnus).
Muzica laică din perioada Ars antiqua se regăseşte în creaţia trubadurilor,
truverilor şi minnesängerilor. Ţinând seama <strong>de</strong> locul provenienţei, trubadurii s-
au semnalat mai întâi în regiunile din sudul Franţei, apoi în Italia şi Spania <strong>de</strong>
nord, truverii în Franţa, iar minnesängerii în Germania şi Elveţia. Cei mai vestiţi
reprezentanţi ai artei muzical-poetice cavalereşti au fost trubadurii Guillaume al
VII-lea <strong>de</strong> Poitou (sfârşitul secolului al XI-lea), Eble al II-lea <strong>de</strong> Ventadour,
Joufré Ru<strong>de</strong>l <strong>de</strong> Blaye (prima jumătate a secolului al XII-lea), Guillem <strong>de</strong>
Cervera, Sor<strong>de</strong>llo di Mantova, Riguier <strong>de</strong> Narbona (secolul al XIII-lea); truverii
Chrétien <strong>de</strong> Troyes (sfârşitul secolului al XII-lea), Thibaud al IV-lea (prima
jumătate a secolului al XIII-lea), Adam <strong>de</strong> la Halle (1245–1288), consi<strong>de</strong>rat un
a<strong>de</strong>vărat „maestru” nu numai în compunerea unor lucrări monodice (34
chanson-uri), ci şi a celor polifonice (7 motete); minnesängerii Reinmar von
Hagenau (sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea),
Neidhardt von Reuenthal (prima jumătate a secolului al XIII-lea), Walther von
<strong>de</strong>r Vogelwei<strong>de</strong> (1170–1230) şi Heinrich von Meissen (1260–1318).
În Franţa, ca reprezentanţi ai perioa<strong>de</strong>i Ars nova s-au impus teoreticienii
Johannes <strong>de</strong> Muris, Phillippe <strong>de</strong> Vitry şi compozitorul Guillaume <strong>de</strong> Machault.
Johannes <strong>de</strong> Muris (1290–1350) a elaborat mai multe lucrări din domeniul
matematicii şi teoriei muzicale, printre care Ars arithmetica, cu un capitol
intitulat De sonis musicis (Despre sunetele muzicale) ce tratează problema
proporţiilor numerice în muzică, Ars novae musicae (Arta muzicii noi), scrisă în
anul 1319 şi Libellus cantus mensurabilis.
9

Phillipe <strong>de</strong> Vitry (1291–1361), <strong>de</strong>şi a scris un număr <strong>de</strong> 14 motete pe texte
latine sau franceze, a rămas celebru prin tratatul intitulat Ars nova (1322), în
care sunt consemnate trăsăturile specifice noului stil componistic şi <strong>de</strong> la care
provine <strong>de</strong>numirea respectivei tendinţe novatoare manifestată <strong>de</strong>-a lungul
secolului al XIV-lea.
Guillaume <strong>de</strong> Machault (1300–1377) a compus peste 140 <strong>de</strong> piese
monodice şi polifonice, remarcabile prin cursivitatea melodiilor şi logica
construcţiilor. El s-a afirmat totodată şi în calitate <strong>de</strong> poet, majoritatea
compoziţiilor sale fiind concepute pe versuri proprii. Lista lucrărilor lui
Guillaume <strong>de</strong> Machault cuprin<strong>de</strong> balla<strong>de</strong> (majoritatea polifonice), ron<strong>de</strong>au-
uri, lai-uri (exclusiv monodice), virelai-uri, motete (religioase şi laice) şi o misă
pe patru voci, cunoscută sub numele <strong>de</strong> Misa Notre-Dame sau Misa încoronării.
În Italia, Ars nova a fost marcată <strong>de</strong> creaţia compozitorilor Jacopo da
Bologna, Giovanni da Firenze şi Francesco Landino, precum şi <strong>de</strong> activitatea
teoreticianului Marchetto da Padova.
Jacopo da Bologna şi Giovanni da Firenze au creat primele madrigale şi
caccii la două şi trei voci.
Francesco Landino (1335–1397), apreciat <strong>de</strong> contemporanii săi pentru
virtuozitatea sa <strong>de</strong> organist improvizator, a compus 12 madrigale, printre care şi
Musica son (Sunetul muzicii) şi 140 <strong>de</strong> ballate la două şi trei voci.
Dintre lucrările <strong>de</strong> teorie muzicală elaborate <strong>de</strong> Marchetto da Padova, o
importanţă <strong>de</strong>osebită o constituie lucrarea Pomerium in arte musicae
mensuratae („Marginalii la arta muzicii mensurate”) ce cuprin<strong>de</strong> referiri asupra
utilizării disonanţelor şi consonanţelor, măsurilor ternare şi binare şi notaţiei
italiene la începutul „Trecento”-ului (secolul al XIV-lea).
Gilles Binchois (1400–1460), reprezentant al şcolii muzicale
franco-flaman<strong>de</strong>, cu toate că a compus o serie <strong>de</strong> lucrări cu caracter religios
(motete şi mise) şi-a înscris numele în istoria muzicii prin cele 56 chanson-uri pe
10

texte franceze, ce exprimă bucuriile şi tristeţile dragostei, în contextul etichetei
şi ceremonialului curţii burgun<strong>de</strong>.
Guillaume Dufay (1400–1474) s-a remarcat atât în domeniul muzicii
liturgice (mise, motete) cât şi în cel al muzicii laice (chanson-uri, motete pe texte
profane). Creaţia sa însumează peste 200 <strong>de</strong> lucrări care sunt clar conturate
arhitectonic, remarcându-se totodată prin melodicitatea vocii superioare şi prin
rolul important atribuit imitaţiei.
Johannes Ockeghem (1425–1495) a contribuit la <strong>de</strong>zvoltarea artei
contrapunctice a secolului al XV-lea. Repertoriul său componistic cuprin<strong>de</strong>
canonul la 36 <strong>de</strong> voci, Deo gratias, construit prin suprapunerea a 4 canoane la
câte nouă voci, 15 mise, un requiem la patru voci, 10 motete şi 21 chanson-uri.
Creaţia compozitorului Jacob Obrecht (1450–1505) cuprin<strong>de</strong> 27
chanson-uri, majoritatea concepute pe texte flaman<strong>de</strong> şi franceze, precum şi 26
mise, gen în care sensibilitatea creatoare a lui Obrecht s-a manifestat în modul
cel mai convingător.
Josquin <strong>de</strong>s Prés (1450–1521), figură reprezentativă a şcolii franco-
flaman<strong>de</strong> a scris 20 mise, 98 motete şi 62 chanson-uri, printre cele mai
importante creaţii numărându-se misele Gau<strong>de</strong>amus, Hercules dux Ferreriae,
L’homme armé, Allez regrets, Da pacem, Sine nomine, motetele De profundis,
Stabat Mater dolorosa, Pater noster, Qui habitat im auditorio, pe 24 <strong>de</strong> voci,
Ave Maria, chanson-urile Adieu mes amours, Baisiez moy, Scaramella va en
guerre, Plus nul regrets.
Pierre <strong>de</strong> la Rue (1460–1518) a ilustrat, la rândul său în mod <strong>de</strong>osebit
trăsăturile fundamentale ale stilului contrapunctic franco-flamand. A compus 31
mise – unele dintre ele construite pe teme din repertoriul gregorian ca <strong>de</strong>
exemplu Salve sancta parens, iar altele pe un tenor profan, ca <strong>de</strong> exemplu Tous
les regrets – 30 motete, 7 magnificate şi 40 chanson-uri, între care celebrul
Autant en emporte le vent, ce valorifică o veche melodie populară flamandă.
11

Adrian Willaert (1480–1562) a <strong>de</strong>sfăşurat o activitate <strong>de</strong> compozitor şi
pedagog, fiind consi<strong>de</strong>rat totodată fondatorul şcolii veneţiene. Creaţia sa
muzicală inclu<strong>de</strong> principalele genuri vocale şi instrumentale cultivate în Franţa,
Italia şi Ţările <strong>de</strong> Jos: 9 mise, 350 motete, 65 chanson-uri, 60 madrigale, 14
canzoni villanesche alla napolitana (cântece rustice în maniera napolitană), 12
ricercari la trei voci, pentru orgă, dar adaptaţi pentru a fi cântaţi la orice fel <strong>de</strong>
instrument. Cele mai multe dintre aceste lucrări au fost tipărite şi distribuite în
întreaga Europă încă din timpul vieţii compozitorului la imprimeriile din
Veneţia, Roma, Anvers, Liège, Paris şi Nürnberg. În culegerea intitulată Musica
Nova, Willaert a publicat şi motete la şase voci, cu toate că motetele sale erau
scrise <strong>de</strong> obicei la patru voci, bazate pe un tenor gregorian.
Jacob Arca<strong>de</strong>lt (1504–1568) şi-a însuşit arta componistică <strong>de</strong> la Josquin
<strong>de</strong>s Prés şi, înainte <strong>de</strong> a se stabili la Paris, a călătorit prin Florenţa, Veneţia şi
Roma, asimilând realizările compozitorilor din aceste centre ale culturii
renascentiste italiene. Deşi a abordat şi genuri ale muzicii polifonice religioase
(mise, motete, psalmi), a fost, în esenţă, un autor <strong>de</strong> muzică profană. A scris
chanson-uri bazate pe melodii şi texte italiene şi franceze, iar cele peste 250 <strong>de</strong>
madrigale l-au impus ca unul dintre marii creatorii genului.
Cipriano da Rore (1516–1566) şi-a început cariera muzicală în anul 1535,
ca membru al corului bazilicii San Marco din Veneţia, sub conducerea lui
Adrian Willaert, pentru ca în 1563 să fie numit succesorul profesorului său, la
San Marco. Muzica sa religioasă (5 mise, 65 motete, 5 psalmi, un magnificat)
<strong>de</strong>notă influenţa lui Josquin <strong>de</strong>s Prés şi a lui Adrian Willaert, propriile sale
trăsături stilistice evi<strong>de</strong>nţiindu-se mai pregnant în compoziţiile profane (8
chanson-uri şi 125 madrigale).
Lui Cipriano da Rore i-a urmat ca „maestro di cappella” la biserica San
Marco, colegul său <strong>de</strong> generaţie Giuseffo Zarlino (1517–1590), un alt ilustru
elev al lui Willaert. Compoziţiile sale religioase nu l-au consacrat printre
maeştrii timpului, în schimb, gândirea sa teoretică expusă în lucrările Institutioni
12

harmoniche (1558) şi Dimonstratione harmoniche (1571), traduse în diferite
limbi (franceză, germană, olan<strong>de</strong>ză, engleză) a stat la baza învăţământului
contrapunctic <strong>de</strong>-a lungul următoarelor secole.
Orlando di Lasso (1532–1594), cel mai important reprezentant al şcolii
franco-flaman<strong>de</strong> şi unul dintre cei mai prolifici compozitori ai secolului al
XVI-lea a sintetizat principalele tendinţe muzicale ale epocii, creaţia sa
cuprinzând peste 500 motete, 101 magnificat-uri, 53 mise, 185 madrigale, 141
chanson-uri franceze, 93 lied-uri polifonice germane, 29 villanelle napolitane,
multe dintre compoziţiile sale fiind consi<strong>de</strong>rate şi astăzi a<strong>de</strong>vărate capodopere.
Jan Pieterszoon Sweelinck (1562–1621) şi-a cucerit un renume <strong>de</strong>
interpret, profesor şi compozitor, lucrările sale vocale şi instrumentale, în
manuscris sau tipărite bucurându-se <strong>de</strong> o largă circulaţie. Creaţia sa cuprin<strong>de</strong> 18
chanson-uri, 4 madrigale, 153 psalmi, 37 motete, precum şi compoziţii <strong>de</strong>dicate
orgii: 19 fantezii, 13 toccate, 16 variaţiuni pe teme muzicale laice şi religioase.
În Italia, <strong>de</strong>-a lungul „Quattrocento”-ului (secolul al XV-lea) genurile <strong>de</strong>
provenienţă populară au cunoscut o mare răspândire, iar printre compozitorii
care le-au cultivat s-au aflat Marchetto Cara (?–1527) şi Bartolomeo
Trombocino (1470–1535). Cei doi au excelat în genul frottolei, fiecare dintre ei
scriind peste 100 <strong>de</strong> compoziţii.
În „Cinquecento” (secolul al XVI-lea), Renaşterea muzicală italiană ca şi
cea a artelor plastice a atins culmea plenitudinii.
Andrea Gabrieli (1520–1586) a compus în toate genurile muzicale ale
epocii: mise, psalmi, madrigale (la 3, 5 şi 6 voci), canzoni da sonar, sonate
pentru 5 instrumente, ricercari (pentru orice instrument cu claviatură), ricercari
tabulati (notaţi în tabulaturi), intonationi şi toccate pentru orgă.
Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525–1594), consi<strong>de</strong>rat cel mai
important compozitor al Renaşterii, a <strong>de</strong>venit promotorul şcolii muzicale romane
şi realizatorul unei sinteze a tehnicilor contrapunctice ale compozitorilor
premergători şi contemporani în domeniul artei polifonice vocale. Cu excepţia a
13

9 ricercari pentru orgă, creaţia lui Palestrina este exclusiv vocală, incluzând
lucrări religioase (150 mise, 332 motete, numeroase imnuri, lamentaţii, psalmi,
magnificate) precum şi 100 <strong>de</strong> madrigale laice.
Claudio Merulo (1533–1604), organist al bazilicii San Marco, apoi al
catedralei din Parma şi-a valorificat arta <strong>de</strong> instrumentist în compoziţiile sale
pentru orgă (canzoni, ricercari, toccate), dar creaţia sa muzicală mai cuprin<strong>de</strong> şi
lucrări polifonice vocale (madrigale, motete, mise, cântece sacre).
Orazio Vecchi (1550 – 1605) a abordat atât genurile muzicii religioase,
cât şi celei laice, acestea din urmă fiind reprezentate <strong>de</strong> madrigale la 5 şi 6 voci,
canzonete, villote (prelucrări ale unor dansuri ţărăneşti), ricreationi, dialoguri.
Luca Marenzio (1553–1595) este consi<strong>de</strong>rat unul dintre cei mai <strong>de</strong> seamă
creatori <strong>de</strong> madrigale <strong>de</strong> sfârşitul secolului al XVI-lea. Creaţia sa reuneşte
numeroase compoziţii polifonice religioase (motete, cântece sacre, antifone), 16
volume <strong>de</strong> madrigale ( nouă la 5 voci, şase la 6 voci, unul la 4-6 voci), 6
volume <strong>de</strong> villanelle şi arii alla napoletana la 3 voci şi două intermedii, acestea
din urmă înscriindu-se pe linia madrigalelor dramatice. Compoziţiile lui
Marenzio au fost tipărite şi distribuite în Italia şi în alte ţări, asigurându-i
autorului un renume internaţional încă din timpul vieţii.
Giovanni Gabrieli (1557–1612), elev al unchiului său, Andrea Gabrieli, şi
organist la bazilica San Marco a fost atras în special <strong>de</strong> genurile muzicii
instrumentale, <strong>de</strong>şi nu a neglijat nici formele vocale polifonice (motete,
magnificate, psalmi, cântece eclesiastice). În compoziţiile sale intitulate
ricercari, intonazioni, toccate, canzoni da sonar, sonate, orga, precum şi alte
instrumente (trombonul, cornetul, fagotul trompeta, violina) nu mai imită vocile
umane ci îşi evi<strong>de</strong>nţiază propriile caracteristici timbrale şi resurse tehnico-
expresive.
Carlo Gesualdo, prinţ <strong>de</strong> Venosa (1560 – 1613), a studiat compoziţia şi
lăuta, fiind apreciat <strong>de</strong> contemporanii săi atât în calitate <strong>de</strong> interpret cât şi <strong>de</strong>
14

compozitor. Creaţia sa inclu<strong>de</strong> madrigale la 5 voci precum şi compoziţii
religioase (responsorii, sacrae cantiones, motete).
Claudio Monteverdi (1567–1643) s-a remarcat <strong>de</strong> timpuriu atât în
domeniul compoziţiei, cât şi în acela al interpretării vocale şi instrumentale,
creaţia sa reprezentând punctul culminant al epocii madrigalului şi totodată
începutul operei. Dintre lucrările lui Monteverdi se <strong>de</strong>taşează 9 cărţi <strong>de</strong>
madrigale (majoritatea corale, la 5 voci, unele la 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 voci
susţinute <strong>de</strong> un bas continuu şi altele la o voce cu acompaniament instrumental),
numeroase canzonette (la 2 şi 3 voci), scherzi musicali (la 3 voci), madrigale
spirituale, mise, psalmi, precum şi compoziţiile <strong>de</strong>stinate scenei: Orfeu, Arianna
şi altele.
Creaţia compozitorului francez Clément Jannequin (1485–1558) inclu<strong>de</strong>
pe lângă genurile muzicii religioase (două mise, un motet, 28 psalmi, numeroase
sacrae cantiones) şi 250 chanson-uri la 3, 4 şi 5 voci, care au reprezentat încă
aproape un secol după moartea lui Clément Jannequin surse <strong>de</strong> inspiraţie în
crearea unor lucrări <strong>de</strong> acest gen, nu numai pentru compozitorii francezi, ci şi
pentru cei din Italia şi Germania.
Clau<strong>de</strong> <strong>de</strong> Sermisy (1490–1562) şi-a <strong>de</strong>sfăşurat activitatea muzicală ca
interpret, cântând în capela regală, acestei calităţi i s-a alăturat totodată şi cea <strong>de</strong>
compozitor, creaţia sa numărând 13 mise, 70 motete, 150 chanson-uri.
Clau<strong>de</strong> Goudimel (1514–1572) şi-a creat un renume <strong>de</strong> compozitor în
primul rând prin muzica psaltică, el fiind autorul a 150 <strong>de</strong> psalmi hughenoţi
concepuţi la 3 – 8 voci, dar şi prin intermediul scriiturii cu caracter profan: 60
chanson-uri şi 5 o<strong>de</strong>.
Adrien Le Roy (1520–1598) a jucat un rol <strong>de</strong> primă importanţă în viaţa
muzicală franceză a secolului al XVI-lea, ca instrumentist (la lăută şi chitară),
compozitor şi editor. În anul 1551 a fondat, împreună cu Robert Ballard vestita
„Imprimerie muzicală Le Roy & Ballard”, sub auspiciile căreia a publicat
numeroase partituri renascentiste, inclusiv personale, între acestea din urmă
15

numărându-se colecţii <strong>de</strong> chanson-uri, motete, psalmi, arii şi dansuri <strong>de</strong> curte
(pavane, gagliar<strong>de</strong>, basse-dansuri), preludii şi fantezii (în majoritate pentru
lăută şi chitară). Adrien Le Roy este, <strong>de</strong> asemenea, autorul a două remarcabile
lucrări cu caracter pedagogic.
Clau<strong>de</strong> Le Jeune (1530–1600) a abordat cele mai variate genuri şi forme
muzicale ale epocii, creaţia sa ce cuprin<strong>de</strong> 347 psalmi, 146 arii <strong>de</strong> curte, 67
chanson-uri, 43 canzonete, 11 motete, 3 fantezii instrumentale, o misă,
cunoscând o largă răspândire în Franţa şi dincolo <strong>de</strong> graniţele ţării.
Guillaume Costeley (1531–1606) este consi<strong>de</strong>rat unul dintre cei mai abili
şi îndrăzneţi compozitori ai epocii, <strong>de</strong>şi creaţia sa nu excelează prin diversitatea
genurilor; a scris o fantezie pentru orgă sau spinetă, 3 motete şi circa 100
chanson-uri.
Eustache du Caurroy (1549–1609) a compus atât lucrări vocale – 50
motete, 3 mise, 40 chanson-uri – cât şi 42 <strong>de</strong> fantezii instrumentale, creaţia sa
bucurându-se <strong>de</strong> unanima apreciere a compozitorilor francezi ai vremii.
În Germania, unul dintre cei mai vestiţi meistersingeri (maeştri cântăreţi)
era Hans Sachs (1496–1576), cele 13 melodii compuse <strong>de</strong> către acesta fiind
consi<strong>de</strong>rate mo<strong>de</strong>le reprezentative ale meistersang-ului.
Compozitorul german Heinrich Finck (1445–1527) a <strong>de</strong>ţinut mai mulţi ani
funcţia <strong>de</strong> Kapellmeister la curtea regală din Cracovia şi la cea ducală din
Stuttgart. A creat circa 100 <strong>de</strong> compoziţii muzicale, incluzând 30 lied-uri la 4
voci (cel mai a<strong>de</strong>sea un tenor vocal şi 3 instrumente acompaniatoare), publicate
în colecţia postumă Schöne auserlesne Lie<strong>de</strong>r, precum şi mise, motete, imnuri.
Paul Hofhaimer (1459–1537), apreciat <strong>de</strong> contemporanii săi în tripla
ipostază <strong>de</strong> instrumentist, compozitor şi pedagog, a compus lucrări pentru orgă,
26 <strong>de</strong> o<strong>de</strong> la 4 voci, pe versuri <strong>de</strong> Horaţiu, reunite în colecţia Harmoniae
poeticae, precum şi 40 <strong>de</strong> lied-uri polifonice, cu melodia plasată la tenor. Ca
pedagog, a format o serie <strong>de</strong> compozitori şi organişti, cum au fost Hans Kotter
16

(1480–1541) şi Hans Buchner (1483–1538) care s-au afirmat, la rândul lor, în
viaţa muzicală a Germaniei.
Ludwig Senfl (1488–1543) a compus lucrări cu caracter religios – 6 mise,
numeroase imnuri, psalmodii, magnificate, peste 100 motete – bazate pe cantus-
firmus-uri extrase din repertoriul liturghiei catolice. Lied-urile polifonice (circa
300) compuse <strong>de</strong> Senfl se numără printre cele mai remarcabile pagini ale
genului.
Johann Walther (1496–1570), instrumentist şi compozitor, <strong>de</strong>şi a compus
şi o serie <strong>de</strong> motete şi un magnificat, este cunoscut mai ales ca unul dintre cei
dintâi autori <strong>de</strong> corale protestante, monodice şi polifonice, majoritatea publicate
la Wittenberg, în colecţia Geistliche Gesangbüchlein. Cântările polifonice sunt
scrise la 4 voci, melodia principală situându-se la tenor şi relevând apropierea <strong>de</strong>
intonaţiile cântecului popular.
Hans Leo Hassler (1564–1612) s-a impus ca organist şi compozitor,
creaţia sa cuprinzând lucrări vocale – canzonette, madrigale, motete, psalmi,
mise, Kirchengesänge sau cântece sacre, concepute la 4 – 8 voci – şi
instrumentale (gagliar<strong>de</strong>).
Michael Praetorius (1571–1621) a activat în calitate <strong>de</strong> organist, dirijor,
compozitor şi teoretician, creaţia sa numărând peste 2000 <strong>de</strong> compoziţii
polifonice, în majoritate vocale, religioase şi profane, dintr-o varietate <strong>de</strong> genuri:
lied-uri la 2, 3 şi 4 voci, toccate, canzone, corale, gagliar<strong>de</strong> la 4, 5 şi 6 voci. O
<strong>de</strong>osebită însemnătate istorico-documentară are şi lucrarea teoretică Syntagma
musicum, concepută <strong>de</strong> Michael Praetorius în trei părţi, <strong>de</strong>-a lungul cărora se
prezintă evoluţia muzicii sacre din antichitate până la Reformă, precum şi
instrumentele şi genurile muzicale laice predominante în timpul vieţii autorului.
Printre primii exponenţi <strong>de</strong> seamă ai Renaşterii spaniole se numără Juan
<strong>de</strong>l Encina (1468–1529), creaţia sa literară şi muzicală numărând peste 100 <strong>de</strong>
lucrări, majoritatea intitulate representacion, motiv pentru care Encina este
consi<strong>de</strong>rat creatorul teatrului liric naţional. În cadrul reprezentaţiilor lui Encina
17

muzica era prezentată sub forma cântecelor polifonice <strong>de</strong>numite villancicos,
cântate la sfârşitul spectacolului, şi uneori intercalate pe parcursul <strong>de</strong>sfăşurării
lui.
Cristobal <strong>de</strong> Morales (1500–1553) a fost recunoscut ca unul dintre cei mai
mari polifonişti ai şcolii spaniole, iar compoziţiile sale – 21 mise, motete, 16
magnificate, 11 imnuri, un madrigal şi un villancico – s-au răspândit în toată
Europa datorită faptului că au fost publicate în colecţii editate în Italia, Franţa,
Germania, Ţările <strong>de</strong> Jos.
Antonio <strong>de</strong> Cabezon (1510–1566), organist, compozitor şi pedagog, a
compus în principal pentru instrumente cu claviatură (orgă, clavecin), precum şi
pentru harpă şi vihuelă, lucrările sale purtând titluri ca: variaţiuni, tientos,
interludii, pavane. Unele dintre ele reprezintă transcrieri ale motetelor lui
Josquin <strong>de</strong>s Prés şi ale altor compozitori franco-flamanzi.
Francisco Guerrero (1527–1599) s-a impus în calitate <strong>de</strong> compozitor ca un
mare maestru al şcolii andaluze, lucrările sale, <strong>de</strong>stinate cu precă<strong>de</strong>re bisericii –
mise, motete, sacrae cantiones, psalmi, magnificate, villanescas espirituales –
exercitând o influenţă consi<strong>de</strong>rabilă asupra creaţiei muzicienilor secolelor XVI
şi XVII din întreaga Spanie.
Tomas Luis <strong>de</strong> Victoria (1548–1611) este consi<strong>de</strong>rat cel mai important
polifonist spaniol, creaţia sa cuprinzând 180 <strong>de</strong> compoziţii consacrate serviciului
liturgic: 21 mise, 32 motete, 35 imnuri, psalmi, litanii şi cântece sacre.
Creaţia lui John Dunstable (1400–1453) marchează trecerea <strong>de</strong> la muzica
engleză medievală la cea a Renaşterii. Compoziţiile sale se înscriu în sfera
lucrărilor religioase: 33 motete, 3 mise şi 3 fragmente <strong>de</strong> mise, precum şi în
genul laic, pe care l-a ilustrat însă doar prin două chanson-uri, ambele la 3 voci.
Thomas Tallis (1505–1585), organist şi compozitor englez, a compus
numeroase mise, lamentaţii, imnuri, motete pe texte în limba latină, precum şi
lucrări religioase pe texte în limba engleză, consacrate ritului anglican (psalmi,
18

litanii, antheme). Totodată Tallis este autorul unor fantezii şi variaţiuni pentru
virginal, <strong>de</strong> o factură mai avansată <strong>de</strong>cât alte compoziţii similare ale epocii.
William Byrd (1543–1623), elev al lui Thomas Tallis, a activat ca
organist, compozitor şi editor. Împreună cu profesorul său, <strong>de</strong>ţinea monopolul
tipăriturilor muzicale din Anglia, publicând mai multe culegeri <strong>de</strong> motete,
madrigale şi piese instrumentale aparţinând diferiţilor compozitori englezi ai
vremii. În culegerea intitulată Parthenia (Londra, 1613) au văzut lumina
tiparului şi 8 din propriile lucrări ale lui Byrd pentru clavecin. Creaţia lui
William Byrd însumează 257 motete, 42 antheme, 166 madrigale (unele dintre
ele pentru voce şi acompaniament <strong>de</strong> viole), 45 <strong>de</strong> cântece laice şi religioase,
pentru voce solo, 120 <strong>de</strong> compoziţii pentru virginal şi 40 <strong>de</strong> piese pentru violă.
Thomas Morley (1557–1602), compozitor, organist, teoretician şi editor
muzical, l-a avut ca profesor pe William Byrd, căruia i-a <strong>de</strong>dicat, în 1597,
tratatul intitulat Introduction to Practicall Musicke, prezentat sub forma unui
dialog între maestru şi discipol. Cele peste 150 <strong>de</strong> compoziţii ale sale, publicate
în volume <strong>de</strong> canzonette, motete, antheme, arii pentru lăută, fantezii pentru două
viole şi piese pentru virginal, s-au bucurat <strong>de</strong> mult succes în rândul muzicienilor
epocii.
John Bull (1562–1628) a activat în calitate <strong>de</strong> organist, compozitor şi
pedagog. În domeniul compoziţiei muzicale, în afara unor antheme şi piese
pentru violă, s-a făcut remarcat prin cele 150 <strong>de</strong> fantezii, variaţiuni şi dansuri
(pavane, gagliar<strong>de</strong>, courante) pentru orgă sau pentru clavecin. Ele realizează o
legătură între muzica instrumentală engleză şi cea franco-flamandă.
John Dowland (1563–1626) a <strong>de</strong>venit cunoscut ca lutist şi compozitor,
partea cea mai reprezentativă a operei sale constituind-o cele 4 volume ce
reunesc peste 80 <strong>de</strong> songs (cântece) şi ayres (arii) pentru 2 – 5 voci, cu sau fără
acompaniament instrumental şi pentru voce solo şi lăută. A mai compus psalmi
la 4 voci, precum şi dansuri pentru violă, fantezii şi variaţiuni pentru lăută.
19

Thomas Campion (1567–1620), personalitate multilaterală a vieţii
culturale engleze <strong>de</strong> la răscrucea secolelor XVI şi XVII (jurist, medic, poet,
compozitor, teoretician), a rămas consemnat în istoria muzicii datorită ariilor
sale pentru voce şi lăută, în număr <strong>de</strong> peste 100. între lucrările sale teoretico-
muzicale figurează şi un Tratat <strong>de</strong> contrapunct (1618), care reprezintă una din
primele încercări <strong>de</strong> tematizare a principiilor <strong>de</strong> bază a scriiturii polifonice.
Orlando Gibbons (1583–1625) s-a exprimat în domeniul compoziţiei în
majoritatea genurilor muzicale ale Angliei din perioada în care a trăit: 40 <strong>de</strong>
antheme (unele în stil polifonic, a cappella, altele pentru cor şi solişti
acompaniaţi <strong>de</strong> orgă sau viole), 20 <strong>de</strong> madrigale, precum şi numeroase fantezii,
arii, dansuri, variaţiuni pentru virginal, pentru orgă sau pentru viole.
Dintre compozitorii renascentişti din Cehia se remarcă Jan Trojan
Turnovsky, Jiri Rychnovsky şi Jan Krystov Harant (1564–1621), acesta din
urmă fiind consi<strong>de</strong>rat cel mai important maestru din pleiada polifoniştilor cehi.
Trăsăturile renascentiste sunt prezente la unul dintre cei dintâi
compozitori polonezi importanţi, Mikolaj Radomski, în a cărui creaţie, scrisă în
cea mai mare parte pentru trei voci, apar trăsături populare naţionale.
Compozitorul polonez Mikolaj Cracovski se remarcă prin diversitatea
genurilor abordate, creaţia sa cuprinzând lucrări liturgice, cântece religioase
poloneze, preludii pentru orgă, dansuri, precum şi transcripţii pentru orgă ale
unor piese <strong>de</strong> alţi autori.
Mikolaj Zielinski şi-a <strong>de</strong>sfăşurat activitatea muzicală ca organist, dirijor şi
compozitor, creaţia sa concentrând toate trăsăturile principale ale polifoniei
poloneze autohtone.
O importantă contribuţie la <strong>de</strong>zvoltarea muzicii poloneze pentru lăută o
constituie lucrările lăutistului Wojciech Długoraj, care au fost incluse în
culegerile străine ce cuprind cele mai bune piese pentru lăută.
Cel mai cunoscut interpret la lăută din estul Europei în secolul al XVI-lea
a fost Valentin Greff Bakfark (1507–1576), născut în Transilvania, la Braşov.
20

Creaţia sa cuprin<strong>de</strong> câteva fantezii în maniera italiană, reunite în lucrările sale :
Intabulatura liber primus (1553) parţial retipărită sub numele Premier livre <strong>de</strong>
tabelature <strong>de</strong> luth (1564) în tabulatura franceză, <strong>de</strong> către Le Roy şi Ballard în
Paris, Harmoniarum musicarum in usum testudinis factarum tomus primus
(1565), tipărită în Cracovia şi retipărită apoi în Antwerp (1569).
21

Bibliografie
Bărbuceanu, Valeriu Dicţionar <strong>de</strong> instrumente muzicale, Editura Teora,
Cosma,
Bucureşti, 1999
Octavian Lazăr Hronicul muzicii româneşti, Editura Muzicală
Cosma, Viorel Cultura muzicală românească în epoca Renaşterii, în
revista „Muzica” 12/1969
Demian, Wilhelm Teoria instrumentelor, Ed. <strong>Didactic</strong>ă şi Pedagogică,
Bucureşti, 1968
Boetticher, Wolfgang Dictionnaire <strong>de</strong> la musique. Science <strong>de</strong> la musique, Ed.
Bordas, Paris, 1977, vol. II
Ocneanu, Gabriela Istoria muzicii universale, vol. I, Iaşi, 1993
Pop, Rodica-Oana Prelegeri <strong>de</strong> Istoria muzicii universale, vol. I,
Conservatorul <strong>de</strong> muzică „Gh. <strong>Dima”</strong>, <strong>Cluj</strong>-<strong>Napoca</strong>,
1984
Sadie, Stanley The New Grove Dictionary of Music and Musicians, vol.
I, II, VII, XI, Macmilan Publishers Ltd., London, 1980
Ştefănescu, Ioana O istorie a muzicii universale, vol. I, Editura Fundaţiei
culturale române, Bucureşti
22