PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală
PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală
PROCESELE AFECTIVE 1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
<strong>PROCESELE</strong> <strong>AFECTIVE</strong><br />
<strong>1.</strong> <strong>Delimitări</strong> <strong>conceptuale</strong>. <strong>Natura</strong> <strong>procesuală</strong> a afectivităţii<br />
Literatura psihologică asupra proceselor afective abundă într-o terminologie foarte<br />
complexă. După cum sesiza Vasile Pavelcu „în domeniul afectivităţii, aproape fiecare autor<br />
întrebuinţează o terminologie proprie”(Pavelcu, Vasile, 1982, p. 89). Astfel, concepte precum<br />
emoţie, afect, stare afectivă ori procese afective sunt utilizate adesea ca sinonime de unii autori,<br />
în timp ce pentru alţii, ele desemnează realităţi distincte. În acest context, o încercare de a defini<br />
procesele afective este un demers destul de dificil.<br />
O perioadă îndelungată în evoluţia psihologiei, afectivitatea a fost echivalată unei trăiri<br />
interioare, unei vibraţii ca reacţie faţă de un anume eveniment ori situaţie. Ea reprezenta ceea ce<br />
simte fiecare dintre noi la un moment dat, ca reacţie la stimulările din mediu; putem aşadar vorbi<br />
despre existenţa unei emoţii doar în măsura în care conştientizăm o stare afectivă . Longevitatea<br />
acestei concepţii a fost susţinută în primul rând de compatibilitatea ei cu experienţa de simţ<br />
comun a omenirii: termeni precum bucurie, frică ori tristeţe ne trimit cu gândul la o trăire<br />
subiectivă de care suntem conştienţi. Studii recente relevă însă faptul că manifestările afective<br />
înglobează mai multe elemente, starea afectivă fiind doar una dintre acestea. Din acest motiv,<br />
sintagma de procese afective definite ca reacţii psiho-fiziologice complexe, manifestate în plan<br />
cognitiv, comportamental, biologic şi subiectiv, declanşate automat în scopul adaptării la mediu,<br />
este una mult mai adecvată realităţii.<br />
Un alt concept esenţial este cel de emoţie şi a raportului emoţie - procese afective. S-au<br />
conturat în acest sens două accepţiuni, preluate de noi pe parcursul lucrării de faţă. Astfel, în sens<br />
larg, termenul de emoţie reprezintă un concept umbrelă ce înglobează toate formele vieţii<br />
emoţionale, de la cele mai simple (cum sunt dispoziţiile afective şi afectele) până la cele mai<br />
complexe de tipul sentimentelor ori pasiunilor. În sens restrâns, prin emoţie înţelegem doar un<br />
anumit tip de manifestare afectivă, caracterizată prin manifestări prompte, de intensitate şi durată<br />
moderată (deci o subcategorie a primei accepţiuni – a se vedea subcapitolul 3 pentru detalii).<br />
Indiferent însă de accepţiunea adoptată, orice emoţie presupune prezenţa câtorva<br />
elemente şi anume: un stimul declanşator, interpretarea cognitivă a acestuia, modificări în plan<br />
fiziologic, manifestări comportamentale şi o stare/trăire subiectivă. Între aceste cinci elemente<br />
există un raport de interdependenţă ceea ce justifică abordarea afectivităţii ca un ansamblu<br />
procesual. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm pe rând elementele proceselor afective<br />
evidenţiind natura fiecăruia, formele concrete de manifestare precum şi modalităţile de cercetare<br />
specifice.<br />
<strong>1.</strong><strong>1.</strong> Stimulii emoţionali. Deşi cauzele unei stări afective nu sunt întotdeauna evidente,<br />
orice emoţie are un factor declanşator; vestea reuşitei la un examen ne bucură, în timp ce<br />
pierderea unei persoane dragi atrage o stare de tristeţe. Cu toate că, în ultimă analiză orice<br />
informaţie receptată dispune de o coloratură afectivă, nu toţi stimulii induc o reacţie emoţională<br />
semnificativă.<br />
S-au conturat două strategii prin care psihologii utilizează stimulii emoţionali în scopul<br />
studierii ştiinţifice a proceselor afective. Prima strategie este una preponderent ecologică, prin<br />
care se încearcă valorificarea condiţiilor naturale în care apar emoţiile. Ea oferă avantajul<br />
surprinderii manifestărilor în manieră autentică, fără o intervenţie artificială, de laborator, din<br />
partea cercetătorului. Dintre metodele specifice incluse aici, amintim:<br />
· Valorificarea modificărilor spontane ale stării afective. Această metodă se pretează în<br />
special în context terapeutic, în scopul identificării antecedentelor cognitive ale unei manifestări.<br />
Dezavantajul este dat de necesitatea unei relaţii individuale cu subiectul, putând fi studiat<br />
simultan un singur caz; de asemenea, lipsa controlului din partea psihologului, care nu poate<br />
programa când, dacă şi ce emoţie urmează să simtă subiectul, constituie limite ale acestei tehnici.
· Valorificarea unor evenimente cu potenţial emoţional se utilizează în situaţiile de viaţă<br />
considerate a avea consecinţe emoţionale similare pentru persoane diferite. Sunt incluse aici atât<br />
evenimente ce tocmai s-au încheiat ( înmormântare, o reuşită colectivă), cât şi situaţii curente<br />
(catastrofe naturale) ori iminente (intervenţii chirurgicale, examene importante). De exemplu,<br />
MacLeod şi Mathews (1988), studiind influenţa anxietăţii asupra proceselor cognitive, au utilizat<br />
un lot de studenţi, testaţi în două momente diferite: cu şase luni (anxietate scăzută) şi respectiv<br />
cu o săptămână înaintea unui examen important (stare anxioasă ridicată). Avantajul metodei îl<br />
constituie declanşarea unei emoţii intense, înregistrabilă pe moment. Dintre limite, menţionăm în<br />
primul rând faptul că nici un stimul nu produce emoţii identice la persoane diferite, de unde şi<br />
necesitatea verificării alternative a stării emoţionale. În plus, tehnica ridică serioase probleme de<br />
ordin etic şi deontologic.<br />
· Reactualizarea unor situaţii cu potenţial emoţional presupune solicitarea subiecţilor să-şi<br />
amintească cât mai fidel contextul în care au simţit o anume emoţie. Se presupune că activarea<br />
informaţiilor respective va duce şi la activarea stării afective aferente, cele două aspecte fiind<br />
interconectate în forma unei reţele (Bower, 1981). Deşi este o metodă relativ simplă şi la<br />
îndemână, intensitatea emoţiei declanşate va fi mai slabă decât în cazul metodelor amintite<br />
anterior; alte aspecte defavorabile sunt uitarea condiţiilor exacte ale situaţiei originale,<br />
posibilitatea ca subiectul s-o fi reevaluat între timp şi să i se pară mai puţin pozitivă/negativă, să<br />
interpreteze evenimentul declanşator prin prisma unor date ulterioare sau imposibilitatea<br />
verificării de către cercetător dacă situaţia reactualizată e una reală ori fictivă. Neajunsurile de<br />
mai sus pot fi depăşite prin activarea situaţiei în condiţii de transă hipnotică, situaţie în care<br />
capacitatea de reactualizare a informaţiilor este mai bună; la rândul ei, utilizarea hipnozei<br />
necesită un foarte bun specialist în această metodă, eficienţa fiind dependentă de relaţia<br />
terapeutică dintre cei doi protagonişti ca şi de gradul de sugestibilitate al subiectului.<br />
Cea de-a doua strategie este una eminamente experimentală. În acest caz cercetătorul este cel<br />
care manipulează stimulii emoţionali în condiţii de laborator, starea afectivă fiind o variabilă<br />
dependentă. Ideea de bază este de a reproduce situaţiile naturale de emergenţă a unei emoţii,<br />
păstrând sub control factorii implicaţi. Per ansamblu, intensitatea emoţiilor declanşate prin<br />
tehnicile incluse aici este mai slabă decât în strategiile ecologice, însă cercetătorul are<br />
posibilitatea izolării variabilei independente. De asemenea, posibilitatea standardizării şi<br />
replicării procedurilor constituie un punct forte ce fac ca această strategie să fie folosită frecvent<br />
în laboratoarele de psihologie. Dintre tehnicile incluse aici, menţionăm:<br />
· Utilizarea stimulilor verbali (cuvinte izolate, fraze ori scenarii cu conţinut emoţional).<br />
Tehnica presupune solicitarea subiecţilor să prelucreze materialul verbal prezentat, motivaţia<br />
oferită acestora putând fi cea reală (declanşarea şi studiul unei emoţii) ori una fictivă (proba<br />
vizează abilităţile vizuale, lingvistice, timpul de reacţie etc.). În cazul cuvintelor, stimulii utilizaţi<br />
sunt preselectaţi pe baza unei metodologii riguroase în care se utilizează un lot de subiecţi pentru<br />
generarea lor, şi un altul pentru evaluarea potenţialului emoţional (de obicei pe scale tip Lickert),<br />
ambele eşantioane fiind diferite de cele utilizate în studiul propriu-zis; se reţin cuvintele ce<br />
întrunesc cele mai ridicate medii ale potenţialului emoţional. Foarte utilizată şi este metoda<br />
Velten, ce constă în prezentarea succesivă a unor fraze al căror potenţial emoţional creşte gradat,<br />
subiecţii trebuind să le citească în gând ori cu voce tare (Velten, 1968). Tot în această categorie,<br />
putem prezenta subiecţilor scurte scenarii, povestiri ce descriu evenimente cu potenţial<br />
emoţional (istoria consemnează un val de sinucideri în urma apariţiei operei Werter a lui<br />
Goethe). Deşi permit inducţii emoţionale la nivel de grup, fiind din acest punct de vedere<br />
economicoase, tehnicile ce utilizează stimuli verbali duc la reacţii emoţionale de intensitate cel<br />
mult medie şi cu durată scurtă (Mogg şi Bradley, 1999). În plus, variabile precum frecvenţa de<br />
utilizare în limbă şi gradul de abstractizare al noţiunilor desemnate de un cuvânt pot face<br />
diferenţa între o inducţie emoţională reuşită şi un eşec.<br />
· Expunerea de imagini în forma fotografiilor propriu-zise, a diapozitivelor sau a<br />
imaginilor digitale. Prin natura lor, imaginile sunt procesate mai uşor decât materialul verbal<br />
deoarece nu implică elemente de codaj semantic şi în plus, sunt mai apropiate de stimulii
emoţionali naturali. Un potenţial deosebit în acest sens îl are expunerea imaginilor cu feţe<br />
umane aflate în diferite expresii emoţionale . Cel mai frecvent sunt studiate comparativ reacţiile<br />
induse de expunerea unor feţe ce evidenţiază furie, frică, tristeţe ori absenţa emoţiilor (neutre) ,<br />
însă rezultate semnificative au fost obţinute şi prin expunerea unor reprezentări schematice ale<br />
acestora (Fox, Russo, Bowles şi Dutton, 2001). Deşi reprezintă stimuli mai ecologici decât<br />
cuvintele, ca şi acestea, feţele umane au un potenţial emoţional mediu, ceea ce reprezintă una<br />
dintre rezervele manifestate faţă de utilizarea lor în scop experimental. Pictorialele complexe,<br />
reprezentând scene panoramice de la locul producerii unui eveniment, depăşesc în bună măsură<br />
acest neajuns.<br />
· Proiecţia de filme aduce faţă de tehnicile menţionate anterior câteva avantaje<br />
suplimentare (animaţia şi dublarea stimulilor vizuali de cei acustici), informaţia astfel dobândită<br />
fiind una mult mai realistă. Chiar şi în viaţa cotidiană, fiecare dintre noi am trecut prin experienţe<br />
în care vizionarea unui film ne-a indus bună dispoziţie ori dimpotrivă, ne-a făcut să scăpăm o<br />
lacrimă. Adeseori însă, cercetătorii dublează filmele cu o serie de comentarii verbale, indici prin<br />
prisma cărora conţinutul acestora să poată fi interpretat într-un sens sau altul. De pildă într-un<br />
experiment ingenios realizat de Lazarus şi colaboratorii săi (1980, apud Williams, Watts,<br />
MacLeod şi Mathews, 1998), trei loturi de subiecţi au fost puşi să urmărească un film în care se<br />
prezenta o intervenţie chirurgicală fără anestezie. Sarcina subiecţilor era aceea de a empatiza cu<br />
pacientul prezentat. Pe lângă imaginile prezentate, fiecărui lot le erau oferite o serie de<br />
comentarii despre acestea: pentru primul lot, comentariul punea accent pe traumă, pe distresul la<br />
care era supus cel operat; în cazul celui de-al doilea, comentariul sublinia beneficiile pacientului<br />
în urma intervenţiei; în fine, celui de-al treilea lot i-a fost oferit un comentariu axat strict pe<br />
aspectele tehnice ale procedurii medicale. Deşi cele trei grupe au fost selecţionate aleator,<br />
rezultatele au arătat că între acestea au existat diferenţe semnificative în privinţa emoţiilor<br />
relatate, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ, ceea ce atestă clar eficienţa tehnicii de inducţie<br />
emoţională. Totuşi, dată fiind eterogenitatea umană, nu există film (ori alt stimul emoţional) care<br />
să determine exact aceeaşi emoţie la un întreg grup de persoane. O altă precauţie este aceea că nu<br />
putem fi siguri dacă subiecţii descriu ulterior emoţiile pe care într-adevăr le-au simţit sau pe cele<br />
care intuiesc că se aştepta de la ei să le trăiască.<br />
· Administrarea unor substanţe chimice. Întrucât una din dimensiunile proceselor afective<br />
o reprezintă modificările în plan fiziologic, pe care cel mai frecvent subiectul le conştientizează,<br />
aportul extern de substanţe ce produc asemenea schimbări organice este însoţit de consecinţe în<br />
planul trăirii subiective. Senzaţiile interne induse sunt însă nespecifice, manifestări asemănătoare<br />
fiind comune unei palete mai largi de emoţii (faptul că tremurăm, avem pulsul, tensiunea şi<br />
respiraţia accelerate poate fi atât un indice al fricii cât şi al furiei; deşi cu ajutorul unei aparaturi<br />
specifice pot fi făcute distincţii fine al paternului modificărilor fiziologice între cele două emoţii<br />
menţionate, la nivel subiectiv acest lucru este cel mai adesea imposibil). Din acest motiv, tehnica<br />
administrării de substanţe este dublată ca şi în cazul filmelor de comentarii oferite de<br />
experimentator, ce permit interpretări diferite ale senzaţiilor resimţite. Un exemplu foarte<br />
ilustrativ în acest sens ni-l oferă Schachter şi Singer (1962), care au realizat un studiu ce rămâne<br />
şi azi într-un aşa-zis „Top Ten” al ingeniozităţii cercetărilor din psihologie (Power şi Dalgleish,<br />
1998). Sub pretextul studierii efectelor unui complex vitaminic (Suproxin) asupra performanţelor<br />
vizuale, participanţilor le-a fost injectată intravenos o substanţă. În realitate însă, subiecţii din<br />
lotul experimental fuseseră injectaţi cu epinefrină (adrenalină - hormon produs de glandele<br />
suprarenale sau fabricat pe cale sintetică cu proprietăţi vasoconstrictoare şi stimulatoare ale<br />
muşchiului cardiac), iar cei din lotul de control cu o soluţie salină (placebo). Un al doilea factor<br />
manipulat a fost informaţia oferită pentru eventualele simptome resimţite. Astfel, lotul<br />
experimental a fost divizat în trei subgrupe: prima era informată corect despre efectele reale ale<br />
epinefrinei (creşte presiunea sistolică, accelerează pulsul şi ritmul respirator) a doua era<br />
dezinformată (spunându-li-se că substanţa induce amorţeală şi dureri de cap), iar ultimei<br />
subgrupe nu i se spunea nimic. Pe scurt, cele trei condiţii experimentale pot fi numite Epi-Inf,<br />
Epi-Dezinf şi Epi-Noninf, la care se adaugă grupul de control (placebo), de asemenea fără
informaţii adiţionale. În următoarele minute, interval în care injecţia urma să-şi facă efectul, s-a<br />
adăugat un nou factor de variaţie. În sala în care subiecţii aşteptau sarcinile vizuale se introducea<br />
un complice al experimentatorilor, aparent în aceeaşi situaţie. Sarcina lui era de a simula o stare<br />
de euforie (jucând basket cu hârtii mototolite, făcând avioane din hârtie etc.), fie una de furie,<br />
completând simultan cu subiectul un chestionar lung, care deşi iniţial inofensiv, devenea tot mai<br />
intruziv şi jignitor (exemple de întrebări: De ce nu se spală cei din familia ta? De câte ori pe<br />
săptămână întreţii relaţii sexuale? Câte aventuri extraconjugale a avut mama ta?); în această<br />
situaţie, complicele devenea vizibil mai furios o dată cu parcurgerea întrebărilor, ajungând în<br />
final să rupă chestionarul. După aceasta, starea emoţională experimentată de subiectul real era<br />
evaluată atât pe baza unui raport verbal al acestuia cât şi a comportamentului observat. Ipoteza<br />
autorilor era aceea că, în cazul discrepanţei subiectului între ceea ce se aştepta să simtă în urma<br />
injecţiei şi ceea ce realmente simţea, grupurile Epi-Dezinf şi Epi-Noninf vor prelua sugestiile<br />
emoţionale implicite ale complicelui.<br />
Rezultatele studiului au susţinut asumpţie teoretică de bază a acestuia. Concret, grupul<br />
Epi-Noninf şi Epi-Dezinf au preluat sugestiile implicite ale complicelui într-o măsură mult mai<br />
mare. În acelaşi timp, subiecţii din lotul informat au fost mult mai puţin influenţaţi de<br />
comportamentul persoanelor complice. Situaţia grupului de control era intermediară, starea de<br />
euforie nefiind semnificativ diferită de celelalte două categorii nici în raporturile verbale, nici în<br />
comportamentul observat. Nu la fel au stat însă lucrurile şi în privinţa celeilalte emoţii induse:<br />
mânia. În urma raportului verbal, nu s-a înregistrat nici o diferenţă semnificativă sub aspectul<br />
stării emoţionale între grupuri. Doar la înregistrările comportamentale, grupul Epi-Noninf a avut<br />
scoruri semnificativ superioare grupurilor Epi-Inf şi placebo, grupul Epi-Dezinf nefigurând în<br />
condiţia „mânie”, „din motive prea puţin convingătoare” (Power şi Dalgleish, 1998).<br />
Dincolo de spectaculozitate, tehnica descrisă mai sus oferă cercetătorului posibilitatea<br />
îmbinării a două avantaje: caracterul natural al emoţiei rezultate şi controlul experimental al<br />
variabilelor implicate. Nu vă sfătuim însă să recurgeţi la asemenea proceduri decât în urma<br />
consimţământului scris al participanţilor şi al unor condiţii de supraveghere medicală foarte<br />
atentă.<br />
· Manipularea interacţiunilor interpersonale. Crearea unei situaţii sociale extreme care<br />
prin intensitate ori durată duc în condiţii normale la reacţii afective este o altă modalitate<br />
experimentală de producere a emoţiilor. Un exemplu în acest sens sunt itemii din chestionarul<br />
utilizat de Schachter şi Singer (1962), descris anterior, care, prin caracterul intruziv, prin<br />
supoziţiile jignitoare conţinute, duc în majoritatea cazurilor la furie. Alte situaţii pot fi<br />
subevaluarea flagrantă la un examen, administrarea unor sarcini insolvabile etc. Dincolo de<br />
problemele de natură etică, tehnica este une ecologică, relaţiile inter-umane constituind sursa<br />
celor mai intense afecte ale oamenilor (Kazdin, 2000).<br />
Indiferent de modalitatea de producere a reacţiei afective, impactul emoţional al unui<br />
stimul este dependent de măsura în care acesta interferează cu trebuinţele, scopurile, dorinţele,<br />
aspiraţiile ori temerile noastre (pentru detalii, a se vedea modelul lui Richard Lazarus prezentat<br />
în subcapitolul 4). Din această cauză, acelaşi eveniment poate duce la reacţii afective diferite la<br />
persoane diferite, ori la aceeaşi persoană, în momente diferite. Vestea prăbuşirii unui avion ne<br />
poate trezi o stare de compasiune dacă e vorba de persoane străine sau una de panică atunci când<br />
unul dintre pasageri e un apropiat de-al nostru; similar faptul că afară plouă atunci când tocmai<br />
programasem un picnic sau când, dimpotrivă, avem de învăţat foarte mult şi o eventuală vreme<br />
frumoasă ne-ar putea tenta. În consecinţă, relaţia stimul – reacţie emoţională nu e una directă, ci<br />
mijlocită de modul în care subiectul procesează informaţia primită prin raportare la propriile<br />
structuri motivaţionale. Altfel spus, elementul cel mai important nu e nici subiectul care<br />
experimentează emoţia, nici obiectul declanşator, ci relaţia dintre acestea, modul particular în<br />
care este prelucrat impactul evenimentului asupra persoanei, aspect dezbătut în paragraful<br />
următor.
<strong>1.</strong>2. Procesările emoţionale<br />
Termenul de procesare, preluat din jargonul cognitivist, desemnează ansamblul<br />
prelucrărilor la care este supusă informaţia în cadrul unui sistem cognitiv, ceea ce se întâmplă<br />
între ceea ce intră în sistem (input) şi ceea ce iese, produsul, rezultatul transformărilor (output).<br />
În particular, prin procesări emoţionale înţelegem prelucrarea informaţională a stimulilor<br />
emoţionali. În particular, acest demers presupune raportarea inputurilor la structurile<br />
motivaţionale ale subiectului, stabilirea măsurii în care acestea îndeplinesc sau dimpotrivă<br />
încalcă trebuinţele, dorinţele, interesele, aspiraţiile, convingerile, idealurile sale.<br />
Procesările emoţionale nu au fost dintotdeauna „acceptate oficial” de comunitatea<br />
ştiinţifică ca şi ingrediente ale proceselor afective, existând voci ce susţineau independenţa totală<br />
a emoţiilor faţă de cogniţii. Astfel, Zajonc (1980) publică un articol influent intitulat „Feeling<br />
and thinking: preferences need no inferences” (Emoţie şi cogniţie: preferinţele nu necesită<br />
inferenţe), în care analiza fenomenul simplei expuneri (simpla expunere repetată a unui stimul<br />
duce la preferarea acestuia în faţa unor stimuli concurenţi). Studiul presupunea expunerea<br />
repetată a unor itemi neutri (caractere din alfabetul chinez) în prima etapă, urmată de prezentarea<br />
succesivă a acestora în tandem cu un alt item din aceeaşi categorie dar neexpuşi anterior, într-o<br />
sarcină de alegere forţată (Care dintre cei doi îţi place mai mult?). Rezultatele au arătat că în mod<br />
constant, subiecţii preferau caracterele expuse anterior, deşi nu cunoşteau semnificaţia acestora.<br />
Mai mult, fenomenul s-a manifestat chiar şi în condiţiile expunerii subliminale a itemilor în<br />
prima etapă, de unde autorul concluzionează că, întrucât subiecţii nu puteau percepe conştient<br />
stimulii prezentaţi, reacţiile afective apar automat, fără o mediere de natură cognitivă. În replică,<br />
Richard Lazarus, autorul unei foarte cunoscute teorii a emoţiilor (vezi 4), susţine contrariul,<br />
controversa asupra primariatului cogniţiei respectiv afectului în emoţie continuând, şi fiind<br />
cunoscută în psihologie sub denumirea de disputa Zajonc – Lazarus.<br />
Cercetările ulterioare din domeniul psihologiei cognitive i-au dat însă dreptate lui<br />
Lazarus. Faptul că nu percepem conştient un stimul nu înseamnă şi că acesta nu este prelucrat de<br />
instrumentele noastre de cunoaştere implicită (inconştientă). În acest sens, teorii recente<br />
(Öhman, 1993; LeDoux, 1996; Robinson, 1998) susţin faptul că procesările emoţionale îmbină<br />
demersurile cognitive conştiente cu cele inconştiente, ponderea dintre cele două forme fiind<br />
diferită, în funcţie de tipul emoţiei implicate. Specifică acestora este adoptarea unei perspective<br />
funcţionale şi evoluţioniste asupra emoţiilor. Astfel, frica este conceptualizată mai degrabă ca un<br />
ansamblu de circuite neuronale cu rol în detectarea şi răspunsul la situaţii ameninţătoare, şi nu<br />
doar ca unul a cărui scop este producerea de trăiri specifice. S-a constatat de exemplu, faptul că<br />
la cel mai mic semn al unui eventual stimul ameninţător, sistemul nostru cognitiv reacţionează<br />
foarte rapid (de câte ori nu ne-am speriat de ceva care ulterior s-a dovedit a fi complet<br />
inofensiv?), deşi pot exista numeroase alarme false; ipotetic, se conturează aici patru posibilităţi,<br />
şi anume: 1) prezenţa unei reacţii de apărare (fugă, luptă, reacţia de îngheţ) rapide, ameninţarea<br />
dovedindu-se ulterior reală; 2) aşteptarea pasivă până la elucidarea situaţiei, stimulul dovedinduse<br />
apoi inofensiv; 3) declanşarea promptă a defenselor, însă alarma să fi fost una falsă; 4)<br />
întârzierea ori absenţa reacţiei, deşi primejdia s-a dovedit una majoră. Deşi în ambele situaţii din<br />
urmă (3 şi 4), avem de-a face cu comportamente inadecvate, din punct de vedere al supravieţuirii<br />
speciei, cu toate că implică un consum energetic redundant, reacţia promptă chiar în absenţa<br />
ameninţării s-a dovedit a fi mult mai adaptativă faţă de ultima situaţie descrisă (stimul anxiogen<br />
prezent / reacţie absentă – Öhman, 1999). În terminologia teoriei detectării semnalului, falsul<br />
pozitiv este preferabil falsului negativ. În concluzie detectarea foarte rapidă a ceea ce ne-ar putea<br />
leza este o condiţie esenţială a supravieţuirii. Întrucât prin natura lor, procesările informaţionale<br />
conştiente, deşi laborioase, au o dinamică mai lentă, această sarcină este realizată la nivel<br />
automat, inconştient. Avantajul vitezei procesărilor automate presupune însă şi un cost:<br />
informaţia nu mai este procesată la fel de analitic, detailat ca şi la nivel conştient, motiv din care,<br />
în mod frecvent, pot apărea o serie de erori.<br />
Ipoteza înzestrării omenirii cu un mecanism automat ce scanează mediul în vederea<br />
detecţiei rapide a stimulilor anxiogeni este puternic susţinută la nivel empiric. Astfel, Öhman şi
Soares (1993) au testat un lot de 800 de subiecţi cu ajutorul unui chestionar ce urmăreşte<br />
identificarea stimulilor de care aceştia se tem; pe baza acestei proceduri au fost selectate ulterior<br />
trei loturi: un prim lot experimental includea subiecţi ce resimţeau frică de şerpi, dar nu şi de<br />
păianjeni; un lot experimental secund era format din subiecţi ce declaraseră o frică puternică faţă<br />
de păianjeni, dar nu şi faţă de şerpi; un lot de control, ai cărui membri declaraseră că nu resimt<br />
frică faţă de nici una din categoriile la care erau sensibili colegii lor. Tuturor subiecţilor le-au<br />
fost ulterior expuse subliminal imagini cu patru categorii de stimuli: şerpi, păianjeni, flori şi<br />
ciuperci. În a doua etapă, imaginile le-au fost expuse la intervale care să permită recepţii<br />
conştiente. Ca şi variabilă dependentă a fost considerată reacţia emoţională de frică,<br />
operaţionalizată prin conductanţa electrică a pielii, modalitate incontrolabilă voluntar şi<br />
independentă de medierea verbală. Complementar, subiecţilor li s-a cerut să evalueze fiecare<br />
imagine din punct de vedere al activării fiziologice resimţite (arousal), valenţei emoţionale şi<br />
controlului personal asupra situaţiei, pentru ambele condiţii experimentale (expunere sub- versus<br />
supraliminală). Rezultatele au arătat că subiecţii din loturile experimentale au răspuns mult mai<br />
amplu la stimulii fobogeni specifici, atât în comparaţie cu reacţiile faţă de stimulii inofensivi<br />
(flori şi ciuperci) cât şi faţă de subiecţii din lotul de control pentru toate categoriile de itemi,<br />
paternul obţinut menţinându-se în ambele situaţii experimentale. Date similare au fost obţinute şi<br />
pentru celelalte dimensiuni analizate. Putem astfel concluziona faptul că reacţiile anxioase pot fi<br />
declanşate în urma unei analize preliminare, automate şi inconştiente a informaţiei. Explicaţia<br />
oferită de cei doi autori fenomenului constatat este o sensibilitate moştenită filogenetic şi<br />
dezvoltată ontogenetic faţă de anumite categorii de stimuli (diversele specii de reptile, rozătoare<br />
şi arahnoide, feţe umane ce exprimă frică ori furie, stimulii cu intensitate mare ori cei cu apariţie<br />
bruscă), ce dispun de un potenţial anxiogen rezultat în urma unor îndelungate condiţionări<br />
produse pe parcursul evoluţiei speciei umane. Deşi nu la fel de acută şi necesară cum probabil<br />
era în perioadele timpurii ale omenirii, această sensibilitate se manifestă până în zilele noastre.<br />
Date complementare din domeniul neurofiziologiei conformă ipoteza de mai sus. LeDoux<br />
(1996), utilizând metoda pavloviană în condiţionarea fricii la şoarecii de laborator,<br />
concluzionează rolul fundamental al amigdalei în producerea acesteia. Amigdala este o<br />
formaţiune subcorticală cu dimensiuni de aproximativ 15/12 mm la oameni. Receptând stimulii<br />
anxiogeni, organele de simţ trimit semnale la nivelul talamusului, care funcţionează pe principiul<br />
unui releu; la rândul său, acesta realizează descărcări la nivelul amigdalei pe două circuite<br />
cerebrale distincte: unul direct talamus – amigdală şi unul indirect talamus – cortex - amigdală.<br />
Circuitul primar este purtătorul unor informaţii superficiale, de natură categorială despre stimulul<br />
receptat (după Robinson, 1998, sunt analizate aici doar valenţa emoţională şi urgenţa stimulului);<br />
el este însă cu câteva sinapse mai scurt decât conexiunea indirectă, pentru parcurgerea lui fiind<br />
necesare mai puţin de 20 de milisecunde – din acest motiv, autorul îl caracterizează ca<br />
funcţionând „quick and dirty”. Dacă aceste procesări sunt sau nu precognitive depinde de unde<br />
considerăm că încep cogniţiile (din talamus sau din cortex), însă ele sunt cu siguranţă<br />
inconştiente. Rolul circuitului primar este de a activa amigdala, care să poată la rându-i să trimită<br />
în timp util semnale către zonele motorii şi endocrine, în vederea unei reacţii de apărare cât mai<br />
rapide. Circuitul secundar, mai laborios, vehiculează informaţii mult mai complexe şi exacte<br />
despre input ca rezultat al analizelor din scoarţa cerebrală. Sosind la amigdala deja activată, el fie<br />
dublează excitarea acesteia, fie o inhibă ca urmare a concluzionării naturii inofensive a<br />
stimulului.<br />
Am insistat în alineatele de mai sus asupra reacţiilor de frică / anxietate, pentru a<br />
argumenta natura automată a procesărilor emoţionale, emoţii în care acestea au un rol<br />
fundamental, fiind singurele ce pot fi produse exclusiv la nivel inconştient. În cazul celorlalte<br />
emoţii, dat fiind caracterul lor mai puţin urgent, procesările emoţionale sunt preponderent<br />
conştiente (a se vedea pentru detalii teoria lui Lazarus). Independent însă de natura lor, fapt este<br />
că în pofida încercărilor psihologia contemporană nu a putut separa emoţiile de cogniţii.
<strong>1.</strong>3. Modificările fiziologice<br />
Emoţiile implică declanşarea unor reacţii organice, vegetative, datorită participării<br />
sistemului nervos vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic şi parasimpatic. Mai specific,<br />
apar o serie de modificări ale parametrilor bazali de funcţionare ai organismului, puse în slujba<br />
adaptării acestuia la situaţia nou creată. Gama acestora este una foarte complexă, principalele<br />
aspecte fiind următoarele:<br />
· La nivelul activităţii electrice a creierului, apar modificări în funcţionarea diferitelor<br />
structuri ale acestuia. Metoda clasică prin care pot fi evidenţiate paternurile de activare cerebrală<br />
aferente este cea electroencefalografică (EEG), prin aplicarea unor electrozi la nivelul scalpului.<br />
Metodele alternative moderne, cum sunt tomografia cu emisie de pozitroni şi rezonanţa<br />
magnetică oferă însă rezultate mult mai clare asupra specificităţii circuitelor neuronale<br />
subiacente manifestărilor emoţionale.(Damasio şi colab., 2000)<br />
· La nivelul activităţii cardiace şi a sistemului circulator, au loc modificări ale pulsului şi<br />
tensiunii arteriale, reacţii de vasoconstricţie şi vasodilataţie ce duc la schimbarea coloritului<br />
epidermic (în speţă facial).<br />
· La nivelul aparatului respirator pot interveni modificări de ritm, amplitudine, întreruperi<br />
ale funcţionării normale, putându-se ajunge până la senzaţia de sufocare.<br />
· La nivelul musculaturii netede şi striate. Cel mai evident aspect este tremurul (cum este<br />
cazul fricii), care apare datorită funcţionării nesincronizate a muşchilor antagonişti ducând astfel<br />
la dezorganizarea răspunsului motor, deşi modificări importante, dar mai greu sesizabile din<br />
exterior, au loc la nivelul mobilităţii gastrointestinale, care se inhibă în caz de teamă, iritare,<br />
dezgust, amplificându-se în stări de bucurie, surpriză (Radu, 1991). De departe însă, cel mai<br />
inteligibil marker al emoţiilor este musculatura facială, ce va fi analizată în subcapitolul următor.<br />
· Activitatea sistemului endocrin, dată de calitatea şi cantitatea de hormoni secretată în<br />
sânge, este o altă faţetă a proceselor afective. Apariţia bruscă şi neaşteptată a unei persoane lângă<br />
noi atunci când stăm relaxaţi lăsându-ne gândurile să vagabondeze, va duce la o adevărată<br />
„injecţie” naturală cu adrenalină (hormon secretat de glandele suprarenale), ceea ce atrage<br />
automat întregul tablou fiziologic specific fricii. Prin acţiunea sa specifică asupra sistemului<br />
cardiac, dincolo de senzaţia neplăcută, rolul adrenalinei este de a pune organismul „în gardă” în<br />
vederea declanşării rapide a reacţiilor de apărare.<br />
· Reacţiile emoţionale pot fi înregistrate şi la nivelul glandelor cu secreţie externă. Plânsul<br />
(dat de secreţia glandelor lacrimale) însoţeşte emoţiile profunde cum sunt tristeţea dar şi bucuria;<br />
secreţia salivară descreşte în caz de frică sau mânie. O atenţie deosebită a fost acordată reacţiei<br />
electrodermale (conductanţa electrică a pielii), funcţie a glandelor sudoripare. Acesta s-a dovedit<br />
un parametru foarte util în distincţia dintre emoţii şi starea de relaxare, fiind folosit în detectarea<br />
comportamentului simulat (nesincer) în practica psihologică judiciară prin tehnica poligraf.<br />
Modificările fiziologice prezentate în rândurile de mai sus într-o manieră preponderent<br />
didacticistă, în realitate nu sunt simple elemente juxtapuse. Ele funcţionează interdependent, în<br />
cadrul sistemului organism. Astfel, descărcările hormonale descrise imprimă modificări<br />
activităţii inimii şi sistemului circulator; consecutiv, ritmul şi amplitudinea respiraţiei se<br />
adaptează, pentru a face faţă arderilor din organism, necesare pentru a susţine activitatea<br />
musculară. Toate acestea au rolul conjugat de adaptare a organismului pentru a face faţă<br />
provocărilor cu care se confruntă, şi nu doar de a genera o anumită trăire, stare afectivă.<br />
Dacă în subcapitolul dedicat stimulilor emoţionali vorbeam despre tehnici de inducţie<br />
emoţională, emoţiile fiind variabile dependente, modificările fiziologice descrise mai sus sunt<br />
modalităţi de operaţionalizare ale acestora. Se pune însă problema cum să măsurăm parametrii<br />
descrişi mai sus. O primă modalitate ar fi estimarea „ochiometrică”, prin tehnica observaţiei<br />
simple. Situaţiile sociale, sursa principală a vieţii afective, ne pun adesea în ipostaza de a intui<br />
starea emoţională a semenilor noştri; înroşirea feţei în prezenţa unei persoane străine poate indica<br />
ruşine sau chiar o fobie socială. Caracterul relativ al unui asemenea demers nu-l recomandă însă<br />
în cercetarea ştiinţifică. Avem însă alternativa apelării la aparate precise, care, deşi sunt utilizate<br />
în general în medicină, servesc cu succes real şi investigaţiilor psihologice. Dintre acestea,
menţionăm, electrocardiograful (EKG), pentru puls şi tensiune arterială pneumograful pentru<br />
amplitudinea şi ritmul respirator, electromiograful (EMG) pentru înregistrarea gradului de<br />
tensionare a diferitelor grupe musculare, electrodermograful (EDG) pentru conductanţa electrică<br />
a pielii etc (a se vedea studiul lui Öhman, descris mai sus). Marele avantaj al operaţionalizării<br />
emoţiilor prin modificările fiziologice este că, aflându-se sub controlul sistemului nervos<br />
vegetativ, funcţionarea acestora poate fi influenţată voluntar foarte greu sau deloc (reacţia<br />
electrodermală este cel mai bun predictor al simulării!), dar, pe de altă parte, conectarea<br />
subiectului la senzorii diferitelor aparate poate inhiba manifestarea naturală a emoţiilor, putând<br />
apărea secundar chiar frica faţă de situaţia în care este pus subiectul (variabilă parazit).<br />
<strong>1.</strong>4. Manifestările comportamentale<br />
Un alt element al proceselor afective sunt manifestările în plan comportamental. Ele se<br />
grupează în conglomeraţii specifice numite expresii emoţionale. Daca modificările fiziologice<br />
descrise mai sus se desfăşoară în plan lăuntric, interior, manifestările comportamentale sunt<br />
expresia externă a funcţionării conjugate a acestora. Dincolo de eterogenitatea expresiilor<br />
emoţionale, se impun câteva categorii de manifestări, cum sunt mimica, pantomimica şi<br />
modificări ale vorbirii.<br />
· Mimica reprezintă ansamblul modificărilor la care participă elementele mobile ale feţei,<br />
dată de contracţiile succesive ale musculaturii faciale, în funcţie de starea emoţională a unei<br />
persoane. Concret, ea se traduce prin poziţia comisurilor bucale, deschiderea gurii, direcţia<br />
privirii, gradul de deschidere a ochilor, dilatarea/contracţia pupilei, încruntări, grimase. Expresia<br />
facială este cel mai accesibil indice al emoţiei în viaţa cotidiană, studiile arătând modificări<br />
sensibile ale acesteia în diferite stări emoţionale; deşi mai puţin ample, ele se manifestă chiar şi<br />
la simpla amintire ori imaginare a unei situaţii cu potenţial emoţional (Parrot şi Hertel, 1999).<br />
Cum dobândim şi la ce se ne servesc expresiile emoţionale?<br />
În anul 1967, un tânăr cercetător din San Francisco, pornea la drum în căutarea<br />
explicaţiilor despre modul în care societatea influenţează manifestările exterioare ale emoţiilor.<br />
Se numea Paul Ekman şi avea să devină ulterior cel mai prestigios specialist în domeniul<br />
expresiilor emoţionale. În perioada amintită, nimeni nu îndrăznea să conteste ideea că omul se<br />
naşte ca o foaie nescrisă. Un copil era asemuit unui vas gol, pe care părinţii şi societatea în<br />
ansamblu îl umlu cu cunoştinţele necesare şi modul lor de a se comporta. Emoţiile, ca şi<br />
manifestările lor exterioare se considera că se învaţă în acelaşi mod.<br />
Contrar opiniei generale, Ekman înclina mai degrabă să creadă că mimica este un<br />
element înnăscut, adânc înrădăcinat în fiinţa umană de milenii, iar educaţia nu are nici o<br />
influenţă în acest sens. Ideea nu era complet nouă; o subliniase şi Charles Darwin în urma unui<br />
studiu făcut într-un cămin de copii nevăzători din naştere (nevăzând niciodată, aceştia nu aveau<br />
cum învăţa cum să se comporte atunci când sunt bucuroşi sau trişti – şi totuşi, manifestările lor<br />
erau similare cu ale noastre). Studiul lui marelui evoluţionist era însă de mult uitat (la acea<br />
vreme, cei care studiau emoţiile erau consideraţi „copii răi” ai psihologiei, temele serioase fiind<br />
considerate gândirea, memoria şi percepţia), iar Ekman voia noi dovezi în sprijinul ideii sale.<br />
Pentru aceasta avea nevoie de o comunitate în care cultura occidentală să nu fi pătruns. Dacă<br />
într-adevăr, ipoteza sa era adevărată, acei oameni trebuia să manifeste emoţii exact la fel ca<br />
noi. Pentru a-şi verifica presupunerile, Ekman a ales ca destinaţie podişurile din Papua – Noua<br />
Guinee. Fiind condus pe jos de un băştinaş, a ajuns într-o zi pe teritoriul unui popor ce se<br />
numea fores, căruia în urmă cu 8 ani i se interzisese să mai mănânce creierul rudelor după<br />
moartea acestora. Nici un om alb nu mai călcase vreodată pe-acolo. După o perioadă de<br />
acomodare, a scos un casetofon şi a înregistrat vocile băştinaşilor. Când s-au auzit, gurile<br />
acestora s-au deschis cu colţurile ridicate, iar ochii le sclipeau uşor; oamenii zâmbeau la fel ca<br />
noi. Într-o altă zi, cercetătorul s-a repezit cu un cuţit de cauciuc la un copil şi a înregistrat<br />
figurile îngrozite ale părinţilor. Mai apoi, le-a prezentat nişte fotografii ale unor americani<br />
veseli sau trişti, întrebându-i care are un copil bolnav; acurateţea cu care identificau figurile<br />
triste a fost deplină.
Întors în America, Ekman a prelucrat înregistrările făcute, ajungând la o concluzie<br />
clară: populaţia fores, complet independentă de influenţele culturale ale lumii moderne, avea<br />
mimica identică cu cetăţenii din San Francisco. Prin urmare, educaţia nu are nici o influenţă în<br />
producerea emoţiilor bazale, acest lucru fiindu-ne dat din naştere(apud Klein, 2005). În<br />
privinţa manifestării lor exterioare, trebuie să admitem însă o oarecare modelare culturală (se<br />
spune adeseori să zâmbim fără să ni se vadă dinţii), dar aceasta este obiect al unui demers<br />
voluntar. Adeseori, sub influenţa unor emoţii foarte puternice, uităm de etichetă iar lucrurile ne<br />
scapă de sub control, revenind la manifestările naturale cu care am fost înzestraţi genetic<br />
(bucurie explozivă, pusee de plâns, manifestări organice ale dezgustului, surprizei etc.)<br />
Dar nu toate emoţiile noastre au acelaşi statut! Dispunem de un număr limitat de emoţii<br />
mediate biologic / emoţii bazale (frica, furia, tristeţea, dezgustul şi fericirea - după Power şi<br />
Dalgleish, 1998) şi de un număr nelimitat de emoţii şi nuanţe ale acestora, mediate cultural<br />
(Miclea Mircea, 2003, discuţie personală). În concluzie, am putea spune că manifestările<br />
emoţiilor bazale sunt un dat genetic, dar, în funcţie de cantitatea de resurse cognitive disponibile<br />
la un moment dat, le putem rafina expresia în sensul prescris de societatea în care trăim.<br />
La ce ne serveşte însă această înzestrare nativă? Studiile de neurofiziologie (LeDoux,<br />
2000) arată că la nivel cerebral, emoţiile sunt localizate în paleocortex, care, după cum îi<br />
sugerează şi numele, este anterior neocortexului, formaţiune dobândită mai recent pe scară<br />
filogenetică, specializată în prelucrările informaţionale. Prin urmare, omenirea a simţit emoţii<br />
cu mult înainte de a învăţa să facă raţionamente logice. Mai mult, expresiile emoţionale se<br />
manifestă şi la animale, fiind purtătoare ale unor mesaje biologice foarte importante (dominanţă<br />
teritorială, intimidarea adversarilor, supunere, dsiponibilitate pentru procreere, pericol, ajutor<br />
etc.). Deşi apar într-o formă uşor voalată, expresiile emoţionale sunt purtătoare ale aceloraşi<br />
semnificaţii şi în rândul oamenilor. Zâmbetul, de exemplu, instrument de schimb social, indică<br />
plăcere, admiraţie, receptivitate sau chiar disponibilitate, în timp ce o privire încruntată şi<br />
răutăcioasă este un semnal clar de respingere.<br />
Cum putem valorifica modificările mimicii, ca indici ai emoţiilor, în studiile noastre?<br />
Putem oare deduce cu exactitate emoţia resimţită de cineva prin analiza expresiilor faciale?<br />
Răspunsul este dependent de tipul de demers utilizat. Simpla observaţie prin prisma experienţei<br />
de viaţă este o sarcină relativ simplă, utilă în activităţile cotidiene, dar rezultatele pot fi destul de<br />
imprecise (neştiind exact ce să urmărim, anumite manifestări subtile ne pot scăpa; în plus,<br />
fizionomia naturală, statică a unei persoane ne poate induce în eroare). Pentru studiile riguroase,<br />
ştiinţifice, psihologii au realizat grile de observaţie specifice analizei mimicii, prin care<br />
observatorul este instruit asupra manifestărilor faciale ce pot apărea. Dintre acestea, cele mai<br />
cunoscute sunt Sistemul de codare a mişcărilor faciale (FACS – eng. Facial Action Coding<br />
System – Ekman şi Friesen, 1978) şi Sistemul maximal de discriminare a mişcărilor faciale<br />
(MAX – eng. Maximally discriminative facial movement coding system – Izard, 1979). Indiferent<br />
de grila utilizată, tehnica observaţiei are avantajul surprinderii emoţiilor în mediul natural,<br />
nealterat de factori experimentali (atenţie la situaţia în care subiectul ştie că va fi urmărit, ceea<br />
ce-i poate inhiba reacţiile fireşti!). O metodă mult mai precisă este însă utilizarea<br />
electromiografului, ce presupune amplasarea unor electrozi la nivelul musculaturii faciale,<br />
surprinzând gradul specific de tensionare a segmentelor implicate. Ca un argument al<br />
sensibilităţii discriminative a tehnicii descrise, vom considera un exemplu al aceluiaşi Paul<br />
Ekman: constatând că oamenii utilizează adeseori zâmbetul în scopul atingerii unor scopuri,<br />
autorul era interesat dacă acest lucru poate fi depistat ştiinţific. Rezultatele au arătat că<br />
experimentăm 19 tipuri diferite de zâmbet (zâmbet de complezenţă, de înţelegere, zâmbet ironic,<br />
zâmbet forţat, zâmbet amabil etc.), însă dintre toate, unul singur este autentic. Specific acestuia<br />
este contractarea muşchiului inelar al ochilor (lat. musculus orbicularis oculi), care înconjoară<br />
întregul ochi şi care răspunde destul de puţin comenzilor voluntare. Doar în urma unor exerciţii<br />
îndelungate cum este cazul actorilor, bucuria simulată poate trece drept credibilă (Klein, 2005).<br />
· Pantomimica include manifestări mai ample ce implică întregul corp. Starea emoţională<br />
se traduce astfel prin mers, ţinuta corporală, gesturi, tremur etc. De exemplu, muşcatul buzelor,
osul unghiilor, culegerea de scame imaginare, frecatul mâinilor, evitarea privirii sunt pentru un<br />
observator avizat purtătoare de semnificaţii. Tot în această categorie se încadrează paternurile<br />
reacţionale la stimulii ameninţători de tipul fugă sau luptă (mijloace adaptative moştenite<br />
filogenetic). Un caz particular manifestare defensivă este reacţia de îngheţ; ea apare cu deosebire<br />
în regnul animal, atunci când victima este surprinsă în imediata apropiere a prădătorului, şi<br />
constă în imobilizarea organismului. În virtutea mimetismului (însuşirea de a avea ori a lua<br />
culoarea sau forma unor elemente din mediul înconjurător) specific multor animale, confundarea<br />
cu ambianţa creşte şansele de supravieţuire. Cu toate că omul nu dispune de mimetism, recurgem<br />
adesea la reacţia de îngheţ în mod automat, expresie a moştenirii genetice a mijloacelor de<br />
adaptare.<br />
· Exprimarea orală este un alt indice al emoţiilor ce ne animă. Includem aici modificări în<br />
materie de timbru vocal, intonaţie, accent, intensitate sau chiar ritm al vorbirii. Este cunoscută de<br />
pildă tendinţa de a vorbi mai tare, răstit, în caz de furie; ritmul accelerat de pronunţie poate fi un<br />
indice al fobiei sociale/ruşine de a vorbi în public (accelerând vorbirea, momentul perceput ca<br />
stânjenitor va trece mai repede); accentuarea nespecifică a unui cuvânt poate fin un semn de<br />
ironie; frica se traduce prin senzaţia de „nod în gât”, tremur vocal etc. Influenţa stării emoţionale<br />
asupra vorbirii a fost evidenţiată şi cu mijloace obiective. Astfel, Ciofu (1974, apud Radu, 1991)<br />
a înregistrat fragmente ale discursului oral în diferite stări afective şi le-a analizat spectral,<br />
concluzionând diferenţe semnificative între situaţiile de frică şi respectiv relaxare.<br />
<strong>1.</strong>5. Starea afectivă constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesului<br />
emoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă manifestările<br />
comportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar în exterior, făcând evidentă prezenţa<br />
unei emoţii, starea afectivă se manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi<br />
ţine de intimitatea persoanei.<br />
Deşi aparent nimic nu pare mai simplu decât a relata ce simţim într-un anumit context,<br />
identificarea clară a stării afective ridică serioase probleme metodologice. Cea mai uzitată<br />
modalitate de cuantificare a trăirii subiective este mărturia introspectivă (eng. self-report<br />
technique). Pentru realizarea acesteia putem recurge la diverse variante, fiecare fiind marcată de<br />
avantaje şi limite. Solicitarea de a raporta oral experienţa trăită, prin relaţia creată între<br />
intervievator şi intervievat, poate crea premisele necesare sincerităţii celor declarate, însă<br />
deficienţele de autocunoaştere şi verbalizare duc adeseori la răspunsuri mai sărace în conţinut (de<br />
câte ori nu am fost fiecare din noi puşi în dificultatea de a fi conştienţi de ceea ce simţim, dar să<br />
nu putem descrie suficient de acurat acest lucru în cuvinte). În parte, aceste neajunsuri sunt<br />
depăşite atunci când oferim subiecţilor variante de răspuns. De obicei se procedează la<br />
prezentarea unei liste de cuvinte ce descriu stări afective, cu sarcina de a le alege pe cele potrivite<br />
situaţiei analizate (scalele tip Lickert oferă în plus şi indicatori ai intensităţii unei emoţii). În<br />
acest fel, prin vizualizarea ancorelor verbale, creăm premisele unui răspuns mai complet, evitând<br />
eventualele aspecte ce subiectul le-ar putea uita. Există însă şi un cost: fiind într-o situaţie de<br />
evaluare, subiectul poate avea tendinţa să dea nu atât răspunsurile reale, cât cele pe care<br />
bănuieşte că le-ar aştepta experimentatorul (dezirabilitate socială), neajuns comun şi relatărilor<br />
orale; într-o anumită măsură acest aspect poate fi depăşit prin păstrarea anonimatului răspunsului<br />
scris. O altă problemă este cea a momentului relatării. Verbalizarea simultană, exact în<br />
momentul trăirii emoţionale, duce la răspunsuri vii, bogate în conţinut datorită gradului înalt de<br />
conştientizare, dar poate interfera cu fluxul emoţional, ajungându-se la blocaje datorate<br />
distribuirii atenţiei. Verbalizarea succesivă, realizată după ce afectul a trecut, eliberează subiectul<br />
de interferenţe, dar are alte neajunsuri date de uitarea şi/sau reconstituirea experienţei<br />
emoţionale; în plus, dat fiind faptul că rareori avem emoţii pure, focalizate pe un singur aspect<br />
(un moment fericit atrage o undă de regret gândindu-ne la faptul că şi acesta se va sfârşi), apare<br />
tendinţa surprinderii doar a aspectului dominant, cele secundare fiind ignorate.<br />
Ce e de făcut în această situaţie? Toate tehnicile menţionate au ceva bun, dar nici una nu<br />
e perfectă. Cum să alegem metoda cea mai potrivită studiului nostru? O soluţie la această
problemă poate fi dublarea relatării verbale a stării emoţionale cu înregistrarea unor parametri<br />
fiziologici ori cu observarea manifestărilor comportamentale. Kazdin (2000) recomandă de<br />
asemenea o soluţie hibrid realizată doi paşi: întâi subiectul este lăsat „să-şi trăiască emoţiile”<br />
aferente situaţiei, după care, vizionează înregistrarea momentului respectiv (de exemplu o<br />
şedinţă de psihoterapie) şi relatează cele spuse fiind ajutat de indici din partea psihologului.<br />
Metoda oferă avantajul diminuării efectelor datorate uitării (prin retrăirea situaţiei), al controlului<br />
sincerităţii (expresiile emoţionale vor fi vizibile în înregistrare, iar cercetătorul poate solicita<br />
justificarea, explicarea lor) ca şi al delimitării momentelor de emoţionalitate intensă şi cauzele<br />
acestora.<br />
Toate metodele descrise mai sus presupun posibilitatea conştientizării stării afective. Dealtfel,<br />
aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, prezenţa unei stări afective conştiente a fost<br />
considerată o perioadă îndelungată condiţia sine qua non a existenţei unei emoţii. Putem vorbi<br />
însă şi de stări afective inconştiente? Chiar dacă la prima vedere răspunsul pare unul negativ,<br />
studii recente ne pot face să fim cel puţin mai rezervaţi în această privinţă. Astfel, Kihlstrom<br />
(1999), prin prisma rezultatelor unor studii recente realizează o taxonomie ingenioasă a<br />
procesărilor inconştiente. Autorul distinge trei categorii ale inconştientului: cel cognitiv (intens<br />
studiat şi relativ bine cunoscut, ce conţine percepţia implicită, învăţarea implicită ,memoria<br />
implicită etc.), un inconştient emoţional şi inconştientul motivaţional. În cadrul inconştientului<br />
emoţional, autorul introduce conceptul de emoţii implicite. Astfel, în timp ce emoţia explicită<br />
este definită ca o stare afectivă conştientă (în particular, aceasta poate fi generată şi pe baza unor<br />
procesări informaţionale automate, inconştiente), cea implicită desemnează orice modificare a<br />
experienţei, gândurilor ori comportamentului datorată unei stări afective neconştientizate. În<br />
practică, acestea sunt identificabile în situaţia în care suntem incapabili a conştientiza şi<br />
verbaliza afectul resimţit, deşi comportamentul nostru arată acest lucru.<br />
În propunerea acestui nou concept, Kihlstrome porneşte de la teoria lui Lang (1968)<br />
asupra sistemelor multiple ale emoţiilor. Conform acestuia, reacţiile emoţionale se manifestă la<br />
trei nivele: verbal – cognitiv (în care e inclusă şi starea afectivă), motor (incluzând manifestările<br />
exterioare observabile, cum sunt fuga, lupta ori reacţia de îngheţ) şi fiziologic (ritm cardiac,<br />
reacţie galvanică, secreţii endocrine etc.). În general aceste trei dimensiuni evoluează corelat,<br />
existând o sincronie firească între ele, însă Lang subliniază şi posibilitatea unei funcţionări<br />
parţial independente a lor. Situaţia din urmă este numită desincronie (Rachman şi Hodgson,<br />
1974, apud Kihlstrom, 1999) şi include de pildă cazul emoţiilor implicite, în care starea afectivă<br />
poate lipsi, prezenţa celorlalte reacţii emoţionale fiind însă evidentă. Ne propunem în continuare<br />
să ilustrăm acest nou concept prin câteva argumente.<br />
Un prim exemplu, din nefericire dramatic, vine din domeniul neuroştiinţelor. Steiner<br />
(1973, apud Winkielman şi Berridge, 2004), analizând câteva cazuri de nou născuţi anancefali<br />
(al căror creier cuprinde doar trunchiul cerebral, lipsind elementele superioare, inclusiv cortexul<br />
– malformaţie congenitală), constată prezenţa expresiilor emoţionale faciale specifice emoţiilor<br />
pozitive atunci când li se dădea să bea un lichid dulce, respectiv negative în cazul unuia amar.<br />
Rezultatele sunt interpretate de autor ca un exemplu clar de desincronie: absenţa cortexului (la<br />
nivelul căruia se situează ariile responsabile de procesările conştiente) exclude posibilitatea<br />
conştientizării stării afective, dar manifestările comportamentale ale emoţiilor sunt totuşi<br />
prezente. Un alt exemplu îl găsim în domeniul cardiologiei: pacienţi cu episoade de tahicardie în<br />
timpul cărora nu apare şi starea afectivă de panică (cu excepţia desigur a distresului cauzat de<br />
simptomele acuzate); din punct de vedere medical, ei nu suferă de afecţiuni cardiace, categoria<br />
nosologică fiind numită de Beitman, Mukerji, Russell şi Grafing (1993, apud Kihlstrom, 1999)<br />
atac de panică fără frică (eng. fearless panic attack). O altă ilustrare a desincroniei o regăsim în<br />
cazul pacienţilor schizofreni ce manifestă ahedonie, deficit în experimentarea unor stări afective<br />
plăcute, deşi manifestările comportamentale în prezenţa stimulilor pozitivi sunt nealterate<br />
(Chapman, Chapman şi Raulin, 1976). Literatura asupra fenomenului de analgezie hipnotică<br />
(Hilgard şi Hilgard, 1975) prezintă cazuri în care subiecţii, chiar expuşi unor stimuli<br />
traumatizanţi din punct de vedere fizic, nu resimt la nivel conştient senzaţii de durere ori
sentimentul suferinţei, deşi la nivel fiziologic acestea se manifestă. Ilustrativ este şi cazul relatat<br />
de profesorul Brânzei, în care unui subiect în transă i se dădea sugestia că este ars pe o mână, iar<br />
acesta nu avea senzaţii de durere; a doua zi însă, în locul indicat apăruse semnul evident al unei<br />
arsuri.<br />
Dacă exemplele de mai sus pot fi considerate drept cazuri de emoţii implicite, depinde de<br />
conţinutul acordat noţiunii de emoţie. Pentru autorii mai sus citaţi, răspunsul este cu siguranţă<br />
unul afirmativ. Ele pot fi etichetate drept emoţii cu menţiunea că starea afectivă nu este un<br />
element vital al vieţii noastre emoţionale şi nici elementul cel mai important (dealtfel, LeDoux<br />
(1996) este de părere că focalizarea cercetătorilor pe aspectele conştiente ale emoţiilor a<br />
constituit mai degrabă un impediment în calea progresului în domeniu). În subsidiar însă, se<br />
deschide o nouă perspectivă în abordarea relaţiei cogniţii-emoţii: dacă modelele teoretice<br />
existente subliniază că doar reacţiile de frică şi anxietate pot apărea în urma unor cogniţii<br />
implicite, cazurile de emoţii implicite prezentate lasă deschisă posibilitatea ca şi alte emoţii să fie<br />
generate în aceeaşi manieră, aspect analizat de noi în detaliu într-o altă lucrare (Cioară, 2006).<br />
2. Proprietăţile proceselor afective<br />
În funcţionarea lor concretă, emoţiile dispun de o serie de caracteristici pe baza cărora<br />
distingem între diversele forme ale vieţii afective. Dintre acestea, cele mai importante sunt<br />
următoarele:<br />
· Valenţa emoţiei desemnează felul, tipul acesteia. Distingem astfel între bucurie, tristeţe,<br />
frică, furie, dezgust, invidie, gelozie, ură etc. Rareori însă vibraţia noastră subiectivă este<br />
focalizată pe un singur aspect. Cel mai adesea, elemente aparent incompatibile apar împreună, ca<br />
reacţie la acelaşi stimul: reuşita la un concurs atrage o stare de bucurie, satisfacţie, datorită<br />
apropierii de scopul propus, dar şi o undă de îngrijorare faţă de modul în care ne vom descurca în<br />
situaţia nouă. Emoţiile au o logică proprie de organizare, total diferită de cea raţională, în care<br />
elementele contradictorii pot coexista, după cum spune Theodule Ribot în titlul lucrării „Logica<br />
sentimentelor”. Din această panoplie de reacţii, una este însă dominantă.<br />
Un alt aspect important în privinţa valenţei este tendinţa stărilor afective de a se grupa fie în<br />
jurul polului pozitiv (emoţii pozitive/plăcute) fie a celui negativ (emoţii negative/neplăcute),<br />
situaţiile de indiferenţă fiind tranzitorii. Proprietatea de numeşte polaritate şi apare datorită<br />
satisfacerii/nesatisfacerii diferenţiate (totale sau parţiale) a scopurilor şi aspiraţiilor noastre. În<br />
funcţie de polaritate, emoţiile se grupează în perechi opuse, contrare: bucurie – tristeţe, simpatie<br />
– antipatie, entuziasm – resemnare, iubire – ură etc. Cele pozitive sunt însoţite de tendinţe de<br />
apropiere, implicare în sarcină, iar cele negative duc la respingere, evitare, refuz (Cosmovici,<br />
1996).<br />
· Intensitatea se referă la tăria, forţa, profunzimea unei stări afective la un moment dat. În<br />
funcţie de aceasta, emoţiile se situează pe un continuu între foarte intens şi foarte slab: vremea<br />
frumoasă de afară ne poate bine dispune, însă vestea unui câştig la loto va fi trăită mult mai<br />
intens. Intensitatea e funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului (semnificaţia lui în raport cu<br />
trebuinţele subiectului) cât şi de capacitatea afectivă a subiectului (unii vibrează emoţional mai<br />
intens, alţii mai slab). Pentru evaluarea intensităţii, psihologii recurg adesea la întrebări directe<br />
adresate subiecţilor, răspunsul fiind dat pe scale tip Lickert – de exemplu: Cât de tare te-ai<br />
întristat la auzul acelei veşti? Alege din variantele următoare pe cea care crezi că corespunde<br />
cât mai bine situaţiei tale: 0 (deloc), 1 (puţin), 2 (destul de tare), 3 (tare), 4 (foarte tare).<br />
· Durata stării afective constă în persistenţa în timp a acesteia, indiferent dacă stimulul sau<br />
persoana ce a declanşat-o mai este sau nu prezent. Sentimentele pot dura câteva luni, ani sau<br />
chiar toată viaţa pe când o emoţie se menţine câteva clipe. Raportând persistenţa stării afective la<br />
momentul acţiunii stimulului declanşator, putem distinge între:<br />
a) emoţii anticipative – apar înainte de acţiunea factorului declanşator (ne îngrijorăm pentru<br />
un examen încă dinainte ca acesta să aibă loc);
) emoţii curente – se manifestă doar în prezenţa stimulului emoţional (frica de înălţime se<br />
remite o dată cu revenirea în siguranţă pe pământ);<br />
c) emoţii reziduale – starea afectivă e prezentă, deşi cauza acesteia a trecut (amintirea unei<br />
gafe făcute în public ne poate chinui mult timp după consumarea faptului).<br />
· Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea în interiorul aceleiaşi trăiri<br />
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la una complet diferită. În primul<br />
caz este vorba de evoluţia de la un stadiu primar (trăire nespecifică marcată de incertitudine, dată<br />
în general de un deficit de informaţie) la stadiul secundar (trăire specifică adecvată unui<br />
deznodământ favorabil sau nefavorabil). De exemplu, Vasile Pavelcu (1969) identifică în<br />
dinamica sentimentelor o fază de cristalizare, o zonă de platou , de evoluţie relativ liniară dată de<br />
maturizarea relaţiei şi o fază de decristalizare ce poate ajunge până la despărţirea persoanelor<br />
implicate.<br />
· Expresivitatea emoţiilor constă în proprietatea acestora de a se exterioriza, de a se<br />
manifesta plenar prin intermediul unor semne specifice, fiind astfel identificabile de un<br />
observator extern. Acest lucru se realizează prin intermediul modificărilor fiziologice şi<br />
comportamentelor descrise în subcapitolul anterior, grupate în configuraţii specifice numite<br />
expresii emoţionale. Expresivitatea emoţională este rezultatul funcţionării conjugate a două<br />
categorii de factori: unul înnăscut (rezultat al condiţionărilor rezultate pe parcursul evoluţiei<br />
speciei) şi celălalt dobândit prin influenţele educaţionale ale societăţii (un argument în acest sens<br />
sunt variaţiile interculturale existente: în societatea noastră de pildă, exprimarea emoţiilor este<br />
adeseori percepută ca un semn de slăbiciune; practica este acceptată la femei dar respinsă la<br />
bărbaţi). Rolul expresiilor emoţionale este acela de comunicare a stării afective; acestea pot<br />
transmite mesaje de intimidare, supunere, pericol, ajutor, dar pot fi de asemenea utilizate<br />
conştient ca mijloace de şantaj emoţional (adeseori copii plâng pentru a obţine un favor din<br />
partea părinţilor).<br />
· Utilitatea emoţiilor. O perioadă îndelungată încă înainte de apariţie psihologiei ca ştiinţă,<br />
emoţiile şi cogniţiile au fost considerate facultăţi total disjucte ale omenirii; mai mult, concepţia<br />
generală era aceea că afectele împiedică buna funcţionare a activităţii cognitive. Ideea scurtcircuitării<br />
raţiunii de către afect a fost subliniată începând cu filosofii antichităţii. Şi totuşi de ce<br />
avem emoţii? Au ele doar rolul de a ne colora afectiv viaţa, ferindu-ne astfel de monotonie?<br />
Perspective recente din psihologie cu un puternic angajament evoluţionist răspund cu un „Nu”<br />
categoric întrebării de mai sus. Se consideră astfel că, în parametri normali de manifestare,<br />
emoţiile servesc unor scopuri bine definite, rezultat al adaptării şi selecţiei naturale în urma a<br />
milioane de ani de existenţă. Funcţia acestora este de a semnaliza evenimentele relevante pentru<br />
preocupările individului, de a declanşa şi susţine comportamente specifice menite a ajuta în<br />
rezolvarea diverselor probleme (Frijda, 1994). Parte din emoţiile noastre (în special cele bazale,<br />
comune omului şi animalelor) răspund în general unor scopuri individuale, în timp ce emoţiile<br />
secundare (mediate cultural şi apărute mai târziu pe scară filogenetică) au menirea de a ajusta<br />
mai degrabă probleme ale societăţii. La nivel individual, Clark şi Watson (1994) identifică trei<br />
categorii de funcţii ale proceselor afective: de semnalizare (favorizând prelucrarea preferenţială a<br />
stimulilor relevanţi pentru cauza curentă), de mobilizare a resurselor (prin modificările<br />
fiziologice induse automat, organismul este „pus în gardă” pentru o reacţie cât mai promptă) şi<br />
respectiv de conservare a resurselor (în situaţii mai puţin urgente, permiţând o analiză mai<br />
profundă a situaţiei apărute).<br />
Dincolo de controversele existente încă între specialişti vis-a-vis de utilitatea fiecărei<br />
reacţii emoţionale, există totuşi câteva aspecte ce întrunesc un consens mai larg. Prezentăm în<br />
cele ce urmează o sinteză a acestor date, prilej de a ilustra succint şi câteva emoţii specifice.<br />
a) Frica, una din cele mai studiate emoţii, apare în situaţiile în care subiectul se confruntă<br />
cu stimuli ameninţători ce i-ar putea pune în pericol integritatea fizică şi/sau psiho-socială.<br />
Conform unui studiu realizat de Costello (1982, apud Power şi Dalgleish, 1998), pe primul loc în<br />
clasamentul celor mai frecvente surse ale fricii se situează animalele, urmate în ordine de tunele,<br />
înălţimi, spaţii închise, oameni, frica de mutilare şi de despărţirea de cei dragi; există desigur
diferenţe sensibile datorate sexului şi vârstei (de exemplu, frica de întuneric, specifică în<br />
copilărie dispare o dată cu înaintarea în vârstă). Rolul fricii este de a declanşa reacţiile de<br />
apărare, ajutând astfel la supravieţuirea individului dar şi a speciei. Mai concret, acest lucru se<br />
realizează prin patru mecanisme specifice (Frijda, 1994):<br />
- sensibilizarea sistemului cognitiv faţă de stimulii aversivi (avem capacitatea de a detecta<br />
mult mai rapid stimulii anxiogeni decât cei neutri);<br />
- protestul împotriva factorilor nocivi (luptă);<br />
- prevenirea acţiunii acestora asupra noastră (fugă);<br />
- suprimarea activităţii proprii până la trecerea pericolului (reacţia de îngheţ).<br />
b)Furia se manifestă atunci când cineva ne-a adresat o insultă, când a avut un comportament<br />
neavenit la adresa noastră, dar pe care îl putea evita; un element esenţial este ca subiectul să<br />
dispună (sau cel puţin să considere că dispune) de resurse suficiente pentru a-i face faţă<br />
ofensatorului, altfel un rezultat mai probabil este frica. La nivel popular, circulă credinţa că<br />
exprimarea furiei ne ajută să ne descărcăm de tensiuni. La nivel ştiinţific, psihologii îi atribuie un<br />
rol moralizator, considerând că furia are rol de avertisment, de pedeapsă pentru cel cu un<br />
comportament inadecvat, fiind astfel un mijloc de corecţie socială. Prin expresiile emoţionale<br />
manifestate plenar, duce la intimidarea adversarului, evitându-se în acest fel conflicte reale,<br />
fizice, cu consecinţe nefaste de genul rănirii celuilalt.<br />
c) Tristeţea implică întotdeauna o pierdere, o îndepărtate de un scop. Deşi prezenţa ei este<br />
frecvent interpretată ca o pedeapsă divină, tristeţea se soldează în anumite situaţii cu un rezultat<br />
pozitiv. Astfel, la nivel social, ea este un mijloc ce atrage manifestări altruiste, determinându-i<br />
adesea pe ceilalţi să ne ajute prin stârnirea simpatiei ori chiar a milei (cerşetorii ridică acest<br />
mecanism la nivel de artă). Harris (1989, apud Power şi Dalgleish, 1998) arată că la sugari,<br />
plânsul (expresie a tristeţii) este un mesaj prelingvistic ce semnalizează un neajuns (foame,<br />
durere etc), imposibil de comunicat într-o altă manieră. La nivel individual, starea de apatie<br />
consecutivă unei pierderi are rolul de a ne proteja resursele, necesare pentru o mai bună<br />
recuperare (analog, durerea somatică ne obligă la repaos pentru refacerea organismului – Frijda,<br />
1994). În subsidiar, momentele de tristeţe duc la o mai puternică focalizare asupra sinelui; astfel<br />
oamenii îşi analizează mai profund şi îşi restructurează priorităţile prin prisma experienţei (care<br />
în acest caz e una negativă). Cu alte cuvinte, tristeţea ne favorizează învăţarea din propriile<br />
greşeli (de exemplu, faptul că am fost părăsiţi de partenerul de viaţă poate fi un semn al unor<br />
manifestări inadecvate pe care nu le-am conştientizat la momentul respectiv.<br />
c) Bucuria/fericirea se situează la polul opus tristeţii şi sunt generate de apropierea de un<br />
scop sau îndeplinirea acestuia. Deşi implică aceeaşi calitate a stării afective, între cele două<br />
există diferenţe importante de ordin cantitativ. Astfel, în timp ce bucuria apare ca reacţie la<br />
îndeplinirea unei dorinţe singulare, fericirea implică rezolvarea cumulativă a unei palete mult<br />
mai largi de probleme (sănătatea, situaţia financiară, relaţiile interumane etc.), fiind prin aceasta<br />
mai mult un ideal decât o realitate. Totuşi, apare frecvent o ierarhizare, o ponderare a<br />
priorităţilor, fiind suficientă rezolvarea celor mai importante dintre acestea pentru a ne declara<br />
fericiţi (părinţii susţin adesea că sănătatea copiilor îi face fericiţi şi că alte aspecte sunt prea puţin<br />
importante). Analizând însă o studiile psihologice asupra fericirii, ideea anterioară pare mai mult<br />
o raţionalizare, o explicaţie dată pentru a ne face să ne simţim mai bine şi nu un fapt real.<br />
Csikszentmihalyi (1999), analizând rolul banilor în dobândirea fericirii constată că oamenii sunt<br />
mereu victime ale unor aspiraţii din ce în ce mai mari: cei cu un venit anual de 30 000 de dolari<br />
declarau că 50 000 i-ar face fericiţi; cei cu 50 000/an aspirau la 100 000, iar cei care câştigau<br />
această sumă afirmau că 250 000 de dolari ar fi satisfăcător. Fenomenul este explicat de autor<br />
prin prisma efectului de habituare (ne obişnuim prea repede cu situaţia creată, chiar dacă e una<br />
favorabilă) şi a raportărilor pe care le facem (avem tendinţa de a ne compara cu cei care au mai<br />
mult şi prea puţin cu ceea ce ar fi suficient unui trai decent).<br />
Emoţiile pozitive sunt încă insuficient explorate ştiinţific. Avem incomparabil mai multe<br />
teorii şi modele explicative ale emoţiilor negative şi tulburărilor afective, dar prea puţine date<br />
despre cum să fim mai fericiţi! La nivel lingvistic, avem mult mai multe cuvinte aferente
emoţiilor negative faţă de cele pozitive (Klein, 2005), aspect numit de Frijda (1986) „asimetrie<br />
hedonică”. Lev Tolstoi (în romanul Anna Karenina), ne ajută să găsim o explicaţie acestei stări<br />
de fapt, spunând că toate familiile fericite sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare în fericirea<br />
lor, însă orice familie nefericită este nefericită în propriul mod. Prin urmare, drumul către fericire<br />
este unul singur, în timp ce drumurile către nefericire sunt multiple (Power şi Dalgleish, 1998).<br />
O altă explicaţie este de natură metodologică: fericirea poate fi studiată doar prin prisma<br />
autodeclaraţiilor subiecţilor, aspect insuficient controlat de experimentator.<br />
La modul general, funcţia fericirii este mobilizarea resurselor energetice, ducând la o mai<br />
bună funcţionare a organismului(Clark şi Watson, 1994); astfel sunt favorizate performanţele<br />
profesionale şi interpersonale, activitatea fizică şi chiar comportamentul alimentar ori dorinţele<br />
sexuale. O consecinţă foarte importantă este şi creşterea încrederii în sine, care duce la<br />
implicarea mai profundă în activitate, şansele de reuşită crescând proporţional. La nivel social,<br />
emoţiile pozitive sunt implicate în formarea ataşamentului (repetarea unor emoţii pozitive în<br />
compania altei persoane este o premisă a cristalizării unui sentiment de dragoste).<br />
În finalul succintei argumentări a utilităţii emoţiilor realizată mai sus se impun câteva<br />
menţiuni importante. O primă remarcă este aceea că rolul adaptativ al emoţiilor se păstrează doar<br />
în limita unei funcţionări a acestora în parametri normali. Frica ne ajută să ne apărăm de<br />
pericole, dar când devine exagerată poate fi un impediment major (pentru cineva ce are biroul la<br />
etajul 20 al unei clădiri, frica de lift nu mai este adaptativă, ci dimpotrivă); similar, furia poate<br />
avea consecinţe nefaste prin distrugerea de bunuri, relaţii sau chiar vieţi; în forme intense de<br />
genul melancoliei, tristeţea ne aduce în situaţia unui distres major. Iată deci că dictonul conform<br />
căruia totul este bun cu măsură se confirmă şi aici. În acest sens, literatura psihologică face<br />
distincţie între emoţii funcţionale (adaptative) şi emoţii disfuncţionale (dezadaptative). Sunt<br />
considerate funcţionale reacţiile ce apar adecvat situaţiei şi cu o intensitate normală. Cazurile<br />
nejustificate (frica de a vorbi în public, frica de animale relativ inofensive cum sunt păianjenii de<br />
casă), mai ales dacă reacţiile sunt foarte intense ne aduc în pragul dezadaptativului,<br />
patologicului. Diferenţele dintre emoţiile funcţionale şi cele disfuncţionale nu sunt doar de ordin<br />
cantitativ (intensitate). Studiile psihologice susţin importante diferenţe calitative; astfel,<br />
cogniţiile absolutiste de tip trebuie (trebuie să reuşesc, altfel sunt un ratat / o să fie groaznic / nu<br />
suport altfel) pot face distincţie între frică şi fobie, îngrijorare normală şi anxietate generalizată,<br />
tristeţe şi depresie etc.<br />
O a doua menţiune vizează atavismul unora din funcţiile emoţiilor noastre. Termenul se<br />
referă la apariţie la descendenţi a unor proprietăţi fizice sau psihice specifice antecesorilor<br />
îndepărtaţi. Aşa cum subliniam mai sus, funcţionarea în forma actuală a proceselor afective este<br />
rezultatul unei selecţii naturale realizate pe parcursul a milioane de ani. Problemele cu care ne<br />
confruntăm în mileniul trei cu siguranţă sunt complet diferite de cele ale omului preistoric.<br />
Seligman (1971) de pildă, argumenta ideea unei sensibilităţi moştenite faţă de anumite categorii<br />
de stimuli. Öhman (1999) demonstrează experimental că detectăm mult mai uşor şi mai repede<br />
un păianjen sau un şarpe faţă de o floare. Desigur, acest mecanism a fost extrem de adaptativ în<br />
trecut, însă mediul în care trăim azi este mult mai securizat. Şansele de a fi muşcaţi de o viperă<br />
sunt mult prea mici în mijlocul unei metropole. Pericolele sunt azi altele: accidente rutiere, boli<br />
incurabile cu transmisie sexuală (SIDA), un regim de viaţă nesănătos etc. Ca un argument picant,<br />
statisticile arată că numărul deceselor datorate căderii nucilor de cocos sunt de zece ori mai mari<br />
decât cele datorate atacului rechinilor. Şi totuşi ne temem de rechini, şerpi, rozătoare, păianjeni<br />
mult mai mult decât ne temem de nucile de cocos, viteza la volan, de fumat ori de aventurile deo<br />
noapte. <strong>Natura</strong> lucrează lent şi e foarte probabil ca aceste sensibilităţi moştenite filogenetic dar<br />
relativ anacronice să se schimbe, iar omul viitorului să fie mult mai atent la acul vitezometrului<br />
decât la păianjeni.
3. Formele vieţii emoţionale<br />
În funcţie de proprietăţile cumulative de care dispun, se disting câteva categorii specifice<br />
de procese afective.<br />
Dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, de intensitate slabă,<br />
relativ discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice<br />
(Radu, 1991). Aşa cum relevă definiţia de mai sus, notele principale ale acestora sunt:<br />
intensitatea scăzută (alcătuind mai degrabă un fond emoţional al vieţii, pe care se pot dezvolta<br />
procese afective mai intense), expresivitatea moderată (sunt discrete, în sensul că modificările<br />
fiziologice şi manifestările comportamentale implicate nu sunt la fel de evidente ca şi în cazul<br />
celorlalte categorii) şi durata relativ mare (sunt resimţite pentru intervale de ordinul orelor,<br />
zilelor, uneori chiar mai mari). Exemplul prototipic este ceea ce resimţim cu toţii atunci când<br />
spunem că suntem bine sau dimpotrivă prost dispuşi. Spre deosebire de emoţii, care au o<br />
orientare precisă, dispoziţiile afective au o etiologie mai vagă; aceasta nu înseamnă că nu au o<br />
cauză, însă individul nu o poate întotdeauna identifica precis. În această situaţie, din nevoia de<br />
control cognitiv asupra realităţii, omul recurge adesea la atribuiri eronate ale stării sale afective<br />
(frecvent atribuim vremii un rol important). În realitate, dispoziţiile răspund unei duble<br />
condiţionări (Cosmovici, 1996); ca şi cauze interne, amintim oboseala versus resursele<br />
energetice abundente, buna sau proasta funcţionare a organelor interne (unii autori consideră<br />
trăirile afective de provenienţă organică o categorie distinctă), o boală incipientă etc., iar dintre<br />
cauzele externe, situaţiile conflictuale, reuşita sau nereuşita în sarcinile curente, succesele<br />
profesionale, stările de frustrare, natura, peisajul, operele de artă etc.<br />
În raport ce celelalte forme ale vieţii emoţionale, dispoziţiile afective au o dublă ipostază:<br />
ele sunt atât premise cât şi rezultate ale acestora. Trăirea unor pierderi, insuccese pe diverse<br />
planuri (profesional, familial, social) atrage o serie de emoţii negative de scurtă durată, dar care<br />
se pot prelungi în dispoziţii de durată, în care aspectele neplăcute ale vieţii devin extrem de<br />
saliente şi par a nu se mai opri. Dimpotrivă, starea de bună dispoziţie este una foarte tonică, iar<br />
emoţiile pozitive sunt declanşate mult mai uşor pe acest fundal, întrucât tindem să vedem partea<br />
„roz” a lucrurilor. Relaţia emoţii-dispoziţii afective nu este atât de simplă cum poate părea la<br />
prima vedere; dispoziţiile nu sunt doar rezultatul aditiv al unor emoţii recente, ci rezultă din<br />
generalizarea emoţiilor cu semnificaţie dominantă, în funcţie de implicaţiile evenimentului<br />
cauzator asupra personalităţii subiectului. Un rol important în această dinamică îl are şi climatul<br />
psihosocial dominant într-un colectiv, prin fenomenul de contagiune afectivă (Popescu-Neveanu,<br />
1978); vorbim astfel de atmosferă de doliu, de tensiune sau de petrecere. Atunci când se<br />
prelungesc, dispoziţiile afective se pot transforma în trăsături de personalitate, ducând la firi<br />
închise, ursuze, taciturne versus deschise, vesele şi optimiste.<br />
Afectele se situează la polul opus dispoziţiilor afective. Ele sunt caracterizate de o<br />
intensitate deosebită, durată scurtă şi o exteriorizare foarte pronunţată prin diferite expresii<br />
emoţionale, modificări fiziologice şi manifestări comportamentale ce adesea scapă controlului<br />
conştient. Din punct de vedere al calităţii sunt unipolare. Pentru că apar în situaţii neaşteptate,<br />
unii autori (Cosmovici, 1996) le numesc emoţii-şoc. Exemplele sunt numeroase: momentele de<br />
groază, panică sau extaz, accesele nestăpânite de râs sau plâns, ieşirile agresive necontrolate,<br />
stările de disperare etc. Controlul cortical fiind redus, afectele se exprimă tumultos la nivelul<br />
organismului – sunt cele mai evidente forme ale vieţii emoţionale. Sunt foarte apropiate de<br />
instincte şi nu se pretează la învăţare şi modelare socio-culturală. Spre deosebire de dispoziţii,<br />
cauzele afectelor sunt întotdeauna conştientizate. Subiectul se focalizează exclusiv şi excesiv<br />
asupra sursei, ceea ce dizlocă o cantitate semnificativă de resurse cognitive, manifestările<br />
necugetate şi regretabile nefiind o raritate.<br />
Emoţiile propriu-zise (a se revedea şi accepţiunea de concept umbrelă – subcapitolul 1)<br />
au un caracter intermediar: sunt mai puternice decât dispoziţiile afective dar mai puţin intense<br />
decât afectele; durează mai puţin decât primele, dar mai mult decât secundele; în fine,<br />
expresivitatea este de asemenea moderată. Ele apar la interfaţa dintre nevoile individului şi<br />
datele reale sau prezumptive ale mediului şi se traduc printr-un anumit tip de raportare la un
obiect, situaţie ori persoană. Bucuria, frica, tristeţea, dezgustul, nostalgia, vina, ruşinea,<br />
frustrarea sun doar câteva exemple de emoţii propriu-zise.<br />
Dacă în cazul afectelor subliniam caracterul unipolar al acestora, emoţiile sunt<br />
dimpotrivă, pluritonale; altfel spus, situaţiile în care simţim o singură emoţie sunt rare, omul<br />
reverberează concomitent prin reacţii în mai multe registre, date de constelaţia motivaţională şi<br />
de complexitatea relaţiei subiect-obiect (există totuşi o stare afectivă dominantă). Îngrijorarea<br />
datorată examenelor din sesiune este contrabalansată într-o oarecare măsură de gândul la vacanţa<br />
ce va urma; frica de stomatolog este dublată de plăcerea unei danturi sănătoase şi estetice;<br />
momentele plăcute din concediu sunt uşor estompate de conştientizarea reîntoarcerii la serviciu.<br />
Iată situaţii în care emoţii contradictorii coexistă în interiorul aceleiaşi persoane, confirmând<br />
acea logică atipică specifică vieţii afective. O altă însuşire importantă este caracterul situaţional<br />
al emoţiilor. Ele apar la un anumit moment ca reacţie faţă de un anumit stimul, au o desfăşurare<br />
mai tumultoasă sau mai calmă, după care dispar.<br />
Sentimentele au spre deosebire de emoţii un caracter trans-situaţional (Cosmivici,<br />
1996), în sensul că persistă în împrejurări variate, chiar şi în absenţa obiectului. De exemplu,<br />
iubirea nu se manifestă doar în prezenţa fiinţei dragi; dimpotrivă îndrăgostiţii aflaţi departe unul<br />
de celălalt îşi scriu scrisori, deapană amintiri plăcute, plănuiesc momentul reîntâlnirii etc.<br />
Sentimentele se impun astfel prin nota de stabilitate şi generalizare, devenind astfel „adevărate<br />
atitudini afective faţă de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ<br />
sau grup” (Radu, Ion, 1991, p. 238). Ele au un rol major în reglarea conduitei, fiind vectori<br />
motivaţionali atât pentru comportamentele prosociale (activităţi de caritate) cât şi antisociale<br />
(crimele pasionale).<br />
Iată şi câteva exemple: iubire, ură, simpatie, compasiune, admiraţie, respect, mândrie,<br />
milă, invidie, gelozie etc. Din punct de vedere ontogenetic, apar mai târziu decât celelalte forme<br />
ale vieţii emoţionale. Aceasta întrucât formarea lor presupune o dinamică lentă, realizată prin<br />
repetarea unei anumite emoţii în diverse contexte, faţă de un anumit obiect; se poate să ne atragă<br />
cineva chiar de la prima întâlnire, însă cristalizarea iubirii în adevăratul ei sens presupune<br />
întâlniri repetate, momente plăcute dublate de cunoaştere reciprocă. Dovadă în acest sens stau<br />
relaţiile sentimentale tipic adolescentine, care după o perioadă marcată de trăiri foarte intense,<br />
acestea se dovedesc a fi simple emoţii contextuale. Relaţia emoţie - sentiment nu este una<br />
unilaterală: format prin generalizarea trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă la rându-i o<br />
notă specifică emoţiilor ulterioare (nu vom reacţiona la fel de agresiv faţă de persoana iubită,<br />
chiar dacă aceasta greşeşte).<br />
Dintre toate formele afectivităţii, sentimentele au durata cea mai mare, putând fi<br />
menţinute toată viaţa. Ca şi deprinderile, ele persistă latent ţi se activează selectiv. Evoluţia lor<br />
presupune o etapă ascendentă, de cristalizare, una de maturitate (de platou) dar uneori şi o etapă<br />
de decristalizare, involuţie, declin, marcată de saţietate şi uzură, transformându-se astfel în<br />
simple deprinderi afective (Popescu-Neveanu, (1978); un rol important în acest proces îl are şi<br />
fenomenul de habituare. Din punct de vedere al manifestărilor exterioare, sunt relativ discrete,<br />
dar sensibile la influenţele sociale. Normele culturale ale societăţii imprimă modalităţi de<br />
manifestare tipice, ancorate între extremele „ar fi bine să” şi respectiv „nu se cade să”; Stendhal<br />
nota că la Paris, „iubirea e fiica romanelor”.<br />
În final prezentăm în formă tabelară o sinteză a principalelor proprietăţi ale formelor<br />
vieţii afective (numărul astericşilor exprimă măsura în care este prezentă o anumită însuşire).<br />
Tabelul <strong>1.</strong> Principalele proprietăţi ale formelor afectivităţii<br />
Dispoziţii afective Afecte Emoţii Sentimente<br />
Intensitate * **** *** **<br />
Durată *** * ** ****<br />
Expresivitate ** **** *** *<br />
Mobilitate ** **** *** *
4. Teorii asupra naturii emoţiilor<br />
Prin teorie înţelegem o propunere sau un ansamblu de propuneri în legătură cu o parte a<br />
realităţii, o formulare a relaţiilor dintre fenomene bazată pe date deja cunoscute, dar care rămâne<br />
deschisă confirmării sau punerii în discuţie (Parot şi Richelle, 1995). În filosofia ştiinţei s-au<br />
conturat mai multe perspective privind verificare a adevărului ştiinţific al unei teorii. O primă<br />
abordare este una pozitivistă, bazată pe o logică de tip inductiv: o teorie este considerată a fi<br />
validă în măsura în care este confirmată de un volum cât mai mare de fapte reale din domeniul<br />
circumscris, fără a fi cunoscute date care să o infirme. Invers, Karl Popper propune să se facă din<br />
refutabilitate criteriul distinctiv al teoriilor ştiinţifice: acestea ar trebui să fie formulate astfel<br />
încât să se poată recurge la încercări (observaţii, experimente) de combatere a ei (în opinia sa,<br />
teoria psihanalitică a personalităţii nu este una ştiinţifică întrucât este irefutabilă, nefalsificabilă);<br />
în această perspectivă rezistenţa la tentativele de combatere este o notă favorabilă adevărului<br />
ştiinţific al teoriei.<br />
La nivelul cercetării psihologice s-au impus două criterii de validare ştiinţifică a unei<br />
teorii: validitatea ecologică şi plauzibilitatea neuronală. Validitatea ecologică se referă la<br />
măsura în care modelul analizat descrie modalităţile reale de manifestare ale fenomenului în<br />
condiţii naturale; pentru verificarea acesteia, cercetătorul extrage ipoteze pe baza teoriei, care<br />
sunt apoi verificate la nivel empiric. Confirmarea ipotezelor de cercetare este o notă favorabilă la<br />
adresa teoriei. Plauzibilitatea neuronală porneşte de la premisa că psihicul este funcţie a<br />
creierului şi vizează identificarea substratului neurologic subsidiar fenomenului descris.<br />
Cu privire la modul de declanşare şi funcţionare al emoţiilor au fost formulate explicaţii<br />
încă din perioada filosofiei antice. Numărul mare al teoriilor existente face imposibilă<br />
prezentarea pe larg în lucrarea de faţă (a se vedea pentru detalii Power şi Dalgleish, 1998,<br />
Cioară, 2005). În funcţie de importanţa şi rolul atribuit fiecărui element al ansamblului procesual<br />
emoţional, s-au conturat cinci categorii de teorii ale emoţiilor: teorii intelectualiste, teorii<br />
fiziologice periferice, teorii fiziologice centrale, teorii cognitiv-fiziologice şi teorii cognitive. În<br />
continuare vom prezenta elementele specifice fiecăreia din categoriile de mai sus. Departe de a fi<br />
unul exhaustiv, demersul nostru se vrea mai degrabă o ilustrare a modului în care au evoluat<br />
explicaţiile ştiinţifice asupra naturii emoţiilor.<br />
Teoria intelectualistă a fost elaborată de Herbart şi Nahlowski la sfârşitul secolului XIX.<br />
Conform acesteia, emoţiile sunt rezultatul direct al asociaţiilor dintre reprezentări (în conţinutul<br />
noţiunii de reprezentare se punea un accent deosebit pe tendinţele spre acţiune specifice<br />
acestora). Astfel, se considera că acordul, concordanţa între reprezentări este cauza emoţiilor<br />
pozitive, în timp ce emoţiile negative au la bază conflictul reprezentărilor. Starea afectivă se<br />
considera că ia naştere din conştientizarea modului particular de asociere a reprezentărilor, iar<br />
modificările organice erau privite ca elemente secundare în raport cu aceasta. Deşi poate părea<br />
naivă, explicaţia de mai sus a avut meritul de a sublinia rolul important al medierii cognitive în<br />
procesele afective. Totuşi „concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă făcând emoţia<br />
reductibilă la actul de cunoaştere”(Radu, Ion, 1991, p. 249).<br />
Teoriile fiziologice periferice atribuie un rol cardinal în dinamica emoţională<br />
elementelor viscerale, modificărilor fiziologice şi manifestărilor comportamentale. Ideea i-a<br />
aparţinut filosofului american William James care renunţă la succesiunea clasică a<br />
determinismului emoţional (stimul → percepţia stimulului → emoţie → expresii emoţionale),<br />
propunând o nouă versiune: stimul → percepţia stimulului → expresii emoţionale → emoţie.<br />
Deşi la prima vedere avem de-a face cu o simplă inversiune în şirul evenimentelor, asumpţia lui<br />
James implică o viziune fundamental diferită. Conform acestuia, sursa primară a emoţiilor<br />
noastre este dată de modificările fiziologice ce se declanşează automat în confruntarea cu<br />
stimulii cu potenţial emoţional. Simpla conştientizare a acestor reacţii organice duce la starea<br />
afectivă (nu plâng pentru că sunt trist, ci dimpotrivă, sunt trist pentru că plâng sau similar, sunt<br />
vesel pentru că râd, mi-e frică pentru că inima îmi bate mai repede, transpir şi fug). În acest<br />
proces, elementul primar este evenimentul neurovegetativ, trăirea afectivă fiind considerată
secundară; aceasta are doar rolul de a dubla la nivelul conştiinţei reacţiile viscerale, prin<br />
înregistrarea senzaţiilor intero- şi proprioceptive. Lucrând independent, aproximativ în aceeaşi<br />
perioadă, fiziologul danez Lange ajunge la concluzii similare (pentru acesta, modificările<br />
fiziologice se rezumă la reacţiile vasomotorii, însă mecanismul de producere a emoţiilor este<br />
acelaşi). Teoria celor doi a fost numită periferică deoarece reduce conţinutul vieţii emoţionale la<br />
simple senzaţii organice, marginale psihicului uman, şi fiziologică întrucât modificărilor<br />
fiziologice li se atribuie cel mai important rol în determinismul stării afective conştiente.<br />
Explicaţia de mai sus a fost infirmată de date observaţionale şi de studii ştiinţifice. Un<br />
prim contraargument este faptul că manifestări organice similare apar în emoţii diferite: şi în<br />
situaţia în care mă atacă un urs în pădure (exemplul favorit prin care James îşi argumenta teza),<br />
dar şi atunci când fac jogging liniştit într-un parc, corpul meu are aproximativ aceleaşi<br />
manifestări (puls şi tensiune arterială crescute, transpiraţie, respiraţie accelerată); şi totuşi în<br />
primul caz sunt speriat de moarte iar în al doilea sunt relaxat şi mă simt bine. Mai mult,<br />
experimentele făcute pe animale, în care creierul a fost separat de viscere au arătat că reacţiile<br />
emoţionale nu dispar aşa cum ar fi fost de aşteptat. Inducerea artificială a unor modificări<br />
fiziologice (de exemplu prin injectarea de adrenalină) nu produce o emoţie specifică. Cazurile<br />
clinice infirmă de asemenea postulatele modelului: bolnavii de parkinson, a căror mimică este<br />
profund afectată, au o viaţă emoţională nuanţată (Radu, 1991). În consecinţă, relaţia expresii<br />
emoţionale – stare afectivă nu este una directă cum o consideră autorii teoriilor fiziologice<br />
periferice, ci mediată de alţi factori. Manifestările somatice au totuşi un rol important în<br />
dinamica emoţională, chiar dacă nu pot fi considerate cauze primare ale acesteia. Declanşarea<br />
unei trăiri afective induce modificări fiziologice; conştientizarea acestora de către subiect poate<br />
duce la amplificarea stării afective, devenind o cauză a amplificării emoţiei deja declanşate.<br />
Teoriile fiziologice centrale comută atenţia de la elementele de ordin periferic, vegetativ<br />
la cele ale sistemului nervos central. Cea mai cunoscută dintre acestea este teoria lui Cannon şi<br />
Bard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. În urma unor experimente efectuate pe<br />
animale, Cannon concluzionează rolul esenţial al talamusului în producerea emoţiilor (de unde şi<br />
denumirea de teoria talamică a emoţiilor). O dată receptată, informaţia emoţională ajunge la<br />
nivelul talamusului, care realizează simultan descărcări în două direcţii: descendent (inducând<br />
manifestările somatice specifice) şi ascendent (către cortex, unde stimulul este prelucrat detaliat,<br />
rezultând calitatea trăirii afective). La rândul său, scoarţa cerebrală poate excita sau inhiba<br />
talamusul, reglând astfel reacţiile vegetative. Emoţiile se produc aşadar la interfaţa dintre cortex<br />
şi talamus (elemente ale sistemului nervos central), modificările somatice fiind secundare; ele<br />
însoţesc starea afectivă, dar nu au statut de cauză faţă de acestea. Studii ulterioare au arătat însă<br />
că în acest proces participă şi alte formaţiuni cerebrale, în special subcorticale, reunite sub<br />
denumirea de sistem limbic.<br />
Atributul de „central” al acestei categorii de teorii rezidă din faptul că atât dimensiunea<br />
subiectivă cât şi manifestările vegetative şi comportamentale sunt puse pe seama activităţii<br />
sistemului nervos central, aspect confirmat şi de cercetările ulterioare. Studiile efectuate pe<br />
animale nu au permis însă şi studierea factorului cognitiv, a modului particular de interpretare a<br />
stimulilor emoţionali, ceea ce limitează extrapolarea concluziilor la nivel uman.<br />
Teoriile cognitiv-fiziologice depăşesc în bună măsură neajunsul de mai sus, întrucât se<br />
bazează pe datele unor experimente cu subiecţi umani, în care sunt manipulaţi doi factori:<br />
elementul fiziologic şi cel cognitiv. Asumpţia centrală este că emoţia ia naştere prin interpretarea<br />
cognitivă a modificărilor organice (emoţiile sunt post-cognitive). În acelaşi timp se considera că<br />
activarea fiziologică este una nespecifică, comună unei palete largi de emoţii. Mai intuitiv,<br />
acestea pot fi rezumate în figura <strong>1.</strong> Ilustrativ pentru teza asumată este experimentul realizat de<br />
Schachter şi Singer în 1962, descris la punctul <strong>1.</strong>
Activare fiziologică Interpretare Emoţie<br />
(pe baza cunoştinţelor anterioare<br />
şi a informaţiei exterioare disponibile)<br />
Figura <strong>1.</strong> Ideea centrală a modelului cognitiv-fiziologic<br />
În pofida succesului iniţial, teoria cognitiv-fiziologică întâmpină şi o serie de<br />
inconsistenţe cu datele empirice. Astfel, studii ulterioare (Reisenzein, 1983,apud Power &<br />
Dalgleish, 1998) au arătat că, deşi o activare fiziologică neexplicată, în anumite condiţii poate fi<br />
influenţată de factori sociali, aceasta nu are însă amploarea presupusă de cei doi autori. Obiecţii<br />
au apărut şi la adresa celeilalte asumpţii. Ekman (1992), contrazice ideea unui fond fiziologic<br />
unic, evidenţiind diferenţe notabile în activarea fiziologică proprie diferitelor stări emoţionale. Pe<br />
de altă parte, teoria limitează însuşi rolul interpretării cognitive, elementul său central,<br />
atribuindu-i un rol minor, de simplă etichetare a stării fiziologice, aceasta având un rol central şi<br />
extrem de complex în generarea emoţiei, aşa cum se va vedea ulterior.<br />
Teoriile cognitive detaliază rolul şi specificitatea procesărilor informaţionale subsidiare<br />
emoţiilor, ca mecanisme mediatoare între situaţia declanşatoare şi starea afectivă rezultată.<br />
Dintre acestea, una din cele mai cunoscute este cea formulată de Richard Lazarus. Aceasta a<br />
cunoscut mai multe variante, autorul flexibilizându-şi modelul pe parcurs. Cea mai cunoscută<br />
versiune este însă cea prezentată în 1991, în lucrarea „Emotion and Adaptation”, numită teoria<br />
cognitiv – motivaţional relaţională a emoţiilor (eng. „cognitive – motivational – relational<br />
theory”). Înainte de abordarea emoţiilor, Lazarus a fost preocupat de problematica stresului şi a<br />
modalităţilor de adaptare la stres. El introduce conceptul de coping (derivat etimologic din<br />
verbul to cope=a face faţă la), esenţial în explicarea emoţiilor, care desemnează „orice mecanism<br />
de prevenţie şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii<br />
intensităţii stresului” (Miclea Mircea, 1997, p. 5). Lazarus şi Folkman (1984) disting între<br />
copingul emoţional (prin care subiectul încearcă să găsească modalităţi de convieţuire cu factorul<br />
stresor, fără a-l modifica: să nu-i acorde atenţie, să-l uite, să evadeze din situaţie, să caute<br />
compania altora, să consume alcool etc) şi copingul focalizat pe problemă (intervine în situaţiile<br />
apreciate ca fiind modificabile, şi se încearcă înlăturarea cauzei generatoare a distresului prin<br />
stabilirea unui plan de acţiune, antrenament sistematic, intervenţie în vederea rezolvării<br />
problemei etc.).<br />
Modelul propus poate fi abordat la două nivele complementare de analiză. La nivel<br />
micro, autorul explică formarea emoţiilor prin intermediul unor filtre succesive, a unor evaluări a<br />
stimulilor afectogeni după diferite criterii, în funcţie de care se ajungându-se la o stare afectivă<br />
sau alta. Evaluările (eng. appraisals) sunt la rândul lor de două tipuri (primare şi secundare), în<br />
funcţie de focalizarea preponderentă asupra caracteristicilor stimulului şi implicaţiile lor asupra<br />
subiectului şi respectiv asupra resurselor de adaptare ale persoanei. Procesul este unul circular,<br />
permiţând reluarea analizei anterioare prin prisma datelor ulterioare (reappraisal).<br />
Componentele evaluării primare, în ordinea în care intervin, sunt următoarele<br />
(Lazarus, 1991):<br />
<strong>1.</strong> Relevanţa motivaţională analizează impactul stimulului asupra subiectului, dacă acesta<br />
afectează sau nu în vreun fel scopurile/planurile subiectului. Dacă evenimentul e relevant,<br />
atunci e posibilă orice emoţie.<br />
2. Congruenţa motivaţională se referă la măsura în care evenimentul facilitează sau dimpotrivă<br />
împiedică planurile individului (dezirabil / indezirabil). Dacă evenimentul e congruent cu<br />
scopurile individului, atunci orice emoţie pozitivă e posibilă; incongruenţa duce la emoţii<br />
negative.<br />
3. Modul de implicare a Eului vizează măsura în care un eveniment are implicaţii asupra stimei<br />
de sine, valorilor morale, convingerilor subiectului, etc.
Evaluarea secundară conţine:<br />
<strong>1.</strong> Responsabilitatea se referă la ce sau cine este vinovat (în caz de incongruenţă<br />
motivaţională), respectiv responsabil pentru o situaţie pozitivă (în caz de congruenţă<br />
motivaţională).<br />
2. Potenţialul de coping orientat spre problemă reflectă posibilităţile de a acţiona asupra<br />
situaţiei în măsură a o conserva, respectiv modifica în acord cu propriile dorinţe.<br />
3. Potenţialul de coping emoţional desemnează ansamblul modalităţilor de ajustare psihologică<br />
la situaţie, prin modificarea propriilor dorinţe, convingeri, interpretări, etc.<br />
4. Expectanţele de viitor se referă la credinţa în posibilitatea ca situaţia să se modifice / rămână<br />
în acord cu propriile dorinţe în viitor.<br />
Se impun aici o câteva observaţii:<br />
- unele emoţii ale noastre sunt reacţii la evenimente previzibile (azi am un examen<br />
important) în timp ce altele apar inopinat. Chiar dacă nu ne propunem clar dimineaţa, când<br />
placăm spre serviciu, să ajungem în siguranţă la destinaţie, să nu ne jignească nimeni pe stradă<br />
sau să nu primim vreo veste proastă, acestea sunt nişte dorinţe implicite ale noastre, pe care,<br />
chiar dacă nu ni le asumăm conştient şi voluntar ca deziderate ale zilei, ele există, sunt<br />
subînţelese; prin urmare, atât scopurile explicit formulate cât şi cele implicite au potenţial<br />
emoţional;<br />
- evaluările emoţionale se pot desfăşura atât la nivel conştient cât şi inconştient; de cele mai<br />
multe ori suntem conştienţi doar de rezultatul acestora (starea afectivă), nu şi de conţinutul ori<br />
succesiunea lor specifică (Smith şi Kirby, 2001);<br />
- unele componente ale evaluării (mai ales a celei primare) sunt considerate comune mai<br />
multor emoţii; astfel relevanţa motivaţională e comună tuturor emoţiilor, incongruenţa<br />
motivaţională apare în toate emoţiile negative, etc.<br />
Pentru a ilustra modul în care aceste dimensiuni ale evaluării se succed în<br />
determinarea unei anumite stări emoţionale, tabelul 2 prezintă elementele specifice furiei. Al<br />
doilea nivel de analiză, este unul global (macro) şi introduce un nou concept : temele centrale<br />
(eng. core relational themes). Acestea sunt sinteze ale rezultatelor evaluărilor primare şi<br />
secundare specifice în diferite categorii de situaţii, expresia condensată a acestora, elementele<br />
cheie ale paternului de evaluare corespunzător unei stări emoţionale. Fiecărei emoţii îi<br />
corespunde o temă centrală specifică (vezi tabelul 3).<br />
Tabelul 2. Elemente ale evaluării în cazul furiei (după Lazarus, 1991)<br />
Evaluarea primară:<br />
<strong>1.</strong> Dacă evenimentul e relevant din punct de vedere motivaţional, atunci orice<br />
emoţie e posibilă, inclusiv furia; dacă nu, nu vor apărea emoţii.<br />
2. Dacă evenimentul e incongruent cu planurile subiectului, pot apărea doar<br />
emoţii negative, inclusiv furia.<br />
3. Dacă evenimentul reprezintă o ameninţare la adresa stimei de sine personale ori<br />
sociale a individului, atunci sfera emoţiilor posibile se restrânge la furie,<br />
anxietate şi mândrie.<br />
Evaluarea secundară:<br />
<strong>1.</strong> Dacă există un învinuit, considerat responsabil pentru situaţia neplăcută (dar pe<br />
care o putea evita) a subiectului, emoţia resimţită este furia. Dacă e învinuit<br />
altcineva, furia e orientată spre exterior, în timp ce furia pe sine e asociată<br />
blamului propriu.<br />
2. Dacă subiectul dispune de resurse de coping orientat spre problemă, si apreciază<br />
situaţie ca modificabilă, furia e mai probabilă.<br />
3. Dacă expectanţele de viitor sunt favorabile în cazul unei eventuale confruntări,<br />
acestea favorizează apariţia furiei.
Tabelul 3. Câteva emoţii si temele centrale corespunzătoare<br />
Emoţia Tema centrală<br />
Furia Ofensă la adresa propriei persoane<br />
Anxietatea A fi într-o situaţie ameninţare ambiguă, neclară<br />
Frica Confruntarea cu un stimul concret, identificabil, ce depăşeşte<br />
resursele subiectului<br />
Vina Încălcarea unor norme morale<br />
Ruşinea Compromis în raport cu un Ego ideal<br />
Tristeţea Pierdere iremediabilă<br />
Invidia A dori ceva ce aparţine altuia<br />
Gelozia Existenţa unui „al treilea”, ce reprezintă o ameninţare pentru iubirea<br />
persoanei, sau e blamabil pentru destrămarea acesteia<br />
Fericirea Progres semnificativ în atingerea unui scop<br />
Mândria Aprobare din partea celorlalţi pentru o performanţă proprie sau a<br />
grupului din care facem parte.<br />
Eliberarea O condiţie incongruentă scopurilor personale a fost înlăturată /<br />
modificată favorabil<br />
Speranţa Frică de ceva rău dublată de expectanţa a ceva mai bun<br />
Iubirea Ataşament pentru o persoană, de obicei (dar nu obligatoriu)<br />
împărtăşit<br />
Compasiunea Sensibilitate faţă de suferinţa altuia şi dorinţa de a-l ajuta<br />
Modelul lui Lazarus asupra emoţiilor este, fără îndoială, una din cele mai importante<br />
contribuţii în acest domeniu. Două sunt argumentele care îl susţin: întâi consistenţa logică,<br />
elementele evaluării decurgând limpede unul din altul, constituind un flux al evaluării, o<br />
componentă bazându-se pe rezultatul anterioarei, iar în al doilea rând datele empirice, ce arată<br />
capacitatea explicativă superioară altor modele (Smith, Hayes, Lazarus şi Pope, 1991). Pentru o<br />
comparaţie între teoria lui Lazarus şi teoria atribuirii a lui Weiner). Dintre reproşurile care i se<br />
aduc, cel mai important este faptul că modelul nu consideră existenţa unor aşa-zise emoţii<br />
bazale, care s-ar afla la originea unora mai complexe, Teoria cognitiv – motivaţional relaţională<br />
nu conceptualizează emoţiile ierarhic, funcţie de gradul lor de importanţă în generarea unor<br />
emoţii mai complexe, ci ca elemente distincte, dar care pot avea la bază acelaşi pattern de<br />
evaluare. Un alt neajuns este ignorarea totală a dimensiunii fiziologice a proceselor afective,<br />
aspect omniprezent şi deosebit de important în dinamica emoţională.<br />
***<br />
Tabloul realizat mai sus reprezintă mai degrabă un survol asupra modelelor explicativinterpretative<br />
ale emoţiilor. Aşa cum am subliniat, el se doreşte mai degrabă o ilustrare a<br />
modului în care a evoluat gândirea ştiinţifică, prin rafinarea continuă a aparatului teoretic,<br />
demers necesar pentru adaptarea nivelului de explicaţie la noile date experimentale descoperite<br />
pe parcurs, şi nu o perspectivă exhaustivă menită a epuiza subiectul. Dealtfel, în fiecare categorie<br />
menţionată de noi sunt incluse mai multe teorii, nu doar una singură. Fiecare dintre acestea au<br />
avantaje şi limite, dar nici una nu e perfectă şi universal valabilă. Putem spune mai degrabă că au<br />
o utilitate contextuală: descriid suficient de acurat modul de producere a emoţiilor în anumite<br />
situaţii, dar nu în toate. În ultimă instanţă, tendinţa de a explica o gamă largă de fenomene prin<br />
intermediul aceluiaşi mecanism e o concepţie în dezacord cu realitatea. Dincolo de coloratura<br />
afectivă similară, frica de ursul lui William James seamănă prea puţin cu frica faţă de examenul<br />
de mâine: prima e o ameninţare la adresa supravieţuirii iar reacţia promptă e esenţială, secunda<br />
implică mai degrabă consecinţe asupra stimei de sine. Din aceste motive, tendinţa actuală în<br />
psihologie e aceea de a considera fiecare emoţie în parte – analiza la nivel micro, „pe centimetru<br />
pătrat” e unul din dezideratele ştiinţei contemporane. Nu putem explica adecvat toate emoţiile pe
aza aceluiaşi mecanism. Studiile neurofiziologice arată că circuitele cerebrale sunt diferite<br />
(LeDoux, 1996). De aceea, teoriile generale asupra proceselor afective sunt desuete şi<br />
nelucrative. Concepţiile contemporane sunt specifice, analizând fiecare emoţie în parte şi nu la<br />
modul global, însă un asemenea demers depăşeşte cadrul lucrării de faţă. Majoritatea acestora se<br />
încadrează în categoria teoriilor cognitiv-fiziologice, specificând atât particularităţile de<br />
prelucrare informaţională cât şi reverberaţiile organice specifice. O asemenea abordare trece<br />
dincolo de explicaţie, permiţând dezvoltarea unor strategii de intervenţie: cunoscând modul de<br />
manifestare, vom putea acţiona în vederea modificării consecinţelor afective prin intervenţii la<br />
nivel cognitiv, comportamental şi biologic.