versiune pdf - AS Scanteia

Scânteia As – Nr. 5 septembrie - octombrie 2009
„Naţiunile dezvoltate au provocat cea mai mare parte a
prejudiciului şi trebuie să-şi asume responsabiltiatea.”
„Nu vom depăşi provocarea aceasta decât dacă ne unim.
Ştim că aceste ţări, în special cele mai vulnerabile, nu au
aceleaşi resurse pentru a combate schimbările climatice.”
„Viitorul nu este o opţiune între creşterea economică şi
planeta curată, pentru că supravieţuirea depinde de
amândouă. Ne revine responsabilitatea de a furniza ajutor
financiar şi tehnic acestor ţări. Vom căuta să facem un pact
care să permită creşterea calităţii vieţii popoarelor, fără să
afectăm planeta. Ştim că viitorul depinde de un angajament
global. Dar schimbarea este de lungă durată şi dură şi nu
avem timp ca să parcurgem traseul.”
Acum problema este că tot ceea ce afirmă este în
contradicţie cu ceea ce Statele Unite fac de 150 de ani
încoace, în special de când, la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, au impus lumii acordul de la Bretton
Woods şi au devenit stăpânul economiei mondiale.
Sutele de baze militare instalate în zeci de ţări de pe toate
continentele, protavioanele lor şi forţele lor navale, miile de
arme nucleare, războaiele lor de cucerire, complexul militar
industrial şi comerţul cu arme, sunt incompatibile cu
supravieţuirea speciei umane. Societăţile de consum sunt
de asemenea incompatibile cu ideea de creştere economică
şi o planetă curată. Risipa fără limite de resurse naturale ne
renovabile, în special petrol şi gaze, acumulate de-a lungul
a sute de milioane de ani şi care în numai două secole se
vor epuiza în ritmul actual de consum, au fost cauzele
esenţiale ale schimbării climatice. Chiar dacă se vor reduce
gazele poluante în ţările industrializate, ceea ce ar fi
lăudabil, nu este mai puţin cert că 5,2 miliarde de locuitori
ai planetei Terra, adică, trei pătrimi din populaţie, trăiesc în
ţările care în măsură mai mare sau mai mică sunt pe cale de
dezvoltare, care vor cere enorme consumuri de cărbune,
petrol, gaze naturale şi alte resurse ne renovabile care,
conform etaloanelor de consum create de economia
capitalistă, sunt incompatibile cu obiectivul de salvare a
speciei umane.
N-ar fi just să se arunce vina pe Obama cel serios de enigma
celor întâmplate până azi, dar ar fi şi mai injust ca celălalt
Obama să ne facă să credem că omenirea ar putea fi
păstrată cu normele care prevalează astăzi în economia
mondială.
Preşedintele Statelor Unite a admis că ţările dezvoltate au
provocat cea mai mare parte a pagubei şi trebuie să-şi
asume responsabilitatea. A fost fără îndoială un gest
curajos.
Ar fi just să recunoaştem şi că nici un alt Preşedinte al
Statelor Unite n-a mai avut curajul să spună ceea ce a spus
el.
FIDEL CASTRO RUZ
22 septembrie 2009
Ora 6:14 pm
B. Stânga internațională
24 septembrie 2009
ACOLO SE ZĂMISLEŞTE O REVOLUŢIE
La 16 iulie a.c. am spus textual că lovitura de stat din
Honduras „a fost concepută şi organizată de personaje fără
scrupule din extrema dreaptă, care erau funcţionari de
încredere ai lui George W. Bush şi fuseseră promovaţi de
el.”
Am menţionat numele lui Hugo Llorens, Robert Blau,
Stephen McFarland şi Robert Callahan, ambasadori yanchei
în Honduras, El Salvador, Guatemala şi Nicaragua, numiţi
de Bush în lunile iulie şi august 2008 şi că cei patru urmau
linia lui John Negroponte şi Otto Reich, cu o istorie
tenebroasă.
Am semnalat baza yanchee de la Soto Cano ca punct de
sprijin principal al loviturii de stat şi că „ideea unei
iniţiative de pace venind din Costa Rica a fost transmisă
Preşedintelui acestei ţări de la Departamentul de stat când
Obama se afla la Moscova şi declara, la o universitate rusă,
că singurul Preşedinte al Honduras era Manuel Zelaya”.
Am adăugat că „reuniunea din Costa Rica slăbea
autoritatea ONU, a OSA şi a celorlalte instituţii care se
angajaseră să sprijine poporul din Honduras şi singurul
lucru corect era să ceară Guvernului Statelor Unite
încetarea intervenţiei sale în Honduras şi retragerea din
această ţară a Forţei de Sarcină Comună.”
Răspunsul Statelor Unite, după lovitura de stat din această
ţară din America Centrală, a fost să încheie cu Guvernul
Columbiei un acord pentru a instala şapte baze militare, ca
cea de la Soto Cano, în această ţară soră, care ameninţă
Venezuela, Brazilia şi toate celelalte popoare din America
de Sud.
În momentul critic, pe când se discută într-o reuniune la
nivel înalt a Şefilor de state la Naţiunile Unite tragedia
schimbării climatice şi criza economică internaţională,
puciştii din Honduras ameninţă să violeze imunitatea
Ambasadei Braziliei, unde se află preşedintele Manuel
Zelaya, familia sa şi un grup de apropiaţi care au fost
obligaţi să se refugieze în această incintă.
Este dovedit că guvernul Braziliei nu a avut absolut nimic
de-a face cu situaţia creată acolo.
Este prin urmare inadmisibil, chiar de neconceput, ca
Ambasada braziliană să fie asaltată de guvernul fascist,
doar dacă nu vrea să instrumenteze propria sinucidere,
târând ţara într-o intervenţie directă a forţelor străine aşa
cum s-a întâmplat în Haiti, ceea ce ar însemna intervenţia
trupelor yanchee sub steagul Naţiunilor Unite.
Honduras nu este o ţară îndepărtată şi izolată din Caraibe. O
intervenţie a forţelor străine în Honduras ar dezlănţui un
conflict în America Centrală şi ar crea un haos politic în
toată America Latină.
| © copyright As. Scânteia - www.scanteiaasociatie.ro 26