Ghidul integrarii v 1.indd - FES Office in the Republic of Moldova

Ghidul integrării europene
al Republicii Moldova
Publicaţie apărută în cadrul proiectului Dialoguri Europene
implementat de Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale
„Viitorul” cu suportul financiar al Fundaţiei Friedrich Ebert.
Chişinău 2006

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
CUPRINS
Prefaţă................................................................................5
CAPITOLUL I. Ce este Uniunea Europeană?............................7
1.1. Procesul de integrare europeană
din perspectivă istorică........................................................7
1.2. Actorii şi instituţiile principale în procesul decizional
şi de formulare a politicilor UE..........................................
1.3. Politicile Uniunii Europene...............................................24
CAPITOLUL II. Relaţiile dintre Republica Moldova
şi Uniunea Europeană......................................................44
2.1. Istoricul relaţiilor dintre Moldova
şi Uniunea Europeană........................................................44
2.2. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Moldova
şi Uniunea Europeană........................................................53
2.3. Asistenţa Tehnică Noilor State Independente.................53
2.4. Delegaţia Comisiei Europene la Chişinău.......................63
2.5. Reprezentantul Special al UE în R. Moldova..................64
2.6. Misiunea de Asistenţă la frontiera
moldo-ucraineană..............................................................65
CAPITOLUL I. Republica Moldova şi Politica
Europeană de Vecinătate.................................................67
3.1.Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii
Europene (PEV)..................................................................67
3.2. Planul de acţiuni RM-UE (PA).........................................71
Concluzii ..........................................................................76
Bibliografie........................................................................77
Adrese utile........................................................................81
3

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Lista prescurtărilor:
BEI Banca Europeană de Investiţii
BCE Banca Centrală Europeană
CEA Comunitatea Europeană de Apărare
CEC Curtea Europeană de Conturi
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEJ Curtea Europeană de Justiţie
CES Comitetul Economic şi Social
CR Comitetul Regiunilor
CIG Conferinţa Interguvernamentală
EURATOM Comunitatea Europeană pentru Energie
Atomică
JAI Justiţie şi Afaceri Interne
NATO Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
OCEE Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană
PE Parlamentul European
PESC Politica Externă şi de Securitate Comună
SM State Membre
UE Uniunea Europeană
UEO Uniunea Europei Occidentale
4

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
Prefaţă
Motto: ”Noi toţi sîntem locuitorii unei patrii,
Europa, după cum toţi suntem membrii
aceleiaşi familii – omenirea”
Giuseppe Mazzini
Integrarea europeană a devenit de curând unul dintre cei mai
des utilizaţi termeni în discursurile publice. Pe măsura apropierii
Uniunii Europene (UE) de frontiera Republicii Moldova,
domeniul integrării europene interesează tot mai mult factorii
de decizie din ţara noastră.
Aflată în zona de influenţă şi de securitate a Federaţiei Ruse,
Republica Moldova a fost, de la obţinerea independenţei sale,
departe de ideea integrării europene. Problemele curente, plus
problema separatismului în raioanele de est ale ţării au îndepărtat
privirile decidenţilor politici de ideea aderării Moldovei la UE.
Abia după 10 ani de independenţă, integrarea europeană a devenit
nu doar temă de discuţie, ci şi prioritate a politicii interne
şi externe.
Semnarea la 22 februarie 2005 a Planului de Acţiuni Republica
Moldova – Uniunea Europeană (PA) de către oficialii UE şi
cei ai Moldovei a constituit un pas important în intensificarea
relaţiilor dintre UE şi Moldova. Adoptarea în cadrul Parlamentului
ţării în martie 2005 a unei declaraţii cu privire la instituirea
unui parteneriat strategic între formaţiunile parlamentare
întru realizarea obiectivelor de integrare europeană a oferit o
platformă internă şi un angajament al instituţiilor moldoveneşti
de a se implica în politicile UE referitoare la vecinii săi. Integrarea
europeană a R. Moldova are o puternică susţinere şi în interiorul
societăţii. Potrivit Barometrului de Opinie Publică din
noiembrie 2006, 68 % din cei chestionaţi ar fi votat în eventualitatea
unui referendum pentru aderarea Moldovei la UE.
5

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
În pofida existenţei unei puternice voinţe atât la nivel guvernamental,
cât şi la nivel de societate de a accede în Uniunea
Europeană, R. Moldova se poate bucura la moment doar de
prezenţa sa în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Această
politică a Uniunii Europene oferă doar o intensificare a relaţiilor
bilaterale dintre cele două părţi, însă nu oferă expres posibilitatea
începerii procesului de negociere pentru aderarea la UE,
deşi un asemenea scenariu nu este exclus.
Susţinerea procesului de integrare europeană a R. Moldova
poate avea loc nemijlocit şi prin informarea factorilor de decizie,
a societăţii civile, mass-media şi a cetăţenilor simpli, despre
particularităţile şi complexitatea acestui proces. Perceperea
corectă a evenimentelor legate de integrarea europeană a R.
Moldova constituie un indiciu calitativ în apropierea şi însuşirea
valorilor europene de către societatea moldovenească. Alături
de apropierea politică de UE şi intensificarea relaţiilor bilaterale
de vecinătate, R. Moldova necesită are nevoie şi de o integrare
informaţională în cadrul UE. Existenţa unui vacuum
informaţional asupra procesului de integrare europeană a R.
Moldova reduce din capacitatea de reacţie a cetăţeanului simplu
la politicile publice elaborate de autorităţi în acest domeniu.
Ghidul de faţă apare în cadrul proiectului Dialoguri Europene,
scopul căruia este susţinerea unui mediu de gîndire critică
asupra necesităţii procesului de integrare europeană. Ghidul
oferă o imagine de ansamblu asupra Uniunii Europene şi a
relaţiilor sale cu Republica Moldova, evidenţiind cele mai importante
momente ale acestei relaţii.
Ghidul a fost elaborat de către Institutul pentru Dezvoltare
şi Iniţiative Sociale „Viitorul” cu suportul financiar al Fundaţiei
Friedrich Ebert.
6

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană ?
Un ghid care abordează procesul de integrare europeană
necesită în speţă abordarea unor chestiuni esenţiale, ca de exemplu:
• Cine a iniţiat procesul de integrare europeană şi care
sunt etapele acestui proces?
• Care sunt instituţiile şi actorii principali ai procesului
decizional şi de formulare a politicilor în UE?
• Încotro se îndreaptă UE, ţinând cont de recentele
operaţiuni de extindere?
1.1. Procesul de integrare europeană din perspectivă
istorică
Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor
de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al
doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme
de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice,
cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană
(OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus
bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar
încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi
ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat
prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei
structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950,
când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman,
a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de
cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente
la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea
transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere
asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea
7

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul
unei organizaţii deschise participării şi altor state europene.
Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul
pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut
influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată,
însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la
Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania
privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la
semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ
cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul
element de noutate îl constituia caracterul supranaţional
al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe
către o instituţie (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de
decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei
Comunităţi Europene de Apărare (CEA), iniţiativă care a eşuat
însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a
fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.
O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul
1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor
externe ai CECO au acceptat înfiinţarea unei uniuni economice
bazată pe o piaţă comună şi crearea unei organizaţii pentru
energie atomică. O comisie de experţi condusă de ministrul
belgian al afacerilor externe, Paul–Henry Spaak, a elaborat două
proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate
de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi Tratatul Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un
exemplu unic de organizaţie supranaţională, adică o organizaţie
8

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”.
În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare
- de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii
comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform
principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop
au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional
complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor
SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor
cetăţenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25
martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat
de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a
politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi
continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor
de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM.
Crearea unei pieţe comune nu înseamnă doar eliminarea tuturor
barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor
şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa
comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea
unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ,
transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene
în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi
avea o piaţă agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut
progresiv, atât din punctul de vedere geografic – prin aderări
succesive -, cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici
şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o
comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă sa
ajuns la o uniune politică a 25 de ţări (cu negocieri în plină
desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în
curând o nouă Constituţie.
9

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Extinderea integrării europene
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea
geografică (sau integrarea pe orizontală) şi constă în aderarea de
noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a
desfăşurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele integrării
geografice fiind indicate mai jos:
• Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda;
• Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
• A doua extindere: 1981 – Grecia;
• A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
• A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
• A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Adâncirea integrării europene
Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe
verticală) a demarat în anii ’50 şi are în vedere următoarele aspecte:
a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid
să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor
comune;
b) întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin
utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui
bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care
sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui SM, precum
şi prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt
direct reprezentaţi cetăţenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi suplimentat prin
Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală întro
Constituţie (aflată încă în stadiul de proiect, finalizat în iulie
2003 şi urmând a fi rediscutat în octombrie 2003). În tabelul
de mai jos sunt prezentate tratatele prin care a fost amendat
10

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
Tratatul UE:
Tabelul 1. Tratatele Uniunii Europene
Anul Documentul
1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European
1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa
Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului
de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte prin care se
poate ajunge la un acord şi pe amânarea acelor chestiuni care nu
sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării
a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie
1986 şi ratificat la 1 iulie 1987.
În urma unui preambul ce exprima intenţia SM de a transforma
Comunitatea Economică într-o Uniune Politică (intenţie
care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la
Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii:
- instituţionalizarea formală a Consiliului European (format
din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei
Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea
direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii;
- introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în
cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor decizii care au în
vedere finalizarea pieţei interne, politicii sociale, coeziunii economice
şi sociale şi politicii cercetării;
- întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea
procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii
acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM şi
acordurile de asociere;
11

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
- înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe,alături de Curtea
Europeană de Justiţie (CEJ);
- creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea
politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică
şi socială;
- stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea
pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică
decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea
celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera
circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera
circulaţie a capitalului –, ci şi implementarea a noi politici şi a
coeziunii economice şi sociale).
Schimbarea peisajului politic european după căderea
regimurilor comunist din Europa Centrală şi de Est a condus
la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene,
în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi
monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată
de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat
la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea
şi extinderea acquis-ului Comunităţii Europene şi, pe de altă
parte, noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe şi
de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul
de la Maastricht aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care
va fi menţinută şi dezvoltată continuu.
Tratatul de la Maastricht
PRIMUL PILON
Dimensiunea comunitară
12

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
- Cetăţenia europeană
- Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului
- Politici comunitare
- Uniunea economică şi monetară
AL DOILEA PILON
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
AL TREILEA PILON
- Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI)
Primul pilon
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie
referitoare la CEE, CECO şi Euratom.
Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE
şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul
său extins ce depăşeşte marginile integrării economice. Aceste
modificări sunt reprezentate de:
- continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la
aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri
legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE
îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
- continuarea extinderii gamei politicilor comune
(educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene,
politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului)
şi întărirea altor politici comune deja existente
(politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
- crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula
şi se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege şi de a participa
13

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
în alegerile municipale şi pentru PE în SM de rezidenţă, indiferent
de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din
partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terţ şi
în care SM naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite
petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului
european);
- instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa
politicilor economică şi monetară a SM, ceea ce a condus la
adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii
Centrale Europene (BCE).
Al doilea pilon
Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea
politică dintre SM este ridicată la statutul de politică comună,
ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituţional specific.
Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică
comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate
şi se pun bazele unei cooperări sistematice între SM.
Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni
comune, desfăşurate pe consens şi care limitează SM în politica
lor externă.
PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub
primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite.
Astfel, deoarece acest domeniu este de importanţă strategică
pentru SM şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională,
procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală
(pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului).
Al treilea pilon
Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de
cooperare între SM în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
– cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe bază
14

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
de acorduri internaţionale ocazionale (un astfel de exemplu îl
constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM).
Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat
pe regula unanimităţii). Aspectele acoperite de această politică
şi reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de
azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de
droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea
vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului, alte
tipuri de delicte internaţionale.
Următorul moment-cheie în direcţia adâncirii integrării europene
este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la
2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat
punctul final al lucrărilor Conferinţei Interguvernamentale
(CIG) iniţiate la Torino în 1997 şi prevăzută deja prin Tratatul
de la Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede
revizuirea sa printr-o a doua Conferinţă Interguvernamentală,
cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului
de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost
aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere.
Lucrările CIG au dus la pregătirea textului Tratatului de la
Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare
la 1 februarie 2003.
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie
asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere
generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica
atât SM, cât şi statele candidate. Obiectivele trasate în această
declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM,
statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea
tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional
al UE.
În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie
2001, Consiliul European a hotărât înfiinţarea unei Convenţii
15

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Europene care să pregătească procesul de reformă a UE.
A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni la care au participat
reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale
ale SM şi ale ţărilor candidate, Parlamentul european, Comisia
Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor,
alături de organizaţiile interesate (şi participante prin intermediul
unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat
de elaborarea proiectului Constituţiei europene.
Tratatul Constituţional a fost semnat la 29 octombrie 2004.
În principiu, statele membre au doi ani pentru ratificarea tratatului,
iar procesul de ratificare diferă de la stat la stat, variind
de la democraţie directă (printr-un referendum popular) la
democraţie parlamentară. Constituţia poate intra în vigoare numai
dacă toate statele membre o ratifică într-un vot parlamentar
sau prin referendum. Până în prezent treisprezece state au
ratificat documentul: Austria, Cipru, Germania, Grecia, Ungaria,
Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi
Spania. Deşi cele mai multe ţări au anunţat că ratificarea va avea
loc în cadrul unui proces parlamentar, câteva ţări au indicat că
vor organiza un referendum asupra constituţiei. Aceste ţări erau
Marea Britanie, Spania, Portugalia, Polonia, Republica Cehă,
Danemarca, Irlanda, Luxemburg, Franţa şi Olanda.
Într-un referendum organizat pe 29 mai, alegătorii francezi
au respins termenii tratatului în proporţie de 55,6%. Alegătorii
olandezi au urmat într-un vot consultativ pe 1 iunie, 61,8%
dintre cei care au votat opunându-se tratatului. Alegătorii din
Luxemburg au aprobat tratatul în proporţie de 56,5%, printr-un
referendum consultativ pe 28 iunie 2005.
După două săptămâni de la eşecul referendumurilor asupra
Constituţiei Europene din Franţa şi Olanda, summit-ul UE de
pe 16 şi 17 iunie 2005 a decis să suspende procesul de ratificare
a documentului. A fost lansată o perioadă de reflecţie şi consultare.
În cursul acestei perioade ar trebui să aibă loc o dezbatere
16

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
intensificată şi lărgită în fiecare stat membru,implicând cetăţenii,
societatea civilă, parlamentele naţionale şi partidele politice.
Voturile negative din Franţa şi Olanda au produs un val
de euro-pesimism în interiorul Uniunii. Totuşi, fără a dori să
subestimăm consecinţele grave ale acestei respingeri a Tratatului
Constituţional pentru funcţionarea de zi cu zi a Uniunii
Europene, ar fi exagerat să considerăm acest eveniment ca o
implozie politică a Uniunii. Dincolo de aceasta, ar fi neadecvat
să interpretăm respingerea Tratatului Constituţional de către
francezi şi olandezi ca pe o respingere generală a Uniunii Europene.
1.2. Actorii şi instituţiile principale în procesul decizional
şi de formulare a politicilor UE
Procesul de formulare a politicilor în Uniunea Europeană
este extrem de complex, dată fiind marea varietate a politicilor,
diversitatea intereselor, numărul de state membre implicate şi
caracterul specific al procesului decizional transnaţional. De la
începuturile procesului de integrare europeană, unui al treilea
partener crucial, Comisia Europeană (iniţial Înalta Autoritate), i
s-a acordat sarcina iniţierii şi punerii în aplicare a politicilor.
Comisia Europeană
Profilul Comisiei a evoluat pe parcursul anilor. În opinia
părinţilor fondatori, Comisia consta dintr-un grup limitat de
„tehnocraţi”, respectiv experţi profesionişti, numiţi de guvernele
lor, dar servind în mod exclusiv interese europene. Aceşti
comisari ar putea fi comparaţi cu guvernatorii băncilor centrale,
numiţi de guvernele lor, păstrând însă o distanţă critică faţă
de acestea. Deşi nealeşi, legitimitatea lor provenea din calitatea
procesului decizional şi a politicilor elaborate.
Această filozofie iniţială este încă valabilă, dar dimensiunea
organizaţiei a fost modificată în mod dramatic în urma extinderii
Uniunii. Fiecare dintre cele 25 (în curând 27) state membre
17

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
este reprezentat în Comisie. Totuşi luarea deciziilor se face colectiv.
Mai mult, un personal de funcţionari publici înalt calificaţi
sprijină acest colegiu de comisari.
Luarea propriu-zisă a deciziilor ţine de statele membre, cel
mai des în interacţiune cu Parlamentul European. Cu alte cuvinte,
dacă dinamica procesului de formulare a politicilor intră
în sarcina Comisiei, guvernele statelor membre şi Parlamentul
European sunt decidenţii finali.
Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază:
1. Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor
comunitare este unic.
În plus, Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii
Europene, veghind la respectarea Tratatelor încheiate. Ea
reprezintă interesul comun şi în mare măsură, semnifică personalitatea
Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a
apăra interesele cetăţenilor Europei. Membrii Comisiei sunt
aleşi din ţările UE, însă fiecare dintre ei depune un juramînt
de independenţă.
2. O alta funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea
tratatelor UE, astfel încât legislaţia UE sa fie corect aplicată
de către Statele Membre, iar toţi cetăţenii şi participaţii la Piaţa
Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.
3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv
al Uniunii, având responsabilitatea implementării şi
coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive
constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor
Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele
economice dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii.
Consiliul de Miniştri şi Consiliul European
În contrast cu Comisia, devotată intereselor „europene”, se
consideră că statele membre promovează interesele naţionale.
18

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
Consiliul de Miniştri şi Consiliul European sunt într-adevăr
reprezentanţii supremi ai statelor constitutive ale Uniunii. În
mod foarte corect, acestea sunt numite „stăpânii tratatelor”, deoarece
toate aranjamentele de bază se fondează pe consensul
lor. Totuşi, în practica zilnică a formulării politicilor, aceştia sunt
doar unul din cei trei actori majori, chiar dacă unul crucial.
Consiliului European
Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul
4 al dispoziţiilor comune din Tratatul Uniunii Europene:
“Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
sale şi îi defineşte orientările politice generale”.
Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie,
Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, Consiliul European nu
este, din punct de vedere juridic, o instituţie a Comunităţii Europene.
Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate domeniile
de activitate ale Uniunii Europene, fie dând un impuls Uniunii
sau definind orientările politice generale, fie coordonând, arbitrând
sau oferind soluţii în probleme dificile.
Consiliul European reuneşte şefii de state sau guverne ai celor
25 state membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei
Europene. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este
un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii Europene
(care este format din miniştri ai celor douăzeci şi cinci state
membre).
Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru
care asigură preşedinţia Consiliului şi participă la viaţa
politică şi evoluţia Uniunii Europene prin întâlniri organizate
cel puţin de doua ori pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie).
Aceste lucrări se constituie într-un eveniment important:
prezenţa într-un oraş european a celor douăzeci şi cinci
reprezentanţi investiţi cu legitimitate democratică incontestabilă,
însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi, constituie - de
aproape douăzeci şi cinci de ani - un eveniment politic aşteptat
19

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
cu mare interes.
Consiliul Uniunii Europene (UE)
Consiliul UE, numit şi Consiliul de miniştri al Uniunii Europene
nu este, prin definiţie, oponentul Comisiei sau Parlamentului,
dar poate accentua alte aspecte şi mai ales doreşte să
limiteze cheltuielile. În orice caz, Consiliul, cu numeroasele sale
comitete de lucru şi cu grupul său de reprezentanţi permanenţi
ai statelor membre (COREPER), este o contragreutate a puterii
tehnocratice a Comisiei.
Miniştrii se întrunesc în diverse configuraţii. Consiliul „Afaceri
Generale”, compus din miniştrii afacerilor externe, abordează
chestiunile de natură generală. La fel de importante sunt anumite
reuniuni „specializate”. Pe lângă reuniunile regulate, oficiale, cele
neoficiale explorează posibilităţile de realizare a consensului în
principalele probleme aflate la ordinea zilei.
Consiliul Uniunii Europene Consiliul are următoarele
responsabilităţi:
- este organismul legislativ al UE; în rezolvarea unei
game largi de probleme comunitare îşi exercită aceasta putere
legislativă împreună cu Parlamentul European;
- coordonează politica economică generală a Statelor
Membre;
- încheie în numele Comunităţii, acordurile internaţionale
dintre aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale;
- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea
bugetară care adoptă bugetul Comunităţii;
- adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în
practică a politicii externe şi de securitate comună, pe baza
orientărilor generale trasate de Consiliul European;
- coordonează activităţile statelor membre şi adoptă
măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi
juridică în materie penală;
20

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
- Preşedinţia Consiliului este asigurata, prin rotaţie, de fiecare
dintre Statele Membre, pe durata unui mandat de sase
luni.
Parlamentul European
Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de
la Roma, din 1957, “popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii
Europene”.
Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut
loc în iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în
funcţie de mărimea acestora. Începînd cu 2004, 338 milioane de
alegatori din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene îşi
aleg cei 732 de reprezentanţi în Parlamentul European (aceasta
cifra a fost stabilita prin Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1
februarie 2003). Legitimat prin vot universal direct şi ales pentru
un mandat de 5 ani, Parlamentul European şi-a sporit continuu
influenţa şi puterea prin intermediul unei serii de tratate.
Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi
Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea
Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ
într-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate
de parlamentele naţionale.
Prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003,
s-a stabilit un număr maxim de 732 de membri ai Parlamentului.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale
cărei şedinţe şi deliberări sunt publice. Dezbaterile, avizele şi
rezoluţiile acestuia sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
Josep Borell este in prezent Preşedintele Parlamentului European.
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii
intră bugetul Parlamentului şi problemele administrative, organizatorice
şi de personal.
21

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Conferinţa Preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului
şi preşedinţii grupărilor politice şi este organul politic al Parlamentului.
Conferinţa Preşedinţilor stabileşte ordinea de zi a
şedinţelor plenare, fixează calendarul activităţilor desfăşurate
de organismele parlamentare şi stabileşte competentele comisiilor
şi delegaţiilor parlamentare, precum şi numărul membrilor
acestora.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:
1. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative,
adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive,
decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea
legitimităţii democratice a textelor adoptate;
2. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii
Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare.
În ultima instanţa, adoptă bugetul în întregime;
3. exercita un control democratic asupra Comisiei UE. Aprobă
desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura
Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra
ansamblului instituţiilor.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde se
ţin şedinţele o săptămână în fiecare lună. Unele şedinţe se ţin la
Bruxelles, iar Secretariatul General se afla la Luxemburg.
Curtea Europeană de Justiţie
Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Comunităţii presupune
existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să intre
în funcţiune în situaţia contestării sau punerii în aplicare a
legislaţiei Comunitare.
Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii,
reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem de garanţii.
Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi
aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat Membru,menţinerea
sa ca sistem comunitar şi aplicarea sa în mod identic tuturor ce-
22

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
lor care i se supun în toate împrejurările.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie are
competenţa de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca
părţi, state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane
fizice.
Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse curţii din anul 1952,
de când a fost înfiinţată.
Curtea de Justiţie joaca un rol esenţial în cadrul sistemului
instituţional stabilit prin Tratate.
În mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între
prerogativele instituţiilor comunitare pe de o parte şi între
prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de statele
membre pe de alta parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire,
Curtea este deseori chemată sa hotărască în probleme de
natura constituţională sau de importanţa economică majoră.
Curtea de Justiţie numără 25 judecători şi 8 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de guvernele statelor
membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani,
cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor
de o incontestabilă independenţă şi competenţă profesională.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru
un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit.
Alte instituţii şi organisme
• Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg,
controlează cheltuielile UE şi raportează Parlamentului European.
• Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, are o autoritate
deplină asupra politicii monetare a monedei unice -
euro.
Au fost instituite două organisme consultative care oferă
recomandări Comisiei, Consiliului şi Parlamentului cu privire
la cele mai multe politici sociale şi economice:
23

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
• Comitetul Economic şi Social (ECOSOC) are o tradiţie
îndelungată de implicare a „partenerilor sociali”, respectiv angajatori,
sindicate şi organizaţii profesionale, în formularea politicilor.
• Comitetul Regiunilor este format recent şi este alcătuit din
reprezentanţii unităţilor teritoriale: regiuni şi municipii şi se
concentrează mai mult pe coeziunea teritorială a politicilor şi
pe aplicarea principiului subsidiarităţii.
Multe sarcini executive ale Uniunii au fost „descentralizate”
către agenţii sau oficii, cărora li s-a dat fie o sarcină de reglementare,
fie una de sprijin, prin furnizarea de consiliere ştiinţifică.
Iată câteva exemple:
• Oficiul pentru armonizarea Pieţei Interne, situat în Alicante;
• Centrul ştiinţific din Ispra;
• Agenţia de Mediu din Copenhaga.
1.3. Politicile Uniunii Europene
Uniunea Europeană numără 25 state membre şi 460 milioane
locuitori. În ciuda diferenţelor statele membre şi regiunile acestora,
la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra
împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la
convingerea ca în unele domenii se pot obţine rezultate mult
mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns
la politici comune tuturor statelor membre, elaborate, adoptate
şi aplicate de instituţiile comunitare pe întreg teritoriul Uniunii.
De multe ori, astfel de politici comune, răspund şi unui principiu
fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi
coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii
Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi
a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.
Piaţa comună
La crearea CE, unul din principalele sale obiective a fost sprijinirea
dezvoltării economice şi garantarea prosperităţii în Eu-
24

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
ropa. Piaţa comună a fost înfiinţată prin Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene (CEE), care a intrat în vigoare
în 1958. Semnatarii tratatului urmăreau eliminarea barierelor
comerciale între cele şase state membre din acel moment,
pentru a mări prosperitatea economică şi pentru a avansa în
direcţia unei „uniuni tot mai strânse între popoarele europene”.
Într-o piaţă comună, pieţele naţionale puteau funcţiona fără
frontiere sau impedimente în calea expansiunii economice. De
aceea uniunea vamală şi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalului între statele membre au stat la baza
pieţei comune a UE.
Piaţa comună de la începutul CEE acoperea următoarele domenii:
libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalului, o uniune vamală şi o politică comercială comună,
o politică comună în domeniul concurenţei, o politică agricolă
comună în domeniul pescuitului şi o politică comună în domeniul
transporturilor.
Conform planului iniţial, termenul limită de instituire a unei
pieţe comune a fost stabilit pentru sfârşitul anului 1969. Taxele
vamale au fost abolite în cadrul CEE în iulie 1968 - optsprezece
luni înainte de termen. Conform Cărţii Albe, redactate de
Comisia Europeană în 1985, elementele restrictive care trebuiau
schimbate pentru a permite funcţionarea corespunzătoare a
pieţei interne erau de trei tipuri:
• bariere fizice la frontierele dintre statele membre, precum
controalele vamale şi poliţieneşti;
• bariere tehnice, precum normele naţionale pentru produse şi
standardele pentru bunuri;
• bariere fiscale între statele membre, precum impozitarea sub
forma accizelor şi taxei pe valoarea adăugate, impuse bunurilor
şi serviciilor.
Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987,
a introdus modificări ale procesului decizional şi a aplicat uti-
25

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
lizarea majorităţii calificate în Consiliu, ceea ce însemna că în
sfârşit devenea mai uşor să se realizeze programul de propuneri
prezentat în Cartea Albă, permiţând astfel CEE să realizeze piaţa
internă în conformitate cu calendarul stabilit. S-a convenit ca
toate propunerile legislative ale Cărţii Albe să fie puse în aplicare
până la sfârşitul anului 1992, astfel încât piaţa internă să
poată fi „finalizată” până la 1 ianuarie 1993.
Conform evaluării Comisiei, după zece ani de funcţionare,
piaţa internă a avut realizări importante, dar încă se confruntă
cu numeroase probleme. Comisia a subliniat diferite categorii de
realizări şi beneficii:
• crearea a 2,5 milioane de locuri de muncă în UE, începând
cu 1992;
• diversificarea gamei de bunuri şi servicii de calitate;
• scăderea preţurilor pentru bunuri;
• micşorarea tarifelor pentru telecomunicaţii;
• eliminarea timpilor de livrare şi reducerea cheltuielilor
datorită absenţei birocraţiei la frontieră şi existenţei principiului
recunoaşterii reciproce.
Totuşi, în pofida acestor realizări, piaţa internă nu este
„finalizată” şi trebuie să facă faţă ultimelor evoluţii şi viitoarelor
provocări.
Politica agricolă comună
Politica agricolă comună (PAC) a generat aşa-numita
„metodă comunitară de formulare a politicilor”, un rol important
fiind deţinut de instituţiile supranaţionale precum Comisia
Europeană. În general, rezultatele deciziilor luate în domeniul
PAC reflectă activitatea a trei instituţii principale ale UE:
Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi Comisia
Europeană. Funcţionarea corespunzătoare a triunghiului
instituţional, voinţa şi interesele statelor membre sunt la originea
dezvoltării acestui domeniu, care a devenit simbolul unei
26

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
integrări europene intensificate şi al transferului prerogativelor
naţionale la nivelul supranaţional european.
Iniţial, la începuturile CEE, obiectivele PAC au fost:
• creşterea productivităţii agricole;
• asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru producţia
agricolă;
• stabilizarea preţurilor;
• garantarea unei aprovizionări regulate;
• asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Pentru atingerea acestor obiective, UE a creat un sistem amplu
de garantare a preţurilor şi alte subvenţii pentru fermieri.
Datorită costurilor ridicate şi problemelor de supraproducţie,
s-a cerut reformarea PAC. Problemele PAC (nereformate) au devenit
evidente în timp:
• surplusuri („munţi de unt”, „lacuri de vin” etc.);
• relaţiile comerciale interne;
• unele venituri agricole nesatisfăcătoare;
• încărcarea contribuabililor;
• daune produse mediului: sprijinirea preţurilor a încurajat
agricultura intensivă, cu o utilizare ridicată a îngrăşămintelor
chimice şi distrugerea habitatelor naturale; siguranţa alimentelor
(boala vacii nebune).
În contextul de evaluare internă şi externă a sistemului PAC,
au fost propuse reformele Fischler:
• continuarea reducerii preţurilor de intervenţie;
• compensarea fermierilor pentru pierderea de venit (sprijinirea
directă a venitului).
Pe 26 iunie 2003, miniştrii agriculturii din UE au adoptat
reforma PAC propusă de Fischler. Elementele cheie se referă
la o plată unică pe exploataţie pentru fermierii UE, indiferent
de producţie. Această plată este legată de respectarea mediului,
siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor,
precum şi de standardele de bunăstare animală. Alte aspecte
27

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
sunt: creşterea finanţării politicii de dezvoltare rurală, reducerea
plăţilor directe, introducerea unui mecanism de disciplină
financiară pentru a nu se depăşi bugetul fixat până în 2013, precum
şi modificări importante ale politicii de piaţă a PAC prin
reduceri ale preţurilor în diferite sectoare.
Politica Regională
„Coeziunea economică şi socială” a fost introdusă prima dată
în tratate, prin Actul Unic European din 1986. Obiectivele politicii
regionale a UE sunt următoarele:
• reducerea diferenţelor regionale;
• convergenţa între statele membre;
• promovarea bunelor practici de dezvoltare regională;
• promovarea bunei guvernări;
• sprijinirea /compensarea altor politici ale UE.
Reformele din 1988 sunt importante pentru evoluţia acestui
domeniu deoarece în acest moment au fost introduse principiile
de bază ale politicii:
Adiţionalitate: Fondurile Structurale trebuie să fie suplimentare
cheltuielilor publice ale statelor membre, nu să le
înlocuiască.
Parteneriat: Acest principiu asigură implicarea regiunilor, nu
doar a guvernelor naţionale, în formularea şi aplicarea politicii
structurale.
Programare: Se pune accentul pe planificare şi continuitate,
nu pe activităţi ad-hoc.
Concentrare: Resursele financiare ale UE din fondurile structurale
se concentrează pe câteva obiective prioritare majore.
Până în 1999, au existat 6 obiective principale, dar acestea au
fost reduse la trei:
• Obiectivul 1 – dezvoltarea regiunilor cu un PIB sub 75% din
media UE;
• Obiectivul 2 – asistarea regiunilor afectate de declinul indus-
28

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
trial şi dezvoltarea zonelor rurale;
• Obiectivul 3 – asistenţă în adaptarea şi modernizarea sistemelor
educaţionale şi de formare.
Al Treilea Raport privind Coeziunea, redactat de Comisia
Europeană în februarie 2004, a propus o reformulare a obiectivelor
pentru perioada 2007-2013, care au fost stabilite în proiectul
său de Regulament privind politica Fondurilor Structurale
2007-2013, după cum urmează:
• I obiectiv: Convergenţă şi competitivitate (incluzând regiunile
cu un PIB/locuitor sub 75% din media UE-25 şi regiunile
afectate de „efectul statistic”: sub 75% din PIB/locuitor al UE-
15, dar peste 75% din PIB/locuitor al UE-25);
• II obiectiv: Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de
muncă (obiectivele curente 2, 3);
• III obiectiv: Cooperarea Teritorială Europeană (cooperare
interregională, cooperare transfrontalieră externă).
Instrumentele comunitare din sfera coeziunii economice şi
sociale sunt reprezentate de:
• Fondul European de Dezvoltare Regională;
• Fondul Social European;
• Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă şi Instrumentul
Financiar de Orientare Piscicolă;
• Fondul de Coeziune.
Fondul de Coeziune este un fond special de solidaritate
care ajută la finanţarea proiectelor de mediu şi pe cele privind
reţelele de transport în ţările cu un PIB/loc. sub 90% din media
UE (pentru fosta UE-15 era vorba de Spania, Grecia, Irlanda şi
Portugalia).
O altă categorie este reprezentă de instrumentele de preaderare,
care urmăresc să ajute viitoarele state membre să pregătească
aderarea. Acestea constau din trei fonduri:
• Instrumentul pentru Politicile Structurale de Preaderare
(ISPA);
29

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
• Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală (SAPARD);
• PHARE.
În acest domeniu se aplică „metoda comunitară”, cu observaţia
că nu se utilizează majoritatea calificată. În privinţa procesului
decizional, la propunerea Comisiei Europene, Consiliul hotărăşte
în unanimitate după obţinerea avizului Parlamentului European,
pentru a determina aspectele operaţionale referitoare atât la
Fondurile Structurale, cât şi la Fondul de Coeziune. Tratatul de
la Nisa a schimbat această procedură decizională. În consecinţă,
de la 1 ianuarie 2007, Consiliul va lua hotărîri prin majoritate
calificată în chestiunile referitoare la Fondurile Structurale şi
Fondurile de Coeziune.
Politica de mediu
Protecţia mediului este în prezent o preocupare majoră la
nivelul UE, dar, în comparaţie cu politicile economice şi orientate
spre piaţă, această preocupare a apărut relativ târziu.
Principalele etape ale acestei evoluţii şi recunoaşterea
importanţei politicii de mediu la nivelul UE au apărut cu ocazia
unei serii de modificări a tratatului. În Actul Unic European
din 1986, politica de mediu a obţinut în sfârşit un temei legal.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a introdus majoritatea
calificată în Consiliul de Miniştri şi procedura de cooperare (cu
PE). Iar Tratatul de la Amsterdam din 1997 a extins votul prin
majoritate calificată şi a introdus procedura de codecizie, extinzând
considerabil domeniul UE la luarea deciziilor în chestiuni
de mediu.
În ceea ce priveşte instrumentele, putem cita:
• Aşa-numita „abordare comandă şi control”, care se referă la
cadrul legislativ asupra protecţiei mediului (directivele şi regulamentele
UE în domeniul mediului);
• „Instrumentele de politică simbolice şi informale”: Pro-
30

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
gramele comunitare de acţiune în domeniul mediului. De exemplu,
Al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu stabileşte
priorităţile Comunităţii Europene până în 2010. Se pune accentul
pe patru domenii: schimbările climatice, natură şi biodiversitate,
mediu şi sănătate, precum şi gestiunea resurselor
naturale şi a deşeurilor. Aceste programe de acţiune au o valoare
juridică mai puţin constrângătoare. Aceste Programe de
Acţiune au început să fie introduse în anii ‘90 ca o soluţie pentru
numeroasele blocaje din domeniu. Metoda tradiţională
obligatorie din punct de vedere juridic, cu adoptarea de regulamente
şi directive UE, s-a dovedit a fi ineficientă în domeniul
mediului;
• Noile instrumente şi modalităţi de formulare a politicilor:
etichete ecologice, audituri ecologice (sistem de gestiune de
mediu), acorduri voluntare şi diverse variante de impozite ecologice.
Consiliul European de la Göteborg (iunie 2001) a aprobat
Strategia Europeană de dezvoltare durabilă, care se referă la dezvoltarea
coordonată a politicilor comune şi la un set de obiective
globale pentru limitarea schimbărilor climatice şi mărirea
utilizării energiei curate. În acest domeniu, UE lucrează în
principal cu directive cadru care trebuie transpuse în legislaţia
naţională de statele membre. Mai trebuie menţionat LIFE, care
este un instrument de finanţare a proiectelor, destinat să promoveze
dezvoltarea şi punerea în aplicare a politicii de mediu
a UE.
Unul dintre actorii principali în acest domeniu la nivelul UE
este Comisia Europeană, un actor esenţial la nivelul formulării
politicilor. Aceasta înseamnă că are drept de iniţiativă, putând
astfel propune acte legislative.
Alţi actori sunt Consiliul, Comitetul de Mediu al PE şi CEJ.
Un alt actor important este Agenţia Europeană de Mediu, din
Copenhaga, care a fost înfiinţată pentru a culege şi difuza date
31

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
de mediu comparabile din statele membre. Aceasta are un rol
consultativ, dar concluziile sale de lucru au facilitat adoptarea
unor noi măsuri şi evaluarea impactului acestor decizii şi, nu în
ultimul rând, arena actorilor este completată de prezenţa unor
grupuri ecologiste foarte active. Aceste grupuri formează „Green
9”, cuprinzând nouă importante organizaţii neguvernamentale
(ONG) de mediu, active la nivelul UE.
În ceea ce priveşte cooperarea internaţională, conform Tratatului
UE, unul din obiectivele politicii UE în domeniul mediului
este promovarea unor măsuri la nivel internaţional pentru a
aborda problemele regionale sau globale de mediu. Comunitatea
a luat parte la convenţii internaţionale în domeniul protecţiei
mediului încă din anii ‘70 şi, mai recent, a semnat Protocolul de
la Kyoto, care prevede măsuri şi angajamente pentru reducerea
emisiilor de gaze cu efecte de seră.
Politica Economică şi Monetară
Ideea convergenţei dintre economiile şi monedele statelor
membre a fost discutată din ce în ce mai mult după crearea
CEE, iar în 1970 Raportul Werner a propus în mod concret un
program, care a dus la instituirea Sistemului Monetar European
(SME) în martie 1979. SME urmărea să scadă disparităţile de
curs, de schimb dintre monedele statelor membre (sistemul permitea
marje de fluctuaţie între 2,25% şi 6%). Totuşi, sistemul s-a
dovedit a avea numeroase slăbiciuni, agravate de instabilitatea
dolarului american. Necesitatea unei zone monetare stabile în
contextul finalizării pieţei unice s-a reflectat în succesivele reforme
ale tratatului, precum Actul Unic European, care a impulsionat
în direcţia unei mai mari convergenţe între economiile
europene. Urmând aceeaşi orientare, în iunie 1989, la Consiliul
European de la Madrid, preşedintele Comisiei, Jacques Delors,
a prezentat un plan şi un calendar pentru crearea unei Uniuni
Economice şi Monetare (UEM)8. Acest plan a fost înscris ulte-
32

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
rior în Tratatul de la
Maastricht semnat în februarie 1992. În Tratatul de la Maastricht
sunt menţionate câteva criterii ce trebuie îndeplinite de
un stat membru pentru a se califica pentru UEM (aşa-numitele
„criterii de convergenţă de la Maastricht”):
• rata inflaţiei: cel mult cu 1,5% peste media celor mai bune 3
state membre;
• cursul de schimb: fără devalorizări în cadrul mecanismului
ratei de schimb timp de cel puţin doi ani;
• rata dobânzii pe termen lung: cel mult cu 2% peste media
celor mai bune 3 state membre;
• deficitul bugetar anual: sub 3% din PIB;
• datoria publică: cel mult 60% din PIB.
UEM presupune:
• o monedă unică (euro) care înlocuieşte monedele naţionale
şi fixează o singură rată de schimb cu alte monede, de exemplu,
dolarul american;
• o politică monetară unificată cu o singură rată a dobânzii,
un control comun al masei monetare şi al cursului de schimb;
• libera circulaţie a capitalului;
• politici fiscale coordonate;
• crearea unui cadru instituţional comun, precum Banca
Centrală Europeană.
În termeni de evoluţie istorică, Consiliul European de la Amsterdam
din iunie 1997 a marcat un moment important. Au fost
adoptate două rezoluţii importante:
• Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică, este un acord
politic stabilind regulile de comportament bugetar ale statelor
membre (absenţa unor deficite bugetare excesive). În prezent,
acesta iese dintr-o criză importantă. În 2004, Comisia a acţionat
Consiliul în faţa CEJ din raţiuni procedurale, după ce acesta nu
a luat măsuri împotriva Franţei şi Germaniei pentru încălcarea
constantă a regulilor pactului. În acest context de tensiune asupra
33

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
regulilor pactului, miniştrii de finanţe ai UE au ajuns la un compromis
asupra reformării acestuia, la o reuniune extraordinară
înaintea summit-ului şefilor de stat şi de guvern de pe 22-23
martie 2005. În esenţă, reforma constă în faptul că Franţa şi Germania
au obţinut concesii, făcând mai „flexibile” regulile pactului.
În ceea ce priveşte noile state membre, acestea încearcă în
prezent să se alăture zonei euro şi depun eforturi uriaşe pentru
a îndeplini regulile pactului.
• A doua rezoluţie asupra creşterii economice a subliniat
preocupările şefilor de stat şi de guvern pentru ameliorarea
situaţiei ocupării forţei de muncă în UE. Aceeaşi tendinţă a fost
remarcată în cursul Consiliului European de la Luxemburg din
decembrie 1997, când a fost adoptată o nouă rezoluţie asupra
coordonării politicilor economice.
Aceşti paşi reflectă hotărârea la nivelul UE şi statelor sale
membre de a merge dincolo de uniunea monetară şi de a include
o cooperare mai strânsă în aspecte suplimentare referitoare
la politicile bugetare, sociale şi fiscale.
Politicile sociale şi de ocupare a forţei de muncă
Recunoaşterea importanţei afacerilor sociale a apărut prin
modificări succesive ale tratatului iniţial, în special prin Tratatul
de la Maastricht, care a consolidat temeiul juridic al politicii sociale,
şi adoptarea Protocolului privind Politica Socială, anexat
la Tratat. Protocolul a fost incorporat pe deplin în Tratat la semnarea
Tratatului de la Amsterdam, în 1997. În consecinţă, CE
poate acţiona pentru a atinge obiectivele de politică socială în
următoarele domenii:
• sănătatea şi securitatea la locul de muncă;
• condiţiile de muncă;
• securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
• protecţia lucrătorilor la rezilierea contractului de muncă;
• reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor;
34

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
• condiţiile de angajare pentru resortisanţii ţărilor terţe;
• integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă;
• informarea şi consultarea lucrătorilor;
• egalitatea între femei şi bărbaţi în privinţa şanselor pe piaţa
forţei de muncă şi tratamentul la locul de muncă;
• combaterea excluderii sociale;
• modernizarea sistemelor de protecţie socială.
Principiul general al luării deciziilor în domeniul politicii
sociale este votul prin majoritate calificată al Consiliului, codecizia
cu PE şi consultarea Comitetului Economic şi Social şi
a Comitetului Regiunilor. Unanimitatea în cadrul Consiliului
este totuşi necesară pentru adoptarea de măsuri legislative în
următoarele domenii:
• securitatea socială şi protecţia socială;
• protecţia lucrătorilor la rezilierea contractului de muncă;
• reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor;
• condiţiile de angajare pentru resortisanţii ţărilor terţe.
Faptul că statele membre îşi păstrează un drept de veto, capabil
să blocheze adoptarea măsurilor legislative, explică dezvoltarea
lentă a politicii sociale la nivelul UE. Nu s-au făcut progrese
cu ocazia redactării Constituţiei, dispoziţiile referitoare la politica
socială rămânând practic neschimbate.
În Tratatul CE a fost introdus un nou titlu privind ocuparea
forţei de muncă, odată cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam
în 1997. Următorul pas a fost organizarea Summit-ului de la
Luxemburg privind ocuparea forţei de muncă (noiembrie 1997),
care a iniţiat Strategia Europeană de Ocupare (SEO), organizată
în jurul următoarelor componente:
• Liniile directoare privind ocuparea: Consiliul European
convine anual asupra unei serii de linii directoare, stabilind
priorităţile comune pentru politicile de ocupare ale statelor
membre, în urma unei propuneri a Comisiei;
• Planurile de Acţiune Naţionale (PAN): fiecare stat membru
35

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
redactează un Plan de Acţiune Naţional care descrie modalitatea
de aplicare pe plan intern a acestor linii directoare;
• Raportul Comun privind Ocuparea: Comisia şi Consiliul
examinează fiecare Plan de Acţiune Naţional şi prezintă un
Raport Comun privind Ocuparea;
• Recomandări: Consiliul poate emite, prin vot cu majoritate
calificată, recomandări în baza propunerilor Comisiei.
Un alt pas important în evoluţia acestei politici a fost Consiliul
European de la Lisabona (martie 2000), care a stabilit un nou
obiectiv strategic al UE în următorul deceniu: „de a deveni cea
mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere
din lume, capabilă de creştere economică durabilă, cu locuri de
muncă mai numeroase şi mai bune şi o coeziune socială mai
mare”. Obiectivul este de a creşte rata de ocupare a forţei de
muncă în ansamblul UE la 70% şi de a mări numărul femeilor
angajate la peste 60% până în 2010. Consiliul de la Stocholm
(martie 2001) şi Consiliul de la Barcelona (martie 2002) au subliniat
că ocuparea deplină este scopul principal al UE şi a reiterat
importanţa acestuia în contextul extinderii UE. În ciuda tuturor
acestor aşteptări ridicate din domeniu, dispoziţiile privind politica
de ocupare a UE rămân practic neschimbate în Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
JAI este gestionat prin două metode de lucru:
În „primul pilon”, deciziile sunt luate conform „metodei
comunitare” (respectiv adoptarea politicilor de către triunghiul
instituţional: Consiliu, Comisie, PE; rolul central al Comisiei
în propunerea legislaţiei şi verificarea punerii în aplicare; posibilitatea
luării deciziilor prin majoritate calificată în Consiliu;
caracterul obligatoriu al legislaţiei comunitare adoptate; rolul
CEJ în cazul încălcării dreptului comunitar). În „al treilea pilon”,
deciziile se iau prin „metoda guvernamentală”, care acordă
36

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
o importantă putere de manevră statelor membre, deoarece se
foloseşte unanimitatea.
Luarea deciziilor în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
oferă o imagine clară a funcţionării generale a UE în sistemul
celor „trei piloni”. În consecinţă, o „clauză pasarelă” permite Consiliului,
hotărând în unanimitate, să treacă acţiunile din domeniile
poliţiei şi cooperării judiciare în materie penală din al treilea
în primul pilon („comunitarizarea” deplină poate fi realizată numai
prin unanimitate). Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa direcţionează evoluţia din domeniul JAI către
o „comunitarizare” deplină şi introduce paşi semnificativi, în
special abolirea celui de-al treilea „pilon” şi extinderea „metodei
comunitare” la aproape toate aspectele acestui domeniu. Aceasta
presupune aplicarea generală a codeciziei (procedură legislativă
ordinară) şi a votului prin majoritate calificată. Conform Tratatului
de instituire a unei Constituţii pentru Europa, domeniul
JAI rămâne o competenţă partajată.
Politica externă şi de securitate comună
Politica externă şi de securitate comună (PESC) a UE a
fost formulată în Tratatul privind Uniunea Europeană (1993).
Obiectivul PESC este ca UE „să îşi afirme identitatea pe scena
internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea treptată
a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o
apărare comună”.
Politica externă comună acoperă toate chestiunile de politică
externă de interes general, cu excepţia domeniilor din „primul
pilon”, în special în ceea ce priveşte politica comercială şi cooperarea
pentru dezvoltare. Politica de securitate comună se referă
la relaţiile statelor membre cu statele din afara UE, precum şi la
coordonarea din cadrul organizaţiilor naţionale.
Cu ocazia summit-ului de la Helsinki, din decembrie 1999,
37

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
şefii de stat şi de guvern au reafirmat necesitatea unei „capacităţi
autonome de a lua decizii şi, atunci când NATO ca atare nu este
implicată, să lanseze şi să desfăşoare operaţiuni militare conduse
de UE ca răspuns la crize internaţionale”. De asemenea, a fost
înfiinţat un set de noi instituţii, precum Comitetul Politic şi de
Securitate, CPS sau COPS, Comitetul Militar al UE (EUMC) şi
Statul Major Militar al UE (EUMS).
Conform Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Europa, procedura decizională din cadrul PESC nu se schimbă.
Deciziile sunt luate în cea mai mare parte în unanimitate.
Acelaşi lucru este valabil pentru politica de apărare comună,
unde orice stat membru poate bloca orice decizie. În plus (ceea
ce este considerat un regres în evoluţia UE), Comisia nu mai
poate face propuneri în domeniul PESC. Totuşi, poate sprijini o
iniţiativă a Ministrului Afacerilor Externe. Este introdus un alt
element interesant: o clauză de „solidaritate” prin care celelalte
state membre vor furniza asistenţă (inclusiv resursele militare
puse la dispoziţie de statele membre), dacă un stat membru este
victima unui atac terorist sau a unui dezastru cu cauze naturale
sau umane.
Conform Tratatului UE, obiectivele PESC sunt de „a păstra
pacea şi de a întări securitatea internaţională”. În ceea ce priveşte
aspectele de apărare ale PESC, când UE decide să acţioneze (în
unanimitate), măsurile pe care le poate lua includ următoarele
aspecte, cunoscute în general sub numele de „misiuni Petersberg”:
• acţiuni umanitare şi operaţiuni de salvare;
• operaţiuni de menţinere a păcii: supravegherea unei zone de
criză cu militari şi forţe de poliţie după încetarea focului;
• gestiunea unor crize internaţionale prin mijloace militare.
Deoarece PESC reprezintă o abordare „interguvernamentală”,
aceasta înseamnă că cei mai importanţi actori sunt Consiliul
European şi Consiliul de Miniştri. Comisia, la fel ca orice stat
38

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
membru, poate transmite Consiliului orice chestiune referitoare
la PESC şi poate prezenta propuneri Consiliului – deşi nu are
dreptul unic, precum în chestiunile comunitare. PE primeşte
în mod regulat informaţii cu privire la evoluţii şi poate face
recomandări.
Consiliul European (alcătuit din şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre UE) stabileşte principiile şi orientările generale
ale PESC şi adoptă strategii comune ce urmează a fi puse în
aplicare de UE în domenii unde statele membre au importante
interese comune. Consiliul de Miniştri (în acest caz, alcătuit din
miniştrii afacerilor externe ai statelor membre) pune în aplicare
strategiile adoptate, hotărând asupra unor acţiuni comune şi
adoptând poziţii comune. Secretarul General al Consiliului de
Miniştri este şi Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC. Acesta
asistă statul membru care deţine preşedinţia în formularea şi
punerea în aplicare a deciziilor PESC. Un alt actor în contextul
PESC este „Troika”, un grup consultativ reprezentând Uniunea
în contexte internaţionale. Acesta este format din:
• Ministrul Afacerilor Externe al statului membru care deţine
preşedinţia UE;
• Înaltul Reprezentant;
• Ministrul Afacerilor Externe al statului membru care va
deţine preşedinţia UE.
Politica comercială externă şi de dezvoltare
UE este unul din cei mai importanţi actori din comerţul
internaţional. Exporturile UE au crescut de la 350 miliarde EUR
la începutul anilor ‘90 la aproape 2000 miliarde EUR în 2003.
În termeni istorici, politica comercială externă şi de dezvoltare
a UE este legată de instituirea unei politici comerciale
comune. Astfel, Tratatul CE afirmă în articolul 133: „Politica
comercială comună are la bază principii uniforme în special
în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri
39

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare,
politica de export, precum şi măsurile de protecţie comercială,
cum ar fi cele care trebuie adoptate în cazul dumpingului şi al
subvenţiilor”.
De asemenea, a fost introdus un articol suplimentar (articolul
300 din Tratatul CE), pentru stabilirea cadrului de formulare a
politicii comerciale externe. Conform acestui articol, Tratatul
acordă Comunităţii competenţa de a încheia acorduri comerciale
cu ţări terţe în numele tuturor statelor membre, pentru a atinge
o mai mare coerenţă în elaborarea şi punerea în aplicare a tuturor
acordurilor comerciale cu ţări terţe. Odată cu rundele succesive
de negociere GATT şi OMC12, această agendă comercială
internaţională s-a extins substanţial pentru a acoperi chestiuni
precum comerţul cu servicii, normele de investiţii, drepturile de
proprietate intelectuală şi clauzele de mediu.
În negocierile comerciale internaţionale, procesul decizional
urmează o structură destul de strictă şi bine definită, bazată întro
anumită măsură pe „metoda comunitară” de luare a deciziilor.
După cum se afirmă în articolul 133 din Tratatul CE, procesul
decizional cuprinde 3 etape diferite:
• în prima etapă, cel mai important actor este Comisia (în
cea mai mare parte, DG Comerţ în cooperare cu alte DG, în
urma unor consultări între servicii) care elaborează o propunere
transmisă Consiliului pentru a obţine un mandat de negociere;
• în baza acestei propuneri, Consiliul, de obicei în formaţia
miniştrilor de externe, stabileşte în mod formal „mandatul” de
negociere al UE în a doua etapă şi autorizează Comisia să lanseze
negocierile. O mulţime de activităţi pregătitoare din grupurile
de lucru relevante ale Consiliului (privind agricultura şi mediul,
printre altele) precede formularea mandatului. Interacţiunea
dintre Comisie şi Consiliu continuă după adoptarea mandatului.
În cursul negocierilor, Comisia este obligată să consulte în
mod regulat un comitet specific înfiinţat de Consiliu.
40

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
Acest comitet foarte influent (aşa-numitul „Comitet al articolului
133”) constă din înalţi reprezentanţi ai ministerelor
comerţului din statele membre. Acest comitet furnizează
Comisiei, de-a lungul întregului proces de negociere, linii directoare
privind desfăşurarea negocierile şi este un mecanism de
control eficient al acţiunilor Comisiei;
• pentru adoptarea unui acord comercial, acolo unde există
o competenţă comunitară exclusivă, este necesar votul cu majoritate
calificată în Consiliu. Unanimitatea este necesară pentru
aşa-numitele acorduri mixte în domenii acoperite de competenţa
partajată a CE şi statelor membre.
PE este informat cu privire la cursul negocierilor acordurilor
internaţionale, dar avizul său este important numai când trebuie
adoptate acorduri de asociere cu ţări terţe (articolul 310 din
Tratatul CE) sau când sunt negociate acorduri care au implicaţii
instituţionale sau bugetare. În acest caz, PE trebuie să-şi dea avizul
conform asupra acestor acorduri, înainte ca ele să poată intra
în vigoare.
Măsurile comerciale autonome reprezintă instrumente de
apărare comercială şi constau din taxe antidumping, taxe compensatorii,
măsuri de salvgardare şi alte remedii comerciale care
sunt aplicate unilateral pentru a apăra industriile UE de practicile
comerciale „inechitabile” ale partenerilor comerciali ai UE.
În al doilea rând, trebuie menţionate acordurile comerciale
bilaterale şi multilaterale ale UE. În ultimii ani, UE a fost foarte
activă în negocierea acordurilor bilaterale şi multilaterale în
cadrul OMC. Acordurile bilaterale ale UE urmăresc o gamă largă
de obiective: beneficii economice, obiective de politică externă,
obiective de ajutor pentru dezvoltare.
Dincolo de faptul că UE este o putere economică importantă,
ar trebui menţionat că UE (împreună cu statele sale membre)
este cel mai mare furnizor mondial de asistenţă oficială pentru
dezvoltare.
41

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
În primul rând, politica de dezvoltare este o politică
„adiţională”: acţiunea UE în domeniul asistenţei pentru dezvoltare
trebuie să completeze (nu să înlocuiască) politicile statelor
membre de asistenţă pentru dezvoltare, pentru a atinge o
coerenţă, eficienţă şi eficacitate mai mare. În al doilea rând, articolele
din tratat stabilesc 3 obiective de importanţă egală pentru
politica de dezvoltare a UE: dezvoltare socială şi economică
armonioasă, integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul
internaţional şi reducerea sărăciei.
Unele dintre aceste obiective sunt urmărite parţial prin acorduri
comerciale bilaterale, cum ar fi, de exemplu, Acordurile de
Parteneriat Economic în cadrul Acordului Cotonou cu ţările
ACP (Africa, Caraibe şi Pacific). Altele sunt finanţate de Fondul
European de Dezvoltare (FED): un fond european autonom
destinat asistenţei pentru dezvoltare, constând din contribuţii
proporţionale ale statelor membre individuale. În proiectele
finanţate de FED, UE încearcă să se diferenţieze de statele membre
individuale în politica sa de dezvoltare, urmărind obiective
specifice şi elaborându-şi propria expertiză în domeniul
asistenţei pentru dezvoltare: construirea capacităţii comerciale,
integrarea regională şi sprijinirea accesului durabil la serviciile
sociale, infrastructura de transport, securitatea alimentară şi
construirea capacităţii instituţionale.
Unul dintre actori este DG Dezvoltare din cadrul Comisiei,
care gestionează şi monitorizează programarea ajutoarelor în
ţările ACP şi ţările şi teritoriile de peste mări. Un alt actor este
Oficiul de Cooperare Europe Aid. Misiunea sa este de a pune
în aplicare instrumentele de asistenţă externă ale Comisiei Europene,
care sunt finanţate din bugetul Comunităţii Europene
şi de FED. Aceasta nu se ocupă cu programele de asistenţă de
preaderare (PHARE, ISPA şi SAPARD) sau cu activităţile umanitare.
În sfârşit, un alt actor este Biroul Umanitar al Comisiei Europene
(ECHO) care a jucat recent un rol important în reacţia
42

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
UE la dezastrul produs de tsunami în Asia de Sud-Est.
Trecerea în revistă a acestor politici arată că procesul de formulare
a politicilor UE are diferite modalităţi de funcţionare,
iar acesta reacţionează şi evoluează în conformitate atât cu interesele,
aşteptările şi ideile statelor membre, cât şi cu a actorilor
externi şi a configuraţiilor instituţionale. Aderarea unor
noi state membre măreşte complexitatea acestui proces european
de formulare a politicilor. Noile state membre trebuie să
se obişnuiască cu funcţionarea internă a UE pentru a înţelege
natura procesului decizional.
La început, procesul de integrare europeană avea obiective
politice, precum pacea, securitatea şi stabilitatea. S-a considerat
că aceste scopuri politice pot fi atinse cu mijloace economice,
prin crearea bunăstării şi prosperităţii, cu ajutorul instituirii mai
întâi a unei uniuni vamale, apoi a unei pieţe interne şi, în final, a
unei uniuni monetare.
În prezent, pacea şi securitatea în UE sunt considerate de la
sine înţelese. De-a lungul acestui proces de integrare, UE a devenit
un gigant economic, dar a rămas destul de divizată în domeniul
politicii internaţionale şi a securităţii internaţionale.
Cu referire la rezultatele negative ale referendumurilor privind
Constituţia, putem spune că Europa se schimbă şi dă semne
de blocare temporară, ceea ce va duce la noi negocieri şi la noi
reflecţii asupra următorilor paşi de făcut pe drumul integrării
europene. Deşi, pe plan internaţional este percepută ca instabilă,
iar pe plan intern ca având un deficit democratic, Uniunea
Europeană rămâne proiectul voluntar de integrare cu cel mai
mare succes în secolul XX.
43

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova
şi Uniunea Europeană
2.1 Istoricul relaţiilor dintre Moldova şi Uniunea Europeană
Relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană încep odată cu
obţinerea independenţei de stat şi a afirmării suveranităţii pe arena
internaţională. La acea vreme, Comisia Europeană avea deja
o poziţie faţă de noile state independente (CSI). Această poziţie
a UE a fost prezentată de Comisia Europeană într-o comunicare
în ianuarie 1992 la îndemnul Consiliului European. Comisia
Europeană propusese ca Acordul de Cooperare şi Comerţ semnat
cu fosta URSS să fie înlocuit cu noi acorduri. În măsura în
care CSI era gata să-şi asume responsabilitatea efectivă pentru
diferitele aspecte ale politicilor sale, Uniunea Europeană urma
să-şi asume responsabilitatea pentru identificarea unor mijloace
corespunzătoare pentru cooperarea cu aceste state.
Pornind de la această poziţie, acordurile de parteneriat şi cooperare
au fost formulate astfel ca să fie practic identice pentru
toate statele CSI, ceea ce la rândul său, din cauza diferenţelor
mari dintre aceste state, a făcut ca formulările articolelor să fie
deseori vagi şi foarte generale.
În acest sens, este interesant că negocierile au început cu mai
multe ţări ale CSI, dar nu şi cu Moldova. La 1 noiembrie 1993,
şi repetat la 28 ianuarie 1994 Preşedintele Republicii Moldova,
Mircea Snegur, adresează preşedinţilor Consiliului European şi
Comisiei Europene scrisori, în care constată cu regret că Moldova
este unica ţară din spaţiul Europei centrale şi de est, cu care
UE încă nu şi-a definit relaţiile.
Insistenţa autorităţilor moldoveneşti de atunci a făcut până
la urmă ca APC să fie negociat şi semnat într-un termen destul
de scurt – la 28 noiembrie 1994, la numai 10 luni de la ultimul
44

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
mesaj al preşedintelui Snegur. Dat fiind că procesul de intrare
în vigoare a acordului era de lungă durată, la 2 octombrie 1995
a fost semnat şi la 1 mai 1996 a intrat în vigoare Acordul interimar
privind comerţul între Republica Moldova şi Uniunea
Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale.
Sfârşitul anului 1994 şi prima jumătate a anului 1995 este
perioada când Moldova apare într-o lumină favorabilă pe arena
internaţională, ajungând chiar să fie un exemplu al reformelor
democratice. Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie
1995, Moldova devine prima ţară din CSI, care este admisă în
Consiliul Europei, pas important pe calea apropierii ţării noastre
de UE.
Deşi APC încă nu intrase în vigoare, autorităţile moldoveneşti,
conştiente că acest acord permite doar cooperarea, şi nu integrarea
în UE, încearcă să convingă conducerea UE să treacă la
faza următoare în relaţiile cu Moldova. La 13 decembrie 1996
Preşedintele Republicii Moldova, Petru Lucinschi, în mesajul său
către preşedintele Comisiei Europene, Jacques Santer, formulează
pentru prima dată dorinţa Moldovei de a deveni către anul 2000
membru asociat al UE. Santer nu reacţionează nici într-un fel, şi
la sfârşitul lui octombrie al anului următor 1997 Lucinschi trimite
lui Santer o nouă scrisoare, în care reiterează dorinţa Moldovei
de a obţine statutul de membru asociat şi solicită lansarea negocierilor
de încheiere a acordului de asociere. Două luni mai
târziu, preşedintele Lucinschi a expediat tuturor şefilor statelor
membre ale UE scrisori cu conţinut similar, dar, ca şi adresările
către Santer, fie că au rămas fără răspuns, fie că răspunsul a fost
negativ.
După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii
Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ
oficial, care a pus şi baza juridică a aplicării programului TACIS
de asistenţă în Moldova. Acordul de Parteneriat şi Cooperare a
45

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
fost instituit pentru o perioadă de 10 ani.
În primăvara anului 1999, noul Guvern al Republicii Moldova
introduce în programul său de activitate un capitol special,
declarând integrarea europeană obiectiv strategic principal al
politicii sale externe. Însă demiterea guvernului, survenită la
sfârşitul lui 1999, a jucat un rol negativ în evoluţia relaţiilor dintre
Republica Moldova şi UE. Astfel, Comisia Europeană decide
să amâne acordarea grantului de 15 mln. euro pentru susţinerea
balanţei de plăţi, şi amână pentru o dată nedefinită şedinţa Consiliului
de Cooperare Republica Moldova – UE. Şi mai grav este
faptul că Republica Moldova este omisă din concluziile Consiliului
European de la Helsinki privind extinderea UE spre est.
În anul 2001, când Republica Moldova a devenit membră a
OMC şi a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, ţara
noastră a fost invitată să participe la activităţile Conferinţei Europene,
care este un for consultativ la nivel de miniştri ai afacerilor
externe ai ţărilor candidate la aderare în UE. La 27 decembrie
2001 a fost adoptat Documentul de strategie a ţării pentru
Moldova (Country Strategy Paper) pentru perioada 2002-2006.
Acest document stabileşte obiectivele de cooperare ale UE cu
Republica Moldova, axându-se pe implementarea programului
de susţinere a reformelor în ţară.
Un alt factor important este apropierea geografică a Uniunii
Europene de frontierele noastre. În 2004 au loc două evenimente
deosebit de importante: la 2 aprilie 2004, 7 noi state devin membre
ale NATO, printre ele şi România, şi astfel frontiera de vest
a ţării noastre devine frontieră cu Alianţa Nord Atlantică. La 1
mai 2004, aderarea a zece noi membri la Uniunea Europeană
face Moldova şi mai aproape de spaţiul UE.
Aceste procese, iniţierea cărora a avut loc mai mulţi ani în
urmă, au impus Uniunea Europeană să elaboreze noi politici faţă
de mai multe state, inclusiv faţă de Republica Moldova. În urma
lansării în 2002 de către diplomaţia britanică şi cea suedeză a
46

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
ideii oferirii Ucrainei, Belarusiei şi Moldovei statutului de vecini
speciali ai UE, la 11 martie 2003 este publicată Comunicarea
Comisiei Europene cu titlul “Europa lărgită – vecinătatea:
un nou cadru propus pentru relaţiile cu vecinii UE de la est
şi sud”. Acest document propune ţărilor vecine cu UE, inclusiv
Moldovei, colaborarea cu UE în câteva domenii-cheie.
Noul instrument de vecinătate trebuia să substituie instrumentul
precedent – TACIS, dar fiindcă TACIS era planificat până
în 2006, Comisia a decis că noul instrument va fi aplicat abia
după expirarea termenului de valabilitate a programului TACIS.
În schimb, pentru perioada respectivă 2004-2006 a fost propus
un alt instrument financiar temporar – Programul de vecinătate,
prin care trebuie să fie finanţată cooperarea transfrontalieră dintre
statele membre şi cele vecine cu UE, dar şi dintre statele candidate
la aderare şi cele nemembre, care au frontieră comună cu
viitoarele state membre.
Programul de vecinătate al colaborării dintre România, viitor
stat membru al UE, şi Republica Moldova, viitor vecin al UE, a
fost semnat la mijlocul anului 2004. Tot către această perioadă
practic s-a încheiat negocierea Planului de Acţiuni între Republica
Moldova şi UE, aşa cum prevedea politica noii vecinătăţi.
Această politică, denumită mai târziu Politică Europeană de
Vecinătate (PEV), a inclus Strategia PEV, rapoartele de ţară şi
planurile de acţiuni. Strategia PEV şi Rapoartele de ţară au fost
publicate la 12 mai 2004, iar Planurile de Acţiuni a 7 ţări, inclusiv
al Moldovei – la 9 decembrie 2004. În pofida cadrului nou de
cooperare, baza juridică a relaţiilor dintre Republica Moldova şi
UE a rămas aceeaşi – Acordul de Parteneriat şi Cooperare.
Astfel Republica Moldova a intrat într-o nouă fază a relaţiilor
cu Uniunea Europeană. În vederea cooperării cu succes între
Republica Moldova şi UE în cadrul PEV, au fost luate măsuri
de consolidare a cadrului instituţional al integrării europene a
Moldovei, şi anume:
47

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
- a fost creată Comisia naţională pentru integrare europeană
(noiembrie 2002), care la 16 septembrie 2003 a aprobat şi a
prezentat Comisiei Europene Concepţia integrării Republicii
Moldova în UE;
- pe parcursul anului 2003 a fost creată Comisia parlamentară
pentru integrare europeană, Departamentul pentru integrare
europeană în cadrul MAE, şi subdiviziuni pentru integrare
europeană în toate ministerele şi departamentele din ţară;
- în 2004 a fost creat grupul interministerial pentru armonizare
legislativă, şi prin hotărârea Guvernului Republicii Moldova sa
decis deschiderea misiunii diplomatice a Republicii Moldova
pe lângă Uniunea Europeană;
- la sfârşitul anului 2004 Ministrul Afacerilor Externe a fost
numit concomitent vice prim-ministru, pentru o coordonare
mai eficientă a tuturor activităţilor care au tangenţe cu procesul
de integrare europeană a Republicii Moldova;
- începând cu perioada anului 2002, s-au început activităţile
de pregătire a cadrelor în problematica UE, din rândul
funcţionarilor de la ministere, cadrelor universitare,
reprezentanţilor ONG.
Au devenit mai intense contactele parlamentare, ceea ce sa
soldat cu luări de poziţii ale Parlamentului European faţă de
procesele din Republica Moldova. În acest sens se evidenţiază
rezoluţia Parlamentului European din 5 iunie 2003 cu privire la
reuniunea Troikăi UE cu ţările participante la Pactul de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est, în care se spune că Parlamentul
European „...menţionează că Procesul de Stabilizare şi Asociere
este un proces dinamic care are drept scop să-i aducă pe beneficiari
mai aproape de standardele UE şi euro-atlantice, şi de
aceea invită instituţiile UE să evalueze fezabilitatea extinderii lui
şi includerii Republicii Moldova, şi dacă este necesar, să clarifice
condiţiile ce trebuiesc îndeplinite în acest scop...”.
În acest fel, la începutul anului 2005 când trebuia să înceapă
48

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
implementarea Planului de acţiuni, în Moldova au fost create
condiţiile suficiente pentru ca procesul de integrare europeană
să fie lansat şi să ia amploare.
Departamentul Integrare Europeană al Ministerului
Afacerilor Externe al RM
Conform Hotărîrea Guvernului nr. N 981 din 8.08.2003 si N
960 din 4.08.2003, Departamentul Integrare Europeană este o
structură creată pe lângă Ministerul Afacerilor Externe în baza
direcţiei generale integrare europeană, Biroului Naţional pentru
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est pe lângă acelaşi
minister, precum şi prin preluarea funcţiilor de domeniu de la
Ministerul Economiei.
Departamentul Integrare Europeană a fost creat în scopul
consolidării capacităţilor instituţionale naţionale de participare
la acţiunile şi iniţiativele ce ţin de integrarea ţării noastre în
structurile europene, precum şi în scopul promovării strategiei
de aderare a Moldovei.
În activitatea sa, Departamentul se călăuzeşte de legislaţia
naţională, tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, precum şi de regulamentul său, în fruntea sa aflânduse
ministrul afacerilor externe.
Departamentul Integrare Europeana activează fără statut de
persoană juridică, iar membrilor acestuia li se aplică, fără careva
excepţii, prevederile Legii nr.761-XV din 27 decembrie 2001 cu
privire la serviciul diplomatic, precum şi ale regulamentelor şi
instrucţiunilor ce ţin de activitatea Ministerului Afacerilor Externe.
În procesul exercitării atribuţiilor sale, Departamentul Integrare
Europeană colaborează cu ministerele şi autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de cercetare
şi organizaţiile non-guvernamentale specializate, fiind
îndreptăţit la următoarele:
49

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
1. să solicite ministerelor şi altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi locale prezentarea, în termenul
stabilit, a informaţiilor privind problematica integrării europene,
precum şi participarea acestora la activităţile ce ţin de raporturile
Republicii Moldova cu Uniunea Europeana şi cele din cadrul
Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est;
2. să dea instrucţiuni ministerelor şi altor organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi locale în problemele
ce ţin de integrarea europeana, relaţiile cu Uniunea Europeana,
precum şi participarea Republicii Moldova la iniţiativele
Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est; să antreneze
în activitatea sa, în caz de necesitate, experţi din alte structuri
publice, inclusiv din cadrul societăţii civile.
STRUCTURA Departamentului Integrare Europeană
Direcţia generală relaţii politice cu Uniunea Europeană:
• Secţia dialog politic Republica Moldova - Uniunea Europeana
şi instituţiile comunitare
• Secţia coordonarea şi implementarea programelor de integrare
europeană
Direcţia generală cooperare economică cu Uniunea
Europeană:
• Secţia relaţii economice Republica Moldova - Uniunea
Europeană
• Secţia de asistenţă şi cooperare bilaterală cu Uniunea
Europeană
Biroul Naţional pentru Pactul de Stabilitate pentru Europa
de Sud-Est:
• Secţia democraţie şi drepturile omului
• Secţia reconstrucţie economică, cooperare şi dezvoltare
• Secţia securitate, apărare, justiţie şi afaceri interne.
Concepţia integrării R. Moldova în Uniunea Europeană
vs. Strategia Europeană a Republicii Moldova
50

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
Cele două documente au fost elaborate în sprijinul realizării
obiectivului de integrare europeană al R. Moldova.
Strategia Europeană a Republicii Moldova a fost elaborată
în conformitate cu Decretul Preşedintelui Republicii Moldova
Vladimir Voronin nr. 957-III din 13.XI.2002 privind instituirea
Comisiei naţionale pentru integrare europeană. Acelaşi obiectiv,
de elaborare a Strategiei europene a Republicii Moldova,
a fost formulat în Hotărârea Guvernului Republicii Moldova
nr. 351 din 2 aprilie 2004 despre rezultatele activităţii economiei
naţionale, executarea bugetului în anul 2003 şi sarcinile
autorităţilor administraţiei publice pentru anul 2004.
Elaborarea documentului a început înainte de lansarea de
către Comisia Europeană a consultărilor asupra Planului de
Acţiuni, şi a fost precedată de elaborarea Concepţiei integrării
Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Concepţia integrării Republicii Moldova în Uniunea
Europeană a fost aprobată la 16 septembrie 2003 de Comisia
naţională pentru integrare europeană şi transmisă Uniunii Europene.
În partea introductivă a Planului de Acţiuni Republica
Moldova – UE se menţionează faptul că UE ia act de Concepţia
integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Concepţia
constituie un mesaj politic şi o confirmare a opţiunii europene
a Republicii Moldova şi va servi drept călăuză în activitatea de
realizare a obiectivului integrării europene, activitate în care vor
fi implicate atât autorităţile centrale şi locale, cât şi instituţiile
societăţii civile.
Strategia Europeană a Republicii Moldova este un document
intern cu privire la realizarea Concepţiei integrării Republicii
Moldova în Uniunea Europeană, care are drept scop
pregătirea ţării pentru aderarea în viitor la UE. Această strategie
se bazează pe faptul că integrarea Republicii Moldova în
UE reprezintă un interes naţional fundamental, precum şi pe
cunoaşterea şi acceptarea principiilor fundamentale ale UE.
51

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Strategia desfăşurată de preaderare este adoptată în general
de Comisia Europeană pentru fiecare ţară candidată, după semnarea
şi intrarea în vigoare a acordului de asociere la UE. Deşi
Republica Moldova, care încă nu are un astfel de acord cu UE,
are dreptul să elaboreze de sine stătător Strategia.
La elaborarea structurii Strategiei Europene a Republicii
Moldova, care are un rol similar cu cel al strategiilor de asociere
ale fostelor şi actualelor ţări candidate, s-a ţinut cont de
experienţa mai multor ţări care se află la stadii diferite de aderare
la UE.
După lansarea consultărilor asupra Planului de Acţiuni,
structura Strategiei Europene a fost modificată astfel ca să fie
coordonată cu cea a Planului. Perioada de implementare a
Planului este de trei ani, ceea ce înseamnă că după aceasta va
fi nevoie de un nou document – un acord (de asociere sau de
vecinătate), un nou plan de acţiuni sau o strategie (aceasta mai
ales şi din motivul că la mijlocul anului 2008 expiră termenul
de valabilitate a Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre
Republica Moldova şi UE). Indiferent de poziţia ulterioară a
UE, pentru Republica Moldova acest nou document va trebui să
se bazeze pe analiza situaţiei în toate domeniile de cooperare –
cadrul legislativ şi cadrul instituţional al cooperării, problemele
şi priorităţile de cooperare pentru viitor. Anume acest rol îl are
Strategia Europeană, care pe măsura implementării Planului de
Acţiuni va fi revizuită periodic, ceea ce va permite ca Strategia
să fie utilizată şi ca instrument de monitorizare a implementării
Planului de Acţiuni.
Potrivit autorilor săi, Strategia Europeană a Republicii
Moldova ar trebui să devină ulterior documentul care va concretiza
modul de realizare a obiectivului de integrare a Republicii
Moldova în UE, formulat în Concepţia integrării Republicii
Moldova în UE. În această situaţie Planul de Acţiuni Republica
Moldova – UE reprezintă, de fapt, ultima parte a Strategiei Eu-
52

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
ropene – priorităţile.
2.2 Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Moldova
şi Uniunea Europeană
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) formează baza
legală a relaţiilor dintre UE şi Moldova la moment. Acesta a
fost semnat în noiembrie 1994 1 şi a intrat în vigoare în iulie
1998. Acest acord cuprinde un număr larg de domenii cum ar fi:
dialogul politic, comerţul şi investiţiile, cooperarea economică,
aproximarea legislativă, cultura şi ştiinţa. Părţile recurg la valorile
comune pe care le împărtăşesc şi stabilesc înţelegerea de a
promova pacea şi securitatea în întreaga lume precum şi rezolvarea
neînţelegerilor pe cale paşnică pentru ca atât principiile
democratice şi drepturile omului, cât şi principiile economiei de
piaţă să susţină politicile lor interne şi externe şi să constituie un
element esenţial pentru Acordul de Parteneriat.
Prin semnarea APC se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea
relaţiilor Moldovei cu Uniunea Europeană, una fundamentată
pe principiile valorilor democratice şi într-un cadru juridic mult
mai avansat decât cel oferit de precedentul Acord de cooperare
economico-comercială încheiat de UE cu fosta URSS.
Semnarea APC vine să consacre Republica Moldova în
calitate de partener direct al Uniunii Europene. Acceptând să
semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a acordat de
fapt tânărului stat moldovenesc o notă pozitivă eforturilor sale
în domeniul democratizării. În al doilea rând, APC nu trebuie
văzut doar prin prisma unui simplu acord ce stabileşte regulile
chemate să guverneze evoluţia de mai departe a relaţiilor lor bilaterale.
Ar fi cazul de considerat acest acord, mai întâi de toate,
un angajament încheiat între cele două Părţi în numele afirmării
valorilor democratice. Astfel, prin intermediul acestuia UE s-a
1 http://europa.eu.int/rapid, DN:PESC/94/28, Date: 1994-03-24, Communique by EU
Presidency on elections in Moldova.
53

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
angajat să susţină eforturile Republicii Moldova îndreptate spre
consolidarea democraţiei sale şi finalizarea tranziţiei spre economia
de piaţă. La rândul său, Moldova s-a angajat să respecte
valorile democratice, principiile dreptului internaţional, ale
dreptului omului şi ale economiei de piaţă, toate fiind declarate
elemente esenţiale ale APC. În al treilea rând, APC a imprimat
o dimensiune politică cooperării Moldovei cu UE, reuşind, astfel,
să realizeze obiectivele pur economice ale Acordului privind
Cooperarea economico-comercială semnat cu URSS. Pentru a
da substanţă cooperării în domeniul politic părţile se angajează
să promoveze un dialog politic care ar avea menirea să consolideze
apropierea între Republica Moldova şi Uniunea Europeană,
să sprijine schimbările politice şi economice din Moldova, să
contribuie la o mai mare convergenţă a poziţiilor în probleme
internaţionale de interes reciproc, să încurajeze cooperarea lor
în probleme cu privire la respectarea principiilor democratice şi
consolidarea stabilităţii şi securităţii în Europa.
De asemenea, APC instituţionalizează pentru prima dată
relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană. Spre deosebire de
Acordul privind Cooperarea economico-comercială, care prevedea
crearea doar a unui Comitet mixt cu responsabilităţi circumscrise
domeniului economic, APC stipulează crearea unei
scheme instituţionale ierarhizate în trei trepte, şi anume:
- Consiliul de Cooperare, la nivel de miniştri;
- Comitetul de Cooperare, la nivel de înalţi funcţionari;
- Comitetul parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai
Parlamentului european şi cel moldovenesc.
Monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare
în domeniile politic, economic, juridic, financiar, social
şi cultural, precum şi promovarea dialogului politic sunt sarcinile
primordiale ale acestor instituţii.
În domeniul cooperării economice APC merge şi mai departe
decât Acordul privind Cooperarea economico-comercială. APC
54

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
preia de la acesta din urmă clauza privind Tratamentul Naţiunii
celei Mai Favorizate cu privire la tarifele pentru bunuri şi introduce
concomitent noi elemente de natură să faciliteze şi să
impulsioneze schimburile între Moldova şi Uniunea Europeană.
APC consacră între Părţi principiului tranzitului liber pentru
mărfuri, liberalizează circulaţia pentru unele tipuri de capital şi
oferă perspectiva instituirii liberului schimb. În acest din urmă
sens, odată ce Moldova va avansa pe calea reformelor, Părţile
se angajează să negocieze şi să semneze un Acord privind crearea
Zonei de Liber Schimb 2 între ele. De asemenea, Părţile au
convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor
transfrontaliere, aceasta având ca scop dezvoltarea unui sector
de servicii orientat spre piaţă. Totodată, APC dezvoltă o nouă
componentă a cooperării, şi anume armonizarea legislaţiei
moldoveneşti cu cea comunitară 3, declarată esenţială pentru
consolidarea legăturilor economice ale Moldovei cu UE. Astfel,
prin articolul 50 Moldova s-a angajat să întreprindă măsurile
necesare creşterii compatibilităţii graduale a legislaţiei sale cu
cea a Uniunii Europene.
2 Zona de liber schimb - un grup de două sau mai multe teritorii vamale între care
taxele vamale şi alte obstacole în calea schimburilor comerciale au fost suprimate.
3 Acquis comunitar - totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea
instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare, care constă în:
▪ conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale
Comunităţilor Europene (CECO, CEE, CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic
European, Tratatul de la Maastriht şi Tratatul de la Amsterdam);
▪ legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor
Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
▪ declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
▪ acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte
acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a
cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);
▪acordurile internaţionale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu
are încă personalitate juridică), precum şi cele încheiate între statele membre ale
UECU referire la activitatea acesteia.
55

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
2.3 Asistenţa Tehnică Noilor State Independente (TA-
CIS)
Programul TACIS (Asistenţa Tehnică Noilor State Independente)
este unul din principalele instrumente create de UE în vederea
dezvoltării unor strânse relaţii economice şi politice cu
statele CSI. Deşi conceput iniţial ca un program chemat să materializeze
sprijinul UE pentru desfăşurarea procesului de tranziţie
în noile state independente, evoluţia sa timp de un deceniu a
marcat caracterul şi obiectivele sale originare. Astfel, asistenţa
furnizată de TACIS nu mai poate fi redusă doar la conţinutul
său tehnic, ea concentrându-se în prezent asupra dezvoltării în
NSI a unor economii de piaţă viabile, precum şi a consolidării
bazelor lor democratice şi juridice. Odată cu intrarea în vigoare
a Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare într-o serie de state
din spaţiul CSI, TACIS devine instrumental în procesul de implementare
a acestora. Fiind pe deplin interesată să contribuie la
implementarea exemplară şi integrală a obiectivelor APC, Uniunea
Europeană s-a angajat, în conformitate cu art. 78 din APC,
să acorde Moldovei asistenţă financiară şi tehnică temporară sub
formă de donaţii prin intermediul programului TACIS 4. Intrarea
în vigoare, la 1 iulie 1998, a APC a permis extinderea acţiunilor
programului TACIS în Moldova, cuprinzând, astfel, toate domeniile
prezente în APC, şi anume: armonizarea legislativă; standarde
şi certificare; transport; dezvoltarea sectorului privat, a micilor
întreprinderi, resurselor umane; promovarea cooperării
industriale, vamale, sociale, în domeniile educaţiei şi instruirii
profesionale; consolidarea instituţională; aderarea Moldovei la
Organizaţia Mondială a Comerţului etc. Totodată, convinsă de
faptul că economia poate influenţa în sens pozitiv traiectoria politicii,
UE a decis să imprime o nouă ipostază programului TACIS
4 “Republica Moldova şi Uniunea Europeană”, “Buletinul Informativ APC”, Programul
TACIS “Implementarea APC”, volumul 1, ediţia 1, Chişinău, 1999.
56

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
în Moldova, şi anume: de promotor al dialogului, cooperării şi
încrederii între cele două maluri ale Nistrului prin identificarea
şi realizarea unor proiecte economice comune, printre care se
numără şi cel privind reconstruirea podului de la Gura Bîcului,
distrus în timpul operaţiunilor militare din 1992 şi pentru care
UE a preconizat alocarea a 2 mln. de euro.
În contextul de după 1 iulie 1998, TACIS devine un instrument
esenţial în implementarea APC semnat de Uniunea Europeană
cu Republica Moldova. Iniţiind în acest sens un amplu program
de asistenţă întitulat “Implementarea APC”, TACIS a reuşit să-şi
aducă contribuţia la consolidarea capacităţilor instituţionale şi
perfecţionarea sistemului de comunicare şi de luare a deciziilor
între instituţiile implicate în derularea consecventă a procesului
de materializare a obiectivelor APC. Pe lângă toate, sub auspiciile
sale au fost elaborate un şir de instrumente de natură să faciliteze
eforturile de aliniere a legislaţiei moldave la normele şi
standardele legislaţiei Uniunii Europene.
Prima etapă a programului TACIS “Implementarea APC”
a demarat la 23 septembrie 1997, finalizându-se în septembrie
1998. Pe parcursul acesteia s-a acordat prioritate elaborării unor
instrumente de lucru care să asiste funcţionarii moldoveni în
eforturile lor de interpretare şi de implementare a APC. Astfel,
a fost elaborat un amplu “Ghid pentru implementarea APC”. Au
fost realizate, de asemenea, o serie de analize şi comentarii asupra
unor Legi în vigoare sau Proiecte de Lege ce urmau a fi prezentate
spre aprobare Parlamentului Republicii Moldova. Cea de-a
doua etapă a fost iniţiată în februarie 1999 şi a durat 10 luni,
obiectivele sale majore fiind stabilirea capacităţilor structurale
şi facilitarea conştientizării de către opinia publica din Moldova
a rolului şi importanţei implementării APC. Printre realizări pot
fi menţionate: crearea bazei de date privind legislaţia Moldovei
şi a UE, precum şi a centrului de documentare computerizat;
editarea “Buletinului Informativ” destinat informării societăţii
57

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
despre procesul de implementare a APC; acordarea de asistenţă
în pregătirea reuniunilor subcomitetelor UE-Moldova. În domeniul
armonizării legislative au fost elaborate studii comparative,
având ca subiecte şase sectoare - dreptul antreprenorial,
concurenţa, sectorul serviciilor, sectorul bancar, impozitarea şi
contabilitatea. Aceste studii explică prevederile APC, analizând,
totodată, situaţia din Moldova şi Uniunea Europeană în toate
cele şase domenii. La începutul lunii aprilie 2000 a demarat faza
a treia a Programului TACIS “Implementarea APC” cu o durată
de 2,5 ani şi un buget total de 2,5 mln. de euro. De menţionat
că priorităţile sale se înscriu în cadrul schiţat deja de obiectivele
generale ale etapei precedente, asigurându-se, astfel, continuitatea
şi coerenţa programului 5.
Deşi în contextul prevederilor APC Moldova a avansat mult în
liberalizarea comerţului, investiţiilor, plăţilor curente şi de capital,
cu toate acestea racordarea legislaţiei moldave la cea a UE
se află, încă, în faza incipientă. Un obiectiv primordial în acest
domeniu ar trebui să fie crearea unui mecanism instituţional
naţional care ar coordona şi monitoriza procesul de aliniere la
standardele comunitare.
O altă ipostază a TACIS, pe care ţinem s-o evidenţiem, este
cea de instrument de promovare a know-how-ului în sectoarelecheie
ale economiei Republicii Moldova. Pentru a da conţinut
caracteristicii de mai sus, ne vom referi succint doar la trei din
aceste sectoare care constituie, de altfel, direcţiile prioritare ale
Programului TACIS în Moldova, şi anume: agricultură; restructurare
a întreprinderilor; dezvoltare a resurselor umane etc.
Asistenţa TACIS în domeniul agriculturii este direcţionată spre
implementarea unor proiecte care să vină în sprijinul proce-
5 “Buletin Informativ APC”, Programul TACIS - “Implementarea APC”, volumul 2,
ediţia 1, Chişinău, 2000.
58

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
sului de privatizare şi distribuire a pămîntului 6. Perfecţionarea
mecanismului de formulare şi gestionare a politicilor agricole la
nivel central şi local; dezvoltarea economiei rurale; reformarea
sistemelor de suport agricol; restructurarea marilor ferme agricole
şi a întreprinderilor agro-industriale; promovarea exportului
produselor agricole autohtone şi atragerea investiţiilor sunt
direcţiile în care se înscriu obiectivele prioritare ale proiectelor
TACIS în domeniul agricol 7. Un exemplu relevant este proiectul
pilot implementat în judeţul Orhei în perioada 1995 - 1997. Pe
parcursul derulării sale, micii fermieri au beneficiat de sprijin
în identificarea şi deschiderea unor linii de credit, instituirea
federaţiei asociaţiilor de fermieri pentru a le acorda acestora un
şir de servicii-cheie oferite de furnizorii de utilaj agricol, companiile
de depozitare şi transport, agenţii de import şi export etc.
De asemenea, în conformitate cu Programul de Acţiuni TACIS
pentru anul 1999, a fost iniţiat proiectul de consolidare a leasing-ului
echipamentului agricol, a fost creată Organizaţia pentru
Promovarea Exportului (MEPO), iar în contextul dezvoltării
resurselor umane a fost lansat un proiect de sprijinire a fermierilor
aflaţi la etapa de post-privatizare 8.
În ceea ce priveşte restructurarea şi privatizarea întreprinderilor,
începând cu anul 1998 atenţia TACIS a fost orientată
preponderent spre restructurarea şi privatizarea marilor întreprinderi,
încurajarea dezvoltării micilor întreprinderi,
6 “Moldova”, The TACIS Programme Annual Repot 1997, European Commission,
Brussels, 1998, p. 17-19; “Moldova”, The TACIS Programme Annual Repot 1998,
European Commission, Brussels, 1999, p. 21-23.
7 “Programul Indicativ 1996 – 1999” al Programului TACIS pentru Republica
Moldova, Bruxelles, 1996.
8 “ Asistenţa tehnică pentru implementarea APC”, Protocolul comun al celei de a
doua reuniuni a Comitetului de Cooperare RM-UE, Chişinău, 1999, 27 septembrie.
59

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
promovarea exportului şi investiţiilor 9. Urmărind realizarea
priorităţilor în domeniu, TACIS continuă să acorde sprijin
Agenţiei pentru Restructurarea Întreprinderilor şi Asistenţă
(ARIA), care coordonează efortul de restructurare individuală a
întreprinderilor prin întărirea disciplinei financiare şi creşterea
competitivităţii lor. Totodată, TACIS oferă sprijin în familiarizarea
oamenilor de afaceri cu tehnicile managementului de piaţă,
stabilirea centrelor de informare în domeniul afacerilor pentru
întreprinderile mici şi mijlocii, elaborarea planurilor de afaceri,
studiilor de fezabilitate, precum şi a celor de piaţă pentru întreprinderile
moldoveneşti, încurajează stabilirea de legături între
întreprinderile mici şi mijlocii din Moldova şi cele din Uniunea
Europeană etc.
Proiectele demarate sub egida TACIS în sectorul resurselor
umane au ca obiectiv major sprijinirea eforturilor Moldovei în
edificarea unei infrastructuri sociale moderne şi dezvoltarea
potenţialului său de resurse umane. Sprijinul furnizat de către
TACIS în domeniul dat este materializat preponderent prin
asistenţa oferită agenţiilor şi ministerului de resort implicate în
reformarea şi dezvoltarea noului sistem de protecţie socială, instruirea
funcţionarilor responsabili de implementarea APC, sprijinirea
instruirii manageriale şi încurajarea antreprenoriatului
în Moldova, finanţarea programului TEMPUS care promovează
cooperarea între universităţi, precum şi prin introducerea instruirii
profesionale în sistemul educaţional pentru a spori
şansele de angajare a forţei de muncă.
De asemenea, TACIS este un promotor al cooperării transfrontaliere
şi a integrării Moldovei în reţeaua transeuropeană
de transport. În condiţiile extinderii Uniunii Europene spre Est
asigurarea securităţii la frontierele comune UE/CSI, precum şi a
9 The European Union and the Republic of Moldova, Brussels, European Commission,
Directorate General IA, Information Unit – TACIS, 1998, p.6.
60

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
celora dintre statele asociate din Europa Centrală şi de Est, pe de
o parte, şi CSI, pe de altă parte, a devenit o preocupare majoră
constantă a Uniunii Europene. Anume în acest context, UE s-a
angajat să încurajeze cooperarea transfrontalieră între Republica
Moldova şi statele vecine (România şi Ucraina) prin promovarea
unor acţiuni comune concrete destinate să sporească eficienţa
controlului de frontieră, să faciliteze circulaţia transfrontalieră,
să soluţioneze prin eforturi conjugate problemele ecologice
în zonele de graniţă. În acest scop, în 1996, Programul TACIS
“Cooperarea Transfrontalieră” a instituit un buget special în
sumă totală de 30 mln. de euro pe an. Începând cu acea dată,
Moldova a fost eligibilă pentru o sumă de peste 9 mln. de euro,
alocată în mare parte proiectelor destinate ocrotirii mediului
în regiunile de frontieră şi dezvoltarea infrastructurii la punctele
vamale Leuşeni şi Ungheni. Totodată, într-o perspectivă
apropiată se preconizează implementarea unor proiecte transfrontaliere
moldo-române care vor plasa accentul pe promovarea
dezvoltării economice în zonele de graniţă. În cazul aprobării
lor de către Comisia Europeană, aceste proiecte vor fi finanţate
prin efortul conjugat al programelor TACIS şi PHARE.
Din 1991 UE a oferit asistenţă Republicii Moldova în valoare
de € 253 mln. Aceasta cuprinde:
- asistenţă tehnică din cadrul proiectului TACIS, inclusiv pentru
cooperare transfrontalieră,
- asistenţă macro-financiară prin credite şi granturi pentru
echilibrarea balanţei de plăţi,
- asistenţă prin Programul de Securitate a Alimentaţiei şi
asistenţă umanitară.
Asistenţa Comunităţii oferită Republicii Moldova (în millioane
€) începînd cu anul 1991:
61

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Programul
de acţiune
TACIS
Programul
pentru
Proiecte
Mici
Programul
de CooperareTranfrontalieră
Asistenţă
Macro-
Financiară
Programul
de Securitate
a
Alimentaţiei
Asistenţă
Umanitară
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
1,0 9,0 10,0 9,0 13,1* 14,7*
62
14,8
+
1,5Res
2002/
03 Total
25,0* 98,1
4,0 4,8 4,7 14,4
2,0 2,7 1,3 0,7 4,0 3 3,7 17,4
27,0 25,0 20,0 15,0 15,0 102,0
5,5 10,4 15,9
3,9 0,8 0,88 5,5
Total 1,0 36,0 0 35,0 29,0 36,0 2,7 20,8 4,6 31,3 3,8 54,1 253,3
* Planificarea financiară este bianuală
** Grant
Programul de Acţiune TACIS pentru Moldova din 2003 (€
25 mln.) este concentrat asupra următoarelor domenii: suport
instituţional, legal şi administrativ, promovarea dezvoltării sectorului
privat şi adresarea consecinţelor sociale ale tranziţiei. În
afară de aceasta, programul regional TACIS cuprinde: cooperarea
transfrontalieră, justiţia şi afacerile interne, infrastructura
vamală şi din zone de frontieră, energetica şi mediul. Un nou
Program Naţional Indicativ curent urmează a fi realizat pentru
anii 2004-2005.
2.4 Delegaţia Comisiei Europene la Chişinău
Un alt pas foarte important în apropierea Uniunii Europene

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
de Moldova este deschiderea delegaţiei Comisiei Europene în
Moldova la 6 octombrie 2005. Aceasta este cea mai importantă
prezenţa a UE în Republica Moldova. Acordul privind instituirea
unei delegaţii permanente a Uniunii Europene la Chişinău
a fost semnat la Bruxelles în iunie 2005. Primul şef al Delegaţiei
Comisiei Europene în Republica Moldova a fost numit Cesare
De Montis, anterior Şef al Delegaţiei Comisiei Europene în Venezuela.
Delegaţia are statutul unei misiuni diplomatice şi reprezintă
oficial Comisia Europeană. La moment, Comisia Europeană are
deschise 120 de Delegaţii care activează în toate regiunile lumii,
iar numărul lor sporeşte, pe măsură ce UE devine un actor geopolitic
global. Cu ocazia inaugurării misiunii diplomatice europene,
la Chişinău s-a aflat pentru prima data şi Comisarul European
pentru Relaţii Externe şi Politica Europeana de Vecinătate,
Benita Ferrero-Waldner. Aceasta a declarat că deschiderea
Delegaţiei la Chişinău este un eveniment ce simbolizează o nouă
etapă în relaţiile Uniunii Europene cu Republica Moldova, constituind
pentru Republica Moldova o uşă spre UE.
Delegaţia şi-a propus să atingă următoarele scopuri:
- promovarea relaţiilor politice şi economice între Republica
Moldova şi Uniunea Europeană prin menţinerea unor relaţii
ample cu instituţiile guvernamentale şi prin creşterea gradului
de cunoaştere a Uniunii Europene, instituţiilor şi programelor
sale;
- monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare
între UE şi Moldova;
- informarea publicul despre evoluţia UE şi argumentarea
necesităţii unor politici europene;
- participarea la implementarea Programului UE – TACIS
(Asistenţa Tehnică pentru CSI), care prevede finanţarea prin
granturi a know-how-ului necesar pentru dezvoltarea unor
economii de piaţă şi societăţi democratice în statele membre
63

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
ale Comunităţii Statelor Independente.
La moment, Delegaţia gestionează programele de finanţare
ale Comisiei Europene în R. Moldova, constituind un punct important
de comunicare a instituţiilor moldoveneşti cu cele europene.
2.5. Reprezentantul Special al Uniunii Europene în
Republica Moldova
Reprezentantul Special al UE este un trimis special al Uniunii
Europene pentru anumite regiuni sau ţări afectate de conflicte.
Acest diplomat reprezintă UE în conflictele care vizează interesele
Uniunii şi este o persoană-cheie în procesul de elaborare a
politicilor UE. Reprezentantul Special este delegat de către Consiliul
de Miniştri de Externe al UE şi îşi coordonează acţiunile
cu Înaltul Reprezentant UE pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună, Javier Solana. UE are deja 7 reprezentanţi speciali:
pentru Bosnia (Lordul Ashdown), Macedonia (Michael Sahlin),
Caucazul de Sud (Heikki Talvitie), Afganistan (Francesc Vendrell),
Orientul Mijlociu (Marc Otte), regiunea Marilor Lacuri
in Africa (Aldo Ajello) si pentru coordonarea Pactului de Stabilitate
(Erhard Busek).
Reprezentantul Special al UE în Republica Moldova a fost
numit ambasadorul Adriaan Jacobovits de Szeged la 16 martie
2005, la recomandarea lui Javier Solana. Cu aceasta ocazie Javier
Solana a declarat: “Crearea acestui post demonstrează implicarea
crescândă a UE în această ţară importantă din imediata noastră
vecinătate. Ambasadorul Jacobovits va încerca să contribuie la
reglementarea paşnică a conflictului transnistrean. Mă bucur ca
vom lucra împreună. Va avea toată susţinerea mea.”
Decizia de a numi un Reprezentant Special a urmat adoptării
pe 22 februarie 2005 a Planului de Acţiuni Moldova-UE de către
Consiliul de Cooperare Moldova-UE. Principala misiune a Ambasadorului
Adriaan Jacobovits de Szeged in Moldova este de
64

Capitolul II. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
a atinge obiectivele de politică externă ale UE în soluţionarea
conflictului transnistrean,colaborând strâns cu Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. Datorită activităţii Reprezentantului
Special, astăzi problema transnistreană este mult
mai prezentă pe agenda zilei la Bruxelles, decât anterior. Astfel,
în acest cadru se produc multe discuţii dedicate problemelor
Moldovei, între toţi cei 25 de membri ai UE. Comisia Europeana
este activă şi dinamică, iar Europa are un interes sporit faţă de
R. Moldova. Un rezultat al acestei activităţi poate fi şi sporirea
întâlnirilor preşedintelui Vladimir Voronin cu Havier Solana şi
cu alţi eurocomisari. În acest mod, Moldova figurează pe lista
priorităţilor Uniunii Europene, o importanţă având şi semnarea
şi implementarea Planului de Acţiuni RM-UE.
2.6. Misiunea de Asistenţă la Frontiera moldo – ucraineană
(EUBAM)
Uniunea Europeană şi-a intensificat activitatea în R. Moldova,
instituind şi o misiune specială de asistenţă la frontiera moldoucraineană
(MAF). Activitatea Misiunii Uniunii Europene de
Asistenţă la frontiera dintre Moldova şi Ucraina a fost lansată
în cadrul unei ceremonii speciale în ziua de 30 noiembrie 2005
la solicitarea comună a Preşedintelui Republicii Moldova şi a
Preşedintelui Ucrainei şi îşi desfăşoară activitatea în baza Memorandumului
de înţelegere între UE, R. Moldova şi Ucraina.
Potrivit Memorandumului obiectivele Misiunii sunt:
▪ colaborarea cu Republica Moldova şi Ucraina în scopul
armonizării standardelor şi procedurilor lor de gestionare a
frontierei cu cele în vigoare în statele-membre ale UE;
▪ asistarea la întărirea capacităţilor profesioniste ale serviciilor
vamale şi de frontieră ale Moldovei şi Ucrainei la nivel
operaţional;
▪ dezvoltarea capacităţilor de analiză a riscurilor;
▪ perfecţionarea cooperării şi a complementării reciproce a
65

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
serviciilor vamale şi de frontieră cu alte agenţii de executare
a legilor;
▪ promovarea cooperării transfrontaliere.
Activitatea Misiunii este programată pentru aproximativ 2
ani, iar sediul central al acesteia se află în oraşul Odesa. Misiunea
dispune în prezent de 7 oficii în teren amplasate la frontiera
moldo-ucraineană – 3 de partea moldovenească şi 4 de cea
ucraineană. În prezent, Misiunea constă dintr-un personal de
158 de colaboratori ce include 101 - personal internaţional din
16 state-membre ale UE, 3 - din statele CSI şi 57 - personal local.
Cele 16 state ale UE sunt: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania,
Polonia, Portugalia, Slovacia şi Marea Britanie.
Misiunea oferă training la locul de muncă şi consultanţă
oficialităţilor moldovene şi celor ucrainene, sporindu-le în acest
mod capacităţile de executare eficientă a controalelor vamale şi
transfrontaliere şi de supraveghere a frontierei. Prin activitatea
sa, Misiunea contribuie la stabilirea încrederii şi fortificarea
cooperării transfrontaliere. Această cooperare transfrontalieră,
precum şi efortul de căutare a soluţiei pentru conflictul transnistrean
au fost reflectate în Planurile de Acţiuni concordate şi
acceptate atât de Moldova.
66

Capitolul III. R. Moldova şi Politica Europeană de vecinătate
CAPITOLUL III. Republica Moldova şi politica
Europeană de vecinătate
3.1. Politica Europeană de Vecinătate a UE
În primăvara anului 2002, ministrul de externe englez, Jack
Straw lansează “o iniţiativă de vecinătate” a Uniunii Europene
cu Ucraina, Moldova şi Belarus. În primăvara 2003, Uniunea
Europeana dezvoltă această iniţiativă şi promovează Politica
Europeană de Vecinătate. Un impuls în elaborarea acestui concept
l-a avut aderarea celor 10 state central şi est-europene în
2004 în cadrul UE, fiind necesară o nouă poziţie a UE faţă de
frontierele sale externe.
Conceptul de “Politică Europeană de Vecinătate” (PEV) lansat
de către Parlamentul European, are un scurt, gradual şi intens
istoric, materializat într-un cadru programatic şi acţional de politici
urmăreşte transformarea noţiunii de graniţă într-un spaţiu
al cooperării şi al legăturilor politice, economice şi sociale care
să evite crearea unei falii de genul cortinei de fier. Acest concept
este construit a fi o alternativa la integrarea în UE.
Politica de vecinătate europeană este alăturată şi distinctă de
politica de lărgire a UE: totodată, aceasta politică nu poate fi
considerată ca o etapă de “pregătire” a lărgirii, deoarece statele
cărora li se adresează nu sunt vizate a fi integrate.
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă
abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii
săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe
cooperare. Această politică constituie un cadru de consolidare
a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu
statele vecine UE lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate
şi bună vecinătate, a unui „cerc de prieteni” la frontierele
Uniunii.
PEV propune un parteneriat cu un set de obiective ambiţioase
pentru statele vecine UE, bazat pe împărtăşirea aceloraşi valori
67

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
politice şi economice şi reformarea instituţională.
Premiza PEV se constituie în interesul comun al UE şi al
statelor partenere de a nu transforma graniţa care le separă întro
piedică în calea comerţului, schimburilor sociale şi comerciale
sau împotriva cooperării regionale.
Viteza şi intensitatea acestui proces depinde de voinţa şi capacitatea
fiecărui stat partener de a se angaja în transpunerea
agendei PEV pentru construirea şi întărirea actualului cadrul
de cooperare.
PEV este structurată pe patru direcţii: Rusia, grupului de noi
state independente occidentale (Ucraina, Moldova, Belarus),
Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) şi statele
din Sudul Mării Mediterane (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban,
Libia, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria şi Tunisia).
Dimensiunea bilaterală a relaţiilor externe ale UE se circumscrie
următoarelor categorii de acte politico-juridice: acordul de
asociere (Association Agreement) pentru statele mediteraneene,
acordul de stabilitate şi asociere (Stabilisation and Association
Agreement) pentru statele balcanice şi acordul de parteneriat
şi cooperare (PCA - Partnership and Cooperation Agreement)
pentru statele europene partenere în cadrul PEV.
Documente de lucru ale PEV sunt: documentele strategice,
rapoartele de ţară, planurile de acţiune. La o primă etapă
sunt stabilite relaţii strânse de colaborare cu statele vecine în
baza unei agende negociate de reforme, ca ulterior UE să ofere
asistenţă pentru realizarea acestora .
Documentele strategice (Strategic Papers) stabilesc principiile,
scopurile geografice, metodologia de implementare a instrumentelor
PEV şi problematica cooperării regionale. Acestea includ
şi programe multianuale orientative prin care se determină
priorităţile de asistenţă şi de finanţare a programelor.
Rapoartele de ţară (Country Reports) prezintă progresele realizate
prin implementarea acordurilor bilaterale şi a reformelor
68

Capitolul III. R. Moldova şi Politica Europeană de vecinătate
corelative. Acestea reflectă situaţia politică, socială şi economică
a respectivei ţări, concentrându-se pe tematicile prioritare ale
PEV.
Acordurile de Parteneriat şi Cooperare nu stabilesc un tratament
preferenţial în domeniul comerţului şi nici un calendar
orientativ pentru realizarea de reglementări în acest sens. De
reţinut că, date fiind diferenţele existente între statele vecine ale
UE la momentul intrării în PEV este normal ca fiecare relaţie
bilaterală sa aibă specificul său. Astfel, diferitele niveluri de implementare
ale reformelor precum şi ale dezvoltării economice
atrag după sine diferite viteze ale progreselor desfăşurate în
cadrul PEV.
Planurile de acţiune (Action Plan) stabilesc obiectivele
dezvoltării relaţiilor bilaterale pe termen scurt şi mediu. Acestea
prevăd indicaţii clare pentru atingerea obiectivelor de etapă
asumate de către fiecare parte. Au o durată de minim trei ani
şi sunt subiect al prelungirii prin consens mutual. Ele pot contribui,
când este posibil la promovarea cooperării regionale.
Primul grup de planuri de acţiune au intrat în vigoare în prima
jumătate a anului 2004. Analiza acestora demonstrează un caracter
evaziv faţă de multe din zonele din interes major ale vecinilor,
cum ar fi facilitarea accesului la vize şi la pieţele UE.
Aceste planuri de acţiune sunt evaluate în mod regulat prin
rapoarte de monitorizare (Monitoring Report). Rapoartele de
monitorizare servesc ca bază pentru luarea deciziilor următoare,
chiar şi pentru terminarea acordului PEV.
Programele de asistenţă din partea UE (EU Assistance Programmes)
dedicate statelor vecine reflectă priorităţile stabilite
prin planurile de acţiune. Acestea pot fi pentru o ţară sau mai
multe; pot fi tematice şi de cooperare în domeniul frontierelor.
În Planurile de Acţiuni urma să fie definit un set de priorităţi,
a căror atingerea se va solda cu o apropiere de UE. Aceste
priorităţi acoperă mai multe domenii:
69

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
– dialogul politic – include probleme cum ar fi: lupta împotriva
terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă,
rezolvarea conflictelor regionale;
– politica economică şi socială - se va promova participarea
într-un număr de programe UE, precum şi îmbunătăţirea interconexiunii
şi a legăturilor fizice cu UE (transport, energie
etc.);
– comerţ - se prevede o deschidere mai mare a pieţei, în
concordanţă cu principiile OMC şi standardele UE;
– justiţie şi afaceri interne - o mai apropiată cooperare în domenii
precum: managementul frontierelor, migraţia, lupta împotriva
terorismului, traficul cu fiinţe umane, droguri şi arme,
crima organizată, spălarea banilor precum şi criminalitatea
economico-financiară.
Noi perspective de parteneriat pentru Moldova în cadrul
Politicii Europene de vecinătate:
▪ Perspectiva avansării dincolo de cooperare spre un grad
semnificativ de integrare, inclusiv prin accesul pe piaţa internă
a UE şi posibilitatea de a participa progresiv la aspecte cheie
ale politicilor şi programelor UE;
▪ Ridicarea nivelului oportunităţilor şi intensităţii cooperării
politice, prin intermediul dezvoltării în continuare a mecanismelor
pentru dialogul politic;
▪ Continuarea angajamentului puternic al UE de a susţine
soluţionarea conflictului transnistrean, utilizând instrumentele
aflate la dispoziţia UE şi în strânsă consultare cu OSCE.
UE este gată să examineze căile de a-şi consolida mai departe
angajamentul;
▪ Oportunitatea pentru convergenţa legislaţiei economice,
deschiderea reciprocă a economiilor şi reducerea continuă a
barierelor din calea comerţului, ceea ce va stimula investiţiile
şi creşterea economică;
70

Capitolul III. R. Moldova şi Politica Europeană de vecinătate
▪ Sprijin financiar sporit: asistenţa financiară a UE pentru
Moldova va fi disponibilă pentru a susţine acţiunile identificate
în prezentul document. În acest scop Comisia propune un
nou Instrument European de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP)
care de asemenea va include aspectele foarte importante ale
cooperării transfrontaliere şi trans-naţionale dintre Moldova
şi (viitoarele) statele membre;
▪ Posibilităţi pentru deschiderea treptată sau participarea
consolidată în anumite programe Comunitare, promovând
legăturile culturale, educaţionale, de mediu, tehnice şi
ştiinţifice;
▪ Susţinere, inclusiv asistenţă tehnică şi twinning-ului
(înfrăţire) pentru a îndeplini standardele şi normele UE, precum
şi acordarea sfaturilor şi sprijinului direcţionat pentru
ajustarea legislativă prin intermediul unui mecanism precum
este Asistenţa Tehnică şi Schimb de Informaţii ( TAIEX);
▪ Aprofundarea comerţului şi a relaţiilor economice;
▪ Stabilirea unui dialog constructiv privind cooperarea în
domeniul vizelor între UE şi Moldova, inclusiv schimbul de
păreri privind posibilităţile oferirii unor facilităţi în acordarea
vizelor în conformitate cu acquis-ul;
▪ Deschiderea cît de repede posibil a unei Delegaţii a Comisiei
Europene în Moldova.
Sursa: Planul de acţiuni RM-UE; www.gov.md
3.2. Planul de acţiuni RM-UE
Planul de Acţiuni RM-UE a fost semnat între autorităţile
moldovene şi cele ale Uniunii Europene la 22 februarie 2005
la Bruxelles. Participarea Moldovei la PEV se înscrie în eforturile
mai largi de realizare a obiectivului strategic de integrare
europeană a ţării noastre.
Includerea Republicii Moldova în cadrul acestei politici a UE
71

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
reprezintă pe de o parte o oportunitate de apropiere de UE, iar
pe de altă parte o realitate reieşită din nevoile de securitate ale
Uniunii Europene. Beneficiile sunt de ambele părţi. Participarea
Moldovei în cadrul PEV aduce următoarele beneficii – participarea
la piaţa unică şi alte politici comunitare, asistenţă tehnică
şi financiară din partea UE, posibilitatea acordării unor facilităţi
pentru vize etc. În plus, PEV prevede susţinere în impulsionarea
procesului de reglementare a conflictului transnistrean, un
obiectiv urmărit de autorităţile de la Chişinău de mai multă
vreme.
În pofida faptului că Politica de Vecinătate a UE nu promite
aderarea statelor incluse în ea la UE, totuşi aceasta reprezintă
o oportunitate reală de a ridica nivelul socio-economic şi politic
din R. Moldova la cele ale Uniunii Europene. Acest fapt
avantajează R. Moldova, oferindu-i un răgaz pentru racordarea
la standardele UE, aderarea fiind instituţional imposibilă pentru
Moldova. La moment, R. Moldova nu este în stare şi nu este
pregătită să suporte consecinţele aderării la UE .
Planul de Acţiuni UE Moldova este un document politic care
stabileşte obiectivele strategice ale cooperării dintre Moldova şi
UE. Planul a fost semnat pentru un cadru temporal de implementare
de 3 ani. Potrivit Planului „implementarea sa va contribui la
îndeplinirea prevederilor Acordului de Parteneriat şi Cooperare
(APC) şi va încuraja şi susţine obiectivul Moldovei vizând integrarea
de mai departe în structurile economice şi sociale europene”.
Prin implementarea Planul de Acţiuni se aşteaptă avansarea
semnificativă a ajustării legislaţiei, normelor şi standardelor
Moldovei la cele ale Uniunii Europene. În acest context, Planul
de Acţiuni trebuie să constituie o bază solidă pentru integrarea
economică bazată pe adoptarea şi implementarea regulilor
şi reglementărilor economice şi comerciale, având potenţialul să
sporească comerţul, investiţiile şi creşterea economică.
Ambele părţi semnatare ale Planului, Moldova şi UE, s-au
72

Capitolul III. R. Moldova şi Politica Europeană de vecinătate
angajat să coopereze strâns în vederea implementării Planului
de Acţiuni. Uniunea Europeană recunoaşte aspiraţiile europene
ale Moldovei şi „Concepţia de integrare a Moldovei în UE”. În
viitorul apropiat cadrul relaţiilor dintre Moldova şi UE creat
prin Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) rămâne a fi
baza valabilă pentru cooperarea dintre UE şi Moldova, Planul
de Acţiuni fiind o extindere a APC.
Planul de Acţiuni includea iniţial un set cuprinzător de
priorităţi în domeniile incluse în Acordul de Parteneriat şi Cooperare.
Printre aceste priorităţi, toate fiind importante, o atenţie
specială trebuia să se acordate următoarelor:
• eforturi susţinute privind o soluţionarea viabilă a conflictului
transnistrean;
• continuarea consolidării stabilităţii şi eficienţei instituţiilor ce
garantează democraţia şi supremaţia legii; asigurarea derulării
democratice a alegerilor parlamentare (2005) în Moldova în
conformitate cu standardele europene;
• asigurarea respectării libertăţii presei şi de exprimare;
• continuarea consolidării capacităţilor administrative şi judiciare;
• reluarea cooperării cu Instituţiile Financiare Internaţionale
(IFI); implementarea acţiunilor vizând reducerea sărăciei,
consolidarea creşterii economice asigurate de sectorul privat
şi durabilitatea fiscală;
• ameliorarea climatului investiţional prin reforme structurale
adecvate în vederea asigurării condiţiilor nediscriminatorii,
transparente şi previzibile pentru afaceri, inclusiv prin lupta
cu corupţia;
• progresul spre un sistem eficient şi cuprinzător de management
al frontierei pe toate sectoarele hotarului Moldovei inclusiv
sectorul transnistrean;
• acţionarea în vederea oferirii de către UE a Preferinţelor
Comerciale Autonome prin asigurarea controlului efectiv al
73

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
originii mărfurilor din Moldova;
• intensificarea luptei împotriva crimei organizate, inclusiv
traficul de fiinţe umane;
• asigurarea eficienţei managementului fluxurilor migraţional,
inclusiv iniţierea procesului vizând încheierea unui Acord de
readmisie între UE şi Moldova;
În vederea implementării eficiente a PA, Guvernul Moldovei
a elaborat Programul Naţional de Implementare a Planului de
Acţiuni RM-UE (PNIPA), care stabileşte măsurile necesare de
a fi întreprinse, instituţiile responsabile şi termenele pentru
realizarea acestora. PNIPA facilitează procedura de evaluare a
implementării PA.
Cu acelaşi scop, în august 2005 au fost instituite patru comisii
interministeriale:
• Comisia pentru probleme de drept şi securitate (Ministerul
Justiţiei - instituţia coordonatoare);
• Comisia pentru probleme social-economice (Ministerul
Economiei şi Comerţului - instituţia coordonatoare);
• Comisia pentru probleme de infrastructură (Ministerul
Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor - instituţia coordonatoare);
• Comisia pentru probleme cultural-umanitare (Ministerul
Educaţiei, Tineretului şi Sportului - instituţia coordonatoare).
Potrivit MAEIE, monitorizarea şi coordonarea sectorială a
implementării Planului de Acţiuni se realizează pe baza rapoartelor
lunare, trimestriale şi semestriale de către instituţiile coordonatoare,
în timp ce MAEIE asigură monitorizarea generală
la nivel guvernamental. În pofida acestor obligaţii, autorităţile
moldovene au dat publicităţii până în prezent doar patru rapoarte
de monitorizare, două fiind scrise în engleză, iar altele
două în română. Rapoartele în engleză se referă la perioadele
februarie / martie – august / septembrie şi august - octombrie
2005. Rapoartele în română se referă la perioadele februarie -
74

decembrie 2005 şi ianuarie - martie 2006.
O procedură specială de monitorizare a progreselor în implementarea
PA a fost elaborată de către Asociaţia pentru
Democraţie Participativă (ADEPT) în colaborare cu Centrul
„Expert Grup”. Acestea au prezentat deja 3 rapoarte de monitorizare
intitulate Euromonitor.
75

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Concluzii
Apropierea hotarului Uniunii Europene de cel al Republicii
Moldova în 2007 constituie o oportunitate pentru ţara noastră
de a se apropia de UE la nivel economic şi politic. Deşi la moment,
Republica Moldova nu are posibilitatea iniţierii negocierilor
de asociere cu UE, prioritare rămîne îndeplinirea angajamentelor
preluate în cadrul Politicii Europene de Vecinătate.
Implementarea cu succes a Planului de Acţiuni RM-UE ar
oferi Moldovei posibilitatea consolidării relaţiilor cu UE şi
obţinerea în plus a unor avantaje în relaţiile economice bilaterale.
Acest fapt va da un impuls dezvoltării economice şi politice
a statului, disciplinînd decidenţii politici în realizarea politicilor
publice proeuropene. Un rol foarte important în acest proces
îl are şi societatea civilă care susţine integrarea europeană prin
diferite proiecte. Integrarea europeană a Republicii Moldova
trebuie să fie un efort comun al întregii societăţi.
76

Bibliografie
Documente:
1. Acord de Partneriat şi Cooperare UE-Moldova, http://
www.mfa.gov.md/img/docs/apc.pdf
2. Politica Europeană de Vecinătate, Raport pe Ţară, Moldova,
http://www.mfa.gov.md/img/docs/politica_europeana_de_
vecinatate_ro.pdf
3. Moldova: Strategia de Ţară 2004-2006 şi Programul Naţional
Indicativ 2005-2006, http://ced.pca.md/files/strategia2004-2006.
pdf
4. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova,
http://www.mfa.gov.md/img/docs/planul_actiuni_ro.pdf
5. Raport anual al Guvernului Republicii Moldova privind
implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea
Europeană (februarie – decembrie) 2005, http://www.
mfa.gov.md/img/docs/raport_anual_2005.pdf
6. Raport al Guvernului Republicii Moldova privind implementarea
Planului de Acţiuni Republica Moldova - Uniunea
Europeană (ianuarie-martie 2006), http://www.mfa.gov.md/
img/docs/raport_trimestru1_2006.pdf
7. Strategia Europeană a Republicii Moldova (proiect), Institutul
de Politici Publice, http://www.ipp.md/biblioteca1.
php?l=ro&id=85
8. Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework for
Relations with our Eastern and Southern Neighbours (Europa
lărgită – vecinătatea: un cadru nou pentru relaţiile cu vecinii
noştri din est şi sud), Comunicarea Comisiei către Consiliu şi
Parlament, 11 martie 2003, Bruxelles, http://ec.europa.eu/world/
enp/pdf/com03_104_en.pdf
77

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
Publicaţii:
1. Republica Moldova şi integrarea europeană. Elemente de
strategie, IPP, Chişinău, 2003.
2. Bârzea Cezar, Politicile si institutiile Uniunii Europene, Editura
Corint, Bucureşti, 2001
3. Barbulescu Iordan Gheorghe, UE de la national la federal,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
4. Cairns Walter, Introducere în legislatia Uniunii Europene,
Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.
5. Carp Radu, Proiectul politic european, de la valori la actiune
comuna, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2006;
6. Diaconu Nicoleta, Sistemul institutional al Uniunii Europene,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
7. Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 2001.
8. Ghica Luciana-Alexandra (coord.), Enciclopedia Uniuni
Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005.
9. Marga Andrei, Filozofia unificarii europene, colecţia Studii
europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.
10. Savu Dana Victoria, Integrarea europeana: dimensiuni si
perspective, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.
11. A survey of the European Union, „The Economist”, 22
noiembrie 2003
12. Nicu Popescu, EU in Moldova –Settling conflicts in the
neighbourhood, Occasional Paper no. 60, Institute for Security
Studies, www.iss-eu.org
13. Valeriu Gheorgiu, EU-Moldova Action Plan: Negotiations
and Implementation (Planul de Acţiuni UE-Moldova: negocieri
şi implementare), Institutul pentru Politici Publice, www.ipp.
md
14. Wim van Moers, Moldova ante portas: the EU Agendas of
Conflict Management and ‘Wider Europe’ (Moldova ante por-
78

tas: agenda UE de gestiune a conflictelor şi „Europa Lărgită”),
www.eurojournal.org
15. Hellen Wallace, William Wallace, Procesul politic în Uniunea
Europeană, Editura ARC, Chişinău, 2004
16. Ann Lewis (ed.), The EU and Moldova (UE şi Moldova),
The Federal Trust for Education and Research, Londra, 2004
17. A Guide to the Enlargement of the European Union. European
Institute of Public Administration, Maastricht, 1999.
18. Åslund A. & Warner A., Enlargement: Consequences for
the CIS Countries. Beyond Transition. CASE, Warsaw, 2002.
19. Approaching Europe – Growth, Competitiveness and Integration.
Institute of Macroeconomic Analysis and Development,
Ljubljana, 1995.
20. Weidenfeld W. (ed.), Central and Eastern Europe on the
Way into the European Union,. Bertelsmann Foundation Publishers,
Gütersloh, 1999.
21. Europe and the Challenge of Enlargement. EC Commission.
Bulletin of the European Communities, Brussels, 2001.
22. Zamfirescu I., Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea
Europeană pentru Ţările Candidate din Europa Centrală şi de
Est. Institutul European din România, Bucureşti, 2001.
23. Acordul de parteneriat şi cooperare Republica Moldova
– Uniunea Europeană: Buletin informativ, 1999-2002.
24. Nicu Popescu. „Opţiunile Republicii Moldova în relaţiile
cu Uniunea Europeană”, http://www.azi.md, 19 ianuarie 2004.
25. Ann Lewis. “Moldova: Where Next ?”, în cartea “The EU
and Moldova”, London, 2004, pp.219-228.
26. Wim van Meurs. “Moldova ante portas: the EU agendas of
Conflict Management and “Wider Europe”, CAP, Bertelsmann
Foundation, 2004.
27. Michael Emerson. “The Wider Europe Matrix”, Centre for
European Policy Studies, Brussels, 2004.
79

Ghidul integrării europene al Republicii Moldova
28. Jacek Wrobel. “The European Union and Moldova”, CES
Studies, Warsaw, March 2004, pp.16-28
29. Securing Moldova’s place in Europe. For an end to ambiguities
on both sides. Conclusions of the international conference,
Brussel, 25 May 2004.
80

Capitolul I. Ce este Uniunea Europeană?
Adrese utile:
Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova
str. Kogălniceanu 12, Chişinău, MD-2001, Republica Moldova
Tel +373 22 50 52 10
Fax +373 22 27 26 22
www.delmda.cec.eu.int
Centrul de Documentare Europeană (CDE)
Casa Guvernului, biroul 234,
Piata Marii Adunari Nationale 1
MD 2033 Chisinau, Moldova
Tel.: (373 2) 23 77 04
e-mail: pcadc@moldova.md
www.ced.pca.md
Oficiul Tacis Moldova
str. Kogălniceanu 12, Chişinău, MD-2001, Republica Moldova
Tel +373 22 50 52 10
Fax +373 22 27 26 22
www.delmda.cec.eu.int
Ministerul Afacerilor Externe al R. Moldova
str. 31 August, 80 Chişinău MD2012, Republica Moldova
Telefon: (+373 22) 57-82-07, 57-82-06, 57-82-05
Fax: (+373 22) 23-23-02
e-mail: secdep@mfa.md
www.mfa.gov.md
81