CULTURA CREŞTINA

AMUL tfXM IULIE-SEPTEMVRIE 1943 MR. 1$
CULTURA CREŞTINA
REVISTĂ LUNARĂ
INDICAŢII LA O INTERPRETARE CREŞTINA
A CETĂŢII
încă din secolul al XVII-lea asistăm la o ciudată interpretare
fizică a vieţii sociale >)• Noţiunea de „cauză" a fost prea uşor
transferată din regiunea fenomenelor fizico-chimice, în teritoriul
atât de diferit al fenomenelor sociale. Fiinţa umană socotită ca un
sistem astronomic, constituit prin atracţia şi repulsia eforturilor,
societatea prin atracţia şi repulsia indivizilor, iar umanitatea prin
aceea a grupurilor. G. Berkeley vorbeşte de atracţia socială, de
massă psihică, distanţă psihică. Auguste Comte „politechnicianul
umanităţii", cum îi spune plastic G. Papini 1 ), desface ştiinţa societăţii
de epoca minoră a speculaţiei: ,După ce spiritul omenesc
a fundat fizica celestă, fizica terestră, fie mecanică, fie chimică;
fizica organică, fie vegetală, fie animală, îi rămâne să termine
sistemul ştiinţelor de observaţie, fundând fiz'fca socială". Dar şcoala
care a pus mai tare stăpânire pe orientarea ştiinţei omului în societate,
e materialismul istoric. Manifestul comunist proclamă dogmatic
că istoria societăţii a fost înşirarea luptelor dintre clasele
sociale. Producţia e decisivă. Iii umbra burghezimii se ridică fatal
proletariatul. In cele mai ascunse măruntae ale istoriei vom întâlni
explicaţii în procesele economice 8 ).
') P. A. SAROKIN: Les thiories sociologiques contemperains, trad. par.
RenăWerrier. Paris,Payot 1938.. O ramură preferă modo geometrico; alta modo
mechanico et phisico, apoi modo energetico şi alta modo mathematico.
») G. PAPINI, Le Crepuscule des Philosophea. p. 141.
») LABRIOLA ANTONIA, Essaia sur la conception materialiste de l'hlatoire,
Giard 1897.

338 CULTURA CREŞTINA Nr. f-9
„De o sută de ani, scrie Vasile Pârvan') omenirea trăieşte
în crezul materialist: economic, social, istoric. întreaga luptă pentru
viaţă a umanităţii contemporane se dă între Capital şi Muncă.
Orice instituţie ideală a societăţii e mecanizată industrial". Maşina
a intrat în singurătatea omului, i-a spart liniştea şi !-a stors de
legile interne. Deja Saint-Simon scria că industria e singura preocupare
demnă. Regimul de mâine e industrialismul, guvernul are
doar de administrat lucrurile, nu va mai trebui o administrare a
oamenilor. Se întâmplă două ciudate fenomene noui: concentrarea
la maximum a industriei şi aplicarea într'un grad neobişnuit a diviziunii
muncii, instalându-se feudalitatea financiară, o absorbire a
avuţiei universale. Primul sindicat de o oarecare importanţă a fost
Chicago-Omaha-Pool-1870. Trusturile sunt nişte sindicate ale capitaliştilor.
Standard-Oil avea, acum 15 ani, controlul asupra a 90 t-
din producţia petrolului din America, dirija 63 întreprinderi în diferite
ţări. — Această uriaşă centralizare poate domina ca printr'un
adevărat stat-major al sintezei industriale. Capitalul şi Munca,
constitue problema socială contemporană. Munca a trecut din familie
prin atelierul feudal, apoi independent, la uzină. Caracteristic
regimului muncii contemporane, după R. P. A. Belliot 2 ), e:
1. Concentrarea din ce în mai mare a producţiei; 2. înmulţirea
muncitorilor; 3. Separaţia muncii domestice şi a atelierului;
4. Creşterea numărului salariaţilor; 5. Organizarea disciplinară a
atelierului; 6. Desvoltarea oraşelor în paguba satelor; 7. Intensificarea
concurenţii; 8. Subordonarea muncii Capitalului.
Toate acestea au dat naştere la o mulţime de probleme, cari
formează încă sfinxul societăţii moderne, cum ar zice Nitti 5 ),
cu repercusiuni în toate domeniile de activitate umană: protecţia
femeii şi copilului, problema salariului, a minimumului legal. Suntem
departe de „ordinea naturală", vizată de fiziocraţi, — care au
avut meritul de a opune rezistenţă mercantilismului prea accentuat
— de acel „totul dela sine", circulaţia naturală a bogăţiilor dela
o clasă la alta ducându-se şi venind pe aceleaşi canale, după
cum spune Turgot, circulaţie a cărei continuitate constitue viaţa
corpului politic ca şi circulaţia sângelui în viaţa corpului animal.
După şcoala liberală a lui Ricardo, Adam Smith, Mill, cu rolul minim
al legiuitorului, începe să se vestească intervenţia tot mai
') VASILE PÂRVAN, Idei şi forme, Bucureşti. Ed. Cartea Rom. MCMXX.
*)' R. P. A. BELLIOT, Manuel de Sociologie Catholique, nouuelle 6d. Paris
VI. P. Lethielleux, 1927, pag. 170.
•) N/777, Socialisme Catholique, Paris Libr. Guillaumin 1894, pag. VIII.

Nr. 7-9* CULTURA C&E$TÎNÂ §39
decisivă a Statului. «Statul jandarm" apunea. Socialismul de Stat se
amestecă tot mai mult în organizarea economiei sociale. .Persoana"
omului începe să fie anulată. In Biologie, în Psihologie, în Etică,
in Politică, în Economie, omul este detaşat de o realitate superioară,
de o complenitate, care nu se poate cuprinde în marginile
unui pozitivism dus până la capăt. In morală: triumful sociabilităţii
asupra personalităţii»). In psihologie Th. Ribot spunea răspicat:
„Tel organisme, telle personnalite"'). Mulţime de probleme a
ridicat, în penal, responsabilitatea. Legi de adaptare sunt emise în
biologie, omul redus la o unitate rasială. Novicow scria că „precum
societăţile sunt organe, se poate lămuri a priori că ele se
conformează la toate legile biologice". Mai darwinist decât Darwin,
după cum spune Taine. Nu suntem departe de definiţia vieţii a lui
Spencer: „adaptaţiunea continuă a reiaţilor interne la relaţiile
externe". Tot ca o încălcare a «persoanei" putem socoti şi pangeografismul,
care a dus la o explicare cauzală a manifestărilor
umane din puterea lucrativă decisivă a mediului cosmic. Sunt cunoscute
exagerările lui F. Ratzel 3 ). Dar ceeace ne interesează în
deosebi aci e domeniul economiei sociale şi al politicei. Aci s'au
întâmplat modificări hotărîtoare, s'a seperat mai cumplit de morală.
Vestigii în politic găsim în deosebi în celebra carte a lui N. Machiavelli:
II Principe. El sublinia în politică „adevărul efectiv",
numit mai târziu „raţiune de stat". Tot mai mult intervine Statul
nu numai în producţie, repartiţie şi consumaţie, cc şi în viaţa
spirituală, ajungându-se la un fel de panteism statal.
Roger E. Lacombe, într'o carte nu de mult apărută, arată
cum, parcă o fatalitate interioară îl târeşte pe individ să se distrugă
pe sine: „Libertatea economică a produs cartelurile şi trusturile,
care îl ucid; acestea au accentuat, cu coaliţiile muncitoreşti,
sentimentul de clasă unde personalita ea se ţterge,... cu socialismul
individul a acceptat să se supună colectivităţii. Democraţia a creiat
partidele politice. Libertatea gândirii a adus un nou despotism,
') Dr. E. DELBET, Morale Positiue, din Morale Sociale, Lecon» professâes
au Collăge l/bre des sciences sociales, Paris, Alean 1899, pag 3.
2
) TH. RIBOT, Les maladies de la personnaliU, Paris, Alean 1885, pag.
57. V. şi Charles Blondei, in Trăite de Psychologie par Georges Dumas, Tome
II, Paris Alean 1924.
s
) Crozals, Histoire de la ciuilisation, Paris 1887. Jean Brunhes, La Qeographie
humaine, ed. III. Paris, Alean lt?25. - Vidai de la Blache, Principes de
Geographie humaine, Arm. Colin. 19 2. Fr. Ratzel, Le sol la societe et l'Etat,
L'Annee Sociologique 1898-99; Lucien Febire, La terre et l'evolution humaine,
Paris 192*' etc. etc.
1«

340 CULTURA CREŞTINA Ni. 74
acel al ştiinţei" ')• Desprins de un ideal superior, individualismul excesiv
şi absolutismul colectivist a făcut din om un individ pur şi
simplu, fără consistenţă, un peregrin curios prin viaţă, fără rezistenţă
interioară. Munca raţionalizată extrem a travestit deasemeni
soarta muncitorului. Acesta se simţea ataşat de lucru, astăzi e o
celulă anonimă intr'o imensă uzină, despuiat de iniţiativă, un om
care nu mai poate să decidă. Civilizaţia e şi un mare divertisment
mecanic care a invitat pe om să iasă din el. Dar în afară de trădarea
.notabililor", Ortega j. Gasset se înspăimântă într'un minunat
esseu — revolta masselor — de năvălirea unei noui barbarii,
barbaria „verticală", la stăpânirea «aglomeraţiei", a veşnicului
plin de lume, a mediocraţiei 2 ). Mulţimea e pentru ea infailibilă şi
ascuns în mulţime fiecare se simte in mai deplină securitate. —
Georges Sorel, în Reflexiile asupra violenţei, scria că încrederea
e mai mare fiindcă a fost inventat mitul grevei generale, mit înapoia
căruia nedistinct se luptă pentru prăbuşirea societăţii vechi
şi revendicări noui nelămurite precis. — Ceeace interesează e „ansamblul
mitului". Dar câte nu s'ar putea desbate în jurul acestei
sustrageri din rangul persoanei umane. Societatea nu epuizează
destinul omului. Dimpotrivă, din punct de vedere al îilosoîiei existenţiale,
scrie Berdiaeff, societatea este o parte infimă a persoanei,
o altă „dimensiune" de a fi.
Totuşi o suficient de serioasă reacţiune s'a întins peste tot.
Cea mai de seamă mişcare de restaurare a omului e fără îndoială
acea pornită de Leon al XlII-lea prin enciclica Aeterni Patns, prin
care în 1879 decidea o întoarcere la tradiţia spirituală creştină,
la racordarea veacului nostru de doctrina integralistă a sfântului
Toma. Se deschide un Colegiu Angelic la Roma; Cardinalul Mercier
întemeia Institutul Superior de filosofie din Louvain; începe
masiva activitate a Institutului Catolic din Paris până ieri sub direcţiunea
Cardinalului Baudrillart. Apar reviste: Revue Thomiste,
Revue de Philosophie, Revue Neo-Scolastique şi multele altele.
Etienne Gilson îl duce cu înaltă competenţă pe sf. Toma la Sorbona.
In om intervine un alt univers. E persoana, care nu poate
fi confiscată sau anexată definitiv de societate. Biserica, scrie J.
Maritain, este în acelaş timp şi thebaidă şi cetate. Omul nu e ultima
raţiune a Universului, omul e în serviciul ordinei creaţiunii.
Binele comun temporal, după o fericită expresie, e numai un scop
') ROOER E. LACOMBE, Diclin de l'Indiuidualisme? Denofil, Paris 1935.
p. 19-20.
•) ORTEGA I. OASSET, La revolte des masses. Stoch. II. 1937. La revolution
mondiale, Stock 1934. Andrâ Joussain, Psychologie des masses, Flammarion
1937 etc. etc.

m. 7 9 CULTURA CREŞTINĂ 341
intermediar, cu consistenţa Iui, dar condiţionat de finalitatea terminală.
Societatea e şi ea un sediu intermediar providenţial. Nue
o fiinţă independentă, vicios închisă.
Legătura dintre oameni, legătura socială, natura ei intimă nu
o întâlnim nici în «imitaţia" lui G. Tarde, nici în „libido" sau atitudinea
ambivalenţă a individului, a lui S. Freud; legătura socială
e esenţial caritatea. R. Brugeillesscrie că ea „trăieşte în noi în
surdină — ea e substanţa faptului social — tot ce e contrar carităţii
e antisocial, pentrucă în realitate aceste sunt sinonime". Forma
sa se poate împrăştia in manifestările sociale, care sunt in general
şapte: economică, juridică, politică, estetică, intelectuală, morală
şi religioasă, cari toate sunt supuse „cauzei exemplare", în
creştinătate lui Isus Christos. După alt sociolog creştin, Tristan
d'Athaide 2), pentru sociologia finalistă, omul constitue nucleul faptului
social. Domeniul studiilor sociale cuprinde:
a) viaţa naturală: mediul; b) viaţa individuală: omul; c) viaţa
domestică: familia; d) viaţa economică: grupul profesional; e) viaţa
civică: statul; viaţa f) internaţională: societatea naţiunilor; g) viaţa
supranaturală: Biserica.
Prin reducere: natură, om, societate. A. Natura nu depinde
nici de una nici de alta. B) Omul, ca fiinţă materială nu poate fi
separat de cele două elemente — natură şi societate — ca fiinţă
spirituală le transcende. C) Societatea nu poate exista fără una
sau alta.
Domeniile aceste se interpătrund, dar au şi o ierarhie. Charles
Journet 8 ), defineşte astfel raportul dintre puterea temporală şi cea
spirituală: nici confuzie, nici separaţie, ci distincţie şi uniune prin
subordonare dela inferior la superior. Leon al XIII-a în enciclica
Immortale Dei, spune că: în lucrurile omeneşti puterea civilă e
supremă — în genere suo maxima. In temporal, edicta Inocenţiu
al III, regele Franţei n'are a recunoaşte superior. In economia socială
s'a încercat deasemeni să se restaureze persoana omului în
demnitatea lui firească. „Omul economic al Summei Sf. Toma şi
al Enciclicei lui Leon XIII, zice Sombart, e omul natural, omul aşa
cum 1-a creat Dumnezeu, omul care nu merge cu capul în jos, ca
') RAOUL BRUGEILLES, Introduction a une Sociologie Thomiste, Paris,
Societe franz. d'

342 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9 i
omul economic modern" J ). Minimum necesar nu se rezumă numai
la întreţinerea vieţii fizice, la necessarium vitae, ci cuprinde tot
ce e indispensabil pentru formaţia persoanei; e necessarium personae
minimum exigibil pentru a putea menţine demnitatea, pentru
a nu fi silit să trăiască în subsolul condiţiei umane. Chestiunea
socială e în ultimă instanţă o chestiune morală. Deja, contemporan
cu Marx şi Lassalle, Ketteler preconiza o solidaritate între muncitori
şi patroni. In Austria, Vogelsarg arată înainte cu şasezeci
de ani beneficiile asigurărilor sociale, fixarea legală a unui salar
minimum. La fel în Elveţia, Descurtins. Dar în special în Franţa,
începând cu marchizul la Tour du Pin şi contele Albert de Mun,
se întemeiază o mişcare cu reale consecinţe sociale. Dar hotărîtoare
în mişcarea socială creştină a fost publicarea celor două
faimoase enciclice 2 ): Rerum Novarum şi Quadragesimo Anno, prima
apărută la 15 Mai 1891. In 1 Oct. 1894 se fonda Uniunea dela
Friboug. Ea fixă, între altele, următoarele: munca pentru lucrător
e un drept moral, organizarea muncii, regim corporativ. In 1920
Cardinalul Mercier întemeia Uniunea Internaţională de Studii Sociale
dela Malines. Această uniune a scos şi un Cod social. Citim
în art. 72: Fenomenele economice fiind din domeniul omenesc, interpretarea
care le este dată reclamă o cunoaştere exactă a naturii
omului. In art. 71: Trebue să cerem justiţiei şi carităţii să
cârmuiască puterile economice. — Prin urmare o tot mai precisă
accentuare a faptului că munca e personală, nu individuală, o depăşire
a aritmeticii sociale. La fel şi în Politică. Nici ea nu se
poate socoti o ştiinţă independentă, suficientă ei. Şi Sf. Toma consideră
politica ştiinţă practică, fundată riguros pe observaţie, dar
aceasta se adaugă o întreagă gamă de probleme a finalităţii ultime s ).
Oliveira Salazar încearcă să aplice această confluenţă a moralei
cu politica. Statul nu-şi are raţiunea de a fi în sine. El e limitat
de morală*). Nici un bine uman nu poate fi gândit Inafara
binelui moral al omului 5 ).
Centrul tuturor zonelor activităţii omeneşti e mereu aceiaşi
„persoană", măsura lucrurilor, care dă sens greu, apăsat, vieţii în
toate compartimentele sale.
Omul prin această virtualitate a persoanei se tot urcă, pentru
a se împlini, în ceeace Raoul Brugeilles desemna sub numele de
„Cauză exemplară", cu sevă stoarsă din lecţiile evanghelice.
CORIOLAN GHEŢIE
') cit. de JOHANNES HAESSLE, Le travail, trad. Et. Bârne el. P. Linn,
Desclee — 1933, pag. 102.
) G. C. RUT7EN, La docrine sociale de l'Eglise râsumie dans Ies En*
2
cycliques. Les ed. du Cerî. 1932. Max Turman, Le Catholicisme social depuis
l'encyclique Rerum Novarum, Alean, 1900. — Leon Gre~goire: Le Pape, les Catholiques
et la Question Sociale, Perrin 1893.
«) SIMON DEPLOIGE, Le conflit de la Morale et de la Sociologie, Nouveile
Libr. Naţionale Paris.
«) OLIVEIRA SALAZAR, Une re~volution dans la paix — Fiammarion, 1937.
') JOSEPH VIALATOUX, Morale et Politique, Paris, Desele 1931.

III
„TOMISMUL NU ESTE FILOSOFIA
CREŞTINA?"
SAU PĂREREA D. EM. VASILESCU
Cauza acestei discuţii a fost lucrarea: Tangente Româneşti la.
Filosofia Creştină, în care susţineam, între altele, că tomismul nu
este numai o filosofie creştină, ci între celelalte filosofii creştine,
ea este tipul, modelul şi expresia cea mai înaltă a acestei filosofii.
In concluzie, arătam o serie de gânditori români cari n'ar fi prea departe
de gândirea tomistă. Cartea a provocat o recenza in Gândirea
a d. Em. Vasilescu, asistent la Facult. de Teol. ortodoxă din
Bucureşti. Intre primele acuze ce mi a adus a fost aceea, că fac
mereu „confuzie între tomism şi filosofia creştină", promiţândi;-mi
că îmi va arăta că „tomismul, cel mult este o filosofie creştină,
dar nu filosofia creştină". Cu acel prilej îmi arăta doar că d. Nichifor
Crainic- şi d. Prof. Petrovici, sunt departe de a simpatiza cu Tomismul.
La aceasta m'am simţit dator să răspund în „Cultura Creştină"
Nr. 1—3, 1942, arătând sensul în care-1 numiam pe d. N. Crainic
prieten cu tomismul. D. E. Vasilescu în Gândirea No, 7, 1942,
a găsit că nici N. Ionescu nu a simpatizat cu tomismul; dimpotrivă,
a fost un adversar al tomismului. In Cultura Creştină No. 7—9,
1942 am arătat, citând pe N. Ionescu, că afirmaţia d-sale este prea
categorică, deoarece N. Ionescu are cuvinte care nu dovedesc
chiar de loc că ar fi fost un adversar atât de îndârjit al tomismului.
Totodată am rectificat şi unele propoziţii, pe care d-sa le citase
din cartea mea, inexact. Nu-i vorba, în toiul discuţiei, şi de o
parte şi de alta s'a pus însufleţire.
A mai rămas nelămurită o problemă, marea problemă, şi anume
aceea care constitue „confuzia" mea: „tomismul este filosofia creştină".
Şi fiindcă d. Em. Vasilescu s'a ţinut de promisiune, arătând
în Gândirea No. 8, Oct. 1942, pentru ce tomismul nu este
„filosofia creştină"; eu încă mă simt dator să dovedesc, în cele de

344 CDLTURA CREŞTINA Nr. 7-9
mai jos, că numind tomismul filosofia creştină, mi-am dat perfect
de bine seamă, atât despre ce va să zică filosofie, cât şi despre ce
va să zică filosofia creştină; deci, n'am făcut nicio confuzie.
*
D. E. Vasilescu, în Gândirea amintită, arată „pentruce tomismul
nu este „filosofia creştină".
La început îşi exprimă temerea că cele scrise de mine, n'ar
fi decât o capcană „romano-catolică de a ne atrage pe noi ortodocşii
spre catolicism"; că eu aş fi observat punctele vulnerabile
ale învăţământului teologic ortodox, care, după dsa, ar fi împărţit
din punct de vedere filosofic în mai multe părţi; şi pentru a pescui
în apă tulbure, aş fi început propaganda filosofică prin o inundaţie
de broşuri. După d. E. Vasilescu aceste ar fi fost „motivele
mai ponderoase" care m'au determinat să scriu. Trece apoi la dis-
•cuţiile noastre anterioare, exprimându-şi nemulţumirea de fapiul
cum au decurs. In sfârşit, întră în fondul chestiunii: „pentruce tomismul
nu este „filosofia creştină".
Istă dovezile d sale: a) Pentrucă chiar dacă sfântul Toma utilizează
pe SS. Părinţi „trebuie văzut întrucât structura însăşi şi
principiile fundamentale ale filosofiei tomiste coincid cu gândirea
filosofică a Părinţilor bisericeşti răsăriteni" (p. 467 col. 1); b) Tradiţia
patristică, nu numai răsăriteană, ci chiar şi apuseană, a preferit
pe Platon la Aristotel „ateul", fapt pe care — spune d-sa — îl
recunoaşte şi catolicul Arnou. c) Tomismul nu este filosofia creştină
fiindcă a întâmpinat rezistenţă, ba chiar au fost condamnate
câteva teze de ale sale. d) Mărturia unui rus, care a făcut şcoală la
catolici, nu poate, credem, constitui o dovadă.
înainte de a arăta valoarea fiecărei dovezi în parte, fie-mi
iertat să-mi exprim surprinderea, că d. E. Vasilescu, care mărturiseşte
că aci e vorba de-o mare problemă şi nu de o logomachie,
totuşi s'a achitat atât de uşor de această sarcină. Mărturisesc sincer,
că mă aşteptam la un studiu adânc, a cărui concluzie negativă
să ţişnească din însuşi fondul gândirii tomiste. Când colo, dovezile
d-sale nu privesc filosofia tomistă decât pe dinafară. Totuşi le
vom cerceta pe fiecare în parte, arătându-le temeinicia şi valoarea
doveditoare. Şi fiindcă dintre dovezile d-lui E. Vasilescu cea mai
specioasă o socotim cea de sub a) o lăsăm la sfârşit şi începem
cu b) adică: Tradiţia patristică a preferit pe Platon lui Aristotel —
fapt pe care-1 recunoaşte şi Arnou.
b) Găsim firească adaptare filosofiei platoniciene din partea unora
dintre sfinţii Părinţi şi într'o anumită măsură necesară. Aceasta nu
surprinde pe cei ce nu cunosc împrejurările istorice ale contactului

Ni. 7-9 CULTURA cKEşmm 345
dintre cugetarea creştină şi cea păgână, cu deosebire platoniciană.
Idealismul platonician într'adevăr a influenţat pe o bună parte din
Sf. Părinţi răsăriteni şi apuseni. Se găseau în această filosofie câteva
principii cari se potriveau foarte bine cu cugetarea creştină. Insă
aceeaşi sfinţi Părinţi, cari stau sub influenţa lui Platon, e întrebarea
că ce fac cu această filosofie atunci când se găseşte în opoziţie
flagrantă — şi se găseşte adeseori — cu realismul dogmelor creştine?
— Ideile sunt adevărate realităţi; lucrurile nu sunt decât
simbolul ideilor — or, de aci şi până a considera şi pe Dumnezeu ca
o astfel de „realitate", e numai un pas, pe care sfinţii Părinţi nu
l-au făcut, mai bine l-au dat deoparte pe Platon. Realismul Revelaţiei
i-a împiedecat totuşi să fie pur platonicieni şi de aceea cu
toţii au procedat, ca şi cel mai platonician dintre toţi, Sf. Augustin:
ce era potrivit credinţei, au primit; ce era împotrivă, au modificat,
ori părăsit. Căci dacă ar fi urmat pe Platon, mai cu seamă în
ceeace formează esenţa acestei filosofii, astăzi nu s'ar numi sfinţi, ci
eretici. Sf. Toma spune despre S. Augustin: „Augustinus, qui doctrinis
platonicorum imbutus fuerat, si quae invenit îidei accomodata in
eorum dictis, assumpsit; quae vero invenit fidei nostrae adversa,
in .melius commutavit" (Sum. Theol., I-a q. LXXX1V, a. 5).
Fiind vorba de platonism, nu trebuie să se uite că această
doctrină, mai apropiată în aparenţă de creştinism, în realitate este
mai depărtată şiprimejdioasă. „Dumnezeului Platon era, din nenorocire,
numai dumnezeul filosofilor; n'ar fi prudent să se facă cunoscut
tuturor „Părintele şi autorul acestui univers, care e greu să
fie descoperit; trebue lăsat poporului să practice cultul idolatrie
stabilit. Asupra sufletului, nemuririi, învăţăturile lui Platon sunt
splendide: însă mituri şi nu ştim precis ce doctrină se ascundea
sub figurile lor. Preexistenta sufletelor, metempsihoză... doctrine
false" l ). Tot atâtea lucruri cari nu puteau fi pe placul SS. Părinţi.
Până când se ridică împotriva lui Platon discipolul său, şi mai
cu seamă, până când a ajuns la cunoştinţa Sf. Părinţi viciul fundamental
al platonismului desvăluit de Aristotel, platonismul era deja
en vogue: utilizat şi modificat până ce nu mai putea fi recunoscut.
„Aristotel nu atacă pe Platon pentruca i-a reuşit să regăsească,
prin teoria sa despre participaţie, articulaţiile reale ale universului
susţinute prin ideea de Bine" — deşi era de atacat. „Nu transcendenţa
Ideilor, văzute, dacă pot spune aşa, de către o privire
teologică, din înălţimea Ideii de Bine, este ceeace atacă, ci însăşi
această transcendenţă, afirmată, în numele unei metafizici a realu,-
lui, începând cu primele date ale experienţei" 2 ).
V G. RABEAU, Dict. de Theol. Cath., T. XII, 2, col. 1480
•) M. de CQRTE: Aristote et Plotin, Desele, Paris, p. 26.

346 CULTURA CREŞTINA Nr. 74
Platonismul (nu neoplatonismul) cu toată aparenţa contrară, a
stăpânit puţin; steaua lui păleşte odată cu cunoaşterea aristotelismului;
de aci înainte gândirea Sfinţilor Părinţi stă atât sub influinţa
unuia, cât şi a celuilalt; iar aceste două curente se înfruntă
până când platonismul îşi produce roadele sale blestemate: o sumedenie
de erezii, cari au cauzat rău nespus Bisericii creştine,
moment care a determinat chiar o reacţiune din partea Sf. Părinţi.
Acest lucru îl susţine şi dovedeşte acelaşi /?. Arnou, în acelaşi
remarcabil studiu pe care-1 citează şi d. E. Vasilescu.
Ajungând aci mă văd silit să rectific inexactitatea citatului
dlui E. Vasilescu şi astfel şi concluzia d-sale. Dsa vrea să dovedească
că platomismul a fost în deosebită cinste în epoca patristică
şi citează astfel: „Rămâne adevărat, spune acesta (adică
Arnou) că în epoca patristică „Platonismul a fost în deosebită
cinste" (Dict. theol. de Ia foi cat. T. XII, 2. 2287). Insă, dacă nu
e cu supărare, Arnou, în acelaşi loc, scrie niţel altfel. „Aussi, de
mgme que sous le regne du Stagyrite quelques doctrines neoplatoniciennes
devaient continuer â s'infiltrer, de mame, sons le couvert
de neoplatonisme, l'influence peripateticienne ne fut pas tout ă
fait absent. Sous le benefice de cette remarque, il restre vrai qu'a
l'epoque patristique le „platonisme" fut en speciale faveur" ').
Or, din ceeace scrie Arnou reiese tocmai altceva decât ce
ar vrea să susţină d. E. Vasilescu. Arnou spune că după cum se
infiltrau doctrine neoplatoniciene în vremea de stăpânire a Stagiritului,
tot aşa, sub masca neoplatonică, influenţa peripatetică n'a
fost de tot absentă. .Numai sub beneficiul acestei observaţii rămâne
adevărat..." ceeace spune d E. Vasilescu. Prin urmare, nu-i
adevărat — după autorul preferat a dlui E. Vasilescu — că în
epoca pastristică a dominat exclusiv platonismul. Dsa citează propoziţia
dela jumătate, lăsând la o parte ceeaca nu-i favorizează
părerea. Eu, de teama ca nu cumva să cauzez supărarea dlui E.
Vasilescu, nu pot să calific această procedură.
Când e vorba de Platon, fiindcă faima, în tpecial la noi, ii
este acreditată, se uită prea uşor că din doctrina sa „sublimă" au
izvorît ereziile cu duiumul, fiindcă au fost unii cari âu văzut în el
pe „cel mai teolog dintre toţi Grecii" — aşa cum vede şi d. E.
Vasilescu —, şi în miopia lor, l'au urmat şi atunci când era de
ales între Hristos şi el. „Greşelile trinitare şi christologice, provin,
într'o măsură importantă, din strecurarea în dogmă a unor idei
platoniciene. In acest înţeles Platon poate fi numit părintele e-
reziilor" 2 ),

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTIN 347
Acest lucru îl spune tot Arnou şi putea sâl găsească d. E.
Vasilescu în acelaşi loc, dacă, bine înţeles ar îi voit.
Eu mă întreb, după toate aceste şi, dacă-mi permite d. E.
Vasilescu, îl întreb şi pe dsa: cum de Sfântul Toma îl preferă totuşi
pe Aristotel, dacă Platon este într'adevăr atât de aproape de
gândirea creştină? Ce 1-a depărtat de Platon şi ce 1-a apropiat
de Aristotel? Nu şi-a pus d. E. Vasilescu această întrebare? Ce
interes a avut s. Toma să-1 prefere pe Aristotel? Iată ce spune o
mare autoritate: „Dacă 1-a preferit faţă de Platon, mai vecin în
aparentă cu credinţele creştine, este pentru soliditatea sa raţională
superioară. Culmile platonismului exercită o atracţie irezistibilă
asupra unui suflet meditativ şi contemplativ, cum era acela al
sfântului Toma, însă temeiurile sale pozitive sunt de acele, care se
clatină; această filosofie poetică, amestecată cu simboluri şi mituri,
nu este destul de strict logică şi coerentă, pe ea nu se poate
zidi nimic temeinic" i).
La "inconsistenţa logică, defect care 1-a ţinut pe sfântul Toma
departe de platonism, s'a adăugat imprecisiunea termenilor, şi mai
cu seamă, unele teorii platoniciene cari erau susceptibile ca înciimat
creştin să producă erezii. Sfântul Toma cunoştea foarte bine
atât structura cât şi virtualităţile latente ale platonismului şi tocmai
de aceea n'a putut să-1 adopte în măsura în care şi 1-a apropiat
pe Aristotel, fiindcă ar fi introdus în creştinism ge/menii unei
permanente primejdii eretice.
Astfel se prezintă problema influienţei „preponderente" a platonismului
asupra Sf. Părinţi. Insă dacă lucrurile s'au întâmplat
astfel, atunci concluzia dlui E. Vasilescu riscă să fie niţel alta. In primul
rând, platonismul — după mărturia acceptată a lui Arnou
a fost mereu stânjenit în influenţa asupra Sf. Părinţi din partea
aristotelismului; în locul al doilea, platonismului nu este nici mai
teist şi nici mai creştin, decât aristotelismul; dimpotrivă, cercetate
aceste două mari doctrine filosofice în lumina contactului lor istoric
cu dogmele creştine, platonismul este mai puţin creştin şi mai mult
eretic. „Platon peut etre appele le pere des heresies* (Arnou).
Iată pentruce platonismul, chiar trecut prin filiera gândiri creştine
a Sfinţilor Părinţi, nu numai că nu este, dar nici nu poate constitui
filosofia creştină. De altfel, nu ştim unde găseşte d-sa concluzia
pe care o scoate, dacă pleacă dela premisa aceasta: Sfinţii Părinţi
au fost influenţaţi de platonism; — fiindcă din aceasta numai
V IOSEPH DE TONQUEDEC: Critique de la Connaissance,
Paris, 1929, p. 451.
Beauchesne,

348 CULTURA CREŞTINA Ni. 7-Q
prin fraudă se poate deduce: „deci, tomismul nu este filosofia ere*
ştină".
Nu putem trece la a treia dovadă a dlui E. Vasilescu până
nu facem ordine într'un rezumat pe care-1 face, se zice, că tot după
Arnou, — asupra ignoranţei s. Albert şi a discipolului său Toma.
Iată rezumatul dlui E. Vasilescu: „Toma de Aquino şi măiestrul
său, Albert cel Mare, cunoşteau atât de rău pe Platon încât se
încurcau Ia fiecare pes. De pildă, Albert cel Mare făcea din Platon
şeful stoicilor, iar Toma din Aquino în Comentarul său asupra
Sentinţelor, opunea Sfântului Vasile cel Mare şi Fericitului Augustin,
pe Dionisie Areopagitul, ca fiind un discipol credincios al lui...
Aristotel. De asemenea în lucrarea sa De unitate intellectus, consideră
pe Platon ca unul din marii comentaiori ai lui... Aristotel. In
fine în Comentarul său asupra Numelor divine, Toma din Aquino
arată că Dionisie Areopagitul este obscur din cauză că vorbeşte
cel mai adesea ca platonicienii, fiind astfel greu de înţeles de cei
moderni, adică de oamenii de pe vremea în care trăia Toma din
Aquino". (vezi: Arnou, loc. cit., col, 2290).
Insă... ceeace scrie Arnou se deosebeşte niţel, de ceeace
rezumă d. E. Vasilescu. Iată cuvintele lui Arnou: „... Saint Thomas
dans les dibuts, etait si peu fixe sur les caracteres respectifs du
platonisme et du peripatetisme..."; în Comentarul său asupra sentinţelor
opune pe Dionisie Iui Vasile cel Mare, însă d. E. Vasilescu
nu spune ceeace e important: „Dans le De Malo q. XVI, a. 1. ad
2 um, l'erreur est corrigee: Dionysius qui in plurimis fuit sectator
sententiae platonicae...; la fel în comentarul asupra Numelor divine
(au debut) explique que Denys est obscur (op. cit. col. 2290). Prin
urmare S. Toma numai „au debuta" etait peu fixe" asupra platonismului
şi asupra peripatetismului; el a opus pe Dionisie lui Vasile,
însă greşala a. fost îndreptată; la fel, numai.au debut" spune
că Dionisie este obscur.. aceasta credem însă că nu poate dovedi
că tomismul nu e filosofia creştină; ci cel mult că d. E. Vasilescu,
rezumând a „uitat" din nou esenţialul gândirii rezumate.
Noi ştim, împreună cu d-sa, că s. Toma la început a avut
tâlcuitor pe cel mai celebru tâlcuitor din greceşte, pe Giullaume
de Moerbeke; mai târziu, ştim că s. Toma a putut şi singur comenta
Timeul lui Platon, pe cum a comentat opera lui Aristotel, comentar
fără de care „interpretarea corectă a lui Aristotel este aproape
imposibilă"').
') ROL,FES EUG. Die aristotelische Auffassung vom Verhăltnisşe Gotţes
zur Welt und zum Menschen, Berlin 1992 p. 202.

Nr. t9 CULTURA CREŞTINA 34*
c} D. E. Vasilescu crede că de aceea tomismul nu este filosofia
creştină fiindcă a întâmpinat rezistenţă, din partea unor feţe
bisericeşti, ba unele din tezele sale au fost chiar condamnate.
Incontestabil, apariţia tomismului, ca şi a oricărui mare sistem
filosofic, a produs senzaţie în cercurile universitare şi eclesiastice.
Era o filosofie nouă, îndrăzneaţă, revoluţionară, care a zăpăcit
multe capete bisericeşti, a stârnit multe invidii în rândurile mirenilor
şi, mai cu seamă, nesfârşite discuţii. Nu este un lucru indiferent,
în această epocă atât de religioasă, să legi soarta teologiei
creştine de principiile filosofice ale unui păgân. De aceea, chiar
dela început, atât cursurile, cât şi operile sfântului Toma, au fost
suspectate din partea tuturor acelora cari aveau alte convingeri
filosofice. In plus, Toma era dominican; universitatea era împânzită
de franciscani; de aci s'au născut animozităţi între personalităţile
reprezentative ale celor două ordine.
Dacă s'a întâmplat ca unul dintre adversarii sfântului Toma
să dispună şi de altfel de argumente decât cele filosofice sau teologice,
natural, atunci s. Toma nu putea să fie decât învins. Aşa
s'a întâmplat că Etienne Tempier, episcopul Parisului, care exact
la 3 ani după moartea s. Toma (7 Martie 1274), condamnând 219
propoziţii averoiste, partizanii filosofiei augustiniene au profitat de
ocazie înglobând în condamnarea averoismului, peripatismul liber
al adversarilor lor dogmatici şi al Sfântului Toma însuşi. La câteva
zile după după aceasta, arhiepiscopul de Cantorbery, R. Kilwardby,
condamnă şi el un anumit număr de propoziţii tomiste, $i anume teza
despre unitatea formelor substanţiale. La fel făcu şi succesorul
acestuia Iohn Peckham.
Da, toate aceste condamnări şi altele, sunt adevăruri istorice
pe care le recunoaştem şi noi alături de d. E. Vasilescu. Şi dacă
istoria filosofiei ar spune numai atât despre aceste întâmplări, d.
E. Vasilescu, mai că ar putea scoate o dovadă — ce-i drept slabă
— în favorul tezei sale; însă ceeace tace d-sa, o spunem noi, cine
ştie ? poate aceste lămuriri vor avea darul să arete cauzele speciale
intime ale acestor condamnări. O facem aceasta chiar cu
riscul de a slăbi şi mai tare dovezile, şi aşa destul de slabe ale dlui
E. Vasilescu.
Etienne Tempier, episcopul Parisului, credea că osândeşte averoiâmul
Iui Siger de Brabant, fără să ştie că augustinienii au cuprins
între aceste teze şi unele cari erau ale s. Toma. Or, s. Toma
a combătut o viaţă întreagă tezele averoiste, aşa încât Tempier
nu prea era în clar cu deosebirea între peripatetismul averoist şi
cel tomist.

350 CULTURA CREŞTINA Nr. U
Dealtfel istoria filosofiei îl numeşte „le fougueux evşque" ')
episcopul svăpăiat şi uşuratic; R. Kilwardby, reînnoi condamnarea
tezelor „fără să le cunoască bine" 2). De altă parte, e bine să ştie
d. E. Vasilescu (dacă n'ar şti) că acesta, era ce-i drept dominican,
însă partizan al augustinismului 3).
Urmaşul acestuia Iohn Peckham, regentul Fraţilor minori, avuse
înainte de a fi episcop o mare discuţie cu s. Toma, asupra uni
taţi} formelor substanţiale. Franciscan, gelos de prestigiul ordinului,
dar mai cu seamă de al său personal, având p..terea în mână, ce
putea face mai bun decât să osândească ceeace nu putea combate
altfeH).
Istoria mai spune încă ceva, că G. de Fontaines (f 1303) cancelar
al universităţii, a veştezit condamnările uşuratice ale lui Tem
pier, şi I. Peckham şi aşează pe s. Toma alături de Părinţii Bisericii
5 ).
Nu aceste condamnări cari au izvorît din „rivalităţi de tot
omeneşti" e ), dar nici nouii măiestri şi nouile filosof ii cari i-se opuneau
diametral (Scot şi Occam) n'au putut opri ascensiunea tot mai
glorioasă a tomismului. Luptele episcopilor condamnatori se asemănau
cu luptele piticilor împotriva uriaşului nebiruiţi
Dar chiar dacă lucrurile s'ar fi întâmplat după cum doreşte
d. E. Vasilescu, adică aceşti episcopi^ar fi condamnat unele teze
ale filosofiei tomiste ca greşite şi nu numai din prostie sau rivalitate,
de aci ar urma concluzia d-sale: tomismul nu este filosofia
creştină? Domnule Vasilescu, d-ta ştii bine că deşi Tempier a condamnat
câteva teze tomiste, Biserica, care nu era nici atunci Tempier,
i-a ridicat în slăvi doctrina, punându-o alături de Sfânta Scriptură.
Fă d-ta o comparaţie între urgisirile şi condamnările tomismului
şi între gloriile şi laudele lui; între calitatea şi competenţa
celor ce-1 laudă şi a celor ce-1 osândesc şi trage concluzia logică.
(Şi Luther a osândit tomismul şi Bucer şi Jansenius, Toile Thomam
et dissipabo Ecclesiam, dar aceştia sunt eretici şi pentru ortodoxi,
nu numai pentru catolici).
a) A mai rămas să ne ocupăm, acum la sfârşit, cu prima dovadă
a dlui E. Vasilescu. Am lăsat-o până acum, fiindcă îi dăm
poate mai mare însemnătate decât i-a dat autorul ei, care o pune
') BARBEDETTE, Histoire de la Philosophie, 6 6me edition, Paris 1933.
•') Id. Ibid. p. 309-310.
s
) ET. GILSON: La Philosophie au Moyen Age. Paris, 192j p. 202.
') JACQUES MAR1TAIN, Le Docteur Ang6lique p. 115
s
) p. 325.
") J. Maritain, Antimoderne, p. 128-29,

«r 7-9 CULÎUttA CftEştuMA 351
chiar în frunte, deşi locul ei ar fi aci (dovezile doveditoare ar trebui
să urmeze o ordine ascendentă). Care este aceasta? „... trebue
văzut spune d-sa, întrucât structura însăşi şi principiile fundamentale
ale filosofiei tomiste coincid cu gândirea filosofică a Părinţilor
bisericeşti răsăriteni". (p. 467 col. 1).
Dintre dificultăţile pe care d. E. Vasilescu le aduce împotriva
tomismului, această ipoteză merită o mai amplă desbatere. Insă
d-sa, pe semne e de altă părere, fiindcă îndată după ce o enunţă, o şi
părăseşte, ca şi cum ar fi apucat o cale greşită, s'au s'ar teme de
ca. Intr'adevăr, dacă structura şi principiile fundamentale ale filosofiei
tomiste, nu coincid cu gândirea filosofică a s. Părinţi, atunci,
noi spunem chiar mai mult decât d. E. Vasilescu — tomismul nu
numai că nu este filosofia creştină, dar nu e nici măcar filosofie
creştină, fiindcă se opune revelaţiei.
Iată un argument care ar îi convins pe oricine şi m'ar fi convins
şi pe mine în chip absolut şi l-ar fi dispenzat şi pe d-sa de a le
eiduce pe celelalte. Dar dsa a renunţat să aducă şi să desvoite
acest argument peremtoriu, apodictic sau categoric, deşi poate n'a
renunţat şi la gândul de-a convinge, bineînţeles, dacă nu cumva
socoteşte ca dovadă a acestei ipoteze propoziţiile premergătoare,
în care spune că sfântul Toma: „In sincretismul său a ales elementele
care conveneau intelectualismului aristotelic". Ori, poate
dovada se găseşte în citatul din Gilson: „O filosoîie nu trebue să
se definească prin elementele ce le împrumută, ci prin spiritul care
o însufleţeşte". (Le Thomism VI e edit, Paris, I. Vrin, 1927, p. 311).
După care „tomismul nu numai că nu se confundă cu areopagitismul,
dar nu se confundă nici cu Augustinismul" (p. 46/ col. 1).
Alte propoziţii referitoare la această gravă întrebare nu mai găsim.
De fapt s. Toma a integrat, după cum am văzut (nu în sincretismul
său, ci în sinteza plină de viaţă a doctrinei sale), acele
eiemente ale gândirii păgâne care conveneau elementului formai
a! filosofiei tomiste. Fireşte, tomismul nu se confundă cu ele; el nu
se defineşte prin ele, ci prin suflul specific pe care-1 are. El n'a
îmbrăţişat pe Aristotel în întregime, cum au făcut ereticii cu Platon,
fiindcă atunci azi n'ar şti nimeni despre existenţa unui dominican
numit Toma din Aquino ; el a părăsit şi pe Aristotel şi pe toţi, când
filosofia lor era să se opună structurii intime, nervului principal şi
călăuzitor al cugetării sale, care a fost raţiunea supranaturală, Revelaţia,
sau creştinismul l ). Pentru s. Toma raţiunea supremă nu era
') „Ce priveşte reproşul de aristotelism exagerat, adesetri lansat contra
teologilor scolastici, nu credem neceş3i_aW combatem aci. Această combatere

CULTUftA CREŞTINA Nr. 7-9
Aristotel, ci Dumnezeu şi Hristos; deci, ce era opus Acestora, s.
Toma considera ca greşală: adevărul raţiunii naturale nu se poate
opune adevărului raţiunii supranaturale. Averoes credea că Aristotel
este: „regulă şi exemplul cel mai perfect al inteligenţei filosofice
pe care o putut-o întrupa vre-odată natura". (De Anima, L.
III. Cap. 2 Venetiis 1550, cit. la M. de Corte, op. cit. pe. 12). Sf.
Toma îl urmează pe Aristotel, „judecându-l la fiecare pas, rectificându-1
şi purificându-1 într'o lumină mai înaltă, care nu i aceea a
lui Aristotel, ci a înţelepciunii întrupate" l ). Astfel, tomismul nu se
defineşte prin doctrinele pe care le integrează.
Dar se defineşte prin filosofiile creştine pe cari le sintetizează?
Nu. Insă atunci coincide cu gândirea creştină a sfinţilor Părinţi?
— condiţie esenţială pentru o filosofie creştină autentică. —
Coincide, fără să se confunde, — după cum pare a pretinde d. E.
Vasilescu — fiindcă dacă s'ar confunda nu s'ar mai defini prin
spiritul său, ci prin elementele pe care le imprumută. D. E. Vasilescu
poate vrea să pună în discuţie acest adevăr şi să dovedească
că principiile tomismului sunt opuse gândirii creştine a ss.
Părinţi? De ce n'a schiţat măcar această dovadă? Ar fi dovedit
„Pentruce tomismul nu este „filosofia creştină"; ani fi văzut şi noi
şi lumea întreagă — în ce greşală s'au găsit toţi gânditorii, până
azi, şi insăşi Biserica catolică, socotind tomismul ca filosofie creştină,
în vreme ce el se opune adevărurilor creştine ale ss. Părinţi;
prin aceasta devadă d-sa ar fi devenit celebru dintr'odată. N-a
făcut o; dar nici nu o va face cineva vreodată, şi tocmai din a-
cest motiv vom fi lipsiţi, cred, încă pentru multă vreme, de ştiinţa
şi dovada „pentruce tomismul nu este filosofia creştină". Noi vom
rămâne şi pe mai departe cu convingerea veche, că între filosofiile
creştine, există o filosofie în care cele două elemente care
structurează această filosofie — elementul filosofic şi elementul
creştin — nu numai că se găsesc în cea mai perfectă coincidenţă,
ci fiecare dintre cele două elemente luate separat, corăspund în
chip special exigenţelor formale ale acestora, şi de aceea vom continua
să spunem despre tomism că este filosofia creştină.
D. E. Vasilescu într'o carte a d-sale ajunge la concluzia:
„există o filosofie creştină, dar trebue să ştim unde s'o căutăm şi
se degajează suficient din lupta prelungită pe care a trebuit s'o susţină şcoala,
albertină — tomistă, contra aristotelismului exagerat al averoiştilor latini. Separându^se
pe faţă de averoişti şi descoperind în Aristotel un anumit număr de
greşeli pozitive, totalitatea scolasticilor arată clar că nu erau de loc infeodaţi
Măiestrului" (Dict. de Th. Cat. T. IV. col. 1557).
') Jacques Maritala, Le Docteur Anyelique, p. 108.

Ni. 7-9 , CULTURA CREŞTINA 353
, £ . . _
să nu fim preveniţi împotriva ei" l ). Dacă există o filosofie creştină
şi dacă aceasta nu este tomismul, atunci l-am ruga, ca după
ce ne va dovedi desacordul fundamental dintre principiile tomismului
şi gândirea ss. Părinţi, să ne arate care este această filosofie,
adică Filosofia care crede d-sa că este tipul filosofiei creştine.
Iar dacă se va întâmpla ca şi d-sa să rămână pe lângă vechea convingere,
că adică s Toma, n'a sacrificat lui Aristotel nici o fărimitură
din adevărul divin al tradiţidi patristice, şi astfel tomismul
este filosofia creştină, atunci îl rugăm •- doar suntem creştini —
să-şi ţină sfatul foarte cuminte: „să nu fim preveniţi împotriva ei".
Cei ce au citit cele scrise de d-sa şi cele scrise de mine,
au avut prilejul să-şi facă judecata. Insă fiindcă cititorii n'au
mereu actuale dovezile unuia şi ale altuia; de altă parte,
fiindcă abia specialiştii pot să cântărească valoarea şi exactitatea
operelor citate, de aceea din ceeace am scris mai sus (cap. I—II)
scoatem următoarele concluzii: 1. Există mai multe filosofii creştine,
precum există mai multe filosofii. Unele sunt mai mult filosofie,
decât creştinism; altele sunt mai mult revelaţie decât raţiune.
2. Intre filosofii trebue să existe o filosofie care să interpreteze
realitatea mai exact, o filosofie mai apropiată de adevăr, decât al'
tele; pentru motivele aduse, noi credem că aceasta este realismul
aristotelico-tomiit. 3. Fiindcă tomismul este sinteza raţională a gândirii
omeneşti şi in aceeaşi vreme, sinteza cea mai înaltă a gândirii
creştine, de aceea am numit-o filosofia creştină. 4. Am arătat
însfârşit că o filosofie creştină, nu poate fi nici materialistă şi nici
idealistă, ci realistă; aşa încât o filosofie creştină cu bază idealistă
e absurditate şi inconsecvenţă: o negaţie implicită sau explicită
a înseşi temeiurilor credinţei creştine.
Că tomismul este filosofia creştină, am dovedit-o in primul
rând cu împrejurarea că dela constituirea sa şi până azi, Biserica,
dintre multele filosofii, faţă de aceasta şi a manifestat preferinţa
din ce în ce mai accentuată, recomandându-o cu insistenţă şi numindu-o
Philosophia Christiana, cu toate că recunoaşte ca filosofii
creştine şi alte filosofii de ale sfinţilor Părinţi.
Insă, faptul că Biserica catolică socoteşte, tomismul ca filosofia
creştină cea mai adecvată acestei noţiuni, dacă e o dovadă,
atunci este cel mult pentru credincioşii acestei Biserici, rămânând
ca ceilalţi creştini să nu vadă în această alegere ceeace văd ca-
') Probleme de Psihologie religioasă
Cugetarea. Buc, 1941, p. 201 (sub!, n)
şi filosofie morală, ed. II. adăugită,
2

354 etlLTURfl CREŞTINA Nr. 7-9
tolici? Mărturia externă nu poate acorda sau mări valoarea intrinsecă
a unei filosofii! — La aceasta răspundem. Intr'adevăr, tomis
mul nici nu-şi trage valoarea din mărturia externă nici chiar a
Bisericii; ea se impune prin valoarea sa raţională internă, încât putem
spune că este adevărat tocmai contrarul, adică nu Biserica este
cauza că tomismul se bucură azi de o consideraţie deosebită, ci
valoarea raţională şi creştină a tomismului a fost cauza care a
determinat Biserica să o decreteze de doctrină a sa.
Faptul că o Biserică creştină, cum este cea catolică, a ales
dintre filosofiile creştine, tomismul, în bună logică, nu poate fi
chiar aşa de indiferent din punct de vedere al acestei probleme,
nici pentru celelalte biserici creştine, fiindcă dacă celelalte bisesericii
creştine au strâns legate de inimă adevărurile de credinţă;
dară aceste biserici caută cu îndârjire să le apere cu armele raţiunii,
împotriva oricăror greşeli filosofice — atunci, credem că nu
Biserica catolică a fost sau este aceea care să nu fi procedat consecuenţ;
ba, chiar dimpotrivă. Şi dacă totuşi a ales tomismul,
aceasta însemnează, credem, că el serveşte mai bine această
ţintă, şi că Biserica a găsit în el ceva ce lipseşte celorlalte
filosofii creştine.
Creştinismul catolic vede primejdie în filosofia materialistă,
ateistă şi în idealismul subiectivist, care echivalează cu ateismul,
şi nu în celelalte filosofii creştine sau în celelalte biserici creştine.
Şi atunci, de ce ar vedea acestea o primejdie în tomism, singura
filosofie care apără cu eficacitate, şi în mod raţional, fundamentele
creştine. Noi credem că preferinţa catolicismului faţă de tomism
poate servi cel puţin de memento pentru celelalte biserici creştine.
Obiecţia că impunerea unei filosofii din partea Bisericii ar
constitui o greşală, nu stă, fiindcă Biserica catolică n'a săvârşit-o.
Recomandarea unei filosofii care se acordă mai exact cu dogmele,
indicând credincioşilor şi chiar teologilor, calea de urmat, o socotim
ca procedura care cadrează cu misiunea salvatoare a Bisericii;
dimpotrivă, indiferenţa unei Biserici faţă de orice filosofie o considerăm
condamnabilă şi ca o gravă absenţă dela datoria sa de a
învăţa şi de a feri de greşală pe credincioşi. O biserică nu se poate
mândri cu faptul că n'a condamnat şi nici n'a recomandat nici o
filosofie, când se subsapă crediniţa în numele acestor filosofii false.
Iată pentruce, credem că atitudinea Bisericii catolice faţă de tomism
ar putea spune ceva celorlalte biserici necatolice. Dealtfel urmările
practice sunt o dovadă care grăieşte dela sine. In Biserica catolică,
manifestă fiind preferinţa sa faţă de tomis , aceia dintre
credincioşi, şi chiar dintre teologi, cari nu pot accepta recomandarea

Nt. 7-9
CULÎURA CREŞÎMÂ
Bisericii şi astfel adoptă o filosofie care se opune creştinismului,
părăsesc şi credinţa catolică; şi în vreme ce un teolog aparţinând
altor credinţe creştine, să zicem protestante — rămâne creştin în
credinţă şi pâgân în filosofie, profesându-şi dela catedră convingerea.
S'au văzut profesori de teologie, materialişti, şi preoţi, cari
negau realitatea existenţei lui Hristos, în baza filosofiei idealiste.
D. E Vasilescu îşi aminteşte de acest lucru?
A doua dovadă pe care am adus-o în favorul tezei noastre
a fost mărturia expresă a celor mai competenţi filosofi creştini.
Acestei dovezi i-se poate obiecţiona cam în acelaşi fel, că adică
ei fiind prieteni atât ai tomismului cât şi ai catolicismului, e firesc
ca să vadă în el filosofia creştină. — La aceasta răspundem că nu
vedem al cui cuvânt ar fi mai hotărîtor în această problemă: al
specialiştilor, adică al acelora cari au studiat, adâncit şi scris asupra
tomismului o viaţă întreagă, recunoscându-li se competenţa şi din
partea necatolicilor, chiar dacă sunt în aceeaşi vreme prieteni ai
catolicismului; ori doar ar fi mai hotărîtor cuvântul acelora cari nu
cunosc în fond tomismul şi sunt în aceeaşi vreme şi duşmani nu
numai ai catolicismului, ci ai creştinismului în general. De când
are mai mare valoare cuvântul unui adversar ignorant, decât al
unui prieten savant. (Pe cel indiferent nu-1 interesează problema).
De aceea, admiraţia dlui E. Vasilescu pentru E. Brehier, care pricepe
atât de puţin din creştinism, nu o înţelegem, decât în cazul
că şi dsa s'ar găsi faţă de creştinism pe poziţia lui Brehier. Nu
observă d. 1. E. Vasilescu că Brehier aduce împotriva existenţei
filosofiei creştine tot ce găseşte şi nimic în favorul ei? Atunci,
când, după cât ştim, chiar dsa declară, împotriva lui Brehier, că
există o filosofie creştină" i) afirmaţie pe care nu credem că şi-o
retrage de dragul lui Brehier.
In urmă, am arătat că, întrucât tomismul a asimilat în sine
toată substanţa cugetării păgâne, care se găsea în acord fundamental
cu gândirea creştină a celor mai mari sfinţi Părinţi,
tomismul este filosofia; apoi,fiindcă tot în tomism se găseşte sintetizată
întreagă nizuinţa raţiunii creştine şi a tradiţiei patristice,
de aceea nu vedem care dintre celelalte filosofii creştine s'ar putea
numi filosofia creştină, afară de tomism. Aci e vorba de însăşi e-
senţa metafizică a tomismului şi nu de mărturii externe; doar însăşi
structura intimă a tomismului îl face să corăspundă în chip
eminent îndoitei exigenţe a filosofiei creştine tipice: exigenţei filosofice
şi exigenţei creştine.
*
V Op. cit. p. 201.
2*

356 CULTURA CREŞTINA Nr. t-9
Dacă d. E. Vasilescu s'ar îi restrâns la cele discutate până
aci, n'am mai avea nimic de adaus. Dar nu s'a întâmplat aşa. Articolul
citat mai cuprinde o serie întreagă de îngrijorări cu privire
la „ingenioasa încercare" de proselitism filosofic pe care o face
subsemnatul printr'o inundaţie de cărţi şi de reviste. Păcatele mele,
— aşa-i „tinereţea" — întreprinzătoare şi neastâmpărată...
Cu toată invitaţia pe care d-sa mi-o face ca din cele scrise
să trag concluzia că tomismul nu este filosofia creştină, regret că
dovezile aduse de Dsa nu mă silesc la aceasta. Insă dacă aceasta
nu o pot face, atunci cel puţin îi dau dreptate în ce priveşte îngrijorările
şi nedumiririle. Da, recunosc, scrisul meu, ţinteşte la o
propagandă filosofică. Studiile şi broşurile pe care le-am scris au
menirea de a trage pe ortodoxi la catolicism; aşa pieziş pe calea
filosofică ?! Ce bine că d. E. Vasilescu a descoperit această metodă
ingenioasă...
Nu, Domnule Vasilescu, scopul meu nu este acesta; şi fiindcă
Domnia ta voieşte să-1 cunoşti, iată-1, sincer şi creştineşte.
Am ajuns la o răspântie a credinţelor şi a ideologiilor; aci se
înfruntă, pe viaţă şi pe moarte — ca şi pe fronturi — filosofiile
extremiste: materialismul comunist şi ateu, deoparte; idealismul a
toate disolvant — chiar şi al realii aţii lui Dumnezeu — de altă
parte. Acestea sunt două mari rele. Dar poate că nu sunt cele
mai mari. Intre ele stau tupilate doctrinele cu mască; kantiane,
intuiţioniste, evoluţioniste, panteiste, imanentiste etc, care seduc,
nu numai pe necredincioşi, ci şi pe clerici. Şi atunci când toate
aceste otrăvuri filosofice au nu numai o largă publicitate; atunci
când ele sunt savurate chiar şi de către elevii de liceu; atunci, am
crezut că nu comit nici o crimă făcând cunoscută filosofia creştină,
— chiar dacă i-am adaus unele tangente româneşti. Judecata mea
a fost aceasta: Ateismul filosofic şi necredinţa fac ravagii —
filosofia autentic creştină, doarme. Prinurmare, m'am gândit să fac
propagandă creştină, împotriva filosofiilor necreştine. D. E. Vasilescu
însă ştie mai multe; d-sa îmi atribue şi alte intenţii, pe care
nu le-am avut. Fraza mea, pe care o citează ca dovadă, vrea să
spună doar atât că ortodoxismul n'are ce se teme din partea tomismului,
fiindcă el nu a fost şi nu este decât împotriva necreştinilor.
Eu mă bucur sincer când văd că fiii bisericii ortodoxe tipăresc
reviste şi cărţi documentate, bine gândite şi bine intenţionate
(minus hărţuielile confesionale), fiindcă îmi dau seamă că a-
ceasta încă serveşte cauza creştină. Şi ar fi o gravă eroare să
combat eu pe acela care munceşte alături de mine, pentru Hristos
şi neam.

«r. 7-9 CULTURA CREŞTINA 367
Prin urmare, îl rog pe d. E. Vasilescu, să nu se frământe,
fiindcă îl asigur că, propaganda filosofică este o întreprindere care
prinde cu greu; deoparte, fiindcă sunt puţine la număr capetele
pentru care merită să se facă, chiar şi în rândurile bisericanilor;
de altă parte, fiiadcă chiar dacă vre-o unul dintre ortodoxi, ar fi cucerit
de grandiozitatea şi luminozitatea creştină a tomismului, —
acest fapt nu cuprinde în sine nimic ameninţător pentru credinţa
ortodoxă ')• Mai rău ar fi dacă i-ar impune şi ar fi cucerit de către
o filosofie necreştină, chiar dacă ar fi românească. Afară de a-
ceasta, după cât ştim, şi ştie şi d. E. Vasilescu, un ortodox poate
fi foarte bine tomist, fără să devină catolic; precum sunt şi catolici,
chiar foarte respectabili, chiar şi filosofi, fără să fie tomişti.
Atunci de ce îngrijorare? (Cred că aci nu e sofism). Suntem creştini
şi români; iubim pe Dumnezeu şi iubim acest neam românesc
greu încercat. Dacă muncim şi asudăm, o facem pentru a-
ceste două motive ale iubirii noastre. Atunci de ce să ne stânjenim
noi. pe noi, spre bucuria duşmanului nostru comun?
In definitiv, noi toţi creştinii — catolici, ortodoxi etc. căutăm
adevărul; dacă credem în el şi îl iubim, — obiectul credinţei şi al
iubirii noastre fiind acelaşi — peste graniţele confesionale — se
urzeşte intre noi legătura iubirii — vinculum charitatis — care nu
este alta decât Dumnezeu — ratio intelligendi, causa essendt, et
tex vivendi.
IOAN MICLEA
') De când au fost scrise aceste pagini, d. E. Vasilescu a mai publicat un
studiu în Rev. de Filosofie asupra raportului dintre religie şi filosofie. (No. 1-2
1943) Şi, cu toată antipatia dsale fată de tomism, nu foloseşte decât bibliografie
tomistă, un ortodoxă. Ne bucurăm. Insă cetitorii, chiar netomişti, ai d-sale îl
roagă sâ le explice cam cum mţeiege d-sa concepţia ortodoxă despre lume şi
viată, după care „Dumnezeu nu este act pur, o încremenire nesfârşită, ci o
activitate nu necurmată desfăşurare", (p. 108). Se prea poate că în concepţia
d-sale Actus purus, Act pur, să fie identic cu „o încremenire nesfârşită"; dar
această concepţie nu numai că nu e ortodoxă, dar nu e nici cel puţin filosofică.
Crede D-sa că ortodoxismul ideii de Dumnezeu, consistă a o opune Actui pur,
activităţii în necurmată desfăşurare? Actul pur, Domnul Vasilescu, tomişti nu-1
consideră întremenire nesfârşită, ci ia activitate pură; se cere poate ca cineva
să fie teolog antitomist — să nu zic antilogic, ca să vadă altfel? Tomiştii zic:
Dumnezeu este toate pur, activitate pură, în sine etc. neindentificând activitatea
cu încremenirea; şi suntem.siguri, că aşa fac şi ortodocşii cari nu vreau să-şi
schimbe credinţa ortodoxă, numai din plăcerea ca să fie In opoziţie cu tomismul.

PROVIDENŢ/l DIVINA
CONSIDERAŢ1UNI BIBLICE ŞI DOGMATICE
Mărturia istoriei
Istoria, povestitoarea faptelor omeneşti de eroism şi trădare,
de mărire şi umilire, îşi are, alături de lumea neînsufleţită loc, de
frunte în simfonia de glorie închinată Providenţei. Există într'adevăr
în univers, pe lângă admirabila ordine fizică, o altă rânduială
incomparabil superioară acesteia; ordine numită morală, care, în ciuda
lovirilor deslănţuite de nelegiuirea omului, totuşi se manifestă permanent
şi neştirbit.
Providenţa intervine în viaţa fiecărui om. Istoria noastră individuală
se desfăşoară sub privirea veghetoare a lui Dumnezeu.
Paşii noştri sunt călăuziţi de braţul părintesc al Proniei dumnezeeşti,
care e de faţă şi în cele mai neînsemnate întâmplări ale vieţii
noastre, împiedecând ca, abuzul libertăţii omului, să zădărnicească
ţintele ei binefăcătoare.
Prezenţa Providenţei o întâlnim însă, mai vădită şi covârşitoare,
în istoria neamului omenesc. Dacă, după spusele avântate ale
unor istorici creştini, întâmplările vieţii individuale, sunt, tot atâtea
fire, din care Dumnezeu ţese, prin conlucrarea noastră, superba
broderie pentru fiecare dintre noi, atunci marile evenimente dealungul
veacurilor, minunatele construcţii sociale şi îngrozitoarele
catastrofe, marile frământări ale Bisericii, drumul de mărire şi
poticnire al neamurilor, sunt cărţi deschise în care urmele Providenţei
rămân nepieritoare. Cugetătorii viguroşi şi geniile omenirii au
ştiut să citească şi să descopere în paginile acestor volume un
plan sublim şi grandios, demn "de inteligenţa divină, care se desfăşoară
încet, dar înfalibil, în cursul veacurilor de întunerec şi lumină,
de pace şi cumplite Inpte l ).
Complexul de cauze particulare, favorabile sau nefavorabile,
şi înlănţuirea lor istorică, cari dau naştere împărăţiilor şi destrămării
') Cir. S. Augustin, De civitate Dei; Bossuet, Discours sur l'Histoire universelle.
"*

«i 7-9 CULTURA CREŞTINA 359
lor, spune judicios Bossuet, depind de hotărîrile tainice şi planul
misterios al Providenţei divine. Dumnezeu, din înălţimea cerului,
tine în mână inima oamenilor şi cârma stăpânirilor, îndreptându-le
în chip suveran şi infalibil în slujba planurilor sale nepătrunse.
Dumnezeu încredinţează stăpânirea regilor, pe care o schimbă dela
un om la altul, dela un neam la altul, pentru a dovedi lămurit, că
această putere e primită numai ca împrumut, şi că autorul adevărat
al puterii, este numai dânsul. In tâlcuirea întâmplărilor, continuă
marele episcop de Meaux, noi vorbim: „despre întâmplare şi hazard;
cuvinte, pentru a ne acoperi ignoranţa. Ceeace e hazard în
concepţia noastră nesigură, e un măreţ plan, un plan etern în care
se cuprind deodată în aceiaşi orânduire şi cauzele şi urmările. Noi
socotim evenimentele de întâmplări ale hazardului, pentrucă nu
înţelegem totul" l ).
In cursul istoriei nu odată îngâmfarea şi nelegiuirea au provocat
făţiş dreptatea şi răbdarea Ziditorului. Dumnezeu ar fi putut
atunci să isbească fără cruţare în omenirea răsvrătită, prin părăsire
şi retragere în neturburată odihnă. Mila însă, a întrecut rigorile,
şi execuţia dreptăţii. Deşi, era deajuns şi numai o parţială diminuare
â milostivirii şi asistenţei, pentiuca omul lăsat în voia
sorţii să devină copleşit de urmările triste ale barbariei. Cine ar
avea de gând să scrie, cu seninătate, istoria tuturor rătăcirilor
de veacuri, şi-ar da îndată seama, cum aceste rătăciri, constitue
semne şi răspunsuri lămurite de ale Providenţei, prin care îşi arată
legile dreptăţii, împotriva celor orgolioşi şi presumptuoşi, cari in
nebunia lor, ar vrea să ştie Divinitatea retrasă în îndelungată tăcere,
ca apoi să-şi poată ţese în tihnă şi duce la îndeplinire netulburaţi
planurile lor de nimicire. Dar căile Domnului, nu sunt ca
ale omului. Când se pare că tace, atunci vorbeşte mai elocvent şi
mai îngrozitor prin făpturile sale. Cu cât omul încrezător numai în
puterea sa, se aruncă în prăpastia pierzări', cu atât se dovedeşte
mai tragică şi mai neînduplecată apologia Proniei.
Istoria imparţială a înregistrat, cu amărăciune, urmările triste
şi rătăcirile incalculabile, la care a ajuns ştiinţa, prin părăsirea
eticei, catehismului şi adevăratei teologii, considerată de raţiunea
îngâmfată drept „philosophia minor", în stare să mulţumească numai
pe cei naivi şi ignoranţi. Providenţa a stat însă de partea celor
umili şi dispreţuiţi. Iar fanaticii închinători ai raţiunii independente,
lăsând busola echilibrului în judecată, au rătăcit fără putinţă de
scăpare în labirintul erorilor, chiar şi cu privire la originea şi destinul
omului.
') Cfr. op. cit. partea IlI-a, c. VIII.

360 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
Un alt răspuns categoric, pe care îl dă Providenţa, prin elocvenţa
tăcerii sale, este permiterea exaltării şi cultului forţei. Omul
a substituit dreptului forţa pumnului şi armelor ucigătoare, aservind
acestora, cele mai binefăcătoare cuceriri ale ştiinţei şi tehnicei.
'Veacul celor mai răsunătoare progrese, a- trecut în istorie ca veacul
celor mai înspăimântătoare barbarii. Astfel, nelegiuitele încercări
de a detroniza Providenţa, s'au întors împotriva omului, devenind
instrumentele propriei umiliri.
De altfel, şi în filosofia păgânului Horaţiu, întrezărim, deşi
confus, doctrina despre permanenta intervenţie divină în istoria
omenirii. In Carmina, I, 34 cetim: .„Dumnezeu este în stare să
schimbe lucrurile mici în cele mari, să coboare pe cine se găseşte
pe înălţimi şi să înalţe pe cei de jos, să poarte coroana regală
dela unul la altul". Insă, adevărata şi completa filosofie a istoriei,
compendiată în celebra formulă a lui Fenelon: „omul se agită şi
Dumnezeu îl conduce", o poate face numai acela, care recunoaşte
categoric şi pe faţă realitatea prezenţei lui Dumnezeu în istorie.
Acela care admite fără şovăire o inteligenţă şi voinţă suverană.
Inteligenţă, care le orândueşte toate conform planului veşnic, şi
voinţă care îndreaptă eficace istoria, spre ţinta ultimă, adecă mărirea
Creatorului.
Providenţa şi Biserica
Misiunea supranaturală a Bisericii, şi însăşi natura ei, pretind
ca Providenţa să intervină eficace în folosul ei, de câte ori,
conspiraţia rafinată a nelegiuirii şi perfidiei, caută să o cutropească.
Intervenţia aceasta ocrotitoare şi nevăzută, pentru cei care descifrează
sensul adânc al istoriei, apare ca un fapt împlinit. Veacurile
de prigoană sunt mărturii necontestate a străjuirii Bisericii dealungul
vremii. Patimile, doar, ale Bisericii au însemnat triumful ei ')•
Pontificatul roman a înfruntat biruitor toate împotrivirile, în vremece
duşmanii desamăgiţi în planurile lor de nimicire şi-au pregătit
singuri inevitabila prăbuşire. 3 )
Destinul Bisericii, este identic întemeietorului ei. E asociată
Acestuia indestructibil, în drumul purificator r 1 Calvarului, ca şi în
strălucirea învierii. Asemenea bărcii isbită vijelios de valuri şi
furtuni, se clatină, dar nu se cufundă, pentrucă cel Nevăzut, veghiază
şi o ocroteşte cu braţ puternic. Taina biruinţei o găsim în
făgăduinţa asistenţei Proniei: „nici porţile iadului, nu vor birui
Biserica mea; căci cu voi sunt până la sfârţitul veacurilor" 3).
') Cfr. PIUS XII, Cm. despre Providenţă. 29 Iunie 1941.
• ') Cfr. S. T. Unirea Nr. 28, 1942.
»t Cfr. Mi. 10, 16; Lc. c. 21; loan c. 15 şi c. 16,

Nr. 7 9 CULTURA CREŞTINA 361
Cercetând trecutul înţelegem cu uşurinţă, cum a conjurat, cu
perfidă metodă, de douăzeci de veacuri împotriva credinţei şi Bisericii
forţa brută şi inteligenţa, pentru a desbina, umili şi pentru a
reduce la tăcere glasul Bisericii. S'au întrebuinţat toate mijloacele
pentru a zădărnici ca prin practicarea eternelor imperative evanghielice,
să se înfăptuească împărăţia lui Dumnezeu între oameni
şi popoare. Ce a neglijat să facă ştiinţa laică, pentruca să . deschidă
şi să promoveze conflictul permanent şi prăpăstios între planul
divin şi voinţa umană, intre lumină şi întunerec, între drept şi
nedreptate? Rătăciri antice şi moderne, s'au ridicat impetuos prin
negarea şi nesocotirea valorilor spirituale, dând naştere laicis-nului
modern, nimicitor de societate, stăpânire, educaţie şi de cămin familiar,
asistăm acum Cutremuraţi, la urmările tragice ale acestei
concepţii laice despre vieaţă, concepţie, care în comunismul satanic
şi neopăgânismul rafinat, îşi găseşte expresiunea cea mai
tipică.
Decretul însă, al Proniei, este ca să stăpânească lumea prin
Biserică, cu sceptrul iubirii şi cu toiagul dreptăţii.. Din această supremă
cauză, atunci când orgolioasele capete şi concepţii încercau
scuturarea jugului blând şi drept al suveranităţii divine, Biserica
a înţeles să osândească fără întârziere rătăcirile ameninţătoare.
Glasul ei înţelept n'a fost ascultat, ci dimpotrivă a fost acuzată
de tiranie şi obscurantism. Dar-Providenţa care veghiază deaproape
mersul istoriei şi folosirea abuzivă a libertăţii, poate spune
acum cu dreptate omenirii: „acestea le-ai făcut şi am tăcut. Acum
adună ceeace ai sămănat".
Pentru gânditorii parţiali şi fanaticii anticlericali, măcinarea
bătrînului continent al Europei, îşi găseşte explicarea în influenţa
nenorocită a Bisericii Aceştia, dacă nu ar fi orbiţi de patimi şi
prejudecăţi, ar face lucru mai cuminte, să-şi revizuiască conştiinţa,
să nu încrimineze Biserica pentru ceeace a făcut, ci mai degrabă
să se căiască de ceeace nu au îngăduit să facă, pentru civilizaţia
şi salvarea Europei 1 ) Un lucru apare luminos încă de pe acum:
Cine visează după actuala învolburare o nouă ordine cu brutală
nesocotire a învăţăturii Bisericii, va asista neputincios numai la o
orânduire fictivă, adecă la o nouă disordine.
In prezent ca şi în trecut, Pronia pregăteşte în misterioasă tăcere
şi răbduire aşteptare biruinţa Bisericii. Criticul obiectiv ob
servă, că în încleştarea luptelor strivitoare de acum, ini portanta şi
') Cfr. D. MONDRONE S. I. în Civ. cat. Nr 2149, Articolul: Nel silentio
ţii Dio,

362 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
cuvântul ei, începe să fie cântărit. Dar oare priveliştea admirabilă
de unitate ce oferă Biserica, în vremece popoarele se sfăşie ca
lupii, nu înseamnă nimic? Pusă faţă în faţă ura şi rivalitatea dinlre
neamuri, şi rezistenţa invincibilă şi unitatea armonioasă a Bisericii,
trebue să recunoaştem .cu categorică sinceritate, că această unitate,
este o autentică minune, care nu se poate tâlcui decât admiţând
făgăduinţa şi asistenţa tainică dumnezeească.
In timp ce omenirea este încleştată în chip barbar în îmbrăţişarea
morţii, Providenţa, retrasă în aparenţă în tăcerea răsbunârii
dreptăţii sale, totuşi vorbeşte cu iubire, prin glasul antorizat al
Vicarului său pe pământ. Cine este pătruns de sinceritate are curajul
să mărturisească deschis, că acest glas este prevestitorul biruinţei
lui Dumnezeu şi Bisericii sale. Pentrucă, este adevărată victorie,
nu numai atunci când la glasul Bisericii se pleacă inimile
credincioşilor şi celor în afară de ea, ci şi atunci, când numai ea
este în stare să rostească un cuvânt de înfrăţire, un apel la umanitate,
în vreme ce iuairea dintre neamuri şi simţemântul de umanitate
sunt înăbuşite de furia distrugătoare a instinctelor răsboinice.
Avea deci perfectă dreptate distinsul ziarist George Sbârcea când
scria: „Pius XII în tot ceeace face şi spune, se simte conştiinţa
sacerdoţiului şi dincolo de hotarele bine delimitate ale confesiunilor
creştinătatea întreagă recunoaşte în Pius al XH-lea un cap spiritual,
conducătorul providenţial, chemat să împăciuiască, să potolească
valurile imensului uragan spiritual aî ). Şi adaugem, mai mult
decât oricând astăzi „toate drumurile duc la Roma".
Providenţa, prin decretele sale enigmatice, a confirmat la timp
potrivit totdeauna, dreptatea spuselor Papilor. Să evocăm numai
figura covârşitoare a lui Benedict al XV-lea, care în cursul răsboiului
mondial trecut, în mesajul adresat beligeranţilor, afirma şi
denunţa cu accente profetice răsbo'ul, socotindu-1 „inutil măcel".
Oamenii de răspundere au respins cu încăpăţinare acest mesaj, ba
unii l-au acoperit cu avalanşa insultelor. Totuşi Providenţa a veghiat,
iar urmările le cunoaştem. Dacă acum s'ar ridica din mormânt
clar văzătorul Papă, s'ar convinge fără îndoială, câtă dreptate
i-a dat istoria, abia numai după câţiva ani, în care răstimp
au rodit efectele triste ale unei păci, care n'a ţinut seama de directivele
înţelepte papale. Suntem încredinţaţi că istoria obiectivă
de mâine va recunoaşte şi dreptatea Papilor în actualul conflict.
Nădăjduim însă, să nu fie iarăşi prea târziu.
Din învăţătura despre Providenţa divină în Biserică şi prin
T
) Cfr. Ziarul Curentul, din 20 Martie 1943, sub titlul: Papa Pius al XH-lea

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTIN 303
Biserică, tragem această concluzie firească: Biruinţa din trecut a
Bisericii, este prilej de înseninare, pentru sufletele chinuite, şi garanţie
neîndoielnica pentru isbânda din viitor. Biserica prin ocrotirea
divină, va rămânea în aceeaşi tinereţă permanentă, aducătoare
de lumină, vieaţă şi dumnezeeşti binecuvântări. „In învolburarea
morală şi socială, în învălmăşeala ideilor şi violenţei, Biserica
va suferi mult în acţiunea şa de cucerire spirituală, dar nu va
putea fi împiedecată de nimeni, să străbată calea nemuritoarelor
destine. Se vor putea repeta noui îndrăsneţe ofensive, se va putea
ici colo înlănţui şi elimina din vieaţa popoarelor, se vor, ? utea eventual
crea alţi zei şi o nouă brutalitate păgână, se va tăia poate
un ram din misticul stejar, însă altul va creşte, dar şi aceasta e
sigur, că pedeapsa dreptăţii divine va provoca din nou minunea
în frângerii îngâmfaţilor prigonitori" 9. Şi aceasta, fiindcă Providenţa
veghiază şi o ocroteşte.
Enigmele
Providenţei
Considerată Providenţa în lumina celor două isvoare principale
ale cunoaşterii, adecă credinţa şi raţiunea, ajungem în linii generale
la dovedirea existenţei şi manifestării ei în Biserica şi în complexul
vieţii, istoriei şi firii create. Cu privire însă, Ia intervenţia
în cazurile particulare şi în problemele de amănunt, există încă
atâtea enigme nuînţelese şi nedeslegate, deoarece nu putem pătrunde
suficient, întreagă procedura şi toate intenţiile divine. Dar
acest lucru, nu trebue să ne neliniştească. Dificultatea provine
din cauza imensităţii lui Dumnezeu şi din cauza neputinţei de a
cuprinde esenţa divină de către capacitatea aşa de limitată a in
telectului omenesc. Lucrarea Providenţei se extinde în infinit şi pe
întreagă întinderea timpului, spaţiului şi creaţiunii. Pentru a o cuprinde
deci întru toate, ar fi nevoe de o facultate infinită, de care
însă nu dispunem. De bună seamă, că orice dificultate ar dispare,
dacă prin absurd am presupune, că de o parte Dumnezeu ar înceta
să fie nemărginit, iar de altă parte inteligenţa umană ar înceta să
fie mărginită.
Celor cu pretenţii nebuneşti de scrutători întru toate a decretelor
Providenţei le răspundem cu spusele Sf. Scripturi: „Căutaţi
pe Domnul cât îl puteţi... Căci zice Domnul, gândurile mele nu sunt
ca ale voastre. Ct cât de departe sunt cerurile de pământ, tot atât
de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele
voastre" 2 ). „Dreptatea ta Doamne, este înaltă cât munţii,
x) Cfr. S. T. în Unirea Nr. 28, 1942, sub titlul: Biruinţa Bisericii.
*) Isaia, 55, 6...

364 CULTURA CREŞTINA Nr. 79
hotărîrtle tale sunt ca adâncul cel nepătruns" '). Apostolul neamurilor,
afirmă mai pregnant: „O, adâncime a bogăţiei şi a înţelepciunii
şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse judecăţile
tale şi cât de neurmate căile tale. Căci cine a cunoscut gândul
Domnului, sau cine a fost sfetnicul lui ?" *).
Cea mai grea şi chinuitoare problemă în această materie,
este împăcarea înţelepciunii şi bunătăţii dumnezeeşti cu suferin
ţele şi nenorocirile ce există în vieaţă. Cu alte cuvinte, omul se
întreabă: dacă Dumnezeu este bun şi providenţia', pentruce permite
răul şi nefericirea? Dacă este drept, pentruce îngădue să sufere
uneori şi cei nevinovaţi ? Pentru deslegarea acestui aparent
contrast dintre permiterea răului şi Providenţa ocrotitoare şi dieaptă,
vom încerca să dăm unele explicări, deşi ceeeace constitue propriu
zis procedura divină, ne scapă minţii noastre limitate. Socot
totuşi necesară expunerea câtorva principii, care vor justifica atitudinea
Providenţei faţă de suferinţele ce ne apasă.
Cei care învinovăţesc, conştient sau inconştient, Providenţa, de
permiterea relelor şi nenorocirilor îşi uită că Dumnezeu este nu
numai bun şi milostiv, dar în aceeaşi vreme şi drept. Iar această
dreptate divină, nu odată a fost şi este provocată şi ultragiată de
nelegiuirile omeneşti. Prin urmare e logic, ca înainte de a ne constitui
judecătorii purtării lui Dumnezeu, să fim judecătorii faptelor
noastre. înainte de a pretinde, ca Providenţa să-şi dea seama de
îngăduirea pedepselor, să ne întrebăm conştiinţa: ce n'am făcut
pentruca Dumnezeu să fie obigat să deslănţue asprele pedepse şi
cruntele nenorociri.
Dacă omul se împotriveşte cu încăpăţinare prin călcarea legilor
morale voinţei divine, trebue să sufere şi consecinţele acestei
atitudini de răsvrătire, adecă pedeapsa. Numai acela, care şi-a
pierdut orice concepţie despre păcat, e capabi să-şi pună întrebarea,
pentruce există în lume necazuri şi pedepse. Iată, pentruce
Piu XII găseşte explicarea şi originea tuturor nenorocirilor în săvârşirea
păcatului, afirmând: „Păcatul sălăşlueşte în vieaţa individuală,
în sanctuarul familiei şi în organismul social. El este tolerat
şi exaltat, fie din slăbiciune, fie din neputinţă, şi s'a făcut stăpân,
în manifestările cele mai variate, ale conveţuirii umane" 3).
Intr'adevăr păcatul a devenit în v eaţa omului modern, adevărat
sistem. Ceeace Evanghelia lui Hristos declara ca suprem rău,
*) Psalmul 35, 7.
8
) Către Romani, 11, 33.
8
) Cfr. Pius XII, Cuv. cit.

Ni. CULTURA CREŞTINA 3fe
pentru mulţi devine concepţie de~ vieaţă. Un roman, un spectacol,
d lectură, pentru mulţi nu mai prezintă interes, dacă nu se întemeiază
pe plăcere, adulter sau altă abatere dela codul moralităţii. A
cere tineretului în primăvara vieţii, stăpânire de sine şi vieaţă neprihănită,
este utopie. Să vorbeşti uneori, soţilor de căsătorie, despre
împlinirea poruncii de creştere şi înmulţire, înseamnă să fi
considerat ca necunoscător, al sistemelor numite controlul naşte
riior, raţionalizarea natalităţii, orientarea sexuală, noua morală conjugală,
engenetică şi altele. Nerespectarea f rei, crucificarea nucleului
de vieaţă, hecatombele de prunci cu drept la vieaţă aruncaţi
sau simplu deiăturaţi fără remuşcare, prin bestiale şi criminale
metode conjugale sunt socotite de unii ca semn al progresului.
Şi acest pomelnic trist ar.putea fi dus la infinit.
Pentru mulţi, Dumnezeu ar trebui să existe, numai pentru a
tolera şi acoperi nenumăratele rătăciri şi fărădelegi. Să afirmi a-
cestora, că isbucnirile nenorocirilor sunt roadele înspăimântătoare
ale' păcatului, rişti să fii compătimit şi neînţeles. Şi cu toate ^acestea,
nimic nu e mai de folos în anumite momente tragice ale istoriei,
decât să recunoşti deschis, că un Dumnezeu aşa de bun
permite răul fiindcă omenirea este rea şi păcătoasă. In această
sinceră recunoaştere a vinovăţiei noastre, putem întrezări, chiar şi
în aplicarea dreptăţii, un indiciu al milostivirii divine, întru cât nu
ne pedepseşte in măsura faptelor noastre rele, nici nu ne nimiceşte;
ci urmăreşte îndreptarea şi ajungerea ţelului mântuirii noastre.
Lumea îngâmfată de răsunătoare progrese materiale, s'a lăsat
condusă numai de propriile forţe, deslegându-se în chip practic de
concursul Divinităţii. De aici abuzul şi stăpânirea forţei au luat
locul frânei dumnezeeşti. Prin aceasta omul a constatat singur, ce
înseamnă a trăi şi a te conduce fără de Dumnezeu. In cazul însă,
când omenirea este bântuită de grele suferinţe şi reuşesc să înţeleagă,
că în afară de om mai există un Dumnezeu, ale cărui drepturi
şi legi trebue să fie respectate, in acest caz Pronia şi-a ajuns
încă odată ţinta ultimă pentru care permite pedeapsa adecă: îndreptarea
noastră.
Conştiinţa valorii noastre faţă de infinita inteligenţă a Părintelui
ceresc şi, îndeosebi, conştiinţa vinovăţiei noastre, trebue să
ne înduplece la judecarea Providenţei cu multă prudenţă şi in spirit
autentic creştin. Nu suntem chemaţi să indicăm noi felul intervenţiei
divine în univers. Şi cu atât mai vârtos es.e dovadă de inconştienţă,
când ne îndoim de existenţa Proniei, numai fiindcă dreptatea
eternă nu se aplică faţă de cei păcătoşi în timpul şi după
capriciile şi directivele noastre. E deajuns să ne amintim, fiecare,

366 C«LfUftfl CfiEStINA Nr. 7-9
contribuţia noastră de vină la nenorocirile vieţii, pentruca să rămânem
umiliţi şi tăcuţi în explicarea aplicării dreptăţii Providenţei.
Cei puţin credincioşi, pentru a-şi just fica totuşi neîncrederea
faţă de Providenţa divină, invocă alte motive, în aparenţă destui
de serioase. ,Ne dăm bine seama, — spune Sf. Părinte Pius XII —
că pentru cei lipsiţi de înţelegerea lucrurilor dumnezeeşti, cea mai
mare nedumerire se naşte, din motivul, că deodată cu cei păcătoşi,
sunt pedepsiţi şi cei nevinovaţi" x ). Pentruce se permite această
pedepsire a celor nevinovaţi dacă Dumnezeu este înţelept şi drept
cârmuitor 8 )? Capul creştinătăţii ne avertizează, că scrutarea planurilor
Providenţei, trebue făcută în spirit de umilinţă şi nici de
cum cu îndrăsneală presumţioasă, ori superbie inchisitorială. De
aceea Papa se restrânge să afirme numai două adevăruri, care,
deşi se pare că răspund numai indirect acestei chinuitoare întrebări,
totuşi sunt suficiente, pentru a lumina inteligenţa noastră,
întâiul adevăr: cei nevinovaţi sunt opera lui Dumnezeu, în consecinţă
e imposibil, să nu fie iubiţi de iubirea infinită a Celui de sus.
Al doilea adevăr: Dumnezeu dispune de bunătate şi putere nemărginită
pentru a schimba în spre bine destinul acestor fiinţe nevinovate.
Şi într'adevăr, dacă şi noi în chip firesc ne impresionăm de
suferinţele celor inocenţi, cu atât mai mult trebue să recunoaştem,
că Dumnezeu cunoaşte şi compătimeşte aceste nenorociri. Şi dacă
totuşi permite aceste suferinţe şi jertfe, e dovadă că urmăreşte
scopuri mai înalte, care justifică o astfel de permisiune. Intre a-
ceste scopuri superioare, pentruce n'ar fi şi acesta, de a adauge
preţul suferinţei celor nevinovaţi la datoria noastră maro de ispăşire
pentru păcate; ispăşire care altfel s'ar prelungi probabil peste
veacuri. Nu avem deci dreptul să ne plângem, de atitudinea Providenţei,
care iubind fiinţele nevinovate, le lasă totuşi copleşite de
uraganul suferinţei, făcându-le de altă parte să coopereze prin suferinţa
lor la înfăptuirea planului de milostivire faţă de omenire şi
la salvarea acesteia. Mai ales atunci, când Pronia poate şi vrea
să încununeze aceste jertfe curate cu o răsplată, ale cărei proporţii,
se pot măsura, numai cu nemărginirea iubirii şi eternităţii
dumnezeeşti Când omenirea se găseşte în marginea prăpastiei,
credem cu tărie că în vederea unui scop mai înalt Atotputernicul
o poate salva, permiţând o nenorocire care dispare repede, dar
din care rezultă un bun veşnic 8 ).
Pentru ilustrarea acestor principii, distinsul scriitor iezuit Monl
) Cfr. Cuvântarea cit.
V Cfr. Dict. de Th. cath. col. 1017-1023.
») Cfr. Mondrone I. Rev. cit. pg. 93—95.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 36?
drone face această reflexie: In faţa măcelului copiilor nevinovaţi
hotărât de criminalul Irod, mintea noastră—protestează cu toată
tăria. Noi credem, că avem dreptul sacru, de a ne ridica împotriva
acestui episod de teroare neasemuită, îngăduit de însuşi Dumnezeu.
Dar Domnul zice: „gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre
şi căile mele nu sunt ca şi căile voastre" l ). Din care cauză,
în vreme ce în acest barbar episod străluceşte Providenţa iubitoare,
care salvează Sfânta Familie dela exterminarea plănuită de
stăpânul sângeros, încoronează pruncii nevinovaţi cu coroana
măririi de protomartiri ai creştinismului. Şi cari inocenţi atunci, scăpaţi
de acel nemilos măcel, s'ar fi găsit probabil într'o zi în Ierusalim
pentru a striga cu furie împotriva Fiului Iui Dumnezeu: „răstigneştel,
răstigneşte-
Există un adevăr neîndoelnic: nimic nu rămâne nepedepsit şi
nerăsplătit din partea lui Dumnezeu. Executarea însă a acestei legi,
isvorâtă din dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, nu se face după
criteriile omului, cu nerăbdare şi lipsă de mijloace. Providenţa este
in stare să pedepsească, ori să răsplătească, într'un moment, ceeace
a tolerat, ori a lăsat să suferim, ani dearândul. Poate să aplice
pedeapsa ori premiul în vederea veşniciei, în timp ce în această
vieaţă faptele au rămas nepedepsite ori nerăsplătite.
Unii cârtesc împotriva Stăpânului lumii, pentrucă nu împiedecă,
cu puterea şi bunătatea sa, toate relele ce se abat asupra noastră.
Aceasta înseamnă, a spune cu alte cuvinte, pentruce Dumnezeu
nu intervine in nimicirea libertăţii, atunci, când această libertate
se deprinde în mod abuziv? Iată o pretenţie curioasă! Aceştia
uită, că relele fizice şi morale sunt opera cauzelor secundare, şi
urmările legilor firii noastre imperfecte a legii solidarităţii dintre
oameni şi a abuzului libertăţii. Dumnezeu nu este obligat să împiedece
răul. Ar trebui să opereze în acest scop o serie neîntrerupte
de intervenţii extraordinare şi miraculoase, să suspende legile
fundamentale după care se directivează acţiunea cauzelor secundare,
psihologia individului şi evoluţia societăţii omeneşti. Dar
s'a spus, că Dumnezeu în mod obicinuit Iasă să opereze cauzele
secundare, cari în lucrările lor şi producerea efectelor se supun
unor legi bine determinate. Dumnezeu nu împiedecă răul prin suprimarea
libertăţii, ci preferă mai de grabă să obţină un bun nepreţuit
dintr'un rău trecător.
Strălucitul orator Monsabre, afirma judicios: „Parcurgeţi istoria
marilor dezastre, şi vă veţi convinge, că răul şi nenorocirea au
) Isaia, 55, 8,

CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
fost osândite să slujească binelui; ereziile limpezesc dogmele, invaziile
barbare întineresc sângele şi virtuţile popoarelor; revoluţiile
biciuesc gravele delicte şi sunt lecţii salutare împotriva
corupţiei legilor, caracterelor şi bunele obiceiuri; persecuţiile sunt
semânţa glorioşilor mucenici, şi tragedia Calvarului aduce răscumpărarea
lumii"'). Iată aspectul, sub care trebue să privim şi judecăm
Providenţa. Planul acesteia ru este să aducă cerul pe pământ,
ci de a da omului de pe pământ mijlocul eficace de a merita cerul.
Este lucru cunoscut, că suntem foarte geloşi şi ţinem cu încăpăţinare
la libertatea ce ne-a fost dăruită. încercăm adesea să
ne sustragem chiar şi dela legile care reglementează folosirea ei.
Şi acum, ne întrebăm, nu este absurd să ne tânguim în cazul nenorocirilor
că Dumnezeu nu zădărniceşte acest liber arbitru ? Libertatea
noastră este în orice împrejurări un imens dar împărtăşit de
Creator, care stă la temelia demnităţii noastre. E un corolar al
condiţiunii noastre de fiinţe inteligente şi -isvor bogat de merite.
Darul este dela Dumnezeu, iar abuzul ne aparţine nouă. Dar Providenţa
nu ne nimiceşte acest dar, numai fiindcă noi îl întrebuinţăm
în chip greşit, deoarece ea, din desordinea cauzată de acest
abuz, poate obţină în aceeaşi măsură gloria sa, prin aplicarea la
timp potrivit a dreptăţii şi milei sale.
In judecarea Providenţei, trebue să evităm concepţia eronată
despre suferinţă. Din cauza slăbirii credinţei şi spiritului autentic
creştin, sunt dispuşi uni, să creadă, că suferinţa este un rău absolut.
Nu-şi dau seama că o nenorocire îndurată cu resemnare şi
bărbăţie, este prilej de purificare sufletească şi oţelire în virtute.
Că suportată cu încredere în Providenţă, devine mai uşoară şi îndrumează
conştiinţa spre cărările unei vieţi superioare.
Dacă suferinţa ar fi într'adevăr un rău absolut, ceva intrinsec
rău, atunci Fiul lui Dumnezeu n'ar fi ales-o ca mijloc principal al
răscumpărării, N'ar fi proclamat în cuvântarea de pe munte: „fericiţi
cei ce plâng". Şi n'ar fi pretins să-1 urmăm prin purtarea
Calvarului vieţii noastre, adecă prin suferinţă. Au fost în deajuns
aceste cuvinte rostite de învăţătorul divin, pentruca să arunce a-
supra problemei durerii o lumină liniştitoare, pe care nici o filosofie
n'a fost în stare s'o aprindă. Fără această reve.aţie inteligenţa
umană chinuită n'ar fi putut găsi nici odată o deslegare mulţumitoare.
Suferinţa nu este un rău absolut, ci relativ, dacă o acceptăm
cu seninătate ca mijloc de ispăşire pentru păcat. Pentruca, durerea
') Jonferinţa XXII, Quaresima 1876.

m. 7 9 CULTU&A dftfi$tWA
poate să nască înflorirea unei vieţi noui, pe care numai chirurgia
durerii şi căinţei o pot pregăti. In acest înţeles adânc creştinesc,
durerea nu mai este un rău, nici motiv de răsvrătire, ci un binefăcător
dar al Providenţei. Drumul Calvarului ne va duce la ziua
învierii. Din acest motiv Pius XII, îndreptându-se omenirii care
sufere, a rostit, cu accente impresionante: „Priviţi suferinţele şi
chinurile voastre prin prisma durerilor Celui Răstignit, şi a celei
mai inocente dintre creaturi, a Maicii Domnului, şi veţi înţelege, că
potrivirea vieţii noastre cu a Fiului lui Dumnezeu, Regele durerilor,
este calea cea mai sigură şi mai măreaţă pentru a ajunge la
cer şi Ia biruinţă. Nu priviţi numai spinele durerii care vă chinuie
şi vă face să suferiţi, ci priviţi şi la meritul care ţişneşte din suferinţă
şi care odrăsleşte ca o floare pentru cununa cerească; şi
veţi primi cu ajutorul lui Dumnezeu curajul şi tăria acelui eroism
creştinesc, care este în aceeaşi vreme jertfă şi isbândă şi pace
care întrece orice aşteptare; eroism pe care credinţa voastră are
tot dreptul să-1 ceară dela voi"»).
Incheere.
Aceste fragmentare consideraţiuni, expuse în mod general şi
incomplet, îşi găsesc aplicarea şi în istoria sbuciumatâ a zilelor
noastre. Istorie, care se scrie cu sânge şi sacrificiu. In ciocnirea
crâncenă şi dramatică a armelor ucigătoare şi a ideologiilor neîmpăcate,
Providenţa e prezentă. La prohodul lumii vechi, care se
prăbuşeşte de isbiturile necruţătoare ale violenţei măcelului sângeros,
Pronia divină asistă şi veghează. Dumnezeu operează în
chip nevăzut în acest răsboiu; nu în sensul că l-ar fi intenţionat,
ci în sensul că l-ar fi putut împiedeca, ori odată început, i-ar putea
pune capet. Şi dacă totuşi a îngăduit deslănţuirea furtunei şi continuarea,
să fim încredinţaţi că a avut motive suficiente. Să fim
apoi siguri că aceste motive sunt drepte, pentrucă sunt divine, şi
urmăresc un plan pe care acum nu suntem în stare să-1 cuprindem.
Bunătatea, însă, iubitoare a Providenţei faţă de omenire, merită
întreaga şi nelimitata noastră încredere. Să credem fără şovăire,
scrie Mondrone: că nimic nu scapă Providenţei, că nimic nu
se întâmplă fără prevederea, voinţa şi permisiunea lui Dumnezeu,
care îndreaptă totul spre realizarea planului şi scopului suprem;
că aceste ţeluri superioare le obţine în chip infalibil, deşi permite
uneori ca nedreptatea şi impietatea să-aibă în aparenţă câştig de
cauză. Că adeseori se serveşte de cei răi şi păcătoşi pentru a
') Cfr, Pius XII Cuvântarea despre Providenţă, din 29 Iunie 1941.
3

3?0 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-4
pedepsi indivizi şi neamuri, şi pentru a Ie da prilej de expiere a
propriilor rătăciri individuale şi sociale. Că deşi ni se par atât de
nepotrivite şi simple aceste instrumente de ispăşire, totuşi ţintesc
spre un plan de mântuire; că în sfârşit la momentul potrivit încetând
suferinţa ne vom da bine seama, că acea mână nevăzută a
Providenţei, care se părea că lucrează împotriva noastră, a lucrat
cu înţelepciune pentru noi.
De aceea, pe cât ni se par de necuprinse planurile Providenţei,
pe cât sunt de vijelioase forţele ce s'au deslănţuit, pe cât este
de greu drumul de parcurs şi întunecat orizontul, pe atât încrederea
în Dumnezeu să fie mai puternică, El vede toate, e puternic
şi milostiv. Ceasul dreptăţii sale se apropie. Biruinţa măririi
sale şi mântuirea oamenilor sunt în mâna Providenţei. După potolirea
furtunii vor apare zările bunei înţelegeri şi a păcii după care
se mistue sufletul chinuit al neamurilor. Pentru a grăbi însă împlinirea
decretelor Providenţei, să ne dăm şi noi generos concursul
faptelor bune, rugilor calde şi jertfelor curate.
SEPTIMIU TODORANU

CHINURILE NAŞTERII CELEI DE R
DOUA
— SAU: SPOVEDANIA UNUI CONVERTIT *) —
Alte aspecte din viaţa petrecută la Maria-Laach
Eram deja de câteva zile sosit la Maria-Laach, când ajunse
acasă din călătorie Stareţul ei, Abatele Dom Ildephdns Herweghen.
îndată după sosire am şi fost primit de dânsul in camera sa de
lucru.
De statură mijlocie, în vârstă cam de 60 ani, Părintele Abate
îmi apăru ca un om deosebit de afabil, de-o bunătate şi fineţă ce
iese din comun. Om superior, sufiet mare şi nobil, înzestrat cu o
cultură vastă, doctor în teologie şi filozofie, vorbeşte — afară de
limba sa maternă germană —la perfecţie limba franceză şi engleză
şi, pe cât am putut afla, şi italiana. Latineşte şi greceşte se exprimă
cu uşurinţă, atât în vorbire cât şi în scris. E înzestrat cu o putere ;
de muncă extraordinară, ţinând uneori trei, ba chiar şi patru
conferinţe publice la zi, fără a-şi neglija câtuşi de puţin liturghia
sa zilnică, oficiul canonic şi alte îndatoriri, ce le are în calitate de
superior.
Părintele Abate e un mare admirator al stilului bizantin atât
în pictură, cât şi în celelalte opere de artă. Era la Maria-Laach o
Academie monastico-Iiturgică, pe care, pe lângă cei trei studenţi
germani, 2 americani, un austriac şi un spaniol, o frecventam şi eu.
Prelegerile se ţineau în limba germană şi latină, iar exerciţiile de
seminar în limba germană şi franceză. In conferinţele sale ţinute
la aceasta academie, părintele Abate vorbea cu un elan impresionant
despre arta bizantină, scoţând în evidenţă deosebirea dintre
aceasta artă şi cea apuseană. Curentul de artă apuseană tinde să
coboare pe Dumnezeu la oameni, de aici formele prea vii şi prea
omeneşti ale sfinţilor. Arta orientală însă tinde să ridice pe om la
Dumnezeu; de aceea pictorii orientali zugrăvesc pe sfinţi slabi,
uscaţi la trup şi foarte austeri, mai aproape de îngeri, decât de
oameni.
După prima întrevedere avută cu Părintele Abate, au urmat
şi altele, în cursul petreccrei mele la Maria-Laach. 5'a interesat
*) Vezi .Cultura Creştină» Nr. 4-6 4in 1943.
3*

GtJLfURA CREŞTINA Nr. 7-9
despre viaţa religioasă dela noi, despre călugări şi mănăstiri, despre
artă şi directivele noi ale vieţii culturale. îmi făcea impresia,
că stau de vorbă cu un al doilea Abate Zworal, cu aceeaşi admiraţie
şi iubire faţă de poporul român. Intre altele am adus în discuţie
şi unirea cu biserica Romei, stăruind mai ales asupra dragostei
frăţeşti, singura, care poate duce la aceasta unire. Dânsul
şi-a exprimat speranţa, că, desigur românii, ca poporul latin, vor
fi cei dintâi, cari se vor uni cu Roma. M'a întrebat nu odată, dacă
sunt bine plasat în arhondaric, dacă îmi place camera, ori aş dori
poate să o schimb cu alta mai încăpătoare; dacă mă împac cu
masa, cu regulele monastice, cu oficiile din biserică, etc.
îşi făcea o grijă deosebită din aceea, să nu fiu stânjenit în
devoţiunile mele particulare şi mai ales în slujirea zilnică a sfintei
liturghii după ritul meu, căci credea, că şi la noi preoţii sunt ţinuţi
să slujească liturghie zilnic. Voia să-mi satisfacă pe încetul şi a-
ceastă foarte delicată nevoe. Eu însă niciodată n'am îndrăznit să
cer aşa ceva. Mi se pare, că a întrebat chiar la Roma, despre a-
ceastă posibilitate şi că deacolo a primit un aviz favorabil. Intr'o
zi m'a anunţat că în curând îmi va pune la dispoziţie o încăpere
într'o locuinţă în afară de incinta mănăstirei, spre a fi transformată
în capelă ortodoxă română... Acolo voiu putea să-mi fac
liturghia oridecâteori voi dori... Văzând această bunăvoinţă, am
îndrăznit să cer ceva şi mai mult şi anume: să permită şederea
în Măria Laach, a unui diacon ortodox, cu care m'aş fi putut ajuta,
atât la slujbă cât şi la studii. Şi acest diacon era deja pregătit,
aştepta doar răspunsul dela mine.
Cu acelaş suflet larg Părintele Stareţ a binevoit a-mi aproba
şi cererea aceasta. In două săptămâni părintele diacon a fost şi el
la Măria Laach, încă înaite de deschiderea cursurilor. In capela
noastră ortodoxă n'am putut sluji până după sărbătorile Crăciunului.
Atunci am adus dela Baden veşminte şi sfinte vase, şi aşa
am slujit în fiecare Duminecă şi serbătoare. Vin şi prescuri ne
furniza mănăstirea, cu aceeaş bunăvoinţă.
Această ţinută atât de afabilă şi generoasă din partea bisericii
catolice, faţă de care eu eram în disidenţă, a făcut o adâncă
şi foarte durabilă impresie asupra mea. Sbuciumul sufletesc a reînceput.
Tainicul glas de chemare, care mă învita să întru în sânul
bisericii catolice, îl auzeam tot mai respicat şi mai viu.
Sub influinţa acestui sbucium sufletesc — cu adevărat chinuri
de naştere de a doua oră — m'am pus din nou să studiez.
Având la dispoziţie cheia bibliotecii, am cercetat mai cu seamă
cărţi de istorie, cari tratează despre schismă şi cărţi de hagio-

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 373
grafie. Aici am avut în sfârşit toate datele referitoare la schismă
şi am constatat şi mai clar, cine a fnst marele vinovat. Am consultat
în acest scop pe Cezar Baronius, pe Rohrbacher, pe Tillemont
şi pe Jean Darras. După ce am văzut şi scrierile lui Leon
Allatius şi Scolarius, autori greci, şi mai ales după ce am descoperit,
că Cerulariu a avut şi crime grosiere în timpul patriarhatului
său, am înţeles în sfârşit, că acel patriarh a fost născut să fie
patriarhul greşelei şi al schismei şi că nu dela Dumnezeu a fost
el inspirat să facă aceasta faptă. Am început din nou a fi îngrijorat
asupra răspunderii, pe care o am pentru sufletul meu, înţelegând
că de acum înainte nu-mi este permis să mai rămân în
schismă, căci bunul Dumnezeu a făcut lumină deplină în sufletul
meu, ca să cunosc adevărul asupra schismei şi să văd limpede
calea, pe care trebue să merg, care nu este alta, decât întoarcerea
la sânul sfintei biserici catolice. Şi momentul conversiunii
mele îl socoteam deja sosit. îmi ziceam: „Mă aflu într'o mănăstire
catolică, pe un teren solid: de ce nu mi-aş face trecerea chiar
aici? Acestea erau gândurile ce mă frământau ziua şi noaptea.
Simţiam nevoia unei comunicări sau chiar spovedanii. Părintele
diacon, fiind sondat de păreri, l-am aflat departe de ceeace presupuneam
eu. El era de partea acelor ce aşteaptă o unire colectivă.
Pentru mine însă această operaţiune părea prea îndepărtată şi prea
fictivă; îmi trebuia ceva mai practic şi mai accesibil şi de îndată.
Am scris părintelui Heitz la Haguenau; l'am rugat să vie să-mi dea
sfat, ce anume trebue să fac. Părinţilor din mănăstire nu îndrăzneam
să le spun, până nu aş fi cunoscut avizul celui ce pentru
mine figura oarecum ca martor şi ca confesor. Părintele Heitz a
venit şi m'a ascultat cu mult interes; dar şi el a fost de părerea
că nu ar fi potrivit să fac trecerea chiar aici. S'a străduit mult
până m'a putut convinge să mai aştept.
Pare un lucru prea nechibzuit şi lipsit de tact, zicea el, ca^ eu să
fac acest pas acum, când încă figuram ca însărcinat cu o misiune a
bisericii ortodoxe române, în calitate de preot al Capelei Sturza. Am
renunţat, mai ales că şi părintele diacon era de aceeaş părere.
Am închis ochii şi am zis: Tu vezi, Doamne, că am toată bunăvoinţa
şi sunt gata să sacrific toate pentru a fi în sânul Bisericii
Tale; dar dacă n'a sosit încă timpul, fie voia Ta, numai nu mă
lăsa, Doamne, să pierd harul câştigat aici, ci să-mi pot face datoria
deplină. — Dumnezeu mi-a şi trimis într'adevăr darul liniştei
după această sbuciumare sufletească.
Am început să mă ocup din nou cu chestiunea mea dela
Baden. Am scris scrisori şi memorii către Ministrul nostru dela

374 CULTURA CREŞTINA Nr. 7 6
Berlin; am scris din nou şi Preşedintelui Eforiei Sturza la Baden.
arătându-i desavantagiile, ce le produce Eforiei opunânduse voinţei
testatorului şi Mitropolitului Moldovei; am făcut numeroase
adrese la Iaşi. O parte din acestea le-am expediat din Ştrassburg
încredinţându-le poştei franceze, căci mă temeam, ca să nu cenzureze
autorităţile germane apelurile mele disperate. Cu toate
acestea, nu am putut avea răspunsul Mitropoliei până la 1 Martie.
Am trimis o scrisoare şi Preacuvioşiei S8le Arhimadrit Iultu Scriban,
arătând tot ce am făcut până în ultimul moment.
Intre timp, profitam de ocazie, că aveam liber acces la bibliotecă,
şi am cercetat, vreme de 7 luni, o mulţime de cărţi, cari
aveau oarecare interes pentru chestiunile ce mă preocupau, şi în
special pentru chestiunile româneşti, îmbogăţindu-mi bagajul cunoştinţelor
cu o mulţime de note foarte interesante.
Colegii dela Academie făceau dese excursii, la dari nu arareori
participam şi eu. Odată am fost pe muntele sfânta Genoveva?
Cine nu ştie de povestirea tristă a sfintei Genoveva de Brabant.
întâmplarea făcuse că mă aflam tocmai pe locurile unde a fost
surghiunită. I-am vizitat peştera, în care a trăit ca o singuratică
împreună cu copilaşul ei Benoni. — In vale este o biserică veche,
în care se zice că a fost îmormântată ea şi soţul ei.
Orăşelul medieval Mayen, are împrejur mari cariere de piatră.
Aici există încă vechiul castel'a ducelui de Brabant şi turnul în
care a fost închisă Genoveva. In interiorul Castelului este un muzeu,
care se poate vizita de oricine. — Castelele sunt lucruri prea
obicinuite în Renania. După cum sunt mănăstirile în judeţul Neamţ,
sămănate la cel mult 2 ore de drum una de alta, aşa sunt aici
castelele marilor familii de prinţi şi electori. Lângă Andernich am
vizitat orăşelul Neu-Wied, locul de origină al Reginei Elisabeta.
Să lăsăm însă la o parte frumuseţile poziţiilor renane, căci
nu acestea sunt subiectul prezentei lucrări. Viaţa mea în mănăstire
se scurgea liniştit şi plăcut. După o lună de zile mă obişnuisem
deja cât se poate de bine cu muzica gregoriană şi cu liturghia
benedectinilor. La sărbători mari se observă şi la ei, ca şi
Ia Sfântul Munte şi Ia Neamţu, o mare desfăşurare de pompă, cu
slujbe solemne, cu participanţi număroşi. Liturghia latină, aşa cum
se face la Măria Laach, e foarte frumoasă şi înălţătoare şi nu arareori
are apropieri mari de liturghia orientală.
Marea solemnitate de Naşterea Domnului din noaptea de Crăciun
m'a copleşit cu totul. Oficiul liturgic din noaptea aceea nul
pot uita niciodată. II consider însă mai strălucit decât tot ce am văzut
la ortodocşi pe la catedrale şi pe la mănăstiri, II consider, în ar»

Kt. 7-9 CULTURA CREŞTINA 3?5
monie, în muzică şi în decor, mai frumos decât o bucată de operă;
iar în ce priveşte spiritul evlaviei, mai presus de orice cuvânt. îmi
pare rău, că aceste pagini prea restrânse nu-mi permit să descriu
detailat întreg acest frumos oficiu liturgic, care desigur numai la
o mănăstire ca Măria Laach, cu o academie liturgică pe lângă ea,
se poate vedea. Eu şi Păr. Diacon am fost transportaţi sufleteşte
de cele esperiate şi ne-am socotit foarte fericiţi, că am avut loc
rezervat la acea mare solemnitate, căci biserica era arhiplină de
credincioşi.
S'au săvârşit apoi şi alte solemnităţi monahale, în ordinea cro
nologică: Sărbătoarea celor Trei Crai (6 Ianuarie), Praznicul făcliiilor
(2 Februarie), Patronul Ordinului (14 Martie) şi în urmă
serbarea onomasticei Abatelui (23 Ianuarie) care a fost din partea
comunităţei o mare risipă de manifestări de dragoste faţă de marele
lor Avă.
Am putut vedea manifestându-se aşa dar tot spiritul lor şi toate
mortificările şi nevoinţele lor ascetice. Din toate acestea am putut
vedea clar, prin propria mea constatare, că monahismul apusean
e într'adevăr foarte cuvios, e mărinimos, e cult, e nobil, e iubitor
de fraţii lui orientali, e ospitalier, e conştiencios de chemarea lui
înaltă; şî în sfârşit, că viaţa lui e foarte asemenea călugărismului
din timpul sfinţilor Părinţi.
Astfel am petrecut toată iarna aceea în Maria-Laach, în constatări
peste constatări fericite şi îndemnătoare la unire cu tot
sufletul şi cu tot cugetul.
Această fericire îmi fu însă întunecată către sfârşitul ierneî,
prin trista veste primită dela Iaşi, că bunul meu părinte sufletesc,
speranţa şi ocrotitorul convingerilor mele, Monseniorul Qabor, s'a
dus către Domnul. Lovitura era destul de grea, pentruca în mâna
lui îmi aveam încredinţat tot succesul planului de lucru, ce Irebuia
să încep îndată după întoarcerea în Ţară.
Am mai stat în Maria-Laach până la jumătatea lui Aprilie ca
să asist şi la praznicul Sfintelor Paşti. Am văzut astfel impresionantele
ceremonii ale săptămânei Patimilor, cari mi-au părut
nu tocmai îndepărtate de ceremoniile noastre bizantine. Slujba învierii
însă s'a slujit în Sâmbăta Mare la amiază, după o datină
din evul mediu, şi astfel în noaptea de Paşti, nu a existat nici o
ceremonie, decât dimineaţa în prima zi de Paşti — liturghie solemnă.
— Aşa fiind, am putut constata că dacă Crăciunul e o sărbătoare
mai strălucit sărbată în Apus, in schimb Pastile sunt mai
Strălucit serbate în răsărit.
Ceeace facem noi la Bobotează cu sfinţirea apei în aghiaz-

376 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7 9
matar, în anafară de mănăstire, săvârşesc benedectinii (şi toţi latinii)
în Sâmbăta sfântă, săvârşind o solemnă sfinţire de apă, ca
şi pentru botez, — obiceiu rămas din veacurile prime, când catecumenii,
pregătiţi în timpul postului mare, se botezau cu miile în
aceasta zi. Un loc important are şi ceremonialul Sâmbetei mari la
sfinţirea focului sacru — cu un ceremonial asemănător celui al
Grecilor dela Sf. Mormânt cu aşa numita Lumina dela înviere.
Plecarea din Maria-Laach
încă înainte de sărbătorile sf. învieri, într'o zi ne pomenirăm
cu vizita Ia Maria-Laach a Arhimadritului ortodox bulgar Filaret
Atanasof, fost secretar al sf. Sinod bulgăresc, însoţit de părintele
Heitz din Haguenan'). El se afla la Strassburg la studii, împreună
cu alţi mulţi clerici orientali, pe lângă facultatea teologică catolică
de acolo. Cu părintele Atanasof mă cunoscusem la Strassburg,
şi eu însumi îl invitasem să vie pe la Baden, sau chiar la Maria-
Laach. Vizita lui a fost o surpriză plăcută pentru noi şi pentru părintele
Abate. El a rămas foarte impresionat de tot ceeace a putut
vedea la Maria-Laach în cele câteva zile, cari le-a petrecut ca
oaspe de mare cinste, în confortabilul arhondaric al mănăstirei.
Părintele Atanasof avea planul să meargă în Belgia, la Amay,
ca să vadă şi pe benedectinii unionişti de acolo. Cum eu aveam
de gând să plec iarăş la Baden, am acceptat propunerea dânsului
să-1 însoţesc, făcând ruta peste Belgia, şi astfel am putut vedea şi
vestita mănăstire dela Amay cu călugării ei.
Acum a sosit vremea să-mi iau rămas bun dela Părintele
Stareţ şi dela frăţime. Stătusem aproape 7 luni de zile ca oaspe
cn totul gratuit. Cu regret mă despărţeam acum de fraţii şi părinţii
chinoviei, cari pentru mine au fost mari binefăcători. Plecam din
Maria-Laach, ducând cu mine în suflet cele mai bune amintiri, pe
cari nu le voi uita niciodată; şi mai presus de toate duceam cu
mine o conştiinţă pătrunsă de convingerea celui mai curat adevăr.
Vizitarea interesantei mănăstiri a benedictinilor unionişti dela
Amay, era o veche dorinţă a mea. Ne-am luat vizele dela consulul
belgian dela Colonia, care auzind de scopul călătoriei noastre,
ne-a scutit de taxa la care, atât eu cât şi Părintele Atanasof, am
fost foarte mişcaţi de aşa bunăvoinţă. De altfel ori unde am mers
în Belgia, atât clerul cât şi funcţionarii civili şi lumea, ni-au arătat
o atenţie deosebită. Ne cunoşteau că suntem din orient, după îmbrăcămintea
noastră în rase largi orientale.
') Actualimente Mitropolit al Loveţului, în Bulgaria de Nord,

m 7-9 CULTURA CREŞTINA 377
La Amay am fost primiţi foarte bina de părinţii ostenitori ai
unirei. I-am aflat oficiind dupăcinarul în limba greacă, în capela
orientală. A doua zi am asistat la Utrenie şi la Liturgie tot aşa
de frumos slujite ca şi la sfântul Munte. Părinţii de aici, în număr
de aproximativ 20, sunt împărţiţi în două cete. O parte aparţin ritului
latin şi oficiază în capela latină, şi o parte de rit răsăritean.
Ca limbă liturgică în capela orientală, ei au adoptat şi greaca şi
slava, o săptămână greceşte şi o săptămână slavoneşte. Mai toţi
aceşti părinţi au studii serioase făcute la Roma în Institutul Oriental,
cât şi în orient, la faţa locului, unde au călătorit şi au cunoscut
lucrurile mai înainte de a le pune in practică. Pe părintele Beauduin,
cu părere de rău nu l-am putut afla aici. Era într'o misiune
la Paris. Am fost, primit de Părintele Dom Petru şi Dom Michel
Swartz, care a fost câţiva ani în Bucureşti. Am discutat asupra
unirei bisericilor în general, însă mai mult am discutat în privinţa
ritului bizantin şi a unificărei lui.
De aici ne-am dus la mănăstirea Mont-Cezar din oraşul Louvain,
o mănăstire nou înfiinţată, dar cu mare vază, fiind în mare
apropiere de bătrâna universitate catolică aşa de celebră a Louvainului.
In acest oraş am vizitat o mare bibliotecă ce are peste
un milion de volume, aşezată în centrul oraşului, într'o clădire
foarte frumoasă, donată din partea poporului american, pentru locuitorii
acestui oraş, ruinat în parte, de armata germană, în timpul
războiului din 1914. La Mont-Cezar am admirat aceiaş bună ordine
şi aceiaşi disciplină în personalul monastic, ca şi la Maria-
Laach şi ca şi la Amay.
De aici ne-am dus la Bruxelles voind să facem o vizită Episcopului
rus. Alexandru; însă neaflându-1, am întors călătoria spre
Namurs. Aici m'am despărţit de bunul meu tovarăş de drum. Sfinţia
sa urmându-şi drumul prin Luxemburg la Strasburg, iar eu urmând
a mă reîntoarce la Amay, pentru o seară; iar a doua zi să
plec la Baden-Baden. In această vizită în Belgia m'am întărit şi
mai mult în convingerile mele referitoare la împăcarea cu Roma
catolică.
Bunul Dumnezeu mi-a dat graţii peste graţii, pentru a vedea
tot ce e de nevoie şi pentru a studia tot ce este de studiat, la
faţa locului, pentru ca în ziua cea hotărîtoare, pe care o va aduce
El cu înţelepciunea Sa, să nu-mi rămână gândul sau sufletul încurcat
cu neînţelegerea vreunui lucru, sau cu vreo nedumerire. Nu
sunt vrednic să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut
pentru mine!...
Aşadar am ajuns din nou, după un restimp lung de 7 luni,

378 CULTURA CREŞTINA Wt. 7-9
la Baden-Baden, în vederea luării în seamă a Bisericii Sturza.
Preotul rus însă s'a ţinut dârz şi de data aceasta, cu toate că acum
primise poruncă scrisă din partea Mitropolitului Moldovei să nu
mai îndrăznească să se amestece la Biserica română. Dar el aranja
în favorul său lucrurile cu şeful epitropiei, care avea în mână întreaga
fundaţia. întrebând pe dl Ministru Ia Berlin, ce e de făcut,
d-sa îmi dădu sfatul că âr fi bine să nu mai stărui şi să mă reîntorc
în ţară şi dacă Mitropolitul nu înţelege să-mi trimită nici
măcar o mică sumă de bani pentru voiaj, d-lui e gata să mi-o
avanseze din buzunarul său, numai să mă declar odată pentru a
pleca din Baden, din faţa unei situaţii aşa de turburi. Se temea
să nu ajungem la oarecari certe scandaloase cu preotul rus şi cu
epitropii. De fapt, în fundul sufletului meu, e'u încă eram de aceaşi
părere. I-am mulţumit d-lui ministru, înştiinţându-1, că am scris
despre aceasta Mitropolitului. Dar, cum ştiam că răspunsul va veni
poate iar peste 5—6 luni, am profitat de ocazir plecărei în ţară a
părintelui diacon, fostul meu tovarăş la Măria Laach, pentru a-1
ruga să se ducă sfinţia sa personal la Mitropolitul Moldovei, şi
să-i spună situaţia, şi să-mi dea o telegramă din Bucureşti despre
ce ar fi bine să fac.
In fine, după 7 zile, telegrama a sosit cu porunca Mitropolitului,
să mă întorc acasă. Am scris în aceeaş zi d-lui Ministru la
Berlin, că primesc repatrierea. Burgmaistrul din Baden mi-a plătit
drumul până la Berlin, de bucurie că scapă de mine. Tot aşa se
bucura şi preotul rus. Numai capela românească părea tristă, pentru
că nu am putut să o smulg din manile celor ce o înstrăinaseră.
Aceasta era şi jalea mea. Mi-am făcut bagajul şi am plecat în ţară.
Repatriat, din nou la Neamţ, apoi la schitul Icoana
îndată ce am ajuns la Iaşi, m'am prezintat Mitropolitului spre
a-i raporta cum stau lucrurile cu Capela Sturza din Baden. Aveam
să-i explic multe chestiuni şi în urmă să-i cer desărcinarea din
postul de preot al acestei biserici, care pentru mine n'a fost decât
o grea încercare. Mitropolitul părea cu totul lipsit de interes faţă
de situaţia acestei biserici şi nu prea avea plăcere să mă asculte.
Nu mi-a spus nici că am făcut bine ce am făcut, nici că am făcut
rău. Nici nu m'a întrebat cu ce am trăit, de unde am căpătat atâta
vreme subsistenţă .. nimic... nimic... Astfel am rămas ca al nimănui.
Mai întâi de toate îmi trebuia să stau şi eu sub un adăpost,
Să am o subsistenţă, măcar de-ar fi fost să mă trimită în vre-o

I Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 379
\ mănăstire. Nimic. Noroc de părinţii monahi slujitori la catedrală
i şi in special de Părintele Ghervasie, marele eclasiarh, cari m'au
f ajutat cu cele de nevoe traiului pentru vreo două săptămâni, cât
| am aşteptat din partea mitropolitului vre-o deciziune oarecare pen-
\ tru aranjarea situaţiei mele.
§ Răceala mitropolitului o găseam întrucâtva bună, căci dacă
? el m'ar îi primit părinteşte nu m'aş îi putut hotărî să-1 părăsesc
aşa uşor.
In timpul acesta eu însă n'am stat degeaba, ci am compus
un voluminos memoriu, scris la maşină, cuprinzând toate chestiunile
Capelei Sturza, gândindu-mă, ca nu cumva trecând la Biserica
Catolică, mitropolia să aibă nevoie de ceva informaţii asupra
acestei chestiuni şi să nu aibă posibilitatee să mi îe ceară.
Memoriul l-am depus în mâinele Mitropolitului.
Neavând nici un rol pe lângă mitropolie, şi văzând că se a-
propie hramul mănăstirei Neamţu, m'am hotărît să mă duc până
acolo. Nutream speranţa, că acolo în mănăstirea, în care oricând
mă socoteam acasă, voi putea găsi o mică ocupaţie, o ascultare,
fie Ia biserică, fie la tipografie. Mai nutream şi dorul de a mă retrage
pentru câtva timp în singurătatea schitului izolat şi pustnicesc
dela Rusu, schitişorul Icoana, cale de 8 kilometri depărtare
dela Mănăstirea mare, unde a fost locul dorit totdeauna de pustnicii
Neamţului. Dar aceasta numai în cazul, când aş fi văzut şi
acolo o răceală din partea autorităţilor, de a fi primit împreună
cu fraţii ceilalţi în chinovie. Presimţeam aşa ceva, deoarece stareţ
al mănăstirei se brodise a fi tocmai acelaş stareţ care în 1923 îmi
poruncise să părăsesc mănăstirea în 24 de ore şi cu care după o
lună ne întâlnirăm la Paris. Nu murise, cum se svonise la plecarea
lui în America, ci venise şi el sănătos în patrie.
Dar viaţa dela Neamţu, după ordinea văzută şi gustată la
Maria-Laach, era şi firesc să nu mă mai încânte. Toate lucrurile
îmi păreau pe dos şi neorânduite. îmi părea, că un blestem zace
peste călugărismul şi mănăstirele noastre, şi ori cât ne-am da osteneala
să ieşim din acest rău, tot mai afund ne prăbuşim. Pricepeam
care are să-mi fie în curând calea, dar aşteptam să se desfăşoare
evenimentele. La hramul mănăstirei a venit şi mitropolitul.
Am căutat prilej ca să-i spun, că mă desărcinez pentru totdeauna
de chestiunea Baden; deoarece auzeam în surdină svonul, că voeşte
să-mi dea acum oarecari ajutoare, pentru ca să mă reîntorc
acolo şi să rezist până la complecta îndepBrtare a preotului rus
şi luarea în stăpânire a bisericei. Intre altele, i-am cerut învoirea
să rămân la Neamţu şi dacă nu este posibil să fiu văzut bine în

380 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
ochii stareţului, să-mi permită să stau în micul schiţişor dela Rusu.
Mitropolitul mi-a aprobat, învoindu-se şi stareţul. Cu multă bucurie
duhovnicească am părăsit deci într'o dimineaţă Chinovia, după
serbătoarea hramului, apucând drumul pustiei celei atât de dorite,
spre ţinta dorinţelor mele sufleteşti de a căror mângăere eram
însetat.
Schituleţul Icoana este aşezat într'o regiune foarte sălbatică
şi foarte izolată, între muntele Rusul mare şi Pleşul, pe valea unui
părău pe unde abia treci cu piciorul. Deoparte şi de alta stau ca
nişte ziduri de cetăţi culmile. împădurite ale măgurilor tăcute. Numai
foarte rar picior de om calcă pe cărăruia strâmtă, ce merge
la schitul aşa de ascuns şi aşa de îndepărtat de lume. Un părăuaş
ţâşnit dintr'o stâncă îşi murmură primăvâratic apele, trecând pe
sub sprânceana răsărită a schitului, care la prima vedere îţi pare
0 fantomă într'o beznă de verdeaţă, ce-ţi face frică. Pe vârful sprâncenei
stă înfăşurat în mantia uitărei schiţişorul. El îţi oferă o căsuţă
de lemn curată, cu masă şi scaun, o bisericuţă tot de lemn,
cu o sfânta icoană a Maicei Domnului şi cu o extrem de mică
curte împrejur.
Schiţişorul acesta de fapt nu e prea vechiu. Abia sunt vre-o 20
de ani decând un călugăr din chinovie, iubitor de pustnicie, a venit
şi a petrecut aici în tovărăşia lui Dumnezeu vre-o 4 ani din viata
lui, ocupându-se toată ziua numai cu psaltirea. Şi fiindcă omul
sfinţeşte locul, pustnicul Iosif s'a pus pe muncă şi din o mică baracă
ce exista mai înainte, a ridicat în câţiva ani schitul ce se vede.
Acest pustnic trăieşte şi astăzi în Mănăstirea Neamţu, în chinovie
1 s'a interzis petrecerea în schitul lui drag, deoarece pentru ca să
fie monah desăvârşit, îi trebuia şi lipsirea de această mângăere,
şi el s'a şi lipsit, pentru sfânta ascultare. Acest călugăr face parte
din rândul călugărilor buni, care după cum am arătat, n'au lipsit de
tot niciodată din această chinovie, printr'o rânduială tainică a Provedinţei
Dumnezeeşti.
Voiam să mă liniştesc sufleteşte aici în ascunzătoarea acestui
loc, în care a fost ascunsă însăşi icoana Maicei Domnului cea atât
de venerată din Biserica mare a mănăstirei, în timpul eteriei la
1821, şi să-mi plâng păcatele, să mă împac cu Domnul şi să mă
apropiu mai mult de El. Presimţeam că ceva are să se întâmple
în curând cu mine, şi pentru orice eventualitate e bine să te pui
în pace cu Dumnezeu. Găseam deasemenea necesar, ca zilele ce
le voiu petrece aici în reculegere, să le întrebuinţez şi în a discerne
şi mai bine chestiunea mare ce mă preocupa.
De cum
am luat-o la deal pe valea Rusului, m'am simţit mai

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 381
aproape de Dumnezeu. El îmi dădea curaj şi mângăeri. Eram par'că
îmbrăcat în Spiritul lui cel Prea Sfânt, care-mi răspundea la întrebări,
mă învăţa, mă sfătuia, şi parcă-mi zice acestea: „Bine faci,
fiul meu, că vrei să mă cauţi în pustie. Aici te voi odihni şi-ţi voi
acorda tovărăşia mea, dar nu-mi place că eşti aşa de puţin credincios
chemărilor mele care te îmbie de-atâta timp spre Biserica
Mea şi spre Casa Meâ pe care ţi-am arătat-o şi ţi-am descoperit-o
în modul cel mai clar... Aleargă în pustie, reintră în chinovie,
aleargă în lumea întreagă, tu eşti sortit de mine ca tot acolo, unde
voesc Eu. să ajungi şi numai acolo să-ţi afli adevărata pace... Ce
poţi tu contra voinţei mele?? Ce pot munţii aceştia păduroşi, sub
care vrei să te ascunzi, pentru a te face să nu vii degrab în calea
care te vreau? Sapă aceasta adânc în mintea ta: Te vreau împăcat
cu catolicitatea, cu orice preţ... Dacă te vei feri, vei deveni
tot mai nefericit, pentrucă a venit vremea Mea... Dar eu la acestea
răspundeam ca un puţin credincios şi ca un mizerabil şi josnic: Nu
cred Doamne, că a venit vremea. încă nu mi s'au arătat semne
suficiente. Vreau să văd că tu îmi faci atâta silă, ca să nu mai
pot afla nici între fraţi nici între munţi, unlocuşor, unde să-mi plec
capul. — Vreau să văd că înşişi fraţii mei mă pismuesc şi mă silesc
Ia pasul acesta, vreau să văd, că chiar şi lucrurile neînsufleţite
îmi stau împotrivă I — Vreau mai multe semne Doamne!...
Ce bună este singurătatea! Monahul scapă în sânul ei, ca un
copil Ia sânul maicii sale... Dar mai cu seamă cei sdrobiţi la
inimă şi biruiţii vieţii, îşi află în ea totdeauna vindecare. Măria
Egipteanca, păcătoasă fiind, la ce sfinţenie şi pace a ajuns după
o lungă petrecere în singurătate! Ea s'a făcut asemenea cu îngerii.
Ajungând în muntele Rusu, trei zile nu m'am arătat nimănui
şi nu am vorbit decât cu Domnul, în psalmi şi rugăciuni, cât am
putut. Numai când am văzut, că abia mă târăi de slab, m'am hotărît
să cobor la schit şi să cer o coajă de pâne. Nu ar trebui să
descoper aceste lucruri intime ale sufletului meu, dacă nu m'ar
îndemna conştiinţa să le divulg, pentruca să cunoască şi alţii, prin
câte şi cât de grele frământări sufleteşti a trebuit să trec în drumul
meu spre catolicism.
In ziua patra, am slujit sfânta liturghie la schit, având din
aceasta o mare muluţmire sufletească. Am început să împărtăşesc
felul de viaţă al celor doi părinţi şi doi fraţi monahi din schit.
M'am supus celui mai mare dintre ei şi mi-am cerut ascultare,
adecă să fiu trimis la lucru, şi am început a mă obişnui cu totul
cu acest nou mod de viaţă, atât de liniştit şi plin de pace, încât
nu l-aş fi schimbat pe nici o amăgire a lumii deşarte.

382 CULTURA CREŞTINA Nr 7-9
Conştiinja mă îndeamnă să mai fac aici o destăinuire de natură
mai intimă, chiar şi cu riscul de a fi ironizat de alţii. In acest
mic schit am avut două visuri, cari au lăsat impresie adâncă şi
durabilă asupra mea, deci trebue să le socotesc ca venite dela
Dumnezeu. într'o noapte, pe când dormeam, mi-se părea că mă aflu
într'o biserică măiestoasă şi foarte încăpătoare, la o slujbă mare
cu sobor. Printre preoţii altarului îmbrăcaţi în odăjdii, gata de a
ieşi la văhod, la «Lumină lină", mă aflam şi eu. Erau ca la 30 de
preoţi, dar feţele lor nu le puteam recunoaşte, ca să ştiu anume,
cine sunt. Când am ieşit în mijlocul bisericii şi am început cântarea:
„Lumină lină", deodată am văzut feţele strălucitoare ale
preoţilor şi am rămas mişcat foarte, constatând, că concelebranţii
mei erau preoţi din toate seminţiile pământului, din toate rasele
omenirii, dela negrii şi pieile roşii până la chinezi şi japonezi. Dintre
preoţii albi, am recunoscut numai pe unul. Era părintele Anton
Qabor, bunul meu consfătuitor care se bucura nespus de mult, că
mă vedea în acel sobor. Tot aşa şi ceilalţi se bucurau, deşi nu-mi
grăiau nici un cuvânt. Atunci am început să mă bucur şi eu şi să
fraternizez din toată inima cu cei împreună celebranţi. Şi-am auzit
un glas venind ca şi de sus, care-mi şoptea: „Vezi, câtă fericire
e să slujeşti in sobor cu preoţii Bisericei a toată lumea!" Atunci
m'am trezit şi ani început să-mi dau seama de rostul şi alegoria
visului. Era vorba de soborul a toată lumea al bisericei universale,
al Bisericei catolice, unde părintele Gabor, desigur, mă aştepta să
întru. Impresia era profundă.
Apoi iarăş am adormit şi în curând am visat alt vis, de data
aceasta înspăimântător. îmi părea, că aşa cum şedeam culcat pe
pat în chiliuţa mea din schit, deodată am simţit o sguduire. Toată
casa şi tot schiţişorul se clătina. Era cutremur de pământ. Privind
pe un geam afară, am văzut cu spaimă muntele întreg, deasupra
schitului, rostogolindu se spre el şi acum aşteptam cu groază să
fiu strivit pentru totdeauna sub acel munte. Sgomot şi vuet mare
se auzea şi mi se părea că sunt în ceasul cel din urma. Atunci
par'că se făcu o rază de lumină din cer, şi din acea rază veneau
către mine aceste cuvinte: „Voeşti oare să rămâi mereu aici, în
acest schit, contra voinţei mele?"... Ei bine, află că nu vei putea rămânea
aici contra voinţei mele; căci de te vei încăpăţina să rămâi
şi să nu pleci unde Eu voesc, cu aşa moarte te voi ucide!...
Scoală-te şi păşeşte fără frică pe drumul ce ţi-1 deschid... Şi sunetul
acelor cuvinte mă străbătea peste toată fiinţa mea, nu numai
prin urechi, ci şi prin muşchii mâinelor şi picioarelor şi prin cele
dinlăuntru, dar mai ales prin inimă. Acum vedeam urgia lui Dum

Nr. 7-S CULTURA CREŞtlN 383
nezeu ameninţându-mă şi nu mai puteam de frică... îmi părea
rău că nu m'am supus mai înainte acestei chemări. Deodată mă
trezii şi văzui, că n'a fpst decât un vis... Visul a trecut, însă cuvintele
vocei auzite nu s'au putut şterge multă vreme din fiinţa
mea. Desigur, era un semn destul de clar, dar omul ce nu poate
pune la îndoială, când vrea? Şi apoi nu s'au înşelat atâţia sfinţi
şi pustnici, crezând visurilor şi vedeniilor lor? Nu, eu nu văd în
acestea visuri semnul dorit de mine!... Am rămas tot în schit.
Nu m'am mişcat dela locul meu, şi nu prea aveam plăcerea să
mă mişc. Mă simţeam atât de bine în singurătatea aceea!
La schitul Procov
Semn am dorit, şi semn mi s'a dat. Dumnezeu ştie să găsească
şi alte mijloace, decât visurile, pentru a constrânge pe cei
încăpăţînaţi şi insensibili, ca mine. După câteva zile primii ordin
prin un frate venit din chinovie, să mă prezint numai decât la cancelaria
mănăstirei.
Iată ce nu puteam refuza, fără a fi calificat de nesupus ascultărei.
Am şi înţeles că era ora plecărei mele, pentru totdeauna,
din schitişorul Maicei Domnului, unde nu petrecusem decât doar
10 zile. îmi părea rău, nespus de rău... Dar aveam acum un dar
în. sufletul meu, mai mult ca la venire. Cunoşteam mai bine voia
lui Dumnezeu în privinţa convertirei mele ... înţelegeam să mă las
ori unde mă va duce soarta; fiind convins, că nu o soartă oarbă
mă duce, ci însuşi Dumnezeu cu mâinele Sale.
La Neamţu mă aştepta ordinul că trebue să plec numai decât
la Iaşi la mitropolie şi deacolo unde mi se va da poruncă. Unii
dintre călugări credeau că voiu reveni la mănăstire. Deşi eu îmi
făceam bagajul să mi-1 iau la mine pentru orice eventualitate, cei
ce mă simţeau mai aproape de sufletele lor, îmi eşiră înainte şi
aproape cu deasila îmi luară geamantanul din mână. „Stai, nu
pleca cu totul!... Te chiamă, dar numai până la mitropolie, aceasta
nu înseamnă să-ţi ei bagajul, şi să te duci din mijlocul nostru"!
Cu toate acestea eu simţeam bine, că eram de prisos în mănăstirea
Neamţu, şi nu numai atât, dar eram oarecum ca un ghimpe
în ochii unora. Eram în clar, că a sosit timpul să iau o hotârîre
definitivă, însă pentru faptul că tot s'a mai găsit cineva, ca să
mă reţie, măcar cu vorba, m'am hotărît să-mi las acolo bagajul.
La Iaşi n'am aflat pe mitropolitul acasă. Dela cancelaria mitropolitană
mi-au arătat că chestiunea chemărei era în legătură cu Biserica
Baden. Mi-am manifestat din nou dorinţa de a nu mă mai
însărcina cu o asemenea misiune.

3&4 CULTURA CREŞTINA Nr. ?-£>
Stareţul dela Neamţu, văzându-mă reîntors în mănăstire, se
gândi că e mai bine să nu mă lase la liniştea mea dela Icoană;
îmi găsi o însărcinare, ce desigur îşi imagina că am s'o refuz, şi
aşa va scăpa uşor de mine. La schitul Procov tocmai se prădase
biserica de toată argintăria, şi egumenul îşi înaintase demisia. Aici
fu-i obligat de stareţul mănăstirei, în baza ascultărei, să mă prezint
numai decât şi să iau în primire schitul, aşa cum se găseşte,
şi să urmăresc, să descopăr pe hoţi, reparând lipsurile şi nevoile
schitului, cu ceeace voiu putea. Deocamdată am ezitat, dar mi-am
zis: „Dacă vrea Dumnezeu să trec şi prin Schitul Procov, înainte
de a părăsi biserica ortodoxă, de ce să mă împotrivesc ? Fie voia
ta Doamne!"... Eram convins că nu e mult până departe!
Am primit deci ascultarea şi am urcat lada cu cărţile ce le
mai aveam până în dealul Procovului... Avea să-mi fie totuşi o
etapă de odihnă, dornic aşteptată, ca şi cea dela Icoana. Schitul
acesta e la 4 chilometri deasupra munţilor, dinspre apus de mănăstire,
într'o poiană singuratică şi foarte plăcută ochilor, mai ales
în timpul de vară. Numărul membrilor conveţuitori era de abia 4
călugări şi un frate. In timpul acesta a sosit şi Mitropolitul dela
Iaşi în mănăstire. A confirmat numirea mea de egumen la Procov
şi cu toate că unii călugări vedeau în această numire o degradare,
eu o luam drept o favoare, nu de ordin material, ci de ordin
sufletesc...
Plecând la Procov, unii fraţi călugări voiră să mă însoţească
acolo şi să petreacă în sihăstria din dealul păduros al mănăstirei.
Unul din aceştia îşi ceru voie să vină imediat cu mine. L-am luat
cu toată dragostea şi bunăvoinţa; nu eram eu omul, ca să resping
pe cei ce voiau să se apropie de mine. Schitul avea mai
multe case şi chilii goale, pentrucă personalul era puţin. De fapt,
şi cele de trebuinţă traiului erau puţine: 2—3 vite mari, ceva porci,
găini şi o livadă de pomi fructifieri şi un teren de cosire; însă
pentru ceice doreau o viaţă de lipsă şi de privaţiuni în liniştea
singurătăţii, acestea erau suficiente.
Primul neajuns, ce l-am constatat venind în Procov, a fost
lipsa unei vieţi comune, care să ne adune frăţeşte pe toţi la aceeaş
masă. Unii îşi creşteau pe lângă casă ceva pasări, ceva porci, alţii
nu ţineau nimic. Cei ce-şi ţineau ceva, aveau nevoe de slugi şi
de personal din afară şi aşa nu mai puteau observa exact regula
şi disciplina monahală. Asupra acestui rău aveam intenţia să mă
gândesc mai întâi de toate. Fără să bănuesc ceva potrivnic, am
comunicat această intenţie celorlalţi fraţi, arătându-le, cu cât e mai
bună obştea decât viaţa de sine. Am comunicat această intenţie

Nr. 7-9
CULTURA CREŞTINA , 'M
si Metropoliei. Deocamdată se păreau a se ataşa ideilor mele. Nici
prin gând nu mi-a trecut că această iniţiativă a mea ar putea întâmpina
serioase împotriviri. Timp de o lună m'am străduit să repar
şi să curăţ chilia, ce avea să se numească egumenie... Am
dat concurs jandarmilor, cari urmăreau furtul comis, şi am cumpărat
pentru nevoile schitişorului o vacă şi un cal din banii ce sau
aflat în casă şi dela venitele dela biserică. Tot ce făceam, făceam
în înţelegere şi cu ştirea fraţilor, cu care aveam obiceiu să mă
consult, deşi ei nu răspundeau nici da nici ba. Am vorbit cu ei,
ca iarba de cosire, care ne prisosea, să o vindem unui om cu
11,000 lei, şi din această sumă să întocmim viaţa de obşte şi să
reparăm clopotniţa, care stătea gata să cadă.
Descriu acest mic amănunt pentru a arăta felul cum am procedat
în administraţie, pentruca din acest amănunt aveau să apară
două grave acuze asupra mea. Chiar acum după trecere, şi deci
după câţiva ani de atuncia, cineva a voit să arunce asupra mea
o incriminare nedreaptă, în ceeace priveşte întrebuinţarea acestei
sume de bani, care de altfel n'a fost primită, afară de suma de
1000 de lei ca arvună, pe care eu am depus-o împreună cu celelalte
acte justificative, odată cu dimisia, în cancelaria mănăstirei,
de a căreia primire păstrez şi recipisa, ca să fiu descărcat de toată
răspunderea. Fiindcă omul încă nu-şi luase iarba, nu mi-a dat restul
de bani până la ridicarea fânului. Dacă cei din mănăstire vor fi
respectat contractul făcut de mine între schit şi om, şi dacă omul
şi-a ridicat iarba, el trebuia să plătească şi restul de 10 mii lei, la
caz contrar mănăstirea era datoare să-1 urmărească conform contractului,
ca să plătească şi restul de bani; iar dacă mănăstirea,
după demisia mea, nu va mai fi menţinut contractul, atunci trebuia
să întoarcă suma de 1000 lei depuşi de mine, omului, şi să nu aştepte
nici un rest. Lămuresc aceasta, pentrcă acel cineva care a
ridicat această chestiune, mă acuză fără nici o dovadă, că mi-aş
fi însuşit la plecare această sumă. Am prevăzut însă, că după depărtarea
mea se vor arunca asupra mea calomnii, şi deaceea am
avut foarte mare grijă, să nu las nici cea mai mică încurcătură,
nici la Procov şi nici în celelalte însărcinări ce am avut. Aşa dar,
căutam de îngrijirea schitului cu cele ce puteam şi iar începui să
cred, că timpul trecerei mele în sânul Bisericei Catolice e încă
departe. Presupuneam încă 2 ani la mijloc.
Exista încă o împrejurare care mă făcea să tot amân conversiunea
mea. Era o chestiune de ordin familiar Amândoi părinţii
se aflau în viaţă. Şi-mi părea că actul meu le va face prea
multă durere.
4

386 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
într'o zi stam şi mă gândeam la ce s'ar putea întâmpla cu
bătrârja mea mamă, la auzul vestei, că eu am trecut în sinul altei
biserici, pe care ea n'a cunoscut-o niciodată. Şi cum vor veni la
auzul ei tot felul de grozăvii şi de epitete defăimătoare. .. „trădătorul".
.. „apostatul" ... „întrăinatul".., „papistaşul'' etc. Acestea
vor costa mult pe bieţii mei părinţi în mediul în care trăesc. Dar
iarăşi, gândul bun îmi aducea eminte de cuvântul Domnului din
Evanghelie: „Tot cel ce nu-şi Iasă satul său, părinţii sai, fraţii săi,
pentru mine, nu este vrednic de mine... Şi tot cel ce-şi va perne
pe părinţii săi, fraţii săi, pentru mine... af)a-i-va pe ei!.. "De ce
să mă plâng dară ? Şi oare nu zice în alt loc Domnul: Lasă morţii
să-şi îngroape morţii lor... tu urmează mie!... Aşa dar gândul
bun mă sfătuia să las în grija Iui Dumnezeu pe părinţi şi pe fraţi
şi pe toţi cei mai aproape ai mei din sinul ortodoxiei. Dumnezeu
are destulă putere ca să-i liniştească, să-i înveţe şi să-i mângae
la vremea cuvenită—
Eu însă, ca totdeauna, rămâneam în nehotărâre... Mai multe
semne, Do?mne, mai multe!... Neamul rău ^i preacurvar semn
cere, şi nu i se va da Iui fără numai semnul... Şi când gândeam
acestea, iată văzui poarta schitului deschizându-se, şi două femei
muntene intrând în curte... îmi părea că le cunosc ... Să fie oare
în adevăr una din ele mama mea?... Ce coincidenţă minunată,
tocmai când mă gândeam la dânsa!... Es înaintea lor şi în adevăr
recunosc pe mama şi pe o cumnată a mea. Veniseră sărmanele
pe jos deia munte, cale de 25 km. pentru .ca să mă vadă, căci
auziseră, că m'am întors din streinătste şi că mă aflu în Procov...
Veşnica iubire maternă pentru fii!... Poftim, oare n'aş face eu o
crimă să o părăsesc pentru totdeauna şi să mă instreinez aşa de
mult de ea?.., Nu, nu voiu putea face pasul, până la trecerea
ei din viaţă... Mi-am primit mama, şi am început să mă bucur
de venirea ei. Insă eu mizerabilul nu ştiam, ce are să iasă din
această întâmplare pusă la cale chiar de Providenţă... Mie îmi
părea, că sosirea mamei tocmai în acest moment, este un puternic
indiciu, că nu trebue să părăsesc ortodoxia imediat, dar sensul ei
era tocmai invers... Dumnezeu voia să răspundă îngrijorărei mele
excesive de părinţi. Avea să-mi arate, că rămânerea mea in ortodoxie
nu poate să-i scutească de supărări provenite din cauza mea,
şi că trebue să-i încredinţez Lui soartea lor.
Abea intrasem cu mama în căsuţa ce mă adăpostea, şi deodată
văd, că întră pe poartă doi călugări din chinovie, doi proestoşi,
adecă dintre cei cu conducerea mănăstirei... Până să le ies
înainte, am rugat pe cele două venite, să între într'o odăiţă alâru;ea
şi să se odihnească puţin.

Nr. 7-9
CULTURA CREŞTINA
De pe feţele noilor veniţi am cunoscut, că aduceau cu ei ceva
nu prea bun pentru mine. Şi în adevăr aşa era. Intrând în casă,
ei îmi aduseră la cunoştinţă că sunt însărcinaţi cu facerea unei
anchete ordonată chiar de mitropolitul.
Ancheta era fondată pe un denunţ scris şi iscălit chiar de
fraţii mei, călugării schitului. Am rămas perplex... M'am întrebat:
este şi aceasta un semn, sau chiar minia lui Dumnezeu?... In
fond, conştiinţa îmi era împăcată. Nu făcusem nici un rău călugărilor
din schit, şi nici într'un fel nu mă puteam afla vinovat...
Poftim, veste bună, s'o auză chiar mama, care abia a sosiţi...
Şi mă înlrebam întru mine: Oare multă vreme poţi tu cu ale tale
puteri să aperi pe părinţii tăi de supărări? Ai grijă, să nu-i loveşti
cu şi mai mari, căci fără harul lui Dumnezeu nu poţi nimic... Am
tăcut... am contemplat în linişte scrisoarea de denunţ, însă am
tăcut mai tare de teamă, să nu audă ceva biata mamă şi să i fac
mai mare rău, decât ar fi auzit de însăşi trecerea mea la catolicism.
Am cunoscut de unde îmi venea lovitura. Semn cerusem.
Semne multe!... Dar m'am căit pe dată... Iartă-mă, Doamne, că
am greşit, ca un mizerabil şi încep cu inima a crede toate câte
mi le-ai arătat... Deacum mie de ajuns... Sunt gata să mă supun
; numai ajută-mi să scap şi din această încurcătură şi să nu
audă despre acestea biata mamă... Numai o zi de răgaz, Doamnne,
şi apoi cu toată inima Te voiu urma!.. Mă voiu supune sfatului
Tău, chiar de mă vei duce şi la moarte!... Şi, la urma urmei, ce
am venit să caut aici, în pădurea aceasta? Să fac voia şi plăcerea
părinţilor mei, ori să fac voia Ta Doamne? Acum văd clar, că Tu
voeşti să plec de aici. Sunt gata!...
Călugărilor ;nchetatori le-am dat răspunsul, că voiu trimite
mitropolitului explicaţii în cel mai scurt timp, şi ei au plecat, pe
când eu am rămas în prada unor mari frământări sufleteşti. Pe
deoparte mă amaram, că fraţii mei din schit nu m'au înţeles; iar
pe de altă parte mă bucuram, că în fine am motiv destul de puternic,
să mă pot hotărî, cum mă şi hotărîsem deja. M'am liniştit.
A doua zi am servit sfânta liturghie. Era în 17 luiie. Mama şi cumnata
au asistat la oficiu cu multă mângâiere şi-au făcut devoţiunile
şi rugăciunile lor foarte mulţumite în suflet şi apoi au plecat
spre casă.
Călugării mei din schit nu'se mai arătau înaintea mea; dispăruseră.
Ei simţiseră, că mi-se adusese la cunoştinţă fapta lor.
I-am găsit pe sala arhondaricului, stând la un loc şi şopotind îngrijoraţi...
Se S'lânseră în denunţ de nişte lucruri cu totul nese-
4*

.'588 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
rioase. Mă acuzau mai întâi de reacredinţă In ceeace priveşte închirierea
fânaţului, că aş ti făcut-o numai după voia mea şi că am
poruncit să se ţină poarta schitului închisă şi de multeori chiar încuiată;
că intenţionând să fac obştea, râvneam să le iau toate resursele
lor particulare. Că nu le-am împărţit cutia cu recetele dela biserică..
Intrebându-i, de ce nu mi-au arătat părerile lor la timp, ei
îmi răspunseră că n'au avut îndrăzneală să mi le spună în faţă.
I-am tratat foarte blând, fără a le arăta vre-o supărare. „Părinte,
zîse unul din ei, cu oarecare ezitare, aceasta a fost o ispită dela
diavolul venită peste noi. Nici noi nu ştim bine cum s'a făcut şi
cum am ajuns la această scrisoare. Noi niciodată n'am vrut să te
defăimăm, Părinte... lartă-ne!
Dar eu la acestea le-am spus: „Nu fiţi îngrijoraţi, fraţilor, de
ceea ce aţi făcut contra mea. Dacă nu vă daţi seama, cum aţi
făcut, se poate să fi fost şi întrucâtva ispită dela diavol; însă eu
o văd altfel. Eu o văd chiar dela Dumnezeu, mai cu seamă în
ceeace mă priveşte pe mine. De mult mă aşteptam la aşa ceva
din partea Harului Dumnezeesc. Aeeasta îmi arată o cale, pe care
trebue pe viitor să apuc. Nu numai, că nu sunt supărat pe cuvioşiile
voastre, dar vă sunt şi recunoscător. îmi pare rău, că nu vă
pot spune deschis acum, ce semn găsesc eu în acest act, veţi alia
mai târziu!"
„Unde vrei să pleci Părinte ? Te rugăm nu ne părăsi! O iertare
nu putem avea dela Cuvioşia ta?"
„O iertare, cum nu... Dacă este ceva de iertat, eu vă iert
cu toată inima; dar a mai rămânea în Procov, după această faptă,
nu pot, fraţilor"...
Când am văzut pe călugărul, ce părea aşa de ataşat de mie,
pe care îl luasem din chinovie să petreacă împreună cu mine în
schit, conform dorinţei sale, şi care până atunci mâncase din tainul
meu, dintr'o pâine şi dintr'un blid, şi ştiind, că şi el şi-a aşternut
semnătura în josul acelui lamentabil denunţ, mi-am adus, fără să
vreau, aminte de acel cuvânt: Şi tu Brutusl...
Dar aceasta trebuia să fie cea din urmă experienţă tristă.
Acum toate se pliniseră şi eram ferm hotărât să plec în drumul
meu...
(Va urma)
.Arhim. TEODOS1E BONTEANU

PRIMATUL PONTIFICELUI ROMAN*)
9 Regatul Papal
Vaticanul, una dintre atâtea curţi regale, e poate cea mai strălucitoare
dintre toate şi cea mai dăinuitoare, şi se deosebeşte foarte mult
de celelalte, după scopul ce-1 urmăreşte. Puterea Papalităţii a început
să influenţeze în societate de când Constantin cel Mare a dat Edictul
de libertate Bisericii şi a schimbat reşedinţa Imperiului dela Roma la
Constantinopol. De atunci a crescut treptat-treptat puterea civilă a
Pontificelui Roman, luând o formă juridică sub Carol cel Mare, şi
perfecjionându-se sub Gregoriu VII până la cel mai glorios apogeu,
cu diferite peripeţii de luptă cu celelalte puteri statale. Puterea civilă
papală există şi azi, aşa precum ştim.
Dacă studiem cât de cât formarea statelor civile ale popoarelor, observăm
cu uşurinţă că scopul lor e totdeauna ceva politic, temporal şi
pământesc, din care motiv sunt ameninţate cu prăbuşirea, şi de fapt se
prăbuşesc. Natura statului papal e cu totul alta. Dacă Papii, pe lângă
Tiară, au luat în mână şi Sceptrul Regal, cauza a fost o dispoziţiune
specială a Proniei divine, pentru o desvoltare mai temeinică a Credinţei
în lumea întreagă. Papii s'au amestecat în freamătul popoarelor
pentru că principiile Evangheliei au fost şi sunt pentru călăuzirea tuturor
popoarelor; s'au amestecat în luptele şi certurile lor pentru a aduce
pacea şi liniştea. Cu acest prilej au dobândit triumfuri şi glorii strălucite,
cu care au împodobit mormântul Sf. Petru şi Crucea lui Hristos.
Papa Gregoriu spune lui Bonifaciu: Mergi şi cucereşte pentru
Hristos Germania; spune lui Augustin: Mergi şi adă la turma lui Hristos
Anglia; Papa Nicolae I spune lui Ciril şi Metodiu: Cucereşte pentru
Hristos pe Slavi. Iată analele glorioase ale Curţii Regale din Vatican.
Numai Papa, după cum afirmă Adolf Thiers, e singurul Rege care
poate binecuvânta lumea întreagă. Figurile mari ale evului mediu, ca
Hildebrand, Alexandru 111, Lotar, au fost puse în adevărata lumină istorică
de renumiţii istorici Voight, Hurter, Ranke, Gfrorer. Cu toate
acestea sunt încă mulţi cari bârfesc Pontificatul Roman din pricina
puterii civile exercitate de Papi, influenţaţi de sigur de ura protestantică.
*) Vezi „Cultura Creştină" Nr. 4-6 1943.

390 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
, : , , . . , . f
Papa are o misiune divină de împlinit în mijlocul oamenilor de^-a
lungul veacurilor, şi de aceea trebue să se amestecee în toate ale
oamenilor, începând dela conştiinţa individului până la cele mai complicate
chestiuni sociale civile, politice, culturale şi chiar ştiinţifice. Dacă
Papii i se recunoaşte această misiune, atunci e binevenit oriunde,/iar
dacă nu i se recunoaşte această calitate, e un intrus nepoftit, un^ îngâmfat,
un usurpator. In chipul acesta aceeaşi persoană, potrivit judecăţii
ce se face despje ea, se condamnă sau se achită, e urâtă sau
iubită. Aşa Dante pune pe Sf. Celestin al V în iad, iar Petrarca îl
socotea de cel mai mare erou.
Meritele Vaticanului însă faţă de omenire sunt incontestabile, deşi
răutatea duşmanilor se opreşte mai uşor asupra defectelor, pe cfari
adesea, dacă nu le inventează, le măreşte cu exagerare. /
De ce să nu admiţi cu Dante că Vaticanul siă deasupra lucrurilor
muritoare; sau cu Peirarca, care chiamă Roma papală: simbolul
cerului şi al pământului şi icoana lui Hristos pentru toţi oamenii; ori cu
Torquato Tasso care zice că Vaticanul e cerul celor mai sublime virtuţi?
De ce să nu admiţi cu scriitorul Ancillon, că în evul mediu numai
Papalitatea a salvat Europa dela o totală barbarie ? De ce să nu mărturiseşti
cu Fallmerayer, că Papatul a transformat spiritualiceşte toate
popoarele şi le-a închegat într'o civilizaţie comună? De ce să nu afirmi
cu Gibbon, că Biserica Romei a ridicat marile monarhii ale apusului,
imprimând în civilizaţia lor creştinismul ? De ce să nu susţii cu scepticul
Giuseppe Ferrari, că Vaticanul e ca şi templul din Delosîn,care
toţi filosofii şi toţi poeţii îşi depuneau operele lor? Suntem constrânşi
să spunem cu Farini că vocea lui Dumnezeu nu mai răsună de pe
muntele Sinai, ci din Vatican, şi oamenii sunt datori să o asculte cu
aceeaşi atenţiune.
In vălmăşagul de astăzi, ca şi în frământările din veacurile trecule;
în lupta ce se dă pentru înlăturarea barbariei, ce ne ameninţă
credinţa şi civilizaţia, nu ne rămâne decât ccelaşi far lăsat de Pronia
divină pentru călăuzirea individuală şi socială: Vaticanul.
10. Soarta Regatului Papal
Secolul al XlX-lea e secolul prăbuşirilor sociale. La strigătul amăgitor
de egalitate şi frăţietate s'au călcat în picioare cele mai sfinte
drepturi şi s'au atacat temeliile convieţuirii sociale, autoritatea Bisericii
lui Hristos şi autoritatea de stat. Svârcolirile sociale au luat aspectul
unui ocean sbuciumat de o furtună năpraznică, ameninţând continentele
până la cele mai înalte piscuri ale lor. S'au răspândit şi au
prins rădăcini adânci în massele poporului, a lucrătorilor şi a muncitorilor,
ideile unei libertăţi exagerate, ideile drepturilor nelimitate, ideile

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 391
A • >-—• • ——•
:
•
raţionalismului îngâmfat, ideile unui materialism degradant. Aceste idei
s'iu făcut trup în mulţimea poporului din aproape toate naţiunile, luând
ptoporţii îngrozitoare pe la jumătatea veacului, crescând în a doua
jumătate, iar pe la începutul veacului nostru atingând punctul culminant
în \ăsboiul mondial din 1914, şi mai ales în războiul actual.
i Furia uraganului revoluţionar a lovit necruţător şi Regalul Papal.
Ast^l pe timpul lui Napoleon a fost desfiinţat complect, iar Papii de
atunci, Piu VI şi Piu VII, au fost puşi în închisoare. Prin tratatul dela
Vie\a însă, din 1815, a fost reînfiinţat, şi a mai durat până în 1848,
câni revoluta obligă pe Papa Piu IX să părăsească Roma, pentru a
sei adăposti la Gaela, cerând ajutorul Franţei, fără a putea să-i fie de
fons. Unirea Italiei într'un singur regat, în 1860, lua din Regatul Papal
Provinciile Marche şi Umbria, iar după zece ani, în 1870, Guvernul
itaian ocupă şi Roma. De atunci şi până în 11 Februarie 1929 Papa
s'a^ închis în Palatul Vaticanului, ca protest în contra guvernului italian
pentru usurparea ilegală a celor mai sfinte drepturi pe cari se întemeiase
Regatul Papal în decursul vremurilor.
v
\ln aşteptarea de timpuri mai bune, spre binele Italiei şi al creştinămii,
Papa Piu XI a încheiat tratatul de împăciuire dela Laieran
cu Bfoito Mussolini, Ducele Italiei, în 11 Februarie 1929, mulţumindu-se
cu minimum de existenţă a regatului său, redus la o suprafaţă
de nt'aî puţin de jumătate de kilometru pătrat, adecă cam la 44 hectare
de tren, cu 478 de locuitori, după ultimul recensământ italian. In felul
acesua s'a alcătuit Cetatea Vaticanului, cel mai mic stat din Europa
în ce priveşte teritoriul.
^rin usurparea Regatului Pontifical şi prin reducerea lui la cele
mai mici proporţii, Papa nu şi-a pierdut anforitatea lui religioasă de
Ca]| suprem al Bisericii lui Hristos, ci din contra şi-a sporit-o, pentrucl
această autoritate nu e bazată pe puterea civilă, ca şi a altor
regi,\ci pe puterea divină, care dispune toate fortiţer et suaoiter. E
degetd lui Dumnezeu aci.
\ 11. Personalitatea Papii
Iijtâia personalitate istorică, în timpurile de după Hristos e Papa.
In această personalitate se îmbină divinul şi umanul, veşnicul şi temporalul.
Această personalitate e principiu de civilizaţie şi cultură tenteinică,
e centru de activitate rodnică. Care regat sau împărăţie, care
farmă de guvern a putut să supravieţuiască, ca o continuare istorică,
ta o individualitate, care să reamintească o existenţă specifică cu toate
jvolujiunile şi revoluţiunile ei ? Istoria până azi ne vorbeşte de alcătuirea
şi desvoltarea multor popoare, precum şi de căderea [şi nimiţirea
lor. Istoria ni se prezintă ca un amalgam de persoane, de

392 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
lucruri; de popoare în frământare între ele, din punct de vedere politic^
economic şi social. Alături de acest tablou întunecat se află tabloul)
care reprezintă pe Papa. Papalitatea a scris în cartea vieţii sale vârsta*
de aproape două mii de ani: două zeci de veacuri de existentă ne'
schimbată, pururi egală cu ea însăşi, şi cu cât îmbătrâneşte cu atât/e
mai în putere. Astăzi e ca şi eri, şi ca întotdeauna. Papalitatea e ca
o punte întinsă deasupra fluviului timp. Dela Sf. Petru şi până la getului
Piu XII, Papii sunt Papalitatea, indivizii care stau pe Scaunul Ui
Petru, nu sunt o abstracţiune, ci o continuajiune a lui Petru. /
Dela Nerone şi până la Napoleon I şi Bismark, şi am putea spune
şi mai aproape de noi, istoria înregistrează toate guvernele cari ai|
asaltat Papatul, cu toate puterile brutale cari izvoresc din forţa muş;
chilor. Papa a trăit toate prigonirile sub diferite forme de guvernar/.
Tot ce e barbar, amestecat cu ură şi răsbunare, alcătueşte ţesutul istoric
al raporturilor ce lumea le-a avut cu Pontificele Roman. Cel mâ
strălucit aşezământ s'ar fi năruit în asemenea împrejurări, dacă nu se
fi fost în el Divinul. Papalitatea a dovedit supremul grad de rezistenţi;
existenţa de astăzi e triumful cel mai strălucit al istoriei.
12. Funcţiunea divină a Papii
Papa a primit dela Hristos o misiune divină. Istoria e câmpul în
care îl vezi pe Papa lucrând. Hristos e centrul întregului creat, P&pa
e centrul sensibil pus de Hristos, pentru întreaga omenire. Papa, • în
a etivilatea sa din timp, împlineşte o întreită funcţiune: Vesteşte Evinghelia;
Administrează sfintele Taine; Crează Sfinţi.
Cuvântul Papii e cuvântul lui Dumnezeu atât din punct de (
vedere
al autorităţii, cât şi al conţinutului. Ceilalţi întemeietori de relirii
false se fălesc,de a fi avut o misiune divină, dar sunt posteriori întemeierii
Bisericii lui Hristos, sau, dacă sunt anteriori, cum e Bu

Nr. 7-9 393
trebue să asculte şi aristocraţia şi democraţia, şi popoarele barbare
precum şi cele civilizate, şi, precum au ascultat popoarele vechi, trebue
să asculte şi cele moderne şi cele prezente şi cele viitoare, deoarece
cuvântul Papii e pentru toate generaţiile, domneşte toate veacurile.
Astăzi lumea e în flăcări, pretutindeni bubue tunul, şi sângele curge
în pâraie pe întreg rotogolul pământului. Numai un cuvânt străbate
vuetul uraganului ucigător: e cuvântul Papii Piu XII, singurul cuvânt
care are valoare. Cu siguranţă sunt mulţi cari zic: Ce intră Papa în
chestiunile politice? Cu toate acestea o lume întreagă afirmă că Papalitatea
e cea mai mare putere morală. Acest fapt, de a respinge cuvântul Papii
pe de o parte, iar pe de alta a-i recunoaşte toată puterea morală, e
cea mai vădită dovadă a unei psihologii bolnave de care sufere mai
ales politica.
Alt oficiu al Papii e să împartă Harul dumnezeesc sufletelor.
Vieaţa naturală a omului, din orânduirea Creatorului, trebue să fie informată
de un nou principiu vital, de vieaţa însăşi a lui Dumnezeu.
Această vieaţa se comunică sufletului prin sfintele Taine, înfiinţate de
înţelepciunea şi atotputernicia lui Hristos, alcătuindu-Ie din nişte semne
sensibile de cari e legată lumina şi forţa divină, harul. Aceste Sacramente
sau Taine, în număr de şapte, sunt încredinţate Bisericii, iar
Papa, ca şi cap al Bisericii, le administrează credincioşilor cu înţelepciunea
Spiritului Sfânt, producând acea activitate uimitoare, numită
vieaţă supranaturală. Supranaturalul nu conduce afară de natură, ci
valorifică natura în activitatea ei, nobilitează conceptele minţii, activitatea
voinjii, sentimentele inimii. Astfel întreaga vieaţă a omului, prin
harul sfinţitor, e supranaturalizată, şi Papa are un rol covârşitor în
această operă divină.
A treia funcţiune a Papii e să creeze Sfinţi. Sfântul e expresiunea
vie a celui mai înalt ideal, e personificarea Evangheliei, e o apariţie
cerească în mijlocul umbrelor din această pădure omenească, e oaza
binecuvântată, unde se odihneşte sufletul care caută frumosul în pustietatea
vieţii pământene. Sfântul e o creajiune divină, sublimul naturii
omeneşti, purificare de tot ce e pământesc, lecţie de vieaţă, pildă suverană
de virtuţi religioase, civile, sociale, monument viu de dreptate
superioară, mustrare severă pentru generaţiile corupte, cinstea unui popor,
a unei naţiuni, slava omenirii, un briliant al istoriei. Sfântul are
valoarea unei generaţii pentru mai multe generaţii. Sfântul nu reprezintă
mulţimea, nu e un produs al ambientului, nici al solului naturii.
Sfântul e creatura lui Hristos, e fiul Papii. E aşa de mare sfântul, încât
lumea profană, simţind şi ea imboldul către infinit, nutreşte speranţa
supraomului, la care însă nu va ajunge decât întorcându-se la
concepţia sfântului evanghelic. Ea chiamă sfinţi pe.oamenii săi mari,

394 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
cari numai sfinji n'au fost şi nici nu sunt. Sfinţii bisericii lui Hristos,
ca un Vincenţiu de Paoli, un sfântul Francisc de Assisl, din slava
lor cerească împrăştie o strălucire de mii de ori mai mare decât toţi
filantropii laici ai lumii, decât toate comitetele de binefacere. Papa. e
creatorul geniului, e plăsmuitorul eroului, e sufletul mucenicului, e suportul
sfântului.
Aceasta e misiunea Papii în activitatea sa de pe pământ.
13 Importanţa papalităţii în ceasul de 'aţă
Câţiva ani în urmă, unul dintre marile cotidiane nemţeşti adresa
o întrebare intelectualităţii: Care e nodul de a reforma moravurile stricate
ale oamenilor, şi care e puterea de vieaţă a omenirii de azi, dată
ce Spenglerianii profetizează decadenţa culturii occidentale ? In timpul
discuţiunilor cari urmară, Harnack îşi exprimă părerea, afirmând că
nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului XIX, secol de revoluţii,
că Biserica catolică ar fi avut tot atâta forţă şi ar fi arătat tot atât
avânt, ca şi pe timpul lui Gregoriu şi al lui Inocenţiu. Biserica Catolică
a triumfat, deşi se părea slăbită.
Această mărturisire a lui Harnack e importantă. Exprimă însemnătatea
Bisericii şi a Pepatului în lume, deoarece istoria omenirii nu
e un joc al întâmplării, ci o desvoltare a evenimentelor după iegi imanente.
Dacă înrâurirea spirituală şi morală a Bisericii a crescut tocmai
in acel timp în care ideile duse în triumf de revoluţia franceză pricinuiau
decadenţa morală a societăţii, şi contribuiau într'o măsură atât
de mare la distrugerea societăţii, se vede de aici că puterea Papalităţii
e o putere divină în lume, care singură poate satisface cerinţele
spirituale ale omenirii şi poale reabilita moralitatea după decadenţă.
Lumea catolică ştie prea bine că Petru e stânca de granit pe
care se află aşezat indestructibil farul luminii revelate, de unde reînviează
-moralitatea în mijlocul uraganelor deslănţuite în decursul veacurilor.
Catolicul conştient se alipeşte, prin credinţă, nădejde şi iubire, de
Capul văzut al Bisericii lui Hristos şi aci află orientare în judecată,
tărie în suflet, triumf în luptă, echilibru in frământări, linişte în tulburări.
Spiritele cele mari, în zbuciumul omenirii, doritoare de noutăţi,
descoperă în dogmatica şi morala catolică cea mai uimitoare pace şi
armonie. în mijlocul izbucnirilor revoluţionare ale istoriei universale,
Biserica Catolică a rămas pururi neclintită. După marile revoluţii ale
secolului XIX, şi în nesiguranţa teoriilor ştiinţifice, se poate spune că
puterea spirituală a Bisericii a crescut mereu. Cu câtă mândrie nu se
ridică în secolul trecut liberalismul, dar iată că apare Sillabusul lui Pius
IX şi Conciliul Vatican, unde se decretează infalibilitatea Capului Bisericii
lui Hristos, şi totul se prăbuşeşte.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 395
Astăzi Biserica Catolică trăeşte cu totul în altă atmosferă. Astăzi
massele de jos ale poporului, întărâtate de lupta pentru existentă, văd
în Biserica Catolică un duşman al lor. In secolul trecut Biserica a fost
socotită ca duşmană a progresului din parîea aşa zişilor intelectuali,
cari anunţau o nouă lumină, ceeace astăzi se dovedeşte fals. Tot aşa
se va dovedi falsă bănuiala că Biserica Catolică ar fi duşmana masselor,
luptătoare pentru existenţă. Deja răsboiul mondial din 1914 a
dovedit cu prisosinţă că pe pămâni e numai un punct, ridicat deasupra
tuturor naţiunilor, unde viaţa internaţională pulsează netulburată.
Acest punct e Vaticanul. Centrul Bisericii universale, s'a dovedit ca
singurul loc unde omenirea poate afla siguranţă şi unde dreptatea şi
morala au rămas neştirbite. Capul Bisericii catolice s'a arătat ca singurul
păstrător al moralei creştine şi singurul izvor de înfrăţire între
popoare. S'au luptat şi catolici în conira catolicilor în acel răsboi,
dar tocmai din acest fapt dureros s'a vădit şi mai mult marea trebuinţă
a unui^Cap văzut, care să poată îndrepta pe cei rătăciţi. Papa
închis în Vatican şi-a arătat puterea morală la maxim, s'a dovedit unicul
faclor moral. Acelaşi fapt se adevereşte şi în răsboiul actual. Dacă
activitatea şi intervenţiile Papii nu reuşesc îndată pentru îmbunătăţirea
soartei celor suferinzi şi aducerea păcii cu un ceas mai curând, dacă
înştiinţările îndreptate către conducătorii popoarelor nu sunt ascultate,
aceasta nu micşorează valoarea morală a Papalităţii. Faptul că Vaticanul
e stânca pe care poate să se aşeze porumbiţa păcii şi de unde
îşi poate lua zborul în toate direcţiunile universului, dovedeşte lumii
înlregi mai mult decât orice alt argument că în Vatican locueşte urmaşul
Sf. Petru, Locţiitorul lui Hristos pe pământ. Omenirea vede că
înfrăţirea universală mai are un adăpost chiar şi atunci când lumea
toată e cuprinsă în măcelul fratricid.
14. Infalibilitatea Papii
Conciliu! Vatican, în 18 Iulie 1870 sess. 4 c. 4, a decretat astfel:
-„învăţăm şi definim ca dogmă revelată din partea lui Dumnezeu: că
Pontificele Roman, când vorbeşte »ex catedra« adică, când îşi îndeplineşte
slujba de păstor şi doctor al tuturor creştinilor, şi potrivit cu
autoritatea sa supremă apostolică, defineşte vre-un adevăr de credinţă
sau moravuri de ţinut din partea întregei Biserici, prin asistenţa divină,
făgăduită în fericitul Petru, e înzestrat cu acea infalibilitate, cu care
dumnezeescul Răscumpărător a vrut să fie înzestrată Biserica Sa atunci
când hotăreşte adevărurile de credinţă sau moravuri; de aceea definiţiunile
Pontificelui Roman, dela sine iar nu din consensul Bisericii,
sunt ireformabile".
Din aceste cuvinte al Conciliului se înţelege sensul infalibilităţii

396 CULTURA CREŞTINĂ ' Nr. 7-9
papei. Papa e negreşelnic atunci când, cu autoritatea sa supremă de
păstor al Bisericii lui Hristos, propune de crezut şi de păstrat pentru
întreaga Biserică adevărurile revelate ca revelate. Trebue să apară clar
întentiunea Papii de a defini asemenea adevăruri. Infalibilitatea nu e o
calitate personală a Papii, în sensul că i-ar fi fost dată spre folosul său
particular, deoarece e spre binele întregii Biserici; nici în înţelesul
că infalibilitatea ar fi o stare permanentă sau o însuşire „habitus",
deoarece asistenja făgăduită Sf. Petru, în mod special, se verifică numai
atunci când Papa vorbeşte „ex catedra". Deasemenea e de luat
în consideraţie că asemenea infalibilitate Papa nu o are dela corpul
Bisericii sau dela consimţământul Conciliului, deoarece nu Biserica îl
învaţă pe Papa, ci Papa învaţă Biserica. In realitate, când Papa defineşte
ceva „ex catedra", aceeaşi e şi convingerea Bisericii, căci nu
se poate ca Biserica să simtă altmintrelea decât Capul ei.
Multă lume când aude de infalibilitatea Papii se încruntă şi se
agită până la resvrătire, socotind această afirmare de o îndrăzneală
vrednică de reprpş şi chiar de dispreţ. Cu toate acestea, dacă facem
o cât de mică reflexie, observăm că fiecare dintre noi instinctiv căutăm
în toate un punct de reazăm cât mai solid, fie în cunoştinţele
noastre teoretice, fie mai ales în întreprinderile practice. Din această
cerinţă s'au creat, în toate felurile de guvernământ, puteri civile şi tribunale
supreme, înzestrate cu autoritate excesivă de multe ori, cari au
misiunea să determine adevărul fără apel. E clară funcţionarea acestei
autorităţi supreme în timpuri critice şi anevoioase, cum mai ales e
timpul de războiu. Tribunalele supreme, Statul major după cercetările
de rigoare pronunţă sentinţa inapelabilă, care trebue executată oricât
de neplăcută ar fi pentru cel acuzat sau pentru aderenţii lui. Dacă asemenea
sentinţe nu ar fi crezute infalibile şi deci inapelabile, cine ar
avea curajul să Ie pronunţe şi să le execute ? Dacă admitem infalibilitatea
în afacerile noastre materiale şi pământeşti, de ce aflăm atâta
greutate a admite infalibilitatea în cele sufleteşti şi veşnice? Oare sunt
de o mai mică importanţă adevărurile veşnice, decât interesele materiale?
Oare nu trebue lămurite sigur legăturile noastre cu supranaturalul,
nu trebue să cunoaştem neîndoelnic legile morale care ne călăuzesc
la fericirea stabilă a vieţii viitoare ? lată contrazicerile duşmanilor
infalibilităţii Papale.
Victor Hugo, scriitor distins din secolul trecut, dar cu însuşiri de
politician oportunist, schimbăcios după interes, prezida într'o zi din anul
1870 un banchet popular la o masă de lucrători. Pe la sfârşitul mesei
ridică paharul plin şi zise: „Lucrători, popii în aceste zile beau în sănătatea
Papii lor, doarece, adunându-se ei în sobor la Vatican, l-au
proclamat infalibil. Eu beau în sănătatea unei alte suveianiteii, icie

Nr. 7-9 39?
trebue să fie şi e inîfalibilă... în sănătatea poporului". Bine înţeles, un
ropot de aplauze prelungite au acoperit cuvintele revoluţionarului înfocat.
Toastul lui Victor Hugo conţine mult adevăr. In realitate el a
proclamat, nici mai mai mult nici mai puţin, ceeace proclamă preoţimea,
că adică, cineva trebue să fie infalibil, aşa încât să dea sentinţe
inapelabile cărora şă se supună toţi cei avizaţi. Victor Hugo recunoaşte
această infalibilitate poporului său, când în zvârcolirile lui revoluţionare
rupe legăturile oricărei legi, dărâmă tronurile regilor, aprinde
biserici şi profanează altare, proclamându-se liber în gândire, liber în
conştiinţă, liber în judecată, rege absolut, stăpân fără control, nu însă
pentru a clădi, ci pentru a distruge. Infalibilitate vrednică de secolul
XIX şi XX. Noi catolicii suntem puţin mai modeşti şi recunoaştem infaiibilitatea
numai în Părintele nostru sufletesc, numai în Păstorul Suprem
al Bisericii lui Hristos şi aceasta numai în două materii şi anume:
cend declară un adevăr pe care trebue să-1 creadă toţi şi când impune
o lege morală pe care trebue s'o păstreze toată creştinătatea.
Iată o infalibilitate vrednică de om şi ziditoare.
15. Infalibilitatea Papii nu e o dogmă nouă
Multă lume se sminteşte când aude de infalibilitatea Papii, fie
pentru că nu înţelege cuprinsul acestui adevăr, fie pentru că socoate
a fi o învăţătură nouă, introdusă în biserica creştină de Catolicism în
timpurile din urmă. Totuş nu e aşa.
Creştinii din întâiele veacuri, dacă ar fi avut cărţi de catehism
aşa cum avem noi astăzi, de sigur că n'ar fi putut ceti articolul acesta:
Părinţii, adunaţi în sobor general la Nikeia, au declarat dogmă de
credinţă Dumnezeirea lui Hristos. Şi de ce n'ar fi putut ceti acest articol
în catehismul lor ? E evident: pentrucă Părinţii dela Nikeia nu
alcătuiseră încă acest articol, deoarece l-au compus şi promulgat numai
în anul 325, în conira lui Ariu. Cu toate că însă nu fusese decretată
divinitatea lui Hristos, oare creştinii din întâiele veacuri, secolul întâi,
al doilea şi al treilea, nu credeau în divinitatea lui Hristos cu aceeaşi
tărie ca şi credincioşii de după conciliul din Nikeia ? Oare nu pentru
afirmarea divinităţii lui Hristos se ascundeau în catacombe ca în nişte
temple pentru a fugi de prigoana păgânilor ? Oare nu pentru cultul
divinităţii lui Hristos refuzau să se închine zeilor păgâni, până şi cu
marele preţ al sângelui propriu? Părinţii dela Nikeia n'au făcut decât
să întărească cu autoritatea lor, sub conducerea Urmaşului Sf. Petru,
un adevăr cuprins în sfânta Scriptură; să-i dea o mare putere de răspândire
în decursul vremurilor; să-1 apere de greşelile ereziilor.
Acelaşi lucru s'a petrecut şi cu articolul de credinţă din conciliul
Vatican, asupra infalibilităţii Papale. Acest articol a lipsit până în

398 Nr. 7-9
1870 din cartea catehismului bisericii creştine. Oare urmează de aci
că mai înainte de această dată credincioşii n'au ţinut acest adevăr?
Istoria celor aproape două mii de ani e martoră că prin gura lui Petru
a vorbit Hristos, iar prin gura lui Leon, prin gura lui Anaclet, prin
gura lui Inocenţiu, prin gura lui Piu a vorbit Petru; Roma locuta,
causa finita — a vorbit Roma, s'a încheiat orice discuţie. Adevărul
că Spiritul Sfânt, dela coborârea lui şi până la conciliul Vatican, n'a
părăsit Biserica lui Hristos nici o clipă în misiunea ei pământească,
iar promisiunea lui Hristos: iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului
; Petre, eu m'am rugai ca credinţa ia să nu se micşoreze, s'a
împlinit cu toată exactitatea. Decretul din conciliul Vatican s'a dat
pentru a întări şi evidenţia şi mai mult un adevăr preexistent, în contra
duşmanilor lui, după cum se făcuse mai înainte, precum am amintit,
în contra duşmanilor Divinităţii lui Hristos. Duşmanii Papalităţii în
timpurile moderne, se înmulţiseră groaznic. Numai bârfeală, numai ironie,
numai dispreţ se vedeau şi se auzeau de pretutindeni la adresa
Capului văzut al Bisericii lui Hristos. Papa devenise, în acuza duşmanilor,
Vicarul satanei, învăţătorul minciunei, pe când în realitate era
şi este Vicarul lui Hristos, învăţătorul negreşelnic al adevărului. Decretul
conciliului Vatican asupra infalibiliiăţii Papale era de o neapărată
trebuinţă. Să nu se înspăimânte nimeni de acest decret, deoarece
a făcut şi va face cel mai mare bine nu numai creştinilor catolici, ci
şi întregii omeniri.
De ce apoi atâta teamă de această infalibilitate, când ea e căutată
aproape de toţi şi pretutindeni ? în casă copilul pretinde infalibilitatea
dela părinţii săi; în şcoală elevul dela învăţători şi "profesori;
în societate politicienii şi-o însuşesc pe vrute şi nevruîe, iar Mirabeau
nu s'a sfiit să afirme că poporul e impecabil. Noi nu susţinem că Papa
e impecabil, deşi în realitate e bărbatul cel mai moral şi superior iu
orice privinţă, ci afirmăm că, în anumite împrejurări, când adecă îşi
împlineşte misiunea de Vicar al lui Hristos, ca învăţător suprem al
credinţei revelate, printr'o asistenţă specială a Spiritului Sfânt, e infalibil,
negreşelnic. infalibilitatea Papii se razimă pe puterea divina, care
luminează şi călăuzeşte cu o asbolută certitudine, pe când celelalte
infalibilităti omeneşti sunt prea adesea fatal greşitoare, pentru că au
la bază mândria omenească. Preferăm de aceea Infalibilitatea Papii
peste orice altă infalibilitate.
16, Roma eternă
Oraşul cu un destin unic în istoria omenirii e Roma. Plutarc,
evocând figura de taină şi legendă a iui Romulus, ţine să ne amintească
că în greceşte Roma însemnează Forţă, cum nu uită să adauge:

399
„întemeietorilor ei li s'a dat numele de Romulus şi Remus, dela cuvântul
Ritma, mamelă, pentru că a fost văzută o lupoaică alăptându-i".
Au fost oraşe cari au însemnai centrul lumii, dar când au fost
cutropite de decadenţă şi uitare nu au putut să se mai ridice niciodată,
au rămas ruine în jurul cărora se înfiripa o aşezare săracă de sat sau
de oraş. Pe unde a fost Ninive, pe unde a fost Babilonul, ca şi mândra
capitală a lui Darius, s'a întins pustiul. O singură cetate a rămas
mereu centrul de civilizaţie: Roma.
înşişi păgânii au presimţit eternitatea Romei. Scipion Africanul,
vorbind armatei răzvrătite din Spania, zice: Ce; oare dacă voiu trece
eu va pieri cu mine şi republica, sau împreună cu mine se va ruina
şi imperiul poporului roman ? Cerul nu vrea ca un oraş, întemeiat prin
semne divine spre n dura în veci, să aibă aceeaşi soartă ca şi un
trap slab muritor.
însuşi Hanibal e obligat să recunoască eternitatea Romei, deoarece
aflându-se deja la porţile ei, îi lipseau odată tactica, altă dată norocul,
după cum spune Titu Liviu. Virgiliu face să vorbească Joie despre
eternitatea Romei: His ego metas rerum, nec tempora pono; imperium
sine fine dedi — Acestora (Romanilor) eu nu le pun hotare nici în
spaţiu nici în timp, le-am dat o împărăţie tară de sfârşit. La fel vorbeşte
şi Pliniu.
Roma păgână însă nu a fost eternă şi de aceea asemenea preziceri
nu se refereau la ea. Precum mulţi dintre scriitorii romani au
prevestit eternitatea Romei, tot aşa alţii mai târziu au prevestit moartea
ti apropiată, numind'o: cloacă de viţii (Salustiu); oraş aproape de
peire, care trebue să dispară sub ruinile sale (Lucan). Seneca face
deosebire între tinereţea, pubertatea şi bătrâneţea Romei, când trebuia
să piară. Cicerone îi vedea slăbită elocvenţa, iar Tacit o descrie ca
şi moartă : venalis populus, venalis curia Patrum.
De ce oare Roma nu a căzut, nu a dispărut ca şi Ninive, ca şi
Babilonul ? De ce nu au distrus'o viţiile şi cruzimea Tiberiilor, a Claudîilor,
a Neronilor ? De ce n'au reuşit să o distrugă devastările Goţilor,
incendiile Vandalilor, măcelurile Longobarzilor, precum şi acel potop
de arme şi armate cari au năvălit furios „ad inondar i noştri doici
campi", cum spune Pefrarca ? Motivul acestui fapt e că Roma păgână
îmbătrânită, pe patul ei de moarte a fost reîntinerită de creştinism prin
Vârhovnicul Apostolilor Petru şi marele sfânt Paul. Roma păgână s'a
născut din sângele fratricid al lui Romulus şi Remus, iar Roma creştină
s'a ridicat din sângele a doi Apostoli şi alor mii de mucenici,
cum spune Dante : uel sangue mio, di Lin, di quel di Cleto. Atunci Romei
răsboinice a urmat Roma dragostei, Romei ambiţiilor Roma Jertfelor
umile, Romei păgâne Roma Evangheliei deapururi tânără şi frumoasă.

400 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
Puterea omenească mergea spre asfinţit, pentru ca să urmeze puterea
dumnezeească, care nu va slăbi niciodată. Lui Romul i-a urmat Hristos,
lui Cezar a urmat Petru, Republicei romane a urmat Biserica lui Hristos.
Mişcarea misterioasă care a adunat o mână de oameni pe malurile
Jordanului s'a desvoltat într'o mare naţiune pe întreg rotogolul
pământului, naţiunea creştină, stabilindu-şi centrul pe malurile Tibrului,
iar Roma a devenit un nou Ierusalim, şi Vaticanul un nou Sion. In
chipul acesta regina celor şapte coline a fost eternizată, iar nu distrusă.
Aci s'a adunat tot sacrul depozit al religiei revelate, în junii marelui
Apostol Petru, supremul legislator; aci şi-au stabilit reşedinţa profeţii
şi savanţii marelui Ierusalim. Hristos a învins născându-se în Betleem
într'un grajd; a domnit în Ierusalim, în mijlocul durerilor de pe cruce;
şi începu să poruncească lumii în Roma printr'un pescar. Atunci Lateranul
„alle cose mortali ando di sopra" — se înalţă deasupra celor
muritoare, cum scrie Dante, iar Roma a devenit oraşul legislator. In
Campidoliu, unde s'au săvârşit atâtea grozăvii, pe ruinele pompoase
ale Bellonei şi ale lui Marte, pe tronul Cesarilor se aşează Pontificele
Roman, cum spune' Voltaire: „Des pretres fortunes foulent d'un pied
tranquille les tombeaux des Catones et la cendre d'Emile".
Astfel Roma şi Petru au aceeaşi existen'ă. Catolicismul a devenit
Apostolic şi Roman, iar eternitatea credinţei a fost oarecum împărtăşită
şi oraşului unde şi-a stabilit centrul.
17. Roma e nedespărţită de Papa, Papa e nedespărţit
de Roma
Dela începutul Bisericii creştine cei mai de seamă scriitori considerau
Roma şi pe Papa ca două entităţi inseparabile şi sinonime.
Astfel, sfântul Ireneu zicea: Odată ce Roma a fost cucerită de Petru,
e necesar ca toate popoarele să i se spună „Propter potentiorem
principalitatem" — din motiv că are o întâietate mai puternică. Tertulian
zicea: Roma e condusă de Petru, care în acelaşi timp călăuzeşte
şi îndreaptă pe toţi cu autoritatea sa, şi de care nu se poate
nimenea despărţi fără să nu se îndepărteze şi de adevăr. Optat Milevitan
se întreabă: Cum se explică faptul că toţi sunt constrânşi să recunoască
Romei un primat universal ? Şi tot el răspunde: Pentruca Roma
e scaunul veşnic al lui Petru şi al tuturor Pontificilor, cari îi vor urma
până la venirea a doua a lui Hristos. Sf. Ambroziu susţinea că e a-
celaş lucru a face parte din episcopatul catolic şi a fi în legătură cu
Scaunul Roman, deoarece: ubi Petrus, ibi Ecclesia — unde-i Petru
acolo e biserica. Sf. Fulgenţiu declară că trebue crezut ca un singur
lucru, Biserica lui Hristos şi Biserica Romană; iar Papii Ormisda şi

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 4oi
Gregoriu II susţin că sunt identice aceste expresii: Biserica Romană,
Biserica Catolică, Biserica lui Hristos.
Istoria însă ne arată şi mai vădit acest fapt, că adică Roma nu
poate exista fără Papa, nici Papa fără Roma, doarece, după cum deduce
Muratori, Roma e destinată de Pronia dumnezeească pentru libertatea
Papilor.
Vom aminti câteva din multele cazuri când Papii au fost isgoniţi
din Roma, dar tot la Roma s'au reîntors, mai curând sau mai
târziu.
Astfel Claudiu a izgonit pe Petru, dar s'au reîntors lâ Roma,
unde şi-a încheiat zilele Pontificatului său; Traian surghiuneşte pe
Clement; Gal alungă pe Cornel; Constanţiu îl îndepărtează pe Liberiu ,
Teodoric trimite în închisoare la Ravena pe Ioan I; Silveriu şi Vigiliu
precum şi Martin I sunt victimile Grecilor; Leon III e constrâns să părăsească
Roma, iar Ioan VIII să-şi caute un adăpost în Franţa; împăratul
Oton I a alungat din Roma pe Ioan XII; Constant 1-a îndepărtat
pe Benedict V, Benedict VIII fuge în Germania; partidele politice au
îndepărtat din Roma pe Ioan XIII şi pe Gregoriu V; de două ori a
fost izgonii Benedict IX şi Gregoriu VI; Regele Cadola alungă de pe
scaunul lui pe Alexandru II, iar Gregoriu VII moare în surghiun pentrucă
a iubit dreptatea ; Pascal II geme în închisoare şi Gelaziu II suferă
la Gaeta; o revoltă populară alungă din Roma pe Adrian IV, la fel se
întâmplă cu Luciu III, cu Gregoriu IX, cu Inocenţiu IV, cu Urban IV,
cu Bonifaciu IX, cu Inocenţiu VII, cu Ioan XXIII, cu Eugen IV, cu Clement
VII; mai aproape de timpurile noastre cine nu cunoaşte durerile
şi triumfurile lui Piu VI, Piu VII şi Piu IX?
Această serie de fapte ne dă dreptul să concludem că nu e putere
de rege ori de împărat sau de popor în contra voinţei lu Dumnezeu,
care a orânduit ca Papii să rămână la Roma şi vor rămânea
până la sfârşitul lumii. Cel Atotputernic a păstrat şi păstrează Roma
pentru Papalitate, ca de aci, în decursul veacurilor, să se răspândească
asupra popoarelor şi a împărăţiilor adevărul negreşelnic al Evangheliei.
Roma e capitala Republicei creştine, e a doua patrie a oricărui
creştin, unde fiecare se simte bine, unde de două zeci de veacuri credincioşii
din lumea întreagă vin pentru a-şi aduce aportul lor, respectul
lor adânc, unde până şi firul de praf e îmbâcsit de sângele sfinţitor
al mucenicilor.
DOMINIC NECULĂEŞ
S

EPISCOPUL PETRU PA VEL ARON *)
Problemele educajiei sunt permanente.
La fiecare început de an şcolar
însă ele capătă nouă actualitate. Intre
ele, rolul dascălului, al educatorului căruia
i-se încredinţează cea mai mart:
comoară a părinjilor şi a neamului, sufletul
copilului, este de prima importantă
şi apare în toată mărejia lui. — De altfel
însăşi Scriptura ne asigură că „cei caii
vor fi învăţat pe mulţi calea dreptăjii,
vor străluci ca stelele în vecii vecilor".
Dar, dacă aceasta este vrednicia şi răsplata
dascălilor trecători, ce va trebui
să spunem despre cei ce au durat înseşi templele ştiinjei, pentru generalii
nenumărate, au aprins flacăra învăţăturii pe altare rămânătoare
peste veacuri ? Cu adevărat, întemeetorii de şcoli trebue să-i socotim
— rămânând tot în atmosfera Scripturii — drept colaboratori ai
lui Dumnezeu şi continuatori ai operei săvârşite de Ziditorul în acea
întâie zi a creatiunei, când peste adâncurile haosului întunecos a rostit
acel atotputernic cuvânt, început şi temelie a orice ordine şi frumuseţe
: Fiat lux! Să fie lumină!
Asupra acestor ctitori ai sufletului românesc ne îndreaptă privirile
acum, la început de an şcolar, o norocoasă inspiraţie a Soc.
Rom. de Radio-difuziune. Iar între ei, în prim loc, asupra episcopului
de fericită pomenire Petru Pavel Aron dela Blaj. — Şi cu drept cuvânt.
Fiindcă, în timp şi în strălucire, el este fără îndoială cel dintâiu.
Şcolile Blajului pe care el le-a deschis la 1754 sunt nu numai cel mai
vechiu focar de învăţătură şi conştiinţă românească, ci mama celorlalte,
care s'au deschis, după decenii şi decenii, la Bucureşti, la Iaşi ori în
alte părţi ale pământului românesc, cu profesori crescuţi la Blaj, ori
în tot cazul entusiaşti ai noului crez naţional care acolo s'a aprins
întâiu, ca să cuprindă pe încetul toată suflarea românească.
Cunoscuta exclamaţie a lui Eliade Rădulescu, în faţa acestor venerabile
altare, că: „de aici a răsărit soarele Românilor", era constatarea
lapidară a unui adevăr de temelie pentru istoria românească, iar
isbânda dela 1 Decemvrie 1918 este de bună seamă suprema lor satisfacţie.
Şcolile Blajului aveau atunci (la 1 Dec. 191S)— scrie d. Paul
*) Conferinţă rostită la Radio în 11 Sept. 1943, In ciclul „Intemeetori de
şcoli".

Nr. 7-0 CULTURA CREŞTINA 403
Papadopol — „toate motivele să se mândrească: unirea politică era,
între altele, şi urmarea firească a unirei sufleteşti, rezultatul atmosferei
de adâncă evlavie românească pe care ele, timp de mai bine de un
veac şi jumătate, o revărsaseră, năvalnic şi pe neobosite, asupra întregului
|inut cuprins între Tisa şi Carpaji, opera entuziasmului pe care
prin neuitaţii lor iniţiaţi ştiuseră să-1 dozeze în sufletele nenumăratelor
serii de învăţăcei, cari împrăştiaţi pe cele două laturi ale Carpatilor,
stăruiseră la fel cu cei de dincoace în neştirbirea celeilalte uniri —
a statornicei uniri sufleteşti". (Vezi „Cultura Creştină" 1937 pag. 252).
Dar, deşi locul şi rolul şcolilor Blajului în viaţa românească este
bine stabilit, intemeetorul lor, Episcopul Aron, nu este nici pe departe
cunoscut şi apreciat la justa lui valoare. Este de o parte opera însăşi,
care prin strălucirea ei a lăsat în umbră pe autor. Apoi, vlădicul Aron
este succesorul martirului naţional Inocenţiu Micu Klein, luptele vijelioase
ale căruia alrag atenţiunea în măsură mult mai mare decât
drumul anevoios al luminării ales de Aron pentru atingerea aceluiaşi
scop.
Pe deasupra, păstorirea lui a mai fost întunecată şi de grelele frământări
pricinuite de uneltiri duşmane, sârbeşti, ungureşti şi greceşti,
pornite toate să dărâme opera unirei cu Roma înfăptuită la 1700.
Va veni însă vremea, când figura lui P. P. A. va fi pusă în lumină
— ca o capodoperă descoperită după veacuri în biserici bătrâne
— şi va străluci pe firmamentul românesc ca una din cele mai alese
şi mai pure mândrii ale lui. Şi aceasta nu numai pentru opera providenţial
mobilizată de el în serviciul neamului, ci şi pentru valoarea lui
personală, ca om, ca întrupare rară a profundelor tendinţe de spiritualizare
ale geniului românesc. Lipsit de sfinţi canonizaţi, neamul
nostru are în austerul Arhiereu dela Blaj, cu chip transfigurat de sfânt
coborît din vechile iconostase orientale, figura cea mai spiritualizată
din câte ne-a dat galeria oamenilor noştri mari, o viaţă cheltuită eroic
în năzuinţa spre desăvârşire şi o moarte săvârşită în mireasma populară
a sfinţeniei.
Intr'adevăr P. P. A. a fost prin definiţie Omul Spiritului. Urcarea
spre culmile perfecţiunii îi cuprinde întreaga fiinţă şi îi explică întreaga
acţiune. învăpăiata lui iubire de neam, cu toată lupta şi truda pentru
deşteptarea lui la o nouă viaţă, nu este decât una din componentele
acestei tendinţe fundamentale: de biruinţă în spirit şi prin spirit.
•
Coborâtor din munţi, din acea cetate de cremene a munţilor
Apuseni, care este parcă inima neamului românesc — era din corn.
Bistra de lângă Câmpeni — Aron a simţit în sine viaţa întreagă
5*

404 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
nostalgia înălţimilor, dorul apropierii de cer, iubirea caldă pentru lumina
pură a culmilor.
Plecat târziu la şcoli, fiul preotului nobil Teodor Aron, născut în
1709, ducea cu sine şi ca o zestre familiară evlavia adâncă şi iubirea
de cele sfinte. — Un şir întreg dintre membrii ramificatei familii îi găsim
preofi şi protopopi ziditori de biserici, pe alţii călugări cucernici în mănăstiri,
iar una din surorile lui, întrată prin căsătorie în familia Şuluţeştilor,
a fost bunica marelui Mitropolit Alex. Şterca Şuluţu, cel care a lăsat să
i se scrie pe mormânt: „numai moartea mă desparte de najiune".
Nu se putea imagina, pentru formarea unui aluat sufletesc de
această calitate, mediu mai prielnic decât Roma martirilor şi a şcolilor,
unde fiecare piatră e amvon al credinţei şi altar de jertfă. Aici. în a-
ceastă atmosferă de lumină, a fost fascinat şi el, ca şi alji tovarăşi de
şcoală, de vraja amintirilor naţionale. Lângă- statuia lui Traian a avut,
ca şi ceilalţi mari cărturari ai şcolii ardelene, revelaţia originei noastre
măreţe şi viziunea viitorului la care suntem chemaţi. „îngenunchind în
faţa columnei lui Traian, — relatează în Memoriile sale Iosif Şuluţu —
odrasla Moţilor, cu gândul dus la obida de acasă, ar fi exclamat plin
de durere: unde-i gloria străbună, unde-i patria romană"? Acolo s'a
dospit hotărîrea de a recuceri gloria la care ne obligă moştenirea
strămoşească. Iar această hotărire s'a transformat în crez de viaţă nedesminţit
nici o singură clipă, şi călăuzitor al tuturor năzuinţelor şi
faptelor până la sfârşitul zilelor lui.
Lupta a fost, grea din cale afară. Numai cufundarea tot mai stăruitoare
în lumea tainelor de peste veac, rugăciunea şi ascheza tot
mai aspră, L-au putut da puteri pentru ca să o ducă la bun sfârşit.
Abia întors dela Roma în 1743, Episcopul Klein îl ia lângă sine,
angajându-1 în marea luptă de desrobire naţională pe care o pornise.
Anul următor îl duce cu sine la Viena, în memorabilul dram din care
Klein n'avea să ne mai întoarcă niciodată, nevoit să fugă dinaintea
duşmanilor la Roma, unde a murit cu dorul Ardealului, dor cu care-şi
doarme până astăzi somnul în pământ străin.
De acolo din surghiun, Klein încă în 1745 îl numi pe Aron vicar
al său, dându-i întreaga grije şi toată răspunderea cârmuirei bisericii
unite, atacată de duşmani din toate părţile cu fanatică înverşunare.
Aron n'a şovăit. A primit marea răspundere, pe care alegerea lui
întru Episcop în 1751 şi confirmarea din 1752, după abdicarea lui Klein,
avea să o facă şi mai grea, şi mai deplină. — A înţeles însă din primul
moment, că nu poate continua drumul şi metodele Iui Klein. Acesta
zguduise ca o furtună toată rânduiala nedreptăţilor seculare. Angajase
lupta politică pe faţă, dârz, cu uimitoare îndrăzneală, cu admirabilă clară
vedere. Dar el era singur şi împotriva lui erau toţi. Şi aceşti toţi aveau

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 405
toată puterea şi averea, ştiinja şi Starul de partea lor. Iar Klein era
singur. N'avea Stat Major să-1 secondeze, n'avea ofiţeri cari să execute,
şi n'avea armată care să-1 înţeleagă şi să-1 urmeze. A fost înfrânt.
Era fatal!
Mânat de firea sa blajină, şi silit de puterea adversarului biruitor
în lupta politică, Aron a lăsat sabia şi a luat în mână cartea. Văzuse
zădărnicia luptei de unul singur. îşi făcuse convingerea că biruinţa nu
o poate câştiga decât poporul românesc însuşi. In acest scop insă
trebuia deşteptat, trebuia crescut, luminat, entuziasmat. „Atunci — zicea
el — şi străinii avea-vor respect de noi, şi dacă se vor jertfi zece,
răsări-vor 100 şi 1000 şi naţiunea fi-va scăpată... Sabia nu străbate
prin întunerec, numai lumina străbate şi numai lumina răsbate asupra
întunericului. Numai omul cult şi religios se poate entuziasma, alţii se
pot fanatiza; va fi flacără, dar lumină şi căldură nu".
Convins aşa dară, că eliberarea politică nu poate fi decât rod al
desrobirii spirituale, Aron prinde sabia luminei şi declară război întunericului.
— Şi Dumnezeu ştie, că era mare foarte besna ce învăluia
oropsitul neam românesc din Dacia Traiană. într'o vreme când nici
preoţii nu ştiau ceti şi scrie cu toţii, ci făceau doar pe de rost unele
slujbe, când nici ei nu ştiau deschilini dreapta credinţă din pâslă a-
tâtor credinţe deşarte, nu-i mirare că mulţimile ignorante trăiau în tot
felul de rătăciri şi obiceiuri păcătoase. Ne cuprinde mila cetind astăzi
instrucţiunile lui Aron către preoţi, pentru stârpirea acestor rătăciri. Sunt
atâtea feluri de vrăjitorii, descântătorii şi farmece, nedeile şi ieşirile
noaptea la morţi, desgroparea morţilor, etc. până la obiceiul de a
mânca muguri în loc de paşti, încât indignarea cucernicului arhiereu
împotriva acestor fel de „diavoleşti obiceaiuri" este perfect justificată,
dar şi greutatea excepţională a luptei începute ne pare evidentă.
Aron a lucrat cu plan şi cu sistem, a luptat cu toate armele, utilizând
toate resursele de care dispunea el şi biserica sa. A creiat nu
una, ci o serie de instituţii care, întărindu-se şi întregindu-se reciproc,
au dus în cele din urmă Ia biruinţă.
înainte de toate, a dat fiinţă şi viaţă cadrelor pregătite de Inocenţiu
Micu la sediul eparhiei din Blaj: Mănăstirea Sf. Treimi, şcolile
şi tipografia. Aceste trei elemente împreună au constituit creerul şi
inima acelei „şcoli ardelene", căreia i se datoreşte, în ultima analiză,
„minunea resurecţiunei noastre naţionale", cum îi zice dl Sextil Puşcariu.
Clădirea mănăstirei exista de sub Klein. Acum începe a se
popula cu elemente tot mai numeroase, venite din marile şcoli ale
apusului, mai ales din Roma.
Şcolile, pentru care s'a sbătut Aron un deceniu încheiat, luptând

406 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
cu piedici nenumărate, le deschide în aceeaşi clădire în 18 Octombrie
1754. Trei deodată: una de obşte, în care se propune scrisuLşi
cititul, cântările şi alte cunoştinţe exclusiv în limba românească, (din
aceasta s'a desvoltat şcoala normală de învăţători de astăzi); a doua
şcoala latinească, organizată după modelul şcolilor secundare din
apus, pentru propunerea ştiinţelor şi limbilor (aceasta a funcţionat
până la 1832 ca liceu cu 5 clase, între 1832—1850 cu 7 clase, iar
după această dată cu 8 clase); a treia era şcoala pentru educaţia religioasă
şi pregătirea la preoţie, desvoltată şi ea paralel cu cele apusene,
în Academia de Teologie de astăzi.
înţelegând că „mai toţi sunt însetoşaţi şi flămânzi de hrana cea
sufletească — cum spune însuşi Episcopul — pentru aceea tuturor
fiilor noştri ori cari vor cere, trebuie după putinţă să li se frângă
sfânta pâne şi a-i cuprinde la învăţătură", el chiamă dintru început pe
toţi, fii de nobili, de preoţi ori de iobagi, fără deosebire. Cunoscând
însă mizeria generală a poporului, ca şi imposibilitatea de a hrăni pe
elevi de acasă — aceştia recrutându-se chiar din primul an din toate
coifurile Ardealului, din Maramureş şi Năsăud până în Banat — Aron
dispune ca la aceste „fântâni ale darurilor", „nici o plată dela ucenici
să nu se aştepte", ci dimpotrivă, pe lângă cei 20 aleşi pentru şcoala
de preoţie şi crescuţi pe cheltuiala mănăstirei, a dispus să se dea tuturor,
din al său, pâine şi la praznice şi fiertură, multora hane şi cărţi.
Deacum înainte ei, ucenicii şcoalelor, vor fi grija supremă a bunului
Episcop şi bucuria lui cea mai mare. Tot ce are el —• care pentru
sine n'a cheltuit niciodată mai mult de 3 creiţari pe zi — le-a dat lor,
atât în viaţă cât şi după moarte, şi lor le-a dăruit şi cea mai bună
parte a iubirei sale. Când era acasă îi cerceta ziua şi noaptea, interesându-se
de necazurile şi bucuriile lor, controlând caietele şi progresul,
dând sfaturi şi îndemnuri, împărţind laude şi mustrări unde era
nevoie.
Naţiunea a răspuns prompt la chemarea luminei. încă în primul
an cele trei scoale numără 178 elevi, numărul lor întrecând nu peste
mult 300. — Zelul elevilor e atât de mare]încât — istoriseşte un ungur,
Benko — era pe atunci spectacol obişnuit să vezi în piaţa Blajului flăcăi
de 18—20 ani, scriind cu betigaşe vara în nisip, iarna în zăpadă. —
Faima şcolilor a mers repede. Mai ales şcoala latinească a început
curând „a se vesti", cum spune cronicarul Samuil Clain.
Duşmanii încep a se teme. Nici 10 ani nu trec, şi la 1761 reformatul
ungur Rettegi scrie că unirea Românilor cu Roma, dacă ar
dura — ceeace el nu crede, va fi - spre pierzarea lor, a ungurilor.
Fiindcă prin ea li s'a dat Românilor dreptul să-şi facă şcoli, şi cea
dela Blaj are încă de pe acum 500 elevi, cari învaţă cu mare zor;

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 407
dacă ar continua, apoi vai de reformaţi, căci vor pierde situaţiile şi
privilegiile.
Se învăţa în şcoală credinţa şi pietatea creştină, se învăţau ştin-
{ele şi limbile ca în Apus, dar se învăţau mai ales dogmele crezului
nostru naţional: origina latină, continuitatea noastră în Dacia, dreptul
la libertate, şi conştiinţa unităţii etnice a tuturor Românilor. Dascăli şi
elevi erau Ia fel de entuziasmaţi de această mare revelaţie, căreia profesorii
au început a-i da temelii ştiinţifice, răzimati pe istorie şi pe
cercetările linguistice.
Studiile trebuiau tipărite. Aron deschide tipografia, utilându-o
cu tot ce putea fi mai modern în vremea aceea. Nu mai lipsea nimic
pentruca Blajul să devie adevărata inimă a naţiunii, din care sângele
nouei vieţi se va răspândi în întreg organismul. Erau prezenţi marii
dascăli creatori de cultură şi de idealuri; prezente legiunile mereu
crescânde ale ucenicilor cari le vor duce pe toată faţa pământului
românesc, nu numai în Ardeal, ci la Craiova, la Bucureşti, la Iaşi şi
Cernăuţi, aprinzând pretutindeni lumina, vestind pretutindeni solia învierii.
Aron totuşi nu s'a mulţumit cu atât. A voit să înmulţească instituţiile
blăjene în cât mai multe centre din Ardeal. A înfiinţat mai multe
mănăstiri cu şcoli, dintre cari a dat deosebită importanţă celei din
Alba-Iulia.
In monografia sa despre P. P. A., Bunea găseşte nu mai puţin
de 55 şcoli înfiinţate de el, în cuprinsul Ardealului, cele mai multe pe
a sa cheltuială.
In fruntea luptei pentru lumină, Episcopul însuşi. Prezent în toate părţile
vastei sale Eparhii, vesteşte adevărul cu graiul viu, mişcând auditoriul
până la lacrimi; trimite scrisori şi îndemnuri; scrie el însuşi cărţi, dintre
care unele, ca „Floarea adevărului", s'a tradus şi în latineşte, fiin deosebit
de apreciată la Roma, — şi acestea toate în mijlocul grijilor şi
supărărilor fără seamnăn cauzate de turburarea bisericei sale, protestând
mereu contra nedreptăţilor şi făcând toate stăruinţele pentru înălţarea
neamului său oropsit.
Tăria şi puterea supra-omenească reclamată de acest efort, a câştigat-o
Aron dintr'o intensă trăire a credinţei, dintr'o tot mai stăruitoare
înălţare pe treptele spiritualităţii, dintr'o ascheză căreia nu-i găsim asemănare.
„Nu dormea niciodată — scrie duiosul cronicar SamuiI Clain
— mai mult de 4 ceasuri şi totdeauna numai pe un sac de pae. In patru
zile mânca numai odată pe zi. In paresemi prânzia Dumineca şi apoi până
Miercuri nu gusta nimic, ci lucra pentru binele public şi se ruga neîncetat,
făcând nu numai mătăniile prescrise ci şi alte multe, cât degetele
lui pururea se cunoşteau de mătănii. Miercuri după liturgia

408 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
Inainte-sfinţitelor lua un mic prânz şi apoi până Vineri ajuna. Vineri, Sâmbătă
şi Duminecă prânzia. Mijlocul lui până la moarte, 11 ani, a fost
încins pe pielea goală cu un lanj de fier, de care numai în zilele din
urmă înainte de moarte s'a descins"... (lanj care se păstrează şi azi
în Muzeul Blajului).
La această austeritate de sfânt se adaugă virtuţi de acelaşi grad.
Umilinjă înainte de toate. Numit episcop, duhovnicul său Atanasie Rednic
îl pune la încercare, spunându-i că nu-1 socoate vrednic de episcopie,
şi 1-a obligat să demisioneze. După scurtă chibzuială, Aron şi-a
scris demisia pe care a predat-o duhovnicului său. Numai după o săptămână
Rednic a venit şi i-a comunicat că demisia n'a fost înaintată
ci că fraţii toţi îl roagă să primească Episcopia. Aron s'a supus, cerând
ca fraţii să-1 ajute cu rugăciunile lor.
Inima lui bună o arată între altele împrejurarea că, ajuns arhiereu,
a iertat pe toţi cari îi făcuseră supărări şi greutăţi, pe cât de mari pe
atât de nedrepte. — Dărnicia lui şi mila pentru săraci a stat să le
întreacă pe toate celelalte.
Astfel viaţa lui Petru P. Aron, ni se înfăţişează nu numai ca o
pilduitoare strădanie spre sfinţenie, ci este ea însăşi un adevărat triumf
al spiritului.
Cu un trup înfrânat ca al pustnicilor din vechime, el a împlinit
o viaţă de uimitoare activitate. Vizitaţiile canonice, pe care le-a făcut
pe timp de ploaie şi în gerul iernilor, ţin de miracol, şi astăzi ni se
par aproape cu neputinţă. In 1755—57 îşi vizitează toată eparhia dela
Făgăraş la Năsăud şi până la Baia Mare; în 1758—59 cutreeră toată
Valea Mureşului, Valea Haţegului şi Munţii Apuseni; în 1763 urmează
Someşul până la poalele Maramureşului. In 26—28 Ianuarie 1764 îl
găsim la Capnic, unde se îmbolnăveşte greu şi, transportat la Baia
Mare, trece în veşnicie la 9 Martie 1764.
Dar spiritul care 1-a ţinut în viaţă n'a murit. Ci puterea lui a
făcut desigur ca trupul lui Aron, dus la Blaj, vreme de vre-o 8 zile să
nu înţepenească nici să capete miros, şi aşezat în cripta bisericei dela
curtea Mitropolitană să rămână întreg mulţi ani dearândul.
N'ar fi deci mirare că la moartea acestui sfânt icoana Maicei
Domnului, cea dela Prislop, să fi lăcrimat, aşa cum spune tradiţia.
Cert este că spiritul lui a rămas viu, şi trăeşte până astăzi
în şcolile pe care le-a întemeiat şi cărora el le-a dat viaţă din viaţa
sa şi suflet din sufletul său. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de
neam au fost şi au rămas de atunci până astăzi suflul călăuzitor şi
specific al şcolilor din Blaj, cari tot dela el au moştenit tradiţia marei

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 409
dărnicii pentru elevi şi a unei adevărate predilecţii pentru cei săraci
şi necăjiţi dintre fiii neamului.
Dacă a existat la Blaj „o şcoală nevăzută — cum zice dl Silviu
Dragomir, el însuşi fost elev al acestei şcoli — din care radia cu o
covârşitoare putere spiritul creator al românismului", apoi desigur spiritul
nevăzut al lui Aron animează şi astăzi această şcoală. Şi nu-i mirare
că, gândindu-se la Blaj, marele Dascăl Nicolae Iorga vede în
primul rând „chipul slab, chinuit dar bucuros de orice suferinţă al lui
Petru Pavel Aron... Blajul — zice Iorga — este al lui: Undeva el
trebui să fi irăind, — suflet îngriiat veşnic de soarta şcolilor lui, rătăcind
prin clasele cuprinse de noapte, suind treptele catedrelor goale,
uitându-se prin caiete, bucuros de tot ce e bine într'ansele. —învăţaţi
bine copiilor şi tinerilor din şcolile blăjene — îşi încheie cuvântul
marele dascăl — căci vlădica întemeierii vă vede".
Cu acest îndemn, adresat tuturor elevilor români de pretutindeni,
încheem şi noi: învăţaţi bine elevi români, mai ales astăzi, când neamul
trece prin una din cele mai grele ore ale istoriei sale. Privind
spre chipul de lumină al celui ce a întemeiat întâiele scoale româneşti,
nu uitaţi o singură clipă deviza care 1-a călăuzit pe el şi care ne va
mântui şi pe noi: „prin credinţă şi învăţătură la lumină; prin lumină
la libertate şi la biruinţă".
AUG. POPA

BLAJUL, CETATE ECLESIASTICA
ŞI CULTURALA*)
Intr'această lună de înflorire a arborilor, a cerului şi a sufletului,
descăleca, acu 206 ani, la îmbucătura Târnavelor, într'un castel cu
tristă istorie, de unde a pornit multă obidă pentru noi, un călugăr uscăţiv
ca cei din frescele Iu Giotto, un călugăr în rasă aspră de şiac
negru şi cu cruce de aur pe piept. Acest călugăr era Inochentie Micu,
fiu de ţăran de prin părţile Sibiului, care după câteva luni numai, avea
să şadă în sala mare a castelului, pe tron arhieresc, ca episcop al Românilor
uniţi.
Descălecarea lui din poştalionul cu fân de munte este începutul
cetăţii eclesiastice şi culturale în Blaj.
Mănăstirea şi catedrala, zidite din îndemnul lui Inochentie Micu,
cu sufletul şi banii lui, şi cu crucerii şi zloţii trudiţi ai ţăranilor de pe
Târnave, au fost forturile puterii noastre spirituale acolo în Blaj, şi apoi
în toată ţara de peste munţi.
Blajul acesta, la descălecarea călugărului de la Sibiu, era un loc
de multă suferinţă pentru Români. Amar trăiau pe vremea aceia păstorii
şi plugarii noştri. O mărturiseşte marele călugăr într'una din neîntreruptele
Iui plângeri către împărăţie. Eram socotiţi ca nişte iloti fără
drept în faţa dreptăţii, fără drept de a fi fiii patriei noastre, în Transilvania,
deşi ţara aceasta este pământul cu sacre dovezi ale naşterii
noastre nobile. In ţărâna acestui ţinut spuzit de florile fânului sunt urme
de bazilici, de temple şi de castre! Pretoria Augusta şi Sarmisegetuza
Regia, sunt dovezile de mare cultură ale Daciei romane. Transilvania
este muzeul obârşiei noastre, documentul stăpânirii româneşti dintru
început. Suntem de dincolo de istorie legaţi de pământul cu Crişuri,
cu Mureş şi cu Olt. Am trăit cu oaia lângă noi, cu boul de muncă şi
câinele dac, de când nu se ştie aproape. Acum o mie de ani aveam
duci români. Aveam pe Gelu şi pe Olad. O mie de ani de trudă şi
de luptă. Aceasta a stârnit în Românii ardeleni furii, aprinderi mari,
revolte după revolte. Trei veacuri: al 13-lea, al 14-lea şi al 15-lea au
fost veacuri de răscoale ţărăneşti. Toate aceste revoluţii au fost revoluţii
de conştiinţă.
*) Cuvânt rostit la radio în ziua de 3; 15 Maţu c.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 411
Răscoala din 1784 a Crăişorului, Memorandul din 1791, turburările
din 48 şi plângerea din urmă la împărăţie, cu epilogul de la
Vaf şi Seghedin, ce-au fost de cât revolte de conştiinţă?
O mie de ani de revoltă, de luptă şi de aşteptare.
Ce dramă istorică! Se poate spune că măreţia Transilvaniei nu
e pentru noi în grădinile ei frumoase, în râurile cu aur ale lui Bălcescu,
în codrii sonori şi 'n râurile cu numiri armonioase. Măreţia Transilvaniei
este in frumuseţea priveliştilor sufleteşti, în conştiinţa naţională
a Românilor, în acel teren cultural de rezistenţă în care Românii
de peste munţi au stat retranşaţi fără odihnă, o mie de ani.
Ce trecut cultural şi naţional de la Optun, de acu o mie de ani
şi până Ia străfulgerarea versurilor de profeţie şi de trezire ale lui
Octavian GogaJ
Transilvania este leagănul naşterii noastre. Pământul lui, se odihneşte
pe oasele lui Mihai, ale lui Horea, şi Bărnuţ, iar fibrele inimei
noastre sunt împletite toate în jurul lui.
Şi iată în aceasta Transilvanie, o cetate de scaun — Blajul, în
care a păstorit marele călugăr român Inochentie Micu. El este întemeietorul
cetăţii culturii care acolo, prin biserică s'a făcut. Sufletul
Blajului dela el începe. El începe în 1747 mănăstirea cu chilii de creştinească
gândire, şi catedrala. Este, spune un cărturar dela Blaj, un
nebun în credinţa şi iubirea lui de neam. Pentru aceasta este smuls
din Blaj, chemat la Viena şi nu se mai întoarce între ai săi, niciodată.
Moare la Roma unde se odihneşte de-atunci într'o criptă călugărească.
Tot ce-a sădit el însă, a prins. Blajul spiritual purcede din spiritul acestui
călugăr viteaz. El i-a dat primul aşezământ epocal, — mănăstirea
şi biserica mare, iar urmaşul lui, Petru Aron — şcoalele.
Castelul de descălecare al lui Inochentie Micu, biserica şi şcoalele
au făcut din Blaj cetatea de însufleţire a tuturor Românilor.
De-aici au pornit proorocii şi luptătorii noştri pentru unitate. Blajul,
crescut în spiritul Romei creştine, a dat pe trezitorii mândriei de români,
— pe Şincai şi pe Maior. Blajul ne-a dat istoria pentru începutul
Românilor. Dela Blaj se împrăştie gândul misiunii româneşti. Prin
Blaj ne-am descoperit romanitatea. Şincai, trimis în Roma bisericii, s'a
întors răpit de Roma lui Traian.
Blajul a afirmat stăruitor şi puternic nobleţea obârşiei noastre,
iar conştiinţa originei romane ne-a întărit şi ne-a făcut mândri.
Blajul, cel dintâi, a început adunarea de documente privitoare la
trecutul românesc. Cărturarii lui nu cunoşteau oprelişti, bariere, nimic.
Ei au trecut cum au ştiut peste orice împotrivire şi au luat contact cu
cronicele româneşti şi cu spiritul Românilor liberi.
Cronicile româneşti sunt cunoscute de Bazilitii dela Blaj încă din

412 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
1757. Toţi strâng documente privitoare la Români, iar tipografia din Blaj,
— unealta cea mai sfântă poate a culturii noastre, — împrăştie cărţile
ei până la toate hotarele pământului românesc.
Blajul ajunge centrul şcoalei istorice româneşti prin care ne descoperiam
nobleţă originii, iar şcoalele lui Petru Pavel Aron; după spus-a
lui Iorga, au deschis largi orizonturi cugetării neamului. Aici veneau
top" însetaţii de lumină şi dreptate, cari după trecerea lor cu sufletul
prin lumina Blajului se risipeau ca misionari deşteptători peste întreg
pământul românesc. Nimeni n'a ocolit Blajul, Eminescu a trăit în el
şi s'a scăldat în Târnava, — Iordanul culturii naţionale.
Din şcoalele Blajului a ieşit Şincai, P. Maior, Vasile Aron, Ion
Barac, Ion Maiorescu, Bărnuţ, Andrei Mureşenii, Aron-Pumnul, Axente
Sever, voinic ca o prăvălire de munte, Cipariu ascetul scripturilor bătrâne
cum îi spune Ooga, Aron Densuşianu, Bariţ şi alţii.
Marele ucenic al Blajului a fost blândul ţăran din Pana de, întemeetorul
şcoalei latiniste, — Timoteiu Cipariu, cel mai osârdnic cărturar
al Blajului. Omul care aduna, cu râvnă ce nu-şi găseşte asemănare,
tot ce se lega de trecutul şi durerile noastre, de sufletul şi vitejia
minţii româneşti. Cât a strâns el, este uimitor. Ce-ar fi fost dacă
la 49 nu-1 jefuia în Sibiu, armatele lui Bem. Câte cărţi, câte manuscrise
pierdute. A mers călare după unele, până la Constantinopol.
Când s'a întors acasă calul de abia se ţinea, — piele şi oase, dar
dăsagii de pe el erau plini de cărţi şi de documente. Cipariu, care ştia
20 de limbi, a fost podoaba de muncă şi de bunătate a Blajului. El a
simţit suferinţele Românilor de peste munţi, până în străfundul greu
al lor.
Blajul s'a topit totdeauna. în frământările şi aspiraţiile neamului
românesc.
Dela Inochentie Micu şi până la însufleţiţii cărturari de astăzi,
Blajul a fost o cetate de vibraţie şi de simţire românească, o cetate
de credinţă şi de carte. Blajul a dat, într'adevăr, un parfum spiritual
culturii româneşti. Nu mai este un oraş ci o instituţie sacră, locul din
care s'a înălţat tulpina vieţii spirituale a Ardealului. Măreţia Blajului
s'a văzut în predica cerească a lui Simion Bărnuţ.
Oraş cu multă istorie şi cu câmpii cari se chiamă ale libertăţii,
oraş al dascălilor şi al preoţilor de revoluţii cereşti, reşedinţă a vechei
culturi româneşti, loc sfinţit prin marea trudă a minţii, de unde spunea
Eliade Rădulescu că a răsărit soarele României, — oraş cu morminte
în care se odihnesc oase de sfinţi, sfinţii calendarului nostru spiritual,
— mari clerici şi mari cărturari.
Aici te „întâmpină mereu amintirea vie a înaintaşilor cari au
pregătit redeşteptarea şi victoriile româneşti", a cărturarilor ale căror

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 413
gânduri, scrieri şi cuvântări au fost sentinţe pentru viaţa mare şi istorică
a românilor de peste munţi.
La Blaj, în clipe de răscruce, Românii şi-au rostit, instinctiv, marile
lor hotărîri şi nicăeri, într'adevăr, „cultura românească n'a avut
glas mai frumos ca la Blaj".
Blajul a însemnat întotdeauna un spor de avânt, desluşire, speranţă
şi curaj.
OH. D. MUGUR
ISTORIA UNEI POLEMICI TEOLOGICE
(1883—1886)
In cele ce urmează voiu prezenta „biografia" unei polemici
teologice de altădată. Am fixat ca ani delimitativi 1883 şi 1886, cari
marchează apariţia a două cărţi polemice, ce formează nervul central
al polemicei.
In 1883 Episcopul Melchisedec ) al Romanului, fost membru al
Academiei Române, publică o lucrare vehementă împotriva catolicismului.
Admiratorul pravoslaviei ruseşti era adversar ireductibil al Papei
şi al catolicismului. Lucrarea inlitulată: Papismul, acuză Biserica catolică
din România că face prozelitism, contestă dreptul la existenţă
al Episcopilor catolici şi vrea un front comun împotriva catolicismului,
in 1883 se vorbia insistent despre întemeierea unei Arhiepiscopii romano-catolice
la Bucureşti.-) Eminescu scrie mai multe articole împotriva
acestui aşezământ 3) crezând că e o „lipsă de tact din partea
Scaunului papal". Am putea presupune că şi aceste discuţii de presă
au accelerat apariţia lucrării Episcopului Melhisedec. In 22 Aprilie 4 )
1883 Papa Leon XIII ridică Episcopia catolică de Bucureşti la rangul
de Arhiepiscopie.
') Gheorghe Dincă: Episcopul Melhisedec (1823-1892). Bucureşti, 1939,
în 8°, 32 p. — loan Kaiinderu: Episcopul Melchisedec. Discurs de recepţie. Bucureşti,
Academia Română, 1894, în 8°, 93 p. Simeon Mehedinţi: Episcopul Melchisedec.
Amintiri. Cernica, 1939, în 8". 12 p. Veniamin Pocitan Ploeşteanu (Arhiereu):
Episcopul Melchisedec, ca membru al Sfântului Sinod (1861—1892). Cernica,
193 \ în 8°, 98 p. flcelaş: Documente din viaţa şi activitatea Episcopului
Melchisedec între anii 1856 -1861: Cernica, 19Jo, în 8», 96 p. Am citat numai
cărţile despre Episcopul Melchisedec, nu şi articolele sau lucrurile în cari e pomenit
tangenţial.
') /. M. Raşcu: Eminescu şi catolicismul. Bucureşti, Tip. Lupta, 1935 p. 25.
) Idem : lbidem.
') M. Theodarian-Carada: Caracterul juridic ai Arhiepiscopiei catolice din
Bucureşti — Bucureşti, 1916, p. 11-14, (Extras din Revista catolică).

414 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
La Iaşi acţiunea Episcopului Melchisedec era secondata de Societatea
Ortodoxă. Principele Gheorghe Bibescu publică în 1885 în
Nouvelle Revue un studiu întitulat „Ortodoxia şi catolicismul în Orient",
în care acuză catolicismul că face prozelitism în Orient şi cere respect
reciproc între biserici. Arhiepiscopul catolic Ignatie Paoli era bătrân
şi bolnav. Se gândea să ajungă la o înţelegere prin duhul blândeţei.
In 1881 Parlamentul (şi deci Guvernul) a aprobat instituirea unei
loterii pentru terminarea catedralei catolice Sfântului Iosif din Bucureşti.
Se ridică mai multe glasuri împotriva sprijinului acordat catolicilor.
Intre timp moare Arhiepiscopul Paoli şi e numit Arhiepiscop în
1885 P. Palma. Un grup de catolici organizează în 1885 un pelerinaj
la Lourdes. In 1883 a fost în pelerinaj la Lourdes profesorul G. L.
Frollo ) pentru vindecarea ochilor săL A promis că va face şi va duce
la Lourdes un steag românesc, va traduce pe Lassere în româneşte
şi va organiza un pelerinaj la Lourdes 6 ). Pelerinajul naţional s'a făcut
în 1885, când s'a fost dus şi steagul românesc. Tot în 1885 a apărut
la Iaşi cea mai mare lucrare despre Lourdes, de Enric Lasserre : Istoria
Madonei din Lourdes, tradusă din franţuzeşte cu voia autorului
(în 8 ft , 362 p). Are o prefaţă scrisă la Lourdes în 5 Sept. 1885. Nu
se spune cine e traducătorul, dar ştim că e Frollo, distinsul profesor
de literaturi neolatine dela Universitatea din Bucureşti. In acelaşi timp
apar în italieneşte două lucrări: 1) La Romenia ed il pelerinaggio francese
della Salute; 2) Culto a N. S. di Lourdes in Romenia — tipărite
la Veneţia. Au apărut ca broşuri, dupăce s'au tipărit mai întâiu în
Annali veneti di N. S. di Lourdes (Tip. Immacolata) şi au fost reproduse
în Giardinetto di Măria din Piacenza. Cultul Preacuratei dela
Lourdes s'a răspândit şi în Ardeal, unde a fost bine primită splendida
operă teologică a lui Lasserre.
Am pomenit aceste amănunte despre Lourdes, fiind în legătură
cu polemica despre care vorbim. Atacaţi în 1883 de Episcopul Melchisedec
şi repetându-se mereu acuzele împotriva catolicilor, se aştepta
şi un cuvânt autorizat al ierarhiei catolice. Arhiepiscopul P. Palma tipăreşte
o pastorală în mai multe limbi. Plecând dela Enciclica Immortale
Dei a Papei Leon XIII, vorbeşte despre universalitatea Bisericii
lui Hristos, combătând ştirile inexacte lansate despre catolici. Vorbeşte
despre primatul papal, despre unirea cu Roma, despre rolul culturalnaţional
al unirii din Ardeal dela 1700, citând în notă aprecierile foarte
°) Despre Frollo: 1) Pompiliu Eliade: Viaţa şi scrierile lui G. L. Frollo.
Noua revistă română 1900, Voi. II, p. 82-92 (lecţie inaugurală). 2) C.H. Niculescu:
Gian Luigi Frollo, Bucureşti, Monitorul Oficial. 1937, în 8«, 96 p. (Extras
din Studii Italiene, voi. IV).
•) Mia Frollo: Cărţi vechi citite, Observatorul, 1934, An. VII.p, 144 H7.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 415
favorabile ale Doctorului Obedenaru, român macedonean şi ale lui P.
Nilles (din lucrarea Symbolae). In partea ultimă a pastoralei vorbeşte
despre necesitatea apărării catolicismului de multele atacuri din ultima
vreme.
Frumoasa pastorală a Arhiepiscopului a fost comentată cu mult
interes. Epoca, organul opoziţiei *) atacă pastorala şi totodată spune
multe rele despre Papa, despre Biserica catolică, despre Sfânta Unire
din Transilvania. Atrage atenţiunea conducătorilor şi îşi exprimă dorinţa
de a fi tratată mai bine Biserica ortodoxă. In acelaş timp atacă
şi pe tinărul preot Dr. Dumitru Radu (episcopul de mai târziu al Oradiei)),
predicator la Catedrala Sfântului Iosif şi profesor la Seminarul
catolic, care prin talentul') său oratoric şi-a asigurat un bun renume
în Capitală. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu a considerat Pastorala
drept provocare. In ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a dat
o pastorală care a fost pnblicată în toate ziarele şi răpândită în toată
ţara. A apărut şi în Biserica ortodoxa română, revista Sfântului Sinod.
A fost citită la 23 Mai în şedinţa Sfântului Sinod, fiind de faţă
Ministrul Sturdza. A luat cuvântul şi Mitropolitul Iosif Gheorghian dela
Iaşi, felicitând pe Mitropolitul Primat şi protestând împotriva catolicilor,
cari abuzând de liberîatea ce o au, fac prozelitism. 10 ) Telegraful, organul
preşedintelui guvernului, a lui Brătianu 1 '), publică pastorala Miiropolitulu
Primat, împotriva unora cari tulbură Biserica. Intr'un articol
de fond l ) ridiculizează intenţia Arhiepiscopului Palma de a face propagandă
catolică, în secolul al XIX, caracterizat prin materialism. Autorul
anonim face apoi istorie bisericească şi constată că în Orient a
fost numai armonie, pe când Occidentul a fost sfâşiat de războaie.
Vorbeşte apoi despre Papa şi încheie crezând că Papa Leon XIII va
renunţa la dorinţa de a „ne stăpâni". — Ziarul german „Bukarester-
Tageblali" 3) publică un articol lung în care combate tendinţa expansivă
a catolicismului şi în general se ocupă apoi de situaţia cato-
') 26 —27 Aprilie (după stilul nou 8—9 Maiu).
8
) Despre Episcopul Radu: 1) Dr. lacob Radu: In Memoriam. Prinos memoriei
Episcopului Dr. Demetriu Radu. Oradea, 1930, în 8°, 100 p. 2) Dr. Const.
Pavel: Episcopul Dr. Demetriu Radu (1861—1920). Beiuş, Tip. Doina, 1930, în
8°, 40 p. Am citat numai cărţile, nu şi numeroasele articole.
») Din prediceie sale au apărut: Viaţa şi operele Episcopului Dr. Demetriu
Radu. Voi. I. Predici. Oradea, 1923, în 8°, 306 p. (îngrijite de Dr. Iacob Radu,
prepozit capitular).
,0
) Se spune adesea că catolicii fac prozeletism, dar nu se precizează ce
e prozelitismul. N'a zis Hristos: Eu vă fac pescari de oameni; şi Mergând învăţaţi ?!
") 19 Iunie (stil nou — 1 Iulie).
") 22 Iunie (stil nou — 4 Iulie).
') 6 Iulie (stil nou — 19 Iulie).

416 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
licismului în general. Se ocupă apoi de situaţia catolicismului românesc.
Analizează cele două pastorale şi combate catolicismul. E curios
că în această discuţie intervine şi A. D. Xenopol. Savantul istoric nu
era religios. In opera sa a dat dovadă că era foarte anticatolic. Scrie
un articol în „ Voinţa Naţională", !4 ) organ al Ministerului de Interne,
un articol mai lung, în legătură cu polemica de care ne ocupăm. Dela
început se declară liber cugetător. îşi propune să vorbească despre
unele fenomene recente. Combate cartea despre Lourdes alui Lasserre,
apărută în traducere românească. Constată că în sec. XIX catolicismul
e anticultural, că nu mai are nici un rol. Spune că poporul românesc
s'a apărat împotriva catolicismului, iar în biserica unită nu găseşte nimic
catolic. In L'Etoile roumaine, 1 ) organ al Ministerului de Externe,
apare un articol lung — Le Catolicisme Militant — în care se spune
că problema are mai mult caracter politic, decât relgios. Dupăce constată
o mulţime de scăderi ale catolicismului, afirmă că poporul român
fiind ortodox nu va accepta unirea. Combate pe Arhiepiscopul Palma.
Am pomenit numai câteva ziare, dar în general spiritul laic al secolului
materialist faqe să se scrie împotriva cctolicismului. Presa bisericească,
Biserica Ortodoxă Română şi Ortodoxul comentează cele
două pastorale, aducând şi argumente teologice. Arhiereul Inocenţiu-
Ploieşteanu, vicar al Mitropoliei, traduce din Mitropolitul rus Filaret
câteva pasagii, cari să constituie un răspuns la Pastorala Arhiepiscopului
Palma. L'Independence Roumaine ) care odinioară fusese patronat
de Principele Gheorghe Bibescu, iar acum era a tinărului G. E. Lahovari,
vorbeşte de necesitatea apărării de „pericolul" catolic. Sub pseudonimele
Baba Novac şi Un ortodox scrie mai multe articole anticatolice
M. Logomirescu. Presa guvernamentală scrie foarte multe lucruri
împotriva catolicismului, iar presa din opoziţie se declară apărătoare
a catolicismului, ca să atace pe guvernamentali. Pe când e în ferbere
o discuţie atât de aprinsă, N. Cretzulescu admite întemeierea
unui Seminar catolic la Iaşi. Arhiereul Calistrat Orleanu, Mârzescu,
Ionescu-Gion şi multe alte personalităţi din acel timp scriu despre problema
religioasă, lovind sub o formă sau sub alta în catolicism, spre
r
a apăra ortodoxismul. Universul ') reproduce pastorala, dar nu atacă
catolicismul. Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului, era catolic. E rezervată
România Liberă a lui Tiiu Maiorescu. Cel mai vehement dintre
toate ziarele e Veteranul ,c ) în care, sub pseudonimul; Un creştin
M
) 3 Iulie (stil nou — 16 iulie).
,s
) 10 Iulie (stil nou — 23 Iuliej.
'V 26 Iunie (stil nou — 8 Iulie).
*') 27 Iunie (stil nou — 9 Iulie).
") 29 Iunie (stil nou — 10 Iulie).

CULTURA CREŞTINA
todox român, apare o filipică anticatolică în care catolicii sunt numi{i
vagabonzi. Articolele aceslea apar şi în broşură. După L. G. Frollo 19 )
sub acest pseudonim se ascunde N. Rosetti. Atacă şi pe Dr. Demetriu
Radu, care e la Bucureşti, în serviciul Catedralei şi a Seminarului catolic.
In Transilvania Telegraful Român dela Sibiu reproduce articolele
în cari se vorbeşte împotriva catolicismului şi apar două articole
despre propaganda catolică în România. Ioan Slavici scrie în Tribuna
foarte rezervat. Spune că religiile sunt inerente şi inseparabile
de societăţile umane. Se declară admirator al religiilor. încheie spunând
că în România pledează pentru ortodoxism. Foi'a Basericeasca
din Blaj se ocupă de Pastorala Mons. Palma şi crede că e exagerată
acuza ce i se aduce. Tribuna 20 ) revenind asupra problemei, atacă pe
Dr. Demetriu Radu, predicatorul dela Bucureşti, pe care îl acuză că
e vândut catolicilor. Demetriu Radu răspunde foarte demn în Revista
Catolică dela Baia Bare 2
) întemeiată şi condusă de marele luptător
şi preot Dr. Vasile Lucaciu.
Pe vrmeea aceea era episcop catolic de Iaşi Nicolae Iosif Camilil.
După apariţia Pastoralei Mitropolitului Calinic Miclescu. primeşte
o scrisoare dela canonicul Dr. Augustin Bunea, membru al Academiei
Române, în care protestează împotriva a ceeace se spune acolo şi
spune printre altele: — „Spero che persone competenţi della România
non tarderanno a combattere le asserzioni infondate di quella leftera,
e a dimonstrare la veritâ cattolica in tutto il suo splendore". — Episcopul
Camilli se gândea să redacteze un răspuns care să combată
Pastorala Mitropolitului Primat. Voia să-1 publice anonim. Pe când lucra
la realizarea acestui plan vine la el profesorul universitar G. L. Frollo
şi îi spune că lucrează şi el la o carte pe care s'o tipărească sub
pseudonim.
In 29 Iulie apare o carte intitulată: Pravoslavia română faţă cu
dreapta credinţa Romană, semnată de Nersef Marian, tipărită la Cernăuţiu
în tipografia Eckhard. Cartea reproduce pastorala Mitropolitului
Primat, arată întreaga istorie a celor scrise despre pastorală.
Trece apoi la analizarea doctrinală a catolicismului. Demonstrează
că Mineiele şi toate cărţile rituale orientale vorbesc despre
primatul papal, că sfinţii orientali au recunoscut primatul papal, că„
unirea cu Roma a avut repercursiuni foarte importante. Se mai ocupă
de cultul Preacuratei. Cartea aceasta a fost trimisă graiuit la foarte
multă lume. In presă s'au scris lucruri cât se poate de interesante des-
') Fasc 7-8, p. 230-233).
6

Îi8 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
pre autor. Nimeni n'a bănuit că e scrisă de profesorul Frollo. România
Liberă 23) spune că e un răspuns energic la Pastorala Mitropolitului
Calinic. 25 ) Ziarul Epocct presupune că e opera unui teolog armean* 4 ),
iar după câteva zile 2 ') spune că e opera Episcopului Camilli 26 ) şi că
a fost scrisă la Săbăoani, în judejul Roman. Nu s'a presupus că ar fi
operă a Arhiepiscopului Palma dela Bucureşti, fiindcă în 5 23 Sept.
a dat un comunicat francez în care spunea: „Dimanche dermier la
pOste de Csernowitz a fait inopinement parvenir a notre Vicaire general
le P. Basile Laureri, ainsi qu'a l'un de nos secretaires, le R. P. Pemetre
Radu et le jour suivant a nous-meme, plusieurs copies d'un brochure
intitulee Pravoslaoia română faţă cu dreapta credinţă romană, dont
un certain Nerset Marian se declare l'ateur. Cette brochure a pour
objet la refutation de la dermiere pastorale de feu Mr. le Metropolitani
Calinic Miclesco. Comme elle set ecrit dans un style qui n'est
pas assez conforme â la charite evangelique et qui est tout â fait contraire
â l'estime, â la sympathie et â l'amour sincere que nous professons
pour toute la nation roumaine, nous croyons devoir faire connaitre
que l'auteur ci-dessus nomme nou sest absolument inConnu, â
nous aussi bien qu'a tous Ies membres de notre clerge, que par suite
nous n'avons eu precedement ancune connaissence, ancun indice quel
gu'il soit de l'oeuvre qu'l a publiee et que, â plus forte raison, nous
n'avons aucune part â la collaboration de cette brochure. — f Paul}.
Palma Archeveque latin de Bucarest. Bucarest, le 23 (5) Septembre 1886.
Acuzele din Epoca împotriva Episcopului Camilli dela Iaşi sunt
reproduse şi de Telegraful Român dela Sibiu. Românul e de părerea
că autorul lucrării este Dr. Demetriu Radu. Tinerul preot se prezintă
la redacjia ziarului Românul în 14 Octomvrie şi declară că nu e autorul
lucrării. 27 ) L'Etoile Roumaine anunjă că dacă nu o aprobă Arhiepiscopul
Palma, nu e o lucrare care să merite a fi discutată. întreaga
presă românească e preocupată de găsirea autorului. L'Independence
Roumaine vede în lucrarea lui Nerset Marian o „mistificare
iezuitică". Multe ziare remarcă faptul că trebue să aibă un autor român,
bun cunoscător al problemelor bisericeşti, istorice literare.
'•*) 5 Octomvrie (stil nou — 18 Octomvrie).
2
) Deşi a luptat atât de multt împotriva catolicismului, la sfârşit şi-a schimbat
atitudinea. Aşa ne spune Arhiepiscopul Raymund Netzhammer în lucrarea:
Rrzbischof Calinic Miclescu (1935) comentată mult în publicistica româneasca.
") 10 Octomvrie (stil nou — 23 Octomvrie).
,s
) 14 Octomvrie (stil nou — 27 Octomvrie).
*•) Nu există o carte despre acest Episcop. Biografii la: 1) Minai Robii.
Lumina Creştinului, 1916, An. IV, p. 1—8 2). M. Theodorian-Carada: Revista
Catolică, 1916, An. V. p. 57-60.
") 16 Octomvrie (după stilul nou — 29 Oct.)

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 4l0
Canonicul Alexandru Orama dela Blaj, conducătorul Foii Bisericeşti,
prezintă în culori foarte favorabile opera polemică de care vorbim.
Tot bine o prezintă Revista Catolica. Ambele apără pe tinărul
preot Demetriu Radu, atât de des atacat de presă. Intre timp intervin
în discuţie şi alţii. Gheorghe Ghibănescu ţine o conferinţă la Bârlad,
publicată în Tutova dela Bârlad şi reprodusă în Românul dela Bcucureşti.
Vorbind despre cartea la ordinea zilei, admite că ar fi scrisă de
Episcopul Camilli sau de preotul Radu. Admiră pasiunea cu care e
susfinută teza, constată că autorul e bun cunoscător al patristicei citând
130 de Sfinţi Părinţi. Nu se ocupă prea mult de subiectul catolicism-ortodoxie,
fiind de părerea că cea mai actuală problemă teologică
e raportul dintre religie şi ştiinţă, pe care o deschide în chip
special apariţia operelor lui Vasile Conta, despre care spune că e
primul filosof român. Mai susţine că literatura românească îşi datoreşte
începuturile influenţei protestante, nu celei catolice şi o întreagă
serie de lucruri expuse pur apodictic. încheie constatând că e bine
că a apărut lucrarea lui Nerset Marian, fiindcă strimulează clerul. Periodicele
bisericeşti ortodoxe se ocupă de carte şi o combat. Polemica
a avut răsunet şi în străinătate. In 1867 apar în „Germania" din Berlin
o scrie de articole (în 5 şi Februarie şi în 4 şi 6 Martie), în cari se
relatează amănunţit toată istoria operei — Pravoslavia Română. O compară
cu Alban Stolz, în ce priveşte discuţia pe care a stârnit'o.
Polemica în presă a avut ca urmare o interpelare la Senaf a
lui Mârzescu, în legătură cu Biserica catolică. întreabă guvernul: 1)
cum tolerează congregaţii catolice, 2) cum înţelege ca Episcopul catolic
să poarte titlul de Arhiepiscop de Bucureşti.
Răspunsurile date de miniştrii Sturdza şi Brătianu au darul de a
încheia — în Ianuarie 1887 — o polemică teologică de mare răsunet.
Au arătat care e situaţia congregaţiilor catolice şi situaţia juridică a
arhiepiscopiei din Bucureşti, îa ) demonstrând că nici pe departe nu au
catolicii favoruri prea mari.
IOSIF E. NAGHIU
,s
) M. TheodorianCarada — op. cit,
8*

CONTRIBUŢII NOUI LA VIAŢA
ŞI ACTIVITATEA LUI T. CIPARIU*)
1. Istoria. I Epocă
După istoricii vechi se ştie că Adrian împăratul, urmaşul lui
Traian, din pisma ce o purta gloriei lui Traian, mai multe provincii
romane câştigate de Traian şi împreunată cu imperiul roman le-a
părăsit, şi asemenea voia să facă şi cu Dacia, însă amicii lui nu
l-au lăsat, arătându-i că părăsind Dacia, ar pune în pericol viaţa
mai multor mii de Romani, cetăţenii ce erau aşezaţi în Dacia. Semn
învederat cum că şi atunci, când încă coloniile nu erau de mult
aşezate în Dacia, încă nu era cu putinţă a le trage şi strămuta din
Dacia aiurea, altmintrelea Adrian prea lesne ar fi putut răspunde
că scoţând legiunile ce erau puse spre apărarea Daciei, va scoate
şi coloniile peste Dunăre, şi aşa poate să părăsească Dacia fără
periclitarea coloniilor din Dacia. Ci aceasta n'a făcut Adrian speriindu-se
de urmările ce ar fi căzut asupra-şi, precum i-au arătat
'amicii, şi n-a părăsit Dacia, numai puntea de pre Dunăre o au
descoperit, că umblătoarea era de lemn, sub pretext că e periculoasă
pentru provinciile de preste.Dunăre, ca nu cumva barbarii
văzând aceasta trecătoare uşoară, odată Sau de alta dată să se
încerce a trece Dunărea şi a prăda provinciile de dincolo.
Aşa Dacia rămase provincie romană până la Aurelian, care
împăraţi pe la 270 după Cristos, şi măcar că Dacia fu şi până
atunci infestată cu barbari, totuşi legiunile romane rămaseră, acolo
spre apărarea ei. Intru acei 170 de ani, coloniile romane cari încă
şi subt alţi împăraţi poate că fură adause, iar anumit fură adause
de Sever împăratul la Patavicu, nu erau mai mult colonii tinere
ci învechite în Dacia, şi aşa mai pu anevoie de a se smulge din
această nouă patrie a lor, decât subt Adrian. Deci măcar că istoricii
vechi scriu cum că Aurelian desperând de a mai putea ţinea
şi apăra Dacia lui Traian, a părăsit-o şi împreună cu legiunile a
scos şi pe provinciali trecându-i peste Dunăre în mijlocul Mesiei,
») Vezi „Cultura Creştină", Nr. 4-6 An. 1943.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 421
care parte o a şi numit Dacia Aureliană, totuşi nice istoricii aceia
nu scriu că pe toţi provincialii i-au scos, nice au putut să-i scoată
mai ales pre cei mai depărtaţi, cari neîndoit erau acum supt puterea
barbarilor, altmintrelea nu ar fi fost strâns a părăsi Dacia.
Ci Aurelian neîndoit a scos numai pre acei mai aproape de Dunăre,
încătrău şi legiunile romane dinaintea barbarilor se retrăseseră şi
în urmă neputându-se ţinea nice ţărmurii Dunării despre miază
noapte, Aurelian le demândă a trece dincolo aflând că aşa mai
pre uşor va putea apăra marginile imperiului, punând Dunărea perete
între barbari şi Romani. Prin aceasta întâmplare se vede a
fi fost tăiată comunicatiunea între locuitorii romani rămaşi în Dacia
Traianâ, şi între cei din Dacia Aureliană, ci aceasta despărţire
e numai la părere şi puţin timp dură căci barbarii curând după
aceasta trecură şi Dunărea şi prădară provinciile de dincolo, prin
care comunicatiunea printre Daci se restatori. Şi acum Goţii nu
numai trecură în Moesia, ci se aşezară într'însa în secolul IV, unde
se şi încreştinară şi aveau episcopul lor în Gothia, unde sf. Scriptură
o traduseră în limba lor, care versiune mare parte şi astăzi
se afîă, iar cum că aceştia au petrecut între Români, arată cuvintele
latine, ce se află în acea versiune. De însemnat încă este că
in acea versiune Romanii se numesc Rumuni, cum şi Jornande îi
numeşte, de unde se adevereşte că Românii şi atunci, cel puţin
pe acele locuri se numeau după pronunţia vulgara a noastră rumâni,
cu â obscur, care vocală ei neputându-o pronunţa ca noi,
o pronunţară ca u, zicând Rumuni. Acest testimoniu e de un moment
cu atât mai mare pentru limba românească, cu cât se adevereşte
nu numai că ei trăiau între oameni de naţiunea noastră,
ci şi cumcă limba română şi atunci avea pronunţarea ei de astăzi,
şi cu numele ce-1 purtăm noi se numiau chiar şi cei dela Roma,
căci numirea aceasta se află în versiunea cărţii Sf. Pavel cătră
Romani.
Sub marele Constantin, Goţii fură respinşi peste Dunăre şi
bătuţi la Nicopole, pentru care şi aceasta cetate dela aceasta învingere,
fu numită aşa. El îi persecută şi mai încolo peste Dunăre,
făcând altă punte peste ea la Nicopole. precum se cunoaşte din
unele strade militare ce se începe din dreptul Nicopolei şi trece
prin Ţara Românească până cătră Transilvania. Ci oare cuprinde el
eară şi toată Dacia şi Transilvania, au numai Ţara Românească,
din istoricii vechi nu putem şti. Ci se ştie cum că Goţii şi după
aceea au locuit în Moesia şi au prădat Thracia, Macedonia, Tesaiia,
Grecia până în Peloponez, până când apoi trecură în Italia,

422 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
unde fură bătuţi de Stilicon subt Arcadiu, şi de Nove şi Belisariu
subt Iustinian.
Subt Iustinian aflăm din Procopiu, că eară-şi fu recăpătat de
Romani ţărmul din stânga Dunării, şi mai multe castele fură acolo
ridicate spre apărarea Dunării, dintre cari anumit se aminteşte Literata,
la capul punţii lui Traian, însă nici aceasta ocupare nu ţinu
îndelung timp.
Cu toate aceste norocuri schimbătoare a imperiului roman,
Românii nu aveau împărtăşire între sine dincoace şi dincolo de
Dunăre, ci încă şi cu Italia şi mai ales cu legiunile romane. Ci fatalitaiea
cea mai mare fu pentru Români când la începutul secolului
VII, partea imperiului roman ce se numea orientală, se schimbă
în imperiu grecesc bizantin, dupăce Phoca împăratul la anul 662
după Cristos proscrise limba latinească din tot imperiul oriental, şi
în locul ei introduse acum cu totul limba grecească. Prin aceasta
schimbare naţionalitatea romană, care încă era domnitoare întru
toată administraţiunea imperiului prin limba sa ce era diplomatică,
pierdu cel mai tare reazim în provinciile orientale. încetând limba
latină a fi diplomatică de care multor chiar şi greci le păru rău
(vezi Ioan Lydu de magistr.), naţionalitatea romană nu mai era cu
nimic reprezentată. Prin incursiunile barbare cetăţile romane de pe
ţărmul Dunării din dreapta, în Moesia şi Dacia Aureliană unde erau
episcopii româneşti, şi poporul nu ştiu decât româneşte, fură prădate
şi stricate. Comunicaţia cu Italia era tăiată cu totul. De unde
nu e mirare că naţionalitatea rămasă dela secolul VII, şi peste
Dunăre ajunsese la cea mai supusă soarte aşa cât numai numele
de imperiu roman rămase, care Grecii aşa începură a-1 usurpa,
cât ei lepădându-şi mai înainte numirea naţională de Elen, care
acum însemna păgân şi era ruşine, şi pre sine se numiau Romani,
iar pe Romani au numai Itali şi Latini, câţi adecă erau în Italia
sau de legea latină, au Blachi cu nume luat dela slavi îi numiau,
ţinând pentru sine gloriosul nume de Romani, de care nu erau demni.
Subt aceasta epocă de 500 de ani, dela 103 până la 602, sau
dela Traian până la Phoca, istoria poporului nostru e una cu a
Romanilor cu cari făceau un corp netăiat şi nestrămutat. Subt a-
ceasta epocă nu este despărţire între Roman şi român. Literatura
noastră era literatura latină ca şi a Românilor din Italia, Galia şi
Ispania. Mulţi scriitori de pe acele timpuri, deşi erau de naţiune
greci, scriau latineşte precum Eutropiu, Amian, alţii scriau latineşte
pre aceleaşi lucruri, precum Priscian şi Macrobiu în Constantinopol.
Popoarele şi naţionalităţile romane nu aveau altă literatură decât
în limba Romei. Limbile vulgare, cari mai întâi mai numai în pro-

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 423
nunţarea cuvintelor se distrugeau de cea latină, nu se scriau, şi
dacă aflau încă cu toate acestea nume de dânsele, acestea sunt
nu numai puţine, ci şi numai urmate din neştiinţa scriitorilor de a
scrie corect latineşte".
Frământat de problemele de limbă şi istorie românească, T.
Cipariu s'a gândit să alcătuiască o epopee a vieţii Românilor din
Dacia. începutul acestui op — căci numai începutul ne-a rămas — a
fost alcătuit în Sibiu, pe când participa la lucrările dietei ardelene.
Iată cum avea să făurească T. Cipariu cântecul de mărire
trecută al neamului său:
Cânt o faptă rară, zău, mal necrezută
Roma în puterea Dacilor căzută,
Asta coroană a lumii, culmea de virtute,
Pusă acum sub dare, 'n semn de servitute,
Ci scăpată iarăşi de sub jugul greu,
Prin un erou mare cu braţul de leu.
Traian împăratul dela Roma veche
Tare, bun, şi mare, nu avu pereche
W, toată lumea largă, câtă e sub soare
De când stă pământul şi va sta, 'n picioare,
Traian împăratul, împărat roman
De-i şi zice lumea că a fost păgân.
Păgân după lege, ci inimă bună
Plecat şi viaţa pentru om să-şi pună
Nu ca mulţi creştini de astăzi, ce-s în lume,
Buni creştini din gură, şt numai de nume,
Traian împăratul, dulce şi, durat,
Multe fapte rele foarte le-a răbdat,
Şi s'a nevoit mult, să le 'nderepteze
Cu blândeţe multe, de or vrea să-l urmeze.
Insă răutatea, ca rea mărăcină
Acum de mulţi ani prinsese rădăcină,
Inime stricate, nu mai cunoşteau
Ce este virtutea nici se mai temeau,
Nici de Dumnezeu, nici măcar de 'mpăratul
Nici ştiau ce-i bine, nici ce e păcatul.
Roma moleşită, 'n lucrul ei cel mare
Nu mat cerca alta decât desfătare
Dela cea Grecie, fără Dumnezeu,
învăţând ea încă mai numai ce'i râu.
Ear de virtuţi rare şi de mart ştiinţe
Nu4 era câştigul nice nevolnţa.

424 CULTURA CREŞTINA
Un şir lung de fapte mult ruşinătoare
Ci o tiranie până la furoare
Ne mai auzită pe acest pământ
Profanase, al Romei nume şi loc sfânt.
Tiberiu şi Nero, nume de ruşine
Mâni scăldate, 'n sânge, capete ferine,
Nu-i crimă aşa crudă nici aşa de brută,
Monştri acel nu oameni, să n-o fi făcută.
Cu al lui Ttt frate, alui Vespasian
Fiul, ş-al muştelor erou Domlţian.
Demn de un părinte, mustră de virtute
Cui orice câştig, şi puturos nu-i pute,
Aurului, aur scos chiar din latrină
Ventre fără sat iu ce nu l-a săturat
Nici tezaurul sacru răpit şi prădat,
Ear Tita dulce, a lumii desfătare
Cum te putu naşte un părinte atare?
Sau cum să fi frate cu o crudă fiară,
Care nici o ginte, oricât de barbară
Dela răsărituri până la apus
Asemenea cruntă, încă n-a produşi
Doi fraţi dintr'o mamă şi dela un tată,
Nobili deoparte, de alta scelerată,
Viţii şi seminţe, unul crunt în sânge
Altul, când nu poate face bine, plânge
Lăcrimând şt zice: Astăzi, că a pierdut
Ziua, în care, a face bine n-a putut.
Sibiu, Duminecă 11\23 Oct. 864-12\24 Oct. 5".
Societatea literară română — devenită mai târziu Academia
de astăzi — a luat fiinţă în primăvara anului 1866, alegând intre
întâii ei membri şi pe T, Cipariu. întrunirea membrilor societăţii,
avea să se facă încă în acest an, de aceia T. Cipariu caută să
îndeplinească toate formalităţile pentru a obţine paşaportul pentru
trecerea din Ardeal la Bucureşti. Ii scrie deci advocatului I. Bardosy
la Cluj, să se informeze de actele pe cari are să le înainteze
autorităţilor în drept, pentru eliberarea paşaportului. Răspunsul lui
Bardosy este acesta:
„Reverendissime Domnule Canonic,
Mă grăbesc a Vă răspunde la preţuita epistolă cu care m-aţi
onorat astăzi.
După cercetările şi întrebările ce am făcut astăzi în privinţa
călătoriei Reverenţiei Voastre la Bucureşti — se înţelege cum că

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 425
nepomenind numele — ara aflat cum că nu e nici o împiedecare
— şi prin urmare nici nu e de lipsă vreo licenţă formală în scris.
Căci dacă se duc oameni ştiinţifici nenumăraţi pe Ia Germania şi
Paris-Londra, de a lua parte la Academiile, Asociaţiunile etc. ştiinţifice
deacolo, de ce să se împiedice pe ai noştri? Numai fireşte
că trebue să fie provăzuţi cu paşaportul necesar. Deci pentru
câştigarea documentului din uzură, veţi binevoi Revrenţia Voastră
mai întâi a cere dela Escelenţia Sa D. Metropolit un atestat, In
care să se exprime cumcâ Vă licenţiază a lipsi în timpul chestionat
(îmi pare trei luni). Dar va fi poate mai cu scop a scrie dela
oficiul canonical ce-1 purtaţi. Căci Ia cazul contrar, adecă dacă nu
veţi avea atestatul acesta, care va fi mai mult, se va face dela
Prezidiul Guvernului întrebarea, şi atunci se întârzie lucrul.
Atestatul acesta veţi binevoi al da lângă o suplică de judele
cercual concernent, care pe lângă recomandare îl va aşterne pe
calea comitetului suprem la Prezidiul Guvernului, unde apoi se va
da paşaportul. Veţi alătura lângă cerere un timbru de 1 II. care
vine pe pas şi 50 cr. pe cerere. De altmintrelea şi verbal puteţi
isprăvi cu judele procesual, ca să aştearnă timbrul. Impedecările
legale pot fi numai minoritate, nescutinţă de miliţie şi datoria cu
contribuţiunea. Ce nici una nu se poate aplica la Rev. Voastră.
Dacă voi înţelege cumcă când va sosi recomandarea Ia Prezidiul
Guvernului, voi ruga edarea paşaportului.
Pasagiul din urmă a preţuitei epistole cu titulatura, nu o pricep
nici de cum, poate că nici nu mă priveşte pe mine.
Recomandându-mă şi de aici încolo în patrociniul Rev. Voastre
rămân
Cluj, 7)6 — 866
Cel mai plecat serv
luliu Bardosy".
Şedinţele Societăţii Academice din pricina epidemiei ce bântuia
în Bucureşti Ia anul 1866, au fost amânate pentru toamna
celui următor. Cipariu, uneori era ispitit de a nu mai pleca la Bucureşti,
şi gândul acesta 1-a împărtăşit şi unora din prietenii lui.
Al. Roma şi prin scrisoarea de mai jos, îi cere însă să nu care cumva
să nu participe la şedinţele Societăţii literare, mai ales că acolo
se puneau in discuţie probleme de filologie, pentru lămurirea cărora
părerile şi cuvântul lui Cipariu era cel mai autorizat.
„Prea Onorate şi Prea stimate Domnule Canonice,
Venind pe la Cluj înţelesei dela fratele Ioan Maior, cum că
în urmarea unei împărtăşiri primite chiar dela dânsul, aţi sta la
îndoială de a pleca câtră Bucureşti, ceiace ar fi in detrimentul
cauzei pentru care suntem chemaţi acolo. Eu aveam de cugtt a

426 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
Vă cerceta la Blaj, (poate şi că D. Maior v-o fi notificat aceasta
în scrisoarea sa de eri), şi de s'ar putea rugându-Vă a Vă îndupleca,
ba chiar de a vă lua cu deasila — sit venia verbo — spre
Bucureşti, căci după a mea părere şi a tuturor pricepătorilor, mai
bine să rămână acasă toţi ceilalţi ai noştri, (afară de D. Bariţiu)
şi să veniţi P. O. Voastră, ca unul carele sunteţi la înălţimea misiunei.
La Gluj am înţeles că reţinerea paşaportului pentru D.Munteanu
ar fi rezultatul intrigilor lui Ş...a, şi chiar cu învoiala lui
Munteanu, numai ca astfel să se facă de se poate, oareşcare presiune
de intimidare asupra celorlalţi membri. Eu nu pot şti ce fel
de consideraţiuni v'ar putea reţine de aceasta călătorie, când noi
n'avem de a face cu politica. Lui Babeşiu care a cerut concedierea
nu i-a făcut nice o greutate, nici măcar vreo observaţiune — asemenea
nici mie carele n-am cerut numai paşaportul, dar am insinuat
că plec şi ar fi lucru neauzit ca guvernul unguresc să ne
împedice, — eu aşi declara in dietă în contra unui asemenea abuz
de putere, la întâmplare când s'ar face vreo împedecare cuiva
dintre noi, dar zic, nu cred aceasta.
Precum zisei mai sus eu plecasem din Cluj, cu propusul de a
merge la Blaj, însă deoparte împrejurarea că poate nu Vă găsesc
şi veţi fi plecat la scaldele de Basna — precum mi-a spus fratele
Maior, iară de altă parte ocolul ce aşi face de la Sebeş — neputând
trece peste dealuri din cauza ploilor — cu multă părere de
rău am trebuit să mă abat dela propusul meu, şi de a mă resolvi
a Vă ruga prin aceste litere, ca luând in socotinţă însemnătatea
cauzei şi nereparabila daună a lipsirei P. O. Voastră dela conferinţele
chestionate, să binevoiţi a Vă schimba cugetul, a pune de
o parte toate îndoielile şi de a veni. Eu stau două zile aici, Luni
dimineaţa plec cu posta către Sibiu, de unde la Braşov, şi de
acolo voi aştepta două-trei zile la D. Bariţiu, ca apoi întâlnindu-ne
să putem merge dimpreună.
Dela noi va depinde a nu avea nici o neplăcere, reînturnându-ne.
Mai multe cu vorba, când voi avea onoarea în persoană —
până atunci primiţi dispoziţiunea deosebitei stime ce vi-o poartă
pururea
Al P. O. Voastră
preaplecat serv
Sebeşiu 3)8 1867
Alexandru Romanu"
Timpul de câteva săptămâni pe care 1-a petrecut T. Cipariu
în Bucureşti, împreună cu toată activitatea desfăşurată, 1-a notat
sub forma acestor scurte însemnări zilnice:
„1807 Marţi
Blaj 25 Iulie 11 ore dimineaţa. Plecarea cătră A. Iulia, unde

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 427
ajunşi la 2'| 2
d, m. De acolo plecând la 6>j 2
, ajunşi seara la Sebeş
la 9 ore, unde am tras la hotelul Balomiri.
26 Iulie Miercuri, 4 ore dimineaţa plecarea dela Mercurea,
unde ajunserăm la 3 d. m. Ţrasem la Savu. Aflai pe A. Roman şi
I. Hodoşiu cu doamna şi fiul.
27 Iulie Joi. Corectură. Scaldă. Consultare la Irtel (kl. Erde
313) R. şi H. plecară la 10 ore dimineaţa cu Eilwagen, eu Ia 5 d.
m. cu posta.
28 Iulie Vineri. Ajunsesem în Braşov la 8 ore dimineaţa şi
traşi Ia hotelul Bucureşti (Zimmer nr. 2). Vizită la Mureşanu, întâlnire
cu Bariţiu, Buda S., Dr. Raţiu, seara la Pomul verde.
29 Iulie Sâmbătă. Dejun la 8 la Mureşanu, întâlnire cu Med.
Vouthier, după masă preumblare pe după grădini.
30 Iulie Duminecă la 8 plecare cătră Bucureşti, cu Eilwagen
Korner, dimpreună cu R. şi H. la 11 în Timişiu-Bart. La 11 % în
Predeal unde am prânzit, aflând şi pe Dr. Raţiu. La 1 d. m. plecare,
dela Sinaia, ploua până la Câmpul-mare.
Oprire la Crucea lui Vasiiiu, — alta la Câmpina, unde a bineventât
primarul cu consiliul muncipial. La 10 seara ajunsem 'la
Ploeşti, unde ne-a primit la barieră sub ploaie, şi ne-a salutat o
deputaţiune numeroasă cu facle, căreia am mulţumit eu, ca şi la
Câmpina, şi de aici luându-ne în trăsură ne-au dus la D. Radovici,
unde era adunat un conduct de facle cu muzica militară, iar profesorul
Antinescu a rostit o poesie spre bineventarea noastră, apoi
primirăm salutări dela corpul profesoral, prefectul judeţului Văcărescu,
etc. Şi eu am dormit Ia D. Stefănescu.
31. Iulie. Dimineaţa 8 ore am plecat la Bucureşti, am dejunat
la Ţigăneşti. De aici ne-a întâmpinat D. Dr. Ureche şi Mânu
la Săfticu, şi apoi un număr nenumărat de trăsuri, după care, la
intrare, afară ne-a întâmpinat D. Fălcoianu, care m'a luat în trăsura
sa şi la şoseaua nr. 2, sub un chioşc ne-a bineventat, iar D.
Hodoşiu şi Roman au răspuns. De aici ne-au dus la S. Georgiu-
Nou, unde am asistat la o ceremonie religioasă. De aici la cortele,
eu în Seminariu, ci eu încă seara m-am mutat la hotelul Fieschi
camera nr. 7.
Seara la 8 banchet dat de Ateneu, unde Urechie a toastat,
iar Hodoşiu a răspuns. De aici la Raşca.
1 August Marţi. Dejunul la Fălcoianu!, cam târziu am ajuns
la inaugurare, unde fu primit cu ura, şi buchete dela 2 linii de
şcolari.
După Urechie am grăit eu. Un buchet cât un snop mi s'a
prezentat, ce eu l-am redat spre a se oferi doamnei ministrului.

428 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
Prânzii la Fălcoianu cu Rosetti, Lahovari, etc. Seara veniră şi Papiu,
Roman, şi Hodoşiu care fură invitaţi la prânz pe 3 August.
2 August, Miercuri. Seara ne-am adunat la Urechie, pentru a
ne consulta de programa pentru 6 August. De aici la D. Laurian.
3 August, Joi. Prânz la Fălcoianu, serenadă la Eliade.
4 August, Vineri. Prezentarea membrilor la ministerul cultelor
şi la Cotroceni. Readunarea în minister.
5 August, Sâmbătă. Prânz la Cotroceni. La Papiu, Rosetti.
6 August, Duminecă. Deschiderea şedinţelor în sala Ateneului.
7 August, Luni. Sosirea Bariţiu, Hurmuzache, Sbiera şi Caraiani.
I. M. s'a dus. Eu nu 8—9. La Boliac.
8 August, Marti. Şedinţa II, în sala Ateneului. Alegerea preşedinţilor
şi secretarilor, comisiunea pentru statute şi atla pentru
fundaţiune. Seara la Laurian.
9 August, Miercuri. Şedinţa I-a a comisiunei pentru statute în
Academie. Prânz la Boliac.
10 August, Joi. Nu s'a ţinut şedinţă, pentru prezentarea noilor
veniţi la palat. Seara cu italienii.
11 August, Vineri, A 2-a şedinţă în Ateneu. G. M. citeşte un
plan de ortografie. Desbateri. Veniră generalul Mageru şi Al. Golescu,
prânz la Laurian, seara la Cişmigiu.
12 August, Sâmbătă. Catalogul la Naţiune. Sosi V. Alexandri.
In sesiune se decise o comisiune de 5, pentru un proiect de ortografie,
la care în locul meu am propus şi s'a acceptat Maxim, ca
să elaboreze un proiect de ortografie pe baza principiului etimologic,
combinat cu cel fonetic. Pentru proect s'au declarat stricte.
Maxim, Străjescu, Caraiani, mai puţin stricte, Eliade, Roman, Bariţiu,
Hodoşiu, Hurmuzache, pentru fonetism stricte Sbiera şi Alecsandri,
nice pentru unul Laurian, iar Munteanu, Urechia, nu s'au
pronunţat aparte.
13 August, Duminecă. La biserică în Bărăţie, 3 vizite între
cari Gen. Adrianu, ceilalţi, necunoscuţi. La prânz D. Mânu, Bariţiu,
Roman. Vizită la Al. Florian şi Maxim, seara teatru în onoarea
societăţii, la care am mers.
14 August, Luni. Dimineaţa, Magheru şi Eliade, se citi preoctul
de statute. A sosit 2 pachete la Socec.
15 August, Marţi. Dimineaţa la biserică. Telegramă la Cluj.
Mânu şi Mărgineanu. La patru Maxim. Seara Magheru pentru adio.
16 August, Miercuri. Boier, Bariţiu. Şedinţa comisiunei ortografice,
I-a în Ateneu, la 2 d. m. Sbiera şi-a cetit un operat şi nu
s'a primit iar al lui Maxim, întrerupt de Sbiera, s'a cetit până la
vocale şi s'a primit mai întreg. Prezenţi, Eliad, eu, Laurian, Maxim,

k 7-9 429
Caraiani, Sbiera, membrii comisiunei şi Bariţiu, a venit şi Papiu,
după solemnitatea dela curtea de casaţiune. Sosi şi profesorul
Ionescu. Densuşianu.
17 August, Joi. S'au început desbaterile asupra statutelor.
18 August, Vineri. Continuarea, plătirea pe August şi viaticul
înapoi. La vamă, invitarea la prânz la Laurian.
19 August, Sâmbătă. Continuarea. A intrat Ionescu. Am scris
în Românul despre societatea literară. Invitare la Rosetti la celebrarea
nuntei fie sa. Diplome dela Densuşianu.
20 August, Duminecă. Spinarola prof. de limba italiană. Vizită
dela Urechie, cui am fost trimis 1 ex. Principii dela Bariţiu, Papiu,
Laurian, Preda, prânz la Laurian cu Papiu, Hodoşiu, Bariţiu şi ai
săi, Munteanu cu a sa. Seara acolo. Elisd, Maxim, Caraiani, continuarea
şi finirea comisiunei pentru ortografie. Acestea la 2
noaptea.
21 August, Luni. Complectarea tratatului meu de ortografie,
început de Vineri şi continuat Sâmbătă. Şedinţă.
22 August, Marţi. Şedinţă. Mi-au sosit scrisori dela Blaj şi
Archivul. Seara redacţiunea statutelor la mine, cu Maxim, Roman
şi Sbiera.
23 August, Miercuri. Scrisoarea lui I. Moldovan. La archiva
Statului cu Bariţiu.
24 August, Joi. Votarea definitivă a statutelor. Adrian.
25 August, Vineri. Subscripţiunea statutelor şi prezentarea la
ministerul Cultelor. Aplacidarea speselor societăţii.
26 August, Sâmbătă. Comisiunea filologică. Aprobarea statutelor.
2 scrisori dela B!aj şi o telegramă de moartea lui S.
27 August, Duminecă. Răspuns prin telegramă la Blaj. La 1
ore la Cotroceni. Seara la Laurian.
28 August, Luni. Şedinţa cu citirea raportului comisiunei ortografice.
Roman bolnav. Primit la Cotroceni. Seara la mine, Hurmuzachi
cu Sb. şi B. pentru completarea membrilor. 2 scrisori din
Blaj şi Cluj.
29 August, Marţi. Discuţiune generală asupra raportului comisiunei
ortografice.
30 August, Miercuri. Votarea asupra raportului zis, cu majoritata
de 11, contra 1. Am grăit de 2 ori. Clinceanu.
31 August, Joi. Am trimis manuscrisul săptămânal la Sibiu.
Lui I. Fâlcoianul 1 ex. Archiv. Am prezentat în şedinţă un elaborat
de ortografie. In şedinţă am ceiit Dedicaţiunea, scrisă acum 2
săptămâni, S'au început desbaterile asupra proectului comisiunei
ortografice în detaliu. Constituirea devinitivă a Societăţii.

430 CULTURA CREŞTINA Nr. f-Ş
Preşedintei Eliad cu 9 voturi (din 12 A. Roman fiind bolnav,
2 voturi au fost pentru mine, unul pentru G. B. dela mine), v.
preşedinte eu cu 9 voturi (2 au fost pentru Eliad, unul pentru
Maxim dela mine), Secretariu: Laurian cu lovituri. G. Telu la şedinţă.
Şedinţă duplă.
1 Sept. Vineri. Şedinţa a 2-a după constituirea definitivă, cu
incidente.
2 Sept. Sâmbătă. Şedinţa III dto. Seara la S. Giorgie-Nou cu
Antonescu, Florian, Basilescu, Nica.
3 Sept. Duminecă. Hurmuzachi şi Sbiera, Adrian, Fălcoianu şi
Nicu. Prânz la acesta. M. bibliotecii.
4 Sept. Luni. Şedinţa IV. Budgetul. Mureşan 1. glb. Dela Cotroceni
2 scrisori cu 8 galb. şi 1 medalie. La Hurmuzachi.
5 Sept. Marţi. Şedinţa V. premii. Seara la Roman, conferinţa
secţiunii filologice, pentru gramatică şi dicţionar.
6. Sept. Miercuri. Olteanu cu scrisoarea dela S. Mihali. La
muzeu şi biblioteca Gârleanu. In şedinţă stipendiile. Seara iarăşi
la Roman.
7. Sept. Joi. T. Maiorescu. Brus A. scris. Programa gramaticei.
In şedinţa proectul ortografiei în detail.
8 Sept. Vineri. Comisiunea pentru dicţionar.
9 Sept. Sâmbătă. In şedinţa continuarea ortografiei. Seara la
teatru.
10 Sept. Duminecă. La Cotroceni, apoi întâlnirea în Ateneu.
11 Sept. Luni. Propunerea ortografică, programa gramaticei
Păr. Genadiu. Dna Nistor. Scrisori dela Blaj. Munteanu s'a dus.
12 Sept. Marţi. Dicţionarul. Boret Pop în cauza calvinilor.
Hajdeu la bib iotecă. Hagi C.
13 Sept. Miercuri. Invitare la banchet. In şedinţă programa
pentru 15. Caesar de bello gali. Muntenescu.
14 Sept. Joi. Palatul Domnesc. Praf, noaptea ploaie.
15 Sept. Vineri. închiderea sesiunii la 1—3 d. m. Ploaia continuă
toată ziua şi noaptea.
16 Sept. Sâmbătă. La 7fj 2
dimineaţa începe a ninge până la
4 d. m. ninsoare. La bibliotecă şi la Rosetti. Mi-am vizat paşaportul.
Lui Socec am dat 3 Archiv. no. 1—III. Seara la Hugues.
17 Sept. Duminecă. Neaua e tot pe uşe".
In onoarea membrilor societăţii literare s'au pregătit mai
multe serbări, dintre cari n-a lipsit nici retragerea cu torţe. Intre
hârtiile rămase dela T. Cipariu am aflat şi aceasta însemnare:
„Membrii conductului de facle din seara de 3 August, aleşi
de popor, fură următorii domni:

Nr. 7-9. CULTURA CREŞTINA 451
Ion Martinovici, comerciant.
T. Mehedinţeanu, comerciant la hotel Concordia.
T. Paleologu, Administratorul ziarului Românul, strada Academiei
nr. 22.
Gr. Heliade, Redactorul Sentinelei, strada Ştirbei Vodă, nr.
10. Al doelea etagiu.
G. Serurie, Membrul primăriei, vis-a vis de Arsenal, Dealul
Spirei nr. 22.
G. Petrescu, advocat, calea Craiovei nr. 98.
T. Tancovici, amploiat, Curtea Veche nr. 8".
Principele Carol I i-a recunoscut meritele lui T. Cipariu pe
tărâmul filologic şi istoric, pentru cari 1-a şi decorat. Em. Picot
secretarul principelui îi comunică acordarea înaltei distincţiuni
prin această scrisoare:
Cabinetul M. Sale Domnitorului — Acm. Picot Tim. Cipario
V. c. s.
Quos nobis, vir clarissime, mandavisti libros accepimus, iamque
tuas chartes summa doctrina summoque iudicio illustratos
perlegimus. Quum enim nobis et aliis artibus quae mentem nostram
informare atque extollere prossunt, studere pergratum semper fuit,
illis presertim quaestionibus incubuimus quae ad humani sermonis
naturam spectant et ideo haud levem nobis opera tua laetitiam
attulerunt. Pauci quidem sunt, vir clarissime, qui tanto acritate
scientiis indulgem non dubitent, nulii vero qui ampliores ditioresque
fructus colligant.
Ipse princeps qui nihil a se alienum putat quod rumeni nominis
famam propagare potest, peculiari gaudio libellos tuos pervolvit
idemque, quum te paucis tantum diebus Bucurestiis versaturum
esse audiret, iussit nos tibi litteris quantum omnibus nobis
festinatio tua moerorem afferat, optimis quibus uti possemus, verbis,
coprime. Atque ne urbis nostrae statim oblitus sis (quae quidem
civium amoenitate potius quam aedium splendore eminet) signum
tibi quoddam Princeps decernere voluit quo litterarii conventus
memoria servari videretur. Itaque tibi, vir clarissime, nummum argenteum,
Caroli I effigiem exhibentem, cum hac nostra epistola
transmittendum curavimus, queam, quum bene merentibus conferri
tantum solet, optimis tuis meritis laboribusque eximiis debitam
fuisse arbitrarum. Vale Datuum Cotroceniis pr. non. septemb. ann.
u. c. MMDCXX — ss. Em. Picot".
Mintea neastâmpărată a lui T. Cipariu nu cunoştea altă odihnă
decât în muncă. Câteva decenii petrecute în slujba bisericii l-au
convins, că preoţimea noastră are multă nevoie de a-şi împrospăta

432 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
cunoştinţele teologice şi dupăce a plecat din seminar, şi s'a aşezat
în mijlocul turmei cuvântătoare a satelor. Cipariu era adânc
convins, că preotul român numai astfel va fi în stare să propovăduiască
cuvântul Domnului, dacă va avea la îndemână o bibliotecă
alcătuită din cărţi redactate în spiritul evangheliei, şi pe înţelesul
credincioşilor, pe cari el, preotul, să le pună în manile paro>hienilor
săi. Planul unei astfel de bibliotecă de caracter religios
1-a schiţit T. Cipariu şi el s'a păstrat între însemnările lui. Titlul
ei avea să fie:
„Biblioteca de Cuvântări sacre pre Serbătorile şi duminecile
de preste an culese din cuvintele sânţilor părinţi şi traduse de pre
limba grecească şi latinească de Tim. Cipariu canonic metropolitan,
etc. Blasiu MDCCCLXVII.
Numărul întâi din biblioteca, avea să cuprindă:
„Alcelui dintre Sfinţi Părintelui nostru
Gregoriu Nazianzenul A. Episcopul Constantinopoliei.
Cuvânt la Naşterea Domnului nostru I. S. Chr.
Christos se naşte măriţi 1. Christos din ceruri întâmpinaţi ).
Christos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul, şi
ca pe scurt de amândouă să zic: desfăteze-se cerurile şi pământul
să se bucure pentru cel ceresc şi apoi pământesc. Christos în carne,
cu tremur şi cu bucurie săltaţi, cu tremur pentru păcate şi cu bucurie
pentru sperare. Christos din Vergurâ, muieri verguriţi ca să
fiţi mame lui Christos. Cine să nu se închine celui dela început?
Cine să nu mărească pe cel mai din urmă?
Iarăşi întunericul se desface, iarăşi se înfiinţează lumina. Egiptul
iarăşi se ceartă cu întunerecul. Izrael iarăşi cu columne se
luminează. Poporul ce şedea întru întunerecul neştiinţei văzu lumina
cunoştinţei. Cele vechi trecură, iacă nouă se făcură toate. Litera
se retrage, spiritul abundează, umbrele se duc, adevărul vine.
Melchisedec se adună, cel fără mamă se face fără tată, fără mamă
mai înainte, fără tată după aceia. Legile naturei se desfac, lumea
de sus caută a se împlini. Christos demândă, să nu ne opunem.
Toate popoarele bateţi în mâni, că prunc se născu vouă, fiu şi se
vede nouă, a cărui împărăţie pe umărul lui, ca cu crucea sâ înalţe,
şi se chiamă numele lui de mare sfat, al părintelui înger. Ioan să
strige: togmiţi calea Domnului, şi eu voi striga puterea zilei acesteia.
Cel fără carne se încarnează, cuvântul se îngraşe, nevăzutul
se vede, neatinsul se atinge, cel fără timp se începe, fiul lui Dumnezeu
fiul omului se face, Isus Christos eri şi astăzi, acelaşi în toţi
secolii. Iudeii scandalează-se, Grecii să-şi râdă, ereticii limbuţiască.
Crede-vor atuncia când îl vor vedea la cer suindu-se, iar dacă
nice atuncia, apoi va veni din cer şi va şedea ca judecător,

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 43$
încă de acestea mai apoi, iar acum sărbătoarea e arătarea
lui Dumnezeu, sau ziua naşterii, căci întru amândouă modurile se
uneşte, două numiri fiind puse unui lucru. Pentru că Dumnezeu se
arată oamenilor prin naştere, de una fiind, şi pururea fiind din cel
pururea fiitor, pre sus de cauză şi de cuvânt, căci nice era cuvânt
mai presus de cuvânt, iar de alta, pentru noi îăcându se mai apoi,
pentru ca cel ce ne dede a îi, să ne dea şi a bine fi, pentru răutate
la aceeaşi iarăşi să ne reducă prin incarnare, deci unele pentru
arătare e arătarea lui Dumnezeu, iar pentru naştere, ziua
naşterii.
Aceasta ne este sărbătoarea, aceasta serbăm astăzi, venirea
lui Dumnezeu la oameni, pentru ca la Dumnezeu să mergem seu
să ne întoarcem, căci aşa mai bine se zice, pentru că depunănd
pe omul vechiu, în cel nou să ne îmbrăcăm şi precum în Adam
am murit, aşa să viem întru Christos, şi crucificându-ne şi înmormântându-ne
şi răsculându-ne, căci caută-mi a suferi această schimbare
în contrariu. Şi precum din cele mai bune au venit cele întristătoare,
aşa din cele triste să revină cele mai bune. Pentru că
unde a abundat păcatul, graţia a supraabundat, şi dacă gustarea
ne-a condamnat, cu cât mai vârtos pasiunea lui Christos ne-a
justificat. Deci să serbăm, nu serbatoreşte ci dumnezeeşte, nu lumeşte,
ci mai presus de lume, nu pe ale noastre ci pe ale celui ce
al nostru este, sau mai bine pe ale dispuitorului nostru, nu pe ale
neputinţei ci pe ale vindecării, nice pe ale formaţiunei ci pe ale
reformării.
Acestea însă cum să fie ? Nu să. încoronăm usciorii, nu hore
să compunem, nu să înfrumseţăm pieţele, nu să ne paştem ochii,
să ne îndulcim auzul, mirosul să ne moleşim, nu gustul să ne desfrânăm,
nu tactului să gratificăm, cari toate sunt căi deschise
cătră răutate şi uşile păcatului, nu în vesminte să ne răsfăţăm
delicat şi prea lungi, al cărora ce e mai frumos nu e de folos, nu
că sclipituri de pietre preţioase, nu cu străluciri de aur, nici cu
înşelăciune de culori de desminţesc frumseţile fireşti, şi în contra
chipului sunt aflate".
Păcat că nici acest vis al lui Cipariu — ca atâtea altele ale
acestei iscoditoare minţi — nu s'a putut realiza.
T. Cipariu a încercat să editeze o „Istorie a literaturii româneşti"
alcătuită pe temeiuri ştiinţifice şi cu aparatul critic necesar.
Din ea nu ne-a rămas decât câteva zeci de pagini, în mannscris.
In rândurile de introducere ale acestui început, T. Cipariu arată
cum înţelege el literatura unui popor:
„Cunoscut este că precum omul numai prin cuvânt se distinge
7

Nr, W
întru adevăr de celealalte vieţuitoare de pe faţa pământului, aşa
şi naţiunile culte prin literatură se disting de cele sălbatice şi barbare.
Insă literatura nu e restrânsă numai la scrisoare, măcar că
scrisoarea e cel mai sigur mediu de a păstra, precum memoria
celor trecute aşa şi literatura. Şi un popor încă şi până a nu a-
junge la culmea civilizaţiunii, poate să-şi aibă opere demne de a
se păstra posterităţii, şi când arta scrierii e numai puţin lăţită între
ei, acelea se păstrează din auz, şi prin tradiţiune cu gura".
însemnătatea mare pentru o istorie a literaturii o alcătuiesc
în locul întâi produsele sufletului popular, poezia şi proza, a căror
merit pentru neam îl semnalează T. Cipariu, când spune:
„Şi nu se poate nega că atari colecţiuni de monumente literare,
adeseori de cel mai înalt preţ, a contribuit prea mult spre
cunoaşterea geniului fiecărei naţiuni. Şi întru această privinţă chiar
şi naţiunea noastră mult a câştigat în ochii Europei, prin culegerea
şi publicarea multor poezii populare. Dorul tuturor numai este, ca
aceste publicări să se continue şi mai încolo, din toate părţile
românimci".
Românii de pretutindeni au o origine comună, căci spune T.
Cipariu:
„Argumentul cel mai cu putere ne este chiar limba, carea
nimenea nu o poate nega a fi romană, deşi se află întrânsa multe
cuvinte streine. Insă care limbă în lume este, care să nu aibă amestecătură
dintru altele?"
- Originea noastră romană, pe lângă limbă, o dovedeşte şi
istoria:
„Şi întru adevăr ea ne şi ajută într'un mod necontestabil.
Iată cum. Noi locuim astăzi şi de sute de ani pe acel pământ,
care în vechime se numia Dacia, a cărei margine era Dunărea,
Tisa şi Nistru, adecă locul carele astăzi se chiamă Transilvania,
Valachia, Moldova cu părţile dimprejur, precum Basarabia, Bucovina,
Maramureşul, Banatul şi ţinutul dintre aceste două din urmă.
Pe acest pământ numit Dacia, pentrucă-1 locuia oarecând Dacii,
pe la începutul secolului II, după mărturia neîndoită a istoriei,
veniră Romanii cu împăratul Traian, şi bătând pe Daci i-au strâns,
sau pe câţi au mai rămas i-au scos de pe pământul Daciei, iar
fiindcă pământul era bun cu păduri, metale şi sare şi învecinat
cu alte provincii romane, cu Panonia şi Moesia şi mai ales cu
Dunărea şi cu Marea Neagră, atât pentru ca să nu rămâie deşartă
această ţară, câmpiile şi cetăţile ei, cât şi ca să fie ca un antemural
al provinciilor de lângă Dunăre, aduse colonii adunate din
toate părţile imperiului roman, le aşeză în cetăţile şi câmpurile

Nr. 7-9' CULTURA CREŞTINA 435
deşarte ale Daciei, puse presidii militari întrânsa, şi anume pe renumita
legiune a XIII gemina, restaura cetăţile Daciei şi alese
capitala. Daciei, Sarmiseghetuza, pe care o înîrumseţă cu teatru,
scalde şi cu toate comodităţile lucrului antic, şi dela şine o numi
Ulpia Traiană, ale cărei ruine şi astăzi se văd la Grădişte, în valea
clasică a Haţegului. Aşa mai încolo fundă colonia Cerneştilor la
Mehadia, colonia Apuseană la Alba-Iulia, colonia Napccensă şi alte
mai multe, mai toate în Transilvania, care era centrul şi inima
Daciei, de unde şi până astăzi mai râmaseră atâtea fragmente romane
din acea epocă: mozaice, cărămizi, pietre cu inscripţiuni
romane, statui, care, vase,... şi table cerate, de care nu se mai
afla-se nici măcar în ţara clasică a Italiei, las că încă câte nu
s'au nimicit şi s'a înstrăinat chiar în secolii mai dincoace, câte sunt
încă acoperite cu pământ de sub care-şi aşteaptă răscolirea într'un
timp mai ferice pentru civilizaţiunea Daciei. Câmpii fură împărţiţi
între veteranii legiunilor romane cari îşi vărsaseră sângele în bătăliile
cu Dacii, şi cu alte popoare barbare, şi Dacia se prefăcu într'o
provincie romană, civilizată, cu municipii, colegii, tentple, sacerdoţi,
sacrificii, şi dacă vrem a zice: cu toată cultura, lucrul şi
superstiţiunea romană.
Iată dar de ce ne arată istoria despre vechii romani, pe pământul
românesc monumente şi documente istorice despre venirea
şi petrecerea vechilor Romani în Dacia, monumente nu scrise
numai în scriptele scriitorilor istoriei clasici latini şi greci, ci şi pe
pietrile, cărămizile, arele, sarcofagele, tablele de aramă de misiune
militară, rumi, geme, şi alte fragmente din acea epocă, documente
ce le poţi prinde cu mâna, ce se află risipite pe toate locurile
Transilvaniei, Banatului şi altor părţi, în muzeele patriei Ungariei,
Yienei, în colecţiunile privaţilor, în murii cetăţenilor şi caselor şi
pe câmpii satelor — dar încă câte sunt acoperite sub ruinele timpurilor,
păstrate de providenţă pentru posteritate? Cine le neagă
pe aceste toate sau cine le poate nega ?
Deci dacă pe urma istoriei a locuit în vechime un popor
roman cu limbă romană şi cu cultură romană — şi dacă Românii
noştri cari locuiesc astăzi şi de sute de ani tot pe acest pământ
cu nume de roman, cu limbă romană, deşi nu cu cultură romană,
din cauze ce le vom arăta numai decât, mai poate fi îndoială că
străbunii noştri au stat în contact cu acei Romani, au învăţat dela
ei limba romană, au petrecut lung cu ei, căci limbile nu se pot
învăţa numai în fugă şi chiar s'au amestecat cu ei?"
Năvălirile barbare au fost o adevărată pacoste pentru neamul
nostru:
7*

436 Nr. '54
„Invaziunile barbarilor începând dela secolul IV, au fost pentru
Europa şi civilizaşiunea ei, ca un foc mistuitor dinaintea căruia
nice oamenii nice averile nice monumentele cele mai solide nu
aflară scăpare şi mântuire. Cum să scape dar Românimea, care
abia avuse timp de a se orienta şi fixa fn noua patrie, şi iată
când era să-şi guste fructele ostenelelor sale fu nevoită a lua lumea
în cap, a-şi vedea toate ostenelele nimicite, pe sină fugărită
şi căutându-şi altă patrie, unde nu fu mai fericită decât în Dacia
veche*.
Cu toate greutăţile aduse peste capul nostru de val-vârtejul
epocei năvălirilor barbare, noi am rămas aici legaţi de pământ,
unde ne-am păstrat limba, legea şi fiinţa etnică.
„Cu toate acestea, deşi împrejurările în cari se aflară Românii
necontenit dela începutul venirii lor pe aceste locuri, acest elei
ment atât de sănătos şi strâns legat de ale naţiunii sale, a eşipeste
toate năcazurile şi până astăzi întrun număr aşa de maret
cât nu fără temeiu celelalte popoare câte trăiesc^

NOŢIUNEA PERSONALITĂŢII IN DOCTRINA
FER. IOAN DUNS SCOTUS ŞI APLICAŢIILE
EI ÎN HRISTOLOGIE
Una din cele mai greu de rezolvat dintre chestiunile hristologice
este fără indoială unitatea ontologică a lui Hristos, Dumnezeu-Om,
consistând El din două naturi, întregi fiecare în ordinea sa: natura
dumnezeiască şi natura omenească. întreaga Hristologie e un mister
propriu zis, adică e un adevăr care întrece mintea noastră omenească
— nu e nicidecum contra min|ii — a cărui existenţă o cunoaştem din
revelaţiunea dumnezeiască şi din istorie, dar a cărui natură intimă nu
o vom putea înţelege niciodată în această vieaţă. De aceea şi Sfinţii
Părinţi când aveau a vorbi despre unirea tainică dintre cele două naturi
din Hristos, Dumnezeu-Om, nu aveau alte cuvinte, decât să spună
că această unire este „inefabilă" ') este „o enigmă prea sfânta pe
care trebue s'o primim cu cea mai mare veneraţiune, decât s'o cercetăm
cu mintea"; V „noutatea noutăţilor, şi singura noutate sub
soare". s ) însuşi Sfântul Pavel a spus că întruparea Fiului lui Dumnezeu
e taina cea de veci ascunsă în Dumnezeu: „Mie cel mai mic
dintre sfinţi, mi-s'a dat harul acesta ca să vestesc între neamuri nepătrunsele
bogăţii ale lui Hristos şi să descopăr tuturor care este economia
tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu care toate le-a zidit". 4 )
Mai ales unitatea ontologică a lui Hristos, a fost în decursul veacurilor
ca o „peatră de scandal" de care s'au lovit toţi ereticii, ale
căror erezii tindeau să desfacă pe Hristos din unitatea lui ontologică.
Căci sau puneau în Hristos două persoane — divină şi umană —
unite între ele numai printr'o legătură morală, cum a făcut nestorianismul
şi toate celelalte erezii asemănătoare cu el, sau i-au tăgăduit
o natura sau alta, punând în Hristos o singură natură, cum a făcut
eutichianismul. „lată acesta este pus spre căderea şi ridicarea mul-
1) S. DIONISIU: „Ineffabilis lesa in carne apparitio".
2) S. CIRIL DIN ALEXANDRIA: „aenigma sacratissimura quod summa
potius veneratione suscipiendum est quam humanae ratienae subiciendum".
3) S. IOAN DAMASCHIN: „novutn novorum et solum sub sote novum",
4) Efeseni, cap. III yers 8,

438 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
fora în Izrael şi spre semn, căruia se oa zice împotrivă". (Luca 2, 34).
Cuvintele acestea s'au adeverit şi se adeveresc şi azi despre Hristos,
mai ales în câmpul teologiei.
împotriva tuturor acestor erezii s'au ţinut Concilii şi s'a lămurit
dogma credinţei creştine care învaţă că în Hristos sunt două naturi
întregi, nedespărţite, şi cu toate acestea nu sunt două persoane, ci
unul este Hristos, o singură persoană, o singură hipostază, şi această
persoană e persoana Cuvântului întrupat. l )
Dar teologul creştin nu trebue să se mulţumească numai să ştie
care e dogma, ci trebue în plus să ştie să o apere împotriva celor
ce-ar ataca adevărul descoperit de Dumnezeu. De aceea se cere să
pună problema mai departe şi să vadă cum s'a putut înfăptui acest
lucru. Dacă cercetăm mai bine originea ereziilor nestoriene şi eutichiene,
vedem că amândouă au la bază acelaşi punct de plecare: noţiunea
de persoană. Boetiu dăduse definiţiuuea persoanei în aceşti termeni:
„rationalisnaturae individua substantia", adică o substanţă individuală
şi raţională. Insă natura omenească în Hristos are aceste proprietăţi:
e raţională, e individuală, complectă. Deci e persoană. Aşa concludeau
nestorianii; iar eutichianii, pentru că Biserica se pronunţase contra
celor dintâi, şi spusese că este o singură persoană în Hristos, făceau
dispărută una din naturi, fie prin schimbarea uneia în alta, fie prin
amestecul amândurora rezultând o persoană care nu poate fi nici nivină,
şi nici umană.
Biserica i-a osândit şi pe ei, şi a declarat că unirea celor două
naturi în Hristos se face în hipostază: „secundum hypostasin" înţelegând
prin această expresie că Persoana divină a Cuvântului şi-a
unit sieşi natura omenească, făcând-o a sa. s ) Aşa der unirea hipostatica
nu e altăceva decât unirea naturii omeneşti cu hipostază Fiului
lui Dumnezeu. E o unire unică în felul ei, care numai în chip suprafiresc
se poate actua, fiind făcută din două substanţe complecte, întregi,
cu toate proprietăţile şi al cărui rezultat e tot o singură substanţă,
1) „Sequentes SS. Patres... omnes docemur... urnim eundemque Christum
Filium Dominum unigenitum, in duabus naturis inconfuse, immutabiliter. indivise,
inseparabiliter agnoscendum, nusquam sublata naturarum dilferentia post
unionem, magisque salva proprietate utriusque naturae* (Conc. Chalcedonense
Oecum. IV sub Leone I, ţinut la 451).
2) Cel dintâi care a folosit expresia „secundum hypostasin" a fost Sfântul
Ciril din Alexandria în epistola sa sinodică, în care după ce arată şi osândeşte
diferite uniri morale admise de Nestoriani în Hristos, declară apoi că unirea minunată
a celor două naturi s'a făcut: „secundum hqpostasin", aceeaşi formulă
apoi au folosit-o conciliile din Efes, din Calcedon, precum şi ceilalţi Sfinţi
Părinţi ai Bisericii. înainte de Sf. Ciril acelaşi concept îl expuseseră Sf. Atanasiii
şi Epifaniu — Cfr. Franzelin: Pe Verbo Jncamaţo, th. 20,

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 439
o singură personalitate, un singur Hristos. In natură noi cunoaştem
uniri substanţiale, rezultând din unirea a două substanţe, dar se cere
ca aceste substanţe să fie incomplecte, în ordinea lor, cum e de pildă
unirea dintre trup şi suflet. Şi trupul e substanţă şi sufletul e substanţă,
dar sunt incomplecte, căci ambele aceste substanţe sunt orânduite din
firea lor să formeze o a treia substanţă complectă, care e omul. Aci
avem o unire substanţială, dar naturală. Nu e aşa unirea celor două
naturi în Hristos. Ea rezultă din două substanţe complecte. Dar cum
poate rezulta o unire substanţială din două substanţe complecte ? Răspunsul
nu e altul decât: prin unirea hipostaticâ. In puterea acestei
uniri natura umană din Hristos e lipsită de personalitatea sa şi astfel
în Hristos nu avem două persoane, ca să avem o unire morală, ci o
singură persoană.
Pe ce cale natura omenenscă a lui Hristos, îşi pierde personalitatea
sa ? îşi pierde vreo entitate reală, sau o modalitate reală, ori
nu pierde nimic din entitatea sa? Cum se explică, că natura umană
a lui Hristos având toate calităţile unei naturi personale omeneşti, nu
e totuşi persoană?
Iată întrebarea la care ne-am propus să răspundem în rândurile
de mai jos. Oricine poate înţelege că nu e vorba de apărarea unui
adevăr de credinţă contra ereticilor, ci doar între teologi se discută
pricina pentru care natura umană în Hristos nu e persoană. Nu vom
discuta pe lung răspunsurile date de atâţia eminenţi teologi, în chestia
ce ne preocupă. Ne-am propus doar să examinăm noţiunea personalităţii
la Doctorul Subtil, fericitul Ioan Scot şi aplicarea soluţiunii sale
problemei cristologice.
* •
Că răspunsul la întrebarea ce ne-o punem mai sus nu e aşa de
uşor, cum s'ar părea, ne-o spun cele cinci scoale diferite, câte deosebeşte
A. Michel/) care îşi dau răspunsid lor deosebit, după chipul
de a explica noţiunea personalităţii omeneşti. In definitiv toate aceste
şcoli se pot reduce la două: la şcoala tomistă şi cea scotistă. De
fapt: ori se admite că personalitatea e o entitate pozitivă substanţială,
real distinsă de natura omenească şi avem cea ce se chiamă: sentinţa
tomistâ; ori se ţine că personaliiatea nu consistă în o atare entitate,
ci este însăşi natura umană individuală considerată din punct
de vedere a neasumării sale cătră o altă persoană: şi avem ceea ce se
chiamă sentinţa scotistă. „La personalitâ (selon Scot) n'est pas autre
1) Cfr. în Dictionnaire de Theologie Cath. Tom. septieme art. Hypostase
col. 411-429 :
.

440 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
chose che la substance indioiduelle considere du poînt de oue de
sa „non assumption" par une autre persone": 1 )
De aici la întrebarea: de ce natura umană în Hristos n'a fost
persoană ? Tomiştii răspund: în Hristos natura omenească nu e persoană,
pentruca îi lipseşte o entitate care i se adaugă naturii spre a
fi persoană.
înainte de a proceda Ia examinarea răspunsului ce-1 dă Scot aceleaşi
întrebări, e bine să cercetăm răspunsul sentinţei tomistice.
Notăm îndată că nu toţi tomiştii explică entitatea personalităţii în
acelaş chip. Deosebim trei clase de teologi, după cum explică entitatea
adăugită naturii ca o entitate absolută, ori ca o modalitate substanţială,
real distinsă de natură, ori în sfârşit, ca existenţa naturii omeneşti
în Hristos.
Cea mai mare parte dintre tomişti, mai ales cei din Ordinul călugăresc
dominican, ţin explicarea întâia: personalitatea o formează o
entitate adăugată naturii. Cel dintâiu care a formulat această explicaţie
a fost Cardinalul Gaetan. Mai recent Dominicanul P. Hugon a
reluat-o cu însufleţire în lucrarea sa „Le mystere de l'Incarnation". 2 )
De aceeaş părere e Gonet, 3 ) Billuart, 4 ) Cardinalul Mercier, 5 ) Zigliara 0 )
şi alţii mulţi vechi şi moderni 7 ).
Fireşte că aceşti teologi se trudesc să-1 atragă şi pe Sf. Toma
de partea lor. Pentru ei, Sf. Toma n'a învăţat expres existenţa entităţii
personale, real distinse de substanţa umană, dar se poate deduce din
principiile puse de el. E de notat că toate sentinţele aduc în sprijinul
lor texte din Sf. Toma. Care să fi fost sentinţa Doctorului Angelic nu
e aşa de uşor de hotărât.
Argumentele pe care se bazează prima părere sunt mai ales de
ordin filosofic: personalitatea, spun ei, nu poate consista într'o negaţiune,
ci în ceva pozitiv, căci numai ceva pozitiv poate să ne da motivul
suficient de deosebire dintre natură şi hipostază sau persoană.
Insă acest principiu aplicat Hristologiei nu se poate admite din
următoarele pricini:
1. Mai întâi pentruca Sfinţii Părinţi n'au admis o atare entitate,
deşi le-ar fi fost foarte uşor s'o admită, mai ales atunci când nestorianii
le obiectau că natura omenească în - Hristos, fiind întreagă şi indivi-
1) Cfr. Abbe" Michel — art. cit. col. 411.
2) Paris, 1913 p. 176-179
5) Clypeus theologiae tomisticae 111-a, t. I. disp. VI, a. 3.
4) Cursus Theologiae. De Incarnatione diss. IV. art. I.
5) Ontologie, n. 151.
8) Summa Philosophica, Lyon 1879. Ontologia 1. III c. 1. art. 4.
7) Citaţi la Abbe" Michel, art. cit. Dict. Teo«. cath, col, 41?,

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 441
duală, avea ioate calităţile să fie persoană. Ei ar fi putut uşor să răspundă
că nu era complectă acea natură, dar că-i lipsea entitatea aceasta
reală, real distinsă de natură, pe care Hristos n'a luat-o în întrupare,
şi le-ar fi închis gura. Insă niciun Sfânt Părinte n'a vorbit în chipul
acesta. Deci n'au nici o autoritate pe care să-şi poată sprijini opinia.
2. Mai mult: Sfinţii Părinţi învaţă expres că Hristos întrupându-se
şi-a luat toată realitatea substanţială pe care o au şi ceilalţi oameni,
având ca principiu cunoscut; că ceea ce n'a fost luat de Hristos, n'a
fost mântuit: „Qjiod non est assumptum, non est saluatum".
Eusebiu din Vercelli afirmă: „Omnia quae veteris nostrae huinanitatls
erant, assumpsit". Iar Sf. Leon cel Mare: „ Totum oeterem
nostrum sine peccato assumsit. l ) Deci dacă Hristos n'ar fi luat o
realitate substanţială aparţinătoare naturii omeneşti, cea realitate n'ar
fi fost mântuită de Hristos. Acest lucru însă e potrivnic învăţăturii Sf.
Părinţi.
3. Dacă apoi considerăm însuşi conceptul de persoană, vedem
şi mai lămurit că teoria în chestie nu desleagă problema ce şi-a pus-o.
Ce este persoana? E o substanţă perfectă şi complectă care există
în sine şi nu în altcineva: nu implică o comunicabilitate şi nici nu
are în sine noţiunea de parte, căci partea din firea ei e orânduită să
fie în altcineva: în tot, pe care să-1 integreze. Dacă spunem acum că
personalitatea în om o alcătueşte o entitate deosebită de natură, atunci
entitatea aceasta va fi o parte din tot. Insă persoana nu poate să aibă
un rol de parte, ci ea este un tot perfect. Personalitatea este însuşirea
căreia i-se atribue acţiunile umane. Nu poate, prin urmare, noţiunea
personalităţii să consiste într'o entitate parţială adăugată naturii.
4. E adevărat că aci stă toata nepătrunderea misterului Incarnaţiunii
şi nimeni nu-1 va explica lămurit aşa cum este el în sine. Mărturiseşte
şi Sfântul Ciril. Jncarnationis modus admodum subtilis est,
uereque inexplicabilis, talis demum qui cogitationis conceptusque
noştri angustias multis partibus excedat" (De recta fide ad Theod.
n. 23).
Totuşi nu trebue să cădem noi înşine în contrazicere, căutând
să-1 explicăm.
Sau să nu spunem lucruri care se lovesc de alte principii sigure ;
astfel punând personalitatea într'o entitate reală, real distinsă de natură,
ar urma că această entitate nu s'ar putea lua de Cuvântul întrupat.
Dar orice lucru creat are în sine o dispoziţie necesară de a asculta
de voia Iui Dumnezeu, dispoziţie pe care Scot şi ceilalţi teologi o
1) Cfr. la Mazella Horatius: Praelectiones Schofacst. Dogtnaticae Voi
IU. Pe Verbo Incamato pag. 98.

442 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
numesc „potenţa obedientială — potentia obedientialis". Insă personalitatea
e un lucru creat, ar urma deci s'avem o contrazicere în cazul
când aceeaşi entitate s'ar putea lua şi nu s'ar putea lua de Cuvântul
Întrupat.
II. — A doua formă a sentinjei tomiste numită „modala", întrucât
admite că realitatea ce se adaugă substanţei să fie persoană nu e o
entitate oarecare, ci e un mod substanţial de a fi al naturii, real distins
de ea. Pentru explicajia aceasta sunt aproape tofi teologii care nu
admit distincţiunea reală între esenţă şi existenţă în lucrurile create,
dar în acelaş timp admit pentru explicarea unirii ipostatice o modalitate
substanţială, real distinsă de natură.
Teoria i se atribue Iui Suarez,') De Lugo, -) Vasquez, 3 ) Origorie
de Valencia, +) Th. Raynaud,) Schmdt') Urraburu 7 ) şi altora încă.
Cu tot respectul ce-1 avem pentru aceşti mari teologi, trebue să
spunem că nici acest sistem nu ne mulţumeşte.
1. Mai întâi pentru simpla raţiune că nu se poate pricepe natura
acestei modalităţi. Căci după Suarez acest mod substanţial care conţine
persoana nu este: „neque materia, neque forma, neque accidens
absolutum, neque accidens relativum, et famen non est nihil". )
8
2. Apoi punând personalitatea într'un mod substanţial, ar urma că
Hristos n'a luat ceva substanţial al naturii omeneşti; deci natura n'ar
fi întreagă. In acest caz valorează argumentele aduse împotriva explicaţiunii
precedente a Card. Oaetan.
3. In al treilea Ioc: concepţia metafizică a modurilor e ceva
nou în teologie; Sfinţii Părinţi n'au cunoscut-o. însuşi vasquez mărturiseşte
că teoria aceasta e recentă: „scholastica disputatione non
multis ab hinc annis adinventum esse". *) Sistemul acesta nu se sprijineşe
nici pe Revelaţiune, nici pe Tradiţiunea şcoalei creştine: „// apparait
plutot comme une excroissance sans lien uitai avec la seve du
dogme".'V)
4. Nici nu răspunde la o întrebare ce i se pune. Dacă personalitatea
este alcătuită dintr'un mod, ce realitate obiectivă poate avea
acest mod? Este substanţă sau ceva accesoriu substanţei (accidens)?
1) De Incamatione, disp. XI, sec. III.
2) De Incamatione, disp. XII, sect. 1. n. 1—4.
3) In Summa S. Thomae 111-a, q. IV art. 2 disp. XXX 1.
4) De Incamatione, In Summa S. Tomae III a q. IV p. II.
5) Theologia Naturalis disp. III z. 54.
6) Quaestiones relectae, Paderbron 1891 p. 3:0.
7) Antologie, disp. V c. II a. 2.
8) Suarez de Incamatione disp. 8, sect. 4, n. 4 seqq.
9) Vasquez, disput. 41, cap. 4, n. 22.
10) /\bbe Michel, Dict. Cath. art. cit. col. 42?.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 443
Nu poate fi ceva accesoriu sau accidens, deoarece cuvântul substanţial
denotă o substanţă; iar să-i zicem substanţă nu putem, căci
modul de care vorbim se adaugă substanţei deja în sine constituite.')
5. De altmintrelea însăşi neînţelegerea autorilor sistemului modal
e dovadă de inconsistenţa lui. Suarez se deosebeşte de Gaetan prin
diversitatea locului în care aşează modurile pe scara insurilor din creaţiune;
Vasquez şi De Lugo proclamă absurditatea sistemului suarezian
în ceea ce priveşte multiplicitatea modurilor; Hurtado acceptă separabilitatea
modului pe când alţii îl proclamă inseparabil.')
6. Nici argumentul ce obişnuesc să-1 aducă în favoarea tezei lor
din trebuinţa de a explica misterul Incarnaţiunii nu e de mai mare valoare.
•") Ştim din Revelaţiune că natura dumnezeiască a Fiului are putere
de a „termina" ad extra natura omenească, de a şi-o face a sa
natură omenească fără nici o schimbare din partea lui; iar natura omenească
e terminabilă prin unirea hipostatică. Prin urmare acest lucru
e deajuns să explicăm misterul şi să nu creem un nou mister spre
a-1 explica pe altul.
III. Mai specială este explicaţia ce-o dau alţi teologi tomişti. care
pun personalitatea în „existenţa" naturii omeneşti. Se bazează pe
distincţiunea reală între esenţă şi existentă. După ei personalitatea
omenească consistă în existenţa naturii umane. In Hrisros n'avem personalitatea
umană deoarece natura omenească din El n'are existenţă
proprie creată, ci există prin existenţa increată a Cuvântului întrupat.
Ingenioasa teorie se atribue teologului Capreolus. 4 ) După et au
reluat-o mulţi alţi teologi tomişti, printre care: Ouerinois, ) Cardinalul
d'Aguires ') şi mai recent: Schiffini, 5 ) Billof, fe ) Terrien, 9 ) Ianssens, ,0 )
Van Noort,") precum şi autorii de opere filosofice: Liberatore, De
Mantado, Remer, De Măria, Oreed, Farges etc. 12 )
1) Cfr. Abe Michel. ast. cii. col. 422.
2) Abe Michel, art. cit. 1. cit..
3) „Propter hoc ergo potissimum argumentum quod ex misterio Incarnationîs
desumitur. amplectenda est nobis tertia et communis tententia theologorum
et philosophorum asserentium supositum creatum, licet inctudat naturam,
addere tamen super illam aliquid positivum realiter vel ex natura rei distinctum
ab ipsa natura" De Lugo, disp. 12, sect. 2, n. 17.
4) t. V. In IV Sent. 1. III dist. V. qu. HI, a. 3. Defensiones theologicae
Civi Thomae Aq. Tours 1879 — pag. 1909—119.
5) Clypeus Philosophiae thomisticae.
6) Defensiones theologicae S. Anselmi — Romae 1862, t. V dist. 75
7) Principia Philosophiae, disp. III sect. V th. 14.
8) De Verbo Incamato, Romae 1919 q II S 2 p, 79.
9) S. Thomae doctrina sincera de unione hypostatica, Paris 1894.
10) De Deo Homine, Fribourg — Brisgau 1901 — pag. 626.
11) De Deo Redemptore, Amsterdam 1910. pag. 27.
12) Vezi Abb6 Michel, art. cit. col. 424.

444 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
Dar pe tot dreptul împotriva acestei teorii, şi mai ales împotriva
aplicării ei în hristologie, s'au ridicat mari şi valoroşi teologi. Pe lângă
teologii şcoalei franciscane, au combătut-o cu succes Gregorius De
Valencia, Suarez, Vasquez şi Tanner; Mai recent au arătat nepotrivirea
ei în hristologie Franzelin, l ) Stentrup, s ) Picirelli, 3 ) şi mai ales
Ch. Pesch. *).
Opinia aceasta nu se poate admite din următoarele pricini:
1. Pune personalitatea într'o entitate reală, distinsă de natura omenească,
şi ca atare se loveşte de toate inconvenientele ce le-am văzut
că le au aceste teorii.
2. Apoi vine întrebarea: ce este existenta în ordinea insului; e o
parte, sau totul? Desigur, e o parte. Insă personalitatea nu poate să
existe într'o parte, în ceva care trebue să fie orânduit să complecteze
un tot, ci este însuşi totul, însuşi individul complet şi perfect în sine
însuşi. Partea din sine e orânduită să complecteze totul, dar de aici
nu urmează că acea parte e totul.
3. Persoana, mai departe, se poate exprima prin cuvintele: „Eu
sunt" şi oricine înţelege că e vorba de o persoană; nimeni însă nu
va spune: „eu sunt existenţa"; totuşi ar fi legitim şi bine spus, dacă
persoana ar consista în existentă, şi existenta ar alcătui persoana.
4. Mai mare inconvenient au afirmatiunile acestei teorii când se
examinează, la lumina revelajiunii dumnezeieşti. Patronii ei sus(in că
natura omenească există în Hristos prin existenta Cuvântului întrupat;
deci printr'o existentă increată. Insă existenta increată este un atribut
dumnezeiesc absolut, care se indentifică cu natura lui Dumnezeu şi
este deci comun celor trei persoane dumnezeieşti; de aici ar urma că
toate cele trei persoane dumnezeieşti s'au întrupat formal,") lucru potrivnic
descoperirii dumnezeeşli.
5. Nici nu putem înţelege cum o entitate creată cum e natura
omenească, să n'aibă existenta. Ar urma că nici nu e creată; ne spune
1) De verbo Incarnato, th. 24.
2) De Verbo Incarnato, th. 24.
3) De distinctione actuatam inter essentiam, existentiamque eiitis creali
intercedente. Neapoli 1906, p. 70 et seq.
4) Op. Cit. De Verbo Incarnato, th. 9.
5) In acest argument insistă mai ates P. Pesch: „Unio inter Verburn et
naturam humanam est unio in hypostasi. Atqui unio in existentia non unio in
hypostasi. Ergo unio inter Verbum et humanam naturam facta non est in existentia
Verbi. Prob. min. Hypostasis est perîectio rationalis, existentia autem perfecţia
essentialis. Ergo unio in existentia non est unio in hypostasi: «Tres personae
(divinae) non habent nisi unun esse (S. Th 3. q. 17 a. 3 ad 3) Unde humana
natura, s ;
immediate cum existentia divina uniretur, immediate cum oninibus
divinis personis uniretur, et existentiam Verbi" (op. cit. pag. 69).

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 445
doar Doctorul Angelic, că efectul formal în creaţiune este existenţa. l )
Unde nu se produce existenţă, acolo nu este creaţiune. De aici argumentăm
şi spunem: dacă punem în Hristos natura omenească ca existând
prin existenţa Cuvântului întrupat, adică printr'o existenţă increată,
n'averrt natura omenească creată. Dar acest lucru e împotriva credinţii
care ne spune că în Hristos avem o natură omenească creată, provenind
prin naşterea din Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, Măria.
Ce fel de natură creată e aceea care să existe şi să nu-şi aibă
existenţa? E ceva de neînţeles. E un „sonus verborum", după cum spune
P. Pesch, care mărturiseşte sincer că nu înţelege nimic din felul de a
vorbi al susţinătorilor acestei opinii. Admite că e mister descoperit de
Dumnezeu întruparea Cuvântului, dar spre a explica misterul nu trebue
să creem un nou mister, cum ar fi acela de a afirma o natură creată
concretă, reală, şi lipsită de existenţă. *)
6. Dogma catolică ne învaţă că în Hristos sunt două naturi reale.
insă nimic nu e real, dacă n'are existenţa proprie. Căci ceea ce nu
are existenţă, este ideal. Unirea în Hristos s'ar reduce la unirea între
ceva real şi între ceva ideal, ceea ce nu se poate concepe. Cine nu
vede că prin această afirmaţiune se deschide uşa vechilor greşeli ale
Doceţilor, care tocmai spuneau că umanitatea lui Hristos n'a fost reală,
ci numai aparentă, ideală, fantastică.
La aceste observaţii ni se răspunde că natura umană este reală
prin existenţa increată a Cuvântului întrupat. Dar observăm iarăşi, la
rândul nostru: orice existenţă, ca să fie reală, trebue să fie informată
sau adusă la realitate de comprincipiul ei, adică de existenţă. Dacă
nu e adusă în act, la realitate, de existenţă, acea esenţă rămâne numai
în mintea lui Dumnezeu.
Nici nu se poate spune că ceea ce ar face existenţa umană, face
existenţa divină a lui Hristos Cuvântul. Această ultimă afirmaţie trebue
s'o făgăduim, deoarece esenţa şi existenţa unui lucru sunt două conprincipii,
care se unesc intrinsece, pe când în unirea cu Cuvântul avem
o unire extrinsecă.
1) „Primus eifectus Dei in rebus est ipsum esse" (S. Th. comp. Theol,
I. c. pag. 68).
2) „Ingenue fatenr: Si audio esse naturam creatam, cui non conveniat existentia
creata sed increată tantum, nihil concipio nisi sonos verborum. Sane neque
intelligo, quomodo hypostatis Verbi extendatur ad naturam humanam. At
hoc est mysterium divinitus revelatum, quod ob auctoritatem Dei revelantis omnibus
admittendum est. Cum vero theologi insuper obtrudere conantur novum
mysterium naturae creafae carentis propria existentia et existentis per existentiam
increatam, sine dubio prudentis est non prius praebere assensum intellectus.
quam evidenţia argumenta aîferuntur. Tantum autem abest, ut talia argumenta
ac/sint, ut longe plurimi et praestantissimi theologi hanc sententiam raspuant",
ţp. Pesch, op. cit. pag. 74).

446 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-9
De altei opinia aceasta se bazează de distincţiunea reală dintre
esenţă şi existentă în concret, într'un lucru existent. Dar acest lucru e
foarte nesigur, e combătut de mari şi valoroşi filosofi şi teologi. Ii
este atribuită Sf. Toma, dar nu admit toţi că Doctorul Angelic ar fi învăţat
acest lucru. l )
Fiind prin urmare, baza aceslei teorii foarte nesigură, şi având pe
de altă parte alt chip mai potrivit cu învăţătura Bisericii de a explica
misterul întrupării, n'avem motiv pentru care să o primim ca bună.
Nu vom spune totuşi ca Piccirelli că explicaţia acestor teologi
face ca misterul întrupării să devină cu totul de neînţeles sau aproape
absurd şi să ne ducă la tăgăduirea misterului însuşi, 2 ) ci doar atât
vom spune că această opinie nu e necesară pentru explicarea misterului,
nu e prudent, după cum spune Sf. Toma, să ne sprijinim pe explicaţii
nesigure, pentru ca nu cumva afându-se false, să fie luată în
râs credinţa însăşi. s ) O putem admite şi ca probabilă printre celelalte
probabile. 4 ) Fiind vorba însă de o explicaţie mai probabila dintre cele
probabile, trebue s'o căutam pe aceea.
(Vix urma)
P. DUMITRU LUCAC1U
1) „Non concedo S. Thomam doctiisse realem dlstinctionein inter exsistentiam
et essentiam productam. Si quis ulique litterae mortuae inhaeret, non
est ei ctilficile aîferre varios textus, quibus dicitur exsistentia aliud esse quam
essentia et ex essentia et exsistentia fieri realis compositio, aliaque similia. At
deberet hoc saltem dubitationem aliquam creare, quod aeque mulţi textus citări
possunt, quibus S. Thomas negat posse esse quid quam medium inter exsistentiam
et meram possibilitatem, et quod S. Thomas illam distinctionem adstruit ad
ostendendam essentialem differentiam inter Deum.et creaturas". (P. Pesch. I.
cit pag. 67).
2) „Explicatio aut theologica intelligentia mysterii unionis hypostaticae,
quam concinnat P. Billot, primo quidem non est necessaria, cum iuxta Patres
alia longe facilior et magis fundata tradi possit. Secundo talis est, ut ex illa
mysterium evadat onmino inintelligibile ac fere absurdum, idque quia principium
suae distinctionis realis, quo tamquam hypotesi et norma dirigitur, ipsum conicit
in absurditates ac fere ad mysterii negationem implicitam adducit. Ex quo non
sequitur, ut illa distinctio relinquatur ad modum cuiusdam conclusionis theologicae
demonstata; sed sequitur potius, ut ipsa videatur revelatae doctrinae adversa".
(P. Pesch. loc. cit. pag. 74).
3) Cfr. S. Thoma 1 q. 32 a. I; q. 46 a. 2; q. 68 a. 1. citat Ia Pesch op.
cit. pag. 75.
4) „Ergo plus dicere non licet nisi illam expositionem petitam ex defeclu
creatae exsistentiae in Humana Christi natura esse fortasse unam probabilem
inter alias probabiieş". (Cţr. Pesch. op cit. pag. 75).

DOUA PRECIZĂRI
I. Să fim logici!
Un profesor universitar, a ţinut acum câtva timp, o conferinţă la
Dalles. Gazetele au remarcat-o şi au publicat resumate dintr'însa. Am
găsit acolo, însă, câteva afirmaţiuni ce trebuiesc revizuite. Nu este absolut
exact, ca să nu zicem: absolut fals, că ortodoxismul românesc,
s'ar fi confundând cu începuturile Neamului. In urma lui Pârvan şi a
răposatului Nicolae Dobrescu, se ştie precis că încreştinarea Românilor
s'a făcut în secolul IV. Cuvântul de ortodox s'a născut abia în secolul
VIII, iar Răsăritul s'a despărţit de Roma doar în 1054.
De asemenea, pretenţiunea că religiile, ar fi având zone şi spaţii
delimitate, o contestă realitatea. Hristos a întemeiat o Biserică unică şi
universală. Ea este cea mai veche şi cea mai numeroasă dintre toate
confesiunile creştine. In sânul ei se adăpostesc toate neamurile, toate
limbile şi toate riturile, fără cea mai mică excepţie.
Ortodox, se intitulează, foarte multe confesiuni; aşa cum este de
altfel şi firesc. Orice confesiune, ca să se poată naşte şi să-şi păstreze
credincioşii, trebuie să pretindă că este legea cea adevărată, cea dreptcredincioasă,
cea ortodoxă, în fine. De aceea în Transilvania sub Principii
calvini se numea pe sine, „episcop ortodox" superintendentul
calvinesc. La Berlin nu aşa de mult se întitulau ortodoxe cercurile
luterane. Aşa le numeşte Principele Carol-Anton de Hohenzollern, într'o
scrisoare adresată fiului său, Regelui Carol I al nostru, şi, le înfierează
pentru fanatismul lor necreştinesc. La Buda-Pesta, ortodox îşi zic
Evreii. Din pricina asta, în 1890, am făcut o posnă. Eram prieten cu
două tinere unguroaice, care pretindeau că sunt ortodoxe şi cărora
le-am spus, că şi eu eram la fel. Dacă m'au auzit vorbind aşa, m'au
rugat să le duc într'o biserică ortodoxă. Cu o sanie elegantă trasă de
doi armăsari ce săltau subt valtrapuri albe ca zăpada, mânaţi de un
muscal apelpisit, m'am dus de le-am luat de acasă ca să merg cu ele
Ia Domniţa Bălaşa. Acolo au început să se uite ciudat una la alta,
inspre altar şi pe pereţi: Dar asta este o biserică greco-catolică, îmi
zice una. — Nici decum, spun. In Bucureşti nu avem biserica asta.
îmi face impresia unei biserici creştine zice cealaltă. — Desigur că e

448 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
creştină, îi confirm. — Dar cum, ortodocşii în Bucureşti sunt creştini ?
sunt întrebat din nou. — După ce se conving că aşa este, amândouă
exlamară în cor: Aber in Ungarn, die Ortodoxen sind juden. Acest
episod din viaţa mea m'a lămurit, şi de atunci m'am ferit de a mai
întrebuinţa un cuvânt, ce poate produce aşa grozave confuzii.
In conferinţa dela Dalles, s'a spus că numai „când toate bisericile
vor fi atins apogeul în desvoltarea lor, unirea se va face automat,
prin voinţă divină". Ni se pare că însuşi conferenţiarul s'a cam
grăbit. Pe cât ştim noi Hristos a întemeiat Biserica Lui şi a asigurat
că pe ea nu o vor învinge porţile Iadului. Această Biserică a fost şi
este unită. Intr'ânsa au pătruns, toţi cei ce în Hristos s'au botezat, abia
câteva secole mai târziu de ea s'au despărţit unii eretici sau schismatici.
Aşa s'a sfâşiat cămaşa lui Hristos, dar aşa sfâşiată, ea a continuat
să acopere numai o singură Biserică, aşa sângerată de cei ce
au părăsit-o. S'a născut Ia învierea lui Hristos, a trăit şi trăeşte
necontenit, până la sfârşitul veacurilor. Dacă n'ar fi aşa cum este
atunci Biserica lui Hristos s'ar fi disolvat şi nimeni pe lume nu ar mai
putea-o reconstitui. Faptul că trăieşte însă de două mii de ani şi că
va trăi cât lumea, este cea ce împiedică pe ori cine a vorbi de unitatea
Bisericii ca de un ideal de dorit, dar inexistent
Aveam o veche amiciţie pentru simpaticul
conferenţiar, d. Ispir. Ne pare rău sincer, că a alunecat pe un teren
unde dragostea de Hristos şi de adevăr, ne impuseră aceste prieteneşti
rectificări.
II. Roma Eternă
De peste Ocean, la Vatican, sosesc telegramele prin care episcopi
de pe toată faţa pământului îşi exprimă mâhnirea şi indignarea
lor, în faţa vestei că Roma, capitala creştinătăţii, este bombardată de
creştini. Este într'adevăr dureros că Cetatea Veşnică trebue să fie supusă
unui astfel de tratament. Nu este creştin, nu poate să existe suflet
omenesc, care să nu se simtă solidar cu soarta Romei.
In astfel de triste clipe, nu ajunge însă a se tângui şi a se văita.
Se cere astăzi să ne dăm bine seama de ce şi pentru ce se găsesc
creştini ce nu respectă zidurile în faţa cărora Crucea din manile Papei
a ţintuit pe Vandali. Constantin cel Mare când a părăsit Roma şi a
poftit pe Papa să se mute în Lateran ca de acolo să cârmuiască
Roma, a ştiut el ce făcea atunci. Nu de surda, a strămutat el Scaunul
împărătesc de pe malurile Tibrului, pe malurile Bosforului. Şi-a dat
seama, că două săbii nu pot încăpea într'o teacă; că cel ce poartă

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 44$
sabia cârmuirei lumeşti, nu poate sta la un loc cu cel ce poartă sabia
duhovniceştei stăpâniri.
Principiul sfânt a impus de aproape o sută de ani realizarea imitatei
naţionale a italienilor. Numai că italienii unificaţi puteau fi cârmuiţi
din oricare mare cetate italiană: din Veneţia, din Milano, sau din
Florenţa. Cavour, genialul, făuritor al unităţei naţionale italiene, nu s'a
gândit nici odată să facă din Roma capitala Italiei. El a înţeles lămurit
că Roma, fiind sortită de Pronie să fie capitala creştinătăţii, în
sânul ei nu putea stăpâni nimeni decât vârhovnicul Creştinătăţei.
De n'ar fi murit Cavour prea de vreme, nici odată Regele Italiei
nu s'ar fi instalat în Quirinal, ca Domn şi stăpânitor al Romei. Ostile
italiene s'ar fi simţit destul de cinstite, dacă li s'ar fi îngăduit lor să
păzească Veşnica Cetate împotriva acelora ce voiau să o cucerească,
şi sub pretextul unui fals patriotism, să încerce să distrugă papalitatea
pentruca în urmă, şi în absolută siguranţă, să nimicească nebunii creştinismul.
Când, — după Sedan, trupele franceze au părăsit Roma, politicianii
mărunţei, ce au guvernat Italia în urma lui Cavour, şi-au închipuit
că ridică prestigiul Italiei, încercând să reducă prestigiul papalităţii.
Protestanţii liber cugetători şi alţii, mână în mână cu toate
soiurile de vrăşmaşi ai crucii, au bătut din palme de bucurie că armate
italiene au pătruns în Roma să o cucerească. Făţarnicii se arătau
îngrijoraţi de soarta papalitate! şi învinovăţeau pe Pius IX de miopie
şi de încăpăţinare. „Prin lipsa lui de pricepere a realităţilor", Papa
avea să ducă papalitatea la dezastru. Pe inimosul Patriot liberal italian,
ce fusese încă din tinereţe Maistai Feretti, masonii şi tovarăşii lor îl
învinuiau de habotnicie şi de lipsă de patriotism. Cei ce nădăjduiseră
că vor putea seduce pe urmaşul lui Sân Pietru la rangul ori cărui alt
Patriarh, ceva la fel cu cei din Antiohia, Alexandria, din Ierusalim, ori
din Constantinopole, se făceau că-i deplâng soarta, ce singur şi-o hotărâse.
Papa însă tăcea. Se ruga şi, plin de credinţă, adastă.
Urmaşii lui au urmat tot aşa, până când s'au întors vremurile.
Pius al XI a isbutit să asigure independenţa Sftuiui Scaun lăsând cea
mai mare parte din Roma subt cârmuirea celor ce cu arma în mână,
în 1870 au pătruns acolo. Azi toţi aceştia, în faţa soartei nemiloase,
se încearcă să salveze Roma, făcându-o oraş liber. Să nădăjduim că
vor izbuti şi că nimeni nu va mai nesocoti sfinţenia Sfintei Cetăţi. Să
sperăm că înşişi toţi italienii vor pricepe că Roma este sfântul şi preţiosul
juvaier al lumii întregi, că astfel de juvaer nu poate fi pângărit
de nimeni şi pentru nimic. Roma rămâne veşnică! In cele ale ei şapte
coline, Roma nu poate adăposti sigur şi în linişte, decât creştinismul
in persoana celui văzut Cap al ei. In Roma nu mai poate fi loc decât
penirn o nouă Ligă a Naţiunilor întemeiată creştineşte şi pe creştinism.
8

450 CULTURA CREŞTINA Nr 7-9"
Nu ştim ce va aduce ziua de mâine. Ne aducem doar aminte,
că acum un sfert de veac, Parisul şi Quirinalul puneau drept condiţie
esenţială că Papa nu va fi admis la congresul de pace. Aşa s'a
ajuns la păcile din Verssailles şi la nesocotirea lor. Astăzi şi orbii văd,
că asta a fost cea mai mare greşală şi că de aceea astăzi pământul
întreg sângerează, cum n'a sângerat niciodată dela Adam şi până acum.
Cei ce-şi dau seama ce grozăvie este răsboiul, trebuie să nu uite nici
un minut că Hristos, înălţându-se la cer, a lăsat pacea apostolilor lui şi
că prin urmare, pacea adevărată n'a fost şi nu va fi nici odată decât
pacea întemeiată creştineşte la umbra crucii.
M. THEODORIAN-CARADA
PERSECUŢIILE BISERICII
Trăim vremuri de grozave lupte, a căror sfârşit vor fi poate nebănuite
prefaceri în vieaţă omenimei. Nu strică să ne dăm seama de
ce ne poate aştepta, într'un viitor poate nu prea îndepărtat.
Desigur, toţi beligeranţii spun că ei luptă pentru un viitor mai
bun, pentru o lume nouă, pentru eliberarea tuturor popoarelor de opresiune
şi sclavie. Aşa era şi în răsboiul din 1914—1918, care nici pe
departe nu luase proporţiile celui de astăzi. Sir Edward Grey declama
mereu, că lupta e pentru libertatea tuturor, cu toate că în formula de
jurământ la încoronarea Regelui Angliei se menjinea pasagiul insultător
la adresa Bisericii catolice. Iar în răsboiul actual aceeaş Anglie luptă
alături de Sovietele atât de aspru criticate altădată (nici nu se putea
altcum) de ea.
Cum istoria este cel mai bun dascăl al omenimei, nu va strica
să stăm puţin de vorbă cu ea. Ea ne oferă învăţăminte pentru toate
vremile, pentru toate condiţiile de vieaţă ale omenimei. Toate se repetă,
totul revine; nimic nou sub soare.
Ne gândim la viitoarele raporturi dintre Biserică şi Stat. Ele pot
fi de trei feluri: sistemul concordatar, sistemul separaţiunei strict obiective
(indiferentism din partea Statului) şi sistemul separaţiunei subiective
(ostile din partea Statului). Colaborarea din sistemul concordatar
e cea mai ideală soluţie, fie că există concordat scris, fie că nu. Decât
că în al doilea caz, se întâmplă că Statul trece limita şi Biserica
se găseşte aservită de el, ceeace în bisericile despărţite de Roma e
o urmare firească a viţiului de naştere al acestor biserici, cum o spunea
oarecândva arhim. Iuliu Scriban.
De aceea, nici nu găsim conflicte între bisericile numite orto-

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 451
doxe şi între Statul civil, decât în cazurile când Statul, declarat ateist,
anume caută să stârpească orice idee religioasă. Altfel ele se ştiu
acomoda la perfecţie, chiar şi califatului. Singură Biserica catolică e
aceea, care niciodată nu a cedat nimic din doctrina sau din drepturile
ei, ori ce ar fi fost să se întâmple. De aceea, trecutul ei e plin
de lupte şi nu-şi face iluzii nici cu privire la viitor.
Să vedem ceva din luptele trecutului.
1. Cauzele persecuţiilor în genere
Ca biserica să fie persecutată de puterile lumeşti, este oarecumva
chiar lucru firesc.
Isus zice: „Nu este ucenicul peste dascălul său, nici sluga peste
domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său, şi slugii să fie
ca domnul său". (Mat. 10, 24—5).
„Să nu vă pară, că am venit să arunc pace pe pământ; n'am
venit să arunc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe om de tatăl
său şi pe mamă de fata sa, şi pe noră de soacra sa; şi vrăşmaşii
omului Yor fi căsenii lui". (Mat. 10, 34—6)
„Nu te teme, turmă mică, căci bine a voit Talăl să vă dea vouă
împărăţia". (Luca 12,32).
„Dacă vă ureşte pe voi lumea, să ştiji că pe mine m'a urât mai
înainte decât pe voi. De aţi fi din lume, lumea ar iubi ce e al său;
dar pentrucă nu sunteţi din lume, ci eu v'am ales din lume, pentru
aceea vă ureşte lumea". (Ioan 15, 18—9).
„Eu le-am dat cuvântul tău, şi lumea i-a urît, pentrucă ei nu sunt
din lume, precum nici eu nu sunt din lume". (Ioan 17, 14).
„Fericiji cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia
cerurilor". „Fericiji veti fi, când va vor ocări şi vă vor prigoni, şi minţind
vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, pentru mine. Bucurati-vă
şi vă veseliţi..." (Mat. 3, 10—12).
Iată pentru ce, cu cuvinte atât de frumoase, îndeamnă sf. Pavel
pe credincioşii din Fîlipi, la stăruinţă în luptă:
„Numai purtaţi-vă cu vrednicie, după Evanghelia lui Hristos, ca
ori de voiu veni la voi şi vă voiu vedea, ori de nu voiu fi de faţă la
voi, să aud de voi că staţi tari într'un spirit, cu un suflet împreună
luptându-vă pentru credinţa Evangheliei, şi neîngrozindu-vă întru nimica
de cei potrivnici; ceeace pentru ei este pricină de^ieire, iar vouă de
mântuire, şi aceasta dela Dumnezeu; căci pentru Hristos vi-s'a dăruit
nu numai a crede în El, ci şi a pătimi pentru dânsul, aceeaşi luptă
având, care aţi văzut-o în mine, şi acum o auziţi dela mine". (Fii.
1, 27—30).

4>>2
In cursul unei audiente acordate elevilor unui colegiu din Roma,
Papa Pius X a întrebat pe unul din ei: „Câte note are adevărata Biserică
a lui Hristos?" — „Patru, răspunse cel întrebai: una, sfântă
catolică şi apostolică Biserică". „Numai atâtea" ? întreabă Papa. „Romană",
adaugă seminaristul. „Bine, zice Papa, dar care este nota cea
mai clară? Nimeni nu ştie să răspundă. „B ine, zice sf. Părinle. V'o
spun eu: prigonită. Stă în Evanghelie: dacă pe mine m'au prigonit, şi
pe voi vă vor prigoni. Persecuţia este pentru noi, catolicii, pâinea de
toate zilele; asta e semnul, că noi suntem adevăraţii învăţăcei ai lui
Isus Hristos"...
întreagă Istoria Bisericii e confirmarea acestui adevăr. Dela apostoli,
cari toţi au murit moarte de martir, până în zilele noastre, Biserica
a fost persecutată. Cauzele persecuţiilor au fost fie de ordin religios,
fie de ordin politic. Iniţiativa venea de jos ori de sus. Toate
acestea apar însă de regulă combinate. Poporul evreesc privea cu mare
respect Ia apostoli, văzând minunile săvârşite de ei; totuşi când s'a
sesizat marele sfat, plebea a ajutat Ia uciderea lui Ştefan. Creştinii au
fugit în Samaria, ba au ajuns până Ia Antiohia şi Cipru. Această primă
persecuţie a avut loc îndată după moartea Mântuitorului. O a doua
persecuţie a deslănţuit, Ia anul 42, Irod Agripa, nepotul ucigaşului de,
copii, pentru a fi pe placul Jidovilor. Dar la anul 44 acesta a murit,
iar urmaşii lui în funcţiunea de administratori ai provinciei au avut
grije, ca Jidovii să nu-şi mai poată arăta furia faţă de creştini, până
când la anul 66, începându-se răsboiul care a dus la distrugerea Ierusalimului,
creştinii s'au despărţit total de Jidovi.
Călătoriile sf. Pavel ne sunt mărturie cum în tot locul era pândit
şi denunţat de Jidovi, până ce la Ierusalim a fost îndrumat spre Roma,
pentru a fi judecat. Dacă nu îl scăpa tribunul cohortei de ocupaţie,
era omorît cu pietre la Ierusalim.
Uneltirile evreeşti au stat în bună parte şt la baza persecuţiilor
romane. Pe Nero I-a instigat soţia sa, Poppea Sabina, care era o zeloasă
proselită, cum arată Iosephus Flavius (Ant. 20, 8. 11). Tertulian
o spune pe faţă că sinagogile evreilor sunt izvoarele persecuţiilor.
Evreii, împreună cu preoţii păgâni, instigau plebea împotriva creştinilor,
pe cari din cauză că nu participau la cultul păgân, ii prezintau ca atei,
şi ca singurii vinovaţi pentru toate calamităţile ce veneau asupra ţării.
Plebea apoi ataca pe creştini, le aprindea casele, îi ucidea cu pietre, )
ori se prezintă la cei mai mari cu pretenţia: creştinii la lei 1 -)
1) Despre aceasta justiţie populară se plânge Tertulian (Apoi. c. 37) spunând:
„De câte ori chiar cu preterarea voastră (a superiorilor), ne invadează cu
pietre şi cu foc, plebea vrăşmaşe".
t) Si Tiberis ascendit ad moenia, şi Nilus non ascendit in arva, şi coelum
stetit, si terra movet, şi fames, si lues, statim: „Chtistiani ad leones". (Dacă Tibrul
trece peste ziduri, dacă se opreşte cerul, dacă se cutremură pământul, dacă
e foamete, dacă e ciumă, numai decât se strigă: Creştinii la lei!)

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 453
Ca să fie cât mai odioşi înaintea poporului, pe lângă acuzaţia
de ateism, li-se născoceau creştinilor cele mai ruşinoase şi absurde
fapte: că ei ar mânca din carnea unui copil, acoperit cu făină, şi ar
suge sângele lui (vizează taina sf. cuminecături), că ar adora genitaliile
episcopilor şi preoţilor (vizează taina sf. Pocăinţe, ambele neînţelese
de ei, din cauza „disciplinei arcani". 3 )
Mai erau acuzaţi creştinii şi în baza unor legi ale statului, cu
lese-maiestate, sacrilegiu, magie şi fermecătorii, cult neautorizat (supersiitio
externa). Lese-Maiestate erau adunările nocturne şi asocierile
creştinilor peste tot; denegarea jertfirei în faţa numenului împăraţilor.
In realitate, creştinismul era în flagrantă contrazicere cu întreagă
vieaţa religioasă, morală şi socială a lumii de atunci şi lupta era inevitabilă.
Totuşi, marile persecuţii romane în primele trei veacuri nu erau
decât urmarea unor denunţuri; ba Traian a şi ordonat ca denunţurile
anonime să nu se ia în considerare, ci denunţătorul să iscălească şi
să-şi ia răspunderea. Abia persecuţiile lui Deciu în sec. III au luat
forma unor urmăriri din oficiu, cu scopul de a distruge radical creş-
3) Infans îarre contectus, ut decipiat incautos, apponitur ei qui sacris imbuatur.
Is infans a tirunculo, farris superficie quasi ad innoxios ictus provocato,
coecis occultisque vulneribus occiditur; huius, pro nefas! sitinter sanguinem lambunt,
huius certatim membra dispertiunt, hac foederantur hostia, hac conscientia
sceleris ad silentium mutuum pignorantur. Haec sacra sacrilegiis omnibus tetriora...
Ad epulas sollemni die coSunt cum omnibus liberis, sororibus, matribus,
sexus omnis homines et omnis aetatis; iliic, post multas epulas, ubi convivium
calluit, et incestae libidini ebrietatis fervor exarsit, caniş qui candelabro nexus
est, iactu offulae ultra spatium lineae, qua vinctus est, ad impetum et saltum
provocatur: sic everso et exstincto conscio lumine impudentibus tenebris nexus
infandae cupiditatis involvunt per incertum sortis. (Un copil mic, acoperit cu
făină, ca să înşele pe cei neprecauţi, se pune în faţa celui ce are să sfinţească
jertfa. Acest copilaş se ucide prin lovituri pe nevăzute, printr'un ucenic adus la
aceasta oare cumva fără vină, sub învelişul de făină; acestuia, o ce grozăvie,
îi ling sângele cu ardoare, membrele acestuia le împărţesc repede, cu această
jertfă se murdăresc, cu conşiitnţa acestei crime se leagă unii pe alţii la tăcere.
Aceste jertfe sunt mai scârboase decât toate sacrilegiile. Şi de ospăţul lor se
ştie; vorbesc toţi ici-colo, o dovedeşte şi vorbirea Cirteanului nostru. Se adună
la ospeţe în zi de sărbătoare, cu toţi copiii, cu surorile, mamele, oameni de ambele
sexe şi de orice etate; aci, după multe ospeţe, după ce masa s'a încălzit şi
s'a aprins patima beţiei pentru pofta incestuoasă, un câne legat de candelă, prin
puţina agitare a frânghiei cu care e legat, e provocat la hârăială şi salturi; astfel
stingându-se şi răsturnându-se lumina trădătoare, întunericul fără ruşine acopere
legăturile neruşinatelor pofte, după cum se nimereşte). Min. Felix, Oct. c. 19.
Aceste grozave calomnii, la cari vedem o aluzie şi la 1 Petru 2, 12, existau
pe vremea lui Nero şi s'au menţinut până în sec. 3. Scriitorii creştini le
atribue în parte Evreilor, parte practicelor neruşinate ale păgânilor, în fine şi
imoralităţii unor eretici gnosticieni. CI. Marx. Kirchengeschichte, Trier 1903,
pp. 53—4,

454 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
tinismul. Venise epoca marilor atacuri barbare asupra imperiului, trebuia
salvată situaţia, şi asta nu se concepea, decât pe baza unităţii de
credinţă, a credinţei păgâne, strămoşeşti, care nici ea nu mai avea
niei un credit.
Totul a fost înzădar: imperiul s'a prăbuşit, — nu din vina creştinismului,
căci acesta 1-a mai ajutat să se menfie câtva timp, — creştinismul
a triumfat!
Aceeaş înfăţişare o au şi persecujiunile cari au venit asupra Biserici
ortodox-catolice din partea unor împăraţi eretici. Ele nu au fost
mai suportabile nici în ce priveşte pedepsele ori torturile ca atari, ba
de multe ori erau mai îngrozitoare decât ale păgânilor.
2. Persecuţiile în imperiul roman
Zece persecuţii mari au avut loc în imperiul roman, între anii
64—313. Adevărat, că încă la anul 49 au fost isgoniti din Roma creşiinii,
dar numai pentru motivul, că ei erau consideraţi una cu Evreii,
cari au făcut tulburări. Atunci a plecat şi Petru, luând parte în anul
50 la conciliul apostolilor din Ierusalim, presidat de el.
1. La 19 Iulie 64 a isbucnit în Roma un incendiu de proporjii
uriaşe, care a mistuit 2/3 părţi ale oraşului. Toată lumea îl acuza pe
Nero, că în nebunia lui a săvârşit această crimă; el căuta să se apere,
dar înzădar. Atunci ca să producă o diversiune, acest monstru a pus
vina pe creştini şi a început a-i prigoni în chipul cel mai groaznic.
Numărul celor ucişi a fost înspăimântător (ingens multitudo, zice Tacitus.)
Dovezile traditiunei ne spun, că atunci au murit moarte de martir
la Roma ss. apostoli Petru şi Pavel, la 29 Iunie 67.
2. Nero a murit la anul 68 şi creştinii au putut răsufla liberi sub
Oalba, Otho, Vitellius, Vespasian, Titus, Domitian. Acesta diu urmă,
în anul al 14-lea al domniei sale, Ia 94 a început persecuţia, pe care
pare a o fi revocat în preajma morţii sale, Ia 96. Cauza pare a fi fost
impozitul în favoarea templului lui Iupiter, incassat cu multă strictejă
sub acest împărat. Evreii erau obligaţi să-1 plătească de când a fost
distrusă biserica lor din Ierusalim; dar creştinii erau nevoiţi să-1 denege.
Domitian a procedat aspru şi fată de ramura creştină a familiei
sale. Sub el a fost exilat sf. apostol Ioan în insula Patmos, unde a
scris Apocalipsa.
Cumcă deja sub primele două persecuţii au suferit creştinii din
întreg imperiul (mai ales din Asia mică), nu numai cei din Roma, o
dovedesc: prima epistolă a sf. Petru, Apocalipsa şi scrisoarea lui PUnius
către Traian,

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 455
3. Urmaşul lui Domiţian, Nerva (96—8) a interzis ca creştinii să
fie acuzaţi pentru ateism ori pentru că trăiesc după obiceiurile Jidovilor.
Marele împărat Traian (98—117) a adus o lege împotriva societăţilor
secrete, care fatal avea să lovească în creştini. El nu pare
să fie urât pe creştini; dar marele geniu militar era dublat de talentul
unui administrator, care — ca orice administraţie — are în vedere
mai mult buna orânduială şi liniştirea lucrurilor, decât dreptatea. Aşa
a sacrificat şi Pilaf pe Isus. Traian a dat ordin ca creştinii să nu fie
urmăriţi pe bază de denunţuri anonime, nici din oficiu. Dar a ordonat
să fie pedepsiţi, dacă sunt reclamaţi în regulă şi dovediţi, — afară de
cazul că jertfesc zeilor.')
1) E celebru raportul lui Plinius cel tinăr, proconsulul Bitiniei, către împăratul
Traian (anul 112), în care, după ce arată cum sunt denunţaţi creştinii şi
cum a procedat el până acum — zice: „Aflu că chestiunea e de aşa natură, că
trebue să te consult, mai ales pentru numărul acestor periculoşi. Căci mulţi cad
şi vor cădea în această primejdie, de toate etăţile, de toate categoriile, chiar
de ambele sexe. Şi nu numai oraşele, dar şi satele şi hotarele Ie-a pătruns contagiunea
acestei superstiţii, care pare că s'ar putea opri şi îndrepta. Desigur ori
cine poate vedea, că templele aproape părăsite au început a fi din nou cercetate,
şi sfintele ceremonii demult neglijate a se relua, şi ici-colo vin jertfele,
pentru cari foarte rar se găsea cumpărător. Din ce uşor se vede, că această mulţime
de oameni se poate îndrepta, dacă se dă posibilitate de îndreptare. („Visa
est mini res digna consultati&ne, maxime propter periclintantium numerum. Mulţi
cnim omnis aetatis, omnis ordinis, utriusque sexus etiam vocantur in periculum,
et vocabuntur. Neque enim civitates tantum, sed vincos etiam et agros superstitionis
istius contagio pervagata est, quae videtur sisti et corrigi posse. Certe
satis constat, prope iam desolata templa coepisse celebrări et sacra solemhia
diu intermissa repeţi, passimque venire victimas, quarum adhuc rarissimus emtor
inveniebatur. Ex quo facile est opinari, quae turba hominum emendari possit, si
fiat poenitentiae locus".
împăratul Traian a răspuns: Ai procedat corect la lămurirea cauzelor acelora,
cari în calitate de creştini au fost aduşi înaintea ta, locţiitorul meu. Căci
peste tot nu se poate stabili nimic precis. Ei nu trebuesc urmăriţi; dacă sunt
denunţaţi şi acuzaţi, au să fie pedepsiţi; cine va nega că e creştin şi asta o va
dovedi peste îndoială, adecă jertfind zeilor noştri, cu toate tă a fost suspect în
trecut, să i se dea iertare pentru pocăinţă; dar fără a avea autor denunţul propus,
nici unei crime să nu i-se dea Ioc („Actum, quem debuisti, mi Secunde, in
excutiendis causis eorum, qui Christiani ad te delati fuerint, secutus es. Neque
enim in universum aliquid, quod quasi certam formam babeat, constitui potest.
Conquirendi non sunt; si deferantur et arguantur, puniendi sunt; qui negaverit
se christianum esse idque re ipsa manifestum fecerit, i. e. supplicando diis nostris,
quamvis suspectus in praeteritum fuerit, veniam ex poenitentia impetret;
sine auctore propositi Iibelli nullo crimine locum habere debent". (Plinii Epist,
10, 97).

CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
Din cauza instigajiilor evreeşti şi păgâneşti, au fost sângeroase
persecuţii sub Traian. Aceeaş instigaţie a plebei a căutat să se răsbune
asupra creştinilor şi sub împăraţii următori — mai ales cu ocazia
nenorocirilor publice — şi administratorii cedau foarte uşor. Hadrian
(117—138) a ordonat, ca judecătorii să nu mai asculte de strigătele
mulţimei, ci să se prezinte reclamant serios, care să dovedească, cumcă
creştinii au conlravenit legilor, — iar dacă nu o dovedeşte, să fie el
pedepsit! Tot sub Hadrian se ivesc şi primii apologeţi, cari îi adresează
memorii de apărare: Quadratus şi Aristides (pela 126). Antoninus
Pius (138—161) a căutat prin ordinele sale date către oraşele
Larissa, Tesalonica, Atena, şi către toţi Grecii să apere pe creştini de
furia mulţimilor. Totuş de sub el avem mai mulţi martiri.
4. Marc Aurel, filosof stoician (161—180) a avut multă solicitiiudine
pentru restabilirea cultului păgân strămoşesc şi a dat un ordin
(împotriva tulburătorilor de suflete prin superstiţii), de care au abuzat
denunţători neruşinaţi, împotriva creştinilor. Că ce proporţii au luat
persecuţiile sub acest împărat, se poate vedea din marele număr al
apologeţilor: Melito, Apollinaris, Athenagoras, lustinus, Tatianus, Theophilos.
Din acest timp avem martiri în Galia şi la Roma; aici un număr
de creştini au fost trimişi ca sclavi la minele din Sardinia, insula
morţii." — Se spune, că spre sfârşitul domniei sale acest împărat ar
fi dat ordin să înceteze persecuţia, gratie biruinţei reportate de armata
sa contra Marocanilor, biruinţă pe care, cum spune Tertulian (Apoi.
c. 5), însuşi împăratul o atribuia rugăciunii soldaţilor creştini (Legio
fulminea)-
După el, sub Commodus (180—192), creştinii s'au bucurat de linişte,
graţie soliei lui creştine Marcia, care a eliberat şi pe cei exilaţi
în Sardinia. Totuşi avem martiri şi de sub domnia lui Commodus.
5. Septimiu Sever (193—211) până la 202 nu a fos duşman
creştinilor; atunci, din motive politice şi din cauza unor exagerări montanistice,
a ordonat persecuţii, cari au fost mai crâncene în Africa, în
Egipt şi in Galia. In Africa şi la Roma vărsarea de sânge a început
încă la 197, când vedem pe Tertulian păşind cu multă energie ca apărător
împotriva acuzelor de lese-maestate şi de sacrilegiu.
După Septimiu S. a intervenit o pausă, care a durat până la
235. Caracalla (211—7) nu s'a ocupat de creştini; Heliogabalus (218-
22) credea că va putea unifica toate religiile cu aceea a cultului soarelui,
din Siria; Alexandru Sever (222—35) a fost chiar prietin al creştinilor,
punând bustul Iui Isus alături de acela al Iui Avram, al lui Orfeu
şi al lui Apoloniu din Tyana, în larariul său; ba, cum relatează un
scriitor (Iulis Capitol), ar fi voit şa facă şi biserică creştină, dar a
fost împiedecat de aceia, cari se temeau, că atunci toată lumea o să

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 437
se facă creştină.') In ori ce caz, le-a dat creştinilor un teren la Roma
pentru necesităţile cultului.
6. Maximinus (235—8) era, sub raport religios, indiferentist. Totuşi
el a persecutat pe creştini, ca fiind favoriţii antecesorului său, pe care
el 1-a sugrumat. Mult sânge a curs mai ales în Asia-mică, unde furia
poporului era agitată din cauza unui cutremur de pământ. Ordinul împăratului
era astfel, că numai mai marii Bisericii să fie urmăriţi ,* dar
autorităţile nu observau strict ordinul.
A urmat iarăş o epocă de linişte, în care creştinismul s'a întărit
; împăratul Filip Arabul se spune că a fost chiar creştin. (Eusebiu,
H. E. 6,34).
7. împăratul Deciu (249—51), cum am arătat mai sus, introduce
o tristă întorsătură în istoria persecuţiilor. Extirparea creştinismului se
pune ca problemă de Stat; pentru atingerea scopului se aplică diabolicele
mijloace ale torturilor de lungă durată, fără a produce moartea
imediată. El însuş e un duşman atât de înfocat al lui Hristos, încât
era mai bucuros să audă, că în Roma s'a ridicat un anticezar, decât
că s'a hirotonit un nou servitor al Domnului. — Mare număr de martiri
împodobeşte paginile istoriei, din cauza persecuţiei „lui Deciu.
8. Ciuma din anul 251 a făcut pe împăratul Gallus (251—3) să
ordone ca toată lumea să jertfească Iui Apollo. Asta a produs a opta
persecujie, care a fost simţită mai ales la Roma, Alexandria şi în
Africa.
9. împăratul Valerian (253—607 părea la început mai binevoitor
fată de creştini, decât oricare dintre antecesorii săi. Totuş s'a lăsat
sedus de favoritul său egiptean Macrian, care nu putea suferi pe creştini
din cauza că el profesa un fel de magie împreunată cu jertfe
omeneşti. Primul edict al lui Valerian (257) cerea tuturor să jertfească
idolilor; creştinilor a ordonat să li-se confişte localurile de cult, catacombele
şi cimitirele. Un al doilea ordin (258) prevedea decapitarea
clericilor, degradarea, deposedarea, şi'n caz de perseveranţă — decapitarea
nobililor, expulsareâ femeilor.')
1) „Iudaeis privilegia reservavit, christianos esse passus est Christo templum
facere voluit eumque inter deos recipere (quod et Hadrianus cogitasse
fertur...), sed prohibitus est ab his, qui consulentes sacra repererant, omnes
christianos furturos, si id optato evenisset, et templa reliqua deserenda". — Pare
că auzim, cum se spune azi la noi, când e vorba să se dea ceva şi uniţilor:
nu se poate, că ntunci toată lumea trece la Unire!..
2) Merită să fie expusă aici următoarea întâmplare din vieaţa si. Laurenţiu,
mort la 258.
Valerian 1-a chemat la sine.pe acest sfânt diacon şi i-a zis: voi creştinilor
vă plângeţi că sunteţi trataţi râu. Dar nu e vorba, decât de ceva ce depinde
numai de voi. Preoţii voştri aduc jertfa în vase de aur, sângele martirilor se

458 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
Fiul lui Valerian, Oallienus (260—8) a revocat ordinele tatălui
său. Pentru legea lui Hristos a început o epocă de pace şi de înflorire,
care a durat 40 ani. Creştinii au pătruns pană în situaţiile cele
mai înalte; biserici pompoase au fost construite; li-s'a recunoscut dreptul
de asociere, luând fiinţă aşa numitele societăţi de înmormântare,
din care făcea parte mai ales clasa săracă. împăratul însuş îşi adresa
ordinele către episcopi ca către şefii Bisericii. Totuş avem martiri şi
din epoca aceasta, fiindcă situaţia iuridică a creştinilor nu se schimbase.
Aurelian (270—5), care a retras legiunile din Dacia, se vede în
disperarea sa, încă a dat un ordin de persecuţie, dar el a murit şi nu
1-a putut duce la îndeplinire, aşa că până la 303 Biserica s'a putut
bucura de linişte.
10. Ultima şi cea mai grozavă persecuţie a fost sub împăratul Diocleţian
(284—305).
Acesta la început era binevoitor faţă de creştini, încât pe funcţionarii
creştini i-a dispensat de obligamentul de a jertfi, şi la curte se
putea exercita liber religia lui Hristos. Totuş era caracter despotic şi
superstiţios. Pentru a asigura imperiul, a procedat la reforme radicale,
împărţire administrativă, cu două capitale, cu doi moştenitori. Pentru
consolidarea armatei, în anul 297 a pus pe soldaţii creştini în faţa
alternativei: ori jertfesc ori pleacă. Dar mulţi au fost executaţi. Instigat
de ginerele Galerius, un beţiv patentat, de neoplatonicii Porphyrius,
Iamblichus şi Hierocles, cum şi de preoţii păgâni, la 24 Febr. 303 a
emis primul decret de persecuţie: toate localurile de cult ale creştinilor
să fie distruse, cărţile bisericeşti şi de doctrină confiscate, creştinii
sunt decăzuji din toate drepturile cetăţeneşti, nobilii devin infami (atimia
— pierderea onoarei), cei de jos devin sclavi; sclavii creştini nu e
adună tn cupe de argint, pentru iluminat aveţi candele de aur. Aduceţi-mi mie
aceste comori, ca să uşurez bugetul Statului. întemeietorul vostru, pe cât ştiu,
nu a adus comori în lume, ci cuvinte. Daţi-mi mie comorile şi rămâneţi voi cu
cuvintele.
— Da, răspunde s. Laurenţiu, noi avem comori multe şi mari, cum nu are
împăratul. Ţi-le dăm. Numai dă-mi răgaz ca să le adun şi să Ie pun în ordine.
împăratul i-a dat trei zile. I-a dat apoi care şi animale cari poartă povară
ca să aducă comorile.
S. Laurenţiu a cutrierat Roma şi a adunat 1500 de leproşi, orbi, şchiopi,
paralitici, buboşi, etc. — I-a încărcat în care şi pe animale, aşa a mers cu ei la
împăratul.
— înălţate împărate, a zis s. Laurenţiu, iată comorile Bisericii, pe cari
vi-le aduc. Aceştia sunt adevărate comori, prin mâinile cărora milosteniile noastre
sunt duse la cer şi ne câştigă tezaurul de veci. Profită de aceste comori'
pentru Tine şi pentru împăraţi.
După multe suplicii, în cele din urmă ars pe gratii de fier înroşit, s. Laurenţiu
a murit la 10 Aug. 258. (V. La Revue des Saints, 1927, pp. 271—2.)

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 459
permis să se elibereze. Galerius a găsit edictul prea moderat, şi pentru
a veni cu măsuri mei aspre, i-a venit în ajutor uh incendiu la palat,
atribuit, desigur, creştinilor, cum şi unele tulburări puse la cale.
Al doilea edict a ordonat, ca episcopii şi preojii să fie încarceraţi,
şi să aducă jertă. In fine, la 304 s'a emis ordinului cel mai sângeros:
să jertfească ori să moară. S'au repetat groaznicele scene de
sub persecuţia lui Deciu; mulţime mare (ingens multitudo, viri prope
innumerabiles) de creştini şi-a vărsat sângele în întreg imperiul, afară
de Galia şi Britania, unde Constantinus s'a mulţumit cu distrugerea
bisericilor.
La 305 Diocleţian a demisionat, dar persecuţia a continuat sub
urmaşii lui, în Apus până la 310, în Răsărit până în 313. Aici Maximinus
Daia a sistat executările la 308, înlocuindu-le, „din deosebită
graţie", cu scoaterea ochiului drept şi cu ologirea piciorului stâng,
astfel trimiţindu-se oamenii la mine. Galerius, atins de o boală îngrozitoare,
la 311 a dat un edict de toleranţă, dar Maximinus Daia abia
după ce a fost înfrânt de Licinius, s'a ataşat Ia 313 la edictul de toleranţă,
emis la Milan de către Constantin (devenit cel Mare) după fericita
izbândă dela podul milvian în Roma.
Acest edict a decretat libertatea religioasă pe tot cuprinsul imperiului
roman, restituind creştinilor averile răpite. De aci înainte — deşi
persecuţii au mai avut loc în unele părţi — creştinismul va lua o
desvoltare, graţie căreia Roma va continua să stăpânească lumea după
încetarea imperiului Cezarilor. Grozavele suferinţe, îndurate de urmaşii
lui Hristos timp de 250 ani, şi-au adus roadele.
Ca să ne dăm seama de aceste suferinţe, vom arăta felurile
chinurilor şi mijloacelor de tortură principale. Ele erau:
Răstignirea pe cruce, cu sau fără cuie; în cazul din urmă moartea
nu se producea decât prin foame sau prin asfixiare. Spânzurare în
toate chipurile, legându-se obiecte grele de trupul celui spânzurat, cari
îi rupeau membrele ori părţi din trup. Frângerea cu roata. Torturile,
adesea împreunate cu pârjolire ori cu întrebuinţarea de cleşte, ghiare
sau pieptene de fier. Temniţa, în ea închiderea cu ţăruşi, flămânzirea.
Biciuirea, cu diferite instrumente, adesea până rămânea numai oasele
ori intestinele. Arderea în cuptoare ori pe rug, pe scaune ori pe gratii
de fier, în cazane umplute cu oleiu, smoală ori metal, îmbrăcare în
haine îmbibate cu smoală, cari după aceea se aprindeau (tunica molesta).
Decapitarea, străpungerea cu lancea ori cu săgeţile, scufundare
în apă ori îngropare de viu. Aruncarea în faţa fiarelor sălbatice, a
câinilor, chiar pradă şobolanilor. Tăierea în bucăţi, mutilarea* deschiderea
pântecelui, în care se introduceau gunoaie. Muncă forţată la
lucrări publice ori în mine, împreunată cu mutilarea corpului şi cu flă-

460 CULTURA CREŞTINĂ Nr. ?-9
mânzirea. Necinstirea femeilor şi a fecioarelor, purtându-se zile întregi
desbrăcate, în faja lumii, ori fiind duse în casele de desfrâu.
E uşor de înţeles, că torturile diabolice îi făceau pe unii să-şi
renege credinţa. Unii aduceau jertfă zeilor (sacrificaţi), alţii tămâiau
chipul împăratului (thurificati), iarăş alţii, fără a face ceva, se înscriau
în registrele păgânilor (acta facientes), ori cereau numai dovadă că ar
fi jertfit (libellatici).
3. Persecuţiile în alte ţări
Dacă în imperiul roman persecuţiile au încetat şi creştinismul a
luat o evoluţie atât de minunată, încât pe vremea conciliului dela
Nicheea erau numai în Răsărit 311 episcopii, iar în Africa, Italia, Galia
şi Spania alte 200 (adevărat, că pe vremea aceea erau mai dese episcopiile),
nu au încetat persecuţiile în ţările stăpânite de barbari, după
retragerea administraţiei romane, ori după prăbuşirea imperiului apusean.
Istoria cunoaşte sângeroase persecuţii în Persia, Armenia, Arabia,
de către păgâni, — iar în Africa şi Spania de către Vandalii, resp.
Goţii arieni; în fine, în imperiul bizantin de către împăraţii iconoclaşti.
1. In timpul persecuţiilor din imperiul roman creştinii din Persia
se bucurau de linişte. La anul 342 regele Sapor II, instigat de Evrei
— între cari şi regina, evreică de origine — a ordonat o persecuţie,
în care, cum spune Sozomenos, au fost ucişi 16.000 martiri cunoscuţi
cu numele. înainte de a ordona persecuţia sângeroasă, s'a încercat cu
nişte impozite grele şi nedrepte, a se abate creştinii dela credinţa lor'.
La anul 418 a urmat o nouă persecuţie, tot aşa de grozavă, care a
durat până la 450. Nu mult după aceea s'au refugiat în Persia nestorienii
izgoniţi din imperiul bizantin, cari s'au solidarizat cu păgânii la
persecutarea catolicilor. La 641 Persia a fost cucerită de către Arabi.
1) Istoria persecuţilor în Persia ne oferă un episod impresionant: cazul
sf. Usthazan. Acesta fusese dascălul regelui, avea titlul de mare şambelan şi se
bucura de multă autoritate. De frica pesecuţiei şi-a renegat credinţa şi a adus
jertfă în onoarea soarelui. Când bătrânul Simeon, episcop de Seleuchia, a fost
adus în faţa impăratului şi după interogator a părăsit palatul, trecând pe lângă
Usthazan, acesta a îngenunchiat în faţa .'ui. Dar episcopul şi-a întors privirea
ca să nu-1 vadă. Atunci Usthazan s'a gândit: dacă venerabilul Simeon, care
mi-a fost un prieten atât de intim, e atât de indignat împotriva mea, cum va
fi Dumnezeu, pe care l-am trădat?!
Şi desbrăcând hainele pompoase, se îmbracă în doliu şi-şi dă demisia din
toate funcţiunile. Regele îl cheamă la sine şi caută să-l convingă de greşeala
ce o face. El rămâne neînduplecat. înfuriat, regele numai decât îl condamnă la
moarte. El are o singură dorinţă: să se publice în tot oraşul, că el este dus ia
locul de pierzare nu pentru că ar fi complotat, ci pentru că e creştin şi a refuzat
să se lapede de Dumnezeu. Astfel voia el să repare, cu ştirea tuturor,
scandalul public, ce 1-a cauzat prin apostazia lui. Cererea i-a fost admisă, regele
crezănd că va îngrozi De cieştini prin severitatea pedepsei aplicate faţă de un
vechiu servitor al său. S. Usthazan a fost execulat în Joia Paştilor, iar episcopul
Simeon în ziua de Paşti, anul 341 (LaRevue des Saints, 1931 pp. 232—4)-

Nr. 7-9 461
2. Armenia a fost ocupată la 429 în bună parte de Persieni şi
aşa poporul, care suferise sub Maximinus, a trebuit să lupte a doua
oră pentru credinţa lui Hristos. Durerere, încetul cu încetul creştinătatea
de aici a căzut în monofisitisYn.
3. In Arabia creştinii au avut de suferit la începutul sec. V. o
grea persecuţie din partea regelui de origine evreească Dhunovas. Mai
târziu ţara a căzui sub ocupaţie mohamedană.
4. Ocupând Vandalii Africa la 429, regele Geiserich, arian, a
început o persecuţie grozavă împotriva catolicilor: bisericile au fost
distruse, vasele sacre sdrobite de soldaţi, episcopii şi preoţii, călugării,
arşi de vii, dacă nu au reuşit să fugă. Au părăsit Africa 373 episcopi
şi toţi preoţii. Sub împăratul următor, Hunnerich (477—84), la început
a fost linişte, dar la instigaţiile episcopului arian, a început o nouă
persecuţie, în urma căreia clericii au fost exilaţi, iar credincioşii supuşi
la cele mai groaznice torturi. La Tipasa au scos limba la 484 de
catolici; ei totuş au continuat să vorbească în chip miraculos, lucru
adeverii de însuş împăratul lustinian. La 700 Africa a fost ocupată de
mohamedani şi creştinismul s'a stins.
5. In Spania Visigoţii arieni au persecutat crâncen pe catolici:
sub Enrich (466—484) şi sub Leowigild 569—586, care şi-a omorît pe
propriul său fiu, Hermenegild, pentrucă, îndemnat de soţia sa, a stăruit
în credinţa catolică. Fratele lui, Recared ajuns Ia 586 rege, a făcut
catolicismul religie de Stat în Spania.
6. Că în toate locurile ocupate de mahomedani (Asia, Africa,
Spania, Balcanul până în centrul Ungariei), creştinii — cu toată libertatea
de cult, ce li-se promitea la început, — ce situaţie grea aveau,
e lucru ştiut. De aceasta nu ne mai ocupăm aici.
0 teribilă furtună în istoria Bisericii răsăritene a fost lupta împotriva
sfintelor icoane. Ea a început la anul 726, printr'un ordin al
împăratului Leo Isaurianul, un fost negustor de vite, mai apoi soldat de
rând, în urmă ajuns pe tron. Om ambiţios, care a reorganizat imperiul,
dar superst ţios deoparte, de altă parte având simpatii pentru secta
paulicienilor (izvorîtă din maniheism), care a distrus bisericile şi ss.
icoane în Asia Mică. Mari nenorociri se arătase: marea a ieşit din
marginile sale ), un cutremur de pământ a scos la iveală o insulă în
arhipelag; un ger teribil şi" o zăpadă groasă a îngrozit populaţia multă
vreme. De altă parte musulmanii, respinşi odată, ameninţau să răstoarne
frontierele, iar soldaţii recrutaţi în regiunile îndepărtate ale Asiei Mici,
1 „Yidimus venerabiles viros, qui abscissis linquis suas poenas mirabilitcr
loquebantur". (Am. văzut bărbaţi venerabili, cari cu limbile tăiate, în chip
minunat î;i povesteau pedepsele). Codex Iustin. I, 27, 1.

462 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
aveau o ură înăscută faţă de iot ce era catolic. împăratului i-s'a sugerat,
că toate relele îşi au cauza în cultul superstiţios al icoanelor
şi statuilor.
Pentru a împiedeca nenorocirile, împăratul a dat la 726 un- prim
edict, interzicând cultul icoanelor. Numai decât, sateliţii tiranului s'au
răspândit în întreg imperiul, profanând bisericile, călcând în picioare
şi aruncând în foc ss. icoane şi statuile. Cine era contra, se arunca
în temniţă, era torturat şi omorît. Prima perioadă a luptei a fost în
anii 726—780, în care pe catolicii, snsţinu'i de Roma cu toată hotărîrea,
i-au ajutat şi împărătesele Irina şi Teodora, iar ca demn urmaş al lui
Isaurianul in combaterea icoanelor s'a dovedii Constantin Copronimul
(= gunoiul), un aşa de mare duşman al călugărilor, încât nu le zicea decât
„acest nefast" şi a decretat pedeapsa cu moartea pentru superiorii
cari primesc noviţi. Vasele sacre, pe cari erau figuri sfinte, se sdrobeau;
manuscrisele iconofile se ardeau, frescele bisericilor erau spoite, mozaicurile
scoase, cuvântul „sfânt" scos chiar din numiri topografice. Bine
observă un scriitor, că nici un musulman nu şi-ar fi putut permite mai mult.
A doua perioadă de luptă iconoclastă a isbucnit sub Leo Armeanul
(813—820) şi a durat până la 842, terminându-se cu instituirea
Duminecii Ortodoxiei. Din aceste lupte Biserica cinsteşte ca martiri pe
s. Teodosia Vergură (j726), s. Andrei Crisis (f 766), Roan Neomartirul
(f 780), Teodor (f 781), Teodor Studitul (f 826) şi alţii.
8. Să lăsăm să ruleze integral filmul istoric, cu dureroasele scene
de persecuţii de pe vremea ereziilor din Apus: a husiţilor, a luteranismului
şi calvinismului (Calvin l-a /
ars pe rug chiar şi pe reformistul
Mihai Şervet), a răsboiului de 30 ani, a revoluţiei franceze; a persecuţiilor
din ţările misionare; a persecuţiilor politice din Franţa (1905),
Portugalia (1912), din Rusia, Spania şi Mexic, după războiu?...
Ar fi poate prea mult. Cele din epoca noastră sunt în mare parte
cunoscute.
De aceea ne vom opri asupra unor fapte, cari pe noi ne interesează
mai mult şi sunt foarte puţin cunoscute.
4. Persecuţiile uniţilor în Rusia ţaristă.
Cu înglobarea unei părţi a Poloniei "în Rusia Moscovită, a ajuns
în această împărăţie un număr de 4 milioane ucrainieni uniţi cu Roma
din 1595. Numai decât a început lupta împotriva catolicismului, pe care
îl • reprezentau Polonii (latinismul putred, vorba lui Aksakow), şi care
i-a făcut pe aceştia atât de rezistenţi; doar în fruntea fie cărei mişcări
pentru libertate a Polonilor, se găsea câte un preot. Până acolo s'a
mars cu ura şi cu agitaţia împotriva Polonilor, încât într'un manifest

463
al clerului rusesc se spunea : Legea Polonilor, a Evreilor şi a câinilor
e toi una!...
Dar ceeace mai uşor credeau Ruşii că vor putea realiza, era
înglobarea uniţilor în Biserica ortodoxă. Pentru atingerea acestui scop
nu s'au ferit nici de cele mai barbare mijloace, cum vom vedea mai
la vale. Lucru nu a mers deloc uşor, deoarece la uniţi era conştiinţa
destul de desvoltată, mai ales acolo, unde aveau şi practici religioase
proprii, mai avansate faţă de acelea ale ortodocşilor (de reţinut pentru
anumite discuţii în această materie).
încercările de a forţa pe ucrainieni şi pe polonezi să treacă la
ortodoxie, au început sub Caterina II, dar sub ţarii Paul I şi Alexandru I
au slăbit. Au căutat însă şi aceştia să-i izoleze pe uniţi cât mai mult
de romano-catolici, interzicând bazilitanilor sa primească romano-catolici
în ordinul lor, şi ordonând ca uniţii să nu mai fie educaţi în seminariile
romano-catolice.
După sufocarea revoluţiei polone din 1830-1 a început programul
de distrugere a Bisericii unite. In 1832 s'a ordonat ca uniţii să folosească
excluziv cărţile liturgice ortodoxe,. şi văzând că nu merge, la
1834 au trimis în eparhiile unite din oficiu vre-o 800 cărţi liturgice
ortodoxe. Tot la 1832 au desfiinţat celebra mănăstire a Pociaiului, a-
lungând pe călugări, pe cei mai periculoşi i-au luat la armată; superiorul
mănăstirii, P. Sieroczinski, om de 60 ani, a fost îmbrăcat şi dus
în Siberia, acolo a murit ca soldat simplu.
Cum, din cauza teroarei, numărul preoţilor uniţi s'a împuţinat,
poporul recurgea la preoţii r. cat. La anul 1836 li-s"a interzis acestora,
să mai spovedească persoane pe cari nu le cunosc personal, ca să
nu aducă prejudicii religiei de Stat. La 1839 preotul apostat Iosif
Siemasko a fost numit episcop al Lituaniei şi un ucaz al ţarului a decretat
că: „Episcopii, preoţii şi credincioşii Bisericei greco-catolice ...
trec în sânul unei şi nedespărţitei Biserici greco-ortodoxe".
Şi acum începe tragedia acelora, cari nu au cedat nici ispitelor,
nici teroarei, ci au ţinut mai departe la legea lor unită cu Roma. Şi
trebue să ştim, că la Ruşi pretextele de ordin naţionalist sunt mai
plausibile decât cum ar fi la noi, la Latini. Asta încă a contribuit ca
clerul ucrainean, care era îmbibat de idei panslave, pe lângă argumentele
teroarei, să se clatine. A fost însă o regiune, unde poporul
nu a cedat: uniţii din ţinutul şi eparhia de Chelm, pe teritoriul fostului
Stat polonez. Pentru a înlătura ori ce echivoc, la 1847 a fost emis un
ucaz, care desfiinţa religia unită şi pe teritorul fostului regat polonez.
Poporul din Chelm nu a cedat.
Intre acest popor şi între puterea ţaristă s'a angajat o luptă pe
vieaţă şi pe moarte; persecuţii, cari nu stau cu nimic în urma acelora

464 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
s
de pe vremea păgânilor ori a împăraţilor eretici de altă dată. Mizeriile
îndurate de poporul ucrainean pentru credinţa lui, au o literatură
întreagă în limba polonă, ') ele au făcut să se sesizeze nu numai bărbaţi
de seamă ai Rusiei (între cari şi Cicerin), dar chiar şi guvernul
englez.')
Satele renitente erau năpădite de cazaci, de multe ori în număr
mai mare decât locuitorii comunelor. Aceştia consumau totul: recolta,
vitele, le ardeau gardurile, dependentele economice, ba le luau şi hainele
din paturi. Poporul era bătut cu biciuri plumbuite, încât trupurile
lor erau tot zdrenţuite. Mulji erau duşi în temniţe, mulţi la Siberia.
Dacă oamenii iscăleau o cerere, cumcă trec la ortodoxie, erau lăsa|i
în pace, armata se retrăgea; altfel, continua teroarea. Ii băteau până
la moarte. La anul 1874 în comuna lamy o fată a fost bătută până ce
leşinând s'a auzit rugându-se: Prea sfântă Fecioară dă-mi putere să
port suferinţele! Atunci comandantul plutonului, Golovinski, a luat el
biciul din mâna cazacului îngrozit şi a bătut fata până ce şi-a dat sufletul.
Locuitorii erau duşi afară de sat şi acolo erau bătuţi.
Locuitorii comunei Lomazy au fost izgoniţi din sat şi bărbaţii despărţiţi
de femei şi de copii. Pretorii au invitat pe bărbaţi să iscălească
o hârtie, prin care se obligă că vor umbla la biserica ortodoxă. Ei
au refuzat. Atunci cazacii s'au năpustit cu canciuca esupra femeilor
şi copiilor şi le-au bătut îngrozitor, până ce bărbaţii nemai putând privi
suferinţele lor, au iscălit. Au trecut satele, pe hârlie, graţie biciuirilor,
zdrobirii fălcilor, smulgerii părului, —- dar numai pe hârtie. Poporul
nu mergea la biserica ortodoxă, nu recurgea la serviciile preoţilor impuşi
cu forţa. Care numai putea, trecea clandestin în Galiţia, acolo se
împărtăşea, se cununa, îşi boteza copiii; şi fiindcă Cracovia era 5 vizitată
mai mult pentru asemenea servicii, ele se numeau „slujbe cracoviene"
(Sluby krakovskie). Autorităţile ruseşti urmăreau din greu aceste
servicii, nu recunoşteau valabilitatea căsătoriilor şi legitimitatea copiilor.
Morţii îi îngropau pe furiş, fără preot, în hotarul comunei, printre
holde. Deasupra groapei se netezea pământul, ca să nu se afle. Totuş,
dacă străjerii comunei aflau locul, mortul era desgropat şi înmormântat
cu preot ortodox, iar rudele plăteau amendă şi erau închişi. Unele cazuri
interesante: la 1883 a murit în comuna Ianow Agnes Semeniuk,
catolică ferventă, lăsând cu limbă de moarte şi cu blesteme, să nu fie
1) Nu cred că interesează pe cetitorii noştri această literatură în limba
polonă. In schimb recomandăm următoarele în limba franceză: Likowski, U.iion
de l'Eglise grecque ruthene; Cosiderations sur 1'etat de l'Eglise unie en Pologne.
Cf. Correspondant, 25 Iulie 1909.
2) Documents officiels publies par le gouvernement auglais au sujet du
traitement barbare des uniates en Pologne.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 465
înmormântată de preot ortodox. Nişte femei au încercat să o înmorminteze
clandestin, dar străjerii le-au prins, s'a încins o luptă între
femei şi străjeri, mortul a căzut din sicriu; în cele din urmă totuş cadavrul
a fost dus de străjeri la biserică şi a fost înmormântat a doua
zi cu preot şi diacon, în asistenţa străjerilor, dar nimeni dintre credincioşi
nu a luat parte, ci numai acasă se rugau pentru răposată.
Un alt caz. Era bolnav un bărbat catolic. Străjerii pândeau, când
îşi dă sufletul. Murind el, cei din casă îşi bat capul cum s'o facă?
Dacă rămâne până dimineaţă, străjerul îi vede. încă în cursul nopjii
îi fac un sicriu, îl pun în căruţă şi îl duc peste câmpii, în pădure. Dimineaţa
văd îngroziji că a rămas urma rotitor, care îi poate trăda. Repede
pun în pat pe fratele mortului, îl învălue cu ceva cârpe la
cap şi-I lasă să doarmă. Vine străjerul şi vede că bolnavul mai trăeşte.
Dar trimite pe preot să-1 îngrijească. Ii spun că are scarlatină şi preotul
— tată la 8 copii — nici nu intră în casă, ci pleacă. Străjerul a mai
pândit, dar numai atunci a aflat de cazul morjii, când nu se mai vedea
urma roţilor. Urmarea a fost: închisoare de câteva săptămâni.
Dacă mergeau să se roage în biserica catolică, îi smulgeau din
faja altarului şi îi duceau la închisoare. Cu botezarea copiilor putem
da iarăş cazuri interesante.
Comuna Hrudy, renitentă, la anul 1867 a fost năpădită de armată
şi cazaci, cari au mâncat tot, iar bărbaţii din comună au fost
duşi la prestaţie publică, încât pământurile au rămas nelucrate. Vexaţiunile
s'au repetit în 1871, 1874 şi 1876. La 1874 iau declarat cu
foi{a de ortodocşi, totuşi ei au refuzat să meargă Ia biserica ortodoxă,
copiii şi-i botezau ei pe ascuns, morjii îi îngropau la fel. La 1876 a
venit ordin aspru, ca toji copiii cari nu au fosl botezaji de preot, să
fie duşi la biserică. Umblau străjerii din casă 'n casă, mamele se ascunsese
cu copiii, care în pod care în pivnijă ori prin coşuri. Au trebuii
scoase cu puterea, unde s'a putut.
Peste pujin timp iarăşi s'au trezit cu armată în sat. Mamele au
luat copiii şi au fugit cu ei in pădure. Armata a rămas aşteptând ca
ele să revie. Şase săptămâni au toi aşteptat, înzadar. După plecarea
armatei au revenit mamele cu copiii, într'un hal pe care ni-1 putem închipui.
Au suportat frigul (se făcea primăvară), foametea, s'au lipsit de
lucrul câmpului; bărbaţii înşişi erau continuu terorizaţi, dar nu au cedat!
Că până unde a putui merge disperarea poporului, o arată cazul
înfricoşat al familiei Koniuszevski, întâmplat în comuna Kloda, în
noaptea din 10—11 Dec. 1874. Koniuszevski era un om cu frica lui
Dumnezeu, care îşi iubea copiii foarte. Cel mai mic s'a născut după
ce religia unită fusese desfiinţată. L-a botezat el, cu apă curată, fără
a-1 duce la preotul oficial. Primarul l-a amendat prima oară cu două, apoi
9

466 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
cu cinci şi cu 10 ruble, pe urmă cu 20 ruble, i-a dus un rând de haine
ca gaj. Neputând plăti, urma nouă amendă, bătăi şi închisoare. Văzând
că nu-i scăpare de atâtea persecuţii, a promis supunere, cerând răgaz
pentru pregătirea de botez.
Soţia lui a făcut cozonaci, şi în ziua ultimă a acoperit masa
frumos, a pus mâncările pe ea, luminări aprinse; ei împreună cu copiii
s'au îmbrăca! de sărbătoare, au mers în şură, acolo femeea cu copiii
s'a culcat frumuşel jos, bărbatul a aruncat paie peste ei, le-a aprins,
şi a întrat şi el sub grămada de paie. Vecinii observând focul, au^
alergat, spre marea lor mirare au găsit casa încuiată, dar masa pusă
şi luminări arzând pe ea. Alergând la şura ce ardea, din pârâitul lemnelor
se desprindea sunete umane, un cântec religios, ce se stingea
mereu, deodată eu vieaţa acelora, cari în acest tragic chip au crezut
că trebue să dea dovadă de tăria credinţei lor.
Rămâne să vedem acum legendarele servicii divine, cari aduc cu
cele din vechime, cu deosebirea că în loc de catacombe aici avem de
a face cu ascunzişul pădurii.
Cu cea mai mare discreţie se dădea avizul pentru adunare. In
întunericul nopţii Ia o casă dela marginea satului, cu fereştile perdelate,
se aduna lumea pe furiş, venind pe căi lăturalnice. De aci plecau
după miezul nopţii, în cea mai mare tăcere şi având grije să nu fie
observaţi de străjeri. Pe la orele trei dimineaţa începea în mijlocul
pădurii construirea altarului. Tot vine lumea, din cele patru colţuri ale
lumii. S'au luat toate măsurile de precauţiune: se controlează toţi ceice
vin, paznici la drumuri şi la marginea pădurii au grije să nu-i surprindă
oamenii poliţiei. In zorile zilei sosesc preoţii. Lumea se ridică
la cinci mii, deşi nu au venit decât cei mai îndrăzneţi şi cari de vreme
mai îndelungată aşteaptă-mângăierile preotului.
Se trag perdelele altarului în cortul de frunze şi începe sf. Liturghie-
Din mii de piepturi răsună cântecele de laudă lui Dumnezeu.
Gemetele şi lacrimile contribue în aceeaş măsură la emoţionarea celor
de faţă.
După Liturghie începe administrarea sacramentelor. Sunt cari
acum se botează, prin preot, împreună cu copiii lor. Alţii se cunună.
Se fac servicii pentru morţi, maslu la bolnavi. Fireşte, la Liturghie top
s'au împărtăşit. Sunt cari acum au văzut prima oară preot. Au venit şi
dela distanţă de 20 miluri, rătăcind prin păduri ca să ajungă aici.
Că până unde mergea devotamentul lor o arată şi următoarea
întâmplare: într'o comună nu era catolică decât o femee; uniţii erau înglobaţi
în ortodoxia oficială. Femeea merge la proprietarul de pământ
şi-I roagă să trimită după preot. Boierul o întreabă, ce nevoie are de
preot, ea fiind sănătoasă; dar sunt patru bolnavi cari nu vreau să moară

Nr. 7-9 CUL'ÎUftX CREŞTINA 46?"
nespovediţi. Ei vor fi aduşi la mine, acolo preotul nostru îi va împărtăşi,
fără să observe străjerii.
— Dar ai copii la casă, se pot îmbolnăvi şi ei de scarlatină, replică
boierul.
— Toji suntem în mâna lui Dumnezeu, răspunde femeea, trebue
să salvăm patru suflete.
Spre seară a venit preotul. Străjerii au păzit loată vremea, ca nu
cumva să meargă şi la alţii pe ascuns. El a împărtăşit aci pe cei patru
bolnavi, cari încă în noaptea aceea au murit.
Peste câteva zile s'au îmbolnăvit cei doi copii ai femeii. I-a înmormântat
cu mare jale, dar împăcată cu voinţa lui Dumnezeu 1 ')
Decretul de toleranţă al ţarului din 1905 a mai găsit în Rusia o
jumătate milion de uniţi, cari au trecut la romano-catolici, unirea rămânând
mai departe necunoscută. Stăruinţa în credinţă a acestor creştini
este una din cele mai glorioase pagini din istoria Bisericii.
Ca apendice la acest capitol ne permitem a adăuga următoarele.
Intâiu: Deşi persecuţiile înşirate mai sus din Rusia par a se fi
făcut în interesul ortodoxiei, noi credem că nici pe departe nu poate
fi făcută ortodoxia răspunzătoare pentru ele. Ceice le-au făcut, s'au folosit
de ortodoxie numai ca de un paravan, pentru scopuri de ordin
politic. Ei nu au fost adevăraţi ortodocşi, chiar dacă întregul Sinod al
Bisericii ruseşti ar fi comandat lucrurile. Adevăratul ortodox e cu frica
lui Dumnezeu, e milos, e tolerant, nu face altuia ce nu ar dori să i-se
facă lui. De aceea, în locul falşilor ortodocşi să dea Dumnezeu adevăraţi
ortodocşi. Cu aceia Biserica catolică se va putea înţelege.
5. Câteva concluzii
1. Persecuţiile Bisericii sunt un lucru firesc. Ele au trebuit şi vor
trebui să vie, 'de câteori bunul Dumnezeu va găsi de bine să dea o
asemenea încercare aleşilor săi şi să mai cureţe aria.
2. Toate persecuţiile sunt la fel, atât ca' fond, cât şi ca formă.
Nimic nou sub soare.
3. Persecuţiile ar trebui să unească pe toţi creştinii, nu numai
pentru timpul nenorocirilor, ci şi pentru timpurile următoare. Comba-
1) Aici trebue să menţionăm serviciile mari pe cari le-au făcut preoţii poloni
de rit latin, uniţilor în tot timpul persecuţiilor. Durere însă, ci rusofobia
Polonezilor a trecut şi asupra ritului oriental ca atare; această fobie, împreunată
cu aceea izvorîtă din motive naţionale, a produs nrnorocitele frecări la cari am
asistat în l'olonia de după primul răsboiu frecări pe cari sigur le au regretat
apoi ambele păiţt. Dar ţi;:uta clerului polon u fost considera 1 » ea un strios obtUtc-A
în calea împăcării Rusiei cu catolicismul (Palmieri, La Ch csi russa, p. 723).
9.

468 CULTURA CREŞTINI Nr. 7-9
terea reciprocă a creştinilor între ei, face cele mai rele servicii ideei
religioase ca atare. Acest adevăr îl auzim chiar din gurile duşmanilor
religiei. Istoria ne este martoră şi în această privinţă.
4. Dea Domnul, ca învăţămintele trecutului să ne fie de folos
în vederea viitorului, care nu ştim ce surprize nepoate rezerva. Istoria
este marea carte a vieţii, la care nimic nu se poate adăuga.
„De va adauge cineva la acestea, va pune Dumnezeu peste el
toate bătăile scrise în cartea aceasta.
Şi de va scoate cineva din cuvintele cărţii acesteia, va scoate
Dumnezeu partea lui din lemnul vieţii, şi din cetatea sfântă şi din cele
scrise în cartea aceasta". (Apoc. 22, 18—8)
Dr. NICOLAE BRÎNZEU
O A M E N I Ş I F A P T E
Ceva despre averea bisericească
Averile bisericeşti au deprins totdeauna o vrajă deosebită asupra
celor dinafară. Teoria şi practica au mers de obiceiu mână'n mână
în această spinoasă dar ispititoare problemă, savantul având menirea
nobilă de a ascunde în mantaua principiilor sclipitoare manevrele interesate
ale practicianului. — Şi cum acestea, după vremuri şi locuri,
variază şi se înoesc mereu, chestiunea nici odată nu ajunge definitiv
închisă. La răstimpuri mai lungi ori mai scurte, într'o formă ori alta,
ea găseşte calea de a reveni în actualitate.
Era firesc să-şi scoată capul şi din apele tulburate ale zilelor
noastre. încercase până acum în câteva rânduri, fără succes, o mică
abatere dela rânduiala de mult statornicită. Acuma, când atenţiunea generală
şi grijile toate sunt prinse în altă parte, nu-i va fi greu — şi-a
zis — să-şi împlinească vechiul vis fără a fi băgată în seamă. Că
doară cine are chef, pe vremea asta crâncenă, să-şi bată capul cu hârăelile
popeşti pentru credincioşii cari, în marea lor râvnă de a-şi mântui
sufletul, cultivă sportul trecerilor dela o biserică Ia alta. Zelul
acestora e nu numai admirabil, ci foarte lăudabil. Şi atunci, e cât se
poate de firesc să ducă cu ei, în anumite condiţiuni, şi averea pământească
a bisericii, întregul ei rost fiind acela de a promova, şi nu
de a împiedeca, mântuirea sufletelor respective.
încercarea constituind pentru ştiinţa dreptului bisericesc adevărată
epocă, ar fi incorect să trecem pe lângă ea fără a-i sublinia însem-

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 469
nătatea. Vom fixa deci, pe marginea ei, câteva din principiile şi normele
vechiului regim, pentru a se lumina cu atât mai bine cel nou,
în care am intrat simplu şi uşor, cum se cade să se petreacă lucrurile
în zile mari ca acelea pe care le trăim.
Discuţiuni despre subiectul imediat al singuratecelor părţi din
averea bisericească au fost multe, şi conclusiile lor variate. Niciodată
însă, cel puţin la catolici şi ortodocşi — de perfect acord în această
chestiune — nu s'a tras la îndoială caracterul sacru al acestor bunuri
care, în totalitatea lor, s'au considerat totdeauna ale Bisericii înseşi,
discuţiunile mărginindu-se la căutarea proprietarului imediat în cadrul
Bisericii şi în conformitate cu rânduielile dreptului canonic. —'• Teoria
că credincioşii vremelnici grupaţi în comunităţi religioase ar fi ei înşişi
acest' subiect de drept, nici odată n'a putut fi luată în considerare.
Ea este diametral opusă înseşi nojiunii Bisericii creştine, care nu este
0 simplă asociaţie de persoane ce stăpânesc în indiviziune anumite
bunuri spirituale şi morale, dispunând de ele după bunul lor plac, ci
este o institufie întemeiată de Hristos în forme definitive şi imuabile,
infinit mai tari decât dorinţele fluctuante ale singuraticilor credincioşi.
De o biserică-asociaţie liberă şi variabilă s'ar putea vorbi cel mult în
concepţia protestantă, care a pus în locul lui Hristos raţiunea şi voinţa
credincioşilor de totdeauna.
După o examinare temeinică a problemei, Nicodem Milaş, cel mai
mare între canoniştii ortodocşi din vremile nouă, ajunge la constatarea
categorică: „După dreptul canonic al bisericii orientale) comunitatea
bisericească nu poate fi subiectul averii bisericeşti, fiindcă atunci
1 s'ar contesta bisericii personalitatea juridică... („Dreptul bisericesc
oriental". Bucureşti 1915, p. 425). Aceeaşi doctrină în „Compendiul
de drept canonic" al Mitropolitului Andrei baron de Şaguna (ed. Sibiu
1913 pg. 192): „Canoanele învaţă că averile bisericeşti sunt proprietăţi
ale religiei ai cărei creştini le-au fondat acele spre scopuri
religioase şi filantropice...", şi se provoacă la canonul 38 şi 41 apostolesc
spre a dovedi că numai episcopul are putere pesfe averea bisericească.
In trecut şi Statul român (ca şi cel austro-ungar, de altfel) S primit
această concepţie a dreptului canonic oriental şi catolic. (Ideia protestantă,
în sensul căreia comunitatea credincioşilor ar fi subiectul bunurilor
religioase, a încercat să se realizeze numai în Prusia, prin „Allgemeines
Landesrecht", şi nici acolo nu s'a putut aplica decât sporadic,
pe alocurea). încă „legea clerului" din 1893 spunea în art. 49 că:
„Bisericile sunt persoane juridice". Dispoziţia s'a menţinut întocmai,
în toate legiuirile româneşti până astăzi. — „Legea pentru organizarea

470 CULTURA CREŞTINĂ
Bisericii ortodoxe române", din 1925, declară, în art. 25: „Părţile constitutive
ale Bisericii (parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile,
arhiepiscopiile, mitropoliile şi Biserica întreagă ca atare) sunt persoane
juridice. Ele au dreptul şi datoria de a păstra tot ce deţin azi
şi de a aduna averi, mobile şi imobile, de orice fel!"
Art. 11 din „Legea pentru regimul general al cultelor": „Organizaţiile
cultelor istorice, creiate şi reprezentate în conformitate cu sistemul
lor de organizare şi prevăzute în statute (comunităţile, parohiile,
protopopiatele, mănăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile,
mitropoliile etc.) sunt persoane juridice". — Consecvent acestei concepţii,
concordatul, în art. IX, garantează „Bisericii catolice"
deplina proprietate a bunurilor de orice natură, subiectul imediat al drepturilor
de proprietate fiind singuraticele persoane morale din sânul Bisericii,
atâta timp cât au fiinţă „legală şi canonică". Adecă: până
când ele au existenţa canonică, averea este a lor, nu a credincioşilor.
Şi chiar în cazul desfiinţării canonice; averea „trece în proprietatea
persoanei morale imediat superioare". (Can. 1501 din C. I. C).
Acum: de când există în drept noţiunea persoanei morale, ea a
fost înţeleasă totdeauna ca un nou subiect de drepturi, distinct de al membrilor,
cu drepturi şi obligaţii proprii, deosebindu-se esenţial de simplele
asociaţii constituite prin libera voinţă a membrilor cari stăpânesc
în indiviziune bunuri ce stau cu totul la discreţia lor şi în cari
fiecare membru îşi are cota-parte. — încă în dreptul roman, pe care
s'au întemeiat apoi toate legiuirile europene până astăzi, „persoana
morală, orice denumire ar avea, este o creaţiune iuridică cu o existenţă
proprie distinctă şi independentă de persoanele cari o compun.
Aceştia pot dispărea treptat, se pot schimba fără să atingă fiinţa persoanei
morale". ')
In plin acord cu acest principiu fundamental, primit şi consacrat
de toate codurile de legi europene, art. 50 din Legea persoanelor juridice
din România dispune: „Asociaţii cari se retrag nu au nici
un drept asupra avutului social".
Juridiceşte, o dispoziţie contrară nici nu se poate imagina. Ea ar
înseamnă nu o simplă abatere dela normele ce reglementează fiinţa
persoanelor juridice, ci o răsturnare formală a principiului însuşi, egală
cu desfiinţarea noţiunii înseşi, care ar urma să dispară din legi şi din
realităţile sociale. Aceasta ar duce, în chip necesar, la o răsturnare totală
a rânduelilor noastre colective, întronând pe toată linia dominaţia
1) CĂTUNEANU: .Curs elementar de drept roman". 1927 p. 187. —Se citează
din Dig. 3. i, 7. § 2: ,/«.., unwersilatibus nihil referi, utrum omneş
Udem maneant, an pars maneat, vel omneş immutqtl sinţ",

Nr. 8-9 GULTURA CREŞTINĂ 471
suverană a individualismului extrem şi provocând o periculoasă nestabilitate
în toate aşezămintele de interes general. Intr'adevăr, cum ar fi
cu putinţă ca membrii unei comune să ducă cu ei partea cuvenită din
averea comunală de câteori îşi schimbă domiciliul ? Ori dacă un grup
de membri ai „Academiei" ori ai „Astrei" dela Sibiu şi-ar cere partea
corespunzătoare din bunurile instituţiilor respective spre a le folosi în
alte scopuri?! — Căci logic şi consecvent aici ajungem. Desfiinţând
vechea noţiune a persoanei morale, toate instituţiunile de acest fel devin
simple asociaţii, Ia discreţia voinţei membrilor de totdeauna. Iar în
acest caz, orice restrângere a voinţei lor, cum ar fi condiţionarea de
un număr mai mare ori mai mic, n'ar fi decât o nedreptate prin nimic
justificată. De ce 51 de membri ai majorităţii să aibă toată puterea
de a-i deposeda pe ceilalţi 49 ? Ne întoarcem la tirania iperdemocratică
a acelui 1 fatal care, trecând peste 50, singur decide soarta tuturor.
— In cazul nostru, acest suveran „1", care formează majoritatea,
ar putea răpi nu numai tot ce au avut împreună tovarăşii de până ieri,
ci capătă puterea de a frustra şi voinţa tuturor generaţiilor de antecesori
cari au contribuit la formarea patrimoniului bisericesc respectiv;
ar putea zădărnici voinţa tuturor donatorilor şi ctitorilor cari au înţeles
să dea pentru o anumită biserică, servind unui cult precis şi nu oricăruia
din cele multe pe care să-1 poată determina capriciul majorităţii
schimbătoare a comunităţii bisericeşti de totdeauna. Probabil, nici
unii din boierii de demult nu s'a gândit că biserica ctitorită de el pentru
credinţa creştină ortodoxă, să zicem, într'o bună zi, printr'o simplă
numărătoare de voturi (50-f 1) a credincioşilor zăpăciţi ori certaţi cu
preotul lor, va trebui să se prefacă în sinagogă ori să devină moschee
a lui Alah!
Dar toate aceste pilduiri şi citări de texte n'au nici o importanţă.
Rostul lor a fost doar acesta: să araie că ne găsim în pragul unei
reforme care va revoluţiona întreaga înfăţişare a vieţii româneşti. Fiindcă
principiile fundamentale de organizare a societăţii au această fire ciudată:
o schimbare a lor, la aparenţă nevinovată, produce neapărat
efecte incalculabile. De obicei: direct contrare intenţiunilor iniţiale!
Ar putea însă interveni o mică întorsătură care să facă inutile
rândurile de mai sus şi să zădărnicească toate perspectivele de răsturnări
epocale din ele. Pentru consideraţiunile juridice expuse, şi pentru
altele de ordin naţional şi social lesne de ghicit şi greu de pus
pe hârtie în actualele împrejurări, s'ar putea restabili, printr'o simplă
trăsătură de condei, starea veche şi înţeleaptă, în care am trăit până
acum. Aşa ar'fi cuminte. Aşa ar fi patriotic. Şi credem că aşa se
ya face.
A. P.

472 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
PUHOIUL UREI NESTĂVILITE.
Geniul rău, care poate fi socotit de părinte al bolşevismului, este
ovreiul Mordechai Marx. Acesta, încă în 1841, milita, cu fanatism
de sectar, prin Deutsch-Franzdzische Jarhbucher, să fie învăţaţi
muncitorii să urască istoria ţării şi a neamului lor, şi să le fie scârbă
de ea ca de o păcătoasă ţesătură de minciuni. Pe calea unui proletariat
ce nu-şi mai cinsteşte trecutul istoric şi naţional, socotea dânsul
că se va ajunge repede la distrugerea radicală a aşezării sociale de
până atunci, ca să se ridice pe ruinile aceleia una nouă, din care să
lipsească total orice urmă de spiritualitate creştină.
Gândul negru al tăciunaruliii materialist a făcut înconjurul lumii
(— tiparul era doar în mâna jidovimei —), dar nicăiri n'a găsit teren
prielnic ca'n pravoslavnica Rusie a (arilor şi a cnutului. Gânditorul
rus Ciaadaeff mărturisea negru pe alb, la 1836, în revista moscovită
Telescopul: „Noi (Ruşii) facem parte din acele naţiuni cari există înafară
de umanitate şi cari slujesc numai şi numai ca s'arate lumii
inutilitatea şi contradicţia popoarelor rase de pe planul creaţiei. Ideea
de a mântui valori culturale şi istorice e străină acestor oameni". Un
alt scriitor rus, Bakunin, nu s'a sfiit s'o spună în plin congres al Ligii
pentru pace şi libertate, Ia Berna, în 1869: „Noi (Ruşii) trebue să
dărâmăm; numai să dărâmăm, fără a ne gândi măcar să şi clădim.
— A clădi nu-i treaba noastră". Cu prilejul răsmeriţei dela Dresda
(1848) acest vlăstar al unei familii nobile ruse dăduse dovadă de
cum ştie preţui valorile artistice: a propus să fie scoasă din muzeul
Zwinger Madona Sixtină a lui Raffael, ca să slujească de scut împoiriva
focurilor armatei... Dar dacă aşa cugetă un bărbat de elită
rusă, la ce să ne aşteptăm dela gloatele muncitoreşti şi de mujici?
Marele duce Mihailovici era îndreptăţit să-i zică, în 1913, ţarului Nicolae :
„Oamenii aceştia nu s'au schimbat câtuşi d§, puţin din veacul XVII şi
până astăzi. Nu-i aşa că-i ceva îngrozitor?"
Bolşevismul, cu ororile sale, e cea mai vie pilduire a grozăviei
de care-i înstare colosul rus, in capitibus et membris, odată
ce-şi poate vedea, nestingherit, de treaba sa. Se cutremură omul şi
numai gândindu-se Ia cumplirile ştiute ale stăpânirii roşii. Şi câte vor
fi cele cunoscute numai Celui de Sus?
Nu amintim lucruri petrecute în Bolşevicia. Aici ne oprim la
crâmpeie de oblăduire roşie în Letonia, cutropită de puhoiul bolşevic
în 1940. Avem în vedere exclusiv pătimirile Bisericei catolice din acea
ţărişoară. Faptele sunt povestite de mărturie dela faţa locului, în calendarul
catolic Ausekla Katolu Kalendars pe anul 1942, trad. în nemţeşte
(Klerusblatt), Nr. 18 din 1943). — O mică înmănunchiere;

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 473
I. Preoţimea e supusă la casne. Aproape toţi preoţii au fost
fugăriţi din casele parohiale şi siliţi să se ascundă pe la credincioşi.
Dar şi aceştia aveau de furcă cu G.P.U-ul dacă-i primeau pe preoţi.
La Varaklazni a intrat o ceată de evrei în biserică şi a luat la goană
copiii ce se strânseseră la ora de catehism. Mai mulţi copii au sărit a-
fară pe fereastră, unii rănindu-se grav. — In ţinutul Latgal au venit
dela Moscova trei „specialişti" cu un întreg stat-major de spioni ca să
urmărească orice mişcare a preoţilor. Păr. Ioan Orauds din Barkava
raportează arhiepiscopului său din Riga că preoţii erau chemaţi noaptea
când Ia politru (= căpetenia politică a judeţului) acasă, când la
primărie, ca să fie „interogaţi". Acolo „treaba" se începea cu pumni
în piept, până ce victima se prăbuşia ameţită.De încheiere li-se torăia
logosul stereotip: „Dacă nu te laşi de slujbele pe cari le săvârşeşti,
o să te facem piftie, de mâncare corbilor. Şi apoi să te tot bucuri
de traiul ce vei duce în ceriu, Ia Dumnezeul tău, dar pe pământ
noi comuniştii suntem stăpâni". Călugăriţele zise „Surorile Sf. Cruci",
cărora li-se răpiseră două azile de copii (la Riga şi la Libau), a trebuit
să-şi transforme şi principalul lor aşezământ din Skaitskalul in
asii bolşevic. Li-s'a dat voie să muncească în el, fără nici o răsplată,
dar li-s'a interzis strict să mai activeze cumva pe tărîmul învăţământului.
Capela lor a fost prefăcută în sală de jocuri, iar chivotul a trecut
în „Colţul Roşu", împodobit cu potretele matadorilor sovietici.
//. Preoţi asasinaţi. Numărul robilor lui Hristos, ucişi în chip
hain de slugile roşii ale lui Satan în Letonia, e mare, dacă ne gândim
că erau cu totul cam 160—170, iar paguba, pricinuită prin asasinarea
lor, imensă, dat fiind că acest mănunchiu de robotaşi ai mântuirii sufletelor
aveau în grija lor un teritoriu de 65.000 km. 2 , venindu-se aproximativ
3000 de suflete de un preot, risipiţi într'o lume de alte credinţe
religioase. Aşa au murit moarte de mucenici: 1. Pr. L. Litaunieks căruia,
dupăce i-au sucit şi răsucit braţele până i le-au smuls, i-au stors
o „mărturisire", amăsurat căreia el însuşi a fost dat foc caselor parohiale
din cari fusese alungat! A fost executat în temniţa din Dunaburg,
în 21 Iunie 1941, după ce-i îndesaseră pe cap o cunună de fer cu
ghimpi şi-i trăseseră pe piept, cu fier înroşit în foc, o cruce. 2. Pr. Stanislau
Kauacis, paroh Ia Zosna. 3. Pr. Petru Apsieneks, scriitor şi
poet de seamă. 4. Pr. E. Beker. 5. Pr. Kazimir Strods (aceştia amândoi
au fost asasinaţi în pădure). 6. Pr. Viialis Paskeoici a fost jupuit de
viu şi numai după o zi de chinuri a fost ucis. 7. Pr. Sigismund Tabore,
francez de naştere, om bătrân, a suferit acelaş martiriu ca Paskevici.
— Alţi slujitori ai altarelor au fost prinşi şi deportaţi în locuri
cunoscute numai călăilor lor, de unde nu-i nădejde să mai scape cu
zile. Câţiva, au avut norocul să scape, în chip vecin cu minunea, din

474 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
ghiarele celor ce aveau de gând să-i suprime, după ce-i chinuiseră
peste orice închipuire.
///. Sistem fiscal potrivnic Bisericii. Prefăcuji şi perfizi, sbirii
roşii se pregătiau să aplice şi în Letonia legea fiscală din Sovietia,
pentru care toată averea mişcătoare şi nemişcătoare a Bisericii era „proprietatea
poporului". Ceeace însemna că toate clădirile bisericeşti şi
tot ce le aparţinea erau ale „Statului". Care putea face cu ele ce vrea.
Fireşte că le putea da şi în chirie celor cărora le-ar fi trebuit spre
scopuri religioase. Chiria, şi alte taxe impuse de cei dela putere, erau
însă aşa de mari (mai ales când era vorba de biserici mai de seamă)
încât rar se nimerea parohie să Ie poată face faţă. Abia bisericuţele
de tot neînsemnate dac'ar mai fi dus-o, cu chiu cu vai, susţinute şi
acestea de enoriaşi din mai multe parohii. — Aşa s'a făcut că unele
biserici catolice au fost închise, altele dărâmate, altele date unor destinaţii
profane. Paraclisul Surorilor Pruncului Isus din Jaiuagloua, şi al
seminarului din Riga, au fost jefuite. In bisericuţa capucinilor din Vilaka
au fost instalate maşini. Biserica din Cesis, închinată Regelui
Hristos, a fost prefăcută în arhivă bolşevică. Bisericii din Kraslava i-au
dat foc. Pe cea din Ozolmuiza au pus mâna, chipurile, pentru aviaţie,
dar era folosită ca sală de dans. Biserica Sf. Magdalena din Riga era
să devină teatru de baletiste. — Şi câte nu erau să se mai întâmple,
dacă mai rămâneau bolşevicii stăpâni peste Letonia?!
Cumplită urgie este prăpădul roşu! Nădăjduim insă că Atotputernicul,
la un ceas cunoscut numai Lui, dar care doar nu va fi aşa
departe, va face să se prăbuşească această întruchipare a iadului.
SCHIMBAREA „LA FAŢA" A LUI STALIN
D. N.
Paralel cu marea ofensivă de pe frontul armelor, Moscova a ţinut
să ofere lumii şi o surpriză de ordin spiritual. într'o bună zi de vară,
fără multă gălăgie pregătitoare, şi cu o suverană uitare a tot ce se
cheamă doctrină marxistă şi acţiune bolşevică, „ţarul roşu" s-a împăcat
cu Biserica.
Evenimentul a fost regizat după toate regulele artei, îmbrăcat in
strălucirea hieratică a vremurilor de demult. Ca prin farmec au apărut
pe scenă, (şi au fost filmaţi cu grijă!) miiropoliţi şi vlădici mulţi, despre
a căror existenţă nu se ştia nimic. De unde şi cum or fi răsărit aşa
dintr'odată, este de bună seamă un secret al Ghepeului. Destul atâta,
că s'a putut constitui pe loc un Sfânt Sinod ca altădată, în frunte cu
un Patriarh care va fi de acum căpetenia bisericii ortodoxe din întreaga
Rusie, şi a ruşilor ortodocşi risipiţi prin cele ţări străine de cari
va avea să să intereseze în chip deosebit.

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 475
Lumea a rămas năucită. Chiar pentru nervii ohişnuiţ cu sensaţii
violente, isbitura era prea tare. Pe buzele tuturor şi în toate ziarele
tarilor îreutre, întâiul cuvânt a fost o întrebare nedumerită: să fie cu
putinţă? Şi- pretutindeni a început a se evoca icoana înfiorătoare a
prigoanei de până ieri. Statistici sdrobitoare arătau zeci de mii de slujitori
al altarului, şi milioane (la propriu, nu la figurat!) de credincioşi
măcelăriţi pentru credinja lor în Dumnezeu. Şi s'au amintit crâmpeie
sguduitoare din marea prigoană, arătând că imaginajia sanghinară a
duhului asiatic n'are nimic de invidiat dela Nero şi Diocleţian.
Dar valul de uimire şi indignare s'a potolit uşor. Fiecare zi aduce
senzaţii şi griji noui; de ce-am mai stărui deci asupra unei frânturi de
operetă prea puţin saeră pentru a merita respectul nostru ?J Este doar'
supraevident, că pocăinţa lui Stalin nu-i sinceră şi toată parada împăcării
dela Moscova rămâne o simplă sforărie politică. — Câiă vreme
se menţine bolşevismul cu ideologia sa marxistă, lupta împotriva religiei
va trebui să continue, opoziţia dintre ele fiind nu de ocazie şi
secundară, ci atât de esenţială cât de ireductibilă este prăpastia dintre
spirit şi materie. Chiar de aceea, acordarea libertăţii pentru biserica
ortodoxă n'a adus cu sine desfiinţarea organizaţiei satanice a „bezbojnicilor",
rămaşi în fiinţă spre a duce mai departe războiul pentru
care s'a organizat. — Apoi, episcopii şi preoţii utilizaţi Ia săvârşirea
actului politic, sunt de bună seamă dintre cei cari au găsit modalitatea
împăcării cu învăţătura comunistă şi, în consecinţă, în cari n'a
mai putut rămâne prea mult spirit evanghelic. — S'ar părea deci că
roade prea îmbelşugate nu se pot spera, acţiunea în întregul ei fiind
lipsită de spiritul vivificator al sincerităţii.
Ar fi totuşi nu numai greşit ci şi periculos să bagatelizăm surpriza
dela Moscova; atât sub raport religios cât şi din punct de vedere
naţional-politic ea trebue meditată cu încordată luare aminte. In
amândouă direcţiile este plină de semnificaţii şi, cu ori fără voia autorilor
de azi, să fie peatra de hotar a unei evoluţii care să intereseze
în cel mai mare grad nu numai viaţa Rusiei, ci şi a multor ţări vecine
cu ea, şi poate a Europei întregi.
împăcarea lui Napoleon cu Vaiicanul încă nu va fi suferit de
prea multă sinceritate imperială, urmările ei au fost totuşi considerabile.
Revenind la Moscova, avem înainte de toate o creştinească satisfacţie,
împăcarea cu Biserica constituie, cu adevărat, o înfrângere
pentru Stalin. — Fiindcă el n'a făcut-o de bună voie; ci constrâns. A
trebuit s'o facă. Cauzele care l-au silit, sunt multiple. — întâia de
bună seamă, însăşi credinţa care n'a putut fi stârpită din sufletul rusesc.
In răsboiul uriaş pe care-1 duce, Stalin are nevoe de toată energia
şi de întreg sufletul rusesc. Fără religie însă, pe acesta n'a reuşit să-1

476 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
capteze. De aceea, încă mai demult începuse a-i face concesii. Acum
i-a acordat o biruinţă. — De altă parte, Rusia vrea să aibă un rol în
comunitatea popoarelor lumii şi simte că mâna ei plină de sângele
prigoanei religioase nimeni n'ar primi-o. Chiar acum, în cursul răsboiului,
are nevoe de ajutor serios; din partea anglo-americanilor,
foarte sensibili în chestiunea libertăţii în general, şi a celei religioase
în special. — Nu interesează însă motivele. Faptul în sine constitue o
isbândă; încă una din cele mulle" 1
secerate în cursul vremii de spiritul
religiei, care nu poate fi izgonit de pe pământ. Orice suflet creştin
nu poate decât să se bucure de această biruinţă.
Problema are însă şi o altă faţă, care nu poate inspira decât îngrijorare.
— Stalin a restaurat ortodoxia rusească nu numai din necesitate
momentană, ci şi dintr'un foarte abil calcul de viitor. Şi acesta
ne priveşte şi pe noi cât se poate de aproape.
Istoricii n'au putut arăta până acum dacă există ori nu, cu adevărat,
un testament scris al lui Petru cel Mare. Cert este însă că există
o politică rusească inaugurată de faimosul monarh şi continuată cu
neîntreruptă tenacitate până astăzi de către stăpânii de totdeauna ai
Rusiei. Europenizarea Rusiei începută de el cu străşnicie asiatică vroia
să însemneze concret: rusificarea Europei. De atunci porneşte, în
limbaj modern, politica imperialismului rusesc conştient, având ca prim
obiectiv transformarea Mării Negre în lac rusesc şi ieşirea liberă la
Mediterană prin stăpânirea Constantinopolului şi a Dardanelelor. Nereuşind
să pună în acţiune niciodată o putere armată suficientă, politica
ţaristă a utilizat cu destulă abilitate, în acest scop, comunitatea de religie
cu popoarele din sud-estul Europei. Pe nesimţite, panortodoxismul
s'a transformat în panslavism, ideea religioasă împletindu-se şi fortificându-se
împrumutat cu cea rasial-naţională.
Bolşevismul nu se abate o iotă din acest drum. Atât numai că
aruncă în balanţa forjelor ortodox-panslave o nouă idee-forjă de ordin
social: comunismul. Dacă Ia început au putut exista nedumeriri privitor
la puritatea idealului social bolşevic, evoluţia Iui din ultima vreme
nu mai lasă nici o îndoială. Visurile lui Petru cel Mare s'au dovedit
mai tari decât abstracţiile lui Marx, ajunse simplu element de manevră
în slujba străvechiului ideal politic rusesc. Acuma, când el şi-a dat
poate maximul de contribuţie, reuşind să creeze o formidabilă armată
acasă şi importante organizaţii comuniste în multe ţări europene, Stalin
începe a exalta mândria naţională rusească, reînviind cultul tradiţiilor
spre a le pune tot mai lămurit în slujba ţelurilor politice străvechi.
Intre ele religia a avut totdeauna, cum aminteam, rol de mâna
întâi. Atât în lăuntru, ca ciment de legătură pentru strângerea în unitate
a formidabilului caleidoscop de neamuri şi limbi din imensitatea

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 477
eurasiană pe care o îmbrăţişează imperiul slav, cât şi înafară, ca fir
de unire spirituală cu naţiile slave din Balcani. Pentru acestea, ortodoxia
a fost vehicolul necontestat al ideei panslave.
Şi nu numai peniru ele, ci şi pentru popoare de altă origine şi
factură sufletească, cum eram noi Românii, comunitatea religioasă a
tost o poartă deschisă pentru influenţa rusească. In recenta sa lucrare
„Origines et formation de l'unite roumaine", d. G. I. Brătianu are,
între altele, aceste rânduri vrednice de reţinut şi meditat: „In Europa
orientală, cucerirea otomană a determinat un alt soiu de universalism
[decât cel catolic din Apus], acel al ortodoxiei; această comunitate a
gravitat întâi în jurul scaunului patriarhal al Constantinopolului, favorizând
primatul elementului grec în creştintăatea de rit oriental. Lungă
vreme s'a obişnuit a se numi «Greci» toţi ortodocşii, de orice limbă
şi origine. Când Moscova a devenit »a treia Romă», şi mai ales dupăce
Petru I, suprimând de fapt patriarhatul rusesc, a subordonat Biserica
puterii imperiale, Rusia a ajuns pentru toţi creştinii din Răsărit
campioana ortodoxiei. Acesta este factorul esenţial al chestiunii Orientului
în veacul XVIII şi motivul principal al răsboaielor ruso-turceşti
care s'au succedat dela Petru I pâuă la Ecaterina II. Ideea ortodoxă
învăluia astfel înir'o spoială uniformă naţionalităţile diverse ale Europei
balcanice şi dunărene. începeau a se deosebi limbi, rasse, tradiţii diferite,
din punct de vedere politic însă unitatea ortodoxă servea drept
«scară» pentru expansiunea rusească, dupăce fusese mai întâiu vehicolul
cugetării şi culturii greceşti. Mai târziu, în v. XIX, când s'a pus
în circulaţie ideea panslavă, cu mare răsunet la slavii din sud, asupra
noastră ea n'a mai putut avea efect, fiindcă — [prin „şcoala ardeleană"
rezultată din unirea Ardelenilor cu Roma] — Românii „erau convinşi
despre originea latină a limbii lor şi căutau de-acum a se apropia de
civilizaţia occidentală", (p. 193—194).
Aceste învăţăminte ale istoriei pun recentul act de politică religioasă
dela Moscova — făcut cu puţină sinceritate religioasă, dar cu
foarte sinceră convingere şi socoteală politică — într'o lumină care
nouă, Românilor înainte de toate, trebue să ne dea serios de gândit.
Ca şi în trecui, numai o închidere ermetică a sufletului naţional faţă
de infiltraţia rusească, indiferent că ea ne-ar veni sub mantaua credinţii
ori fluturând steagul roşu social, ne poate salva. Salvarea nu ne
poate veni decât dela o nouă şi cât mai categorică ancorare în Apus!
Aug.
Popa

478 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
PIUS AL XH-LEA ŞI BOMBARDAREA ROMEI
Roma, oraşul etern, ca şi Atena şi poate mai mult decât aceasta,
este leagănul civilizaţiei noastre europene. Cu mai bine de şapte sute
de ani înaintea lui Hristos, istoria Europei se confundă cu istoria Romei.
Până la prăbuşirea imperiului de Apus (476 d. C.) ce a reuşit
să supună sub steagul său aproape toată lumea pe atunci cunoscută,
Roma a fost centrul şi sufletul acestei minunate înfăptuiri a antichităţii.
Steagul Romei a fluturat veacuri dearândul până la cele mai îndepărtate
colţuri ale pământului. Numele său a fost venerat de prieteni şi
temut de duşmani; dreptul său admirabil a fost norma de conducere
a tuluror supuşilor, iar soldatul său a stat de veghe la graniţele acestui
imens imperiu, apărând cu scutul său nu nu numai prestigiul şi gloria
Romei, dar şi civilizaţia lumii de distrugerea barbară.
Odată cu apariţia creştinismului în lume şi mai ales dupăce
umilul pescar din Galileia, Fiul lui Iona, a călcat pe pământul Romei
imperiale, capitala lumii civilizate, Oraşul etern — din voia Celui de
sus — a fost sortit să devină reşedinţa Vicariului lui Hristos pe pământ
şi totodată centrul creştinismului. De atunci încoace, şi mai ales
dupăce Constantin îşi mută reşedinţa Ia Constantinopol, istoria Romei
este istoria Bisericii catolice, a Papalităţii, a triumfurilor şi a înfrângerilor
sale. Ce să mai spunem apoi dupăce Imperiul roman de Apus
s'a prăbuşit în urma slăbiciunii sale interne şi sub loviturile tot mai
numeroase ale barb orilor? Singura autoritate care conduce destinele
Romei e Papa. Iar dupăce prin donaţia lui Pipin cel Scurt şi a lui
Carol cel Mare ia definitiv fiinţă Statul papal, care şi astăzi mai există
într'o formă teritorială mai modestă decât oricare alt Stat — după invadarea
Statului papal de garibaldieni, — Roma a fost înfr'adevăr
inima Bisericii, aşa încât nu se poate vorbi de biserică, fără să vorbeşti
de Roma. Chiar şi în ziua de astăzi când vrei să vorbeşti despre
Biserica catolică, trebue să spui neapărat un cuvânt şi despre
Roma, Unde îşi află sediul lor toate instituţiile şi aşezămintele cele
mai vitale ale catolicismului.
Nu e de mirare deci că adevăratul Suveran al Romei eierne, Papa,
şi-a iubit întotdeauna oraşul Său, chiar şi atunci când din cauza unor
împrejurări neprielnice a trebuit să petreacă în afara zidurilor ei sacre
şi a intervenit, când a fost lipsă, pentru cruţarea oraşului şi a locuitorilor
săi de sabia neiertătoare a barbarilor. Istoria cunoaşte câteva
intervenţii de acestea din partea Papilor pentru Roma. Celebră e intervenţia
Papei Leon cel Mare Ia regele Hunilor, Atila, Ia anul 452.
Sub comanda acestui războinic de seamă, Hunii ajunseră până la porţile
Romei. Aci le ieşi înainte Papa Leon, înconjurat de curtea sa pa-

CULURA CREŞTINĂ
pală, şi-1 rugă pe barbar să cruje oraşul de devastare. Ceeace obţinu,
dupăce probabil barbarul a primit o sumă însemnată de bani în schimbul
prăzilor din Roma. Scena acestei întâlniri istorice a fost imortalizată
mai târziu de marele pictor Rafael într'un minunat tablou ce se
poate admira şi astăzi în Vatican.
Acelaş Papă a trebuit să mai intervină odată pentru Romani la
Vandali în 455, când regele acestora, Genseric, rugat de împărăteasa
Eudoxia, a invadat Italia, promiţându-i-se că i-se vor deschide porjile
Romei. Atunci, rugat de populaţia Romei, Papa stărue pe lângă Genseric
ca să fie cruţat oraşul, dar nu obţine decât ca să fie crujată
viaţa oamenilor în decursul jafului, care a durat 14 zile.
In actualul conflict mondial, în urma desfăşurării evenimentelor
şi în urma întrebuinţării pe o scară atât de vastă şi pe o rază atât
de extinsă a bombardierelor, Roma, devastată de atâtea ori în decursul
istoriei, fiind capitala unui stat beligerant, era în primejdie de a fi şi
ea — la rândul ei — supusă bombardamentelor şi astfel tezaurul ei
artistic incomparabil pierea în fum şi cenuşe. De aceea Suveranul
Pontif a făcut tot ce a putut pentru ca oraşul să fie scutit de urgia
devastatoare a bombelor. Insă orice intervenţie a sa a rămas infructuoasă,
căci ceeace se temea, s'a adeverit, spre mirarea şi indignarea
tuturor: Roma a fost bombardată pentru prima oră în 19 Iulie 1943.
in urma acestui bombardament Papa Pius al XH-lea a adresat Cardinalului
Francesco Marcheiti Selvaggiani, Vicariul Său general pentru
Roma, următoarea scrisoare, document istoric de cea mai mare valoare
pentru ceeace Papa a făcut pentrucă Roma să nu aibă de suferit
din cauza bombardamentelor:
Domnule
Cardinal,
Domniei Tale, care atât de aproape participi din guvernarea şi
din grijile pastorale ale Noastre pentru această dieceză a Romei, centrul
şi capul lumii catolice şi a gândului şi credinţei creştine, vrem ca
să-ţi ajungă cuvântul Nostru într'o oră de deosebită amărăciune, în
care e cufundat sufletul Nostru.
Domnia Ta ştii bine cum spectacolul trist ale măcelurilor şi ruinelor
care se înmulţesc — dureros primat al prezentului războiu —
asupra populaţiilor neînarmate şi nevinovate, ne-a îndemnat dela începutul
conflictului, să încercăm orice drum ca chiar şi în ciocnirea
armelor, sentimentele şi datoriile de umanitate să nu fie copleşite şi
sufocate de patimi.
De aceea în mesagiile Noasire adresate tuturor credincioşilor
amintirăm beligeranţilor, de orice parte ar fi luptat, că dacă voiau să
ţină sus demnitatea Naţiunilor lor şi onoarea armelor lor, să respecte

480 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
nevătămarea cetăjenilor paşnici şi monumentele credinţei şi ale civilizaţiei.
Gânditi-vă — voiam să le spunem — cum vor judeca de sever
generaţiile viitoare pe acela care distruse ceeace trebuie să fie păstrat
cu gelozie ca o bogăţie şi o glorie a întregei omeniri şi a progresului
popoarelor. Consideraţi că ura n'a fost niciodată tatăl păcii şi
că resentimentul cauzat de vastele şi inutilele distrugeri face să răsară
mai târziu şi mai puţin stabilă şi] senină ziua unei întâlniri paşnice,
care nu poate consta într'o umilire a celor învinşi, ci se află şi se
consolidează numai în frăţeasca înţelegere împăciuitoare de spirite
şi moderatoare a patimilor şi a ranchiunelor.
Ca Episcop al acestui iubit oraş, cu un interes azi asiduu Ne-am
întrepus — şi Domnia Ta, Domnule Cardinal, a urmărit tofi paşii
Noştri — ca iubita noastră Romă să fie cruţată de ororile şi pagubele
bombardamentelor.
Fără a aminti imensa importantă istorică a Oraşului Vechiu, pentru
noi Roma e oraşul sfânt al catolicismului, ridicat la o glorie nouă
şi mai strălucitoare în numele lui Hristos, bogată în minunate monumente
de religie şi artă, păzitoare de documente şi moaşte foarte preţioase
: Roma, în a cărei subterane fură, în momente de ceamai aspră
prigoană, primele adăposturi ale poporului creştin şi ale martirilor, care
sfinjiră amfiteatrele şi circurile, la ale căror morminte se mai pogoară
încă pentru rugăciune, ca la leagănul creştinismului; Roma, în al cărui
teritoriu sunt presărate Departamentele Curiei Romane, numeroase Institute
şi Opere papale; Institute internaţionale şi Colegii depinzătoare
de Noi; atâtea şi atâtea Sanctuarii, în afară de superbele Bazilici patriarhale
ale Noastre; atâtea Biblioteci şi opere ale celor mai faimoase
genii ale artelor frumoase; Roma unde atâţia se adună din toată lumea
pentru a învăţa nu numai credinţa, ci şi înţelepciunea veche şi
o privesc ca pe un far de civilizaţie, fondată pe virtuţiile creştine. Insă
înafară de acestea, aproape la mijlocul oraşului — şi de aceea mai
expusă la primejdiile de atac aerian — e cetatea Vaticanului, Stat independent
şi neutru, care adăposteşte inestimabile tezaure de credinţă şi
artă, patrimoniu sacru nu numai al Scaunului Apostolic, ci al întregei
lumi catolice.
Toate acestea Noi le-am expus clar în mod repetat, recomandând
cui trebuia, în numele demnităţii omeneşti şi a civilizaţiei creştine, incolumitatea
Romei.
Ne părea permis să sperăm că ponderarea unor atât de evidente
motive; autoritatea cu care, deşi pe nevrednicie, suntem îmbrăcaţi;
recunoaşterea generală a imparţialităţii Noastre superioare şi larga şi
constanta activitate de binefacere desfăşurată de Noi în favorul tuturor,
fără deosebire de naţionalitate şi confesiune religioasă. Ne-ar fi pro-

Nr. 7-$ CULTURA CREŞTINA 481
curat printre atâtea amărăciuni, mulţumirea de a găsi la ambele părţi
beligerante înţelegere pentru interesul Nostru în favorul Romei.
Dar, durere, această speranţă a Noastră, atât .de raţionabilă, a fost
înşelată. Şi acum, ceeace am rugat, s'a întâmplat; ce am temut, prevăzut,
e o realitate foarte tristă, pentrucă una dintre cele mai vestite
Bazilici romane, aceea a Sf. Laurenţiu în afara zidurilor — sfântă veneraţiunii
tuturor catolicilor pentru vechile amintiri şi pentru nobilul
mormânt al Veneratului Antecesor al Nostru Pius IX — e acum, în cea
mai mare parte distrusă. Contemplând aceste ruine ale vestitului templu,
Ne-au venit în minte cuvintele profetului Ieremia (Plâng. IV, 1): „O
cum s'a înegrit aurul, cum s'a schimbat culoarea foarte frumoasă, pietrile
templului au fost împrăştiate".
Dureroasa experienţă a faptelor ne dovedeşte încăodată că, cu
toate precauţiile care s'ar lua, e aproape imposibil să se evite pe
acest pământ sacru al Romei distrugerea edificiilor venerande.
De aceea Noi ne simţim obligaţi să ridicăm din nou glasul Nostru
în apărarea celor mai înalte valori care împodobesc măreţii omeneşti
şi creştineşti, şi pentrucă e sfânta Noastră intenţie, cum ne îndeamnă
inima Noastră, să tutelăm şi să apărăm, în faţa opiniei tuturora celor
ce judecă bine şi a judecăţii generaţiilor viitoare, depozitul care Ne-a
fost încredinţat pentru pază şi pentru a fi transmis mai departe.
Cuvântul nostru dacă izvoreşte dintr'o inimă rănită, vrea să fie
nu un îndemn la resentiment şi la ură, ci insistentă şi — am vrea
să o dorim — o eficace rechemare la sentimente de nobilă comprehensine
a destinului sfânt al Romei şi nu mai pujin de umanitate şi
de caritate creştină.
Diecezanilor Noştri din Roma, atât de crud încercaţi şi a căror
situaţie mizerabilă am putut-o vedea cu ochii Noştri, în mijlocul recentelor
ruine, am căutat să le venim în ajutor cu toate mijloacele de
care am dispus. Lor le zicem: Arătaţi astăzi, mai mult decât oricând,
ardoarea şi dovada acelei credinţe, pentru care Apostolul neamurilor
lăuda pe înaintaşii voştri. Resemnarea creştinească să vă facă să susuportati
durerea şi lipsurile. Nenorocirea să fie pentru voi un îndemn
pentru purificarea sufletelor voastre, pentru ispăşirea păcatelor voastre,
pentrucă să vă întoarceţi sau să vă apropiaţi tot mai mult de Domnul.
Tuturor fiilor Noştri, care privesc la Roma şi la Vicariul lui Hristos,
care ca Episcop le e tată şi adevărat iubitor, ori unde s'ar
afla ei, — şi în special acelora care în lumea întreagă experienţa
durerii proprii şi a altuia i-a făcut mai compătimitori faţă de multele
mizerii omeneşti — Ie adresăm cu insistenţă paternă inivtarea să înalţe
rugăciuni încrezătoare Domnnlui, pentrucă să grăbească ora milei Sale,
10

4§2 CULTURA CREŞTINA Nr. ?-9
când, depuse armele şi înseninate sufletele, să se reîntoarcă să strălucească
peste lumea agitată lumina şi bucuria adevăratei păci.
Cu această speranţă în suflet, împărjim Domniei Tale, Domnule
Cardinal, iubitului Nostru Cler, şi popor din Roma, Binecuvântarea
Apostolică.
Dată la Roma, la Sf. Petru, în ziua de 20 Iulie, anul 1943, al
V-Iea al Pontificalului Nostru. Pius PP-XIL
Nici nu a trecut o lună dela expedierea acestei scrisori papale,
în care Suveranul Pontif îşi exprima teama că tezaurul artistic al Romei
ar putea suferi în urma războiului aerian şi Roma a fost din nou
bombardată. Mai multe cartiere au fost crud lovite de bombe, iar
ppriite victime au căzut şi unii preoţi, care se îngrijeau de cei loviţi
de bombe. Şi atunci din nou s'a văzut cât de mult ţine Papa Ia oraşul
său, cât de mult îşi iubeşte turma, al cărui păstor e: Căci fără zăbavă
Pius al XH-lea a descins în regiunile bombardate, împărţind cu regală
dărnicie ajutoare celor năpăstuiţi, confortând pe cei răniţi şi alinând
durerea cu prezenţa sa augustă. Pretutindeni e recunoscut şi mulţimea
să îngrămădeşte în jurul maşinei, foţi vreau să-I vadă, să se atingă de
El. Ajuns la locul dezastrului, coborît din maşină, la vederea atâtor
ruine lacrimi calde îi brăzdează îngereasca-i faţă. Precum odinioară
Isus, tot aşa acum Vicarul său îşi plânge oraşul, pe cale de a fi distrus.
Şi apoi un cuvânt cald de încurajare iasă de pe buzele Marelui
Păstor:
„Să cerem lui Dumnezeu, mai întâi de toate, pacea veşnică
pentru sufletele iubiţilor, morţi în urma acestei îngrozitoare tragediii;
apoi să ne adresăm încrezători nemărginitei Bunătăţi, implorând lumină,
putere, seninătate; asigurând reînoire de fervoare şi de curăţenie
a vieţii, Şi acum în genunchi, să ne rugăm". Şi în mijlocul mulţimii,
împreună cu fiii săi se roagă: Apoi cu mâna tremurândă de emoţie
binecuvânta mulţimea, în timp ce pe haina sa albă se pot vedea picuri
de sânge dela cei răniţi. Admirabilă identificare _ a păstorului cu
turma sa!
Roma a fost bombardată. Nu vrem să judecăm a cui a fost vina.
Lucrul acesta îl va face istoria, atunci când totul se va putea spune
limpede, fără reticenţe. Un lucru singur ar fi de dorit. Ca ambele părţi
beligerante să-şi dea seama ce înseamnă Roma nu numai .pentru Biserică,
ci pentru omenirea întreagă şi să facă tot ce pot ca această
tristă istorie să nu se mai repete, căci nu acolo se va decide soarta
războiului!
Ioan Vesa

N~r. 7-9" CULTURA CREŞTINA 483
PATRU-CENTENARUL MORŢII LUI COPERNIC
In ziua de 24 Mai s'au împlinit patru sute de ani dela moartea
savantului canonic Nicolae Copernic. Adevăraţii savanţi din întreaga
lume au serbat cu evlavia cuvenită acest patru-centenar prin sfinte
liturghii, slujbe de requiem, conferinţe, articole de ziar, etc. Ne vom
opri şi noi o clipă asupra vieţii şi operei acestui distins prelat al Bisericii
catolice, prea puţin cunoscut de lumea intelectualilor noştri.
Născu! în oraşul Thorn în 1473, Nicolae Copernic şi-a făcut studiile
elementare şi secundare în oraşul natal, iar cele de teologie,
matematici şi medicină la universitatea din Cracovia, apoi la universităţile
italiene din Bolonia, Padova, Roma şi Ferrara. Reîntors acasă
cu mai multe doctorate şi deja cu faima de mare savant, episcopul i-a
încredinţat rând pe rând diferite oficii ecleziastice care-i permiteau să
se ocupe şi cu cercetările sale ştienţitice începute la Roma şi Ferrara.
Episcopul, apreciindu-i evlavia şi zelul faţă de cele sfinte, dar şi munca
sa pe teren ştiinţific, îl făcu canonic al capiilului catedral din Frauenburg.
Departe de a-1 fi osîndit pentru munca sa depusă pe teren ştiinţific
profan — cum susţine o legendă iscodită de libercugetători şi
ventilată încă şi astăzi pe la noi — Biserica 1-a încurajat, ridicându-1
la treapta de canonic. Ba, a mers mai departe şi i-a publicat pe cheltuelile
sale monumentala sa operă „De reoolutionibus orbium coe/estium,
libri VI". Insuş Papa Paul al ///-lea 1-a încurajat şi ajutat în
cercetări prin sfaturile sale şi prin banii săi. Şi de ce să-1 fi osîndit
Biserica ? Copernic n'a susţinut decât o teorie a s,a de ştiinţă profană:
că planetele au o dublă mişcare, în jurul osiilor lor şi în jurul soarelui.
Această teorie, deşi foarte îndrăsneaţă pentru acele timpuri, nu contravenea
dogmelor catolice. Că Biserica n'a condamnat pe Copernic ci
dimpotrivă 1-a sprijinit, se vede şi din atitudinea protestanţilor. In chip
deosebit, Luther şi Melanchton au combătut aspru de tot atât pe autor
cât şi îndrăsnetele sale teorii. Acest lucru nu s'ar fi întâmplat, dacă
Biserica ar fi duşmănit pe Copernic, fiindcă, e bine cunoscut, că
Luther şi consojii săi au desaprobat lot ceeace aproba Biserica şi au
aprobat ceeace ea osîndea.
Ceteam undeva, mai zilele trecute, că Biserica Catolică ar fi luat
atitudine împotriva Iui Copernic mai ales în legătură cu cearta lui
Calilei. Nimic mai fals. Biserica, după cum am spus, n'a avut de ce
lua atitudine ostilă împotriva lui Copernic, din moment ce atât episcopul
său cât şi Papa l-au distins şi ajutat în tipărirea cărţii. Pe cum
n'a luat atitudine ostilă nici contra lui Galilei, cu o sută de ani mai
târziu, pentru susţinerea aceloraşi teorii. Dacă totuşi Galilei a avut
nemulţumiri cu Sfântul Oficiu, e pentruca a încercat ca să explice
10*

484 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
Scriptura după teoriile sale. Vorba Mgrului Gibier: Galilei a fost osîndit
— (Ia un „hausarest" de câteva luni, într'un pompos castel, unde
avea de toate) — nu pentrucă a fost bun savant ci pentrucă a fost
slab exeget.
Copernic a fost şi un bun medic. Dădea consultaţiuni gratuite
pentru săraci, dar nu practica medicina cu gând de câştig, ci mai mult
dintr'un idealism curat pe care şi-1 formă din tâlcuirea Evangheliei.
Mai mul! decât medic al trupurilor, el se ocupa de suflete. Acestea
preţuiau în ochii săi infinit mai mult decât trupurile. El a căutat
să fie şi un bun sluiitor al altarului.
Copernic a fost aşa dară un distins slujitor al Bisericii şi un fiu
mândru de gloria Bisericii. Biserica la rândul său încă se mândreşte
cu Copernic.
/. Vultur.
MILITAR ŞI CREŞTIN IDEAL.
La începutul lunei August s'au împlinit nouă ani de când Biserica
şi Franţa au pierdut pe unul dintre cei mai buni fii, pe mareşalul
Lyautey. Biserica cinsteşte în persoana acestui distins fiu pe un excelent
soldat-apostol, iar Franţa pe un geniu militar "excepţional, un organizator
incomparabil, iar neamul nostru un prieten desinteresat.
Lyautey s'a născut la Nancy în ziua de 13 Nov. 1834, dintr'o
distinsă familie de inginer cu frumoase şi vechi tradiţii catolice. Aiât
tatăl cât şi mama mareşalului fură catolici practicanţi. La etatea de 18
luni, fu victima unui grav accident; bona îl lăsă să cadă de pe un
balcon. Până la 12 ani rămase aproape infirm. Scăpând de Iopăţele
şi de gipsul care-i încătuşeau membrele, tinărul Lyautey practică cu o
deosebită plăcere exerciţiul fizic, făcând în acelaş timp şi excelentă
ispravă la studii. Prima sa sfântă cuminecare îi procură o fericire de
nespus; fericirea de a se spovedi şi cumineca des în tovărăşia părinţilor
săi n'ar fi schimbat-o cu nimic în lume. Acest obiceiu adânc catolic
îl păstră toată viaţa sa de elev, student, ofiţer, ministru şi mareşal.
La 1873, după terminarea studiilor liceeale în Colegiul Părinţilor
iezuiţi din Paris, Lyautey întră în faimoasa şcoală militară Saint Cyr,
iar de aci trecu la Şcoala de Stat Major. Desfiinţându-se şcoala, tînărul
ofiţer fu trimis la un regiment de husari în Algeria. In 1882 fu promovat
căpitan şi trimis în metropolă, unde se entuziasma pentru idealul
catolicismului social propovăduit de marele patriot, contele A. de Muri.
Legă prietenie şi cu Vogiie, care-1 introduse printre colaboratorii revistei
„Revue des deux Mondes", unde debuta în mod strălucit prin
faimosul său articol despre „Rolul social al ofiţerului în serviciul militar
universal". Prin acest articol, Lyautey cerea ofiţerului să fie înainte

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 485
de toate un educator. Articolul nu fu pe placul libercugetătorilor, deşi
fu anonim, şi făcu deci „scandal". Totuşi bărbaţii aleşi ai Franţei conducătoare,
apreciară articolul aşa cum merita, şi în 1893, îndrăzneţul
ofijer catolic fu înălţat la rangul de maior la Oray, apoi ceva mai
târziu, şef al statului major dela divizia de cavalerie din Meaux. Colonelul
Galieni îl luă cu sine în diferite misiuni grele la Tonkin şi în
Madagascar, unde Lyautey se dovedi un genial conducător de armate
şi un excelent organizator, politic. Intrerupându-şi din când în când
misiunea colonială pentru a se deplasa la Paris în chestiuni mari naţionale,
Lyautey îşi găsea răgaz pentru a mai scrie câte un articol în
„Revue des deuxMondes", ca acela despre „Rolul colonial al armatei",
articol ce-i atrase multe elogii. In 1902 fu promovat colonel, dându-i-se
comanda reg. 14 husari. In 1903 fu trimis în Algeria, iar în 1911 în
Maroc, unde consolida imperiul francez. Atât în Alger cât şi în Maroc,
Lyautey fu sufletul imperiului, înălţând cât mai sus prestigiul Franţei:
construi porturi, construi oraşe, dând acestor colonii o organizaţie economică,
politică, administrativă, socială şi morală de toată admiraţia.
In 1916, când Franţa se afla într'o mare criză guvernamentală din
cauza crizei de conducere în armată, Lyautey fu numit ministru de războiu.
Dar aci nu stătu mult din cauza opoziţiei ce-i făcură partidele afiliate
francmasoneriei. Decât să se plece dorinţei acestora şi să lucreze
contra intereselor patriei, mai bine plecă- Interesele imperiului colonial
îl mânaseră din nou în scumpul său Maroc, unde îşi continuă opera
sa de zidire naţională şi morală, storcând prin atitudinea şi purtarea
sa, până şi admiraţia duşmanilor. In 1920 Lyautey fu chemat să ia loc
între nemuritorii Academiei franceze. Cu această ocazie, Franţa ţinu
să-i exprime toată recunoştinţa. Din 1927 la 1931 organiză faimoasa
Expoziţie Coloniala dela Paris, ridicând prin ea şi mai mult nimbul
de glorie al Bisericei şi al Franţei misionare.
Lyautey fu un catolic practicant de toată lăuda, după cum am mai
amintit. Se spovedea şi cumineca des, aşa cum face orice catolic de
elită, pentru a-şi împlini o datorintă sfântă. La cuminecare mergea totdeauna
în ţinută de serbătoare. Era strâns legat de Biserică prin dragostea
şi respectul religios ce-1 manifesta faţă de preoţii, episcopii
catolici şi mai ales faţă de Sfântul Scaun. Francmasonii nu găsiră nici
cea mai mică pată pe conştiinţa acestui om pentru a o exploata după
metodele lor bine cunoscute.
Alături de mareşalul Foch şi de generalii Castelnau, Weygand,
Gouraud şi alţi mulţi, Lyautey fu o pildă vie de catolic practicant nu
numai pentru supuşii săi, ci pentru toţi cei ce l-au cunoscut şi au auzit
vorbindu-se de el.
Drept încheere mai amintim că Mareşalul Lyautey fu un prieten

486 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
desinteresat al neamului şi ţării noastre, manifestându-şi sentimentele
acestea ori decâte ori i-se da ocazia. Avuse chiar prieteni intimi printre
conducătorii români ca prinţii Gheorghe şi Nicolae Bibescu şi alţii
mulţi; fu totdeauna pentru o Românie mare şi tare la porţile Orientului.
Ioan Vultur
Catedrala din Colonia
Intre operele de artă care n'au fost cruţate de prăpăduţ bombelor,
a fost precum se ştie, şi catedrala din Colonia, una dintre cele mai
frumoase biserici gotice din Apus. După un document vechiu (din
1499) zidirea ei a fost începută la 1248 de episcopul Conrad de Hochestedten,
prinţ elector al imperiului, om foarte bogat, care a făcut
şi alte clădiri. Povesteşte o veche legendă că acest episcop însărcina
pe cel mai vestit arhitect al oraşului cu clădirea acestui monument,
care trebuia să întreacă pe toate celelalte zidite de el, punându-i la
dispoziţie tezaurul capitlului, cel mai bogat din lume. înainte de a începe
lucrul, arhitectul vizită cele mai vestite biserici din Germania,
Ang'ia şi Franţa şi apoi concepu un plan măreţ: Noua biserică va
avea două turnuri, care să amintească creştinului datoria de a-şi ridica
braţele spre rugăciune, douăsprezece capele, amintind pe cei 12 apostoli
; forma ei va fi de cruce, pentruca credincioşii să nu uite niciodată
de lemnul sfânt al mântuirii. Corul va fi puţin înclinat spre dreapta,
căci Hristos şi-a înclinai capul, înainte de a muri, iar chivotul va fi
luminat de trei ferestre, pentruca Dumnezeu e întreit în persoane şi
toată lumina pogoară dela el. Se mai spune că în decursul zilelor
când spiritul profund religios al arhitectului se trudea să concretizeze
acest plan al său, diavolul l-ar fi ispitit, promiţându-i ajutor în schimbul
sufletului, dar fiind refuzat, i-ar fi prezis că opera sa nu va fi terminată
niciodată şi că numele său va fi trecut în uitare. Şi de fapt s'a
lucrat la catedrată şi în veacul trecut, dela 1842 şi până la 1880, când
biserica fu inaugurată în prezerţa împăratului Wilhelm I şi a tuturor
celorlalţi suverani ai statelor germane.
Catedrala din Colonia, e alături de Sf. Petru din Roma, Sf. Măria
del Flore din Florenţa, Sf. Sofia, catedrala din Amiens, Westminster,
Notre Dame din Paris, Domul din Milano, una dintre cele mai renumite
biserici din lume şi e cel mai mare şi mai frumos monument

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 487
gotic. Are forma de cruce, cu 5 năi, având o lungime de 136 metri,
o lărgime de 61, sau 86 în braţele crucii şi o înălţime de 50 metri.
Cele două turnuri au 162 metri. In turnul din miazăzi erau 3 clopote,
unul de 35.000 kilograme, turnat din tunurile franceze capturate la Sedan
în 1870—71. Nu numai exteriorul e minunat, ci mai ales interiorul.
Aproape o sută de coloane sprijinesc plafonul, printre care o lumină
foarte liniştită se strecoară din vitrourile admirabile, pictate cu gust, de
artişti din epoca Renaşterii germane. Corul, confesionalele, sacristiile,
stalurile canonicilor sunt care de care mai frumoase, ca şi picturile şi
mormânturile, statuile şi monumentele de marmoră datând din toate
epocile.
Catedrala din Colomia ja păstrat de prin veacul al XH-Iea moaştele
celor trei magi, într'un relicviaru împodobit cu pietre preţioase.
Sub un bassorelief care reprezintă pe cei tregi Magi în adoraţie, se
află scrise aceste simple cuvinte: Corpora sactorum recubant hic terna
magorum — Ex his sublatum nihil est alibive locatum.
Acest monument de artă, terminat abia veacul trecut, n'a fost
cruţat de progresul epocei noastre. Oare va putea fi el refăcut vreodată?
Ar fi o datorie de onoare şi pentru aceia care l-au distrus.
(Ioan Vesa).
Scornituri veninoase
Cu durere trebue să constatăm că mai sunt şi astăzi pe la noi
intelectuali care, mergând pe urmele libercugetătorilor şi ale unor
protestanţi răutăcioşi, fac din scrisul lor adevărate instrumente de conspiraţie
contra adevărului şi aruncă cu noroi contra Bisericii catolice,
iscodind sau colportând despre ea o mulţime de fabule monstruoase,
cu gândul vădit de a o discredita în ochii lumei. Faptul este şi mai
dureros când iscoditorii şi colportorii acestor fabule sunt profesorii
secundari sau universitari şi când instrumentale de colportaj sunt manualele
lor şcolare.
Aşa sunt unii care spun că Părinţii iezuiţi ar avea o broşură
intitulată: Monita Secreta (instrucţiunile secrete), prin care s'ar da
Iezuiţilor norme după care să exploateze favorul celor mari şi credulitatea
celor mici. De fapt această broşură infamă de intrigă există, dar
nu se datoreşte Iezuiţilor ci unui duşman al lor, lui Ieremia Zaorowscki,
care fiind alungat din ordin, voi să se răsbune cât mai cumplit contra
fiilor Sfântului Ignaţiu. Opera apostatului a apărut la Cracovia în 1612
şi a fost repede condamnată de întreg episcopatul polonez, apoi de o
mulţime de cardinali şi în fine de Sacra Gongregaţie a Indexului. In
ochii oamenitor serioşi „Monita Secreta" nu merită decât dispreţ. Sa-

488 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
vântul german, protestantul Dr. Paulus, unul dintre cei mai mari duşmani
ai Catolicismului din veacui trecut, a recunoscut în „Monita Secreta"
opera autentică a unui laş calomniator, a unui desfrânat şi a
unui apostat.
Sunt alţii care susţin prin manualele lor că Iezuiţii au reuşit să
opereze minuni în învăţământ deşi foloseau principiul „scopul scuză
mijloacele". Sărmanii, uu ştiu că Iezuiţii au depus două premii foarte
mari la două tribunale din Germania pe seama acelora ce vor putea
dovedi că de fapt Iezuiţii ar fi susţinut vreodată acel principiu infam,
şi că până în ziua de azi încă nu s'a aflat nimeni ca să cuteze a
ridica premiile.
Sunt alţii iarăşi care, în ura lor contra Bisericii, colportează
fabula iscodită de libercugetători că o femee ar fi ocupat Scaunul
Sfântului Petru după moartea lui Leon al IV-lea, timp de doi ani şi
jumătate, sub numele de Ioan al yill-lea. Aceasta ar fi fost Ioana
Papesa. E şi aceasta o calomnie dintre cele mai grosolane. Istoria nu
cunoaşte nici un document care să vorbească despre aşa ceva. Dimpotrivă,
avem documente care dovedesc din belşug că lui Leon al
IV-lea, i-a urmat imediat Benedict al III-lea. Intre aceste documente se
înşiră şi o scrisoare perfect autentică din 866 a lui Hincmar, arhiepiscop
de Reims. — Teologul protestant Jurieux (f 1713), celebru prin
polemicile sale cu Bossuet, şi care nu poate fi bănuit de filocatolicism,
spune că legenda Ioanei Papesa nu este decât o fabulă monstruoasă.
Faimosul protestant Leibnitz o califică de „legendă josnică". Şi chiar
şi cinicul Voltaire o socoate de atare.
In sfârşit, câtă cerneală nu s'a vărsat la noi în jurul „persecuţiei
Iui Galilei din partea Bisericii" ? 1 Şi în cazul acesta savanţi cu renume
mondial au făcut complectă lumină şi au dovedit cu prisosinţă că torturarea
lui Galilei din partea Bisericii este un simplu basm născocit
de protestanţi şi de libercugetători cu intenţia de a micşora prestigiul
Bisericii în ochii lumei ştienţifice. Biserica n'a osîndit teoriile lui Galilei*
Doară cu aproape un veac înainte, sistemul său a fost propovăduit de
canonicul polonez Copernicus, şi Biserica nu numai că n'a osândit pe
acest savant, ci dimpotrivă l-a încurajat prin Papa Paul al III-lea. Şi
de ce să fie condamnat pe Galilei pentru sistemul său de rotaţie a
pământului, care nu era decât o ipoteza şi care, după vorba lui La
Place, ipoteză va rămâne, poate până la capetul lumii. Ceeace a greşit
insă Galilei a fost faptul că a încercat să explice anumite texte din
sf. Scriptură după sistemul său, să îndoaie Scriptura după ipoteza sa;
pentru aceasta a fost osîndit. Vorba Monseniorului Gibier: „Galilei a
fost osîndit nu pentrucă a fost bun astronom, ci pentrucă a, fost exeget
rău". Şi în realitate, la ce a fost osîndit Galilei? La un arest de şase

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 489
luni de zile în palatul arhiepiscopului Piccolomini, unde s'a bucurat de
o largă ospitalitate şi a putut să-şi continue cercetările sale în toată libertatea.
Dealtcum Galilei şi-a recunoscut greşală şi s'a pocăit.
Şi am pulea conţinu cu astfel de fabule întâlnite prin manualele
şcolare de la noi. Dar: Sapienţi sat! (han Vultur).
Increstări \
Despre Ştefan cel Mare. In 1439, la sinodul dela Florenţa, mitropolitul
Damian al Moldovei semnează unirea cu Roma. Semnăturile
Orientalilor încep cu — „Ioannes Paleologus, fidelis in Christo rex
e timperator Romanorum subscripsi" — (Sanctum Florentium Universae
Ecclesiae Concilium editum a Monacho Benedictino. Romae 1865, p.
268), iar al doisprezecelea semnează: „Humilis Metropolita Muldoblachiensis
et locum supplens Sebastiensis Damianus contentus subscripsi".
(Idem — p. 269). încă în 1435 primeşte unirea Mitropolitul
Moldovei Grigore I, numit de însuşi Papa ca arhipăstor al Ţării Moldovei
(Theiner. Vetera Monumenta Slavorum Meridionalium. Voi. I p.
374). Grecii s'au lepădat formal de unire, dar Moldovenii nu. In 1447
Papa Eugen IV numeşte pe Moldoveni „fiii săi sufleteşti" — şi le
recomandă să ajute pe Franciscani (Theiner. Monumenta Hungariae
Voi. II, p. 228). Atitudinea Pontificelui Roman fajă de Ştefan cel Mare
e întru toate o atitudine fată de un Principe care îi este credincios.
In 1476 Papa Sixt IV îi scrie despre Ştefan cel Mare: — „Ni s'a spus
de mărturie demnă de credinţă că iubitul fiu Ştefan, Voevod şi Principe
al Moldovei, precum şi veneratul frate al nostru Episcopul Moldovei
şi iubiţii fii duci, comiţi, baroni, nobili şi alte multe persoane de
ambele sexe cari locuesc în Moldova, eclesiastici, călugări şi preoţi de
mir, dorind mântuirea sufletelor lor, cer dela noi cu smerenie să le
concedem o indulgentă. Drept aceea, Noi concedem indulgenţă plenară,
tuturor care se află şi locuesc în ţara Moldovei". (Arhiva Vaticană
Nr. 634, p. 449). Asemenea indulgenţe nu s'au acordat niciodată
Principilor şi ţărilor cari nu sunt în legătură cu Sfântul Scaun, mai
ales că e vorbă de indulgenţă plenară pentru toţi locuitorii Moldovei.
Mai mult decât atât, în 1477 Papa Sixt IV dă un Jubileu bisericii din
Monocastru (Cetatea Albă), iar ofrandele adunate Ie oferă lui Ştefan
cel Mare pentru lupta împotriva Turcilor. U numeşte fiu' iubit şi adevărat
atlet al credinţei creştine (Theiner. Monumenta Hungariae Voi. II,
p. 452).
Ştefan cel Mare, gloriosul Voevod al Moldovei, a făcut cadouri
dintre cele mai frumoase Papei. Când e numit Episcop de rit latin un
oarecare Petru, Papa îl dispensează de plătirea anatelor, ca o favoare

490 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9
pentru Ştefan cel Mare, care intervenise pentru acest Petru. Cât erau
de strânse legăturile lui Ştefan cel Mare cu Papa se poate vedea şi
din instrucţiunile date de Senatul Veneţiei lui Emanoil Gerardo, cu
ocazia trimiterii sale în Moldova. „Ambasadorul Venetian era însărcinat
să roage pe Domnul Moldovei să nu conteste jurisdicţia Patriarhului
Constantinopolei asupra creştinilor de rit oriental din Moldova, fiindcă
Republica ţine foarte mult la acel Patriarh". (Exarhu: Documente veneţiene.
Instrucţia din 17 Mai 1476 la M. Theodorian Carada. Papa.
Iaşi, 1938, p. 140). A trebuit să intervină ambasadorul Veneţiei, pentruca
Ştefan cel Mare să nu rupă relaţiile cu Patriarhia din Constantinopol.
Veneţienii erau catolici, dar fiind negustori şi având relaţii cu
tot Orientul, se vede că avea întâietate problema comercială.
Despre Mihaiu Viteazul. -
Se spune atât de adesea că, după Iezuiţi —
scopul scuză mijloacele. Formula aceasta a fost lansata de francmasoni
şi este cu totul inexactă. Facultatea de drept a Universităţii din
Roma e încă din 1832 în drept să dea un premiu de milioane oricui
va dovedi cu citate din cărţile de doctrină ale Iezuiţilor, că scopul
scuză mijloacele. In 1905 a prezentat o lucrare Contele Hoensbroech,
dar a fost respinsă, adică n'a avut argumente plauzibile. In paranteză
fie zis — era exiezuit. (Felix Wiercinski. S. I. Ce este societatea lui
Isus? Ce sunt Iezuiţii? Iaşi, 1930, pag. 79). Se spune în Manuale serioase,
scrise de profesori universitari cu reputaţie, că Mihai Viteazu
ar fi scris Papei să se facă adept al lui Cerularie, (adică dacă Constantinopolul
s'a rupt de Roma şi Roma să-1 urmeze — cum ar fi
posibil aşa ceva?) Oare de ce nu reproduc acea scrisoare? Am voi
să o cunoaştem. Istoricii recurg la izvoare şi în cazul acesta? Răspunsul
e simplu — nu există o asemenea scrisoare. Legenda a fost
acreditată de A. D. Xenopol. — „El scrie deci îndărăpt Papei, învitându-1
pe el a lepăda erorile italice şi a se reîntoarce în sânul adevăraţilor
creştini" — (Istoria Românilor din Dacia Traiană. Ediţia III îngrijită
de I. Vlădescu. Voi. V, p. 189). îşi bazează afirmaţia pe Cronicarul
Ştefan Szamoskozi (după Monumenta Hungariae Historica Scriptores
Voi. XXVIII). Szamoskozi era protestant şi peste tot are multe lucruri
legendare (există o teză de doctorat asupra lui de dl Dr. Ioachim
Crăciun). Szamoskozi n'a văzut scrisoarea de care pomeneşte,
aşa că datele sale nu sunt pragmatice. Albrecht Huet, contimporan al
lui Mihaiu Viteazul, conducătorul Saşilor din Ardeal (protestant şi el)
notează în memoriile sale publicate de pastorul protestant Daniel Henrich
că, după raportul lui Malaspina, legat papal, — „Mihai Viteazu nu
voia numai el să treacă la catolicism, dar ca principe al Transilvaniei
să convertească pe toţi Valahii la religia catolică şi de aceea Malas-

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 491
pina a şi rugat pe arhiducele Matias să predea voivodatul Transilvaniei
valahului Mihaiu" (p. 50—51, citat „Cultura Creştină" An. XVI, 1936,
p. 32). Acelaş lucru îl spune şi canonicul Palma în sec. XVIII (Notitia
Rerum Hungaricarum, Editio III, Pars III., 1785). Chiar din contră, după
dl M. Theodorian-Carada: „Mihaiu a avut nu numai relaţiuni directe
cu Vaticanul dar a fost chiar îmboldit de Papa, ca să scuture jugul
turcesc" (Papa, prelucrare după Iosif de Maistre. Ediţia Il-a. Iaşi, 1938,
p. 142). Papa Clement VIII „doria alianţa celor trei Voevozi cU împăratul"
(I. C. Filitti. Din Archivele Vaticanului. Voi. II, p. 62). Mai
mult decât atât: în timpul Iui Mihaiu Viteazul a fost trimis nunţiu apostolic
Episcopul Cerniei, + Alfons Visconti, mai târziu Cardinal. Dacă
Mihaiu Viteazul ar fi fost duşman, şi chiar dispreţuitor al Papei, cura
vrea să-1 prezinte pe baza lui Şzamoskozi atât A. D. Xenonol, cât şi
unele manuale, se putea oare ca nunţiul papal Malaspina să trimită
rapoarte atât de favorabile despre ideile lui Mihaiu Viteazu? Se putea
ca tocmai în vremea lui să vină în Muntenia un nunţiu, Episcopul Alfons
Visconti? (înainte nu era nunţiu în Muntenia). (Iosif E. Naghiu).
Câteva inscripţii din Roma
La Roma, în biserica Madonna del Pascolo a Baziliţilor, îşi doarme
somnul de veci martirul-vVIădică Inocenţiu Micu Klein. Pe mormântul
său găsim un epitaf ) latin:
D. O. M.
Ioanni Innocentio L. B. Klein
Valachorum, Graec. Ruth. Rase.
Episcopo Fogarasiensi
qui
A Carolo VI. et M. Theresia Romm. Impp.
Pro sua Ecclesia pro suoque populo
Plurimis impetratis beneficiis
Provincia sancte pieque administrata
De Ecclesia, de principe, de Patria O. M.
Tandem aetate viribusque confectus
Cessit Episcopatu
Vicit annos LXXVI
Obiit IX Kal. Octob. MDCCLXVIII.
loannes Klein fratris f. amoris dolorispue
M. P.
Pe mormântul aceluiaş Vlădică-martir e şi o placă de marmoră
cu inscripţia românească: 7 ) — Celuice a luptat şi suferit pentru neamul
său, lui Inocenţiu Klein Micu. Soc. Mormintelor Eroilor, 1933.
1) ALEXANDRU GRAMA: Istoria Bisericei româneşci unite cu Roma.
Biasiu, 1884. p. 114.
2) Calendarul dela Bixad pe 1938 p. 72—73.

492 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-9
Papa Pius XI') a aşezat în Muzeul Vaticanului copii ale scenelor
de pe Columna lui Traian. Pe reproduceri a pus să se graveze inscripţia
:
Questi riproduzioni
Della Coloana Traiana
Monumento Insigne
Delle eta imperiale
Testimonio eloquente
Per le origini
Del popolo romeno
SS. PIO XI
Protettore munifice
Delle scienze e delle arii
Fece eseguire ed esporre
Qui preso i Musei Vaticani
L'Anno 1938 XVII del Pont
In 12 Mai 1930 cu prilejul punerii pietrii fundamentale a Colegiului
Pontifical Pio Romeno din Roma ! ) s'a pus' pe piatra de temelie
un tub cu inscripţia:
Pontificii Collegi Plani
Quod
Munificentia Pi XI. Pont. Max.
Pro Clericis Rumenis a solo excitandum
B. Virgini ab Angelo Salutatae dicabitur
Auspicalem lapidem
Adstante R. P. D. Basitio Suciu Archiep.
Fagarasiensi ei Albae-Iuliensi
Una cum Rumenorum Episcopls
E. Mus Vir. Aloisius Sincero Card.
A Secretis S. C. Pro Ecclesia Orientali
Solemnlter lustrauit posuitque
Die XII M. Mai A. MDCCCCXXX
In salonul Colegiului Român din Roma este bustul Papei Pius XL
A fost desvelit cu mare solemnitate în 9 Mai 1937 cu prilejul inaugurării
Colegiului. Pe peatra dela baza bustului citim o inscripţie
latină: s )
Pius XI Pont. Max.
Sacrorum e România alumnis
Hoc exaedificato Colegio
Genţi magnum a Roma nomen adeptae
Munificentissime consulit
Ut novo hinc irrorata lumine
Sancta cum Petri Sede vincula
Solidet, redintegret.
4. D. MDCCCCXXXVII
1) Calendarul dela Blaj pe 1941, p. 78-79.
2) Românită (Roma) 1937, fln. I, Fasc. I., p. 12—13.
3) Românită (Roma) 1938, An. II, Fasc. II, p. 21,

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 495
In alt salon se păstrează cu dragoste o fotografie mare a Papei-
Pius XI, cu autograful 0 ) următor:
„Moderatoribus et alumnis Pontificii Romenorum in Urbe Collegii paterna
animo benedicimus, ita a Christo lesa sacrorum Pastoruni Principe precanti
ut In&titutum hoc, Nobis sane carissimum, ita perpetao vigeat, floreat,
increbescat ut ex eo frequentiores usque sacerdotes suam patriam repetant,
qui doctrinae vlrtutisque ornamenta sibimet inibi comparata, in spiritualem
suorum civium profecttim feliciter convertant. Pius XI P. P."
La Colegiul Grecesc Sfântul Anastasie din Roma, pe unul din
pereţii scărilor dela etajul I o scândură veche ne aminteşte că în 1853
Papa 7 ) Pius IX a creat 4 burse pentru biserica noastră:
Pio IX Pont, Max.
Religionis fautori ac vindici
Qui hierarchia graeci ritus catholici
In Transylvania vlclnisque Instaurata Aucta
Sacrorum Antistibus Mage Devinctis
Eorum eteri institutioni consuluit fundis attributis
Uti quator alumni hoc in conlegio gratuita alantur
Moderatores ejusdem conlegii
* A'e singularis facti intercidat
P. An. MDCCLIX.
(Iosif E.
Bibliotecografice
Naghiu).
La Alba-Iulia a apărut o publicaţie ştiinţifică cu titlul roman
Apullum. Muzeul din Alba-Iulia aduce contricutii ştiinţifice importante
prin publicarea acestui Anuar, care sperăm că va mai apare.
In volumul I. găsim, printre altele, şi un studiu despre incunabule.
Prin incunabul se înţelege carte tipărită între 1443 şi 1500 (dela incunabulum
= leagăn). In ţările nordice, unde tiparul a pătruns mai târziu
se socotesc incunabule cărţile tipărite până la 1550. Intre 1793—1903
s'a publicat o bibliografie a incunabulelor a lui Georg Wolgang. Mai
există o bibliografie a lor de Ludwig Hein. Se cunosc in total 30.000
de incunabule. La Biblioteca Universităţii din Cluj erau peste 2000.
In studiul pomenit despre incunabulele din Transilvania s'a trecut
cu vederea existenţa unor incunabule la la Biblioca Centrală Arhidiecezană
din Blaj. Nefiind catalogate cărţile, nu pot pomeni decât
unele din incunabulele existente.
1) Albii Tibulli Elegiographorum optimi Elegta. De amore et landibus
Messalae. S. 1. Anno: Saec. XV. A fost a lui Timoteiu Cipariu
şi el a scris că e incunabul din secolul al XV-a. — 2) De Civitate
6) Idem Ibidem.
7) Dr. IACOB RADU: „Observatorul", 1929, An. II. p. 263-264.

494 CULTURA CREŞTINA Nr 7-9
Dei a Sfântului Augustin. Pe ultima pagină citim: Aurelii Augusiini De
Civitate Dei feliciter confectum venetusper bonetu locatellum impendio
sumptibus Octaviani millesimo quadragentesimo octuagesimo sexto
quinto idus februarii". — A fost donat de Păr. Dr. Nicolae Lupu, dela
Sfânta Mitropolie din Blaj. 3) Opera Divi Hieronymi hoc voiu. contenta
1480 (anul e după catalogul bibliotecii). Face parte din colecţia
lui Timoieiu Cipariu.
După organizare vom prezenta catalogul complet al incunabulelor
blăjene. (Iosif E. Naghiu).
Un moment din vieaţa lui S. Bărnuţiu.
Apostolul dela margini, dascălul blăjan, Simion Bărnuţiu, devenit
profesor la universitatea din Iaşii Moldovei, e departe de a fi
cunoscut, pre cum s'ar cuveni, sub întreita-i înfăţişare de savant, naţionalist,
şi om integru, a cărui conduită practică nu s,a abătut pentru
nimic în lume dela linia dreaptă a principiilor profesate cu gura. Despre
această din urmă calitate a dat dovadă impunătoare în 1860, când
s'a pus problema alegerii celui dintâiu rector al universităţii ieşene.
Consiliul Academic, întrunit în şedinţă la 24 Noemvrie 1860, sub preşedinţia
mitropolitului Filaret Scriban, l-a aflai vrednic de cinstea de-a
ii primul rector al acelei universităţi pe Simion Bărnuţiu, care era şi
el de faţă ca „să-şi arate respectul cu care e dator onoratului consiliu
că a binevoit să-1 invite", cum însuşi precizează, şi după cum e încrestat
în procesul verbal al acelei şedinţe (despre care scrie d. E
Boşca-Mălin în Notariatul Public, No. 2—3 din 1943, de unde scoatem
şi noi aceste informaţii). Lui Bărnuţiu nu-i plăcea această alegere, între
altele, şi pentru motivul că la acea dată încă nu erau numiţi profesorii
dela facultatea de medicină, şi deci nu se simţea în drept s'o
socoată perfect legală. Profesorul Gh. Mârzescu, exprimând şi gândul
celorlalţi, a luat cuvântul:
„Domnule Bărnuţiu!. Când în şedinţa trecută noi am fost decis
cu majoritate ca să procedăm la alegerea rectorului, declaraţia DV. a
fost pentru noi o complectă (sic 1) desolare. Cum ? ne-am fost zis, noi
să procedăm la alegerea rectorului şi d. Bărnuţiu să nu fie cu noi?!
Noi tinerii profesori, unii chiar şcolari ai DV., să nu ne putem manifesta
deferinţa şi recunoştinţa către cel ce a dat probe că este demn
de misiunea ce-i este încredinţată, că tinerii care-i sunt încredinţaţi
n'au decât a se aplauda de un bărbat, de un profesor ca d. Bărnuţiu,
? Tocmai acel bărbat să ne puie pe noi în imposibilitate de a
întruni unanim glasurile noastre şi de a-1 proclama rectorul nostru! —
Domnule Bărnuţiu, ni-aţi fost profesor, şi vă cunosc mai bine decât

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINA 495
alţi domni membri pentruca să nu vă exprim supărarea mea, supărarea
întregului consiliu. Noi avem nevoie de călăuză. Acea călăuză săne refuze?
! Românii cari nu cunosc pozifiunea excepţională în care vă găsiţi,
au să strige că suntem nişte ingraţi, că am făcut o ligă ca să conferim
gradul înalt de rector unuia dintre noi, fără să ne aducem aminte
de cel dintâi profesor al facultăţii juridice. (Toţi în umanitate aprobă
propunerea dlui Mârzescu^".
Pe Bămujiu însă nu 1-a mişcat nici acest cuvânt, despre care nu
se putea îndoi că pleacă din inimă. Rămânând pe lângă punctul de
vedere legalist exprimat şi într'o şedinţă anterioară, a mai adăugat:
„Nefiind eu indigenat în Moldova, nu pot exercita dreptul acesta împreună
cu D Voastră". Şi n'a primit cinstea ce i-se oferise. De şi o
merita mai mult ca oricare altul. El însă n'a ştiut de transacţii şi compromisuri
când judecata îi spunea că alta-i indicaţia dreptăţii nepline. (dn).
C R O N I C I
Festivitate românească
la Padova
Academia Română a încredinţat Universităţii
din Padova un bust de marmură
al stolnicului Constantin Cantacuzmo,
care pe vremuri fusese student
al acelei Universităţi. Bustul învăţatului
român a fost aşezat în „Sala celor
patruzeci", numită astfel pentru faptul
că cuprind 3 chipurile alor patruzeci
mari savanţi de renume european, cari
îşi făcuseră studiile la acel areopag al
culturii şi ştiinţei.
Academia Română a fost reprezentată
de dd. prof. Vasilescu Carpen, N.
Cartojan şi Scarlat Lambrino, directorul
Şcolii Române din Roma. Delegaţii români
au fost salutaţi de d. Carlo Andi,
rectorul Universităţii din Padova, carele
a ţinut să declare, între altele: „Colegii
români vin astăzi printre noi cu sufletul
legionarilor romani. Astăzi, poporul
român, învingătorul barbariei asiatice,
îşi trimite aci pe străluciţii lui reprezentanţi
de cultură, ami.itind comunitatea
de sânge şi mândria legăturii
puternice pe care o făureşte lupta
comună de pe câmpiile de bătălie". —
La care cuvânt a răspuns d. Vasilescu-
Carpen, după care a vorbit şi d. N.
Creta, secretarul general al Culturii
Naţionale. Reţinem din vorbirea acestuia
declaraţia:
„Cele dOue popoare (român şi italian)
duc un război cu avântul celor mai e,-
dânci convingeri şi cu sacrificiile cele
mai aspre. Purtăm mai departe misiunea
pe care ne-a încredinţat-o împăratul
Traian de a fi santinela înaintată
a civilizaţiei latine. Bustul pe care îl
inaugurăm este o imagine sacră a legăturilor
noastre cu Italia şi cu poporul
italian".
A cuvântat cu acest prilej şi d. N. t
Cartojan expunând, frumos şi documentat,
vieaţa, opera şi însemnătatea culturală
a celui ce a fost stolnicul prăsnuit,
de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Seria cuvântărilor a încheiat-o
rectorul Universităţii din Padove. (n).
Prima consacrare episcopală
în Ruanda.
După cum comunică agenţia Fides,
în \f> Martie ac, când biserica romană

488 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-9"
prăznuieşte amintirea sf. Iosif, în Kabgaye,
reşedinţa Vicariului Apostolic
din Ruanda (Africa) a avut loc prima
consacrare episcopală din Ruanda:
Exc. Sa Mons. Dellepiane, Delegat A-
postolic în Congo belgian a consacrat
întru episcop pe Mons. Laurenţiu Deprimaz
din cinul Părinţilor Albi.
Solemnitatea s'a desfăşurat în catedrala
catolică, lungă de 80 metri şi
largă de 25, în care nu a putut încăpea
decât o parte foarte redusă din mulţimea
venită să vadă o atât de rară
solemnitate. Era de faţă şi regele Ruandei,
Mutară Rudahigwa, catecumen,
regina, soţia sa, catolică, regina-mamă
care se pregăteşte şi ea pentru botez,
şefii tuturor celor 50 provincii ale
Regatului, precum şi guvernatorul celor
două provincii Urundi-Ruanda, DI. Iungers.
Regele Ruandei cu această ocazie
a făcut un dar special Papei: O cireada
de vaci cu coarne lungi „pentru a-i mulţumi
pentru ceeace El a făcut pentru
Ruanda". Acest dar special, după un
vechiu obiceiu al ţării, e cel mai mare
gest de recunoştinţă şi omagiu faţă de
un rege strein. El vrea să simbolizeze
în cazul de faţă recunoaşterea paternităţii
spirituale a Vicariului lui Hristos,
asupra întregului popor din Ruanda.
Vicariatul Apostolic al Ruandei a
făcut progrese uimitoare în ce priveşte
catolicismul. In 1922 când a fost întemeiat,
nu avea decât 21.000 creştini,
cu 35 misionari. In 1339, numărul catolicilor
era de 289.509, cu 99 misionari,
IjG surori călugăriţe, 1.774 şcoli primare,
6 profesionale, 19 dispensare, 6
orfelinate şi alte opere de caritate.
Două tipografii tipăresc 4 ziare, dintre
care trei în limba indigenă. Preoţimea
e formată în trei seminarii care numără
327 clerici.
Concepţia creştină catolică pătrunde
tot mai adânc în sânul societăţii ruandeze
şi nu va fi departe ziua când toţi
cei 1.900.000 locuitori se vor închina
Iui Hristos I (ioo).
Universitatea catolică „Sacro
Cuore" din Milano lovită
de bombardament.
După ştirile sosite din Italia, nici
Universitatea catolică „Sacro Cuore"
(Preasfânta Inimă) din Milano n'a scăpat
teafără din acest războiu. In decursul
unui atac aerian din luna August
a fost distrus palatul oficiilor, precum
şi sediul Societăţii de editură
„Vita e pensiero" cu întreg materialul
său editorial. Au suferit serioase stricăciuni
şi alte clădiri.
Ştirea aceasta a cauzat o durere profundă
nu numai printre catolicii italieni,
care din jertfa lor au ridicat a-
ceastă instituţie înaltă, dar şi printre catolicii
din lumea toată, căci deşi e recentă,
această universitate s'a impus
tuturor prin contribuţia pe care a adus-o
la progresul ştiinţei. In fruntea ei stă
celebrul fiziolog şi psiholog Agostino
Gemelli din rândul franciscanilor, cunoscut
în toată lumea pentru scrierile
sale. Suntem siguri că din ruinele lăsate
de bombe se va renaşte mai puternică
această universitate catolică,
pentrucă să .contribue Ia triumful lui
Hristos în lume, fără de care ştiinţa nu
face alceva decât să distrugă, iar filozofia,
sociologia, politica şi celelalte
ştiinţe să împartă şi să învrăjbească
neamurile şi indivizii I (iuo).
U. R S. S. şi creştinismul.
In ultima vreme circulă zvonuri tot
mai insistente despre o revenire a Sovietelor
faţă de religia creştină. Ba
mai mult, primul pas în acest sens a
fost şi făcut: Stalin, rugat de Mitropoliţii
Moscovei, Leningradului şi Kievului,
a permis convocarea Sf. Sinod
al Bisericii ruse, care cu umanitate a
ales de patriarh pe Mitropolitul Serghie
al Moscovei. După acest fapt, urmând
pilda lui Stalin, devenit din ateu, pravoslavnic,
subalternii săi iau aceeaş a-
titudine faţă de religie: Mareşalul Zu
kow, şeful generalilor tineri ar fi de-

Nr. 7-9 CULURA CREŞTINA 497
clarat ziariştilor americani: „Da, sunt
bolşevic, membru înregistrat al partidului
comunist, dar în acelaş timp
sunt creştin ortodox şi am credinţă
neclintită în Atotputernicul Dumnezeu".
Că ce-o îi adevărat djn toate acestea
se va vedea. Până acum însă nu sunt
semne că politica antireligioafă dusă
de reg'mul comunist, s'ar fi schimbat
cu ceva. Şi aceasta e destul de cunoscută.
Uniunea ateilor din Rusia are
cel mai răspândit ziar din lume: Besbojnic,
citit de 15 milioane de ruşi.
Tirajul său e mai mare decât a oricărui
ziar din lume. „Uniunea celor fară
Dumnezeu" are 115.477 celule şi a organizat
peste . 39.000 conferinţe antireligioase
şi 50 muzee anticreştine în
biserici profanate. Dintre mulţii episcopi
pe care îi avea Rusia înainte de
revoluţie, numai trei au mai rămas teferi:
Serghie la Moscova, Nicolae la
Kiev şi Alexandru la Leningrad. Nici
o publicaţie religioasă nu e permisă.
A participa la serviciile divine înseamnă
a fi considerat ca suspect. Să se fi
uitat toate acestea şi să se ii revenit
la sentimente mai bune? Ar fi de dorit,
deşi nu prea pare lucru curat. A-
ceasta e părerea celor mai mulţi. Journal
de Geneve crede că gestul lui
Stalin faţă de Biserica ortodoxă nu-i
schimbă câtuş de puţin situaţia ei tristă
din republica sovietelor. Mitropolitul
Lituaniei crede că aceste „concesiuni
nu sunt altceva becât o manevră abilă,
camuflând adevăratele intenţii ale
bolşevismului, un şiretlic de propagandă
prin care se încearcă încă odată înşelarea
poporului rus şi a opiniei publice
mondiale. La sfârşitul războiului
bolşevismul va relua imediat persecuţiile".
Tot aşa judecă şi Mitropolitul
Hermogen al Croaţiei, fost mitropolit
de Ecaterinoslav: împăcarea bo şevicilor
cu Biserica e „o manevră a lui
Stalin, prin care urmăreşte să înjele
atât pe ortodocşii din interiorul Rusiei,
cât şi pe cei din afară graniţelor ei".
(ivo).
Un adevărat prieten al poporului
a fost misionarul iezuit Paulo de
Geoles. Acesta s'a născut tn regiunea
Pirineilor francezi la 1857, fiind
rudă după mamă cu Pusnicul din
Sahara, Charles de Foucauld. După
o tinereţe destul de agitată, în care
fusese între alt*le plantator de cafea
în lava, apoi călăreţ pasionat, câştigând
premii foarte însemnate, a
intrat fn Societatea lui Jsus (1900)
şi apoi hirotonit preot. La etatea de
46 ani fu trimis în misiuni în China
la Wangko, unde a rămas până la
1941, când muri la frumoasa vârstă
de 8t ani. Chinezii îl numiră: Uao
Su sheo-fu", adecă prietenul
poporului.
Căci de fapt acesta fu părintele
Geoles. Cel mai iubitor prieten al poporului
său nou, pentru care s'a jertfit
până la capătul vieţii Parohia sa
era foarte vastă. Avea nu mai puţin
de 4000 suflete, întinse pa o rază
extraordinar de vastă, aşa încât u-
neori trebuia să facă până la 300
km pentru a vizita câte un bolnav.
Şi tot ăast drum îl făcea călare pe
calul său cel alb, devenit proverbial
Intre chinezi. Moartea sa a fost deplârsă
de toţi, căci a fost părintele
tuturor, (ivo).
Glas de paznic neadormit.
La începutul lui Iunie c, Preafer.
Părinte Plus XII, primind în audienţă
membrii Colegiului Cardinalilor aflători
în Roma — erau de faţă 19 Purpuraţi
— a rostit un cuvânt menit să
aibă răsunet şi înafară de Vatican, în
lumea cârmuitorilor de oştiri şi de popoare.
A grăit Vicarul Domnului:
„In momentul când se coc fructele
amare ale falselor teorii vechi şi noui,
înalta Noastră misiune Ne impune să
apărăm şi să salvăm moştenirea spirituală
a sfinţilor şi luminaţilor Noştri
predecesori, şi să denunţăm cu hotârire,
dar şi cu iubire, greşelile cari stau
U

CULTURA CREŞTINA Nr. 74
la rădăcina atâtor nenorociri, pentru ca
oamenii să se ferească de ele şi să
reintre pe calea mântuirii.
Clasul Nostru este glasul sentinelei
neadormite, pusă de Dumnezeu să apere
familia umană : în ajunul uriaşului conflict,
glasul Nostru a fost strigătul izbucnit
dintr'o inimă părintească, îngrozită
şi sfâşiată de vedenia catastrofei
iminente, dar acest strigăt se inspira
dintr'o mare iubire pentru toate popoarele
fără nici o deosebire, din iubirea
lui Hristos care învinge totul şi care
ne îndeamnă şi ne înflăcărează".
După aceasta Sfântul Părinte a dat
expresie durerii ce o simte inima sa
iubitoare când se gândeşte Ja pătimirea
cumplită a naţiunilor mici cari, prin situaţia
lor geografică şi geopolitică, riscă
să fie şi ele târîte de răsboiu, şi să
vadă cum le este pustiită agoniseala,
şi masacrată floarea tineretului şi a
culturii, ba şi populaţia neluptătoare.
Având cuvinte deosebit de calde pentru
poporul polon, a continuat:
„Ne rugăm Prea Curatei ca acest popor
atât de crud lovit, şi alte popoare
care împreună cu el au trebuit să
soarbă potirul amărăciunii actstui război,
să se bucure de un viitor potrivit
cu aspiraţiile lor legitime şi cu mărimea
jertfelor lor, într'o Europă reînoită
pe baze creştine, şi într'o grupare
de state care să nu mai fie expuse
greşelilor şi rătăcirilor din trecut.
Este dureros şi este de plâns — a
spus mai departe Sf. Părinte să constatăm
că adesea în cursul acestui răsboi
judecata morală pronunţată asupra
unor anumite acţiuni. în contrast cu
dreptul şi cu legile umanităţii, a fost
în funcţie de faptul că cel răspunzător
face parte din una sau din cealaltă tabără,
fără a se ţine seamă dacă aceste
acţiuni sunt sau nu conforme cu normele
dictate de Judecătorul cel veşnic.
Pe de altă partei, aplicarea progresivă
a mijloacelor de luptă care nu fac
nicio deosebire între obiectivele militare
şi cele nemilitare, precum şi violenţa
tot mai mare a tehnice! de război,
atrag atenţia asupra primejdiei pe
care o cuprinde întrecerea tristă şi necruţătoare
de atacuri şi de represalii,
în paguba nu numai a fiecărui popor
în parte, ci şi a întregei comunităţi a
naţiunilor.
Noi, cari dela începutul conflictului,
am făcut tot ce ne-a stat în putinţă
pentru a convinge pe beligeranţi să
respecte legile umanităţii în războiul
aerian, ne simţim datori, spre folosul
tuturor, să-i mai îndemnăm încăodată
să respecte aceste legi..."
Facă Cel de sus ca acest cuvânt atât
de luminat şi de binecuvântat, să nu
fie glas în pustiu! (n).
Pagubele
din Italia.
bombardamentelor
Din informaţiile date de Vatican
din Iunie şi până în Septemvrie din
acest an au pierit în decursul bomba
damentelor 1347 preoţi, călugări
şi călugăriţe. Numai în oraşul Neapo 1
au căzut victime 381 preoţi. Iar pagubele
suferite de biserici şi mănăstiri
sunt evaluate la cei puţin 10
miliarde lire italiene, (ivo).
Ajutoare neprecupeţite
Vlădicia Blajului a luat fiinţă în semnul
jertfirii de sine pentru binele veşnic
şi vremelnic al credincioşilor români
cari ascultă glasul său de învăţătură,
printr'asta râvnindu-se şi binele
neamului întreg. De aceea vlădicii
Blajului, şi cei mai aleşi fii ai Bisericii
române unite, preoţi şi mireni,
au jertfit din greu spre scopuri culturale-naţionale,
şi s'au îngrijit ca agoniseala
lor să slujască aceiuiaş ideal şi
dupăce ei vor trece pe tărîmurile unde
a încetat durerea, întristarea şi suspinarea.
Mărturie despre gândurile ce i-au
stăpânit sunt fundaţiile rămase după ei,
şi chivernisite de persoane din jurul
vlădicului blăjan, respectându-se dorinţa
marinimoşilor fundatori.
Drept că, după operaţia reformei a-

Nr. 7-9 CULTURA CREŞTINĂ 499
grare, şi între împrejurările actuale, venitele
lăsămintelor fundaţionale fiind
reduse simţitor, sunt cât se poate de
modeste şi ajutoarele băneşti — stipendiile
— ce pot fi date. Dar se dă
şi aşa cât se_ poate. Şi sigur că sunt
binevenite şi aceste danii ce se dau
cu acelaş gând curat din care au pornit
dela început. Suma ce s'a distribuit
şi anul acesta trece de o jumătate milion
de lei, având parte de aceşti bani
curaţi, ucenici de meseriaşi, elevi şi
eleve dela felurite licee, precum şi studenţi
şi studente dela deosebite facultăţi
universitare. Aşa s'au dat:
Din fundaţiunea Alexandru Şterca
Şuluţiu: 6 ajutoare de câte 12.000 lei.
4 ajutoare de câte 9000 lei, 12 ajutoare
de câte 6000 Iei, tinerilor cari studiază
la facultăţile de litere, drept, medicină,
ştiinţă politechnică, academii comerciale
şi agricultura, 12 ajutoare de câte
3000 lei elevilor de liceu din cursul
superior, 16 ajutoare de câte 2000 lei,
elevilor de liceu din cursul inferior. -
Din fundaţiunea Vancea Casa Arhidiecezană:
2 ajutonre de câte 6000 lei,
tinerilor cari studiază la Universităţi,
2 ajutoare de câte 4000 lei, tinerilor
cari studiază la Academii, 10 ajutoare
de câte 2000 lei, elevilor dela liceul
„Sf Vasile" din Blaj, 16 ajutoare de
câte 1200 lei, elevilor dela şcoala normală
de băeţi din Blaj, 6 ajtoare de
câte 2000 lei şi 2 de câte 3000 lei, elevelor
cari studiază la şcolile secundara
din Blaj, de preferinţă fiicelor de preoţi,
şi 20 ajutoare de câte 1000 lei, ucenicilor
de meserii. — Din fundaţiunea
Vancea Alumnate: 10 ajutoare de câte
1500 iei elevilor şi elevelor dela şcolile
secundare din Blaj, alumni ai internatelor
de pe lângă respectivele<br