PRIMĂRIA VECHE DIN SIBIU casa, oamenii, muzeul

Primăria Veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul 1 

MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR 

MUZEUL NAŢIONAL BRUKENTHAL 

BIBLIOTHECA BRUKENTHAL 

I 

Petre Beşliu Munteanu 

PRIMĂRIA VECHE DIN SIBIU 

casa, oamenii, muzeul 

SIBIU, 2006

2 


DIRECTOR GENERAL: prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca 

TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ: Olga Beşliu 

© Petre Beşliu Munteanu 

Coperta: Hans Hermann (1885 - 1981), Curtea Vechii Primării din Sibiu


CONSIDERAŢII STILISTICE 

ASUPRA PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU 

Masivă, amplă şi complexă, Primăria Veche din Sibiu este considerată în literatura de 

specialitate cel mai important monument ale arhitecturii urbane medievale din această zonă a 

Transilvaniei. Interesul cercetărilor întreprinse aici se datorează însă şi situării cronologice a 

ansamblului la limita dintre două perioade stilistice: goticul târziu şi Renaşterea. 

Clădirea, compusă din trei corpuri alăturate: turnul locuinţă, corpul de legătură şi 

clădirea principală, este construită din cărămidă. În piatră au fost realizate doar cadrele de uşi 

şi ferestre şi nervurile bolţilor. Tocmai aceste componente au avut un rol însemnat în 

încadrarea cronologică a monumentului, chiar din secolul al XIX-lea, când cercetări 

arheologice nu fuseseră încă întreprinse şi documentele de arhivă încă insuficient cercetate. 

Cercetarea actuală a ajuns la concluzia că etapa gotică a construcţiei trebuie încadrată 

cronologic între anii 1475 – 1491, în care proprietarul fusese membrul de vază al patriciatului 

sibian Thomas Altemberger. Lui i se atribuie construirea celor trei corpuri de clădire 

menţionate mai sus, cu o rezervă: clădirea principală a suferit modificări şi, mai ales, 

amplificări într-o perioadă ulterioară. 

Din punctul de vedere al profilaturii în piatră trebuie menţionate următoarele: 

- cadre de uşi şi de ferestre, elemente de boltire etc. caracteristice goticului târziu se 

găsesc la turnul-locuinţă şi la „corpul de legătură” atât la parter cât şi la etaj. La 

clădirea principală asemenea elemente apar concomitent cu ancadramente de ferestre 

caracteristice Renaşterii timpurii; 

- apartenenţa clădirii la fază de construcţie a lui Thomas Altemberger este confirmată 

prin prezenţa scuturilor heraldice cu armoariile acestuia şi ale soţiei sale Affra von 

Salzburg în două locuri: pe cadrul de uşă spre traseul scărilor aparţinând turnului- 

locuinţă şi în loggia dinspre „Curtea Martirilor”, aici drept cheie de boltă; 

- accentul principal cade pe turnul-locuinţă şi pe „corpul de legătură” unde se găsesc 

lucrările cele mai elaborate şi mai numeroase; la parterul clădirii principale găsim doar 

câteva ancadramente de uşi simple şi cu excepţia profilării tipice goticului târziu, fără 

alte elemente ornamentale, pe când cele de la turnul-locuinţă, ca şi din loggia 

„corpului de legătură” sunt deosebit de elaborate, cu o multitudine de forme 

ornamentale, dând clădirii aerul unei locuinţe senioriale. 

Ancadramentul uşii dinspre sala de la etajul I al turnului-locuinţă, dreptunghiular,

4 


format dintr-o succesiune treptată, spre interior, de muluri cu secţiune de pară şi de baghete cu 

secţiunea semicirculară, ce se întretaie în partea de sus a cadrului, este surmontat de un vrej 

floral foarte frumos prelucrat, detaşat de pe fond. 

Cadrul uşii de acces spre turnuleţul scărilor, aflat la acelaşi nivel al tunului-locuinţă, 

este format dintr-un dreptunghi în care se înscrie un arc în acoladă, iar în colţurile superioare 

apar cele două scuturi heraldice cu partea inferioară bilobată, purtând armoariile lui Thomas 

Altemberger şi ale soţiei sale Affra. 

Sala de la etajul I al turnului-locuinţă are spre curtea interioară a clădirii un mic burduf 

surmontat de o boltă cu nervuri stelate. Trebuie menţionat că ferestrele etajului I al turnului şi 

ale „corpului de legătură” spre „Grădina Martirilor”, bi sau tripartite au şi ele curbele 

specifice goticului târziu, cu muluri cu secţiune în formă de pară şi baghete ce se 

intersectează. Acestea pornesc din socluri ornamentate cu motive geometrice puternic 

profilate, foarte asemănătoare cu elemente de aceeaşi natură prezente la portalul sudic al 

Bisericii Sf. Maria (azi Biserica Parohială Luterană). Partea superioară a cadrului ferestrelor 

se încheie la circa 1/3 din înălţimea acestora cu scuturi mici, bilobate în partea inferioară, iar 

sub tocul ferestrei se află console treptate, puternic profilate. 

Loggia dinspre „Grădina Martirilor”, inclusă în „corpul de legătură”, este formată din 

două travee delimitate prin stâlpi octogonali, cu capitele decorate cu frunziş şi cu busturi. 

Tipul acesta de capitel este prezent şi la portalul sudic al Bisericii Sf. Maria. Bolta loggiei, 

stelată, are drept chei de boltă scuturi heraldice cu armoariile lui Altemberger şi ale Affrei. Ar 

mai fi de adăugat că verticalitatea tipică goticului este subliniată prin prezenţa unui fleuron 

care încheie acoperişul. Actualul fleuron este rezultatul restaurării dintre anii 1967-1987. 

Cercetări relativ recente 1 au dus la atribuirea lucrărilor de sculptură în piatră din 

această etapă sculptorului sibian Andreas Lapicida, activ şi la Cârţa. Caracteristici ale 

lucrărilor acestuia, ca îmbinarea secţiunilor semicirculare cu cele în formă de pară, 

diversitatea de ornamente, sunt prezente şi în elementele ornamentale descrise mai sus. Lui 

cred că i se pot atribui cele două cadre de uşi de la etajul I al turnului, dar nu şi 

ancadramentele modeste ale parterului corpului principal, deşi aparţin şi ele goticului târziu. 

În concluzie, consider că sculptura în piatră prezentă la turnul-locuinţă, la „corpul de 

legătură” şi la parterul clădirii principale aparţine unitar etapei goticului târziu, dar o etapizare 

a componentelor clădirii pornind de la aceste criterii este hazardată. 

1 H. Fabini, Vechea Primărie sibiană, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1-4, 

1997, p. 8. (mai departe B.C.M.I.); (mai departe, Fabini, Vechea Primărie)


Următoarea fază de construcţie de la Primăria Veche din Sibiu ridică probleme mai 

dificile întrucât materialul documentar este insuficient. Un prim semn de întrebare îl ridică 

descoperirea de către Ludwig Reissenberger 2 în una din încăperile Primăriei Vechi a unui 

lintel purtând un scut heraldic cu blazonul comitelui săsesc Johann Lulay, care fusese 

căsătorit cu văduva lui Altemberger, Affra von Salzburg, şi astfel intrase în posesia clădirii 

care îi revenise acesteia după decesul lui Altemberger. Lintelul, ornamentat în centru cu un 

element floral puternic profilat, dar purtând în rest muluri aplatizate, poate fi considerat că ar 

marca începutul Renaşterii, documentând implicit o pătrundere foarte timpurie a acestui stil în 

Transilvania. Este însă foarte greu de precizat dacă în timpul posesiunii lui Lulay s-au 

întreprins lucrări mai ample la Primăria Veche şi care ar fi acestea. 

În primele decenii ale secolului al XVI-lea elementele tradiţionale ale goticului târziu 

coexistă cu cele ale începutului Renaşterii. Este greu de crezut că în mentalitatea timpului 

cezura pe care ne-am obişnuit să o situăm între cele două etape stilistice a fost sesizată. Astfel, 

activitatea unor meşteri localnici cu tradiţiile ei „vechi” s-ar fi putut desfăşura concomitent cu 

aceea a unor meşteri veniţi probabil din alte locuri (eventual din zonele de arhitectură 

nobiliară transilvăneană) şi purtători ale noilor tradiţii, poate la unul şi acelaşi monument. 

În secolul al XVI-lea, ceea ce numim noi acum „clădirea principală” a Primăriei Vechi 

a primit aspectul ei actual. După opinia lui Virgil Vătăşianu, etajarea acestui corp de clădire 

nu s-a putut efectua înainte de mijlocul secolului al XVI-lea. 3 Această opinie este susţinută de 

caracterul stilistic al Renaşterii, prezent în special la cadrele de ferestre şi uşi, dar şi prin 

amplificarea clădirii spre Spinarea Câinelui, conţinând câteva elemente interesante. Ferestrele 

menţionate au formă dreptunghiulară şi dimensiunile celor din etapa gotică, marcând probabil 

dorinţa de a da clădirii un caracter unitar; profilele şi ornamentele ancadramentelor din piatră 

ale unor ferestre aparţin fără dubii Renaşterii, iar caracteristicile cadrelor altor ferestre situate 

la acelaşi nivel sunt cele ale goticului târziu. 

Cadrul dreptunghiular al ferestrelor renascentiste este surmontat de o cornişă treptată, 

destul de reliefată, dar cu muluri aplatizate. Sub fereastră, un soclu are aceleaşi caracteristici. 

Specifică acestei faze a Renaşterii, prezentă la numeroase ancadramente de uşi şi ferestre, 

unele datate şi la alte clădiri din oraş este însă întoarcerea în unghi drept spre uşi, respectiv 

geam, a profilelor la circa 2/3 din înălţimea ferestrei, ca şi slaba profilare a acestora, 

eliminând astfel jocul de umbră şi lumină specific stilului anterior. 

2 L. Reissenberger, Überreste der Gotik und Renaissance an Profanbauten in Hermannstadt, 

Sibiu, 1888, p. 22. (mai departe Reissenberger, Überreste)

6 


Clădirea este în această etapă amplificată, prelungită spre strada Odobescu şi 

supraetajată. Intrarea principală nu se mai făcea prin turnuleţul adosat turnului-locuinţă, ci 

prin clădirea principală şi aceasta se lega de-a lungul corpului intermediar de turn printr-o 

galerie deschisă, sprijinită pe console masive (un element similar se află spre curtea interioară 

a Casei Haller din Piaţa Mare). 

În exterior, colţul clădirii la intersecţia dintre Spinarea Câinelui şi strada Odobescu 

formează un ieşind la nivelul etajului, stabilitatea acestei părţi a clădirii fiind asigurată printr- 

un stâlp deosebit de masiv şi o succesiune de arce de descărcare sprijinite pe console masive, 

în forma unor guri de tun incluzând o ghiulea. Este greu de crezut că aceste forme 

ornamentale pot fi mai timpurii decât mijlocul – a doua jumătate a secolului al XVI-lea. 

În 1545 clădirea a fost cumpărată de Magistratul oraşului şi devenea Primărie. Nu ar fi 

imposibil ca modificările menţionate mai sus să fie determinate de noua ei funcţiune şi poate 

că motivul ornamental al consolelor amintite a fost menit să confirme caracterul public al 

clădirii şi să consfinţească aspectul ei de fortăreaţă, reieşit din masivitatea şi unitatea zidăriei 

legată de altfel de zidul de incintă al oraşului şi întărită de micile dimensiuni ale ferestrelor 

parterului asemănătoare unor guri de tragere. 

Impunătoare şi complexă, Primăria Veche din Sibiu mai păstrează destule taine pentru 

a incita cercetări de viitor. 

Anamaria Haldner 

3 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1958, p. 622.


ARGUMENT 

Editarea unei noi monografii a Primăriei Vechi din Sibiu s-a impus datorită epuizării 

rapide a celei anterioare, unor noutăţi bibliografice, sugestii, informaţiilor arheologice şi de 

arhivă apărute după anul 2000. Astfel am inserat capitole noi: închisoarea din subteranele 

Primăriei, arhiva oraşului, primul muzeu de arme, pompierii. 

Etapa de construcţie din 1585 a fost identificată arheologic şi ilustrată documentar. 

Referirile la Magistrat - instituţia de conducere a oraşului – au găsit un loc important în 

economia volumului. Ele nu pot înlocui studiile speciale dedicate instituţiilor de conducere ale 

oraşului, scaunului Sibiu şi Universităţii săseşti. 

Pentru uşurarea lecturii am renunţat la capitolul cu detaliile tehnice ale săpăturilor 

arheologice şi la cel despre metoda de cercetare. Ultimul a fost înlocuit cu o expunere 

generală asupra firescului interes faţă de cea mai importantă clădire în viaţa comunităţii 

sibiene în perioada evului mediu şi în cea contemporană. 

Săpăturile arheologice controlate şi cele mecanice din curtea mare a clădirii au răscolit 

cvasitotalitatea terenului pe care s-a ridicat Primăria Veche, astfel că posibilitatea unor 

descoperiri ulterioare este mică. 

Ediţia actuală a permis reluarea analizei istorice a amenajărilor descoperite arheologic 

şi a datării începutului clădirii. Insuficienţa informaţiilor nu îndepărtează incertitudinile şi 

îndoielile, lăsând un prielnic spaţiu discuţiilor ştiinţifice, de bun simţ. 

Monografia istorică a Primăriei Vechi are în vedere reconstituiri de ansamblu, la 

ineditul informaţiilor arheologie adăugându-se cele oferite de piesele din colecţiile muzeului, 

de documentele de arhivă, de structura clădirii. Accentul reconstituirii istorice cade acum pe 

obiectele din muzeu, Primăria Veche adăpostind azi această instituţie. 

Plusul de informaţii, corecturile şi clarificarea etapelor de construcţie finalizează o 

etapă a procesului cunoaşterii monumentului cu certitudinea utilităţii demersului ştiinţific şi a 

efortului financiar. Investiţia în cercetare este cu atât mai necesară cu cât devenind capitală 

culturală europeană, Sibiul are nevoie de cartea de vizită a unui oraş cu rădăcini în Occidentul 

Europei. 

Consider interesul faţă de continuarea cercetării istorice un prim şi însemnat succes. 

Mulţumesc colegilor care m-au ajutat în prelucrarea materialului arheologic şi istoric: Ligia 

Fulga, Horst Klusch, Livia Bucşa, Sabin Adrian Luca, Olga Beşliu, Nikolaus Boroffka, 

Natalia Deac, Marta Guttmann, Gudrun Liane Ittu, Irmgard Sedler, Constantin Ittu, Călin

8 


Beşliu, Agata Olariu, Ioan Albu, Florin Blezu, Dan Botezatu, Silvia Galea, Viorel Ciuntu, 

Alexandru Dobrescu, Simona Samoilă; colegilor care au permis folosirea unor imagini din 

colecţiile Muzeului de Istorie din Sibiu: Aurelia Cozma, Dan Ivănuş, Mariana Daneş, 

fotografilor Alexandru Olănescu şi Ion Popescu, desenatorilor Marcela Vonica, Florin Toma, 

Maria Beldiman, arhitectului Emil Crişan. Prin contribuţia lor, cercetarea multidisciplinară se 

transformă dintr-un act personal, de voinţă, în unul asumat de un important segment social.


CAPITOLUL I 

PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI 

Capitolul al cărui titlu a fost inspirat dintr-o carte preţuită de sibieni, 4 îmi dă ocazia să 

adaug informaţiilor istorice valenţa sentimentală şi probitatea profesională a creaţiei istoricilor 

şi artiştilor plastici. 

Litografia nesemnată, datată 1865, transpune realist o scenă cotidiană desfăşurată în 

curtea Primăriei din Sibiu. Privirea ne este atrasă de grupul de ţărani la muncă aflaţi în planul 

doi. Imaginea de ansamblu, scena acestei banale activităţi, este cea a zidurilor masive ale 

Primăriei. Atenţia pentru detaliile construcţiei are un temei profesional şi unul afectiv: 

conştient de importanţa clădirii în viaţa comunităţii săseşti, artistul a dorit să imprime pecetea 

timpului său unei clădiri simbol. (Fotografia 1) 

Fotografia 1 

Anonim, Primăria din Sibiu, 1865 

Muzeul Naţional Brukenthal, 

nr. inv. XV, 170 

4 E. Sigerus, Vom Alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 32 şi urm. 

După mai bine de 20 de ani, gravura 

lui Fritz Schullerus redă imaginea romantică 

a clădirii, unde ruina balustradei se 

integrează faţadei mobilată cu piesele 

decorului tradiţional (turn, bovindou, 

foişorul scripetelui) acoperite în parte de 

vegetaţie. Scara aşezată paralel cu turnul- 

locuinţă prevesteşte că peste doi ani, în 

1888, se va reface galeria de acces la turn. 

(Fotografia 2) 

În acelaşi an, 1886, cetăţeanul meşter 

şi artist Johann Böbel, cunoscut mai ales 

pentru desenele porţilor fortificate ale 

oraşului Sibiu, a surprins un segment 

semnificativ din arhitectura istorică a 

oraşului, incluzând turnul de incintă.

10 

Fotografia 2 

Fritz Schullerus (1866 – 1898), 

Sibiu, Primăria Veche, 1886 


nr. inv. XV, 1099 


Imaginea este document istoric, ulterior 

zidul de incintă fiind demolat, iar accesul 

pietonal desfiinţat. (Fotografia 3) 

Fotografia 3 

Johann Böbel (1824 – 1887), 

Primăvara, 1886 


nr. inv. XI, 548 

Atmosfera de căutare, de speranţă şi entuziasm a acelor ani este ilustrată de conţinutul 

unui document din 1888. Consemnând refacerea balustradei şi a podului de scânduri, în ziua 

sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, pe o căldură de 26 grade la umbră, custodele Camerei 

Armelor, Carl Platz, propune ca cinstitul Magistrat, în special consilierul Julius Sigerus care s- 

a ocupat de refacerea cursivei, să fie aclamat. 5 (Anexa 5) 

Deschiderea pentru public în 1872 a Camerei Armelor este dovada interesului pentru 

istorie. Între paginile registrelor vizitatorilor s-a păstrat o încercare de scriere a cronicii 

oraşului Sibiu. O notă separată este dedicată Primăriei Vechi, ridicată, spune autorul anonim, 

între 1470 – 1491. Datele sunt încă actuale. 

5 Documentul a fost publicat în L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în secolul al XIX-


Dintre semnăturile din registrele Camerei Armelor (Fremden Buch) mi-a atras atenţia 

pentru ineditul ei una scrisă cu litere mari, nesigure: S. Petrişor din Bucureşci de 6 ani. 6 Nu 

sunt greu de intuit sentimentele lui şi ale tatălui său, profesorul Ion Petrişor, vizitând muzeul 

din curtea istoricei Primării. 

Vizitatorii muzeului făceau parte din aceeaşi familie a iubitorilor de cultură căreia îi 

aparţinea şi Margareta Faltin, autoarea gravurii din 1894 (realizată înaintea unor reparaţii ale 

clădirii şi modernizări ale instituţiei), în care zidurile sunt inundate de vegetaţie. (Fotografia 

4) 

Clădirea înnoită, în care 

copacul pare a simboliza 

trăinicia comunităţii, este 

surprinsă de acuarela lui K. 

Eduard von Closius din 1934. 


În 1936 Hans Hermann 

a transfocat aceeaşi perspectivă 

a corpului principal spre 

balustrada de fier a primului 

etaj. Diluarea sugestivă a 

contururilor este mai evidentă 

la gravura din 1940 ce 

surprinde exteriorul clădirii. 

(Fotografiile 6, 7) Tehnica haşurării, prin care este redată intrarea în clădirea Primăriei, îl 

apropie pe artistul ce s-a semnat în 1930 cu iniţialele „L.W.” de graficianul Willy Dusil, autor 

al unui afiş al clădirii restaurate în anii comunismului. (Fotografia 8) 

Tehnica fotografiei, folosită tot mai des în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX- 

lea, a permis artiştilor-cetăţeni Theodor Glatz, Wilhelm Auerlich şi Emil Fischer să surprindă 

momente în care clădirea este în acelaşi timp personajul principal şi scenă. Oamenii obişnuiţi 

se plimbă, expun mărfurile la stradă, stau de vorbă în grădina casei sau pozează pe marginea 

trotuarului. (Fotografiile 9, 10, 11) 

Obiectivul aparatului de fotografiat pătrunde în grădina din spate a Primăriei, unde se 

cultiva viţa de vie şi în curtea mare. (Fotografiile 12, 13, 14) 

lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 31. 

Fotografia 4 

Margareta Faltin (1865 - ?), Curtea Vechii Primării, 1894 

Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XIII, 26

12 

Fotografia 6 

Hans Hermann (1885 - 1981), 

Curtea Vechii Primării din Sibiu, 

1936 


nr. inv. IX, 127 

6 Biblioteca Brukenthal, ms. 65, p. 68. 


Fotografia 5 

Karl Eduard von Closius (1893 - 1959), 

Curtea Primăriei, 1933 

Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XIII, 75 

Fotografia 7 

Hans Hermann (1885 - 1981), 

Colţul Primăriei Vechi, 1940 


nr. inv. XI, 904


Fotografia 8 

L.W., Primăria Veche, 1930 

Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XV, 879 

Fotografia 9 

Colţul Primăriei Vechi 

Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber

14 


Fotografiile 10, 11 

Intrarea la Primăria Veche, Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber


Fotografia 12 

Grădina Primăriei, Muzeul de Istorie 

Sibiu, 

nr. inv. GD 17835 

Fotografia 13 

Corpul principal înainte de 1888 

Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber

16 


Fotografia 14 

Curtea Primăriei 

Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17854 

Aceeaşi atenţie o acordă monumentului şi istoricii. Georg Soterius este autorul celei 

mai vechi reprezentări a Primăriei Vechi văzută dinspre nord-vest. 7 (Planşa I) 

Planşa I 

Clădirea Primăriei (după Georg Soterius, Cibinium. Eine Beschreibung 

Hermannstadts von beginn des 18. Jahrhunderts, Köln, Wien, 2006 p. 166.) 

Interesul istoricilor faţă de estetica şi istoria monumentului a fost constant de la 

7 G. Soterius, Cibinium. Eine Beschreibung Hermannstadts von beginn des 18. Jahrhunderts, Köln, W ien, 2006 

p. 166. Lipsa steagului de tablă de pe turn sugerează că desenul a fost făcut înainte de 1727, an înscris pe el.


sfârşitul secolului al XIX-lea. Analizând urmele goticului şi Renaşterii în Sibiu, Ludwig 

Reissenberger ajungea la datarea stilistică a ansamblului clădirii în jurul anului 1500 8 . Pentru 

a descoperi ctitorul, autorul pornea de la datele istorice certe, actul de vânzare a clădirii, le 

amintea pe cele nesigure, trecerea clădirii în proprietatea lui Nicolaus Proll şi îi descoperea 

după blazoanele păstrate pe primii doi proprietari siguri. 9 Rezultatele analizei autorului 

menţionat, care a atribuit clădirea unui ctitor şi unei anumite perioade istorice, au fost 

preluate, îmbogăţite şi nuanţate de E. M. Thalgot 10 şi Virgil Vătăşianu 11 . 

Din perspectiva evoluţiei structurale a loturilor şi implicit a caselor, Paul Niedermaier 

a desluşit o primă etapă de construcţie în care a fost ridicat turnul-locuinţă, apoi extinderea ce 

a urmat căsătoriei lui Thomas Altemberger cu Affra şi definitivarea planului construcţiei de 

către Johannes Lulay. 12 

Iuliana Fabritius-Dancu ocupă un loc aparte între istoricii de artă datorită stilului de 

prezentare a monumentelor istorice sibiene. Primăriei Vechi îi este dedicat capitolul 39 din 

lucrarea Plimbare prin Sibiul vechi. 13 

Haldner. 

Mai nou, în analiza stilistică a Primăriei Vechi s-a implicat istoricul de artă Anamaria 

În ultimii 20 ani arheologii au avut ocazia cercetării unora dintre cele mai importante 

monumente istorice din Sibiu. Urmând a deveni sediul Muzeului de Istorie, clădirea Primăriei 

Vechi a beneficiat de proiectul de restaurare al arhitectului Hermann Fabini, căruia i se 

datorează refacerea ultimului etaj al turnului-locuinţă. El afirma că restaurarea clădirii este o 

restituire istorică: „Strădania noastră a fost de a înmâna moştenirea istorică şi artistică în cel 

mai înalt grad posibil generaţiilor viitoare” 14 . Inevitabil, cercetarea arheologică s-a alăturat 

acestui ideal. Condiţiile nu au fost dintre cele mai bune. Cercetările au fost extinse în curtea 

mare şi aprofundate în curtea mică doar în faza finală a restaurării. Ca şi în alte cazuri, 

raportul cercetare-proiectare s-a inversat. 

Istoria şantierului arheologic a fost la fel de zbuciumată ca şi anii pe care i-a parcurs. 

Înainte de 1984, cercetările arheologice de la Primăria Veche au cuprins două campanii 

8 

L. Reissenberger, Überreste, p. 17. 

9 

Ibidem, p. 18-22. 

10 

E. M. Thalgott, Hermannstad. Die baugeschichtliche Entwicklung einer siebenbürgischen Stadt, Sibiu, 1934, 

p. 45-47. 

11 

V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1959, p. 621-623. Analiza stilistică îi dă 

dreptul autorului să concluzioneze că părţile de nord, sud şi vest ale construcţiei au fost ridicate înainte de 1491. 

12 

P. Niedermaier, Das Alte Rathaus in Hermannstadt vom Bürgerhaus zum Gemeinschaftsbau, în B.C.M.I., 1-4, 

1997, p. 18-20. 

13 

I. Fabritius – Dancu, Plimbare prin Sibiul vechi, Sibiu, 1983, f. p. 

14 H. Fabini, Vechea Primărie, p. 12.

18 


conduse de regretatul Nicolae Puşcaşu şi de Thomas Nägler, una formală în anii şaptezeci (?) 

şi cea din 1983. Prima campanie a urmărit sondarea curţii mici, în condiţiile în care se 

vehicula ideea existenţei unei aşezări anterioare colonizării germane. 

Din anul 1984 am preluat responsabilitatea cercetării arheologice, ultimele sondaje 

efectuându-se în 2006. În perioada amintită au fost cercetate curtea mică, terenul din curtea 

mare, două încăperi de la parter, în 1998 o a treia cameră din acelaşi corp al clădirii, iar în 

2005 - 2006 camera 12 şi camera 5. (Planşa a II-a) Numai pentru cercetarea spaţiului de la 

subsol, printr-o săpătură periculos de adâncă, au fost necesare trei campanii arheologice. 

Planşa a II-a 

Planul săpăturilor arheologice de la Primăria Veche (1983-2006) şi etapele de construcţie 

Cercetarea arheologică a monumentului s-a terminat într-o primă etapă în anul 1988, 

odată cu inaugurarea Muzeului de Istorie. Ea a fost reluată în 1991 datorită creşterii 

interesului faţă de monumentele istorice ale Sibiului, parte a patrimoniului cultural săsesc, şi a 

exigenţelor impuse de cercetarea inter şi multidisciplinară. Aria cercetării s-a extins, 

cuprinzând în mod fericit, prin colaborări voluntare, cercetători de la Institutul de Fizică 

Atomică din Bucureşti, specialişti în studiul istoriei artei, ceramicii preistorice şi medievale,


în epigrafie, arhivistică, numismatică, antropologie, geologie din Berlin, Sibiu, Braşov şi Iaşi. 

Deosebit de fructuoasă a fost colaborarea cu fizicienii de la Institutul de Fizică 

Atomică din Bucureşti după descoperirea în mod întâmplător a unei amenajări din lut şi a 

unor bucăţi de zgură. Pornind de la ipoteza existenţei unui atelier de bătut monede din aur şi 

argint (specialiştii din Bucureşti derulau un proiect de cercetare a unor piese istorice din metal 

preţios) s-a ajuns la concluzii diferite, comunicate în cadrul simpozioanelor de arheometrie de 

la Cluj din anii 1991, 1992. În anul 1993 am avut ocazia să-l întâlnesc pe prof. Martin Bidle 

(Oxford), arheologul care descoperise urmele activităţii de turnare a unor clopote de biserică 

la Winchester. Interesul pentru acest meşteşug puţin cunoscut în evul mediu, ca de altfel şi 

astăzi, a fost constant în anii următori. 15 

În mod firesc, publicarea rezultatelor cercetării a evoluat de la rapoartele de cercetare 

prezentate la diverse simpozioane, la corpusul de studii inter şi multidisciplinare apărut în 

anul 1997. 16 

Cercetarea multilaterală a istoriei monumentelor istorice din Sibiu, pornind de la baza 

de date a cercetării arheologice, coroborată cu alte tipuri de informaţii, permite redactarea 

unei sinteze finale asupra structurii şi evoluţiei ansamblului arhitectonic medieval şi modern 

sibian, împreună cu schiţa istoriei proprietarilor şi a Magistratului. 17 

Un gând de recunoştinţa regretaţilor arheologi Radu Popa şi Radu Heitel, care au 

vizitat şantierul arheologic în prima etapă. Opiniile lor au fost luate în considerare. 

Monografia Primăriei Vechi din Sibiu, ca şi cele ce vor urma, urmăreşte să depăşească 

stadiul istoriografiei locale unde sunt actuale informaţiile culese de M. Kimakowicz în urma 

unor lucrări de canalizare de la începutul secolului XX 18 , nivelul descrierilor şi concluziilor 

stilistice în care datele istorice au rolul de agrement şi nu de argument. Informaţia istorică 

pune în lumină clădirea, monumentul reînnoit în ultimii ani atrăgând atenţia asupra istoriei 

sale. 

Chiar şi după 1990 Primăria Veche a fost în centrul atenţiei comunităţii sibiene. Unul 

dintre primii primari post revoluţionari a dorit ca prin hotărâre judecătorească să recâştige 

15 În 1997 am organizat o expoziţie despre rezultatele cercetărilor arheologice de la Primăria Veche. 

16 Au fost publicate sub formă de raport rezultatele primelor cercetări arheologice: P. Beşliu und Th. Nägler, Die 

Archäologischen Grabungen im Hermannstädter Alten Rathaus, în Forschungen zur Volks - und Landeskunde, 

32, 2, 1989, p. 29-40. Încă din această etapă am completat rezultatele cercetării arheologice cu un raport asupra 

restaurării (H. Fabini, Das Hermannstädter Alte Rathaus, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 32, 2, 

1989, p. 41-59). Corpusul de studii a fost integral publicat în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 5-98. 

17 Pentru abordarea integratoare a cercetării istoriei monumentelor sibiene vezi Petre Munteanu Beşliu, 

Complementaritatea utilizării izvoarelor istorice în cercetarea monografică a oraşului medieval Sibiu, în 

Anuarul Institutului de Cercetări Socio - Umane din Sibiu, III, 1996, p. 87-90. 

18 M. v. Kimakowicz, Alt Hermannstadt. Ein entwicklungsgeschichtliche Studie, în Archiv des Vereins für

20 


dreptul de proprietate. Au existat planuri de transforme a pivniţelor şi chiar a primului etaj în 

spaţii comerciale. Muzeul de Istorie a continuat să existe în vechea Primărie pentru că acolo 

era un loc potrivit. 

Interesul ştiinţific şi cultural faţă de clădirea amplasată în centrul oraşului este o 

realitate inconstatabilă. Curtea adăposteşte spectacole de teatru şi concerte, iar expoziţiile şi 

clădirea atrag turiştii. Monumentul a beneficiat de o binemeritată restaurare şi de fireşti 

discuţii cum a fost aceea a păstrării liniaturilor de pe pereţii exteriori. Oglindită în cei 500 de 

ani de existenţă, Primăria Veche -clădirea şi muzeul- are perspectiva favorabilă de reintegrare 

în circuitul cultural şi turistic european. 

Siebenbürgische Landeskunde, 2, 37, 1911, p. 241-270. (mai departe A.V.S.L.)


CAPITOLUL II 

ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI 

Analiza procesuală a rezultatelor cercetării arheologice permite depăşirea unor 

incertitudini, emiterea de ipoteze cât mai apropiate de realitatea istorică cunoscută din 

informaţiile de arhivă. 

Datele geologice culese în Piaţa Mare, dintr-un sondaj de pe terasa de sus a Sibiului, 

arată că stratul natural de argilă cafenie-roşcată începe la adâncimea de 1,50 m. Deasupra sunt 

depunerile rezultate din locuirea umană, iar nisipul argilos se află sub cota de 4,30 m. 19 În 

săpătura adâncă din pivniţa Primăriei Vechi am surprins în stratul de nisip geologic un 

fragment de lemn. (Fotografia 15) 

Fotografia 15 

Lemn geologic descoperit în subsolul Primăriei Vechi 

Terenul pe care s-a ridicat clădirea se află la marginea terasei superioare a Cibinului. 

Construcţia din lemn şi ulterior grădina Altemberger au fost amenajate folosind terenul în 

pantă spre terasa inferioară a râului. (Planşa a III-a) 

19 I. Hapca, Sibiu - date geomorfologice şi geologice, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 38.

22 


Planşa a III-a 

Localizarea Primăriei Vechi 

(marcată cu dreptunghi negru) 

Biblioteca Brukenthal, nr. inv. H 5543 

Locuirea preistorică 

Cele câteva fragmente ceramice preistorice descoperite împreună cu fragmente de vase 

medievale în curtea mică a clădirii, într-un strat de arsură unde nu se disting clar nivele 

diferite de locuire, au ridicat problema localizării aşezării preistorice 20 . În cercetările 

arheologice care au urmat, au apărut pe terasa superioară, în stratul inferior de pământ negru 

cu arsură, fragmente ceramice preistorice amestecate cu cele medievale sau numai material 

preistoric. Observaţiile din teren nu conduc spre identificarea tipului de aşezare, deschisă sau 

fortificată. Chiar în cazul existenţei pe marginea terasei a unui val amenajat în preistorie, el a 

fost nivelat la începutul evului mediu. 21 

20 Beşliu, Nägler, op. cit., p. 33 şi p. 34, planşa IV, a,b,c. 

21 Fragmente ceramice din mai multe culturi preistorice (culturile Petreşti, Coţofeni, Wittenberg, Hallstatt) au 

fost recuperate din groapa cercetată în subsolul clădirii. (S. Luca, N. Boroffka, Noi descoperiri preistorice din 

Sibiu, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 77). Ceramica nu poate proveni numai din subsolul curţii şi clădirii.


Amenajarea din lemn şi chirpici de pe marginea terasei 

În Grădina Martirilor, curtea mică a monumentului, am scos la lumină urmele unei 

construcţii din lemn incendiate. Pentru amenajarea sa terenul în pantă a fost terasat. Cu acel 

prilej a fost astupat un şanţ, probabil natural, aflat pe direcţia pantei. 

Urmele consistente de bârne şi chirpici arse se întindeau pe o suprafaţă de 7 x 5 m. Un 

strat de pietriş s-a aflat sub nivelul de incendiere pe o lungime mai mică, de 5,50 m. (Planşa a 

IV-a) 

Planşa a IV-a 

Amenajările descoperite prin săpături arheologice: 

A – amenajarea din lemn 

B – instalaţie pentru turnarea clopotului de biserică 

C – scări din cărămizi 

identificarea urmelor construcţiei din lemn 

şi pământ cu o locuinţă cu podeaua 

adâncită. Mărimea bucăţilor de lut ars este 

primul obstacol într-o atribuire 

incontestabilă. În al doilea rând, surprinde 

modul de amenajare a nivelului de călcare 

prin depunerea de pietriş, situaţie întâlnită 

doar în spaţiile exterioare clădirilor 

medievale. Ne întrebăm apoi ce rosturi 

putea să aibă o locuinţă ridicată la 

Informaţiile arheologice sunt 

puţine. Pe latura de nord-vest a 

suprafeţei incendiate a fost 

evidenţiată o groapă de par, iar în 

interior, pe latura opusă, o 

groapă adâncă de 0,50 m, cu 

suprafaţă limitată de laturi lungi 

de 0,70 m. (Fotografia 16) Urme 

de lemn ars şi fragmente 

ceramice se aflau în umplutura 

gropii. Fragmentele de cărămizi 

groase de 3 şi 5 cm şi pietre de 

râu au fost probabil purtate în 

stratul de arsură. 

Ridică semne de întrebare 

Fotografia 16 

Groapa din amenajarea din lemn 

(Grădina Martirilor)

24 

marginea terasei, într-o zonă vulnerabilă. 


În stabilirea funcţiei şi datării construcţiei, alături de bucăţile de chirpici care păstrează 

amprenta unor bârne, materialul ceramic are un rol important. Nu este dificil să atribuim 

formelor de ceramică medievală folosită în gospodărie marea majoritate a fragmentelor 

descoperite în pământul care a acoperit groapa construcţiei. Două fragmente din stratul de 

arsură aparţin unor oale de calitate inferioară. Fragmente de oală mare, de provizii, au fost 

descoperite chiar pe podeaua amenajării. (Fotografia 17) 

Fotografia 17 

Vas de provizii descoperit 

în amenajarea din lemn 

Din materialul ceramic recoltat din secţiunea 

VIII şi casetele învecinate au fost recuperate 87 

fragmente de oale. S-a putut astfel reconstitui cel 

puţin o dimensiune la 37 piese. Cele mai multe sunt 

căni. Şapte castroane, o farfurie, o tigaie, trei opaiţe 

au putu fi identificate prin analiza materialului 

arheologic. 

În general, materialul ceramic se compune 

din forme arse oxidant, uniform. Lutul conţine ca 

degresant nisip cu mică. În comparaţie cu alte situri 

arheologice medievale cercetate în Sibiu, remarcăm 

prezenţa în straturi imediat ulterioare unei 

construcţii din lemn a unui număr relativ mare de 

pahare masive, din lut, cu picior bine profilat şi 

talpă rotundă. Ele aparţin ceramicii de calitate superioară. Pe unele exemplare au fost 

imprimate semne de meşter. (Planşa a V-a) Există şi un fragment ceramic cu o pată de smalţ. 

Mai multe informaţii arheologice vor conduce la elaborarea unei ipoteze credibile. De 

exemplu, dacă descoperim amenajări asemănătoare în panta sau la marginea terasei putem 

bănui existenţa unor turnuri de pază. 

Pavajul simplu, groapa din colţ, dimensiunile nefireşti pentru o locuinţă, oala de 

provizii susţin ipoteza unei amenajări necompartimentate, legată de o clădire de pe terasa 

superioară. (Planşa a VI-a)


Planşa a V-a 

Ceramică medievală descoperită în umplutura 

amenajării din lemn din Grădina Martirilor 

Planşa a VI-a 

Amenajarea din lemn din Grădina Martirilor 

(propunere de reconstituire arh. E. Crişan)

26 


Dificil de analizat este şi materialul arheologic din stratul de arsură inferior 

construcţiei din lemn. În încercarea de a prelungi până la zidul de incintă secţiunea a II-a am 

atins la cota de -2,80 - -3 m un strat masiv de lemn ars cu fragmente de oase umane. 

Depunerea de arsură de pe marginea terasei, purtată de sus, din zona locuită, aparţine evului 

mediu, dovadă fiind fragmentele ceramice medievale de calitate inferioară. Relaţia 

stratigrafică şi, implicit, cronologică între construcţia din lemn şi stratul de arsură este 

ilustrată de stratigrafia secţiunii VIII, groapa presupusei locuinţe intersectând arsura. (Planşa a 

VII-a) 

Planşa a VII-a 

Secţiunea a VIII-a, profil vestic 

Urmele unei gropi şi ale unui tipar pentru turnarea unui clopot de biserică 

În curtea mare a Primăriei Vechi a fost descoperită întâmplător şi apoi cercetată 

amănunţit o amenajare din lut ars reducător. 

Există câteva date certe culese în urma cercetării arheologice. Diametrul maxim este 

de 1,50 m şi înălţimea de 16 cm. În perete, lucrat îngrijit, a fost practicat un şănţuleţ lat de 3-6 

cm, care se continuă pe nivelul de călcare. Pe suprafaţa amenajării se vede un cerc -urma unei 

arderi oxidante-, iar în interiorul suprafeţei marcate de cerc o gaură cu una din laturi de 20 cm. 

Suprafaţa din interiorul cercului a fost uşor adâncită. 

Bucăţi de lut ars reducător au constituit o suprafaţă compactă la nord-est. Din partea 

opusă am recuperat o bucată de metal şi un fragment de lut ars oxidant. (Planşa a VIII-a) 

Groapa în care a fost amenajat presupusul tipar din lut era de formă rotundă, cu 

diametrul de 3,50 m şi adâncimea de 2,60 m faţă de nivelul curţii. 

Pereţii amenajării au fost căptuşiţi cu lut galben. În partea de sud-vest s-a păstrat o

groapă de par. 


În urma unor săpături mecanice, la sud-est, la o adâncime superficială a ieşit la lumină 

o vatră din lut cu închidere ogivală. Latura opusă, spre amenajarea subterană, a fost ruptă de 

un şanţ modern. Pereţii vetrei erau înalţi de doar 2 cm, cu înclinaţia spre nord-est, acolo unde 

se afla fragmentul de tipar de clopot. (Planşa a IV-a) Pigmenţi de cupru erau evidenţi în zgura 

rămasă pe suprafaţa vetrei. 

Identificarea cu un tipar de clopot a amenajării circulare de pământ, arsă reducător, 

descoperită în subsolul curţii Primăriei Vechi din Sibiu s-a putut face pe baza rezultatelor 

analizei metalografice a fragmentelor de zgură recuperate. 22 

Din instalaţiile pentru turnat clopote descoperite şi publicate în ţară, nu există vreun 

caz în care să se fi păstrat in situ un fragment consistent din tipar. De obicei el se spărgea în 

procesul de turnare. Ineditul descoperirii de la Sibiu ne-a determinat să conservăm baza 

tiparului din lut, renunţând la secţionare. 

Conservarea in situ a fragmentului de tipar a redus informaţiile despre modul de 

amenajare a instalaţiei. Din cartea lui Theophilus De diversis artibus, scrisă într-o perioadă 

cuprinsă între 1110 şi 1140, cunoaştem însă etapele de amenajare a tiparului din lut şi 

procesul de turnare a clopotului. 

Tiparul se realiza prin depuneri succesive în jurul unui ax (un stâlp din lemn) a unor 

straturi de „lut bine dospit (argilla fortiter macerata)", late de două degete. 23 După ce lutului i 

se dădea forma clopotului era acoperit cu grăsime, apoi cu ceară. Urma o operaţie importantă: 

gravarea textului şi a ornamentaţiei. 24 

Peste straturile de grăsime şi ceară se aşeza lut "cernut şi amestecat cu grijă (argila 

cribtata et diligenter mixta)". Următoarele etape sunt, după sfatul lui Theophilus, scoaterea 

axului şi pregătirea soclului pentru aşezarea tiparului. Acesta din urmă se putea amenaja din 

pietre şi lut într-o groapă adâncită pe măsura înălţimii clopotului şi destul de largă ca să 

permită mişcarea meşterilor. În jurul fundaţiei pe care se va aşeza tiparul se fixau patru stâlpi 

pentru direcţionarea la coborâre. În buza tiparului se practica un orificiu pentru scurgerea 

22 

Vezi A. Olariu şi colaboratorii Characterisation of Fourteen - Century bell-casting pit from the Old Town- 

Hal inl, Sibiu, România, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 89-93. Studiul de laborator a plecat de la probele prelevate din 

cele două amenajări din lut şi din stratul de umplutură format după dezafectarea instalaţiei de turnat clopote. În a 

doua fază, după abandonarea ipotezei turnării de monede în acea instalaţie, am prelevat probe de metal din 

clopote aflate în proprietatea Consistoriului Evanghelic Sibiu şi a Muzeului Brukenthal. A treia etapă, analiza 

metalografică, a fost efectuată la Muzeul Brukenthal. 

23 

Erhard Brepohl, Theophilus Presbyter und das mittelalterliche Kunsthandwerk, II, Goldschmiedekunst, Köln - 

Wien, 1999, p. 234. 

24 

Ibidem, p. 235. Pe fragmentele de lut recuperate la Primăria Veche nu apar urme de inscripţii sau ornamente.

28 

cerii. 25 

În acest timp, spune autorul, 

se pregăteşte cazanul căptuşit cu lut şi 

se amenajează vatra pentru topirea 

amestecului format din patru părţi 

cupru şi o parte cositor. La început se 

punea la topit cuprul şi se amesteca 

cu cărbune până când din cazan ieşea 

o flacără verde. 26 În cuprul topit se 

adăuga staniu, apoi se îndepărta 

cenuşa şi cărbunii ce pluteau pe 

suprafaţa amestecului. Aliajul se 

turna în tipar. La sfârşitul operaţiunii 

cămaşa din lut era îndepărtată. 27 

Faţă de descrierea făcută de 

Theophilus, experienţa câştigată de 

meşterii evului mediu a fost înfăţişată 

în cartea lui Biringuccio scrisă în 

1540. 28 Expunând o metodă deja 

practicată, autorul informează că în 

timpul lui tiparul se amenaja în 

groapa unde urma să fie copt. În locul 


cerii se folosea lutul pe care erau incizate inscripţiile. Partea din mijloc (nucleul) şi cămaşa 

erau coapte într-un mediu cu oxigen, constituind două piese separate. 

Există câteva referinţe bibliografice. Din nefericire ele sunt doar ilustrative. Cercetarea 

arheologică de amploare a monumentelor medievale din Winchester a dus la descoperirea a 

patru gropi pentru turnat clopote, care au funcţionat din secolul al X-lea până în secolul al 

XIII-lea la Catedrala Verde şi a unor fragmente de tipar 29 descoperite împreună cu fragmente 

de zgură la Palatul Wolvesey. 

Planşa a VIII-a 

Groapa pentru turnat clopotul de biserică 

25 Ibidem, p. 236. 

26 Brepohl, op. cit., p. 237-238. În probele de zgură prelevate la Primăria Veche este un procent mare de fier 

(6,01% până la 11%). Prezenţa lui a fost pusă pe seama folosirii ca fondant. Procentul mare de fier nu reapare la 

clopotele din Anglia. Nici Theophilus nu pomeneşte folosirea fierului ca fondant. 

27 Ibidem, p. 239-240. 

28 Biringuccio, Pyrotechnie, Rouen, 1627, p. 160, 163-164.


Urme ale unei intense activităţi metalurgice de producere a unor clopote se regăsesc în 

Ungaria medievală. În curtea cu anexele gospodăreşti ale mănăstirii din Szer (Ungaria) a fost 

cercetat arheologic un complex de amenajări pentru turnat clopote de biserică de la începutul 

secolului al XIII-lea. 30 Recuperarea fragmentelor de lut a permis reconstituirea tiparului. 31 

Fragmente din tiparul unui clopot descoperit în săpăturile arheologice de la Visegrad 

au fost prezentate într-un repertoriu al pieselor de artă din timpul lui Ludovic de Anjou, 

însoţite de informaţii arheologice şi date istorice. Interesul nostru pentru această descoperire 

se datorează perioadei mai apropiate de timp de cea de la Sibiu: secolul al XIV-lea. 32 

Ca şi în cazul amenajării din lemn şi pământ de pe terasă, singurul element de datare 

relativă este materialul arheologic. 

Materialul ceramic din 

groapa care s-a format după 

dezafectarea instalaţiei de turnat 

clopot nu cuprinde tipul de pahar 

amintit în săpătura de pe terasă. Este 

prezentă însă cana cu buza evazată, 

fără picior şi cana cu baza profilată. 

Pasta nu a fost arsă cu atâta grijă ca 

în cazul ceramicii din nivelul de 

arsură de la marginea terasei. (Planşa 

IX-a) 

În groapa tiparului au fost 

aruncate fragmente de oală-cahlă, de 

capace şi resturile unei plăci din os 

din care au fost decupate rondele. 

Materialul arheologic permite 

încadrarea cronologică, dar numai 

între limite largi, a perioadei de 

funcţionare a instalaţiei metalurgice. 

29 M. Biddle, Winchester studies, VII, partea II, Oxford, 1990, p. 98-99. 

30 Katalin Valyi, Glockengussanlage und Bronzeschmiedelsöfen im Hof des closter von Szer vom Anfang des 13. 

Jahrhunderts, în Communicationes Archaelogicae Hungariae, 1999, p. 156. 

31 Ibidem, p. 152, pl. 7. Mulţumesc autorului pentru promptitudinea cu care mi-a trimis studiul amintit. 

32 Szöke Matyas, Müveszet I Lajos kiraly koraban. 1341-1382. Katalogus a szekesfehervari Istvan Kiraly 

Muzeum kiallitasahoz, Budapesta, 1982, p. 319. 

Planşa a IX-a 

Ceramică medievală descoperită în umplutura 

gropii 

pentru turnarea unui clopot

30 


Prezenţa masivă a urmelor activităţii şi locuirii umane în umplutura gropii tiparului de clopot 

trebuie conexată cu locuirea învecinată. 

Din cele 85 de bucăţi de lut ars făţuite descoperite la Sibiu, cele care au o faţă 

concavă, acoperită cu pigmenţi de cupru, au aparţinut tiparului pentru clopot. Bucăţile de lut 

au fost arse reducător sau, mai puţine, oxido-reducător. Rămân în discuţie acele fragmente cu 

faţa plană, arse reducător şi cele cu secţiune triunghiulară ce provin, probabil, din lutuiala 

gropii unde s-a turnat tiparul sau din instalaţiile aflate la suprafaţă. 

Mai dificil de explicat este utilitatea vetrei cu urme de cupru. 33 Vatra uşor înclinată a 

fost amenajată la suprafaţă, în imediata apropiere a locului unde s-a turnat clopotul. 

Folosirea ei pentru obţinerea aliajului dintre cupru şi staniu trebuie privită cu rezerve. Zgura 

analizată conţine puţin staniu, iar în două cazuri el lipseşte. Rezultatele analizei unui număr 

mic de probe nu sunt concludente. 

Potrivit opiniei regretatului arheolog Radu Popa, contemporaneitatea instalaţiei 

metalurgice cu clădirea Primăriei Vechi este puţin probabilă datorită amplasării la mică 

distanţă de corpul de locuit. Este însă semnificativă apropierea locului de turnare a clopotului 

de biserica de comunitate, unde se putea transporta uşor. 34 Materialul arheologic descoperit în 

umplutura gropii nu permite decât datarea relativă între secolele XIV – XV. 

Recursul la eventuale referinţe tipologice este puţin productiv. Forma clopotelor se 

schimbă începând în Anglia din secolul al XIII-lea. Nu avem dovada că transformarea 

tipologică s-ar fi întâmplat la Sibiu doar peste un secol şi jumătate sau chiar mai târziu. Pentru 

o datare timpurie, folosind-se metoda lui Theophilus, pledează natura reducătoare a arderii 

fragmentelor de lut. 

Nici semnul de întrebare ridicat de vechimea fragmentelor de oale-cahle nu se 

justifică, dovezile folosirii unor asemenea sobe fiind mai timpurii în Sibiu decât secolul al 

XIV-lea. 35 Este greu de acceptat ipoteza alternativă a unei instalaţii aflate în curtea unei case 

de înalt funcţionar după 1411, anul ultimului clopot turnat pentru biserica de comunitate din 

Sibiu. 36 

Astfel, chiar dacă nu avem o dovadă directă şi fermă, clopotul turnat în viitoarea curte 

33 

Nici analiza metalografică nu a putut stabili rostul vetrei şi specificul proceselor metalurgice desfăşurate 

anterior turnării. 

34 

În spaţiul curţii Primăriei Vechi, în cursul unor săpături pentru canalizare, au apărut fragmente dintr-o oală de 

lut cu pereţii groşi pe care erau depuse fragmente de zgură cu cupru. O activitate mai intensă de prelucrare a 

cuprului în vecinătate este demonstrată şi de bucata de metal. Pe lângă cupru a rezultat un procent mare de 

plumb (22%) şi un procent semnificativ de argint (1,1%): Olariu, op. cit., p. 91, tabelul 2. 

35 

P. Munteanu Beşliu, N. Rodeanu, A. Georgescu, Cercetări arheologice de salvare în Piaţa Huet din Sibiu, în 

Apulum, XXXVII, 1, 2000, p. 478, planşa IV, 2 şi p. 482, planşa VII, 4.


a Primăriei Vechi poate fi căutat între cele mai vechi clopote ale bisericii de comunitate din 

Sibiu cunoscute în literatura de specialitate drept clopotul Sf. Ioan, turnat în 1350, având 

diametrul maxim de 1,30 m, clopotul ceasului, turnat în a doua jumătate a secolului al XIV- 

lea şi cel din 1411 -clopotul nopţii- cu diametrul maxim de 1,08 m. 37 

Aşa numitul "clopot al ceasului" avea diametrul inferior de 1,48 m, dimensiune 

comparabilă cu cea a fragmentului de tipar descoperit la Primăria Veche, iar înălţimea de 1,26 

m. După caracterul literelor gotice a fost datat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. 38 Din 

această perioadă au fost păstrate şi cele mai vechi însemnări despre cheltuielile pentru plata 

unui meşter turnător de clopot şi plata materiei prime folosite. 39 Clopotul a fost folosit până în 

epoca modernă. 

Însemnările cele mai vechi despre plata unui meşter clopotar la Sibiu sunt importante 

şi pentru o problemă deja ridicată. Cele două componente ale aliajului folosit pentru turnarea 

clopotului erau cumpărate de comunitate şi prelucrate în oraş. 

În condiţiile terenului deseori răscolit de-a lungul timpului în centrul istoric al 

Sibiului, al interesului scăzut pentru arheologia medievală şi al unor descoperiri care, uneori, 

cu greu se pot înseria în tipologii central europene este dificil a realiza reconstituiri credibile. 

În 2005, în timpul săpăturilor mecanice intempestive din curtea bisericii parohiale, la 

marginea cimitirului a apărut o vatră circulară din lut cu aceleaşi urme de zgură cu cupru. 

Vatra avea un orificiu de scurgere. Continuarea cercetărilor arheologice pentru identificarea în 

vecinătate a urmelor instalaţiei metalurgice folosită probabil la turnarea unui clopot de 

biserică a fost imposibilă. 

Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din camera 88 

În subsolul camerei 1 a Primăriei Vechi, săpătura arheologică a intersectat o groapă cu 

material arheologic puţin, dar semnificativ: chirpici cu urmă de par, fragmente ceramice 

medievale. Adâncimea semnificativă, 1,60 m faţă de nivelul de călcare medieval, îndepărtează 

36 A. A. Rusu, recenzie în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 246. 

37 L. Reissenberger, Die Evangelische Pfarkirche A. A. in Hermannstadt, Sibiu, 1884, p. 48-49. O lucrare în 

manuscris despre acest subiect cuprinde o listă cu cele trei clopote amintite: L. Reissenberger, Zur Glockenkunde 

Siebenürgens, Arhivele Naţionale, filiala Sibiu, fond Brukenthal, E II, 1-17. nr. 141, p. 3 -5. (mai departe, 

Reissenberger, Zur Glockenkunde) 

38 Reissenberger, Zur Glockenkunde, p. 5; cf. I. Albu, Inschriften der Stadt Hermannstadt aus dem Mittelalter 

und der frühen Neuzeit, Heidelberg, 2002, p. 4. (mai departe, Albu, Inschriften Hermannstadt) 

39 „sume fusatores - LXXXXIIII, item uxoris VI; nota quod dedi fusatori campane ex parte beate verginis 

XXXVII fl et II flor et iterum IIII flor. et II flor. Item dedi pro stanno XXXIII florenos. Item dedi pro cupro 

XXIII florenos und I ort”. Alte cheltuieli au fost datorate instalării clopotului. Matricola bisericii a fost publicată 

prima dată în A. Kurz, Die ältesten deutschen Sprachdenkmale und die bis jetzt bekannte älteste Handschrift der

32 


ipoteza unei locuinţe. Nici ipoteza unei gropi de provizii nu este susţinută de profilul celei 

descoperite. 

Gropi de dimensiuni mari şi formă neregulată au apărut în spaţiul din jurul Bisericii 

Evanghelice. Nu exclud posibilitatea să fie rezultatul unei exploatări locale a lutului. 

Cahla cu ornamente concentrice purtată în stratul de căpăcuire se poate încadra 

cronologic în secolele XV – XVI 40 , datând momentul astupării gropii concomitent cu 

folosirea terenului. (Fotografia 18) 

În aceeaşi zonă dinspre terenul lotizat s-au găsit urmele unei construcţii din lemn 

incendiate. Terenul aparţinea în evul mediu casei cu ieşirea spre strada Măcelarilor 

(Mitropoliei) şi a revenit Primăriei la sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Fotografia 18 

Cahlă din secolele XV – XVI 

Sachsen in Siebenbürgen, Leipzig, 1848, p. 36-37. 

40 D. Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700, Bistriţa, 2004, p. 269.


Turnul de incintă 

De un interes istoric sporit al contemporanilor se bucură turnul de incintă cuprins în 

ansamblul arhitectonic Primăria Veche. În cursul timpului, zidurile din piatră au suferit 

reparaţii prin plombări cu cărămizi industriale şi subzidiri moderne. Jgheabul prin care 

aluneca hersa a fost şi el „modernizat”. Subsolul a fost afectat de conducte de canalizare, 

astfel că substanţa istorică este greu de atins. Se mai păstrează în pământ pavajul din pietre de 

râu al unui trotuar care pleca de la turn în jos pe actuala stradă Odobescu. (Fotografiile 19, 20, 

21) 

Treptele din beton l-au ajutat să reziste până în perioada interbelică. Desenul lui 

Johann Böbel demonstrează că momentul amenajării este anterior mijlocului secolului al 

XIX-lea. (Fotografia 3) 

Fotografia 19 

Substrucţiile turnului de incintă şi pavajul din pietre de râu

34 


Fotografia 20 

Trotuarul exterior Primăriei Vechi 

Fotografia 21 

Substrucţia pavajului exterior Primăriei Vechi


Zidurile exterioare Primăriei Vechi şi ale turnului au suferit repetate reparaţii, chiar 

subzidiri, folosindu-se cărămizi de 7-8 cm grosime. Terenul fiind răscolit, iar zidurile refăcute 

sunt dificile referirile la includerea turnului într-o a treia centură de apărare. Nici relaţia 

directă între fundaţia turnului şi zidul de incintă care coboară de pe terasa de sus (incinta II) 

nu a fost evidentă în săpăturile făcute în ultimul timp. Construcţii moderne au suprapus 

fundaţia zidului de apărare şi au distrus legătura cu mai vechea substrucţie. 

Structurile de zidărie din piatră cu aspect neîngrijit, aflate în partea de jos a turnului 

inclus Primăriei Vechi, continuă în jos, pe strada Odobescu, cu zidul din cărămizi al grădinii 

Primăriei Vechi. Urmele unui vechi zid din piatră, anterior celui vizibil astăzi, nu au ieşit la 

iveală în desele săpături din grădina Primăriei Vechi şi din zona învecinată. Este apoi greu de 

imaginat, dar nu imposibil de realizat, un zid de apărare aflat la baza terasei, sub care se afla 

un lac cu evidente rosturi strategice. 

Există însă consemnarea unui zid al oraşului aflat în stare de ruină la începutul 

secolului al XVIII-lea în zona grădinii Primăriei, spre Spinarea Câinelui. 41 Schimburile de 

loturi şi intenţia construirii în acel loc a unei case pun în evidenţă o suprafaţă mai mare a 

grădinii, incluzând, probabil, terenul învecinat dinspre Spinarea Câinelui. 

41 H. Herbert, Der Haushalt Hermannstadts zur Zeit Karls VI, B. Die Wirthschafts – Rechnungen. Mittheilungen 

aus den Hermannstädter Magistratsprotocollen, în A.V.S.L., XXIV, 3, 1892, p. 482. (mai departe, Herbert, Der 

Haushalt, B)

36 


CAPITOLUL III 

CASA ALTEMBERGER 

Construirea casei, primii proprietari 

Au existat construcţii anterioare casei construite de Thomas Altemberger? La această 

întrebare mulţi istorici de artă au răspuns afirmativ pornind de la simpla comparare a 

volumelor arhitectonice diferite (turnuri, un corp masiv de clădire, un corp de legătură), a 

unor structuri de zidărie deosebite şi de la datele istorice care pomenesc înainte de 1470 o 

casă aflată în centrul Sibiului aparţinând „văduvei de Ocna Sibiului”. 

Cercetările arheologice nu au putut ilustra stratigrafic urme consistente, sigure, ale 

unor construcţii din material durabil suprapuse de corpurile principale. Pe terenul pe care s-a 

ridicat clădirea şi s-au amenajat curţile au existat construcţii din lemn incendiate, concentrate 

înspre marginea terasei. Secţiunea a VIII-a a înregistrat un nivel cu pigmenţi de var, semn al 

unei activităţi de construcţie, precedând nivelul de construcţie al turnului şi nivelând groapa 

amenajării cu podeaua adâncită. De fapt, fundaţia turnului-locuinţă taie nivelul de pietriş al 

amenajării din lemn (nivel afectat de o mică groapă umplută cu pământ galben). (Planşa a 

VII-a) 

Caseta practicată în grădină, plasată pe „corpul de legătură”, a dat la iveală un strat cu 

pigmenţi de var la -0,30 - -0,40 m sub nivelul de construcţie al clădirii. Şi zidăria superficială 

de sub arcul de descărcare aparţine unui nivel de construcţii anterior. Acestea toate nu sunt 

urmele unei construcţii masive din zid ci doar ale unor activităţi de construcţie din apropiere. 

Amenajarea latrinei în „corpul de legătură”, mult sub nivelul pivniţei, s-a realizat 

pornind de la ziduri din pietre de râu anterioare. Adosarea poate fi rezultatul unei simple şi 

uşor de explicat soluţii tehnice în care zidurile sunt contemporane. Ridică semne de întrebare 

nişa din perete, amenajată la un nivel nefiresc, aproape de nivelul actual al pivniţei şi urmele 

de ardere imprimate în tencuiala pereţilor. De fapt, pivniţa întreagă a suferit mai multe 

transformări. Momentul efectuării acestora este însă greu de precizat. 

Numai în exteriorul clădirii, spre strada Odobescu, sunt evidente urmele unui zid la 

care s-a adosat din interior casa Altemberger. În evoluţia contrafortului acelui zid a fost pusă 

în evidenţă o fază iniţială, corespunzătoare unei amenajări pietonale formată dintr-un strat 

subţire de pietriş amestecat cu lut, în care au intrat accidental fragmente ceramice medievale. 

Mai jos un strat de lut galben cu urme de arsură a acoperit pavajul. 

Contrafortul a fost construit la început din pietre de râu şi avea latura lungă de 1,60 m.


El pare că se ţese cu zidăria din pietre. Poziţia contrafortului indică o funcţiune de sprijin a 

presupusului zid de incintă, de preluare a unei împingeri venite dinspre casă. Pe faţa zidăriei 

s-au păstrat urmele unui incendiu urmat de refacere. În etapa a doua, prin redimensionarea 

contrafortului, pietrele de pe noua faţă au acoperit pavajul amintit. Urmează o a treia etapă de 

refacere cu cărămizi, fază în care au apărut console dificil de datat. (Fotografia 22) 

Fotografia 22 

Contrafortul exterior Casei Altemberger şi pavajul din piatră de râu 

Şi în structura zidului exterior, de nord-est, al clădirii se remarcă trei etape de 

construcţie prin adosări repetate de zidărie (cea mai veche este din pietre de râu). 

Contribuţia arheologiei este vădită şi la clarificarea etapelor de construcţie ale 

reşedinţei Altemberger. Stârnite de discuţiile asupra evoluţiei clădirii, cercetările arheologice 

pun sub semnul întrebării ipoteza potrivit căreia aşa numitul "corp de legătură" aparţine unei 

etape deosebite de construcţie, mult decalate în timp. Fundaţia lui se leagă de cea a turnului- 

locuinţă într-un mod ce se datorează folosirii a două structuri de zidărie diferite şi nu a două 

concepţii/etape deosebite. 42 (Fotografia 23) 

42 Adosarea „corpului de legătură” la turnul-locuinţă este vizibilă şi în podul casei. Pe de altă parte, analizele 

probelor de mortar prelevate din mai multe corpuri de clădire au arătat o compoziţie asemănătoare a liantului. 

Numai în perioada modernă s-a schimbat raportul între var şi nisip (cf. N. Deac, M. Guttman, V. Ciuntu,

38 


Fotografia 23 

Adosarea fundaţiei „corpului de legătură” 

(în dreapta imaginii) la fundaţia turnului-locuinţă 

Autorii ce propun ridicarea clădirii în etape şi în perioade diferite ar putea aduce ca 

argument în favoarea tezei lor adâncimea diferită a fundaţiilor de pe cele trei laturi cercetate 

arheologic. Cercetarea arheologică a constat că diferenţa de adâncime se datorează naturii 

solului. Arcele de cărămidă susţineau corpurile mari ale clădiri: turnul-locuinţă, aripa dinspre 

nord amenajată în pantă, chiar zidul de incintă de la sud-est. (Fotografia 24) 

Fotografia 24 

Fundaţia cu arce din cărămizi a corpului principal 

Primăria Veche: analiza probelor de mortar, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 97).


Precizările arheologice sunt premize ale dezvoltării analizei istorice a condiţiilor în 

care a fost construită ctitoria Altemberger. Folosindu-şi autoritatea şi banii, Thomas 

Altemberger -primar timp de 20 de ani al Sibiului- a construit o clădire impunătoare, care se 

integra sistemului defensiv al oraşului. În acelaşi timp clădirea asigura spaţii şi condiţii de 

locuit la nivelul standardelor epocii: camere de locuit încălzite, spaţii pentru reprezentare, 

camere pentru slujitori şi pentru igiena 

personală şi anexe gospodăreşti. 

Corpul nou construit, rezemat la 

un capăt pe un turn-locuinţă şi la celălalt 

pe un turn mai vechi, de incintă, era 

defavorizat de poziţia faţă de stradă, dar 

avea o largă expunere la soare. 

Turnul-locuinţă purta mai 

degrabă o semnificaţie simbolică - 

expresie a atracţiei patricienilor pentru 

forme arhitectonice specifice nobilimii- 

decât o funcţiune militară. Deschierile 

ferestrelor sunt largi, marcate de 

ancadramente din piatră. Accesul în 

spaţiul de locuit era pe la etaj. Actuala 

scară principală, de la nord-est, este 

urmarea unei refaceri, dar rampa iniţială 

a scării a fost amenajată în acelaşi timp 

cu clădirea care se sprijinea pe un 

contrafort cu baza rotunjită. (Fotografia 

25) 

Există puţine date pentru 

Fotografia 25 

Fundaţia contrafortului de lângă scara 

principală 

(în dreapta se vede o subzidire cu beton) 

stabilirea unor limite cronologice strânse în evoluţia clădirii. Remarcăm apariţia în compoziţia 

blazonului din loggia aflată în curtea interioară a unui element deosebit: sabia pe care o ţine în 

labă animalul în poziţie rampantă. Apariţia acestui detaliu poate fi rezultatul numirii în anul 

1481 a proprietarului casei în funcţia de jude regal. 43 (Fotografia 26) 

43 La această ipoteză o adăugăm pe aceea care susţine că o schimbare a statutului proprietăţilor lui Th.

40 


Fotografia 26 

Blazonul lui Thomas Altemberger din 

loggia Grădinii Martirilor 

În perioada amintită, Thomas Altemberger atingea apogeul puterii şi bogăţiei, fiind 

proprietar al unor moşii în Alba şi Târnave, arendaş al camerei de la Baia de Arieş (în 

perioada 1486-1491 a scos din mine aur în valoare de 6.000 de guldeni), arendaş al vămii 

regale în 1475. 44 La sumele ce proveneau din arendăşie s-au adăugat cele din comerţul cu 

plumb şi dota soţiei. 45 Puterii financiare i se adaugă cea politică prin atribuţiile funcţiei de 

primar şi, în doi ani, jude regal. Autoritatea sa a fost întărită de punerea în aplicare a colecţiei 

de legi numită Codex Altemberger, iar amintirea i s-a păstrat în clădirea ce va depăşit prin 

grandoare, aşa cum se va întâmpla mai târziu cu Palatul Brukenthal, construcţiile 

contemporane. 

Din moştenirea culturală a „epocii Altemberger” au rămas în patrimoniul Muzeului 

Brukenthal opt ducaţi din aur (T 996-998, T 1006-1009, T 1036) bătuţi între 1482-1489, anii 

de glorie ai lui egregius Magister Civium et Judex Regius nec non Camerarius urbis 

Altemberger din registrul de impozite poate avea legătură cu apariţia clădirii. (I. Albu, Die Inschriften am 

Hermannstädter Alten Rathaus, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 34). Autorul consideră că până în anul 1485 casa a fost 

terminată. (mai departe, Albu, Die Inschriften Rathaus) 

44 G. Gündisch, Die Hermanstädter Bürgermeister Thomas Altemberger (1491). Leben und Werk, în G. 

Gündisch, Aus Geschichte und Kultur der Siebenbürger Sachsen, Köln, 1987, p. 130 şi urm.

Cibiniensis. 46 


Revenind la istoria monumentului, nu putem exclude din analiza cronologică datele 

din registrele de impozite ale oraşului care pomenesc proprietăţile lui Thomas Altemberger. 

Pornind de la aceste informaţii s-a acreditat ipoteza identificării caselor ce vor face loc 

Primăriei Vechi cu cele din circumscripţia Fraczios: domus relictae Vizackna şi, imediat, 

domus magistri civium. 47 Sugestia că relictae Vzackna este văduva unui nobil din Bogata de 

Mureş şi viitoarea soţie a lui Thomas Altemberger 48 ridică mari semne de întrebare atunci 

când e vorba de identificarea caselor. Ipoteza, susţinută doar prin trimiterile la blazonul 

vicevoievodului Nicolae de Ocna Sibiului aşezat în locuri semnificative din spaţiul clădirii, 

este puţin convingătoare. 

Structura clădirii, pregătită pentru apărare, şi blazoanele sunt semnele evidente de 

autoritate la care aspirau vârfurile patriciatului local. Aducem în discuţie alodiul lui 

Altemberger consemnat înainte de 1475. Vom observa că funcţionarul a notat în cazul 

alodiului titulatura completă -magister Thomas, magister civium-. 

Un nou recurs la arheologie este necesar. Eventuala demolare a unei case din material 

durabil ar fi trebuit să lase urme serioase în teren. Anterior construcţiei existente şi astăzi, nu 

am înregistrat decât urmele unor amenajări de mică amploare, din lemn. Desigur, nu putem 

exclude ipoteza ca vicevoievodul Nicolae să-şi fi folosit funcţia pentru a cumpăra un loc în 

Sibiu, ridicând apoi o construcţie din materiale uşoare care valora, aşa cum o arată registrul de 

impozite, un lott. Ipoteza menţionată, ca şi aceea că domus relicta de Wizakna este viitoarea 

casă Altemberger este imposibil de verificat şi ca urmare greu de susţinut. 

Analiza de ansamblu a materialului documentar din ultimele două decenii ale secolului 

al XV-lea şi chiar la începutul secolului al XVI-lea scoate însă în evidenţa implicarea Affrei 

(de Ocna Sibiului?, de Bogatul de Mureş, Altemberger) în constituirea şi administrarea averii 

familiei Altemberger. 

Alăturarea blazonului soţiei cu cel al soţului nu este un fapt comun în societatea 

medievală sibiană. În comunitatea oraşului, cel puţin de la sfârşitul secolului al XV-lea, aşa 

cum arată testamentul lui Thomas Altemberger, soţia avea dreptul la o treime din moştenire. 

45 

Ibidem, p. 137. 

46 

O. Dudău, Egregius Magister Camerarius Urbis Cibiniensis Thomas Altemberger, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 

36-37. 

47 

Fabini, Vechea Primărie, p. 43; Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannnstadt und der Sächsischen 

Nation, în Quellen zur Geschichte Siebenbürgens aus Sächsischen Archiven, Sibiu, 1880, p. 33. (mai departe, 

Rechnungen) 

48 

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, VII, Bucureşti, 1991. (mai departe 

Urkundenbuch) Documentul din 1481 precizează că văduva din Ocna Sibiului este, firesc, fosta soţie a lui

42 


O treime revenise copiilor din prima căsătorie a lui Thomas Altemberger cu Praxedis, fiica lui 

Oswald Wenzel. 

Amplasarea clădirii într-o zonă deja lotizată, mai ales asigurarea ieşirii la stradă, crea o 

situaţie juridică şi practică dificilă. Activitatea economică intensă şi poziţia politică favorabilă 

stimulau însă iniţiative de ctitorire mai ales în rândul marii funcţionărimi. 

Starea de emulaţie a constructorilor este mai bine reliefată de modificările petrecute în 

structura bisericii de comunitate din apropiere. După 1470 se încearcă transformarea vechii 

bazilici într-o biserică-hală mai încăpătoare. Proiectul depăşeşte ambiţiile comanditarilor, 

astfel că din corul proiectat nu s-au realizat decât fundaţiile. În schimb, s-a mărit sacristia şi s- 

a ridicat ferula. 49 

Pericolul otoman obliga la întreţinerea turnurilor, la amenajarea unui sistem de apărare 

eficient. Construcţiile noi, cum este casa lui Altemberger, au fost înzestrate cu elemente de 

apărare. Era şi acesta un motiv de a obţine un teren şi dreptul de a construi o casă cu două 

turnuri, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Incendiul din 1469, care a afectat în primul rând 

biserica şi porţile oraşului, a dat şi mai mult de lucru constructorilor. 50 

Cum arăta reşedinţa primarului în ziua de Sfântul Gheorghe a anului 1485, când s-au 

adunat la Sibiu în localul învecinat Primăriei primarii, judecătorii, juraţii şi nobilii din Sibiu şi 

din cele şapte plus două scaune, din Bistriţa şi Braşov ? 51 Casa primarului şi a judelui din 

Sibiu trebuia să fie pe măsura puterii oraşului ce aduna în jurul său toate comunităţile săseşti 

din Transilvania. Este verosimilă, dar nesusţinută documentar, ipoteza că în acel an casa era 

terminată. 52 

Începutul construirii casei Altemberger se poate lega de momentul căsătoriei lui 

Thomas cu Affra. Momentul definitivării ansamblului arhitectonic şi închiderea curţii spre 

clădirile dinspre strada Măcelarilor este mai dificil de determinat. Contextul cultural aduce 

însă în discuţie o problemă interesantă, intens discutată şi încă nelămurită: transferul de 

proprietate a casei după moartea lui Thomas Altemberger. 

Moştenirea lui Thomas Altemberger cuprindea o avere impresionantă 53 ce a fost legal 

împărţită între soţie şi copiii din căsătoriile anterioare. Este însă discutabil dacă casa 

moştenită probabil de Affra a trecut în proprietatea lui Nicolaus Proll şi, mai ales, modul în 

Nicolae, nobilul din localitatea menţionată. 

49 

Fundaţiile proiectatului cor au apărut într-o săpătură arheologică din 1995. Cercetarea arheologică este inedită. 

50 

Rechnungen, p. 19. 

51 

Ibidem, p. 145; documentul nu menţionează expres locul unde s-a desfăşurat întrunirea, dar locul de baştină al 

trimişilor îndeamnă să credem că el a fost la Sibiu (Urkundenbuch, VII, p. 390). 

52 

Fabini, Vechea Primărie, p. 7.

care s-a petrecut transferul. 54 


În ziua de 19 aprilie 1497, Affra trimitea din Bogat, unde avea moşie (primul ei soţ 

fusese nobil de Bogath), o scrisoare la Sibiu, lui Johannes Sachs, rudă prin alianţă. 55 Este 

dificil să acceptăm ipoteză că între data menţionată, când numele ei nu este legat de Nicolaus 

Proll, şi noiembrie 1499 când în testamentul lui apare ca soţie Elisabeta să se fi întâmplat atât 

de multe evenimente importante. De altfel, succesiunea casei prin intermediul unor văduve 

bogate de la Thomas Altemberger la Marcus Pemfflinger este dificil de probat. Mai degrabă 

pare verosimilă ipoteza cumpărării de către bogatul Nicolaus Proll a casei greu de întreţinut 

de o femeie cu puţine resurse financiare. Văduva lui Altemberger se afla într-o situaţie 

financiară dificilă datorită proceselor pentru moştenire. În iulie 1497 primea cei 600 de florini 

pe care Magistratul îi datora şi pentru care intervenise cu mai bine de două luni în urmă la 

naşul ei, notarul Johannes Sachs. 56 Affra a fost nevoită să se judece la Alba Iulia cu călugării 

eremiţi 57 ca să-şi recupereze contravaloarea bunurilor date în folosul regelui, în vizită la 

Sibiu. 58 

Fiind nevoită să plătească un impozit substanţial pentru mai multe case 59 , Affra a 

trebuit probabil să o vândă pe cea mai mare şi mai costisitoare unui localnic bogat cum a fost 

Nicolaus Proll, jude regal şi cămăraş al sării sau chiar lui Johannes Lulay. 60 De acum, trecem 

pragul secolului al XVI-lea. 

Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Altemberger 

Clădirea ctitorită de Thomas Altemberger se compunea din camere de locuit, sală 

pentru primiri, spaţii de depozitare şi anexe gospodăreşti. Ansamblul arhitectonic s-a 

dezvoltat în jurul unei curţi de 676 mp. 

53 

Urkundenbuch,VII, p. 384-385. 

54 

Ipoteza a fost avansată de Ludwig Reissenberger cu “mare probabilitate” fără a şti dacă Nicolaus Proll a 

moştenit casa sau a cumpărat-o (Reissenberger, Überreste, p. 18 şi 21). 

55 

Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Sibiu, fondul Documente medievale, U, III, 8. 

56 

Însemnarea sumei care i se plăteşte Affrei se găseşte în Rechnungen, p. 242. 

57 

Rechnungen, p. 210. Ea a fost asistată de judele regal Petru. 

58 

Rechnungen, p. 189. 

59 

În anul 1506 casa Affrei s-a aflat în duodecimalia lui J. Heltner şi era cotată cu valoarea: lot 12 (Rechnungen, 

p. 547, 549), iar în anul următor cu aceeaşi valoare (Ibidem, p. 550-551). 

60 

Ludwig Reissenberger considera că în testamentul lui Nicolaus Proll, copiat în anul 1500 de notarul Johannes 

Hirschberg în registrul capitlului din Mediaş (document probabil pierdut în incendiul arhivei din Mediaş după al 

doilea război mondial), a fost menţionată fosta casă Altemberger: „domunm ilam, in qua jaceo in lecto 

egritudinis una cum parvo domo eidem contigua et vicina versus Valentinum Pictorem structa” (Reissenberger, 

Überreste, nota 3, p. 18-19). Numele lui Valentinus, magister pictor, se regăseşte într-o perioadă apropiată, în 

registrul de socoteli al judecătorului regal (Hermannstädter und Siebenrichter - Rechnung aus dem Jahre 1497), 

lui datorându-i-se pictarea stemei oraşului pe o casă nouă (domum novam) (Rechnungen, p. 237, 252). Însemnele 

oraşului puteau fi puse pe clădirea Primăriei sau pe o altă clădire publică.

44 


Două sunt spaţiile marcate de blazoane sau piese de mobilier arhitectonic, semn că 

erau considerate locuri reprezentative pentru prestanţa şi pretenţiile familiei: etajul turnului- 

locuinţă şi grădina. 

Un spaţiu intim, asemănător grădinilor din spaţiul mediteranean, a fost obţinut prin 

nivelarea terenului dinspre terasă. În cartierul patricienilor din Sibiu era o adevărată modă a 

grădinilor familiale. 61 (Fotografiile 27, 28) 

61 Grădini pentru odihnă s-au amenajat într-o perioadă apropiată în vecinătate, la casa parohială (Piaţa Huet nr. 1) 

şi Piaţa Mică nr. 22. 

Fotografia 27 

Loggia din „Grădina Martirilor”, 1865 (fotografie de Th. Glatz) 

(Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 18232)


Fotografia 28 

Curtea interioară (imagine din anul 2006) 

Fotografia 29 

Consolă cu bustul lui Thomas Altemberger 

Spre deosebire de grădinile amintite, 

unde nu se păstrează decât firidele 

din ziduri sau simplele spaţii 

acoperite, în grădina lui Thomas 

Altemberger s-a amenajat o loggie 

dominată de busturi umane cu rol de 

console. Cheile de boltă au luat 

forma unor blazoane. Stâlpii şi 

probabil bolta loggiei erau pictaţi, iar 

un brâu în formă de vrej marca pe 

perete nivelul consolelor. În galeria 

personajelor din loggie regăsim, după 

cum afirmă mulţi autori, personajele 

centrale ale acestui proiect 

arhitectonic de amploare: Thomas 

Altemberger şi Andreas Lapicida,

46 

Fotografia 30 

Consolă cu reprezentarea lui Andreas Lapicida 


meşterul pietrar. (Fotografiile 29, 

30) 

Ancadramentul bogat 

ornamentat şi marcat de 

blazoanele ctitorilor, ce străjuia 

intrarea în camera de la etajul 

turnului, spaţiul creat prin 

amenajarea bovindoului cu 

blazonul lui Thomas Altemberger 

pe cheia de boltă, prezenţa 

căminului pentru foc, 62 

demonstrează că în proiectul 

iniţial ctitorul a acordat un rol 

deosebit primului etaj al clădirii. 

Poziţia, dimensiunile şi amenajările îi asigurau caracterul de încăpere intimă a proprietarilor. 

Spaţiul bovindoului, unde lumina venea prin ochiuri de sticlă prinse în ramă de plumb, era un 

loc de odihnă şi rugăciune. 63 Pe de altă parte, cel ce stătea în bovindou cuprindea cu privirea 

toată curtea, până la intrare. În această încăpere se ajungea venind pe un culoar exterior sau 

din interior, după ce străbăteai încăperile "corpului de legătură". În ambele cazuri, înainte de a 

intra în camera stăpânilor erai nevoit să aştepţi într-un hol dominat de un ancadrament cu 

ornamente traforate în piatră şi blazoane. (Fotografiile 31, 32, 33) 

În turnurile de apărare, chiar dacă aveau funcţia de locuinţă, la etajele superioare 

stăteau paznicii. Amplasarea blazoanelor la intrarea în casa scării, spre etajul superior, făcea 

parte din scenariul intrării. (Fotografiile 34, 35) 

Neavând alte puncte de pornire în stabilirea destinaţiei camerelor de locuit, ne folosim 

de hornurile sobelor. O vatră deschisă se află într-o cameră învecinată celei din turnul- 

locuinţă. Prezenţa tavanului pictat în secolul al XVII-lea indică un spaţiu reprezentativ. La 

parterul „corpului de legătură”, lângă turnul-locuinţă, există o încăpere care, datorită unui coş 

de fum de mari dimensiuni, poate fi identificată cu un spaţiu domestic unde era probabil 

cuptorul de pâine. 

62 Fragmentul de placă din lut cu reprezentarea unui personaj fantastic (geniu?) putea decora partea superioară a 

unui asemenea şemineu în secolele XV-XVI (cf. Marcu, op. cit., p. 269). 

63 Un ochi de sticlă cu acest diametru a fost recuperat din săpătura arheologică desfăşurată în Grădina Martirilor.


Fotografia 31 

Holul din faţa „camerei stăpânilor” (etajul I al clădirii) 

Fotografia 32 

„Camera stăpânilor” situată în turnul-locuinţă 

(în stânga, planul îndepărtat, este bovindoul)

48 


Fotografia 33 

Fragment dintr-o placă 

de ceramică 

(sec. XV – XVI) 

Fotografia 34 Fotografia 35 

Blazonul Affrei Altemberger Blazonul lui Thomas Altemberger 

de la etajul I al clădirii de la etajul I al clădirii 

Parterul turnului-locuinţă era destinat grajdului. Un astfel de spaţiu, construit numai 

din lemn, putea fi amenajat în cazul Primăriei Vechi şi mai la sud. Urmele masive de resturi 

vegetale descoperite acolo pot aparţine depunerilor organice dintr-un grajd sau lemnului 

folosit în cantitate mare pentru foc. 

În structura „corpului de legătură” a fost amenajat un alt horn, mai la nord de vatra de


foc. (Fotografia 36) În pod se observă două guri de aerisire, ultima având urme de fum. Pereţii 

„corpului Lulay” erau străbătuţi de un coş de fum ce va fi cu siguranţă folosit după 1545 

pentru sobele din sala de şedinţe a Magistratului. (Planşa a XIV-a) 

O scară interioară cobora de la etajul corpului de legătură în apropierea unei săli cu 

bolţi cu nervuri pornite din console în forme florale. Alături era un spaţiu mai mic, pe care l- 

am identificat cu cabina unei latrine. Sala mare de la parter, cu vedere spre Oraşul de Jos, 

avea acces la grădina din spate, la pivniţa şi la curtea casei. Poziţia privilegiată prin multiplele 

posibilităţi de comunicare sugerează o utilitate deosebită. Pentru o funcţie importantă 

pledează amenajarea lângă ferestre a unor bănci din zidărie, aşa cum aveau camerele de la etaj 

cu vedere spre Oraşul de Jos. 

Intrarea actuală în pivniţă, cu ancadrament din piatră simplu profilat, a fost folosită de 

primii proprietari. A doua intrare spre pivniţă este vizibilă pe planul lăsat de Ludwig 

Reissenberger 64 . (Planşa a XVI-a) 

Spaţiile a căror utilitate poate fi desluşită doar indirect, din documentele de arhivă, 

sunt pivniţa şi podul casei. Menţionarea în testamentul din 1485 a câmpurilor agricole, a 

culturii de viţă de vie, a grădinilor şi iazurilor explică nevoia de spaţiu de depozitare. 65 

Foişorul din lemn folosit la ridicarea sacilor în pod păstrează şi astăzi traforuri gotice, iar în 

apropiere se vede încă axul din lemn al scripetelui. 

Pe nivelul de călcare al curţii au existat urme 

evidente de pietriş. Curtea se închidea la sud-vest cu un zid 

aşezat pe arce din cărămizi. La sud, zidul de închidere 

trunchia lotul unei case rămasă fără curte şi fără prea multă 

lumină. Pe latura de sud-est, planul lui Thomas 

Altemberger a prevăzut un zid de incintă ridicat în faţa 

ferestrelor clădirii de pe strada Mitropoliei. Probabil că pe 

acolo, ca şi astăzi, intrau vizitatorii lui Thomas 

Altemberger. 

Sauna şi latrina sunt două amenajări care au apărut 

fie în cercetarea arheologică, fie în documentele de arhivă. 

La parter, lângă sala cea mare cu acces în grădină, era 

cabina latrinei. Groapa latrinei, cu urme evidente de 

64 Biblioteca Brukenthal, H. 4941. 

65 Urkundenbuch, VII, p. 385. 

Fotografia 36 

Imagine din podul corpului 

de legătură 

(în prim plan hornul vetrei de 

foc de la etaj, în planul al 

doilea scheletul din lemn al 

scripetelui)

50 


incendiu, avea pereţii din cărămizi, cu arce de descărcare în structură. Cercetarea arheologică 

s-a adâncit până la 8,30 m faţă de nivelul pivniţei. Prin adosarea zidurilor din cărămizi la cele 

din piatră s-a format un spaţiu trapezoidal lat de 2,15 m, cu laturile lungi de 3,90 m şi 4,05 m. 

Zidul dispus oblic, formând trapezul, are lăţimea de 50 cm în partea superioară păstrată astăzi 

şi 80 cm la adâncimea de 6 m faţă de nivelul actual de călcare al pivniţei. La această cotă 

zidul a format un arc de descărcare cu deschiderea de 1 m. Zidul pomenit a dublat zidul din 

pietre de râu al clădirii şi s-a ridicat deasupra nivelului uşii de acces actuale, acolo unde se 

vedeau urmele pornirii unui arc din cărămizi. (Planşa a X-a) În grosimea zidului din piatră de 

la sud-vest se păstrează urmele unui canal de aeraj deschis în pod. 

Planşa a X-a 

Latrina medievală, proiecţie izometrică 

Zidul dinspre sud-est a dublat şi el un zid din pietre de râu, iar arcul de descărcare se 

sprijină pe structurile din pietre ale pereţilor învecinaţi. Deasupra arcului se afla o firidă 

desfăcută în 2006. 

Zidurile se sprijineau pe un sistem format din arce de descărcare. În partea de jos 

incinta se termina cu arce din cărămizi sprijinite pe stâlpi. Pe fiecare stâlp s-au aşezat capetele 

a două arce. (Planşa a XI-a) Arcul peretelui dinspre nord-est avea o deschidere de 1,75 m.

Planşa a XI-a 

Latrina medievală, 

tehnica de construcţie a zidurilor 

fragment de stâlp din lemn în poziţie verticală. 


Stâlpii de susţinere inferiori au fost 

aşezaţi direct pe bolovani de râu. Suprafaţa 

mică de sprijin a arcelor de la bază şi 

greutatea zidăriei au determinat prăbuşirea 

părţii de jos a construcţiei. Numai zidăria 

laturilor înguste ale incintei s-a păstrat sub 

cota de -2,80 m. 

La adâncimea de 2,80 m am 

descoperit un fragment de zid prăbuşit. Până 

la această adâncime terenul a fost răscolit de 

ultimii restauratori care au subzidit pereţii 

prăbuşiţi. Între -2,80 şi -6,50 m s-a aflat 

doar pământ negru, cu bârne arse, material 

arheologic din diferite epoci, mai ales din 

epoca modernă. De la adâncimea de 6,50 m, 

suprafaţa a fost secţionată doar parţial, iar 

materialul arheologic a devenit o excepţie. 

La adâncimea de 5,50 m au apărut ultimele 

urme de zidărie prăbuşită ca urmare a 

incendierii violente a spaţiului şi un 

O posibilă baie cu aburi -vaporarum- este refăcută în 1545 pentru cei doi consuli (vezi 

anexa 1). În interiorul clădirii nu s-au păstrat urmele unei instalaţii de apă din evul mediu. 

Tubul din lemn dezvelit în grădină, probabil din epoca modernă, vine din direcţia „corpului de 

legătură”. (Fotografia 55) Nu există însă o relaţie stratigrafică cu acesta. În planul lui Ludwig 

Reissenberger se văd în grosimea pereţilor camerei de lângă cabina latrinei amenajări ale 

căror funcţii nu au fost identificate. 66 

Baia cu aburi de la Primărie nu este un lucru neobişnuit în Sibiul secolului al XVI-lea. 

Pe lângă o baie a comunităţii exista una a spitalului de bătrâni. În 1509 aceasta din urmă era 

deja în funcţie pentru că magistrul Michael Altemberger face o donaţie de 18 florini pentru 

înzestrarea ei. 67 

66 Planul se găseşte la Biblioteca Brukenthal, H 4941, inv. nr. 2370.

52 


În loc de concluzii 

Cu alte cuvinte, casa a avut o predominantă funcţie de reşedinţă civilă, asigurând spre 

sfârşitul secolului al XV-lea confortul unei familii de patricieni cu mulţi copii. Dimensiunile 

proiectului sunt justificate de pretenţiile şi posibilităţile materiale ale proprietarilor. 

Remarcăm alături de expresivitatea măştilor-console, de acurateţea execuţiei detaliilor de pe 

ancadramente, de bogăţia decoraţiilor, ingeniozitatea planului. Constructorul a adaptat planul 

unei construcţii de plan rectangular cu curte interioară, la un teren de formă neregulată, 

impropriu unei astfel de desfăşurări geometrice. El a trebuit să unească un mai vechi turn de 

apărare cu un important turn de locuinţă la care comanditarii au ţinut în mod deosebit. 

Rupturile de segmente de pe latura nou creată nu au afectat prea mult impresia de armonie a 

spaţiului şi cu atât mai puţin prima cerinţă a comanditarilor: să fie o casă monumentală. 

Ipoteza că în evoluţia clădirii sunt etape de construcţie nefinalizate este susţinută, între 

altele, de consola aflată în podul „corpului de legătură”, legată funcţional de turnul-locuinţă. 

Ea nu a fost integrată într-o structură de zidărie. Nu putem trece cu vederea că peretele 

turnului-locuinţă vizibil în pod este tencuit. Acestea sunt argumente în favoarea ipotezei 

formulate şi de Iuliana Fabritius-Dancu privind existenţa separată în jurul anului 1470 a 

turnului-locuinţă. Andreas Lapicida, la comanda lui Thomas Altemberger (devenit proprietar 

Fotografia 37 

Imagine din podul „corpului de legătură” 

(în planul îndepărtat frontonul corpului de clădire 

terminat de Thomas Altemberger) 

67 Rechnungen, p. 544. 

68 Fabritius-Dancu, op. cit., capitolul 39, f. p. 

al turnului) ar fi construit şi 

decorat bovindoul. 68 

(Fotografiile 37, 38)

Fotografia 38 

Imagine din podul „corpului de 

legătură” - planul al doilea, stânga 

sus, consola turnului-locuinţă 


Funcţia militară a clădirii nu este formală. 

Orificiile înguste de deasupra bovindoului cu 

deschidere spre strada Odobescu, deschiderile mici 

de la parter puteau asigura protecţia în cazul unui 

atac minor. (Fotografia 39) Turnul-locuinţă nu era 

echipat însă pentru apărare. Puterea patricienilor la 

sfârşitul secolului al XV-lea se dovedea în primul 

rând prin avere, iar cea militară pe zidurile cetăţii 

sau în afara lor. 

Analiza stilistică şi arheologică, datele de 

pe stâlpii loggiei şi informaţiile istorice sugerează 

un şantier de construcţii care nu s-a terminat odată 

cu moartea lui Thomas Altemberger. În derularea 

şantierului după 1491 a fost implicat probabil în 

continuare Andreas Lapicida. Ctitorul ansamblului arhitectonic este fără îndoială Thomas 

Altemberger. 

Fotografia 39 

Primăria Veche văzută dinspre strada Odobescu 

Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17858

54 


CAPITOLUL IV 

PROPRIETARII ŞI CLĂDIREA 

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI-LEA 

Ca şi când lucrurile nu ar fi destul de complicate domus dominae Affrae apare în 

registrele de impozit şi mai târziu: în 1506 (duodecimalia lui Johannes Heltner 69 , în 1507 

(duodecimalia lui Benedictus Carnifex) 70 , 1515 (duodecimalia lui Andreas Budner) 71 , de două 

ori în alt registru din acelaşi an cu 12 lott pentru care a plătit mai mult de 3 florini. 72 

Admiţând lacunele înregistrării sau păstrarea fragmentară a registrelor nu putem să trecem 

peste menţionarea casei doamnei Affra în 1515. 

În 1475, când s-a recăsătorit cu Thomas Altemberger, avea în jur de 25 de ani şi trei 

copii. După 40 de ani era obligată să plătească pentru o casă un impozit aşa de mare încât a 

fost nevoită să-l achite în mai multe rate. Din nefericire, lipseşte dovada unei legături de 

proprietate între casa cu blazoanele separate ale soţilor Altemberger şi cea pomenită în 1515. 

Întrebarea ridicată de prezenţa blazonului unei femei într-o casă de patricieni, în care capul de 

familie este o personalitate atât de importantă cum a fost Thomas Altemberger, poate să nască 

discuţii. 

De altfel, observaţiile arheologice şi cele de parament fac, aşa cum au susţinut istoricii 

de artă 73 , dificile etapizările strânse în evoluţia clădirii în secolul al XVI-lea. Scara principală 

ce duce la primul etaj, oprindu-se în faţa uşii încoronată cu blazonul lui Johannes Lulay, a fost 

construită, după cum a lăsat să se vadă în cercetarea arheologică, ţesându-se de clădire. 74 

Elementele arhitectonice decorative amenajate la etaj, în primul rând fastuosul ancadrament 

cu blazonul lui Johannes Lulay, aveau menirea să atragă atenţia unui oaspete deja impresionat 

de mărimea caselor din jur şi apoi de volumul curţii în care intra, asupra importanţei sociale a 

proprietarului. (Fotografia 40) 


70 Ibidem, p. 550. 

71 Ibidem, p. 551. 

72 Ibidem, p. 568. 

73 Chiar şi V. Roth consideră că etajul al doilea al clădirii principale a fost ridicat în secolul al XVI-lea (V. Roth, 

Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905, p. 114). 

74 Dovada existenţei etajului corpului principal în timpul vieţii lui Johannes Lulay o constituie anul 1520 înscris 

pe un ancadrament de fereastră (Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 32).


Fotografia 40 

Blazonul lui Johannes Lulay 

Dacă la sfârşitul secolului al XV-lea, prin mobilarea unor spaţii intime (bovindoul 

folosit drept capelă, uşa de intrare în turnul-locuinţă, loggia din grădină) cu blazoane de 

familie se producea un echilibru între intimitate şi reprezentativitate, spiritul noului veac lăsa 

în urmă inhibiţiile evului mediu. Detaliile arhitectonice ce pun în lumină personalitatea 

presupusului proprietar de la începutul secolului al XVI-lea nu pot schimba armonia iniţială a 

formelor decorative. 

Trecerea casei din proprietatea ctitorului în cea a lui Nicolaus Proll (?), Johannes 

Lulay şi Marcus Pemfflinger, legaţi prin funcţii (şi prin soţii ?!!) de Sibiu este concomitentă 

cu trecerea de la formele mentale ale evului mediu târziu transilvănean la cele ale Renaşterii 

promovată de noii proprietari. 75 Procesul este evident în ansamblu dar şi în detaliu. Turnurile 

casei lui Altemberger ţin de mentalitatea evului mediu, grădina cu loggie este scena unui 

personaj elevat, dornic de meditaţie şi odihnă. 

Tranziţia continuă. Tăblia uşii datată în jurul anului 1500 copiază formele drepte ale 

Renaşterii, dar elementele decorative ale coifului personajului intarsiat şi forma literelor 

75 Nicolaus Proll aparţinea unei familii de italieni stabiliţi probabil la mijlocul secolului al XV-lea la Sibiu. 

Despre originea lui Johannes Lulay nu se ştiu multe lucruri. Marcus Pemfflinger a venit din Germania. Date 

biografice despre N. Proll şi J. Lualy se regăsesc în: G. Gündisch, Die Grabsteine in der Ferula der 

evangelischen Stadpfarkirche in Hermannstadt, în Mitteilungen aus dem Baron Brukentalischen Museum, XII, 

1947, p. 15-16, 20-21. (mai departe Gündisch, Die Grabsteine)

56 


aparţin culturii medievale. 76 Compoziţia artistică şi textul în limba germană subliniază 

calitatea stăpânului casei de apărător ferm al căminului familial, parte a comunităţii 

orăşeneşti. 77 După dimensiuni şi în acord cu mesajul, uşa era montată într-o deschidere 

Planşa a XII-a 

Tăblia unei uşi datată 

în jurul anului 1500 

principală. (Planşa a XII-a) 

Construită într-o poziţie strategică, amenajată 

de la început ca o casă fortificată, presupusa reşedinţa 

a comitelui Johannes Lulay era impresionantă nu 

numai prin arta dispunerii volumelor şi a elementelor 

decorative. Ea putea fi utilă în perioade de insecuritate, 

cum a fost anul 1514, anul răzvrătirii sibienilor 

împotriva comitelui regal 78 . Din această perspectivă, 

evidenţierea valorii simbolice a turnului-locuinţă 

trebuie amendată într-o analiză de ansamblu a clădirii, 

luând în considerare alte elemente arhitectonice de 

apărare: turnul exterior de la nord, ferestrele mici de pe 

faţada de vest. 79 În fapt, rolul defensiv este ilustrat de 

cele două ghiulele, una din fier şi alta din piatră, 

semiîngropate în zidul exterior al clădirii. 

Întărirea zidurilor de incintă ale oraşului la 

cumpăna secolelor XV şi XVI cu turnuri masive, cum 

este cel numit Turnul Gros, şi mai ales amenajarea 

bastioanelor la mijlocul secolului al XVI-lea au dus la diminuarea funcţiei militare a caselor 

de patricieni prevăzute cu turnuri-locuinţă. 80 Însă în prima jumătate a secolului al XVI-lea 

structura de ansamblu a clădirilor oraşului Sibiu, după cum relatează Georg Reicherstorffer, 

era marcată de funcţia militară. 81 

76 

Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 33-34. 

77 

În inventarele vechi ale Muzeului Brukenthal, la locul descoperirii piesei este trecut (nr. inv. 15221) doar 

Hermannstadt. Chiar dacă uşa nu provine de la casa Altemberger, simbolistica desenului şi mesajul inscripţiei 

sunt sugestive pentru mentalitatea societăţii sibiene în jurul anului 1500. 

78 

Pentru revolta sibienilor din 1514 a se vedea, A. Dumitreascu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina 

istoriei, Cluj-Napoca, 1976, p. 155. 

79 

Asupra importanţei strategice a clădirii a se vedea, M. von Kimakowicz, Alt Hermannstadt. Eine 

entwicklungs-geschichtliche Studie, în A.V.S.L., 2, 37, 1911, p. 269. 

80 

Pentru tematica caselor cu turnuri-locuinţă a se vedea, H. Fabini, Patrician Towers in the Late Middle Ages in 

Sibiu (Hermannstadt), în IBI, Bulletin, 50, 1994-1995, p. 145-148. 

81 

G. Reicherstorffer, Chorographia Transilvaniei, în Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1968, p. 

214. Georg Reicherstorffer s-a născut, probabil, la Sibiu şi a fost aici notar provincial (Rathschreiber). Din acest 

motiv el a cunoscut bine societatea sibiană.


Comitele Johannes Lulay 

Presupusa proprietate a comitelui Johannes Lulay asupra clădirii obligă la o succintă 

prezentare a vieţii şi activităţii acestuia, mai ales că s-a aflat printre personalităţile ilustre care 

i-au urmat lui Thomas Altemberger. 

Johannes Lulay, ca şi cei mai mulţi înalţi funcţionari sibieni, a urcat treptele ierarhiei 

politice în paralel cu acumularea unor funcţii aducătoare de venit. El a fost notar al oraşului 

între 1492 şi 1494 şi kammergraf împreună cu Nicolaus Proll, alt posibil proprietar al casei 

Altemberger. Între anii 1504 şi 1505 a fost judecător scăunal. Anul 1507 îi aduce suprema 

funcţie în oraş, judecător regal. În acelaşi an a semnat un tratat de bună vecinătate cu Radu cel 

Mare, domnul Ţării Româneşti. Mai târziu a avut conflicte cu comunitatea sibiană. Ca 

pedeapsă, regele Ungariei Vladislav al II-lea i-a amendat pe sibieni cu 6.000 guldeni. 

Johannes Lulay a avut trei soţii. Prima a fost Elisabeta, văduva lui Nicolaus Proll, prin 

care se crede că a moştenit Casa Altemberger. A doua soţie s-a numit Barbara, văduva unui 

bogat funcţionar din Bistriţa. A treia soţie, Clara Thobiasch, i-a supravieţuit şi s-a căsătorit cu 

Marcus Pemfflinger, viitorul jude regal. Moartea l-a găsit pe Johannes Lulay, la 12 aprilie 

1521, în funcţia de jude regal, fiind îngropat în ferula bisericii parohiale. 82 

Proprietatea lui Marcus Pemfflinger şi vânzarea ei către Magistrat 

Insecuritatea cetăţenilor oraşului, indiferent de starea lor socială, s-a accentuat după 

prăbuşirea regatului Ungariei, în timpul luptelor dintre partidele pro-otomană şi pro- 

habsburgică. Comitele saşilor Marcus Pemfflinger, proprietarul casei în discuţie, a luat parte 

activă la luptele interne din Transilvania. Fidelitatea faţă de Ferdinand de Habsburg l-a ţinut 

departe de familie şi l-a determinat să risipească pentru întreţinerea armatei o bună parte din 

avere. Numai prin intervenţia prietenilor, unele bunuri, între care şi impunătoarea casă, au 

scăpat de creditori. 83 În aceste condiţii ne putem lesne imagina situaţia în care a ajuns casa 

lipsită de serviciile stăpânului mort departe de oraş în anul 1537. Perioada de început a 

stăpânirii lui Marcus Pemfflinger asupra clădirii a lăsat doar urme neînsemnate: două grafiti 

ce consemnează anii 1524 şi 1525. 84 

În preajma anului 1545, casa mare şi greu de întreţinut era vânată de creditorii lui 

Marcus Pemfflinger, de nobili sau patricieni bogaţi. Alarmaţi de eventualitatea unei tranzacţii 

care putea aduce un nou locuitor din afara oraşului, dar mai înainte de toate atraşi de mărimea 

82 G. Gündisch, Die Grabsteine, p. 20-21. 

83 G. Seivert, Die Stadt Hermannstadt.Eine historische Skizze, Sibiu, 1859, p. 35.

58 


construcţiei, consilierii oraşului hotărăsc să plătească suma cerută de rudele defunctului 

comite. 

Calculând probabile taxe şi impozite datorate de proprietar, a fost achitată urmaşilor 

comitelui sibian suma de 1922 florini şi 64 denari. 85 Peste doi ani, prin vânzarea fostului sediu 

al Primăriei aflat lângă capela Sfântul Jacob şi Turnul Preoţilor, oraşul va recupera o parte din 

suma cheltuită pentru noua reşedinţă. 86 

84 Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 32. 

85 Arhivele Naţionale Sibiu, fondul Magistratul şi Scaunul Sibiu, seria Socoteli consulare, dosar 632, p. 175. 

86 Documentul prin care Magistratul vinde cu 800 de florini clădirea unde îşi avea reşedinţa se regăseşte la 

Soterius, op. cit., p. 164. Magistratul primea pentru casa vândută lui Gallus Auner suma de 800 de florini. 

Clădirea fusese donată comunităţii în 1470 de Simonis Gulden.


CAPITOLUL V 

PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU 

Timp de 400 de ani clădirea a fost sediul Magistratului sibian şi cea mai importantă 

clădire publică din Sibiu. De aici vine numele de Primăria Veche şi interesul ce i-l acordă 

comunitatea sibiană actuală. 

Amenajarea casei ca sediu al Primăriei 

Prin grija lui Johannes Frank, administratorul (villicus, stadthann) Primăriei, 

cunoaştem lucrările de construcţie care au urmat trecerii clădirii lui Marcus Pemfflinger în 

proprietatea Primăriei. Consemnările privind cheltuielile sunt surprinzător de detaliate şi ca 

urmare, credibile. De exemplu, au fost consemnate categoriile de gunoaie evacuate: bălegar, 

fier, fecale etc. Pentru transportul lor au fost făcute două plăţi de 1 florin şi 24 denari şi apoi 

de numai 42 denari. 

Ordinea consemnărilor respecta în general pe cea a operaţiunilor. După curăţenie s-a 

adus mortar pentru refacerea unui spaţiu numit vaporar (baie cu aburi). Pentru amenajarea sa 

a fost cumpărat postav. 87 

Cheltuielile următoare se datorează refacerii pavimentul turnului, probabil turnul- 

locuinţă destinat arhivei. Cheltuielile pentru cărămizi (100 de bucăţi), var (cinci transporturi) 

şi plata unui zidar care a lucrat 22 de zile ilustrează reparaţii şi eventuale recompartimentări. 

Mai sunt înregistrate două transporturi de cărămizi de la Poarta Ocnei şi încă 700 cărămizi 

plătite lui Georg Zaydner. 

Alte cheltuieli se referă la acoperirea turnului (de incintă?), fiind folosite 3.900 ţigle. 

Precizarea că s-au folosit (şi, bineînţeles, plătit) ferecături folosite la acoperiş, deasupra 

ferestrei mari, îndeamnă la aceeaşi localizare. 

Sunt menţionate sumele plătite pentru închiderea lăzilor de cereale, pentru trei zăvoare 

ad maiorem Portam, probabil poarta de intrare. Şi alte uşi şi ferestre au fost prevăzute cu 

zăvoare. Chiar şi cheltuieli minore - pentru un căţel de vatră din fier - au fost menţionate cu 

grijă. 88 

A fost amenajată o sobă nouă (fornax), pentru care s-a adus lut, iar apoi a fost vopsită. 

87 Arhivele Naţionale Sibiu, fondul Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, socoteli economice, socotelile 

administratorului, nr. 141.

60 


Una din sobe este din oale-cahlă, pentru confecţionarea ei fiind plătit olarul Valentinus. Nu 

ştim cum putea fi folosit postavul la sobe, dar o însemnare se referă chiar la aceasta. Fiecare 

loc sau obiect este bine precizat. Locul numit consistor pe ultima pagină referitoare la 

cheltuielile Primăriei poate fi identificat cu camera de consiliu, cel mai important spaţiu 

interior. Acolo se fac multe şi scumpe amenajări. Pereţii au fost tapetaţi cu postav de Breslau. 

Pentru folosinţa consilierilor au fost confecţionate bănci şi scaune. 

Lista cu cheltuieli este un importante izvor istoric pentru reconstituirea interioarelor 

clădirii Primăriei. Ea aminteşte o cameră aflată în faţa consistorului. Se vorbeşte despre marea 

fereastră din sala consistoriului. Menţiunea refacerii unor ferestre vechi (antiquas refiendo) 

este importantă în stabilirea unei etape anterioare de construcţie. Pe latura de nord-est a 

clădirii, în exterior, la etaj, se află două ferestre cu detalii de ancadrament renascentiste, mai 

mici decât a treia de la acelaşi nivel. Ultima, aproape de turnul de incintă, cu elemente 

stilistice aparţinând goticului, pare a fi fereastra mare menţionată în document. Decorarea 

ferestrei şi a unei aşa numite tabula Junonanda sunt datorate pictorului Benedict. 89 Terenul de 

la intrare a fost podit cu scânduri. 

Cu alte cuvinte, lista cu cheltuieli cuprinde însemnări despre reparaţii şi amenajări 

interioare şi nu lucrări mari de construcţii. Rămâne de discutat care este partea din clădire care 

a fost acoperită. Textul se referă explicit la acoperişul turnului, probabil cel de incintă. 

Cheltuielile pentru şindrilă şi caferi sugerează că acolo a fost refăcută structura din lemn. 

Alte cheltuieli se fac pentru transportul a 3.890 ţigle şi ferecături la acoperişul aflat 

deasupra ferestrei mari. Mai jos sunt pomenite şindrile folosite la turn. Este verosimil ca 

acoperişul fostului turn de apărare să fi fost integral reparat pentru ca spaţiul interior să intre 

în folosinţa Magistratului. (Anexa 1) 

O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă 

Atenţia istoricilor de artă a fost atrasă în principal de corpurile de locuit şi de 

reprezentare. Laturile dinspre sud-est şi sud-vest au fost incluse, evaziv, în categoria ”cea mai 

mare parte a ansamblului” 90 , datate în perioada Altemberger sau într-o perioadă neprecizată. 91 

Cercetările arheologice au arătat că încăperile corpurilor menţionate au luat naştere 

dintr-un mai vechi zid din pietre de râu cu arce din cărămizi în fundaţie sau numai din pietre 

88 Ibidem, p. 142. 

89 Ibidem, p. 143. 

90 Fabini, Vechea Primărie, p. 8. 

91 Niedermaier, op.cit., p. 20, figura 2, p. 17.

Fotografia 41 

Fundaţie din piatră suprapusă parţial 

de zidul dinspre curte al camerei 5 

Fotografia 42 

Fundaţiile zidului de sud-vest legat de turnul 

locuinţă şi ale stâlpului adosat (camera 12) 


de râu. De această structură s-au adosat 

ziduri din cărămizi cu fundaţii 

superficiale. 

Sub nivelul construcţiilor din 

material durabil au apărut straturile 

inferioare cu arsură, suprapuse de 

depuneri organice. Urmele de locuire sunt 

mai consistente în subsolul camerei 12. 

Camera s-a adosat turnului-locuinţă 

folosindu-se stâlpi. Pentru sprijinirea 

zidului adosat turnului-locuinţă a fost 

nevoie de un contrafort exterior. 

Fundaţia zidului descris s-a adâncit 

mult, lăţindu-se spre talpă în pământul 

umed. De ea s-a sprijinit o amenajare 

subterană din cărămizi. Adosarea zidurilor 

nu era etanşă încât să sugereze un eventual 

bazin. Nici umplutura amenajării nu este 

sugestivă. Dezvelirea întregii suprafeţe a 

amenajării identificate doar în şanţul de 

drenaj, ar putea aduce indicii preţioase. 

Cercetarea arheologică a camerei 5 

- ultimele casete şi cele din urmă 

probleme - a fost fructuoasă. O fundaţie 

din pietre de râu intersectată de zidul lung, 

dinspre curte, al camerei 5 a apărut în 

urma săpăturii arheologice. Şanţul de 

fundaţie a fost surprins în camera 4, 

învecinată. 92 

Cu alte cuvinte, există o etapă de construcţie ulterioară turnului-locuinţă. Datarea ei 

iese din cadrele secolului al XV-lea şi nu poate fi legată documentar decât de suma de 809 

92 P. Beşliu Munteanu, Cercetările arheologice de la Primăria Veche din Sibiu, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 41. 

”Zidăria alcătuită din pietre mici, înecate în mortar” este, de fapt, urma fundaţiei distrusă de zidul ulterior.

62 

Fotografia 43 

Stemă de meşter croitor de pe casa 

învecinată Primăriei Vechi 


florini şi 48 denari cheltuită pentru construcţii la 

clădirea Primăriei în anul 1585. 93 (Fotografiile 41, 42, 

Planşa a XIII-a) 

O dată apropiată, anul 1574 înscris pe un 

blazon de meşter în casa învecinată de pe strada 

Măcelarilor, sugerează că într-o perioadă ulterioară 

incendiului din 1570 au avut loc, împreună cu 

reparaţii ale clădirilor afectate, şi restructurări 

urbanistice, stimulate de Magistrat care a profitat 

mărind spaţiul necesar activităţilor domestice. 


Planşa a XIII-a 

Clădirea Primăriei după 1585 (reconstituire) 

Desen prelucrat după P. Niedermaier, 

Das Alte Rathaus, fig. 5, p. 19 

93 Arhivele Naţionale Sibiu, fond Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Socoteli economice. Socotelile 

consulare, nr. 632, p. 197.


Noua funcţionalitate a spaţiilor 

Clădirea avea o funcţie civilă, de sediu al Magistratului şi, în subsidiar, una de apărare. 

Funcţia de apărare s-a datorat unor pericole interne. Tulburări în cartierele meşteşugăreşti au 

fost de mai multe ori semnalate. Prin dispunerea corpurilor de clădire care închideau şi apărau 

curtea, datorită unor amenajări speciale - turnurile, găurile de tragere din pod în zona 

bovindoului dinspre strada Odobescu, ferestrele mici de la parter - clădirea asigura securitatea 

aleşilor şi siguranţa armelor, cerealelor, documentelor şi însemnelor oraşului. 

Un mic proiectil din fier, folosit de archebuze, descoperit în săpătura arheologică din 

interiorul turnului-locuinţă, 94 ilustrează rosturile militare ale clădirii. 

Funcţia primordială a clădirii -sediu al Magistratului-, rolul jucat de acesta în istoria 

comunităţii săseşti îndeamnă la prezentarea structurii instituţionale. Tabelul cu funcţionarii 

importanţi -judele regal, judele scăunal, primarul, administratorul oraşului şi notarul- care au 

activat în fosta Casă Altemberger timp de 200 de ani, între 1545 – 1745, este sugestiv pentru 

evoluţia vieţii politice. (Anexa 2) 

Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii 

Organul colectiv de conducere al oraşului era Centumviratul, în care vecinătăţile erau 

reprezentate. Din rândul celor mai importante familii din Sibiu se alegeau cei mai înalţi 

funcţionari: primarul, administratorul oraşului (villicus, stadthann), judele regal şi cel scăunal. 

Primii doi, având în vedere importanţa funcţiei, se mai numeau consuli. Organul executiv 

lărgit de conducere era sfatul orăşenesc format din 12 cetăţeni de vază. Ei formau sfatul 

interior şi se mai numeau senatori. Un funcţionar superior era judecătorul regesc ales de 

Centumvirat. Cei 12 membri ai sfatului interior intrau împreună cu comitele în Universitatea 

săsească. 95 Senatorii purtau o togă roşie, în timp ce mantia centumvirilor era neagră. 96 

(Fotografiile 44, 45) 

Situaţia înalţilor funcţionari şi a celor mici este bine cunoscută în 1657. Împreună cu 

primarul, judele regal şi cel scăunal erau consemnaţi senatorii cu diferite funcţii 

administrative. 

94 Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. A. 9800. 

95 M. Vlaicu, Universitas Saxonum, în Convergenţe transilvane, 8, 2000, p. 11-12. 

96 Piesele se află la Muzeul de Istorie din Sibiu, nr. inv. M 5479, M 5480, M 5481.

64 


Fotografia 44 Fotografia 45 

Pelerină de senator Pelerină şi pălărie de centumvir 

Urmează salariaţii, de la cel mai înalt (notarul provincial), la cel mai neînsemnat 

(văcarul). Lista lor este sugestivă pentru activitatea complexă a Primăriei: notarul oraşului, 

oratorul centumvirilor, notarul breslelor, colectorul de impozite, doi inspectori cu rezerva de 

bucate, judecătorul de piaţă, medicul, farmacistul, tipograful, procuratorul, scribul, şeful pazei 

de noapte, şeful fanfarei, ceasornicarul, patru gropari, administratorul Primăriei, căpitanul şi 

subalternul lui, purtătorul de steag, toboşarul, armurierul, comandantul călăreţilor, doi paznicii 

ai câmpului, şase paznici ai turnului, trei paznici ai pădurii, doi paznici ai grădinilor, un 

văcar. 97 

În listele din 1710, 1711, 1719 şi 1720, ca urmare a impuneri fiscale şi a creşterii 

populaţiei oraşului, apar slujbe noi: inspectori şi comisari cu rezerva de cereale a oraşului 

(unul special pentru ovăz), şapte strângători de taxe în Oraşul de Sus şi în suburbii, un 

perceptor pentru vin, un lictores (simplu slujitor sau călău?), groparul. Mai târziu sunt trecuţi 

în listele salariaţilor un inspector al cassei, un inspector cu încartiruirile, casierul şi adjunctul 

său, notarul pentru Sălişte. 98 

Camera mare de la estul intrării principale (spaţiu structurat împreună cu camerele mai 

mici legate de turnul-locuinţă) a fost destinată persoanelor reprezentative. La sfârşitul 

secolului al XIX-lea acolo îşi avea biroul primarul. El putea comunica prin două uşi cu 

97 K.Albrich, Die Bewohner Hermannstadts im Jahre 1657, în A.V.S.L., XVI, 1883, 2, p. 267-277. 

98 H. Herbert, Die Haushalt Herrmannstadts zur Zeit Karls VI. A. Die Bürgermeisterechnungen. Mittheilungen 

aus den Hermannstädter Magistratsprotocollen, în A.V.S.L., XXIV, 1892, 1, p. 125 – 126. (mai departe, Herbert,

camera de consiliu. 


În încăperile învecinate, după cum ne arată planul clădirii din anul 1896, se aflau 

birourile funcţionarilor de rang superior şi ale ajutoarelor lor: notarul şef (obernotar), 

vicenotarii, un funcţionar numit concipist, altul ce ţinea la zi situaţia salariilor (diurnist), 

primul senator (1-ter Magist. Rath). (Planşa a XIV-a) 

Planşa a XIV-a 

Planul clădirii de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi destinaţia sălilor 

(numerotarea aparţine autorului) 

Camera mică avea o sobă aşezată pe peretele ce o despărţea de cea mare, a sfatului 

(Grosser Sitzung Saal). Lista de cheltuieli din 1545 prefigurează o cameră mobilată cu scaune 

şi bănci, tapetată cu postav. 

După cum ne demonstrează aceeaşi listă şi după cum arată astăzi, camera de la etajul 

turnului a fost reparată. Ea se leagă de sala de şedinţe printr-o deschidere dezaxată, pentru că 

Der Haushalt, A)

66 


pe acelaşi perete era o altă amenajare în grosimea zidului: o posibilă fereastră. Prin ferestrele 

laterale ale camerei se putea controla accesul dinspre Oraşul de Jos, sursă de insecuritate. 

Un panou 99 care preamărea virtuţile justiţiei era montat în sala de judecată. Traducerea 

inscripţiei este următoarea: 

Cea mai ilustră dintre virtuţi este dreptatea. 

Fortăreaţă de necucerit a unităţii cetăţenilor. 

Judecaţi drept fii ai oamenilor. Ascultaţi şi cealaltă parte. 

Sub inscripţia scrisă cu litere aurii este reprezentarea unei lebede cu o cunună de lauri 

în jurul gâtului, anul 1545, stema Sibiului şi blazonul lui Petrus Haller. Conform textului, 

placa a fost restaurată în 1574 şi 1721. (Planşa a XV-a) 

Planşa a XV-a 

Tablă din 1545 

Două încăperi ale Primăriei au fost menţionate cu ocazia unei ceremonii importante 

desfăşurate de Sfântul Ştefan. În ziua de 26 decembrie 1722, centumvirii se organizau după 

un obicei vechi în holul din faţa sălii consiliului pentru a alege Magistratul. 100 Ceremonia 

instalării Magistratului s-a desfăşurat în acelaşi decor în 1733. 101 

În acel an nu avem ştiri despre felul în care era încălzită sala mare. Peste puţin timp, în 

1735, meşterul J. Filtsch va monta o sobă din fier cumpărată de la Buda cu 60 de guldeni. Mai 

târziu, în 1771, au fost cumpărate două sobe de cahle albe pentru Landtagsaal, probabil 

99 Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 5864. 

100 H. Herbert, Der innere und äussere Rath Hermannstadts zur Zeit Karls VI, în A.V.S.L., XVII, 2, 1883, p. 354. 

(mai departe, Herbert, Der innere Rath) 

101 Ibidem, p. 372-375.


aceeaşi încăpere unde se desfăşurau lucrările dietei Transilvaniei. 102 Nu avem dovada 

documentară că acele festivităţi erau însoţite de ospeţe. La ce altceva puteau fi însă folosite 

obiectele din ceramică şi sticlărie descoperite la Primăria Veche ? 

Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii 

Păstrarea actelor oficiale, înscrisuri care reglementau raporturile juridice, patrimoniale 

în interiorul comunităţii săseşti, a hotărârilor Magistratului era o funcţie principală a 

Primăriei. Din aceste considerente camera de la primul etaj al turnului-locuinţă, punctul 

arhitectonic central cu semnificaţii simbolice deosebite, a fost destinată depozitării 

documentelor. 

În anul 1546 arhiva oraşului s-a mutat aşadar în clădirea nou reparată, în camera unde 

la intrare se păstrează încă inscripţia TABULARIUM/Nationis Saxonicae/ac Civitatis 

Sedes/Que/C[ibiniensis. 

În acelaşi an, Christian Pomarius, notarul oraşului, începea inventarierea a 312 

documente. După distrugerile provocate de Gabriel Bathory în 1610 erau deja inventariate 

510 documente aşezate în dulapuri numite thecae. 103 

Dacă anul 1570 înscris pe stâlpul central al arhivei nu poate fi legat de un anumit 

eveniment, semnul de pietrar şi anii 1615 - 1616 pot fi puşi pe seama unei reparaţii ulterioare 

retragerii lui Gabriel Báthory din oraş. 

Potrivit jurământului registratorului de documente, în 1681 arhiva se afla în acelaşi 

loc. 104 Cantitatea mare de acte a impus în 1770 angajarea unui arhivar. 105 

Adaptarea spaţiului unei camere cu cămin deschis la funcţia de depozit pentru 

documente a ridicat problema securităţii lor. Căminul nu mai putea fi utilizat, dar rămânea 

actuală nevoia de încălzire a spaţiului pe timp de iarnă. Autorităţile habsburgice au cerut 

întocmirea unei noi evidenţe a documentelor şi depozitarea împreună a documentelor 

scaunelor şi a districtelor săseşti. În şedinţa Magistratului din 10 iulie 1770 se punea în 

discuţie necesitatea unei camere cu sobă pentru public. 106 

A doua problemă, la fel de importantă ca cea a încălzitului, era a spaţiului insuficient 

102 

E. Siegerus, Vom alten Hermannstadt, III, Sibiu, 1928, p. 6 - 7. Resturile coşului de fum de la aceste sobe au 

fost demontate în timpul ultimei restaurări fără să fi fost inventariate: cf. Fabini, Vechea Primărie, p. 10. 

103 

M. Vlaicu, Arhivele Statului Sibiu, în 120 de ani de arhivă publică în Transilvania, Sibiu, 1996, p. 20. 

104 

120 de ani de arhivă publică in Transilvania, Sibiu, 1996, p. 94: „... arhivei aparţinând naţiunii, oraşului şi 

scaunului Sibiu, aflată în clădirea primăriei oraşului...”. 

105 

M. Vlaicu, op. cit., p. 21. 

106 

G. Duzinchevici, Zur Geschichte des Staatsarchivs von Hermannstadt, în Forschungen zur Volks- und 

Landeskunde, 2, 1959, p. 81.

68 


oferit de etajul turnului-locuinţă pentru cei patru funcţionari şi doi inspectori supraveghetori 

care s-au ocupat de alcătuirea unui repertoriu al documentelor după 1770. Ca urmare, în 1780 

numărul funcţionarilor a fost micşorat. Înainte de aceasta, în 1779, se rediscuta într-o şedinţă a 

Magistratului despre amenajarea unei încăperi pentru cei ce copiau documentele. Procurarea 

de lemn lasă loc ipotezei că aveau în vedere o gheretă din lemn. 107 

La începutul secolului al XIX-lea, un raport înaintat de senatorul Johann Georg 

Conrad semnala şi el nevoia de mai multe camere protejate de incendii. 108 Un nou incendiu a 

dus la reparaţiile din 1818 şi la amenajarea de depozite suplimentare. Abia în 1869 Primăria 

avea un spaţiu separat pentru cei ce doreau să consulte documentele. 109 

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-au mutat depozitele cu documente în casa 

cumpărată pe strada Măcelarilor (Mitropoliei). 110 

Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile 

Intrată în folosinţă publică, clădirea a fost folosită parţial, împreună cu alte construcţii 

din oraş (turnuri de apărare şi mănăstiri scoase din funcţiune ca urmare a aplicării Reformei, 

bastioane, sacristia bisericii) pentru depozitarea cerealelor şi a armelor. În 1567, cerealele au 

fost adăpostite în spaţii ale clădirii greu de localizat kemin und obenauff in er stuben, sau 

nelocalizabile In dem Kasten. 111 

După aproape 200 de ani se amenaja un spaţiu pentru depozitarea unor fiscalfrüchten. 

Magazia se afla, probabil, pe latura, de sud-est auf der Seiten gegen dem Guneschischen 

Haus. 112 

Posibilitatea ca lăzile pentru cereale să se fi montat în pod este de luat în seamă. 

Scripetele era folosit pentru urcatul sacilor în pod. Lăzi pentru cereale se păstrează şi astăzi în 

podul spaţios şi bine aerisit al bisericii din Brădeni, judeţul Sibiu. 

Groapa de provizii surprinsă de săpăturile mecanice din curte este mărturie a funcţiei 

de depozit. Rezervele principale de grâne ale oraşului se aflau însă în gropile din pieţele 

centrale. 

107 Ibidem, p. 81-82. 

108 Ibidem, p. 84. 

109 Vlaicu, op. cit., p. 25. 

110 Ibidem, p. 30. 

111 Listele cu locurile unde au fost adăpostite armele, muniţia şi cerealele din rezerva strategică au fost publicate 

în L. Reissenberger, Über die ehemaligen Befestigungen von Hermannstadt, în A.V.S.L., XXIX, 2, 1899, p. 363- 

366. (mai departe, Reissenberger, Über die ehemaligen) 

112 H. Herbert, Der Haushalt, B, p. 492. Ca şi în secolul al XVI-lea, erau folosite pentru adăpostul cerealelor şi 

alte spaţii publice ce-şi pierduseră utilitatea iniţială: Turnul Sfatului, Turnul Preoţilor.


Casa înalţilor funcţionari ai oraşului, provinciei Sibiu şi apoi a Principatului 

Transilvaniei a avut grajduri pe latura dinspre sud-vest, în vecinătatea turnului-locuinţă. 113 

Însărcinat cu supravegherea îngrijirii cailor şi a atelajelor era un funcţionar special: Carl 

Platz. 114 

Este dificilă precizarea utilităţii unor amenajări subterane din zidărie, ulterioare etapei 

Altemberger, descoperite arheologic în interiorul şi exteriorul remizei de pompieri. Modul de 

construcţie şi mărimea lor nu îndreptăţeşte ipoteza unor bazine pentru apă. 

La Primărie au fost inventariate la începutul secolului al XVIII-lea multe arme, unele 

în stare de funcţionare (230 muschete, 600 de copien mit fäinlen), altele nefuncţionale (110 

muschete, 600 de scuturi), un steag verde şi muniţie. 115 

Funcţia de arsenal a avut-o clădirea imediat după inaugurarea Primăriei. În 1560 şi 

1567 era menţionată muniţia depozitată acolo. 116 Pentru această destinaţie era nevoie de un 

spaţiu sigur şi uscat. După incendiile din 1556 şi 1570, clădirea Primăriei nu mai figurează 

între locurile care adăposteau muniţia. 

Închisoarea din subsolurile Primăriei 

Atestarea numelor unor prizonieri deţinuţi de Magistratul oraşului este mai veche 

decât anul amenajării pivniţelor fostei case Altemberger. În 1485, cneazul Mihail din Săsciori 

era închis din porunca lui Thomas Altemberger în pivniţele clădirii Primăriei, fosta casă 

Gulden. La 1 martie 1485 arhidiaconii Bartolomeu şi Matei cereau primarului oraşului să-l 

elibereze din lanţuri (vinculis demittere velitis). 117 În anul următor Matia Corvin a ordonat 

Magistratului sibian să-i captureze şi să-i pedepsească pe răufăcători. 118 Ţigăncile din 

Cristian, condamnate la moarte şi îngropate pe cheltuiala Magistratului în 1507 119 , au fost 

ţinute probabil tot în închisoarea oraşului. În anii următori socotelile oraşului cuprind 

cheltuieli pentru prinderea răufăcătorilor proveniţi mai ales din regiunile de margine ale 

ţinutului săsesc. 120 

La începutul anilor 40 ai secolului al XVI-lea, pivniţele Primăriei deveniseră 

113 În secolul al XVI-lea, grajdurile castelelor din Kenilworth şi Ludlow (regatul Angliei) se aflau lângă intrarea 

principală (John R. Renyon, Medieval Fortifications, Leicester University, Press, 1990, p. 156). 

114 L. Popa, op.cit., p. 31. 

115 Lista a fost publicată de Reissenberger, Über die ehemaligen, p. 380. 

116 Reissenberger, op. cit., p. 364, 366. 

117 Urkundenbuch, VII, p. 386. 

118 Urkundenbuch, VII, p. 414-415. 


120 Rechnungen, p. 510 şi următoarele.

70 


neîncăpătoare. Într-o săpătură de canalizare am văzut o extindere a acestora cu o cameră mică. 

Impunerea legii promovate de Magistratul sibian cerea metode coercitive. 

Între cheltuielile făcute pentru amenajarea Primăriei, sume deosebite au fost alocate 

închisorii. Pentru a transforma vechile subsoluri ale casei private în închisoare erau necesare 

minime amenajări şi dotări consemnate în documente. 

Cele mai mari cheltuielile au fost făcute pentru amenajarea gratiilor de la ferestre şi 

uşi. Nu cunoaştem modul de asigurare a spaţiilor cu gratii, astfel că însemnările din registre 

sunt orientative (o bucată mijlocie care a costat 90 denari, patru bucăţi mici 28 denari şi alte 

două mici 20 denari). 

Lemnele care au costat 14 denari au fost probabil folosite pentru fixarea lanţurilor de 

care erau legaţi prizonierii. Un astfel de lemn a fost vizibil în zidăria unei celule din partea de 

nord a închisorii. 

Lăcătuşul Martin a confecţionat lanţurile folosite la depozitele de grâu şi la înlănţuirea 

prizonierilor. El a primit în total suma de 74 denari. Pentru plata zidarului Petru Murar, care a 

fixat gratiile, a fost consemnată suma de 20 denari. Alţi 45 denari a primit meşterul 

Bartolomeu pentru uşa nouă (Nova Janua) de la închisoare. Caracteristica de „nouă” dată uşii 

ridică un semn de întrebare. A existat o uşă mai veche la o închisoare anterioară sau numai o 

uşa veche la pivniţa anterioară ? Uşa nou făcută a fost probabil montată la intrarea principală, 

iar gratiile au fost folosite pentru ferestrele vechii pivniţe. Pentru prima dată spaţiul în care 

erau închişi duşmanii comunităţii primea un nume: carcer. 

Planul pivniţei actuale nu s-a putut schimba mult faţă de cel din 1545. După ce intri în 

sala mare a parterului, în dreapta, se afla scările şi accesul principal. Acolo a fost montată 

probabil noua uşă. Coborând scările ajungeai în pivniţă, la stânga fiind o cameră mică, cu 

aerisire spre sala de sus. Ancadramentul din piatră al intrării păstrează urmele unor bare din 

fier. Urmează un spaţiu de trecere spre aripa din dreapta şi, coborând două trepte, la cea din 

stânga. 

În aripa de la sud-est, spre curtea mare, erau trei camere: prima fără aerisire directă, 

următoarele două cu mici geamuri spre curte. Aerisirea spre stradă a fost închisă. Urme de 

încuietori din fier încă se văd în cadrul din piatră al uşii. (Fotografia 46)


Fotografia 46 

Intrarea în închisoarea oraşului 

Tot în pivniţă, la stânga, erau două spaţii despărţite printr-un zid ridicat ulterior. Ele nu 

au urme de ferecături pentru uşi. Ieşirea actuală spre grădină a fost amenajată târziu. Planul lui 

Ludwig Reissenberger arată o ciudată scară care urca din acest loc, pe lângă latrină, spre sala 

de la parter. Scara a fost zidită la reparaţiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea. (Planşa a 

XVI-a) 

Planşa a XVI-a 

Planul pivniţelor de la Primărie 

Biblioteca Brukenthal, H 2370

72 


În colecţia Muzeului de Istorie din Sibiu există nouă cătuşe care provin de la 

închisoarea din Primăria oraşului (M 4142 - 4147, M 5477, M 5478, M 5483). Ultima este 

secţionată de un perete intermediar şi are ştanţat un număr (dată?): 1715. Cele mai multe au 

diametrul mare între 9,1 - 12 cm. Alte trei au diametrul mic (între 3,7 - 4,2 cm), fiind folosite 

probabil pentru înlănţuirea femeilor. (Fotografia 47) 

Fotografia 47 

Cătuşe 

Multe femei au fost judecate 

pentru vrăjitorie şi infidelitate. 121 

Vrăjitoarele erau de multe ori ţigănci. De 

infidelitate au fost acuzate membre ale 

comunităţii sibiene, unele chiar de rang 

înalt. Tragediile personale consumate 

între zidurile clădirii au rămas în bună 

măsură necunoscute. 

Există şi excepţii atunci când 

subiectul relatării cronicarilor este o 

persoană importantă precum Johann 

Sachs von Harteneck, comitele saşilor 

sau senatorul Coloman Gottzmeister. 

Ultimul a fost acuzat şi închis pe nedrept în beciurile Primăriei datorită intrigilor judelui 

regesc Michael Agnethler. Blestemul a căzut din nou asupra familiei senatorului. Soţia sa 

necredincioasă a ucis doi nou-născuţi şi i-a îngropat în pivniţă. Sibienii au aflat cu groază că 

preotul paroh tăinuise faptele în schimbul unor foloase materiale. Până la urmă justiţia s-a 

înfăptuit: soţia necredincioasă a fost închisă, judecată şi înecată, iar preotul silit să plece din 

parohie. La sfârşitul anului 1645 neîncrederea în autorităţile de la Primărie a generat răscoala 

”adunăturii de răzvrătiţi şi fii ai diavolului” şi a dus la formarea unui consiliu de conducere 

„paralel”. Comentariile lui Georg Kraus despre jocul de interese politice este pe cât de 

interesant pe atât de actual. 122 

Spaţiile considerate de maximă securitate au fost folosite de duşmanii oraşului chiar 

împotriva interesului comunitar. În ziua de 20 decembrie 1610 Gabriel Báthory a jefuit 

Primăria. Cu trei zile înainte de Crăciun, consiliul format din 16 persoane a fost închis în 

„temniţa cea mai aspră” (probabil în carceră), iar centumvirii „în sala cea mai de sus şi în cea 

121 F. Sutschek, Statutele municipale ale saşilor din Transilvania, Stuttgart, 1997, p. 120.


din faţa ei”. 123 Cu toate că locurile de detenţie sunt bine precizate, identificarea este greu de 

realizat. Sala „cea mai de sus” poate fi „sala de sus”, locul de întâlnire al consilierilor. De 

altfel, în cele două camere menţionate încăpeau toţi centumvirii arestaţi. 

Răzvrătirile românilor de la începutul secolului al XVIII-lea au făcut din carcera de la 

Primăria Sibiului un loc de detenţie insuficient. În 1729 ţăranii din Cornăţel au fost închişi în 

grădina din spate a clădirii. 124 Mai apoi, noua închisoare de pe strada Turnului „oferea” un 

spaţiu mai mare. 125 În aceste condiţii interogarea se făcea la Primărie, iar pedeapsa se 

consuma în noua închisoare sau în Piaţa Mare. Pentru interogarea suspecţilor, efectuată de 

secretarul judiciar, în anul 1770 Magistratul ridica o gheretă din lemn în locul care, prin 

schimbarea sensului cuvântului, va deveni Grădina Martirilor. 126 

Pedepsele corporale erau aplicate tot la Primărie, după toate probabilităţile în curte. 

Cele capitale se săvârşeau în Piaţa Mare. 127 

Camera armelor 

Clădirea Primăriei a fost locul unde armele au devenit piese de muzeu. Originea 

camerei cu arme este în spaţiul destinat armamentului devenit nefolositor la începutul 

secolului al XVIII-lea. Închizătorul unei puşti a fost descoperit între lucrurile aruncate în 

„crematoriul” de la începutul acelui secol. 

Camera cu arme este de fapt un muzeu al armelor înfiinţat în 1872 prin grija lui Carl 

Platz. La zestrea de la începutul secolului al XVIII-lea s-au adăugat arme moştenite de 

patricieni cum a fost Albert Huet. 128 

Carl Platz, primul custode, a întocmit un inventar cu 760 piese şi un registru pentru 

vizitatori. 129 Colecţia s-a îmbogăţit în anul 1878 prin donaţiile sibienilor 130 şi a fost deschisă 

pentru public în 1880. Primele semnături în cartea vizitatorilor sunt din 20 mai. Între cei ce 

semnează la început este însuşi Carl Platz. Până la sfârşitul anului au fost 158 vizitatori din 

Sibiu şi împrejurimi, dar şi din Bucureşti, Viena, Budapesta, Veneţia. În anul următor seria 

122 

G. Kraus, Cronica Transilvaniei (1608-1655), Bucureşti, 1965, p. 122-127. 

123 

Ibidem, p. 9. 

124 

A. Dumitrescu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, I, Cluj-Napoca, 1976, p. 160. 

125 

E. Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, în Convergenţe transilvane, V, p. 35. 

126 

E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 14, nota 5. Autorul citează Protocoalele Magistratului, 

p. 256. 

127 

Exemple: pedeapsa cu lovituri de ciomag aplicată unui morar necinstit în 1724 şi decapitarea unei femei 

acuzată de pruncucidere în 1725. Cf. Sigerus, op. cit., p. 32. 

128 

E. Roman, Arme de foc portative. Secolele XV - XVIII, Sibiu, 1981, p. 7. 

129 

Biblioteca Brukenthal, ms. 65-67. 

130 Idem, ms. 68.

74 


semnăturilor începe din 16 septembrie. 131 (Fotografia 48, Planşa a XVII-a) 

Fotografia 48 

Camera armelor 


131 Idem, ms. 65. 

Planşa a XVII-a 

Registrul vizitatorilor cu însemnarea lui Carl Platz


Un impediment în funcţionarea expoziţiei era accesul care se făcea din interior, pe 

scara turnului spre etajul doi unde se afla camera de arme. La etajul turnului era încă arhiva. 

În 1888, prin refacerea balustradei, se asigura accesul direct, din exterior. 132 

Muzeul cuprindea într-o sală spaţioasă o bună parte din armele deţinute la Primărie. 

Interiorul era agrementat cu un clopot datat 1636. Tablourile deţinute îi reprezentau pe comiţii 

Andreas Teutsch, Samuel von Baussnern şi Johann Zabanius Sachs von Harteneck. Unul din 

cele două scaune aparţinea oratorului centumvirilor. Un jug de lemn folosit pentru prizonieri 

pare ascuns în spatele altor obiecte. Piesele au înscris numărul de inventar şi un număr de 

identificare aşezat pe perete. Armele erau expuse după criteriul funcţional: arbaletele prinse 

pe perete într-un grupaj aparte, armele de foc în rastel, scuturile pe tavan. Pe peretele din faţa 

intrării se desfăşoară armele puse în panoplie, cu etichete care interzic atingerea lor. În 

dreapta a fost reconstituit echipamentul unui pedestraş cu suliţă. 

Intrând în colecţia Muzeului Brukenthal, camera de arme a devenit un sector într-un 

mare muzeu. 133 

Remiza pompierilor 

Ultima funcţie pe care a avut-o casa Altemberger, devenită apoi sediul Magistratului, a 

fost cea de remiză a pompierilor. Până în perioada interbelică aceştia erau voluntari. 

Chiar dacă casele de locuit din lemn dispăruseră din centrul istoric, incendiile nu au 

ocolit oraşul în secolul al XIX-lea. Imaginea din 1865 a clădirii evidenţiază la corpul adosat la 

sud-vest turnului-locuinţă şi la acesta din urmă deschiderile înguste, specifice amenajărilor 

gospodăreşti. În 1880, în spaţiul de la parterul turnului-locuinţă se deschisese un acces mai 

larg. Acolo era remiza pompierilor. 

Imagini cu „corpul de legătură” înainte de refacerea accesului la etajul I arată că 

existau depozite ale pompierilor - depot feurwehr. 134 La un an după înfiinţare, în 1874, corpul 

pompierilor voluntari a primit turnul aurarilor de pe Soldisch. La Primărie a fost înfiinţat însă 

un centru de comandă pentru situaţii de incendii, dotat în 1875 cu telegraf. Carl Platz, un 

personaj cu spirit civic, a fost numit inspector cu alarmarea. 135 

132 

Documentul a fost publicat de L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în secolul al 

XIX-lea, în B.C.M.I., 1-4, 1994, p. 31. 

133 

E. Roman, op. cit., p. 8. 

134 

Muzeul de Istorie Sibiu, Colecţia Engber nr. 746; Idem, Colecţia Fischer nr. 7273; Idem, Colecţia grafică 

documentară nr. 17862. 

135 

Zur Geschichte des Feuerlöschwessen. Festgabe zum 25 jährigen Jubiläum Freiwillingen Feuerwehr in 

Hermannstadt, Sibiu, 1898, p. 53.

76 

Fotografia 49 

Coiful pompierilor 

Muzeul de Istorie Sibiu, 

nr. inv. M 2258 


Costumul, casca şi însemnele pompierilor 

voluntari erau impresionante. În anii 30 ai 

secolului XX ei au fost dotaţi cu echipament 

modern. Albumul editat în 1933, la 50 de ani de la 

înfiinţarea formaţiunii, a păstrat imagini cu 

maşini-cisternă, pompe şi scări acţionate mecanic. 

(Fotografiile 49, 50, 51) 

Fotografia 50 

Scara pompierilor (imagine din curtea Primăriei) 

Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 27118


Fotografia 51 

Pompa folosită de pompieri (imagine din curtea Primăriei) 


În perioada interbelică maşinile pompierilor erau alimentate de la un bazin din tablă 

scos din pământ în timpul săpăturii arheologice. (Fotografia 52) Din anul 1936 formaţia de 

pompieri a fost militarizată, iar remiza de la Primărie desfiinţată. 

Administratorul Primăriei 

În 1545 era pomenită soba din casa 

administratorului. Menţiunea documentară sugerează 

un spaţiu de locuit distinct. O informaţie indirectă, de la 

începutul secolului al XVIII-lea, ne îndeamnă să credem 

că o amenajare specială pentru administrator era în 

vecinătate, pe Spinarea Câinelui. O plănuită tranzacţie 

dintre Magistrat şi comite din anul 1713 se referă la o 

bucată de pământ din grădina Primăriei. În schimbul ei 

administratorul primea un teren în Măierime. 136 

Schimbul nu a avut loc. 

În 1657, fiind cetăţean al oraşului, Frank 

Andreas, administratorul de meserie blănar, cu 

136 Herbert, Der Haushalt, B, p. 482. 

Fotografia 52 

Gura bazinului de apă 

folosit de pompieri

78 


domiciliul în vecinătate, în strada Măcelarilor (Mitropoliei), locuia în propria casă. La 

Primărie era probabil un spaţiu de serviciu. 

Christian Reichert şi-a început cariera politică în Centumvirat. Din 1659 a devenit 

administrator (hopner) al Primăriei, poziţie care i-a deschis calea spre funcţii tot mai înalte, 

Fotografia 53 

Carl Platz, custode al 

Camerei armelor 

Muzeul de Istorie Sibiu, 

Nr. inv. GD 30709 

până la cea de primar. 137 

La ceremoniile de instalare a comitelui 

administratorul încheia potrivit rangului cortegiul 

oficialităţilor. 138 În 1888 cunoaştem alt personaj care pe 

lângă funcţia de comisar avea atribuţii de îngrijitor al 

atelajelor, de inspector cu alarmarea în caz de incendiu, de 

custode al muzeului. El se numea Carl Platz şi a locuit din 

1887 în vecinătate, pe strada Măcelarilor. 139 (Fotografia 

53) 

Alimentarea cu apă 

O eventuală baie cu aburi avea nevoie de apă. În 

cursul cercetării arheologice de la Primăria Veche nu am 

găsit urma evidentă a unei fântâni de adâncime. Pe terasa 

de sus existau două astfel de fântâni: una în Piaţa Mică, 

alta la ieşirea din Piaţa Mare spre strada A. Iancu. Ca şi 

fântâna din Piaţa Aurarilor ele aveau un caracter public. 

Dovada unei instalaţii de aducţiune a apei apare totuşi în fotografiile sau desenele de la 

sfârşitul secolului al XIX-lea ce redau curtea Primăriei Vechi. Dimensiunile şi forma 

acoperişului nu sunt concludente pentru identificarea tipului de fântână. Un lucru este sigur: 

amenajarea din lemn din 1865 nu poate acoperi o groapă rotundă. (Fotografia 1) Acelaşi lucru 

nu se poate spune despre acoperişul de mai târziu, de după 1888. (Fotografia 54) 

Cercetarea arheologică a identificat traseul conductei de apă, din lemn de stejar, doar 

în grădina casei. (Fotografia 55) Bazinul din tablă, aflat lângă remiză, a fost însă racordat la o 

instalaţie de apă. 

137 Albu, Inschriften Hermannstadt, p. 240. 

138 Herbert, Der innere Rath, p. 375. 

139 Adressbuch der K. frein Stadt Hermannstadt und deren Umgebung, Sibiu, 1887, p. 160.

Fotografia 54 

Curtea Primăriei cu fântâna 



Fotografia 55 

Urma conductei de apă 

şi fundaţia „corpului de 

legătură” din S II

80 


CAPITOLUL VI 

EVENIMENT ŞI COTIDIAN LA PRIMĂRIA SIBIULUI 

Sediul Primăriei a cunoscut o viaţă politică, socială, chiar culturală, care se poate 

reconstitui doar fragmentar. Evenimentele sau întâmplările mărunte documentate istoric 

evidenţiază legăturile fireşti dintre comunitate şi „cinstiţii domni”. 

Alegerea din anul 1721 a înalţilor funcţionari 

Alegerea înalţilor funcţionari se făcea în zile diferite, de obicei la sfârşitul sau 

începutul anului. În cazuri de deces se organizau alegeri extraordinare. 

Din 1721 se trecea la sistemul votului secret, în urnă. La alegerile din acel an au 

participat Centumvirii şi Magistratul, cu excepţia primarului în funcţie, bolnav. Cei dintâi 

alegeau un orator 140 dintre şase candidaţi care au primit asentimentul Magistratului. Acesta îi 

va reprezenta în prezidiul alegerilor. (Fotografia 56) 

Fotografia 56 

Scaunul oratorului 

140 Scaunul oratorului din 1806 se păstrează în colecţia Muzeului Naţional Brukenthal, nr. inv. AD 255.


Primarul fiind absent, comitele a depus simbolic cheile de la camera sfatului, de la 

arhivă, de la conservator (cămara oraşului?) şi sigiliile. 

Prezidiul care conducea alegerile avea o componenţă de drept: comitele, oratorul, 

notarul şi patru cetăţeni în vârstă care reprezentau breslele oraşului. Dintre cei votaţi, primarul 

ales prima dată la 17 octombrie 1716 a obţinut cele mai multe voturi. Thomas Schmidt von 

Scharffenbach, se pare un nobil nu prea iubit la Sibiu, a obţinut pentru a doua oară după 

perioada 1708 - 1714 funcţia de jude scăunal cu 63 voturi. Michael Czekelius a avut 117 

voturi şi a fost ales villicus. Johann Georg de Wette fusese ales notar la 20 decembrie 1720, 

astfel că s-a putut ocupa de organizarea alegerilor. După numărarea voturilor, noii aleşi au 

depus jurământul de credinţă, apoi au mers la casa primarului unde nu s-au sfiit să amintească 

soţiei acestuia că şi ea are obligaţii faţă de comunitate. 141 

Muzeul de Istorie sibian păstrează urna pentru votarea Magistratului. Ea este o cutie 

lungă, pictată pe toată suprafaţa, prevăzută cu urechiuşe pentru sigilare. Cele 15 deschizături 

pentru introducerea votului sunt marcate cu ornamente şi numere. În interior, ascunse de o 

scândură glisantă, sunt 15 sertare în care se păstrau voturile. Starea actuală de degradare a 

urnei se datorează folosirii îndelungate. (Fotografia 57) 

Fotografia 57 

Urna de vot pentru alegerea Magistratului 

Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 5934 

Ospeţele Magistratului, urme arheologice 

Varietatea şi calitatea obiectelor din ceramică şi sticlă descoperite în groapa din 

pivniţă au ridicat o altă problemă: a existat sau nu la Primăria din Sibiu o cârciumă a Primăriei 

(Ratskeller), aşa cum era în oraşele din Germania? 142 Nu există nici o sursă documentară care 

să ateste un asemenea spaţiu. Subsolul era folosit ca închisoare, iar camerele de la etaj aveau 

141 Herbert, Der innere Rath, p. 355-357. 

142 O astfel de trinkstube a fost pomenită într-o inscripţie din anul 1578 în localul primăriei din Torgau; vezi, G.

82 


alte destinaţii. De altfel, este dificil a ne imagina o cârciumă într-o instituţie reprezentativă a 

unei societăţi austere. Şi totuşi, la ce erau folosite în instituţia supremă a oraşului atâtea oale şi 

căni din lut, unele de lux şi piese de sticlărie ? 

Analiza statistică a ceramicii moderne descoperite în groapa de la Primăria Veche 

arată că se foloseau în primul rând formele nesmălţuite, de bucătărie. Din categoria aceasta 

procentul oalelor depăşeşte 50%. La procentul mare al cănilor nesmălţuite -38%- se adaugă 

acela al cănilor smălţuite -78% din totalul vaselor smălţuite. 143 Tăvile cu orificii de scurgere a 

grăsimii, castroanele, farfuriile smălţuite şi bogat ornamentate arată că în Primărie, cel puţin 

la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, se făcea mâncare şi se ofereau 

mese. (Planşa a XVIII-a) Inventarierea unui număr mic de piese smălţuite din categoria 

ceramicii „habane”, care sugerează pretenţiile mesenilor, nu este destul de sugestivă. 

Comercializarea ceramicii habane a fost interzisă în mediul săsesc pentru a proteja producţia 

locală, dar prezenţa pieselor de la Primăria Veche nu se poate explica prin existenţa unei 

cârciumi şi nici prin confiscarea urmată de aruncarea lor. 144 

Obiectele din sticlă aveau utilităţi diferite. Din cele 100 de piese identificate din 

materialul arheologic recoltat din fosta latrină 15 sunt sticle de pivniţă, 12 căni de băut, 16 

pahare şi cinci castroane, adică aproape jumătate din formele descoperite au fost folosite 

pentru mese, în special pentru băutură. Alte 14 sticle pentru oţet puteau fi de asemenea 

folosite în bucătărie. (Planşele a XIX-a, a XX-a, Fotografia 58) 

Fotografia 58 

Căni din sticlă descoperite la Primăria Veche 

Glaser, Die Rekonstruktion des Rathauses in Torgau, în Denkmalen in Sachsen, Weimar, 1979, p. 215. 

143 

S. Galea, Ceramica modernă descoperită la Primăria Veche din Sibiu - analiza statistică, în B.C.M.I., 1- 

4,1997, p. 66. 

144 

H. Klusch, Keramikfunde aus dem 17. und 18. Jahrhundert im Alten Rathaus, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 61.

Planşa a XVIII-a 

Vase din lut folosite la Primărie 

Primăria Veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul 83

84 

Planşa a XIX-a 

Pahare şi cană din sticlă descoperite 

la Primăria Veche 


Cafeaua şi pipa domnilor consilieri 

Planşa a XX-a 

Pahar gravat din sticlă descoperit la 

Primăria Veche 

Între alte multe obiecte întregi sau întregibile găsite în „incineratorul” din subsolul 

Primăriei Vechi am recuperat 17 ciubuce de pipă (inventariate cu numerele M. 8088-8093 şi 

M 8168-8178) 145 şi o ceaşcă smălţuită, cu decor marmorat. Ciubucele prezente în număr mare 

dovedesc că funcţionarii Primăriei fumau. Ipoteza consumului de cafea, având în vedere 

perioada în care a fost folosită ceaşca, începutul secolului al XVIII-lea, trebuia confirmată. La 

Viena fusese deschisă prima cafenea în 1685. Nu există o informaţie scrisă despre deschiderea 

145 H. Klusch, op. cit., p. 62, planşa IV, 1-8.


primei cafenele în Sibiu. Emil Sigerus, bazându-se pe o ordonanţă a Primăriei de închidere a 

unor cafenele în 1738 ca urmare a efectelor ciumei, afirmă că în Sibiu se consuma cafea în 

primul sfert al secolului al XVIII-lea. 146 Ceaşca din categoria ceramicii habane, de lux, şi 

altele de calitate inferioară demonstrează că se consuma cafea şi la Primărie. 147 

Dacă cafeaua era de puţin timp cunoscută şi era consumată numai de persoanele din 

înalta societate, tutunul ajunsese un pericol public, astfel că în 1721 a fost interzis fumatul în 

curţile ţăranilor. 148 Desigur, interdicţia nu se referea la funcţionarii Primăriei, care fumau din 

pipe cu ciubuce frumos ornamentate. (Fotografia 59) 

Fotografia 59 

Ciubuce de pipă descoperite la Primăria Veche 

146 E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 130. 

147 H. Klusch, op. cit., p. 62, planşa I, 3 şi planşa II, 5. 

148 În inventarul Muzeului de Istorie din Sibiu se află o pungă de tutun făcută cadou lui Georg Birthälmer în 

1636. Ea este cea mai veche piesă din muzeu care dovedeşte folosirea tutunului în Sibiu (Muzeul de Istorie 

Sibiu, nr. inv. M. 5540).

86 


Leacuri şi parfumuri la Primărie 

Mai multe obiecte găsite în săpătură arheologică -flacoane, recipiente mai mari şi 

baghete din sticlă- aduc în discuţie posibilitatea existenţei unei mici „farmacii” în sediul 

Magistratului. Datarea susţinută de numărul relativ mare al pieselor (15 butelii pentru 

farmacie, 18 flacoane mici şi o baghetă din sticlă) poate fi limitată la perioada de utilizare a 

lor: de la mijlocul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea. 

Este perioada când medicul oraşului era plătit de comunitate, când ei ocupau şi alte 

funcţii înalte în conducerea oraşului, dar când exista şi o farmacie a comunităţii. (Fotografia 

60, Planşa a XXI-a) 

În unul din flacoanele de sticlă din inventarul pomenit s-a păstrat un amestec 

odorizant. El se compunea din ceară de albine, un exudat răşinos de conifere şi din ambră, 

ultima folosită şi pentru mirosul plăcut. 149 

Fotografia 60 

Cană cu toartă (carafina) 

149 Analiza a fost efectuată de Natalia Deac, chimist la Muzeul Brukenthal. 

Planşa a XXI-a 

Vase din sticlă:1 – sticlă de băut, 2 – cană cu toartă, 

3 – 4 pahare cu picior, 5-6 flacoane de farmacie


Paza Primăriei, paza oraşului şi alarmele pompierilor 

Administratorul Primăriei avea în dotare o suliţă, având între alte responsabilităţi, 

probabil, pe cea a pazei. Salariul lui la începutul secolului al XVIII-lea este comparabil cu cel 

al primului colector de impozite. 150 În 1657 în Sibiu erau 47 de soldaţi însărcinaţi cu paza 

întregului oraş. Tot de Magistrat erau plătiţi 27 de trabanţi şi 14 cavaleri. 

Conducerea paznicilor de noapte ai oraşului era încredinţată în evul mediu unui 

vigiliarum magister, plătit de Primărie. Organizarea pazei oraşului cădea în sarcina 

vecinătăţilor. 151 Beţivii erau luaţi de pe străzi de paznicii de noapte şi, dacă nu puteau fi duşi 

acasă, erau transportaţi la Primărie. 152 

Paza de noapte a pompierilor a fost organizată începând din 1880 la Primărie 153 , acolo 

unde era remiza, iar administratorul clădirii fusese numit inspector cu alarmarea. 

Ciuma nu-i ocolea nici pe aleşi 

La începutul secolului al XVIII-lea ciuma a lovit de mai multe ori oraşul. Prima 

epidemie a fost semnalată în 1706. În 1710 se încearcă a se potoli răspândirea bolii cu post şi 

rugăciuni, apoi se limitează slujbele religioase. Abia în 1718 se declară stinsă epidemia. 

După 20 de ani, ciuma a reizbucnit cu mai mare putere. Atunci au murit 948 de 

oameni, iar guberniul s-a mutat la Mediaş. 154 În oraş funcţionau de mult timp medici plătiţi de 

comunitate. Andreas Teutsch, medic din Sighişoara, fusese primar până în 1711. La îndemnul 

lor au fost luate măsuri de carantină. Teama era atât de mare încât au fost interzise chiar 

slujbele în biserică. 

În iarna grea dintre anii 1738 şi 1739 sfatul oraşului nu a mai funcţionat. Fără 

conducere, panica s-a accentuat. Locuitorii, indiferent de rangul social, erau dispuşi la orice 

sacrificiu pentru a scăpa de molimă. 

Posibilele surse de contaminare de la Primărie au fost aruncate şi arse în fosta latrină, 

ea însăşi sursă de infecţii. Locul a fost apoi dezinfectat cu var. Atunci au fost închise toate 

cafenelele, sălile de biliard şi de jocuri din oraş. 155 Datarea unei căni din groapă în 1721 arată 

perioada în care ea a putut fi aruncată. 

150 

H. Herbert, Der Haushalt, A, p. 125. 

151 

Fabriţius Dancu, op. cit., cap. 40, f. p. 

152 

Instrucţiunile date paznicilor de noapte se găsesc la E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1928, p. 135. 

153 

Zur Geschichte des Feuerlöschwessen, Sibiu, 1873, p. 53-54. 

154 

E. Sigerus, Cronica oraşului Sibiu, p. 33-34. 

155 

Nu există alte relatări despre astfel de măsuri radicale. Era obligatorie doar arderea hainelor şi a obiectelor 

folosite de ciumaţi (cf. H. Herbert, Die Gesundheitspflege in Hermannstadt zur Zeit Karls VI, în Programm des 

evangel. Gymnasiums AB, 1892 - 1893, p. 19). Despre închiderea caselor de distracţii: loc. cit., p. 31.

88 


Pentru a întreţine arderea, orificiul de aerisire de la parter a fost prelungit până în 

subsol. În acest fel a fost dezafectată latrina medievală. Probabil nici ospeţe dese nu au mai 

avut loc. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea provin informaţiile despre mesele 

festive organizate de comiţi la alegerea lor în diferite săli din oraş. Niciodată nu a fost 

pomenită Primăria ca gazdă a unei mese festive. 

Numele meşterilor de pe pietrele din Primărie 

Scrijeliturile în piatră reprezentând animale, scuturi de meşteri, nume de persoane şi 

anii „iscăliturii” sunt evidente în primul rând pe coloanele loggiei, un loc ascuns de ochii 

lumii, dar totuşi reprezentativ. La inscripţiile observate după 1990 au fost adăugate cele 

consemnate înainte de acest an constituindu-se astfel un corpus. 156 

Grafiti au valoare documentară limitată contextual la locul unde s-au găsit şi la 

posibilitatea de identificare a autorului. Pe un stâlp al loggiei au fost zgâriate mai multe semne 

şi iniţiale ale unor probabili meşteri care au lucrat la Casa Altemberger. Ele au fost 

interpretate ca fiind un semn de meşter însoţit de anul 1498, un scut de meşter cu iniţialele VD 

şi o posibilă ligatură interioară. Informaţiile bibliografice trebuie amendate: scutul aparţine 

formelor baroce, iar semnele din interior nu au legătură cu fazele timpurii ale construcţiei. 

Şirul de monograme datate, aflate pe ancadramentul intrării în casa turnului, are de 

asemenea o valoare istorică relativă. Ele demonstrează că accesul direct în casa scărilor 

turnului, pentru a ocoli intrarea fastuoasă de la parter, exista înainte de 1665, data menţionată 

de cel ce s-a iscălit de trei ori S(teinmetz ?) M. Caligrafia numelui şi desenul alăturat 

îndreptăţesc supoziţia că era un meşter pietrar. 157 

Primul spectacol pentru domnii magistraţi 

Noul sediu al Primăriei, cumpărat şi restaurat în 1545, a găzduit la 24 februarie 1579 

primul spectacol de teatru din Sibiu. 158 Evenimentul a avut loc iarna, ceea ce ne îndreptăţeşte 

să presupunem că locul de desfăşurarea a fost sala de întrunire a consilierilor, spaţioasă şi 

încălzită. Un motiv pentru această reprezentaţie ar fi fost alegerile locale, care în multe cazuri 

se desfăşurau la începutul anului. 

Subiectul reprezentaţiei a fost foarte probabil luat din Biblie. Piesele cu caracter 

156 

Albu, Die Inschriften Rathuas, p. 32-35. 

157 

În lista locuitorilor oraşului din 1657 nu există un meşter pietrar cu iniţiala numelui M. (cf. Albrich, op. cit., p. 

289). 

158 

H. Herbert, Die reformation in Hermannstadt und Hermannstädter Capitel, Sibiu, 1883, p. 46.


religios au fost interpretate de elevi ai şcolii de comedie. După Reformă ele erau apreciate de 

public la început în Germania şi apoi în restul spaţiului de limbă germană. 159 

159 E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 167.

90 


CAPITOLUL VII 

REPARAŢII ALE CLĂDIRII ŞI AMENAJĂRI 

ALE INTERIOARELOR ÎN PERIOADA MODERNĂ 

Funcţia reprezentativă a clădirii destinată funcţionarilor celui mai important oraş 

săsesc al Transilvaniei medievale şi moderne a determinat reparaţii curente sau de amploare. 

Amenajările interioarelor trebuiau să ţină pasul cu moda şi să ofere confort. Înnoirile în 

interiorul sau exteriorul clădirii au marcat semnificativ cumpăna secolelor. 

Reparaţii ale clădirii în secolul al XVIII-lea 

În jurul anului 1700, clădirea Primăriei a intrat într-un nou proces de amenajare a 

interioarelor şi a acoperişului. 

De la acea restaurare se păstrează o uşă 

scundă, decorată cu ornamente florale pictate, 

purtând iniţialele meşterului şi anul pictării: 1702. 160 

(Planşa a XXII-a) 

Camera învecinată la nord cu turnul-locuinţă a 

primit atunci un tavan casetat şi pictat cu motive 

florale, apropiate stilistic de cele pe care le regăsim 

pe tăblia uşii. 161 (Planşa a XXIII-a ) 

Cu toate greutăţile provocate comunităţii de 

epidemii, reparaţiile au continuat. În 1727 a fost 

montat un steag din tablă pe nou reparatul acoperiş al 

clădirii. 

Planşa a XXII-a 

Uşă pictată datată 1702 

160 Uşa se păstrează la Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. 5219. 

161 I. Sedler, Tavanul casetat din Primăria Veche, mărturie a dorinţei de reprezentaţie socială a burgheziei 

transilvănene de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 24.


Planşa a XXIII-a 

Tavanul casetat de la Primăria Veche. Încercare de 

reconstituire a ornamenticii 

(după I. Sedler, op. cit., p. 26, fig. 2) 

Pentru refacerea podurilor şi a altor lucrări de extindere a spaţiilor de serviciu între 

1714-1733, a fost cheltuită suma de 580,04 florini, mai mult decât pentru ridicarea în 1735 a 

hanului din faţa Porţii Turnului (Burgertor). 162 

Grădina amenajată iniţial ca loc de odihnă a primit în 1770 un adăpost pentru 

secretarul judiciar. La sfârşitul secolului al XVIII-lea au fost inventariate reparaţii în sala 

mare(Comunitäts Zimmer) la tavan, sobă, ferestre. 163 

Reparaţii şi reamenajări din secolul al XIX-lea 

Transformări şi amenajări de la începutul secolului al XIX-lea transpar din scrisoarea 

lui Carl Platz, interesat în 1888 să fie pusă în valoare camera cu arme. El a motivat 

abandonarea în urmă cu 70 de ani a gangului spre turnul-locuinţă de putrezirea podelei. În 

zona învecinată turnului-locuinţă a apărut în timpul cercetărilor arheologice un strat de arsură, 

162 H. Herbert, Der Haushalt, B, p. 491. 

163 Arhivele Naţionale Sibiu, Acte fasciculare, U. 8, foaia 1.

92 


datat cu o monedă din anul 1800. După acest incendiu a fost părăsit traseul galerei din lemn 

de la etaj. 164 

Frecvenţa reparaţiilor din interiorul clădirii în secolul al XIX-lea este ilustrată de 

informaţia documentară potrivit căreia podelele casei cancelariei superioare au fost înlocuite 

în 1828 şi apoi în 1887. În "casa cancelariei superioare" au fost montate în 1887, după o 

reparaţie, trei ferestre şi o uşă. 165 (Anexa 4) 

Trecerea casei învecinate dinspre strada Măcelarilor în proprietatea Primăriei a făcut 

necesară amenajarea unui spaţiu acoperit şi pavat cu cărămizi. Aspectul actual al camerei 

notate 88, după numerotarea veche a Primăriei, cameră adosată clădirii de pe strada 

Măcelarilor, lasă să se vadă existenţa unor arce deschise, din cărămizi, cu ziduri fără 

fundaţie. 166 Prin spaţiile boltite se comunica cu curtea casei de pe strada Măcelarilor. 167 

La cumpăna secolelor XIX şi XX, Magistratul a pus în aplicare un proiect de mărire a 

spaţiului prin achiziţionarea unei clădiri de pe strada Măcelarilor, de adaptare a spaţiilor vechi 

la noile cerinţe ale relaţiilor cu contribuabilii şi amenajările începutului de secol: un nou 

sistem de canalizare şi folosirea unor noi latrine, introducerea reţelei de curent electric. 

În fapt, în perioada amintită a fost pus în practică un proiect ambiţios de modernizare a 

ansamblului de construcţii din Oraşul de Sus prin refuncţionalizarea unor spaţii ca pasaje de 

trecere şi amenajări bancare sau comerciale. Atunci s-a ridicat pe locul a trei clădiri medievale 

din Piaţa Mare clădirea pentru Bodencreditanstalt şi drumul de acces spre terasa superioară, 

demolându-se aşa numita "Capela Sf. Iacob" şi Turnul Preoţilor. 

Clădirea Primăriei a suferit însă cele mai mari transformări, o adevărată restaurare, la 

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Casa dinspre strada Măcelarilor nr. 4, 

cumpărată de administraţia oraşului, a fost destinată funcţionarilor ce aveau în grijă pieţele. 

Spaţii deosebite au primit în clădirile de pe această stradă poliţiştii şi poştaşii. La parterul aşa 

numitului "corp de legătură" din Primăria Veche a fost deschisă o uşă dinspre curtea mare. 

Lucrările prevăzute în proiect pentru subsol (demolarea unor bolţi, umplerea unei pivniţe) au 

164 

Ipoteza a fost exprimată în Fabini, Vechea Primărie, p. 9. Documentul la care se referă autorul nu pomeneşte 

însă de incendiu. 

165 

Este posibil ca lintoul cu blazonul lui Johannes Lulay să fi fost tot atunci înlocuit. El a intrat în anul 1888 în 

patrimoniul Muzeului Brukenthal împreună cu un alt ancadrament din aceeaşi perioadă drept un cadou al 

Magistratului. În 1840 a fost amenajată o casierie pentru impozite (Arhivele Naţionale, Sibiu, Acte fasciculare. U 

VIII, p. 2). 

166 

Compararea probelor de mortar a diferitelor structuri de zidărie din camera 4 amenajată în perioada modernă, 

folosind însă o zidărie mai veche, nu evidenţiază diferenţe în calitatea mortarului. 

167 

Clădirea în forma ei actuală a apărut după 1845, an când în planul oraşului, lipite de corpul clădirii Primăriei, 

se observă trei loturi. În clădirea al cărei steag de tablă poartă anul 1867 se păstrează elemente decorative din 

secolul al XVIII-lea (vezi tabelul - anexă din teza de doctorat, A. Derer, Arhitectura barocă în Transilvania - 

studiu de caz: oraşul şi zona Sibiu, Institutul de Arhitectură ”Ion Mincu”, Bucureşti, 1998).


vizat spaţiul dezafectat încă din secolul al XVIII-lea şi umplut cu resturi de la bucătărie şi 

veselă. 168 

La etaj se impunea redeschiderea intrării de la capătul culoarului exterior refăcut în 

1888, după ce în 1876 arhiva devenise instituţie publică. Lângă holul de intrare în arhiva 

publică a fost amenajat un closet. Nevoia de spaţiu a dus la închiderea loggiei chiar înainte de 

această restaurare. 

Unele intenţii ale proiectului din 1896 (de exemplu refacerea intrării în curtea a doua 

prin gangul de trecere) nu s-au realizat din motive economice şi din nevoia de spaţiu. Alte 

prevederi ale proiectului, cum a fost înlocuirea ancadramentelor originale cu deschideri din 

ghips, au fost criticate. (Anexa 3) Ulterior ele au fost recuperate şi donate muzeului. 169 

Etapele procedurale care au premers, însoţit şi evaluat lucrările de reparaţii şi 

reamenajări s-au derulat pe parcursul anilor 1896-1903. După întocmirea în 1896 a proiectului 

şi devizului pentru „lucrările de adaptare” la casele învecinate de pe strada Măcelarilor şi 

Spinarea Câinelui a urmat evaluarea şi apoi cumpărarea celei dintâi. Între timp s-a întocmit 

proiectul pentru amenajarea vechiului sediu al Primăriei. În 1898 a fost emisă cererea 

oficiului de construcţii către Magistrat şi s-a elaborat devizul pentru lucrările de la clădirea 

Primăriei. Un act care stabilea condiţiile de licitare a fost semnat la 23 iunie 1899. Lucrările s- 

au desfăşurat destul de rapid, astfel că în 1903 a fost întocmit devizul final al lucrării. La 8 

august 1903 a fost semnat un protocol pentru verificarea lucrărilor la sediul Primăriei şi la 

casa de pe strada Măcelarilor. 

Restaurarea din a doua jumătate a secolului XX 

Începând din anul 1967 şi până la inaugurarea în 1988 a expoziţiei de istorie 

contemporană, Primăria Veche ar fi trebuit să beneficieze de interesul specialiştilor. Despre 

campania de cercetări arheologice cu informaţii transformate în folclor local nu merită decât 

să amintim. 

Din perspectiva cunoaşterii istoriei monumentului s-a pierdut o ocazie unică. 

Informaţiile potrivit cărora s-a demontat un coş rotund, s-au scos podelele nu sunt de mare 

folos dacă nu ştim cum arătau vechile pavimente. Din săpătura arheologică din 1984 a fost 

168 

Arhivele Naţionale Sibiu, Fondul Magistratul oraşului şi scaunului Sibiului, Primăria Municipiului Sibiu, U, 

52. p. 48. 

169 

Ibidem, p. 25. O parte din fragmentele de ancadramente demolate au fost recuperate şi donate Muzeului 

Brukenthal, nr. inv. M. 7818-7825.

94 


recuperată o cărămidă hexagonală 170 , dar cum erau vechile pavaje (este greu de crezut că nu s- 

au păstrat urme, chiar firave ale acestuia) nu vom putea şti. Din nefericire, amenajarea 

stratului de beton, suportul actualului pavaj din cărămizi, a distrus urmele vechi. Nu vom şti 

dacă instalaţia numită vaporar nu se referea la un sistem de circulaţie a aerului cald. 

Într-o fotografie de epocă se vede un arc de cărămizi deasupra unui ancadrament 

renascentist. (Fotografia 61) Prin decaparea pereţilor am fi putut afla dacă a fost o deschidere 

anterioară sau este un simplu arc de descărcare pentru fereastra mare din sala de reuniuni a 

Primăriei. 

Fotografia 61 

Reparaţii la Primărie 


Pierderea informaţiilor istorice este de altfel deplânsă de arhitectul care a preluat 

conducerea şantierului după 1971. 171 

Este utilă analizei istorice doar informaţia că zidurile turnului de incintă au suferit 

reparaţii sau că au fost evidenţi pigmenţii de culoare pe consolele din piatră. Regretăm că 

protejarea minunatelor piese de artă decorativă din loggie nu a intrat în atenţia restauratorilor. 

De altfel, scrijeliturile de pe stâlpii loggiei au fost ignorate, cu toate că sunt surse istorice. 

Pentru sănătatea monumentului era nevoie de drenarea apei. În cursul săpăturilor 

arheologice, începând chiar din 1984, s-a dovedit că terenul era îmbibat cu apă. Urmarea a 

fost firească: apa s-a infiltrat în ziduri până la etajul întâi, iar tencuiala din exteriorul clădirii a 

170 Muzeului de Istorie Sibiu, nr. inv. A 9799.


căzut. Sursa principală a umezelii din ziduri, defecţiunile la reţelele de canalizare şi aducţiune 

a apei potabile, a fost temporar îndepărtată. Drenajul actual, amenajat în anul 2005 la 3-4 

metri distanţă de zid, poate limita pătrunderea apei la fundaţii. 

Contribuţia arhitectului în procesul restaurării a fost judicioasă atunci când s-a 

schimbat faţada corpului de sud-vest şi a fost binevenită când s-a refăcut ultimul turn al 

etajului. Desenul liniaturilor care imitau asizele din pietre de talie este vizibil în grafica 

documentară a monumentului (Fotografia 61) sau la alte case din Sibiu. Ornamentul este însă 

mai degrabă caracteristic etapei de reamenajare a clădirii de la mijlocul secolului al XVI-lea. 

171 Fabini, Vechea Primărie, p. 10.

96 


CAPITOLUL VIII 

MUZEUL DE ISTORIE DIN PRIMĂRIA VECHE 

Ca să scape de „trecutul burghezo-moşieresc”, administraţia locală a plecat din 

Primăria Veche în 1947. Împreună cu alte case importante din centrul istoric, clădirea şi-a 

pierdut personalitatea devenind ”fond locativ de stat”. Camerele au fost recompartimentate, 

dar nu s-a distrus mare lucru. Aici au primit repartiţie de locuinţă chiar tineri muzeografi de la 

Muzeul Brukenthal. Clădirea nu a murit. 

Interesul ulterior pentru restaurarea clădirii s-a înscris într-o politică generală de 

protecţie a monumentelor şi de deschidere spre Occident prin intermediul comunităţii săseşti. 

Refuncţionalizarea ca sediu al Muzeului de Istorie a fost firească. Piesele colecţiilor de istorie 

erau îngrămădite împreună cu cele etnografice şi cu colecţia de artă în spaţiul Palatului 

Brukenthal. Camerele din palat fuseseră destinate de baronul Brukenthal doar expunerii 

obiectelor de artă. Între timp colecţiile s-au îmbogăţit, iar spaţiul de depozitare nu a putut ţine 

pasul cu ritmul creşterii. În aceste condiţii, expoziţia de arheologie a primit doar parterul 

Palatului Brukenthal, cu săli întunecoase şi multă igrasie. Lapidarul a beneficiat de un spaţiu 

special amenajat în curtea a doua, inaccesibil vizitatorilor. Multe piese valoroase -donariul de 

la Biertan, vasul de aur de la Biia, steaguri, arme şi armuri, piese din sticlă- au fost luate de 

muzeele din capitală. Cele mai valoroase sunt încă la Bucureşti. 

În 1988, după 20 de ani de şantier, clădirea Primăriei Vechi a devenit gazda secţiei de 

istorie a Complexului Muzeal Naţional Sibiu cu o expoziţie menită a ilustra, după un model 

şablon, „evoluţia societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Tematica este 

discutabilă fiind vorba despre o dialectică a progresului pe baza luptei de clasă şi a 

exagerărilor naţionaliste. Avantajele expunerii pieselor de arheologie, a colecţiei de arme, a 

unor piese din perioada medievală şi modernă într-un spaţiu istoric, după principii de 

conservare riguroase, sunt indiscutabile. Reacţia comunităţii faţă de muzeu a fost pozitivă. 

Grupuri numeroase de elevi, militari şi excursionişti au vizitat muzeul până în 1989. 

Colectivul secţiei a organizat în 1988 Sesiunea naţională de rapoarte arheologice. 

Mai presus de ideologii, piesele muzeale sunt martorii istoriei. În secolul al XIX-lea şi 

până la doilea război mondial custozii le-au organizat în colecţii, după anul 1947 fiind puse în 

valoare de muzeografi, specialişti recunoscuţi pe plan naţional. Generaţia de aur a muzeului 

(Nicolae Lupu, Nicolae Branga, Anamaria Haldner, Thomas Nägler) a devenit nucleul de 

profesori ai Facultăţii de Istorie din Sibiu. În 1989 colectivul secţiei de istorie era format din


muzeografi specializaţi pe perioade istorice: Dumitru Popa, şef de secţie şi arheolog pentru 

perioada preistorică şi clasică; Petre Beşliu, arheolog medievist (Martin Rill, arheolog - 

medievist emigrase cu puţin timp înainte); Elene Roman, muzeograf specialist în arme 

medievale; Oltea Dudău, muzeograf- numismat; Mihai Racoviţan şi Cornel Lungu (primul 

director al Muzeului de Istorie după 1990) muzeografi specialişti în istorie modernă; Mihai 

Sofronie, muzeograf specialist în istoria modernă şi istoria ştiinţei şi tehnicii; Claudia 

Cerchez, muzeograf specialist în istoria contemporană. Conservator şi specialist în probleme 

ale istoriei moderne era Lucian Giura. 

Din 1990 secţia de istorie a Muzeului Brukenthal a devenit Muzeul de Istorie. Ca 

urmare a unor discuţii colegiale, expoziţiile au fost restructurate, îmbinând criteriul firesc al 

conţinutul colecţiilor cu cel cronologic. Au dispărut astfel sectoarele de expoziţie dominate de 

fotografii. 

O reconstituire de interior medieval a pus în valoare camera de la primul etaj al 

turnului-locuinţă. Piesele reprezentative pentru breslele sibiene au luat locul expoziţie 

omagiale în sala mare a clădirii. Sectorului de arheologie i s-a ataşat expoziţia Arheologia 

medievală ca urmare a intensei preocupări în acest domeniu. În decursul timpului, publicul a 

avut ocazia să vadă expoziţii permanente cu piese de sigilografie, medalii, bancnote, expoziţii 

temporare cu piese deosebite (monede de aur, geme şi camee) sau cu realizări ale cercetării 

istorice şi arheologice. Colectivul de specialişti -muzeografi şi conservatori- a suferit 

schimbări prin pensionări, transferul de la alte secţii ale muzeului, transferul în învăţământul 

superior, noi angajări. Cu alte cuvinte, noua funcţie a clădirii a prins viaţă. 

Zidurile vechi au îmbrăcat haine noi. Intrarea în curtea clădirii printr-un gang boltit 

este banală, chiar dacă pe faţadă se pot citi numele fostei instituţii publice şi inscripţia aşezată 

în cinstea lui Iosif al II-lea. Odată ieşit din gang, peisajul arhitectonic se schimbă radical. 

Pereţii au fost zugrăviţi recent cu o culoare deschisă, ţiglele acoperişului înnoite, astfel că 

întreg ansamblul desfăşurat în jurul spaţioasei curţi interioare este luminos. În diagonală se 

înalţă pe cele trei nivele turnul de locuinţă cu bovindou. Din dreapta, se repede spre el o 

cursivă (un pod din scânduri sprijinit pe console din piatră cu forme rotunjite), mărginită de o 

balustradă din fier forjat. După alţi câţiva paşi în curte zăreşti scările monumentale ce se 

opresc în faţa ancadramentului intrării în corpul principal, surmontat de blazonul lui Johann 

Lulay. Ferestrele cu ancadramente gotice te însoţesc pe scări şi pe podina din scânduri până la 

turn. Accesul direct în scara turnului, spre etajul doi, este asigurat de o intrare cu ancadrament 

din piatră profilată simplu. 

Condus spre spaţiul cel mai important de la etajul turnului-locuinţă, vizitatorul este

98 


impresionat de blazoanele şi ancadramentele ce străjuiesc intrarea. În camera cu stâlp central, 

a stăpânilor casei, se păstrează şemineul şi spaţiul intim al bovindoului. 

Fiind transformată în muzeu, clădirea are un circuit obligatoriu la etaj. Accesul se face 

din gang, în dreapta, pe scări moderne, spre etaj. Până la turnul-locuinţă spaţiile nu oferă 

nimic spectaculos. Dincolo de acesta însă, intri în volumetria intimă a camerei de locuit cu 

vatră de foc şi tavan casetat; mai departe, o nouă cameră spaţioasă, cu bovindoul spre Oraşul 

de Jos şi, la sfârşit, ocupând tot colţul clădirii, camera mare a consilierilor. 

La parter, în partea stângă a intrării, se văd camere mici, a căror destinaţie s-a 

schimbat de-a lungul timpului. Corpul de clădire din faţă, ce adăpostea cândva remiza 

pompierilor, este spaţiu pentru expoziţii temporare. Cel din dreapta, odinioară camere de 

locuit, găzduieşte astăzi expoziţia de arme şi armuri. Încăperile au fost recent zugrăvite, iar 

profilele ancadramentelor puse în valoare de pigmenţii de culoare. 

La subsol se coboară din expoziţia de arme. În stânga este o încăpere mică, probabil o 

viitoare expoziţie despre torturile în evul mediu. La capătul scărilor se desfăşoară un spaţiu 

mare, cu firidă în zid. Spre dreapta sunt încăperi folosite din secolul al XVI-lea pentru 

încarcerarea prizonierilor. În stânga, alte spaţii înguste duc spre ieşirea în grădina casei numită 

Grădina Martirilor. În realitate, aici erau interogaţi toţi prizonierii, hoţii, vrăjitoarele, 

sodomiţii sau luptătorii pentru drepturile conaţionalilor. 

Grădina a fost spaţiul exterior intim al familiei. Loggia cu console în formă de busturi 

şi măşti umane este o capodoperă a artei goticului târziu. Între figurile din piatră se regăsesc 

probabil chipurile lui Thomas Altemberger, ctitorul casei şi Andreas Lapicida, meşterul zidar. 

În pod se ajunge de pe casa scărilor turnului-locuinţă. Podul corpurilor principale oferă 

un spaţiu vast, generos pentru amenajări. Acolo se poate vedea frontonul unui corp de casă, 

pus pe seama construcţiei finalizate astfel într-o primă etapă. Tot acolo sunt coşurile de fum şi 

ieşirea unei guri de aerisire. Scheletul din lemn al instalaţiei scripetelui pentru sacii cu cereale 

se mai păstrează. Avem ocazia să vedem extradosul bolţii refăcute a turnului de apărare. Din 

alt loc se poate urca în podul corpurilor de la sud-est şi sud-vest. El a închis frontoanele 

caselor dinspre strada Măcelarilor (actuala stradă a Mitropoliei). 

Dinspre Oraşul de Jos masivitatea construcţiei dominată de turnul-locuinţă peste care 

se vede turnul bisericii de comunitate creează o senzaţie copleşitoare. Astfel, clădirea asigură 

o intrare triumfală în Oraşul de Sus.


L’ANCIENNE MAIRIE DE LA VILLE DE SIBIU 

RÉSUMÉE 

Le volume sur l’Ancienne Mairie de la ville de Sibiu comprend les informations 

archéologiques du premier volume et les autres données archéologiques et historiques 

accumulées ces 5 dernières années. 

Les recherches archéologiques se sont déroulées sporadiquement avant 1985 et avec 

insistance depuis. 

L’intérêt accordé à la recherche de l’histoire de l’Ancienne Mairie est du à 

l’importance du bâtiment par ses fondateurs et ses habitants et en même temps par l’ensemble 

architectonique considéré comme une des plus impressionnantes constructions gothiques 

civiles en Transylvanie à la fin du Gothique et au début de la Renaissance. 

Les traces archéologiques antérieures à la construction de l’Ancienne Mairie sont 

consistantes et remarquables en tenant compte de sa position près de l’église paroissiale et du 

mur de défense. 

Au bord de la terrasse a existé une habitation préhistorique avec des traces de bois 

brûlé et des fragments de céramique appartenant à la culture Cotofeni. 

Le terrain au bord de la terrasse était marécageux, peu propice, preuve étant les traces 

de plantes de découvertes dans le sous sol du bâtiment au sud est et le fossé rempli de terre et 

de fragments de céramiques médiévales. La position stratégique dominante, par rapport à la 

vallée de la rivière Cibin a compensé la nature du terrain et a déterminé son occupation depuis 

la période préhistorique et médiévale. 

Les plus anciennes traces archéologiques médiévales font partie d’une construction en 

matériaux légers (poutres avec argile). Au bord de la terrasse a existé, à une époque lointaine, 

antérieure ou, au plus tard au XIVe siècle, une habitation avec un plancher creusé, aux 

dimensions de 5 x 5,50 m et une fosse creusée à l’un des angles. La construction a été 

incendiée et dans le sol on a trouvé des restes de solives carbonisées, de grands morceaux de 

terre cuite et plusieurs fragments de céramiques faisant partie de céramiques de luxe et de 

cuisine. 

De la strate incendiée de la construction de bois, on a récupéré des fragments d’os 

appartenant à deux femmes et un enfant. L’hypothèse de la destruction du bâtiment par les 

Tatars en 1241 est plausible. La certitude de la date de la destruction est encore manquante. 

Apres l’incendie de la construction en bois, le terrain en pente a été nivelé.

100 


Dans la grande cour de l’Ancienne Mairie ont été trouvés dans une fosse aménagée à 

coté de l’actuel «corps de liaison», les restes d’un aménagement en terre cuite, de forme 

circulaire. La proximité du mur du bâtiment confirme l’hypothèse de l’antériorité d’un 

aménagement, où on utilisait l’alliage dans lequel prédominait le cuivre fondu, ce qui avait 

nécessitait un grand espace de manœuvre. 

Le niveau duquel a démarré l’aménagement, date du médiéval. Les analyses sur le 

métal de l’Institut de Physique Atomique de Bucarest ont démontré que les restes d’alliage 

découverts à proximité de l’aménagement de terre cuite font partie d’une installation qui 

produisait des cloches d’église ou des canons. La forme circulaire et la proximité de l’église 

paroissiale font penser à la fabrication de cloches. Les dimensions de l’aménagement de terre 

cuite ont conduit vers les informations en archives: une des premières cloches de l’église, 

connue par des documents de la deuxième moitié du XIVe siècle: la cloche de l’horloge avec 

un diamètre inférieur de 1,48 m et hauteur de 1,26 m. La comparaison avec le morceau du 

moule exposé au musée de la ville de Budapest n’est pas assez explicite. Dans le cas de la 

découverte de la Hongrie médiévale, on voit des traces de noyau de coulée et aussi des rigoles 

entre lesquelles passait l’alliage fondu. La situation du reste de terre cuite de Sibiu est moins 

concluante. On n’a gardé que le probable base du noyau de coulée. C’est étrange que l’on 

n’ait récupéré que si peu de fragments du corps du supposé moule et aucun fragment avec 

inscription. Un autre trait de caractère différentie l’installation de Sibiu: alors que dans les 

traités de spécialités, on précise que l’alliage fondu coulait d’un récipient situé en surface, 

dans l’Ancienne Mairie, on a trouvé à la surface, à proximité immédiate d’une installation 

profonde, seulement un foyer de terre cuite avec traces de l’alliage utilisé pour le tournage des 

cloches. Le foyer était incliné vers le trou avec le moule d’argile. 

L’aménagement d’argile a été trois fois découvert, pour l’ultime fois en 2006, lors de 

l’installation du système de drainage. 

Nous espérons que les générations futures, intéressées à la promotion de l’histoire 

locale pourront récupérer ce qu’il reste dans le sol. 

Plusieurs hypothèses ont été émises quant à la période et aux étapes de constructions 

de l’Ancienne Mairie, toutes partant de l’existence de corps de bâtiments aux volumes 

différents ou à partir de détails d’architecture (profils d’encadrement, clef de voûte, console). 

La corroboration des informations archéologiques, nombreuses et précises, avec celles des 

archives, inédites, sans négliger les éléments architectoniques mènent à une reconstitution 

crédible. L’analyse historique reconnaît la qualité de fondateur du bâtiment au maire et juge 

royal Thomas Altemberger, qui a dominé la vie politique de la ville et de l’université Sach


entre 1470-1491. Seule une personnalité avec une autorité incontestable pouvait initier un tel 

plan de construction dans une zone importante sociale et stratégique. D’autre part, il faut 

mettre en évidence la contribution de Affra de Ocna Sibiului, épouse de Thomas Altemberger 

à l’édification de la maison. L’installation des blasons de Affra au coté de celui de Thomas 

Altembrger dans des lieux significatifs (loggia, entrée de la tour), sa présence après 1491 dans 

les registres de comptes du magistrat de la ville, son supposé mariage avec des hauts 

fonctionnaires comme Johan Lulay qui a fait installé le blason sur l’accès principal, tout cela 

démontre la contribution de la noble dame à l’édification du bâtiment. De plus, l’édification 

en matériaux durables antérieures à la maison Altemberger dont les traces sont visibles dans 

la cave actuelle et sur les plans plus anciens est due probablement à Nicolae de Ocna Sibiului, 

qui a eu le rôle de vice-voïvode. 

Le bâtiment élevé pour une première étape, probablement entre 1470 (année du 

mariage de Thomas Altemberger avec Affra) et 1491, année de la mort du magistrat Thomas, 

a englobé des structures de maçonnerie plus anciennes: la tour de la porte et le mur d’enceinte 

afférent, d’autres aménagements telle la cave réutilisée comme latrines. 

Les supposées latrines se sont enfoncées à partir d’un aménagement en pierre, elles 

sont crépies avec des traces de feu. Une niche dans le mur en pierre, dans une position qui 

parait étrange de nos jours, démontre une utilisation initiale difficile à préciser. L’hypothèse 

de l’existence dans cet endroit d’un fabricant de monnaie ne peut être prouvée avec des 

arguments directs, bien que les maires de la ville de Sibiu en avaient la qualité de fermiers. 

L’analyse métallographique a montré que les scories trouvées dans la cour du bâtiment, aux 

environs de l’aménagement circulaire de terre cuite, ne contenaient pas d’alliage utilisé pour 

la fabrication des monnaies émises à Sibiu. 

Les recherches archéologiques ont montré qu’il a existé un type de fondation avec des 

arches de briques qui se soutenaient sur des poteaux de pierre à la tour -habitation, considérée 

par plusieurs historiens de l’art comme la partie la plus vieille du bâtiment, dénommé corps 

Lulay (le mur qui descend vers la terrasse d’en bas, bordant le jardin de derrière) mais aussi 

aux murs des corps sud-est et sud ouest. Les structures de maçonnerie mentionnées se 

retrouvent dans la partie de la maison où sont les blasons des fondateurs, là où les caves ont 

des murs latéraux de pierre et des voûtes en briques. L’hypothèse de l’existence d’un projet 

unitaire de construction, qui avait comme éléments prépondérants, symboliques, la tour de 

défense plus ancienne, cette fois ci sans utilité et la neuve, une significative tour -habitation, 

est soutenue par les informations du terrain. 

Dans la zone de la tour de l’enceinte de défense, nous supposons que le corps massif

102 


du début de la famille Altemberger est devenu plus tard salle de conseil. Le, ainsi nommé 

«corps de liaison», a été rehaussé jusqu‘au toit du premier étage par un segment qui le lie à la 

tour- habitation et continue vers le nord avec une fondation de pierre découverte par 

l’archéologie et avec la loggia qui porte le blason modifié de Altemberger, avec le sabre, 

nouvelles attributions du juge royal et même le buste-console de magister civium, qui ferme 

vers le nord l’espace privé de la loggia. 

La cour principale est fermée, vers le sud ouest et sud est, de murs massifs, soutenus 

en terre par des structures d’arches en briques. Les espaces voisins de la tour -habitation 

étaient aussi aménagés pour être utiles aux chevaux. Ainsi, on peut expliquer la strate massive 

de restes végétaux trouvés là. Dans la période Altemberger la tour-habitation était accentuée 

par l’entrée gardée par des encadrements aux sculptures compliquées, avec bow-windows et 

cheminées. 

Si le blason de Lulay a été replacé où il était initialement, nous rejoignons ceux qui 

pensent que l’étage central en direction de la ville du bas a été en bonne partie construit du 

renommé dirigeant sibien. 

D’alors, le centre de gravité du bâtiment se dirige vers le nord, où apparait un espace 

de réception, immense dont l’entrée était fastueuse grâce à ses dimensions et les détails de 

l’encadrement de pierres. Le passage du bâtiment de l’époque gothique à la Renaissance a 

laissé des traces aussi à l’intérieur. Un panneau de porte a été gravé avec une scène qui met en 

premier plan Hercule avec une massue, représentation qui nous fait penser à Marcus 

Pemphlinger, le dernier propriétaire du bâtiment, comité royal, renommé chef d’armées qui a 

dépensé sa fortune soutenant l’armée, plus qu’en entretenant la maison. Mais le dessin est 

daté des années 1500. 

En crayonnant l’étape de construction, nous nous permettons de nous interroger sur la 

destination des espaces intérieurs. De mode certain, le rez-de-chaussée de la tour et le 

segment du corps adossé vers le nord ont été utilisés en habitation, chauffée par deux 

aménagements: une grande cheminée dans la tour-habitation et un foyer placé dans une pièce 

voisine. Du XVIIIe siècle, proviennent des informations documentaires sur le chauffage par 

des poêles en terre cuite de la grande salle de l’étage appelée Landtagsaal. 

Le rez-de-chaussée était réservé aux activités domestiques. Les nobles occidentaux 

tenaient les chevaux au rez-de-chaussée des tours-habitations. Il serait normal que Thomas 

Altemberger ait procédé de même. Adossée à la tour, il y a une petite pièce avec conduit de 

fumée d’un grand diamètre. L’hypothèse de l’existence d’un lieu pour préparer les repas est 

accessible. Au nord, on trouve une grande pièce avec les fenêtres vers la Ville du Bas qui


communique, directement ou par l’intermédiaire d’autres espaces, avec le jardin d’agrément, 

avec la cave et les latrines supposées. On présume que s’y trouvait le lieu où on servait les 

repas. La maison avait une cave spacieuse et un grenier avec lucarne. Un endroit pour cuisiner 

peut être le foyer de l’étage. Dans ce cas, au rez-de-chaussée, il y avait un four à pain, 

aménagement souvent rappelé par des documents à Sibiu. 

La proposition de division des espaces est prétentieuse, seulement à première vue, 

parce que, dans le dernier quart du XVe siècle, la société des patriciens de Sibiu était 

émancipée au contact des nouvelles valeurs culturelles promues en Occident. Dans ce 

contexte, aménager des latrines, avec une grande fosse, auxquelles avaient accès les 

propriétaires de l’intérieur de la maison est une réalité crédible. Cela ne nous intéresse pas que 

ces latrines aient été ordonnées par Thomas Altemberger ou Johannes Lulay. La technique de 

construction d’une enceinte de briques part du sous sol d’une maison et s’enfonce à 7,5 

mètres, en utilisant des arcs-boutants dans la structure des murs en briques. Le cabinet des 

latrines était aéré par une ouverture pratiquée dans le mur jusqu’au toit. L’aération a été 

descendue jusqu’au sous-sol lorsque les latrines ont servi de lieu d’incinération de la vaisselle 

infectée par la peste. 

Après 1545, le bâtiment a bénéficié de sa transformation en siège du premier magistrat 

de la ville, du siège et parfois de l’université Sach. Le vieux bâtiment d’habitation a du 

s’adapter aux nouvelles fonctions, accueillir les séances du magistrat, les séances du tribunal, 

les archives, les prisonniers. Et au XIXe siècle, au moins, les bureaux des fonctionnaires. Le 

bâtiment sera agrandi vers le sud- est et sud-ouest en divisant la parcelle vers la rue des 

Bouchers afin de garder les documents qui continueront à croître au XVIe siècle, de conserver 

les céréales qui constitueront les reserves stratégiques de la ville et pour abriter les chevaux. 

La liste de 1545 avec les dépenses du Magistrat mentionne des sommes pour aménager la 

prison, des espaces pour réunion et autres dépenses de construction. Une grande somme a été 

aussi utilisée en 1585 pour des constructions dans la Mairie. La supposition que cette somme 

ait été utilisée pour l’extension du bâtiment est confirmée en 1574 sur l’emblème peint sur la 

façade d’une maison voisine, rue des Bouchers. La conclusion normale en pensant à cette 

période est que la parcelle de la maison de la rue des bouchers a été divisée, occasion pour le 

Magistrat d’obtenir une bande de terrain sur lequel il a fait construire un corps de bâtiment qui 

a continué à fermer la cour intérieure. Plus tard, dans le bâtiment de la mairie une façade a été 

incluse et les fenêtres bouchées de la rue de la maison de l’angle, avec un fronton que 

l’architecte Hermann Fabini date des années 1300. En 1545, la salle de réunion a été 

«modernisée» en utilisant des draperies de qualité, en réparant et agrandissant la toiture. Nous

104 


attirons l’attention sur une console en forme de bouche à canon avec son projectile, cet 

ornement avec le contrefort en arc vers l’Echine du Chien est la réalisation des maîtres 

tailleurs de pierre de la seconde moitié du XVIe siècle. 

Le bâtiment de la mairie a été utilisé aussi pour des représentations théâtrales, pour les 

processions d’installation des hauts fonctionnaires, pour les rassemblements des centumvirs 

au conseil intérieur et extérieur, organe de conduite de la ville, pour les activités de vilicus, 

administrateur de la ville qui avait les attributions de construction et de police, pour garder les 

armes de la ville et pour protéger les fonctionnaires en cas de révolte de la population. Les 

épidémies de peste et les repas ont laissé des traces archéologiques. La découverte dans la 

fosse des latrines d’un grand nombre d’objets en verre et en céramique, de luxe et de cuisine 

ainsi de pharmacie mettent en lumière, pour ces dernières, deux réalités spécifiques des «élus» 

de la ville. Nous pensons que la vaisselle a été jetée dans les latrines et brûlée après une 

épidémie de peste du début du XVIIIe siècle. 

La domination des Hasbourg amène peu de modification: l’inscription qui glorifie 

Joseph II montre que, l’entrée actuelle et suivant le plan définitif du bâtiment, tout est en 

cours lors de la venue de l’empereur en 1773. Dans la petite cour, on a aménagé une petite 

guérite pour torturer les prisonniers. Nous ne savons pas quand a été aménagée la fontaine de 

la cour. Nous ne savons pas non plus de quand datent les lignes qui imitent les pierres de taille 

des bâtiments romans. Leurs associations avec des motifs végétaux en plusieurs endroits de 

Sibiu, la conservation des crépis à l’extérieur des bâtiments souvent réparés, plaident pour une 

période post-médiévale. A la fin du XVIIe siècle, a été monté un plafond avec des cases 

peintes «du corps de liaison» et en 1702, une porte peinte. 

Une des forces de la société médiévale repose sur la justice qui s’est imposée par ses 

punitions. Il est significatif que le panneau qui glorifie les vertus de la justice, pièce provenant 

de la mairie, soit daté de 1545 et soit installé probablement dans la grande salle à l’étage ou au 

rez-de-chaussée. Plus bas, les caves ont servi de prison. Aux endroits pour les poutres des 

portes, une poutre en bois encastré duquel les prisonniers étaient liés probablement par des 

chaînes, s’ajoute aux informations des archives, des bibliographies et aux objets conservés 

dans le musée. Dans des cas spéciaux, les prisonniers étaient entassés, par sécurité, à l’étage 

supérieur de la tour -habitation. 

Une nouvelle étape d’extension vers le sud-est, comprenant alors tout le bâtiment dans 

la rue de l’Eglise Métropolitaine, se situe à la fin du XIXe siècle, déterminée par la 

modernisation de la société, de l’apparition de services distincts-police, pompiers-et de 

l’ouverture du premier musée de la ville sous forme d’une chambre d’armes à l’étage de la


tour. Le besoin d’espace pour la mairie a conduit à murer la loggia. Des réparations ont été 

effectuées dans la cave après désinfection de la prison. Nous ne se savons pas quand on a 

renoncé au dernier étage de la tour-habitation, devenu inutile et difficile à entretenir. Il a été 

refait à l’occasion des restaurations dans les conditions spéciales des années 60/80 du XXe 

siècle. 

Dans les dernières années, le bâtiment a souffert de l’humidité ce qui a imposé des 

travaux particuliers. A cette occasion, les fouilles archéologiques ont pu s’étendre dans des 

endroits non cherchés, devenant alors exhaustives. Les ouvriers ont été convaincus 

d’aménager un endroit pour visionner quelques segments de fondation à l’intérieur d’une 

pièce et de drainer le terrain autour d’aménagements souterrains d’argile. Les fouilles lors du 

drainage et la canalisation de la grande place n’ont pas révélé de conduite en bois sur le tracé 

de la fontaine figurant sur le graphique de la fin du XIXe siècle. Le tracé de la conduite a 

cependant été mis en évidence dans la petite cour, descendant le long du Trou au Lion vers la 

Ville du Bas. 

Le lecteur est invité à visiter le bâtiment et les collections du Musée d’Histoire, faisant 

partie du Musée Bruckenthal. 

Avec toute sa charge historique des 700/800 années d’existence, le bâtiment avec ses 

vestiges archéologiques et sa nouvelle fonction, devient un vrai palais aux souvenirs. Les 

expositions changent, les murs ont été crépis et la couverture changée. Cette récente étape de 

restauration peut apporter plus de lumière et d’espérance dans un espace chargé des ombres 

de l’histoire. 

Traducere de Louis Guermond

106 


THE OLD TOWNHALL IN SIBIU 

THE BUILDING, THE PEOPLE, THE MUSEUM 

Abstract 

The edition of the tome on the archaeology of The Old Townhall includes the 

archaeological information contained in the first volume and other historical and 

archaeological data gathered during the past five years. The archaeological research at The 

Old Townhall was carried out intermittently before the year 1985 and consistently after that. 

The interest given to researching the history of The Old Townhall is due to the importance of 

the building, through its founders and its inhabitants, and also to the importance of the 

ensemble, regarded as one of the most impressive instances of civil architecture from the late 

Gothic to early Renaissance period, in Transylvania. 

The archaeological remains foregoing the construction of Old Townhall are quite 

consistent considering their setting close to the town church and the defensive wall of the city. 

On the edge of the terrace a prehistoric habitation was discovered, yielding burn traces and 

ceramic fragments belonging to the Cotofeni Culture. The ground on the edge of the terrace 

was once marshy, unfavourable for habitation, fact proven by the traces of weeds discovered 

in the basement of the south-east body of the structure. The strategic position, dominating the 

Cibin valley compensated with the nature of the terrain. 

The oldest medieval archaeological traces belong to a structure built out of light 

material (wooden beams joined together with clay). On the edge of the terrace there was 

during an early period, probably the 14 th century, a storehouse with a deepened floor, 

measuring 5,50 m x5 metres and having a cavity dug out at one corner. This structure was 

burned down and in the ground the traces of the charred beams were discovered, as well as 

great chunks of burned clay along with ceramic fragments from kitchen and luxury pottery 

items. 

Out of the burned stratum there were recovered bone fragments belonging to two 

women and one child. After the burning of the wooden structure the sloping terrain was 

levelled. 

In the large courtyard of The Old Townhall, in hole dug out near the present-day 

“connecting body” of building, was discovered the remains of a circular clay structure. The 

actual stratigraphic connection with the building was cut out by a modern-day heating 

installation ditch. The closeness to the building wall endorsed the hypothesis of pre-existence


of this structure, that was used to handle molten alloy and needed maneuvering space. The 

time level of this prior structure is medieval. The metal analysis performed at The Atomic 

Physics Institute in Bucharest, revealed that the alloy traces found in the vicinity of the clay 

structure belonged to a medieval outfit that produced church bells or cannons . The round 

shape and the closeness to the town church led to the hypothesis of the manufacturing of a 

church bell. The dimensions of the circular clay structure allowed the endorsement of the 

hypothesis of the existence of a mould used to cast one of the first church bells recorded in the 

documents from the second half of the 14 th century: “the clock-tower bell”, measuring 1.48 

metres in lower diameter and 1.26 metres in height. The comparison to the mould fragment in 

the exhibition of The Budapest City Museum is not clarifying enough. In the case of the 

discovery from medieval Hungary there are visible traces of the cope, where the molten alloy 

was cast, as well. The circumstances of the fragment of the clay mould found in Sibiu are less 

conclusive. All that was preserved is the presumed base of the clay core. It is odd though that 

there were but few fragments of the presumed mould recovered and none bore any inscription. 

Another feature that differentiates the bell casting pit found in Sibiu from the classical models 

is: where the specialized treaties indicate that the molten alloy was poured from a crucible 

placed on the surface, we found at The Old Townhall, in the immediate vicinity of the depth 

outfit, only a clay flue bearing traces of the same alloy used in casting the bells. The flue was 

atilt towards the pit with the clay mould. The circular clay structure has been uncovered three 

times, the latest in the year 2006 to be equipped with a draining system. We hope that future 

generations, more interested in promoting local history, may be able to recover what was left 

in the ground. 

Several hypotheses have been issued on the time period of construction and its stages, 

all of which starting with the existence of some other structures around, or with architectural 

details. The corroboration of a plethora of precise archaeological data with the archive data, 

without ignoring the architectural data led to a credible reconstituted image. The historical 

analysis endorses as founder of the Townhall building the mayor of the city and Royal judge, 

Thomas Altemberger, who dominated the city politics and The Saxon University between 

1470 and 1491. Only a person of such uncontested authority could initiate a construction plan 

of such proportions in an area of social and strategic importance. On the other hand we need 

to bring in relief the contribution of Affra , Thomas Altemberger’s wife, to the erection of the 

building even after his death. The setting of the Affra coat of arms at important sited in the 

building (the loggia, the bow window, the tower entrance), the records of her name after 1491 

the city magistrate’s account books, her alleged marriage to a high city official, such as

108 


Johannes Lulay who set his own coat of arms over the main entrance, prove the noble Lady’s 

contribution to the establishing of the Townhall building. 

The first stage of the erection of the building, probably between 1475 (the year of 

Thomas Altemberger’s marriage to Affra) and 1491, the year of his death, included the 

erection of older structures: the gate tower and the abutting enclosure wall, and a masonry 

structure, later probably turned into a latrine. The assumed latrine was dug out starting from a 

structure from plastered stones, bearing burn traces. A niche in the stone wall placed in an odd 

position illustrates an initial usage difficult to conjecture today. The assumption of the prior 

existence of a mint cannot be demonstrated through direct evidence, even if the city mayors 

had also the ministry of Tenant of the Mint. The metal analysis proved that the slag found in 

the courtyard and around the circular structure did not contain the alloy used in manufacturing 

the coins issued in Sibiu. The archaeological research showed that the residence tower, 

believed by many art historians to be the oldest part of the building (the so-called “Lullay 

corpus”) –the wall descending towards the lower terrace, abutting the back garden), and the 

walls from the south-east and south-west bodies have a type of foundation made of brick arcs 

supported stone posts. The masonry structure mentioned above is placed in the part of the 

house where the founders’ coats of arms are found. The hypothesis of a single construction 

project that included as symbolic elements the older defensive wall (unused at that time) 

along with the new one, and a symbolic residence tower, is supported by the data on the 

terrain. In the area of the tower pertaining to the defensive enclosure was, we assume, started 

the building of the massive body that was later converted into The Council Room. The so- 

called “connecting-body” was erected up to the roof of the first floor on a segment abutting 

the residence tower and followed to the north by the stone foundation (archaeologically 

unveiled) and by the loggia, that bears the coat of arms of Altemberger (further evolved as a 

result of his new ministry as Royal Judge) and the console-bust of magister civium. The 

courtyard was enclosed to the south-west and to the south-east by massive walls, supported by 

brick arc-like structures. The spaces near the residence tower were arranged for the horses. 

We can thus explain the massive layer of plant remains found there. In the Altemberger 

period the accent lay on the residence tower with entrances guarded by enframed decorations 

in relief with elaborate sculptures, with a bow window and a fireplace. 

Because the coat of arms of Lulay was placed in initial spot, we assume that the upper 

floor of the body to the side of the lower-city was finished by the famous Comit of Sibiu. 

From now on the most important part of the building moves to the north, where a large, 

representative welcoming space is built, with a fastidious entrance- as a result of its size an


the details on the framed decorations. The passage of the building’s architectural style left 

traces on the interior as well. A door pane was engraved with a scene having Hercules with a 

club in the close-up image, a representation reminding us of the last owner of the building, the 

royal Comit, Marcus Pemfflinger, famous army general, who preferred to spend his fortune to 

equip his army rather than maintaining his house. In fact, we can accept the hypothesis of the 

finishing of the residence ensemble along with the one with representative functions during 

the Lulay period can be endorsed until new information arise. We can thus wonder what the 

interior space was meant for. The first floor of the tower and of the segment behind it to the 

north were certainly used as housing spaces, as they were heated by two fireplaces: a large 

one in the residence tower and a smaller one placed in an adjoining room. Beginning with the 

18 th century we have documentary information of the heating using a terracotta tiled stove, of 

the large room on the first floor, the Landtagsaal. 

On the ground floor the spaces were meant for domestic activities. The noblemen kept 

their horses on the ground floors of all towers in the city. It would have been only natural that 

Thomas Altemberger has done the same. Behind the tower was a small chamber that still 

retains a large diameter chimney place. In this case the assumption of the existence of a place 

for cooking food, or baking bread, is quite at hand. To the north there is a large chamber with 

windows opening towards the lower city that used to be directly linked through other spaces 

to the leisure garden, to the cellar and the assumed latrine. We presume that this was a 

socializing space. The house had a large cellar and an attic with a skylight window. 

The proposed partition of the spaces in the house is intricate only at first glance, as in 

the last quarter of the 15 th century the aristocracy in Sibiu becomes emancipated in contact 

with the new cultural values promoted in Western Europe. In this context, the arranging of a 

latrine with access directly from the inside of the house is a plausible reality. We are however 

less interested whether the latrine was built by Thomas Altemberger or Johannes Lulay. The 

technique used for building a brick enclosure that starts in the basement of a house, and 

deepening further 8.5 metres, using discharge arcs built in the structure of the brick walls, is 

quite impressive. The latrine booth was ventilated through an opening in the wall up to the 

roof. 

After the year 1545 the building was turned into residence of the City Magistrate, the 

county, and sometimes of the Saxon University. The old housing building needed to suit its 

new functions: hosting the magistrate’s meetings, the trials, the archive and the prisoners. 

There were also, at least in the 19 th century (when they were first recorded in the documents), 

offices for the civil servants. The building was extended during the 16 th century towards the

110 


south-west and the south-east (reducing the Mitropoliei Street- formerly Macelarilor- lot) to 

harbour the ever increasing number of documents, the cereals that constituted the city’s 

strategic reserve and the horse shelters. The expense list of the city magistrate in the year 

1545 makes mention of the expenses for the arranging of a prison space, a meeting space and 

other construction expenses. A large sum is used again in 1585 for building expenses at the 

townhall. The assumption that this sum of money was spent to extend the building was 

confirmed to have taken place at the date of 1574, mentioned on the escutcheon of a tailor 

painted on the front of a neighbouring house on the Macelarilor Street. The natural conclusion 

is that during the above mentioned period the plot of the house on Macelarilor Street was 

reorganized, which led to an opportunity for the Magistrate to obtain a strip of land where he 

built an extension of the building. Later on the front of the house in the corner of the street 

was built into the Townhall building and the windows with a fronton dated by the architect 

Hermann Fabini around the year 1300 were walled up. In 1545 the meeting room was restored 

using foreign cloths, and the roof was mended and then extended. A console in the form of a 

cannon barrel with its projectile on the muzzle is also worth mentioning. This ornament along 

with its arc abutment is the work the stone-masons in the second half of the 16 th century. The 

laboratory analysis showed that the raw material used to manufacture the abutment does not 

belong to the same quarry as the lime-stone used for making the decorations belonging to the 

late gothic period. 

The Townhall was also used for theatrical representations, for the precessions of 

appointment of high city officials, for the meetings of the Hundertmanschaft, of the interior 

and exterior council (both administrative institutions of the city); it was also connected to the 

activity of the Villicus (administrator of the city who was also head of the city police), to the 

safekeeping of the city’s weapons, to the popular uprisings as a result of discontentment with 

the work of the city’s civil sevants, to epidemics and to celebrations. These two latterly 

mentioned historical occurrences are illustrated by the discovery in the latrine pit of a large 

number of glass objects, luxury ceramics, kitchenware, and also pharmaceutical vials. We 

assume that these recipients were dumped into the latrine and cremated after an outbreak of 

pestilence that occurred in 1738-1739. 

The Habsburg rule brings little change: the inscription praising Joseph II indicates that 

the present-day entrance (also the only entry gate into the courtyard) had already been built 

this way when the emperor visited in 1773. In the small courtyard a booth was arranged for 

torturing the prisoners. We don’t know when the well in the courtyard of the Townhall was 

fitted. Nor do we know an accurate date for the building of the linings imitating the vault-


stones of Romanic buildings. Their association with vegetal motifs in several sites from Sibiu, 

the use of painted plaster for frequently repaired buildings indicates a post-medieval 

construction period. At the end of the 17 th century the building was fitted with the painted 

ceiling from the “connecting body”, and in 1702 a painted door was installed. 

One of the pillars of the medieval society in Sibiu was justice established through a 

practice of penalties. The tablet that praises the virtues of justice (an item originating from the 

Townhall and dating from 1545) had probably been fitted in the large room upstairs or the one 

on the ground floor. Lower, the cellars were used as prison. The niches for sustaining the 

beams formerly built into the wall, probably used for chaining prisoners, add to the 

information found in the archive, in the bibliography and museum kept objects. In special 

cases the prisoners were certainly crowded in the upper floor of the residence tower. 

A new stage of extension towards the south-east, this time including the entire 

building, was set at the end of the 19 th century, being caused by the modernization of society, 

by the appearance of separate police, archive and firefighting departments, by the appearance 

of the first town museum in the form of a Weapon’s Room at the upper floor of the tower. 

The need for space for the departments of the townhall led to even the loggia being walled-up. 

After the prison was no longer used repairs were undergone in the cellar. We don’t know 

when upper floor of the tower was given up because of its uselessness and difficult 

maintenance. It was rebuilt during the restoration undergone at standards specific to the 

period during the 60s and 70s of the 20 th century. 

The building was damaged in recent years by dampness which called for further 

repairs to solve the problem. On this occasion the archeological research extended becoming 

exhaustive. The constructors conceded to arrange a show case inside room 12 to reveal a 

piece from the foundation of the house and to drain the place around the underground clay 

structure. In the ditches dug out for draining and sewerage there wasn’t found though the 

large wooden pipe on the line of which the well that the 19 th century graphic representation 

recorded. The pipe’s line was marked though in the small courtyard going down near The 

Lion Pit towards the lower city. 

Therefore we invite the reader to visit the building and the exhibited collections of 

History Museum, part of The Brukenthal Museum. With all its historic charge of 700-800 

years, the building, its historic artifacts and its new function has become a true palace of 

memories. 

Traducere de Adrian şi Viorel Savu

112 


DAS ALTE RATHAUS IN HERMANNSTADT 

ZUSAMMENFASSUNG 

Die gegenwärtige Ausgabe des Bandes über die Archäologie des Alten Rathauses 

umfängt sowohl die im ersten Band enthaltenen archeologischen Informationen wie auch die 

in den letzten fünf Jahren erforschten Archäologischen und historischen Daten. 

Im Alten Rathaus wurden bis 1985 nur sporadisch archäologische Ausgrabungen 

unternommen; seither wurden solche systhematisch betrieben. Das Interesse für die 

Erforschung der historischen Vergangenheit des Alten Rathauses ist der historischen Rolle 

dieses Gebäudes, seiner Gründer und Bewohner, wie auch diesem architektonischen Komplex 

als eines der wertvollsten städtischen Baudenkmäler der siebenbürgischen Gotik und 

Frührenaissance zuzuschreiben. 

Die der Erbauung des Alten Rathauses vorangehenden archäologischen Spuren sind 

recht zahlreich. Das ist durch die Lage in der Nähe der Stadtpfarrkirche und der 

Festungsmauer zu erklären. Am Rande der Terrasse befand sich eine Vorhistorische 

Bewohnung deren aus Brandresten und Kersmikscherben bestehende Spuren der 

Coţofenikultur angehören.Uberreste von Unkraut weisen darauf hin das der Boden am Rande 

der Terrasse sumpfig und also ungeeignet war. Solche Reste wurden im Keller des süd- 

östlichen Traktes entdekt. Nur die strategische, das Zibinthal beherrschende Lage hat dazu 

geführt dass diese Gegend während der Vorgeschichte und dem Mittelalter bewohnt war. 

Die ältesten mittelalterlichen archäologischen Spuren sind die eines aus leichtem 

Material (mit Lehm überzogene Balken) hergestellten Gebäudes.In einer frühen Zeitspanne, 

wahrscheinlich im 14. Jh., stand am Rande der Terrasse ein Wohngebäude dessen vertiefter 

Fussboden 5,50 x 5 m gross war und an einer Ecke eine Grube enthält. Dieses Gebäude war 

abgebrannt worden; in der Erde blieben Spuren der verkohlten Balken, grosse Stücke 

karbonisierten Lehms und zahlreiche Keramikscherben sowohl von Luxus-als auch von 

Kochgeschirr. In der dem Brand zugehörenden Schichte wurden Knochenreste zweier Frauen 

und eines Kindes gefunden.Nach dem Brand war die Stelle geschichtet worden. 

Im grossen Hof des Alten Rathauses wuden im einer Grube in der Nähe des jätzigen 

„Verbindungstraktes“‚ die Überreste einer kreisförmigen Lehmkonstruktion entdeckt. Ihre 

stratigraphische Stellung zum Gebäude wurde von einem aktuellen Thermophizierungsgraben 

zerstört. Die Nähe der Lehmkonstruktion zur Mauer des Gebäudes gerechtfärtigt die 

Annahme das dieses Lehmgebilde in dem man auch Legierungsschlacke fand,älter als das


Gebäude sein muss. Die Schichte aus der das Gebilde verarbeitet wurde gehört dem 

Mittelalter an. Die metalographische Analyse die im Bukarester Institut für Atomphysik 

unternomen wurde zeigt zeigt dass die in der Konstruktion gefundene Legierung aus einer 

Glocken-und Kanonengiesserei stammen muss. Die Kreisform der Konstruktion wie auch die 

Nähe der Stadtpfarrkirche erlaubten die Vermutung dass sie zum Gessen einer Kirchenglocke 

gedient haben könnte. Die Aussmaasse der kreisförmigen Lehmkonstruktion erlaubten die 

Hypothese dass es sich um die Überreste einer Form in die eine der ersten Kirchenglocken 

gegossen worden ist: die durch Urkunden der 2. Hälfte des 14. Jh. bekannten „Uhrglocke“ mit 

einem Durchmesser von 1,48 m und einer Höhe von 1,26 m. Ein Vergleich mit dem im 

Städtischen Museum in Budapest befindlichen Bruchstück einer solchen Form ist nicht 

Aufschlussreich. Bei der Budapester Form sind sowohl der Kern als auch der Mantel, 

zwischen denen die gaschmolzene Legierung gegossen wurde, erhalten. Das ist nicht der Fall 

bei der Hermannstädter Form, bei der nur die vermeintliche Basis des Kernes erhalten ist. Es 

ist merkwürdig dass nur wenige Bruchstücke der vermeintlichen Gussform und keines,das 

eine Inschrift enthält, geblieben sind. Auch ein anderes Merkmal unterscheidet die 

Hermannstädter Konstruktion von der klassischen: die dem Glockengiessen gewidmete 

Fachliteratur unterstreicht dass die geschmolzene Legierung aus einem an der Oberfläche 

befindlichen Topf zwischen Mantel und Kern in die Form rann; im Alten Rathaus wurde an 

der Oberfläche nur eine Lehmfeuerstelle mit Spuren der Legierung die zum Glockengiessen 

benützt wurde gefunden. Diese Feuerstelle war zur Grube mit der Giessform geneigt.Wärend 

der archäologischen Forschungen wurde die kreisförmige Lehmkonstruktion drei Mal 

freigelegt,das letzte Mal im Jahre 2006. Wir hoffen dass zukünftige Forscher genügend 

Interesse an der Weiterführung der Forschungen zur Geschichte der Stadt,die sich noch in der 

Erde befindenden Reste entdecken werden. 

Über den Anfang und den Perioden der Aufbauung des Alten Rathauses gibt es 

mehrere Hypothesen; sie sind durch das Vorhandensein von mehreren Bauten und die 

Verschiedenheit der stilistischen Merkmale der Architektur und deren Ausschmückung 

entstanden. Durch Vergleich der zahlreichen und genauen Erkenntnissen der archäologischen 

Forschung mit bis vor Kurzem noch nicht bekannten Urkunden,wobei die architektonischen 

Merkmale ebenfalls beachtet wurden,gelang eine glaubwürdige Rekonstituirung. Die 

historische Forschung befürwortet dass der Bürgermeister und Königsrichter Thomas 

Altemberger,der zwischen 1470 – 1491 die Politik der Stadt und der Universitas Saxonum 

leitete, Gründer des Gebäudes war.Nur eine bedingungslos machtvolle Persönlichkeit hätte in 

einer sozial – und stratägisch so wichtigen Zone die Errichtung eines so grosszügig

114 


angelegten Gebäudes bestimmen können. Andererseits muss auch der Beitrag der Ehefrau 

Altembergers,Affra von Salzburg, schon zur Lebenszeit ihres Gatten zur Erbauung dieses 

Hauses unterstrichen werden. Ihr Familienwappen wurde neben dem ihres Mannes an den 

wichtigsten Teilen des Hauses eingebaut (Loggia‚ Erker, Eingang zum Turm); Ihr Namen 

erscheint in den Rechnungen des Stadtmagistrats im Jahre 1491; nach dem Tode Thomas 

Altembergers scheint sie den hohen Würdenträger Johannes Lulay, dessen Wappen über den 

Haupteingang eingemauert wurde, geheiratet zu haben;das alles beweist dass die adlige Frau 

zur Erbauung des Alten Rathauses beträchtlich beigetragen hat. 

Die erste Etappe der Bauarbeiten am Alten Rathaus fanden wahrscheinlich zwischen 

den Jahren 1475,das Datum der Eheschliessung Thomas Altembergers mit Affra von Salzburg 

und 1491, das Todesjahr des Magisters Thomas, statt. Einige Überreste älterer Gebäude 

wurden in den neuen Mauern eingeschlossen, zum Beispiel am Torturm und an der alten 

Ringmauer. Ebenfalls ältere Mauerfragtmente wurden später zu einem Abort ausgebaut. 

Dieser wurde an einer älteren Steinstruktur ausgeschachtet, an der Brandspuren sichtbar sind. 

Eine in die Mauer vertiefte Nische deren Stellung unlogisch scheint lässt ihre ursprüngliche 

Verwendung schwer vermuten. Die Meinung dass an dieser Stelle eine Münzprägerei 

funktionierte, kann nicht bewiesen werden, obwohl bekannt ist dass der Hermannstädter 

Bürgermeister auch Pächter einer solchen war.Die höher erwähnte metalographische Analyse 

zeigt dass die in der kreisförmigen Lehmstruktur enthaltene Schlacke nicht die Legierung der 

in Hermannstadt geprägten Münzen hat. 

Die Ergebnisse der archäologischen Forschungen zeigen, dass der Typus der 

Grundmauern mit auf Steinpfeilern gestüzten Backsteinbögen an mehreren Gebäudeteilen 

vertreten ist;diese sind: der Wohnturm,der von einigen Kunsthistorikern als der älteste Teil 

des Ganzen betrachtet wird, dann der „Lulaytrakt” (die Mauer zum Abhang der Terasse,die 

den hinteren Garten begränzt), und auch die auern der süd – östlichen und süd – westlichen 

Bestandteile des Gebäudes. An diesen Stellen befinden sich übrigens die Wappen der 

Gründer.Die Hypothese dass dem Gebäude ein einheitliches Projekt vorausging,laut dem die 

Akzente des Baukomplexes der Torturm, der zur Zeit nicht mehr funktionsfähig war, und der 

Wohnturm sein sollten, entspricht auch den Ergäbnissen der archäologischen Forschung. Wir 

vermuten dass die Bauarbeiten mit einem massigen Gebäude an der Nähe des Wehrturmes 

begann,daraus später der Ratsaal ausgebaut wurde. Der sogenannte „ Verbindungstrakt” 

wurde bis zum Dach des ersten Stockwerkes errichtet,und zwar vom Wohnturm aus nach 

Norden. Da befindet sich eine Loggia, in der auch der Wappen Altembergers,in dem auch 

symbolisch seine Würde als Bürgermeister dargestellt ist. Eine Konsole der Loggia ist als


Büstenbildniss eines Magister Civium gestaltet. Im Süd – Westen ist der Hof von dicken, 

durch Backsteinbögen gestüzte Mauern,begrenzt. Die an den Turm grenzenden Flächen 

sollten wahrscheinlich für Pferde bestimmt sein; man hat hier massive archäologische 

Schichten die Gräserreste enthalten entdeckt. In der von Altemberger geleiteter Bauzeit fällt 

die Betonung des Ganzen auf dem Wohnturm mit seinen sehr schön geschmückten Tür – und 

Fensterstöken, mit seinem Erker und seinem Kamin. 

Falls Johannes Lulays Wappen sich an seiner ursprünglichen Stelle befindet, nehmen 

wir an dass das Stockwerk des Gebäudes an der zur Unterstadt weisenden Seite diesem 

berühmten Hermannstädter Comes zu verdanken ist. Ab dieser Zeit wird der nördliche Teil 

des Gebäudes betont, wo der grosse Empfangsaal steht. Der neue Eingang ist reich 

ausgeschmückt. Stilistisch ist diese Bauetappe durch den Übergang von Spätgotik zur 

Frührenaissance charakteristisch.Die Gestaltung der Zimmer entspricht ebenfalls dieser 

Kunstrichtung. Eine Tür trägt eine eingravierte Szene:Herkules mit seinem Streitkolben; diese 

Figur erinnert an den königsgrafen Markus Pempflinger,bekannt eher als Heerführer als als 

Politiker und der sein Vermögen gröstenteils der städtischen Armee überlieferte. Wir müssen 

uns aber,bis zur Entdekung neuer Informationen,damit abfinden dass die Vollendung des 

Wohn- und Amtgebäudes der Tätigkeit Lulays zugeschrieben werden kann. So kommt man 

auch zur Frage der Bestimmung der Innenräume. Es ist sicher dass der erste Stock des Turmes 

und des anliegenden nördlichen Traktes als Wohnung benüzt war: da befinden sich zwei zur 

Heizung bestimmte Kamine’ein grosser im Turm und ein kleinerer in einem anliegendem 

Zimmer. Urkunden des 18. Jh. Beweisen, dass der grosse Saal, „Landtagsaal“ durch 

Kachelöfen geheizt wurde. 

Das Erdgeschoss war den wirtschaftlichen Tätigkeiten gewidmet. Zurzeit wurden die 

Pferde des Adels im Untergeschoss der Türme untergebracht. Bei Thomas Altemberger kann 

es ebenfalls so gewesen sein. An dem Turm befindet sich ein Raum der auch jetzt noch einen 

grossen Rauchfang enthält.Man kann schlissen,dass hier das Essen zubereitet oder das Brot 

gebacken wurde. Weiter nördlich befindet sich ein grosser Raum dessen Fenster zur 

Unterstadt zeigen und der direkt oder vermittelt mit dem Hausgarten verbunden ist, wie auch 

mit dem Keller und dem Abort. Das Haus besass einen geräumigen Keller und einen durch 

Dachlucken beläuchteten Hausboden. 

Im letzten Viertel des 15. Jh. passt sich das Hermannstädter Patriziat immer mehr der 

Kultur und den Sitten des Westens an. So ist auch das Vorhandensein eines Abortes der den 

Hausbesitzern den Zugang direkt aus der Wohnung ermöglicht, glaubwürdig. Es ist nicht so 

wichtig ob Altemberger oder Lulay diesen Raum bestellt hat; beeindruckend ist aber die

116 


Ausschachtung einer 8,50 m tiefen Senkgrube im Inneren des Erdgeschosses: die Verputzung 

stüzt sich auf Bögen aus Backstein. Der Abort wurde durch einen Schacht der der bis zum 

Dach reicht gelüftet. 

Nach dem Jahre 1545 wurde das Gebäude Sitz des Stadtmagistrats, des Stuhles und 

manchmal der Universitas Saxonum. Das alte Wohnhaus musste seinen neuen Funktionen 

angepasst werden: die Sitzungen des Magistrats beherbergen, als Gerichtssaal dienen, Räume 

zum unterbringen des Stadtsarchivs zur Verfügung stellen, und nicht zulezt auch als 

Gefängniss fungieren. Für das 19. Jh. sind Arbeitszimmer für die Angestellten urkundlich 

erwähnt. Zum Aufbewahren der amtlichen Papiere, deren Anzahl im 16. Jh. Beträchtlich 

gewachsen war, zum Unterbringen des strategischen Vorrats an Getreide, um Pferdeställe 

bauen zu können wurde das Gebäude durch die Einschliessung einer Parzelle an der 

Fleischergasse in seinen südwestlichen und südöstlichen Teilen vergrössert. Das Verzeichniss 

der Magistratsrechnungen im Jahre 1545 erwähnen die Ausgaben zum Imstandsetzen des 

Gefängnis, der Sitzungsäle und für andere Bauarbeiten. 1585 wurde neuerdings eine grosse 

Summe für Bauarbeiten ausgegeben. Die Vetrmutung dass es sich wieder um die 

Vergrösserung des Gebäudes handelt, ist durch folgende Tatsachen gerechtferigt: An der 

Strassenseite eines Nachbarhauses in der Fleischergasse befindet sich ein Gemälde das das 

Datum 1576 und ein Schneidermeisterzeichen darstellt. Es ist zu schliessen dass in der 

erwähnten Zeitspanne die Baufläche dieses Hauses verkleinert wurde, bei welcher 

Gelegenheit der Magistrat ein Stück Boden für den Erbau einer Einheit des Alten Rathauses 

erwarb. Später wurde das Eckhaus, das ein Stufengiebel besass und, nach der Meinung des 

Architekten Herrmann Fabini um 1300 erbaut worden war, dem Alten Rathaus eingegliedert; 

die Fenster wurden zugemauert. 

1545 wurde der „Landtagsaal” modernisiert; man verwendete ausländische Stoffe, und 

das Dach wurde repariert und vergrössert. An der Strassenseite ist eine Konsole in der Form 

eines eine Kugel enthaltenden Kanonenmundes. Diese wie auch der massige Sützpfeiler ist 

den Steinmetzen der Mitte des 16. Jh. zuzuschreiben. Die Laboranalyse zeigt dass das 

Material aus dem Pfeiler-und Konsole gearbeitet sind, aus einem anderen Steinbruch stammt 

als die spätgotischen Steinmetzarbeiten. 

Im Alten Rathaus haben Theatervorstellungen stattgefunden,dort spielten sich 

verschiedene Festlichkeiten ab, dort hielten die Hundertschaften und die Innen – und 

Aussenräte ihre Sitzungen, dort war auch das Amt des Villicus, Verwalter des Stadt dem auch 

das Polizeiamt unterordnet war, dort wurden auch die Waffen der Stadt aufbewahrt. Allerhand 

Erreignisse spielten sich im – und um das Alte Rathaus ab: Aufstände der Bevölkerung gegen


die Stadtleitung oder während der Epydemien und auch verschiedene Feste. In der Senkgrube 

fanden die Archäologen zahlreiche Überreste von Glas, Keramik, Luzus, Küchen – und 

Apothekergegenständen. Diese Funde weisen auf noch zwei Gebiete des gesellschaftlichen 

Lebens im Alten Rathaus. Wir vermuten dass diese Gefässe und das Geschirr nach einer 

Pestepydemie Anfang des 18. Jh. in den Abort geworfen und verbrannt wurden. 

Die Eingliederung Siebenbürgens ins Habsburgische Reich brachte nur wenige 

Änderungen am Alten Rathaus mit sich. Die Inschrift über dem jätzigen Eingang, eine 

Verherrlichung des Kaisers Joseph des II-ten zeigt,dass dieser Eingang und dementsprächend 

die Einschliessung des Hofes zu dieser Zeit (1773) bereits beendet war. Im kleinen Hof wurde 

eine Kammer wo die Häftlinge gefoltert werden sollten gebaut. Wir wissen nicht wann der 

Brunnen ausgehoben wurde, wie auch wann die Quadernimitation an den romanischen 

Mauern aufgetragen wurde. Die Tatsache dass solche Ornamente andernorts zusammen mit 

Blattornamenten oft angewendet wurden und zwar auf oftmals verputzten Mauern weist auf 

eine spätere,nicht mehr mittelalterliche Zeit. Ende des 17. Jh. wurde eine bemalte 

Kassettendecke in einem Zimmer des Verbindungstraktes eingebaut und 1702 eine bemalte 

Tür. 

Eine der wichtigsten Behörden des Mittelalters war das Gericht,das sich durch die 

erteilten Strafen durchsetzen konnte. Aus dem grossen Saal des ersten Stockes oder des 

Erdgeschosses stammt eine Tafel deren Inschrift die Vorzüge des Gerichtes preist. Tiefer 

unten, im Kellergeschoss, befand sich das Gefängniss. Die zur Einfürung der Pfähle 

bestimmten Aussparungen an den Türen und ein eingemauerter Pfahl dienten zur befestigung 

der Ketten der Gefangenen. Dies und ähnliches bestättigen zahlreiche zahlreiche Urkunden, 

aber auch verschiedene, jäzt im Museum aufbewahrte Gegenstände. Unter besonderen 

Umständen wurden die Häftlinge zur Sicherheit im höchsten Stockwerk des Turmes 

eingepfercht. 

Ende des 19. Jh. Wird das Alte Rathaus noch einmal vergrössert, indem man das 

ganze Eckhaus in der Fleischergasse einzog. Diese letzte Bauetappe ist der erneuten 

Modernisierung der städtischen Behörden zuzuschreiben: es wurden Sonderdienste gegründet 

wie Polizei, Feuerwehr, Archiv des ersten städtischen Museums (eine Waffenkammer im 

ersten Stock des Turmes). Um mehr Raum zu gewinnen wurde die Loggia sogar zugemauert. 

Da das Gefängniss im Alten Rathaus abgeschafft war,unternahm man Reparaturen im Keller. 

Wir wissen nicht genau wann man auf das letzte Stockwerk des Turmes verzichtete; dieses 

war jedenfalls schwer imstand zu halten und unnütz. Es wurde erst durch die Restaurierung 

der 60 – 80 – ger Jahre wieder aufgebaut.

118 


In den letzten Jahren hat das Gebäude unter Feuichtigkeit zu leiden. Man musste 

Sanierungsarbeiten unternehmen. Dadurch wurden archäologische Forschungen an Stellen die 

noch nie durchsucht gewesen waren, ermöglicht. Durch eine Glassplatte kann man jetzt ein 

Stück der alten Grundmauer betrachten (im Zimmer nr. 12). Die Stelle rund um die 

Lehmstruktur wurde ebenfalls saniert. Bei den Sanierung – und Kanaliesierungsarbeiten ist 

das Holzrohr an dem,wie ein Stich des späten 19. Jh. Zeigt, der Brunnen angelegt war,leider 

nicht zu Tage getreten; dafür ist dessen Spur im kleinen Hof sichtbar. 

Wir laden den Leser zu einem Besuch des Alten Rathauses und des historischen 

Museums ein Mit seiner 700 – 800 schweren historischen Last ist das Alte Rathaus zu einet 

Stätte der Erinnerungen geworden. 

Traducere de Anamaria Haldner 

Traducerile au fost sponsorizate de „S.C. PAWO S.R.L.”


ANEXA 1 

CHELTUIELILE MAGISTRATULUI PENTRU REAMENAJAREA CASEI 

ALTEMBERGER ŞI TRANSFORMAREA EI ÎN SEDIU AL PRIMĂRIEI 

AN Sibiu, Fond Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu. Socoteli economice. Socotelile 

villicului. N. 11 

p. 91 - 1545 

Joannis Frank villici Civitatis Cibinien[sis] super omnibus perceptis et extradatis Civitatis 

Cibinien(sis) in Anno D-ni MDXLV 

p. 141 [-143] 

Extradata ad novum Consistorii domum [summa summarum f 83 d 73] 

Ittem In octava sequen[] Dominica[m] Junoca (?), pro Eductione sterquilini feru[m]q[ue], 

atq[ue] reiectame[n]ta Curie f 1 d 24 

…pentru ducerea bălegarului, fierului şi a altor lucruri aruncate din curte… 

In octava sequen[] D[omi]nicam Judica, pro Eductione reiectamentorum fecindq[] et 

sterquilior[]q[] ex Curia f 0 d 42 

…pentru ducerea lucrurilor aruncate, fecalelor şi a bălegarului din curte… 

Pro una Vectura Cementi, ad Refectionem maioris vaporarii duorum [?] Consulum Atq[ue] 

Arenaru[m] f 0 d 74 

Pentru un transport de mortar şi nisip la refacerea saunei celor doi consuli… 

Ductis Vecturis repleture, pro Pavimento Turris f 0 d 36 

Transportul de umplutură la pavajul turnului… 

Ductis 5 Vecturis Calc[] e porta Consulu[m] ad Novum Consistorium f 0 d 20 

Ducerea a cinci transporturi de var de la Poarta Ocnei la noua casă a sfatului… 

De Laterib[] 100, ab Georgio Pistori, [] accept[as] ut idem ducerent[] in Novum Consistorium 

f 0 d 2 

Ducerea de 100 cărămizi ….la noua casă a sfatului 

M[a]g[ist]ro Nicolao Murario, qui cum famulo suo in Novo Consistorio reficien[] labora[]rint 

dietas 22 f 2 d 95 

Meşterului zidar Nikolaus care cu ajutorul său a lucrat la reparaţii la casa nouă a sfatului 22 

zile…

120 


M[a]g[ist]ro Bartholomeo Mensatori, pro Nova Janua facta, ad Carcere[m] f 0 d 45 

Meşterului tâmplar Bartholomeus, pentru noua uşă de la închisoare… 

Pro una Vectura Argille ad Novu[m] Fornace[m] f 0 d 8 

Pentru un transport de lut la noul cuptor… 

Amplius pro Vectura Asseru[m], infra Porta[m] Novi [Con]sistorii sternen[dem] f 0 d 3 

Pentru un transport de scânduri, pentru podirea sub poarta noii case a sfatului… 

Ad idem pro Vectura Magnor[um] Lignoru[m] f 0 d 4 

În acelaşi scop pentru un transport de lemne mari… 

Ad idem claviculos f 0 d 14 

În acelaşi scop, cuie… 

Pro Corrigio, applican[] pannu[m] in Vaporar[] f 0 d 8 

Pentru curelele de fixat postavul în saună… 

Martino seratori, pro clavib[us] universorum Habitacionum, Mensarum, Scriniorum et 

Portar[ium] Cathenarumq[ue] carcerum Refectione f 3 d 50 

Lăcătuşului Martinus pentru refacerea închizătorului tuturor camerelor, meselor, dulapurilor, 

porţilor şi lanţurilor închisorii… 

Pro Scandulis (Cachen) pro tegendo turri 104 f 1 d 20 

Pentru104 şindrile la acoperirea turnului… 

Amplius ad idem 2 Magnis Lignis stratoriis (Wandth ruetten) f 0 d 56 

În plus, la acelaşi pentru două lemne mari de acoperit la coamă… 

Amplius 16 lignis (Keffer) ad idem f 0 d 35 

În plus pentru 16 lemne la acelaşi (acoperiş)… 

Ad stranie[n]tum Pavimenti, ductione[m] Arene f 0 d 32 

Pentru aşezarea pavajului, pentru aducerea de nisip… 

Amplius ad idem 2 duct[is] Vectur[em] Laterum a Porte Consul[um] f 0 d 12 

În plus pentru două transporturi de cărămizi de la Poarta Ocnei… 

Empt[] pec[ie] Mediocris Ferri, ad craticilas carceru[m], in Consistorio f 0 d 90 

O bucată mijlocie de fier pentru gratiile închisorii din casa sfatului… 

Amplius Minoris Ferri pec[ie] 4, ad idem f 0 d 28 

În plus patru bucăţi de fier mici la aceleaşi (gratii)… 

Amplius pro pec[ie] 2, Mediocris ferri f 0 d 20 

În plus, pentru două bucăţi mijlocii de fier… 

Pro lignis 2, ad Carce[r]e[m] empt[] f 0 d 14 

Pentru două lemne la închisoare…


Lad[is]lao Fabro qui Craticilas in Carcerib[] fecit f 0 d 40 

Fierarului Ladislau care a făcut gratiile la închisoare… 

Petro Murario laboran[] in cancellis, gegelter f 0 d 25 

Zidarului Petrus care a lucrat la gratii… 

Pro Laterib[us] duct[is] tectoriis 3900 f 0 d 70 

Pentru ducerea de 3900 ţigle de acoperiş… 

p. 142 

Martino seratori, pro cathenulis ad Horrei p[ar]ata[m] in Consistorii domo p[re]parat[am] f 

0 d 24 

Lăcătuşului Martinus, pentru confecţionarea lanţurilor montate la depozitul de grâne din 

Primărie… 

Amplius Eid[em] pro Cathenis in carcere[m] f[a]ct[is] f 0 d 90 

Aceluiaşi, pentru lanţurile de la închisoare… 

Pro ducta Arena, ad Reficien[dem] tectum 8 Vectur[] f 0 d 88 

Pentru nisipul adus la refcerea acoperişului, 8 transporturi… 

Pro Parvo fornace Laterum a Paulo Burchgreff Ex quib[] 700 ad [Con]sistorium, reliqui ad 

Muru[s?] Civitat[is] p[er]vectis f 2 d 50 

Pentru un cuptor mic din cărămizi de la Paul Burchgreff, din care 700 pentru casa sfatului, 

restul la zidul oraşului… 

Amplius proVecturis earund[em] f 0 d 60 

Pentru transportul acelora… 

Pro Minori fornace Laterum, a Georgio Zaydn[er] partim ad Consistorium p[er]tin[]q[] ad 

Civitt[] […] f 2 d 50 

Pentru un cuptor mic de cărămizi de la Georg Zaydner, în parte pentru casa sfatului, restul 

pentru oraş… 

Amplius proVecturis earund[em] f 0 d 60 

Mai mult pentru transportul acelora… 

Pro 13 pec[ie] ferri minoris, quoru[m] 9 sunt pro clavib[us], et 4 infra porta[m] affixissa f 0 

d 91 

Pentru 13 bucăţi de fier mici, din care 9 pentru zăvoare şi 4 aplicate în partea de jos a porţii… 

Amplius Zigaris, claviclos facien[] bibal[] f 0 d 7 

Mai mult, ţiganilor pentru cuiele făcute… 

Dietariis duobus diebus in Consistorio Habit[acionem] eorum 9 f 0 d 90 

Celor 9 zilieri pentru 2 zile în camere Primăriei…

122 


Petro Muratori, in Superiori domus laboran[] f 0 d 50 

Zidarului Petrus care a lucrat în casa de sus… 

Martino Seratori pro tribus clavib[us] ad maiorem Portam p[re]parat[], alysq[] f 0 d 70 

Lăcătuşului Martin pentru 3 zăvoare confecţionate la poarta mare… 

Jacobo Jung et Benedicto Murator[um], qui in tecti apice laborarut[], dietas 6 ex (?) f 1 d 35 

Zidarilor care au lucrat 6 zile în vîrful acoperişului… 

Magistro Petro Lignifabro, laboran[] in tegen[] turri, cum famulo Sumrinq?[] – Molitori f 3 

d 15 

Meşterului dulgher Petrus care a lucrat la acoperirea turnului, cu sluga sa… 

Jacobo Muratori, Reficienti bedelli Habitacione[m] et cetera in ibi f 0 d 25 

Zidarului Jacob pentru refacrea locuinţei... şi altele acolo… 

Pro ferri pec[ie] 1, ac Vectura Arene f 0 d 15 

Pentru o bucată de fier şi un transport de nisip… 

Pro lateribus tecti, a Mag[ist]ro Valentino accept[] 3890 f 7 d 25 

Pentru ţigle de acopriş, luate de la meşterul Valentin… 

Amplius proVectura eorund[em] f 0 d 76 

În plus, pentru transportul aceloraşi… 

Bartholomeo Mensatori, fabrican[] Vinbraculu[m] ante fenestra[] f 0 d 32 

Tâmplarului Bartholomeus pentru confecţionarea de… în faţa ferestrelor… 

Jacobo Muratori laboran[] in domo Bedelli f 0 d 25 

Zidarului Jacobus care a lucrat la casa Bedelus 

Emptis 8 Plect[] pro Apicula f 0 d 40 

Livrarea de 8 împletitori pentru vârfuleţe… 

Martino seratori, pro Vinclis p[re]parat[] ad tectu[], ante magna[] fenestra[] 

Consistorii f 0 d 70 

Lăcătuşului Martin pentru ferecături la acoperiş, deasupra marii ferestre a casei sfatului… 

Pro Phalanga in igne[m] supponenda lignis, (ein Brand eissen) ferru[m] ad id. f 0 d 34 

Pentru un căţel de vatră… 

Empta integra pec[ie] panni Wratislavien[sis], et rursus ulnas 17, ad Parietas Consistorii f 8 

d 9 

Pentru livrarea unei bucăţi de postav de Breslau şi încă 17 coţi pentru pereţii casei sfatului… 

Bartholomeo Mensator[i], pro scamnis parietalibus, et subsebliis, in Consistoriu[m] fattis f 4 

d 25 

Tâmplarului Bartholomeus pentru bănci şi scaune în casa sfatului…

p. 143 


Benedicti pictori, qui Fenestras Clatratas Novas et antiquas Refiendo f 3 d 73 

Pictorului Benedictus pentru ferestre cu ochiuri noi şi refacerea celor vechi… 

Amplius Eidem pro tabulis Junonandis f 1 d 0 

Aceluiaşi pentru tabla Junonei… 

Amplius eid[em] pro coloracione Fornacis f 0 d 40 

Aceluiaşi pentru vopsirea şemineului… 

Pro [con]fortacione Januaru[m] et fenestraru[m] (zw beschlagen) f 0 d 32 

Pentru aplicarea ferecăturilor la uşi şi ferestre… 

Pro scilindris 1000 ad turrim f 1 d 0 

Pentru 1000 de şindrile… 

Pro Vellere pan(v?)iu (scherr? Wall) ad fornace[m] f 0 d 29 

Pentru postavul de lână de la şemineu… 

M[a]g[ist]ro Valentino Lutifigulo pro fabrica Fornacis f 8 d 50 

Meşterului olar Valentinus pentru confecţionarea sobelor… 

Amplius eid[em] pro Refectione fornac[] in Domo Hopnery f 0 d 26 

Aceluiaşi pentru refacerea sobei din casa administratorului… 

M[a]g[ist]ro Martino Seratori pro Novo cancello, ad Camera[m] ante [Con]sistoriu[m] 

f 14 d 0 

Meşterului lăcătuş Martin pentru nouă gratii la camera din faţa casei sfatului… 

summa summarum facit f 83 d 73 

Text transcris şi tradus de Florin Blezu

124 


ANEXA 2 

LISTA CU FUNCŢIONARII SUPERIORI AI PRIMĂRIEI 

ORAŞULUI SIBIU ÎNTRE 1545 ŞI 1745 

Anul Jude regal Jude scăunal Primar Villicus Notar 

1545 Johannes Andreas Petrus Johannes Lucas 

Roth Byrkner Haller Frank Trapoldinus 

1546 Johannes Andreas Petrus Petrus Christiannus 

Roth Byrkner Haller Nörinperger Pomarius 

1547 Johannes Johannes Martinsu Petrus Christiannus 

Roth Frank Weys Nörinperger Pomarius 

1548 Johannes Andreas Martinus Matthias Thomas 

Roth Byrkner Weys Ponczler Bomelius 

1549 Johannes Andreas Martinus Matthias Thomas 

Roth Byrkner Weys Ponczler Bomelius 

1550 Johannes Martinus Petrus Haller Augustinus Thomas 

Roth Pilgram 

Hedwig Bomelius 

1551 Johannes Andreas Petrus Haller Augustinus Thomas 

Roth Byrkner 


1552 Johannes Andreas Petrus Haller Augustinus Thomas 

Roth Byrkner 


1553 Johannes Augustinus Andreas Georgius Thomas 

Roth Hedwig Byrkner Bydner Bomelius 

1554 Johannes Augustinus Petrus Haller Georgius Thomas 

Roth Hedwig 

Bydner Bomelius 

1555 Johannes Augustinus Petrus Haller Georgius Emanuel 

Roth Hedwig 

Bydner Trapoldinus 

1556 Johannes Augustinus Petrus Haller Georgius Jonannes 

Roth Hedwig 

Hecht Rhysus 

1557 Petrus Haller Andreas Augustinus Petrus Lutsch Jonannes 

Byrkner Hedwig 

Rhyssus 

1558 Petrus Haller Andreas Augustinus Petrus Lutsch Jonannes 

Byrkner Hedwig 

Rhyssus 

1559 Petrus Haller Franciscus Augustinus Petrus Lutsch Jonannes 

Bayer Hedwig 

Rhysus 

1560 Petrus Haller Franciscus Augustinus Simon Miles Jonannes 

Bayer Hedwig 

Rhyssus 

1561 Petrus Haller Franciscus Augustinus Simon Miles Jonannes 

Bayer Hedwig 

Rhyssus 

1562 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Michael Jonannes 

Hedwig Herman Rhyssus 

1563 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Michael Michael 

Hedwig Herman Siglerus 

1564 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Petrus Lutsch Michael 

Hedwig 

Siglerus


1565 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Michael Michael 

Hedwig Herman Siglerus 

1566 Petrus Haller Matthias Simon Miles Michael Michael 

Ponczler 

Herman Siglerus 

1567 Petrus Haller Matthias Simon Miles Lucas Klein Michael 

Ponczler 

Siglerus 

1568 Petrus Haller Petrus Lutsch Simon Miles Lucas Klein Michael 

Siglerus 

1569 Petrus Haller Petrus Lutsch Simon Miles Lucas Klein Michael 

Siglerus 

1570 Augustinus Petrus Lutsch Simon Miles Seruatius Michael 

Hedwig 

Weidner Siglerus 

1571 Augustinus Georgius Simon Miles Seruatius Michael 

Hedwig Hecht 

Weidner Siglerus 

1572 Augustinus Georgius Simon Miles Blasius Michael 

Hedwig Hecht 

Rhaw Siglerus 

1573 Augustinus Georgius Simon Miles Blasius Michael 

Hedwig Hecht 

Rhaw Siglerus 

1574 Augustinus Georgius Simon Miles Thomas Johannes 

Hedwig Hecht 

Frank Rewel 

1575 Augustinus Georgius Simon Miles Thomas Johannes 

Hedwig Hecht 

Frank Rewel 

1576 Augustinus Blasius Rau Simon Miles Michael Johannes 

Hedwig 

Birthalmer Rewel 

1577 Albert Huet Blasius Rau Georg Hecht Michael Johannes 

Birthalmer Rewel 

1578 Albert Huet Blasius Rau Georg Hecht Johannes Sebastianus 

Waida Czumpolius 

1579 Albert Huet Johannes Blasius Rau Blasius Weys Sebastianus 

Wayda 

Czumpolius 

1580 Albert Huet Blasius Weys Blasius Rau Johannes Sebastianus 

Bayr Czumpolius 

1581 Albert Huet Blasius Weys Johannes Johannes Michael 

Waida Bayr Hann 

1582 Albert Huet Blasius Weys Johannes Emericus Michael 

Waida Bildner Hann 

1583 Albert Huet Johannes Johannes Emericus Michael 

Bayr Waida Bildner Hann 

1584 Albert Huet Johannes Johannes Valentinus Michael 

Bayr Waida Repser Hann 

1585 Albert Huet Johannes Johannes Valentinus Michael 

Bayr Waida Repser Hann 

1586 Albert Huet Emericus Johnnes Bayr Lucas Michael 

Bildner 

Engetter Hann 

1587 Albert Huet Emericus Johnnes Bayr Lucas Michael 

Bildner 

Engetter Hann 

1588 Albert Huet Lucas 

Engetter 

Johnnes Bayr Daniel Weis - 

1589 Albert Huet Lucas Johannes Daniel Weis Michael 

Engetter Bayr 

Hann

126 


Engetter 


Engetter 


Engetter 


Engetter 

1594 Albert Huet Gallus 

Lutsch 


Lutsch 


Lutsch 


Lutsch 


Lutsch 

1599 Albert Huet Johannes 

Bayr 

1600 Albert Huet Johannes 

Bayr 


Lutsch 


Lutsch 


Lutsch 

1604 Albert Huet Georgius 

Enyetter 


Enyetter 


Enyetter 

1607 Albert Huet, Daniel 

Daniel Malmer apoi 

Malmer Georgius 

Enyetter 

1608 Daniel Georgius 

Malmer Enyetter 








Johannes 

Bayr 

Johannes 

Bayr 

Johannes 

Bayr, 

Johannes 

Wayda 

Johannes 

Wayda 

Lucas 

Engetter 

Lucas 

Engetter 

Lucas 

Engetter 

Johannes 

Wayda 

Johannes 

Wayda 

Lucas 

Engetter 

Lucas 

Engetter 

Lucas 

Engetter 

Lucas 

Engetter 

Lucas 

Engetter, 

Paulus 

Paulinus 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Galus Lutsch Michael 

Hann 

Gallus Michael 

Lutsch Hann 

Gallus Michael 

Lutsch Hann 

Martinus 

Dobringer 

Martinus 

Dobringer 

Petrus 

Kamner 

Petrus 

Kamner 

Martinus 

Dobringer 

Martinus 

Homlescher 

Benedictus 

Schelkensis 

Benedictus 

Schelkensis 

Laurentius 

Lotz 

Laurentius 

Lotz 

Laurentius 

Lotz 

Petrus 

Schelker 

Petrus 

Schelker 

Kolomannus 

Gottsmeister 

Gregorius 

Emerici 

Gregorius 

Emerici 

Petrus 

Kamner 

Petrus 

Kamner 

Petrus 

Kamner 

Michael 

Hann 

Michael 

Hann 

Michael 

Hann 

Michael 

Hann 

Johannes 

Weidnerus 

Johannes 

Weidnerus 

Jonannes 

Roth 

Daniel 

Trapoldins 

Johannes 

Roth 

Daniel 

Trapoldinus 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth

1612 Daniel 

Malmer 

1613 David 

Weyrauch 

apoi 

Koloman 

Gottsmeister 

1614 Koloman 

Gottsmeister 

1615 Koloman 

Gottsmeister 

1616 Koloman 

Gottsmeister 

1617 Koloman 

Gottsmeister 

1618 Koloman 

Gottsmeister 

1619 Koloman 

Gottsmeister 

1620 Koloman 

Gottsmeister 

1621 Koloman 

Gottsmeister 

1622 Koloman 

Gottsmeister 

1623 Koloman 

Gottsmeister 

1624 Koloman 

Gottsmeister 

1625 Koloman 

Gottsmeister 

1626 Koloman 

Gottsmeister 

1627 Koloman 

Gottsmeister 

1628 Koloman 

Gottsmeister 

1629 Koloman 

Gottsmeister 

1630 Koloman 

Gottsmeister 

1631 Koloman 

Gottsmeister 


Georgius 

Enyetter apoi 

Petrus 

Schelker 

Petrus 

Schelker 

Petrus 

Schelker 

Petrus 

Kamner 

Petrus 

Kamner 

Paulus 

Ludovici 

Paulus 

Ludovici 

Paulus 

Ludovici 

Paulus 

Ludovici 

Paulus 

Ludovici 

Paulus 

Ludovici 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Johannes 

Schwartz 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Gallus 

Lutsch 

Petrus 

Kamner 

Petrus 

Kamner 

Petrus 

Kamner 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth 

Johannes 

Roth apoi 

fraţii Simonis 

Stephan 

Simonis 

Johannes 

Funccius 

Stephan 

Simonis 

Stephan 

Simonis 

Stephan 

Johannes Johannes 

Roth Waida 

Johann Roth Paulus 

Ludovici 

Johann Roth Michael 

Lutsch 

Michael Andreas 

Lutsch Jungling 

Michael Andreas 

Lutsch Jungling Simonis 

Michael Johannes Stephan 

Lutsch Schwarz 

(Fekette) 

Simonis 

Michael Johannes Stephan 

Lutsch Schwarz 

(Fekette) 

Simonis 

Michael Leonardus Stephan 

Lutsch Telman Simonis 

Paulus Leonhardus Stephan 

Ludovici Telman Simonis 

Paulus Christophorus Johannes 

Ludovici Vngleich Reisner 

Michael Christophorus Johannes 

Lutsch Vngleich Reisner 

Michael Johannes Valentinus 

Lutsch Reisner Franck 

Michael Johannes Valentinus 

Lutsch Reisner Franck 

Michael Georgius Valentin 

Lutsch Franck apoi 

Lucas Leo 

Seraphin 

Michael Lucas Leo Valentin 

Lutsch 

Seraphin 

Michael Michael Valentin 

Lutsch Agnethler Seraphin 

Michael Michael Valentin 

Lutsch Agnethler Seraphin

128 


1632 Koloman Johann Johann Valentin Valentin 

Gottsmeister Reisner Schwartz Frank Seraphin 

1633 Koloman Paulus Johann Valentin Valentin 

Gottsmeister Ruffinus Reisner Frank Seraphin 

1634 Valentin Michael Valentin Georgius Valentin 

Seraphin Agnethler Seraphin apoi Werder Seraphin 

apoi Paulus Michael 

Ruffinus Agnethler 

1635 Valentin Paulus Michael Georgius Valentin 

Seraphin Ruffinus Agnethler Werder Seraphin 

1636 Valentin Georgius Michael Petrus Johann 

Seraphin Werder Agnethler Kreutzer Reissner 

junior 

1637 Valentin Georgius Johann Petrus Johannes 

Seraphin Werder Reissner Schnell Reissner 

1638 Valentin Georgius Michael Valentin Johannes 

Seraphin Werder Agnethler Laurentii Reissner 

junior 

1639 Valentin Lucas Leo Michael Tobias Sifft Johannes 

Seraphin 

Agnethler 

Reissner 

junior 

1640 Michael Lucas Leo Valentin Tobias Sifft Johannes 

Agnethler 

Frank 

Reissner 

junior 

1641 Michael Valentin Valentin Daniel Vhr Johannes 

Agnethler Laurentii Frank 

Reissner 

junior 

1642 Michael Valentin Valentin Daniel Vhr Johannes 

Agnethler Laurentii Frank 

Reissner 

junior 

1643 Michael Tobias Sifft Valentin Johann Johannes 

Agnethler 

Frank Lutsch Reissner 

junior 

1644 Michael Tobias Sifft Johann Johann Johannes 

Agnethler 

Reisner Lutsch Reissner 

junior 

1645 Valentin Daniel Uhr Johann Michael Johannes 

Frank 

Reisner Theil Reissner 

junior 

1646 Valentin Daniel Uhr Johan Laurentius Johannes 

Frank 

Reisner Rosenauer Reissner 

junior 

1647 Valentin - Johann Laurentius Johannes 

Frank 

Lutsch Rosenauer Reissner 

junior 

1648 Valentin - Johann Laurentius Johannes 

Frank 

Lutsch Rosenauer Reissner 

junior

1649 Johann 

Lutsch 

1650 Johann 

Lutsch 

1651 Johann 

Lutsch 

1652 Johann 

Lutsch 

1653 Johann 

Lutsch 

1654 Johann 

Lutsch 

1655 Johann 

Lutsch 

1656 Johann 

Lutsch 

1657 Johann 

Lutsch 

1658 Johann 

Lutsch 

1659 Johann 

Lutsch 

1660 Johann 

Lutsch 

1661 Johann 

Lutsch apoi 

Andreas 

Fleischer 

1662 Andreas 

Fleischer 

1663 Andreas 

Fleischer 

1664 Andreas 

Fleischer 

1665 Andreas 

Fleischer 

1666 Andreas 

Fleischer 

1667 Andreas 

Fleischer 

1668 Andreas 

Fleischer 

1669 Andreas 

Fleischer 

1670 Andreas 

Fleischer 

1671 Andreas 

Fleischer 


- Tobias Sifft - Johannes 

Reissner 

junior 

Michael Tobias Sifft Jacob Kapp Johann 

Theil 

Michael 

Theil 

Micheal 

Theil 

Johann 

Reisner 

Johann 

Reisner 

Jacob Kapp Johann 

Reisner 


Reisner 

Jacob Kapp Laurentius 

Rosenauer 

Andreas Laurentius 

Meltzer Rosenauer 

Jacob Kapp Andreas 

Meltzer 


Meltzer 


Meltzer 


Meltzer Schelker 

Jacob Kapp Jacob Kapp Georg 

Schelker 

Simonis 


Simonis 

Michael Johann 

Schwartz Simonis 

Michael Johann 

Schwartz Simonis 

Andreas Johann 

Meltzer Simonis 

Andreas Johann 

Meltzer Simonis 

Georg Klein Johann 

Simonis 

Georg Klein Johann 

Simonis 

Thomas Johann 

Haass Simonis 

Thomas Johann 

Haass Simonis 

Geog Johann 

Simonis 

Johann 

Simonis 

Jacob Kapp Johann Michael Artz Johann 

Simonis 

Simonis 

Jacob Kapp Johann Michael Artz Johann 

Simonis 

Simonis 

- Jacob Kapp - Johann 

Simonis 

Michael Jacob Kapp - Christoph 

Artz 

Gotzmeister 

Melchior Johann Valentin Christoph 

Hermann Simonis Röhrich Gotzmeister 

Melchior Johann Valentin Christoph 

Hermann Simonis Röhrich Gotzmeister 

Melchior Mathias Johann Haupt Christoph 

Hermann Semriger (Scheuerer) Gotzmeister 

Melchior Mathias Johann Haupt Christoph 

Hermann Semriger (Scheuerer) Gotzmeister 

Johann Mathias Andreas Christoph 

Haupt Semriger Waldhüter Gotzmeister 

Johann Mathias Andreas Christoph 

Haupt Semriger Waldhüter Gotzmeister

130 


1672 Andreas Johann Haupt Valentin Georg Christoph 

Fleischer 

Röhrich Armbruster Gotzmeister 

1673 Andreas - Valentin Georg Christoph 

Fleischer 

Röhrich Armbruster Gotzmeister 

1674 Andreas - Mathias Christian Christoph 

Fleischer 

Semringer Reichert Gotzmeister 

1675 Andreas - Mathias Christian Christoph 

Fleischer 

Semringer Reichert Gotzmeister 

1676 Andreas Melchior Georg Bartholomeus Johann 

Fleischer 

apoi Mathias 

Semriger 

Hermann Armbruster Ruffinus Weinhold 

1677 Mathias Melchior Georg Bartholomeus Johann 

Semringer Hermann Armbruster Ruffinus Weinhold 

1678 Mathias Christian Johann Haupt Johann Johann 

Semringer Reichert 

Binder Weinhold 

1679 Mathias Christian Johann Haupt Johann Johann 

Semringer Reichert 

Binder Weinhold 

1680 Mathias Christian Johann Johann Johann 

Semringer, 

Georg 

Armbruster 

Reichert Haupt Herberth Weinhold 

1681 Georg Christian Johann Johann Johann 

Armbruster Reichert Haupt Herbert Weinhold 

1682 Georg Christian Johann Michael Valentin 

Armbruster Reichert Haupt Haass Frank 

1683 Georg Christian Johann Michael Valentin 

Armbruster Reichert Haupt Haass Frank 

1684 Georg Andreas Christian Mathias Valentin 

Armbruster Waldhüter Reichert Henning Frank 

1685 Johann Haupt Andreas Christian Mathias Valentin 

Waldhüter Reichert Henning Frank 

1686 Johann Andreas Christian Gabriel Johann 

Haupt, 

Valentin 

Frank 

Waldhüter Reichert Hendler Wayda 

1687 Valentin Andreas Christian Gabriel Johann 

Frank Waldhüter Reichert Hendler Wayda 

1688 Valentin Michael Christian Franz Johann 

Frank Spökelius Reichert Bischoff Wayda 

1689 Valentin Michael Christian Franz Johann 

Frank Spökelius Reichert Bischoff Wayda 

1690 Valentin Michael Christian Tobias Johann 

Frank Spökelius Reichert Fleischer Zabanius 

1691 Valentin Michael Christian Johann Johann 

Frank Spökelius Reichert Lutsch Zabanius 


Frank Spökelius Reichert Lutsch Zabanius 


Frank Spökelius Reichert Lutsch Zabanius

1694 Valentin 

Frank 

1695 Valentin 

Frank 

1696 Valentin 

Frank 

1697 Valentin 

Frank,Johann 

Zabanius 

1698 Johann 

Zabanius 

1699 Johann 

Zabanius 

1700 Johann 

Zabanius 

1701 Johann 

Zabanius 

1702 Johann 

Zabanius 

1703 Johann 

Zabanius 

apoi Peter 

Weber 

1704 Peter Weber Johann 

Stenczel 


Stenczel 


Stenczel 


Stenczel 


Michael Christian 

Spökelius Reichert 

Johann Johann 

Zabanius 

apoi Peter 

Weber 

Zabanius 

Petre Weber Johann 

Zabanius 


Zabanius 


Zabanius 

1708 Peter Weber Thomas 

Schmidt von 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Weiss 

Johann 

Stenczel 

Beuchel 

Johann 

Stenczel 

Beuchel 

Johann 

Stenczel 

Beuchel 

Christian 

Haass 

Christian 

Haass 

Christian 


Zabanius 


Zabanius 


Zabanius Haass 

Johann Peter Weber Georg Franck 

Stenczel 

von 

Franckenstein 

Johann Peter Weber Georg Franck 

Stenczel 

von 

Franckenstein 

Scharffenbach 

1709 Peter Weber Thomas 

Schmidt von 

1710 Peter Weber 

apoi Andreas 

Teutsch 

Scharffenbach 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

Andreas 

Teutsch 

Andreas 

Teutsch 

Andreas 

Teutsch 

Andreas 

Teutsch 

Andreas 

Teutsch 

Andreas 

Teutsch 

Andreas 

Teutsch 

Johann 

Graffius 

Michael 

Kessler 

Michael 

Kessler 

Michael 

Kessler apoi 

Peter Binder 

Thomas 

Conrad 

Thomas 

Conrad 

Thomas 

Conrad 

Johann 

Zabanius 

Georg 

Franck von 

Franckenstein 

Georg Franck 

von 

Franckenstein 

Johann 

Hosmann 

Georg 

Reussner 

Georg 

Reussner 

Georg 

Reussner 

Georg 

Reussner 

Georg Weber 

Andreas 

Teutsch 

Samuel Vest 

Samuel Vest 

Samuel Vest 

Samuel Vest 

Samuel Vest 

Samuel Vest 

Samuel Vest

132 

1711 Andreas 

Teutsch 

1712 Andreas 

Teutsch 

1713 Andreas 

Teutsch 

1714 Andreas 

Teutsch 

1715 Andreas 

Teutsch 

1716 Andreas 

Teutsch 

1717 Andreas 

Teutsch 

1718 Andreas 

Teutsch 

1719 Andreas 

Teutsch 

1720 Andreas 

Teutsch 

1721 Andreas 

Teutsch 

1722 Andreas 

Teutsch 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

apoi Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer apoi 

Andreas 

Jeckell 

Andreas 

Jeckell 

Andreas 

Jeckell 

Andreas 

Jeckell 

Andreas 

Jeckell 

Andreas 

Jeckel apoi 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 


Andreas 

Teutsch apoi 

Johann 

Hossmann 

von 

Rothenfeld 

Johann 

Hossmann 

von 

Rothenfeld 

Johann 

Hossmann 

von 

Rothenfeld 

Johann 

Hossmann 

von 

Rothenfeld 

Johann 

Hossmann 

von 

Rothenfeld 

Johann 

Hossmann 

von 

Rothenfeld 

apoi Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Thomas 

Conrad apoi 

Michael 

Fabritius 

Michael 

Fabritius 

Michael 

Fabritius 

Andreas 

Jeckell 

Andreas 

Jeckell 

Johann 

Abrahami 

Johann 

Abrahami 

Johann 

Abrahami 

Johann 

Abrahami 

apoi Johann 

Seiverth 

Johann 

Seiverth 

Johann 

Seiverth apoi 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czeckelius 

Samuel Vest 

apoi Simon 

Baussner 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czeckelius 

apoi Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder apoi 

Johann 

Georg Vette 

Johann 

Georg Vette

1723 Andreas 

Teutsch 

1724 Andreas 

Teutsch 

1725 Andreas 

Teutsch 

1726 Andreas 

Teutsch 

1727 Andreas 

Teutsch 

1728 Andreas 

Teutsch 

1729 Andreas 

Teutsch 

1730 Andreas 

Teutsch 

1731 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1732 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1733 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1734 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1735 Simon 

Baussner von 

Baussner 


Thomas 

Schmidt von 

Scharffenbach 

apoi Michael 

Czeckelius 

Michael 

Czeckelius 

Michael 

Czeckelius 

Michael 

Czeckelius 

Michael 

Czeckelius 

Michael 

Czeckelius 

Michael 

Czekelius 

apoi Jacob 

Sachs von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Georg 

Meltzer 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czeckelius 

apoi Jacob 

Sachs von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

apoi Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder apoi 

Stephan 

Waldhüter 

Stephan 

Waldhüter 

Stephan 

Waldhüter 

apoi Andreas 

Kissling 

Andreas 

Kissling 

Andreas 

Kissling 

Andreas 

Kissling 

Andreas 

Kissling 

Andreas 

Krauss 

Andreas 

Krauss apoi 

Andreas 

Hermann 

Johann 

Georg Vette 

Johann 

Georg Vette 

Johann Georg 

Vette 

Johann Georg 

Vette 

Johann Georg 

Vette 

Johann Georg 

Vette apoi 

Peter Binder 

Peter Binder 

Peter Binder 

Peter Binder 

Peter Binder 

Peter Binder 

Peter Binder 

apoi Johann 

Georg 

Reissner von 

Reissenfels 

Johann Georg 

Reissner von 

Reissenfels

134 

1736 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1737 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1738 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1739 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1740 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1741 Simon 

Baussner von 

Baussner 

1742 Simon 

Baussner von 

Baussner apoi 

Michael 

Czekelius 

von 

Rosenfeld 

1743 Michael 

Czekelius 

von 

Rosenfeld 

1744 Michael 

Czekelius 

von 

Rosenfeld 

1745 Michael 

Czekelius 

von 

Rosenfeld 

apoi Stephan 

Waldhüter 

von 

Adlershausen 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder 

Johann 

Kinder apoi 

Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

Jacob Sachs 

von 

Harteneck 

apoi Andreas 

Hermann 


Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

Michael 

Czekelius 

apoi Johann 

Kinder von 

Friedenberg 

Johann 

Kinder von 

Friedenberg 

apoi Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

Stephan 

Waldhütter 

von 

Adlershausen 

apoi Daniel 

von 

Klocknern 

Andreas 

Hermann 

Andreas 

Hermann 

Andreas 

Hermann 

apoi Daniel 

Klockner 

Daniel 

Klockner 

apoi Johann 

Georg Vette 

Johann Georg 

Vette 

Johann Georg 

Vette 

Johann Georg 

Vette apoi 

Jacob 

Abrahami von 

Eherenburg 

Jacob 

Abrahami 

von 

Eherenburg 

Jacob 

Abrahami 

von 

Eherenburg 

Jacob 

Abrahami 

von 

Eherenburg 

apoi Daniel 

von Rittern 

Johann Georg 

Reissner von 

Reissenfels 

Johann Georg 

Reissner von 

Reissenfels 

Johann Georg 

Reissner von 

Reissenfels 

Johann Georg 

Reissner von 

Reissenfels 

Johann Georg 

Reissner von 

Reissenfels 

apoi Martin 

Friedrich 

Leonhard 

Martin 

Friedrich 

Leonhard 

Martin 

Friedrich 

Leonhard 

apoi Johann 

Kissling 

Johann 

Kissling 

Johann 

Kissling 

Johann 

Kissling


După Fr. Zimmermann, Chronologische Tafel der Hermannstädter Plebane, 

Oberbeamten und Notare in den Jahren 1500-1884, în Archiv des Verein für Siebenbürgische 

Landeskunde, XIX, 3, 1884, p. 534-550.

136 


ANEXA 3 

ADRESĂ A CONSILIERULUI FRANZ MICHAELIS, 

SUPERVIZOR AL LUCRĂRILOR DE LA PRIMĂRIE 

Löblicher Magistrat ! 

Bei der in wenigen Stunden fertig werdenden Umgestaltung einiger Rathhausräume 

fällt die Art der Herrichtung der äusseren steinernen Fensterstöcke und des steineren 

Thürstockes gegen die Hofgalerie in unangenehmer Weise auf. Die zur Ergänzung 

nachgemachten Teile passen wenig, die Verwendung der übriggebliebenen alten, mit 

meisterhafter Kunstfertigkeit ausgeführten Teile ist nicht sorgfältig geschehen. 

Anstatt den echten, gemetzten Stein vom Unrat zu befreien und das angefügte 

Ergänzungsstück möglichst gering in Form und Farbe vom hergestellten Original abstechend 

erscheinen zu lassen, ist Original und Ersatz in derber Weise vereinigt und in ebenso derber 

allem Geschmack Hohn sprechenden Weise mit dicker, hässlicher Farbe überschmiert 

worden. 

Der Thürstock war schon gereinigt worden und machte so einen gefälligen 

Eindruck,aber auch er musste zur ’’Egalisirung” in angedeuteter Weise herhalten. 

Es darf nicht behauptet werden dass eine richtigere Renovirung unmöglich gewesen 

wäre. Die bewillgten Kosten sind keine geringen gewesen und Geschmacklosigkeiten sind 

immer zu theuer. Für das Anschmieren mindestens und das jetzt notwendig gewordene 

Wiederabkratzen hätten die Kosten erspart werden könen. 

Es kann nicht Aufgabe eines Nichtfachmannes sein, zu sagen, wie man eine solche 

Restaurirung gut machen kann, das zu erforschen ist in vorliegendem Fall entschieden Sache 

des löblichen städtischen Bauamtes dem ncht mehr, wie früher nur ein, sondern jetzt zwei 

Ingenieure angehören. Aber dass grosse Fortschritte in guter und verhältnismässig billiger 

Restaurirung von alten Kunstbauten heute zu verzeichnen sind, ist auch Nichtfachleuten 

bekannt. 

Die von Gipskomposition gegossenen Teile zeigen schon jetzt bedenkliche Sprünge 

und ich möchte darauf nicht wetten, dass bei anhaltend feuchter Witterung die Komposition 

nicht bröckelt. Was und wie es in München, Nürnberg, Rotenburg ob der Tauber, Köln, 

Berlin, Hamburg, Dresden,Wien, u.s.w., u.s.w. gemacht wird, lässt sich von Hermannstadt ja


auch erfragen (z. B. geben Kaolin, Bergkreide und Wasserglas, dann Portlandcement und 

Wasserglas eine schnell erstarrende, steinharte Masse, denen später keine Feuchtigkeit etwas 

mehr anhaben kann, Gipspräparate widerstehen den Witterungseinflüssen auf die Dauer 

nicht). 

Was der Zweck vorliegender Eingabe eigentlich ist, wird vielleicht gefragt werden. 

Nur der Zweck darauf aufmerksam zu machen, wie wenig es dem löblichen Bauamt gelungen 

ist, einen Gegenstand der Kunst, wie Hermannstadt äusserst wenige mehr übrig hat, zu 

restauriren, damit in der Folge ähnliche Fehler vermieden und die begangenen soweit möglich 

verbessert werden. 

An unseren grossen Kirche hat der Unverstand die Vernichtung von unersätzlichen 

Kunstschätzen verschuldet, jetzt steht unser Rathhaus in Gefahr ähnliche Misshandlungen 

durchzumachen. Einigen “praktischen” Herren ist vor Jahren die schmucke Halle im 

Hausgärtchen unpraktisch erschienen, so dass sie hat verschwinden müssen, und über den 

Dacherker gegen den Hof und den Stützpfeiler gegen das Gymnasium sind auch schon 

beängstigende Bemerkungen gefallen. 

Hermannstadt, 14. Dezember. 1898 

Franz Michaelis 

Text transcris de Florin Blezu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu, 

Sibiu, f.a., p. 143 – 144. 

Onoratului Magistrat 

În ceea ce priveşte modificările survenite la mai multe încăperi ale Primăriei, încheiate 

în numai câteva ore, felurile în care au fost realizate ancadramentele dinspre exterior ale 

ferestrelor şi ancadramentul de uşă din piatră dinspre galeria curţii fac o impresie neplăcută. 

Părţile realizate pentru întregiri nu se prea potrivesc, iar folosirea ancadramentelor vechi 

existente încă şi realizate la timpul lor cu multă măiestrie nu este tratată cu grija. 

In loc de a elibera piatra originală, sculptată, de murdărie şi de a realiza piese necesare 

reîntregirii acestora, astfel încât să distoneze în culoare şi formă cât mai puţin posibil cu 

originalul, aceasta şi fragmentele adăugate au fost reunite în mod grosolan şi mâzgălite cu o 

culoare grosieră şi foarte urâtă încât îşi bate joc de orice gust artistic. 

Ancadramentele de la uşi fuseseră deja curăţate şi făceau în felul acesta o impresie 

bună, dar şi ele au fost tratate în acelaşi fel prin „egalizare”.

138 


Nu se poate susţine că o renovare corectă ar fi fost imposibilă. Fondurile acordate nu 

au fost puţine, dar lipsa de gust este întotdeauna costisitoare. Cel puţin pentru mâzgălire şi 

actualmente necesara înlăturare a acestora s-ar fi putut economisi cheltuielile. 

Nu poate fi obligaţia unui nespecialist de a spune cum trebuie făcută o restaurare. 

Cercetarea unui mod de restaurare este în cazul de faţă fără îndoială sarcina cinstitului oficiu 

de construcţii care nu mai are doar un inginer, ci doi. Dar marile progrese întru restaurări bune 

şi relativ ieftine ale vechilor construcţii artistice sunt cunoscute şi celor care nu sunt de 

meserie. 

Părţile turnate în ghips arată deja crăpături suspecte şi nu aş paria că în condiţiile 

timpului umed compoziţia nu s-ar fărâmiţa. S-ar putea întreba din Sibiu cum se lucrează la 

München, Nürnberg, Rotenburg ob der Tauber, Köln, Berlin, Hamburg, Dresda, Viena (de 

exemplu, caolinul, creta, sticla şi cimentul de portland formează o masă care devine repede 

tare ca piatra şi nu mai poate fi atacată de umiditate, pe când preparatele din ghips nu rezistă 

multă vreme influenţelor climei). 

S-ar putea întâmpla să fiu întrebat care este scopul acestei intervenţii ale mele. 

Singurul scop este acela de a atrage atenţia asupra felului atât de puţin reuşit în care a izbutit 

cinstitul oficiu de construcţii să restaureze obiecte de artă din care Sibiul nu mai posedă prea 

multe pentru că în continuare asemenea greşeli să fie înlocuite şi cele deja comise să fie 

îmbunătăţite în măsura posibilului. 

In ceea ce priveşte biserica, cea mare lipsă de înţelegere a prilejuit distrugerea unor 

opere de artă de neînlocuit. Acum Primăria noastră este în pericol de a suporta daune 

asemănătoare. Unor domni „pragmatici” frumoasa hală din grădiniţa casei li s-a părut 

nepractică aşa că ea a trebuit înlăturată. Şi despre bovindoul dinspre curte şi pilastrul de 

sprijin dinspre liceu s-au exprimat deja păreri îngrijorătoare. 

Sibiu, 14 decembrie 1898 

Traducere de Anamaria Haldner


ANEXA 4 

DOCUMENT DESPRE REPARAŢIILE INTERIOARE LA PRIMĂRIE DIN 1828 ŞI 

1887 

Arhivele Naţionale Sibiu, Acte Fasciculare, U 35 

Urkunde, betreffend die Neulegung des Fußbodens im oberen Kanzleihaus, sowie die 

Fertigung von 3 neuen Fenster und einer Tür im Jahre 1828 

Im Jahr Eintausend und Achhundert und Achundzwanzig ist die obere Kanzlei Haus 

neue Fussboden und 3 Fenster auch eine Thür gemacht worden. 

Der Kanzelei Düner des Löblichen Magistrat ist der H. Joseph Franzückus Erdelly und 

Michael Wolff. 

Der Tischler Meister ist Johannes Krafft auf dem Rossen Anger 

1828 den 17 Jullius 

Hermannstadt 

Dieses Schriftstück ist gelegentlich eines neuen Fussbodenlegens am 19 Juli 1887 

durch den Tischlermeister Andreas Petrasch gefunden worden und wird in die selbe Stelle 

wieder gelegt. 

Hermannstadt am 22 ten Juli 1887. 

Friedrich Theil 

Expeditsleiter. 

Text transcris de Gudrun Liane Ittu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din 

Sibiu, Sibiu, f.a., p. 147. 

În anul o mie opt sute douăzeci şi opt s-a făcut în casa cancelariei Superioare o nouă 

podea, trei ferestre şi o uşă. 

Slujbaşul cancelariei, cinstitului Magistrat este dl. Joseph Franziscus Erdely şi Michael 

Wolff. Meşterul tâmplar este Johannes Ktafft de pe Rosenanger. 

Acest înscris s-a găsit cu prilejul punerii unei noi podele, în 19 iulie 1887, de către 

meşterul tâmplar Andreas Petrasch şi este pus în acelaşi loc.

140 

Sibiu, 22 iulie 1887 

Friedrich Theil 

Şef al biroului de expediţie 


Traducere după Liliana Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în 

secolul al XIX-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 31.


ANEXA 5 

DOCUMENT DESPRE REFACEREA GANGULUI EXTERIOR 

LA PRIMĂRIE ÎN ANUL 1888 

Arhivele Naţionale Sibiu, Acte fasciculare, U 35, f.5 

Der gegenwärtige Magistrat besteht aus folgenden Herrn: 

Wilhelm von Hochmeister, Bűrgermeister 

Carl Schochterus, Magistratsrath 

Josef Drotleff, Magistratsrath und Polizeidirektor 

Julius Sigerus, Magistratsrath 

Albert Teutsch, Ober Notair 

Moritz Angermann, Vice Notair 

Unser schriftliches Einschreiten nun, des Carl Platz, Vorstand und Rathhaus 

Commisaer welcher auch die Naturae Wohnung im Rathhaus hat, betreffend die Herrichtung 

und Adaptierung des im Rathhaushofe befindlichen aufgelassenen Ganges, welcher beiläufig 

vor 70 Jahren wegen dem schlechten Zustand und da sämtliches Holzwerk verfault war, 

abgetragen, die Adaptierung und Herrichtung dieses Ganges mit Bewilligung des Löblichen 

Magistrats und der Löblichen Stadt Communitaet nun gemacht wurde. 

Zu dieser Neuherstellung und Adaptierung dieses Ganges hat hauptsächlich der 

vielverdiente Herr Magistratsrath und Communal Referent Julius Sigerus bei der 

Durchführung das meiste beigetragen. 

Ihm gebührt auch der specielle Dank von Seite des Löblichen Magistrats, der Stadt 

Communitaet und der Bürgerschaft Hermannstadts. 

Dieser Gang führt nun direkt in die schön hergerichtete Rüstkammer und ist auch 

zugleich eine Zierde des Rathhaushofes. 

Derselbe kostet beiläufig 360 f. Ö. W. 

Die Werkmeister bei dieser Arbeit und Herrichtung dieses Ganges waren 

nachstehende Herrn: 

Fritz Elgyes, Tischlermeister 

Josef Robitschek, Steinmetzmeister 

Josef Willy, Schlossermeister und

142 

Franz Blaha, Zimmermeister. 


Hermannstadt im Jahre des Heils 1888 den 15ten August 

Bei einer Hitze im Schatten von 26 Grad und in der Sonne 34 Grad. 

Zum Schlusse ein dreifaches Hoch dem Löblichen Magistrat, speciell dem 

Magistratsrath Herrn Julius Sigerus 

Carl Platz, Vorstand und Rathhaus Commissaer und Custos der Hermannstädter 

Rüstkammer und Alarm Inspector der Hermannstädter freiwilligen Feuerwehr. 

Text transcris de Gudrun Liane Ittu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu, 

Sibiu, f.a., p. 147-148. 

Prezentul Magistrat constă din următorii domni: Wilhelm von Hochmeister, primar; 

Carol Schochterus consilier al Magistratului; Joseph Drotleff, consilier al Magistratului şi 

director de Poliţie; Julius Sigerus consilier al Magistratului; Albert Teutsch, notar-şef; Moritz 

Ungermann, vicenotar. 

În urma petiţiei scrise a lui Carl Platz, administrator al atelajelor Primăriei, care are şi 

o locuinţă la Primărie, privind repararea şi adaptarea gangului părăsit din curtea Primăriei, 

care a fost demolat acum vreo 70 ae ani din cauza stării proasate, pentru că lemnăria era 

putrezită în acel gang, cu încuviinţarea cinstitului Magistrat a cinstitei reprezentanţe 

comunale, a fost făcut din nou. 

La efectuarea lucrării de refacere şi adaptare a acestui gang, cel mai mult a contribuit 

merituosul consilier al Magistratului şi referent al reprezentanţei comunale, Julius Sigerus. 

Lui i se cuvin mulţumiri speciale din partea Magsitratului, a reprezentanţei comunale şi a 

locuitorilor Sibiului. 

Acum, acel gang frumos duce la frumos amenajata cameră de arme, fiind în acelaşi 

timp şi o podoabă a curţii Primăriei. 

El a costat în jur de 360 florini valută vieneză. 

Meşterii care au făcut această lucrare şi amenajare au fost următorii: Fritz Elgyes 

tâmplar, Joseph Robitschek meşter pietrar, Joseph Witty lăcătuş, Franz Blaha meşter dulgher. 

la soare. 

Sibiu, în anul Mânturii 1888, la 15 august, pe o arşiţă de 26 grade la umbră şi 34 grade 

În încheire, un întreit ura cinstitului Magistrat, în special consilierului Magistratului, 

domnului Julius Sigerus. 

Carl Platz,


Administrator al atelajelor Primăriei, custode al camerei de arme din Sibiu. 

Traducere după L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în 

secolul al XIX-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 31.

144 

CONSIDERAŢII STILISTICE ASUPRA 


CUPRINS 

PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU, Anamaria Haldner 1 

ARGUMENT 5 

CAPITOLUL I - PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI 7 

CAPITOLUL II - ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI 19 

Locuirea preistorică 20 

Amenajarea din lemn şi chirpici de pe marginea terasei 21 

Urmele unei gropi şi ale unui tipar pentru turnarea unui clopot de biserică 24 

Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din camera 88 29 

Turnul de incintă 31 

CAPITOLUL III - CASA ALTEMBERGER 34 

Construirea casei, primii proprietari 34 

Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Altemberger 41 

În loc de concluzii 50 

CAPITOLUL IV - PROPRIETARII ŞI CLĂDIREA 

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI-LEA 52 

Comitele Johannes Lulay 55 

Proprietatea lui Marcus Pemfflinger şi vânzarea ei către Magistrat 55 

CAPITOLUL V - PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU 57 

Amenajarea casei ca sediu al Primăriei 57 

O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă 58 

Noua funcţionalitate a spaţiilor 61 

Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii 61 

Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii 65 

Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile 66 

Închisoarea din subsolurile Primăriei 67 

Camera armelor 71 

Remiza pompierilor 73 

Administratorul Primăriei 75 

Alimentarea cu apă 76 

CAPITOLUL VI - EVENIMENT ŞI COTIDIAN LA PRIMĂRIA SIBIULUI 78


Alegerea din anul 1721 a înalţilor funcţionari 78 

Ospeţele Magistratului, urme arheologice 79 

Cafeaua şi pipa domnilor consilieri 82 

Leacuri şi parfumuri la Primărie 84 

Paza Primăriei, paza oraşului şi alarmele pompierilor 85 

Ciuma nu-i ocolea nici pe aleşi 85 

Numele meşterilor de pe pietrele din Primărie 86 

Primul spectacol pentru domnii magistraţi 86 

CAPITOLUL VII - REPARAŢII ALE CLĂDIRII ŞI AMENAJĂRI 

ALE INTERIOARELOR ÎN PERIOADA MODERNĂ 88 

Reparaţii ale clădirii în secolul al XVIII-lea 88 

Reparaţii şi reamenajări din secolul al XIX-lea 89 

Restaurarea din a doua jumătate a secolului XX 91 

CAPITOLUL VIII - MUZEUL DE ISTORIE DIN PRIMĂRIA VECHE 94 

REZUMATE 97 

ANEXE 117

PRIMĂRIA VECHE DIN SIBIU casa, oamenii, muzeul

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?