anale_udj-fascicula_.. - Facultatea de Drept

Analele Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi - Fascicula XXII
Drept şi Administraţie Publică Anul I, Nr. 1 – 2007
Galati University Press ISSN 1843 -8334 pp.115-133
administrative. Însă o asemenea construcţie în trei trepte nu este absolut
necesară.
Kelsen evidenţia în lucrarea sa, că producerea unei norme inferioare
prin intermediul uneia superioare poate fi determinată în două direcţii.
Norma superioară poate determina organul de către care şi procedura prin
care se produce norma inferioară, ea poate însă determina şi conţinutul
acestei norme. Chiar dacă norma superioară determină doar organul, adică
factorul care trebuie să producă norma inferioară, lăsând în seama acestui
organ atât stabilirea procedurii, cât şi stabilirea conţinutului normei ce
trebuie produsă, norma superioară este implicată în producerea normei
inferioare: determinarea organului este minimum raportului dintre o
normă superioară şi o normă inferioară, căci o normă a cărei producere nu
este determinată deloc de o normă superioară nu poate fi considerată o
normă stabilită în cadrul ordinii de drept şi prin urmare, nu îi poate
aparţine; iar un individ nu poate fi considerat organ al comunităţii de
drept, funcţia sa nu poate fi atribuită comunităţii, dacă nu este determinat
de o normă a ordinii de drept care constituie comunitatea de drept, adică
dacă nu este împuternicit de către o asemenea normă superioară să-şi
îndeplinească funcţia. Orice act producător de drept trebuie să fie un act
care aplică dreptul, adică trebuie să fie aplicarea unei norme de drept
premergătoare actului, pentru a putea fi considerat un act al comunităţii de
drept. De aceea, crearea dreptului trebuie înţeleasă ca aplicare a dreptului,
chiar dacă printr-o normă superioară este determinat doar elementul
personal — individul — care trebuie să îndeplinească funcţia de creare a
dreptului. Normă superioară, care determină organul, este cea care se
aplică în orice act al acestui organ.
Determinarea producerii unei norme inferioare printr-o normă
superioară poate avea grade diferite. Ea nu poate fi însă niciodată atât de
slabă, încât actul aflat în discuţie să nu mai poată fi considerat un act de
aplicare a dreptului şi nu poate merge niciodată atât de departe, încât actul
să nu mai poată fi considerat un act de producere a dreptului. Chiar dacă,
aşa cum se întâmplă în cazul unei decizii judecătoreşti ce trebuie emisă pe
baza unor legi nu numai procedura şi organul, ci şi conţinutul deciziei ce
trebuie luată sunt determinate, avem de-a face nu doar cu aplicarea
dreptului, ci şi cu crearea lui. Problema dacă un act de drept depinde de
măsura în care funcţia organului care stabileşte actul poate fi
125