Eseuri

Emil Bucuresteanu
Eseuri
Volumul II
E d i t u r a o n l i n e
“SEMĂNĂTORUL TISMANA”
Octombrie 2012

Emil Bucureșteanu
N. 28 ianuarie 1932
Comuna Roznov, Judeţul Neamţ
Studii: Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti
E-mail: ermil_aglaia@yahoo.com
Am fost muncitor forestier, pedagog, muncitor
la Bicaz, pe şantierul hidrocentralei. jurnalist la ziarul
local din Piatra-Neamţ, profesor de limba română la
şcoala generală Nr. 2, profesor de filosofie, economie
politică, logică la liceele „Petru Rareş”, de Chimie,
Pedagogic, Electrotehnic, toate din Piatra-Neamţ. Nu mai
este slujbaş al statului din anul 1994, când am ieşit la
pensie de la Colegiul Naţional de Informatică.
Colaborări: „Steagul roşu”, Bacău, revista
„Magazin”, „Gazeta învăţământului”, „Sportul popular”,
revista „Flacăra”. „Ceahlăul” Piatra Neamţ, Revista
„Apostolul” Piatra Neamţ, „Moldova Literară” Iaşi,
„Constelaţii diamantine”, Craiova, „Antiteze”, Piatra-
Neamț.
A scris: Naiana şi Raşela, Editura „Timpul”,
Iaşi, 2006.
Student în filosofie, Pagini de dragoste, Editura
„DramArt”, Iaşi, 2006 Ani de şcoală, memorii, Editura
„Universitas”, Iaşi, 2007;
Muntencele, Editura „Junimea”, Iaşi, 2007,
Iubiri vinovate, Editura „Infarom”, Craiova, 2007,
Zboruri întrerupte (Împreuna cu Emilia Ţuţuianu),
Editura „Muşatinia” Roman, o microantologie despre trei
poete nemţene a căror viaţa ia sfârşit la anii adolescenţei.
Poeţi nemţeni (Antologie pentru copii şi adolescenţi),
Editura „Timpul”, Iaşi, 2008 Poemele iubirii, versuri,
Editura „Crigarux”, Piatra-Neamţ, 2009; Povestiri,
2

Editura online „Semănătorul”, 2009, un volum de nuvele;
Cronici, eseuri, Editura online Semănătorul, 2009.
Cogito – Din jurnalul unui comunist, Editura „Timpul”,
Iaşi, 2010, Cancelaria, cuibuşor de nebunii, Editura
„Cetatea Doamnei”,Piatra Neamţ, 2011, povestiri satirice
despre „relaţiile” interumane în şcoli, Proprietatea e
sfântă, Editura „Junimea” Iași, 2011, Sărutul, Editura
„Universitas XXI” Iași, 2012.
3

Actualitate la
Constantin Rădulescu-
Motru
Hegel, filosoful german trăitor în crucea
secolelor XVIII şi XIX, (1770-1831), afirma că filosofia
este o fiică a epocii în care a fost scrisă. Aserţiunea poate
fi extinsă şi asupra altor domenii ale creaţiei umane:
literatură, arte plastice, sociologie. De asemenea, se
susţine ideea că istoria societăţii în mersul ei are un
singur sens, numai înainte, nu se întoarce. Filosofii au dat
diferite interpretări evoluţiei omenirii. De pildă, la noi
Vasile Conta înţelegea evoluţia societăţii ca o undă cu
momente, ramuri, de urcuşuri şi coborâşuri. Lucian Blaga
explica spiritul românesc prin cunoscuta metaforă, dealvale.
Revenind la Hegel, filosoful dialecticii obiective,
vedea mişcarea ca o spirală, ideea trecând prin mai multe
stadii, afirmaţie-negaţie-negarea negaţiei sau tezăantiteză-sinteză.
Deşi istoria nu are marşarier, dacă o
asemănăm cu o maşină, putem spune că după ani mai
trece prin acelaşi loc. Conducătorul maşini observă unele
schimbări, dar nu atât de mari încât să nu mai recunoască
locul. Ba unele aspecte nu s-au schimbat deloc, au rămas
încremenite. În 1904 Constantin Rădulescu-Motru
publică prima lucrare de dimensiuni mai ample, Cultura
română şi politicianismul (C. Rădulescu-Motru,
Personalismul energetic şi alte scrieri, Editura
Eminescu, Bucureşti,1984, p. XI). Eu deţin un volum din
opera amintită datat tot 1904, ediția a II-a, ceea ce
4

înseamnă că lucrarea s-a bucurat de o bună primire, chiar
de la prima apariţie. Rezultă că scrierea lui C.R.-M. era
bine ancorată în problemele timpului, era o fiică a epocii
Câteva consideraţii de redactare. Cartea
cuprinde şapte capitole. Fiecare capitol are la început o
casetă cu problemele, numerotate, de fapt subcapitole,
care vor fi tratate. Lecturarea acestora înainte de a citi
opera îţi oferă o imagine sintetică asupra conţinutului
lucrării. Desigur. cititorii operei lui C.R.-M. cunosc acest
procedeu al autorului, fiindcă la toate scrierile, mă refer
la cele în volum şi de întindere mai mare, este folosit la
tehnoredactare. De asemenea, C.R.-M. însoţeşte fiecare
din lucrările sale cu o introducere. Amintesc aceste
chestiuni fiindcă mi-au fost de mare folos în urmărirea
problemei ce m-a interesat, anume politicianismul din
timpul lui Motru pe care îl pun faţă în faţă cu politica ce
se face astăzi pe Dâmboviţa. După ce am citit cartea şi
cunoscând ce se întâmplă astăzi în politica românească
îmi permit să spun că totul a fost şi este original la noi, şi
ce se întâmpla la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX şi ce se petrece în prezent.
O altă, problemă tot de redactare, este
înserierea titlului pe pagina de carte. Sintagma Cultura
română este scrisă cu litere aldine, bold, cum se spune
azi la calculator, iar cuvântul politicianismul este scris cu
litere mai mici şi normale. Rezultă că în viziunea lui
Motru felul de a face politică este subordonat nivelului
cultural al individului. Vorbind în termenii
Personalismului energetic, opera lui fundamentală,
potenţialul energetic de a elabora proiecte politice
depinde de gradul de cultură de care dispune acesta.
Mergând mai departe cu raţionamentul, deducem că
5

măsurile politice ale unui partid sunt influenţate de
calitatea culturală a membrilor săi.
Cea mai mare parte din carte este dedicată
problemelor culturii. Dacă în abordarea chestiunilor
politice se referă cu precădere la ţara noastră în raport cu
comportarea politică din ţările cu o cultură formată
(Germania, Franţa, Statele Unite), în problemele de
cultură aria geografică cuprinsă este mult mai largă,
C.R.-M. ne face o prezentare comparativă dintre cultura
din ţările amintite mai sus şi ţări de pe alte continente,
Japonia sau China de pildă, care, consideră el, nu au o
cultură formată, ci doar o civilizaţie. Cultura română este
şi ea în formare şi de aici toate relele ce se abăteau asupra
unui popor talentat. Vinovaţi sunt, desigur, cei ce se
întorc în patrie, cu studii în străinătate, care s-au rupt de
filonul moral sănătos al românului, în special, al
ţăranului. Aceştia sunt politicianii criticaţi dur de C.R.-
M. încă din prefaţa cărţii.
Pentru Rădulescu-Motru politicianismul este o
practicare meşteşugită a drepturilor politice, prin care
câţiva dintre cetăţenii unui Stat, tind şi uneori reuşesc să
transforme instituţiunile şi serviciile publice, din
mijloace pentru realizarea binelui public, cum el ar
trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor
personale. În viziunea lui C.R.-M. politicienii îşi
realizează acest deziderat nu recurgând la violenţă, ci cu
consimţământul acelora, căror este menită să le aducă
pagubă. Cetăţenii îi consideră pe politicieni ca pe o
plagă şi nu nişte despoţi.
În aceeaşi prefaţă autorul de mai târziu al
operei Personalismului energetic are câteva reflecţii de
ordin economic. El face deosebire între industriaşi şi
6

capitalişti, ceea ce nu corespunde concepţiilor economice
actuale, industriaşii fiind capitalişti, fiind de fapt pilonii
societăţii capitaliste, deşi, în ultimul timp, o pondere tot
mai mare o are capitalul bancar şi speculativ. Pentru a
exista bănci, bursa, a trebuit mai întâi să existe producţia,
industria, agricultura, transporturile, comerţul. Mi se pare
de profundă pertinenţă şi de reală actualitate afirmaţia că
marii capitalişti şi marii industriaşi sunt indiferenţi
asupra originii de unde vine câştigul. Pentru ei esenţialul
este să fie satisfăcuţi…
In continuare C.R.-M. ne explică - vorbind în
termeni economici actuali - cum este posibil exportul de
capital, cum sunt posibile investiţiile în alte ţări, cum se
obţin profiturile. Uneori se face şi prin constrângere
forţată. (Dacă ar fi contemporan cu noi poate scria că nu
rare ori se face şi prin constrângere forţată). Dar fiindcă
mijloacele violente au mari riscuri se apelează la sprijinul
politicianului. Ajutorul acestuia este mai preţios decât
orice putere armată. Cu ajutorul politicianului
capitalurile trec uşor graniţele ţărilor, acesta fiind, după
spusele lui Rădulescu-Motru, duşmanul de moarte al
zidurilor chinezeştii. C.R.-M. vedea însă curgerea
capitalurilor doar într-o singură direcţie, de la ţările
dezvoltate, Germania, Franţa, Statele Unite spre statele
tinere, nedezvoltate. De la începutul secolului trecut,
când Rădulescu-Motru a scris cartea despre care vorbim,
economia capitalistă a făcut paşi uriaşi, geografia
economică a lumii este cu totul alta. Acum şi pieţele
ţărilor dezvoltate sunt cucerite de capital străin.
Capitalurile asiatice sunt concurente puternice ale
capitalului american, german, francez etc. Dar ce este
izbitor de actual în afirmaţiile lui Constantin Rădulescu-
7

Motru, cel puţin pentru România, este că politicianul de
la noi este gata, pentru a asigura interesul său personal,
să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor
publice. El este tipul omului care câştigă fără muncă, şi
care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită.
Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi
prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea
vieţii naţionale a popoarelor tinere… Numai că românii
nu sunt un popor tânăr, ci mai mult îmbătrânit, cu
apucături noi.
* * *
În continuare voi extrage din exegeza lui
Rădulescu-Motru şi alte note de ordin politic, de
actualitate surprinzătoare. După cum am afirmat mai
înainte, lucrarea are ca preponderenţă analiza
fenomenului cultural de la noi şi din alte ţări, China,
Japonia, de pildă, considerate de el, oarecum pe nedrept,
că aveau o cultură în formare.
Perioada peste care C.R.-M. a pus lupa criticii
sale este secolul XIX, în special a doua jumătate a acelui
secol. Autorul a fost elev al lui Titu Maiorescu şi de aici
nu numai admiraţia pentru mentorul său dar şi acceptarea
ideilor autorului Beţiei de cuvinte faţă de cultura şi
civilizaţia română. Nu înseamnă că Rădulescu-Motru este
un epigon al lui Maiorescu, ci are propria lui cale, modul
său propriu de gândire. Teoria formelor fără fond,
precum şi alte idei maioresciene vor fi integrate
viziunilor lui filosofice nu fără unele corecturi proprii.
Totuşi, pentru C.R.-M.â, In istoria filosofiei româneşti,
Titu Maiorescu, va rămâne un nume distins şi consideră
că odată cu T.M. începe trezirea gândirii filosofice
8

omâneşti sub influenţa culturii. Gh. Al. Cazan, în studiul
, Schiţă a unei vieţi, aşezat ca prefaţă la volumul C.
Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte
scrieri, ne atrage atenţia că trezirea gândirii filosofice
româneşti are ca predecesori pe Dimitrie Cantemir, pe
iluminişti şi alţi slujitori de meditaţii metafizice.
De asemenea, ca şi Maiorescu, C.R.-M. va fi
influenţat de gândirea, cultura şi civilizaţia germană,
Germania fiind ţara în care şi-a făcut studiile de bază, şi-a
luat doctoratul, după ce trecuse pe la Ecole de Hautes
Etudes, Paris, unde a audiat cursurile mai multor filosofi
şi psihologi renumiţi şi a lucrat şi într-un laborator de
psihologie experimentală.
Cultura este o condițiune indispensabilă
pentru dezvoltarea popoarelor… Poporul fără cultură n-
are istorie este crezul lui Rădulescu-Motru. Citez mai
departe alte câteva fragmente, doar câteva, pentru a
demonstra importanţa pe care o acorda acesteia şi care-l
definesc pe C.R.-M şi un filosof al culturii, un pionier
pentru România în acest domeniu, deşi nu cultura a fost
preocuparea lui teoretică principală. […] bunurile
sufleteşti, din cari e constituită cultura, sunt în realitate
singurile baze mai durabile pentru întemeierea unei vieţi
sociale.[…] Singure numai bunurile sufleteşti deschid
muncii o existenţă superioară şi durabilă; prin mijlocirea
lor viaţa individului se înnobilează şi profită obştii.
Credinţele religioase, obiceiurile, instituţiunile
şi valorile morale, operile de artă şi adevărurile ştiinţei,
sunt singurile cari înving moartea. Definiţiile
contemporane includ în conceptul de cultură şi valorile
materiale pe care le realizează un popor, (Mic dicţionar
9

enciclopedic, Bucureşti, 1986), dar aceasta este o altă
problemă de discutat.
Un subcapitol este rezervat analizei
conceptelor de pseudocultură, semicultură şi cultură
desăvârşită, pseudocultura, semicultura fiind etape între
barbarie şi cultura desăvârşită, evidenţiind trăsăturile
popoarelor care se află într-una din ipostazele arătate
mai sus. Nici o creaţiune puternică nu zguduie până la
temelii sufletul poporului pseudocult. La dânsul toate se
petrec la suprafaţă Totuşi poarele pseudoculte se află pe
o treaptă superioară popoarelor aflate în barbarie. În
mijlocul poporului pseudocult lupta pentru existenţă este
mai potolită şi mai umană. Individul este desrobit de sub
tirania instinctelor sociale. Iată însă laturile negative ale
individului pseudocult. În momentele grele, când
fericirea sa este ameninţată, el are două scopuri sigure:
ori schimbarea de loc >; ori
protecţia unui popor puternic. Niciun regret nu-l leagă
de pământul ce-l locuieşte[…] Pretutindeni este la el
acasă.
Dacă pseudocultura, după C.R.-M., este un
fapt rău întocmit, semicultura, deşi întâlnim unele
deficienţe ale pseudoculturii, este un proces încă
neterminat în drumul culturii spre desăvârşire. Dar nu
orice popor poate ajunge la cultura adevărată, doar cele
cu calităţi deosebite. Care sunt acestea? Educat în şcolile
Apusului, este lesne de înţeles. În afară de Germania,
Franţa, Anglia, C.R.-M. aminteşte Statele Unite. E puţin
straniu că sunt date uitării popoare ca grecii, egiptenii,
chinezii, popoarele Orientului Mijlociu, a căror cultură
stă la baza culturii şi civilizaţiei europene şi, implicit, şi a
Americii.
10

În ce situaţie se afla România sfârşitului de
secol XIX şi începutului celui de al XX-lea al existenţei
sale. Netăgăduit, până la o cultură desăvârşită nu s-a
ridicat niciodată poporul român. Niciuna din creaţiunile
sufletului său n-a reuşit să întipărească în istoria
omenirii nota individualităţii sale; în nici o ramură de
activitate el nu a realizat neîntrecutul. Dar continuă
autorul Personalismului energetic, parcă pentru a îndulci
situaţia, sau poate că şi-a reamintit că şi el este român iar
aşchia seamănă cu trunchiul copacului, poporul
român,[…]din timpurile cele mai vechi şi până acum de
curând, el s-a menţinut într-o stare de semicultură
onorabilă.(subliniere E.B.) În ce constă onorabilitatea
românilor:[…] caractere necioplite dar turnate dintr-o
bucată. Arta ştiinţa, morala, obiceiurile ţărei, atât cât
erau şi cum erau, întregeau de minune sufletul
strămoşilor noştri. Când s-a stricat această situaţie?
Ultima generaţie purtătore a tradiţiei strămoşeşti a
realizat actul Unirii de la 1859. În locul efortului pentru
formarea conştiinţei naţionale, tinerii au găsit calea
libertăţilor politice. Sensul era invers, susţine C.R.-M., nu
de la dezvoltarea economică, culturală spre libertate, ci
de la politică spre civilizaţie. Talismanul era
politicianismul. Vinovată este generaţia paşoptistă
propovăduitoarea libertăţilor politice. Suprema ţintă a
politicianismului şi prin tr-însul a românului, de acum
înainte este să placă Europei. Şi ca să placă Europei au
tras la indigo instituţiile, ordinea întâlnită în Apus. Motru
îi acuză de mimetism, trăsătură caracteristică unor
vieţuitoare pentru a putea supravieţui dar şi pentru a
obţine avantaje. Tot el ne spune că […]la mimetism n-a
luat parte întreg poporul românesc, ci numai pătura sa
11

de sus, elita conducătorilor[…]. Poporul român a rămas
şi azi foarte puţin civilizat, pe gustul Europei; dar, în
schimb, cât de mare a fost succesul acestei civilizaţiuni
în pătura conducătoare! În finalul capitolului, Motru îşi
exprimă încrederea în consolidarea culturii române chiar
de la începutul secolului XX şi îşi încheie analiza printrun
citat din N. Iorga dintr-un articol apărut în
semănătorul Nr 20 (1903): O nouă epocă de cultură
trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom
muri! Și e păcat, căci rânduri lungi de strămoși cinstiți
ni stau în urmă și n-avem dreptul să ne înstrăinăm copiii.
După ce în capitolele de la mijlocul cărţii
tratează probleme de cultură de ordin general cu referiri
la statele din Apus şi Orient, în capitolele de sfârşit
revine în deosebi la ţara noastră, cu o critică foarte
virulentă la adresa politicii şi politicienilor. În funcţie de
interese, susţine el, cetăţeanul român gândeşte una,
reprezentaţia este alta, noţiunile îşi schimbă mereu
sensurile. Logica lui nu este internă, în creierul său, ci
externă, în împrejurări…. Astăzi noţiunea de imoralitate
şi noţiunea de dreptate bisericească se resping; mâine se
împacă. Şi autorul vine cu multe exemple pentru a ne
convinge că afirmaţiile dumnealui sunt adevărate.
Vorbele care la alte popoare au un sens, la noi sunt
goale de conținut.
O critică aspră adresează justiţiei. Pentru
frumuseţea argumentării redau un fragment mai mare:
Justiţia! Instituţiile publice!...- Ai pe cineva la Tribunal?
– Ai pe cineva la Prefectură? – Ai pe cineva la Bancă? –
Ai pe cineva la Credit?...Acest veşnic cineva! El face şi
desface! El este realul, actualul. –Nu pot iubitule, se
opune legea. - Dar când vrea cineva… Dacă ai pe acest
12

cineva mai ai strade curate, ai gaz de luminat, ai loc
rezervat pentru copilul tău la şcoală, ai pe comisar
amabil şi pe judecător complesant, ai în jurul tău o sumă
de oameni bine crescuţi… Şi puterea lui acest cineva nu
s-a sfârşit.
De la analiza gravă când e vorba de economie,
de viaţa socială, C.R.-M. trece la ironie, la umor, când
abordează situaţia artei, a literaturii în special. Iată un
scurt dialog imaginat, sau poate real, în orice caz care
reflecta o realitate, redat în cartea amintită la pagina 140.
- Leneşule, îmi zice unul. care-’mi voia de
altfel binele, eşti destul de sănătos şi inteligent ca să-ţi
câştigi viaţa. Ci umbli cu versuri şi cu cerşetorii? Te
sfătuiesc ca să te apuci de o muncă cumsecade,
serioasă…
[….] Am apelat la mintea şi patriotismul
tuturor românilor pe cari eram obişnuit a-i vedea
represintând puterea statului.
- Suntem în criză, domnule, mi se răspundea
pretutindeni, nu avem timp să ne gândim şi la trântori
cari visează. Ţara are nevoie de economii urgente
- Dar şi criza literară e o înjosire pe care
trebuie să o evităm.
- Criza literară! Cine se ocupă de criza
literară? La Berlin, important este să se ştie dacă avem
recoltă sau nu. De o fi lipsă de poeţi n-are să ne vină
controlul european, dar de o fi lipsă de bani,
desigur.(Subliniere E.B.)
- Dar o ţară fără cultură proprie…este o ţară
barbară,… este un simplu grânar la dispoziţia
străinătăţii…
13

Şi îşi încheie Rădulescu-Motru pledoaria sa
pentru cultura română. Sărmane poet, odiseea ta e tristă,
e foarte tristă. Dar îţi rămâne o cale care să-i pună
sfârşit.: este calea pe care ţi-o deschide politicianismul!
Cântă gloria acestuia! (sublinierea E.B.)
Calea a fost bătătorită de mulţi alţii. Ea este
totuşi singura care te va duce pe sub arcuri de triumf.
Muntenia şi Moldova sfârşitului de secol XIX
se deosebeau esenţial de Muntenia şi Moldova
începutului aceluiaşi secol. În primul rând că se realizase
Unirea de la 1859, pas hotărâtor pentru modernizarea
ulterioară a ţării. C.R.-M. subliniază acest fapt şi vinovaţi
pentru decăderea ulterioară sunt politicienii care au adus
în ţară ideile de libertate, egalitate dreptate ale Apusului.
Dezvoltarea economică n-a fost în concordanţă cu
formarea şi dezvoltarea culturii naţionale, avuţia nu s-a
distribuit corect. […]minoritatea purtătoare a
civilizaţiunii, reţine pentru dânsa din bugetul statului un
beneficiu prea mare, disproporţionat de mare în
comparaţie cu valoarea serviciilor pe cari ea le aduce
poporului român. Această minoritate, spune autorul, își
permite chiar capriţii şi gusturi de milionar american…
şi toate din punga contribuabilului în timp ce acesta care
este format din imensa majoritate a poporului român,
trăieşte la ţară în bordeie, fără igienă…decimat de
mizerie. Minoritatea se bucură de privilegii fără a fi cu
ceva superioară poporului. Pentru a-şi întări aserţiunea,
C.R.-M. ne dă un citat dintr-un articol scris de Eminescu
în „Timpul”, opt aprilie 1882, în care afirmă că păturile
superpuse sunt mult inferioare rasei poporului român.
Ex nihilo nihil . Din nimic nu se creează nimic.
Avuţia României s-a realizat pe baza împrumuturilor.
14

Dar acestea vor trebui plătite. Economiile adunate de
locuitorii ţărilor mari şi puternice nu se revarsă asupra
ţărilor mici, cu scopul de a veni în ajutorul acestora, ci
pentru a-şi întregi ele procesul lor de dezvoltare. Ele
sunt ca nişte uriaşe fiinţe tentaculare care caută peste
tot locul hrană şi adăpost. Ele vin împinse de legea lor
de creştere, iar nu de hatârul celor săraci.(Subliniere
E.B.)
Referindu-se la reformele politicienilor, C.R.-
M. închei capitolul al VI-lea, cu o frază zguduitoare:
Reformele săvârşite în România de către politicieni sânt,
unele spre folosul aparent al generaţiunilor de astăzi; şi
toate spre paguba reală a generaţiunilor de mâine.
În finalul capitolului şapte, Rădulescu-Motru
îşi exprimă încrederea că poporul român va găsi calea
înlăturări politicianismului, a mizeriei. Vântul unei
puternice reacțiuni de sănătate (desigur morală) va goni
de pe cerul culturii române nourii cei groşi ai
pseudoculturii de astăzi.
Să avem încredere! îşi încheie el cartea.
* * *
Din 1904, anul apariţiei cărţii Cultura română
şi politicianismul şi până în prezent, poporul român a
trecut prin multe momente hotărâtoare pentru istoria sa.
După felul în care s-a comportat, nu poate fi considerat
ca semicult sau, şi mai rău, că ar fi avut o pseudocultură.
De altfel, fiecare popor are propria cultură, care nu poate
fi considerată nici semicultură, nici pseudocultură. E
vorba aici de nivelul de civilizaţie, de care datorită unor
împrejurări istorice, unele popoare se bucură mai mult
sau mai puţin. Istoria omenirii nu are un mers liniar,
15

unele culturi au devenit istorie ca şi popoarele care le-au
făurit şi le-au purtat, altele au luat fiinţă mai târziu şi se
află într-o perioadă de înflorire. Judecăţi de valoare
asupra uneia sau alteia sunt greu de pronunţat, dacă nu ai
o gândire obiectivă.
Cât priveşte aserţiunea lui Constantin
Rădulescu-Motru că în perioada de la sfârşitul secolului
XIX şi începutul celui de al XX-lea poporul român se
afla într-o perioadă de pseudocultură este greu de
acceptat, trebuie făcută o disjuncţie clară între felul de a
fi, de comportament, al celor ajunşi în fruntea ţării, fără a
fi oameni de frunte, şi restul poporului. În acel timp au
trăit și contribuit la formarea culturii românești Hașdeu,
Titu Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Grigorescu,
Porumbescu, Haret, Vlaicu, Creangă, Slavici, Ion Ionescu
de la Brad, Caragiale, Vasile Conta, se afirma Iorga, iar
lista cu personalități din galeria de aur a culturii române
nu se termină cu ei. Unii au fost și politicieni și nu de
duzină. Nici poporul n-a fost mai prejos în Unirea
Principatelor, Războiul de Independenţă, iar mai târziu în
Primul Război Mondial.
Perioada dintre cele două războaie mondiale
este considerată, pentru România, ca o etapă de vârf în
cultura românească. Într-adevăr, dezvoltare ştiinţei, a
literaturii, a filosofiei, a învăţământului a făcut paşi mari
în aceşti ani. Politicienii, prin comportarea lor în afară de
momentul Unirii de la 1918, nu s-au situat însă prea
departe de politicienii criticaţi de C.R.-M. Nici poporul,
în special lumea satelor nu trăia în condiţii deosebite de
cele de la începutul secolului XX. Iar dacă luăm ştiinţa de
carte ca element important în însuşirea culturii, situaţia
nu se prezintă de loc roză. S-au păstrat elementele de
16

cultură tradiţionale, cele din moşi strămoşi, ca ţesutul,
olăritul, prelucrarea lemnului, cusutul, creşterea viermilor
de mătase, albinăritul, plutăritul, cu unele mici schimbări.
O însuşire masivă a elementelor de cultură modernă
creată în ţară sau importate, care să determine schimbări
vizibile în modul de viaţă, în special al ţărănimii, nu a
existat. Ca trăitor în această perioada, diferenţele dintre
cultura română şi cea din Apus le-am văzut-o în modul
de comportare al soldaților germani față de cel al
românilor. Dar dacă ne gândim la atrocităţile fascismului,
săvârşite cu o participare masivă a poporului german, ce
fel de cultură avem în faţă? Dar manifestările rasiste din
S.U.A., izbucnite în plin secolul XX, în ce fel de cultură
le putem include? Fenomenul cultural pare a fi mult mai
complex decât l-a tratat C.R.-M., prin împărţirea culturii
în pseudocultură, semicultură, cultură desăvârşită,
incluzând popoarele ca într-un pat al lui Procust în
această triadă. Se pare că nu numai indivizii au momente
de rătăcire ci şi popoarele. Că în spatele acestora stau
politicieni, şi în spatele politicienilor stau marile trusturi
financiare este o realitate a timpurilor moderne.
Să revenim la România şi românii zilelor de
acum, acum desemnând sfârşitul de secol douăzeci şi
început al secolului XXI. După aproape jumătate de secol
de hiatus politic cum poate fi definită perioada
comunistă, politicienii au apărut ca ciupercile după ploaie
iar politicianismul este în floare, cu multe similitudini cu
ceea ce a descris Rădulescu-Motru în Cultura Română şi
politicianismul, dar şi cu unele trăsături specifice acestor
vremuri. Ca notă aparte este că politicianul de azi are ca
permanentă justificare a neîmplinirilor trecutul comunist,
cei mai mulţi dintre ei, fiind ei înşişi foşti înflăcăraţi
17

comunişti. Caracterul cameleonist poate fi considerat ca
o notă definitorii a politicianului actual, şi nu numai, că
din comunist plin de abnegaţie a devenit liberal, social
democrat, ţărănist etc., ci şi prin faptul că trece cu
uşurinţă dintr-o tabără politică în alta fără jenă. Goana
după bani, etalarea averilor, traiul în huzur par a fi
trăsături perene ale politicianului român, elemente de
continuitate. Parafrazându-l pe Constantin Rădulescu-
Motru, reformele politice de azi sunt vizibil în
interesul actorilor (politici) actuali şi spre paguba (în
parte) a celor care vor veni; pentru truditori paguba
este permanentă.
Secolul XIX se caracteriza şi prin plecare
tinerilor la studii în străinătate. Nu oricine avea această
posibilitate. Pentru unii, statul sau diferite organizaţii,
mai acordau şi burse. Oricum, odraslele protipendadei,
capabile sau nu, îşi făceau studii pe meleaguri străine.
Comportarea nu poate fi blamată, în acel timp
învăţământul românesc abia se înfiripa. În prezent,
exodul la studii în străinătate este impresionant, fără a fi
motivat de lipsa de şcoli în ţară sau de existenţa unor
tineri supradotaţi care să nu încapă în cămaşa
învăţământului autohton. Cei eminenţi nu se întorc în
ţară, odraslele politicienilor revin, au confortabile locuri
asigurate.
Europa Unită reprezintă Eldorado nu numai
pentru românul instruit cu studii superioare ci şi pentru
majoritatea populaţiei, devenită slugă în ţările cu
democraţie consolidată. Apusul este şi azi ca şi atunci, cu
peste o sută de ani în urmă, model, spaţiu de unde se
importă şi bune şi rele, după care ne conducem, doar nu
inventăm noi apa caldă.
18

Dacă Constantin Rădulescu-Motru ne-ar fi
contemporan ar avea ce scrie despre politicienii de azi.
Dacă din punct de vedere al civilizaţiei, al ştiinţei şi
tehnicii omenirea a evoluat imens, patrimoniul cultural s-
a îmbogăţit, din punct de vedere moral, societatea pare a
fi imobilă şi chiar ar fi regresat. Epigonii politici au
coborât mult pe scara valorilor morale. Banul a căpătat
valenţe atotputernice, noţiunile de patrie, patriotism,
morală, cinste, dreptate care au înflăcărat multe minţi în
perioada de formare a statului naţional au devenit desuete
sau sună fals în discursurile politicienilor români de azi.
Tot ce contează este huzurul lor materializat în palate,
maşini de lux, distracţii pe ţărmuri străine, drepturi
obţinute prin sperjur, prin delapidări, prin înşelăciuni,
prin legi făcute pentru ei şi încălcarea lor. Electoralele ne
arată în toată splendoarea pe politicianul român şi
politica lui.
„Alte măşti, aceeaşi scenă”
Învăţământul de ieri îl cunosc din propria
experienţă. Din cei aproape cincizeci de ani de şcoală, ca
elev de primară, liceu, student şi profesor, începând din
anul 1939 şi până în 1996. când am ieşit la pensie.
Învăţământul de azi îl cunosc din diferite surse, presă,
televiziuni, mărturisiri ale unor foşti colegi, al unor foşti
elevi, azi părinţi de şcolari şi din ceea ce văd pe stradă,
mediu care îţi spune mai mult decât cele mai
documentate rapoarte ale oficialităţilor.
Anul trecut, Şcoala Nr. 2 din Piatra-Neamţ a
aniversat 150 de la înfiinţare. Între anii 1965 şi 1972 am
funcţionat şi eu la această şcoală, profesor de limba
19

omână La manifestarea organizată cu prilejul aniversării
ţinută în sala mare a consiliul judeţean m-am autoinvitat.
Din foştii colegi mai trăiesc câţiva. În sala am întâlnit
doar unu.
Aniversările îţi reîmprospătează multe
amintiri. Pe mine m-a răscolit mai mai mult faptul că mă
aflam în sala respectivă. Prin faţa ochilor mi-au trecut
hăituielile la care era supuşi profesorii de ştiinţe sociale,
Maria Gheorghe, Amza Săceanu, inspectoarea generală
Adriana Gagiu şi lingăii care urcau la tribună, aplaudacii
lui Ceauşescu. A trebuit însă să fiu atent la cele ce
asistam în clipa aceea, la acordarea la fel de fel de
diplome. Întâi pentru oficialităţi, reprezentanţi ai unor
instituţii judeţene, mai mult sau mai puţin legate de
învăţământ, pentru managerii unor firme economice, care
erau însoţite de buchetele de flori şi aplauzele de rigoare.
La urmă a venit rândul cadrelor didactice. S-a citit
repede, pe deşelate, numele lor şi li s-au înmânat hârtiile.
Fără flori, fără felicitări dar cu mai multe aplauze. Este şi
aceasta o consolare.
Tot „obraznic” am făcut rost şi de mapa pentru
ivitaţii aleşi. Aşa am intrat în posesia vlumului IV din
Identitate restituită, carte a domnului Mihai Şurubaru, o
monografie a şcolii amintite.
Este o carte de specialitate, făcută de un
specialist în istorie, autorul este profesor la disciplina
amintită la şcoala despre care discutăm. Firesc, lucrare
cuprinde multe documente, unele de ordin statistic,
privind istoria Şcolii Nr. 2. Lecturându-le analizându-le,
cititorul interesat poate să-şi formeze o imagine, clară,
zic eu, despre evoluţia şcolii. Creşterea numărului de
elevi, al cadrelor didactice, calitatea acestora, situaţia
20

azei materiale. Cu o aplecare mai atentă aspra
documentelor prezentate, lectorul va înţelege şi cum era
privită şcoala de statul socialist, cum se raportau cadrele
didactice la profesia pe care o practicau, care erau
raporturile dintre şcoală şi familie, dintre cadrele
didactice şi elevi.
Desigur şcoala Nr. 2 reprezenta o entiate bine
individualizată de oamenii care slujeau în această
instituţie, dar, făcând parte dintr-un sistem, din cartea
domnului Şurubaru putem trage concluzii şi cu caracter
general, despre tot învăţământul românesc, părţi pozitive
şi racili asemănătoare întâlneai în orice şcoală din ţară.
În bună tradiţie românescă, în urma unor
schimbări politice majore, trecutul este numai negru,
prezentul este numai luminos. În virtutea acestei
concepţii tot ce a fost trebuie negat, schimbat, blamat. Mi
s-a reproşat odată de un reprezentat al noului că am
educat greşit pe elevi, el fiind un rezultat al educaţiei din
acel timp, ajuns în prezent în funcţii de conducere
judeţeană şi nu hoţ, traficant de droguri sau de carne vie.
Ironia soartei este că soţia dumnealui mi-a fost elevă şi
este o doamnă onorabilă, la serviciul pe care îl are este
respectată şi nu-mi poate imputa că am învăţat-o să fure,
să lenevească sau mai ştiu eu ce prostii să facă.
Se reproşează adesea că organele de partid
interveneau brutal în viaţa şcolilor dictând
promovabilitatea elevilor. Tabelul Nr 22, pagina 87 din
cartea amintită, infirmă această afirmaţie. De pildă la
sfârşitul anului şcolar 1965-1966 din 288 elevi înscrişi au
rămas repetenţi 16 elevi. În anul următor, din 300 au
rămas repetenţi 32. Numărul elevilor rămaşi repetenţi a
scăzut până la 0 spre sfârşitul anilor optzeci, deşi
21

populaţia şcolară trecuse de 1000 de elevi. Explicaţii ar
fi mai multe: 1.Creşterea presiunii asupra cadrelor
didactice din partea organelor de conducere 2.
Schimbarea compoziţiei sociale a elevilor. (Construirea
de blocuri în cartierul Mărăţei, aducând o populaţia
tânără, interesată de instruirea copiilor), dar şi 3. o optică
nouă a cadrelor didactice faţă de fenomenul educaţional,
fiind mai interesate de instruirea elevilor.
Şi în privinţa exigenţii faţă de disciplina
elevilor au exista atitudini diferite: în anii şaizeci, se
puneau note de 5, 6 sau chiar patru şi trei la purtare. În
ultimii ani ai dictaturii asemenea fenomene erau foarte
rare şi dacă se întâmplau se cereau justificări amănunţite.
Explicaţiile sunt multiple.
Pe baza materialului folosit şi studiat, domnul
Şurubaru formulează şi o serie de judecăţi de valoare cu
caracter general despre felul cum se desfăşura
învăţământul în ultima parte a regimului Ceauşescu.
Fraza Aceasta a fost politica P.C.R., pe care n-o putem
considera decât bună, ca toţi copii să frecventeze
cursurile şcolare se referă la faptul că oraşul era împărţit
pe circumscripţii şcolare, că se făcea recensământul
copiilor buni de şcoală şi automat toţi aceştia trebuia să
urmeze cursurile. Înscrierea copiilor numai la şcoala din
circumscripţia în care locuiau limita la maximum
posibilitatea ca unii dintre ei să fie pierduţi pe cale
birocratică şi să nu urmeze cursurile şcolare. Astfel se
asigura o mai mare stabilitate a posturilor şi normelor
didactice.(pag. 73)
După ce la subcapitolul Disciplina elevilor ne
perezintă pe trei pagini felul în care se puneau notele la
purtare, prezentând multiple cazuri de indisciplină,
22

autorul concluzionează: …nota la purtare se punea atât
pentru comportamentul din şcoală cât şi pe cel din afara
ei. Astăzi, în democraţie, sloganul este altul: în afara
şcolii nu profesorii sunt răspunzători pentru
comportamentul elevilor. Alfel spus, după ce ies pe uşa
şcolii (corect ar fi pe poarta) elevi nu mai sunt elevi. Şi ne
mai mirăm că în timp ce pe noi, astăzi, nu ne interesează
ce fac elevii în afara şcolii, pe cei mai mulţi părinţi nu-i
interesează ce fac copii lor la şcoală.
Observaţii interesante privind învăţământul
românesc, pe baza unei analize comparative între trecutul
socialist şi prezentul democratic, face domnul Şurubaru
în subcapitolul Situaţia şcolară. Subscriind la ideile
dumnealui, citez mai pe larg din această parte. Dacă în
Epoca Ceauşescu a fost obligatoriu ca toţi copiii
recenzaţi ca buni de şcoală să fie înscrişi la şcoală, n-a
fost obligatorie şi promovarea lor dintr-o clasă în alta.
Obligatorie a fost sarcina cadrelor didactice de a ridica
nivelul de pregătire al elevilor astfel încât aceştia să
promoveze clasa pe merit. Cât priveşte controversata
problemă a meditaţiilor, domnul Şurubaru formulează
critici destul de aspre la adresa şcolii de azi şi, implicit, a
unor colegi. Apelând la bunăvoinţa cititorului, am să
prezint mai multe aserţiuni de ale autorului. Şi atunci au
fost elevi care s-au pregătit în particular….dar acest
obicei n-a devenit un fenomen de masă ca astăzi… Era o
vreme când mai exista un gram de demnitate şi respect
pentru meserie, profesorii nefăcând pregătire în
particular măcar cu elevii claselor lor. Astăzi, când se
intră la liceu pe baza mediilor din ciclul gimnazial, toţi
elevii ştiu că cei care se pregătesc în particular cu
23

profesorul clasei au note mai bune decât cei care, din
diferite motive, învaţă singuri, oricât ar fi ei de buni.
In continuare, încă în câteva pagini, domnul
Şurubaru vine şi cu alte observaţii critice de care
diriguitorii de azi ai şcolii ar trebui să ţină cont.
* * *
Însemnările mele despre Identitate restituită a
Şcolii Nr. 2 s-au rezumat în special la perioada 1965-
1974 când, după cum am spus, am slujit această şcoală.
Desigur, domnul Şurubaru face operă ştiinţifică. Cei care
am trăit zi de zi viaţa de dascăl în acea vreme avem în
memorie multe fapte vii, care depăşesc graniţele
cataloagelor, a rapoartelor. Latinistul Haralambie
Mihailescu care a scris un articol în revista şcolii (au
apărut două numere) susţinea că numele cartierului,
Mărăţei, vine din latinul marat care înseamnă sărac.
Întradevăr, condiţiile de viaţă ale multor elevi erau
precare, vizitele în calitate de diriginte la domiciliul
elevilor erau adevărate aventuri.
Se pot scrie multe despre cum se făceau
inspecţiile şcolare, despre rolul organizaţie de partid,
despre activitaţiile cu elevii în timpul vacanţelor, despre
relaţiile dintre profesori, cum se făcea carte în săli
insalubre, dar şi de devotamentul cadrelor didactice,
interesul elevilor pentru carte.
La finalul acestui volum, deci și a celorlalte
trei anterioare pe care subsemnatul nu le-a citit dar sunt
convins că sunt la fel de documentate, și interesante, mai
ales că vorbesc despre un timp mai îndepărtat, domnul
Șurubaru mărturisește că ar fi vrut să scrie și un al
cincilea volum cu scurte biografii ale slujitorilor școlii în
decursul timpului. O asemenea întreprindere este mult
24

mai greu de realizat, implicând un efort mental de
înlăturare a subiectivismului, deși ar merita făcut pentru
întregirea operei. În definitiv, oamenii sunt cei care fac
istoria.
Domnul Mihai Șurubaru își încheie patetic
lucrarea, cu regretul că școala nu a căpăta numele inițial,
Școala Costache Negri. Pe când eram profesor la Liceul
Industrial Electrotehnic am făcut propunerea, scrisă în
ziarul Ceahlăul, ca liceului să i se dea numele de Dimitrie
Leonida. Nu s-a aceptat, dar erau alte timpuri. Ce pot
zice? Doar să reamintesc versul din Glossa lui Eminescu.
Alte măşti, aceeaşi scenă.
Virgil Savin
Dealuri Ghindăoane.
Inginerul Virgil Savin a ajuns la a treia carte, scrisă
după ieșirea la pensie. La anii senectuți (nu-i aşa? tot
omul devine povestitor, a trăit destule evenimente despre
care poate să spună ceva. Unii le narează cu har, oral, în
special bunicii nepoţilor, alţii le şi înregistrează pe hârtie
pentru a rămâne şi peste veacuri. În pofida unora care
cred că nu mai lor le-a lăsat Dumnezeu (acum, adică
după 1989, toţi cei care se declarau atei convinşi ba,
căutau şi prozeliţi în ceea ce-i privea, bat metanii,
îngenunchează pe la icoane iar dacă sunt cu dare de mână
mai merg la muntele sfânt sau Ierusalim) sau sfânta
natură darul de a compune.
Scrisul nu este chiar o treabă uşoară după cum ar
apărea la prima vedere. Trebuie să ai puţină voinţă, nu de
putere a la Nietzsche, ci de a purta tocul pe coala de
25

hârtie fără să o ostracizezi fără rost. Mai ales că ai putea
suferi consecinţele unui blestem al brazilor. Domnul
Savin nu se află într-un asemenea pericol.
În primele două cărţi, Râuri albe (2009) şi Călător
în timp (2011), personajele sunt autorul și prietenii lui, ne
sunt prezentate pe larg copilăria şi adolescenţa,
activitatea de inginer, confruntările pe care le-a avut cu
viaţa în această calitate.
A treia carte se intitulează Dealuri ghindăoane cu
subtitlul: Un meleag de istorie şi legendă.
Comuna Ghindăoani este aşezată într-o zonă de un
pitoresc rar întâlnit, nu ştii dacă locuinţele sunt aşezate pe
văi, printre dealuri sau dealurile au răsărit dintre case.
Culmea cea mai înaltă este Hâga, după cum spune
autorul. Am urcat și eu pe ea într-un început de toamnă și
mi-am explicat de ce domnul Virgil Savin este atât de
legat de meleagurile natale pe care le defineşte, după cum
am văzut, de istorie şi de legendă. De legendă, fiindcă
Ghindăoani se revendică de la vestitul Hindău unde
moldovenii au repurtat, spune autorul, prima mare bătălie
împotriva oştilor străine de dincolo de Carpaţi. De altfel,
de pe Hâga se profilează spre Apus culmea Pleşu cu
vestita Cetate Neamţ, renumită pentru rezistenţa
împotriva ungurilor (1391), turcilor (1476), şi apărată
eroic de o mână de plăieşi împotriva vestitului rege polon
Ioan Sobieski (1691). Domnul Savin asemuieşte Hindăul,
locurile Ghindăoanilor de azi, cu Posada înfrângerii
regelui ungur Carol I Robert de Anjou de către Basarab I
și obținerea independenței Țării Românești. Alte dealuri
descrise de domnul Savin sunt Osoi şi Dealul Chiruţei.
Descrierea succintă a dealurilor, în special situarea lor în
peisajul podişului nemţean, îi prilejuieşte autorului să ne
26

prezinte pe larg obiceiuri ghindăonene, viaţa insolită a
unor familii pe care le-a cunoscut, precum şi propria
copilărie. Autorul ne aduce în faţă tipuri de oameni de
altă dată, preocupări ale acestora, întâmplări inedite.
Faptele sunt povestite frumos, dând cărţi farmec şi interes
nu numai pentru cititorul localnic ci şi pentru cel de
aiurea.
Prin faptele prezentate, unele cu minuţiozitate,
cartea domnului Savin este şi o monografie, sentimentală
o denumeşte Cristian Livescu, consilierul editorial al
opului. Sentimentală fiindcă domnul Savin narează cu
mult afect, cu multă dragoste despre Hindăul nostru
istoric. Fiind un bun creştin, autorul face dese incursiuni
în credinţa ortodoxă iar sfaturile lui sunt de bun simţ.
O notă aparte pentru realizarea grafică aparţinând
tipografiei Atograf din Piatra Neamţ şi iconografiei color.
Altfel de școală
Înainte de vacanţa de Paşti, cum i se zice
acum, sau vacanţa de primăvară cum i se zicea înainte,
adică în timpul comuniştilor – or fi fost oare comunişti? –
a existat anul acesta o săptămână de hoinăreală pentru
elevi. A fost botezată pompos Altfel de şcoală, s-a învăţat
altceva sau altfel: sau şi una şi alta.
Eu, după vreo şaizeci de ani de şcoală de toate
felurile am rămas cu o idee fixă, pornind de la concepţia
că şcoala este o instituţie de instrucţie (învăţare) şi
educaţie (comportare peste tot şi tot timpul după anumite
reguli şi principii) care se fac la şcoală cu profesorul sau
învăţătorul stând la o masă, care se deosebeşte de masa
27

de acasă sau de la restaurant, numită catedră, iar lângă
catedră, în dreapta, sau în stânga sau în spatele ei,
depinde de cum se uita privitorul, pe perete era o
suprafaţă vopsită în negru, eu am văzut-o vopsită şi în
verde, numită tablă. Pe această tablă s-a scris şi se mai
scrie cu un obiect alb numită cretă care lasă urme albe.
De mult, de mult de tot, ştiu o ghicitoare care
mi-a spus-o tata întâi, apoi doamna. Se înţelege, desigur,
doamna învăţătoare (nu doamna învăţător cum se zice
acum deşi în toate dicţionarele de la Şăineanu încoace, şi
de mai dinainte, există cuvintele învăţător, masculin,
folosit atunci când ne adresăm unui domn, şi învăţătoare,
atunci când ne adresăm unei doamne sau domnişoare).
Ghicitoarea are următorul enunţ: Câmpul alb, oile negre,
cin’ le vede nu le crede/ cin’ le paşte le cunoaşte,. Când e
vorba de tabla din şcoală ghicitoarea ar putea suporta o
modificare: câmpul e negru iar oile sunt albe. Indiferent
de culoare câmpului sau a oilor, pentru a învăţa să paşti
asemenea vieţuitoare cu un suflet aparte şi fără spiritul de
turmă trebuie să mergi la şcoală. Deci, repet, după cum
ne spune pedagogia, și-a lui Comenius, şi-a lui
Pestalozzi, şi-a lui Haret etc., şcoala este locul, spaţiul,
nu locaţia, necesar, dar nu suficient, pentru instrucţie şi
educaţie. Tot de la pedagogii enumeraţi mai înainte, dar
şi din proprie experienţă, ştiu că un rol important pentru
învăţare şi comportare îl are munca, munca ca activitate
practică, fie fizică, fie intelectuală. În sens larg, şi
activitatea şcolară este muncă. Sau stabilit, în decursul
timpului, de la Socrate încoace, dacă nu și de mai înainte,
norme, moduri, principii despre ce și cum trebuie să se
învețe, ce calități trebuie să aibă un absolvent de școală.
Multe au fost respectate și se mai respectă. Oricum,
28

învățământul are un caracter conservator, nu se pot face
schimbări majore fără să-i afecteze substanţa. La noi, la
români, cel puţin în ultimi şaizeci, şaptezeci de ani,
modificările s-au ţinut lanţ. În bine? Parcă mai mult în
rău.
Conceptul Altfel de şcoală a apărut peste
noapte, s-a dat o săptămână liberă de la buchea cărţii. Din
cele ce am aflat de la copii, de la dascăli, din presă, în
această perioadă elevii au vizitat muzee, au făcut excursii
pe dealuri, prin oraş, pentru cunoaşterea mediului etc. În
acea perioadă am avut nevoie să merg la biblioteca
judeţeană pentru o carte. La intrare un grup de elevi, deşi
eu am deschis primul uşa, au dat buzna peste mine şi au
ieşit afară. Tot în aceeaşi zi doi tineri, tot de vârstă
şcolară, se urcase cu picioarele pe una din băncile din
parc. La o altă bancă un grup gălăgios umpluse aleea, în
faţa lor, cu coji de seminţe. Tot în acea săptămână a
trebuit să mă feresc pe trotuar, iertată-mi fie expresia, din
calea unor turme bipede, iar stăpânul lor, a se citi
profesorul, era invizibil. Desigur, păduri fără uscături nu
există!
Dar Altfel de şcoală, ca manifestare a existat
de când mă ştiu într-o relaţie cu şcoala. Cu scuzele de
rigoare, am să vorbesc puţin despre ceea ce făceam eu,
modestia nefiind întotdeauna o latură pozitivă în
activitatea omului. Am colindat cu elevii Ceahlăul,
munţii din jurul oraşului. I-am dus pe cei mici la bâlci şi
la săniuş, am organizat excursii în ţară şi străinătate, şi
toate fără să deranjez procesul de învăţământ. Dar poate
vă spune domnul Gheorghe Amaici de drumeţiile de
duminica cu bicicleta, sau de expediţiile din Munţii Piatra
Craiului, Bucegi etc. Alţi profesori au făcut expediţii pe
29

urmele călătoriilor lui Calistrat Hogaş, au urmat cursul
Bistriţei de la izvoarele din munţii Rodnei până la
vărsarea în Siret. Vara porţile şcolilor erau deschise
pentru activităţi de vacanţă. Existau tabere ale elevilor cu
înclinaţii pe anumite discipline şcolare.
E drept că pe atunci nu se făceau proiecte,
acestea erau rezervate doar constructorilor de
hidrocentrale, oraşe, uzine, profesorul sau învăţătorul
făcea activităţi, definite simplu extraşcolare, adică în
afara programei şcolare pentru care nu semna în condică
şi nu primea nici bani. Asemene activităţi se aflau în
fiinţa lui.
Prezentele note nu se vor o critică la adresa
prezentului ci doar o succintă amintire asupra a ceea ce a
fost.
Apolinic și dionisiac
Apolinic şi dionisiac sunt Categorii estetice
formulate de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der
trag die au dem geist der muzik - Naşterea tragediei din
spiritul muzicii – (1872). Ele reflectă, pe plan estetic,
opoziţia dintre cei doi zei ai artei la greci: Apollo, un
dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti,
zeul muzicii, al poeziei, al lumini, al artelor frumoase, al
fanteziei, visului şi profeţiei, era identificat adesea cu
soarele; Dionysos, tumultosul zeu al beţiei extatice
(extatic de la extaz), patronul muzicii şi poeziei liricoditirambice,
sărbătorit în cântări şi dansuri cu caracter
orgiastic, reprezintă principiul sumbru şi iraţional,
dominat de instincte. Dionysos, ca zeu al extazului, al
30

misterelor, personifică tulburarea, zbuciumul plin de
fervoare, bahic. (Mircea Angelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe
Lăzărescu – Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti)
Cu alte cuvinte, creatorii de artă, poeţii,
muzicienii, pictorii etcetera, se manifestă în spirit
apolinic sau dionisiac, realizează opere care pot fi
încadrate în unul din aceste curente. Există şi situaţii
când scriitorul, muzicianul, pictorul pot exprima în
operele lor atât spirit apolinic cât şi spirit dionisiac, o
demarcaţie definitivă în modul lor de manifestare nu
există, poate fi visător, gânditor, căutător de adevăruri în
stele, dar se poate găsi şi într-o ipostază bahică, a beţiei
extatice, manifestându-se în cântări şi dansuri orgiastice.
Din starea momentană, unii zic momentală, sau generală
a creatorului rezultă şi caracterul operei de artă.
Aceeași autori, citați mai sus, ne dau ca
exemplu de creație apolinică poezia Sara pe deal de
Mihai Eminescu iar de creație dionisiacă o poezie de
Lucian Blaga. Eu citind cărţile mai multor scriitori,
gândesc că în unele opere sunt apolinici iar în altele
dionisiaci. Şi opera lui Ion Creangă poate fi privită prin
prisma acestor categorii estetice. În Amintiri întâlnim
accente apolinice, în Moş Nichifor coţcarul este de-a
dreptul dionisiac. Pe postmodernişti mi-i greu să-i
încadrez într-un curent sau altul, atât de sofisticate le sunt
versurile de nu mai ştii ce vor să spună: că le este dor de
casă, de o Ileană, că le este foame, că vor să schimbe
lumea, să se schimbe pe ei, că le plac munţii şi marea…,
nu-i uşor de descifrat
De semnalat că spiritul apolinic şi spiritul
dionisiac coexistă şi în afara artelor. Orice individ se află
în asemenea ipostaze, uneori visează, alte ori acţionează
31

ferm pentru a realiza fapte pământene, sau pur şi simplu
se află în stare bahică. Interesant că după un chef, după o
stare euforică la început, unii devin melancolici, visează
vrute şi nevrute, şi o pot termina dramatic, într-un şanţ
sau la urgenţa spitalului. Sunt şi cazuri când o stare
normală, să-i zicem, forţat, lirică, devine comică, apoi
dramatică şi se termină tragic. Aş concluziona că genurile
literare, creaţii subiective, nu sunt decât o reflectare
obiectivă a ceea ce este omul. Se poate vorbi, însă, și în
spirit platonic, să admitem că genurile literare, categoriile
estetice au o existență de sine stătătoare, sunt idei
înnăscute, aflate undeva într-un spaţiu celest, iar creaţiile
oamenilor nu sunt decât copii, umbre ale acestor idei:
dramă, tragedie, poezie lirică sau epică, etc. O asemenea
ipoteză este mai greu de admis de omul obişnuit, doar
filosofii caută să despice firul de păr în patru sau în mai
multe părţi, pentru a le reuni apoi, spunând că este
altceva. Din fericire, filosofi sunt destul de puţini,
oamenii sunt strâns legaţi de pământ, mai aproape de
gândirea lui Aristotel şi mai departe de a lui Platon.
Dar să trec de la expunerea de tip eseu, să
zicem a criticului de artă, calitate pentru care nu emit
pretenţii, la cea de gazetar, de reporter, prezentând fapte
reale, mai aproape de spiritul cititorului obişnuit,
preocupat de treburile zilnice, banale. Fără să mă laud,
meseria de observator al cotidianului, de gazetar, o mai
păstrez în sânge, cândva am mâncat pâine dulce-amară de
pe urma practicării ei, făcându-mi mulţi prieteni, dar şi
mai mulţi duşmani prin scrisul ce îl făceam. Trebuia să
fiu mai mult dionisiac, să scriu și să militez pentru
drepturile oamenilor, drepturi care, după cum știe fiecare,
nu sunt celeste, ci pământene.
32

Majoritatea scriitorilor, în special a celor
începători, după apariţia unei cărţi încearcă să se facă
cunoscuţi publicului prin aşa-zisa Lansare de carte. Nu
zic toţi fiindcă sunt şi din cei care nu o preferă, motive
sunt multe împotriva unei asemenea acţiuni. Poate din
zgârcenie, poate din modestie, sau poate din pesimism, că
orice-ar face, cartea tot nu se vinde. Sunt şi din cei care
cu această ocazie caută să obţină şi ceva bănuţi, să-şi
scoată o parte din cheltuieli. Consacraţii au şi alte
posibilităţi, participă la târguri de carte, au relaţii cu
editurile, sunt colaboratori pe la edituri, pe la televiziuni.
Lansarea unei cărţi, cu mici excepţii, cuprinde
două părţi, ambele importante, care se desfăşoară după
un anumit tipic, hai să-i zicem canon, că doar ne aflăm în
sferele literaturii. Întâi, pe nişte scaune, cu masă sau fără
masă în faţă, se aşează prezentatorul, autorul şi criticii, de
regulă cam aceeaşi. Depinde de localitate, de numărul
subiecților preocupați cu scrisul și de cei care trăiesc de
pe urma scrisului. Se spun mai multe sau mai puţine
cuvinte despre carte, despre autor, de cele mai multe ori
sunt laude urmate de aplauze. Din motive lesne de
înţeles, nici nu poate fi altfel. Doar n-ai să-l inviţi, uneori
să-l şi plăteşti, pe critic să te înjure. La sfârşit vorbeşte şi
autorul, mulţumeşte publicului, prezentatorilor cărţii, se
mai laudă şi el şi… invită pe participanţi la a doua parte a
activităţii. Autorul oferă, după posibilităţi, după propriile
lui pretenţii, o gustare din plăcinte poale-n brâu (dacă
fenomenul are loc prin Moldova; la ardeleni s-o fi dând
pită şi slană iar la olteni praz cu… nu ştiu ce), sendvişuri
cu muşchi rromanesc, prăjituri de la cofetărie, biscuiţi,
alune americane, udate, tot după posibilităţi, cu vin,
uneori făcut în propria gospodărie, apă minerală, sucuri,
33

coca-cola. Prima parte este liniştită, publicul ascultă ce
spun vorbitorii, participanţii mai vorbesc între ei, unii
mai vorbesc cu ei înşişi despre grijile zilei de mâine. Alţii
visează la figurat şi la propriu. Ca peste tot unde există
adunări, de pildă, Parlamentul României. Toate acestea le
știu de la televizor, din cele citite prin ziare și din cele
văzute cu proprii ochi, auzite cu propriile urechi, prin
participarea la asemenea manifestări culturale în propria
urbe. Cred că şi alţii le cunosc tot aşa de bine ca şi mine.
Oameni de artă, din cei care n-au ce face, care
cam trag mâța de coadă, (deși nu prea este voie, ești
pasibil de o pedeapsă din partea celor de la protecția
animalelor), adică scriitori, de ordinul câtorva zeci, sunt
și în județul Neamț. Muzicianul cu vioara lui mai cântă
la o nuntă, pictorul mai face un tablou, dar poeţii,
scriitorii în general, nu-şi prea găsesc un derviş în
societate, mai ales acum în timp de criză. Poate criticii
mai bagă ceva în buzunar, pentru o cronică, o prefață sau
postfață, cuvânt înainte, cuvânt înapoi. Sunt și din cei
care câștigă: patronii de edituri, nu toți, numai unii mai
de soi. Veniturile pentru un Cip, un ISBN, nu sunt de ici
de colo. Dar, să nu fim cârcotași, văzut-aţi ce s-a
întâmplat cu unul din ei, şi să revenim la apolinic şi la
dionisiac. Mai mult la dionisiac.
La Piatra-Neamţ, oraş turistic zic unii că este,
ba chiar că ar fi perla Moldovei, (nu ştiu dacă este vorba
de o perlă naturală sau una artificială de pe care, după ce
este purtată la gât câtva timp, se duce o pojghiţă de pe ea
şi rămâne ca un câine care năpârleşte), la Piatra-Neamţ,
repet locația, există ca în toate judeţele o bibliotecă…
judeţeană (nu știu cum se va numi după ce se va face
reîmpărțirea administrativa gen Băsescu) şi şeful ei,
34

managerul cum se zice acum cu ifose de capitalism
postmodernist, este domnul Constantin Bostan. Acest
domn, foarte simpatic și priceput, oferă găzduire
literaților de toate soiurile fără discriminare de ochi dulci,
de sex, preferințe sexuale, de vârstă, de culoare, apetență
gastronomică, starea sănătății, că sunt membri sau nu ai
Uniunii Scriitorilor sau altor organizaţii de acest gen, mai
pe scurt, într-o democraţie perfectă, pentru a-şi lansa
gândurile scrise pe hârtie indiferent de format, A5 sau
A4, cursiv sau drept, aldin (Bold) sau normal. Pentru
aceste activităţi sunt două săli, una mai mare, mai
comodă ce se află la etajul trei sau patru, precis nu ştiu,
în orice caz la cucurigu, Sala Teatrului de Joacă (De ce se
numeşte aşa drept vă spun că nu ştiu. Biblioteca are în
încadrare un regizor şi o formaţie de teatru de copii dar
nu ştiu dacă există teatru în care nu se joacă sau dacă
teatrul este o joacă. Poate pentru copii, da.) şi Sala
Cupola. Numele acesteia îmi este explicabil. Biblioteca
din Piatra Neamţ are o cupolă mare din sticlă, sală în care
vara este cald şi iarna frig. Sala de fapt este un hol mare
din care se intră în birouri şi nişte săli de lectură.
În aceste săli cu trei dimensiuni, a patra
intelighenţia, sau talentul, nu o discut, au loc lansările de
cărţi cu cele două părţi despre care am făcut zicere. Eu
semnatarul de mai jos, sau de mai sus, după vruta
secretarului de redacţie, am participat la multe asemenea
activităţi, culturale desigur, asistând, sau participând
numai în parte, cu de la mine voinţă de putere, la multe
momente apolinice şi dionisiace. O anumită structură
stomacală m-a făcut ca în momentele cu manifestări
dionisiace de care erau cuprinşi participanţii eu să devin
apolinic, să meditez la condiţiile existenţiale al omului
35

modern, nu fără ciudă însă de propria mea stare a firii. O
observaţie pe care am receptat-o şi care consider că
trebuie cunoscută şi de alţi hominizi, nu numai nemţeni
ci şi din alte colţuri de ţară, şi mie mi se pare interesantă,
este trecerea rapidă de la apolinic la dionisiac, parcă am
fi fost după Revoluţia din Decembrie, când trecerea
comuniştilor la democraţi s-a făcut într-o singură noapte.
Asemenea treceri de la apolinic la dionisiac, la
Piatra-Neamţ, nu se întâmplă numai la Biblioteca
judeţean ci şi la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel”, la Casa
Memorială „Calistrat Hogaş”, la Casa Învăţătorului sau
Muzeul de Istorie. După cum am afirmat, am participat la
multe lansări de carte sau vernisaje de pictură, una mi s-a
părut însă cea mai de soi în ceea ce priveşte momentul
dionisiac.
Renumitul profesor de limba şi literatura
română Mihai Emilian Mancaş şi-a lansat în toamna care
a trecut, blândă şi bogată, la Biblioteca judeţeană a
judeţului Neamţ, desigur, instituţie ce poartă numele lui
Gh.Th. Kirileanu, o carte care poartă titlul: „Mămăliga”.
Autorul, într-unul din capitolele volumului, prin multe
fapte povestite şi multe argumente, susţine că mămăliga
este un brand al României (eu aş zice că este mai ceva
decât frunza doamnei Udrea), personalizează poporul
român şi trebuie să fim mândri pentru că suntem…
mămăligari. Un ultim argument al susţinerii cu aplomb a
afirmaţiilor sale a fost că în partea a doua a activităţii,
adică partea dionisiacă, după cum am denumito, domnul
Mancaş, sa prezentat în Sala Cupola cu o mămăligă mare,
adusă de doi voinici pe o targă trainică, şi cu o cratiţă din
cele care se folosesc pe la praznice, plină cu tochitură de
porc (bucăţi de slănină amestecate cu bucăţi de carne
36

macră prăjite în suc propriu). În jurul acestor bunătăţi se
îngrămădiseră fraţii ca la ajutoarele date de edilul
Constanţei. După ce burţile au fost puse la cale, fiecare
cu cât a apucat, bucatele au fost udate cu vin din acela
negru, puterea ursului. Ce a urmat? Pe unii i-a cuprins
melancolia, pe alţii o stare euforică, conform structurii
psihice a fiecăruia.
Agramatul Igaș,
Posturile de televiziune , în special Antena 3 şi
Realitatea TV, desigur prin reporterii lor, se întrec în a
monitoriza greşelile de exprimare ale politicienilor. O
persoana intrată în colimatorul lor critic a fost şi este exministrul
Internelor şi Administraţiei, Traian Igaş. E
dreptul lor să facă acest lucru, dar tot atât de adevărat ar
fi să aibă şi un pic de bun-simţ autocritic, să se uite şi în
propria… gură
Gramatica limbii române nu este chiar atât de
uşoară, iar faptul că limba unui popor este un organism
viu, unele cuvinte nu mai sunt folositoare, apar altele noi
ca urmare a dezvoltării social-economice, politice,
culturale, nu numai a ţării ci şi a Mapamondului, nu este
uşor să fii mereu la curent cu tot ce se întâmplă în
domeniul exprimării, atât scrise cât şi orale.
Domnul Igaș era beștelit nu numai că o ia pe
arătură cu exprimarea lui, ci și pentru faptul că nu a avut
un parcurs școlar cursiv, că și-a susținut bacalaureatul la
vârsta de 24 de ani. Nu îi iau apărarea fiindcă n-am
pentru ce. Problema lui și a altora ca el, și Doamne
Dumnezeule sunt destui, aduce în discuție, chiar de pare
37

surprinzător, chestiuni mult mai complexe, de dezvoltare
a personalităţii umane, de învăţământ, de conducere,
administrare a treburilor unei ţări
Jean Piaget în Introducere în epistemologia
genetică afirmă că există o ordine a apariției și
dezvoltării structurilor mentale. În baza acestei teorii nu
ar trebui să forţăm copiii în însuşirea cunoştinţelor peste
posibilităţile ce le sunt oferite. Dar, orice individ observă
şi se miră de marea diversitate din care este alcătuită
lumea, iar omul este partea, se presupune, se consideră,
cea mai evoluată a acestei lumi. Până la proba contrarie,
acest adevăr este considerat absolut, deşi, filosofic
vorbind, nu există nimic absolut. Doar Dumnezeu, pentru
credincioşi.
Să revenim la diversitate, la diversitatea
omului. Fiecare individ reprezintă ceva aparte şi oricât de
asemănători suntem între noi, fiecare este identic numai
cu sine însuşiși și deosebit de ceilalți în cadrul unor
coordonate de timp, mediu, bine definite. Această
realitate implică nu numai structurile fizice ci şi cele
mentale care, de fapt, constituie obiectul discuției
prezente.
Am citit recent într-o carte a profesorului
pietrean Mihai Mancaş că Lucian Blaga ar fi început să
vorbească pe la vârsta de cinci ani. Se spune că nici
Albert Einstein nu a avut o dezvoltare impresionantă încă
din leagăn. Ce au devenit nu mai este cazul să vorbim.
George Enescu la vârsta de cinci ani, după unele
informaţii, începuse să compună, Şi Mozart a fost un
talent precoce, foarte productiv, a scris zeci de opere, o
personalitate greu de egalat din acest punct de vedere.
Giuseppe Tomasi di Lampedusa a rămas în istoria
38

culturii lumi printr-un singur roman, Il Gottapardo
(Ghepardul), scris la o vârstă înaintată. împlinea șaizeci
de ani și nu și-a văzut opera publicată, fiind refuzat de un
editor. Poate pe motiv de vârstă.
Din activitatea de profesor am multe exemple
când unii elevi foarte buni la carte nu au avut realizări
profesionale deosibite, au rămas la nivel mediu, în timp
ce alţii, cu rezultate mediocre în şcoala generală sau
liceu, au urcat destul de sus pe scara ierarhiilor
profesionale. Sunt şi din cei care promisiunile s-au
confirmat.
Mai recent, navigând pe Net am descoperit un
articol despre mintea umană. Se afirmă în acest material,
„Viaţa secretă a creierului adulţilor: descoperiţi
talentele surprinzătoare ale minţii de la vârsta mijlocie”,
de Barbara Strauch, jurnalist la „The New York Times”,
că după vârsta de 50 de ani se obţin rezultate remarcabile
în conducerea unor firme, în luarea deciziilor.
Nu îl asociez pe ex-ministrul nostru de la
Interne şi Administraţie cu personalităţile amintite, ar fi o
gravă ofensă adusă memoriei acestora. Folosesc numele
domnului Igaş doar pentru exemplificare, pentru
demonstrarea unui principiu, ale unor realităţi, pentru a
arăta că cineva, un individ, oarecare ar fi el, nu poate fi
calificat ca pregătit sau nu pentru o funcţie dacă luăm în
seamă doar vârsta la care a terminat şcoala sau după
folosirea greşită a unui cuvânt. Intră în discuţie mulţi alţi
factori. Fizic şi mintal, omul, în totalitatea indivizilor, nu
are o dezvoltare liniară, fiecare reprezintă un caz în parte.
Doar felul corect, bine sau rău, de care se achită în
îndeplinirea atribuţiilor contează. În dezvoltarea
oamenilor nu există un pat a lui Procust, sau, pe înţelesul
39

tuturor, un singur calapod de cizmar. Lumea oamenilor
este mult mai complexă şi mai complicată, oferindu-ne la
tot pasul fel de fel de surprize. De altfel, în aceasta constă
şi frumuseţea vieţii. Dacă toţi oamenii ar fi frumoşi nu ar
exista nici un om frumos, dacă toţi ar fi deştepţi nu ar
exista nici un deştept. Diversitatea face posibilă viaţa
Platon, marile filosof al antichității ajuns la
curtea tiranului Dionysios din sudul Italiei, împreună cu
Dion, cumnatul tiranului, a încercat să pună în practică
concepția sa despre cetatea ideală. Rezultatul: Dion este
exilat iar Platon a fost vândut ca sclav. Noroc că a fost
răscumpărat de filosoful Annikeris şi eliberat. A mai
mers de două ori în Sicilia la Siracuza pentru a-şi pune în
operă ideile lui politice, dar rezultatul a fost nul. Părerea
lui Platon era că filosofii trebuie să conducă societatea.
Câţi din conducători de state au fost sau sunt
deţinători ai premiilor Nobel?, deşi şi acestea sunt
discutabile. Savanţii, de regulă, au alte gânduri, nu se
implică în politică, iar când se abat de la regulă, o dau
greş. Cazul Iorga de la noi. Apoi deşteptăciunea, mă refer
la domeniul conducerii, nu depinde numai de anii de
şcoală, mai trebuie înclinaţii şi îndrăzneală, tupeu, voinţă
de putere, cum ar zice Nietzsche. Să-mi fie iertată
expresia, sunt destui proşti cu şcoală. Am văzut ţărani cu
patru clase primare care-şi conduceau foarte bine
gospodăria colectivă şi ingineri care erau nişte târâie
ogheală.
Din cele spuse până aici nu înseamnă că sunt
împotriva pregătirii şcolare temeinice, doar că vreau să
arat că evoluţia individului şi rolul lui în societate nu se
conduc după legi dinamice, ci îmbracă fel de fel de
particularităţi, nu sunt liniare, sunt destul de sinuoase. În
40

lume nu există numai necesitate ci şi întâmplare. Şi mai
trebuie şi noroc, dar norocul şi-l face omul, zic unii.
Românul mai spune: „prost să fii, noroc să ai”. Noroc ca
să dai peste unii mai proşti ca tine. De altfel, Dumnezeu
n-a dat oamenilor deştepţi şi noroc, căci nu ştia ce se va
întâmpla dacă aveau ambele calităţi, i-a lăsat să se
mulţumească doar cu minte. Problema care se mai pune
este a examinatorului, a celui care apreciază calităţile,
meritele. În binomul examinat şi examinator există o
relaţie biunivocă. Dacă examinatorul, în cazul nostru,
poporul, este slab şi examinatul nu se poate detaşa într-un
om superior iar rezultatele sunt pe măsură. De insuccese
nu poate fi acuzat numai conducătorul, ci şi cei care sunt
conduşi. Trebuie să-i dăm dreptate lui Marx, Karl Marx,
chiar dacă este repudiate, că unui popor, ca şi unei femei,
nu i se iartă momentele de slăbiciune când primul
aventurier îl siluieşte. Nu Igaş şi cei de teapa lui sunt de
vină că ajung în fruntea ţării ci cei care acceptă acest
lucru.
Compensat 90%
Este vorba de compensarea medicamentelor de
către Casa de Asigurări de Sănătate pentru membrii săi.
Logic, strict matematic, aceasta înseamnă că la un
medicament al cărui preţ este, de pildă, 100 de lei,
pacientul plăteşte 10 lei, sau CAS plăteşte farmaciei 90
de lei.
Chiar credeţi? Să luăm un exemplu. Ai o
afecţiune gastrică şi medicul specialist consideră că un
medicament util este Motilium. Îţi scrie o reţetă de 60 de
tablete, două pe zi. În a doua rubrică din reţetă, în care se
41

prevede cu cât este compensat medicamentul scrie 90,
adică 90 la sută. Iţi zici: ce grijuliu este statul cu cetăţenii
săi (CAS deşi este o asociaţie privată, este dirijată,
subordonată sută la sută Ministerului Sănătăţii care este
sbordonat … ştim noi cui) şi te duci în pas grăbit, te
doare doar stomacul, te abţii să nu vomiţi pe drum, la
farmacie. Pe uşa farmaciei te întâmpină un afiş: Se
eliberează medicamente compensate. Eşti foarte bucuros
că nu mai ai de umblat. Farmacista, tinerică, simpatică,
apasă pe tastele calculatorului, îţi spune că medicamentul
există şi te costă 70,12 lei. Înainte de aţi trece durerile de
stomac şi a te apuca durerile de cap, faci repede un
calcul, regula de trei simple, presupunând că ai terminat
un liceu de matematică. Dacă 70,12 lei reprezintă 10 la
sută din x, atunci x (costul medicamentului) este egal cu
70,12 X 9, plus 70,12, egal cu 610 lei. Măi, da scumpe-s
medicamentele! Dar nu-i aşa. Pe cutia cu 10 tablete de
Motilium, scrie negru pe alb, că ea costă doisprezece lei
şi trezeci de bani. Preţul a şaizeci de pastile este, normal,
de şase ori mai mare, adică 73,80 de lei, dar pe mine,
compensat 90 la sută m-a costat 72,12 lei iar C.A.S. a
plătit restul, uşor de aflat dacă scazi pe 72,12 din 73,80.
Aşa-i că aritmetica este năstruşnică! În realitate, dacă
luăm în seamă taxa pe valoare adăugată de 9 la sută,
rezultă că pacientul plăteşte statului mai mult decât a fost
medicamentul compensat.
De fapt ce s-a întâmplat. Economiştii Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate au creat o nouă
categorie economică preţul de referinţă, (ar merita să
primească Premiul Tembel) categorie perversă, perfidă,
cu care păcălesc pe pacienţi, îi mint grosolan, fără
scrupule. Dacă îi întrebi pe farmacişti ce este preţul de
42

eferinţă, aceştia ridică din umere şi arată spre calculator.
Deci şi informaticienii s-au înhăitat la spus minciuni.
Problema este mult mai complexă decât ţi se
pare la prima vedere. La şarlatanie participă şi psihologi.
I se spune omului că i se face o reducere de 90 la sută, i
se crează o stare psihică de mulţumire, dar este o
minciună, o activitate de înşelare, bine gândită, o hoţie.
Corect ar fi să se spună pacientului cât se compensează
din preţul de vânzare a medicamentelor în farmacii, să se
scrie clar pe bon cât costă medicamentul şi cât plăteşte el.
Dar minciuna stă la masă cu Casa Naţională de
Asigurare de Sănătate din care se înfruptă fără jenă o
imensă gloată de salariaţi, membrii de consilii de
administraţie, firmele farmaceutice iar asiguraţii plătesc
din greu. Să nu se uite că marea supărare a naţiei pe
Ceauşescu a fost determinată, în primul rând, de
minciunile spuse de regimul lui.
Vacanţe recuperate
De Constantin Grasu
Cartea Vacanţe recuperate, Editura Junimea,
Iaşi, 2007, mi-a parvenit, prin bunăvoinţa autorului,
acum, la patru ani de la apariţie. Aceasta nu înseamnă că
nota ce o fac despre ea este tardivă. Dacă cititorul care o
va avea sub ochi, cartea, şi se va apleca pentru a o citi, îşi
va da seama că scurtele mele argumente au valoare de
adevăr.
43

Pe pagina patru a coperţii, autorul notează:
Mărturiseam în volumul anterior (Vacanţe ratate n.n.)
care au fost argumentele ce ne-au smuls din îndoiala de
a pune sau nu pe hârtie scurtele noastre confesiuni.
Asigurăm pe cititori că şi volumul de faţă rămâne sub
zodia aceluiaşi destin: el nu se adresează decât colegilor,
prietenilor, copiilor, nepoţilor şi rudelor. Refuzăm şi de
astă dată orice altă nuanţă ce s-ar da rândurilor noastre
şi avem suficientă luciditate de a nu cădea pradă
vanităţii şi a crede că ele pot depăşi graniţa de interes a
celor ce ne sunt apropiaţi.
Mai întâi o lămurire: Vacanţe recuperate este o
reeditare, cu reconsiderări, a volumului Vacanţe ratate,
apărut cu doi ani mai înainte, la care se adaugă vacanţele
recuperate, constituite de excursiile în străinătate, în
special cele de după decembrie 1989, făcute posibile de
libertăţile de după Revoluţie.
A doua problemă se referă la modestia
autorului afirmată în textul subliniat iar satisfacţia ar
consta doar în publicarea cărţii, carte care ar fi rezervată
numai unor oameni apropiaţi: familie, rude, colegi,
prieteni. Este ceva schopenhauerian în această atitudine,
fericirea se află în ceea ce suntem şi nu în ceea ce ne
consideră alţii. Se află în această concepţie a domnului
Grasu şi un sâmbure din afirmaţia lui Goethe: Dacă aş fi
aşteptat ca alţii să-mi dea dreptul de a fi cum sunt, astăzi
nu aş fi pe lume… Există şi o metodă de afirmaţie ale
unor calităţi superioare ce le posedă un individ, un obiect,
recte o carte, prin modestie exagerată, ba chiar prin
negaţie. Nu ştiu dacă autorul Vacanţelor recuperate a
urmărit acest fapt, dar cartea merită toate elogiile, merită
44

pe deplin să fie cunoscută de cât mai mulţi cititori din
multe motive.
Volumul este alcătuit din două părţi distincte.
Prima parte, Vacanţe ratate, are ca subiect viaţa autorului
începând de la anii copilăriei şi oprindu-se la o analiză, la
anii senectuţii, asupra propriei persoane, având ca motiv
dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi. Cu toate că în toată
cartea se simte în scris stilul omului de ştiinţă, domnul
Grasu este doctor în geologie, în această parte se
demască şi ca un bun povestitor, în special în descrierea
satului natal, în evocarea rădăcinilor familiale, a vieţii din
timpul războiului sau în nararea vieţii de elev şi student.
Cu mult realism ne este prezentat începutul activităţii de
profesor şi peripeţiile prin care a trecut până a căpătat un
serviciu stabil. Vacanţe ratate ne aminteşte prin
evenimentele trăite de copilăria lui Creangă. Eu care am
o vârstă puţin mai mare ca a domnului Grasu, m-am
regăsit în multe din evenimentele povestite, ambii fiind
copii de ţărani, cu familii numeroase, de unde am evadat
spre mai bine. Am evada spre mai bine, e un fel de a
spune. Poate, nu poate ci sigur, nu mai mâncăm atât de
multă mămăligă iar pâinea nu mai este un lux, nu ne mai
încălţăm cu opinci, nu mai muncim pe câmp, nu mai
facem multe alte treburi pe care eram obligaţi să le
executăm la ţară. Învăţând carte în condiţii pe care tinerii
de azi le consideră de domeniul s.f., am avut multe
greutăţi de înfruntat iar după aceea fiind supuşi la multe
umilinţe. Dar cea mai mare frustrare este pentru un
intelectual să asiste la mizeria în care se zbat concetăţenii
săi şi el să nu poată face nimic.
În a doua parte a cărţii intitulată Vacanţe
recuperate, domnul Grasu ne povesteşte excursiile
45

dumnealui. Geolog de meserie, specialitate rudă de
gradul I cu geografia, sper să nu greşesc relaţia dintre
aceste două discipline, autorul face o demonstraţie de
felul cum trebuie scrise asemenea cărţi. Sunt destui care
umblă pe toate meleagurile lumii, dar puţini sunt cei care
văd, s-au au văzut, ceea ce i-a căzut sub priviri domnului
Grasu. Descrierile cu lux de amănunte, cu date pertinente
mă face să cred că autorul şi-a previzualizat călătoriile şi
că a plecat doar să trăiască la faţa locului emoţiile ce ne
le oferă creaţiile naturii şi ale omului. Sub titlul de
informare, amintesc că volumul cuprinde relatări de
călătorie din prin Bulgaria, Ucraina, Rusia, Scoţia, Italia,
Ungaria, şi din ţările de la antipozi, Australia şi Statele
Unite ale Americii. În descrierile acestea îşi demască
calitatea de om de ştiinţă prin acribia prezentării, prin
stilul folosit, însă fără a fi sec, obositor, ba, din potrivă,
cu un vocabular curat, limpede, dovadă a unei cunoaşteri
perfecte a limbii române. Datele nu sunt numai de ordin
geografic ci şi istoric, naraţiunile fiind pigmentate cu
aforisme ale unor oameni din galeria de elită a culturii
mondiale, cu zicale din înţelepciunea poporului nostru.
Vacanţe recuperate, deşi autorul o consideră
doar o carte de amintiri, de memorii, prin cantitatea de
informaţii, bine dozate şi sistematizate, în special în
partea a doua, poate fi încadrat şi în rândul cărţilor de
ştiinţă, de geografie şi istorie. Deşi apare în urma unor
excursii, scrierea ei nu s-a făcut numai din memorie ci
este rezultatul unei documentări riguroase ceea ce îi
conferă un plus de valoare. Dacă avem în vedere şi
iconografia de la sfârşitul volumului, grafica de calitate,
avem dreptul să spunem că Vacanţe recuperate nu este
46

numai o carte utilă, ci şi frumoasă şi să-l felicităm pe
autor.
Nemuritorii din Agapia
De Constantin Virgil Gheorghiu
Anul acesta, în februarie, a apărut la Piatra-
Neamţ, la Editura Crigarux, romanul Nemuritorii din
Agapia scris în exil, în limba franceză, de Constantin
Virgil Gheorghiu. Traducerea este asigurată de doctorul
Virgil Răzeşu. Este a doua transcriere în româneşte după
cea făcută de doamna Ileana Vulpescu şi apărută la
Editura Gramar. Pietreni se consideră îndreptăţiţi în a-l
aduce pe C.V.G. în conştiinţa publicului nemţean, fiindule
conjudeţean.
Ediţia apărută la Piatra-Neamţ se vrea mai
mult decât o reeditare, se vrea o ediţie critică. Pe lângă
romanul propriu-zis, opul cuprinde un Cuvânt înainte
intitulat Un roman poliţist, social-politic şi utopic,
semnat de editor, Cristian Livescu, o Notă asupra ediţiei,
semnată C.L, adică tot de Cristian Livescu, o postfaţă
semnată de traducător, dr. Virgil Răzeşu, şi un Tabel
cronologic, o amplă şi documentată fişă biobibliografică,
13 pagini A5, scrisă când în româneşte, când în franceză,
textul în limba franceză fără a apărea la subsol tradus în
limba română cum ar fi fost normal din respect pentru
cititorul autocton, despre viaţa şi opera lui Constantin
Virgil Gheoghiu, realizat de specialistul în ale literaturii,
critic şi istoric, Fănuş Băileşteanu. Din tabel aflăm că
47

omancierul este urmaşul preotului Constantin
Gheorghiu, la rândul lui tot fiu şi nepot de preot. În actele
privind data şi locul de naştere apar unele incertitudini,
iar acestea prevestesc viaţa plină de evnimente a
scriitorului. Tânărul Ghiorghiu, cu o viaţă tumultoasă
încă de la naştere, familia nu-i declară venirea pe lume în
timpul prevăzut de lege, este îndrumat pentru a avea o
carieră militară, urmează Liceul Militar din Chişinău şi
colegiul Militar din Cernăţi. Ajuns la Bucureşti urmează
Facultatea de Litere şi Filozofie, se ocupă intens de
publicistică, intră în relaţii cu scriitorii timpului.
Declanşarea răboilui îl readuce sub hainele militare şi
scrie ample reportaje de pe front, de pildă Ard malurile
Nistrului şi Şi eu am luptat în Crimeia. Ajunge ataşat pe
lângă abasada Romaniei în Croaţia iar când Armata
română face stângaîmprejur, întorcând armele împotriva
foştilor aliaţi, nu se mai întoarce în ţară. După multe
peripeţii ajunge la Paris şi i se deschide larg drumul spre
afirmare şi recunoaştere literară, desigur în străinătate.
Face călătorii prin America de Sud, este primit de
preşedintele Argentinei, ţine coferinţe în faţa
universitarilor, ajunge în Liban şi Coreea de Sud. În
1963, 23 mai, scrie Biograful Băileşteanu, În Biserica
ortodoxă română Sf. Arhangheli din Paris (Biserica era
din Paris şi nu arhanghelii) are loc oficierea investirii lui
C.V. Gheorghiu („ordinaţion sacerdotale”), săvârşită de
fostul paroh Teofil Ionescu. După trei ani este ridicat în
grad de econom-stravofor de patriahul Iustinian al
României. Dacă îmi aduc bine aminte, faptul nu este
primit cu simpatie de către comunişti. În fruntea
partidului şi a ţării se instalase Nicolae Ceauşescu. C.V.
Gheorghiu moare în 1992 la 22 iunie.
48

Ceea ce am scris până aici nu este decât o
introducere la prezentarea, nu în extenso, a romanului
amintit la început.
La lansarea cărţii, în faţa unui public destul de
numeros, dovadă a faptului că interesul pentru cultură, în
speţă pentru literatură, se află în creştere, traducătorul,
domnul Virgil Răzeşu, doctor în medicină, un
septogenar, afirma că este cea mai bună carte pe care a
citit-o iar criticul Cristian Livescu, doctor cu o teză
despre poezia lui Eminescu, îl asemuia pe C. V.
Gheorghiu cu încoronatul cu premiul Nobel pentru
Literatură, Mario Vergas Liosa. Incitat de asemenea
aprecieri, m-am apucat imediat şi am citit cartea chiar în
aceeaşi zi şi noapte. Deduceţi din această afirmaţie că
Nemuritorii din Agapia este o carte captivantă, citibilă.
Este un roman poliţist, cu acţiune condensată la câteva
nopţi şi zile, pornind de la uciderea în situaţii suspecte a
unui tânăr soldat. Autorul reuşeşte să conducă acţiunea în
aşa fel încât îl obligă pe cititor să dea pagină după pagină
până la aflarea criminalului. Finalul este însă dezarmant.
Uciderea tânărului Tuniadi, fiul unuia din asupritorii
micului orăşel cu gară dar cu un singur birjar, nu se face
determinat de ura locuitorilor săraci lipiţi pământului, ci
dintr-un motiv banal, întîlnirea fiului cu amantul mamei
sale şi un conflict inopinant. Pentru cititorul din afara
spaţiului mioritic, Nemuritorii din Agapia este o carte
atractivă, o carte de buzunar, de citit în tren când peisajul
este monoton sau discuţia cu partenerii de drum este
plictisitoare. Pentru cititorul român cu o anumită cultură
şi cu o aparteneţă vizibilă la neamul din care face parte se
pun altfel problemele, va considera că îi sunt lezate
sentimentele de aparteneţă la naţiune.
49

În roman se fac referiri, uneori cu obstinenţă la
strămoşii daci, la concepţia acestora că sunt nemuritori,
că viaţa pe pământ reprezintă doar o etapă în existenţa
lor. Dar cine sunt nemuritorii din Agapia, urmaşi ai
nemuritorilor daci. Personajul principal, Sava Mold este
un om lipsit de cultură, un analfabet iar fmilia lui formată
din soţie, Smaranda, şi şase copii trăiesc într-o sărăcie,
aproape de sălbăticie, ba au şi manifestări aşişderea. Sava
Mold este un ucigaş, dar crima o face după ce ajunge la
limita suferinţelor, după ce este zdrobit în bătaie de
Tuniade seniorul, proprietarul unui castel, proprietar
denumit de autor satrap, demn urmaş al fanarioţilor de la
care se trage tot răul moldovenilor. Răbdarea lui Sava
Mold aminteşte de părerea vehiculată şi azi, că românul
este răbdător, că mămăliga plesneşte greu.
C.V.Gheorghiu preot, venit dintr-o spiţă de preoţi, vede
salvarea de sărăcie a eroilor săi doar în credinţa în
Dumnezeu, ori istoria neamului îl contrazice, cu credinţa
în ceruri, mai întâi dacii, apoi urmaşii lor, nu s-au supus
fără împotrivire vrăjmaşilor. Până la urmă şi Sava Mold
personajul principal, ajuns în situaţie limită, încercarea de
a i se lua toporul, unealta cu care îşi asigura mizerabila
existenţă, îi crapă capul vrăjmaşului.
Alţi „nemuritori” sunt comisarul Filaret
cunoscător al vieţii agapeţilor (locuitorii din Agapia), a
comportării lor, a ceea ce sunt în stare sau nu să facă
aceştia, judecătorul Cosma Damian, fost şi el un sărac,
crescut la orfelinat şi unit prin aceasta cu soarta celor din
Agapia, intrat în joc chiar din prima zi de mandatar al
înfăptuirii justiţiei, şi lipoveanul Ismail, singurul birjar
din Agapia. Despre el, autorul ne spune că este expatriat
din partea de Nord a Mării Negre, unde ar fi trăit o
50

populaţie, scopţii, cu obiceiuri bizare, castrarea bărbaţilor
după ce aveau primul copil. Greu de crezut că ar fi existat
asemenea sectă. Este adevărat că în ţinutul Neamţului, al
Petrodavei cum este definit în roman, sunt lipoveni. Este
interesant că aceştia, în zonă, se ocupă cu grădinăritul, au
familii numeroase, sunt de stil vechi, şi ca locuitor în
spaţiul nemţean nu am auzit de asemenea manifestări la
ei.
În oralitatea locului, la Piatra-Neamţ, localitate
care s-ar fi ridicat pe ruinele Petrodavei dacice (Agapia
din romanul lui C. V. Gheorghiu este situată în judeţul
Petrodava), pe când eram elev de liceu şi stăteam în
gazdă la un cismar (se ştie că atelierele cismarilor ca şi
ale frizerilor, croitorilor etc. erau locuri unde se
vehiculau nu numai idei politice ci şi culturale) se
transmitea părerea că birjarii pentru a feri odraslele
boiereşti de pericolul siluirii erau castraţi. Auzitele mele
întâmplătoare mi se par mai plauzibile decât afirmaţiile
din roman iar edictul dat de domnitorul Nicolae
Mavracordat pentru pedepsirea violurilor îmi întăresc
convingerea.
Desigur, fragmentul acesta este de coloratură
în structura romanului, precum şi a articolului. Revenind
la problemele mai de substanţă, trebuie să arăt că
noţiunea nemuritor are cel puţin un dublu sens. Cel arătat
mai înainte, că moartea este doar pentru trup, sufletul este
veşnic. Al doilea sens, cu caracter laic, nemuritori sunt
acei oameni care prin acţiunile lor participă la crearea
istoriei unui popor. Creatorii de valori materiale,
spirituale sunt nemuritori. Bălcescu, Eminescu, Iorga,
toată galeria de elită a oamenilor de cultură a unei naţii
intră în categoria nemuritorilor fiindcă intră în memoria
51

neamului. Deşi anonimi, nemuritori sunt eroii de la
Mărăşeşti, de la Plevna şi în multe alte locuri pentru
apărarea ţării. Nemuritorii de la Agapia nu sunt astfel de
oameni. Dacă ar fi existat, romanul ar fi căpăta alte
valenţe şi poate şi critica ar fi fost alta. În niciun caz,
bigotismul, sugerat în roman, pentru a-i da un aspect
exotic, vorbind ca despre o ţară aflată la margine de
lume, nu geografic ci din punct de vedere al
mentalităţilor, nu caracterizează poporul român.
O explicaţie a unei asemenea tratări despre
români, pe lângă faptul că C.V.Gheorghiu era preot, ar fi
şi acela că era un exilat, un opozant intrasigent al
comunismului. Romanul apare în Franţa în 1964.
Stalinismul mai trăia în ideologia comunistă şi avea
efecte nocive în sateliţii Uniunii Sovietice. Deşi, în
roman se vorbeşte despre satrapi străini, urmaşi ai
fanarioţilor, noii satrapi nu erau cu nimic mai prejos,
numai că în noile situaţii date, moldovenii s-au opus cu
dârzeie acestora. Chiar într-o comumnă vecină cu
localitatea natală a autorului s-au petrecut dure ciocniri.
Nemuritorii din Agapia este şi un roman
despre sărăcie cauzată de vicistitudinile istoriei, în
special dominaţia fanarioţilor. Lucien Guissard, în „La
Croix” susţine că Romanul lui C.V.Gheorghiu este
strigătul fără sfârşit al sărăciei, eterna victimă într-o
lume bântuită de fantasme…(Citat de pe pagina patru a
copertei, notat de criticul Cristian Livescu).
Dacă avem în vedere ca actiunea se petrece
intr-o perioada când existau trenuri şi telefonie mi se pare
că motivaţia este subţirică, cauzele sărăciei românilor
sunt şi de altă natură, se află în structura intimă a unor
grupuri rupte de poporul căruia istoric, doar istoric, îi
52

aparţin. Devoalarea sărăciei nu rezultă însă din nararea
faptelor şi descrierea personajelor, ci mai mult dintr-o
prezentare directă, nişte logosuri ţinute de comisarul
Filaret, de ocnaşul Sava Mold, sau chiar de autor. Citind
cartea, aveam impresia că mă aflu într-o sală de clasă la o
lecţie de istorie a unui profesor cu talent oratoric. Sau
mai nou, asistam la una din emisiunile posturile de
televiziune Realitatea, Antena 3 sau OTV.
Uneori scriitorul preia imagini despre sărăcie
şi nedreptate întâlnite şi în alte cărţi, de pildă botniţele
din Desculţ de Zaharia Stancu. Primitivismul în care trăia
familia lui Sava Mold îl regăsim povestit şi de Calistrat
Hogaş în Pe drumuri de munte, cu deosebirea că o face,
după propria-mi opinie, cu mai mult talent.
De reţinut că acţiunea nu se petrece după cum
s-ar crede din titlul romanului la Mânăstirea Agapia, a
cărei biserică a fost pictată de Nicolae Grigorescu.
Agapia este un orăşel, o ficţiune, situat, ca şi mânăstirea
omonimă, tot în ţinutul Neamţului, în carte în districtul
Petrodava, la poalele Ceahlăului. Spaţiul ales a fost bine
gândit de autor, care mai are şi alte cărţi ale caror acţiuni
se petrec în acest spaţiu nu numai mirific ci şi plin de
legende. Ceahlăul este un fel de Olimp al românilor, o
creaţie aparte a lui Dumnezeu, dar aici mişună şi duhuri
rele. Nemuritorii din Agapia sunt oameni paşnici. Pentru
a explica actele nelegiiute, uciderea celor doi Tuniade,
tatăl şi fiul, autorul introduce şi un element fantastic, un
vânt, considerat rău, care, când bate, le tulbură minţile, îi
face să încalce regulile sociale. C.V.Gheorghiu vorbeşte
despre un asemenea vânt ca existând fizic, confundându-l
cu föhn-ul din Alpi. Cel puţin, aşa susţin traducătorul şi
editorul, care fiind oameni ai locului, cetăţeni ai urbei
53

Piatra-Neamţ, îl înlocuiesc cu un vânt nedefinit,
denumindu-l vântul cel rău. Sintagma vânt rău am
întâlnit-o adesea în această parte a ţării, dar este ca un fel
de duh, ceva invizibil, nu este un fenomen natural cum se
sugerează în roman.
Fără a stabili locul atât al autorului cât şi al
romanului în literatura naţională sau universală, consider
că este o carte ce merită citită și în această perioadă de
boum al informațiilor, recte și al literaturii.
Bancul, Bulă și „Conta”
Anul acesta, 2012, a apărut numărul 10 al
revistei/cărții trimestriale „Conta”, editată la Piatra-
Neamț, în acelaşi format grafic, cu aceeaşi orientare
tematică ca şi numerele anterioare. O obișnuință a
colectivului de redacție este prezentarea unor dezbateri
pe diferite teme culturale, inițiate în special de domnul
Adrian Alui Gheorghe, directorul publicației. În numărul
cinci, anul trecut, Ancheta a avut ca temă Bancul şi
literatura. Intervievaţii au răspuns (sau au avut de
răspuns) la mai multe întrebări pe tema bancurilor, relaţia
lor cu literatura, despre Bulă şi manifestările lui, să
spună, desigur în scris, nişte bancuri. Aceste întrebări şi
rugăminţi au fost grupate în patru probleme numerotate
cu cifre arabe de la 1 la 4.
În cincizeci de pagini, de la 8 la 58, au răspuns
la întrebări nouăsprezece scriitori. (Unii, şi-au notat
răspunsurile de la 1 la 5 (!?). Un fel de stahanovism
literar, literar dacă considerăm răspunsurile literatură.
După cât au scris unii, câte patru, cinci pagini, alţii doar
54

câte una, poţi trage şi concluzii privind profilul de
gândire al intervievaţilor. Toţi au, însă, o trăsătură
comună: vorbind de Bulă, de bancurile spuse în timpurile
lui Ceauşescu, au făcut, la unison, critici aspre
ceauşismului, socialismului.
Revista „Conta” şi-a fixat ca obicei ca la
sfârşitul fiecărui exemplar să fie o pagină, două cu
succinte date biografice a colaboratorilor. Uitându-mă pe
această pagină am observat că foarte puţini din cei care
au răspuns la ancheta amintită şi-au făcut doar şcoala
primară în epoca famată. Scriitori fiind, nu cred că
domnii nu au scris măcar un vers, un rând, un text de
brigadă artistică de agitaţie, cu laude la adresa epocii de
aur. Să nu mai zic că poate au primit şi burse de studii
sau şi-au făcut concediile pe la casele de creaţie ale
Uniunii Scriitorilor. Cel mai intransigent este
constănțeanul Ioan Florin Stanciu. Pentru dumnealui
…Bulă este o consecință firească a imbecilului
experiment comunist din România postbelică. O
asemenea formulare duce la concluzia că în ţara noastră a
mai existat o perioadă comunistă, în România antebelică,
sau că a mai existat alt fel de experiment.
Apoi, domnul Stanciu îşi susţine aserţiunea că
orice om raţional ştie că ciuma roşie bolşevică, adusă pe
şenilele tancurilor ruseşti s-a prăvălit peste ţara noastră
într-un moment istoric de graţie, când chiar reuşisem să
ne desprindem dintr-un fanariotism intrinsec şi să ne
integrăm, firesc, din punct de vedere politic, economic şi
spiritual, în Europa.
Am căutat la sfârşitul revistei, la pagina cu
autori, să aflu ceva din SV-ul domnului Stanciu. Văzând
că este omis, am căutat pe Internet şi am aflat că este
55

profesor de limba română. Poate domnul profesor îşi
aduce aminte de fabula Toporul şi pădurea. Poate a și
vorbit despre ea la clasă.
Ce zice în final poetul:
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai noștri, o rudă sau un frate.
Un copac, chiar dacă este răchită, nu se
prinde, nu crește, dacă nu este plantat de cineva, nu este
udat. Cât privește integrare noastră din punct de vedere
economic și spiritual în Europa, nu este numai o
chestiune discutabilă, ci și o afirmație falsă. Eram o țară
agrară, cu o populație, în cea mai mare parte care trăia la
sate, în case din chirpici, fără lumină electrică cu un
număr imens de analfabeți, în care pasta și periuța de
dinți nu se cunoșteau, plugul era tras de vite,
încălțămintea de bază era opinca din şorici de porc,
săpunul era o raritate, bucătăria era şi dormitor, şi
adăpost, pentru vite, uneori, pelagra, tuberculoza,
frigurile decimau populaţia rurală. Mi-aduc aminte
despre spusele unui medic care a avut ca pacient un copil
cu prolaps anal şi a fost adus la spital fiindcă fusese
muşcat de câine când se dusese în spatele casei pentru
necesităţi fiziologice. Şi fiindcă tot discutăm despre
bancuri, glume, persiflări, ştiţi din ce era alcătuit un WC
la olteni? Dintru-un par de care se ţinea omul şi dintr-un
băţ cu care se păzea de câini. Nu-i prea onorabil, dar în
grija medicinii primare în acele timpuri era şi controlul
dacă ţăranul îşi săpa o groapă şi o înconjura cu ce avea,
56

scânduri, coceni, beldii, pentru activitatea mai puțin
plăcută a omului.
Dar să lăsăm, pentru moment politica la o parte
şi să ne ocupăm de fenomenul banc şi eroul principal al
anchetei, Mister Bulă, cu pură preocupare ştiinţifică, dar
nu făcând nu ştiu ce cercetări privind geneza bancului şi
a lui Bulă, funcţiile sociale ce le-a avut pe diferite trepte
de evoluţie a omenirii, sau României etc. Mă voi referi
doar la câteva din afirmaţiile făcute în această anchetă la
care adaug și o modestă părere a mea despre apariția
umorului, implicit și a bancului, componentă a acestuia,
bineînțeles bancul bun, de calitate. Așa cum nu orice
scriere este literatură, chiar dacă autorul o consideră
astfel, nu orice banc are umor, chiar dacă cel ce îl spune
vrea să ne facă să râdem. Apariţia bancului se află în
negura timpurilor, în perioada ludică a omenirii. De la
biologie ştim că ontogeneza repetă în mare filogeneza.
Copilul de azi este o copie a copilăriei omenirii.
Copilului îi plac, mai mult ca omului matur, ghiduşiile,
glumele. Pentru a ieşi din situaţii jenante, neplăcute şi
omul matur apelează la umor, la glumă. Această
manifestare face parte din firea lui, din modul lui de a
trăi, din confruntare cu vicisitudinile vieţii. Dar numai cu
haz nu scapi de necaz.
Să lăsăm însă politica în seama politicienilor şi
să ne ocupăm de Bulă, Bulă cel din revista „Conta”, aşa
cum este văzut de autorii opiniilor.
Tăzlăoanul din Bucureşti, Constantin
Ardeleanu, după ce zice că numele de Bulă ar fi
rezultatul unei pronunţii greşite a studenţilor arabi aflaţi
prin România, că ar avea o origine licenţioasă, trage
concluzia că Bulă nu este isteţ ca un proverb: mai
57

degrabă suferă de un cretinism inofensiv şi un spirit
neprelucrat de mahala, dus până la grobianism. Unii îl
consideră un Tonto, dar el e un tăntălău. Mai adaugă
domnul Ardeleanu: Pe acest bulangiu care mereu o
îmbulinează, predispus la bulimie, nu îl văd decât
„transportat” în ambulanţele zâmbetului. I se aduc
aiurea tribulaţii somnambulului.
Pe aceeaşi pagină, 10, de pe care am citat
ultima parte din articolul domnului Ardeleanu, domnul
Arcu (Suceava) îşi intitulează opinia: Despre Bulă numai
de bine iar la pagina 13, dând răspuns la întrebarea 4 a
Anchetei, înserează: Bulă? E un parşiv de prima mână,
frate bun cu Mitică. Nu românul a căpătat ceva din
trăsăturile lui Bulă, cred că Bulă s-a născut după chipul
şi asemănarea „românului majoritar”. De ce a pus
românului majoritar între ghilimele nu ştiu. Îmi dau doar
cu presupusul: tagma scriitorilor şi a altora de soiul lor nu
ar fi cuprinsă în aceasta sintagmă. Numai peste o pagină
domnul Horia Bădescu de la Cluj-Napoca (nu Cluj
Napoca) înseriază: Bulă e un fel de Mitică al
comunismului. Un personaj pe măsură. Însă Mitică e
inteligent. Bulă e prostul care sare din baie. Mitică e
simpatic. Bulă e bădăran. Mitică e şmecher. Bulă umblă
cu oiştea lui Eremia la el. Mitică are umor. Mitică e
defectiv de.(!?) Mitică te face să râzi. De bulă se râde.
Mitică e băiat fin. Bulă e primitiv. Mitică e şarmant, e
fante, e băiat de dame. Bulă e grobian şi bălos la vorbă.
După ce omitem cu bună ştiinţă definiţiile
domnului Leo Butnaru din Chişinău, desigur Bulă din
Basarabia era de neam slav, sovietizat şi vorbea limba
moldovenească, să vedem ce zice Dumitru Chioaru din
cosmopolitul oraş ardelean Sibiu. Cică, Bulă este
58

omânul balcanic care, fiind descurcăreţ, nu se
integrează niciunui sistem şi mizează numai pe „geniul”
improvizaţiei. Tot dumnealui îl defineşte ca român sadea
dar nu şi cetăţean. Mult prea român, spre a fi european.
Să reflectăm puţin asupra acestui citat. După domnul
Chioaru, Bulă este românul balcanic. Logic, în concepţia
dumnealui sunt şi români nebalcanici. Să fim cinstiţi cu
noi înşine, originea tuturor românilor este balcanică şi,
vrând nevrând, o poartă pe toate meridianele lumii dacă îi
vine dor de ducă. Fără balcanism, românul nu mai este
român. Apoi, susţine domnul Chioaru că Bulă nu se
integrează în nici un sistem din cauză că este descurcăreţ.
Din contra, cu această calitate românul se descurcă în
toate sistemele. A fost legionar, a devenit repede
comunist, acum este liberal, social democrat, trece uşor
de la un partid la altul. A fost cu nemţii, i-a trădat, a
devenit prieten cu ruşii, acum se închină în faţa
americanilor. Caracterul cameleonic al românului este
proverbial, dar nu al românului majoritar.
Categorice sunt afirmaţiile domnului Dochia.
După ce dixit că Bulă este din neamul lui Mitică al lui
Caragiale. E un alter ego pentru fiecare român care se
revoltă contra tristeţii, domnul F.D. decretează: Aşadar,
bulă eşti tu, faţă cu realitatea lichefiantă, Bulă eşti tu, cel
care calcă-n străchini, îşi bate nevasta sau e (corect:eşti
bătut) de ea, fentezi autoritatea, câştigi la loterie ca d.
Lefter Popescu…Chiar dacă nu-ţi mai place să-ţi spui pe
nume, căci ţi se pare că ai fost integrat în Evropa.
Deci Bulă sunt eu sau sunteți voi cititori ai
articolului domnului Dochia (Ce nume neaoş românesc!),
iar dumnealui nu, el face parte din altă speţă. Poate Bulă
purta sau mai poartă ochelari legaţi de gât cu lănţişor ca
59

să nu-i piardă, când se poza ca să fie interesant, îi ridica
pe frunte, purta barbă şi mustaţă unite de două dungi. De
păr, desigur.
Tot un reprezentant al românului majoritar este
Bulă și în viziunea domnului D.A. Doman, cu plusuri şi
minusuri, de fapt cum sunt toţi oamenii de la noi, adică
din România, şi de aiurea. Ce trăsături îi acordă lui Bulă
domnul Doman: duplicitar (una zicea şi alta fuma),
scăpa de necaz făcând haz, ba făcea pe prostul în cele
mai multe cazuri…era corosiv în expresie, oaia neagră a
societăţii, elevul obraznic cu metodă(?), funcţionarul
pleşcar, activistul de partid luând politica PCR în
răspăr…După cum vedem, după domnul Doman, Bulă
nu era un fitecine, sau un dobitoc, cum îl consideră alţii.
Bucureşteanul Ioan Groşanu formulează
judecăţi categorice, fără pic de echivocuri. Pentru
dumnealui totul este clar, precum Bucureştiul este
capitala României. Bulă e sinteză a românului,e carpatodanubiano-pontic
şi cosmic. El poate avea şi
jemanfişismul, cinismul unui mitic bucureştean, şi
versatilitatea olteanului, şi „încetineala la minte” a
ardeleanului, şi „lirismul” moldoveanului. E mărturia
cea mai verosimilă a continuităţii noastre pe aceste
meleaguri.
Cea mai insolită părere despre Bulă, fără
îndoială, este a domnului Nicolae Sava. E doar din târgul
cu pretenţii de metropolă, situat undeva pe Bistriţa întrun
feeric peisaj montan care predispune mai mult la
lirism decât la satiră şi umor. Şi zice domnul Sava: Cine
e Bulă? Cred că e un personaj inventat de securitate, ca
să aibă românul încotro să-şi îndrepte atenţia. Drept să
vă spun, nu am motiv să nu-i dau crezare. Despre Bulă se
60

pot spune multe, se pot scrie mii de pagini A4 cu care să
se ia titluri ştiinţifice, ancheta domnului Adrian Alui
Gheorghe fiind o bibliografie de mare folos, aproape
obligatorie. Principala mea observaţie, adaos la cele
făcute mai înainte, ar fi nedumerirea de ce Bulă l-ar
reprezenta pe românul majoritar, majoritari în fascinanta
Românie, fascinantă şi prin apariţia lui Bulă, erau şi sunt
pălmaşii, şi cu braţele şi cu mintea. Profesorii, medicii,
ţăranii, muncitorii, în totalitatea lor, nu pot fi asemuiţi cu
Bulă. În sala de operaţii sau la catedră, pe câmp sau pe
şantiere, membrii sau nemembri de partid, oamenii nu
prea aveau timp de glume a la Bulă şi nici nu se
manifestau ca Bulă. Bulă este creaţia lui Bulă, propria sa
creaţie. Bulă reprezintă o categorie de pierde-vară, care
nu formează în niciun caz majoritatea poporului român.
Bulă de dinainte de 1989, decembrie, s-a multiplicat, s-a
schimbat, nu mai stă în apartament de două sau trei
camere ci are vilă, piscină, are preocupări alese, este
patron, neapărat în fotbal, îşi petrece vacanţele la Las
Vegas, se însoară de mai multe ori, din bişniţar a devenit
investitor, din pecerist a devenit pedelist, liberal, pesedist
etc. Dacă îl asociem pe Bulă cu majoritatea românilor,
atunci am putea să-i imputăm, ca laturi negative, prea
multă răbdare, acceptarea cu stoicism a suferinţei sociale.
În nici un caz, poporul român nu poate fi acuzat de
prostie, de lene şi alte trăsături pe care le-am citit în
eseurile domnilor anchetaţi. Doar că a fost bătut de prea
multe ori de soartă şi a fost condus de oameni de teapa
lui Bulă; e drept că uneori şi din proprie cauză.
* * *
În cele 52 de pagini pe care se întinde ancheta
domnului Alui Gheorghe se întâlnesc multe idei
61

interesante, unele chiar inedite, dovadă că autorii nu fac
parte din lumea lui Bulă. Sau, mai știi! Mă opresc doar
asupra câtorva pe care eu, cititorul care face parte din
poporul român majoritar, nu le-am prea înţeles. Cavaler
cum sunt, nu pot să nu mă opresc întâi asupra afirmaţilor
unei doamne, gânditoare în poză, cu mâna sub bărbie
(lipseşte aici un accesoriu, ceasul de la mână) şi ochelari
prinşi de gât cu lănţişor. Doamna Valeria Manta Tăicuţu
din Bacău, oraş în care eu am cunoscut mulţi de-al de
Bulă, pe când Bacăul era capitală de regiune iar oraşul
Piatra-Neamţ era subordonat acestei regiuni, afirmă în
demersul său sapienţial asupra conceptului de umor şi
asupra personajului pus în discuţie cu acest prilej,
formulând un silogism: […] dacă bancurile sunt „creaţii
populare”, iar creaţiile populare fac parte din literatura
unei ţări, atunci şi bancurile sunt literatură, însă
construcţia silogistică a doamnei Tăicuţu este puţin
greşită, puţin mai mult. Dumneaei porneşte cu premiza
minoră, cu o judecată ipotetică iar îndoiala şi-o manifestă
nu numai prin conjuncţia dacă, ci şi prin punerea între
ghilimele a sintagmei creaţii populare. Premiza majoră
păcătuieşte prin extinderea sferei noţiunii de literatură,
judecata nu este validă. Nu orice creaţie populară este
literatură. Niciun meşter popular de străchini, de cioplit
în lemn, de cusut iţari etc. nu va spune că el face
literatură, doar dacă va scrie sau va povesti frumos
despre meseria lui.
Tot pentru a-şi susţine afirmaţia, tot ipotetic,
doamna din Bacău, dar care funcţionează la Râmnicu
Sărat, pornind de la o idee a lui Bergson, formulează
următorul silogism: dacă literatura se adresează
intelectului, necesitând o „anestezie temporară a inimii”
62

(v. Bergson), o detaşare a receptorului (care râde
numai), iar bancurile se adresează aceluiaşi intelect,
necesitând aceeaşi detaşare a receptorului (care râde
numai), atunci bancurile sunt literatură.
La Bergson, după informaţia dată, în
asimilarea literaturii afectivitatea este anesteziată doar
pentru moment. În faţa operei de artă (literatură, teatru,
pictură etc.), consumatorul nu trăieşti numai cognitiv ci şi
afectiv. Frumosul exprimă căldură, plăcere, te opreşte
locului. Frumosul te face să trăieşti, să fii fericit. Fără
această dimensiune, viaţa este un non sens. Receptorul
care râde înseamnă că trăieşte, că intelectul a transmis
informaţia spre coardele sentimentale. Nu poţi să râzi
fără să-ţi exprimi o anumită bucurie. Când în urma unui
banc se râde, înseamnă că s-a înţeles mesajul iar acesta a
fost transmis mai departe spre zona neurală specifică.
Literatură numai raţională nu există. Nici ştiinţa nu-i
numai raţiune, gândire, cercetătorul în fizică, matematică,
în orice domeniu are şi el stări de mulţumiri estetice.
În finalul răspunsului de la punctul 1 al
Anchetei, doamna Tăicuţu vine cu o afirmaţie
surprinzătoare.
După teoria cu ajutorul silogismelor că bancul
este literatură ea anulează tot ce a spus mai înainte şi ne
spune: Din fericire pentru noi, cine mai crede azi sau va
mai crede cândva în silogism?... Nici Eminescu nu
credea, nici Cezar Ivănescu… dar spuneau şi ascultau
bancuri pentru că voiau să pună râsul în locul plânsului.
Interesant, nu? Dar de unde ştii, măi taică, că
Eminescu nu credea în silogism. De spus, n-avea cum să
îți spună. Poate ai visat. Argumente din studierea operei
eminesciene nu puteai să găseşti. Gândirea lui Eminescu
63

a fost influenţată de filosofia kantiană, poetul a tradus din
ea, iar kantianismul duce mai departe gândirea lui
Aristotel, fondatorul logicii. Dar ce este Logica? Mă refer
la logica formală, care cuprinde şi teoria silogismului.
Este o ştiinţă, a vorbirii corecte, este ştiinţa despre
noţiuni, despre judecăţi, despre raţionamente, implicit
despre silogism. Titu Maiorescu, mentorul spiritual al
Junimii, societate în care a activat şi Eminescu, şi
principalul sprijinitor al afirmării lui, a fost profesor de
logică şi a scris un manual pentru această disciplină
școlară.
Dar cine mai crede-n silogism? Şi încă din
fericire. Te poţi întreba oare cine mai crede în teoria lui
Pitagora sau în geometria lui Tales?
Dacă de la regulile matematicii se abat mai
puţini, sunt destui care nu respectă regulile vorbirii
corecte, ale logicii. „Conta”, revista, se autodefineşte ca
revistă de literatură & arte & atitudini. Noţiunea arte
cuprinde în sfera ei noţiunea literatură. Cu alte cuvinte,
literatura este o specie a artei şi dacă ai spus că, să zicem,
„Conta” este o revistă de arte rezultă că este şi revistă de
literatură. O asemenea formulare este tot atât de
supărătoare ca şi spusa Trec pe stradă un om şi o femeie,
poate şi mai mult, fiindcă în al doilea caz noţiunea om
este substituită noţiunii de bărbat, iar expresia este
folosită mai mult în lumea neinstruiţilor.
Dar s-o lăsăm pe doamna Tăicuţu să
formuleze silogisme şi să creadă ce vrea ea despre ele,
este o chestiune de voinţă, iar voința poate duce la
descoperiri celeste pentru sine și pentru omenire, dar și la
ratarea eului pornit în căutarea infinitului. Deci, să
mergem mai departe și să vedem ce zice bănățeanul din
64

Caransebeş, domnul Remus Valeriu Giorgioni. Este de-a
dreptul surprinzător raţionamentul. Dumnealui decretează
scurt şi categoric: Cum mitul conţine o doză de realitate
istorică, un banc conţine şi el un sâmbure de realitate. O
mică confuzie între realitate, între ceea ce vorbim,
povestim şi obiectul despre care povestim. Mitul
exprimă, reflectă o doză de realitate istorică, nu o
conţine. Conceptul de realitate are o sferă foarte largă,
desemnează obiecte, acţiuni, procese, deveniri. Şi mitul
este o realitate ca existenţă spirituală.
Dacă cuvântului Conţine am putea să-i dăm şi
un sens semantic, de reflectare, şi să-i acordăm autorului
circumstanţe, în ceea ce priveşte concluzia că un banc
conţine şi el un sâmbure de adevăr mi se pare cu totul în
afară realităţii. O fi miturile bancuri? Sau bancurile sunt
mituri? Nu cred că explicaţiile pe care le formula lumea
antică, de pildă, despre propria existență erau glume, iar
Bulă nu va sta niciodată alături de Meșterul Manole. Tot
din domnul Giorgioni mai cităm următoarea propoziţie:
Spirit prin excelenţă, bancul e ceva opus materiei –
lipsurilor materiale din comunism şi celor spirituale din
capitalism. Ce rezultă din această îmbinare de cuvinte?
Bancul este un produs spiritual, dacă nu superior, cel
puţin egal cu poezia, cu gândirea filosofică. Nu-i prea
mult spus oare? Marea descoperire este însă faptul că
bancul e ceva opus materiei. Poate se referă la faptul că
politicienii ne hrănesc cu vorbe și nu cu produse,
confundă cuvântul brânză, de exemplu, cu brânza ca
atare.
Citatul amintit ne poate sugera şi o dezbatere
filosofică asupra problemei fundamentale în filozofie,
raportul dintre spirit şi materie, lipsurile materiale din
65

comunism, ba şi cele spirituale din capitalism sunt
materie. Transpiră aici o rămăşiţă a materialismului
istoric, relaţiile de producţie sunt relaţii materiale, dar
niciodată nu erau considerate materie, substanţă. Dar ce
mai deducem din teza domnului Giorgioni? În comunism
lipsea doar hrana pentru trup nu şi cea pentru spirit. În
parte are dreptate, numai că unele bunătăţi spirituale
comuniste conţineau şi puţină otravă iar altele erau numai
nişte fărâmituri. Însă, afirmaţia cea mai revoluţionară este
despre existenţa lipsurilor spirituale în capitalism.
Spuneam mai înainte că o părere insolită
despre Bulă are domnul Sava. Să citim şi părea
dumnealui despre relaţia banc-literatură, aşa, din plăcerea
de a vedea logica argumentării. Ţinând mai mult de
folclorul oral decât de literatură – ca să răspund strict
la întrebare – bancul poate fi considerat literatură
(populară, desigur) doar dacă extindem aria acestuia şi
la genurile periferice ei, în care am inclus şi epigrama,
snoava, epitaful, răvaşul din plăcintă etc. Spun că bancul
ţine mai mult de folclor decât de literatură pentru că nu
am cunoscut, până acum, niciun autor autentic de
bancuri. Evident şi folclorul e tot literatură (Aldinul
aparţine autorului articolului).
Am mai constatat din ancheta despre banc și
Bulă preocuparea, aproape ostentativă, a autorilor pentru
folosirea unor expresii celebre și a neologismelor. La mai
mulți anchetați apar cuvintele liminal și subliminal,
termeni folosiți în psihologie în problematica
fenomenelor cunoașterii. Întâlnirea lor la mai mulți
intervievaţi mă duce cu gândul că au avut aceeași sursă
de informare/documentare, ceea ce nu este imputabil. Dar
ca şi în cazul lui Bulă, afirmaţiile despre banc sunt
66

contradictorii. Domnul Gelu Dorian situează apodictic
mesajul bancului deasupra conştientului. În privinţa
mesajului, nu-l putem pune sub pragul conştiinţei, adică
a (corect: al) subconştientului, ci mai curând având ca
scop hazul sau chiar hazul de necaz, mesajul bancului
este unul cu adresa (poate adresă) sau adresabilitate,
deci este deasupra conştientului, dacă vrei liminal…
Dar ce desemnează sintagma deasupra
conştientului? O fi revelaţie. Bancul o proveni de la o
forţă supra naturală. Acest deasupra conştientului este
considerat dacă vrei liminal deşi cuvântul acesta nu este
acceptat. Deziluzie, cuvântul Liminal l-am găsit pe un
DEX online: LIMINAL,-Ă, adj. Care se situează la o
limită sau la un prag senzorial, liminar(2).
(

dacă de cele mai multe ori nu apare aşa, mesajul
(bancului n.n.) este subliminal, căci trece de limitele
banalului… Rezultă că faptele banale sunt de domeniul
conştientului, a raţiunii, iar cele autentice, în consecinţa
şi literatura, oricum ar fi calificată, aparţin
subliminalului, subconştientului.
Domnul Chioaru, ardelean fiind, împacă şi
capra şi varza. Bancul este o formă de manifestare a
umorului. El are întotdeauna un mesaj/un tâlc, care
poate fi liminal dar şi subliminal. Desigur, bancul poate
fi şi transcendental, aprioric, categoric …
Drept să vă spun, din Ancheta domnului Alui
Gheorghe am avut ce citi, de toate, de la expresii docte,
cu pretenții academice, până la cele, triviale, licențioase,
de canal, a la Bulă. De la sublim la ridicol nu-i decât un
pas.
Iunie 2011
Două reviste:
1. Dor de Dor
Apărută în 2005, luna iunie, revista Dor de dor
fondată de domnul Marin Toma, comuna Dor Mărunt,
judeţul Călăraşi, continuă să fiinţeze. Deşi designul, s-a
mai schimbat, căpătând o formă mai apropiată de
modernul secolului XXI, determinat şi de evoluţia
mijloacelor de tipărire, prin conţinut şi program, revistă
literară pentru toate genurile şi vârstele, Dor de Dor
rămâne credincioasă începutului. Îşi găsesc spaţiu în
revista călărăşeană, tipărită acum la Piteşti, Argeşul liber
S.A., şi scrisă într-un alt loc din ţară, după câte am dedus,
68

pe la Botoşani, începători şi consacraţi în ale literaturii,
poeţi şi prozatori, autori de eseuri, cronicari etc. de pe tot
cuprinsul ţării.
În decembrie 2011 a apărut Nr. 64-65 cu 32 de
pagini. Prima este dedicată interpretului de muzică
populară, Nicolae Rotaru, un consătean de-al domnului
Toma, deci din comuna Dor Mărunt. Din lecturarea
articolului aflăm că rapsodul Nicolae Rotaru are o bogată
activitate, cu turnee în ţară şi străinătate cu Orchestra
Radiodifuziunii Române, sub baghetele unor importanţi
dirijori.
Interiorul revistei este plin de patriotism, de
revoltă, de istorie şi de dragoste faţă de oameni şi de
Dumnezeu. Colaboratorul permanent al revistei, domnul
Nicolae Rotaru, semnează o sarcastică şi plină de umor
tabletă despre viaţa politică din ultimul timp în ţară şi în
lume. Pe aceeaşi pagină semnalăm poeziile lui Costel
Neacşu din Sărmaşu Mare, judeţul Mureş, versuri pline
de năduf la adresa istoriei de azi şi din totdeauna al
românilor:
Răzeş cu glas şăgalnic, în iţari şi ie,
Ridică-ţi peste sat cutele frunţi,
Slugă la alţii eşti pe a ta glie,
Tu, care muţi din loc şi munţii.
(Ion al României)
Sau:
Când flăcăii noştri sunt la horă-n sat,
Strângând voiniceşte brâuri de fecioare
Eu, pe-un fir de carte, de cuvânt furat,
Le cânt fără glas rana ce ne doare.
(Vioara mută)
69

Asemenea stihuri nu-şi găsesc spaţiu în
revistele cu pretenţii, sponsorizate de stat, pe motiv de
curent literar, că ar fi desuete. Desigur în perioada
globalismului dragostea de ţară nu-şi mai are rost.
Lucide poezii de dragoste semnează Costel
Cristea şi Alexandru Priboieni, ambii din Bucureşti.
Alexandru Priboieni pare dezamăgit în dragoste (Câţi n-
au fost, nu sunt şi nu vor fi). Să citim:
Degeaba-mi vine ca să-mi plâng de milă -
O, biată pastă moale de argilă,
Chiar prin urechea acului de-aş trece
Un şir de zeci şi sute de cămile,
Tu vei rămâne tot nepăsătoare
Zâmbind doar la sfârşitul unei zile.
(Tu eşti misterul lumii)
Domnul Cristea este mai luminos, pare mai
indiferent:
De nu vrei să vii
Cu mine să fii,
Cerul se răzbună
Norii se adună
Să-ţi inunde viaţa
Până dimineaţa
Ropotind ca vara.
Doamnă, bună seara
(Doamnă, bună seara)
Mai semnează versuri Georgeta Oana-Muscă,
din Rediu, judeţul Galaţi, Elena Toma din Piteşti, Raveca
Vlasin din Dej, judeţul Cluj, Ioana Păuşescu din Găieşti,
Dâmboviţa, iar Aurelia Corbeanu este înseriată cu un
fragment din povestirea Gheorghiţă şi Peştişorul de aur.
O pagină este rezervată lui N. N. Niculescu, prin
70

prezentarea unui bogat CV bibliografic şi cinci poezii
semnificative:
Numesc lucrul nenumit
Trăiesc visul netrăit
Văd… dar prin pupila cui
Harta infinitului?
(Proiecţie)
Dacă mă aplec să-ţi ning
Ochii în care ţi se sting
Trei văzduhuri de egrete
Tu mă-ngropi adânc în plete
(Dacă vin)
Alte pagini cuprind pe Nicolae Labiş cu a lui
Moartea căprioarei, pe Serghei Esenin cu
S-o pornesc din nou la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
şi un medalion Marin Sorescu cuprinzând date
biografice şi poeziile Dacă nu cer prea mult şi Adam.
David Aurel din călăraşi semnează un eseu intitulat Dor
de Eminescu , Maria Diana Popescu de la revista Agero,
Germania, ne spune că moartea lui Paul Everac înseamnă
Apusul unui Lord. Menuţ Maximinian este prezent cu o
cronică a volumului Oameni în pardesie a medieşeanului
Valeriu Marius Ciungan, iar Melania Cuc îşi intitulează
cronica la cartea Cu rând a lui Grigore Avram cu un titlu
sugestiv: Taina luminii care se alege din întuneric.
Mai notăm din cuprins două documentare:
Veşnicia s-a născut la sat, ilustrat cu case ale unor
scriitori - Coşbuc, Creangă, Rebreanu - precum şi cu
imagini din diferite sate al ţării, documentar semnat de
Iana Caraba, din Republica Moldova, precum şi un
71

documentar privind sărbătorile de iarnă şi obiceiurile
specifice acestora.
Ultima pagină cuprinde o inimă tricolor,
portretul Ecaterinei Chifu, versurile ei integrate în titlul
Memoria pământului românesc, chipul fondatorului
revistei, domnul Marin Toma, şi un contur al ţării
decupat dintr-un tricolor cu stema regală la mijloc. O fi
avut domnul Toma premoniţie privind demonstraţiile din
Piaţa Universităţii din Bucureşti căci şi acolo am mai
văzut un astfel de drapel. Poate domnul Toma îşi aduce
aminte că în perioada când se flutura un asemenea
stindard, câteva milioane de români, dacă atunci i-ar fi
apărut revista, tot în atâtea milioane de exemplare, nu ar
fi putut să i-o citească pentru simplu motiv că erau
analfabeţi. Mai multe nu mai spun. Oricum, merită citită
ultim strofă din poezia Ecaterinei Chifu:
Românie
Eşti cedrul lui Horia,
Şi teiul lui Eminescu
Ce ne adună-n sărbători,
Spre pomenire şi Mântuire,
Înflorind speranţele.
2.Moldova Literară
Moldova Literară, revista Filialei Iaşi a Ligii
scriitorilor din România a devenit o permanenţă elevată
în spaţiul publicisticii culturale moldav. Deşi colectivul
de redacţie rămâne consecvent cu rubricile de la primele
numere, revista a făcut paşi importanţi atât în ceea ce
priveşte conţinutul de idei cât şi calitatea materialelor. În
paginile ei sunt prezenţi cu scrieri câţiva cronicari de
elită. Mihai Zaborilă ne prezintă două evenimente de
72

excepţie care au avut loc anul trecut în România,
Aniversare a 55 de ani de la înfiinţarea Operei din Iaşi şi
festivalul Internaţional „George Enescu”. La Iaşi
evenimentul aniversar a fost marcat cu prezentarea operei
Tosca de Giacomo Puccini. Aceeaşi operă, Tosca, a fost
prezentată şi pe data de 3 noiembrie 1956, la înfiinţarea
Operei ieşene. Autorul face o critică aspră modului cum a
fost modernizat spectacolul într-o cheie artistică
prezentată de regizorul Ognian Draganoff, din Bulgaria,
care nu are nimic cu libretul şi cu un act de cultură.
Merită citit articolul, în primul rând de cei care răspund
de educaţie şi cultură în România. În cel de-al doilea
articol, despre Festivalul Internaţional „George Enescu”
Domnul Zaborilă are numai cuvinte de laudă pentru
organizatori şi actori, muzicieni, şi speră ca la viitoare
ediţie din 2013, şi opera din Iaşi să fie prezentă cu
spectacole de anvergură, cum era nu de mult.
Critica artei plastice este susţinută ca de obicei
de domnul Mihai Păstrăguş. Dumnealui scrie frumos, şi,
desigur, competent, despre pictura doamnei Adina
Berneagă şi despre talentul dumneaei.
De asemene, domnul Păstrăguş este prezent cu
o amplă relatare despre expoziţia pictorului acuarelist
ieşean, Mihai Zaiţ, ce a fost deschisă pe 17 decembrie,
2011, la Galeriile Cupola din Iaşi.
Un documentar deosebit de important, cu
multe ilustraţii, despre un domeniu artistic mai puțin
discutat, este semnat de Susana Patraș, ieșeancă plecată
în Statele Unite ale Americii, unde desfășoară o bogată
activitate în domeniu, după cele spuse în CV-ul prezentat
de revistă. Eseul dumneaei cuprinde două componente,
unul strict informativ, despre evoluţia fotografiei, iar
73

celălalt este o meditaţie supra fotografiei ca artă, a ei şi a
autorilor din referinţe. Făcând o incursiune în apariţia
procesului şi tehnicii fotografice autoare afirmă:[…] Nu e
tocmai clar când exact şi cum s-a născut fotografia:.. Or,
sunt informaţii exacte privind data, locul şi autorul
primelor fotografii.
De asemenea de înaltă ţinută ştiinţifică este
eseul Doamnei Cella Negoiescu, intitulat Coşbuc şi Goga
– monografi ai Ardealului. Sunt afirmaţii pertinente,
dovezi a unei profunde cunoaşteri a bagajului artistic,
cultural şi sentimental al celor doi titani ai literaturii
române.
Revista se deschide cu un interviu luat de
doamna Mariana Cristescu domnului Al. Florin Ţene,
având ca subiect Opinii privind relaţia dintre scriitor şi
societate în care ne sunt prezentate informaţii despre
viaţa intervievatului şi despre activitate Ligii Scriitorilor
din România. Tot domnul Ţene este în centrul articolului
de la rubrica Din tainele literaturii române, Relativitatea
succesului în literatură, al cărui autor este. Sunt enunţate
păreri asupra cărora poţi emite idei pro şi contra. Pe
această temă s-ar putea organiza o dezbatere, procedeu ce
ar putea fi mai de folos decât monologul. Această rubrică
mai cuprinde eseul Doamnei Cella Negoiescu, despre
care am amintit mai înainte, precum şi detailatele
însemnări ale domnului Petru Bejenariu despre Grigore
Bostan – istoric literar şi folclorist, şi a domnului
Octavian Onea care îşi intitulează însemnare cu titlul:
Alexandru Petriceicu Hajdeu (1811-1872), basarabeanul
cu dor viu de România.
În spaţiul rezervat poeziei şi prozei, 28 de
pagini, semnează versuri Silvia Goteanschii (Basarabia),
74

Maria Apetroaiei, Valentina Becart, Mărioara Vişan,
Lucica Sava, Florin Dinu şi Daniel Grozavu. Proza
aparţine lui Caraşca Tănase din Tulcea, care se întreabă
Cine sunt eu? şi răspunde la întrebarea care şi-o pune
sieşi, lui Vasile Ilucă cu un fragment – Bisturiu – din
romanul Frunza, şi lui Gheorghe Vicol cu Aforisme .
O rubrică bine reprezentată este a semnalelor
editoriale. Întâlnim cronici despre cărţile lui Gheorghe
Teşu – Anuca fata pădurarului - semnată de Vasile Filip
şi intitulată Trecutul la timpul prezent, despre dubla
lansare de carte a Valentinei Becart, sub semnătura Cellei
Negoiescu, despre Lumini bucoviniene de Eugen
Dimitriu, semnată de Petru Bejinaru, despre Teatrul
religios al lui Ion Luca de Gheorghe C. Patza şi despre
cartea doctorului Virgil Răzeşu – Mic tratat de deflorare,
cronică semnată de Emil Bucureşteanu
In memoriam, rubrica, ne aminteşte despre
Adrian Berescu, o vioară care nu va mai cânta niciodată,
despre ea scriind Ana Roxana Marin, iar domnul Mihai
Păstrăguş ne aduce în memorie pe pictoriţa şi poeta Lucia
Epuraş.
De remarcat designul revistei, aerisit, totuşi cu
prea multe spaţii libere, care nu numai că nu face
economie de hârtie dar pare, pe ici pe colo, şi supărător.
75

Drumul spre Borzoghean e
scurt!
Răspuns la articolul „ Antologia Răzeşu - un
ghiveci”, semnat: Nicolae Sava.
Mărturisesc: această replică o fac din două
motive: 1) în articolul amintit este pomenit de două ori
numele meu şi 2) din solidaritate cu domnul doctor
Răzeşu.
La început îi amintesc domnului Sava că din
punct de vedere gastronomic este preferabil un ghiveci
gustos, din zarzavaturi proaspete, în locul unei fripturi
dintr-o carne bătrână, aţoasă, insipidă. Apoi să citim din
Revista „Apostolul”, noiembrie 2008. Citez din cronica
făcută de domnul Sava acum patru ani blamatei Antologii
„Poeţi nemţeni” al cărui autor este subsemnatul.
[…] antologia alcătuită de Emil Bucureşteanu,
cea dintâi apărută în judeţul Neamţ, are meritul de a fi
adunat sub cele două coperţi nu numai informaţii utile
pentru orice autor de dicţionar literar dar şi o
retrospectivă fidelă a poeziei nemţene de ieri şi de azi.
Dând Cezarului ce-i al Cezarului, putem afirma fără
teama de a greşi că Emil Bucureşteanu va rămăne în
istoria literaturii nu numai cu cele câteva cărţi notabile
de proză ci, mai ales, ca autor al primului dicţionar al
poeţilor nemţeni, mulţi dintre ei de talie naţională.
Ce s-o fi întâmplat în aceşti patru ani? De fapt
ştiu. Și ştiu foarte bine, dar…
Sclérose, sclérose, domnule Sava. Ce să-i
faci? C’est la vie. Nu-i prea devreme?
76

Cât priveşte aprecierea valorilor, a celor
umane în general, am învăţat-o de la mama şi tata;
aprecierea celor literare am deprins-o de la profesori
foarte buni: Platon, Aristotel, Eminescu, Immanuel Kant,
George Călinescu, Tudor Vianu, Victor Savin, Dumitru
Almaş… Cred că şi domnul Răzeşu a avut profesori
foarte buni. La Brăila, oraşul lui de baştină unde şi eu miam
făcut o parte din şcoală, existau profesori
excepţionali. Plus că până la vârsta pe care o avem
împreună, în total 160 de ani, am tot învăţat. Şi din
articolul „Antologia Răzeşu - un ghiveci” am învăţat
ceva. Ce? Las pe cititori să-şi spună părerea.
Dar să zicem că noi nu suntem pricepuţi. Nici
eu, nici domnul Răzeşu nu ne arogăm calităţi de critici
literari şi nici de scriitori, mici sau mari.
Cred că știe fiecare că asimilarea, nu zic a unei
opere de artă, ci a unui cuvânt, a unei expresii, a unui
tablou oarecare, a unei compuneri este un fenomen
subiectiv. Același lucru se întâmplă și cu o carte. De
gustibus non disputandum, zicea latinul. O lucrare
devine valoare în diferite împrejurări. Valoarea nu are
caracter temporar, ba şi spaţial, absolut. Să nu mai
lungesc vorba: valoarea unei creaţii o dă istoria. O
valoare poate deveni non valoare şi invers. Nimeni nu are
secretul valorilor. De aici, oricine are dreptul să scrie, săşi
spună părerea fără a se considera deţinătorul
adevărului absolut. Nici în aşa-zisele ştiinţe pozitive nu
sunt posibile judecăţi apriorice infailibile. În ceea ce
priveşte literatura, domnii poate îşi mai aduc aminte de
realismul socialist. Doar unii a fost creatori şi în acea
perioadă. Or fi scris măcar un text de brigadă artistică de
agitaţie.
77

Pentru a demonstra falsitatea, ba chiar răutatea,
celor scrise în Antologia Răzeşu – un ghiveci aş putea
veni cu alte zeci de argumente cu care să umplu nu o
pagină de ziar, ci un număr întreg. Îmi rezerv acest drept
în publicarea lor, poate într-o viitoare antologie. Pentru
acum mai dau un citat de profundă înţelepciune din
Dincolo de bine şi de rău de Nietzsche. Desigur, păstrând
proporţiile. Citatul este doar pentru meditaţie; şi pentru
geniu şi pentru santa mediocritas.
Cele mai mari evenimente şi cele mai mari
gânduri – ajung să fie înţelese cu cea mai mare
întârziere: generaţiile contemporane lor nu trăiesc astfel
de evenimente – ele trăiesc pe lângă ele. Se întâmplă
aici, ceva asemănător cu ce se petrece în lumea stelelor.
Lumina celor mai îndepărtate stele ajunge la oameni cu
cea mai mare întârziere; şi până ce ea ajunge, omul
neagă că acolo s-ar afla stele.
Închei cu o amicală atenționare: Drumul spre
Borzoghean e scurt!
Ultima sintagma are o semnificaţie aparte
pentru locuitorii din Piatra-Neamţ, este o metaforă.
Borzoghean este o colină unde se află cimitirul oraşului.
-
78

Ion Creangă:
175 de ani de la naștere
La 1 martie, de ziua mărțișorului, anul acesta,
s-au împlinit 175 de ani de când Smaranda Creangă, soţia
lui Ştefan Apetrei Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, a
născut copilul care a devenit, fără discuţii, cel mai mare
povestitor al românilor.
După o copilărie frumoasă, plină de peripeţii,
petrecută la Humuleşti pe malul Ozanei, apa în care se
scălda, după cum ne spune însuşi Ion Creangă în
Amintiri şi unele povestiri, după ani de şcoală nelipsiţi
nici ei de evenimente inedite, ajunge în sfârşit diacon,
îndeplinind dorinţa mamei şi mai puţin pe a lui. Îşi
exercită „meseria” însă pentru puţin timp, va deveni
învăţător, profesie pentru care se pare, una din ursite a
suflat cu harul pedagogului. Dacă ar fi fost ca să rămână
numai cu această calitate, Ion Creangă ar fi intrat totuşi în
galeria elitelor româneşti. Dar în leagăn, o altă ursită, din
altă lume, a suflat asupra lui şi l-a hărăzit cu darul
născocirilor de tot felul, multe de la lume adunate şi apoi
la lume date, pe care apoi să le povestească prietenilor,
dar mai ales copiilor. Aşa a ajuns Ion Creangă, e drept
cam târzior, în lumea spiritelor înalte, având ca prieten pe
cel mai român dintre români, pe Mihai Eminescu. A
debutat în anul 1868 luna a 9-a, ziua 22, în „Metoda
nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare”,
scriere la care era coautor, cu o poezie, pe care pe vremea
copilăriei mele, când nu era nici radio, nici televiziune,
79

iar casele oamenilor, precum şi şcolile şi alte instituţii
săteşti erau luminate cu lămpi cu gaz, era cunoscută nu
din citit, ci din gură în gură, oral cum se zice
ştiinţificeşte. Este vorba de poezia Păsărica în timpul
ierni.
Ca dimensiune, opera lui Ion Creangă este
relativ restrânsă. Trecerea în lumea umbrelor la o vârstă
relativ tânără, 52 de ani, la care ar fi meritat să fie în
deplinătatea forțelor fizice, precum şi desele stări lungi
de boală, l-au împiedecat pe Ion Creangă să-şi etaleze
întregul bagaj de inspiraţii posibile atât în planul
pedagogiei cât şi al literaturii. Lungimea vieţii unui om,
însă, nu se măsoară numai în ani, ci şi în evenimentele
trăite. Şi când acestea sunt fapte ce intră în conştiinţa
neamului, putem zice, că omul respectiv nu numai că a
avut o viaţă matusalemică, ci că este nemuritor. Şi Ion
Creangă este nemuritor, dovadă fiind permanentele
comemorări şi aniversări legate de cele două momente ce
ne marchează inexorabil viaţa: naşterea şi moartea.
Adaug la acestea, desele editări ale operei sale, cum rar
se mai întâlneşte în literatura noastră şi de aiurea la autori
a cărui viaţă scriitoricească se întinde pe zeci de ani.
Pentru români, poate Eminescu să-l întreacă. Cu tot
respectul pentru luceafărul poeziei româneşti, pentru
profunzimea filosofică şi socială a operei sale, trebuie să
recunoaştem că întâi se citeşte Creangă şi apoi Eminescu.
Şi paşii în cultură au acelaşi sens. Creangă este la baza
piramidei, Eminescu este în vârful ei. Pentru amândoi, şi
nu numai pentru ei, izvorul îl constituie Mioriţa, Meşterul
Manole, Toma Alimoş…
S-a scris mult despre Ion Creangă și se va mai
scrie. În Ion Creangă, Opere, Colecția Scriitori români,
80

Editura „Minerva”, București 1970, lucrare apărută sub
îngrijirea lui Iorgu Iorda și Elisabetei Brâncuși, capitolul
Referințe cuprinde 6o de pagini. Numai Mihail
Sadoveanu este amintit de 27 de ori cu diferite articole.
În aceeași carte capitolul despre editarea operei lui
Creangă cuprinde 70 de pagini de informații. Dar câte
cărți nu s-or fi editat după aceea, și câte articole nu s-or fi
scris în încă 40 de ani de existență românească.
Aceeași carte cuprinde două pagini cu autori
care au prelucrat din opera humuleșteanului, dramatizând
poveștile, povestirile sau din Amintiri din copilărie. Şi a
şaptea artă, cinematografia, s-a înfruptat din Ion Creangă,
realizându-se filme şi roluri de succes, creând şi lansând
actori. Din această perspectivă, Ion Creangă poate fi
afiliat şi marilor dramaturgi ai ţării, în special pe linia lui
Vasile Alecsandri şi Lui I. L. Caragiale, chiar dacă,
expres n-a scris o piesă de teatru. Doar, modalitate de
exprimare, proza, ne face să nu fie trecut şi în rândul
dramaturgilor. Dialogurile din poveştile şi povestirile sale
sunt mai suculente decât în multe comedii calificate cu
acest titlu.
Ion Creangă este şi un creator de limbă
românească. În aceeaşi perioadă, la Ghindăoani, satul
natal al lui Vasile Conta, la vreo zece kilometri distanţă
de Humuleşti, mai la vale, spre Piatra Neamţ, a trăit un
ţăran autodidact, Toader M. Ștefan, care a ţinut un jurnal.
În anul 1974 a fost publicat de editura „Eminescu”, cu
titlul Memoriul meu. Ghindăoanii şi Humuleştii fac parte
din acelaşi topos lingvistic. Memoriul meu este un
document şi din acest punct de vedere. Opera lui
Creangă, mă refer în primul rând la Amintiri, este o
lucrare de literatură cultă, nu este numai memorialistică,
81

este şi multă ficţiune, Creangă îmbogăţeşte limba
populară cu expresii proprii. Însă, prin ceea ce se
distinge Creangă nu este multitudinea de expresii
populare, ci prin modul cum a ştiut să combine cuvintele,
formulând propoziţii de o rară frumuseţe, adevărate perle
poetice, cu profund sens filosofic. Amintirile lui Creangă
sunt o odă închinată copilăriei, sunt o simfonie a fericirii
şi bucuriei ale acestei etape din viaţa omului.
Nemţenii se simt mândrii că din ogorul lor a
răsărit asemenea plantă rară, plină de vitalitate şi voinţă
literară. Dar nu numai că sunt mândri ci şi o îngrijesc, cu
regrete însă, nu întotdeauna cu suficientă răspundere. Se
alătură lor ieşenii, locuitorii urbei unde Creangă s-a
afirmat şi şi-a consumat anii maturităţii. Unul din cei mai
buni şi apreciaţi biografi ai lui Creangă, este G. T,
Kirileanu. Ediţia Ion Creangă scoasă de el este, după
părerea exegeţilor nemţeni, cea mai completă. Motivaţia
este că fostul bibliotecar de la Fundaţiile Regale, a
publicat pentru prima dată năstruşnicele poveşti, botezate
corozive, sau licenţioase. Laudele vin, desigur după
Revoluţia din Decembrie, când românii au devenit mai
democraţi, mai puţini pudici, mai liberi la vorbe, chiar cu
vrute şi nevrute; uneori şi la fapte.
Cazul celor două povestiri a devenit subiect de
dezbateri academice, chestiune de virtute naţională,
model de exprimare, cu speranţa unui Premiu Nobel.
Subsemnatul, nu crede decât că Nică, ludic prin toată
fiinţa lui, nu a făcut decât o nouă şotie, pentru un spaţiu
restrâns, aşa cum făceau humuleştencele pe la şezători. S-
ar putea ca poveştile amintite să fie culese din gura
acestora, căci bune erau nu numai la făcut sumani, l-a
alungatul furtunilor cu înfiptul toporului în pragul uşii,
82

sau la descântatul de deochi făcând benchiuri pe frunţi.
Apoi, Ionică cel prost nu este chiar atât de licenţioasă. În
timpul pudibondismului comunist s-au publicat cărţi cu
scene mult mai deocheate, de pildă, în Maidanul cu
dragoste de George Mihail Zamfirescu. Doar faptul că
scrierile lui Creangă intră pe mâinile copiilor i-a făcut pe
editori să fie reţinuţi. Şi bine au făcut, şi cred că aşa e
bine să se procedeze în continuare. Fiecare vârstă cu
drepturile şi obligaţiile ei.
Exacerbarea dezbaterilor pe tema acestor
poveşti, precum şi publicarea lor, uneori în ediţii de lux,
cu ilustraţii cum a făcut Editura „Humanitas”, de cele
mai multe ori din interese pecuniare, aduce o umbră
asupra creaţiei lui Creangă, ştirbesc din imaginea
acestuia şi nu o întregesc. Învăţătorul Creangă, cu
siguranţă, nu ar fi publicat asemenea năzbâtii.
În ultimii ani am participat la mai multe
activităţi dedicate vieţii şi operei lui Ion Creangă. În afară
de problema subliniată mai sus în alte trei chestiuni mi se
pare că se exagerează când se discută despre el.
La manifestările la care am participat a fost
prezentă şi biserica. Nu numai cu slujbe ci şi cu referate,
eseuri. Desigur, Creangă a fost un bun creştin, originea
lui ţărănească, educaţia din familie au contribuit la
aceasta. Dar faptul că îi ia pe preoţi în răspăr, îi cam
beşteleşte, ne vorbeşte despre o atitudine critică a lui
Creangă faţă de clerici. Creangă făcea deosebire între
credinţa în Dumnezeu şi slujitorii lui pe pământ. Această
atitudine critică prin satirizare caută s-o şteargă clericii
de azi. Mâine, poimâine vom azi, poate, de o canonizare
a lui Creangă, aşa cum s-a propus cu Eminescu. O
similitudine, oricât ar părea de nepotrivită apropierea, am
83

întâlnit-o la Friedrich Nietzsche, fiu de pastor protestant,
care însă a extins critica de la clerici la dogmă.
O altă prezentare permanentă a lui Ion Creangă
este înclinaţia lui spre cele ale gurii, de te întrebi dacă
participi la o dezbatere literară sau una gastronomică.
Nimic din ceea ce este omenesc lui Creangă nu i-a fost
străin. E adevărat că în scrieri, cât şi în viaţă, de altfel,
Creangă a avut de a face cu Dionysos; în Amintiri din
copilărie este consider, şi apolinic. Dar dacă ne
interesează atât de mult viaţa particulară a scriitorului,
poate ar fi interesantă şi viaţa lui amoroasă. Mai ales că
Nică îi purta sâmbetele Smărăndiţei de când începuse să
înveţe buchile. Dar, Ionică cel prost n-o fi chiar el
bătându-şi joc de prostia omenească? Oricum,
picanteriile despre scriitori nu pot fi trecute în activitate
de cercetare literară, ci doar în rândul cancanurilor sau ca
mijloc de întreţinere a bunei dispoziţii la o întâlnire
bahică, uneori după simpozioane. Am văzut şi aşa ceva.
În perioada comunistă, opera lui Ion Creangă a
fost interpretată în interesul regimului. Povestitorul era
omul din popor care și-a pus talentul în slujba poporului,
demascând viața grea a țăranului român, exploatarea
acestuia. Unele interpretări, erau de-a dreptul ridicole, ca
de pildă, lupul din Capra cu trei iezi era asociat
chiaburului care suge sângele ţăranului.. Existau și altfel
de exagerări proletcultiste. În 1964, un secretar de a
partid cu propaganda, funcție care avea în subordine
cultura și învățământul, la o adunare dedicată încercării
desprinderii relative de sub influenţa politică a Uniunii
Sovietice, propunea să nu mai fie citit Lev Tolstoi fiindcă
îl aveam pe Creangă al nostru. Astăzi există destui şi din
cei care nici nu mai amintesc de el, personalităţile lor nu
84

se pot coborî de la un Eliade, Cioran, Monica Lovinescu
Patapevici la banalul Creangă. Pentru a te convinge e
suficient să vizitezi librăriile Humanitas. De altfel nici
Eminescu nu se bucură de mai multă atenţie. E de
domeniul ridicolului, că în una din expoziţiile cu vânzare
al editurii amintite din întreaga literatură română clasică
se afla doar poveștile citate mai sus, în ediție de lux,
Mai năstruşnică ni se pare folosirea lui
Creangă ca agent electoral, ca ajutor politic în
gospodărirea târgurilor. Domnul profesor Ion I. Berghia,
moldovean din Moldova de peste Prut, stabilit în
Moldova de dincoace de Prut, la Iaşi, scrie în numărul
din decembrie al revistei pe care o patronează, Dor de
Basarabia, un articol intitulat Creangă e cu noi? Desigur
că e cu noi, că n-o fi cu turcii sau ruşii. Dar în acest
articol după ce arată unele realizări de prin Basarabia, şi
rolul scrisului lui Creangă în menţinerea conştiinţei
româneşti, autorul banalizează menirea operei marelui
povestitor trecând la critica unor neajunsuri cotidiene ,
unele chiar mărunte, precum că în Copou sunt multe
ciori, că avem manelişti, că măicuţele devin mame, că
elevii bat pe profesori, că sunt mulţi băieţi deştepţi cu
multe maşini, scriitorii se înjură în public, mânăstirile au
saune, aparate de asculta vizitatorii, că sunt mulţi câni
maidanezi în jurul teiului lui Eminescu... Desigur, un Ion
Creangă actual n-ar fi de acord cu asemenea neajunsuri şi
le-ar satiriza, precum n-ar fi de acord nici cu faptul că
domnul Berghia laudă, nu fără interes, ce nu a văzut la
Piatra Neamţ şi Târgul Neamţ şi a văzut la Iaşi, sau
invers: a văzut la Neamţ şi nu a văzut la Iaşi. Dar să
cităm din articol: […] Am fost de mai multe ori la Piatra-
Neamţ şi Târgul-Neamţ unde nu am văzut nici câini
85

maidanezi, nici boschetari, nici cerşetori, nici hârtii şi
chiştoace aruncate oriunde…Străzile de acolo erau de
fiecare dată curate, aerul, la fel curat.Ca şi sufletele
oamenilor pe care i-am întâlnit, în timp ce în aşa-numita
capitală culturală a României parcă eşti în…Bucureşti.
Dacă nu mă credeţi, veniţi pe strada Codrescu din Iaşi
unde gropile şi praful sunt la ele acasă… Strada Sărăriei
din care se coboară spre”Bojdeuca” lui Creangă
aproape că nu se deosebeşte de strada Codrescu. În
continuare pentru a sublinia realizările din Neamţ şi
legătura lor cu Ion Creangă, domnul Berghia îl întreabă
pe cititor: […]Ai auzit de Fundaţia Culturală „Ion
Creangă” condusă de părintele Viorel Cojocaru? Dar de
primarul Decebal Arnăutu, de Zilele Culturii Nemţene
„Ion Creangă” de acolo? Dacă răspunsul tău este
negativ, s-ar putea ca spiritul lui Ion Creangă să nu fie
cu tine şi atunci eşti în mare pierdere.
Desigur, nici nu se poate scrie altfel, căci
Domnul Berghia, împreună cu alţi ieşeni şi basarabeni,
invitaţi de onoare la manifestările Creangă, se bucură de
găzduire aleasă, cu mese la restaurante.
* * *
Dar fiind vorba de nemţenii şi de publicarea
operelor lui Creangă sau a scrierilor despre el şi opera sa,
la capitolul merite îl amintim pe Cristian Livescu care,
prin editura Crigarux, a cărui patron este, a publicat:
Al. Piru, Ion Creangă. Ediție tematică, prefață
și tabel cronologic de Cristian Livescu;
N. Iorga, Despre Creangă, Ediție tematică,
studiu și tabel cronologic de Cristian Livescu;
86

Gânditorul de la Humuleşti. Eseuri, studii,
exegeze asupra vieţii şi operei lui Ion Creangă. Selecţie şi
suport cric de Cristian Livescu.
Nicolae Căruceru, De ale lui Ion Creangă.
Amintiri/Povestiri… povestite în versuri;
Vladimir Străinu, Ion Creangă, Ediţie critică,
studiu introductiv şi tabel cronologic de Cristian Livescu;
Ion Creangă, Opere. Ediţie de G.T. Kirileanu,
însoţită de cel mai cuprinzător glosar cu o Addendă:
Povestiri corozive, însoţite de consideraţii critice de la G.
Călinescu la Luca Piţu şi N. Manolescu. Întocmire şi
aparat critic de Cristian Livescu.
Tot la merite nemţene adăugăm că pe 1 martie
a.c. Complexul Muzeal judeţean Neamţ a organizat un
simpozion aniversar Ion Creangă – 175. Au susţinut
comunicări pietreni Rocsana Josanu, Despre data naşterii
lui Ion Creangă; Raluca Naclad – Simboluri culturale şi
semiologie medicală în povestea lui Arap-Alb; Dan Iacob
– Ion Creangă, ezoterismul şi gândirea tradiţională;
Constantin Tomşa – Ediţii ale operei lui Ion
Creangă;Adrian Alui Gheorghe – Modelul Ion creangă
pentru literatura română actuală; Cristian Livescu –
Receptarea operei lui Ion Creangă azi.
După cum se vede din unele titluri, a fost o
adevărată sesiune ştiinţifică. Eu ca muritor de rând,
trăitor cu Creangă din copilărie şi până acum, la
senectute, aş fi gustat sufleteşte o lectură din poveşti sau
Amintiri. Sau o dramatizare, un film. Doar se ştie,
parafrazând o altă sintagmă, comunicările din comunicări
se fac, iar uneori sunt nişte compilaţii. Umila mea părere
poate fi valabilă şi pentru Anul Caragiale.
87

„Prima teorie care a reuşit
să explice apariţia existenţei” (!!)
Din tone de steril se reuşeşte să se scoată un
grăunte de aur. Din meditaţiile omenirii, de ieri şi de azi,
s-au scos multe gânduri care sunt tezaurizate în
bibliotecile lumii. Aşa cum în pământ se mai găsesc
imense cantităţi de aur şi în gândirea scrisă mai stau
ascunse importante idei ce aşteaptă să fie scoase le
suprafaţă.
Găsirea grăuntelui de gând aur este mult mai
complicată decât găsire unui grăunte de aur aur. Intervine
aici acea trăsătură a omului care se numeşte
subiectivitate, fiecare gând trece prin propria lui
conştiinţă. Nici obiectele în sine nu sunt scutite de
aprecieri diferite din partea omului. Aurul, are altă
valoare pentru un bijutier şi alta pentru un necunoscător.
Aurul are valoare ca măsură a valorii , în confecţionarea
de bijuterii dar chiar dacă s-ar găsi în suficientă cantitate
nu are avea valoare pentru construcţii. Fiecare obiect are
valoare la locul potrivit. Dar, şi fiecare obiect are valoare
în măsura în care este apreciat de om. Intră în discuţie şi
numărul de indivizi care apreciază un gând, un obiect,
gradul de cultură, de instrucţie, şi nu în ultimul rând
utilitatea acelui obiect pentru un individ sau altul,
interesul.
Sunt valori mentale acceptabile de mai mulţi
indivizi, sau numai de unii. Valorile morale diferă nu
numai de la individ la individ, ci şi de la naţiune la
naţiune, de la epocă istorică la alta. Unele foste valori au
88

devenit nonvalori, sau anti valori, în decursul istoriei, sau
dacă unele viziuni despre lume actuală şi-ar fi făcut loc
cu câtva timp în urmă, de pildă feudalism, ar fi fost taxate
ca periculoase iar comportarea oamenilor pedepsită,
repudiată. De ce acest preambul ce pare cu totul
nepotrivit cu titlul de mai sus. Vom vedea
* * *
Ioan Socea mi-a fost elev la Liceul industrial
nr. 1 din Piatra Neamţ. Pe vremea aceea în şcoala
românească se făcea puţină filosofie. Doar un trimestru
era rezervat pentru câţiva filosofi: Aristotel, Democrit,
materialiştii francezi, Dimitrie Cantemir, Vasile Conta şi,
desigur, Marx, Engels, Lenin. Pentru elevi, şcoala nu era
propice pentru meditaţii metafizice. Existau multe ore de
discipline tehnice, de practică iar gândurile elevilor erau
îndreptate spre inginerie. Nici măcar profesori de fizică
sau matematică nu visau la filosofie, de aceea marea mi-a
fost mirarea când după aproape 20 de ani de la absolvirea
liceului m-a abordat fostul elev Ioan Socea şi dintr-o
plasă mi-a oferit cartea cu titlul amintit.
Desigur, mulţi filosofi, de la Democrit,şi mai
înainte, au meditat la problema existenţi materiale a
lumii; domnul Socea se află pe această orbită. Ce loc
ocupă nu importă. Important este că şi-a pus această
problemă filosofică, că meditează şi nu lasă mintea să
lâncezească sau să rumege minciuni politice. Citind
cartea ai impresia că domnul Socea este un vajnic ateu cu
toate că dumica ia drumul lăcaşurilor ( nu locaşirilor cum
am mai citit într-un ziar cu tiraj mare din judeţ) de cult
ortodox .
Din discuţiile ce le-am avut cu el, am rămas
convins că îşi consideră concepţia aşa cum este intitulată
89

şi cartea, drept prima teorie care a reuşit să explice
apariţia existenţei. Logic, rezultă că teoria dumnealui este
şi ultima, în carte sunt formulate aserţiuni cu caracter de
adevăr absolut .Dacă eu am spus tot adevărul, rezultă că
altul nu mai are ce spune, Doar viziunea mistică mai are
un asemenea caracter. Dumnezeu este şi primul şi ultimul
. Tot ce mai mişcă nu poate avea loc decât în interiorul
acestei dimensiuni spaţio-temporale. În felul acesta Ioan
Socea îşi creează propria religie.
N-am să formulez judecăţi de valoare asupra
conţinutului lucrării, adică să susţin sau să neg teoria
domnului Socea. Deşi cărţile din cărţi se fac, aş aminti că
domnul Socea este un autor, nu zic filosof deoarece
această speţă umană are un număr redus de indivizi, doar
câteva duzini iar în România suma acestora nu depăşeşte
suma degetelor de la mâni, deci aş aminti că este un
original în domeniu fiindcă în susţinerea ideilor sale nu
apelează la bibliografii ci doar la argumente de tip logic;
este un creator precum este omul de artă.
Cu posibilităţile mele filosofice, n-am putut
depista o oarecare nepartinitate a enunţurilor. Dacă
lucrarea aparţine lui, şi numai lui, trebuie să spun că am
întâlnit o exprimare cu reale valenţe poetice, verbul şi
metafora fiind la ele acasă.. De altfel, fostul elev mi-a
oferit surpriza de ai lectura câteva poezii de o profundă
introspecţie a spaţiului său existenţial.
Cartea debutează cu o dedicaţi surprinzătoare
şi care prefigurează viziunea filosofică a autorului: Închin
această carte noului edificiu spiritual ce se va reconstrui
în pragul Noii Ere şi continuă cu Un fel de introducere în
care pune în discuţie obiectul fizicii moderne. Sintetic,
din acest capitol aflăm că particulele elementare nu pot fi
90

cunoscute decât pe cale teoretică. Calea experimentală
este exclusă. Introducerea se încheie frumos; o poezie
postmodernistă: Din negura timpului zbuciumat de
frământări şi căutări străbat ca o lumină gânduri ce
limpezesc apele până-n adâncul cel mai adânc din care
răsare lumea.
Pentru a permite cititorului să pătrundă cât de
cât în labirinturile edificiului construit de Ioan Socea,
încă nu afirm că este ridicat pe temelie de nisip sau pe
una de granit, doar viitorul ne va arăta care este
realitatea, am să enunţ câteva din capitolele lucrării
amintite, capitole mai incitante:Viziune apocaliptică;
Este posibil „Nimicul”?; Existenţa o certitudine
inevitabilă; Marea derută;Cel dintâi şi cel din urmă,
începutul şi sfârşitul; Celălalt tărâm.
Sunt în total 31 de capitole. Ultimul, intitulat
Spiritul - singura cale, care reprezintă chintesenţa lucrării
şi în care se afirmă fără urmă de tăgadă, victoria
spiritului asupra materiei,, a filosofiei asupra fizicii,
fiind scurt, îl redau în întregime:
Spre mirarea noastră, deşi particulele sunt
cele care reprezintă însăşi existenţa absolută, în mod
paradoxal, tocmai ele nu pot fi cunoscute ca atare, sau
din acest punct de vedere absolut. Din acest punct de
vedere, singura posibilitate de cunoaştere a
fundamentului lumii noastre sau a particulelor
elementare nu va putea fi posibilă decât făcând
abstracţie de orice mijloace de investigare fizică sau
empirică, adică în mod abstract.
Dacă e să tragem o concluzie asupra aceste
teorii, am putea spune că, întrucât demonstrarea celor
două tipuri de existenţă opuse sau a celor două particule
91

elementare s-a făcut în cea mai radicală ipoteză, de
presupunere mai întâi a posibilităţii nimicului, reiese că
adoptarea oricărei alte variante nu se mai poate realiza
într-o ipoteză atât de radicală, adică nu se mai poate
bucura de o importanţă atât de mare.
Această teorie a reuşit, apreciază autorul, să
elaboreze un model interpretativ alparticulelor
elementare, ba mai mult decât atât, a reuşit să explice de
ce sunt posibile particulele elementare sau, mai bine zis,
de ce este posibiăl existenţa.
Dacă nu aţi înţeles prea multe, mai ales din
capitolul reprodus (parcă din rândurile epigonilor lui
Nichita Stănescu înţelege cineva ceva!), luaţi şi citiţi
cartea şi veţi constata că şi un absolvent de liceu
industrial, devenit inginer constructor, născut la Piatra
Şoimului, într-un sat de munte din judeţul Neamţ, poate
să aspire la galeria spiritelor înalte, a filosofilor şi să
enunţe idei care să ne pună în încurcătură.
„Leac pentru lebede” - leac
pentru iubire
Doamna Geta Stan Palade este, în calitate de
poetă, autoare unui nou volum, al doilea, Leac pentru
lebede, trimis spre editare cam de pe la începutul toamnei
anului trecut şi scos pe piaţa discuţiilor la începutul
acestui an hibernal. Primul volum intitulat Cerul din
oglindă a apărut în anul 2008, la Editura Nona din Piatra
Neamț. Sunt, cu aproximație, trei ani între cele două
apariții.
92

Actualul volum este prefațat de domnul
Calistrat Costin, nimeni altul decât președintele Filialei
Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Deci versurile
doamnei Palade primesc girul unui critic cu vechi state în
ale scrisului:[…] Geta Stan Palade impresionează (şi se
va impune cred) prin discursul pătimaş… poeta pare a
putea scrie despre oricine şi orice. A nu se considera că
suntem în faţa unei forţe a naturii ci în aceea a unei fiinţe
pasionale, de o derutantă francheţe.
Domnul Calistrat Costin îşi încheie expozeul
scriptic cu următoarea frază de deschidere şi fâlfâire de
noi aripi poetice, fie ele şi de lebădă albă, roşie sau
neagră, melancolice sau revoltătoare, elegiace sau de
dragoste, în nici un caz de ultim cântec al elegantei
plutitoare pe luciuri de ape limpezi şi liniştite Aceasta a
doua carte a sa conturează cu certitudine un profil de
…poet (poetă) demn(ă) de atenţia criticii şi a iubitorilor
de carte frumoasă.
Pornesc de la acest laudatio al criticului
băcăuan şi mă apuc să caut leacul pentru lebede depistat
de doamna Palade, deşi, mărturisesc, eu fiind educat în
şcolile numite Sadoveanu, implicit, numite Creangă,
Eminescu şi continuate cu cele botezate Coşbuc sau
Arghezi etc., cu adânci rădăcini în primele, nu prea mă
dau în vânt după modernisme sau. postmodernisme
Reuşesc să-mi inhib lipsa de apetenţă (eufemism,
desigur) şi mă apuc de citit. Nu din obligaţii cumva
materiale, ci din cu totul alte considerente.
Eu, care am citit și versurile din volumul de
debut al doamnei Geta Palade, şi nu în diagonală cum
mai fac, din păcate, nu numai cititorii ci şi unii critici,
autori de decrete estetice, în funcţie uneori de interese
93

oculte, și citindu-le și pe acestea din al doilea volum,
consider fără umbră de îndoială, că în acest răstimp
poeta a făcut însemnaţi pași lirici în exprimarea
metaforică, mici pentru literatură, în general, (dar cine
mai poate depista asemenea pași în păienjenișul de
exprimări actuale), dar mari pentru ea. Există o
continuitate în lirica doamnei Palade, dar o continuitate
pe plan superior atât în conținutul de idei al creației cât
şi, poate cel mai pregnant, în forma de exprimare.
Domnul Calistrat Costin afirmă că doamna
Palade scrie despre orice. În parte are dreptate.
Diversitatea titlurilor poeziilor te duc la o asemenea
aserţiune cognitivă. Există o diversitate tematică. Leac
pentru lebede este, în primul rând, un leac pentru iubire.
(Atenţie! sintagma Leac pentru iubire intră sub incidenţa
© copyrightului, a dreptului de proprietate, şi-mi
aparţine. Aceeaşi calitate are şi sintagma Leac pentru
singurătate, pe care o voi folosi în acest material, cu
câteva rânduri mai jos). Multe din poemele doamnei
Palade sunt adevărate scrisori de dragoste pe care le
trimite unui imaginar Caligraf:
Se făcea că şi tu, Caligrafule, erai altul! Îmi
încrustai cu dalta foile de papirus din suflet!
(Nu mai sunt aceeaşi)
Sau:
Îmbracă-mi sufletul, Caligrafule, în albul
imaculat
al unei aripi de lebădă să-mi pot alina inima
cu puţină
iubire cântec de alungat umbra tristeţii…
(Viori şi nesomn)
94

Nu mai citez alte stihuri dedicate Caligrafului.
Întrebarea care se pune pentru cititorul obişnuit dar şi
pentru cei ca mine, care scotocesc în substraturile
versurilor: cine este acest Caligraf? O fi Vânător cu
negre plete, vin’ la noapte de mă fură sau Cătălin/
Viclean copil de casă. Poate un pământean obişnuit care,
ca şi dumneaei, caligrafiază gânduri şi metafore. Multe
motive mă fac să cred că aşa este. Dar mai ştii ce poate
născoci o minte de femeie, fără să fiu răutăcios, misogin.
Devenind puţin mai serioşi, deşi dragostea nu este nici
neserioasă, nici serioasă, vorbind în termeni nietzscheeni
ea se află dincolo de bine şi de rău, poezia doamnei
Palade este o devoalare a propriei persoane, uneori de o
brutală sinceritate, este încercare reuşită, prin metafore,
de a se regăsi pe sine, uneori un regret după nişte ani
pierduţi. Deci, Leac pentru lebede este leac și pentru
singurătate. Nu există om care să fie mulţumit pe deplin
cu sine însuşi, viaţa noastră este formată din urcuşuri şi
coborâşuri, un fel de Ondulaţie universală din filosofia
lui Vasile Conta. Poezia doamnei Palade îmbracă un
asemenea aspect și conţinutul sentimental al acesteia,
uneori plin de viaţă, de încredere, aş zice dionisiac, aşa
cum îi este firea autoarei, alte ori poezia este
melancolică, gânditoare, elegiacă, trădând profunde
ascunzişuri existenţiale.
Se află în Leac pentru lebede mult simţ
elegiac. Însăşi titlul prevesteşte o asemenea poezie:
Domniţa Ruxandra mi-a fost mamă de suflet
în fiecare dimineaţă îmi dădea buzna în cântec
priveghindu-mi visele din leagăn…
- Tată după ce plecăm luăm şi livada cu noi?
(Cuib de lumină)
95

Ori:
Totdeauna decembrie îmi pare că e început de
veac.
Brazii din păduri dau buzna în case
luminându-ne
amintirile…
Decembrie triumfător din ogorul bunicului
Ne aduce doinele şi pădurile pierdute în
fluier!...
(Luminându-ne amintirile).
Domnul Calistrat Costin aminteşte că doamna
Palade a debutat relativ târziu. Fără să-l acuz pe domnul
Costin de discriminare, amintesc că există şi în literatură
ca şi în alte domenii de activitate, asemenea orientări.
Mai recent, şeful statului recomanda bătrânilor să se
retragă-n bârlogul inactivităţii, ca şi cum numai tinereţea
are avea dreptul la viaţă. Conform acestei mentalităţi,
Goethe nu ar mai fi scris Faust, Lampedusa nu trebuia să
scrie Ghepardul, şi exemplele ar putea fi continuate.
Poezia, literatura în general, şi nu numai, nu apare când
doreşti, fenomenul este ceva inefabil. Creaţia nu depinde
de numărul anilor. Aceştia pot aduce anumite nuanţe,
uneori poate şi calitate. Doamna Palade trăieşte la aceşti
ani, nu cei tineri fiindcă este tânără prin fire iar poezia pe
care o scrie reflectă această stare psihică, o poezie plină
nu numai de optimism, dar şi de metafore care reflectă
bună dispoziţie. În noile creaţii, pe care le aşteptăm cu
interes, o renunţarea la unele sintagme care frizează
exprimarea ditirambică şi duc la pericolul manierismului,
ar fi necesară.
În rest, cititorul va găsi multe îmbinări de
cuvinte bine gândite, frumos orânduite, de reţinut: Ca să
96

mă poţi recunoaşte îţi voi silabisi numele cu prima
vocală secretă din alfabetul inimii; Peste acoperişul
caselor se aud bătând copitele ploilor. Şi multe altele
Atât.
Madam!
Răspuns autoarei articolului Lecţia despre
criză” apărut în „Adevărul de seară” Nr. 671 din 13
septembrie a.c.
Când ai scris aberaţiile din articolul „Lecţia
despre criză” cred că te-ai sculat cu faţa la cearceaf după
o noapte de chiolhan sau, în cel mai bun caz, după o zi ce
ai stat întinsă pe nisipurile Constanţei şi ai căpătat
insolaţie.
Afirmi că munceşti peste zece ore în timp ce
învăţătoarea doar patru. Cred că cel, sau cea, care ţi-a pus
condeiul în mână dacă a citit articolul amintit, regretă
toată viaţa că i-ai fost elevă şi s-a aplecat asupra ta cu
acea dăruire de care numai un dascăl este capabil. Şi dacă
ştii să închegi nişte fraze înseamnă că şi-a făcut datoria.
De vină că acum arunci cu noroi asupra ei sunt cei şapte,
sau şase, ani de acasă. Aceştia, oricât ar face şcoala, nu
pot fi schimbaţi.
Spun aici, nu numai pentru tine, ci pentru o
întreagă clasă de parveniţi care se uită chiorâş la lumea
şcoli, că pentru a te învăţa să scrii, să silabiseşti, stadiu la
care ai rămas, dascălul nu a muncit numai patru ore pe zi.
Lecţia este un proces de creaţie, fiecare elev este un caz
97

în parte, şi ea se elaborează în multe ore de gândire,
acasă, pe drum, în discuţii cu tine însuţi sau cu alţi colegi,
dar, se pare, Madam, că ai rămas la lozinca „Noi
muncim, nu gândim”. Trebuie să se ştie că dascălul
concepe mental şi în scris fiecare lecţie, că nu intră în
clasă sau amfiteatru precum chelnerul în restaurant. Şi
poate şi acesta meditează la ziua lui de muncă. Pentru o
lecţie trebuie material didactic, trebuie să citeşti anticipat
diferite cărţi, să faci exerciţii, să rezolvi probleme. Apoi
sunt şedinţele cu părinţii, consiliile pedagogice, cercurile
pedagogice. Dar îţi dai seama câtă răspundere are un
dascăl când merge cu copiii într-o drumeţie? Dacă nu le
ştii pe toate acestea, de ce arunci cu noroi în cei, oricât de
nevolnici ar fi fost ţi-au îndrumat paşii spre lumină.
Spui că părinţii sunt nevoiţi să participe cu
bani la fondul clasei, să pună parchet, să amenajeze
clasele. Chiar dacă există astfel de fenomene, dascălul nu
duce şcoala la el acasă, ceea ce face face şi pentru copii
dumitale, dacă îi ai, şi a celorlalţi părinţi care gândesc la
fel.
Vorbeşti în articol că profesorii fac meditaţi, ca
şi cum ar face o crimă naţională. De vină nu sunt
profesorii ci Mama Natură sau Dumnezeu. Inteligenţa nu
este „repartizată” uniform indivizilor. Unii copii îşi
însuşesc mai uşor cunoştinţele, alţii mai greu, trebuie să
muncească mai mult. În clasă nu se pot rezolva toate
aceste probleme. Părinţii responsabili de viitorul copiilor
lor apelează la ajutorul profesorilor iar aceştia dacă
răspund afirmativ îşi îndeplinesc o datorie de om. Crezi
că este o mare plăcere să faci meditaţii sau că te
îmbogăţeşti dintr-o asemenea „afacere”?
98

Madam, unui politician, chiar unui preşedinte
de ţară, îi pot acorda scuze pentru afirmaţii asemănătoare.
Unui ziarist însă nu, pentru că nu munceşte cu ora, face
operă de creaţie, cu mult consum de energie. De aici şi o
mare responsabilitate pentru ideile trimise în lume.
Mândria de a fi român
Drept să vă spun, de mult, poate niciodată în
existenţa mea aflată la conştiinţa de sine de peste
şaptezeci de ani, nu m-am simţit aşa de mândru că sunt
român ca acum când am citit pe monitoriul computerului
două articole scrise de domnul George Liviu Teleoacă.
De lemn să fi fost şi, după o asemenea lectură, pulsul
inimii tot ajungea la peste optzeci de bătăi pe minut, fără
extrasistole, respiraţia mi se întrerupea cel puţin pentru o
secundă şi după o revenire spectaculoasă mă ridicam
drepţi, puneam un picior pe Omu Suhardului iar pe
celălalt pe Omu Bucegilor, îmi umpleam plămânii cu O3
şi strigam: Sunt valah, sunt român, sunt alfa şi omega,
sunt demiurgul.
La început a fost cuvântul, parcă aşa se spune
în Biblie, iar valah, cuvântul nu omul, singularul de la
valahi, substantivul care desemnează pe locuitorii
Valahiei, denumire dată de străini Ţării Româneşti,
uneori şi Moldovei, este Cifrul logosului universal.
De fapt, despre ce este vorba. Întru studiu
intitulat: CUVÂNTUL VALAH - CIFRU AL
LOGOSULUI UNIVERSAL, domnul Teleoacă pornind
de la un citat din Leibniz şi de la Filosofia formelor
99

simbolice pe care, după afirmaţia dumnealui, este stăpân
Ernst Cassier, citându-i şi pe Lucian Blaga şi pe alţi
autori, ajunge la concluzia din titlul amintit. Pentru
demonstraţie, Domnul Teleoacă introduce în joc cuvântul
valac aflat la originea unor toponime româneşti:
Vulcan-Balc-Alac etc., etc., îl amalgamează cu avlake,
apelativ prin care armânii definesc de mai multe milenii
până astăzi apa curgătoare, cuvânt care împreună cu
metaforele sale, reprezintă în confirmitate cu viziunea lui
Ernst Cassire originea graiului uman articulat… După
alte afirmaţii despre rolul cuvântului avlake în formarea
graiului omenesc, domnul Teleoacă conchide: Aflat, atât
la originea cuvinteloer de uz comun, cât şi la originea
teonimelor, dar şi la originea toponimelor, ca şi originea
etnonimelor lumii, cuvântul AVLAKE dobândeşte
caracter Ur-Wort, motiv pentru care etnonimul VALAH,
ca varianta sa mai bine cunoscută, poate şi trebuie să fie
numit cifru al logosului universal. Atotcuprinzătoarea
referire la logosul universal se justifică şi prin aceea că
etnonimul Valah, care este unul şi acelaşi cu variantele
sale Pelsg adică Pelasg se află înscris la mare cinste în
toate Cărţile Sacre ale omenirii, de unde şi titlul pe
deplin justificat de Axis Mundi atribuit de toate
civilizaţiile lumii spaţiului carpato-danubiano-pontic şi
mai ales Ardealului.
Pentru o trăire deplină a mândriei de a fi
român, pentru a savura momente înălţătoare în această
perioadă de zbucium economic, mai reproduc din
amintitul studiu un citat, e drept cam lung, dar deosebit
de concludent pentru susţinerea afirmaţiei din acest
paragraf. În cazul dezvoltării de faţă, considerăm
incontestabilă marea vechime a toponimelor de pe valea
100

Dunării (de vârstă neolitică şi preneolitic - vezi Vladimir
Georgiev) precum şi faptul că seriile toponimelor de
vecinătate pun în evidenţă arhetipul AVLAKE.
Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numai
prin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. De
asemenea, incontestabil este faptul că prin metaforizarea
conceptului de râu, denumit până astăzi de aromâni
AVLAKE, au apărut cuvintele fundamentale ale lumii
urmând gramatici generatitive eternizate prin toponimele
româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilă este şi
concluzia că originea graiului uman articulat s-a păstrat
vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor, acolo
unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale continuă să
se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea mai bogată
şi mai precisă limbă a Europei, limba română.(subliniere
E.B.)
Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsesc
noţiunile elementare de arheologie, de antropologie sau
de geografia resurselor naturale, originea valahică a
limbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cu
atât mai mult cu cât această origine valahică satisface
intertgral şi simultan toate anticipările privind originea
graiului uman articulat.
Fiind o trestie gânditoare, îmi permit să măndoiesc
de cele susţinute de domnul Teleoacă, pentru a
ajunge la concluzia lui Descartes, dubito ergo cogito,
cogito ergo sum. Raţionamentul lui Descartes nefiindumi
suficient, am început să mă pipăi să văd dacă cu
adevăr exist, aşa de mare influenţă au avut cele citite
asupra propriei persoane. Convingându-mă că sunt, m-
am apucat să-mi amintesc unele cunoştinţe mai vechi
pentru a mă integra în trecutul eroic devenit prezent
101

luminos în viziunea domnului Teleoacă. Din cele
lecturate cu alte prilejuri şi verificate azi pe cale
modernă, cu ajutorul Internetului, reţin că pe glob au
existat şi există mai multe limbi, unele apărute şi
dispărute din negura vremurilor. Specialiştii, unii şi de la
noi, ca de pildă academicianul Marius Sala, le-au studiat,
le-au clasificat în funcţie de înrudire sau alte trăsături.
Am reţinut că a existat o limbă sumeriană, pe teriotoriul
Mesopotamiei ce se vorbea cu mai bine de o mie de ani
înainte de Hristos, că a fost continuată cu limba
akkadiană ce o vorbeau oamenii de pe teritoriul Yrakului
de azi. Tot limbi vechi, cu existenţă milenară, sunt
ebraica, sanscrita, chineza, elina, latina. Ca orice
fenomen social, acestea s-au modificat, s-au perfecţionat,
au crescut şi a trecut în declin, în funcţie de evoluţia
generală a omenirii. Româna este o limbă relativ nouă,
având ca suport limba latină vulgară, spun specialiştii.
Ceea ce mă face să nu dau crezare ipotezelor domnului
Teleoacă despre graiul apărut pe teritoriul de la Danubiu,
Carpaţi (Cum i-or fi numit latinii?) şi Pontul Euxin este
faptul că majoritatea limbilor de mare anvergură, folosite
de o populaţie mai numeroasă şi pe un timp mai
îndelungat şi-au creat şi o scriere, un alfabet, mai
devreme sau mai târziu. Aceste evenimente s-au
întâmplat cu mulţi ani în urmă. Prima scriere în limba
română este considerată Scrisoarea lui Neacşu, în 1521,
dar cu alfabet greco-slavon. Actualul alfabet cu litere
latine şi cu semnele diacritice corespunzătoare exprimării
în limba română n-are nici 200 de ani, a fost introdus în
timpul domniei lui Cuza, până atunci folosindu-se
alfabetul chirilic, din sudul Dunării. Nu ar trebui oare să
102

ne asumăm şi o oarecare dezvoltare înceată a naţiei
române şi din punct de vedere a devoltării graiului?
Ne lăudăm mult cu trecutul nostru milenar. Cu
ani în urmă, într-o perioadă de avânt protocronist, am
citit într-un almanah că înăintaşii noştri ar fi luptat pe
bericadele Troiei alături de Hector pentru apărarea
Elenei. Ce zic eu, românii ar fi urmaşi de-ai Elenei. Aşa
se explică şi faptul că noi românii avem atâtea Elene, şi
frumoase şi deştepte.
Revenind la treburi mai serioase, trecutul este
trecut, prezentul contează. Oare ne putem lăuda că am
fost cândva maimuţe. Ele au rămas în copaci, omul a
ajuns în Cosmos. Vedele ţin de foame indienilor?
Egiptenilor de rând, umbra piramidelor le este de vreun
folos. Grecii îşi achită datoriile privind Parthenonul?
Americanii au cea mai puternică ecomnomie a lumii.
Deşi au o istorie doar de câteva secole nu se simt deloc
complexaţi şi hotărăsc în prezent soarta omenirii.
Desigur, aş putea fi acuzat că am dus în
derizoriu o problemă atât de serioasă ca istoria
popoarelor. Mai important decât trecutul este prezentul
cu care intri în istorie.
Dar, domnul Teleoacă nu este numai un om al
trecutului ci şi unul al prezentului. Am putea spune că
este pentru un prezent care să revoluţioneze măcar
Europa. Pornind de la convingerea că teritoriul României
este locul de baştină al graiului omenirii, Valah, cuvântul
este cheia descifrării tuturor graiurilor de pe Mapamond,
odată cu intrarea României în UE ar trebui să avem
dreptul de primvenit în vorbirea din organismele
organizaţiei. Mai clar spus. Domnul Teleoacă consideră
că va exista o limbă unică a Uniunii Europene. Nu una
103

artificială ci una naturală şi aceasta ar trebui să fie limba
română, doar pe acest teritoriu cu ceva timp în urmă, prin
neolitic, s-a trecut de la grohăit la vorbirea articulată.
Cuvintele Valac, valah, avlake ca rădăcină a etnonimelor,
teonimelor, hidronimelor din spaţiul românesc, în special
Ardeal (o fi domnul Teleoacă ardelean?) ne dau dreptul
la realizarea unui asemenea proiect. Super! Măreţ! Viitor
de aur ţara noastră are. Dar, nu stând ca râmele, ci
acţionând cu curaj, aşa ca domnul Băsescu la întâlnirea
cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, sau premierul
Italiei, Silviu Berlusconi. În felul acesta ne vom umple de
succesuri iar Europa va sta la picioarele noastre.
Desigur, proiectul este de durată, fenomernul
nu se va întâmpla mâine sau poimâine. Mai întâi, la
Sorbona, la Osford şi în celelalate universităţi europene,
ba şi în licee, se va introduce studiul limbii române în
mod obligatoriu, condiţie sine qua non pentru a circula în
voie prin Europa unită, ba şi în lume, doar universul nu
se reduce la bătrâna doamnă de la Atlantic, Mediterană
şi Caspică.
Să revenim la seriozitate. Oare să nu se
înţăleagă că societatea contemporană, în întregimea ei
este sub vremea banilor. Politicienii sunt doar
intermediari iar istoria este obiect de vorbire, de laudă, de
puţin patriotism pentru unii nostalgici şi nimic mai mult,
E bine? E rău? Răspunsul ni-l va oferi timpul.
* * *
P.s. Cu câtva timp în urmă, înainte de a lectura
eseurile domnului George Liviu Teleoacă, hălăduind pe
Internet, am citi o glumă ce mi-a trimis-o un coleg, un
bun patriot.
104

Cică Armstrong făcând acel pas uriaş pentru
omenire a observat pe Selena nişte urme curioase. La un
moment dat îi apare în faţă un om. După ce îşi strâng
mâinile află că este ardelean, de pe lângă Sibiu.
- Şi cu ce-ai venit? îl întreabă Armstrong.
- Cu brânză, îi răspunde conaţionalul nostru
din Carpaţi.
Ianuarie, 2011
Mihai Niculiță – un elegiac
împătimit
Una din marile realizări ale Revoluţiei din
Decembrie este obţinerea libertăţii cuvântului, nu numai
a celui vorbit ci şi a celui scris, mai ales a acestuia. În
consecinţă, în aceşti peste douăzeci de ani din 1989, din
preajma sărbătorilor de iarnă, există un adevărat boom
nu numai al apariţiei revistelor scrise ci şi al literaturii
cuprinse în cărţi, în volume. E drept că pentru aceasta, pe
lângă obţinerea libertăţii cuvântului, un rol foarte
important îl au revoluţionarea mijloacelor de comunicare
şi a celor de tipărire, apariţia internetului; maşinile de
scris, linotipul, maşinile plane etc. sunt de domeniul
istoriei.
Implicit, tot mai mulți scriitori, romancieri,
nuveliști, creatori de proză scurtă, dar mai ales poeţi,
apar pe firmamentul literaturii române, mulţi din ei
„descoperindu-şi” înclinaţiile la anii maturităţii sau
senectuţii, după ce şi-au consumat anii în profesiile
îmbrăţişate la tinereţe. Am putea conchide că se află în
căutarea timpului pierdut. Şi pentru mulţi a fost timp
105

pierdut. Fenomenul nu este văzut cu ochi buni de
consacraţi, de unii critici, poate din frică apariţiei unui
nou curent, de a-şi pierde locul cucerit şi avantajele.
Oricum, le amintesc că, chiar dacă vor fi numai ei,
historia va reţine pe atâţia cât merită reţinuţi şi desigur
vor fi şi din noii veniţi, Cazul Lampedusa este destul de
concludent.
* * *
Mihai Niculiță s-a născut într-o localitate de la
limita de nord a judeţului Neamţ, situată pe cursul de
mijloc al râului Bistriţa, mărginită, pe stânga curgerii
năvalnicului râu, de Culmea Stânișoara iar pe dreapta de
Munții Budacu, cunoscuți și sub numele de Munții
Bistriței sau Neamțului, munți bine împăduriți de foioase
și conifere. Mediul acesta montan cu climă rece, cu un
soare care răsare pe vârf de munți și stă mai puțin pe cer,
desigur iluzii, duce la apariția unor caractere puternice,
dar și la înregistrare unor sentimente de apartenență la
locurile natale greu de dislocat, care nu macină ființa
umană dar nici nu-i dă pace să trăiască în linişte.
Aserțiune valabilă pentru toți locuitorii de la munte, dar
mai ales pentru creatorii de frumos, porniți să-și exprime
fie în vers, fie în proză, fie pictural, sentimente despre
locurile natale.
Domnul Mihai Niculiță, ca mulți alții, ba ca
foarte mulți, s-a gândit să-şi publice gândurile poetice la
o vârstă care tinde spre senectute. Din 2009, în fiecare an
a scos câte o plachetă de versuri. Fereastra zidită; Cerul
fluid şi Pomul din curte. Toate trei cu o grafică, aş definio,
fără să fiu acuzat de laude, impecabilă, cu coperți
sobre, care cuprind pe prima pagină picturi ale unor
creatori nemţeni consacraţi, ele însele metafore,
106

simboluri, un fel de preludiu la o simfonie, previzionând
sintetic ceea ce vei citi în carte.
Primul volum, reamintesc titlul - Fereastra
zidită -, a apărut la Editura „Conta” din Piatra-Neamţ.
Prima poezie din această carte - o reîntâlnim şi
pe pagina patru a coperţii - este un ars poetica dar şi un
fel de autobiografie spirituală cu sensuri filosofice:
Despre real nu vă pot spune nimic/Nici într-un
caz nu e cel pe care-l văd eu.
Sau:
Lumea prin care trec se adună în mine şi mă
sufocă/Nu mă pot smulge din păienjenişul realităţii.
Aceste mărturisiri se materializează în
metafore, devin versuri elegiace ale omului dislocat din
locurile natale:
Să bat în poartă ca un necunoscut,/Căci
nimeni n-o să mă mai ştie,/În camera în care m-am
născut/Să stau o oră cu chirie.
(Casa părintească).
Titlul volumului este un sinonim al titlului
poeziei Fereastra zidită. Versurile ne aduc aminte de
Ana şi de Meşterul Manole:
Nu poţi zidi la nesfârşit/Fără să-ngropi în zid
tot ce-ai iubit
Apoi:
Scările îţi vor fi luate fără milă/Şi aripi îţi vor
da din îndoielnică şindrilă.
Dar poetul Mihai Niculiţă, deşi şi el este
„zidar”, doctor inginer în consolidări şi restaurări
obiective din patrimoniul cultural, nu stă neputincios în
faţa destinului, în finalul poeziei „decretează”:
107

Dărâmă-n grabă ce-ai zidit/Pereţii să-ţi
restituie tot ce-ai iubit.
Partea a doua a volumului poartă numele de
Revolta apei şi începe cu poezia cu acest titlu. Un vers,
frumos conceput, sugerează condiţia sine qua non a
fiinţării lumii, existenţa apei, Zâmbetul apei pe pământ e
viaţă iar pentru frumuseţea îmbinării cuvintelor mai
redau şi distihul:
Plutirea cerului pe apă e malul/Iar pleoapanlăcrimată
e pocalul,
În restul volumului domnul Niculiţă dă
„verdicte” filosofice:
Simţim secunda ca un ghimp./Ne macină
cuvântul timp
(Calendar)
Ori:
Piatra-i ferită de încercări/ Frământarea-i
pentru lumile vii/Doar oamenii trăiesc tristeţi şinseninări,/Stâncile
sunt ocolite de melancolii.
(Piatra supusă)
Şi:
Pământul e o capelă cu prapuri şi icoane de
sfinţi./În care toţi veghem, plânşi şi cerniţi.
(Cer).
Îşi metaforizează dezamăgirile în dragoste
exprimată în poezia Liceu, îşi aduce aminte cu nostalgie
de locurile natale.
Volumul al doilea, pe care l-a scos după un an
la Editura Crigarux din Piatra-Neamţ, se bucură de o
postfaţă a criticului dr. Cristian Livescu: O surpriză
plăcută ne-a produs lectura poemelor semnate de Mihai
108

Niculiţă, dorinţa de a „citi” – sub vraja lirismului – viaţa
trăită, viaţa din imediat.
Această postfaţă intitulată O poezie confesivă,
cu năzuinţa vizionarului se încheie cu fraza: De un
intimism elegiac, toate aceste caligrafii, locuite de
fantasme blânde, menţin năzuinţa vizionarului.
Deşi este conceput pe aceleaşi coordonate de
prozodie şi sentimente ca şi primul, trăirile dezrădăcinării
sânt transfigurate mai profund, caracterul elegiac coboară
noi trepte în adâncul sinelui:
Să locuieşti în casa ce azi nu mai există,/În
care doar îngerii de pază mai subzistă,/Să participi zilnic
la loteria supravieţuirii,/Reprimând sub pleoapă lacrima
privirii.
Cerul de deasupra satului este fluid, alcătuit
numai din nori care pătau cu umbre şi lumini căsuţa mea
cât o batistă. În satul lui Mihai Niculiţă
Nu mai bate nimeni toaca, nu mai bate nimeni
coasa,/
Drumul e pustiu, e-ncuiată casa.
Deşi nu mai trăieşte în satul natal, Mihai
Niculiţă este încă un muntean, neîmpăcat cu impurităţile
nu neapărat ale oraşului, deşi
Copilăria vine înspre mine/Cu amintirea
cojilor de pâine (Coji de pâine) face corp inestricabil cu
mediul natural. Melancolia începutului de timp autumnal
este transfigurată în versuri de o mare sensibilitate:
Îngălbenesc şi teii şi salcâmii/Plopii se
îmbolnăvesc de toamnă primii (Autumnală)
Dar poezia lui M.N nu este numai o poezie de
regrete după copilărie şi locurile natale, (Autorul
articolului a fost fascinat şi el de aceste locuri precum
109

Mihail Sadoveanu sau Alexandru Vlahuţă), obraznicul
Cupidon s-a furişat şi el în viaţa lui, marcându-i
adolescenţa:
Într-o sală goală îţi scriam cu cretă:/Ce trăim
acum nu se mai repetă. (Prepoziţie).
Multe din poeziile sale sunt reacţii ale acelui
timp, arătându-ne că Mihai Niculiţă fiinţează încă în
amor, iar una din poeziile sale, Aminteşte-ţi Maria… este
dedicată soţiei. Şi, desigur, şi poezia Marie, Marie pe
care o încheie cu distihul: Marie, Marie/Dragoste târzie.
Ultimul volum, consiliat tot de Cristian
Livescu şi scos tot la Editura Crigarux din Piatra Neamţ,
din titlu, Pomul din curte, cine a citit şi celelalte volume
anterioare, se gândeşte direct la o poezie elegiacă, despre
locurile natale. În mare nu greşeşte, spiritul lui M.N. n-a
epuizat încă dorurile, preocuparea să transfigureze, să
transforme în metafore propria existenţă de copil şi
adolescent. Dar şi în acest volum ca şi în celelalte
întâlnim meditaţii asupra rostului vieţii:
Fulgii care ard în palmele întinse/Sunt stelele
ce-au ars de mult pe cer/Şi-acum sunt toate mici şi
stinse,/Şi lasă-n sufletele noastre ger.
(Stele stinse)
Parcă e ceva din Eminescu aici; precum şi din
Bacovia în Liceu: vârstă ingrată şi ani posomorâţi. În
alte poezii îl simţi pe Coşbuc sau pe Esenin. Dar a-i căuta
influenţele înseamnă a căuta nod în papură. Adesea se
afirmă Cărţile din cărţi se fac. S-a inventat chiar
intertextualitatea. De la Homer, de la Platon. sau cu mult
mai înainte, ce mai este inedit. Doar Nietzsche considera
că vor trece secole până ce alţii vor mai spune ce a zis el,
sau cum a zis el.
110

Mihai Niculiţă nu este numai un prezent al
trecutului, ci şi un prezent al prezentului. În multe din
creaţiile sale cuprinse în aceste trei plachete se
răzvrăteşte împotriva ordinei în dezordine în care trăim:
Urcăm pe culmi înalte, dând din coate,/Uităm
de caracter, uităm de demnitate/Schimbăm
ambarcaţiunea, schimbăm stăpânii,/Facem grămadă la
pupatul mânii,spune el în Parlamentarii iar în Protest,
protest scris cu un an mai înainte zice:
Aici ne cerem voie să trăim,/Plată n-avem pe
munca noastră, /Câştigul nostru îl cerşim,/Trudim să
îmbogăţim o castă.
Asemene versuri manifest mai întâlnim multe
în cărţile domnului Niculiţă.
În Dicţionarul de termeni literari, Editura
Garamond, Bucureşti, Cristina Ionescu scrie că Distihul
este cea mai simplă unitate poematică. Grupul de două
versuri care alcătuiesc o strofă ar fi fost folosit cu
precădere în elegii de greci şi latini de unde a fost preluat
de Schiller, Goethe, Hölderlin… Pentru George
Călinescu, spune autoarea, Distihul este unitatea poetică
minimă; „versificaţia începe de la distih, de la prima
simetrie”. Am căuta prin mai multe volume de poezie și
am întâlnit strofe formate doar din două versuri la Mihai
Eminescu (Horia), la Octavian Goga (De demult, A
murit), la George Coşbuc (Costea). Desigur se întâlnesc
şi la alţi poeţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de mine, sau cei
citaţi or avea şi alte poezii cu distihuri. La Mihai
Niculiţă, o mare parte din poeme sunt alcătuite în acest
mod. Strofele formate din două versuri parcă ajung mai
repede la suflet, imaginea poetică pare mai vie, mesajul
transmis este mai direct. Şi versetele biblice se unesc în
111

entităţi cognoscibile concentrate. Să fie distihul forma de
poezie primară? Sar putea. Japonezii folosesc pentru
transfigurarea lumi - natură, stări sufleteşti, sentimente -
diferite genuri de poezie, mai cunoscută fiind pentru
europeni, şi nu numai, haiku-ul, poezia din trei versuri
foarte scurte, Şi în distihurile domnului Niculiţă întâlnim
aceeaşi concentraţie de idei, unele strofe din două versuri
deşi fac parte dintr-o unitate poematică mai mare, pot fi
considerate poezii de sine stătătoare, pot căpăta caracter
de maximă, sau, ca parte a poeziei, poate lipsi fără să
afecteze întregul.
Mihai Niculiţă este un poet între poeţi. Fără a-
l include într-o şcoală anume, mai ales modernă, poezia
sa poate suporta critici şi laude, ba chiar există, unele cu
caracter limită, însă fără a mă adjudeca în critic, în
descoperitor de talente, spun că poetul M.N. se distinge
prin folosirea distihului ca modalitate de a ajunge mai
repede la inima cititorului. Şi o face cu succes.
Domnul Niculiţă ne oferă pe tavă prăjituri fără
reţete complicate dar după ce le-ai consumat doreşti să le
afli secretele. Oricum, simţi că ţi-ai alimentat sufletul cu
multă alinare dar şi destulă amărăciune despre lumea în
care trăim.
Nirvana românească
Fericirea este înscrisă în codul genetic al
omului. Orice individ cu o cantitate suficientă de materie
cenușie şi un număr corespunzător de neuroni tinde spre
acea stare a spiritului în care să se simtă comod, mulţumit
de existenţa sa. Asta este de fapt raţiunea lui de a fi.
Căile de a ajunge la fericire depind de fiecare
în parte, dar şi de organizarea socială care permite sau nu
112

membrilor săi să trăiască momente de fericire.
Indubitabil, greu e de găsit un exemplar normal care să
considere că a fost toată viaţa fericit.
In decursul istoriei milenare a omenirii au
apărut şi mulţi gânditori care să elaboreze teorii, concepte
despre fericire. Nu există sistem filosofic, doctrină
religioasă, politică, orientare artistică, care să nu cuprindă
un capitol şi despre fericire ca modalitate sine qua non de
trăire pe Mapamond.
Ca să fiu în concordanţă cu titlul dat acestei
însemnări am să mă refer pe scurt, foarte pe scurt, la
filosofia indiană despre fericire, şi anume la budism, şi
numai atât cât îmi permite pentru a putea face corelaţii cu
fericirea în spaţiul nostru mioritic, carpato-danubianopontic,
în care cu mândrie milenară, nedisimulată,
afirmăm că suntem fericiţi că trăim.
La starea de fericire, la nirvana, cum este
denumită în budism, omul poate ajunge prin renunţarea la
plăceri, prin asceză. Nirvana este momentul când omul
după mai multe reîncarnări ajunge la acea linişte deplină.
Cred că n-o să se supere Buddha (Siddhartha
Gauthama sau Sakya Muni, cum i se spune) întemeietorul
acestei religii şi filosofii dacă eu adaug conceptului
nirvana şi un sens spaţial. De pildă, România a fost și
este un teritoriu în care oamenii au ajuns şi ajung la acea
stare de beatitudine, la nirvana. Dar să nu pornim în
expediția noastră de la Burebista sau Decebal şi nici de la
Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. ci mai de curând,
cam de când eu, autorul articolului, am ajuns la conştiinţa
de sine, într-o exprimare mai puţin pretenţioasă, mi-am
dat seama cam ce este lumea în care trăiesc, și aceasta s-a
întâmplat cu puţini ani mai înainte de jumătatea secolului
113

care a trecut, al XX-lea. Atunci a sosit războiul, Al II-lea
Mondial. După cum se ştie, războinici şi dornici de
libertate cum suntem, am intrat şi noi în această horă
căreia i se mai zice conflagraţie mondială. Nu din plăcere
ci pentru a recupera pământul jefuit. La data momentului
cu toţii eram de acord, dar unirea cu o naţie care se
credea la vremea aceea superioară tuturor naţiilor
pământului şi care a vrut să cureţe lumea de neaveniţi nu
ne-a oferit prea mari şanse de izbândă. Înfrângerea a fost
usturătoare şi costisitoare, şi nemeritată. O ştie orice
cunoscător de istorie că sorta omenirii, în ultimă instanţă,
o hotărăsc cei puternici iar adevărul şi dreptatea sunt
totdeauna de partea lor. Aşa se face că după acea
groaznică măcelărire de oameni nevinovaţi, românii deşi
au fost ocupaţi au fost eliberaţi, și aşa ni s-a impus să fim
fericiţi. Imediat s-au găsit şi slujitori întru realizarea
acestei fericiri pe care eu, cu permisiunea lui Buda, o
numesc Nirvana socialistă. Propovăduitorii şi primii
înfăptuitori ai nirvanei socialiste s-au numit Gheorghiu-
Dej, Chivu Stoica, Ana Pauker, Pavel Apostol etc. Au
mai fost muţi alţii, dar nu-i numesc pentru că lista ar fi
prea lungă. Aceştia, cu trâmbiţe şi surle, anunţau viitorul
de aur al României. Lumina venea de la răsărit şi grânele,
petrolul, lemnul curgeau într-acolo. Jucam cazacioc şi
dădeam cote de grâu, de porumb, de lână, de lapte, de
carne, de ouă. Dar aşteptam nirvana. A sosit
naționalizarea și tot poporul a devenit proprietarul
principalelor mijloace de producție. Apoi, s-a făcut
colectivizarea. Munca în comun l-a eliberat pe ţăran de
animale, de pământ, l-a făcut stăpân pe propria sa muncă.
A renăscut. S-au construit şi s-a dărâmat oraşe și fiecare
român are un pat unde dormi și face dragoste. Prin
114

urmare, sarcina de partid era ca nația română să ajungă la
un număr de douăzeci și cinci de milioane de capete. A
fost o adevărată fericire pentru procurori şi medicii
mamoşi. Totuşi, dragostea cu forţa, o ştie orice biped
raţional, nu dă rezultate. Dacă în domeniul creşterii
natalităţii planurile lunare, anuale, cincinale nu prea au
fost îndeplinite, în cel al economiei, trebuie să
recunoaştem, a existat un spor de bogăţie. Mai de voie,
mai de nevoie, mai cu forţa, clasa muncitoare, clasa
conducătoare, în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi
sprijinită de intelectualitatea progresistă au construit
combinate siderurgice şi chimice, au sondat pământul şi
au găsit aur negru, au scos din măruntaiele ţării cărbune,
aur, cupru, argint, uraniu, sare şi ce au mai găsit pe acolo.
S-a pus zăgaz pâraielor, râurilor şi bătrânului Danubiu şi
au scos energie dătătoare de viaţă, energia electrică, care
combinată cu puterea politică trebuia să ducă la nirvana
nirvanelor, cea mai perfectă şi mai dreaptă orânduire de
când a apărut homo sapiens, sau mai exact, de la Adam şi
Eva încoace. Electrificarea + Puterea sovietelor =
Comunism, spunea părintele statului sovietic. Am lucrat
și eu pe un astfel de șantier și, tânăr fiind, credeam chiar
că introduc Lampa lui Ilici în fiecare bordei, dar tata a
plătit bani grei pentru o virtuală instalarea a unui bec în
bucătăria care-i ținea loc și de dormitor și a murit tot cu
o lampă chioară, cu petrol, agăţată în peretele de lut.
Prin Carpaţii noştri dragi Drujba, prietena
forestierilor, dansa în ritm de cazacioc printre brazii
falnici dornici să ajungă la cer. Remorcile cărau din zori
în zori iar în fabrici gâfâiau gaterele despicând aurul
verde, făcându-l capabil pentru îmbarcare şi plecare în
lumea largă. Munţii erau măcinaţi pentru a se construi
115

alţi munţi, goi pe dinăuntru ca nişte muşuroaie de termite,
numiți blocuri de locuinţe.
Frenezia civilizaţiei a cuprins întreaga naţiune.
O cuşcă la oraş, numită apartament, cu buda lângă
bucătărie, cu o cameră numită sufragerie şi alta dormitor,
deveni idealul fiecărui român absolvent de şcoală
profesională, de liceu, de universitate, cursuri la zi, la
seral sau la fără frecvenţă, apartament cu parchet
acoperit cu un covor de iută întâi, apoi de lână, ţesut la
Cisnădie. Boomul în construcţii de locuinţe a fost ca o
lovitură de domino pentru industria mobilei. La început
mobila populară, apoi mobilă de nuc. Au apărut și
dulapurile rezervate pentru cărţi, dulapuri numite
biblioteci. În consecinţă, a urmat un alt boom, acel al
tipăriturilor, în special al cărţilor dedicate marelui erou al
tuturor timpurilor, mai mare decât anticii Burebista şi
Decebal, decât medievalii Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul. Ce să zic, din Scorniceşti când sărea, Europa la
picioare îi stătea.
Dar de ce nu s-a bucurat românul în nirvana
socialistă. De la Hristos citire, ne-a rămas dictonul, să
dăm cezarului ce e al cezarului. Deci să nu vedem numai
în negru viaţa din nirvana dispărută. Fiecare plod mergea
la şcoală, avea cărţi gratuite, se mai dădeau şi burse.
Oricum, din cunoaştere proprie, taxele erau ca şi
inexistente, şi nu vorbesc numai de învăţământul primar
gimnazial sau mediu, ci şi de cel universitar. Că în şcoli
se găvărea pe ruseşte, sau se spunea că în Carpaţi s-a
născut cel mai mare geniu al neamului, că românii au
creierul cu cea mai mare cantitate de materie cenuşie, cu
cele mai multe circumvoluţiuni, este altceva.
116

Întreaga ţară era un Bărăgan plin de holde.
Unduia grâul în bătaia vântului, prin porumbişti nu se
vedea cal cu călăreţ cu tot. Sora soarelui râdea mândră în
bătaia soarelui. Colectiviștii, cu mic cu mare, ajutați de
elevi, studenți, soldați, munceau cu sârg și drag să dea
pâine, carne, poame care să ajungă în toate colțurile lumi
pentru dolarii împrumutați de la Fondul Monetar
Internațional. Fericit că se plătesc datoriile el stătea la
coadă pentru un litru de ulei, pentru un kilogram de zahăr
sau o bucată de pâine, dacă i se dădea când venea la târg.
Adevărata fericire o avea românul când de 23
august, sau 1 mai, sau 7 noiembrie, cânta odă bucuriei,
trecând în pas voios prin faţa tribunelor purtând pancarte
cu cei mai iubiţi fii ai poporului, Nicolae cu Ileana lui.
Respectul pentru ei era că din dragoste pentru poporul
liber şi stăpân pe soarta sa, aveau grijă să nu ne
îmbolnăvim privind prea mult timp la televizor, că
trebuiau să facem copii cât mai mulţi pentru a avea
sprijin la bătrâneţe, să nu mâncăm prea mult pentru a ne
păstra silueta şi a nu deveni obezi. După cum vedeţi şi
asceza era trecută în programul partidului de făurire a
societăţii socialiste multilateral dezvoltate, nirvana
nirvanelor cum am mai zis.
Dar de câte n-au avut grijă dragii noştri
conducători socialişti pentru a ne simţi fericiţi!
Îndoctrinare ideologică, închiderea graniţelor pentru a nu
cumva să alunecăm pe panta imperialismului în
putrefacţie, duminica eram scoşi la muncă patriotică
obligatorie pentru ca nu cumva poporul să facă
cunoştinţă cu drogul, opiul, numit religie.
Sătui de atâta nirvană, de linişte sufletească,
de fericire, români aflând că fiecare naţiune are nirvana ei
117

şi curioşi să vadă cum se trăiește în alte părți i-a fugărit
pe nirvaniștii socialiști cu gândul la fericirea deplină...
Unii și-au dat și viața pentru fericirea neamului. Şi
nirvana a venit. Carnetele roşii au fost înlocuite cu
carnete cu trandafiri, bastoane, ochiuri. Roşu a devenit
portocaliu, albastru sau roşu cu trandafir, fără secere şi
ciocan, fabricile s-au demolat sau s-au dat de pomană.
Fiecare a luat cât şi ce a putut din cooperativele agricole
de producţie. Este o adevărată fericire. De ce să muncești
când se poate trăi și fără muncă. E drept cu burta goală.
Dar nirvana democratică are și ea multe fațete. E o
adevărată fericire să împuști mistreți fără să ai nevoie de
carne pentru a-ţi potoli foamea. Leul, tigrul, lupul nu
omoară de pomană ci pentru a se hrăni. Omul, şi el un
animal, doar ne tragem din antropoide, omoară pentru
simplu motiv că vrea să omoare. Poetul şi-a cerut iertare
căprioarei pentru că a împuşcat-o fiindcă sora lui era
bolnavă şi pe moarte, vânătorul modern se duce să facă
chef, să ia premii, să se laude cât este de îndemânatic.
Dar vânătoare de fotbalişti nu este şi ea o fericire?
Cumperi şi vinzi ca la piaţă roşii sau castraveţi. Nirvana
românească democratică înseamnă să culegi căpşuni în
Spania, să fii bonă în Italia, şofer în Germania, să o iei
razna după parale în Australia, Canada, Statele Unite, să
te întorci cu picioarele înainte din Afganistan, acoperit de
drapelul ţării şi decorat și înaintat în grad militar fiindcă
eşti erou, ai căzut la datorie pentru apărarea patriei la mii
de kilometrii distanţă unde un popor oropsit nu vrea să-l
fericeşti cu nirvana ta. Desigur, copii rămaşi fără tată sunt
deosebit de fericiți că sunt urmaşi de erou. În acelaşi
timp unii îşi extind proprietăţile, se laudă cu echipele lor
de fotbal au obţinut nu ştiu ce rezultate, sunt înălţaţi în
118

grade militare înalte fiindcă ştiu să dea cu piciorul în
minge şi nu să tragă cu puşca. Se moare în floarea vieții
departe de ţară întru apărarea graniţelor pentru ca o Tanţa
şi un Costel să-şi poată revendica copilul, să se certe la
televizor. Se moare în Afganistan pentru ca o Ileană să-şi
arate nurii, un Ghiţă să arate că ştie să tragă şuturi la
poartă, dar mai ales pentru ca aleşii ţării să se lăfăie prin
străinătăţuri, să-şi ridice vile somptuoase. Vreo douăzeci
de morţi în Afganistan şi alţi pe alte meleaguri pentru ca
să avem succesuri la Bruxelles, românii să se bată pentru
o sarma sau un cârnat, să dea buzna în magazine pentru
un kilogram de zahăr mai ieftin, să moară la porţile
spitalelor
Să revenim la Buddha. Deosebirea dintre el şi
budiştii de pe malul Dâmboviţei este esenţială, diferită ca
de la cer la pământ. Buddha a fost un prinţ care a coborât
în mijlocul oamenilor pentru a-i face fericiţi. Nu
formulăm aici judecăţi de valoare asupra doctrinei
budiste ci doar amintim un fapt semnificativ. În
România, făcând o comparaţie forţată, toţi eştii şi acoliţii
lor au pornit-o invers. Întâi s-au îmbogăţit ei, trăiesc în
lux şi nu numai că propovăduiesc asceza dar o şi
forţează. Dar câte nu se pot spune despre nirvana
românului. Tomuri întregi pot fi scrise.
Mic tratat de deflorare
de Virgil Răzeşu
Chirurgul Virgil Răzeşu din Piatra Neamţ,
doctor în ştiinţe medicale, este cunoscut de concetăţenii
săi, pietrenii, pentru activitatea sa profesională. Chiar
119

subsemnatul a suportat o operaţie de hernie, făcută cu
mână fină de doctorul Răzeşu.
De mai mult timp, precis nu pot stabili data,
domnul Răzeşu are ca preocupare cotidiană mânuirea nu
numai a bisturiului ci şi a condeiului, şi nu pentru a scrie
lucrări ştiinţifice, preocupare care este lesne de înţeles, ci
cochetează cu arta scrisului. Ultima sa carte este o
îmbinare fericită între medicină, în propagarea unor idei
din domeniul său, oarecum totuşi insolit fiindcă nu
vorbeşte despre chirurgie ci de educaţie sexuală.
Opul care cuprinde 220 pagini, poartă un titlul
frumos, şi poetic şi ştiinţific: Mic tratat de deflorare.
Ştiinţific prin cuvântul tratat, cuvânt ce ne duce cu
gândul la preocupările academice ale domnului Răzeşu,
şi deflorare, cuvânt cu un anumit sens estetic, într-o
simbolistică ştiută, cuvânt des folosit, cu amintiri
dureroase dar plăcute în cele mai multe dintre cazuri, atât
pentru subiecţii de sex feminin, dar şi pentru cei de sex
opus. Aşa a fost creată lumea şi, normal, ca ea, lumea, să
se preocupe de propria existenţă, iar acesta, dragostea,
căci şi de dragoste este vorba în Micul tratat de
deflorare, este una din condiţiile sine qua non a fiinţării
noastre pe pământ, de la apariţia şi până la stingerea
Soarelui.
Cartea cuprinde două părţi distincte, dar legate
prin problematica abordată. Partea a doua este de ordin
ştiinţific, întâlnită în multe alte cărţi, aşa cum …Teorema
lui Pitagora o întâlnim în toate manualele de matematică
dedicate şcolarilor. De aceea nu suportă comentarii, cel
puţin din partea mea, un nespecialist, un domeniu al
anatomiei şi fiziologiei spaţiului corporal feminin
abordat. Prima parte cuprinde ficţiune, amintiri, evocări,
120

memorialistică, într-un cuvânt este literatură artistică, sau
beletristică, ca să folosesc termenul consacrat pentru
astfel de scrieri.
Micul tratat de deflorare este dedicat Tuturor
celor care au trecut prin acest purgatoriu. Faptul că
pronumele demonstrativ cel, cea la genitiv-dativ plural
are aceeaşi formă, celor, rezultă că volumul este dedicat
atât bărbaţilor cât şi femeilor. Despre deflorarea
bărbaţilor se vorbeşte însă mai rar iar tratatul se referă în
mod expres la ruperea acelei membrane cu care sunt
blagoslovite în bine sau rău femeile, depinde de punctul
de vedere al subiecţilor, dacă este bărbat sau opusul lui.
Deci cartea este dedicată femeilor, doar ele la primul act
sexual, voit sau forţat, conştient sau inconştient, trec prin
purgatoriu. Dar de ce purgatoriu? Citez: Purgatoriu - loc
imaginar în care s-ar purifica prin suferinţă sufletele
morţilor cu păcate mai uşoare pentru a intra în Paradis.
(Mic dicţionar enciclopedic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983).
Un scurt comentariu: A face dragoste nu este un păcat.
Biologic, astfel suntem construiţi. Biblic, Dumnezeu ne-a
creat ca să ne înmulţim. E drept, primul act sexual poate
fi o suferinţă şi după el poate urma Paradisul, dar pentru
câte femei, după acest moment, mult aşteptat, nu urmează
iadul. Aserţiunea este valabilă şi pentru unii bărbaţi, nu
puţini la număr. Dacă ar urma numai Paradisul, ce bine ar
fi! Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, parcă
aceasta este cartea, spune că Dacă dragoste nu e, nimic
nu e. Făcând puţină filosofie, nimicul lui Marin Preda, nu
este gol, ci din contră are un conţinut destul de bogat.
Dacă dragoste nu e, există partaj, există ură, există bătăi,
certuri, copii rămaşi pe drumuri, o cohortă întreagă de
fenomene negative ale vieţii.
121

Domnul Răzeşu porneşte în realizarea
proiectului său de la o metodă destul de veche. Desigur,
orice consumator de literatură mai vorace, mă pronunţ şi
eu ca să fiu în acord cu moda, cu societatea de consum, a
luat contact şi cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio.
În Decameronul, un grup de femei îşi narează viaţa plină
de întâmplări, mai mult sau mai puţin amoroase, în 10 ori
10 poveşti. Boccaccio, alături de Dante Alighieri, de
Petrarca face să cadă vălul pudic al epocii feudale, rupe
zăgazurile interdicţiilor ecleziastice şi cavalereşti, dă
dreptul la libertatea de a iubi femeilor. La domnul Răzeşu
nu se pune o asemenea problemă. Suntem în mileniul
trei, secolul XXI, şi libertăţile de conştiinţă sunt altele,
pornografia colcăie prin televiziuni şi presă, libertatea de
exprimare a depăşit de mult limitele bunului simţ, deşi în
lumea islamică femeia mai trăieşte momente dintr-un ev
mediu timpuriu.
Faptul că în Mic tratat de deflorare, domnul
Răzeşu porneşte de la o discuţie cu doi prieteni, un
profesor şi un inginer, pornind de la un pahar de vin, pe
care îi invită apoi acasă pentru o aprofundare pe-ndelete a
problemei, discuţii pe care le relatează în cele 16
povestiri al sale, mi se pare mai apropiat de metoda lui
Platon, discuţiile din casa lui Agaton relatate în dialogul
Banchetul. Acolo, ca şi la domnul Răzeşu, este vorba de
un ospăţ. Diferenţa este că la Platon era o discuţie despre
dragoste, despre rolul ei, iubirea fiind ridicată la rang de
idee absolută, idee care face lumea mai frumoasă şi de
această idee ar trebui să fie cuprinşi toţi membrii
societăţii ateniene. În povestioarele domnului Răzeşu
interlocutorii au o misiune mai pământeană, ne povestesc
cum şi-au pierdut fecioria, mai mult femeile dar şi unii
122

ărbaţi, vorbesc din experienţă proprie, cel puţin aşa
apare la prima vedere. Părerea mea este că povestirile
domnului Răzeşu sunt ficţiuni, create pe baza unei
experienţe de viaţă sau folclor, sunt creaţii literare. Că ele
oglindesc o anumită stare de fapt, au corespondent în
realitatea actuală este altceva. Tocmai în aceasta constă
valoarea artistică şi educativă a cărţi.
Spun în titlu că Mic tratat de deflorare este o
carte utilă. Da, şi nu numai prin partea a două cu caracter
ştiinţific, cu o abordare şi populară, anecdotică, ci şi prin
povestirile din prima parte. Ne sunt prezentate situaţii,
literar nu jurnalistic, din viaţa de toate zilele. Tatăl vitreg
care violează fata soţiei, cumnatul care trăieşte cu
cumnata mai tânără, relaţiile dintre verişori, amorezul
care trăieşte cu mai multe prietene… Ne sunt prezentate
şi scene mai romantice, ca de pildă podul cu fân, dar şi
cazuri când femeia care se lasă iubită de primul venit va
regreta toată viaţa. Parafrazându-l pe Marx, nu numai
unei naţiuni nu i se iartă momentul când se lasă siluită
de primul aventurier ci şi femeii.
Am reţinut din naraţiunile domnului Răzeşu că
nu numai bărbatul este avid de o noapte de dragoste ci şi
femeia, ba, uneori ea este cea care provoacă evenimentul.
E şi normal, egalitatea sexelor este garantată de lege în
ţările moderne iar România, cel puţin teoretic, face parte
din rândul unor asemenea ţări. Româncele au scăpat din
chingile canoanelor, atât al prejudecăţilor cât şi cele
comuniste, obstrucţioniste prin politica de creştere a
natalităţii. Dreptul la dragoste, teoretic, fiind asigurat nu
înseamnă că şi practic este posibil de înfăptuit.
Omul, spre deosebire de celelalte fiinţe, şi-a
creat o societate complexă, o civilizaţie, o cultură care l-a
123

eliberat de sub forţele naturii, de instincte. Paradoxal, pe
măsură ce se elibera îşi crea propriile constrângeri, uneori
foarte drastice. Evul mediu rămâne în istorie, în parte ca
o perioadă întunecată a istoriei omenirii. Dogmele
impuneau reguli stricte pentru comportarea oamenilor în
general, a femeilor în special. E suficient să amintim
despre centurile de castitate. La o biserică catolică din
Ardeal am văzut o bilă mare din marmură legată cu un
lanţ gros. Unei fete care încălca regulile „dragostei” i se
lega de picior un asemenea obiect. A fost nevoie de
sacrificii umane, de revoluţii, pentru înlăturarea unor
asemenea anomalii. Timpul actual, al
postmodernismului, după cum este definit de unii, lasă
impresia că omenirea a sărit din lac în puţ. Dezmăţul este
fără limite, reperele civilizaţiei parcă au dispărut.
Domnul Răzeşu, cu Mic tratat de deflorare nu se înscrie
în acest curent. Lecturând cartea, ai totuşi impresia că
autorul este de acord cu amorul liber, castitatea înainte de
căsătorie fiind un moft, ceva desuet. În acest caz, cred că
ar trebui să dispară o anumită simbolistică a căsătoriei.
Nu-i corect să mergi în faţa altarului cu burta la gură, cu
copii după tine şi să fii îmbrăcată în alb. Rochia albă
reprezintă puritate. Or, după ce te-ai tăvălit în patul
„păcatului”, rochia albă de mireasă reprezintă, eufemistic
vorbind, formă fără fond. Subsemnatul mai este încă
adolescentul din anii patruzeci, mai crede încă în iubirea
iubire, când un sărut însemna venirea cerului pe pământ,
când prin strângerea de mâni treceau fiori megalitici iar o
îmbrăţişare însemna fericirea pentru o săptămână,
aşteptând venirea duminicii pentru reîncărcarea bateriilor
iubirii.
O, tempora!
124

Epilog
După citirea cărţii domnului Răzeşu m-am
întors la domnul Giovanni Boccaccio şi al lui
Decameron. În povestea a şaptea din ziua a doua,
Boccaccio ne narează cum fata sultanului din Babilonia
este trimisă cu o corabie de soţie regelui din Garbo. Fata,
prin diferite întâmplări, timp de patru ani, trece prin
paturile a mai multor bărbaţi. Până la urmă ajunge din
nou la tatăl său, sultanul din Babilonia, tot ca fecioară.
Acesta o retrimite de soţie regelui din Garbo care o
primeşte cu mare bucurie. Iar dânsa, care se culcase cu
opt bărbaţi la rând, cam de vreo zece mii de ori, cu
dânsul se culcă fecioară, ba încă dându-i dovadă că este
neprihănită. În continuare Boccaccio ne spune că fata, ca
regină, a trăit lângă rege mulţi ani şi îmbelşugaţi. De la
această poveste, zice tot Boccaccio, s-a iscat şi vorba:
Guriţa sărutată în veci nu vestejeşte, ba dimpotrivă, ca şi
luna, din lună-n lună se-nnoieşte.
În cartea povestitorului pietrean nu se întâmplă
chiar aşa, dar nici urme de regrete nu întâlnim la eroinele
în cauză; din contră o anumită seninătate, totul pare
natural. Se pare că după vreo şapte secole da amore,
nimic nu-i nou sub soare, nu numai în timp ci şi în spaţiu.
O revistă cu minte și
cuminte
În luna iulie a acestui an au apărut numerele 2
și 3 în același op ale revistei ieșene Moldova Literară,
într-un format cu ceva mai mare de A4 şi cu mult mai
mic de A3 (spre informarea doamnei Karina Drăgaş care
125

într-o notă apărută pe Net, pe 23.07 a.c., scria că revista
amintită este într-un format A3).
Deşi titlul este MOLDOVA LITERARĂ nu
este nicidecum o revistă numai de literatură, cuprinsul ei
developând şi preocupări în alte sfere ale artei, ba şi din
afara ei: filosofie, ştiinţă, învăţământ. Putem să o
calificăm fără teama de a greși, o revistă de cultură, și la
aceasta m-am gândit când în titlu am caracterizat-o cu
sintagma o revistă cu minte.
Revista este structurată pe șase rubrici,
numerotate cu cifre romane. Să le amintim fiindcă ne
oferă sintetic o oglindă a conținutului de idei: Din tainele
literaturii române; Poezii, proză; Galeria artelor;
Literatură pentru copii şi tineret; Semnale editoriale şi
un memorial. La acestea se adaugă, în afara lor, un
interviu.
Am să mă comport didactic şi am să-mi exprim
câteva modeste opinii, cu sau fără permisiunea autorilor
sau diriguitorilor revistei
Din interviul doamnei prof. Maria Apetroaiei
luat doamnei Viorela Codreanu-Tiron, membră a USR
(după importanţa acordată intervievatei, calitatea de
membru a USR pare că este invidiată şi sper că pentru
acel surplus la pensie şi nu pentru altceva) am reţinut
acelaşi bocet, întâlnit şi în alte reviste, că în România
interesul pentru cultură este scăzut, că statul nu sprijină
actul cultural în genere și pe cel literar, în speță. Se uită
faptul că suntem societate concurențială, învinge cine
poate iar profitul în bani este scopul unei asemenea
societăți. În definitiv, de ce ar plăti Baba Rada pe
scriitorii X sau Y dacă gândurile ei, idealurile ei,
speranţele ei nu se găsesc în scrierile lor.
126

Rubrica Din tainele literaturii române
cuprinde o însemnare a doamnei Cella Negoiescu, de
aproape şase pagini, intitulată Un „balcanic” trist:
George Topârceanu, prilejuită de aniversarea a 125 de
ani de la naşterea poetului. Este o tratare exhaustivă, aş
zice suficientă sieşi, despre viaţa şi opera autorului
Baladelor vesele şi triste. Tot de la această rubrică
semnalăm articolul domnului Petru Bejinariu, în care
întâlnim frumoase rânduri spuse despre scriitorul
bucovinean E. Ar. Zaharia, trăitor cu folos, aproape un
secol, perioada 24 ianuarie 1911- 5 noiembrie 2005.
Scriitorul E. Ar. Zaharia, deducem din cele scrise de
domnul Bejinariu are un CV bogat şi de calitate în fapte
de cultură.
Rubrica/capitolul II, Poezie, proză, formează,
normal, partea cea mai cuprinzătoare a revistei. Începe cu
două cronici, una a romanului De veghe în lanul de
secară şi Animalul inimii. Aflăm că autorul Animalului
inimii este Herta Müller dar a romanului De veghe în
lanul de secară nu am putut afla. Păcat, domnul Huţuleac
are stofă de cronicar, iese din tiparele osificate ale multor
autorizaţi Tot în perimetrul acestei rubrici, semnează
povestirea, aşa cred că este, Secerişul (part. I), domnul
Vasile Stan, Vasile Iluca răspunde la întrebarea De ce
Iaşul?, scriind despre istoria capitalei moldave. Sunt
relatări inedite, captivante.
Aldona (frumos nume) Patraş ne povesteşte
despre o călătorie în Călimani, la Colibiţa, iar domnul
Mihai Ştirbu, în însemnarea La umbra timpului, ne-o
prezintă pe poeta Cecilia Bănică-Pal din Roman. În rest
multă poezie, în special feministă, în versuri clasice şi
moderne sau postmoderne, dacă renunţarea la folosirea
127

egulilor de punctuaţie înseamnă modernism sau
postmodernism. Dacă aş scrie despre fiecare autor ar
trebui să umplu pagini întregi, ceea ce nici chiar o revistă
online nu-şi poate permite.
Rubrica Galeria artelor constituie partea de
rezistență a revistei. Domnul Mihai Păstrăguş este
prezent cu informaţii de la Festivalul ouălor încondeiate,
Irina Florian îl consideră pe Michael Beck un maestru al
baghetei. Mirajul scenei(începuturile vieţii muzicale
ieşene) al domnului Mihai Zaborilă, prin bogăţia
materialului informativ, poate fi oricând un capitol
însemnat într-un volum despre istoria Iaşului şi dă
calitate europeană revistei.
La fel de interesant este şi documentarul
Vioara în istoria muzicii, aparţinând doamnei Nina
Munteanu. Mai semnează la galeria artelor, Gheorghe A.
Stroia o prezentare a pictoriţei Carmen Claudia Diţiu şi
Roxana Marin un articol despre strategii educaţionale de
succes în Scoţia, Statele Unite al Americii şi Finlanda.
Multe pagini cuprind literatură pentru copii şi
tineret. În stil eminescian, transpare metrica din
Luceafărul, Gheorghe Vicol este prezent cu un basm,
desigur că aţi dedus că este în versuri, cu toate valorile
morale ale genului, victoria binelui asupra răului, o fată
reuşeşte să învingă un balaur şi să-şi salveze consăteni de
necazurile produse de acesta. Tot la această rubrică sunt
înseriate creaţii ale copiilor participanţi la concursul
Universul poveştilor 2011.
La semnale editoriale… semnalăm scurta
cronică a lui Gheorghe A. Stroia despre cartea BOA(la)
la români a caricaturistului sucevean Bortă Ovidiu
Ambrozie. Cu acest prilej, Gh.A.S. face şi un scurt
128

excurs asupra caricaturii ca formă aparte a artelor vizuale
Apariţia cărţii amintite, spune autorul cronicii, este un
inedit, fiecare caricatură fiind însoţită de o reuşită
epigramă, autorul epigramelor fiind un reputat scriitor,
Ion Drăguşanu. În acelaşi context al semnalelor, Mihai
Păstrăguş prezintă cartea Evadat din Siberia de Toni
Geangalau, evidenţiind odiseea unei asemenea
întreprinderi şi chinurile la care erau supuşi prizonierii,
iar Mihai Ştirbu relatează despre lansarea cărţii de poezii
Tu, iubirea mea cea mare a doamnei Natalia Rusu din
Roman. Cartea a fost citită şi de mine, este un imn
închinat dragostei înţeleasă în sens celest, bine de citit în
această perioadă de răbufneli ale simţului primar în
relaţiile familiale. Mai amintim că doamna Olga Pîrîială
îşi intitulează cronica la cartea lui Ilie Dan, Nisipul din
rouă, Privind spre înălţimi, domnul Al. Florin Ţene
consideră că domnul Constantin Toni Dârţu în volumul al
XLV-lea din Personalităţi române şi faptele lor, 1950-
2010 vede istoria ca un sumus de împliniri, iar Mariana
Cristescu ne spune că În vase vechi de lut, cuvintele îşi
duc somnul visând la nemurire… Aserţiunea este
cuprinsă în însemnările dumneaei despre cartea Pe „
muchia instabilă dintre existenţă şi neant” , (poeme
alese) de Valentina Becart.
Revista se încheie cu câteva fragmente şi
poezia Îngerul l-a strigat de George Filip, în memoria lui
Fănuş Neagu, trecător şi prin urbea de pe malurile
Bahluiului.
* * *
În titlul articolului spun că Moldova Literară
este o revistă nu numai cu minte ci şi cuminte. Prin
prezentarea ei mai detaliată am developat, cred, nu numai
129

conţinutul ei ci şi activitatea bogată, literară desigur, pe
care o desfăşoară membrii Filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor
din România. Că este o revistă cu minte cred că ce era de
demonstrat s-a demonstrat. La pagina 110 ne sunt
prezentate însă exigenţele revistei privind publicare
articolelor. În ultimul rând se stipulează: Preferăm
materiale neangajate politic şi cu conţinut laic. Desigur,
revista n-o să publice dezbateri de tipul celor de
televiziunile de ştiri. Totuşi, omul este un zoon politikon
(animal social, iar socialul nu se desparte de politică)
spune, parcă, Aristotel. O revistă, chiar literară, în afară
cetăţii, în afara timpului, nu poate exista. Fără spirit critic
niciun popor nu intră în istorie.
28 iulie 2011
Oameni și locuri:
Ghindăoani
De Virgil Savin
Desigur, mulți au auzit de Vasile Conta.
Concepţia lui filosofică nu se studiază numai la
facultăţile de profil, ci şi la liceu.
Vasile Conta s-a născut şi a învăţat primii ani
de şcoală la Ghindăoani, judeţul Neamţ. (Pentru
necunoscători o spun, Ghindăoanii se află la vreo 30 de
kilometri distanţă de Piatra-Neamţ, în dreapta şoselei
naţionale ce curge spre Tg. Neamţ). Vasile Conta este
primul gânditor român care a creat un sistem metafizic
închegat, original, cu recunoaştere europeană. Sistemul
lui filosofic cuprinde Teoria fatalismului, Teoria
130

ondulaţiunii universale, Introducere în metafizică, Bazele
metafizicii, Întâile principii care alcătuiesc lumea.
Publicarea integrală, într-un singur volum, a operelor
filosofice ale lui Vasile Conta s-a făcut în anul 1967 de
către Editura Academiei, o ediţie îngrijită de Nicolae
Gogoneaţă. Opul are 645 de pagini 14/20 cm; opera
propriu zisă a lui Conta cuprinde 523 de pagini. Pe lângă
sistemul filosofic, volumul înseriază mai multe pagini de
cugetări şi însemnări pe teme sociale, estetice, juridice,
literare. Articolul de faţă nu are ca obiect analiza
filozofiei lui Vasile Conta, despre opera sa s-a scris mult
şi elogios încă din timpul scurtei şi tumultoasei sale vieţi.
A murit la etatea de 37 de ani, înscriindu-se prin destin
alături de Bălcescu, Eminescu, Ciprian Porumbescu,
personaje din galeria de elită a culturii noastre.
Ghindăoanenii sânt mândrii cu acest fiu al satului lor.
Școala îi poartă numele și în fața ei i-a fost ridicat un
bust.
Cu ani în urmă, de mult, un ţăran din
Ghindăoani, născut la 14 februarie 1852, și-a trecut
gândurile de o viaţă pe foi de hârtie de caiet şcolar pe
care şi le-a intitulat simplu şi convingător: Memoriul
meu, gânduri scrise la intersecție de secole. Autorul lor,
Toader I. Ștefan, asemuieşte viaţa cu o scară formată din
spiţe şi fiecare spiţă are şapte ani iar scara vieţii lui
trebuia, spera, să aibă douăsprezece spiţe. Pe ultimele
două nu a mai urcat, a murit imediat după Primul Război
Mondial, la 10 februarie 1921. La figurat, Toader I.
Ştefan, a urcat mult mai multe spiţe pe scara vieţii.
Memoriul său, după ce mulţi ani a circulat doar ca
manuscris în lumea satului său natal, a luat ființă sub
formă de carte în anul 1974, datorită insistenţelor
131

învăţătorului Mihai David, care a bătut pe la multe porţi
editoriale. Volumul a apărut la Editura Eminescu,
datorită faptului că scriitorul Lucian Cursaru a desluşit
valoarea manuscrisului; l-a publicat doar cu corecturile
gramaticale de rigoare, fără să intervină în modul de
exprimare, conţinutul povestirilor.
Toader I. Ştefan a fost un autodidact perfect,
adică a pornit de unul singur în cunoaşterea scrisului şi
cititului, învăţând literele şi cifrele fără ajutorul şcolii,
din proprie dorinţă şi voinţă de cunoaştere, De unul
singur a reuşit să dea sens umbrelor din peştera platonică
şi apoi să ofere şi altora lumină, învăţând pe alţii carte,
făcând şcoală în propria casă.
Memoriul meu este un document autentic
despre viaţa ţăranilor de la răscrucea secolelor XIX şi
XX, valoros nu numai prin informaţiile ce le conţine ci şi
prin calitatea exprimării. Autorul trăind într-un mediu
pastoral, putem afirma că Memoriul meu este un fel de
Mioriţă în proză. Lectura volumului de aproape patru
sute de pagini A5, cu un corp de literă 11, produce multe
satisfacţii estetice. Să nu uităm că de pe dealurile din
jurul Ghindăoanilor, spre apus să zăresc Humuleştii lui
Ion Creangă, trăitor şi el în aceeaşi perioadă, dar cu un alt
destin, beneficiar de şcoală şi mediu aparte, iar acestea au
dat alte forme exprimării talentului.
Mihai David-Ghindăoani, persoana sub a cărui
îngrijirea a apărut Memoriul lui Toader I. Ştefan, poate fi
considerat un continuator al acestuia, dar şi un urmaş a
lui Ion Creangă. Când ţăranul autodidact a trecut în
amintiri. Mihai David, avea să împlinească 14 ani peste
o lună şi patru zile, la 14 martie. Era mezinul familiei. A
urmat şcoala primară din sat şi Şcoala Normală din Piatra
132

Neamţ. Viaţa-i, deosebit de zbuciumată, ne este
prezentată în volumul autobiografic Crâncenul veac XX
şi ororile sale, apărut postum, în anul 2005 sub îngrijirea
poetului Adrian Alui Gheorghe din Piatra-Neamţ, trăitor
şi el pe acele meleaguri, în apropiere de cetatea
Neamţului şi Humuleştii lui Creangă, comuna vecină
Grumăzeşti. Cartea a apărut la editura „Timpul” din Iaşi
şi, iniţial, trebuia să poarte titlul manuscrisului, Viaţa
mea. Editorul, Casian Maria Spiridon, i-a imprimat
caracterul politic, istoric, la rebotezat cu titlul amintit mai
sus.
Mihai David a trăit aproape un secol. Prima
parte a vieţii, acea etapă a inocenţii, a fost asemănătoarea
cu a tuturor copiilor de la sate, pentru care greutăţile
existenţiale ale familiilor nu constituiau un impediment
de a se juca, de a se bucura de clipele copilăriei. Cartea
amintită poate fi împărţită în trei mari capitole. Ne sunt
prezentate la începutul ei, cu talent şi farmec, momente
din viaţa de şcolar, de cioban (strungar), de ajutor al
familiei la munca câmpului, chipuri de prieteni, ale
dascălilor cu care a învăţat, ale părinţilor. Continuă cu
momente ale adolescenţi, elev la Şcoala Normală din
Piatra-Neamţ, începuturile activităţii de învăţător, de elev
al şcolii de ofiţeri.
Intrarea în politică, ataşat mişcării legionare,
dintr-un sentiment de a fi de folos ţării, avea să-i aducă
necazurile, care justifică într-un fel sintagma ororile sale
(ale sec. XX), din titlul cărţii. Avea să fie închis, cu și
fără judecată, în anii 1934, 1943 și după război, de
comunişti şi destituit, reprimit şi iar destituit din
învăţământ fără a mai fi reprimit. Simţul de dascăl şi
talentul literar însă nu i-au putut fi scoase în afara legii,
133

şi învăţătorul Mihai David va fi prezent permanent în
viaţa satului şi a şcolii. Este autorul povestirilor pentru
copii, Aventurile lui singurel, plachetei de versuri
Mândră Basarabie, dulce Bucovină.
O lucrare de mare însemnătate realizată de
M.D.-Gh. este Viaţa filosofului Vasile Conta, autorul
dovedind şi spirit de cercetător ştiinţific. O scurtă prefaţă
ne introduce în tema operei. Apoi, autorul porneşte în
elaborarea lucrării de la strămoşii filosofului, ne prezintă
familia acestuia, copilăria, şcoala, studiile universitare,
activitatea literară, filosofică şi politică, prietenii şi
adversarii, necazurile şi bucuriile omului care a fost
Vasile Conta. Fiecare din problemele enunţate formează
un capitol aparte în carte, fiecare din capitol
caracterizându-se prin bogăţia materialului, prin
claritatea exprimării și evidenţiază o minuţioasă
documentare. Lecturând cartea, aflăm date inedite şi
interesante despre părinţii filosofului, o viaţă plină de
evenimente care ne dau o imagine amplă asupra acelor
vremuri.
Cartea Viaţa filosofului Vasile Conta a apărut
după mulţi ani de pribegie a manuscrisului, aşa cum s-a
întâmplat şi cu Memoriul meu al lui Toader I. Ştefan şi
Crâncenul veac XX şi ororile sale, toate apărând postum.
De apariţia Memoriului meu s-a ocupat, după
cum am relatat mai înainte, Mihai David-Ghindăoani.
Putem aduce aici în discuţie adevărul exprimat de
proverbul Bine faci, bine găseşti. Dacă el s-a îngrijit de
scrierile consăteanului său, s-a găsit un alt om de suflet,
tot consătean să se ocupe de manuscrisul său. Acesta este
inginerul Virgil Savin. Ca titlu de informaţie, amintesc că
i-a fost fin de botez. Dacă Mihai David-Ghindăoani şi-a
134

îndeplinit o datorie patriotică prin realizarea
manuscrisului Viaţa filosofului Vasile Conta, putem
spune, fără frică de exagerare, că şi domnul Virgil Savin
a realizat o operă temerară şi de respect, oferind tiparului
manuscrisul fostului său dascăl. Volumul amintit este
valoros nu numai prin trăsăturile lui ştiinţifice ci şi prin
izul patriotic al biografului şi al cărţii, are spirit şi parfum
de Ghindăoani. Satul ne este prezenta în culori luminoase
atât de autorul manuscrisului cât şi de domnul Savin. De
fapt, editarea acestei cărţi este şi un gest patriotic, de
dragoste faţă de locurile natale şi de oamenii acestui
spaţiu de legendă, calificându-l, cu riscul repetării, un
mirific şi adevărat spaţiu mioritic, prielnic unor intense
trăiri spirituale.
Domnul Virgil Savin, fizic, a părăsit
Ghindăoanii cu cinzeci de ani în urmă (nu intră în calcul
anii de liceu sau universitari fiindcă vacanţele recuperau
timpul rural pirdut la oraș). Inginer zootehnist fiind, a
ajuns să lucreze la o fermă agricolă în Bărăgan, pe lângă
Brăila, la Râmnicelu. Locurile natale, cu toate succesele
şi onorurile primite pe meleaguri străine, erau un magnet
inepuizabil. S-a stabilit la Piatra-Neamţ de unde până la
Ghindăoanii natali, cu maşina, ajunge într-o jumătate de
oră. În vara care a trecut, i-am fost oaspete. Am urcat mai
întâi pe dealul Hâga, pomenit în scrierile lor atât de
Toader I. Ştefan cât şi de Mihai David, la poalele căruia
se află, printre alte dealuri mai joase, satul Ghindăoani.
De sus de la aproape 600 de metri altitudine, priveam în
zare Cetatea Neamţului, valea Ozanei şi nu departe
Grumăzeştii lui Aristide Caradja, unul din marii
entomologi ai lumii, şi apoi Târpeştii creatorului popular
Ioan Popa. Opusă acestor locuri se întinde culmea
135

Stănişoara la adăpostul căreia se află, începând de la sud,
mânăstirea Horaiţa, Văraticul cu Pădurea de Argint şi
Codrii de Aramă, Agapia lui Grigorescu iar mai departe
Mănăstirea Neamţ, centru medieval de cultură şi
învăţătură română, Mânăstirea Secu şi mânăstirea
Sihăstria. Ca un cuib de vulturi stă sus în munţi schitul
Sihla cu adăpostul dintre stânci al Sfintei Teodora. În zile
limpezi se profilează la apus Ceahlăul, Olimpul
românilor. La picioarele noastre văi adânci, cu iarba încă
neatinsă de secetă, cu case care abia se zăresc dintre
livezi şi o biserică impunătoare pe un vârf de deal, ne
creează a stare sufletească de beatitudine.
Coborâm, mulțumiți, în sat. Observ că febra
construcțiilor tip Italia sau Spania nu i-a cuprins și pe
locuitorii din Ghindăoani. Casele păstrează
caracteristicile zonei, cu pridvoare din lemn incrustat cu
motive tradiţionale, cu garduri din lemn şi porţi mari
ornamentate. Totul seamănă cu arhitectura folosită la
Vânători Neamţ. Filioara, Humuleşti, Văratic, Agapia.
Domnul Savin era aşteptat de mama sa, Frăsina,
nonagenară. Se bucură, îl ceartă, e fericită. Nora, doamna
Mariana Savin, se apucă să-i pregătească bucate. Fiul
răspunde la toate cererile ei. Cât sunt ocupați cu diferite
treburi gospodărești, sunt invitat să mă odihnesc în una
din cele trei camere ale casei. Pe o noptieră, o carte:
Călător în timp, Editura Crigarux din Piatra Neamţ.
Autor: Virgil Savin, gazda mea. O cunosc. Este un volum
în care domnul Virgil Savin relatează despre o călătorie
la Mânăstirea Horaiţa şi sunt redate impresii din călătorii
în străinătate: Italia, Polonia, Ucraina, Republica
Moldova, Cehoslovacia. Totuşi o redeschid. Găsesc o
dedicaţie: Mamei mele SavinFrăsina la împlinirea vârstei
136

de 95 de ani. În afară de această carte Domnul Virgil
Savin a mai scris un volum, Râuri albe, Editura „Cetatea
Doamnei”, Piatra-Neamţ, o carte de memorii, o
continuare a memoriilor lui Toader I. Ştefan şi ale lui
Mihai David-Ghindăoani. Un alt timp, o altă lume şi
totuşi îi uneşte ceva, un fir roşu care se compune din
tradiţii păstrate, dragoste de locurile natale. Le întâlnim
la Virgil Savin nu numai în cărţile scrise ci şi în felul lui
de a povesti, şi în grija de a păstra cu sfinţenie
moştenirea părinţilor.
Casa părintească nu se vinde, spune poetul.
Casele celor din Ghindăoani, sat parcă răsărit din
pământ, răsfirate printre dealuri molcume, păstrează
memoria strămoşilor şi o va păstra în continuare.
De sărbători, la Slobozia
Venirea lui decembrie cu sărbătorile de iarnă
îmi întorc mereu gândurile spre anii copilăriei. Pe vremea
aceea, cu vreo şaptezeci de ani în urmă (Ce mult e de
atunci şi ce repede a trecut!) Slobozia, satul natal, era
comună, avea primar, notar, secretar, perceptor şi cam
atât. Uitasem. Mai exista omul de serviciu, care bătea
toba şi-i anunţa pe cetăţeni ordinile locale sau de la judeţ.
De primărie era legată întreaga activitate a comunităţii,
chiar şi desfăşurarea obiceiurilor de iarnă.
După, balul de la lăsatul secului, care avea loc
de regulă în sălile şcolii sau la crâşma lui Rotaru,
începeau pregătirile tinerilor pentru Crăciun şi Anul Nou.
De Crăciun se organizau hore, ziua, şi bal, noaptea. La
horă cânta fanfara lui Struţ, formaţie a locului iar pentru
137

al se aduceau formaţii mai renumite, ca a lui Chiuţă de
la Buhuşi sau a lui Pălărieru de la Piatra Neamţ. Treaba
aceasta revenea în exclusivitate băieţilor, dar celor care
făcuseră armata şi o puneau de însurătoare. Desigur,
organizatorii erau un fel de lideri, cu anumite
disponibilităţi materiale.
Sub zăpezile care parcă veneau mai devreme
şi erau mai bogate, satul părea liniştit, în gospodării era
însă un freamăt continuu. Fetele treceau la treburile din
casă: la tors, ţesut, pregătirea zestrei. Desigur, se avea în
vedere şi garderoba pentru sărbători, rochie, pantofi,
broboadă, noi. Băieţii, se ocupau cu treburile de afară,
îngrijirea animalelor, tăierea lemnelor şi… repetiţiile
pentru Anul Nou. Formaţia principală era Hora. Actorii
erau îmbrăcaţi în haine militare, purtau săbii. Doi trei din
ei îşi jucau rolurile în travesti, îmbrăcaţi cu haine de fete.
Un accesoriu aparte erau cârceile, greu de explicat ce
reprezentau ele (De ce le zicea aşa nu ştiu iar în
dicţionare nu am găsit explicaţii). Un suport de lemn,
lung de vreo jumătate de metru, era îmbrăcat cu beteală şi
fâşii de hârtie creponată, multicolororă ce curgeau ca
lâna unei oi, în capăt aflându-se o păpuşă. Obiectul era
manevrat, jucat, cu mâna, de regulă în faţa copiilor.
Această formaţie deschidea „carnavalul” sărbătorilor de
Sfântul Vasile, (Se vorbea mai puţin de Anul Nou) care
începea în dimineaţa de ajun. Prima manifestare avea loc
la primărie şi apoi se pleca prin sat. În urma acesteia
venea alaiul cu întreg cortegiul de participanţi: mascaţi,
banda lui Jianu, sau banda lui Bujor, caprele, urşii. La
casele cu fete mari porţile stăteau deschise. De regulă,
fiecare fată pregătea câte un colac mare pentru prietenul
ei, dacă se afla în formaţie.
138

Concomitent cu tinerii, pregătirea pentru
obiceiurile de iarnă le începeau şi copii. Învăţau colinde,
urături şi-şi pregăteau „steaua”, făcută pe chenar de lemn
împodobit cu fâşii de hârtie creponată, multicoloră. În
mijlocul „stelei” se afla o icoană cu chipul Maicii
Domnului cu Pruncul în braţe. În prima zi de Crăciun
satul era plin de stele, care mai de care mai ornată. După
ce intra în curtea gospodarului îi auzeai strigând: primiţi
cu steaua? Aceeaşi copii aveai să-i auzi în ajun de Anul
Nou: primiţi cu uratul? sau a doua zi: primiţi cu
semănatul? Cei mai mari, adolescenţii, umblau seara cu
buhaiul sau cu toba, obiecte artizanale, pregătite din timp,
folosind putina de borş pentru Buhai, sau veşca de la sita
de cernut făină, pentru tobă. În timpul comuniştilor, erau
folosite intrumentele unităţilor de pioneri, toba şi goarna.
Pomul de Crăciun se vedea mai rar prin casele sătenilor,
fie bogaţi, fie săraci. Pe uliţa mea, doar la Vasile
Tudoran, muncitor petrolist la Găzăria din Roznov,
străluceau în geam lumânări aprinse într-un brad şi din
când în cănd scăpărau artificiile. În rest, în sat, pe la
învăţători, pe la preot sau la câte o familie mai
„urbanizată” întâlneai Bradul de Crăciun. Într-un an,
chiar dacă era război şi multe familii se aflau în doliu sau
era neliniştite de plecarea soţilor sau copiilor pe front, s-a
organizat venirea Crăciunului la şcoală, Pe o scenă
improvizată, în una din sălile şcolii (erau încăpătoare
după modelul şcolilor din vremea lui Spiru Haret) s-a
instalat un brad împodobit după posibilităţile timpului, s-
au spus colinde, urături, s-a cântat şi s-au împărţit daruri:
câte o pungă de vreo două sute de grame de bomboane
fondante, specialitatea vremii.
139

Ca peste tot în ţară şi în lumea creştină, la anii
copilăriei mele, sărbătorile de iarnă provocau modificări
şi în viaţa gopodarilor şi goaspodinelor. Se mergea din
timp la moară pentru măcinatul grâului. Se procura
sămânţa de cânepă pentru turtele cu julfă, care se mâncau
în seara de ajun. (Tehnologia era destul de complicată şi
migăloasă). Se hrănea bine porcul iar în lipsa lui se
îndopau raţele. În săptămâna de înainte de Crăciun se tăia
porcul, se tranşa, se punea carnea la sărat. Intestinele se
curăţau pentru chişcă iar stomacul pentru tobă. Nu era
timp de odihnă. În ajunul Crăciunului se făceau turtele cu
julfă, sarmalele, se desfunda putina cu brânză de oi şi se
făceau plăcinte. (Desigur cei care aveau. Erau destui care
se mulţumeau cu mult mai puţin. Ca şi acum, de altfel).
De Anul Nou se făceu cu pregădere colaci, două trei
cuptoare. Era treabă multă, fiindcă familiile erau
numeroase, cu câte şase, şapte copii, dar fiecare avea o
responsabilitate. Nimenea nu stătea degeaba.
Toată această frământare se termina abia după
7 ianuarie, după Sfântul Ioan. Cum la români sunt mulţi
Ioni, la două sau trei case se găsea câte un sărbătorit. Însă
cu o zi mai înainte era tot sărbătoare, Boboteaza. Şi
aceasta avea farmecul ei. În ajun era post, sosea popa cu
botezul cu un cârd de copii după el, care strigau cât putea
chiraleisa. În casă, preotul arunca cu agheazmă, spunea
cateva cuvinte şi primea pe lângă bani un fuior de
cânepă. Ce semnificaţie avea fuiorul, niciodată n-am
ştiut. Poate preoteasa ţesea pânză fără să semene cânepă,
s-o topească în Cracău şi să o meliţe. Seara fetele mari se
uitau în oglinzi pentru a-şi vedea ursita. Practic, se uitau
într-o oglindă mare care avea două lumânări aprinse de o
parte şi de alta a ei. Fata care se uita ţinea desupra
140

capului o altă oglindă. În felul acesta apărea un fenomen
optic cu o înşiruire de oglinzi iar la căpătul ei trebuia să
apară chipul celui cu care se va căsători. Dacă nu apărea,
însemna că nici în câşlegile de iarnă nu va avea parte de
măritiş. A doua zi se duceau la biserică şi se rugau şi
pentru viitorul lor matrimonial.
Aşa era pe atunci. Acum prin Slobozia în loc
de sănii circulă maşini de tot felu, aproape la fiecare casă
te întâmpină antene tv. parabolice, iar de Anul Nou nu
am mai trecut de mult prin sat. Cei din generaţia mea
sunt puţini, care, ca şi mine, poate îşi deapănă amintirile
şi-şi spun. Ce frumoasă era copilăria!...
Prostia se repetă
Pornind de la faimoasa teză afirmaţie-negaţienegarea
negaţiei, sau teză-antiteză-sinteză, Hegel
vizualiza dezvoltarea ca o spirală, un fenomen revenind
mereu la el însuşi dar pe o treaptă superioară. Acceptând
acest mod de gândire, putem spune că şi prostia cunoaşte
o evoluţie istorică, revenind mereu în minţile oamenilor
pe o treaptă superioară. Noţiunea de superior, în acest
caz, trebuie înţeleasă ca prostie mai mare.
Prin primăvara anului 1952, dacă nu mă înşel,
la începutul unui deceniu al absurdului, cunoscut şi
recunoscut și de comuniști ,ziarul Scânteia apărea cu
două pagini, doi şi trei, interiorul, speciale. Erau mai mult
fotografiile unor clădiri importante de pe malul
Dâmboviţei care trebuiau mutate. Mi-aduc aminte cum în
colectivul în care mă aflam discutam în primul rând
141

despre posibilitatea mutării clădirilor. Alţii se şi visau
plimbându-se cu vaporul de la Brăila la Bucureşti (Pe
atunci eram elev la Brăila), Capitala fiind prefigurată ca
viitor port la Dunăre, ba și la Marea Neagră, și intrând în
relații cu marile porturi al lumii. Alții se şi visau într-o
croazieră Bucureşti, Belgrad, Viena, Budapesta,
Bratislava, cu o cină în Germania. Toate aceste idei
făceau parte din romantismul socialist al acelui timp, dar
care s-a risipit destul de repede, economia ţării ne-având
puterea pentru înfăptuirea unor asemenea idei, realiste de
altfel. Ceauşescu fiind mai ambiţios decât Gheorghiu-
Dej, poate şi mai iraţional, găsind şi sprijin extern,
atenţie, în Fondul Monetar Internaţional, a pus în practică
gândurile hiperbolice ale predecesorului său. Canalul
Dunăre Marea Neagră a fost înfăptuit, iar pe canalul
Bucureşti-Dunăre lucra din plin când tovarăşii lui
comunişti au comandat foc şi scorniceştianul a căzut
străpuns de gloanţe.
În prezent se propune ca Bucureştiul să devină
o metropolă care să se întindă până la Dunăre.
Dicţionarele consemnează că noţiunea de metropolă
desemnează un oraş mare. Oraşul este o aşezare urbană
caracterizată printr-un anumit grad de civilizaţie, de
organizare, cu un anumit fel de economie, cu anumite
instituţii. Într-o metropolă n-ai să auzi cum cântă cocoşii,
n-ai să vezi cum se cultivă castraveţi şi roşii, nu vin
vacile de la cireadă, femeile nu-şi spală rufele la râu. În
metropolă femeile duc javrele în braţe, se plimbă în parc,
în cazul nostru în Cişmigiu sau Herăstrău, nu stau
cocoşate în soare la prăşit. Or, pe Dâmboviţa, în aval, şi
pe Argeş în jos, instalaţiile sanitare sunt în spatele casei,
ţaţa Ileana merge la prăşit, badea Ion la cosit, Joiana
142

aşteaptă tain, câinele păzeşte turma de oi şi nu doarme la
umbra zidurilor, locuitorii se scoală odată cu găinile iar
noaptea nu ascultă pălăvrăgelile politicienilor sau ale lui
Mircea Badea.
Cât priveşte reîmpărţirea teritorială se fac tot
felul de presupuneri, ipoteze. Unii zic că numai cu opt
judeţe va curge lapte şi miere pe străzile şi uliţele
României. Alţii zic că va fi cea mai mare nenorocire. Eu
zic că nu va fi nimic. S-a făcut regiuni, că de, trebuia să
jucăm cazacioc, dar plăteam cote până ne săturam. S-a
revenit la judeţe, la ordinea tradiţională, şi românul s-a
săturat de foame. Acum din nou la regiuni numite judeţe.
Împăcăm şi capra şi varza. Judeţ să nu lovim în orgoliul
naţional. Regiuni să facem pe plac Apusului. Dar ce vrea
acest Apus se întreabă cineva? Totul e politică, totul e
minciună.
Unora le este frică că ne pierdem
independenţa. Care independenţă? Am fost vreodată
independenţi? Să luăm în discuţie doar partea a doua a
secolului trecut şi începutul acestuia, deşi ar merita o
analiză a întregii istorii a României. Au fost
Sovrompetrol, Sovromlemn etc. În conducerea
sovromurilor erau şi români. Acum avem Rompetrol.
Romgaz şi multe alte firme străine cu nume româneşti.
Contează oare cine le conduce? Contează cine ia profit.
Dar de ce independenţă poate fi vorba când ramurile de
bază ale economiei, finanţele, bogăţiile subsolului,
comunicaţiile, marea industrie aparţin firmelor străine?
Şi totuşi suntem independenţi, putem lătra
până ni se duce gura la urechi. Bate vântul latră câinii.
143

Puţină logică
Din cauza unor animozităţi, între cine cu cine
nu contează, nume mari în literatura din spaţiul
bistriţeano-moldavo-ozano-cracăoan, străjuit, după cum
se ştie, de Olimpul fascinantei Românii, în oraşul
traversat de la Nord la Sud de năbădăiosul pârâu Cuiejd,
la anul de graţie 2010 de la Hristos încoace a apărut
revista de literatură & artă & atitudini cu numele
«Conta», nume ce provine de la Vasile Conta, filosoful
care s-a născut şi a trăit câţiva ani în acelaşi mirific
spaţiu, amintit mai înainte, recte la Ghindăoani, şi a
reapărut mai vechea «Antiteze», revistă tot de literatură
& artă, fără & atitudini. Despre arta şi atitudinile din
interiorul coperţilor dau altora dreptul la cuvânt, celor
deznostaligizaţi de comunism după ce s-au înfruptat bine
şi pe săturate din ideile lui, şi nu numai din idei.
Astea fiind zise, adică această introducere, să
trecem la conţinutul sintagmei «puţină logică».
Prin antichitate, într-un oraş numit Stagira s-a
născut un copil care avea să fie cunoscut în lume cu
numele de Aristotel. Este unul din marii înţelepţi ai
antichităţii greceşti şi ai lumii de atunci şi până acum. Ce
a făcut Aristotel pentru a i se acorda acest titlu. A scris
cărţi de filosofie, de psihologie, de economie şi multe alte
domenii ale gândirii selecte a oamenilor de geniu. În
lucrarea Organon a elaborat o ştiinţă care poartă numele
de Logică. Specialiştii îi zic Logică formală. Mai târziu
alţi gânditori a creat logica matematică, logica bivalentă
şi alte ramuri care aparţin de logică în general.
Ce este logica formală? O ştiinţă care
stabileşte norme, legi pentru gândirea corectă. Câteva
144

capitole ale acestei ştiinţe: noţiunile, judecăţile,
raţionamentele (silogismele).
În consecinţă, pentru ca să vorbim corect, atât
oral cât şi în scris, trebuie să gândim corect. Pe vremuri
la şcoala primară, propoziţia ca parte a vorbirii era
definită :O gândire spusă sau scrisă. Nu înseamnă că
pentru a gândi şi vorbi corect gramatical trebuie să
studiezi neapărat pe Aristotel şi logica lui. În şcoală, încă
din clasa întâi, se învaţă vorbirea corectă, un fapt ce intră
în obişnuinţă, în bună parte. Alţii chiar dacă sunt tobă de
carte, spun destule prostii din punct de vedere logic. Mă
gândesc la politicienii noştri, în primul rând.
Revin la revistele amintite care au ca subtitlu
revistă de literatură & artă. Simbolul & înseamnă, în
franceză et iar et în româneşte se traduce şi, conjuncţie
folosită în construcţiile vorbirii cam astfel: Ionică şi
Vasilică merg la şcoală. Sau: badea Ghiţă a înjugat la
plug o vacă şi un bou. Este incorect să spui că badea
Ghiţă a înjugat la plug o vacă şi un animal, sau cum mai
auzi că zic alţii: trec pe stradă o femeie şi un om. Aici
este vorba de clasificare noţiunilor, despre raporturile
dintre noţiunile specie şi noţiunile gen. Toată clasificările
în biologie, în toate ştiinţele, au la bază, implicit, logica
lui Aristotel.
Mă întorc la revistele în cauză şi spun că
formularea literatură şi artă este greşită. Noţiunea
literatura este o specie a noţiunii gen arta care mai
cuprinde, artele vizuale (pictura, sculptura, arhitectura,
fotografia, în ultimul timp), muzica, teatrul,
cinematografia. Noţiunea literatura poate deveni noţiune
gen care cuprinde în ea: poezia, proza, dramaturgia.
145

Desigur, unii vor spune că este o chestiune
banală. Pentru jurist abaterea de la lege este mai gravă
decât pentru ceilalţi cetăţeni. Petru literaţi, cu doctorate
în domeniu, vorbirea corectă este o datorie.
Sedentarii.
de Rodica Cocan:
(Romanul unei femei)
În ultima zi a lui septembrie a anului trecut,
Doamna Rodica Cocan şi-a lansat volumul Sedentarii,
carte abia ieşită de sub maşinile tipografiei „Autograf”
din Piatra Neamţ şi scoasă la Editura „Crigarux”, din
aceeaşi localitate, cu calităţi grafice deosebite, meritele
fiind atât ale editorului cât şi ale tipografiei, aceasta
asigurând tehnoredactarea.
Opul s-a bucurat de o bună primire din partea
criticii nemţene reprezentată prin domnii Cristian
Livescu şi Constantin Tomşa, autorii comunicărilor de la
lansare. De amintit că Sedentarii, cartea, este rodul unui
efort creativ din mai mulţi ani, după cum ne spune
Cristian Livescu, o parte din ea a apărut sub formă de
proză scurtă în deceniul şapte, secolul XX, în
prestigioasa revistă de specialitate a Uniunii Scriitorilor,
Gazeta literară şi că scrierile respective au fost primite cu
elogii şi atunci. Încercările autoarei ca schiţele să fie
publicate într-un volum încă din acea vreme s-au izbit de
indiferenţa editurilor, care, după propria mea opinie,
după ce am lecturat acum cartea, a frânt, pe nedrept,
aripile unor gânduri care încercau să-şi ia zborul. Poate
146

astăzi doamna Cocan ar fi avut alt statut literar. Dar,
fiecare cu destinul său, şi Doamna Cocan, după câte o
cunosc, o personalitate care s-a dedicat trup şi suflet
meseriei de profesor de Limba şi literatura română şi o
devotată întru Dumnezeu, nu poartă pică antecedentelor
şi este pe deplin mulţumită că visul i s-a realizat şi-i este
o alinare pentru anii senectuţii. În spirit schopenhauerian
i-aş aminti scriitoarei că plăcerile sunt trecătoare, trecerea
suferinţelor, depăşirea lor, ne aduce adevărata fericire, iar
obţinerea ei nu este niciodată tardivă.
* * *
Pe doamna Cocan o cunosc de mulţi ani, de
când a venit la actualul Colegiu Naţional de Informatică
din Piatra Neamţ, la catedra amintită mai sus. Să fie
aproape jumătate de secol(!) de atunci. În calitate de
colegi de breaslă, am mâncat multă pâine bună şi rea,
cum este o zicală la români.
Fiecare individ, chiar dacă unii nu vor fi de
acord cu aserţiunea mea, are o dublă existenţă în relaţie
cu semenii lui. Avem ceva de suprafaţă, un mod de
comportare, o duzină de însuşiri pe care le lăsăm să se
exteriorizeze pentru a putea trăi în societate şi o altă
grupă de însuşiri care ţin de asemenea de firea noastră
dar pe care nu prea vrem să le comunicăm, le închidem în
noi, sunt intime. Scrisul, scrisul de cărţi, fie proză, fie
poezie, te demască însă, te arată cine eşti, cu voie sau
fără de voie, conştient sau inconştient. Altfel nici nu se
poate, scriitorul se înfăţişează cititorilor săi aproape nud,
aş zice, cu sinceritate dezarmantă, şi numai aşa poate fi
crezut. Minciuna, perversitatea sunt repede descoperite
iar opera este trasă pe linie moartă.
147

Datorită calificării pe care o am, cu o anumită
pregătire şi în domeniul psihologiei, voit sau nevoit,
totdeauna fără interes de natură materială sau subversivă,
încercam să citesc în oameni dincolo de manifestările
exterioare, dar tocmai pe baza acestor manifestări.
Lecturând cartea Sedentarii, am observat că
intuiţia mea despre doamna Cocan nu m-a înşelat, anume
aceea că este o romantică, cu înclinaţii spre meditaţii
despre rostul omului în lume. În Sedentarii acest
romantism, această viziune despre om, particularizată la
rostul femeii, se manifestă nu numai prin gânduri
profunde, de un umanism modern, afirmând demnitatea
omului într-o perioadă a încălcării drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, dar fără a face uz de concepte
vizibile, ideile fiind cuprinse discret în carnea lucrării.
Cartea este alcătuită din 14 naraţiuni, schiţe, considerate,
după cum sunt numerotate cu cifre romane, drept
capitole. Două dintre ele, Sedentari, care a dat şi titlul
volumului, şi Eclipsa, de o întindere mai mare, sunt
împărţite în subcapitole. De fapt volumul cuprinde două
părţi distincte: Sedentarii, profund lirică, plină de
simboluri, şi restul, epică, mai narativă, mai aproape de
înţelegerile unui cititor mai puţin instruit.
Sedentarii, capitolul, este un adevărat poem de
dragoste. Cuprinde 33 (Număr simbolic. Moartea lui
Alexandru Macedon, dar mai ales a lui Iisus Hristos) de
momente, tablouri, expresioniste aş putea spune, pictate
cu metafore, epitete, comparaţii. Cu un mic efort mental
ne putem transpune într-o adevărată pinacotecă, meditând
la esenţele care transcend de pe pânză şi vin spre noi
obligându-ne la chinurile unei meditaţii existenţiale.
Acest capitol se pare că a fost scris în perioada când în
148

eul doamnei Cocan mai dăinuia intens amintirile trăirilor
adolescentine şi ne face şi pe noi să revenim la acel timp.
Desigur, mental. Altfel, nu ne este dat.
Unii profesori, dascăli cu dragoste de limba ce
o vorbim îi îndeamnă pe elevi să-şi facă mici glosare de
expresii frumoase. Capitolul în discuţie este un adevărat
depozit de asemenea expresii. Am subliniat multe dar
redau doar câteva: Pentru doamna Cocan cerul este o
mare de liliac: Eram bogaţi şi neasemuiţi, sub marea de
liliac a cerului, drumurile sunt râuri Alergam, ca într-un
triumf, printre buchetele arborilor, printre alinierile
caselor, pe drumurile aşternute, ca nişte râuri, între
maluri verzi, Iubirea este alcătuită din zboruri înainte şi
înapoi. Dacă m-aş încăpăţina să trec toate expresiile
frumoase, cu o înaltă capacitate estetică, ar trebui să scriu
mai bine de un sfert din carte, aşa că mai redau, pentru
frumuseţea exprimării, doar câteva: Trecusem de dorul
tău prin cumpăna Carului Mare iar Calea Laptelui îmi
dăduse tărie; Ceasul de la mâna sa…măsura tinereşte
minutele, în cascade rotunde; Erau nişte ochi de felină
liberă, stropiţi cu scântei de soare.
Mai adaug doar scurtul dialog:
- De ce plângi, atunci?
- Mă spăl, aşa, de urât!
Desigur, sintagmele amintite pot fi înţelese mai
corect în contextul expunerii, dar şi aşa trebuie mult efort
mental pentru a fi în sincronie cu autoarea.
Cealaltă parte a cărţii, unele capitole scrise în
tinereţe, altele la anii maturităţii sau chiar ai senectuţii,
sunt tablouri din studenţie, din viaţa de profesoară, de
soţie, de mamă şi de copil responsabil şi cu grijă pentru
viaţa părinţilor ajunşi la anii neputinţelor fizice. Am
149

putea spune, privind această parte a volumului, că este o
carte de memorii, dar de un fel deosebit, nu numai prin
exprimarea literară inedită, ci şi prin faptul că creionează
un personaj tipic pentru femeia de azi. Cartea mai poate
fi încadrată ca un volum de amintiri, desigur nu în genul
amintirilor lui Ion Creangă. Parfumul copilăriei degajat
cu atâta farmec de humuleştean este înlocuit cu un
parfum de adolescentă, de tânără, de femeie cu un alt
mod de pulverizare şi cu menţinere de durată.
Am scris mai sus că Sedentarii, cartea , este un
poem închinat iubirii. Reafirm: indubitabil aşa este.
Cuprinde mai multe declaraţii de dragoste. Parafrazândul
pe Descartes aş formula, dacă-mi este permis,
aforismul. Cuget, deci iubesc/ iubesc deci exist.
Formularea îmi aparţine. Inspiraţia vine însă din cartea
doamnei Cocan. Întrebarea mea este însă dacă iubirea
este in abstracto, Zburător cu negre plete sau în
concreto, Băiat din flori şi de pripas. Aş putea fi acuzat
că mă amestec în intimităţile autoarei. Eu analizez
cartea. Apoi, dacă ieşi pe stradă trebuie să suporţi şi
privirile trecător.
Sedentarii este o carte scrisă cu minte, dar şi
cuminte. Doamna Cocan şi-a făcut studenţia într-o
perioada foarte grea pentru cultura românească. Cursurile
universitare erau pline de sovietism, studenţii se
confruntau cu multe neajunsuri, atât materiale cât şi
politice. După evenimentele din 1956 din Ungaria, în
Capitală au avut loc ample arestări în rândurile
studenţimii de la Universitatea Bucureşti. Poate era prea
tânără pentru înţelegerea acelor evenimente. Cartea deşi
se referă şi la viaţa studenţească trece pe lângă acestea ca
o boare, ca un vânt fără direcţii precise. Aceeaşi imputare
150

i se poate aduce şi în legătură cu prezentarea vieţii de
profesoară. Prea mult lirism, prea multă poezie pentru o
perioadă plină de evenimente dramatice, unele chiar
tragice. Însă, fiecare cu modul lui de a fi în exprimarea
literară.
Fără discuţie, apariţia cărţii este o bucurie
pentru iubitorii de literatură. Putea fi pentru mai mulţi
dacă evenimentul s-ar fi întâmplat cu ani în urmă. Azi
cugetarea de o profunzime mariană nu este alta şi mai
frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă
decât cetitul cărţilor (Miron Costin), este de domeniul
trecutului, televiziunea, dar mai ales Internetul luând
locul lecturilor.
* * *
Rodica Teofănescu Cocan s-a născut în a 24-a
zi a lunii februarie, anul 1938, în comuna Stroieşti,
judeţul Botoşani. Este licenţiată a Facultăţii de Filologie,
Universitatea Bucureşti, promoţia 1959.
După mai multe peregrinări prin şcoli din
Ardeal şi din judeţul Neamţ se stabileşte la Liceul
Industrial Nr 1, azi Colegiul Naţional de Informatică din
Piatra Neamţ ca profesoară de Limba şi literatura
română, cu gradul didactic I, şi a fost în această activitate
până în 1995, anul când a ieşit la pensie.
Activitate literară: A debutat în „România
literară”, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, nr.
39/ 1972 cu proză scurtă. Este autoare a numeroase
eseuri în presa culturală. Obţine Marile premiu la
Concursul naţional de proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia
1996. Editorial a debutat în anul 2003 cu volumul Lumini
pe valea Cracăului. Girov – oameni şi tradiţii, în
151

colaborare cu Pop Silaghi. Tot în colaborare a scris
Jurnalul unui creştin, 2005.
Slobozienii, Cracăul şi
puhoaiele
Slobozia, satul de lângă Roznov, este o
localitate relativ nouă. Dumitru Orghidan, un fost dascăl
bisericesc, fost primar pe când Slobozia era comună, şi
secretar al şcolii, om de cultură, într-o încercare de
scriere a monografiei satului susţine că slobozienii s-ar fi
aşezat pe locurile actuale cu vreo două sute şi ceva de ani
în urmă. În nici un caz, nu mai mult de trei sute de ani.
Primii locuitori ar fi venit din satul Ivăneşti, aşezat ceva
mai sus, în amonte pe Cracău.
Pe când eram copil am umblat printre ruinele
unei curţi boiereşti, loc denumit Foişor, plin de tei bătrâni
şi unde se ajungea pe o alee de vreun kilometru, străjuită
de nuci. Curtea se afla pe botul unui deal pe la poalele
căruia trece Cracăul. Ca să ajungă apa aici ar trebui să
avem ploi diluviene, de tipul celor din timpul lui Noe. Se
presupune că în jurul acestei curţi s-ar fi aflat satul
Ivăneşti. De ce s-au mutat moşii şi strămoşii
slobozienilor în zona inundabilă a Cracăului nu se ştie.
După numele noului sat, Slobozia, se presupune că este
vorba de venirea unor ţărani liberi.
Dacă priveşti satul Slobozia de sus, te
impresionează în primul rând desenul albiei Cracăului.
152

Sunt vreo zece meandre foarte strânse şi printre el aşezate
casele oamenilor. ( Dacă Elena Udrea ar avea în faţă o
asemenea perspectivă, cu siguranţă ar investi ceva bani
pentru a transforma Slobozia într-o localitate turistică).
Practic este imposibil ca atunci când plouă mai mult pe
culmile Stânişoarei satul să nu fie inundat. De ce totuşi
slobozienii nu s-au mutat de pe aceste locuri. Aş putea
zice că râul este un fel de Nil pentru ei. Pe vremea
copilăriei mele, pe malul apei se aflau multe maidane
unde copii păşteau cârlani, balta era plină de gâşte şi raţe,
femeile spălau rufele la râu, topeau cânepa, copiii, şi nu
numai ei, se scăldau vara, se prindea peşte. Cracăul era,
şi poate mai este, o binefacere pentru slobozieni. Părinţii
locuitorilor de azi, nu-şi făceau prea mari probleme când
venea apa mare. Ştiau să se ferească de puhoaie. În
primul rând casele erau construite pe furci de stejar, nu
din chirpici, cu prispe înalte, de cel puţin o jumătate de
metru, şi pe locuri ceva mai înalte, uliţele aveau şanţuri
de scurgere iar casele erau şi mai puţine, aşa că apa avea
pe unde hălădui în voie. Acum casele sunt construite la
nivelul drumurilor, ba chiar mai jos, sunt mai multe, dese
aproape ca la oraş. Ca să se ferească de puhoaie,
slobozienii şi-a făcut ziduri în jurul gospodăriilor, însă
apa este obraznică, ştie fizică, respectă principiul vaselor
comunicante, vine prin grădini, pe unde găseşte un loc şi
tot nu scapă consătenii mei de ea.
Lucrul cel mai rău este că albia Cracăului a
fost îngustată. Slobozianul, ca tot românul, s-a
modernizat şi el, a luat obiceiuri de orăşean (acum
Slobozia, cică este cartier) şi albia Cracăului arată ca
albia Cuejdiului, mai sus de Kaufland, dacă nu mai rău.
Se aruncă în ea gunoaie, fier vechi, tot ce este de aruncat
153

de prin gospodării. La aceasta se adaugă dorinţa
riveranilor de a-şi mai întinde puţin grădinile, sau de a
scăpa de eroziunea malurilor prin plantarea de răchite,
salcâmi, diminuând şi în acest fel albia râului.
Cum Slobozia face parte din oraşul Roznov,
Roznovul face parte din judeţul Neamţ iar judeţul Neamţ
face parte din fascinanta Românie, de mai mulţi ani, dacă
nu mă înşel de la Ceauşescu citire, s-a prevăzut
construirea unui canal prin afara satului prin care apa
Cracăului în caz de precipitaţii mai mari să se verse în
Bistriţa fără să mai inunde satul. Lucrarea a început dar
nu se mai termină. Se pare că se mai aşteaptă şi alţi ani
electorali. Aşa cum nu s-a terminat nici amenajarea străzi
de la dispensarul medical spre gară. Ba, aici s-au
construit două traversări de drum cu tuburi de beton de
aproape un metru în diametru ca dimensiune pentru
scurgerea apelor din două şanţuri spre rigola drumului
principal, lucrare cu totul inutilă (traversările). Şanţuri nu
s-au amenajat, tuburile sunt sub nivelul de scurgere a
apei şi numai bine, după ce au fost locuri de ascuns
pentru joaca copiilor, s-au colmatat. La drumul principal
a doua rigolă nu s-a mai amenajat, deşi la deversarea în
canalul hidrocentralei s-a mai făcut o traversare cu tuburi
de beton. Mai adăugaţi la toate acestea faptul că rigola
nu are înclinaţia de scurgere necesară şi când plouă se
formează bălţi pentru raţe şi joaca copiilor.
De remarcat totuşi, că după revoluţie,
slobozienilor li s-au înfăptuit nişte vise, nu visuri, de
veacuri, aş zice eu, beneficiază acum de două poduri
mari, mari de tot, peste Cracău, legătura unora cu centrul
satului, cu şcoala, cu cele două biserici impunătoare şi cu
ogoarele făcându-se mai uşor, fără a trece cu carele sau
154

maşinile prin apă. Podurile sunt un model de construcţii
în domeniu, au o înălţime că de pe ele vezi panorama, pe
timpul puhoaielor - panorama, Sloboziei - sunt la nivelul
acoperişurilor caselor, dar, cred, când vine apa mare, ca
acum, ca şi mai înainte, nu poţi trece peste ele, pe la
capetele lor, Cracăul îşi va face mendrele.
Sper să nu se supere consătenii mei de notele
critice, eu îmi iubesc locurile natale şi pe oamenii lor îi
iubesc, dar vorba lui Aristotel, înţeleptul din
antichitate:Prieten îmi este Platon (Un alt înţelept din
acele timpuri) dar mai prieten îmi este adevărul.
Spectator postrevoluţionar
Drept să vă spun, am devenit dependent de
televiziune. Dar nu de orice program. De pildă, nu mă
atrag muzica maneliştilor, glumele celor de la Divertis,
Veniţi cu noi pe programul II etc. Şi nici meciurile de
fotbal. Din cauza vuvuzelelor am renunţat şi la vizionarea
Campionatului Mondial de Fotbal. Nu acelaşi lucru îl pot
face cu emisiunile de la Realitatea TV şi Antena 3. Nu
poate să treacă o zi de la Dumnezeu fără să urmăresc
două sau trei emisiuni de la aceste televiziuni. Vă
întrebaţi de ce. Pur şi simplu mă amuză. E un fel de
distracţie.
Vă mai aduceţi aminte de povestioara Bunicul
de Delavrancea. Parcă de el este scrisă, dacă nu mă înşel.
Nepoţii îşi disputau obrajii bunicului, fiecare susţinând că
partea lui e mai frumoasă, se certau mai trăgeau câte o
palmă pe obrazul celuilalt fără ca bunicul să se supere.
155

La emisiunile televiziunilor amintite parcă se
joacă o asemenea piesă. Însă, numai la prima vedere, ca
dispută, ceartă.
Să facem o analogie. Forţată desigur, dar ce
contează. Câte lucruri, fapte nu sunt iraţionale în
România. Bunicul ar fi ţara iar nepoţii - puterea şi
opoziţia. Nici România , nici partidele nu se aseamănă cu
eroi lui Delavrancea decât că se ceartă. Bunicul era plin
de viaţă. România ne apare ca o babă stafidită, roasă de
gânduri. Ce au partidele, opoziţia (care opoziţie?) şi
puterea (care putere?) cu amărâta de Românie. După ce
au jefuit-o, au înfometat-o, au lăsat-o fără pic de vlagă se
acuză reciproc.
- Tu ai dat petrolul la austrieci pe degeaba.
- Tu ai dat oţelul la indieni de pomană.
- Tu ai jăcmănit Bancorex.
- Tu ai vândut flota.
- Tu ai distrus agricultura.
- Tu dai curent electric ieftin pentru Slatina.
- Măi animalule!
- Dobitocule!
- Ticăloşii!
- Demisia!
- Voi v-aţi dat-o?
- Minţi!
- Voi ce-aţi făcut? N-aţi fost la putere?
- Noi!…
- Tromboane…
Toţi sunt de vină şi nimeni nu este.
Imaginile ce-ţi trec prin faţa ochilor, mereu
aceleaşi. Mereu aceleaşi discuţii aprige, cu injurii, cu
acuzaţii. Femeile aproape că îşi ridică fustele în cap.
156

Vorbe, vorbe, vorbe! Cânii latră, caravana
trece. De douăzeci de ani aceeaşi caravană, răsturnată în
1989, apoi îndreptată, cu actorii reşapaţi (nu reeşapaţi)
convertiţi din roşii în albaştri, verzi, portocalii, a pornit
pe drumul istorii, o hodoroagă ce trosneşte pe la
încheieturi, scârţâie dar merge mai departe. Şovâlc,
şovâlc, şovâlc. Cu un pas în groapă şi unul pe mal,
mergem înainte. Cu NATO, cu Uniunea Europeană, cu
Fondul Monetar Internaţional. Visăm, visăm frumos toată
noaptea dar dimineaţa avem coşmaruri. Dar nu vise urâte,
cu balauri, cu puhoaie, incendii, cutremure, crocodili sau
mai ştii eu ce creaturi din Mezozoic, ci realităţi, realităţi
ca lumina zile. La dugheana din colţ au crescut preţurile
la ulei, chitanţa de la căldură şi lumină este mai dolofană,
salariile sunt mai mici, pensiile aşijderea, impozite noi şi
mai mari.
Spectatorii nici nu aplaudă, nici nu fluieră.
Deocamdată scrâşnesc din dinţi. Apare şi actul aşteptat în
vacanţa estivală. Remanierea. Mai mult o remaiere.
Cârpeala apare urât şi nici nu a reuşit să acopere un picior
plin de varice şi cu edem. S-a cusut cu aţă albă.
Spectacolul acesta este un final apoteotic al
altor zeci de spectacole ce ţin de douăzeci de ani. De
celede dinainte s-a vorbit destul, au trecut în istorie. Dar
a cui preamărire se face? A prostiei, a incompetenţei, a
jafului, a evaziunii i tac dalşe, cum zice Ivan. Sau: şi aşa
mai departe, cum zice Ion.
Și totuși se scrie
Zilele acestea am trecut pe la un anticariat.
Din obișnuință. Pentru a vedea ce se mai vinde. Desigur,
157

cărți. De toate. Rafturile, plus o masă, erau pline. Cărți
multe, cărți bune, cărți ieftine. Cumpărători? Mai sunt și
din aceștia. Dacă n-ar fi, ar da faliment anticariatul.
Şi o imagine aparte. În holul de la intrare o
cutie de carton cu trei tomuri se afla jos, într-un colţ, în
spatele uşii. La vreme caniculară, sau în diferite cazuri de
urgenţă, este folosită pentru a împiedeca uşa să se
închidă. În acelaşi hol mai multe rafturi cu cărţi, de
literatură beletristică, tehnică, ştiinţifică. Nu sunt păzite
de nimeni. Să fie oare atât de cinstiţi românii? S-ar putea.
Hoţ de cărţi e lucru rar.
Prin anii şaptezeci ai secolului trecut, în
cartierul Cotroceni am văzut cum pentru abonaţii la lapte,
navetele cu sticle erau lăsate în stradă. Fiecare îşi lua
după abonamentul plătit.
Când eram mic, din folclorul despre popoarele
cinstite, am aflat că prin Olanda, Danemarca şi alte ţări
nordice, fermierii îşi scot produsele în faţa locuinţei şi
fiecare îşi cumpără fără ca proprietarul să fie neapărat de
faţă. Să fi ajuns cinstea nordică şi la noi? Dubito. Mai
ales că e vreme de criză. Care să fie atunci cauza unei
asemenea manifestări? La prima vedere, poţi afirma:
cartea nu mai are căutare. Literatura (beletristică,
ştiinţifică, de orice natură) online sau pe suport electronic
ia locul literaturii scrise pe hârtie. Explicaţia aceasta este
doar una şi numai în parte. A doua ar fi că în industria de
carte s-a produs pe stoc, nu s-a ţinut cont de cerere. Apoi,
schimbările în structura economică, în educaţie, în
preocupările oamenilor, în felul cum îşi văd viitorul. Unii
chiar prezic moartea cărţilor scrise pe suport de hârtie. O
realitate critică de necontestat există. Bibliotecile publice,
particulare deţin cantităţi uriaşe de volume nefolosite,
158

altele nefolosibile prin uzură morală (mă refer la cele din
domeniul tehnic sau ştiinţific), valabile doar pentru
istorie. Şi totuşi se scrie în continuare, iar în România se
scrie mai mult ca oricând. Au apărut sute, poate mii de
edituri, care publică pe bandă rulantă. Poate mai puţine
exemplare ca în trecut, dar cu siguranţă mai multe titluri.
Librăriile sunt pline de tomuri voluminoase şi de cărţi de
buzunar, de literatură beletristică de toate genurile şi
speciile, dicţionare, tratate ştiinţifice, albume de artă,
aproape tot ce vrei. Dacă s-ar putea ca o carte să ia forma
ochilor de om ai găsi şi din acestea.
Desigur, interesul pecuniar nu este exclus. Nu
se poate vorbi doar de patriotism cultural. Fenomenul
este primit cu îngăduinţă, cu suspiciune, cu bunăvoinţă,
solicitudine în funcţie de nivel cultural şi interese,
meschine uneori, noii veniţi, nu neaveniţi, fiind
consideraţi veleitari, nonvalori, creatori de literatură
second hand.
Întâmplător sau din interes, poate pentru a
omorî timpul, sau poate pentru a-l găsi pe cel pierdut, de
o bucată de vreme am intrat în contact direct, uneori têt à
têt, cu lumea, să îi zic generic, literaţilor nemţeni.
Considerând-o un eşantion şi folosindu-mă şi de lectura
cărţilor, de informaţiile venite pe diferite căi, cu modestia
provincialului, pot zice că am pătruns un pic în
specificul existenţial al breslei scriitoriceşti. Sunt oameni
ca toţi oamenii, modeşti şi încrezuţi, avizi de bani şi de
onoruri, cinstiţi şi mincinoşi, cu tot ce are bun şi rău
societatea românească. Deosebirea faţă de alţii este
preocuparea de a-şi pune gândurile pe hârtie. E bine, e
rău? Şi una şi alta. Rău e că se consumă pădure de brazi.
Dar în raport cu ce se taie de alţii pentru afaceri,
159

consumul brazilor pentru hârtia cărţilor este o picătură de
ploaie într-un ocean. Binele vine din mai multe direcţii.
Este o preocupare frumoasă, un hobby aparte, care poate
contracara apariţia unor stări maladive, deşi şi scrisul,
până la urmă, poate fi considerat ca o boală. Un poet la
modă, Cărtărescu, într-o discuţie televizată, cu doamna
Vodă afirma că scriitorii ar fi chiar schizofrenici. Treaba
lui dacă se consideră aşa. Eu am alte păreri, nu formulez
judecăţi cu caracter universal.
Scrisul poate aduce satisfacţii nu numai pentru
autor, (e drept cam rare, starea lui naturală este mereu de
nemulţumire, mereu se află în căutarea a ceva care de
fapt nu există, este o fata morgana) ci şi pentru cititor,
între mulţumirea scriitorului şi a cititorului fiind o relaţie
biunivocă. Apariţia unei cărţi, indiferent de cum este
primită de critică, este un moment de fericire pentru
autor. Schopenhauer considera că nu contează ce păreri
au alţii despre tine ci ceea ce eşti tu. Şi dacă din ce ai dai
şi altora, mai devreme sau mai târziu, vei primi cu
siguranţă înapoi. E drept, cel mai adesea de munca
scriitorului se bucură alţii. De fapt, în preocuparea
omului cu scrisul este dorinţa de a rămâne ceva de pe
urma lui. Verba volant, scripta manent, spunea latinul.
Distracţiile, chefurile, banii, satisfacţiile hedoniste sunt
de moment. Perpetuarea speciei intră în această lege
naturală, extinsă, apoi, şi la manifestarea lui culturală.
Unii fac averi, zidesc palate. Artiştii lasă urmaşilor altfel
de palate. Fiecare cu ce poate, cu ce îl duce mintea.
Aflându-ne într-o economie de piaţă, scrierea
cărţilor a devenit o afacere aduce beneficii, locuri de
muncă, salarii, profit chiar frumos. Profit pentru edituri,
pentru tipografii, pentru terţe persoane. Banul dictează
160

viaţa tuturor, a instruitului şi a profanului, a talentatului
şi a afonului, a patronului şi a slugii. Cei care plătesc
sunt, deduceţi desigur, scriitorii. Plătesc pentru
dactilografiat, pentru corectat, pentru tehnoredactare,
pentru ISBN, pentru Cip, pentru tipărire, pentru difuzare
(dacă găseşte vreun librar), pentru o prefaţă sau postfaţă,
pentru o cronică, pentru... o lansare cu gustările şi
băuturile de rigoare.
Ce-i mână pe aceşti oameni, cu venituri în
general modeste, să-şi cheltuiască salariile, pensiile
pentru a-şi vedea numele înscris pe o copertă de carton
laminat ce cuprinde în interior câteva mii de rânduri
scrise, numite poezii, poveşti, cronici…Spuneam mai sus
că este dorinţa de a rămâne ceva în urma lor. Dar acest
lucru îl doreşte marea majoritate a vieţuitoarelor botezate
homo sapiens. Este un hormon (unii i-ar zice virus) al
scrisului care spre deosebire de hormonul sexualităţii nu
se află la toţi indivizii, dar odată ce există, este la fel de
virulent, de neliniştitor. Şi nu-i de mirare că nu există
scriitor considerat mare sau minor să nu fi scris un rând,
cel puţin un rând, şi despre dragoste.
Târg de carte la Piatra-Neamț
Sub numele de LIBRIS NEAMŢ, între 1 şi 4
septembrie a.c., a avut loc la Piatra-Neamţ un târg de
carte organizat de Consiliul judeţean Neamţ, Societatea
Scriitorilor din judeţul Neamţ şi Camera de Comerţ şi
Industrie Neamţ. A fost preluată o activitate mai veche,
de prin anii şaptezeci, Salonul de carte, amplificată cu
activitatea de vânzare a cărţii de către unele edituri şi
161

librării, precum şi mai multe lansări de cărţi. De fapt,
lansare cărţilor a constituit punctul forte al manifestării,
că vânzarea, din câte am observat şi am aflat de la unii
retaileri, a fost în ton cu sintagma. Înainte, înainte de
Revoluţie(?!), erau puţine cărţi şi mulţi cumpărători, azi
sunt multe cărţi şi puţini cumpărători. O altă aserțiune ar
fi, exprimată și de Târgul de Carte, că înainte erau puțini
scriitori și mulți cititori, acum sunt mulți scriitori și
puțini cititori. Acestea sunt alte aspecte ale reformei
culturale din România mileniului trei.
O prezenţă insolită, nu atât prin existenţă, cât
mai ales prin manifestare a fost a poetului Mircea
Dinescu. Etalarea sa a dezvăluit publicului potenţe noi de
manifestare, de comunicare. Ghidându-mă după un
dicton al unui mare filosof, de fapt m-am dus la Târg
pentru a vedea cum se exprimă actorii (actori=autori de
cărţi) incluşi în program şi nu pentru ideile ce le vor
spune fiind saturat de ele. În ce a constat ineditul, cel
puţin pentru mine, şi poate şi pentru pietreni. Mircea
Dinescu a cântat, a recitat din volumul propriu Femeile
din secolul trecut. A avut o reprezentaţie actoricească, cu
cuvinte picante, numite chiar de el porcoase, aplaudate de
un public elevat, medici, profesori, ingineri, activişti de
cultură, plebea scriitoricească nemţeană.
A doua zi, o simpatică doamnă, care până mai
ieri se dădea în vânt pentru poetica dinesciană, era trist de
amărâtă pentru gestul care l-a făcut de a cumpăra cartea
amintită a moşierului Dinescu. Biata doamnă, a cărei
pensie lunară nu atinge zece sute, regreta pentru cei
treizeci de lei daţi (aruncaţi zicea dumneaei) pe carte șimi
mărturisea că-i este rușine de sine însăși să citească
asemenea versuri.
162

Revoluţionarul care se făcea că munceşte a
adus şi o altă noutate în vânzarea propriilor cărţi. Sticle
cu vin „Dinescu” (Vin făcut în propria cramă) au fost
etichetate cu poezii marca, desigur, Dinescu. Două
asemenea sticle de ¾, una cu vin roşu şi una cu vin alb,
plus o carte şi un CD cu cântece pe versuri din opul
amintit le distribuia la preţul de una sută lei, un milion, în
expresie veche. Şi s-au cumpărat binişor.
Au existat şi cârcotaşi. Unii au zis că este
zgârcit, că deşi şi-a făcut şi o nouă faimă, că a făcut bani
frumoşi, n-a servit gloata măcar cu un pahar de vin.
- De ce să dea vin, a intervenit un expert. M-ai
cumpărat cineva vreun pachet de cărţi.
Un adept înrăit al statului de drept mă întrebă:
- De ce nu are casă de marcat?. Pe mama, care
vinde chipăruşi şi fasole în piaţă o taxează imediat.
I-am răspuns:
- Ce, maică-ta a minţit poporul cu televizorul.
Apoi, bre, ea trage la sapă nu scrie poezii porcoase.
Voiam să-i mai spun ceva despre scriitori dar
am lăsat ideea să o zic mai apoi, când am să spun câteva
vorbe scrise despre un alt lansator de carte, Valentin
Uritescu.
Cine este Valentin Uritescu. Un artist de teatru
dramatic care după absolvirea studiilor universitare a
funcţionat pe la instituţiile de gen din Brăila, Piatra-
Neamţ, Bucureşti (Teatrul Bulandra şi Teatrul Naţional).
A jucat şi în multe filme. La vârsta de şaptezeci de ani,
anul acesta, prestigiosul actor a scos o carte. (Cine nu
scrie la bătrâneţe!). Titlul este deocheat: Aşa sunt eu,
prost. M-am gândit să aflu de ce V.U. se consideră prost
şi am început să citesc repede cartea. Prostul Uritescu
163

scrie frumos, bine, aşa că îmi rezerv dreptul să scriu
despre prostiile lui într-un articol aparte. Acum am să
redau câteva vorbe de duh spuse cu prilejul lansării cărţii.
Le redau , cu aproximaţie:
- Nu mă consider scriitor, zis-a el, dar cineva
mi-a spus să mai scriu două ca să devin membru al
Uniunii Scriitorilor şi pot primi şi pensie. (Aplauze
prelungite).
Şi eu îi recomand să facă acest gest, fiindcă,
după cum am mai spus, are talent de scriitor. Şi chiar
dacă n-ar avea, ce ar mai conta unul în plus pe lângă
sutele de modernişti, postmodernişti şi de alte speţe care
încâlcesc limba română, necitiţi de nimeni în trecut, în
prezent, cu siguranţă şi în viitor, consumatori din
fondurile sociale ale amărâţilor de pensionari.
Valentin Uritescu a aruncat o săgeată cu venin
şi asupra lui Mircea Dinescu spunând că poetul s-a
orientat asociind vânzarea cărţilor cu vânzarea de vin.
În rest, totul s-a desfăşurat în limitele
normalului, cu elogii din partea prezentatorilor cărţilor,
cu lecturi bine citite. Merită spuse şi în scris numele
autorilor şi titlul cărţilor ce le aparţin, într-o ordine
aleatoare: Cristian Livescu, cu Mihai Eminescu şi
enigmele caietului vienez, Luchian Strochi cu Alfabeetul
animalelor, Vasile Tărăţeanu (Cernăuţi, Ucraina) cu
Până dincolo de umbră, Flavia Cosma (Canada) cu
Cartierul latin (poeme), Pe căi de nimeni ştiute (poeme)
şi Focul ce ne arde (roman), Cristina-Emanuela Dascălu
(activitate în România şi Statele Unite) cu Travel series
(Jurneys os the self) (poeme). Despre ei şi cărţile lor au
vorbit, Cristian Livescu, critic de artă, Virgil Răzeşu,
164

scriitor, Luminiţa Vîrlan, inspector şcolar, Christian
Tămaş, scriitor.
O notă aparte a făcut domnul Mihai Hanganu.
Dumnealui şi-a lansat o antologie de autor intitulată
Desculţ prin roua poemelor, prezentată de Constantin
Dram, profesor la universitatea ieşeană „Alexandru Ioan
Cuza”. A făcut o notă aparte prin generozitate, a oferit
cărţi gratuit publicului şi ca bucovinean şi-a demascat
ospitalitate tratând audienţa cu plăcinte poale-în brâu
udate cu vin de calitate, ca reacţie la zgârcenia lui Mircea
Dinescu.
La final, când s-a tras linia socotelilor,
organizatorii s-au declarat mulţumiţi şi au oferit editurilor
diplome de participare.
La anul se va vedea ce va fi.
Piatra Neamţ, 6 septembrie 2011
Tsunami în învăţământ
După vreo patruzeci de ani în calitate de dascăl
şi vreo zece de la ieşirea la pensie urmăresc cu acelaşi
interes evoluţia şcolii. Dacă adaug la aceştia şi anii de
şcolar de toate gradele, vreo şaptesprezece, există o
explicaţie de ce interesul pentru viaţa şcolii pentru mine a
devenit un fel de drog.
Observaţia mea este că şcoala românească se
află într-un proces de reformare perpetuă. Să vă spun
câteva din cele pe care le-am trăit şi mă încumet să zic că
le cunosc. Înainte de 1948 liceul era de opt clase, patru
cursul inferior, patru cursul superior, cu examene de
admitere, de capacitate și de bacalaureat. A urmat dansul
cazacioc şi în învăţământ nu numai în politică. S-a trecut
165

de la liceu la şcoli medii, de la opt ani la unsprezece şi
apoi la zece, s-a revenit la doisprezece, ba și la
treisprezece, la desfiinţarea liceelor teoretice şi la trecerea
la licee de specialitate: matematică-fizică , filologie,
pedagogice… şi licee industriale, cât se putea cuprinde.
Idealul oricărui tânăr era inginerul de la planşetă, din
secţie, de pe şantier, de pe tarla, de oriunde, numai ing. X
să semneze. Mai erau medicii şi apoi profesorii, bietul
profesoraş. Economistul, juristul erau funcţionari.
Actorii, dansatorii, muzicienii formau un număr prea
mic, erau persoane insolite, de neluat în seamă în calculul
economiei socialiste.
Copiii, adolescenţii lăsau coasa din mână, sau
sapa, sau păzitul oilor la 14 septembrie, se spălau bine, se
încălţau, dacă aveau cu ce, şi a doua zi treceau în bănci,
după vârstă, după sex, până la Sfântul Petru, cu două
întreruperi, de la Crăciun la Sfântul Ioan şi de Paşti, de la
Duminica Floriilor la Duminica Tomi. Tot românul cu
carte, ba şi fără carte, ştia acest calendar.
Socialismul au exclus sărbătorile religioase,
erau opiu pentru popor, au mai scurtat durata anului
şcolar, au introdus semestrele, au revenit la trimestre, au
introdus învăţământul primar cu profesori şi au renunţat
la el, au introdus calificativele şi au revenit la note de la
10 la 1, s-au încheiat medii vu zecimale, un adevărat chin
pentru profesori. Dar câte nu s-au făcut! Într-un an
cursurile universitare au început la 1 septembrie.
Pentru ca elevii să nu se plictisească îi chema
în vacanţe la şcoală, corijenţii făceau pregătire, cei cu
merite sau cu pile mergeau în tabere la mare sau la munte
pe banii statului (vorba vine, părinţii plăteau impozite
grase).
166

Au trecut toate, au devenit istorie, povestită din
când în când la întâlnirile de promoţie.
Anul 1989. De la Sârba în căruţă, după ce am
uita de Cazacioc, am trecut la Rock and roll. Odată cu
întreprinderile rău făcătoare am aruncat din copaie și pe
ingineri. Îi întâlnim pe toate drumurile: vânzători în
piață, în magazine cu bulendre second hand, şoferi, la
cules de căpşuni. Unii au devenit ziarişti, formatori de
opinii, conducători de onegeuri, nu mai au de a face cu
matematica, rezistenţa materialelor, tratarea bolilor la
oameni şi la cânii etc. La căutare sunt avocaţii,
judecătorii, contabilii şi managerii cu şcoală sau fără
şcoală. Ce ştii să faci nu ce diplomă ai, te întreabă
angajatorul.
O nouă școală, un nou produs școlar, o nouă
marfă bimană ne trebuie. Miniștri se schimbă pe bandă,
fiecare vine cu ideile lui, predecesorul a fost prost eu sunt
deșteptăciunea pământului. După mine, înainteee, marș!
Bacalaureatul de anul acesta ne arată că
învățământul românesc este reformat, nu în sensul că a
suferit reforma, ci acela a unui obiect uzat, dat la
reformă, sau a unui cadru militar reformat, adică eliminat
din sistem.
Televiziunile, politicienii, unii oameni de bună
credinţă, specialişti, dar şi din cei care merg prin şanţurile
şcolii, au un nou subiect de discuţii, de propuneri, de
insulte, de acuzaţii, de filosofări infinite, ca pe urmă totul
să se uite, asta-i în firea lucrurilor, uitarea este scrisă în
legile omeneşti, şi problema să revină pe tapet la anul. Ca
după puhoaie, sau secetă, sau alte calamităţi. În mintea
unora, politicieni vreau să spun, şi învăţământul este o
167

calamitate, mănâncă bani fără să aducă profit, nu
îngroaşă portofelele imediat, acum.
Se întreabă mulți de ce este așa mic procentul
de promovare și dau varii explicații. Că ar fi de vină
camerele de supraveghere, că elevii sunt puturoși, că îi
preocupă mai mult comunicarea pe facebook, că nu au
speranțe pentru un viitor mai bun, că au fost stresați. De
vină sunt profesorii, zic unii, ministerul zic alții. Se acuză
politicienii între ei, că unii nu ar fi fost elevi eminenţi, ba
chiar mediocri sau codaşi. Iată şi părerile mele şi am să
încep să vi le spun, într-o ordine nu prea sistematizată,
începând cu pregătirea conducătorilor.
Am citit cândva, într-o prefaţă la operele lui
Platon, o afirmaţie a lui Noica. Zicea el, docţii gândesc
iar profanii conduc în societate. Şi se pare că are dreptate.
Câţi şefi de state sunt filosofi, mari literaţi, deţinători de
premii ştiinţifice? Pe bune, nu ca N. Ceauşescu. Nu
întotdeauna un exemplar tobă de carte este și bun
conducător. Există destui proşti, escroci, hoţi cu studii
universitare și mulţi autodidacţi, demni de apreciat.
Problema e mult mai complexă pentru a fi expediată în
câteva fraze.
Să fie elevii în culpă. Au desigur vina, sau
vinile lor. În primul rând că sunt tineri, că mai iubesc, că
vor să se mai distreze. Munca, învăţarea este şi ea o
muncă, este un mijloc pentru a trăi, dar o viaţă numai în
muncă se cheamă sclavie.
Din presă am aflat despre nişte activităţi
excepţionale ale elevilor: proiecte ecologice, schimburi
de experienţă, redactarea de reviste şcolare, concursuri şi
câte şi mai câte. Deci, elevii sunt pricepuţi, au idei, încă
de pe acum contribuie la edificarea României
168

democratice. Aceste activităţi lăudabile ar trebui luate în
seamă la bacalaureat. Nu numai nişte formule, nişte texte,
uneori învăţate mecanic, pe care nu le vor folosi
niciodată în viaţă. Nu neg importanţa matematicii. Îţi
face ordine în gândire iar cea elementară te ajută în
rezolvarea multor probleme zilnice. Aceasta este însă o
altă chestiune, mult mai complicată pentru diriguitorii
şcolii.
Foşti colegi, sau foşti elevi ajunşi părinţi, unii
profesori, îmi spun că şcoala de azi nu mai este ca şcoala
din trecut. E şi normal să fie aşa. Nu poţi opri planeta din
mersul ei. Generaţia de azi va spune mâine că altfel era
școala acum. Chestie de percepţie, chiar şi de gust.
Totuşi, Planeta învăţământ se învârte, am impresia, prea
repede, cu rost şi fără rost. Cârmacii apasă uneori greşit
pe acceleraţie. Alţii apasă pe marşarier. Călătorilor le
vine rău de viteză. Sunt liniştiţi cu diplome de excelenţă,
date de regulă, nu băştinaşilor ci unor venetici de pe alte
planete.
Să mă explic, să înţeleagă tot românul, cu şi
fără bacalaureat.
Am asistat în ultimii ani la nişte manifestări
prilejuite de aniversări ale şcolilor. Aşa întâmplător.
Omagii, flori, laude, diplome, mape pentru domni de la
primării, de la inspectoratul şcolar, de la alte
deconcentrate, de la diferite sereleuri. Cine este pus să
răspundă pentru tsunami. Bietul dascăl, căruia i s-a dat şi
lui o hârtie ponosită. Urmările vor trebui însă spălate.
Repede, repede, în stil japonez.
169

Un posibil traseu turistic
Zilele acestea, după mai mulţi ani, am trecut
prin comuna Negreşti. Se află la mai puţin de 20 de
kilometrii de Piatra Neamţ. Pe negreşteni îi cunosc mai
de mult, cam de prin anii şaizeci, la începutul deceniului.
Televizorul pe atunci era o raritate iar de internet nu se
auzise, era de domeniul s.f. Activitatea căminelor
culturale, ca instituţie de transmitere a culturii (scuzatămi
fie repetiţia) era singurul mijloc de educaţie şi
distracţie la sate. Era, desigur, nevoie şi de spaţii
adecvate: o sală cu scenă pentru artişti, de regulă amatori,
un ecran pentru filme şi scaune pentru public. Mai în
toate satele cu o populaţie mai numeroasă s-au construit
asemenea clădiri. Era o întrecere între localităţi pentru a
avea un cămin cultural (clădire) cât mai impunător. La
Negreşti s-a construit cel mai impozant din toată regiunea
Bacău. Care a fost efortul ţăranilor numai ei îl ştiu, dar şi
acum se mândresc cu realizarea lor.
Astăzi în clădirea căminului cultural se află şi
sediul consiliului local. Pe primar l-a găsit la o oră
matinală în birou, gata de plecare prin comună. Spre
deosebire de alţii, care, când ajung într-o funcţie, capătă
atât dimensiuni fizice cât şi morale noi, primarul de la
Negreşti a rămas acelaşi. O persoană cu un fizic de boxer
de categoria pană şi cu o solicitudine ieşită din comun. Îi
spun pentru ce am venit, vizitarea casei memoriale
Dumitru Almaș și parcă un resort mecanic la ridicat de
pe scaun, fără să întrebe cine sunt (am aflat apoi că îi
eram cunoscut) s-a oferit să-mi fie ghid.
Modesta casă în care s-a născut istoricul şi
scriitorul Dumitru Ailincăi (Almaş) se află pe o stradă,
170

hai să-i zicem aşa, lăturalnică departe de centrul
comunei. Pe drum şi după vizita micuţului muzeu,
primarul ni-a vorbit, mie şi domnului Virgil Savin,
însoţitorul meu, despre planurile sale edilitare. Erau toate
foarte interesante, dar am reţinut pentru articol unul, care
de fapt este o propunere pentru judeţ: Realizarea unui
traseu turistic cultural care să cuprindă Piatra Neamţ.
Negreşti, Horaiţa. Domnul Virgil Savin a completat că
traseul ar putea merge mai departe cuprinzând localităţile
Ghindăoani, Grumăzeşti şi ajungând la Humuleşti. Care
ar fi obiectivele culturale de pe acest traseu? Din Piatra
Neamţ, am porni cu Muzeul Calistrat Hogaş. La Dobreni
s-a născut pictorul D. Constantin Stahi. La Negreşti, după
cum am spus, se afla casa în care s-a născut Dumitru
Almaş. Ghindăoanii este satul unde s-a născut filosoful
Vasile Conta iar la Grumăzeşti a trăit renumitul
naturalist entomolog Aristide Caradja. Nu departe de aici
se află satul Târpeşti, locul de naştere şi muncă a
creatorului popular Nicolae Popa. Dacă adăugăm ca pe
traseu se întâlnesc şi alte obiective turistice, ca biserica
din Dobreni, mânăstirea Horaiţa, case vechi cu o
arhitectură aparte iar localităţile amintite se află aşezate
în zone naturale de o rară frumuseţe, gândurile domnului
primar şi a tovarăşului de drum, Virgil Savin, sunt pe
deplin justificate.
Am aflat din presă că, consiliul judeţean a
rezervat din bugetul său de cheltuieli o sumă frumuşică,
circa un milion de lei, pentru publicitate turistică, pliante,
filme etc. Ar fi cazul să repartizeze câţiva bani şi pentru
prezentarea unor asemenea obiective de interes cultural
nemţean şi nu numai.
171

Viaţa filosofului Vasile
Conta
de Mihai David-Ghindăoani
Anul acesta, la 15 noiembrie, dacă Vasile
Conta ar fi avut o viaţă matusalemică, ar fi împlinit vârsta
de 165 de ani. Cum fenomenul este imposibil, ba din
contră, pentru Vasile Conta soarta a fost neiertătoare,
trupul lui a fost cuprins de ftizie, boală ce a secerat multe
vieţi în secolul XIX, şi la etatea de 36 de ani a trecut în
lumea umbrelor, aşa că urmaşii, din respect pentru
contribuţia lui la dezvoltarea culturii româneşti, în special
a filosofiei, l-au omagiat şi comemorat ori de câte ori au
găsit de cuviinţă, dar nu suficient de des pentru a-i
răsplăti meritele.
Locul de naştere al lui Vasile Conta este satul
Ghindăoani, judeţul Neamţ, numită la începuturile sale
Hindău. Părinţii lui au fost Grigore Conta, preot din satul
amintit, şi Maria Conta, fiica preotului Vasile Atomii, din
aceeaşi localitate.
Copilăria, până pe la vârsta de 8 ani, şi-a
petrecut-o în sat iar apoi la Târgu Neamţ. A frecventat
cursurile primare la Şcoala Domnească unde a fost
coleg, un an, primul, cu Ion Creangă, acesta, fiind mult
mai în vârstă, a luat drumul şcolii de catiheţi de la
Fălticeni.
Cursurile liceale pentru Vasile Conta au fost cu
peripeţii. La Academia Mihăileană a fost un an bursier
dar, inexplicabil, rămâne repetent şi-şi pierde bursa. Deşi
dornic de cunoaştere şi cu capacităţi mintale deosebite,
172

şcoala nu reprezintă o atracţie pentru el, şi după câteva
alte clase, la 17 ani, devine sufleor în trupa lui Mihai
Lupescu din Focşani. Gestul lui Vasile Conta anticipează
părăsirea şcolii de către o altă minte genială românească.
Peste doi ani, în 1864, Mihai Eminescu avea să
părăsească gimnaziul din Cernăuţi pentru a se alătura
trupei teatrale a Ştefaniei Tardini.
După doi ani de peregrinări, de căpătări de noi
experienţe, de instruire auto-didactică, de îndrăgostit de
teatru şi de actriţa Maria Băluşescu, Vasile Conta revine
pe băncile şcolii, evidenţiindu-se, de data aceasta, ca un
elev sârguincios, chiar eminent. La 23 de ani îşi ia
bacalaureatul, devine student la Facultatea de Drept şi
pedagog al liceului pe care-l absolvise. Cu sprijinul
Societăţii pentru încurajarea tinerilor români la
învăţătură, al cărui preşedinte era Vasile Pogor, unul din
fondatorii Societăţii literare Junimea, care îi acordă o
bursă de studii, ajunge student la Institutul de Comerţ din
Anvers, Belgia. Se înscrie şi la Facultatea de Drept din
Bruxelles. Termină, cu rezultate remarcabile cursurile
ambelor instituţii de învăţământ superior şi în 1872
primeşte şi titlul de doctor al Universităţii din Bruxelles.
Revine în ţară, devine profesor la Universitatea din Iaşi,
activează la Societatea Junimea, participă la viaţa politică
a timpului, devine deputat şi ministru. Moare prea
devreme, lăsând un gol imens în gândirea metafizică
românească. Despre toate acestea găsim scris, cu acribie,
cu lux de amănunte şi frumos, de către un om al locului,
Mihai David-Ghindăoani, într-o recentă apariţie
editorială la Piatra-Neamţ, intitulată Viaţa filozofului
Vasile Conta, un volum postum, inedit, de peste 150 de
pagini.
173

* * *
Pe Mihai David din Ghindăoani nu l-am
cunoscut personal, nu am avut ocazia unei discuţii tête à
tête, drumurile noastre nu s-au întretăiat niciodată cât
domnul învăţător a fost în viaţa. Posibilitatea întâlnirii cu
Mihai David-Ghindăoani, deci după ce acesta a trecut în
lumea umbrelor, mi-a fost oferită de domnul inginer
Virgil Savin. Dumnealui, prin eforturi proprii, a făcut să
cunoască lumina tiparului manuscrisul Viaţa filosofului
Vasile Conta, manuscris
al învăţătorului amintit, lucrare scrisă cu mult timp în
urmă, anii 80, şi pe care autorul, deşi s-a bucurat de o
viaţă lungă, nu a avut mulţumirea să şi-o vadă publicată.
Apariţia cărţii Viaţa filozofului Vasile Conta
reprezintă un eveniment editorial aparte pentru ţinutul
Neamţ şi nu numai. Volumul poate constitui un
document de informare nu numai pentru un cititor de
nivel provincial ci şi pentru minţi cu pretenţii europene.
Şi acest lucru, prin însăşi faptul că Vasile Conta prin
concepţia sa filosofică exprimată şi într-o limbă de
circulaţie mondială, franceza, într-o perioadă de mari
frământări metafizice, este o personalitate europeană.
Dar, despre Vasile Conta s-a scris şi se va mai scrie.
Tema concepţiei sale filosofice, deşi nu mai este în
actualitate, reprezentanţii dragostei de înţelepciune
îndreptându-se spre alte orizonturi metafizice în
concordanţă cu evoluţia generală a lumii, cu siguranţă că
va mai atrage noi exegeţi. Aş deduce această posibilitatea
din însăşi Teoria ondulaţiunii universale a filosofului.
Lumea este făcută din urcuşuri şi coborâşuri, din
afirmaţii şi negaţii, şi în acest mers perpetuu nu ne aflăm
într-o dispariţie totală şi o apariţie fără preluare din ceea
174

ce a fost. Astfel gândind, concepţia lui Vasile Conta se
află alături de ideile altor gânditori din galeria de elită a
spiritelor la baza culturii româneşti.
Dacă despre Vasile Conta se va mai scrie, cel
puţin în România, în nenumărate prilejuri, se vor mai găsi
cercetători care să caute noi sensuri ale gândirii
filosofului, învăţătorul Mihai David-Ghindăoani cu
siguranţă nu se va bucura de aceeaşi atenţie. De aceea, în
cele ce scriu mai jos, gândurile şi condeiul îmi va fi
îndreptate mai mult spre dascălul de ţară care a reuşit
prin preocupările sale cărturăreşti să străpungă graniţele
ruralului şi să se facă cunoscut cel puţin la nivel
nemţean.
Dar cine este Mihai David-Ghindăoani? De la
pagina 2 a volumului aflăm că s-a născut în acelaşi sat cu
Vasile Conta, în anul 1907 şi a decedat în 1999, a fost
învăţător. Este autor al volumelor Aventurile lui
Singurel,1990, poezii pentru copii, a plachetei de versuri
Mândră Basarabie, dulce Bucovină şi a volumului
Crâncenul veac XX şi ororile sale, postum, 2005,
Editura”Timpul” Iaşi, ediţie îngrijită şi prefaţată de
Adrian Alui Gheorghe.
Apariţia cărţii Viaţa filozofului Vasile Conta
îmi dă posibilitatea să mă opresc mai mult asupra vieţii
învăţătorului Mihai David-Ghindăoani, în legătură
directă cu ceea ce a realizat el prin scrierea operei
amintite. Mihai David-Ghindăoani nu este un filosof, însă
în felul sistematizat, documentat, frumos exprimat, putem
spune că este un urmaş al lui Vasile Conta, născut şi
trăitor pe aceleaşi meleaguri, satul Ghindăoani. Cartea îi
demască calitatea de dascăl, de învăţător, prin claritatea
ideilor, sistematizarea lor. O scurtă prefaţă ne introduce
175

în tema operei. Apoi, autorul porneşte în elaborarea
lucrării de la strămoşii filozofului, ne prezintă familia
acestuia, copilăria, şcoala, studiile universitare,
activitatea literară, filosofică şi politică, prietenii şi
adversarii, necazurile şi bucuriile. Fiecare din problemele
enunţate formează un capitol aparte în carte, fiecare
capitol caracterizându-se prin bogăţia materialului, prin
claritatea exprimării şi evidenţiază o minuţioasă
documentare. Lecturând cartea, aflăm date inedite şi
interesante despre părinţii poetului, o viaţă plină de
evenimente, care ne dau o imagine amplă asupra acelor
vremuri. Şi capitolele următoare se bucură de acelaşi
tratament de documentarist şi exprimare literară fastă.
Copilăria lui Vasile Conta ne este prezentată sub toate
aspectele, cu bucuriile anilor dintâi dar şi cu necazurile
abandonului şcolar de la Iaşi. Până la urma, datorită
calităţii mentale de care se bucura, tânărul Vasile Conta
îşi va termina studiile, la cel mai înalt nivel, cu obţinerea
unui doctorat şi cu aprecieri unanime în ţară şi în
străinătate, va deveni profesor universitar, membru al
Societăţii ieşene Junimea şi va elabora un sistem filosofic
original în concordanţă cu descoperirile ştiinţifice ale
timpului, primit cu elogii de filosofii vremii, Toate aceste
momente din viaţa marelui filosof ne sunt prezentate cu
un adevărat spirit de cercetător de Mihai David-
Ghindăoani.
Am spus că Vasile Conta a fost şi ministru, al
învăţământului, al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cum
se zicea în vremea lui. În această calitate a întocmit un
proiect de lege pentru elevi şi profesori, proiect respins
de parlament. Învăţătorul Mihai David-Ghindăoani
analizează cu pertinenţă acest proiect de lege din care
176

extrage o serie de idei care, dacă ar fi fost puse în
aplicare, ar fi însemnat un pas important înainte în
învăţământul românesc. Din felul cum este prezenta acest
capitol cu probleme legate de şcoală, Mihai David-
Ghindăoani ne demonstrează că în acest domeniu, cum se
spune, se afla la el acasă. De altfel, după cum suntem
informaţi printr-un tabel cronologic ce există la sfârşitul
cărţii, tabel întocmit de ing. Virgil Savin, Mihai David-
Ghindăoani a fost şi şef al Asociaţie Învăţătorilor din
Neamţ, a colaborat la revista Apostolul, revistă a
cadrelor didactice din judeţul Neamţ, şi alte publicaţii de
specialitate din ţară.
Dacă Mihai David-Ghindăoani şi-a făcut o
datorie patriotică prin realizarea manuscrisului Viaţa
filosofului Vasile Conta, putem spune, fără frica de
exagerare, că şi domnul Virgil Savin a realizat o operă
temerară şi de respect, oferind tiparului manuscrisul
fostului său dascăl. Volumul amintit este valoros nu
numai prin trăsăturile lui ştiinţifice ci şi prin izul patriotic
al biografului şi al cărţii, are spirit şi parfum de
Ghindăoani. Satul ne este prezentat în culori luminoase
atât de autorul manuscrisului cât şi de domnul Savin. De
fapt editarea acestei cărţi este şi un gest patriotic, de
dragoste faţă de locurile natale şi de oamenii care au trăit
şi trăiesc pe aceste meleaguri de legendă, meleaguri care
le asigură nu numai existenţa materială ci îi influenţează
şi spiritual. Peisajul, dealurile sub carpatice din
apropierea legendarei Cetăţi Neamţ, susţine autorul cărţii
în discuţie, l-a influenţat pe Vasile Conta în elaborarea
Teorii ondulaţiunii universale, aşa cum peste Carpaţi, la
Lancrăm, un alt filosof, Lucian Blaga, din aceleaşi
motive, a avut viziunea spaţiului mioritic. Şi de ce nu am
177

putea spune că aceste viziuni despre lume ne arată că
teritoriile româneşti, care au în Carpaţi o adevărată
coloană vertebrală, formează un tot unitar, cu tot cu
locuitorii acestui spaţiu.
Vântu(l) bate, latră câinii
Un nou spectacol la televiziune: arestare lui
Sorin Ovidiu Vântu. Lacrimi de crocodil curg pe cele
două canale antibăsesciene: Antena 3 şi Realitatea TV.
Culmea, una, ultima este patronată de necăjitul încarcerat
fără pic de milă, în văzul lumii. Adrian Păunescu este
profund mâhnit că un astfel de om, un adevărat Apollo
(în mitologia greacă Apollo este zeul protector al artelor)
nu este înţeles.
Supuşii patronului şi cei de la Antena 3, în
jurul cărora s-au adunat o sumedenie de revoltaţi de felul
cum se face justiţie în România, ambalează microfoanele,
reglează emiţătoarele, îşi umflă bojogii şi ţipă din toţi
rărunchii: nedreptatea, răzbunare politică, circ mediatic
etc., etc.
S-ar putea să aibă dreptate dar nu-i mai crede
nimeni. Oricine ştie, oricine cunoaşte sintagma: sluga
slujeşte pe stăpân. De când lumea este lume, chiar şi în
cea a unor animale, slujirea stăpânului este o obligaţie. În
sclavagism celor care nu-şi îndeplineau îndatoririle li se
lua viaţa sau erau vânduţi. În feudalism erau biciuiţi, în
socialism te trimitea la reeducare. Capitalismul te lasă
liber. Liber să mori de foame.
Pe aceşti domni i-aş crede că sunt liberi să-şi
ordoneze singuri gândurile dacă, de pildă, ar veni în faţa
publicului să ne demonstreze cum şi-au făcut averi
178

domnii din tagma lui Sorin Ovidiu Vântu. Poate ar trebui
să fie atenţii la vox populi, să trăiască printre oameni şi
nu în clopotele televiziunilor.
Care-i poziţia lui Vântu în rândurile populaţie,
domni amintiţi nu mai au nevoie de un sondaj special.
Rezultatele alegerilor la preşedinţia ţării, după ce Geană
l-a vizitat pe personajul în cauză, ar trebui să le dea de
gândit în slujba cui îşi pun talentul, atâta cât îl au, şi
munca. Fără imprudenţa aceea, Geoană ar fi avut câteva
sute de mii de voturi în plus. Şi, poate, cu un alt guvern
situaţia social-economică a ţării ar fi putut fi alta. Poate.
Să admitem că arestarea lui Vântu este o
lucrătură politică. Merită oare atâta vânzoleală. Dacă
arestarea s-a făcut cu scopul de a atrage atenţia gloatei de
la necazurile zilei, iniţiatorii şi-au atins obiectivul. În plus
şi încrederea în preşedintele ţării va creşte. La Fondul
Naţional de Investiţii care a păgubit câteva sute de mii
de depunători, bagheta de dirijor, chiar dacă n-a fost găsit
vinovat, a avut-o S.O.Vântu. În rândurile populaţiei el
este marele farsor. Fără să vrea televiziunile respective îi
aduc servicii lui Băsescu
O concluzie ar fi că nu oricine are un microfon
la îndemână şi posibilitatea de a apărea pe ecranul
televizorului este şi ziarist. Numai aşa se explică
îndelungul lătrat ori de câte ori peste plaiurile româneşti
bat vânturi politice.
Zilele „Ion Creangă”
De patruzeci și doi de ani, în preajma
sărbătorilor de iarnă se organizează la Humuleşti Zilele
„Ion Creangă”, o comemorare a marelui povestitor care
179

a intrat în lumea veşniciei în ultima zi a lui decembrie
1889, în sunetul de clopoţei ai urărilor de Mulţi ani ale
urătorilor. În acea zi de prag de nou an, volubilul
Creangă a încetat să vorbească pentru totdeauna. Dar
numai fizic, căci a rămas să vorbească lumii eroii din
cărţile sale şi el însuşi, personaj principal în Amintiri din
copilărie, Pupăza din tei, La scăldat şi alt povestiri. Mi-a
însoţit copilăria, maturitatea şi îmi însoţeşte şi anii
senectuţii. Şi, desigur, ce s-a întâmplat şi se întâmplă cu
mine, adică starea de beatitudine de care sunt cuprins
când îl citesc pe Ion Creangă o are fiecare cititor care
intră în contact cu opera marelui povestitor.
Aş fi vrut ca acum, cu prilejul acestei
comemorări, să scriu un reportaj luminos, aşa cum este
opera lui Creangă. Natura însă mi-a jucat o festă. Peste
Humuleşti, după o toamnă şi un început de iarnă cu zile
senine, au început să cadă stropii unei ploi binevenite
pentru pământ, dar nu pentru manifestări culturale în aer
liber. Ceaţa se lăsase peste împrejurimi iar cetatea
muşatinilor de pe Culmea Pleșului abia se mai zărea. Era
o zi mohorâtă cu influenţă asupra stării mele
scriitoriceşti. Dar şi pe organizatori i-a speriat şi
manifestările tradiţionale de sărbătorile de iarnă care ar fi
trebuit să desfăşoare la Casa lui Creangă, afară după cum
e datina indiferent de vreme, s-au mutat la Casa Culturii
din Tg. Neamţ, oraș a cărui anexă, după cum se ştie, sunt
Humuleşti. M-am conformat dorinţelor lor şi ce urmează
este o relatare a manifestărilor Zilelor „Ion Creangă” aşa
cum au fost cuprinse în program.
Deci:
La orele 11 a.m. La Casa culturii „Ion Creangă
din oraşul Tg Neamţ a avut loc un program artistic
180

susţinut de formaţii ale unor şcoli generale din oraş şi
judeţ. Recitări, monologuri, dansuri într-o sală mică, fără
scenă, fără scaune şi cu o asistenţă pe măsură, aşezată pe
lângă pereţi. În sala de spectacole a căzut curentul
electric(!).
Încetând vremuirea, activitatea s-a mutat afară.
pe terasa din faţa instituţiei amintite. Au venit un „plug”,
tras de doi juncani, fără brăzdar dar împodobit cu un brad
ornamentat specific sărbătorilor de iarnă, un ţăran cu un
compas măsura terenul. Alţii doi, trăgeau de o sfoară
prinsă la o putină, ceea ce în tradiţia locului se numeşte
buhai dar care nu scotea nici un răget iar alţii băteau în
nişte obiecte, să le zicem tobe, făcute din veşti de sită pe
care se întinsese folie de plastic. A urmat o horă asistată
de mascaţi şi tradiţionalul pluguşor spus în faţa edilului
şef. Nu am văzut dacă urătorii au fost răsplătiţi cu mere,
nuci, sau bani, cum sunt pretenţiile şi se procedează în
ultimul timp.
Mai în detaliu activitatea de la orele 16 00, adică
4 00 p.m., un simpozion intitulat Ion Creangă în trecut şi
în prezent, activitate desfăşurată sub patronajul
primarului şi ţinută în sala de şedinţe a Consiliului Local.
Domnul profesor dr. Ion Berghia, moldovean de dincolo
de Prut stabilit la Iaşi, şi-a intitulat alocuţiunea Creangă e
cu noi sintagmă nu în sensul celei de la Revoluţia(?) din
Decembrie, când s-a scandat Armata e cu noi, ci în sensul
actualităţii operei lui Ion Creangă, că humuleşteanul
(folosesc acest termen aşa cum folosesc pentru Aristotel
cuvântul stagiritul) este prin opera sa prezent în viaţa
noastră. Un alt basarabean, profesorul dr. Valentin Cuşcă
din Chişinău, a vorbit despre felul cum este receptat
Creangă în Basarabia, Arhimandritul Mihail Danieliuc de
181

la Mânăstirea Neamţ ne-a vorbit despre prima omagiere a
lui Creangă care a avut loc în anul 1909. O intervenţie
interesantă a avut domnul Ionuţ Stănescu din Bucureşti.
El este autorul unei cercetări minuţioase despre
descendenţii lui Ion Creangă. Mulţi din aceştia trăiesc pe
meleaguri străine, au diferite ocupaţii dar niciunul nu este
scriitor. Poate viitorul ne va rezerva vreo surpriză, însă
unii din ei nu mai ştiu limba română, nu s-au scăldat în
Ozana, nu s-au dus cu pupeze de vânzare sau la furat de
cireşe şi nu vor avea ce povesti. Trebuia să susţină un
eseu şi profesorul dr. Constantin Parascan, piesa de
rezistenţă a simpozionului, un bun cunoscător şi asiduu
cercetător al operei lui Ion Creangă, dar cum a fost trecut
în program să aibă ultimul cuvânt, pentru a se încheia în
mod deosebit manifestarea, din lipsă de timp a rămas cu
… tăcerea. Se va revanşa, desigur, la alte manifestări
dedicate lui Creangă.
A fost lansată cartea Ion Creangă de Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, republicată în 2011 la Editura
„Crigarux” din Piatra-Neamţ al cărui patron este criticul
literar Cristian Livescu. De asemenea, a fost lansat şi
numărul 4 al revistei nemţene Antiteze, revistă a
Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, număr dedicat
comemorării lui Ion Creangă. Au vorbit despre revistă
Cristian Livescu, director, Constantin Tomşa, secretar de
redacţie, precum şi colaboratorii dr. Virgil Răzeşu şi
Virgil Savin. Ar mai fi trebuit să fie lansată cartea
Bulicherii şi sfârâiache (versuri) şi Bongoase şi
chisnovăţii (satirice), ed. Panfilius, Iaşi, 2011, dar autorul
ei, actorul Dionisie Vitcu a onorat evenimentul cu…
lipsă.
182

Activităţile au continuat cu un concert de
colinde susţinut de Corala „Basil Anastasescu” a Casei
de Cultură din oraş şi de corul Schitului Vovidenia
(Schitul aparţine de Mânăstirea Neamţ şi are în
patronare(!) şi Casa Muzeu „Mihail Sadoveanu” de la
Vânători Neamţ).
Manifestările zilei s-au încheiat apoteotic.
Primăria a oferit o cină, pe gratis, tuturor invitaţilor, să fi
fost ± 200, în orice caz marea sală a restaurantului „Casa
Arcaşului”, cei care au trecut prin aceste locuri ştiu că
aceasta se află la poalele Cetăţii Neamţ, era arhiplină. Şi
cum suntem în post şi era şi vineri, cina a fost pe gustul
credincioşilor întru Hristos, din salată orientală, iahnie de
fasole, zacuscă de vinete şi fructe, toate udate cu vin de la
butoi, dar de calitate, iar în final s-a oferit cafeaua de
rigoare.
Deschiderea a făcut-o însăşi primarul, cântând,
am uitat ce, alături de formaţia restaurantului. Tot timpul
cât am stat, într-un spaţiu rezervat şi-au etalat talentele,
formaţii de dansuri, solişti vocali, corul de la schitul
Vovidenia care a interpretat, pe lângă colinde, şi cântece
laice, precum Ca-aşa-mi vine cîte-o dată , Când s-ampărţit
norocu’ etc. Spre sfârşitul programului, pe la
orele 10 30 p.m., asistenţa a aplaudat evoluţia de bun gust
a unei formaţii de dansuri moderne ai căror membrii erau
nişte copii care să fi avut vârste între 10-12 ani.
În tot acest timp edilul şef, adicălea primarul, a
dat mân cu invitaţii, a pupat pe unele invitate… Ce să
spun a fost o manifestare pe cinste. Or fi la anul alegeri şi
Ion Creangă e cu noi? Adică cu ei?
183

Manifestările pentru a doua şi a treia zi
cuprinse în program (subsemnatul nu a participat la ele)
au fost în ordine: o slujbă de pomenirea povestitorului şi
familiei acestuia şi un miniconcert de colinde la biserica
Sf. Nicolae din Humuleşti, dimineaţă. După masă a avut
loc manifestarea Aşteptându-l pe Moş Crăciun. S-a
împodobit bradul din Orăşelul Copiilor în prezenţa
moşului îmbrăcat în roşu.
Pentru duminică 18 decembrie, în program
erau prevăzute Călătorii pe urmele povestitorului Ion
Creangă.
Întâlnire cu Nietzsche
În perioada când mi-am făcut studiile, anii
cincizeci, la Facultatea de Filosofie a Universităţii
Bucureşti, biblioteca avea două fonduri de cărți, unul cu
acces liber şi altul de unde se putea citi o carte numai cu
aprobări speciale. Care erau aceste opere, este lesne de
înţeles pentru cei care au trăit perioada comunistă; erau
cărţi care ar fi influenţat negativ „educaţia” oamenilor,
erau considerate un pericol social. Printre autorii, foarte
mulţi, tabu ai acelor timpuri era și Friedrich Nietzsche.
Din informațiile care ajungeau până la urechile noastre,
filosofia nietzscheană ar fi stat la baza ideologiei naziste
privind rasa ariană, rasă superioară şi de aici ura în
special asupra evreilor.
Timpul a trecut, antrenat în fel de fel de activități,
Nietzsche a rămas pentru mine, ca şi pentru majoritatea
intelectualilor din România, un necunoscut, altele erau
sarcinile, nu are rost să le spun, dar şi preocupările. Am
184

intrat în relaţie cu opera lui Nietzsche după Revoluţie,
dar, folosind vorbe din popor, niciodată nu-i prea târziu,
nu voi muri prost, cel puţin din acest punct de vedere.
Continuând acest raţionament, exprimat nu în abscons,
putem afirma că şi cei mai mari savanţi mor tot proşti,
toate cunoştinţele omenirii nu le poate deţine nimeni.
Aceste ultime aserţiuni sunt, să zic aşa, nişte scuze, sau o
atitudine autocritică din partea-mi, deşi nu cred că
interesează pe cineva acest fapt.
* * *
În 1992, aproape imediat după Revoluţie, Editura
Humanitas a dat publicităţii o selecţie din aforismele şi
scrisorile lui Friedrich Nietzsche, făcută de Amelia Pavel.
Tot dumneaei semnează traducerea din limba germană şi
o documentată prefaţă.
Fără a neglija lectura aforismelor, ci mai mult din
raţiuni practice, dacă scrii despre ele formulând idei
generale, o tratare globală, se pierde valorosul conţinut
de idei pe care îl are fiecare aforism în parte. Problemele
sunt atât de diverse şi atât de multe încât este greu, dacă
nu imposibil, să faci o sistematizare, o clasificare după un
anumit criteriu fără să se piardă din valoarea intrinsecă a
ideilor exprimate. Dacă ai curajul să scrii despre fiecare
aforism în parte rezultă o nouă carte mult mai
voluminoasă, şi vorbind în termeni nietzscheeni, ar trebui
zu eineme super Mann, cel puţin egal creatorului lui
Zarathrustra. Eu nu mă consider un asemenea superman
și nu mă voi avânta într-o asemenea expediție filosofică.
Cele ce scriu în continuare nu se constituie într-o
critică a gândirii lui Nietzsche, ci o proprie clarificare a
unor idoli de care eram stăpânit din diverse motive,
unele lesne de înţeles de trăitorii timpurilor mele. Dacă
185

cele scrise de mine vor fi de folos şi altor persoane, ca
informaţie, cu atât mai bine.
Un alt motiv pentru care nu mă ocup de Aforisme
în aceste însemnări este că, ab inițio, m-a interesat
evoluţia lui Nietzsche mai întâi ca om şi apoi ca filosof -
aşa cum a vrut să fie considerat, sau ca filolog, poet, cum
a fost - dacă structura lui psihică se potrivea, desigur,
peste timp cu ideologia fascistă. Din scrisorile dintre
oameni, prieteni sau duşmani, precum şi scrisorile
familiale, descoperi mult mai multe trăsături de caracter
ale unui autor decât din opera sa, chiar şi cea beletristică,
poezie sau proză.
Lecturând scrisorile lui Nietzsche, în total optzeci
şi şase câte au fost selectate de Amelia Pavel dintr-un
număr destul de mare, se zice că Nietsche ar fi lăsat vreo
cinci sute, aş afirma că ele alcătuiesc un adevărat roman,
epistolar, atât prin bogăţia de idei cuprinsă, prin faptele
povestite, dar şi prin calitatea exprimării. O viziune mai
completă despre personalitatea lui Nietzsche, în special
structura lui psihică, rezultată din epistole, am avea dacă
autoare ne-ar fi prezentat şi răspunsurile prietenilor la
scrisori. Poate, viitorul ne va rezerva şi o asemenea
bucurie de trăiri spirituale.
Pornind de la această idee voi încerca să fac o
scurtă cronică, sau recenzie a Scrisorilor, încercând să
revelez cât mai multe din ideile nietzscheene,
încadrându-mă, pe cât posibil, în canoanele unei cronici
literare sau unui succint rezumat.
* * *
Friedrich Nietzsche a apărut pe lume în ziua de 15
octombrie 1844 în localitatea R cken din Germania.
Este fiul un preot protestant. După moartea acestuia
186

(informaţii despre decesul lui nu am găsit nici în
Aforisme şi scrisori, nici în Aşa grăit-a Zarathustra, nici
în Dincolo de bine şi de rău şi nici pe Wikipedia, nici în
Antologia filosofică Editura Şcoalelor 1943) familia,
alcătuită din Franziska, mamă, şi Elisabeth, soră, și el,
Fritz, cum îi spuneau acasă, s-a mutat la Naumburg. Aici
copilul Nietzsche a urmat şcoala primară şi prima treaptă
a gimnaziului. Îşi continuă studiile la „Schulpforta”,
şcoală renumită pentru instrucţia profundă ce se făcea în
domeniul disciplinelor umaniste clasice, elenă şi latină.
Îşi adânceşte pregătirea în filologie clasică şi filosofie la
Bonn şi Leipzig având un renumit profesor în domeniu,
Ritschl. La recomandarea acestuia la vârsta de 25 de ani,
ocupă o catedră la Universitatea din Basel (Elveţia) și va
funcționa doar zece ani.
Primele scrisori, aşa cum reiese din cartea
amintită, prezentate într-o ordine cronologică, sunt cele
de la Pforta. Sunt adresate cu precădere familiei. Sunt
pline de afecţiune, scrisori de familie, s-ar putea spune.
Dar nu numai atât. Din aceste scrisori desprindem
preocuparea lui Nietzsche, încă de dinainte de a fi
student, pentru o temeinică pregătire. [...] Bineînţeles că
eu mă străduiesc ca ceea ce (aşa este traducerea) studiez
să studiez temeinic. Dar cu atât mai grea devine
alegerea, cu cât trebuie cătată specialitatea în care poţi
spera să realizezi ceva pe deplin, va nota Nietzsche, întro
scrisoare adresată mamei care, după spusele Ameliei
Pavel în prefaţa cărţii, ar fi preferat ca fiul să urmeze
calea tatălui, studiul Teologiei şi nu filologia şi filosofia
cum a făcut, şi de aceea de aici a urmat o răcire a
relaţiilor dintre ei. În aceleaşi scrisori, precum şi în altele
de mai târziu, Nietzsche va purta discuţii, în special cu
187

sără-sa, pe teme de cultură, mai ales muzicală, dar și
despre cariera care și-a ales-o.
Peste tot pe unde a trecut, gimnaziu, liceu,
universitate, Nietzsche şi-a făcut prieteni. Faţă de aceştia
a avut o comportare de adâncă fidelitate în relaţiile de
amiciţie. Scrisorile către ei încep cu Dragul meu prieten,
Dragi prieteni. În scrisoare, către Carl von Gersdorff,
căruia îi murise un frate, pentru al consola îi aminteşte o
cugetare a vechilor greci: favoriţii zeilor mor de timpuriu
iar epistola şi-o încheie cu sintagma, Fidelul, dar şi
adânc îndureratul tău prieten. Pentru a mai sublinia încă
o dată loialitatea lui Nietzsche faţă de prieteni mai citez
doar propoziţia Semper nostra manet amiciţia (Rămână
veşnică prietenia noastră – (n. trad. Amalia Pavel).
În scrisorile sale le spune prietenilor bucuriile, de
pildă cum a petrecut de Crăciun, cum şi-a făcut stagiul
militar, de care nu era prea încântat fiindcă nu avea timp
pentru lecturi, la ce spectacole muzicale a fost, făcândule
şi critica de rigoare.
Nietzsche a avut o sănătate șubredă. Încă de la
Pforta își anunța familia că este răcit. Într-o scrisoare
către Carl Fuchs datată iulie’77 îl anunţă pe acesta că, din
cauza bolii va trebui să părăsească Universitatea din
Basel. Din octombrie până în mai am fost la Sorrento
împreună cu trei prieteni, inclusiv durerile mele de cap.
Peste şapte ani, într-o scrisoare către familie, trimisă de la
Nisa, consideră că Baselul a avut o influenţă negativă
asupra sănătăţii sale şi că regretă că nu s-a ocupat mai
mult de acest aspect al vieţii. Suntem serios pedepsiţi
pentru ignoranţa noastră; dacă m-aş fi preocupat la
timpul potrivit de problemele medicale, climaterice…în
loc să mă ocup de Theogonis şi Larţiu Diogene, n-aş fi
188

un om pe jumătate condamnat la pieire. Tot de la Nisa,
peste trei ani, îi comunică lui Georg Brandes că Am
renunţat la catedra mea universitară. Sunt pe trei sferturi
orb. Din aceeaşi scrisoare aflăm şi despre stare de spirit a
lui Nietzsche. Îşi scrisese o compoziţie orală Imn către
viaţă, destinat să rămână şi să fie cântat spre pomenirea
mea.
Era în decembrie 1887. Nietsche avea doar 43 de
ani. După acea dată îi apare doar Ecce Homo. Moare în
1900, înainte ca în 1901 să ajungă la Versailles , cum îşi
pusese în gând şi-i comunicase prietenei sale Malwida
von Meysenbug.
Fireşte, oricine citeşte acest „buletin medical” se
aşteaptă ca filosofia lui Nietzsche, ca şi întreagă lui
creaţie, a fost compozitor, şi nu unul de mâna a doua,
poet, filolog, să aibă un caracter pesimist. Această
așteptare este cu atât mai mult întemeiată dacă ținem
cont că pe Nietzsche trei lucruri îl relaxau …relaxări
alese – Schopenhauer al meu, muzica lui Schumann şi…
plimbările solitare. Pentru Schopenhauer Orice plăcere e
negativă, pe când durerea e pozitivă (Arthur Schopenhauer, Aforisme
asupra înţelepciunii în viaţă, editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”,
Chişinău,1994, p. 242.) Titu Maiorescu, primul traducător al lui
Schopenhauer la noi, formulează categoric:
Schopenhauer este filosoful pesimismului, amintind
tocmai aserţiunea transcrisă mai sus din cartea citată,
tradusă şi publicată în ianuarie 1890, ediţia a doua,
specificaţie făcută în introducere, Or, pentru Nietzsche,
rezultă din scrisori că suferinţele produse de boală nu-i
aduceau fericire, ci din contră. Într-o scrisoare, destul de
lungă trimisă surorii sale Elisabeth, de la Bonn, în a doua
zi de după Rusalii, povesteşte cu lux de amănunte despre
distracţiile, chiar cu caracter bahic, la care a participat,
189

din care se deduce că era fericit chiar mulţumit. De altfel,
după anii tinereţii, Nietzsche nu va mai fi atât de
entuziasmat de filosofia schopenhaueriană. Încă de pe
vremea când scriam mica mea lucrare despre
Schopenhauer, nu mai credeam ferm în aproape niciunul
din toate punctele dogmaticii lui (Scrisoare către Paul Deussenn,
august 1877) În filosofia ambilor gânditori vom găsi folosită
adesea noţiunea Voinţă. Opera de bază a lui
Schopenhauer este Lumea ca voinţă şi reprezentare. La
Nietzsche coloana vertebrală a operei sale este conceptul
voinţa de putere.
Că durerea nu este izvor pentru o fenomenologie
pesimistă, nu numai că rezultă din întreaga activitate a lui
Nietzsche, şi mai ales din cea spirituală, dar el îşi
exprimă, într-o scurtă notă, calificată aforism, şi
concepţia la chestiunea în discuţia acestui material. Într-o
scriere de o pagină de carte format obişnuit, A5, răspunde
la întrebările dacă Boala îl face pe om mai bun, dacă
domolirea europeanului în ultimul mileniu poate fi
privită ca urmare a unei lungi suferinţe(…), dacă
moralitatea noastră - fragila noastră moralitate
europeană modernă(…) sunt expresia unui regres
fiziologic. Răspunsul este negativ, fiindcă dacă aşa ar sta
lucrurile ar trebui să admitem un gând stupid şi anume:
cu cât un om se simte mai sănătos, mai puternic, mai
bogat, mai fertil, mai întreprinzător, cu atât va deveni
mai «imoral», virtutea ar deveni lucrul cel mai scump din
lume şi cu ajutorul ei pământul ar deveni un spital.
Boala deşi l-a împiedicat pe Nietsche să-şi
continue cariera de profesor universitar, deşi părăsirea
acesteia a avut şi alte motive, în primul rând de a avea
mai mult spaţiu temporal pentru elaborarea şi tipărirea
190

operei sale filosofice (La Basel era profesor de filologie
clasică) nu l-a oprit de la întâlnirile prieteneşti şi, mai
ales, în a se „instrui” continuu. Îl citeşte pe Spinoza şi îl
declară ca un bun coleg de idei, că nu este singur în ceea
ce priveşte expediţiile lui filosofice, îl citeşte pe
Dostoevski şi are toată admiraţia faţă de operele marelui
scriitor rus, răspunde criticilor, poartă polemici, în
special privind ruperea prietenii cu Wagner.
Citind biografiile celor doi titani amintiți, ai
gândirii filosofice germane din secolul 19, întâlnești
multe similitudini. Aș aminti, în primul rând, că familiile
au vrut ca celebrele lor odrasle să urmeze alte căi în
viaţa. Mama lui Nietzsche, după cum am spus, dorea ca
Friedrich să continue tradiţia tatălui, de pastor.
Schopenhauer făcea parte dintr-o familie de negustori,
bogată. Forţat de tatăl său urmează şcoli comerciale, dar
imediat după moartea acestui le părăseşte şi se preocupă
de medicină şi filozofie. Amândoi se remarcă printr-o
pregătire temeinică încă din tinereţe. La 25 de ani
Schopenhauer îşi ia doctoratul. Nietzsche la 25 de ani
este deja profesor la Universitate din Basel. Amândoi își
trădează mentorii. Schopenhauer pretindea că duce mai
departe filosofia lui Emmanuel Kant. Numai că filosoful
din Königsberg considera că lucrul în sine, das Ding an
sich, nomenul, ne rămâne necunoscut, în timp ce
Schopenhauer pornind de la ideea că omul este și lucrul
în sine și fenomen poate surprinde esența lucrurilor acea
parte din spatele lumii fenomenale.
Atât Schopenhauer cât și Nietzsche au ca substrat
al pregătirii lor cultura elenă, numai că ultimul este
influențat hotărâtor de presocratici iar celălalt în special
de filosofia lui Platon. Și receptarea lor în România are
191

ceva asemănător. Românii, mă refer desigur la
intelectualitatea de marcă din țara noastră, au intrat în
contact cu filosofia celor doi gânditori, Schopenhauer
prin traducerile făcute de Titu Maiorescu, iar Nietzsche
prin cele ale lui Constantin Rădulescu Motru, doar după
moartea lor. Opera lui Nietzsche intrând în circuitul
cultural românesc mai mult după Revoluția din
Decembrie. Aș mai aminti faptul că ideile lor s-au
bucurat de mai multă apreciere spre sfârșitul vieții, sau
după ce a trecut pragul final al acesteia.
Deși a avut mulți prieteni, paradoxal, Nietzsche a
fost un singuratic, în special după părăsirea
profesoratului la Universitatea din Basel. Poate boala l-a
dirijat spre această stare existențială. Colinda stațiunile
din Elveția, Franța și Italia în căutarea sănătăţii, scria cu
o voinţă furibundă, se interesa de tipărirea propriilor
lucrări pe care le trimetea cunoscuților, odată cu propriile
păreri despre ele.
Nietzsche a fost un maestru al stilului, recunoscut
de către cititori săi, care nu erau de mâna a doua. De
altfel, conştient că scrierile sale nu erau adresate
vulgului, ci elitelor, era mulţumit că este citit de oameni
aleşi, şi în faţa acestora era plin de sine. Imputându-i-se
că scrie prea mult în limba latină, consideră acuzaţia ca
un merit. Wagner spunea odată (citat din scrisoare către
doctorul Heinrich von Stein) despre mine că scriu
latinește și nu în germană: ceea ce este și adevărat și
agreabil de auzit. Amintindu-i faptul că originea lui este
poloneză – Examinaţi-mi numele: strămoşii mei au fost
nişte nobili polonezi, (Nici Immanuel Kant nu era un
german pur:era fiul unui curelar de origine scoţiană)
mama bunicului meu mai era o poloneză - îi spune că
192

deşi este un semigerman, pretind că înţeleg din arta
limbajului mai mult decât le este posibil germanilor s-o
facă. Această stare de mulţumire şi de o oarecare emfază
privind stilul său, contribuţia la îmbogăţirea limbii
germane, ducând modestia peste limitele acceptate,
exprimându-mă eufemistic, o aflăm dintr-o scrisoare
adresată lui Erwin Rohde, filolog de seamă şi prieten
apropiat al lui Nietzsche, prin care îi mărturiseşte . […]
îmi imaginez că, prin acest Zarathustra, am dus limba
germană la punctul desăvârşirii ei. După Luther şi
Goethe mai era necesar un al treilea pas. Nietzsche după
aceea îi spune prietenului că îl întrece pe Goethe în
liniatura mai riguroasă, mai virilă, fără însă a cădea ca
Luther în grosolănie. Continuă cu Stilul meu este un
dans; un joc al simetriilor de orice fel, precum şi un salt
dincolo de aceste simetrii. Pe aceeaşi temă Nietzsche îi
spune lui Rohde: […] am rămas poet până la ultima
limită a acestui concept…
O fi lipsă de modestie sau conştiinţa genului
privind realizările sale şi rolului pe care-l are?
Nietzsche a fost un burlac. Cartea despre care
discutăm înseriază şi câteva scrisori adresate unor femei.
Nu par a fi scrisori de dragoste, deşi cuprind apelative de
adresare din care rezultă că relaţiile erau apropiate.
Conţinutul scrisorilor ne vorbesc însă de nişte relaţii de
amiciţie, nu par ale unui îndrăgostit, puteau să-l conţină
şi scrisorile adresate prietenilor. Totuşi, Amalia Pavel , în
introducere, ne informează că Nietzsche, ar fi dorit să se
căsătorească cu Lou von Salomé, fiica unui general rus,
scriitoare. Refuzul îl dezamăgeşte pe Nietzsche şi într-o
scrisoare către Malwida von Meysenbug, o altă prietenă
de cugetări, ripostează dur. Domnişoara Salomé îl
193

informase că s-a logodit iar el nu i-a răspuns.[…]Acest
soi de oameni, cărora le lipseşte respectul faţă de
ceilalţi, trebuie evitat, mărturiseşte el Malwidei. O
observaţie răutăcioasă din parte-mi ar fi că pentru
cucerirea unei femei nu este suficientă numai voinţa de
putere, că femeia este mai greu de descifrat decât
filosofia, că nici cele mai profunde studii, fie ele şi
despre gândirea greacă veche, nu te ajută. Vorbele
frumoase ajută, au rolul lor, dar femeia e… femeie.
Citind scrisorile lui Nietzsche, descoperi o
personalitate complexă, cu intense și contradictorii trăiri
spirituale, și cu dureroase, uneori dramatice, trăiri fizice.
Nietzsche și-a conștientizat sfârşitul prea timpuriu şi s-a
aflat într-o luptă perpetuă cu sine însuşi pentru a-şi
termina opera. Voinţa de putere teoretizată de el a
rezultat şi din această luptă sortită înfrângerii fizice.
Nietzsche moare nemulţumit de societatea în care trăia
dar mulţumit de Aşa grăita Zarathustra şi celelalte scrieri
ale sale. Contemporanii şi urmaşii în ale filosofiei şi
literaturii au avut ce scrie nefiind nici dincolo de bine şi
de rău şi nici între bine şi rău, adică într-o prezentare
cenuşie, ci s-au exprimat viu, colorat cu puternic contrast
în alb şi negru
Aşa grăit-a Zarathustra
După cum însuşi Nietzsche consideră, Așa grăita
Zarathustra este opera lui fundamentală. A scrie despre
Nietzsche şi a nu scrie despre Aşa grăit-a Zarathustra
este un act nu numai de neglijenţă sau ignoranţă, ci şi de
impietate. La noi, în România vreau să spun, dacă această
194

sintagmă mai este valabilă în zilele integrării europene şi
globalizării, cartea a fost tradusă destul de târziu, la peste
un secol de la apariţie. Lăsând la o parte perioada
proletcultistă, explicaţii sunt greu de găsit, mai ales că a
fost un timp când eram progermani prin definiţie iar
Nietzsche era în vogă, voinţa lui de putere, fiind dictonul
preferat al fascismului. De la Wikipedia, enciclopedia
liberă, aflăm că prima versiune românească a Așa grăit-a
Zarathustra a apărut în anul 1991, la Editura Edinter,
Bucureşti, traducerea aparţinând Victoriei Ana Tăuşan. A
doua apariţie are loc în 1994, la Editura Humanitas iar
traducerea este făcută de poetul Ştefan Augustin Doinaş.
A fost reeditată în 1997 şi 2000 A mai apărut o traducere
de George Emil Botez în anul 2009, editura Antet. De
remarcat Introducerea făcută de Ştefan Augustin Doinaş.
Fără a supăra pe filosofi, aş califica-o un adevărat
document filosofic. Fără a supăra pe ceilalţi traducători,
consider în mod aprioric că actul făcut de Ştefan
Augustin Doinaş intră în legile firii, ale necesităţii şi ale
dumnezeirii; sau întâlnit şi, într-un fel, s-au contopit două
personalităţi artistice deosebite, dar apropiate în cuget şi
simţiri, Nietzsche un mare german, Doinaş un mare
român
Nietzsche îl acuza pe Platon că a făcut din poezie
o slujnică a filozofiei, aşa cum în evul mediu filosofia era
o slujnică a religiei. După Augustin Doinaş, Nietzsche
împacă filosofia cu poezia, pe logos cu mytos,
cunoaşterea este posibilă nu numai prin categorii, prin
filozofie; şi poezia este o formă de cunoaştere. Lui
Nietzsche adversarii îi impută tocmai faptul că nu a
elaborat concepte şi că s-a exprimat mai mult metaforic,
poetic. Într-un cuvânt, Nietzsche nu ar fi filosof fiindcă
195

nu a elaborat un sistem filosofic, ca de pildă Platon,
Immanuel Kant sau Hegel.
Aşa grăit-a Zarathustra este în acelaşi timp o carte
de literatură artistică, un poem, plină de simboluri, de
metafore, de expresii cu sensuri şi subînţelesuri. În
acelaşi timp este şi o carte de filozofie, prin problematica
abordată. Deşi nu conţine concepte filosofice,
demonstraţii, cartea nu este uşor de citit, nu se citeşte o
singură dată şi rămâi cu o idee generală ca după citirea
unui roman. Într-un fel se aseamănă cu Biblia, deşi nu
este scrisă în versete. Aproape fiecare frază, fiecare rând
cuprinde o idee. Dacă ai încerca să-i faci un rezumat ar
rezulta un volum mult mai mare decât originalul. Ca și în
Biblie, sau ca într-o carte de știință, poţi căuta un răspuns
la o oarecare problemă. Pentru aceasta, ca într-un
dicţionar poţi căuta un subiect şi o pagină. În Aşa grăit-a
Zarathustra dacă mergi la cuprins vei găsi răspunsuri
afirmate în 80 de capitole, dar nu exprimate ca într-o
carte de geometrie, spre exemplu, ce este o dreaptă, sau
una de filozofie, ca de pildă la Immanuel Kant, în care ne
explică cum sunt posibile judecăţile apriorice, în urma
unui efort mintal de analiză sau cercetare, ci sunt viziuni
poetice apărute într-un moment fast de inspiraţie. Dar iată
cum vede Nietzsche acest moment unic pentru creatorul
de artă, întâlnirea lui cu el, fiind unul din momentele rare
ale creaţiei omenirii:
Dintr-o dată cu o delicateţe, cu o puritate
inefabile, un lucru se face văzut, se face auzit, te zguduie
şi te cutremură din adâncuri. Asculţi nu mai cauţi;
primeşti, fără a întreba cine este cel ce dă; o gândire
fulgeră timp de o clipă, se impune ca o necesitate, fără a-
ţi lăsa nici cea mai mică ezitare asupra formei în care se
196

cere să fie exprimată, - n-am avut niciodată posibilitatea
de a alege. E un extaz a cărui tensiune formidabilă se
rezolvă uneori în torente de plâns, în timp ce pasul,
involuntar se răreşte sau se accelerează. Te simţi răpit
de tine însuţi, păstrezi doar conştiinţa unei infinităţi de
fiori subtili şi de şiroaie care te străbat până-n tălpi. E o
atât de profundă beatitudine, că durerea şi tristeţea nu
mai au efectul unor forţe ostile, ci par o condiţie cerută,
o nuanţă chemată în strictă necesitate de această risipă
de lumină. Simţi instinctiv marile ritmuri care
îmbrăţişează spaţiile immense în care trăiesc formele;
amplitudinea legănării, nevoia unui ritm larg par a fi
măsura unei atari inspiraţii, un fel de contrapondere la
presiunea, la tensiunea ei. Toate aceste, involuntare în
prima clipă, par purtate de o rafală de libertate, de
independenţă, de putere, de divinitate. Ceea ce este mai
remarcabil e calitatea involuntară a imaginii, a
metaforei. Totul ţi se oferă ca expresia ce mai apropiată,
cea mai justă, cea mai simplă. Într-adevăr, pentru a
relua termenii lui Zarathustra, se pare că lucrurile se
apropie cu de la sine putere şi vin spre a-ţi servi ca
imagini…
Deci filosofia lui Nietzsche nu este cercetare, nu
este deducție sau inducție ci inspirație artistică, iar ce s-a
întâmplat cu el în cazul Zarathustra are o pauză de
milenii.
Iată experienţa mea în privinţa inspiraţiei. Nu mă
îndoiesc că va trebui să străbată îndărăt milenii pentru a
găsi un alt om care să poată zice. Este şi a mea.
O fi lipsă de modestie ori conştiinţa geniului. În general,
geniile, prin măreţia, prin conştiinţa menirii lor, sunt
modeste.
197

Patru sunt temele majore pe care le tratează Nietzsche în
Aşa grăit-a Zarathustra şi pe care le vom întâlni şi în alte
scrieri. Au şocat, au determinat interes şi critică, uneori
destul de dură, ideile supraomului, a voinţei de putere,
veşnica reîntoarcere şi critica religiei, prin care anunţa
moartea lui Dumnezeu. În plan filosofic, exprimat poetic,
Nietzsche gândea la o lume nouă. Nazismul i-a convertit
ideile în politică şi a ieşit ceea ce ştim. Nu o dată ideile
filosofice, religioase, artistice, ba chiar şi ştiinţifice, au
fost folosite pentru pavarea drumului spre iad.
Aşa grăit-a Zarathustra, cartea, este alcătuită dintrun
prolog şi patru părţi. În Cuvântul său introductiv
Ștefan Augustin Doinaș, într-o pagină şi jumătate face o
succintă sinteză a cărţii. În prolog, intitulat Precuvântarea
lui Zarathustra, Nietzsche relatează despre prima
descindere a lui Zarathustra între oameni, condamnarea
de către acesta a actelor omeneşti – virtutea, mila,
justiţia, fericirea – pentru depăşirea omenescului şi
tinderea spre omul superior, Supraomul. Neînţeles de
mulţime care preferă un om vulgar, răutăcios, viclean
dotat cu toate relele pământului, profetul înţelege că
doctrina sa trebuie comunicată unui număr restrâns de
adepţi. Partea întâi cuprinde cuvântări ale lui Zarathustra,
majoritatea critici la adresa moraliştilor, ale adepţilor
lumii de după moarte, pesimiştilor, la adresa unor
instituţii - armată, presă , stat - contra celor miloşi,
contra femeilor etc. În alte cuvântări, constructive, din
aceeaşi parte, Zarathustra propune castitate, respectul
pentru copil şi căsătorie, iubirea faţă de departele,
prietenia, moartea de bună voie, să distingă apropierea
Marii Amieze, zare în care va apărea Supraomul.
198

În partea a două se continuă criticile la adresa
savanţilor, metafizicienilor, politicienilor, revoluţionari şi
democraţi…Se propune în alte cuvântări mântuirea prin
voinţă.
Partea a treia, Nietzsche o rezervă cu precădere
ideii eternei reîntoarceri, a Identicului. Omul este obligat
prin destin să-şi retrăiască în veci viaţa fără a putea să o
schimbe.
În partea a patra, Nietzsche ne prezintă un
Zarathustra care se întâlneşte cu personaje care
simbolizează o lume decăzută şi face teribilul enunţ că
Dumnezeu a murit, reliefat şi prin celebrarea în mod
blasfematoriu a momentului Cina cea de Taină. Cartea se
termină cu un Zarathustra neînţeles, repudiat de discipolii
săi, al cărui sicriu va fi coborât în vulcanul Etna. Sfârşitul
cărţii, ne spune Augustin Doinaş, n-a fost niciodată
încheiat.
În partea ultimă a cuvântului să Doinaş face o
analiză a modului cum a fost receptat, înţeles apreciat,
criticat Nietzsche şi opera sa de lumea filosofilor, precum
şi problemele pe care le presupune traducerea unei
asemenea cărţi şi a unui asemenea autor.
Also sprach Zarathustra are ca subtitlu O carte
pentru toţi şi pentru nimeni. Cu modesta mea cultură
filosofică afirm că Aşa grăit-a Zarathustra este o carte
care merită citită pentru frumuseţea stilului, pentru
problemele puse, unele de actualitate, este o carte pentru
cei care vor să vadă cum se poate face filozofie în mod
poetic şi poezie în mod filosofic. Prin felul în care este
scrisă Aşa grăit-a Zarathustra, postmoderniştii îşi au
izvoarele în lirismul lui Nietzsche. Dar pentru a înţelege
ceva din Nietzsche, ca începător, este recomandabil să
199

citeşti, înainte şi după, introducerea făcută Ştefan
Augustin Doinaş.
Nietzsche și femeile
Friedrich Nietzsche, cunoscutul autor al cunoscutei
şi contradictoriei cărţi Also sprach Zarathustra - Ain
buch fur Alle und Keinen (Aşa grăit-a Zarathustra, O
carte pentru toţi şi niciunul) a rămas din fragedă copilărie
orfan de tată, pastor protestant. Întreaga lui afectivitate se
va îndrepta către Franziska, mamă, şi Elisabeth, soră.
Din peregrinările pe care le face în anii de studii prin
diferite oraşe germane, le va trimite scrisori pline de
respect şi afecţiune, discută nu numai probleme familiale,
ci şi sociale, de cultură. O interesantă corespondenţă
poartă cu Malwida von Meysenburg, Louise Ott,
Mathilda Maier, chestiuni personale, despre scrierile sale,
unele cu conţinut muzical, filosofic, moral. La 38 de ani
o cunoaşte pe Lou von Salomé, fiica unui general rus,
scriitoare. Cartea Ameliei Pavel, Friedrich Nietzsche,
aforisme – scrisori, Humanitas, Bucureşti ,1992 cuprinde
două epistole trimise de Nietzsche prietenei sale Lou,
datate 10 iunie 1882 şi sfârşit de august 1882, scrisori
pline de afecţiune. Din prima: […] leg de viaţa noastră în
comun speranţe atât de înalte încât nici un efect
secundar, inevitabil sau întâmplător nu mă
impresionează decât prea puţin și tot ce ar rezulta de
aici vom suporta împreună şi tot împreună vom arunca
seară de seară în apă întreaga bocceluţă – nu-i aşa?
A doua scrisoare o începe aşa: Draga mea Lou, am
plecat din Tautenburg la o zi după dvs. cu inima plină de
mândrie, foarte îndrăzneţ – de ce oare? Şi o încheie: Din
200

toată inima binevoitor faţă de destinul dvs. – căci iubesc
în dvs. speranţele mele. O cere în căsătorie dar este
refuzat. În 1887 scria Malwidei von Meysenburg: Dra
Solomé mi-a comunicat şi ea logodna; eu însă nu i-am
răspuns, oricât de sincer i-aş dori fericirea și
prosperitatea. Acest soi de oameni, cărora le lipseşte
respectul faţă de ceilalţi, trebuie evitat.
În sec 19 s-a dat marea luptă pentru emanciparea
femeii, luptă începută de Revoluția Franceză. Se
remarcă, în primul rând, socialiștii, aliniați la ideile lui
Marx. August Babel (1840-1913), membru marcant al
Internaţionalei I şi fondator, cu Wilhelm Liebknecth
(1826-1900), al social-democraţiei germane, scrie cartea
Femeia și socialismul, apărută la noi cu titlul Femeia în
prezent, trecut şi viitor, face o critică aspră privind
situaţia de sclavă a femeii în societate şi militează pentru
emanciparea acesteia.
Lui Nietzsche, credincios ideilor sale despre
veşnica întoarcere şi creării supraomului, criticul
vechilor concepţii filosofice şi autorul dornic de a făuri a
filosofie a viitorului, în problema femeii gândirea îi
rămâne încorsetată în tipare antice şi feudale. În Așa
grăita Zarathustra acordă un spaţiu de aproape trei
pagini, intitulat Despre femeile bătrâne şi tinere.
Discutabil titlu; omite să vorbească, să scrie, despre
femeile, să le definim, în floarea vârstei, care, după
propria părere, formează stâlpul societăţii. Desigur în
ceea ce priveşte rolul femeii în societate, ca parte
intrinsecă a acesteia.
O bătrână îi reproşează lui Zarathustra că a vorbit
multe dar niciodată n-a grăit ceva despre femeie.
Răspunsul lui Zarathustra este grăitor: Despre femeie se
201

cade să le spui numai bărbaţilor. Bătrâna îi răspunde că
ei i se poate spune fiindcă are ani mulţi şi va uita totul.
Rezultă de aici că femeia ţine minte orice părere ce nu-i
convine. Dar de ce? Pentru a se răzbuna? Pentru a plăti?
Oricum, caracterizarea şi rolul pe care i-l acordă nu este
în avantajul femeii. Considerând că femeia este o
enigmă…totul are în ea o singură soluţie: maternitatea.
Pentru femeie, bărbatul n-i decât un mijloc: scopul
întotdeauna este copilul.
Relaţia dintre bărbat şi femeie să se bazeze pe
dragoste, dragoste care să ducă la naşterea supraomului.
Iubirea femeilor să fie plină de curaj. […]cu iubirea
voastră să vă năpustiţi pe acela de care vă e teamă. În
familie bărbatu-i zicând: aşa vreau eu. Femeia-i fericită
zicând: aşa vrea el.
Lumea este desăvârşită când oricare femeie se
supune bărbatului cu întreaga ei iubire.
In final Zarathustra solicită de la bătrână adevărul
ei despre femei. Aceasta îi răspunde: Te duci acum la
femei? Vezi, să nu uiţi biciuşca. Fără comentarii…
În capitolul VII intitulat Virtuțile noastre din
Dincolo de bine și de rău, Preludiu la o filozofie a
viitorului, Nietzsche își continuă ideile despre femei din
Așa grăita Zarathustra, făcând o critică aspra la adresa
acestei jumătăți a omenirii, negându-i unele drepturi,
unele aspirații. Din acest punct de vedere, autorul care se
vroia un copernican în ale filosofiei, în răsturnarea
vechilor valori, se dovedeşte un dogmatic feroce. Femeia
care vrea să devină independentă, care vrea să arate
bărbaţilor ce este, Femeia în sine se numără printre
progresele cele mai rele ale urâţirii generale ale Europei.
Femeia este plină de pedanterie de superficialitate,
202

infatuare, nestăpânire şi lipsă de modestie Spiritul
ştiinţific la femeie este de un îngrozitor prost gust, ea
caută să domine. Dar nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii
de adevăr! Nimic nu-i este femeii încă de la bun început
mai străin, mai odios, mai ostil, decât adevărul – marea
ei artă este minciuna, miza ei cea mai înaltă este
aparenţa şi frumuseţea. După Nietzsche, bărbaţii iubesc
la femei tocmai arta de a minţi, aparenţa şi frumuseţea şi
nicidecum spiritul de libertate, ştiinţific. Este apreciat
gestul lui Napoleon că i-a dat a înţelege mult prea
elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis
(femeia să tacă în politică), ca şi al bisericii: mulier
taceat in eclesia (Femeia să tacă în biserică). Numele
Madame Roland, Madame de Staël sau Monsieur George
Sand, ca argumente în favoarea femeii în sine,
independentă, dă dovadă de cel mai prost gust. Pentru
bărbaţi, după Nietzsche, cele trei femei ciudate, cum le
defineşte el, sunt exact cele mai bune contraargumente
involuntare împotriva emancipării femeilor şi a
pretenţiilor lor de independenţă
Nici în bucătărie femeia nu este vrednică de ceva
bun. Femeia nu înţelege ce anume înseamnă hrană, şi
mai vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi o făptură
gânditoare, ea trebuia încă de secole să fi intrat în
posesia celor mai importante adevăruri fiziologice, ca şi
a artei vindecării. Din cauză că femeile sunt proaste
bucătărese, crede Nietzsche, evoluţia omului a fost mult
prea multă vreme ţinută în loc. Gândirea bărbatului
profund față de femeie nu poate fi decât una de tip
oriental, femeia ca posesiune, ca proprietate ce poate fi
pusă sub cheie, așa cum au procedat vechii greci care
odată cu cucerirea puterii, îmbogățirea culturală, au
203

devenit tot mai aspri față de femeie, mai orientali.
Tratarea cu considerație de către bărbați a femeii,
încercarea acesteia de a trece în față, de a ocupa un rol
social tot mai important nu duce la progresul femeii, ci,
din potrivă, la regresul ei, la pierderea feminității. Tăria
unei femei, influența ei asupra bărbaților nu stă în
bagajul de cultură, în instrucție ci în natura ei, în suplețea
ei cu adevărat felină și vicleană, gheara de tigru ascunsă
sub mănușă, naivitatea egoismului ei. Compasiunea față
de femei rezidă din faptul că această pisică periculoasă
(femeia) apare mai sensibilă, mai vulnerabilă decât
orice alt animal, având o mai mare nevoie de afecţiune.
Iată şi şapte mici dictoane spuse în versuri -
Nietzsche este şi un mare poet - despre femeie:
Plictisu-i dus ca printr-o vrajă,
Când un bărbat îmi pică-n mreajă!
Ah, vârsta şi ştiinţa abilă
Dreg şi-o virtute mai fragilă!
În rochie neagră, tăcută tare,
Orice muiere înţeleaptă pare.
Pentru norocu-mi, pân-am să mor
Mă-nchin la Domnul şi la croitor.
Fata: capcană înmiresmată
Baba: un zmeu din ea se-arată
Nume nobil, picior de zeu
Şi-ncă bărbat: de-ar fi al meu!
Înţelepciunea-n vorbe puţine
Dar măgăriţei nu-i sună bine!
Nietzsche nu este singurul care a scris despre
femei, nici singurul care a scris cu iz de misogin. E
suficient să amintim doar versurile lui Eminescu din
Scrisoarea V. Le-am recitit şi mă întreb. Cine pe cine a
204

influenţat: Eminescu pe Nietzsche sau Nietzsche pe
Eminescu. Sau, niciunul pe celălalt. Poate situaţiile
oarecum asemănătoare, ambii n-au fost căsătoriţi, ambii
au fost îndrăgostiţi de o minte scurtă, haine lungi, şi,
vai!, ambii au murit în condiţii asemănătoare. Despăre
motivele nemariajului lui Eminescu cu Veronica Micle
sunt multe supoziţii. De ce l-a respins Lou von Salomé pe
Nietzsche, din cărţile citite n-am aflat. Poate din cauză că
femeile nu se cuceresc cu filozofie. Sau poate adevărul
transpiră din aceste aforisme răutăcioase din Amurgul
zeilor la adresa femeilor.
Femeia perfectă face literatură aşa cum se fac
micile păcate: pentru a vedea, în trecere, privind în jur,
dacă o remarca cineva, şi pentru ca cineva să o remarce.
Al doilea aforism este şi mai sarcastic şi, după mine
nu trebuia să iasă din gura unui filosof, dar mai ales din
pana lui. Dar una este părerea mea şi alta este zicerea lui
Nietzsche. Să citim:
Se socoteşte că o femeie e profundă - de ce? Petru
că, în ceea ce o priveşte, nu se ajunge niciodată la fund…
Să fie acesta adevărul adevărat că N. a murit
burlac? Mai ştii. Grădina Domnului este mare, chiar dacă
Nietzsche a zis că Dumnezeu e mort(!)
După cum am văzut din Scrisori, Nietzschhe avea
un deosebit respect faţă de Franziska, maică-sa, şi faţă de
Elisabeth, sora-sa, pe care o dezmierda cu apelativul
Lisbeth. E drept, că Lisbeth, până la urmă şi-a demascat
caracterul (a făcut modificări în manuscrisele lui
nepublicate, prilejuind apariţia unor păreri că Nietzsche
era antisemit iar ideile lui au stat la baza ideologiei
fasciste), şi poate personifica imaginea lui Nietzsche
despre femeie.
205

Notă:
Departe de mine ura faţă de femei, deşi nu puţine
au fost neajunsurile suportate din cauza lor. Din contră…
Totuşi acest articol mi-a fost sugerat de realităţi
cotidiene: Cât de abraşe sunt unele realizatoare de la
televiziunile noastre! Apoi monicile, ilenele, mariile,
casandrele din politica românească de azi. Dar și cele de
pe Elba, Potomac, Sena sauTamisa. Politica din trecut s-o
dăm uitării.
Dincolo de bine și de rău
O primă întrebare care se pune este ce se află, ce
fiinţează dincolo de bine şi de rău? Strict formal, binele şi
răul fiind categorii etice, dincolo de ele, adică înainte de
a fi bine sau a fi rău, sau după ce a fost bine sau a fost
rău, există doar nimicul. Nici bine, nici rău nu există,
actele umane poartă aceste peceţi, a treia posibilitate nu
există, terţum non datum. În cazul în care nu eşti implicat
în actul moral respectiv, poţi defini o activitate ca nici
bună nici rea, desigur în cadrul aceluiaşi sistem de
referinţe. Să dăm însă crezare lui Nietzsche şi să admitem
o fiinţare dincolo de bine şi rău. Cine este aceasta?
Propria lui concepţie, deci ideile lui sunt dincolo de ale
lui Platon, de ale lui Kant, de ale lui Goethe, şi chiar ale
lui Schopenhauer, pentru care în tinereţe avusese o
admiraţie posesivă. El nu infirmă ideile filosofice ale
predecesorilor, ci le hiperbolizează pe ale lui.
După propria-i afirmaţie, Dincolo de bine şi de rău
este Aşa grăit-a Zarathustra, altfel exprimat.
206

Nu toți exegeții consideră că Nietzsche ar fi filosof.
Eric Blondel într-o prezentare la Amurgul idolilor, îl
consideră un filolog După studii, Nietzsche este întradevăr
filolog. La Universitatea din Bazel, Elveţia, a
ţinut cursuri de literatură greacă. Cu studii sau fără studii
de specialitate certificate, Nietzsche este un filosof, sau,
bine spus este şi filosof, pe lângă fiinţarea lui ca filolog,
poet, estetician – special, muzică. A avut preocupări de
etică. Am putea vorbi ca despre un spirit renascentist
(târziu) lipsindu-i dimensiunea artelor vizuale.
Concepţia filosofică a lui Nietzsche nu este
cuprinsă într-un sistem filosofic ca de pildă la Platon,
Aristotel, Kant, Hegel etc. In fond ce este filosofia? O
viziune de ansamblu asupra lumii. La început asupra
existenţei materiale ce ne înconjoară, apoi asupra omului
şi a creaţilor lui. Grecii vechi o defineau ca dragoste de
înţelepciune. Sub acest aspect, opera lui Nietzsche este
plină de înţelepciune. Că unii acceptă sau nu tezele
formulate de el este o altă problemă.
Nietzsche îşi prezintă ideile filosofice într-un mod
aparte. Eseuri scurte, aforisme, exprimări, adesea, poate
prea adesea, artistic, face apel la simboluri, dar sunt idei
despre rosturile lumii, ale savanţilor, ale filosofilor,
despre specia umană cu cele două componente
definitorii, bărbatul şi femeia, despre creaţiile omului,
religioase, morale, estetice… Într-un cuvânt filosofice.
Opera principală care a resuscitat conştiinţe din
somnul dogmatismului a fost Aşa grăit-a Zarathustra,
determinând o invazie de păreri pro şi contra. Ideile
principale, veşnica reîntoarcere, supraomul, voinţa de
putere sunt reluate, adâncite în Dincolo de bine şi de rău.
Aşa grăit-a Zarathustra poate fi considerat şi un roman,
207

un poem în proză. Calităţile stilistice, combinarea
cuvintelor, sensul şi subînţelesul propoziţiilor,
metaforizarea exprimării ne dau dreptul să facem astfel
de apreciere. Într-o aranjare mai haotică,
neconvenţională, Aşa grăit-a Zaratustra, putea deveni cel
mai reuşit poem post modernist.
În Dincolo de bine şi de rău, exprimarea este
filosofică, deşi se trădează şi spiritul de poet al autorului.
Nietzsche se distinge de predecesorii săi, fie filosofi, fie
filologi, nu numai prin conţinutul de idei al cărţilor sale,
sau felul de exprimare, ci şi prin redactarea lor. Aş zice,
un model al spiritului german. Eseurile, aforismele sunt
numerotate; apare ca un autor foarte ordonat,
sistematizat, uşor de studiat, de conspectat. Dar numai în
aparență înţelegerea lui este uşoară, profunzimea ideilor
obligă la meditaţie iar superficialitatea în lecturare te duce
spre marginalizare sau la păreri greşite.
Dincolo de bine și de rău cuprinde nouă capitole,
cu teme diferite, toate având un fir roșu, concepția din
Așa grăit-a Zarathustra. De la început, din subtitlu,
Preludiu la o filozofie a viitorului ne anunţă care ar trebui
să fie conţinutul filosofiei, o filozofie în afara
dogmatismului. Încă din introducere el scoate sabia
critică, dacă o fi băgat-o în teacă după ce a scris Aşa
grăit-a Zarathustra, mpotriva vechilor filosofii, începând
cu floarea cea mai aleasă a antichităţii, cu Platon.
Pentru început, În dincolo de bine și de rău
Nietzsche face o critică a prejudecăţilor filosofilor.
Voinţa de adevăr îi obligă să răspundă la diferite
întrebări, credinţa filosofilor se află în antinomia
valorilor De omnibus dubitandum. Filosofii nu se
îndoiesc de acest adevăr, iar noii filosofi vor fi filosofi ai
208

variantelor periculoase, negarea adevărului este o
condiţionare a vieţii, dar opunerea faţă de valorile
acceptate este o condiţie primejdioasă. Filosofia lui este o
asemenea gândire. Nietzsche acceptă asemenea poziţie O
filozofie care îşi asumă acest risc se situează, astfel, ea
însăşi dincolo de bine şi de rău, De pe această poziţie se
ridică împotriva credinţei în conceptele filosofice chiar în
marea descoperire a lui Kant, cum sunt posibile
judecăţile apriorice, de care filosoful de la Keonisberg
era mândru dar este de acord că raţionalismul lui Kant, al
filosofiei germane, în genere, este un antidot împotriva
senzualismului atotputernic Desigur face referiri la
senzualismul englez care a predominat, filosofic, secolul
18. Lumea nu este o creaţie a organelor de simţ
Acceptarea unei astfel de teze ne duce la ideea radicală
Reducţio ad absurdum. În acelaşi timp. Nietzsche nu
admite nici atomismul materialist, se consideră un
Copernic, un vizionar împotriva aparenţelor. Filosofia lui
Nietzsche se reduce până la urmă la voinţa de putere .
Pshologia, ca şi filosofia s-a împotmolit în prejudecăţi şi
temeri morale(…) a o concepe aşa cum o concep eu, şi
anume ca morfologie şi teorie a voinţei de putere,
psihologia va reprezenta calea spre problemele ei
fundamentale,
Omul, deci şi filosoful, văzut de Nietzsche trebuie
să aibă un spiririt liber. Dar puţini sunt cei independenţi.
Independenţa este un privilegiu al celor puternici. Cred
că ideile noastre cele mai elevate sună – şi aşa şi trebuie
- ca nişte nerozii, poate chiar ca fără de legi atunci
când, în mod nepermis se întâmplă să ajungă la urechea
celor care nu sunt făcuţi, predestinaţi pentru asta. Aceste
idei sunt rezultatul voinţei de putere, a omului liber, iar
209

Nietzsche se consideră un om liber iar noii filosofi au
ceva din spiritul lui.
În conştiinţa multora, prin sintagma ce a enunţat-o
– Dumnezeu e mort – Nietzsche apare ca un ateu.
Autorul lui Aşa grăit-a Zarathustra este departe de o
asemenea atitudine. E drept că el face o critică aspră
religiei, bisericii, creştinismului, dar el nu face decât să
arate care este situaţia în sânul creştinismului şi care sunt
efectele activităţii slujitorilor bisericii. În Dincolo de bine
şi de rău, capitolul IV se intitulează Fiinţa religioasă.
Este o analiză a comportării omului religios şi a efectelor
credinţei asupra omului. Pentru Nietzsche, credinţa
creştină este de la bun început un sacrificiu, sacrificiu al
libertăţii, al mândriei, al încrederii spiritului în sine
însuşi. Mânăstirile sunt închisori ale sufletului, biserica
prin ideile sale de renunţarea la lumea reală duce la
mortificarea sufletelor, face din om un sublim avorton.
Consideră că preoţii sunt oameni insuficient de mari şi de
aspri pentru a avea voie să lucreze ca artişti la
modelarea omului… au domnit cu deviza lor „egali în
faţa lui Dumnezeu, peste destinul Europei , până ce, în
sfârşit, iată că au izbutit să obţină o specie minoră,
aproape ridicolă, un anima gregar, ceva blând,
bolnăvicios şi caraghios, europeanul de azi.
Desigur, în acest citat este destul de străvezie idea
lui Nietzsche despre omul viitorului, omul cu voinţă de
putere, supraomul. Acelaşi mod de gândire îl întâlnişi în
însemnările lui Nietzsche despre morală. În capitolul V,
Contribuții la istoria naturală a moralei, critica este
îndreptată împotriva unei morale impuse, a normelor
morale stabilite de democrați și socialiști. Morala pe care
o critică, este o tiranie împotriva rațiunii, naturii,. Cei ce
210

cred în astfel de morală sunt calificați drept prostănaci
principii prestabilite. Și în morală acționează voinţa de
putere. Este nevoie de un nou tip de filosofi şi
conducători, spirite libere care să creeze condiţiile pentru
apariţia unei noi morale, a celui puternic, a omului
viitorului.
După Nietzsche vechea filozofie trage să moară.
Face deosebire între profesorii de filozofie şi filosofi.
Filosofii propriu-zişi sunt oameni care ordonă şi
legiferează. Voinţa lor de adevăr este voinţa de putere.
Filosoful este predestinat rezolvării marilor probleme.
Nu oricine doreşte poate fi filosof, Nietzsche situează
filozofia deasupra ştiinţelor, pe filosof deasupra
savantului, care nu este capabil de sinteză.
Virtuţile omului secolului 20 (Nietzsche nu l-a mai
apucat) vor fi cu totul altele, Dintre acestea amintim
iubirea duşmanului. Judecarea şi condamnarea morală
este considerată o trăsătură a spiritelor limitate. Acţiunea
din dragoste nu este lipsită de interes. Ţine de bunul gust
să nu ai dreptate. În orice dorinţă se află un strop de
cruzime. Are milă pentru hedonişti, pesimişti, utilitarişti.
Făcând analiza trăsăturilor unor popoare, Nietzsche
se opreşte doar la germani, englezii şi francezi. Deşi îi
laudă pe germani, are admiraţie faţă de francezi. Pe evrei
îi ia în discuţie doar pentru că trăiesc în Germania.
Rezolvarea problemei evreieşti o vede prin oprirea
evreilor de a intra în Germania, dar selectiv. În capitolul
Popoare şi patrii, ne prezintă cultura popoarelor amintite.
Important este în acest capitol, poate, nu caracterizările
făcute ci evidenţierea calităţii de muzicolog a lui
Nietzsche. Aforismul 240 poate fi dat drept model de
cronică muzicală.
211

Din lecturarea ultimului capitol al IX-lea, ne dăm
seama ce înţelege Nietzsche prin noţiunea de aristocrat,
folosită adesea, prea adesea în scrierile sale. Aristocratul
este opus plebeului, dar nu situaţia socială o are în
vedere, deşi de la aceasta porneşte şi o foloseşte ca
metaforă în scrierile lui, ci ca virtuţi, calităţi ce se
întrupează în fiinţa lui, voinţa de putere, elitismul, într-un
cuvânt supraomul. Nietzsche în Dincolo de bine şi de
rău, ca şi În Aşa grăit-a Zarathustra prevesteşte o nouă
lume, cu alte valori morale, filosofice, bazată pe alte
principii. Îşi încheie cartea cu o poezie, trădându-şi
structura sa poetică şi vorbind în metafore despre viitorul
lumii, într-o perioadă istorică de mari confruntări politice
dar şi de descoperiri ştiinţifice. Sfârşitul secolului 19 se
afla la răscruce de drumuri. Nietzsche încearcă să aleagă
unul. Unii zic că a fost cel bun, alţii ba. În secolul care a
urmat cărările s-a încurcat şi mai mult, crizele
economice, politice, a valorilor morale s-au adâncit.
Memoria istoriei a reţinut multe fapte demenţiale.
Malraux zicea că Secolul XXI va fi religios sau nu va fi
deloc. Deocamdată secolul XXI există şi nu este mai
religios decât celelalte, din contră. Poate la noi, în
România, în ceea ce priveşte construirea de biserici dar
nu şi al conştiinţei religioase. Marile sărbători creştine ne
aduc în faţă o imagine mai mult hedonistă decât
evlavioasă, de meditaţie creştină Secolul actual a început
cum nu se poate de prost, crizele sfârşitului de secol XX
s-au adâncit iar viitorul ne este proiectat nu de filosofi
sau savanţi ci de cititori în astre.
212